academia română
FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ
Colecţia OPERE FUNDAMENTALE
Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
C. STERE OPERE
În preajma revoluţiei
roman
SMARAGDATHEODOROVNA • COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA LUI VANIA RĂUTU • LUTUL... • HOTARUL... • NOSTALGII
Ediţie îngrijită de VICTOR DURNEA
Studiu introductiv de EUGEN SIMION
Postfaţă de MIHAI CIMPOI
Academia Română Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă
Bucureşti «2010
Coperta: PODALV
Redactor: TIBERIU AVRAMESCU
Tehnoredactor: VASILE CIUCĂ
Tehnoredactare computerizată: CONSTANTIN NITĂ
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă
ISBN 978-973-1744-87-2 ISBN 978-973-1744-88-9
STUDIU INTRODUCTIV
1. O Arcă a lui Noe în spaţiul confesiunii
Basarabeanul Constantin Stere (1865-1936), cel care a fondat în 1906 împreună cu G. Ibrăileanu „Viaţa Românească" şi a definit ideologia poporanismului are o biografie fabuloasă pe care, în loc s-o reabiliteze direct într-o naraţiunhe memorialistică, a folosit-o ca punct de plecare într-un roman-fluviu dictat secretarului său, L. Leoneanu. O proză, dar, confesivă, o autoficţiune în care datele vieţii autorului sunt acoperite de valurile provocate de o imaginaţie epică bogată. Cum se împacă, aici, intimismul cu rigorile romanului ? In ce compartiment epic putem fixa In preajma revoluţiei f
Câteva date preliminarii: naratorul se cheamă Vania Răutu şi, după câte spun biografii prozatorului, el foloseşte în ampla naraţiune o bună parte din istoria familiei (proprietara moşiei din Cerepcău, judeţul Soroca) şi, tot aşa, elementele esenţiale din „biografemele" sale pot fi regăsite în roman (copilăria la moşia părintească, anii de studii, participarea la mişcarea narodnică, surghiunul în Siberia, conflictele politice din ţară etc). Personajele din lumea românească, evocate în naraţiune, sunt codificate,
VI
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV
VII
însă atât de transparent încât criticilor de întâmpinare din epocă nu le-a fost greu să le deconspire: Mircea Ionescu din Argeş este Delavrancea, Todi Baclava - Toni Bacalbaşa, Ibrăileanu trece în roman sub numele de Ciorbadgioglu, Octavian Goga este lesne de recunoscut sub numele de Petre Răşinar, Sadoveanu se cheamă Nicolae Pădureanu, Nicolae Iorga se adăposteşte în roman sub numele de Cristophor Arghir, Titu Maiorescu sub acela de Ipolit Mircescu, I.L. Caragiale = Miron Osmanii, Gh. Război-Vrânceanu nu poate fi decât Constantin Dobrogeanu-Gherea, Grigore Topologeanu prefigurează pe George Topîrceanu, iar Aurel Crăsneanu, se deduce uşor la lectură, ascunde pe şeful liberalilor -Ionel Brătianu etc.
Acest cod de pseudonime nu arată, trebuie să recunoaştem, o mare inspiraţie. Li se asociază, apoi, portretele negre, adiţiune, în fapt, de negativităţi, încât portretele se transformă în pamflete lipsite de artă. G. Călinescu le sancţionează, pe drept cuvânt, în Istoria sa: „Ochiul lui e superficial, vulgar etic, şi sub pana lui toate personalităţile ies nişte goale păpuşi". Arta epică nu lipseşte, totuşi, acestui ardent misionar şi ideolog al lumii ţărăneşti, dar ea trebuie căutată în alte momente ale naraţiunii. în romanul familiei, de pildă (Smaragda Theodorovna), şi în romanul care reconstituie surghiunul eroului - narator în Siberia (volumele III şi IV din epopee). G. Călinescu descoperă aici, iarăşi în chip just, „un extraordinar prozator al geologicului", „o epopee grandioasă a infernului geografic, o operă de contemplaţie - şi de construcţie", „o mare poezie sociologică" etc.
Mai este ceva în afară de poezia unei geologii infernale: este harul epic ca atare şi ştiinţa (arta) de a fixa o tipologie şi, în legătură cu ea, un număr de fapte de existenţă de o
aspră originalitate. Scena pedepsirii spurcatului Emelca Bogomol citată de toţi comentatorii sau judecata nacealnicului din Turinsc, sunt, într-adevăr, memorabile. Smaragda Theodorovna este, iarăşi, un personaj memorabil, printre cele mai reuşite din epica românească. Din fata vulnerabilă de 15-16 ani, căsătorită silnic cu mai vârstnicul Iorgu Răutu din Năpădeni, „varvarul" uriaş şi tradiţionalist, iese o nevastă puternică şi autoritară care pune ordine în familie şi îmblânzeşte pe fiorosul moşier. Un roman, aşadar, de familie, în linia romanului rusesc, un roman exotic şi vizionar (scenariul siberian), un roman politic cu cheie (atunci când vorbeşte de lumea politică şi intelectuală din Regat), în fine, un roman autobiografic, cel puţin în punctul de pornire, năpădit de fapte din afară {le dehors) de un pitoresc fabulos care tulbură sensibilitatea noastră europeană.
Revin: cât de autobiografic, în ce măsură romanul lui C. Stere respectă regulile acestui gen care are, dar mai ales nu are, reguli stricte ? Romancierul amestecă în chip evident autobiografia cu memoriile, eseul existenţial cu eseul romanesc, romanul de tip tolstoian cu romanul politic şi romanul de moravuri, poezia geologicului cu romanul a clefs sub cuvertura unei ficţiuni la persoana a treia combinată, se va vedea deîndată, cu alte mijloace narative : jurnalul personajului central (Ion - Vania - Răutu), corespondenţa dintre eroi, documente oficiale etc. Dificil, din aceste motive, de a-i găsi un loc sigur într-o paradigmă a literaturii confesive. Este mai aproape, am impresia, de ceea ce se poate numi roman-memorii, ruda mai bătrână a romanului-autobiografic. Teoreticienii intimismului consemnează specia, dar n-au definit-o încă sau nu în chip convingător din punct de vedere al structurii şi al modului de funcţionare. Structura, în naraţiuni
VIII
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV
IX
de acest tip, nu poate fi decât o alianţă oximoronică între două sau mai multe specii epice cu reguli diferite. Autorul îşi romanţează (sau dramatizează) datele personale, mistificându-le sau adunând în jurul lor fapte din spaţiul imaginarului. Scopul nu este, deseori, pur literar, ci polemic. Neputând sau nedorind să spună direct ceea ce vrea să spună, el recurge la această formă combinată de ficţiune şi autoficţiune. Rezultatul depinde de la caz la caz. în cazul lui C. Stere, efectul este remarcabil din punct de vedere epic în primele cinci volume (Prolog. Smaragda Theodorovna; Copilăria şi adolescenţa lui Vania Răutu; Lutul, Hotarul şi Nostalgii) şi numai parţial în celelalte, sufocate de anecdotică şi de un polemism de tip gazetăresc. G. Călinescu, pe care l-am citat de mai multe ori până acum, deplânge decizia autorului de a nu-şi scrie memoriile la persoana întâi („cât mai mişcătoare ar fi fost o confesiune memorialistică, întemeiată pe naraţiunea de destin!") şi observă, just, că romanului memorialistic ce-a rezultat din această f icţionare a elementelor de existenţă îi lipseşte interioritatea. „Romanul s-a spulberat", mai zice criticul când constată că biografia reală a naratorului este dilatată enorm, peste marginile verosimilului, şi în naraţiune pătrund masiv clişeele prozei ruseşti.
Problema autenticităţii nu se mai poate pune în astfel de situaţii, iar dacă se pune, apar mari semne de întrebare pentru că, acolo unde pătrunde ficţiunea, e greu de separat boabele adevărului de neghina fanteziei. Pompiliu Constantinescu nu se arată însă scandalizat de acest amestec de genuri (Critice, 1933) şi laudă „vasta arhivă de tipuri sociale, exterior dar pitoresc portretizate, în limitele istorice ale unei epoci în care se credea că provincia moldoveana, subjugată de ţarism, era înţelenită în inerţie; scriitorul aliază însuşirile unui stufos memorialist cu interesul naraţiunii atrăgătoare, de o bogată substanţă epică;
în zona ficţiunii e stăpânit însă şi de o remarcabilă obiectivitate a evocării". Care va să zică, fantezia epică primează, copleşeşte biograficul, şi fantezia poate fi bine stăpânită într-o naraţiune obiectivă. Să remarcăm faptul că nu tot-i      deauna se întâmplă acest lucru în în preajma revoluţiei, proiect, într-adevăr, tolstoian, cu o tipologie - cum am semnalat deja - inedită în literatura română; proiectul memorialistic se pierde însă în această vastă evocare fără j      frână epică. Rămâne, până la urmă, un personaj central |      (Vania Răutu) şi o lume situată între două rase şi două cul-j      turi. Rămân, îndeosebi, eroinele (Tania Lungu, Undina, î      Ilenuţa, Nataliţa Chirilovna şi, în primul rând Smaragda, '      în care critica vremii vede o Anna Karenina în mediul bo-j      ierimii basarabene). Toate aceste elemente ne fac, până la urmă, să nu regretăm prea mult depăşirea paradigmei autobiografice în naraţiunea lui C. Stere.
2. „ Vania Răutu nu sunt eu [...] am inventat cat se poate de puţin "
Retipărit în 1991-19931, după 55 de ani de la apariţie ! ultimului volum (1936), romanul n-a provocat mari discuţii în critica literară. Putem spune chiar că a trecut j aproape neobservat. Explicaţia este că, atunci şi acum, lumea literară este preocupată mai mult de problemele tranziţiei decât de literatură. Singurul fapt notabil este prefaţa publicată de Z. Ornea care dă datele esenţiale despre sursele şi receptarea critică a romanului în anii '30. Deduc de aici că unii comentatori mai noi (în speţă Mihai Zamfir) consideră romanul lui C. Stere un eşec memorabil şi tot ei pun în discuţie viabilitatea estetică a genului
1 Cartea Românească, ediţie şi prefaţă de Z. Ornea.
X STUDIU INTRODUCTIV
ca atare („Marea ambiguitate de natură stilistică pe care se bazează In preajma revoluţiei constă tocmai în acest pariu imposibil: cum să transformi memoriile în roman)1. Pariul este, totuşi, posibil din moment ce sunt atâtea romane în literatura europeană care au pornit de la autobiografii şi memorii şi s-au impus în cele din urmă în conştiinţa estetică a timpului. întrebarea trebuie pusă, atunci, în alt chip: în ce măsură şi, mai ales, cum se pot transforma memoriile într-un roman propriu zis ?!...
In preajma revoluţiei este un bun subiect de analiză din acest punct de vedere. Merită să-1 recitim şi să-1 judecăm cu sensibilitatea estetică de azi şi să-i determinăm cu mai mare precizie structura epică interioară. Să pornim de la o mărturisire făcută de autor în 1930, înainte, aşadar, de a se apuca să-şi dicteze romanul: „D-ta crezi - spune lui L. Leoneanu - că eu mă limitez numai la amintiri politice ? Am de gând să scriu şi un roman. Pe câmpul larg al romanului meu, voi avea prilejul să-mi aşez şi amintirile din tinereţe care, fără îndoială, vor fi mai puţin rigide şi vor avea în ele, mai accentuat, zbuciumul sufletesc omenesc"2. Peste doi ani (10 ian. 1932) nuanţează această idee, dând mai mare importanţă ficţiunii din interiorul confesiunii: „acest roman nu este o autobiografie şi nici măcar biografia unui alter ego; Vania Răutu nu sunt eu, iar viaţa lui intimă nu are nimic comun cu a mea; este adevărat că am utilizat amintirile mele, cum ar face orice scriitor; dar experienţele mele personale au fost selecţionate, condensate, grupate şi stilizate în jurul personajului principal
1 Cf. Z. Ornea, loc. cit., p. XVII.
2 L. Leoneanu: O pagină sentimentală din viaţa Dlui C. Stere, „Adevărul literar şi artistic", 30 noiembrie 1930. Reprodus în Romanul românesc în interviuri, III, partea a Il-a, p. 627-628. Antologie de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Editura Minerva, 1988.
STUDIU INTRODUCTIV XI
numai în scop de a da o icoană a realităţii şi fără niciun raport cu persoana mea"1. Cu un an înainte (21 febr. 1931) făcea mărturisiri în acelaşi sens altui reporter din epocă: „m-am hotărât ca experienţa mea s-o utilizez sub forma unui roman şi să-mi dau astfel putinţa să fac o operă ce poate ar fi prin sine însăşi mai adevărată ca orice memorii sau biografii; ca un prolog al cărţii am scris romanul părinţilor eroului. Deci, Vania Răutu nu sunt eu, romanul lui nu este al meu: dar l-am ales ca suport al reminiscenţelor mele; îl fac să trăiască multe evenimente şi episoade din viaţa mea"2.
Sunt şi alte precizări făcute de C. Stere cu privire la această relaţie (biografie-operă). Ele ba resping orice apropiere cu biografia reală a autorului, ba acceptă ideea că romancierul a folosit în ficţiune datele existenţei sale. „Eroul nu sunt eu - răspunde el unui jurnalist care-1 întreabă dacă romanul este sau nu autobiografic - ci un personaj sintetic în care [...] se reflectă doi sau trei oameni întâlniţi de mine; fabula, întâmplările eroului nu sunt ale mele, dar am împletit, bineînţeles, unele episoade din zilele mele cele mai triste"3. Mai departe: „am inventat cât se poate de puţin [...] am însărcinat pe eroul meu cu rolul de a interpreta; nu e posibil a scrie altfel o carte decât cu elemente din viaţa trăită". Prozatorul este de acord că viaţa lui are „un imens capitol de experienţă" şi că ar fi păcat să nu-1 folosească - nu în memorialistică, aşa cum în îndeamnă prietenii - ci într-o operă de ficţiune,
1 L. Leoneanu: Romanul Dlui Stere, „Adevărul literar şi artistic", 10 ian. 1932. Reprodus în Romanul românesc în interviuri, III, partea a Il-a, p. 642.
2 Horia Roman: de vorbă cu d. Stere, „Adevărul", 25 dec. 1931. Cf. Z. Ornea, op. cit., p. XIX.
3 „Curentul", 7 dec. 1931. Apud: Romanul românesc în interviuri, ediţia cit., p. 632.
XII
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV
XIII
ştiind că formula din urmă poate să spună mai mult. Şi mai repede: „Memoriile - mărturiseşte el devotatului Leoneanu - cer o imperioasă condiţie, aceea de a fi publicate după cel puţin douăzeci de ani de la dispariţia autorului lor. Or, eu găsesc că e necesar să informez lumea românească chiar de pe acum asupra stării sociale şi a moravurilor din Basarabia, din ultimele şase decenii, mai ales pentru edificarea românilor din celelalte provincii, unde fondul real al traiului românilor de peste Prut e cu desăvârşire necunoscut. Mi-am schimbat deci planul de lucru şi vreau să-mi redau amintirile sub forma literară de roman"1.
C. Stere mai are un argument de a nu fructifica experienţa lui în memorii, ci în roman: nu-i convine genul, între altele, pentru că ar trebui să deconspire personajele pe care le-a cunoscut „cu date precise, sub forma brutală a memoriilor"; nu acceptă nici laşitatea de a lăsa ca însemnările să fie publicate după moartea sa... Aşa că va trece faptele în roman şi, în felul acesta, ideile şi experienţele vor ajunge mai repede la destinatarul lor. Recunoaşte că multe fapte din roman sunt reale, trăite, dar că, în esenţă, In preajma revoluţiei este „mai puţin un roman al unei existenţe, şi e mai mult decât o biografie"2.
Ce concluzii putem trage, la rândul nostru, din mărturisirile autorului privitoare la sursele romanului său:
1. Romanul fluviu pleacă de la biografia autorului, de la fapte trăite de el, dar nu se identifică total cu faptele epice. Prozatorul le-a selectat, le-a combinat cu altele din afara biografiei lui, dar nu din afara realităţii; eroul său, Vania Răutu, nu-i el, Const. Stere, ci numai o parte
1 „Adevărul literar şi artistic", 10 ian. 1932, Antologie cit., p. 642.
2 Vaier Donea: „Adevărul literar şi artistic", 15 dec. 1935; reprodus în Antologia cit., p. 669.
din el şi, în mod cert, Vania Răutu - mesagerul - este un personaj sintetic.
2. N-a vrut să-şi valorifice experienţa în memorii din motivele arătate mai înainte. Le-a pus într-un roman care, cum bine zice, este mai mult decât o biografie şi mai puţin romanul unei existenţe.
3. In fine, prozatorul acceptă că şi-a folosit amintirile (de familie, din surghiunul siberian) dar a avut grijă să-şi pună eroul să le interpreteze. N-a inventat prea mult („am inventat cât se poate de puţin, mărginindu-mi cadrul la lucruri văzute"), dar, cum s-a reţinut, s-a ferit să folosească stilul direct al memoriilor.
4. In centrul naraţiunii sale se află Basarabia: („eu nu sunt decât reflexul unei mentalităţi basarabene pe care însă o ignorează oamenii politici"); eroul său, Vania Răutu, reprezintă ca şi el (autorul) un neam care se află între două lumi total opuse; au ajuns amândoi (autorul şi eroul romanului) la „o concepţie mesianistă asupra rosturilor [lor] în lume". Concepţia este că în „ţările plugăreşti" progresul istoric nu se poate baza decât pe pătura ţărănească. O teorie ce se opune doctrinei marxiste... Pe scurt: direct sau indirect, C. Stere recunoaşte că romanul dezvoltă ideile lui politice şi morale, ceea ce înseamnă că, dincolo de alte aspecte, în preajma revoluţiei este şi un roman â these menit să lămurească şi să educe cititorii.
5. Mai reţinem din aceste confesiuni în marginea romanului: autorul scrie (dictează) uşor, nu-i preocupat de frumuseţea frazei, ci de exactitatea ei („totdeauna am scris cinstit gândul meu; nu mi-e ruşine de niciun cuvânt pe care l-am scris sau l-am spus" [...] nu mă interesează prea mult cum spun lucrurile acestea").
6. Are importanţă dacă romanul este autobiografic sau nu ? C. Stere judecă bine lucrurile: „în decursul anilor, ce importanţă mai are dacă cutare personagiu a existat
XIV
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV
XV
ori e inventat ? Tipul rămâne, reprezentând o epocă şi o stare de lucruri şi asta e singurul lucru important". Aşa este, aluziile se uită, prototipurile dispar şi rămâne, dacă rămâne, tipologia din interiorul ficţiunii; în rezumat: biografia se pierde în ficţiune. Cu toate acestea, critica literară continuă după aproape o sută de ani de când romanul a fost tipărit să se intereseze de rădăcinile biografice ale acestei fastuoase naraţiuni şi să se întrebe dacă memorialistica directă n-ar fi slujit mai bine decât autoficţiunea acest imens „capital de experienţă" unic în literatura română.
3. „Autobiografia spirituală[...] mare epopee memorialistică[...] roman memorialistic".
Ce ne spune azi acest roman-fluviu, roman-memorii, cu o structură aşa de complexă ? Am reţinut reacţia criticilor literari Ia apariţia primelor volume în 1932. O primire favorabilă, uneori chiar entuziastă, însoţită de regrete. Ultimul (Uraganul) a fost tipărit în 1936. Autorul voia să încheie ciclul românesc cu un al noulea volum în care se decidea şi destinul eroului central: asasinarea lui de către un discipol al Cristophor Arghir. Moartea neaşteptată (1936) 1-a împiedicat pe prozator să ducă la capăt întregul scenariu epic. Rămân, dar, opt volume cu mari diferenţe de calitate estetică între ele. Primele cinci sunt relativ unitare şi au o substanţă epică mai solidă, ultimele trei cad în anecdotică măruntă, iar portretele (un număr de siluete feminine şi punctul forte, altminteri, al lui C. Stere!) se transformă în pamflete neizbutite. O oarecare revenire la linia epică bună din primele cărţi se observă în Uraganul (câteva scene din revolta ţăranilor la 1907). Cum am precizat deja, romanul a fost iniţial dictat stenografilor L. Leoneanu şi A. Byck, şi stilizat apoi de G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu
şi de poetul Al. A. Philippide1. în 1912, C. Stere publicase o proză, In voia valurilor, despre surghiunul său în Siberia. Reluată în 1930, evocarea va intra în albia mare a romanului. Are C. Stere o concepţie originală despre roman ? Citise, în orice caz, pe Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Gogol pe care îi şi citează în roman. Pe Tolstoi 1-a comentat, separat, într-un mic studiu din 1908. Remarcă aici faptul că prozatorul rus nu pune accent pe „coregrafia stilistică" şi că fraza lui este adesea încâlcită, greoaie. Greoaie, dar cu o mare putere de sugestie a ideilor, adaugă el cu gândul, se poate bănui, la propria scriitură. Prozatorul este, se vede şi din discursul său epic, un om învăţat, cu bune lecturi din filosofi şi sociologi. Nu ezită, de altfel, să facă referinţă la ei în interiorul naraţiunii. Este, se va vedea de îndată, una dintre caracteristicile stilului sau epic: limbajul intelectualizant al naratorului, frecvenţa conceptelor ideologice şi a unui discurs ideologic ca atare în discursul epic. Că discursul ideologic nu este întotdeauna oportun şi că îngreunează fluenţa prozei este altceva. Semnalăm doar tendinţa prozatorului de a intelectualiza temele şi limbajul acestui Bildungsroman.
Are modele ? Modele există în toate literaturile. Un punct de reper mai îndepărtat poate fi Goethe, fondatorul -prin Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister - al romanului de formare a personalităţii. Detaşarea tânărului burghez de viaţa prozaică a clasei sale şi intrarea, spre finalul aventurii existenţiale, în fraternitatea masonică „La Compagne de Tour", dominată de liberalismul luminat, 1-a inspirat, poate, pe C. Stere atunci când concepe personajul central al romanului său, Vania Răutu, numit într-un rând „nobilul pocăit"... Unii comentatori (mai întâi Şerban Cioculescu, apoi Z. Ornea) citează în legătură cu modelele posibile ale
' Cf. Mihai Cimpoi şi Victor Durnea: Dicţionarul general al literaturii române, voi. VI.
XVI
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV
XVII
lui C. Stere pe Romain Rolland, autorul unui roman fluviu, în 13 volume, Jean Cristophe (1904-1912), cu mare ; succes în epocă. Este posibil ca ideologul poporanismului j românesc să-1 fi citit, cum citise pe Balzac şi pe ceilalţi prozatori francezi din secolul al XlX-lea, însă structura romanului său este, cum am precizat deja, mai aproape de memorii şi de autobiografie. Stilul său evită, apoi, lirismul şi reveria muzicală. In preajma revoluţiei este, în fond, un roman în spiritul şi cu formulele realismului din secolul al XLX-lea adaptate unei proze de tip memorialistic.
Nu-i fără importanţă faptul că, iniţial, C. Stere voia să-şi treacă experienţa vieţii sale în memorii, a renunţat în cele din urmă din motivele semnalate mai înainte, deşi prietenii de la „Viaţa Românească", D. I. Suchianu, de pildă, îl îndeamnă în continuare să nu abandoneze memorialis- i tica în favoarea ficţiunii. O decizie bună, o decizie rea, cum ! credea G. Călinescu şi, împreună cu el, cum cred mulţi \ alţi critici din epocă ? Şerban Cioculescu conciliază cele două puncte de vedere zicând că Stere este „un memoria- i list de formulă obiectivă" („Adevărul", 17 martie 1932). Mai receptiv şi mai tolerant faţă de formula ambiguă a romanului se arată E. Lovinescu. Cele patru pagini din Istoria literaturii române contemporane (1937) sunt admirabile prin spiritul de obiectivitate (faţă de un stâlp al cercului de la „Viaţa Românească" - revistă în genere ostilă lui E. Lovinescu) şi intuiţia lor estetică. E. Lovinescu introduce pe C. Stere nu în clasa romancierilor, ci în aceea a memorialiştilor, definind, dealtfel, In preajma revoluţiei „roman memorialistic" şi „autobiografie spirituală" înviorată de un mare suflu epic ce înglobează „o epocă şi o galerie nesfârşită de tipuri de toate categoriile sociale", „mare epopee memorialistică"... Formule corecte. El depăşeşte dilema dinainte (memorialistică sau roman ?) punând accent pe romanul din interiorul prozei memorialistice, ceea ce
este, iarăşi, o intuiţie bună. Rezerva criticului este doar faţă de tendinţa de romanţare sau de caricaturizare a unor situaţii şi personaje. Rezervă îndreptăţită. Cu toate acestea: „Cele opt volume ale romanului în preajma revoluţiei constituie totuşi cel mai mare monument memorialistic al literaturii noastre, minat doar de voinţa ciudată a romanţă-rii unui material imens, şi mai interesant dacă rămânea în nuditatea lui autentică; la aceasta 1-a îndemnat poate si sfiiciunea de a-şi prezenta propria lui familie în culori nu totdeauna armonioase, în primele volume, cât şi impulsiunea de a-şi satisface resentimentele faţă de numeroşi contemporani, în ultimele; în primul caz, rezerva 1-a ajutat, întrucât i-a dat mai multă libertate în zugrăvirea ambianţei familiale de la Năpădeni şi a fixării neuitatelor portrete, al Smaragdei Theodorovna şi al lui Iorgu Răutu, părinţii lui; în al doilea, romanţarea i-a stricat întrucât i-a dat libertatea unor atacuri împinse la caricatură şi pamflet, păgubitoare valorii lor artistice." Tot Lovinescu remarcă în Hotarul şi Nostalgia (cele două volume despre deportarea eroului în Siberia) „un mare poet al naturii, un vizual, cu măsuri descriptive cu totul nebănuite", „un suflu de mare poezie descriptivă". Aici se revelează - după opinia acestui critic care nu se joacă niciodată cu vorbele -„una din cele mai mari transfigurări a unei personalităţi, determinată prin însăşi forţa subiectului ce-i impune, astfel, legile şi o transformă". Cam în acelaşi sens merge, s-a putut remarca, şi judecata critică a lui G. Călinescu.
4. Tipologia unui roman tolstoian în lumea basarabeană. „Viziuni abismale": Conflictul mamă-fiu
Acum, de lăsăm deoparte regretul de a primi un roman memorialistic în locul unor memorii „în nuditatea lor autentică", să vedem scenariul acestei autobiografii spirituale în
XVIII
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV
XIX
interiorul unui roman-memorii. El are un „Prolog" intitulat Smaragda Theodorovna, după numele personajului central din acest volum. Este un prim roman de tip auctorial din această serie, construit, cum s-a observat în repetate rânduri, după reţeta romanului rusesc. Aici este prezentată boierimea din Basarabia, tradiţionalistă, în bună parte parazitară şi pe punctul de a fi rusificată. Câteva tipuri se reţin: „ursul de la Năpădeni" Iorgu Răutu, tăcut şi aprig în relaţiile cu ţăranii de pe moşia lui de 5.000 de fălci, Conu Petrache Bârseanu - mareşalul nobilimii basarabene, Anca Mesnicu din Corbeni - şefa de protocol la nunţile, botezurile şi înmormântările aristocraţiei locale, invariabil îmbrăcată în „chiurasa" ei de mătase roasă de vreme, Natalia Chirilovna - femeie disponibilă, săritoare, de o moralitate ambiguă, Lemeş-lăutar evreu, rapsodul comunităţii locale, baronul August Milbrey von Pfălzer Groner zu Holstorm, balt de origine, căsătorit cu Elisaveta Ramani din Ţiuleni, rusofil fanatic şi muieratic: trăieşte în casă cu două surori şi se încurcă periodic cu guvernantele şi slujnicele de la conac în aşa chip încât el are de declarat câte doi-trei copii în fiecare an; popa Vasile - beţiv mesianic, Ivan Telega din Cemeleuţi - supranumit de narator „un Diogen al judeţului", în fine, o lume de „stabscăpitani" ruşi în retragere intraţi în vechile familii de boieri români, personaje pitoreşti şi risipitoare^ naturi vegetative. O tipologie, epic vorbind, reuşită, cu câteva portrete ce se ţin minte, cum este acela al lui Alex. Ivanovici Braşevan, sfetnicul boierimii, care călătoreşte mereu cu „nătăceanca" lui sau acela al lui Aristide Brezo, om umblat prin lume, franţuzit, stâlp al împărăţiei ruseşti. E mitoman şi vorbeşte „pe radicale", ca eroii lui Caragiale, într-un limbaj combinat (româno-ruso-francez) încât „dvorenii" cu greu îl
înţeleg. O lume amestecată, la marginea imperiului ţarist, cu o romanitate din ce în ce mai primejduită.
Boierii de neam, aşezaţi, aici, în Câmpia Podoliei, încearcă să-şi păstreze privilegiile şi tradiţia, fără să reuşească totdeauna. „Varvarul" Iorgu Răutu este în această lume de margine un personaj exponenţial. E tipul boierului de ţară, om al vechilor orânduieli, ursuz în relaţiile cu lumea, aprig când e vorba de bunurile sale. Nu vorbeşte decât „moldoveneasca" lui şi, în bibliotecă, nu are decât un calendar. Se îndreaptă spre 50 de ani şi este încă neînsurat. Romanul propriu zis începe în momentul în care „ursul de la Năpădeni" se hotărăşte să se însoare cu Smărăndiţa Cacioni, de 15 ani, fiica unui moşier scăpătat. Smărăndiţa frecventase pensionul „Carotte" de la Chişinău, citeşte pe clasicii ruşi şi pe romanticii francezi, autorul ei favorit fiind Marlinsky. Măritată, se mai joacă încă cu păpuşile. Este un spirit religios şi crede în ideea păcatului. La 16 ani, naşte primul copil (Sonia), apoi încă unul (Tosia) şi încet, încet, din Smărăndiţa sfioasă şi timorată iese Smaragda Theodorovna, autoritară, „de o virtute glacială şi inexpugnabilă", cum o caracterizează naratorul. Al treilea copil, Vania, nedorit, provoacă o criză existenţială teribilă, manifestată întâi printr-un sentiment acut de dezgust faţă de Iorgu Răutu şi, apoi, printr-o statornică ură abisală faţă de Vania, copilul. „Ce blăstăm, ce chin! Şi pentru ce ? Of, Doamne" - se plânge ea. Naratorul, care vrea să ştie tot şi încearcă să explice psihologia personajelor, vorbeşte de „simfonia inconştientului", de „pecetea destinului", de misterele feminităţii, în fine, justifică destinul eroului (Vania) prin această dramă conjugală: „Zămislit într-un spasm de groază, sădind în inima mamei revolta şi repulsiunea invincibilă, - fiindcă întrupa pentru ea acele clipe funeste,
XX
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV
XXI
acel abis de înjosire negrăită, de cruzime şi opresiune brutală, pe care nu le putea uita, nici ierta; datorindu-şi chiar înainte de a fi născut, numai unui hazard dreptul la viaţă, el nu şi-a putut asigura un loc sub soare chiar de la prima respiraţie, decât ca un intrus în cuibul familiei, ostracizat de aceea care a fost rostuită să-i dea viaţă, chinuindu-şi în blesteme trupul. Clipa de zămislire a aruncat astfel pentru toată viaţa asupra lui Vania umbra ei tragică, în care au fost învăluite din prima zi, raporturile Smaragdiţei cu plodul nevinovat al dramei sale conjugale".
Explicaţie puţin convingătoare, vagă, fără să ajungă la resorturile interioare, iraţionale ale fiinţei. O dramă existenţială asemănătoare cunoscuse şi Balzac. Născut la 29 mai 1799 la Tours, tatăl său, director cu aprovizionarea celei de a XX-a regiune militară, are 53 de ani, iar mama sa doar 21. Afecţiunea mamei merge spre Henri, întâiul născut, în timp ce Honore este plasat, împreună cu sora lui, Laura, la o doică. La 6 ani intră în colegiu şi, mai târziu, mărturiseşte că în acest răstimp nu şi-a văzut mama decât de două ori. Iată ce scrie el Dnei Hanska, în 1846, despre această relaţie care i-a marcat copilăria. „Je n'ai jamais eu de mere; aujourd'hui l'ennemi s'est declare. Je ne t'ai jamais devoile cette plaie; elle etait trop horrible, et il faut le voir pour le croire"1. Nu ştim dacă C. Stere s-a inspirat din acest caz sau dacă a trăit el însuşi o experienţă similară. Sigur este că în roman acest conflict este puternic şi, cum va mărturisi prozatorul mai târziu, ostilitatea mamei şi afecţiunea Irinei, doica - ţărancă simplă şi bună -determină destinul eroului. In roman semnele de ostilitate ale mamei faţă de copilul „mal aime" sunt numeroase. „Ai fost blăstămul vieţii mele - îi spune ea când Vanea începe
1 Cf. Honore de Balzac: Le pere Goriot. Eugenie Grandet, Introduction, p. X, Editions Bellevue, 1973.
să înţeleagă - m-ai urât de la sânul mancii, hain ai fost cu noi toţi [...] blăstăm să fie pe capul tău; piei, piei, piei..."
Tema ca atare este însă interesantă şi oarecum inedită în proza românească. C. Stere o exploatează epic bine atunci când prezintă istoria Smaragdei Theodorovna, personaj -se dovedeşte în cele din urmă - de o anumită complexitate interioară. Uşor bovarică, produs al literaturii romanţioase (se va vedea ce rol joacă Indiana şi alte romane de George Sand în viaţa ei sentimentală), fiinţă profund religioasă, firava Smaragda ascunde energii sufleteşti nebănuite. Ea reuşeşte să-1 îmblânzească, aşa cum am precizat deja, pe „varvar" şi, după un moment de rătăcire amoroasă, devine stăpână absolută în Casa de la Năpădeni, o stareţă incoruptibilă. Scena păcatului pe cale să se înfăptuiască este remarcabilă în acest roman cu multe paliere şi multe braţe răsfirate pe zone întinse, de la Ciubăreşti (Iaşi) la graniţa Rusiei cu Kitaiul. Excedată de maternităţile repetate şi nedorite şi, în genere, cu un puternic sentiment de frustrare în unirea cu mai vârstnicul Iorgu Răutu, glaciala, inexpugnabila, religioasa Smaragda Theodorovna este pe punctul de a ceda insistenţelor unui Donjuan de provincie, contele Wladislaw Przewicki. Este împinsă spre adulter şi de Natalia Chirilovna, „blonda rubensiană" care are păreri liberale despre viaţa conjugală. Liberale sau frivole ? Greu să despărţim aceste nuanţe în fiinţa sentimentală a „tiotei". Adulterul nu se împlineşte însă pentru că, în momentul în care Smaragda, aflată la Odessa, se pregăteşte să meargă în locuinţa desfrânatului conte, primeşte o telegramă care o anunţă că prima ei născută, Sofia, este grav bolnavă. Femeia îndrăgostită lasă totul baltă şi, ajunsă la căpătâiul copilului în agonie, trăieşte un puternic sentiment de culpabilitate. Smaragda crede că ceea ce se întâmplă este o pedeapsă divină: „Pentru păcatele mele! -
XXII
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV XXIII
strigă ea ca o eroină din romanul lui Dostoievski - pentru păcatele mele! Pentru păcatele mele! Apoi cu braţele îndreptate spre icoana Maicii Domnului, ea striga cu patimă: Maică Precista! Eu trebuie să mor, eu!, nu copilul nevinovat. Miluieşte pe ea, ia viaţa mea păcătoasă"...
Iubirea nepermisă moare odată cu moartea Sofiei şi, ca semn că nimic nu mai rămâne în sufletul pustiit al Smaragdei Theodorovna, este că ea rupe şi aruncă în foc romanele care-i întreţinuse reveriile amoroase (romanele scrise de George Sand).
Romanul urmăreşte de aici înainte copilăria şi adolescenţa lui Vania, copilul indezirabil. Smaragda îl dă în grija unei doici, mama Irina, care-1 creşte cu dragoste în spiritul lumii ţărăneşti. Când Vania se îmbolnăveşte, este „vândut" de părinţii adevăraţi unui alt cuplu, pentru că, potrivit superstiţiei rurale, numai aşa poate scăpa copilul de blestemul familiei. Naratorul, care ştie deja totul despre destinul personajului său, face următoarele profeţii, pornind de departe, de la o metaforă cosmică:
„Când în sânul nebuloaselor se formează un sistem solar, cu mult înainte de precizarea definitivă a formelor şi a orbitelor, structura lui e hotărâtă de forţele care l-au pus în mişcare şi de condiţiunile în care acestea se desfăşoară. Nu se petrece altfel nici cu formarea unui suflet omenesc. înainte ca Vania să fi ajuns la conştiinţa de sine, înainte ca individualitatea lui morală să se fi desprins din mediul ambiant, armătura lui psihică fusese făurită sub presiunea, în primul rând a situaţiei lui în sânul familiei şi apoi sub tensiunea luptelor care au colorat toată viaţa socială în Năpădeni, - lupte izvorâte din aplicarea reformei agrare. Pacea şi liniştea, după turburările primilor ani, domneau, în adevăr, acum în căsnicia Răuteştilor. însă Iorgu Răutu, cu vârsta, cădea tot mai mult sub autoritatea
tinerei sale soţii, care ştiuse, cu încetul, să-şi asigure directiva reală a vieţii de familie şi o situaţie preponderentă în căsnicie, fără să jignească amorul propriu al lui Egor Stepanovici, care a rămas ferm convins că în casa lui „cântă cucoşul". Pe acest temei s-a stabilit un echilibru care satisfăcea instinctul de dominaţie, din zi în zi tot mai pronunţat, al Smaragdei Theodorovna şi, totodată, dădea linişte lui Iorgu Răutu care, fericit că putea uita vijelia începuturilor, - rămasă de altfel pentru el neînţeleasă, chiar în măsura în care fusese observată."
Reţinem, încă o dată, limbajul abstract, demonstrativ, dominat de consideraţii sociologice al naratorului şi încercarea lui de a defini personajele în termeni intelectuali. Indiscreta Natalia Chirilovna, cea care îndeamnă pe Smaragda să urmeze calea inimii, este caracterizată ca fiind „un temperament epicureic". Anica Mesnicu din Corbeni este „întrupare a geniului de familie", un oarecare Chirilă are „un cap de Danton", un alt personaj cunoaşte o stare de perplexitate „inextricabilă", Pan Bronislav, magnat siberian, are „un cap de Pizaro" etc. Reflecţiile despre soarta imperiului şi despre cele 80 de limbi ale sale, observaţiile despre sistemul de învăţământ şi despre administraţia ţaristă, în fine, consideraţiile - la tot pasul în roman - despre devotamentul femeii şi vocaţia ei pentru suferinţă sau despre „viziunile abismale" ale unei lumi în preajma marilor prefaceri, toate sunt făcute în limbajul unui om cultivat care încearcă să explice comportamentul eroilor şi cauzalităţile secrete ale actelor pe care le săvârşesc. Este stilul romanului realist din secolul al XlX-lea. C. Stere abuzează de aceste paranteze justificative atunci când prezintă ideologia personajelor, de pildă: poporanismul idealist al lui Vasile Giurilă sau revoluţionalismul radical al lui Artamon Danilov (Lenin). Rămâne intenţia, nu rea
XXIV
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV
XXV
pentru proza românească, de a depăşi lirismul frazei, tipul de conflict gazetăresc şi obişnuita descripţie a peisajului în favoarea unui stil epic mai complex. Acela care înfăţişează universul de existenţă al personajului şi ideile pentru care optează. In felul acesta, romanul formării unei personalităţi capătă amploare şi se transformă într-un document de epocă.
în interiorul documentului memorialist se află un număr de portrete şi scene epice de mare clasă. Unele au fost deja depistate şi analizate de criticii din epocă, pe altele le putem descoperi azi când, „cheile" romanului s-au pierdut şi a rămas doar substanţa epică nudă. Am remarcat deja tipologia lumii basarabene, fixată uneori de mâna unui mare prozator. Lupta dintre conul Stephan Gheorghevici Cazară şi Feodor Carpinschi pentru a ocupa postul de mareşal al nobilimii din judeţ este prezentată în tonuri gogoliene. Agonia fetiţei Sonia şi disperarea mamei habotnice arată o bună intuiţie a tragicului. Nota satirică în linia Gogol este vizibilă şi în descrierea lumii şcolare. Un profesor, Şimanschi, urăşte abisal pe toţi, mintea lui este puţină şi dură. Elevii îl numesc „cal ideal" pentru că, orice concept ar explica (profesorul predă logica), el ajunge la exemplul calului perfect. Un individ rău şi prost rătăcit prin galeriile filosofiei şi logicii. Un alt dascăl predă latina şi manifestă un dispreţ patologic faţă de „romanii mamelegari", adică românii basarabeni.
5. Biografia (şi ficţiunea) unui tânăr narodnic
Ajuns la Chişinău, apoi la Odessa, Vania intră în cercurile revoluţionare şi, la 14 ani, devine „luptător în marea oaste a revoluţiei mondiale". Romanul autobiografic se
deschide spre altă tipologie: un adolescent evreu trece de la Tora la Capitalul lui Marx, o luptătoare cu nume conspirativ („tovarăşul Undina") alege, între revoluţie şi iubire, revoluţia şi sacrificiul de sine, un revoluţionar fanatic, Andrei Rechinul, strigă înainte de a fi spânzurat, „trăiască revoluţia socială", în fine, o populaţie nouă, mesianică, invadează paginile acestei proze obsedate de „blestematele chestiuni". Denunţaţi de unul dintre ei, tinerii „odessiţi" sunt arestaţi şi trimişi în cele din urmă în surghiun în Siberia. Scene bune de detenţie, portrete memorabile (Fany, logodnica Tania, Undina), lungi discuţii despre fericire şi justiţie socială, scene de existenţă notate „sur le vif", iată ce cuprinde această secvenţă din biografia spirituală a eroului (Lutul). Unele pagini, ca acelea despre revoluţia rusă, sunt împovărătoare în romanul-memorii. G. Călinescu este de părere că în această parte a naraţiunii înving memoriile romanţate şi că „romanul s-a spulberat". „Fi-va adevărat ce povesteşte Stere ? - întreabă criticul - „Avem motive să credem că în tragedia siberiana a lui Vania intră şi o măsură de tarasconadă" - răspunde tot el. Are şi nu are dreptate. Are, pentru că, aşa cum am dovedit mai sus, romanul a these acoperă în relatările de închisoare epica propriu zisă, iar dialogurile ideologice sunt, până la urmă, inutile în naraţiune. Nu are dreptate, totuşi, pentru că memorialistica ficţionată a lui C. Stere impune în ansamblu o proză consistentă de atmosferă. Nici tipologia din aceste fragmente nu este, în totalitate, cum crede tot G. Călinescu, compromisă. Chiar „logodnica" voluntară, Tania Lunga, se reţine la lectură prin natura ei dostoievskiană.
Cu Hotarul (voi. IV) începe propriu zis cronica deportării siberiene. Epica ia înălţime şi capătă, cu adevărat, grandoare. O ajută într-un anumit fel şi subiectul, neexploatat până atunci în literatura română. C. Stere
XXVI STUDIU INTRODUCTIV
este, cu toate acestea, al doilea român care înfăţişează lumea misterioasă de dincolo de Urali. Cel dintâi este Spătarul Milescu care, în drumul lui spre China, străbate acest enorm spaţiu şi notează ceea ce vede în jurnalul său redactat în slavona rusească. C. Stere pune mai multă ficţiune în însemnările de pribegie şi, în plus, îşi descrie propria dramă. Romanul-memorii sau, dacă rămânem la formula mai răspândită, romanul autobiografic, dă aici adevărata măsură a talentului şi a filosofiei de existenţă a autorului. Un om, am putea spune cu vorbele lui Malraux, care a ştiut să facă din biografia lui un destin. Destinul său sau al eroului din roman ? Puţin importă. Experienţa este, întâi, a celui care scrie pentru că, urmărind biografia lui reală, constatăm că C. Stere a trecut cam prin aceleaşi etape. Ce este în plus, în carte, este desigur opera fanteziei. Talentul său epic, puternic, pregătit să întâmpine marile spaţii geografice, cu pitorescul, dar şi neprevăzutul lor pentru un spirit european, talentul lui, zic, se bizuie pe puterea de pătrundere a unui moralist de tip mesianic (am putea spune: un moralist educat de şcoala marilor prozatori ruşi, interesaţi totdeauna de condiţia omului în lume şi de mântuirea lui!); un moralist de forţă, asociat cu un sociolog şi un istoric informat. Surghiuniţii din romanul său - de la prostituata Aculina, până la nihilistul Danilov sau profetul Eliseev, ucenicul lui Tolstoi - toţi pun lumea în cauză, toţi vorbesc despre soarta omului şi se plâng de reaua soartă ce-i urmăreşte. C. Stere se dovedeşte a fi un mare prozator al mulţimilor şi, cum a remarcat mai toată critica din vremea lui, un prozator extraordinar al spaţiilor grandioase şi sălbatice. Viaţa pe „barjaua" ce-i duce spre locuri uitate de lume, comunitatea surghiuniţilor politici din Curgan, Turinsc, Tobolsc, prezentarea diverselor seminţii, relaţiile dintre
STUDIU INTRODUCTIV XXVII
ţăranii siberieni şi vagabonzii profesionişti („varnacii"), descrierea, apoi, succesivă a tăcutei şi misterioasei taiga dovedesc un mare spirit contemplativ. G. Călinescu are dreptate : C. Stere este un mare poet al geologicului infernal. Am putea spune despre el ceea ce Baudelaire a spus despre Balzac: nu-i atât un observator, cât un vizionar: „un vizionar pasionat".
C. Stere încearcă, în fond, să facă „studii sociale" în acest roman „touffu", plin de probleme, cu o tipologie care să reprezinte toate păturile societăţii, în fine, un roman aşa cum îl gândea G. Ibrăileanu îndată după primul război mondial. In preajma revoluţiei adaugă în această ecuaţie câteva elemente: dimensiunea autobiografică (experienţa directă, autoficţiunea!), pitorescul (geografia fabuloasă a Siberiei), discursul ideologic şi, vom vedea deîndată, un jurnal al eroului în interiorul naraţiunii memorialistice Toate acestea circulau, într-o formă sau alta, în romanul realist din secolul în care C. Stere se născuse şi îşi făcuse ucenicia revoluţionară. în roman, el nu are minuţia lui Balzac, arta detaliului, pasiunea analitică, nu face decât rar şi sumar studiul caracterelor, el observă - cum am semnalat deja - grupurile sociale, mentalităţile, fixează rapid un portret şi-1 încadrează într-o categorie mai largă, încercând să prindă psihologia colectivă, mai rar (şi aproape numai în ceea ce priveşte opţiunea politică) psihologia individului. Mai este ceva esenţial în proza lui C. Stere: sensibilitatea lui faţă de o natură în convulsie sau faţă de o natură care nu mai reprezintă „o stare de spirit", ci o ordine cosmică. Două exemple: orgia de lumină din ţinutul samoezilor - acolo unde se petrece idila cu prinţesa Lirca, fiica cneazului Taimun - sau descrierea unei furtuni pe Irtiş. Sunt două mici capodopere („icoane" le zice autorul)
XXVIII
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV XXIX
în care sălbăticia grandioasă a naturii este prezentată cu o admiraţie, îl citez din nou pe G. Călinescu, înfricoşată. Astfel de secvenţe însoţesc întreg itinerariul siberian al lui Vania. Noţiunea de „peisaj" nu are, în aceste spaţii infinite, aproape nici o acoperire. Nu-i un peisaj determinabil, clasabil, legat de o dimensiune interioară a individului, ci un continent în care omul se pierde. Intre un sat şi altul este o distanţă de sute de kilometrii şi între două râuri se află un mozaic de „neamuri" (triburi). Prozatorul este atent la configuraţia acestei geografii fabuloase şi notează ceea ce vede într-un stil de dominat de aceste „viziuni abismale".
Tipologia romanului este, să mai spunem o dată, inedită în proza românească. Originalitatea începe cu numărul mare de personaje care se mişcă prin aceste pagini. Cine le poate ţine socoteală ? Balzac are, se spune, 3000 de personaje în „Comedia umană". C. Stere al nostru are, probabil, câteva sute. După lumea basarabeană, mediul şcolar de la Chişinău şi tinerii narodnici de la Odessa, urmează prezentarea deportaţilor pe „barjaua" trasă de un vapor astmatic. Vine apoi, gloata jalnică, apocaliptică de oameni murdari care, legaţi în lanţuri, înaintează prin această natură măreaţă şi ostilă. Gloata cuprinde, de-a valma, intelectuali fini şi hoţi de rând sau criminali feroci. Pictura acestor grupuri eterogene este remarcabilă. C. Stere prinde uşor nuanţele tragicului oribil. Descrierea convoiului de „lănţuraşi" care cer de pomană într-o procesiune tragică şi înspăimântătoare (un fel de „Pohod na Sibir" în dimensiuni şi culori apocaliptice) a fost deseori citată de cei care au analizat romanul. Ea este, într-adevăr, memorabilă. Pot fi aduse şi alte dovezi pentru această abilitate (artă) de a fixa în culori tari, în stilul expresioniştilor, aceste grupuri pestriţe. închisoarea de
deportaţiune, de pildă, din Tiumen, cu Fedea-Cârnu care vinde vodcă ocnaşilor şi exploatează în văzul tuturor o prizonieră prostituată, Matriona, sau răpeşte din sat femeile pentru a le supune bestialităţii colective...
6. „ O epopee grandioasă a infernului geologic [...] un extraordinar prozator al geologicului" (G. Călinescu)
In aceste tablouri de grup încep să se distingă, pe măsură ce convoaiele de surghiuniţi se răsfiră pe teritoriul siberian, destinele individuale. Unele dintre ele rămân în memorie. Mazurin este fiu de nobil, doctor în drept al Universităţii din Paris, falsificator de bani şi criminal vestit. In seama lui sunt puse 17 crime odioase, nu le reneagă, nu are remuşcări. Discută cu Vania Răutu despre imperativul categoric şi crede că în el trăieşte, nefolosit, un geniu. „Dar simt în mine puteri uriaşe; lumea pierde în mine o forţă de primă ordine - fără falsă modestie - un geniu" -zice el. Aculina Vârcolaca, spălătoreasă, pătrunde nestingherită în închisoare şi, când Vania o refuză, femeia neruşinată şi provocatoare îi aruncă aceste vorbe crude: „ciocoi claponit". La Curgan, altă etapă în acest labirint al infernului, Vania întâlneşte o ţărancă din Basarabia, Ruxandra, care şi-a urmat bărbatul („om pornit") în deportare şi, după moartea acestuia, trăieşte din te miri ce, făcând de toate. Ea păcătuieşte şi, ruşinată în faţa lui Vania Răutu, se justifică. Are încă o curăţenie morală în ea şi, în semn de simpatie umană, Vania o ajută să-şi procure paşaportul pentru a se întoarce în ţară. La Spascoie, unde este surghiunit din nou, Vania este cazat în familia unui oarecare Lazarev, zugrav şi făcător de icoane lubrice, om bătrân şi sadic. Femeia lui, Avdotia Panteleevna, a fost
XXX
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV XXXI
cumpărată („a avut milă de mine" - zicea ea) de acest zugrav care-şi răzbună neputinţele schilodind-o în bătăi. Trădarea este inevitabilă în această situaţie şi, după o vreme, tânărul deţinut află că femeia cu simţurile în fierbere, nemaiputând suporta tirania conjugală, îşi pune capăt zilelor aruncându-se în râu. Prilej pentru narator de a studia statutul femeii în această parte de lume. Statutul prevede prin legi nescrise relaţii de sclavie. Bărbatul bate nevasta cu regularitate, ca să fie de învăţătură, iar conflictele conjugale sunt judecate de „mir", un fel de sfat al comunităţii. Un tânăr însurat se plânge că femeia 1-a părăsit şi, adusă în faţa mirului, femeia se apără zicând că bărbatul se dovedeşte a fi neputincios. Conflictul este tranşat atunci repede în favoarea femeii. Numai că, ulterior, se probează că nevasta este mincinoasă şi pedepsirea ei este cruntă: este supusă unui viol colectiv... Vania citeşte în acest timp din Faust şi meditează la mentalităţile „vieţii înciumate".
Un episod notabil în acest studiu de moravuri exotice este acela privitor la prinţesa Lirca din tribul samoezilor, relatată de C. Stere cu oarecare umor. Lirca ştie să conducă o sanie trasă de zece câini şi vrea să afle de la Vania dacă există pe lume ţări în care soarele răsare în fiecare zi şi în timpul verii noaptea vine, iarăşi, mereu şi dacă poamele cresc mari în copaci... N-a părăsit niciodată tundra şi crede că locul în care trăieşte este cel mai frumos de pe lume... înduioşat şi ademenit de prinţesa care îşi leapădă hainele în cort, pentru a le purifica la foc, europeanul Vania se apropie concupiscent de trupul fetei mongolice care nu cunoscuse niciodată săpunul, nici alte primeniri decât această purificare rituală, dar se opreşte brusc izbit de „emanaţiunile de menajerie" ale trupului nespălat. Idila dintre fiul de boier din Năpădeni şi prinţesa samoedă nu
poate trece de acest obstacol fiziologic. Un mit întors al frumoasei sălbatice cultivat de romantici ? Memorabilă este şi scena spurcatului Emelca Bogomol din satul Tabarsc de către „mir". Acesta se dovedeşte că, trădând obştea, colaborase cu „varnacii" împotriva „cealdonilor" (ţăranii localnici). Judecata obştei siberiene este teribilă. Primarul satului explică temeiurile ei şi pedeapsa ce se cuvine pentru faptele lui Emelca:
„- Creştini! Spurcatul de Emelca Bogomol, ca un câne turbat, ca un pui veninos de năpârcă, s-a făcut părtaş cu varnacii şi-i povăţuia la jaf şi omor. Am optzeci de ani împliniţi. Stau în faţa Domnului. Să fie dar păcatul pe sufletul meu dacă îl năpăstuiesc - iar răspunsul să fie al mirului. Daţi-ne încoace frânghia şi scoateţi-1 pe câne afară! - sfârşi moşul.
Dintr-un colţ, fu îmbrâncită spre scară o treanţă de om, cu braţele legate strâns cot la cot, sfâşiat şi însângerat, cu o ureche smulsă, cu o buză crăpată, cu un ochi scurs.
- Câne, cere iertare mirului! îi porunci rituos justiţiarul. Nenorocitul căzu gemând în genunchi.
Grămada posomorâtă îşi făcu cruce. Dar nicio altă mişcare nu se văzu, niciun glas nu se auzi. Chiar şi femeile stăteau înţepenite cu buzele strânse; numai o băbuşcă îşi lungea gâtul subţire şi dădea din coate ca să vadă mai bine; copiii, speriaţi, se îngrămădeau smirna într-un colţ sau năpădeau gardurile ca un stol de vrăbii. Moşneagul desfăcu frânghia încolăcită, lungă de vreo cincizeci de metri, şi o învârti la mijloc de vreo două ori în jurul capului osânditului. Apoi urmă către mulţime:
- Să fie păcatul pe sufletul meu, iar răspunsul pe al mirului! Să dăm cu tot mirul, cu tot mirul, creştinilor!
Grămada se împărţi în două aripi care, mână lângă mână, se înşirară la amândouă capetele frânghiei, în două
XXXII
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV XXXIII
şiraguri lungi, - cu o siguranţă care denota un ritual vechi, bine cunoscut tuturora. Moşneagul îşi făcu din nou cruce şi comandă strident :
- Acum, creştinilor, trageţi deodată cu tot mirul! Cu tot mirul odată, uh!...
Cele două aripi, în tăcere, se clătinară în lături; un muget neomenesc tăie văzduhul, apoi se auzi un trosnet de oase fărâmate..."
Alte momente epice sunt mai puţin crude şi pitoreşti. Din seria experienţelor erotice ale tânărului deţinut reţinem pe acelea cu Măria Culiceeva, o intelectuală fină, şi cu Tania Lungu. Dintr-o femeie nefericită într-o căsnicie mediocră, Măria Culiceeva devine o teroristă teribilă alături de Sajin (Lohengrin), revoluţionar de profesie de care se îndrăgosteşte de îndată ce-1 vede. II urmează peste tot şi participă cu el la acţiuni răsunătoare de sabotaj sub numele conspirativ de „Gioconda". După ce Sajin este spânzurat, Gioconda duce mai departe, cu inteligenţă şi fanatism, acţiunea revoluţionară. Un personaj simbolic pe care literatura din epoca realismului socialist 1-a reluat sub diverse chipuri, falsificându-1. C. Stere face din fermecătoarea şi profetica Culiceeva un simbol al feminităţii lucide şi dominatoare, mistuită de „nostalgia dragostei profunde". Tania, logodnica lui Vania, este o Sonia Marmeladova care se sacrifică pentru o iubire inaccesibilă. „Nu vei trăi pentru mine - îi scrie ea lui Vania Răutu - cum nu vei trăi nici pentru tine; tu trăieşti pentru o cauză mare de la care atârnă destinul oamenilor [...], tu vei merge pe calea ta, ne vom despărţi fatal odată". G. Călinescu găseşte inutil acest personaj în naraţiunea lui C. Stere. Aş răspunde printr-o cunoscută butadă: inutil dar indispensabil. O figură care, oricum, se reţine în această populaţie migratoare de eroi de toate categoriile
sociale şi morale. Prozatorul face cronica lor şi, din loc în loc, îi pune să-şi istorisească viaţa. Unele biografii sunt fabuloase. Iese la iveală o altă umanitate decât aceea cunoscută din romanul românesc. Alte pagini sunt pur eseistice în cărţile lui Stere. O formulă (eseul romanesc) care permite autorului să vorbească despre teoriile lui Auguste Comte, Guyau, Alois Riehl sau despre eroii lui Tolstoi şi Turgheniev. Chiar unele personaje au o viaţă intelectuală şi, când se întâlnesc, discută despre soarta omenirii şi îşi definesc strategia revoluţionară. Cât de utile sunt în roman aceste comentarii ? O judecată globală, indiferent care ar fi ea, nu poate fi justă pentru că, în unele cazuri, ideile - chiar sub această formă abstractă - pot defini un caracter. Ceea ce se întâmplă de câteva ori în naraţiunea memorialistică a lui C. Stere...
7. O comedie (nereuşită) de moravuri.
Cu volumul VI (Ciubăreşti), naraţiunea trece Prutul şi în următoarele trei cărţi rătăceşte pe culoarele lumii româneşti. Alte personaje, alte situaţii, alt stil de a nara. Vorbind de oameni în viaţă şi de întâmplări cunoscute, autorul îi pune, cu mici excepţii, într-o comedie de moravuri, caricaturizând (fără talent) adversarii. Toată lumea politică şi intelectuală din Ciubăreşti (Iaşi), apoi din alte oraşe, joacă în această farsă care, de la un anumit număr de pagini, oboseşte. Greu de ţinut minte un personaj realizat artisticeşte în această comedie provincială fulgerată sistematic de pamflete fără noimă. Creaţie satirică în linia Caragiale ? Lipseşte în mod vădit vizionarului, profeticului Stere simţul comic şi subtilităţile spiritului ironic pentru a pune în scenă personaje ridicole, de-o anumită complexitate şi, prin aceasta, verosimile epic. Femei
XXXIV STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV XXXV
ambiţioase şi imorale, politicieni care vor să ajungă prin orice mijloace, tinere pregătite să înlăture dominaţia locală a matroanelor, în fine, o imagine mocirloasă a unei lumi fără destin... Dacă imaginea ar fi fost susţinută estetic, ea ar fi putut da substanţă acestei lumi despre care autorul spune într-un rând: „Suntem fiii unei naţiuni occidentale înecate în interiorul şi haosul Orientului"...
Ce se reţine, totuşi, la lectura acestei lăţite comedii de moravuri balcanice este figura unei femei stilate (Ivonne), un fel de altă Undina sau altă Măria Culiceeva cu maniere europene, fără mesianism revoluţionar şi fără practică teroristă. Sau chipul Elisei, femeie morală, cucernică, speriată de iubirea ei pentru neliniştitul Vania Răutu, un idealist intransigent. Bună epic este şi scena în care eroul vizitează locurile copilăriei şi adolescenţei sale (Năpădeni) şi descoperă o lume înstrăinată. In fine, notabile, estetic vorbind, sunt însemnările despre revolta ţăranilor. Nu-i viziunea amplă a tragediei lumii rurale din Răscoala lui Rebreanu, este, mai degrabă, o cronică în termeni umoristici a inerţiei şi cumsecădeniei ţărăneşti într-un moment de agitaţie socială fără cauzalităţii precise. Ţăranii din Cepurile se mişcă pentru că „aşa a fost cuvântul şi aista-i semnu!"... Ei se duc la conacul Elenei Cristide, moşieriţa lor, femeie văduvă şi cumsecade, şi cer voie să facă răscoală. îi aduc în prealabil drept plocon primii miei născuţi din oile lor şi, stingheriţi, respectuoşi, îi declară:
„- Sărutăm mâna, coniţă!... Să nu-ţi fie cu bănat matale, că am veni să te înştiinţăm că ne răsculăm şi noi... facem rivoluţie...
- De ce, oameni buni ?
- Apoi, ne e ruşine, cuconiţă, de gospodarii din celelalte sate...
- Şi cum voiţi să vă răsculaţi ?
- Apoi, iaca aşa... Să spargem măcar fereastra aiasta!...
- Nu se poate, oameni buni, e fereastra din sufragerie. Cum am să stau cu copiii la masă ?
- Apoi, că aşa este cuvântu şi semnu cuconiţă!... După o târguiala, oamenii căzură de acord, să spargă numai o ferestruică chioară la cămăruţa din dos.
- Apoi, să nu te superi, cuconiţă! - urmă tacticos „instigatorul", moş Eftimie, omul de încredere şi favoritul curţii: Trebuie să mai facem ceva...
- Ce să mai faceţi, moş Eftimie ?
- Apoi, iaca, aşa... Adică după cuvânt şi semn... Să luăm pe jupanul crâşmar şi să-i legăm o talangă de gât, şi să-1 purtăm prin sat...
- Voi aveţi să-1 bateţi, bre!... E păcat, moş Eftimie!
- Ferească Sfântu, nu-1 batem, cuconiţă !... Dar aşa e cuvântu...
„Răsculaţii", grămadă, îl purtară pe crâşmar, cu talangă de gât, pe uliţele satului, apoi îl duseră neatins înapoi la casa lui.
Jupanul, mulţumit că scăpase cu atâta, i-a şi cinstit cu câte un păhăruţ de rachiu... Astfel, «cuvântul» a fost socotit ca împlinit..."
Ţăranii paşnici care se iau după cuvânt şi semn şi nu fac, în viziunea naraţiunii, nicio atrocitate sunt arestaţi şi maltrataţi de autorităţi, iar gazetele anunţă mari comploturi şi enorme represiuni. Apare în scenă şi un prefect al judeţului (C. Stere a deţinut această funcţie) care înţelege că rădăcinile urii ţărăneşti sunt mai adânci. Fluviul naraţiunii memorialistice se opreşte aici. Autorul intenţiona, cum am precizat deja, să mai scrie un volum. I se pregătea eroului său, Vania Răutu, o ieşire violentă din scenă (asasinarea lui de ucenicii naţionalistului a outrance Cristophor
XXXVI STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV XXXVII
Arghir). Atât cât este şi aşa cum este în preajma revoluţiei reprezintă în proza românească nu un eşec, cum s-a spus, ci o vastă întreprindere epică (poate cea mai ambiţioasă din literatura noastră) care amestecă formulele şi fixează, cum s-a putut constata, o tipologie de o uluitoare varietate. Ce rămâne valabil din punct de vedere estetic din ea ? Rămâne, întâi, romanul de familie (romanul casei Răutu) şi romanul de formaţie al eroului. Rămân, apoi, într-un grad sporit de expresivitate, romanul pribegiei eroului însoţit de un roman al marilor grupuri umane şi de un vast roman al „paradisului apocaliptic" siberian, cum îi zice un personaj, roman creat de un spirit vizionar, sensibil la stihiile naturii...
De reţinut, în această formulă epică complexă împrumutată din atelierele romanului din secolul al XlX-lea, prezenţa în naraţiunea lui C. Stere a unui procedeu specific romanului modern. E vorba de jurnalul eroului introdus de mai multe ori în desfăşurarea epicii. Procedeu folosit curent de Gide, iar la noi îl încercase, înaintea lui Stere, Mircea Eliade în două romane de tinereţe rămase în sertar (Romanul adolescentului miop şi Gaudeamus). C. Stere îl foloseşte pentru a întări, probabil, sugestia de autenticitate. Oricum, stilul diaristului Ion (Vania) Răutu nu diferă de acela al naratorului general. Aceleaşi fantasme, acelaşi limbaj, aceeaşi atmosferă. Vania notează, trecând peste toate convenţiile genului diaristic (ca de pildă: cum de i se permite eroului să aibă un caiet în celulă ?, cum de scoate din puşcărie aceste însemnări în condiţii de maximă vigilenţă şi represiune ?) despre ceea ce trăieşte, vede şi aude în detenţia devenită un „pandemoniu". Jurnalul fictiv vorbeşte mai puţin (ca să nu spun aproape deloc) de viaţa interioară a personajului, vorbeşte în stilul naratorului obiectiv de faptele din afară.
8. Spaţiul biografic primar şi verosimilitatea ficţiunii memorialistice
Revenind la structura cărţii (roman autobiografic, roman memorialistic, bildungsroman,, roman de moravuri) ce putem spune, acum, când i-am urmărit traseul şi articulaţiile, despre originalitatea şi viabilitatea ei ? Ce putem observa, contrazicând declaraţiile autorului, este că el pleacă de la anumite date biografice ce se pot confirma de documentele publicate de Z. Ornea în masiva biografie pe care a întocmit-o (Viaţa lui Stere, 1-11,1989,1991) şi de cronologia alcătuită de Victor Durnea pentru ediţia de faţă. Deducem de aici că pe tatăl scriitorului îl cheamă Gheorghe (Egor) Stere, că a fost multă vreme holtei şi s-a însurat, nu la 50 de ani (cum se întâmplă în roman), ci la 40 de ani cu o fată de 19-20 de ani (în carte: 15-16 ani) pe nume Pulcheria, fiica unui moşier scăpătat, vecin cu proprietarul de la Cerepcăul Sorocii. Pulcheria studiase câţiva ani într-un pension de domnişoare de la Odessa, ţinut de o franţuzoaică dubioasă. Aici învăţase puţin franţuzeşte şi citea romane sentimentale. Vorbea fluent ruseşte spre deosebire de ursuzul Gheorghe (Egor) care nu comunică decât în moldoveneasca lui noduroasă. Tânăra moşieriţă are ambiţii mari şi, în curând, ia frâiele în mână în gospodăria de la Cerepcău. Naşte un copil (o fată) şi, în momentul în care este pe punctul de a duce la capăt o idilă amoroasă cu un tânăr ofiţer, află - întocmai ca în roman -că fiica este pe moarte. Trece, tot ca în proza de ficţiune, printr-o criză mistică şi renunţă la veleităţile mondene. Naşte încă un copil şi apoi altul (Constantin), viitorul autor al romanului înpreajma revoluţiei. Apariţie nedorită, ostilitate ce se poate psihanaliza. Cum se poate remarca, scenariul epic din roman urmează în linii generale
XXXVIII STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV XXXIX
istoria familiei Stere de la Cerepcău... Sunt şi alte date ce se suprapun. Copilul urgisit de mamă trăieşte printre slugile din curte şi, în cele din urmă, este încredinţat unei doici din sat. Când creşte mai mare, are ca preceptor un tânăr narodnic etc. La Chişinău, unde este elev la gimnaziul nobilimii, Constantin se distinge la învăţătură şi scrie versuri. Tot aici cunoaşte pe Măria Grosu (în roman: Tania Lungu) ce-i va deveni ulterior soţie, în condiţiile descrise de proza de ficţiune. Scenariul romanesc urmează, în continuare, scenariul biografic al autorului: iniţierea în mişcarea revoluţionară, întemniţarea, căsătoria în închisoare cu Măria (Tania), surghiunul în Siberia, sinuciderea unui frate (Victor) etc. Ce nu se spune în roman şi se întâmplă în biografia lui Stere este că, la Kurgan, unde Măria (soţia) îl urmează, se naşte primul lor copil, Roman, în timp ce în carte fidela Tania moare. în fine, cercetătorii vieţii şi operei lui Stere n-au putut confrunta, din lipsă de documente, toate elementele acestui roman memorialistic. Sunt, în mod cert, şi date biografice pe care romancierul nu le-a introdus în scrierile sale. Sunt, desigur, altele -cele mai multe, probabil - pe care autorul le-a auzit de la alţii sau, pur şi simplu, le-a inventat pentru a da culoare şi consistenţă naraţiunii sale.
Văzând similitudinile şi deosebirile dovedite de această sumară confruntare dintre biografia reală a autorului şi ficţiunea lui autobiografică putem trage, oare, o încheiere ? Una, în orice caz, de ordinul evidenţei: prozatorul a pornit de la datele existenţei lui şi, preluându-le într-o naraţiune vastă, ambiţioasă şi vizionară, le ficţionează, le dezvoltă, le combină în funcţie de proiectul său epic. S-a reţinut faptul că, iniţial, C. Stere voia să-şi scrie memoriile, apoi memoriile s-au transformat într-un roman în care experienţele biografice ba se pierd, ba reapar ca un râu care
trece prin mai multe forme de relief. Râul devine fluviu şi fluviul se desface într-o deltă uriaşă, cu sute, mii de braţe. Greu, aproape imposibil în această situaţie de a mai depista „biografemele" autorului. Cert este că linia centrală a biografiei spirituale urmează în mare parte biografia lui C. Stere. Era mai bine dacă autorul rămânea la formula propriu-zisă a memoriilor ? Ar fi fost evocarea lui mai autentică, mai credibilă ? Poate, dar nu putem şti cu certitudine. S-a dovedit în atâtea rânduri că şi memoriile fabulează sau, cum am văzut că spun spiritele mai radicale, memoriile mint... Important este, în astfel de cazuri, efectul acestei proze memorialistice trădate sau împlinite, esenţializate (prin ficţiune), deghizate, obiectivate, vizionare... cum vrem s-o numim. Efectul este în primele cinci cărţi extraordinar la lectură. Mai este de folos, în această situaţie, să ne întrebăm dacă autorul a trăit totul sau numai o parte din ceea ce scrie ?
Acum, dacă ne bizuim pe acest exemplu (remarcabil estetic prin notele semnalate şi, în plus, prin puterea de evocare a unui univers uman necunoscut până la C. Stere în proza românească) şi discutăm structura romanului-me-morii, ce observăm ? Observăm: 1) că el se confundă uşor cu romanul autobiografic sau cuprinde în spaţiul lui o bună parte dintr-un posibil roman autobiografic; 2) naratorul are alt nume decât autorul de pe copertă şi vorbeşte nu numai despre sine, ci despre alţii (ascunşi, de regulă, sub nume de împrumut); pactul de autenticitate este astfel deliberat schimbat şi în locul lui ni se propune o convenţie care este, în fapt, o sumă de mai multe convenţii luate din zonele vecine memorialisticii; 3) cititorului i se dau, totuşi, câteva elemente în naraţiune care să-1 facă să bănuiască faptul că sub naratorul închipuit se ascunde, totuşi, autorul real al confesiunii; va citi, în consecinţă,
XL
STUDIU INTRODUCTIV
STUDIU INTRODUCTIV
XLI
romanul memorialistic ca o confesiune şi va decide singur dacă confesiunea este sau nu verosimilă; verosimilă pentru că, îndată ce intervine ficţiunea, noţiunile de adevăr şi exactitate devin nefuncţionale în judecata estetică; 4) nu este o regulă ca romanul-memorii să fie condamnat la ratare; dacă C. Stere a reuşit să scrie cinci admirabile romane de acest fel dintr-o serie de opt volume, de ce n-ar fi putut, teoretic vorbind, să le scrie bine pe toate şi să dea, astfel, o operă unitară estetic ?; în fine: 5) depăşind epoca în care faptele din naraţiune sunt cunoscute (şi pot fi, deci, confruntate), romanul memorialistic este citit de generaţiile următoare ca un roman pur şi simplu, fără nici o legătură cu biografia autorului. Este proba supremă pentru a vedea dacă ficţionarea memoriilor a dat rezultatele estetice scontate sau nu. Dacă nu, romanul - memorii rămâne în istoria literaturii ca o bizarerie, o convenţie neviabilă. S-ar putea, totuşi, ca suma de convenţii să ţină şi proza să intereseze pe cititorul cu altă sensibilitate prin pitorescul faptelor, vizionarismul epic, prin poezia spaţiilor imense, prin scenele mărunte de existenţă, prin tipologia umană din marginea autobiografiei, micul roman familial, aventurile eroului într-o zonă de confluenţă a raselor, ideologiilor şi a mentalităţilor aşa cum se întâmplă în romanul memorialistic complex (complex ca formulă epică şi complex ca viziune asupra lumii) şi nu o dată excepţional ce se cheamă In preajma revoluţiei.
O formulă care nu-i, desigur, de recomandat în literatură dar, dacă se întâmplă să fie utilizată, trebuie luată în seamă şi judecată în funcţie de punctele ei de reper. Este mai bine, în astfel de cazuri să vorbim de un spaţiu biografic primar pe care îl foloseşte romancierul-memoria-list pentru a spune mai mult decât poate să spună într-o confesiune directă. Aşa îşi propune programatic să facă
Gide în romanele sale cu o evidentă notă autobiografică (L 'Immoraliste, Les Faux-Monnayeurs). în Si le grain ne meurt, el teoretizează ideea că memoriile nu sunt decât parţial sincere şi că, în fond, numai romanul se poate apropia mai mult de adevăr: „Mon intention pourtant a toujours de tout dire. Mais il est un degre dans la confidence que l'on ne peut depasser sans artifice, sans se farcer; et je cherche surtout le naturel. [...] Je suiş un etre de dialogue; tout en moi combat et se contradit; les Memoires ne sont jamais qu'â demi sinceres, si grand que soit le souci de verite: tout est toujours plus complique qu'on ne le dit. Peut-etre approche-t-on de plus pres la verite dans le roman."
EUGEN SIMION
TABEL CRONOLOGIC
1865
iunie 1. Se naşte în satul Horodişte (judeţul Soroca) Constantin Stere, fiu al lui Gheorghe şi al Profiriei Stere. Copilul este botezat pe 16 iunie 1865, având ca naşi pe unchiul Costache Stere şi pe Ana Alexandrovna („fiica lui Namesnicu").
Familia Stere, după unii dintre membrii ei (inclusiv, viitorul om politic şi scriitor), îşi avea obârşia pe meleagurile botoşănene. După alte informaţii, ea s-ar fi stabilit acolo pe la începutul veacului al XlX-lea, venind din Grecia. Bunicul patern, Ştefan Stere (sau Steri), căsătorit, se pare, cu Măria Catargiu, primea rangul de clucer, în 1813, şi cel de paharnic, în 1817. In decembrie 1832, fiii săi - Mihalache (în vârstă de 30 de ani), Ştefanache (25 de ani), Costache (17 ani) şi Iordache sau Gheorghe (12 ani) - erau înscrişi în Cartea genealogică a „dvorenilor" basarabeni („partea I, pe judeţul Iaşi", judeţ întins pe atunci până la Nistru) cu rangul de căminari. Se pare, însă, că numai Gheorghe a rămas în Basarabia: Mihalache, căsătorit cu Elena Cantemir, având măcar trei copii (Iancu, 1827-1866, Costache, 1829- ?, şi Măria), şi Costache (fără copii) îşi aveau reşedinţa în Botoşani, iar Ştefanache, probabil, pe lângă Iaşi. Acesta a avut o
XLIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XLV
fiică, Măria, şi doi fii - Leonida, avocat şi deputat în Tulcea, şi Lascăr, colonel în armata română. Celor patru fraţi Stere li se adăugau surorile Elena (căsătorită cu Manolache Stârcea, în Bucovina), Bălaşa (căsătorită Melencovici, în Craiova) şi Catinca „Cobanca" (de la Cobeni, Basarabia, căsătorită cu un Pillat, „de la Iacobeni").
Gheorghe sau Iordache, sau Iorgu, sau Egor (în onomastica rusească) Stere, născut în 1820 şi decedat la 3 septembrie 1895, va fi moştenit de la părinţi proprietăţile basarabene, nu prea multe, având în vedere numărul fraţilor şi surorilor lui. Ulterior, a arendat mai multe moşii, printre care şi Horodiştea, unele dintre ele izbutind să şi le însuşească. Fiul său va declara târziu că fusese proprietarul mai multor moşii (Ciripcău/Cerepcău, Soloneţ, Dumitrenca) cu o suprafaţă de circa 3000 fălci (5000 de hectare). Profiria sau, în unele documente, Pulcheria Stere era fiica unui boiernaş scăpătat, Teodor (Feodor) Kaceaunov. (Numele moldovenesc al acestuia -Cacioni sau Căţăoani - sugerează faptul că era, la origine, grec sau aromân din Grecia.) Profiria Stere se va stinge din viaţă la 12 septembrie 1901, în vârstă de 62 de ani (deci se născuse în 1839). Nu se cunoaşte data căsătoriei lui Gheorghe Stere cu Profiria. E verosimil ca aceasta să fi avut loc pe când mireasa avea 19 ani (în 1858-1859). La fel, e posibil ca soţii Stere să fi avut, înainte de Constantin, alţi doi copii (un băiat şi o fată), care au decedat. (Dacă va fi fost aşa, în cazul fiului, decesul nu s-a întâmplat pe când era elev la „Gimnaziul nr. 1" din Chişinău, dat fiind că registrele instituţiei respective nu-1 menţionează.)
După Constantin, mai vin pe lume - Victor (născut la 1 ianuarie 1867), Ecaterina (născută în 1869,
căsătorită mai întâi cu „dvoreanul" Gheorghe Afanasievici Meleghi, din Răduleani, apoi cu Serghei Neshodovski; s-a sinucis la 25 septembrie 1925, se pare, fiindcă i s-a luat moşia Ciripeau) şi Elena (născută în 1871, căsătorită cu colonelul Olşevski).
1865-1874(?)
C.S. îşi petrece primii ani ai copilăriei la conacul părintesc din Ciripeau. In casă, deprinde scris-cititul şi primeşte primele cunoştinţe de la o guvernantă străină, iar mai târziu de la un preceptor angajat special.
1874(?)-1876(?)
Este intern în pensionul pastorului luteran R. Phaltin din Chişinău. între dascălii de aici se numără şi câţiva de la liceul nobilimii.
1876(?)-1884
Este înscris la „Gimnaziul nr. 1" - „liceul nobilimii" - din Chişinău. în primăvara anului 1884, se afla în clasa a VUI-a, ultima, după care urma să susţină „examenul de maturitate" (bacalaureatul). Promoţia 1884 a liceului chişinăuean a numărat 39 de elevi, între care evrei (foarte mulţi), ruşi, ucraineni şi câţiva moldoveni. Dintre ultimii, reţin atenţia Egor (Gheorghe) şi Alexandru Grossu, Petre Stanevici, Andrei Gheorghiu, Grigore Tomuleţ.
1884
maill-12. C.S. este arestat împreună cu alte 31 de persoane, toate acuzate de „apartenenţă la o organizaţie subversivă". (Statistic, conform raportului poliţiei, grupul era format din 18 evrei şi evreice, 7 gimnazişti, 4 gim-naziste, 3 elevi ai liceului real şi 3 seminarişti.) în
XLVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XLVII
urma anchetei, au fost acuzate 29 de persoane, marea lor majoritate locuind în comun în două „apartamente" - unul al lui Ruvim Blank, celălalt al „burghezei" Haia G(h)insburg. (în acesta din urmă a locuit C.S., împreună cu Meer şi Abram Sagaidakovski, Idei Guhman, Lev Hasilev, Solomon Klein, Kelman Galiţki, Elisaveta şi Măria Vitis ş.a.) In apartamente, la percheziţie, s-au găsit literatură cu conţinut revoluţionar, foi volante, ştampile false, un „hectograf" (şapirograf) etc. O altă acuzaţie adusă a fost aceea de a fi organizat serate literare, pentru procurarea fondurilor necesare întreţinerii celor două „comune", dar şi pentru alte scopuri. (Seratele din casa lui Haim Kreimer au avut drept organizatori pe C.S., Iakov Galperin, Haim Gorodiştean şi Tovi sau Şulim Kogan.)
In urma cercetărilor, au fost găsiţi şapte vinovaţi: Ruvim Blank, Şrul şi Galilei Rabinovici, Boruh Zeidis, Abram Sagaidakovski, Haim Levin şi Haim Gorodiştean. Anchetatorii consemnau şi faptul că „ostili şi periculoşi în ce priveşte activitatea propagandistică au fost consideraţi C.S., Izabela Haleţki şi Elena Grossu, toţi trei cu înalte calităţi intelectuale şi caracter puternic şi curaj..." Fiul „dvoreanului" din Ciripeau era totuşi eliberat în 20 mai 1884 pe o cauţiune de 3.000 de ruble. în arest mai rămâne fratele său mai mic, Victor (era în clasa a V-a), la care poliţia descoperise cărţi interzise. Va fi şi el eliberat tot pe cauţiune în 6 septembrie 1884. Chiar găsiţi nevinovaţi, toţi elevii implicaţi au fost de îndată exmatriculaţi. Victor Stere era, totuşi, în 1890 student la Academia Agricolă din Moscova. în primăvara anului 1892
nu mai era în viaţă. După basarabeanul T. Porucic, ar fi murit înecat.
în „amintirile" funcţionarului M.C. Zozulin, editate în 1940 de G. Bezviconi, se menţionează că în 11 -12 mai 1884 a fost arestată fiica mai mică a consilierului agricol Grossu, „fată foarte frumoasă asupra căreia a făcut impresie tânărul Stere".
decembrie 13-14. Jandarmeria din Odessa (circumscripţia Herson Kodâneţ), efectuând cercetări asupra lui Grigori Feodorov Borzeakov, fost elev al liceului real din localitate, şi a altora ce i s-au „asociat", printre care şi „dvoreanul" C.S., efectuează o percheziţie la domiciliul acestuia din urmă. Deşi rezultatul este negativ, el este arestat şi „încarcerat la închisoarea din Odessa". Ulterior, va fi pus în libertate până la finalizarea anchetei.
1885
iulie. Dintr-un raport al ispravnicului judeţului Soroca, însărcinat cu supravegherea poliţienească a lui C.S., rezultă că acesta călătoreşte de la Sculeni la Ciripeau împreună „cu soţia sa, Măria, născută Grossu". Prin urmare, căsătoria avusese loc în interval, cel mai probabil, cu puţin înainte (după 1 iunie, când mirele împlinise vârsta de 20 de ani). Tatăl Măriei era „membru al administraţiei săteşti a judeţului Bender (Tighina)". Născută la 29 septembrie 1866, Măria mai avea doi fraţi - Alexandru (viitor medic militar, mort în Turkestan, în 1919) şi Gheorghe (viitor notar în Chişinău, decedat în 1932) - şi două surori -Nina (a trăit în Odessa) şi Elena (arestată în 1884, mai târziu stabilită în România şi căsătorită cu Spiridon Popescu).
XLVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XLIX
1886
iunie 16. In cadrul „afacerii cercului revoluţionar din Odessa", „dvoreanul" C.S. este pedepsit „pe cale administrativă" cu surghiunul pe trei ani în Siberia Occidentală.
1886-1888
Sub stare de arest, pe itinerariul Moscova - Nijni Novgorod - Perm - Tiumen, cu trenul, cu vaporul, dar şi pe jos, „cu etapa", ajunge la Kurgan, unde rămâne mai mult timp.
La Kurgan i se alătură şi soţia, aici, la 31 mai 1897, văzând lumina zilei fiul lor Roman.
Surghiunitul este transferat la Turinsk; aici, după unele mărturii, a iniţiat o gazetă a exilaţilor politici şi „un apel" sau protest; în închisoare fiind, aflând de la procuror despre trădarea lui Lev Tihomirov, a încercat să se sinucidă; până la terminarea anchetei, a fost expediat în nordul guberniei Tobolsk, la vărsarea fluviului Obi, dar a fost adus înapoi la sfârşitul lui septembrie 1888 şi încarcerat în închisoarea din oraşul Tobolsk; în noiembrie acelaşi an, trimitea un memoriu Departamentului Jandarmeriei, în care, arătând că suferă de „neurastenie totală" şi asigurând că nu are convingeri revoluţionare şi nu este duşman al ordinei stabilite, cerea ca, până la pronunţarea sentinţei, să fie eliberat din închisoare; memoriul nu a avut iniţial vreun efect.
1889
noiembrie 15. Pentru implicarea în „afacerea gazetei exilaţilor politici" este pedepsit, tot pe „cale administrativă", cu surghiun, pe trei ani, în lakutia (Siberia
Orientală). Ca urmare a memoriilor înaintate sau, poate, a răsunetului pe care îl are „catastrofa din Iakutsk" (răzvrătirea unui grup de surghiuniţi şi reprimarea ei sângeroasă, martie 1889), locul de exil e schimbat, fiind trimis la graniţa Mongoliei, în preajma târgului Minusinsk (satul Serghinsk). I s-a îngăduit, de asemenea, ca în drum să se oprească o vreme la Krasnoiarsk.
1892
februarie. Deţinutului politic C.S. i se aprobă „un concediu" de patru luni pentru a-şi vedea tatăl bolnav. La începutul lui aprilie, ajunge pe meleagurile natale urmând „marşruta" Tomsk-Tiumen-Ekaterinburg-Zlataust-Samara-Penza-Tula-Orel-Kursk-Kiev-Chişinău. în prima săptămână din august, când i se termina „concediul", solicită şi i se aprobă o prelungire a lui cu alte patru luni. Odată cu sfârşitul acestuia, se împlineşte şi termenul pedepsei, devenind liber, supravegheat totuşi îndeaproape de poliţie. Probabil, în interval, se naşte cel de-al doilea fiu - Gheorghe.
noiembrie. Solicită guvernatorului Basarabiei şi obţine paşaport pentru a călători în străinătate.
decembrie 16. Conform unui raport al poliţiei, „a plecat din Chişinău, prin punctul de frontieră Ungheni în România" . Era însoţit, se pare, de Măria şi de Roman, celălalt fiu fiind prea mic pentru a face călătoria. Conform unor mărturii de mai târziu, este primit îndeosebi de tineretul socialist din Iaşi cu admiraţia şi respectul cuvenit unui martir al regimului ţarist, dar şi unui revoluţionar călit în luptă.
L
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LI
1893
ianuarie. Cu ajutorul profesorului Petre Th. Missir, izbuteşte să se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, deşi nu poate prezenta diploma de bacalaureat.
martie 28. Debutează publicistic, în revista socialistă „Munca", semnând C. Minuseanu (probabil, de la numele oraşului Minusinsk) articolul O sinucidere - evocare a unui fost tovarăş de exil, a cărui moarte recentă dovedea calităţile excepţionale ale revoluţionarilor ruşi.
august 11-13. Publică în ziarul liberal ieşean „Evenimentul" articolul Socialiştii şi mişcarea naţională, nesemnat, în care pledează pentru modificarea atitudinii socialiştilor faţă de „chestiunea naţională", neconformă cu însuşi spiritul filosofiei lui Karl Marx, şi, în subsidiar, pentru sprijinirea partidului liberal sau chiar alianţa cu acesta, considerat ca singurul progresist. Câteva zile mai târziu (27 august, 3 şi 4 septembrie), dă la lumină articolul Răspuns d-lor V. Stupu şi Doniroff (în chestia mişcărei naţionale), semnat cu pseudonimul C. Sorţescu.
octombrie-decembrie. Publică în suplimentul literar al ziarului „Adevărul" mai întâi două cronici plastice (iscălite S. Cerepcoveanu), apoi, în foileton, Din notiţele unui observator ipochondric (semnat Observator Ipochondric), un amplu pamflet asupra atitudinii diferitelor categorii sociale privilegiate
din România faţă de cele defavorizate şi o exaltare a acţiunilor de tip „poporanist" desfăşurate în Rusia ori în Anglia.
Studentul C.S. se implică (inclusiv, prin „foiletonul" menţionat) în frământările studenţimii ieşene, scindată în două (apoi mai multe) societăţi adverse (în funcţie de opţiunea lor conservatoare ori liberală). La sugestia şi sub conducerea lui (nedezvăluită), la sfârşitul lui noiembrie, ia fiinţă Societatea „Datoria", cu un program poporanist, de luminare a maselor largi, prin „şcoli pentru adulţi", biblioteci populare, cărţi de popularizare, studii asupra situaţiei ţărănimii etc. în societate se înscriu numeroşi studenţi, printre care G. Ibrăileanu, Spiridon Popescu, M. Carp, fraţii Botez, Marta Trancu, D.D. Patraşcanu, I. Liteanu, Ioan Micu, State Dragomir ş.a.
decembrie. Apare gazeta săptămânală „Evenimentul literar", întemeiată de un grup de tineri socialişti, în strânsă legătură cu „clubul" din Sărărie, din casa lui Ioan Nădejde. Directorul-proprietar pare să fie Jacques Lewin, nepotul unui bancher milionar. Din grupul redacţional iniţial fac parte I. Glicsman (viitorul dr. Y), Emil D. Fagure, A. Steuerman, L. Ghelerter, Max Wecsler, G. Ibrăileanu, Raicu Ionescu-Rion, Spiridon Popescu, M. Carp. De la numărul 20, pe frontispiciul gazetei apare ca director Sofia Nădejde. Spiritus rector este însă C.S., care inserează, în numărul 2, prima sa proză scurtă, intitulată Scripca (iscălită St. Bârzu), apoi frecvente studii, articole şi note (semnate C. Şărcăleanu
LII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LIII
precum şi, în colaborare cu G. Ibrăileanu, Ş-V şi Verax).
Redactorii se lansează într-o polemică acerbă cu revista „Vieaţa", condusă de A. Vlahuţă şi dr. Alceu Urechia. In apărarea artei cu tendinţă socială, „poporanistă", îndeosebi C.S. şi G. Ibrăileanu îşi întrebuinţează inteligenţa, intuiţia critică şi larga lor cultură literară şi ideologică, dar şi calităţile de pamfletari, inclusiv o agresivitate care le coboară uneori prestaţia mult sub nivelul luptei de idei. La polemică participă şi alte periodice („Adevărul", „Munca").
1894
aprilie 20. Se naşte prima fiică a soţilor Stere - Elena. O altă fiică, Măria Ana, se va naşte în 1897, dar aceasta, bolnavă de scarlatină, se va stinge din viaţă la 31 octombrie 1901.
mai 8. Luând partea lui Vlahuţă, ziaristul Eduard Dio-ghenide (Sotir) condamnă în ziarul „Naţionalul" campania „Evenimentului literar", considerată nepatriotică şi antinaţională, promovată de un grup de „străini" (evrei) ce şi-ar fi asigurat serviciile basarabeanului C.S., „biet refugiat din Rusia ţaristă", ce adoptă poziţia celor ce-1 plătesc, cu mai puţin de un an înainte el pledând în favoarea mişcării naţionale. Acelaşi ziar publică scrisoarea basarabeanului, care respinge identificarea sa cu C. Şărcăleanu şi neagă statutul atribuit, de „refugiat" şi de om nevoiaş, ce ar fi avut nevoie de un „salariu", recunoscând totuşi că lui îi aparţin articolele „pur teoretice" din vara anului 1893.
Atacul lui Dioghenide este vestejit în „Era nouă", redactată de P. Missir, şi în „Evenimentul", care inserează, de asemenea, un protest colectiv iscălit de peste 100 de studenţi ieşeni. In „Evenimentul literar" apare o notă mistificatoare, conform căreia pseudonimul C. Şărcăleanu i-ar aparţine lui N. Quinezu.
scptembrie-octombrie. Mai mulţi dintre participanţii la Congresul studenţesc ţinut la Constanţa manifestează la întoarcere în Bucureşti, pe 14 septembrie, împotriva politicii guvernului conservator în „chestiunea naţională". Manifestaţia este reprimată brutal de poliţie. Incitaţi de liberali, studenţii bucureşteni lansează un protest şi încearcă să iniţieze o campanie naţională vizând în cele din urmă răsturnarea guvernului. Studenţii ieşeni, reuniţi într-o adunare, refuză să se solidarizeze cu cei bucureşteni, mai mult lansează ei înşişi un apel împotriva „oricăror tulburări". Un rol precumpănitor în luarea deciziei 1-a avut C.S. Ca urmare, ziarul „Evenimentul" îl numeşte „spion al poliţiei" şi îl acuză, şi el, de cameleonism politic. C.S. îl provoacă la duel pe directorul ziarului, G.A. Scorţescu. Martorii acestuia, prozatorul N. Gane şi ziaristul Iorgu Morţun, vor decide că duelul nu poate avea loc, întrucât nu s-a respectat procedura. Studenţii ieşeni dau publicităţii un nou protest colectiv întru apărarea colegului lor. O parte a presei momentului („Timpul", „Constituţionalul", „Epoca", „Lupta", „Adevărul" şi „Munca") apără şi exaltă atitudinea studenţilor ieşeni şi a liderului lor, în timp ce altă parte („Voinţa naţională", „Românul", „Naţionalul") o blamează.
LIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LV
Ziarul junimist „Constituţionalul" inserează un articol al avocatului Gh. Baltă, văr al lui C.S., articol ce aduce o seamă de informaţii asupra biografiei fostului surghiunit în Siberia, fireşte cu estomparea lucrurilor ideologic neconvenabile. La mijlocul lunii octombrie, C.S. are o întrevedere cu Take Ionescu, ministru la Culte şi Instrucţiune Publică, solicitându-i un paşaport românesc, necesar întrucât ceruse şi i se aprobase de guvernatorul Basarabiei (în iunie acelaşi an) renunţarea la cetăţenia rusă. La începutul lunii noiembrie, C.S. face o călătorie la Chişinău şi Ciripeau, apoi la Odessa.
octombrie-decembrie. După ce „Evenimentul literar" îşi încetează existenţa, în vederea apariţiei săptămânalului „Lumea nouă", în acesta C. Stere dă la iveală mai multe texte, între care se disting eseurile Din carnetul unui visător (semnate Un visător).
1895
februarie-martie. Cu sprijinul aceloraşi persoane care îl apăraseră în toamna precedentă, în Adunarea Deputaţilor, la 17 februarie, şi în Senat, la 22 martie, este votată, cu o rar întâlnită repeziciune, legea de recunoaştere a cetăţeniei române lui C.S., lege publicată în „Monitorul oficial" la 28 martie 1895.
mai 11. în aula Universităţii din Iaşi, C. Stere ţine „în folosul Societăţii «Datoria»" conferinţa Cerinţele nouă printre oamenii culţi din Anglia.
septembrie. Călătoreşte în Basarabia, participând la înmormântarea tatălui său.
1896
O vreme locuieşte la Ploieşti; participă, împreună cu C. Dobrogeanu-Gherea şi un alt basarabean, A. Dimitrescu, la înfiinţarea unui restaurant bucureş-tean; decepţionat de mersul afacerii, se retrage. Nu mai publică nimic, concentrându-se, se pare, asupra examenelor şi a pregătirii tezei de licenţă.
1897
martie. în revista „Arhiva", condusă de A. D. Xenopol, începe să publice încercări filosofice. (într-o notă, autorul declara că textul fusese redactat în ultimii ani ai surghiunului siberian.) Alte capitole ale lucrării sunt inserate în următoarele două numere duble ale aceleiaşi reviste.
iunie 23. C.S. susţine examenul de licenţă. Teza, tipărită sub titlul Evoluţia individualităţii şi noţiunea de persoană în drept, este apreciată călduros de profesorii din comisie (între care se remarcă P.Th. Missir şi I. Tanoviceanu), precum şi de asistenţă. Evenimentul găseşte ecou şi în presă. O recenzie parţial nefavorabilă a lucrării, aparţinând lui Mihail Dragomirescu, va primi replici semnate de A.D. Xenopol şi P.Th. Missir. La examen a fost de faţă şi A. Vlahuţă, cu acest prilej producându-se reconcilierea foştilor adversari.
Proaspătul absolvent al Facultăţii de Drept se înscrie imediat în baroul ieşean şi anunţă în presă
LVI CRONOLOGIE
deschiderea unui cabinet propriu. Cum va mărturisi mai târziu, va practica destul de puţin avocatura, firea îndrumându-1 mai mult pe calea studiilor.
noiembrie. Călătoreşte din nou în Basarabia.
La Bucureşti are loc o manifestaţie care ia o turnură antisemită, fiind devastate mai multe magazine având proprietari evrei. Devastările suscită numeroase proteste în presa internaţională. La 1 decembrie are loc la Iaşi o întrunire de protestare, organizată de conservatori (aflaţi în opoziţie), la care C.S. rosteşte un discurs foarte apreciat. (într-un ziar din localitate, N. Quinez îşi exprimă credinţa că „d. Carp ar avea [în persoana oratorului] un succesor de talia d-sale".)
1898
mai. Este avocat al părţii civile (probabil voluntar) în procesul abatelui Morisseau, acuzat că a ucis un ţăran şi a rănit un altul. Câteva dintre afirmaţiile sale provoacă replici acide ale apărătorilor abatelui, A.A. Bădărău şi G. Panu.
martie-iunie. Publică în săptămânalul junimist „Era nouă" cinci articole, primele patru semnate cu iniţiala C, ultimul cu numele întreg. în esenţă, este condamnată lupta politică mărginită, în absenţa unor programe bine definite şi substanţiale, la atacuri personale, învinuiri reciproce de „trădare naţională" şi hoţie. Indiferent de intenţiile autorului, articolele servesc de minune conservatorilor junimişti în campania lor de cucerire a puterii.
CRONOLOGIE LVII
vara. Grupul sudat în jurul lui C.S. (îndeosebi la „Datoria" şi „Evenimentul literar") face o excursie în Munţii Moldovei, pe valea Bistriţei, trecând şi graniţa în Bucovina (Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc). Este începutul unei veritabile tradiţii a grupului, excursiile sau măcar sejururile estivale la mănăstiri repetându-se aproape în fiecare an.
septembrie. în vederea apropiatelor alegeri locale, şeful clubului liberal ieşean, Gh. Mârzescu, izbuteşte să obţină sprijinul grupării socialiste din oraş. Pe lista candidaţilor liberali sunt incluşi C.S. şi C. Crupenschi. Cel dintâi participă foarte activ la campania electorală, rostind mai multe alocuţiuni şi dând la iveală în oficiosul liberal „Propaganda" două articole în care explică noua strategie a socialiştilor, precum şi mai multe note polemice nesemnate. După izbânda în alegeri, noul consiliu comunal îl desemnează prin vot ajutor de primar.
1899
ianuarie. C.S. este decorat cu „Steaua României".
ianuarie-februarie. Câteva tulburări produse la sate dau ocazia conservatorilor să declanşeze o campanie furibundă împotriva guvernului liberal, imputându-i îndeosebi alianţa cu socialiştii, care ar fi pornit lupta pentru câştigarea ţărănimii prin organizarea „cluburilor (socialiste) săteşti". în urma campaniei, guvernul purcede la arestarea şi anchetarea instigatorilor socialişti. Faţă de aceste măsuri, ca şi faţă
LVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LIX
de negarea existenţei unei alianţe între socialişti si liberali, ajutorul de primar din Iaşi întârzie mai întâi să-şi dea demisia, şi-o înaintează apoi, pentru ca totuşi să şi-o retragă de îndată, „la sfatul prietenilor". In aceste condiţii, primeşte numeroase lovituri din partea adversarilor, foarte activi fiind foşti „radicali" A.A. Bădărău şi G. Panu, dar şi unii dintre socialişti.
aprilie-mai. Guvernul liberal este înlocuit cu unul conservator, care dizolvă parlamentul, precum şi o serie de consilii comunale, printre care şi cel din Iaşi. La alegerile parlamentare de la începutul lunii mai,
C. S. candidează pe lista liberală la colegiul II, obţinând un număr foarte mic de voturi (175 faţă de 1474 ale câştigătorului).
aprilie. La Congresul PSDMR, din care fostul siberian nu făcea parte formal, se pune în discuţie tactica de urmat, printre alternative figurând formarea unui nou partid („progresist-democrat"). S-a propus în cele din urmă reluarea discuţiilor peste două luni, dar un nou congres nu a mai putut fi organizat. Conturată bine deja de mai înainte, alternativa încadrării îndeosebi a tinerilor (majoritatea intelectuali) în partidul liberal câştigă tot mai mulţi aderenţi. întru punerea ei în practică s-a dus o serie de tratative, finalizate către sfârşitul anului, cu liderii partidului liberal.
1900
februarie 10. Oficializarea ralierii are loc cu ocazia unei banchet oferit preşedintelui partidului liberal,
D. A. Sturdza, la restaurantul Liedertaffel. Pe lângă
figurile proeminente ale partidului, iau cuvântul şi câţiva dintre „tinerii generoşi", între care V. G. Morţun, Ioan Radovici şi C.S.
1900-1901
C.S. se implică activ în lupta politică: cuvântează la o întrunire populară prilejuită de „afacerea Hallier", participă la pelerinajul la mormântul lui Ion C. Brătianu, rostind o caldă alocuţiune; în primăvară anului 1900, colaborează intens la oficiosul ieşean „Liberalul", aici, pe lângă note şi articolaşe, cu o suită de „caracteristici literare" (nesemnate), ce vădesc un pamfletar de forţă, în absenţa proceselor, e silit să se erijeze în „administrator financiar" al moşiei Bălţaţi din judeţul Vaslui.
1901
martie 15. în urma venirii la putere a liberalilor (la 14 februarie), au loc alegeri parlamentare. C.S. candidează la colegiul III, fiind ales cu 500 de voturi (din 774). Cu o zi înainte, la 14 martie, este numit profesor suplinitor la Catedra de drept administrativ şi constituţional a Universităţii din Iaşi. (Numirea a fost urmarea unei scrisori adresate lui Ion I.C. Brătianu, care a intervenit pe lângă Spiru Haret, ministrul învăţământului.) Pentru a putea rămâne şi profesor suplinitor, şi deputat (lucru interzis de legea în vigoare atunci), a renunţat la retribuţia dată de Universitate.
noiembrie 28-29. în cadrul discuţiilor la Mesajul Regal, C.S. îşi rosteşte primul său discurs parlamentar (al
LX
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXI
său myden spech), pregătit cu grijă. Discursul cuprinde o analiză caustică a situaţiei partidului advers (conservator), motivarea intrării foştilor socialişti în partidul liberal, precum şi o amplă şi documentată expunere a convingerilor sale privitoare la calea pe care trebuie să o urmeze România, o expunere in nuce a poporanismului politico-eco-nomic. Discursul a fost urmărit cu atenţie şi discutat cu seriozitate şi de adversari ca P.P. Carp, Al. Marghiloman, Mihail C. Vlădescu ş.a.
1901-1903
Parlamentarul C.S. e relativ activ.
în presă, mai dă la iveală câteva articole privitoare
la „comuna rurală".
1902
decembrie 1. Se anunţă scoaterea la concurs a postului ocupat de C. Stere ca suplinitor.
1903
în vederea participării la concurs, scoate volumul Introducere în studiul dreptului constituţional. Partea I (Iaşi, Tipografia Dacia). La concurs participă şi P.P. Negulescu, acesta având avantajul de a fi în posesia titlului de doctor. în urma referatelor întocmite, senatul Universităţii din Iaşi a propus numirea lui C.S. (cu 10 voturi şi trei abţineri). Propunerea n-a fost avizată favorabil de comisia numită de minister, decizia finală fiind încredinţată în cele din urmă Consiliului permanent al învăţământului. In urma raportului favorabil întocmit de Ion Bianu, C.S. a fost titularizat ca profesor universitar la catedra menţionată printr-un decret datat 26 iunie 1903.
decembrie 30-31. La alegerile parţiale organizate pentru reînnoirea unui număr de mandate alocate colegiului III, C.S. candidează din nou şi, după o luptă aprigă, în care s-au întrebuinţat şi arme mai puţin cavalereşti, câştigă în faţa contracandidatului A.A. Bădărău.
1905
ianuarie. La noile alegeri, organizate de conservatorii ajunşi iarăşi la guvernare, C.S. nu întruneşte voturile necesare.
primăvara. Devine avocat al Zemstvei din Chişinău în procesul „Calmuski", calitate ce-i incumbă numeroase călătorii peste Prut.
noiembrie-decembrie. Propune prim-ministrului conservator George Gr. Cantacuzino întreprinderea unei acţiuni secrete de „revoluţionare" a Basarabiei, finanţate de guvern. Mersul acţiunii şi gestiunea fondurilor primite urmau să fie supuse unei comisii în care era reprezentată şi opoziţia liberală. Pleacă la Chişinău, unde rămâne, cu intermitenţe mai multe luni.
1906
ianuarie. Ziarul bucureştean „LTndependance roumaine" găzduieşte şase „scrisori din Basarabia" ale „corespondentului său particular" C. Şarcaleano. în ele sunt relatate evenimentele survenite, precum şi mersul revoluţiei în Rusia.
LXII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXIII
martie 6. Apare, la Iaşi, primul număr al revistei lunare „Viaţa românească", având pe copertă ca directori, pe C.S. şi Paul Bujor. Proiectul data încă din 1897, pentru el pledând cu multă ardoare G. Ibrăileanu, dar punerea lui în practică a întârziat mult şi din cauza realismului dus până la scepticism al lui C.S. în noua situaţie politică şi financiară, însă, necesitatea transpunerii lui în realitate se impune cu stringenţă şi, în acest scop, C. Botez, Iancu Botez, M. Carp, G. Ibrăileanu, Gh. Kernbach, N. Quinez şi C.S. formează o „aso-ciaţiune". în comun se stabilesc titlul publicaţiei, precum şi formatul şi structura ei („literară şi ştiinţifică"), inspirate şi din marile reviste occidentale. Programul nu putea fi decât cel adoptat de mult şi neabandonat vreun moment, anume „poporanismul", fapt pentru care i se dă şi forma cea mai simplă, a unui apel către cititori. Deşi antrenat în multe alte activităţi, „directorul politic" dă în primul număr eseul critic Cântarea pătimirii noastre..., semnat C. Şărcăleanu, o cronică internă („Foametea constantă" şi chestia agrară), o cronică externă (Urmările războiului ruso-japonez. Revoluţia din Rusia) mai multe note şi recenzii. Substanţial contribuie şi la numerele următoare, cu articole pe chestiuni de politică internă şi internaţională („ Reforma morală", Organizaţia locală, „Austria Mare") ori de literatură (Petroniu veacului al XlX-lea. Oscar Wilde, Henrik Ibsen). începând cu numărul al treilea, până în februarie 1907, dă o suită de „scrisori din Basarabia", iscălite cu pseudonimul M. Costea.
mai 6-9. Face o scurtă călătorie la Sibiu şi Arad, pentru a cunoaşte la faţa locului viaţa românilor din Transilvania, dar şi pentru a-1 cunoaşte pe Octavian Goga şi a-i obţine colaborarea la „Viaţa românească". Inserează, din numărul 4 al revistei, un amplu reportaj (rămas, totuşi neterminat) al voiajului, sub titlul Patru zile în Ardeal. Impresiuni fugitive. Va reveni la Sibiu în octombrie, pentru a participa la nunta lui Octavian Goga.
mai 24. La Chişinău, apare „Basarabia" - iniţial, „gazetă naţional-democratică", apoi, de la numărul 29, „gazetă naţional-poporană" -, scoasă de un grup redacţional coagulat în urma demersurilor lui C.S. Direcţia este asumată de mai vârstnicul Em. Gr. Gavriliţă. Din grup mai fac parte, printre alţii, Ion Pelivan, Alexis Nour, Pan. Halippa, Ion şi Th. Inculeţ, N. Popovschi. Fără îndoială, iniţiatorul va fi inserat şi el numeroase articole şi note nesemnate.
august-decembrie. în „cronicile interne" ale revistei ieşene, abordează două dintre racilele sociale cele mai importante - „trusturile arendăşeşti" (Fischer-land, în nr. 6) şi latifundiile (Ţară de latifundii, în nr. 10).
1907
februarie-martie. Primele răscoale ţărăneşti în judeţul Botoşani, extinse apoi în restul Moldovei şi în Muntenia.
LXIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXV
martie 12. în urma demisiei guvernului conservator, se instalează un guvern liberal. Pentru a readuce pacea socială, ministrul de Interne I.I.C. Brătianu numeşte provizoriu ca prefecţi mai mulţi „tineri generoşi", între care şi C.S., la Iaşi. Uzând de puterea sa de convingere, prefectul de Iaşi izbuteşte să facă acceptate atât de proprietari şi arendaşi, cât şi de ţărani „tocmeli" mai puţin oneroase, asigurând astfel liniştea în judeţ. Cu toate că şi-a depus mandatul, pregăteşte alegerile parlamentare de la sfârşitul lunii mai. Candidează el însuşi, la colegiul II, fiind ales deputat. Sprijină puternic pe prietenul său Iancu Botez, ajuns la balotaj cu profesorul A.C. Cuza, acesta acuzându-1 pe C.S. că ar fi folosit mijloace ilegale („suveica"). Considerându-se lezat, fostul prefect îl provoacă, în ziua de 8 iunie, la duel pe colegul său de la Facultatea de Drept, care însă nu acceptă „soluţia" în paginile revistei pe care o conduce, C.S. insistă asupra „cauzelor răscoalelor" şi a remediilor necesare, îndeosebi înlăturarea, inclusiv prin expropriere, a latifundiilor. Polemizează, în acelaşi timp, cu A.C. Popovici, căruia îi impută antidemocratis-mul, aprobându-i în mare ideea unei „Mari Austrii federative".
„Viaţa românească" începe să publice, în numărul 6, amplul studiu Social-democratism sau poporanism ?, încheiat în numărul 4 al anului următor. (La începutul anului 1916, lucrarea a fost pregătită pentru a fi tipărită în volum, dar acesta n-a mai apărut din cauza evenimentelor.)
1908
ianuarie. Participă ca reprezentant al „Vieţii româneşti" la sărbătorirea „Junimei" de la Cernăuţi.
în urma unui articol injurios apărut în „Opinia" la 8 martie, C.S. provoacă la duel pe directorul ziarului, Gh. Lascăr, fost şi viitor primar şi deputat, care îşi asumă responsabilitatea textului. Pe teren, „s-au schimbat cele două focuri [convenite], dar fără rezultat, iar adversarii şi-au dat mâna". C.S. publică, în oficiosul bucureştean „Viitorul" (26 martie) şi în cel ieşean „Liberalul" (27 martie) o amplă Spovedanie către oamenii cinstiţi, vizând înlăturarea tuturor acuzaţiilor ce i se aduseseră. Pe 28 iunie, devine şef al „clubului liberal" ieşean (al doilea ca mărime din ţară), în locul profesorului universitar Petru Poni.
Figură importantă în parlamentul liberal, rosteşte discursuri în chestiunea „Casei Rurale", precum şi, ca raportor, la discuţia Adresei de răspuns la mesajul regal.
Mai dă la iveală, în nr. 9 al „Vieţii româneşti", un eseu relativ la personalitatea lui Lev Tolstoi. în nr. 11, publică articolul Imperiul Habsburgilor şi politica românilor, în care susţine rolul benefic pe care îl are formaţiunea respectivă în Estul Europei. I se ripostează ponderat, dar decis în ziarul „Lupta" din Budapesta (de către studentul Lucian Bolcaş şi de către „unul dintre bărbaţii mai de frunte", ce semnează Bătrânul).
1909
îşi sistează aproape cu totul colaborarea la „Viaţa românească".
Ziarul „Evenimentul" declanşează o furibundă campanie de presă, în cadrul căreia, pe lângă acuzaţiile mai vechi, se bate monedă pe incorectitudinea arătată în „afacerea Zemstvoului".
LXVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXVII
C.S. dă la lumină în „Viitorul" şi „Liberalul" o scrisoare deschisă, explicativă, intitulată In jurul unei calomnii.
La 2 septembrie, dă procură lui Mihail Sadoveanu pentru înscrierea în Societatea Scriitorilor Români, devenind astfel membru fondator.
1910
aprilie-iunie. C.S. întreprinde o lungă călătorie în Europa; face o cură într-un sanatoriu din Geneva. Cu acest prilej, citeşte cu atenţie „însemnările" lui Dinicu Golescu, pe marginea cărora scrie un amplu eseu, dat la iveală în numărul 10 al „Vieţii româneşti" sub titlul „Europa"pentru un călător român din 1825.
noiembrie. începe să publice Neoiobăgia d-lui Gherea - o analiză critică a lucrării lui C. Dobrogeanu-Gherea, care, nemărturisit, constituia răspunsul ideologului socialist la Socialism-democratism sau poporanism ? Numeroase replici vin din partea reprezentanţilor Partidului Socialist (reorganizat) în „Adevărul", „Facla" ş.a.
1911
ianuarie. La guvern acced din nou conservatorii; în urma alegerilor organizate, C.S. nu poate intra în noul parlament.
în numărul din iulie al „Vieţii româneşti" îi apare articolul H. Taine şi Revoluţia franceză, în care subliniază deformarea imaginii Marii Revoluţii Franceze de către istoricul şi criticul literar, spirit în esenţă reacţionar.
în cursul verii, face o călătorie la Viena, pentru un examen medical.
Numerele din noiembrie şi decembrie ale revistei pe care o conduce includ articolele „ Colegiul unic" şi întregirile necesare reformei electorale, marcând astfel readucerea în primul plan al luptei politice a obiectivului „sufragiului universal".
1912
ianuarie. C.S. este chemat de Octavian Goga în Ardeal pentru a „arbitra" diferendul său cu Al. Vaida-Voievod, care îl acuzase a fi fost „cumpărat" de guvernul maghiar. Dincolo de acuzaţie, în fond, era conflictul din sânul Partidului Naţional Român dintre „bătrâni" şi „tinerii oţeliţi". Profesorul ieşean izbuteşte să obţină dovada peremptorie a cinstei şi loialităţii poetului faţă de cauza naţională şi să împace pe cei doi lideri. Pentru succes, în cinstea lui C.S. i s-a organizat la Iaşi, în ziua de 8 februarie un mare banchet, prilej cu care a primit numeroase telegrame de felicitare. Ulterior, într-o nouă călătorie în Ardeal, cu sprijin mijlocit la forurile din Bucureşti, a obţinut şi soluţionarea conflictului dintre Consiliul Naţional Român şi redacţia ziarului „Tribuna", sărbătorită şi aceasta printr-un banchet, dat la Arad la 5 martie, „împăciuitorului" oferindu-i-se o crenguţă de măslin de argint, cu o inscripţie prin care i se exprima recunoştinţa.
în „Viaţa românească" (nr. 5-6, dedicat marcării împlinirii unui veac de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist) îi apare nuvela In voia valurilor, semnată C. Nistrul. (Ulterior, în 1916, nuvela e tipărită în volum.)
LXVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXIX
noiembrie 8. Este ales deputat (în sânul aşa-zisei „opoziţii miluite").
In urma unui articol ofensator, publicat, la 19 noiembrie, de ziarul „Evenimentul", C.S. îl provoacă la duel pe directorul acestuia, D. Greceanu, prefect. După cele două focuri de pistol, adversarii s-au împăcat, „d. Greceanu întinzând mâna d-lui Stere". Participă la înmormântarea lui I.L. Caragiale (23 noiembrie), depunând o coroană din partea „Vieţii româneşti".
După alegerea lui Mihail Dragomirescu în fruntea Societăţii Scriitorilor Români (25 noiembrie), îşi dă demisia împreună cu tot grupul ieşean. Revenit în societate în primăvara anului 1914, va fi considerat în continuare fondator.
1913
îşi expune în „Viaţa românească" punctul de vedere privitor la conflictul de la sud de Dunăre: Războiul din Balcani şi atitudinea României (nr. 9/1912), învăţăminte din Războiul Balcanic (1/1913), Perspectivele războiului austro-rus şi România (11-12/1913), Trenul al doilea (nr. 5-6/1913), Rezultatele Tratatului din Bucureşti (nr. 7-8/1913). Consideraţiile sale sunt pe alocuri viciate de statutul său (liberal, în opoziţie), de atitudinea poporanistă (acţiunea Bulgariei e apreciată, întrucât statul respectiv ar fi dus o politică în favoarea ţărănimii mijlocii) şi de relaţiile pe care beligeranţii le au cu Imperiul Habsburgic, căruia i se atribuie un rol esenţial (şi benefic) în evoluţiile viitoare. In calitatea sa de parlamentar, în timpul campaniei militare din Bulgaria, vizitează statul major la Orhanie, în care activa „voluntarul" Ion I.C. Brătianu.
februarie 26. Este ales rector al Universităţii din Iaşi. 1914
Chemaţi la guvern la 4 ianuarie, liberalii fixează alegerile parlamentare la începutul lunii februarie. C.S. organizează şi conduce cu multă energie campania electorală la Iaşi. Partidul său, fireşte, câştigă alegerile, el însuşi devenind deputat. La 5 martie 1914, Camera votează, în urma raportului prezentat de C.S. propunerea de revizuire a Constituţiei României, întru introducerea unor reforme radicale, vizate fiind în primul rând procesul electoral şi ameliorarea situaţiei ţărănimii. Alegerile pentru Adunarea Constituantă au loc în 18-26 mai, şi de această dată C.S. fiind ales deputat. Deşi partidul său are o largă majoritate parlamentară, C.S., pare-se, nutreşte îndoieli cu privire la voinţa acestuia (în întregime ori parţial, a unora dintre liderii săi) de a promova reformele şi de aceea iniţiază aşa-numita „Ligă a reformelor", deschisă tuturor celor ce le doresc, indiferent de partid. Acţiunea demarează energic, cu mai multe întruniri populare, la care se manifestă oratori de forţă ai momentului, iar ziarele favorabile găzduiesc numeroase adeziuni. Criza internaţională şi apoi declanşarea războiului mondial anulează începutul mai mult decât promiţător.
mai 21. C.S. este delegat de universitatea sa la festivităţile ce marchează 300 de ani ai Universităţii din Gromingen (Olanda).
în timpul vizitei efectuate de Ţarul Nicolae II la Constanţa, printre personalităţile care îi sunt prezentate de către Regele Carol I se numără şi
LXX
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXI
fostul surghiunit siberian, în calitate de rector al Universităţii ieşene.
Consiliul de Coroană, ţinut la 21 iulie, decide ca România să rămână în neutralitate. Aflat la Viena în momentul declarării războiului de către Austria, C.S. se întoarce imediat în ţară; în următoarele 30 de zile, efectuează două călătorii la Braşov unde se întâlneşte cu unii dintre fruntaşii românilor ardeleni.
Publică, în 22 iulie, în ziarul „Universul" articolul „Jos Austria?", împotriva unei grăbite alăturări la Antanta, din care făcea parte şi Imperiul Ţarist. Va urma o suită de articole intitulată în aşteptare (2-24 august), cu o retrospectivă a încorporării Basarabiei în Imperiul Ţarist şi a rusificării ei continue; în „Viaţa românească" începe un ciclu, continuat şi anul următor, sub titlul Din carnetul unui solitar {Pentru ce sunt un trădător ?, Puhoiul, Discursul lui Take Ionescu).
1915
februarie-martie. în ultimul număr dublu al „Vieţii româneşti" pe 1914, apărut cu întârziere de două luni, publică amplul articol România şi Războiul European (tipărit apoi şi ca broşură), în care îşi revelează şi argumentează pe larg punctul de vedere în favoarea intrării în război în tabăra opusă Imperiului Ţarist. Colaborează cu câteva articole la ziarul „Moldova", scos de P.P. Carp, adept şi el al Puterilor Centrale, în ziar sunt reproduse şi două dintre „carnetele unui solitar".
Deputat şi vicepreşedinte al Camerei, mobilizat, din 1914, se pare, cu grad de colonel şi funcţia de consilier pe lângă „Marele Cartier General", C.S.,
petrece tot mai puţin timp în Iaşi, unde continua să fie profesor şi rector al Universităţii. Se îndepărtează şi de familie, probabil de mai multă vreme fiind cucerit de Aneta Radovici (născută Ionescu-Quintus, văduva fostului coleg din grupul „tinerilor generoşi").
decembrie 15-16. în cadrul discuţiilor pe marginea răspunsului la mesaj, C.S. îşi prezintă încă o dată poziţia în chestiunea politicii externe, în speţă a taberei la care România trebuie să adere. Poziţia îl separă de majoritatea celor alături de care activase până atunci, silindu-1 să se apropie de foşti adversari ireductibili până atunci, precum conservatorii P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, întrucât deputatul JeanMiclescuaîntrerupt discursul lui C.S. rostind cuvântul „mizerabil", în ziua de 17 decembrie, oratorul 1-a provocat la duel. Conform presei, martorii, întrunindu-se, „au căzut de acord că nu este caz de duel şi incidentul a fost închis".
1915 decembrie - 1916 februarie. Conflict acut între rectorul Universităţii din Iaşi şi studenţi. La 20 decembrie, mai mulţi studenţi împiedică ţinerea în aula Universităţii a unei conferinţe a profesorului Virgil Arion, partizan al Puterilor Centrale. Senatul, la sugestia rectorului, ia măsuri aspre împotriva studenţilor implicaţi, interzicându-le prezentarea la examene timp de un an şi desfiinţându-le societăţile. Rectorul inserează în ziarul „Mişcarea" (5 februarie) o scrisoare deschisă (Către părinţi), explicându-şi atitudinea şi cerând generaţiei mature să tempereze tineretul. Escaladarea conflictului îl determină pe rector să-şi înainteze demisia, care îi
LXXII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXIII
este aprobată de minister la 29 februarie 1916. Proce-dându-se la alegerea unui nou rector (la 6 martie), C.S., deşi se află în străinătate, candidează din nou, dar colegiul universitar se pronunţă în favoarea profesorului Matei B. Cantacuzino.
mai-iunie. La Editura H. Steinberg, în colecţia „Căminul" (îngrijită de H. Sanielevici) apar volumaşele: Patru zile în Ardeal. Impresiuni fugitive şi în voia valurilor, acesta din urmă, semnat tot cu pseudonimul C. Nistrul. Alte două volumaşe - Social-democra-tism sau poporanism ? şi Critice -, pregătite şi ele pentru tipar, nu au mai putut să apară.
1916
august-noiembrie. După intrarea României în război, la 15 august, nu adoptă conduita pe care susţinuse în mod repetat că o va urma, a unei acţiuni dinamice în sensul deciziei luate de factorii răspunzători. Refuză să participe în vreun fel la administrarea noii situaţii. Chiar mai înainte, probabil, îşi dăduse demisia din funcţia de consilier juridic la Marele Cartier General, ceea ce însă nu putea să-i anuleze şi statutul de mobilizat.
Când armata şi autorităţile civile se retrag din capitala ameninţată a fi ocupată de trupele inamice, C.S. nu le însoţeşte, fapt pentru care, mai târziu, a adus mai multe explicaţii contradictorii: dorinţa de ameliora situaţia populaţiei rămase sub ocupaţie, speranţa de a constitui, împreună cu alţi oameni politici rămaşi la Bucureşti (P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman), soluţia de rezervă în caz de înfrângere totală şi definitivă a României, temerea
de o eventuală represiune rusească asupra sa, ca fost surghiunit şi mai recent ca adversar al alianţei cu Antanta, problema familială etc.
1917
martie-aprilie. Face o călătorie la Viena, unde, cu sprijinul lui Al. Vaida-Voievod, este primit de ministrul de Externe, căruia îi prezintă un memoriu ce atrage atenţia asupra pericolelor ce rezultă pentru Imperiul Habsburgic dintr-o eventuală dezmembrare a României şi propune o uniune personală a patriei sale cu imperiul vecin. Memoriul nu suscită un interes prea mare nici în capitala dunăreană, nici la Berlin, unde, de asemenea, C.S. îl prezintă. Responsabilii austro-ungari cu administrarea teritoriului ocupat îi dau aprobarea de a edita un cotidian „independent". La Bucureşti, iniţiativa nu este agreată de P.P. Carp şi de partizanii săi. Totuşi, cu ajutorul „politic" şi financiar al lui Al. Vaida-Voievod, depăşeşte impasul şi, în asociaţie cu B. Brănişteanu, face să apară ziarul „Lumina" la 1 septembrie 1917 (stil nou), când încă se mai duceau lupte pe frontul românesc. Ziarul informează despre mersul conflictului mondial, precumpănitor din perspectiva surselor germano-austro-ungare, manifestă ataşament la cauza Puterilor Centrale, în acest sens, condamnând cu vehemenţă decizia „fatală" din august 1916, luată de un guvern autoritarist, incapabil să întrevadă cursul evenimentelor, trădător al interesului naţional integral, de o incompetenţă crasă în pregătirea războiului. Ţinta principală a atacurilor devine prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, relaţiile dintre acesta şi C.S. fiind expuse pe larg, mai ales în serialul Pro domo, cu dezvăluiri de
LXXIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXV
fapte dificil de controlat, dar şi cu vădite omisiuni, ce denaturează în ultimă instanţă realitatea. Un spaţiu amplu se dedică evoluţiilor din Rusia, de fiecare dată subliniindu-se justeţea previziunilor făcute în parlament, în „Universul" ori „Viaţa românească". Pentru o parte majoră a populaţiei din teritoriul ocupat, în condiţiile agravării condiţiilor ei de trai, nominalizarea „vinovaţilor" de dezastru şi pedepsirea lor constituiau pentru moment singurul remediu, chiar dacă nu putea avea urmări în viaţa cotidiană, ci doar în plan moral. Ca atare, „Lumina" înregistrează un succes, sporindu-şi mereu tirajul. La aceasta contribuie şi înmulţirea colaboratorilor, unii fiind mai vechi partizani ai lui C.S., precum D.D. Patraşcanu, G. Topîrceanu (după revenirea lui din prizonierat), alţii, precum Liviu Rebreanu, Gala Galaction, T. Arghezi, Ion Gorun, fiind în căutare de mijloace de existenţă. După încheierea armistiţiului dintre România şi Puterile Centrale (5 decembrie 1917), C.S. militează (şi în „Lumina") pentru mai rapida formare a unui guvern agreat de Puterile Centrale, care să încheie pacea separată cu ele, sprijinindu-1 în acest sens pe Al. Marghiloman.
1918
martie 21. C.S. soseşte la Iaşi, întâmpinat cu entuziasm de prieteni şi colaboratorii de la „Viaţa românească", precum şi de cei care considerau că desfăşurarea evenimentelor dovedise justeţea poziţiei sale. In ziua următoare, participă la întâlnirea dintre Al. Marghiloman şi delegaţia basarabeană venită pentru a discuta condiţiile unirii provinciei dintre Prut şi Nistru cu România. însoţeşte delegaţia basarabeană la
Chişinău, unde i se face o primire triumfală. Cu autoritatea sa de fost revoluţionar antiţarist şi luptător pentru cauza naţională şi cu o elocvenţă irezistibilă, contribuie la câştigarea deplină a celor ce mai nutreau reticenţe, fie ei moldoveni sau de altă etnie. Are un aport esenţial la redactarea declaraţiei ce este votată cu o copleşitoare majoritate. Face parte din delegaţia basarabeană care, la Iaşi, în 30 martie, prezintă Regelui şi guvernului român declaraţia de unire. La prânzul de gală oferit, este decorat cu ordinul „Coroana României" în rang de mare ofiţer şi stă lângă Rege, când acesta salută din balconul Palatului populaţia venită să-şi manifeste bucuria.
Sprijină moral şi financiar apariţia, la 1 aprilie, a ziarului ieşean „Momentul", sub direcţia lui G. Ibrăileanu, ziar care, de îndată, reproduce din „Lumina" serialul Pro domo şi alte articole. La mijlocul lunii aprilie este ales preşedinte al Sfatului Ţării, în locul lui Ion Inculeţ, devenit ministru al Basarabiei în guvernul românesc. C.S. îşi limpezeşte şi problema familială: divorţează rapid de Măria şi la 16 iunie 1918 se căsătoreşte cu Aneta Radovici, graba fiind justificată de aşteptarea unui copil, ce se va naşte la 5 octombrie 1918 şi va fi botezat Ion.
La alegerile din mai 1918, candidează concomitent la Bucureşti şi Iaşi şi, fiind ales în ambele circumscripţii, optează pentru cea dintâi. Probabil către sfârşitul primăverii, iese de sub tipar volumul Marele Război şi politica României, cuprinzând discursuri parlamentare, o parte din „carnetele solitarului" şi mai multe articole apărute în „Lumina".
LXXVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXVII
La începutul lunii octombrie, fostul adversar al poporanismului, Duiliu Zamfirescu, propune alegerea lui C.S. în Academia Română, ca reprezentant al Basarabiei. Votul academicienilor dă însă câştig de cauză profesorului Ştefan Ciobanu. In condiţiile ofensivei forţelor Antantei pe frontul din Balcani, ofensivă ce a condus la capitularea Turciei şi a Bulgariei, guvernul Marghiloman e înlocuit cu unul condus de generalul Coandă, care decretează mobilizarea şi, la 27 octombrie/9 noiembrie, somează trupele Puterilor Centrale să părăsească teritoriul românesc ocupat. La 12 noiembrie noile autorităţi suspendă apariţia „Luminei" şi pun sechestru pe documentele şi valorile existente în redacţie.
La 1 decembrie, presa anunţă demisia lui C.S. din funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării, în loc fiind ales Pan. Halippa.
1919
ianuarie. Curtea Marţială deschide acţiune împotriva foştilor „colaboraţionişti", o parte dintre ei fiind judecaţi în regim de urgenţă şi condamnaţi. Printre potenţialii învinuiţi se află şi fostul director al „Luminei", al cărui domiciliu e percheziţionat. Totodată, colegiul Facultăţii de Drept din Iaşi decide la 6 martie să-1 suspende din învăţământ pe profesorul absent nemotivat de la catedră de aproape trei ani. Presa anunţă de mai multe ori arestarea lui, aceasta survenind, în cele din urmă, la 10 mai. După o săptămână, este mutat sub arest la Sanatoriul „Sf. Elisabeta". Este pus în libertate la 8 iunie şi, cu acordul primului-ministru I.I.C. Brătianu, primeşte un paşaport pentru a putea călători în străinătate.
Pentru a-şi îngriji sănătatea, dar şi cu gândul de a se expatria, C.S. pleacă la mijlocul lunii august în Elveţia, la Lausanne. în lipsă, este ales, la începutul lui noiembrie deputat de Cetatea Albă (Akerman).
1920
La alegerile din mai, i se pune candidatura la Soroca, dar nu este ales. Revine totuşi în ţară în iunie 1920, chemat de prietenii basarabeni pentru a întări partidul ţărănesc format.
După o întrerupere de patru ani, „Viaţa românească" îşi reia apariţia, fiind editată de societatea pe acţiuni cu acelaşi nume. C.S. face parte din asociaţie ca membru obişnuit. în partea a doua a anului, dă trei articole privitoare la situaţia internaţională -Pax britanica, O voce engleză despre Tratatul din Versailles şi Consecinţele economice ale Tratatului din Versailles.
1921
Candidează la alegerile parţiale organizate în judeţul Soroca, reuşind să obţină un număr impresionant de voturi. în condiţiile în care adversarii politici cer, în Parlament, invalidarea alegerii, rosteşte în 4 şi 5 martie 1921 un discurs în care îşi explică şi justifică atitudinea din perioada antebelică şi din timpul războiului, discurs pe care îl va publica şi în broşură, sub titlul Un caz de conştiinţă. Prestaţia oratorică extraordinară, dar mai ales sprijinul deputaţilor basarabeni şi al celor antiliberali fac ca alegerea sa să fie validată. La Congresul Partidului Ţărănesc din 20 noiembrie este ales în delegaţia permanentă a comitetului executiv.
LXXVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXIX
Din decembrie, colaborează cu articole pe teme politice la ziarul „Aurora" condus de dr. N. Lupu. In Editura „Viaţa românească" vede lumina volumaşul In literatură, ce reuneşte mai multe texte apărute iniţial în „Evenimentul literar" şi în revista ieşeană de dinainte de război.
1922
La alegerile pentru Adunarea Constituantă (1-7 februarie) este ales în patru judeţe basarabene. Pregăteşte pentru partidul său un anteproiect de Constituţie, din a cărui expunere de motive publică mai multe fragmente în „Viaţa românească". Anteproiectul nu este supus dezbaterilor, Partidul Ţărănesc luând decizia de a nu participa la sesiunea parlamentară în care se va vota textul adus de Partidul liberal.
1923
La Congresul din ianuarie al Partidului Ţărănesc, nu mai este ales în delegaţia permanentă. In iunie, un grup de profesori universitari ieşeni solicită reintegrarea în învăţământ a fostului lor coleg. Ministrul va cere avizul unui raportor special numit, dar nu-şi va însuşi concluzia acestuia, conform căreia cel în cauză poate fi considerat demisionat, ci, până la judecarea celui în cauză, îl va trata ca suspendat din învăţământ, situaţie în care nu putea preda, însă primea salariul cuvenit. Demersurile declanşează o nouă şi încrâncenată campanie de presă împotriva fostului partizan al Puterilor Centrale. C.S. face, în discursul la mesajul regal (20 noiembrie) o analiză minuţioasă a Constituţiei adoptate.
Continuă să dea la lumină în „Viaţa românească" alte file din „carnetul unui solitar" (Viziunea lui Babouc, Utopia). începe, de asemenea, un foarte documentat studiu intitulat Cauzele şi perspectivele revoluţiei ruse, continuat şi anul următor, rămas totuşi neterminat.
1924
Se implică în tratativele dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional având ca scop fuziunea lor. Va elabora principiile pe baza cărora se vor purta negocierile, acestea neducând însă pe moment decât la un pact de colaborare în opoziţie.
1925
La sfârşitul lui aprilie, aşa-numitul „scandal de la Zguriţa" (molestarea unor deputaţi basarabeni, între care Pan. Halippa şi C. Stere de reprezentanţi ai administraţiei locale liberale) devine temă centrală în presă şi, ca atare, dă prilej unei exacerbări a luptei politice. în Parlament, în legătură cu incidentul respectiv, primul ministru declară că nu va mai repeta gestul său de după război, de „a arunca vălul uitării peste tot ce a fost scădere [în timpul conflagraţiei]". C.S. e primit însă în audienţă de Rege şi, de asemenea, participă la Consiliul de coroană (din 31 decembrie) ce aprobă renunţarea prinţului Carol la statutul de prinţ moştenitor şi recunoaşterea acestui statut fiului său Mihai, după unele surse, fostul profesor de drept constituţional având o mare contribuţie în redactarea documentului, în cursul toamnei, dă la iveală, în „Adevărul literar şi artistic", alte eseuri sub genericul „din carnetul unui solitar" (AnatolFrance...,„Decembriştii",„Nemuritorul Israel")
LXXX
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXXI
1926
In alegerile organizate la 25 mai de guvernul Averescu, C.S. candidează în trei judeţe (Soroca, Ismail şi Cetatea Albă), fiind ales în toate trei. Dar partidul său, ca şi cel Naţional, obţine un rezultat slab, ceea ce le determină să reia „pertractările" de fuziune, în care un rol important revine deputatului de Soroca. Acesta, după ducerea lor la bun sfârşit, va redacta în linii mari şi programul noii formaţiuni - Partidul Naţional Ţărănesc. Din cauza prejudiciilor pe care trecutul său le putea aduce imaginii partidului, nu i se dă un loc în organele de conducere.
1927
La alegerile din 7 iulie, organizate de liberali şi câştigate de ei, C.S. e ales din nou în Soroca şi Cetatea Albă.
In „Adevărul literar şi artistic" semnează mai multe „carnete", care se opresc asupra câtorva dintre noii scriitori ruşi (sovietici) - Andrei Bielâi, A. Kolontay, Panteleimon Romanov, Isac Babei.
1928
C.S. se implică în campania de răsturnare a guvernului liberal, declanşată în ianuarie, rostind fulminante discursuri. Nu acceptă însă soluţia luptei extraparlamentare, cu care cochetează unii dintre colegii săi.
1929
C.S. exprimă o opinie diferită de cea a preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc în chestiunea „dinastică", divergenţa fiind cu greu estompată de ambele părţi. Disensiuni mai grave apar în noiembrie, când Iuliu Maniu acceptă mandatul de a forma guvernul,
în loc de a lăsa locul unui guvern neutru, care să organizeze alegeri libere. In ciuda aportului preponderent al „ţărăniştilor" la victoria electorală, ei sunt defavorizaţi de către primul ministru, care privilegiază pe colegii „naţionali". C.S. este practic marginalizat, neîncredinţându-i-se vreo sarcină pe măsura locului său pe eşichierul politic. Pentru a nu pune în pericol unitatea partidului, liderul basarabean acceptă situaţia, dar îşi asumă public sarcina de a monitoriza demersurile guvernului şi administraţiei întru respectarea legalităţii şi democraţiei. în parlament, pledează împotriva proiectului guvernamental privitor la „descentralizare", dar teza sa este considerată inoportună. Un succes moral înregistrează când, în ciuda opoziţiei făcute de către adversari (între care şi trei generali ce se ilustraseră în timpul războiului), i se recunoaşte îndeplinirea condiţiilor cerute pentru a deveni senator de drept, el optând totuşi în final pentru calitatea de deputat, în schimb, soluţia avansată de el în criza survenită prin descompletarea regenţei, acceptată iniţial de liderii partidului şi pentru care întreprinsese toate demersurile necesare, nu e finalmente adoptată, prin aceasta creându-se premisele unor evoluţii primejdioase pentru democraţie.
1930
La o festivitate organizată în ziua de 28 martie pentru a marca împlinirea a 12 ani de la unirea Basarabiei, trei generali părăsesc sala în semn de protest la prezenţa în loja oficială a lui C.S. Incidentul ia proporţii, când ministrul de Război în exerciţiu, interpelat în Camera deputaţilor, îşi dă demisia, înainte de a răspunde, pentru a nu fi în situaţia de a
LXXXII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXXIII
reproba gestul generalilor şi, astfel, a crea o ruptură cu instituţia pe care o reprezenta. In absenţa unei solidarizări a colegilor din fruntea partidului, C.S. îşi dă demisia din partid. Nu va ieşi din viaţa politică, precum se dorea, ci devine liderul grupului independent al parlamentarilor basarabeni. Publică în mai-iunie în ziarul „Adevărul" un serial, sub titlul Documentări şi lămuriri politice. Preludii: Partidul Naţional Ţărănesc şi „ Cazul Stere", tipărit de îndată şi sub formă de broşură. Expunere a propriilor poziţii ideologice, lucrarea are, totodată, şi o componentă memorialistică, precum şi una pamfletară (îndeosebi în capitolul Domnul Preşedinte). Efectul politic şi „literar" al lucrării este curând anulat de revenirea în ţară a prinţului Carol şi recunoaşterea lui de către Parlament, la 8 iunie, ca Rege al României.
1931
Grupul parlamentar condus de C.S. participă ca atare la alegeri, în cele din urmă transformându-se în partid de sine stătător, sub titulatura Partidul Ţărănist-Democrat.
După ce republicase, în mai-iunie 1930, în ziarul ieşean „Avântul" nuvela In voia valurilor, C.S. purcede în septembrie 1931 la transpunerea în practică a intenţiei de a da la lumină un roman fluviu axat pe biografia personajului principal din nuvela scrisă cu două decenii în urmă; primele două volume sunt dictate publicistului L. Leoneanu, dactilogramele fiind ulterior transmise prietenilor şi colaboratorilor de altădată - Mihail Sevastos,
G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu -, cărora li se adăuga apoi Al. A. Philippide, în vederea corectării şi stilizării textului.
La 10 decembrie 1931, susţine la cercul „Libertatea", conferinţa Elenismul şi judaismul în civilizaţia umană, publicată apoi atât în revista „Adam" (din 15 octombrie), cât şi ca broşură.
1932
La 27 martie începe să apară „Zările", organ săptămânal al noului partid, având ca director pe C.S., care semnează mai multe articole doctrinare - Ce este ţărănismul ?, Proiectul de Program al Partidului Ţărănist-Democrat din România, Condiţiile progresului social etc.
In luna februarie, în vitrina librăriilor apar primele două volume din romanul In preajma revoluţiei - Prolog. Smaragda Theodorovna şi Copilăria şi adolescenţa lui Vania Răutu. Succesul de public înregistrat este consolidat de o foarte bună primire din partea criticii literare. Solicitat să dea numeroase interviuri, autorul pregăteşte noi ediţii, corectând şi revizuind textul, în paralel lucrând, în aceeaşi manieră, la continuarea romanului. Volumul al III-lea, intitulat Lutul, apare în cursul lunii octombrie. La 8 decembrie 1932, prezintă la cercul „Libertatea" conferinţa întâlniri fortuite, reprodusă în primul număr din 1933 al magazinului „Adevărul literar şi artistic".
1933
In februarie ia fiinţă Partidul Radical-Ţărănesc, rezultat din fuziunea formaţiunilor conduse de C.S. şi Gr. Iunian. Se încearcă o apropiere de alte
LXXXIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXXV
grupări politice de stânga, precum Partidul So-cial-Democrat. La alegerile din 20-22 decembrie, câştigă din nou în judeţul natal. La mijlocul lunii februarie, iese de sub tipar volumul al IV-lea al romanului - Hotarul.
1934
Pentru a mări grupul parlamentar al partidului său, C.S. solicită iarăşi mandatul de senator de drept. Cu prilejul validărilor, la iniţiativa lui N. Iorga, au loc noi manifestări de ostilitate faţă de el, care îl şi determină să nu mai participe la lucrările Senatului.
La sfârşitul lui octombrie apare cel de-al V-lea volum - Nostalgii.
C.S. întreţine relaţii bune cu ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti.
1935
Următoarele două volume - Ciubăreşti şi In ajun -apar, primul primăvara, secundul, către sfârşitul toamnei.
1937
„Viaţa românească" dedică un număr triplu omagierii lui C.S., în multiplele faţete ale personalităţii sale - fondator al poporanismului, director al revistei, iniţiator al mişcării cultural-naţionale în Basarabia, om politic şi, nu în ultimul rând, romancier de prim rang al deceniului al patrulea.
VICTOR DURNEA
1936
martie. Vede lumina zilei volumul al VUI-lea, Uraganul.
iunie 26. C.S. se stinge din viaţă la Bucov. Corpul îi este incinerat pe 28 iunie, precum fusese ultima sa dorinţă, „fără discursuri [...] şi fără necroloage panegirice", în prezenţa mai multor apropiaţi. De faţă a fost şi ambasadorul Uniunii Sovietice. In presă apar numeroase necrologuri şi omagii.
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Distins, la apariţie, de un succes materializat într-un tiraj rar întâlnit, întâmpinat cu elogii de mari critici într-un deceniu în care specia epică înregistra creaţii de mare valoare, iscălite de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Gib. Mihăescu, Mihail Sadoveanu ş.a., romanul-fluviu al lui C. Stere In preajma revoluţiei a avut parte ulterior de o soartă mai ingrată decât toate celelalte. Pus la Index la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi majoritatea acelora, el nu a avut parte de o casare, fie şi parţială, a condamnării vreme de mai bine de cinci decenii. Aceasta s-a produs abia după schimbarea de regim din decembrie 1989. Atât de mult întârziată, „resurecţia" e însă, la prima vedere, impresionantă.
Astfel, în interval de câţiva ani, văd lumina zilei două ediţii ale romanului: cea dintâi, în anii 1990-1991, la Chişinău (Editura Hyperion), în patru volume, sub îngrijirea cercetătorului Vasile Badiu; cea de-a doua, în 1991-1993, la Bucureşti (Editura Cartea românească), în trei volume, scoasă de către cel care i-a închinat lui C. Stere o masivă biografie, Z. Ornea.
Era, totuşi, numai un început, însuşi istoricul literar bucureştean mărturisind în debutul notei preliminare că demersul său „[nu este] o ediţie critică", aceasta reprezentând în fapt „o misiune a [sa] pentru viitor".
LXXXVIII NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI LXXXIX
Din păcate, nici circumstanţele tranziţiei postrevoluţionare, nici soarta nu i-au îngăduit lui Z. Ornea să ducă la bun sfârşit misiunea în cauză. Şi nici altcineva nu a mai cutezat până în prezent să şi-o asume.
începutul făcut în anii 1990-1993 nu a avut, aşadar, urmarea necesară. Dar, mai mult, el însuşi se relevă, la o analiză mai atentă, cu o seamă de carenţe ce îi periclitează grav condiţia.
într-adevăr, din motive pe care nu le-a dezvăluit, Vasile Badiu a optat pentru reproducerea ediţiei I a primelor patru volume din romanul în preajma revoluţiei, şi nu a ediţiei a IV-a, revizuite de autor, aşa cum cer principiile admise unanim în materie.
Această ediţie a IV-a, revizuită, expresie a ultimei voinţe a lui C. Stere, a luat-o ca text de bază Z. Ornea. El însă a comis, mai departe, o regretabilă derogare de la profesionalismul său binecunoscut. Foarte probabil, operaţiile de transcriere a textului şi corecturile au fost încredinţate unor persoane mai puţin competente şi rezultatele au fost aproape catastrofale: au fost omise peste 3.000 de cuvinte, iar alte câteva mii au fost transcrise greşit. (O absolut necesară Errata ar lua proporţii dezarmante. Cu titlu de exemplu sugestiv: acţiunea/ [în loc de] secţiunea; adus/sedus; îngheţată/ închegată; cauza/cazna; cerul/ge-rul; contractul/contactul; cominaţiunea/dominaţiunea; autorităţilor/autohtonilor; clasicităţii/elasticităţii; distinsului/destinului; duşmanelor/duşumelelor; firea/fiara; îngrămădită/îngrădită; lăuntrice/lăturalnice; umbra/ urma; alocuţiunile/alocaţiunile; înglobeze/înglodeze; vrea/crea; trăiesc/trebuie; împărtăşesc/împărţesc; moral/mortal; morale/normale; mirelui/mirului; ordonat/ odorant; sudului/Sudanului; imposibil/impasibil; lotul/ totul; elicei/elicei; patul/palatul; emoţiune/comoţiune; fagi/fragi; teama/tema; magistraţi/magnaţi; suprime/
exprime; evenimentele/verminele; ocrotind/octroind; petele/pletele; „pomană'7„poamă"; seara/scara; separate/disparate; strâng/stâng; sufletul/suflul; castei/oastei; faptul/fastul; şterpelit/feştelit; îndura/îndruga; colţ/co-teţ; incerte/încete, vechiului/vechilului; Odorheiului/ Orheiului; trestia/trăită; etc. etc.)
Efectul respectivelor fenomene este augmentat de păstrarea majorităţii greşelilor de punctuaţie din textul de bază.
în aceste condiţii, se impune stringent ca „misiunea" realizării unei ediţii critice a romanului Inpreajma revoluţiei să fie asumată cât mai repede, se impune ca, recurgând la o imagine dragă lui C. Stere, făclia căzută să fie ridicată şi dusă mai departe.
Ediţia de faţă năzuieşte să satisfacă într-o măsură cât mai mare cerinţele pe care le incumbă atributele uneia critice şi ştiinţifice. într-o măsură cât mai mare, subliniem, şi nu total. Pentru că acest lucru este în cazul nostru aproape imposibil.
De această cvasiimposibilitate sunt responsabile în principal două pricini. Cea dintâi decurge din însăşi maniera în care a fost creat romanul în preajma revoluţiei. Precum se ştie, din mai multe motive, pe toată durata activităţii sale publicistico-literare, adică de la sosirea sa în România până la moarte, C. Stere a preferat adesea să dicteze cuiva textele sale, pe care apoi le revedea şi corecta, de multe ori după ce încredinţa unuia dintre prieteni sarcina de a înlocui „rusismele" şi de a elimina agramatismele. în cazul romanului-fluviu, se ştie cu siguranţă că a fost dictat unor „secretari", L. Leoneanu şi A. Byck, şi că manuscrisele şi uneori direct şpalturile au fost transmise pe rând lui G. Ibrăileanu, Mihail Sevastos, G. Topîrceanu
XC
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
XCI
şi AI. A. Philippide, concomitent sau după aceea fiind revăzute de autor.
Astfel, de o confruntare critică a tipăriturii şi a manuscrisului iniţial (original) nu poate fi vorba. Mai mult, nu poate fi vorba nici de o comparare cu dactilogramele de lucru, susceptibile să ne instruiască asupra proporţiilor luate de intervenţiile „corectorilor" şi „stilizatorilor" menţionaţi, întrucât, din păcate, arhiva personală a lui C. Stere, de la Bucov, unde ar fi putut să se păstreze, a dispărut, fiind fie distrusă, fie ascunsă şi nedescoperită până în prezent.
Ca atare, ediţia de faţă trebuie să se mărginească la transcrierea critică a textului ediţiei de bază, ultima revizuită de autor, care este, precum s-a spus, pentru primele patru volume, ediţia a IV-a şi ediţia a Il-a, pentru volumul al Vl-lea, precum şi la înregistrarea revizuirilor (în raport cu ediţia primă).
In ceea ce priveşte transcrierea textului, aceasta năzuieşte a fi critică, în sensul respectării principiului fundamental, al păstrării tuturor formelor reale de limbă şi al modificării numai a grafiilor specifice epocii în care s-a făcut redactarea/tipărirea.
Pentru a sugera doar operaţiile efectuate, dăm mai jos un tablou al celor mai importante:
Fapte de limbă păstrate
Au fost menţinute:
1. regionalismele moldoveneşti, precum următoarele (grupate după fenomenul fonetic caracteristic): asă-mănare, dăunăzi, frumusăţă, tinereţă, blăsteme, galbăn, înţălegere, năcaz, margină, părete, răpede, răzima, samă, zădar, gemăt, pană, întăi, dintăi, făşie, mângâiere, ceti, intra, mâne, câne,pâne, vecinie, vrâstă, obicinui, primblare,
etc; multe dintre ele înlocuiesc relativ consecvent (aşadar, nu peste tot) în ediţia a IV-a „revizuită" formele literare, dovedind dorinţa autorului de a da astfel culoarea locală;
2. o seamă de „muntenisme", de tipul uşe, dedea, să puie, (eu) spui, săspuie, săimpuie, săamâie, să vie etc.; datorate probabil stenografilor, au rămas ca atare şi în ediţia a IV-a, în acest caz neputând fi siguri dacă autorul le-a acceptat ori, pur şi simplu, nu le-a observat;
3. câteva forme ţinând de fenomenul de hipercorectitudine, datând de la sfârşitul secolului al XlX-lea, forme pare-se însuşite ca atare de autor, precum consimţimânt, resfrânge, sprincene, uriciune, tutulor;
5. neologisme cu un aspect fonetic diferit de cel actual, îndeobşte apropiat fiecare de etimonul său: advocat, aquilin, biurou complect, desemn, evoluţiune, echinopţiu, ecuator, falş, hali, linguistice, liquidaţie, „cercuişti", evan-taliu, menu-uri, mesagiu, peisagiu, personagiu, prezintă, rancună, reprezintant, sanguinar, sanguinolent, viţiu etc. (Menţionăm că destul de multe dintre variantele de mai sus se întâlnesc, chiar pe aceeaşi pagină, cu dubletele lor literare, de astăzi.)
6. neologismele baronă, matronă, patronă, un molusc, utilizate consecvent de autor în forma provenind din limba rusă.
7. pluralul în -i (implicit, G.D. sg. în -ii) al unor substantive feminine, care astăzi primesc -e (şi, la G.D., -ei): fiinţi, conştiinţi, cunoştinţi, ştiinţi, tendiţi - fiinţii, conştiinţii, cunoştinţii, ştiinţii, tendinţii etc.
7. pluralul în -e (implicit, G.D. sg. în -ei) al unor substantive feminine care astăzi primesc -i: boale, scoale, epoce - boalei, şcoalei, epocei;
8. formele de feminin pl. în -i ale unor adjective: rari;
9. formele atone ale pronumelor personale de pers. I şi a IlI-a pl.: ni, li;
XCII
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
XCIII
10. numeralul cardinal şese;
11. numele vechi şi populare ale lunilor: ianuar, februar, novembre, decembre.
Grafii modificate
S-au modificat grafiile ce nu mai corespund normelor în vigoare:
1. s intervocalic şi s tare, precedat sau urmat de vocală, ca şi 5 la sfârşitul unor neologisme (ca abus, confus, genesă, desvolta, nasal, partisan) a fost transcris -z;
2. e la început de cuvânt sau de silabă, ce urmează unei vocale, a fost transcris -ie: iepure, ieşi, ierta, boier, nevoie, trebuie;
3. forma pronominal-adjectivală de pl. cari (utilizată greşit de autor şi ca formă de feminin şi neutru) a fost înlocuită peste tot cu forma invariabilă care;
4. formele pronumelor şi adjectivelor demonstrative feminine sg. ceia, aceia, precum şi formele ceia ce, (de) aceia, aceiaşi (sg. fem.) au fost transcrise ceea, aceea, ceea ce,aceeaşi;
5. neologismul ideia a fost redat ideea;
6. formele pronumelui de identitate acelaş, aceiaş au fost corectate: acelaşi, aceiaşi;
7. a fost corectată şi forma auxiliarului din componenţa condiţional-optativului: aş, în loc de aşi;
8. diftongul -ia a fost transcris -ea, când e sufix flexionar pentru imperfect: cetia=cetea, spunia-spunea, venia-venea şi când urmează consoanelor k şi g: chiamă=cheamă, ghiaţă-gheaţă;
9. -nn s-a redus la -n în cuvintele: înainta, îneca;
10. -na. fost dublat în cuvinte compuse cu prefixul în-: înnopta, înnegri, înnoi;
11. -u scurt final (ariciu, biciu, dreptunghiu, greoiu, obiceiu,puiu, vecbiu, eu voiu) nu s-a păstrat;
12. nu s-au păstrat grafiile „etimologiste" de tipul coherenţă, coheziune;
13. -gg- din suggera, suggestiune a fost redus la g (în acest caz, procedând împotriva voinţei romancierului, care 1-a menţinut cu obstinaţie toată viaţa, pe temeiul pronunţării lui ca atare în limba franceză, de origine);
14. formele vechi de pl. (şi G.D.) ale adjectivului nou (noui, noue, nouei) au fost înlocuite cu cele actuale;
15. în locul formelor verbului a fi conţinând î sau â (sânt, sânteţi, sântem), folosite în mod consecvent de C. Stere, ca şi de toţi colaboratorii de la „Viaţa românească", chiar după adoptarea regulilor ortografice ale lui Sextil Puşcariu, au fost introduse formele sunt, suntem, sunteţi.
S-au transcris cu minusculă iniţială conform uzanţelor actuale:
1. etnonimele: francez, englez, român, rus etc.
2. numele punctelor cardinale: nord, sud, est, vest;
S-au transcris cu majusculă iniţială:
1. cuvintele secunde din componenţa unor toponime : Extremul Orient, Orientul Apropiat, Siberia Orientală, Siberia Occidentală;
2. numele unor instituţii: Facultatea de Drept, Hotelul Regal;
3. numele unor epoci: Antichitatea, Evul Mediu.
Toponimele ruseşti s-au transcris în forma intrată în uzul vorbitorilor români de astăzi, având în vedere aici atât forma românească diferită de cea rusească (Moscova), cât şi forma propriu-zis rusească, adoptată ca
XCIV
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
XCV
atare: Doneţ, Harkov, Iakutsk, Kara, Kiev, Krasnoiarsk, Kurgan, Minusinsk, Spaskoie (în loc de Donetz, Harcov, Cara, Chiev sau Kiew, Crasnoiarsc, Curgan, Minusinsc, Spascoie, Iacutsc, etc, ce apar în ediţia de referinţă).
In acelaşi mod s-a procedat cu numele unor personalităţi aparţinând ştiinţei şi culturii ruseşti, precum Cernâşevski, Dostoievski, Mihailovski, Nekrasov, Ostrovski, Puşkin, Saltâkov-Şcedrin, Turgheniev.
In ceea ce priveşte punctuaţia, am considerat că e absolut necesară o derogare de la principiul respectării voinţei autorului.
Motivul principal - lăsând la o parte evoluţia produsă şi în acest domeniu de-a lungul ultimelor şapte decenii - este că, deşi C. Stere a desfăşurat în spaţiul cultural românesc o activitate publicistică intensă şi extinsă pe durata a peste patru decenii, el n-a reuşit până la sfârşitul vieţii să se debaraseze de anumite deprinderi formate pe parcursul învăţării scris-cititului în ruseşte şi al bogatelor şi permanentelor sale lecturi în germană, franceză şi engleză. In consecinţă, atât în bogata lui publicistică politică şi literară, cât şi în romanul său fluviu, punctuaţia e deficitară până la crearea unor obstacole ce îngreuiază mult receptarea textului. Cu titlu de exemplu, este suficient să menţionăm folosirea abuzivă a virgulei şi a liniei de pauză, nu de puţine ori, redundant, concomitent cu virgula.
In aceste condiţii, am procedat la următoarele modificări:
- în cazul virgulei, am înlăturat-o acolo unde nu este admisă de normele în vigoare (îndeosebi între subiect şi predicat, între predicat şi complementul direct, precum şi între unităţi coordonate copulativ ori disjunctiv) şi, dimpotrivă, am introdus-o acolo unde este necesară, mai
ales în izolarea construcţiilor cu valoare de complement antepuse;
- în cazul liniei/liniilor de pauză, am procedat la fel, păstrând-o/păstrându-le pentru izolarea construcţiilor incidente, a unor construcţii explicative ori pentru marcarea elipsei;
- în cazul ghilimelelor, nu le-am păstrat acolo unde se foloseau pentru redarea vorbirii directe, adesea, redundant, împreună cu linia de dialog; nu le-am păstrat nici pentru marcarea titlurilor de articole, studii, volume; în schimb, cu ele au fost marcate titlurile de periodice (ziare şi reviste);
- în cazul celor două puncte (:), nu s-au păstrat când, fiind folosite în redarea vorbirii directe, nu o anunţă, ci o comentează, chiar „în timpul desfăşurării ei" (într-o construcţie incidenţă şi intercalată) sau după terminarea ei;
- am pus în acord tonalitatea şi sensul interogativ sau exclamativ al unor propoziţii/fraze cu respectivul semn de punctuaţie (! sau ?);
- în frazele ţinând de registrul stilului indirect, am înlocuit semnul de întrebare cu punctul.
Se cuvine precizat că autorul însuşi, revizuind primele patru volume ale romanului său, a procedat în sensul modificărilor de mai sus, însă fără consecvenţa care ar fi fost necesară.
în roman, cu precădere în primele cinci volume, în care acţiunea se desfăşoară în Imperiul Ţarist, îşi fac apariţia numeroase cuvinte şi expresii ruseşti, folosite fie pentru că nu au corespondent în limba română, fie pentru asigurarea culorii locale. Pentru unele dintre ele, autorul a dat lămuriri în text sau, cu totul rar, în note de subsol.
XCVI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
în această direcţie, am considerat necesar, pentru o mai bună şi mai rapidă comprehensiune, să punem la dispoziţia lectorului echivalenţele româneşti, tot în note de subsol, diferenţiate însă de ale autorului prin indicaţia „n. ed.". Şi ni s-a părut util să procedăm la fel şi în cazul cuvintelor şi expresiilor franceze, germane şi englezeşti, precum şi în acela al calcurilor pe care le-am putut identifica.
Aşa cum am amintit la început, autorul a procedat (recurgând şi la ajutorul unor literaţi) la revizuirea textului primelor patru volume ale romanului In preajma revoluţiei. Pentru a avea o imagine asupra acestora, într-un compartiment special - Note şi variante - înregistrăm versiunile iniţiale, existente în ediţia I şi, pentru anumite porţiuni, în nuvela In voia valurilor (publicată întâia oară în 1912).
în privinţa Indicelui alfabetic al personagiilor, existent în toate ediţiile de până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial ale primelor trei volume (inclusiv ediţia a IV-a, ediţia de bază pentru noi), am considerat util să-1 continuăm şi pentru celelalte volume (de la al IV-lea la al VUI-lea), să amplificăm explicaţiile cu privire la personaje şi să renunţăm a mai da paginile, indicând în schimb numărul volumului şi al capitolului.
In sfârşit, ultimul compartiment al ediţiei de faţă reuneşte fragmente din declaraţiile şi interviurile acordate de C. Stere în legătură cu romanul său, precum şi din textele cele mai importante care jalonează parcursul de peste şapte decenii al receptării critice a operei.
VOLUMUL I PROLOG
SMARAGDA THEODOROVNA
V.D.
Cap. I
CORTINA SE RIDICĂ
început de octombrie 186... O zi caldă şi luminoasă. 5 Iorgu Răutu, ieşit şi el nu mai ştia pentru a câtea oară în cerdac, se coborî vreo două trepte pe scară, apoi se urcă din nou şi se opri o clipă cuprins de o nedesluşită tristeţă şi parcă răpit de peisagiul familiar ce se aşternea la picioarele lui.
/ o în faţa conacului şerpuieşte valea adâncă a Nistrului, care aici, în dreptul Năpădenilor, coteşte brusc sub unghi drept spre apus, lungind1, cale de o poştă, parcul curţii, satul şi pădurea de stejari seculari şi apoi, după ce descrie un vast semicerc, se întoarce aproape
is spre punctul său de plecare, cuprinzând între stâncile basarabene o peninsulă din şesul Podoliei, care se strânge de istov în faţa satului, lăsând abia o trecătoare îngustă de câteva sute de metri.
O altă cotitură, aproape tot aşa de întinsă, mărgi-
20 neşte şi în sus, dinspre nord, platoul înalt al Năpădenilor, înaintat ca un bastion deasupra ţărmului din stânga.
Aici, pe coasta platoului, aplecată spre sud, se ridică conacul Răuteştilor, dominând împrejurimile. Pentru
1 De la francezul longer, „a merge de-a lungul", „a mărgini" (n. ed.)
4
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
5
stăpânul Năpădenilor însă în zadar se dezvăleşte o panoramă vastă şi plină de farmec şi de melancolie.
Câmpia nemărginită a Podoliei se întinde lin spre răsărit şi, vibrând sub razele tinere ale soarelui de di-5 mineaţă, se pierde în zarea aurie; măreţe se înalţă în faţa ei coastele abrupte ale ţărmului basarabean, bătute de săgeţile de lumină, care aprind în frunzişul tremurat printre blocurile negre de granit toată feeria culorilor de toamnă - de la galbenul palid al pla-
10 tanilor şi roşul viu al tufelor de corn până la petele sumbre, ca de sânge închegat, ale stejarilor bătrâni; iar spre dreapta, departe, departe, la marginea apuseană a orizontului mai rămâne învălit în ceaţa albăstrie amfiteatrul imens al dealurilor estompate pe
15   cerul vânăt încă de umbrele nopţii.
Iorgu Răutu, adâncit în gândurile sale, stătea nemişcat, neatins de splendorile acestei privelişti.
Foarte înalt, puţin încovoiat, ca toţi uriaşii, viguros încă la vrâsta de cincizeci de ani, blond, abia
20 ofilit de primii peri albi, cu ochi albaştri senini, care, luminând o faţă largă, încadrată de favoriţi agresivi şi dominată de un nas monumental, făcea o impresie stranie, de copil blajin şi nedumerit.
Oftând greu, el abia porni spre uşă şi deodată
25 tresări, când în câmpul conştiinţei sale răzbătu, în sfârşit, zarva neobicinuită, care din zori de zi bântuia curtea.
Costache Ţiganul, ajutor de bucătar, maiestuos în vestmintele sale albe, imaculate încă, alergând me-30 reu agitat de la bucătărie până la cămară şi la pivniţă, se ciorovăia cu jupâneasa Marghioala, cu moş Ştefan, chelarul, şi chiar cu „şeful" Vichentie, leahul.
Nici măcar apariţia în cerdac a boierului nu-i putea potoli izbucnirile bătăioase.
- He! Cum am să pregătesc eu umplutura pentru guşa de curcan ? He ? - zbieră el cât îl ţinea gura. Eu ştiu cum îi place cuconiţei! He ? Mânca-v-ar veveriţele să vă mănânce, păgânilor! He ?
5 - Bre, Costache! - strigă cuconul Iorgu, oprin-du-şi privirea asupra turbulentului ajutor de bucătar. Ce faci vuiet pe acolo ? Nu ştii că duduia are nevoie de linişte ? Taci din gură! - ridică el deodată vocea, încât bietul Costache, care nici că se gândea să des-
w   chidă gura, înlemni de spaimă.
Dar boierul, lăsându-1 în plata Domnului, s-a întors repede intrând în casă şi, chiar de la uşă, ridicân-du-se în vârful degetelor, s-a îndreptat spre iatacul doamnei prin salon, sufragerie şi prin salonaşul verde,
15   care servea de buduar.
Cu toate sforţările de a umbla cât mai încet, trecerea lui evoca gândul fragilităţii tuturor lucrurilor: duşumelele scârţâiau, mobilele îşi pierdeau echilibrul, geamurile zăngăneau.
20 Din iatac însă se repezi spre el cucoana Anica Mesnicu din Corbeni, impunătoare şi solemnă în îndeplinirea oficiului său:
- Ce faci, omule ? - îi şopti ea şuierând. Liniş-teşte-te, vrai s-o omori ?
25 - Ce face ? E bine ? - se sili să-i răspundă tot în şoaptă şi conu Iorgu, ceea ce însă răsună ca un ropot de tunet îndepărtat.
Cucoana Anica ridică ochii spre cer şi cu ambele braţe îi făcu un semn disperat să plece. Conu Iorgu
30 oftă adânc şi, tot în vârful degetelor, intră în sufragerie, unde se aruncă greu într-un fotoliu. Dar peste câteva clipe, sărind din nou, porni prin cerdac spre aripa conacului cunoscută sub numele de flighel
6
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
7
(„Flugel"1), în care, de-a lungul unui coridor cu arcade, îndreptat cu faţa spre Nistru, se înşira un rând de camere pentru musafiri.
Oprindu-se în faţa celei din urmă camere, conu 5   Iorgu bătu uşor în uşă, întrebând încet:
- Ei, părinte Vasile! Părinte Vasile! De după uşă se auzi o voce plângătoare:
- Coane Iorgule, sloboade-mă pe un ceas, am treabă!
io - Nu se poate, părinte! Nu-ţi dai seama că o să te îmbeţi iarăşi şi o să faci vreo poznă ? Am venit numai să te întreb dacă vrai să mănânci ceva ?
- Of, Doamne, Doamne! Ce mâncare fără măcar un păhăruţ! Coane Iorgule, un păhărel, un sin-
15   gur păhărel!
- Am să-ţi dau după botez ca să te îneci, amuş nu se poate! răspunse hotărât conul Iorgu şi iarăşi plecă spre cerdac, unde se opri, privind în jur şi căutând cu tot dinadinsul un prilej de a da ieşire senti-
20   mentelor ce-1 bântuiau.
In bucătărie, „leahul" Vichentie, la văzul acestui zbucium, observă cu compătimire:
- Ii tare năcăjit boierul.
- He! He! - i-a rânjit în răspuns ţiganul Costache, 25   forfotind pe lângă cuptor - aşa-i când un om de cincizeci de ani are o nevastă de douăzeci! He !...
Cinismul acestei sentinţe dovedea că pentru domesticitatea2 din Năpădeni n-a rămas ascunsă criza prin care trecea viaţa familială a stăpânilor, criză agra-30   vată încă de naşterea eroului acestei povestiri.
1 Aripă (germ.) (n.ed.)
2 Calc după francezul les domestiques. Cu sensul de „slujitori-mea". (n. ed.)
Iorgu Răutu de mult nu mai înţelegea de ce căsnicia lui nu-şi găseşte aşezare. Acuma însă, tulburarea pricinuită pe neaşteptate de un eveniment atât de fericit, în fond, ca naşterea unui fiu, chiar dacă e al
i   treilea copil, era pentru el şi mai puţin explicabilă. Agitaţia dezordonată, motivată de starea lehuzei şi de pregătirile grandioase în vederea botezului ce urma să aibă loc după amiază, îl ajutau să-şi înăbuşe gândurile triste, în nădejdea că lucrurile se vor aşeza
io de la sine. Pentru aceasta, împotriva obiceiurilor judeţului S*** în ce priveşte botezul unui al treilea copil, conu Iorgu a înţeles să pună la cale un mare festival, la care au fost invitaţi toţi vecinii şi neamurile îndepărtate.
/ •> Spre uimirea lui însă, duduia Smaranda sau, cum îşi zicea ea, „Smaragda" s-a revoltat şi a primit vestea că botezul lui Vania va fi sărbătorit cu o pompă obicinuită numai pentru primii copii cu un hohot isteric, cu leşinuri şi cu ţipete stridente, care au înspăi-
20 mântat pe bietul conu Iorgu şi l-au aruncat în neagră melancolie, mai cu seamă că de atunci „Smaragda Thedorovna" (numaidecât Smaragda şi numaidecât Theodorovna - cu „thita") nu-i mai dădea voie să intre în iatacul ei, încât bietul om doar prin interme-
.'5 diul jupânesei Marghioala, al bătrânei dădace mama Zoiţa sau al cucoanei Anica Mesnicu din Corbeni, chemată imediat la căpătâiul bolnavei, putea veni în contact cu tânăra lui soţie.
Şi numai pentru că botezul nu mai putea fi amâ-
30 nat, întrucât naşul, conul Ioniţâ Răutu, fratele mai mare al lui Iorgu, stabilit după răpirea Basarabiei la Botoşani, a şi sosit anume pentru aceasta de peste graniţă, el urma să fie oficiat în atmosfera apăsătoare a neînţelegerilor conjugale.
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
9
- A venit Lemeş lăutarul! - întrerupe gândurile boierului feciorul Nicache.
Conu Iorgu tresare şi, împotriva obiceiului, n-are nici un chef să stea de vorbă cu vestitul lăutar al Basarabiei de pe vremuri, care avea întotdeauna un sac cu veşti despre întâmplările din toate curţile boiereşti, pe care veşnic le cutreiera, mai cu seamă în cele patru judeţe din nordul ţării.
- Să-i duci în flighel şi să spui jupânesei să se îngrijească de cele trebuincioase pentru ei.
La masă, conu Iorgu a stat singur, Smaragda Theodorovna fiind servită în iatacul ei, neîngăduind măcar coanei Anica să ţie boierului de urât.
In sufrageria mare, puţin întunecată de mobila ei austeră, de stejar vechi, conu Iorgu înghiţea în sec. Şi, năcăjit, se duse după masă în cabinetul său şi se culcă, ca să se odihnească un ceas înainte de venirea musafirilor.
După amiază au început să se adune boierii. Cel dintâi sosi în noua sa caretă „din Viana", cu patru cai suri înaintaşi, mareşalul nobilimii judeţene, conu Petrache Bârsianu din Boroseni, împreună cu cucoana Rosalia, nepoată de soră a lui conu Iorgu; alte două nepoate, de vară primară, surorile Caterina Chirilovna Berciu din Cerleni - sat aşezat tot în marea cotitură, pe latura ei de sud, drept în faţa Năpădenilor - şi Natalia Chirilovna Voronin din Oniţcani, cu soţii lor, Calistrat Nicolaevici şi Anatol Vasilievici; apoi Ivan Vasilievici Bogdan din Căzăneşti, domnii Ştefan Dimu din Solonţi, Costea Ursu din Măcărenci, Nicanor Miulescu din Ciorneni şi alţi mulţi.
Dintre autorităţi, s-au înfăţişat ispravnicul judeţului şi comandantul regimentului de husari din S*** cu mai mulţi ofiţeri.
într-un ceas casa era plină de boieri cu doamnele, domnişoarele şi tinerii lor cavaleri.
A apărut, în sfârşit, în salonul cel mare şi Smaragda Theodorovna, care, mărunţică, slăbuţă, foarte brună, » cu ochi negri vii, albă şi rumenă în strălucirea vrâstei de douăzeci de ani, înfăţişa un contrast impresionant cu conu Iorgu, încă foarte voinic, dar trecut de mult peste pragul tinereţii.
Coana Anica Mesnicu din Corbeni, naşă, impună-
10 toare în „chirasa" ei de mătasă de culoarea tabacului, întinsă asupra unei vaste crinoline, lua toate dispozi-ţiunile necesare pentru serviciul botezului.
Când a sosit şi popa Vasile, slobozit, în sfârşit, din captivitate, strălucind în odăjdiile sale, cu obrajii învio-
/ ■> raţi, care dovedeau că reuşise totuşi să-şi procure „păhărelul" dorit, ceremonia s-a putut desfăşuram toată slava.
Popa Vasile cetea mai „cu duh" ca oricând - toată arta lui de declamaţie reducându-se la aceea că, ori de câte ori pronunţa cuvântul „Sfântul Duh", coardele
<o lui vocale dezlănţuiau un adevărat uragan care ameninţa să dărâme totul în jurul său; dascălul Andronache ridica tenorul lui nazal, puţin „râcâit" şi răguşit, până la diapazonul a cărui rezonanţă nu lăsa nimic de dorit; iar conu Iorgu, ca părinte, nefiindu-i îngăduit să
.> s asiste la ceremonie, ţinea însă, după obiceiul lui, „isonul" din odaia de alături, cu o singură notă de bas profund : o-o-o-n-n... Dar nota aceasta, în momentele în care conu Iorgu, copleşit de gândurile lui, nu băga de seamă, îneca şi „Duhul" popei Vasile şi tenorul râ-
.10   câit al dascălului Andronache.
După masă petrecerea s-a prelungit până dimineaţa. Boierii mai în vrâstă se aşezaseră la „preferans"; doamnele, dacă nu jucau şi ele o concină, îşi exercitau
10
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
11
darul satiric asupra vecinelor absente şi supravegheau dansul domnişoarelor.
Vreo cinci ofiţeri înviorau salonul cu pintenii şi epoleţii lor. în fruntea lor se afla cavalerul irezistibil, 5   „rotmistrul" (căpitan de cavalerie) contele Wladislaw Przewicki.
Acesta se multiplica: când flutura o mazurcă îndrăcită cu „regina balului"; când, în cabinetul lui conu Iorgu, unde era aşezată masa cu „baterii" de
io şampanie şi licheruri şi unde se aranjase un „fumoir" pentru domni, povestea anecdote piperate, care provocau explozii de râs; când, în colţuri mai discrete, ducea conversaţii sentimentale şi făcea o curte bine nuanţată, după vrâstă, doamnelor măritate.
15 Contele Wladislaw, descendent dintr-o familie de magnaţi poloni, ruinat în urma unor vicisitudini dramatice, exilat dintr-un regiment aristocratic de gardă imperială din Petersburg, se simţea oropsit în garnizoana din S''în mijlocul sălbătăciunii basarabene.
20 După o viaţă în care „lumânarea era arsă din ambele capete", la treizeci de ani cam mototolit, el ştia însă să farmece încă boieroaicele judeţului S*** prin manierele şi toaleta lui, ca şi prin conversaţia lui, care le dădea prilejul să-şi readucă aminte şi ceva din
25 franţuzeasca învăţată la Madame Carotte, în vestitul pensionat din Chişinău.
Ce deliciu să poţi plasa din când în când cu înţeles: „Prenezplace! Permettez, Monsieur, s'il vousplaît! Attention aux domestiques!"'
30 Dacă accentul nu era tocmai parizian, totuşi, astfel se crea atmosfera de mondenitate, care satisfăcea
1 Luaţi loc! Permiteţi, domnule, vă rog! Atenţie la servitori! (fr.)(n.ed.)
pretenţiunile de aristocratism ale înaltei societăţi a judeţului S""".
Smaragda Theodorovna, cu toate insistenţele şi pildele Nataliei Chirilovna Voronin, care, deşi cu ■< zece ani mai în vrâstă, valsa şi galopa cu multă animaţie, nu lua parte la dans, dar urmărea cu vădit interes evoluţiunile contelui Przewicki. Ea rămânea cu ostentaţie în cercul matroanelor, căutând să animeze conversaţia şi, din când în când, părăsea salonul pentru a
h> da îndrumări domesticităţii, numeroasă, dar foarte puţin stilată şi zăpăcită de grandoarea serbării.
La un moment dat, intrând în salon, ea fu parcă înadins întâmpinată, înainte de a putea ajunge în colţul venerabilelor cucoane, de către Natalia Chirilovna.
n Contele Przewicki se grăbi să se apropie de ele şi, cu un salut foarte graţios, întrebă pe doamna Răutu, subliniind fiecare cuvânt cu o privire admirativă:
- Nu-mi veţi acorda fericirea unui vals ? Contele vorbea ruseşte cu un uşor accent polo-
nez şi Smaragda Theodorovna, deşi născută şi crescută într-un sat moldovenesc, după trei ani petrecuţi la Madame Carotte, putea duce conversaţia în aceeaşi limbă, însă cu un accent moldovenesc pe care contele îl găsea delicios. Totuşi, sfioasă, roşind pu-.'•>   ţin, ea răspunse:
- Nu dansez, mulţumesc.
- Cum se poate ? - izbucni el. Cu tinereţea du-mitale, cu graţia invincibilă şi pasul uşor cu care te mişti, cum n-am văzut decât la prinţesa Potocki, dum-
<o   neata nu poţi renunţa la dans! Şi apoi adăugă în şoaptă:
- Nu m-aţi iertat?...
Smaragda Theodorovna îi aruncă o privire speriată. Ea simţea că i se opreşte ceva în gât, că sângele
12 C. STERE
ei clocoteşte, se urcă în obraz, trădându-i emoţiunea. Ii venea să fugă revoltată de această emoţiune şi de faptul că se simţea totuşi măgulită de atenţiunea acestui cavaler elegant, care se credea nebiruit; îi era şi 5 ciudă că nu-i venea în gând nici un răspuns „care să-1 pună la loc" şi, mai cu seamă, în formă elegantă, la nivelul conversaţiunilor de salon ale prinţesei Potocki.
Din fericire, îi veni în ajutor cucoana Anica Mesnicu, care imediat îşi luă sarcina de înger păzitor. io Majestuoasă în enorma ei crinolină, sub „chirasa" de mătasă în culoarea tabacului, ea se apropie de grupul de la uşă spre a interpune un spaţiu larg între Natalia Chirilovna, contele Przewicki şi Smaragda şi-i aduse aminte acesteia în gura mare datoria ei de mamă: 15 - Mamă dragă, hai să vedem dacă i-au făcut baie lui Vania şi dacă au culcat pe Tosia şi pe Sonia!
Smaragda Theodorovna, îmbujorată, salută uşor pe contele Przewicki - „Scuzaţi-mă!" - şi repede ieşi din salon, însoţită de îngerul păzitor, chiurasat în 20   culoarea tabacului.
Natalia Chirilovna strânse doar din umeri, surâzând semnificativ contelui.
Peste puţină vreme, coana Anica se întoarse singură, scuzând pe gospodina care ar avea încă nevoie 25   de odihnă şi îngrijire.
Petrecerea era în toi.
Boierii jucau cărţi, dar nu uitau nici ei pe „vădu-vioara Clicquot", nici pe „vechiul" din Năpădeni. Conversaţia lor devenea tot mai zgomotoasă. Iar atunci 30 când contele Przewicki, conducând un cotillon, invada „fumoarul" şi sălile laterale, şerpuindu-şi ghirlanda graţioasă printre mesele de cărţi, boierii se aprinseră şi comandară şi ei o figură neaşteptată de cotillon: hora!
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 13
Cu acest prilej, lăutarul din Lemeş din Bălţi se întrecu pe sine şi provocă atâta entuziasm, încât, după horă, conu Petrache Bârsianu din Baroseni, uitân-du-şi fumurile de mareşal al nobilimii din împărăţia ■>   rusă, porunci deodată:
- Bre, Lemeş, frate! Zi-ne o doină moldovenească... ştii ca cio-câr-lia!
Faţă de această ieşire pe avant-scenă a boierilor, tineretul dispăru; părechile se izolară în săli laterale, in în balcon, sub arcadele flighelului şi chiar în grădină, unde, cu toată vremea târzie, reţeaua argintie a razelor de lună, căzută pe frunzele aurite, crea o atmosferă de visuri primăvăratice...
în salon, după doină, Lemeş începu să cânte cu /1   un tenor dulce şi insinuant cântece moldoveneşti.
Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scrip-car evreu din Bălţi. Lungi decenii, numai prin el putea răzbate peste Prut, pe vremea aceea, nu numai cântecele populare şi romanţele din Dorul, dar şi po-.'()   eziile lui Alecsandri.
Efectul pe care-1 producea, nelipsit, în curţile boiereşti, pe care mereu le cutreiera, a motivat mai târziu expulzarea lui din împărăţie.
Şi de data aceasta, cu toată prezenţa ispravnicu-.'s lui Voljin şi a colonelului de husari Ivaşchin, temperatura se urcă imediat până la punctul de ebuliţie.
Mareşalul nobilimii s-a ridicat din locul său. în mijlocul salonului, după ce cu foarte puţin succes încercase să secundeze pe Lemeş, deodată, cu un adânc w gemăt, trânti pe podele paharul cu şampanie, pe care nici nu-1 golise încă. Doamnele au tresărit, iar coana Anica Mesnicu s-a ridicat majestuos şi a înţeles că trebuie să dea semnalul de retragere pentru doamne şi domnişoare.
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
15
Mareşalul, în semn de protest împotriva acestei demonstraţii, se aşeză la pământ şi, plângând, începu să şteargă duşumelele cu poalele „mondirului" acoperit cu galoane brodate cu fir de aur. Dar entuziasmul lui nu se potoli. Oftând şi plângând, el tot striga la sfârşitul fiecărui cântec:
- Ei, frate Lemeş, zî încă una! - şi arunca lăutarilor, fără număr, „bumaşte" de cinci, de zece şi chiar de o sută de „carboave".
Lemeş se topea în oftate şi triluri, dar când porni şi un cântec „subversiv":
Mult e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim...
Vorbiţi, scrieţi româneşte Pentru Dumnezeu...
Eu pe-o vorbă românească Sufletul mi-aş da...
Iar pe una... franţuzească Zău nici o para!...
mareşalul nobilimii, reprezentantul ţarismului din S***, izbucni în hohote, dându-şi cu pumnii în cap:
- Măi fraţilor, ticăloşi suntem! Merzavţi, ticăloşi, bicisnici! - şi tot îşi freca poalele mondirului de parchet.
Ispravnicul Voljin începu să-şi tragă nervos luxurianţii săi favoriţi. Dar Ivan Vasilievici Bogdan din Căzăneşti, a cărui rigiditate exagerată, fermitatea cu care îşi apăsa în mers picioarele, ca şi preciziunea cu care îşi articula fiecare silabă impuneau tuturora,
încercă, tacticos şi diplomat, să potolească pe mareşal, dând o interpretare neaşteptată expansiunilor sale:
- Lasă, frate Petre Constantinovici! Ei, ce atâta jelanie pentru un pahar sfărâmat şi puţină şampanie
> vărsată!
Ofiţerii regimentului de husari, cei moldoveni de obârşie, se uitau cam îngrijoraţi unul la altul. Iar ruşii, urcaţi, cum se exprimase colonelul, în etajul al şaptelea al raiului lui Mahomed, erau şi ei cuprinşi de delir;
/D schilodeau refrenurile Iui Lemeş, râdeau şi încercau să tropotească o căzăcească în sunetele doinei.
Ioniţă Răutu, care semăna grozav cu frate-său Iorgu, numai că era ceva mai scurt şi mai gros şi avea trăsături şi mai exagerate, zâmbea sarcastic la aceste
/ s debordări.
Ispravnicul Voljin aproape îşi smulsese un favorit. Colonelul Ivaşchin se încruntase şi începuse să tuşească zgomotos, ca să atragă atenţiunea ofiţerilor săi.
Dar, în momentul psihologic, contele Przewicki salvă situaţia: el apăru în mijlocul salonului, urmat de mai mulţi feciori şi fete din casă cu pahare de şampanie, şi ridicându-şi cupa, rosti solemn într-o rusească care, cu tot accentul ei leşesc, afirma devotamentul pentru Tron şi împărăţie:
.'■> - Domnilor, ca supuşi credincioşi ai Majestăţii Sale Ţarului Tuturor Rusiilor, să bem un pahar pentru gloria şi sănătatea Majestăţii Sale împăratul Alexandru Nicolaevici. Ura!
Şi paharul lui urmă pe podea pe cel al mareşalului.
io Conu Petrache se ridică, deodată, în picioare şi înţepenindu-şi trupul scurt şi rotund, se grăbi cu tot focul să sprijine toastul de credinţă:
- Urraa!
16
C. STERE
- Urraa! - îl acompaniară boierii, ofiţerii şi chiar cântăreţul Lemeş cu lăutarii săi.
După acest moment „culminant" al praznicului, voia bună şi cheful parcă pierise. De altfel, se şi cră-
5 pase de ziuă. Vecinii mai apropiaţi au plecat în caleştile lor spre casă, o parte s-au adăpostit, câte doi şi trei, în odăile flighelului, iar unii, căzuţi de somn pe unde au stat, au fost ridicaţi de slugi şi culcaţi pe divanurile şi canapelele din diferite săli.
10 Conu Iorgu, după ce a petrecut pe cei plecaţi şi s-a îngrijit de musafirii rămaşi, s-a dus în cabinetul său, unde i se pregătise aşternutul. Aici a stat un pic îngândurat, a oftat din greu şi, după ce s-a rugat smerit lui Dumnezeu, s-a întins în patul său singuratic, dar
15   multă vreme nu-şi putu găsi odihna.
Astfel, apariţia pe scena lumii a eroului nostru, cu tot praznicul rămas de pomină la curtea boierească din Năpădeni, a înăsprit şi mai mult criza conjugală a părinţilor săi, menită să-şi pună pecetea indelebilă
20   pe sufletul lui.
Cap. II
IORGU ŞI MIGNONETTA
Conu Iorgu a crescut şi a trăit în condiţiuni caracteristice pentru toată boierimea moldovenească 5 a Basarabiei din prima jumătate a veacului trecut, prinsă din copilărie de vârtejul istoric care o despărţise de Moldova.
In lipsa de şcoli din primele decenii după anexare, i-a fost dat să înveţe puţină carte numai de la
10 un dascăl care nici el mai departe de Sfânta Scriptură şi slovele chirilice n-ajunsese în învăţătură.
Reprezentanţii naţiunii domnitoare, stăpânind aparatul administrativ şi ocupând, fireşte, cu familiile lor şi cu suita lor vârfurile piramidei sociale, au
11 izolat pe boierii moldoveni de viaţa oraşelor, i-au închis pe moşiile lor şi le-au redus raporturile sociale la un mic cerc de familii boiereşti rămase la răsărit de Prut.
De norodul de jos îi îndepărta conflictul de inte-20 rese, inevitabil în situaţia lor de „boieri" şi „stăpâni", mai cu seamă în epoca de reforme inaugurate în Rusia în urma războiului din Crimeea. Lipsa de cultură şi necunoştinţa limbilor nu le îngăduiau călătorii în străinătate, iar amorul propriu nu accepta situaţia 25   ce le-ar fi fost rezervată în mijlocul societăţii din
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
19
oraşele Basarabiei, foarte repede ajunse centre de cristalizare ale noii vieţi.
Conu Iorgu, ca şi cei mai mulţi dintre boierii basarabeni de vrâsta lui, nu avea un orizont cu mult mai larg decât al oricărui ţăran şi răzeş din satele de peste Prut. Dar averea şi situaţia de „stăpân", ridicându-1 deasupra obştei satului, îl lipseau de acel contact social normal, care este factorul indispensabil pentru dezvoltarea culturală şi chiar pentru sănătatea sufletească.
Această izolare era şi mai înăsprită în Năpădeni, sat alcătuit pe jumătate din răzeşi, cu care Răuteştii, ei înşişi neam de răzeşi înnobilaţi, purtau de generaţii interminabile procese „pentru pământ din bătrâni".
Astfel, Iorgu Răutu, cu trupul lui de uriaş şi temperament pasionat, lipsit de mic, ca orfan, de conducere şi îndrumare, stăpân, de la vrâsta de douăzeci şi unu de ani, pe soarta şi averea lui, îşi petrecu viaţa între munca de agricultor energic şi priceput, deşi rutinar, şi debordări de temperament, care alimentau cronica scandaloasă a Basarabiei, spre oroarea şi indignarea virtuoaselor şi austerelor matroane din S**".
Şi totuşi, Iorgu Răutu era milos şi generos din fire, foarte sociabil şi prietenos, în veşnică căutare de simpatie omenească.
Soarta îl condamnase însă să se zbuciume singur într-o lume, dacă nu totdeauna răuvoitoare, dar prea deseori indiferentă. Chiar în sânul celor nouăsprezece familii boiereşti ale judeţului S***, el nu prea găsea legături mai intime.
Boierii vechi, care au apucat încă vremurile de sub Moldova, din an în an se împuţinau; bătrânii sau mureau, sau, ca rezultat al tacticei de rusificare, se ruinau şi se declasau.
Cât priveşte pe cei mai tineri, care nu prea ştiau moldoveneşte sau chiar, cu ostentaţie, schilodeau groaznic graiul strămoşilor, deşi de cele mai multe ori nu cunoşteau ca oamenii nici o limbă, sufletul şi > mintea lor i se păreau inaccesibile şi impenetrabile, ca şi limba lor neînţeleasă.
De voie sau de nevoie, Iorgu Răutu rămânea dar singur. Vânător pasionat, el organiza, din când în când, bătăi în pădurea de stejari seculari din Năpădeni, la
io care erau invitaţi negreşit boierii din S*** şi chiar din judeţele vecine. încolo şi exceptând festivităţile de la nunţi şi de la botezuri sau praznicele de la înmormântări, el, ca şi toţi boierii moldoveni, nu avea alt prilej de a se simţi ca membru al unui corp social
/ J   decât doar în adunările nobilimii, ţinute din trei în trei ani şi reduse şi ele - în afară de alegerea mareşalului nobilimii - tot numai la un „praznic" încă mai pantagruelic decât serbările de familie din judeţ. Trebuinţele estetice şi culturale, Iorgu Răutu şi
.'0 alţi moşieri moldoveni din judeţul S*** şi le puteau satisface doar ascultând pe lăutarul Lemeş din Bălţi sau participând la slujba bisericească. Conu Iorgu Răutu, îndeosebi, era nelipsit de la fiecare slujbă, luând loc în strană alături de dascăl şi ţinându-i negre-
25 şit isonul, cu un bas profund, nazal, după datinile moldoveneşti, şi cu aceeaşi notă: o-o-o-n-n...
După o recoltă bogată şi vândută pe un preţ bun, Iorgu Răutu a încercat odată să rupă cercul fermecat, în care se zbătea, printr-o călătorie „la Viana".
30 Dar ajuns în frumoasa capitală dunăreană, din primul moment a fost silit să se întrebe cu mâhnire ce caută el aici.
Statura lui de peste doi metri, manierele de „barbar" din Năpădeni, costumul fabricat cu tot dinadinsul
20
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
21
de „croitorul parizian" Ianchel Grinşpun, din S"*'", necunoştinţa niciuneia din limbile vorbite în poliglota cetate a Habsburgilor, aspectul lui uluit atrăgeau, natural, atenţia tuturor trecătorilor. Fatalitatea 5 1-a dus pe conu Iorgu la singura distracţie pe care şi-o putea permite în aceste condiţiuni, cu toate paralele ce-şi luase cu el: un chef năstruşnic, cu agremen-tări care nu necesitează cunoştinţe poliglote...
întors mai curând decât se aştepta la Năpădeni,
10 Iorgu Răutu se simţea mai singuratec ca oricând. Ajuns la vrâsta de patruzeci şi cinci de ani, el se închidea, cuprins de melancolie vagă, tot mai mult în coaja lui de nucă şi se întreba adesea ce rost mai are viaţa lui, ceea ce nu-1 împiedica însă să ducă înainte cu stă-
15   ruinţă şi cu bun succes gospodăria moşiei.
Obârşia lui răzăşească se afirma tot mai mult în pasiunea pentru pământ.
în partea de nord a proprietăţii Răuteştilor, de mai multe generaţii, intra în moşie, dinspre Sănătoasa,
20 un clin de vreo trei sute de fălci, care căzuse prin moştenire, în ultimele decenii, în mâna unui boierinaş, Toader Cacioni. Acesta era unul din acei oameni cărora nu le reuşeşte nimic în viaţă. Numele lui adevărat, Căţăoanu, cum era moştenit de la părinţi şi moşi,
25 i se părea puţin sonor şi încă mai puţin elegant. Omul a cheltuit aşadar o avere pentru a avea autorizarea de a-şi da un nume cu o asonantă „italiană", pentru ca apoi să-şi afirme cu ultima energie obârşia „curat rusească", deşi graiul său ar fi putut servi de model de
30 jargon moldo-rus din Basarabia de pe vremuri, agravat încă de un uşor accent grecesc.
Agricultor mai mult rău decât mediocru, incapabil de muncă stăruitoare şi de viaţă orânduită, rămas văduv cu vreo cinci copii, Toader Cacioni, înglodat
în datorii desperate, era ameninţat să-şi piardă şi ultimul petec de moşie sub presiunea creditorilor.
Iorgu Răutu n-a vrut să scape prilejul de a-şi rotunji moşia şi, într-o zi, venind călare prin partea de »   sus a moşiei, s-a abătut prin Sănătoasa şi, trecând pe lângă curtea lui Cacioni, i-a făcut o vizită neaşteptată.
Curtea din Sănătoasa, prin însuşi aspectul ei, vădea ruina şi lipsa de îngrijire. Casa veche de piatră -cu ziduri de multă vreme nereparate, cu tencuiala io acoperită cu pete ca de lepră, cu geamuri ruginite şi adesea înlocuite cu petece de hârtie, cu acoperişul de şindrilă avariat - dispărea în mijlocul bălăriilor printre care şerpuiau nişte cărări prăfuite spre portiţă şi hambaruri pe jumătate dărâmate. / > Numai livada de pomi bătrâneşti, în dosul caselor, rămânea ca amintire a belşugului de altă dată.
Toader Cacioni, uscăţiv şi mărunt, cu o faţă cărămizie, încadrată de o coamă căruntă, fuma în cerdac un lung ciubuc. 20       Ridicându-se în faţa lui Răutu, cu vorbe repezite, el îl pofti în casă:
- Bună ziua! Bună ziua, Iorgule, eşti voinic ? Cum merg treburile ? De mult nu te-am văzut. Suntem vecini. Eu merg cu năcazurile şi nevoile mele, dar
25 tu eşti singur, holtei. Ai putea să-ţi aduci aminte de vecini. Poftim în casă! Poftim în casă! Ia loc! Gafiţo! Gafiţo! Fa Gafiţo, da' unde eşti ? Ia adă nişte dulceaţă şi apă rece, repede. Şi ce vânt te-a adus ?
Iorgu Răutu s-a aşezat tacticos - a trebuit însă
30 să schimbe scaunul, care era cât pe ce să se prăbuşească - şi s-a lăsat cu precauţiune pe divan. A încercat pe de departe:
- Ei, ce, numai dumneata ai greutăţi şi năcazuri ? Toată lumea le are. Nu mai ştiu nici eu unde să
22
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
23
dau cu capul1. Se zice că stai mai mult pe la Chişinău. Am auzit că ai fost şi pe la Odessa şi am venit să mai aflu ce se mai petrece prin lume...
- Ha, iaca! Poftim, ia dulceaţă! îi gătită de Smă-5   răndiţa. Păcatele mele, am dat-o la şcoală la Madame Carotte, pensionul cel mai vestit. Toate fetele de boieri mari nu numai din Basarabia, dar şi din Polonia şi din Odessa chiar, învaţă acolo. Băieţii mei nu prea se dau la învăţătură - sunt şi ei acum aici -, dar fata în-w   vată bine. Şi Madame Carotte îmi spunea că n-are altă ucenică2 mai bună ca dânsa. Mă rog, îţi dă cu franţuzeasca întocmai ca franţujii, cântă din pian, coase, face horbote subţiri, în sfârşit, creşte. Trebuie să fac rost ca să isprăvească şcoala. Poate are să aibă fata noroc. 15   Are prietene în lumea bună. Are cincisprezece ani, fată mare, amuş amuş de măritat! He-he-he-he!...
în clipa aceasta se auzi tropot de mai mulţi paşi, ţipete, hohote:
- Stai, Smărăndiţo, unde fugi ? E acolo cineva... 20       Şi prin uşa din „salonul" părăduit, dată cu violenţă de părete, ţâşni în odaie, ca un uragan, o fetiţă de statură minusculă, slăbuţă, brună, cu păr negru ondulat, cu luciri roşietice-aurii, despletit, care o învăluia ca într-un nor de scântei. 25       Văzând pe un străin, fata se opreşte şi cu ochii mari, parcă speriată, stă o clipă pe loc, apoi, pufnind de râs, se întoarce şi, cu braţele strânse la piept, fuge din nou ca o vijelie, se repede prin uşă, pe unde se întrezăreau mai multe siluete de băieţi tineri şi fete, 30   care o primesc pe Smărăndiţa într-un cor de exclamaţii şi râs, pornind cu toţii în procesiune nebunatică.
1 Traducere literală a expresiei franceze ne savoirplm ou donner de la tete - „a nu mai şti ce să faci"), (n. ed.)
2 Cu sensul din limba rusă - „elevă", (n. ed.)
- Stai, Smărăndiţo, unde te duci ? - încercă să stăvilească uraganul Toader Cacioni. Ce drac de fată! Ai văzut-o ? Vreau să-i dau moşia aiasta de zestre, dar ştii că mă gâtuie tartanul cela de Diamant. 5 Iorgu Răutu cunoştea starea materială desperată a lui Toader Cacioni şi ştia că funia se apropia de par. Şi tocmai aceasta motivase vizita lui la Sănătoasa.
Dar apariţia vijelioasă a Smărăndiţei i-a hotărât soarta.
io Cacioni, cu flerul de boier scăpătat, şi-a dat seama îndată de impresia produsă de Smărăndiţa şi de perspectivele ce i se deschideau prin aceasta.
Un om matur de patruzeci şi cinci de ani, crescut în singurătatea neînfrânată a Năpădenilor, fără alt ba-
15 gaj cultural decât cel dobândit de la bătrânul său dascăl, străin de toate rafineriile mondenităţii, în faţa unei fetiţe de cincisprezece ani, trecută prin pensionul doamnei Carotte, trăită acolo în societatea fetelor din cea mai înaltă aristocraţie basarabeană, „cu maniere şi pian":
20 ce contrast! Agravat încă de aspectul exterior al acestui uriaş blond şi al plăpândei copile, brune şi scunde.
Totuşi, pentru Iorgu Răutu îndoiala nu exista. El nu mai putea trăi în singurătate, dar nici nu ştia să facă curte, nici nu-şi putea închipui că ar fi nece-
25   sar să o facă.
Fără nici o tărăgănire, după două-trei vizite la Cacioni, care a înţeles îndată cum poate exploata această situaţie, stăpânul Năpădenilor a cerut vecinului din Sănătoasa mâna fiicei sale.
30 Pentru Cacioni, de asemeni, această peţire nu punea nici o problemă şi nu ridica nici o îndoială.
Consimţământul Smărăndiţei n-a fost pus nici măcar în discuţie, nu interesa pe nimeni, nici pe Cacioni, nici măcar pe peţitor.
24
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
25
Dar pentru Smărăndiţa problema se punea cu mare greutate.
Anii petrecuţi într-un pensionat francez introduceau în psihologia feminină din provincie elemente 5   noi, care erau în dezacord cu simplicitatea cu care erau privite până atunci asemenea probleme.
Madame Amelie Carotte era o veche vedetă de circ. Numai un accident de călărie a fixat-o la Chişinău şi aruncat-o într-o carieră pedagogică. Pensionatul ei
W lăsa, desigur, foarte mult de dorit, ca instrucţie şi educaţie. De cele mai multe ori, elevele nu ajungeau măcar să vorbească o limbă franceză, nu spunem elegantă sau literară, dar măcar corectă.
Totuşi, pe această cale, în viaţa primitivă şi apăsată
15 a Basarabiei, pe la mijlocul veacului XIX, răzbătea o rază, subţire şi tremurată, a înrâuririlor occidentale.
Contactul cu Madame Carotte, cu guvernantele ei franceze şi profesorii ruşi, în tovărăşia colegelor sale din câteva mari familii boiereşti, unde era cu-
20 noscută şi acceptată sub porecla ei de pension ca „Mignonetta", au deşteptat în Smărăndiţa Cacioni nădejdi în discordanţă cu atmosfera casei părinteşti din Sănătoasa şi cu perspectivele căsniciei cu Iorgu Răutu la Năpădeni.
25 Autorul ei favorit, Alexandru Marlinsky - cu eroii lui de o nobleţe şi vitejie supraomenească şi de o eleganţă neîntrecută, cu adoratele lor visătoare, inspirate de poezie cristalină - domina pe atunci imaginaţia şi aspiraţiunile întregului tineret feminin din
30 pensioanele şi „institutele" pentru fete ale nobilimii din Rusia.
Era cu neputinţă pentru Smărăndiţa să-şi închipuie pe Iorgu Răutu din Năpădeni cântând serenade pe sub balcoane înflorite, urcând pe o scară de
I rânghii în turnul în care se zbuciumă candida ero-ină sau bătându-se cu spada şi învingând nenumărate cete de opresori sau bandiţi romantici, a căror victimă ar fi fost ea. » Apoi, deşi sortitul era foarte bogat, el nu numai că nu ştia să mânuiască spada, sărmanul om, dar, Iară să i se mai poată pretinde o conversaţie de salon împănată cu vorbe franceze sau măcar curat rusească, chiar şi în moldoveneasca lui ţărănească nu
/11 găsea alte teme de conversaţie decât banalităţile şi nimicurile vieţii de toate zilele.
Dar sub ceaţa romantică, insuflată de pensionul fostei stele de circ, se ascundea o inteligenţă vie şi foarte realistă, un caracter hotărât şi o voinţă fermă.
/ ■> Smărăndiţa, în fond, ştia foarte bine că ea nu ar putea nădăjdui o ieşire mai bună din decăderea familiei Cacioni şi din mizeria curţii din Sănătoasa.
Cu o pătrundere psihologică uimitoare pentru vrâsta ei şi pentru bruma de instrucţie cu care Ma-
.'o   dame Carotte şi lecturile romantice o putuseră înzestra, ea şi-a dat seama, aproape din primul moment, ce aluat maleabil poate constitui necioplitul uriaş din Năpădeni, în aparenţă atât de ursuz şi chiar fioros. Consimţământul a fost dat, nu fără regrete tăinu-
.'>   ite, dar şi cu un suspin de resemnare.
Din acest moment, Smărăndiţa a hotărât să-şi impuie titulatura de Smaragda Theodorovna - numaidecât Smaragda şi numaidecât Theodorovna, cu „thita". Lupta pentru această titulatură nu a fost, de
30   altfel, aşa de uşor încoronată cu succes.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
27
Cap. III
GENIUL DE FAMILIE
Nunta a fost fixată pentru septembrie, în termenul cel mai scurt necesar pentru înzestrarea miresei şi pen-}   tru repararea şi renovarea conacului din Năpădeni.
Bineînţeles, cucoana Anica Mesnicu din Corbeni, ale cărei servicii erau indispensabile în asemenea prilejuri, mai cu seamă în casa unui văduv, s-a şi instalat imediat la Sănătoasa.
10 Cucoana Anica era mai mult decât un personagiu; era o instituţie. Fără dânsa nici nu se putea închipui viaţa socială în judeţul S***.
Prezenţa ei era necesară la orice serbare de familie. Dar îndeosebi la naşteri ea servea întrucâtva de
i; chezăşie pentru noul membru al elitei judeţene. Dacă la primul sau la al doilea născut dintr-o familie boierească erau invitaţi ca naşi persoanele mai simandicoase, odraslele ulterioare erau totdeauna botezate de coana Anica. Dar şi atunci când ea nu avea rolul
20 prim, ea oficia totuşi ca reprezentanta ideii de familie şi îşi lua asupră-şi aranjarea tuturor solemnităţilor şi a serbărilor necesitate de fericitul eveniment şi chiar conducerea casei, ca supleantă a gospodinei, în tot timpul lehuziei.
2} Şi mai puţin putea lipsi coana Anica la vreo nuntă boierească. Căci numai ea putea asigura observarea
strictă a datinelor şi a ritualului, fără de care o nouă căsnicie n-ar fi putut avea binecuvântarea Cerului, nici a se bucura de prestigiul social.
Şi, de asemeni, tot ea era geniul cel bun al soţilor >   văduviţi şi ea purta toată sarcina funeraliilor.
Din pricina acestui rol, ca întrupare a geniului de familie, coana Anica Mesnicu din Corbeni se bucura de nu mai puţină slavă ca impozanta cetate genoveză din capitala judeţului. Şi precum orice călător care vi-h> zita târgul S""'" era dator să-şi aducă prinosul de admiraţie falnicelor ruine, tot aşa oricine vroia să intre în cercul elitei judeţene avea nevoie de consacrare şi chezăşie din partea cucoanei Anica, cu toate că, de fapt, ea se trăgea dintr-o modestă familie de boieri-/ > naşi şi moşioara ei, de vreo sută cincizeci de fălci, nu putea impune marilor latifundiari din judeţul S"""'.
Situaţia sa, coana Anica o datora în primul rând talentelor ei, minţii sale solide şi caracterului său bărbătesc.
:o Dar ea reprezenta, mai cu seamă, tradiţia; stabilea legătura morală cu trecutul de strălucire şi mărire în mijlocul unei societăţi care, condamnată la dispariţie, se destrăma şi, tocmai din cauza aceasta, se agăţa cu disperare de toate reminiscenţele vremurilor
.' $ de glorie şi putere. Coana Anica inspira astfel respectul datorit unui cult străvechi. Stăpâna Corbenilor părea o preoteasă a acelui cult, ea ducea peste tot, împreună cu „reticulul" ei, atmosfera vieţii sociale a boierimii din vechea Moldovă.
io Acel „reticul" era vestit în toată Basarabia. In el, între diferite reţete, acte şi documente (coana Anica era şi un fel de jurisconsult al tuturor matronelor din judeţ), se găsea întotdeauna o cununiţă de flori de lămâiţă, un „crep" de mătasă neagră şi mai multe
28
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
29
cruciuliţe de aur - ustensilele necesare pentru oficiul ei. Iar în geamantan, coana Anica lua întotdeauna cu sine şi faimoasa rochie de mătasă, în culoarea tabacului, cunoscută de trei generaţii de boieri din Basarabia 5 şi a cărei stofă inuzabilă cădea în jos învălind monumentala ei statură în falduri rigide, ca de foi de oţel, făcând astfel în adevăr impresia de „chirasă", cum era supranumită de tineretul ireverenţios.
Şi aşa, plecând din Corbeni în brişcă ei cu doi că-
10 Iuţi murgi, coana Anica era întotdeauna perfect armată pentru a-şi îndeplini misiunea, oriunde şi pentru orice oficiu ar fi fost chemată.
„Chirasa", la orice solemnitate, rămânea neschimbată, numai accesoriile variau după nevoie, lo-
15 cui bandei de „crep" negru luându-1, de pildă, cununa de lămâiţă.
Nu puţin contribuia la prestigiul coanei Anica şi faptul că era o gospodină exemplară. Economia1 ei din Corbeni era condusă cu o mână de fier şi mergea
20 ca un ceasornic. Nimeni nu avea recolte mai bogate, nimeni nu creştea porci mai graşi, la nimeni nu se găseau vaci mai lăptoase şi unt mai gustos ca la castelana Corbenilor. Dar mai cu seamă claponii fabricaţi de coana Anica - chiar de mâna ei, pentru că nimă-
25 nui ea nu-şi încredinţa secretul - erau vestiţi nu numai în toată Basarabia, dar şi în Podolia, Chersonia şi chiar Odessa, după cum afirmau şi alţii decât coana Anica, precum, bunăoară, admiratorul şi întrucâtva rivalul şi imitatorul ei, Alexandru Ivanovici Braşevan,
30 despre al cărui rol destul de însemnat în viaţa socială din judeţul S*** mai sunt încă multe de povestit, ca şi despre evoluţia fatală a acestor doi stâlpi ai vechii societăţi s***-ciene.
1 Calc după termenul rusesc hoziaistvo, „gospodărie", (n. ed.)
10
După o consfătuire tainică cu Egor Stepanovici Răutu (căci Smărăndiţa a ştiut să impuie şi această titulatură oficială lui conu Iorgu - şi e caracteristic că, pe când numele ei a suferit o înaltă stilizare prin „thita", numele lui conu Iorgu n-a fost acordat în acelaşi stil: nici Stephanovici cu „phita", nici măcar Gheorghe, ci, ca la mahalagiii din Rusia, Egor Stepanovici), aşadar, după o conversaţie misterioasă între Egor Stepanovici Răutu şi coana Anica, aceasta s-a şi instalat îndată la Sănătoasa.
Şi, din prima zi, aspectul casei şi al curţii lui Toader Cacioni s-a schimbat de nerecunoscut.
în locul ferestrelor chioare au apărut geamuri noi; mobila a fost adusă într-o stare tolerabilă şi, parte din ea, înlocuită. Peste tot, camerele au fost decorate cu covoare şi feţe de mese noi. Chiar bălăriile din curte au dispărut, ca prin minune.
Dar obiectul transformărilor celor mai impresionante a fost însăşi Smărăndiţa Cacioni, care, din mâinile cucoanei Anica, trebuia să iasă demnă de a fi, până la sfârşitul vieţii, Smaragda Theodorovna Răutu, menită să ajungă cenzorul şi leaderul elitei feminine din S""*.
Pentru aceasta nu numai că au fost răvăşite toate magazinele de „manufactură" din S***, dar coana Anica, însoţită de Smărăndiţa, a plecat în monumentala „caleaşca" din Năpădeni, cu vizitiul Dumitru, cu feciorul Nicache şi două fete din casă, pentru trei săptămâni în turneu, la Chişinău şi Odessa, spre a da de lucru croitorilor şi modistelor lumii elegante din întregul sud-vest al împărăţiei.
Cucoana Anica s-a îngrijit însă şi de latura morală a problemei, insuflând pensionarei fostei vedete de circ principiile sănătoase şi reţetele practice,
30
C. STERE
indispensabile pentru o matronă s**"ciană de rangul viitoarei soţii a stăpânului celor cincisprezece mii de fălci din Năpădeni.
Astfel fu pusă Smărăndinţa în cunoştinţa croni-5 cei intime a tuturor alcovurilor celor nouăsprezece familii ale elitei din S***, din ultima jumătate de veac, căci cucoana Anica nu era numai întruparea vechilor tradiţii, dar şi cronicarul şi arhivarul, nu numai din S**dar şi din judeţele vecine.
10 Cu toată revoluţia produsă de cucoana Anica, curtea din Sănătoasa părea prea puţin potrivită ca arenă pentru un eveniment atât de însemnat în viaţa societăţii s***ciene ca nunta lui Iorgu Răutu; şi chiar biserica din sat era prea dărăpănată pentru fastul unei
15 atari solemnităţi. Pe deasupra, acolo slujea şi un preot nou, un „bogoslov" (teolog) care nu cunoştea datinile şi se îndărătnicea să ţie slujba în limba slavonă, în consecinţă, s-a hotărât ca, împotriva obiceiului, cununia să fie oficiată şi nunta sărbătorită nu la
20   domiciliul miresei, la Sănătoasa, ci la Năpădeni.
Cap. IV
PĂSTORUL
Conu Iorgu, adică Egor Stepanovici Răutu, nu se simţea nici el la nivelul sarcinilor pe care i le im-5   puneau pregătirile pentru aşa serbare.
Chiar în ziua când i s-a făcut cunoscut consimţământul bătrânului Cacioni şi al Smărăndiţei, el s-a gândit înainte de toate să-şi asigure serviciile lui popa Vasile din Năpădeni; a poruncit dar vechilului io Alexandru să cheme pe popa la curte, apoi - în parte, pentru că aspectul conacului vădea într-adevăr lipsă de îngrijire, iar domesticitatea, neorânduială şi indisciplină morală, iar, pe de altă parte, ca să-şi potolească nerăbdarea şi să-şi găsească de lucru - s-a 15 năpustit asupra jupânesei Marghioala, tunând, fulgerând, dându-i porunci peste porunci, care se băteau cap în cap, provocând astfel la cei din casă un haos şi o zăpăceală înspăimântătoare.
Vocea lui de stentor răsuna ca un clopot şi um-20   plea cu undele ei sonore toată pâlnia Năpădenilor, de se auzea peste cele două braţe ale Nistrului, până în satul Berceştilor, la Cerleni, pe coasta din faţa curţii.
Vechilul Alexandru, care ştia el ce ştia, după vorba cu popa Vasile, auzind de departe mugetul de leu ce 25   răsuna din cerdacul boierului, abia-abia se mişca intrând pe poartă şi îndreptându-se spre cerdac.
32
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
33
Vechilul Alexandru era şi el un tip puţin banal. Scurt, dar îndesat, cu umerii largi, cu braţe lungi care îi ajungeau aproape până la genunchi, cu obrazul acoperit întreg cu un păr gros, roşcat, ca de
5 sârmă, din care abia luceau nişte ochi mici şi vioi, care nicio clipă nu se opreau şi niciodată nu priveau drept în faţa convorbitorului, el putea servi de model pentru hipoteticul „Pithecantropus", strămoşul omului de la hotarul epocii terţiare.
io Vechilul Alexandru avea o metodă sigură pentru îmblânzirea boierului: tăcea; tăcea şi în toată făptura sa căuta să întruchipeze spaima şi veneraţiunea nemărginită. Câtă vreme uraganul vâjâia şi trăsnea, din gura lui nu ieşea nici un cuvânt şi, la toate între-
15 bările sau poruncile boierului, el abia mişca buzele şi cel mult gemea şi mormăia nedesluşit şi jalnic, cu un glas subţire de babă bătrână.
- Măi ticălosule, mânca-te-ar ciorile, să te mănânce ! Pe unde ai umblat, măgarule ? Te-ai apucat şi
20 tu de beţie ? Unde e tâlharul cela de popă ? De ce n-a venit ? Am să-1 dau afară, ca să crape de foame sub un gard. Unde este ? De ce n-a venit ? De ce nu vorbeşti ? Acuşi îţi crap capul!
- Hm... hm... mn... n...
25 - Ce mormăieşti acolo, blăstămatule ? Ai amuţit ori te-ai îmbătat ?
- Hm... hm... mn... n...
în sfârşit, când boierul şi-a mai vărsat focul şi, obosit se aruncă în jilţul împletit din cerdac, vechilul Ale-30   xandru îndrugă plângător şi subţire două cuvinte:
- îi călare...
Conu Iorgu sare în picioare:
- Cum?
- îi Suvorov...
Chiar când nu era nevoie de îmblânzirea boierului, acesta era felul de a grăi al vechilului Alexandru. Foarte greu scotea el din gură vreo propoziţie întreagă sau chiar un cuvânt mai lung de trei, pa->   tru silabe.
Deprinsese pe oamenii din sat şi pe boierii din curte să-1 înţeleagă fără vorbărie multă: un gest, un sunet nearticulat, o simplă silabă sau cel mult un cuvânt erau suficiente pentru ca toată lumea să ştie des-w   pre ce e vorba.
- Iarăşi e mort beat ? - tună furibund conu Iorgu. Un gest care, cu toată simplicitatea lui, exprima
superlativul.
- Şi de mult ?
15       Alt gest care rezuma infinitul.
- Nu poate veni aici ?
Un nou gest, materializând neantul.
Conu Iorgu, după un citat expresiv din literatura populară nescrisă, se ridică hotărât şi porunci: 20       - Să puie Ion argatul caii la căruţă şi să ia vreo doi, trei flăcăi cu el. Vino şi tu. Nu uitaţi frânghiile. Să tragă şi Dumitru cu trăsura!
- Hm... n... - tuşi, în semn de supunere, vechilul Alexandru.
25 Peste cinci minute, din curte porni o expediţie întreagă: întâi, vechilul Alexandru pe iapa lui sură, cunoscută de toată lumea în raza de două poşte împrejur; apoi, un mare şaraban, în care erau vreo patru-cinci flăcăi zdraveni din curte, şi, în sfârşit, conu Iorgu, în
30 trăsurica lui cu care umbla pe moşie, furios şi agitat, în picioare în dosul impasibilului Dumitru vizitiul, care şedea pe capră, cu barba lui lată şi silueta lui impunătoare, nemişcat ca un idol hindus.
34
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
35
Când „armada" boierului se apropie de biserică, se auziră dincolo, în vatra satului, pe coastă, chiote, sudălmi strigăte năstruşnice, râsete, bocete de femei, ţipete de copii, lătrat de câini, tropot de cai. Iar când
5 trăsurica lui conu Iorgu intră chiar în vatra dintre biserică şi cârciuma lui Aizic, se dezvăli un spectacol demn de poemele lui Homer: de-a lungul vetrei galopa fără şea, pe un cal înspumat, popa Vasile, cu barba lui în vânt, părul vâlvoi, faţa aprinsă, numai în
io   cămaşă şi izmene, desculţ, vociferând năprasnic:
- Ha! Eu sunt Suvorov, solniţa bunicăi tale! Fugiţi încolo, păgânilor! Parastasul şi pogribania... Unul este popa Vasile! Veţi pieri fără el! - şi pornea cu calul în goană mare asupra mulţimii. Lumea se risipea
15 în toate părţile. Oamenii huiduiau, şuierau, aruncau şi ei în vânt cuvinte înaripate. Femeile îşi făceau cruce: când armăsarul popii se apropia de ele, fugeau ţinându-şi cu o mână sânii, iar cu alta aranjând fusta; râdeau, emiteau ţipete stridente. Copiii urlau necon-
20 tenit, cânii le ţineau isonul; găinile, raţele şi gâştele speriate se ridicau în văzduh.
Totuşi, nimenea nu se atingea de cucernicul părinte. Pe un flăcău care nu se ferise destul de repede din calea vajnicului călăreţ, popa îl apucă de chică şi, dând
25 vânt calului, târî după dânsul pe nenorocitul care se văita cât îl ţinea gura:
- Aoleu, lasă-mă părinte, că mă omori!
- Ha-ha-ha! Eu sunt Alexandru Machedon. Vă voi arăta eu, păgânilor, nafura şi cristelniţa!
30 Lucrurile luau o întorsătură tragică: părintele Vasile nu lăsa chica din mână, calul, înnebunit de spaimă, de atâta zgomot, urmându-şi galopul neînfrânat, începuse să-şi zvârle copitele potcovite. Captivul risca în fiecare clipă să cadă sub picioarele lui.
Nu se ştie cum s-ar fi isprăvit această scenă, dacă expediţia lui conu Iorgu nu ajungea la timp în arenă. Conu Iorgu comandă:
- Frânghii! Ioane! Petre! Năvală pe dânsul! Ale-■>   xandre, aruncă laţul! Daţi-1 jos de pe cal! Legaţi-1!
Operaţiile militare se desfăşurară cu o precizie care vădea o îndelungată practică. într-o clipă, popa Vasile, legat butuc, fu aruncat în şaraban, din care porni un răget de fiară feroce, întretăiat de epitete ex-/ o presive şi pitoreşti la adresa cuconului Iorgu, care însă, satisfăcut de biruinţa repurtată asupra lui Suvorov şi Alexandru Machedon, porni convoiul spre curte, în aceeaşi ordine: vechilul Alexandru, călare pe iapa lui sură, şarabanul cu popa încătuşat în fund - patru /5 haidăi, aşezaţi pe el, abia îl puteau ţine în loc; iar în urmă, trăsurica lui conu Iorgu, care, de data aceasta însă, potolit, era aşezat în fundul ei.
Norodul, mai cu seamă femeile şi copiii urmau în coada cortegiului, în prevederea actului final de 20   îmblânzire a părintelui Vasile.
In gloria zilei de august, cortegiul şerpuia de-a lungul ţărmului Nistrului, într-o procesiune păgână, spre locul de execuţie.
Ajuns în curte, şarabanul, sub comanda vechilului 25 Alexandru, înainta direct spre fântâna din ograda boierească a Năpădenilor, vestită prin apa ei rece. Conu Iorgu se sui în cerdac, de unde supraveghea operaţiunea, fără să fie necesar din parte-i un ordin lămurit.
Popa Vasile, care tot timpul nu-şi oprise urletele 30 şi puhoiul de sudălmi, când văzu chipul păros al vechilului aplecat asupra lui, n-a mai putut scoate de furie nici un cuvânt, ci răgea ca o fiară de menagerie.
Alexandru făcu semn flăcăilor să scoată pe popa din şaraban. Aceştia îl şi ridicară pe sus şi -1 culcară
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
37
la marginea fântânii. După un alt gest, flăcăii începură să scoată apă din fântâni şi, la o nouă mişcare din cap a taciturnului executor, o căldare de apă rece fu, deodată, turnată pe capul nefericitului slujitor al altarului, care se zbătea ca un posedat, cutremurând văzduhul cu sunete nearticulate. A doua căldare, a treia, a patra au urmat până ce, în sfârşit, învinsul fu silit să se potolească. „Machedonul" tăcea, din când în când scuturându-şi coama, ca să se scurgă apa de pe obraz şi să poată deschide ochii. Un semn al vechilului şi, ridicat în picioare şi dezlegat, popa Vasile înfăţişa o jalnică privelişte: ud leoarcă, cu ochii injectaţi, palid, cu capul plecat, acoperit de pletele-i argintii, care curgeau în jos, aşa că abia-abia i se putea vedea obrazul, stătea smerit pe loc şi numai din când în când clătina din cap şi sufla, stropind în jurul său, cum fac caii la adăpat.
Atunci conu Iorgu porunci de încetare:
- Inchideţi-1 în flighel!
Vechilul Alexandru îl luă cu binişorul de braţ şi cu un expresiv „Hmn...", care respira resemnarea în faţa destinului şi compătimirea, îl invită să înainteze.
Supus, fără nici un gest de împotrivire, gârbovit, cu genunchii îndoiţi, domol, părintele Vasile se clătină după el spre carcera lui obicinuită din „flighel".
Figura părintelui Vasile era caracteristică pentru acele vremuri în Basarabia şi documenta singură, mai bine decât orice studii şi cercetări, situaţia din provincia de peste Prut, pe la mijlocul veacului trecut.
Aproape analfabet, văduv, dar înzestrat cu un temperament indomptabil, alcoolic în ultimul grad, părintele Vasile Cociorvă a fost sau, mai bine zis, ar fi trebuit să fie o plagă pentru poporanii săi. Femeile
tinere, cu toată paza lor şi mai ales a bărbaţilor lor, adesea nu puteau scăpa de atacurile lui impetuoase, ceea ce dădea naştere la veşnice scandaluri, cu atât mai mult cu cât nu era nevoie de multe pahare pentru ca 5   părintele să-şi piardă minţile.
După fiecare ispravă, popa Vasile, cu amară căinţă, cerea iertare poporanilor săi; se ducea la biserică şi printr-o slujbă din cele mai impunătoare cerea iertare şi lui Dumnezeu; jura că, din acel moment, nu va io mai lua în gură nici o picătură din zeama diavolului, cum spunea el; şi-şi mai impunea şi o „posluşanie"1 aspră, ca să-şi biruiască trupul şi să-şi ispăşească păcatele. Două, cel mult trei săptămâni, Nădăpenii se bucurau de păstoria lui exemplară; slujbele părin-
15 telui Vasile atrăgeau întotdeauna lumea din satele vecine, aşa de frumos citea el „evanghelia moldovenească" şi aşa de înălţător cânta cu baritonul lui bogat şi sonor.
Apoi, deodată, se trezeau bieţii oameni cu dască-
20 Iul Andronache, care alerga disperat pe uliţele satului, văitându-se că părintele e pe moarte în biserică şi se luptă cu Necuratul şi el, dascălul Andronache, nu-i mai poate da de rost.
In biserică, cei mai evlavioşi, care-i săreau într-aju-
25 tor, se trezeau în faţa unei privelişti dezolante: popa Vasile, în cea mai mare destrăbălare, aproape gol, se tăvălea pe podeaua de piatră, printre odăjdii, cărţi sfinte şi odoare bisericeşti, îngrămădite în jurul lui de dascălul Andronache, în nădejdea tămăduirii.
30 - A-a-a... - răgea posedatul, în neştire. Piei, Sa-tano! Ieşi afară, diavole! A-a-a, îmi rupi inima!
Şi deodată, sărind în picioare, ca un turbat, se arunca asupra celui dintâi ieşit în faţa lui, clocotind de furie:
1 Ascultare, canon (rus.), (n. ed.)
38
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
39
10
15
20
25
30
- Măi, păgânilor, cădelniţa şi împărtăşania! Din pricina păcatelor voastre mă chinuieşte necuratul!
Oamenii, făcându-şi cruce, apucau care încotro; popa după ei.
Şi în vatra satului se repetau, cu variante nesfârşite, scenele războinice, ca aceea la care am asistat odinioară.
După aceasta, cu zilele şi săptămânile, satul trăia ca într-un infern. Nici o femeie nu putea ieşi fără primejdie în stradă; oamenii trebuiau să-şi petreacă zilele şi nopţile ca sub un regim de stare de asediu.
Şi - dacă cumva curtea nu-i aplica remediile eroice - pandemoniul urma până ce popa cădea jos ca mort, livid, fără respiraţie.
Şi atunci dascălul Andronache şi baba Vasilca, descântătoarea satului, trebuiau să se îngrijească de a-1 aduce în fire, că altfel de mult murea cu adevărat.
Satul răsufla.
Dar, ori de câte ori autorităţile încercau să îndepărteze pe popa Vasile, oamenii opuneau o rezistenţă dârză, gata de răscoală.
însuşi stăpânul Năpădenilor, sprijinit de boierii din vecinătate, intervenea la arhiepiscopie şi punea în mişcare toate resorturile, ca stăpânirea şi ierarhia să renunţe la orice măsură mai aspră decât o simplă pedeapsă disciplinară.
Odată, după o trăznaie mai formidabilă, arhiepiscopul îl trimise pe păstorul Năpădenilor pentru o lună la mănăstire, însărcinând provizoriu cu gestiunea parohiei pe un preot tânăr şi vrednic. Sătenii însă au pus lacăt pe uşa bisericii şi au declarat că nu vor lăsa pe „veneticul" să ia locul bătrânului lor duhovnic. Şi tot timpul cât acesta a fost închis la mănăstire,
io
nu mai încetau pelerinagiile credincioşilor, nu numai din Năpădeni, dar şi din toată vecinătatea.
Misterul se explică însă foarte simplu: după popa Vasile nu putea veni decât un preot tânăr, desigur, mai învăţat decât dânsul, dar mai mult sau mai puţin rusificat, dacă nu chiar rus.
Decât, ţărănimea basarabeană ţinea morţiş la slujba moldovenească şi la preoţii bătrâni, tocmai fiindcă aceştia nu ştiau carte rusească.
De aceea, cu tot canonul lor, se ridicau năpăde-nenii ca un singur om spre a apăra pe părintele Vasile împotriva măsurilor de îndreptare şi înălţare a clerului, puse la cale de autorităţile civile şi bisericeşti.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
41
Cap. V
AVERTISMENTUL
Serviciile părintelui Vasile pentru ziua de nuntă erau asigurate. 5       Dar Iorgu Răutu rămânea în faţa marelui eveniment din viaţa lui într-o perplexitate inextricabilă.
El nu era un om modern, ca să simtă nevoia „de a face curte" alesei lui.
Raporturile lui până acuma cu femeile se reduceau 10   aproape la primitivitatea vieţii din epoca paleolitică.
Bărbat voinic, cu un temperament colorat şi de o înfăţişare impunătoare, bogat, stăpân peste mai multe sate de clăcaşi, aşezate pe moşiile sale, în mediul femeilor dintre care el îşi recrutase până la vrâsta de patru-15 zeci şi cinci de ani pe eroinele romanelor sale, el nu avea nevoie de o deosebită strategie sau de vreo tactică de asalt.
Nedeprins să întâmpine o prea mare rezistenţă, el credea în superioritatea şi în dreptul de domina-20   ţiune masculină, ca într-un fenomen natural şi de la sine înţeles:
Dar, spre mirarea lui, el se simţea acum atras de curtea părăginită a lui Toader Cacioni, simţea nevoia de prezenţa Smărăndiţei; în faţa ei, însă, nu pu-25   tea găsi nici un subiect de conversaţie. Iar când ea îi adresa o întrebare, la sunetul acestei voci, care i se
părea aşa de muzical şi argintiu, i se tăia respiraţia, tot sângele îi năvălea în cap şi parcă-i răsunau în urechi clopotele tuturor catedralelor din lume. Fiecare gest al Smărăndiţei îl extazia. Când, privind spre dânsul, 5 ea îşi ridica în sus braţele, ca să-şi îndrepte cozile groase şi grele, care mereu ameninţau să se desfacă şi să-i cadă pe spate; sau când se apleca uşor să toarne ceai în ceaşcă şi apoi ocolea lunecând masa ca să-1 servească, acestui uriaş, de mult trecut de adolescenţă, îi io venea ameţeală şi, în acelaşi timp, îl cuprindea o stranie şi necunoscută voluptate şi beatitudine.
Smărăndiţa, cu toţi cei abia cincisprezece ani ai ei, îşi dedea foarte bine seama, în faţa acestui om care uşor îi putea fi tată, şi de puterea ei de fascinare, 15   şi de siguranţa de dominare pe care i-o promitea starea lui sufletească.
într-o zi, în căutarea subiectului de conversaţie, acest leu domesticit întrebă pe tânăra şi gingaşa fecioară: 20       - Smărăndiţo...
Cu căpşorul mândru ridicat în sus:
- Smaragda... - 1-a corectat vocea argintină. Conu Iorgu scăpă paharul cu ceai, sări să-1 prindă,
răsturnă un scaun şi apoi reîncepu: 25        - Smaragdiţo...
- Sma-rag-da! - răsună argintul poruncitor, în pieptul de flăcău tomnatec, nebiruit până acuma,
a început deodată să bată inima omului de peşteră, i-a venit dorul nebun s-o ridice pe sus, să strângă în 30   braţele-i de oţel această făptură fragilă şi să se repeadă năprasnic în vizuina lui.
Dar ochii negri îl priveau scânteind. Şi, surâsul cochet dezgolindu-i puţin şirul de perle, ea îşi aruncă iarăşi muzica glasului de argint:
42
C. STERE
43
- Ce vroiai să-mi spui, Egor Stepanovici ? Astfel Iorgu Răutu primi cel dintâi avertisment
asupra regimului viitoarei căsnicii.
- Smaragda! - reîncepu el supus - ştii mata, 5 casa noastră n-a fost îngrijită de pe vremea răposatei, Dumnezeu s-o ierte; multă vreme a stat goală, apoi mie, unui burlac, îmi ajungeau două-trei odăi; dacă veneau pentru vânătoare câţiva boieri, Marghioala cu Nicache puteau să se îngrijească pentru
10 puţine zile de câteva aşternuturi. Dar acum durăm o căsnicie şi, mata ştii, eu vreau să-ţi fie pe plac casa iasta bătrânească; mata ai fost şi la Chişinău şi ştiu că ai stat acolo şi în casa lui Albotă din Cuhureni şi la Căzăreştii din Vântura, case vechi, case mari boie-
n reşti. Ai putea să-mi spui care-ţi este pofta inimii ? Şi mă gândesc dacă nu m-ai cinsti zilele acestea, cu babacul matale Toader şi cu coana Anica, să-mi spui mata ce meremet să fac, ce mobile să reînnoiesc şi toată rânduiala ca să-ţi fie drag...
20       Smărăndiţa, câteva clipe, îl privi zâmbind în tăcere. Enorm, stângaci, emoţionat, uşurându-se de acest monolog neobicinuit, el şedea frecându-şi palmele de genunchi şi aştepta răspunsul, mai mult ca să mai audă încă o dată muzica acestei voci feciorelnice.
25 Astfel, chiar în dumineca următoare, după ce au stat la slujbă în biserica din Năpădeni - în care popa Vasile, liberat din captivitate şi încredinţat pentru câteva ceasuri lui Alexandru şi dascălului Andronache, şi-a desfăşurat toată pompa -, Smaragda Theodorovna
30 pentru prima oară a trecut pragul conacului din Năpădeni, unde i-a fost dat să troneze mai bine de o jumătate de veac.
Cu toată osteneala pe care şi-au dat-o, ziua şi noaptea, jupâneasa Marghioala, vechilul Alexandru
şi însuşi conu Iorgu, având sub comanda lor aproape toate femeile şi fetele din sat, anume chemate la treabă spre a pregăti conacul pentru această primire, rezultatele au fost prea puţin îmbucurătoare. 5 Casa bătrânească fusese clădită pe coasta de nord din marea cotitură a Nistrului, cu faţada principală spre sud; edificiul enorm, de o arhitectură lipsită de orice pretenţii estetice, cu ziduri de piatră groase aproape de un metru, avea însă caracter - se vedea o
io veche aşezare, care purta pecetea unei vieţi de belşug, de situaţie sigură în multe generaţii de stăpâni, pentru care munceau sute şi mii de fiinţe robite.
Casa fiind situată pe o coastă repede, era o deosebire de nivel de vreo patru metri între faţada din dos,
15 îndreptată spre nord, şi cea principală, dinspre sud. Aici, cam la mijlocul clădirii, înainta un cerdac mare, deasupra căruia se ridica un fronton pe coloane de piatră şi care apărea deasupra văii Nistrului ca un fel de turn. „Intrarea de paradă" dădea în cerdac, spre care
20 ducea o scară exterioară monumentală, zidită din enorme blocuri de granit de Cosăuţi. La corpul principal era alăturat, din dreapta, „flighelul", cu un pridvor de arcade de-a lungul lui, iar în stânga, un coridor de geamlâc, care unea sufrageria cu bucătăria.
25 Trei pătrimi din corpul principal aveau acum un aspect foarte jalnic, ca toate casele părăsite şi neîngrijite - o adevărată uriciune a pustietăţii: un parchet găurit peste tot de gropi negre, pe unde lipseau scândurile putrezite; mobila roasă, al cărei pluş sau
30 mătasă destrămate erau străbătute de sârma resorturilor şi de câlţi sau de lână; perdelele decolorate şi mâncate de molii; subsolul, în care se găseau cămările de provizie şi odăile domesticităţii, duhnea ca o cloacă şi otrăvea aerul în tot conacul.
C. STERE
Smaragda Theodorovna - care, nici în pensionatul doamnei Carotte, şi mai puţin încă în casa părintească, nu putea cunoaşte luxul palatelor de magnaţi şi a cărei trecere efemeră pe la colegele mai fericite nu-i puteau ridica pretenţiile în această privinţă -fost oarecum impresionată de aceste urme vădite de viaţă temeinică şi îmbelşugată, pe care o adăpostea altădată vechea casă boierească.
„Mignonetta" a găsit cu uşurinţă naturală tonul potrivit. Departe de a cere revoluţionarea conacului, ea şi-a exprimat dorinţa ca totul să fie numai adus în starea „cum a fost sub bătrâni".
însă, foarte hotărât, ea a ales încăperea pentru iatacul ei şi aşa numita „odaie de primire", salonaşul verde - de fapt, budoarul ei şi centrul vieţii familiale.
io
>0
Cap. VI EXPERTUL SI AIZIC
Dar şi puţinele indicaţiuni date de Smărăndiţa şi complectate de cucoana Anica - bună gospodină şi matronă cu o bogată experienţă a căsniciilor boiereşti -puneau în faţa stăpânului Năpădenilor nişte probleme care întreceau imaginaţia şi puterea lui de realizare.
Şi nu jupâneasa Marghioala sau vechilul Alexandru puteau suplea1 insuficienţa lui.
Din fericire, judeţul S*** avea în sânul său un personagiu a cărui reputaţie de om purtat prin lume, cu o bogată cunoştinţă a vieţii, nu putea fi discutată.
Acesta era Alexandru Ivanovici Braşevan.
Unic fiu al unui mare latifundiar din vremurile Moldovei, Alexandru Ivanovici nu mai avea astăzi altă avere decât această reputaţie.
Nimeni nu ştia, cum nici măcar el însuşi, nici sărmana lui soţie, moartă de inimă rea, nu puteau spune prin ce minune o moştenire, acumulată de mai multe generaţii, a fost risipită într-un timp ameţitor de scurt.
Alexandru Ivanovici, în adevăr, nu juca cărţi, nu era lacom de femei, nici nu bea, cel puţin pe atunci, n-avea, într-un cuvânt, niciunul din viciile acelea care, de obicei, aduc ruina.
De h supplecr (ir.) - „a înlocui" (n. ed.)
46
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
47
Dar însăşi structura Jui psihică era mai fatală pentru el decât orice viciu.
Incapabil de calcul sau de întocmire a vreunui plan de acţiune, Alexandru Ivanovici nu putea re-5 zista niciunui gând care „îl apuca" subit; orice capriciu îl ducea la ispita de realizare imediată, fără nici o amânare.
Dacă, de pildă, îi plăcea la un vecin o trăsură adusă din Viena, el, pe loc, îl ruga pe acesta să i-o vândă, cu
W orice preţ. Dar şi după ce-şi făcea pofta, nu se astâmpăra, ci în aceeaşi trăsură pleca îndată cu nevastă, cu rude şi prieteni, câţi puteau încăpea, chiar dacă el era silit să se urce pe capră, şi porneau cu toţii la Viena, fără să se ţie seama de vreme, chiar în toiul
15 muncilor; să vadă dacă nu se poate alege acolo o trăsură şi mai bună.
O asemenea expediţie se prelungea, de obicei, cu săptămânile şi lunile, cu opriri în toate oraşele din cale, cu cumpărături neaşteptate de piane, ma-
20 şini, cai. Odată chiar, Alexandru Ivanovici a cumpărat, spre spaima cucoanei sale, la cine ştie ce circ, un pui de elefant, iar altădată, o orgă de catedrală. Adesea, în loc de Viena, argonauţii aceştia ajungeau la Varşovia, Dresda sau în Elveţia. Peste tot, Alexan-
25   dru Ivanovici uimea lumea cu extravaganţele sale.
Dar, de obicei, epopeea se sfârşea în acelaşi fel: el îşi vindea şi elefanţii, şi pianele, şi orgele, şi chiar trăsura cu care venise sau le arunca în drum, numai să ■ scape de ele. Şi după ce cutreierase o jumătate din Eu- s
30   ropa, cu tribulaţiuni nesfârşite şi inimaginabile, sleit m fiind de parale, expediţia se întorcea acasă, cu ajuto- î rul vreunui consulat al împărăţiei. | Dar şi la moşia lui, Cucernica, Alexandru Iva- | novici nu putea sta multă vreme liniştit şi prindea f
orice prilej pentru a servi concetăţenilor săi banchete pantagruelice.
Un guvernator al Basarabiei, care era cât pe ce să plătească cu viaţa invitaţia cu care îl onorase Alexan-s dru Ivanovici, 1-a eternizat în memoriile sale, prin descrierea unui banchet la palatul din Cucernica, pe atunci proprietatea lui Alexandru Ivanovici, banchet care, început la amiază, s-a sfârşit numai după răsăritul soarelui a doua zi dimineaţă.
io Chiar în acele vremuri eroice, puţine organisme puteau rezista unor meniu-uri sardanapalice, scăldate în valuri de Riesling, de Tokay, de şampanie şi de „brumărel" de Cucernica.
Şi Ştefan Andreevici Bărnav din Băbeni, până la
15 ceasul din urmă, era convins că sfârşitul obştesc al octogenarului său părinte se datoreşte acestui ospăţ din Cucernica.
La epoca povestirii noastre, aceste vremuri de glorie ale lui Alexandru Ivanovici Braşevan erau de
20 mult acoperite de vălul uitării; nu ştim dacă însuşi Alexandru Ivanovici îşi mai aducea aminte de ele, doar când se ducea la mormântul soţiei, care, singura din familie, odihnea la Cucernica, de mult căzută în manile unui magnat polonez. Şi orfanul Pavluşa, sin-
25 gurul copil pe care i-1 dăruise defuncta, primit din milă în pensionatul „liceului nobilimii" din Chişinău, rar îşi putea vedea pe părintele său, rămas fără cămin şi adăpost.
Dar slava veche a servit cel puţin pe Alexandru 30 Ivanovici în noua lui situaţie socială, căci şi el a ajuns, ca şi coana Anica din Corbeni, o instituţie a judeţului S""".
Tot avutul lui Alexandru Ivanovici se reducea acum la o „nătăceancă'" şi trei mârţoage, care, deşi
48
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
49
ar fi încurcat pe orice zoolog în clasificările lui, erau înhămate totuşi după modelul ireproşabil al „troi-celor" ruseşti.
Această nătăceancă îi asigura lui Alexandru 5   Ivanovici mijloacele de existenţă.
Orice moşier din judeţul S*** şi chiar din judeţele vecine s-ar fi expus oprobriului obştesc, dacă n-ar fi acordat ospitalitate lui Alexandru Ivanovici pentru două-trei săptămâni. io Oricând, el putea avea astfel pe acest termen, în orice conac boieresc, la dispoziţie o odaie de musafiri, un loc în grajd pentru troica lui şi acoperiş pentru nătăceancă.
Alexandru Ivanovici, discret, modest din fire, ştia 15   să se facă folositor. El juca pichet cu amfitrionul; arăta doamnei cea mai nouă pasiansă; braţele şi degetele lui erau totdeauna la dispoziţie, pentru ca doamna să poată depăna un ghem de mătasă sau de lână. Dar, mai cu seamă, Alexandru Ivanovici era neîn-20   trecut, mulţumită bogatei sale experienţe, ca expert îndrumător şi sfetnic pentru instalarea noilor căsnicii şi pentru organizarea de festivităţi, cunoscând cele mai bune firme din ţară şi străinătate pentru orice fel de cumpărături, pentru decorarea camerelor sau pen-25   tru aprovizionarea cu toate cele trebuincioase banchetelor şi balurilor.
In aceste prilejuri, vechiul magnat al Cucernicei reînvia; imaginaţia lui îşi lua vânt şi amfitrionii săi aveau nevoie de multă energie şi tenacitate, ca să re-30   ziste planurilor grandioase, desfăşurate în faţa lor de Alexandru Ivanovici.
Astfel, într-un an Alexandru Ivanovici, de obicei, de-abia putea face ocolul celor nouăsprezece curţi boiereşti din judeţul S*
Aşadar, la Alexandru Ivanovici Braşevan, om iscusit, purtat prin lume, care cunoştea nu numai aşezările boiereşti din Basarabia, dar trecuse şi prin Viena, Veneţia, Milano, răzbătând chiar până la Paris, s-a ■> hotărât să facă apel îndrăgostitul stăpân al Năpădenilor pentru orânduirea şi împodobirea unui cuib vrednic de Smărăndiţa.
Era mare nevoie de găsit repede pe Alexandru Ivanovici, omul fără adăpost, /o       Deşi circuitul anual al lui Alexandru Ivanovici putea rivaliza în regularitate cu orbitele corpurilor cereşti, însă mai des ca acestea, cursul lui putea suferi perturbări din cauza unor evenimente neprevăzute şi neregulate prin firea lor, cum sunt naşterile, n   nunţile, decesele în sânul aristocraţiei basarabene, sau chiar din cauza unei vânători organizate în cinstea unui nou guvernator, sau a cine ştie ce sindrofii improvizate, în care un „om de lume", de reputaţia şi arta de organizator a lui Alexandru Ivanovici io   Braşevan, nu putea lipsi.
Vechilul Alexandru a fost imediat expediat să cheme la boier pe atotştiutorul factotum al curţii din Năpădeni, pe Aizic cârciumarul.
Aizic cârciumarul avea un rol însemnat nu nu-.!>   mai în gospodăria boierului, ci şi în viaţa socială a Năpădenilor.
Chipul lui era bine cunoscut în întreg judeţul S*** şi chiar peste Nistru, în toate părţile pe care le cutreiera după porunca boierului sau în intere-io   sul obştei.
Lung şi subţire, parcă trecut sub presă, el atrăgea atenţiunea chiar prin mersul său smuncit, ca şi cum la fiecare pas vroia să se oprească şi apoi, răzgândindu-se, se repezea înainte.
50 C. STERE
Icoana lui se întipărea în amintirea oricui l-ar fi văzut o dată: încadrată de un păr negru, mărunt-în-creţit, o frunte palidă, peste tot încrestată de zbârci-turi subţiri, se înălţa ca un fronton deasupra ochilor, 5 odată desigur negri amândoi, dar acum unul acoperit cu albeaţă, şi a unui nas nemăsurat de lung şi ascuţit; iar dedesubt curgea o lungă barbă roşcată, în care se amestecau, ca afluenţii într-un fluviu, superbele bucle ale perciunilor.
10 Această înfăţişare se armoniza cu o voce cavernoasă şi surdă, care parcă răsuna de sub pământ.
Cu toate aceste ciudăţenii care îl singularizau în mijlocul unui sat moldovenesc nu mai puţin decât ritualul lui - şi Aizic era un practicant zelos în le-
15 gea lui -, el se bucura de încrederea sătenilor, poate pentru faptul că era totdeauna grav, nu surâ-dea niciodată şi discuta serios orice nevoi, oricât de mărunte, ale omului; şi poate chiar şi evlavia lui impunea respectul.
20       De altfel, născut şi crescut la Năpădeni, dintr-un tată născut şi crescut şi el la ţară, Aizic trăia din copilărie în cele mai intime legături cu consătenii săi, cunoştea toate păcatele şi meritele, ca şi nevoile lor. Fondul lui sufletesc, cu tot exteriorul „semitic",
25 se depărta foarte puţin de al ţăranilor moldoveni. El vorbea şi limba lor fără accent şi a rămas, până la sfârşitul vieţii, unul din puţinii coreligionari care n-au fost „rusificaţi".
- Măi, Aizic! - s-a repezit la el cuconu Iorgu, în-30   dată ce 1-a văzut în josul cerdacului. Am nevoie mare
de conu Braşevan, Alexandru Ivanovici. Să mi-1 scoţi din pământ şi să mi-1 aduci aici!
- Pe vremea iasta trebuie să fie pe undeva în sus -răspunse, după ce se gândi puţin, Aizic şi însăşi vocea
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 51
lui surdă arăta seriozitatea cu care el căuta să rezolve această problemă. A fi la conu' mareşal, la Boroseni ?
- De unde ? Zârghitul cela, după ce şi-a vândut grâul, trebuie să fie acuma pe la Chişinău sau la
* Odessa!
- Aşa este... Poate la coniţa bătrână Merea din Bărbăţei ?
- N-a fi prost să steie acuma la Bărbăţei, când peste două luni coana Profira îşi mărită nepoţica şi are să fie
/o petrecere mare. Se duce atuncea. Dar ce atâta vorbă. Poţi afla de la jidanii tăi din S***. Să pleci îndată unde a fi şi să mi-1 aduci negreşit. Să-i spui că mă însor.
- Sărut mâna şi să vă dea Dumnezeu sănătate şi noroc! - a întrerupt cu gravitate Aizic, salutând adânc,
/> încât buclele perciunilor s-au despărţit de barbă, lăsându-se în jos.
- Am nevoie de dânsul pentru meremetul caselor şi pentru mobile, şi pentru toată zestrea bucătăriei.
- Apoi, pentru cumpărături, conu Alexandru e 20   foarte iscusit şi ahotnic!
- Ei, un picior aici, altul acolo, paşol, marş!
A doua zi, însă, Aizic se înfăţişă singur la curte. Cum 1-a zărit pe fereastră, conu Iorgu nu-1 lăsă măcar să se apropie de prag şi se năpusti asupra lui 25   cu răcnet, bătând pământul cu piciorul:
- Unde-i Braşevan, tartane ? Nu l-ai găsit ? Cum ai îndrăznit să vii ? Te bag în pământ, măi jidane! Piei din ochii mei! Să nu te văd până ce nu vei veni cu dânsul. Te scot din sat...
30 Aizic stătea drept şi parcă se lungea tot mai mult, dar nu spunea niciun cuvânt, ştiind bine că ar vorbi în zadar, până ce nu-i trece boierului năduful.
- Ce ? N-ai putut afla de la toată jidovimea din S""" pe unde a fi amu Alexandru Ivanovici ?
52
C. STERE
- Sărut mâna, am aflat, să trăiţi.
Conu Iorgu iar explodează şi, repezindu-se de pe scările cerdacului spre Aizic, răcneşte şi cu mai multă furie, parcă ciocănind aerul cu două degete întinse. 5 - Ai aflat ? Atunci de ce vii singur, spurcăciune ? Ţi-a fost lene, parşivule ? Ţi-a fost milă de mârţoaga ta de iapă ? Ţi s-au sfărâmat roţile de la căruţă ? Am să te pun jos şi dau poruncă să te bată până-i crăpa, jivină ticăloasă, mânca-te-ar viermii! De atâta vreme 10 mănânci pânea mea, cu toată prăsila ta, şi nu-mi poţi face atâta treabă ?
Aizic stătea tot smerit şi tăcea, resemnat să sufere tot ce-i hotărât de soartă, aşteptând pauza de potolire a boierului. 15        - Vorbeşte ? Unde este ? - îi strigă, în sfârşit, acesta.
- Sărut mâna, la Ţiuleni, să trăiţi, la domnul baron.
- Ei şi ţi-a fost greu să te duci până acolo ?
- Ce greu ? Eu pentru Măria Voastră m-aş duce pe jos până la Kiev, aşa să trăiesc eu !
20       - Atunci de ce nu te-ai dus, măi jidane ?
- Sărut mâna, cucoane, dar cum eram să mă duc ? Am aflat că domnul baron iar îi în pojar şi vrea să creştinească pe toţi jidanii (Aizic nu vedea nimic pejorativ în această vorbă moldovenească), aşa să tră-
25 iese eu! A prins pe Şloim din Bârnova, i-a tăiat perciunii, i-a ras barba, i-a uns gura, să mă iertaţi, cu slănină de porc, apoi 1-a băgat într-o putină cu apă rece, aşa să trăiesc eu, şi a început să cânte pe nas ca popii, încât, de atunci, sărmanul Şloim zace şi, să ferească
30   Dumnezeu, poate să şi moară!
Cap. VII
ÎN DRUM SPRE ŢIULENI
Iorgu Răutu s-a închinat în faţa evidenţei. El cunoştea bine firea baronului August Milbrey J   von Pfălzer-Groner zu Holstorm şi îşi dădea seama că, în adevăr, este cu neputinţă pentru Aizic să dea ochi, în aceste condiţiuni, cu baronul Gulfstream, cum era el poreclit în toată Basarabia.
In consecinţă, s-a hotărât să plece el însuşi chiar io   a doua zi dis-de-dimineaţă spre Ţiuleni.
Drumul era lung, aproape o sută de „verste". Astfel, a doua zi, pe când răsăritul era abia roşit în prevestirea zilei şi în valea Nistrului abia se putea zări faţa de plumb topit a apei, vizitiul Dumitru, în 15 „armeacul" său de paradă, înţepenit pe capră, gros şi nemişcat, ca un idol, a tras „faetonul" înhămat cu patru cai negri înaintaşi la intrarea din dos a conacului.
Conu Iorgu se aşeză în trăsură, îmbrăcat în cea mai reuşită creaţiune a „croitorului parizian", Janchel 20 Grinşpun, din S"**, „părechea" de albastru închis, care stătuse în ladă, învălită de jupâneasa Marghioala în foi de tutun, de la călătoria la „Viana", de jalnică pomenire.
O pocnitură din biciul lung, executată de Dumi-25   tru cu măiestrie invidiată de toţi vizitii din judeţ, ridică în zbor faetonul.
54
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
55
10
15
20
25
30
Până la Solonţii, drumul şerpuieşte de-a lungul braţului de sus din cotitura Nistrului, pe moşia Năpădenilor, în care sunt aşezate mai multe sate - Voroneni, Zloteni - şi chiar un târguşor, Vârteja, „colonizat", pe vremea celebrului Aracceiev, de evrei.
Ochiul de stăpân al lui conu Iorgu nu scăpa nimic din vedere. El se ridica mereu în picioare şi glasul lui răsuna ca o trompetă peste dealuri şi văi, când cu straşnice ocări la adresa baciului, care era cât pe ce să scape în păpuşoi turma de oi, când cu îndrumări date plugarilor, care arau ogorul pentru grâul de toamnă; vechilului Alexandru, ieşit în drum călare, îi repetă din nou porunci pentru paza pădurii de stejari din Năpădeni, marea slăbiciune a Răuteştilor din tată în fiu.
Prin peisajul ondulat al acestei părţi din Basarabia, cu colinele sale dulci, prin care trecuse suflul verii; cu orizontul larg, care se deschidea cu fiecare coamă de deal şi dispărea la coborâşul în văi, drumul prăfuit se strecura printre afluenţii Nistrului sau ai Răutului şi se abătea mereu de la linia orizontală, de pe o culme pe alta a dealului. Şi, din vârf în vârf, mereu se înălţa în zare tot mai mult dealul Bacsanilor, a cărui siluetă masivă prevesteşte apropierea Carpaţilor.
Cerul senin, în afară de cei câţiva nori albi spre apus, promitea o zi frumoasă.
Cu toate că soarele abia se ridicase peste orizont şi razele lui aureau suprafaţa miriştilor, era cald şi aerul vibra de funigei.
Iorgu Răutu, neatent pentru tot pitorescul care îl înconjura, se simţea cam turburat de aşteptarea întâlnirii cu baronul „Gulfstream".
Acesta era, în felul lui, un pionier al rusificârii Basarabiei pe calea matrimonială, cu ajutorul „stabscapi-tanilor"1 vânători de fete de boieri cu zestre.
Balt de origină, dar un neprihănit patriot mosco-s vit, el era înzestrat cu o „largă natură" rusă, mulţumită căreia castelul strămoşesc din Liflanda2 căzuse de mult în mâna cămătarilor. Cariera lui militară a fost curmată la gradul de „stabscăpitan" în urma vecinicelor orgii şi scandaluri, care n-au mai putut fi tolerate nici chiar io   în mediul ofiţerilor de origine curat rusească.
Dar înainte de accidentul final, fiind în posesiunea încă a farmecelor uniformei, bravul „stabscăpitan" a avut norocul să răpească inima domnişoarei Elisa-veta Ramani din Ţiuleni, care, împreună cu sora ei 15 mai mică, Annetta, moştenise de curând de la părintele său, cavalerul Andrei Ramani, cele zece mii de fălci din Ţiuleni. Aşa încât retragerea în rezervă a „stabscăpitanului" baron August Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstrom a avut loc nu numai cu 20 foc bengal, dar şi cu onorurile cuvenite unui mare latifundar din Basarabia.
Instalat în conacul din Ţiuleni, „baronul Gulfstream" a căutat să schimbe cât se poate mai puţin felul de viaţă pe care îl dusese în diferitele garnizoane 25   provinciale înainte de cataclism.
Dar ceea ce tulbura opinia publică a elitei din judeţul S*** n-au fost atât scandalurile şi orgiile sale, cât elasticitatea concepţiilor sale asupra vieţii de familie.
La Ţiuleni, împreună cu baroana de Holstorm, 30 a rămas să trăiască şi sora ei Annetta, căreia îi aparţinea o jumătate de moşie.
1 Un grad ofiţeresc în Rusia, intermediar între locotenent şi căpitan.
2 Lituania (n.ed.)
56
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
57
Şi foarte în curând preotul din Ţiuleni, care după legile ruseşti, cu „condica lui metricală", reprezenta şi oficiul de stare civilă, a avut de rezolvat un caz de conştiinţă foarte grav. Chemat să boteze la curtea baronu-5 lui de două ori în acelaşi an, el a fost silit să înscrie în condica lui pe ambii prunci ca fiind copii legitimi ai baronului August Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstorm din Ţiuleni şi a soţiei sale, Elisaveta, născută Ramani.
10 Cugetul sărmanului preot a fost pus la grea încercare : baronul era bogat şi darnic şi, în acelaşi timp, ca reprezentant al ideii de rusificare şi de civilizare a sălbătăciunilor Basarabiei, era şi foarte puternic. Ce-i putea opune un biet popă de ţară şi încă apăsat de
n moldovenismul său, agravat de prea puţină cunoştinţă de carte ? Şubredele sale noţiuni de fiziologie ?
în curând problema aceasta de fiziologie a ajuns şi mai gravă.
Când primele odrasle ale acestei căsnicii s-au ridi-
20 cat şi la curtea din Ţiuleni apăruseră şi guvernante, condica metricală înregistra un fenomen şi mai catastrofal, constatând că, în anii buni, sporul familiei legiuite a baronului Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstorm era şi de câte trei noi născuţi în acelaşi an.
25 Acest fapt, cunoscut de toată lumea, nu putea da loc însă la nici o intervenţie din partea autorităţilor locale, care aveau toate motivele de a închide ochii asupra unor mici perturbări fiziologice, când era vorba de aşa stâlp al împărăţiei, ca baronul Gulfstream, boga-
30 tul şi puternicul castelan al Ţiulenilor, şi pe deasupra, mare patriot şi factor de civilizaţie într-o provincie mărginaşă, de curând anexată.
Misiunea civilizatoare a moscovitului din Liflanda se manifesta de cele mai multe ori numai prin maltra-
tarea evreilor, mai cu seamă în epocile care urmau de după orgiile sardanapaleşti din Ţiuleni.
Insă nici chiar boierii moldoveni nu erau cu totul la adăpost de excesele patriotice ale baronului. Foarte * susceptibil, credea că onoarea sa e atinsă adesea de cuvântul sau de gestul cel mai nevinovat sau chiar de refuzul de a lua parte la petrecerile lui; ceea ce, de altfel, considera şi ca o lipsă de patriotism sau de „suflet rusesc", dacă nu chiar ca o manifestare de „separatism".
io Rar contactul unui boier moldovan cu seniorul Ţiulenilor nu se sfârşea prin provocare la duel.
Iorgu Răutu înţelegea dar sfiala lui Aizic şi dacă totuşi pornise spre Ţiuleni, unde nu fusese de mulţi ani, de la moartea bătrânului cavaler Andrei Ramani,
/ s aceasta dovedeşte cât de mult ţinea el să pregătească Smărăndiţei cuibul ei din Năpădeni.
După patru-cinci ceasuri de drum, de pe culmea dealului din Petreşti se deschidea în vale oglinda vestitului iaz al Petreştilor, dincolo de care, pornind
20 chiar de la iezătură, o lungă alee de plopi piramidali ducea spre curtea unuia din cei mai mari magnaţi ai Basarabiei din acea vreme - Aristide Nicolaevici Brezo, pe care ţăranii îl numeau cu îndărătnicie Breazu, cum, de altfel, erau numiţi strămoşii săi.
25 La Petreşti se impunea un popas pentru odihna cailor şi pentru ca şi călătorul să poată gusta ceva.
Trecând iezătură, trăsura se îndreptă prin aleea de plopi, iar vizitiul Dumitru, ca să-şi vestească sosirea, pocni din bici, mânând caii pe poartă în galop,
30 după ritualul echipagiilor boiereşti de pe vremuri, şi, descriind o curbă elegantă prin ogradă, se opri în loc, în faţa scării monumentale, care ducea spre un cerdac şi mai monumental, răzemat pe coloane grele
58
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
59
de piatră, sculptate cu multă pretenţie, ca să dea conacului, renovat de actualul proprietar, caracterul unui castel medieval.
Pe scară se repeziră vreo doi feciori, în livrele cu 5 bumbii mari, rotunzi, de metal, pe care erau gravate armoriile fantastice ale familiei Brezo. In cerdac apăru însuşi amfitrionul, un domn între două vrâste, cu trăsături care trădau un amestec puternic cu nobilul sânge al Eladei: un nas fin, ochii negri vii, cu o io   bărbuţă îngrijit tăiată şi cu un craniu alb, lucitor ca
0 bilă de fildeş, pe care numai pe ceafă îl mărginea o rămăşiţă de peri albi.
Toată înfăţişarea seniorului din Petreşti, de la costumul stilat şi elegant de gentilhomme campagnard',
n până la gestul, vocea şi însuşi vocabularul, parcă erau studiate înaintea oglinzii.
In dosul domnului Aristide Brezo, în pătratul negru al uşii se tăia o altă figură, menită parcă anume să contrasteze cu elegantul „feudal" din Petreşti, a unui
20 om în vrâstă, care, cu toată statura lui numai mijlocie, parcă se lungea din cauza atitudinii şi a portului său.
Mai mult învălit negligent decât îmbrăcat într-un costum vechi de vânătoare, uzat şi lustruit de vremuri şi de lipsă de cruţare, în ciubote mari cu turetci
25 moi, stătea drept un bătrân sprinten şi vânjos, cu un cap imens, din care în jos pornea până în brâu o barbă îngălbenită de ani şi de puţină îngrijire, iar în sus se ridica un stog de păr de aceeaşi culoare şi care, ca şi barba, părea de mult lăsat fără contact cu piepte-
30 nul sau cu peria. Ochii mici, căprii, în nepotrivire ciudată cu rigiditatea figurii, neliniştit îşi fugăreau privirile în toate părţile şi parcă în fiecare moment
1 Termen fr., cu sensul „nobil de ţară", (n. ed.)
erau gata să dispară în orbitele adânci, dedesubtul cărora abia se întrezărea un nas mic şi diform ca un bob de linte.
Era marele moşier Vasile Bartic, din vecinătate, ■> care, împreună cu Aristide Brezo, stăpâneau singuri o întindere de pământ mai mare ca un principat german.
Iorgu Răutu, în hainele lui masive - opera celebrului „croitor parizian" Ianchel Grinşpun din S*** -, ridicându-se pe scări, se înălţă în faţa lor ca un /() Gulliver între liliputani, dar îi salută totuşi cu oarecare sfială.
- Ehe-hei! ce surpriză fericită! Ce vânt binecuvântat te-a îndreptat spre modesta mea reşedinţă? Proşu liubiti i jalovati!1 - exclamă afectat domnul
/> Aristide Brezo, amestecând graiul rusesc cu o românească împănată de neologisme necunoscute pe atunci în Basarabia.
Intinzându-şi ambele mâni subţiri şi bine îngrijite spre labele păroase ale lui Iorgu Răutu, el le strân-
.'0   gea cu multă afabilitate.
- Bună ziua! Bine te-am găsit, cucoane Aristide. Ia, mă poartă grijile şi nevoile. Aflând că eşti acasă, am tras la dumneata, în nădejdea că mi-i îngădui un popas de vreun ceas-două în drum spre Ţiuleni.
>■> - Ce un ceas, două, domnule! Dar nu te las astăzi ! Vei sta cu noi la masă! Cern bogat tem i rad2, apoi te vei repauza un instant, iar apoi vom juca o par-tidă-două de preferance, că m-a ambetat destul Vasile Petrovici cu pichetul său.
io Domnul Aristide Brezo, călătorit în lume şi trăit mai multă vreme în Franţa, ca si în România, având
1 „Formula clasică a ospitalităţii ruse: rugăm să ne iubiţi şi să ne cinstiţi" (infra, voi. II, p. 56. (n. ed.)
2 Vă servim cu ce avem (rus.) (n. ed.)
60
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
61
moşii şi dincolo de Prut, sublinia cunoştinţele sale ale limbii româneşti „moderne" prin întrebuinţarea exagerată a întorsăturilor şi a neologismelor neînţelese pentru boierii moldoveni din Basarabia, presă-5 rându-şi, în acelaşi timp, graiul şi cu fraze franceze întregi. Şi, totdeodată, simţindu-se un stâlp al împărăţiei şi bun patriot, îi plăcea să se adreseze în ruseşte chiar oamenilor ca Iorgu Răutu, care nu prea înţelegeau limba lui Puşkin.
io Vasile Petrovici Bartic a strâns mâna lui Iorgu Răutu, abia însoţind acest gest de salut cu câteva sunete nearticulate.
Bietul uriaş necioplit din Năpădeni nu îndrăznea să refuze invitaţia atât de amabilă a domnului
n Aristide Brezo, dar se simţea grozav de stingherit şi plictisit în societatea acestor reprezentanţi ai elitei basarabene.
Aristide Brezo nu numai că îl uluia cu fineţele sale de limbaj româno-ruso-francez, impunându-i o
20 sforţare de tălmăcire a tuturor acestor vorbe ciudate, dar mereu îl prostea cu naraţiunile sale mirobolante, în care ursul din Năpădeni niciodată nu putea trage o linie de demarcaţiune între adevăr şi jocul neînfrânat al imaginaţiei, care, printre ţărani, îi asigurase
25 magnatului din Petreşti reputaţia de cel mai mare mincinos al Basarabiei.
In timpul mesei şi mai târziu, la partida de pre-ference, stăpânul casei îşi întreţinea oaspeţii cu povestirea celor mai extraordinare aventuri şi isprăvi
30 săvârşite sau cu descrierea succeselor neînchipuite, realizate în gospodăria sa, ţinând prea puţin seama de impresia produsă asupra lui conu Iorgu şi a lui Vasile Petrovici Bartic, ca şi asupra soţiei sale - o doamnă distinsă, a cărei faţă palidă era puţin înviorată de o
superbă coroană de păr alb şi luminată de ochi-i negri, trişti şi de un surâs melancolic.
Adică, la drept vorbind, Aristide Brezo era sigur de impresia enormă produsă asupra musafirilor săi *   şi, totodată, de mult nu mai nădăjduia să producă vreo impresie asupra doamnei Cleopatra Brezo.
Şi, într-adevăr, Iorgu Răutu îl asculta cu gura căscată, fără să ştie dacă trebuie să-1 admire sau să-şi exprime îndoiala. io       - Aaaa! vezi, această supă de raci ? M-a învăţat să
0 pregătesc - că eu singur dau instrucţiuni bucătarului - ducele de Morny, cu care am fost amic ca frate, ştii, fratele natural al Majestăţii sale Napoleon al III-lea, care a fost ambasador la Petersburg. Daaa! am fost
n per-tu cu el. Niciodată nu putea să uite lecţia pe care i-am dat-o la manejul din Paris. Aceasta se întâmplase pe la 53, puţină vreme după lovitura de stat. Ştii că eu sunt călăreţ pasionat. In fiecare zi mă sui pe un armăsar încă neînvăţat. Grozav îmi place să domptez şi să
20 dresez caii. Intrând odată în manejul din Paris, văd acolo un domn într-un costum impecabil, desigur gentleman, care se încerca fără nici un succes să încalece un superb armăsar negru, pe care în zadar căutau să-1 ţină în loc patru valeţi. Armăsarul turbat îi târâia
25 după el ca pe nişte căţeluşi. Domnul, în care îndată am recunoscut pe ducele de Morny, alerga degeaba după ei. Atuncea eu, văzând eforturile lui vane, m-am adresat lui: Permettez, monsieur, jepeuxfaire cet animal comprendre la raison! Permettez ?' Du-
30 cele, cu un surâs de superioritate, îmi spune: S'il vous plaît, monsieur!2 - Eu, cu încetul, cu vorbe dulci, mă
1 Daţi-mi voie, domnule, eu pot să-i bag minţile în cap acestui animal. îmi daţi voie ? (fr.) (n. ed.)
2 Vă rog, domnule! (fr.) (n. ed.)
62
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
63
apropii de fiară, îl mângâi şi-1 întorc cu faţa spre soare şi când el, orbit, şi-a închis ochii, eu hop! şi sunt în şea.
Aici Vasile Petrovici Bartic mârâi sarcastic printre dinţi:
5       - Aşa a făcut Alexandru cel Mare cu Bucefalul său! - Da, aşa făcuse Alexandru de Macedonia - îi răspunse liniştit d. Brezo şi continuă. Năzdrăvanul se cabrează, zvârle cu picioarele, en saut de mouton1. In zadar! Peste câteva minute, îl duc la pas în faţa duze   celui de Morny, îl fac să cadă înaintea domniei sale în genunchi şi-i zic: Monsieur, il est a votre disposition.2 -Daaa! Ducele mă îmbrăţişează, mă sărută, mă ia în trăsură cu el, mă duce drept la Tuileries, aşa cum eram în costum de călărie, mă prezintă Majestăţii Sale 15   Napoleon al III-lea: - Sire, je vous presenţe le plus merveilleux cavalier du monde, mon meilleur ami, le grand seigneur russe Arstide Brezo!3 Daaa! Şi de atunci am fost ca doi fraţi de cruce. - Daaa! Şi nu s-a dat îndărăt, când a fost ambasador la Petersburg, să vie 20   aici la mine, la Petreşti. A stat aici, aici chiar pe scaunul unde stai mata, şi a spus că aşa primire şi aşa casă, şi aşa gospodărie nu le-a văzut nici la ducele de Montpensier din Franţa, nici la lordul Norfolk din Anglia, nici la prinţul Schwarzenberg din Austria... 25       Lui Iorgu Răutu i se tăie răsuflarea şi fruntea i se umezise de bobite de sudoare.
Vasile Petrovici Bartic mânca în tăcere, strâm-bându-se numai de surâsuri sardonice.
Doamna Cleopatra, în momentele cele mai critice, 30   zâmbind cu blândeţe, îi oferea lui conu Iorgu:
1 Sărind ca o oaie/un berbec, (fr.) (n. ed.)
2 Domnule, e la dispoziţia dumneavoastră! (fr.) (n. ed.)
3 Sire, vă prezint cel mai minunat călăreţ din lume, prietenul meu cel mai bun, marele senior rus Aristide Brezo! (fr.) (n. ed.)
- Să luaţi încă puţin curcan, mă rog, încă o aripioară. Aristide, toarnă domnului Răutu puţin vin!
Iorgu Răutu, auzind despre gospodărie, un teren mai propice şi mai cunoscut, îl întrerupe: 5       - Aţi început arăturile de toamnă, coane Aristide ! Puneţi mult grâu ?
- Ei-ei! Arătură! Eu nu mai ar, eu am introdus metodele cele mai moderne de agricultură, fără arătură.
- Cum fără arătură ? Dar atunci cum sămănaţi ? io   Doar grâul nu creşte ca o buruiană ?
Şi conu Iorgu cât pe ce era să răstoarne masa în mişcarea violentă de uimire.
Prietenul ducelui de Morny, îndreptându-şi cu un gest elegant cravata, strecura cu satisfacţiune:
15 - Ahaha, amice! Ştiinţa modernă a stabilit că arătura este necesară numai pentru ca să împiedice etufa-rea cerealelor de către ierburi şi buruiene. E suficient însă ca prin ridicarea stratului herbal, trecând deasupra solului cu o boroană specială, care taie numai
20 iarba la nivelul solului, sămânţa germinează şi se dezvoltă cu atât mai puternic, că ea se poate nutri din rădăcinile ierburilor. Este mai bine decât cu îngrăşă-mintele care la noi nu rentează.
Conu Iorgu, mirat, n-a mai îndrăznit să spună
25 nici un cuvânt, dar a schiţat un gest de cruce, pe care de-abia şi 1-a putut stăpâni.
- Domnule Răutu! Nu luaţi o prăjitură ? - întrerupe din nou doamna Cleopatra. E foarte bună, o potriveşte minunat bucătarul nostru, şi puţin vin -
30   e vechi. De zece ani e ţinut în pivniţa noastră.
Vasile Petrovici Bartic mârâia violent şi-şi bătea genunchii cu palma, râzând acum în gura mare. Dar
64
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
65
conu Iorgu nu se simţea mai puţin jenat de acest taciturn comesean.
Vasile Petrovici Bartic, care stăpânea peste treizeci de mii de fălci în diferite ţinuturi ale Basarabiei, 5 era vestit prin „calicia" lui. Parcă simţea o durere fizică ori de câte ori era silit săi scoată un ban pentru cele mai elementare trebuind ale vieţii şi pentru cele mai neînlăturate nevoi ale gospodăriei; prefera să lase necultivate moşiile lui, decât să dea din pungă o
io leţcaie pentru a plăti munca oamenilor sau a cumpăra maşini şi unelte.
Chiar pentru masă, el, un puşcaş fără păreche, se aproviziona mai mult cu vânatul din pădurile şi câmpiile sale nemărginite. Iar dacă avea o nevoie neapă-
15 rată să facă un drum în oraş, pornea pe jos, se urca în cea dintâi căruţă ţărănească, răsplătind pe om cu o potârniche sau o raţă sălbatecă împuşcată de el.
In palatul bătrânesc - peste vechea lui strălucire de mult era aruncată paraginea uitării -, acest „miliar-
20 dar" trăia într-o singură odaie, fără familie şi fără alte slugi decât o păreche de ţigani bătrâni, foşti robi ai familiei sale, care nu ştiau ce să facă din libertatea dobândită şi se oploşiseră la curte fără leafă, îngrijindu-se Dumnezeu ştie cum de hrana şi îmbrăcămintea lor.
25 Acest om, căruia soarta nu-i refuza, s-ar părea, nimic din darurile vieţii, îşi ducea astfel existenţa de mizantrop solitar, care mărginea mizeria1, mai cu seamă după emanciparea ţiganilor şi după desfiinţarea boierescului, care îl lipseau de serviciile şi munca
30   gratuită a ţăranilor de pe moşiile sale.
Zgârcenia şi cupiditatea îl aduseră mai târziu la un conflict violent cu legea. Spre a evita plata unei
1 Calc după expresia franceză, cu sensul „vecină cu mizeria, la limita mizeriei", (n. ed.)
facturi numai de douăzeci şi cinci de ruble, el nu s-a sfiit să falsifice o chitanţă. Falşul, dovedit înaintea justiţiei, i-a adus o sancţiune severă: pentru vreo patru ani petrecuţi în temniţele îndepărtate, el dispă-5 ruse din orizontul Basarabiei şi, până la sfârşitul vieţii, ducea la Bărzeşti viaţa de ciumat.
Dar şi înainte de acest accident, numai imensa lui avere şi speranţele pe care le nutrea la boierii înrudiţi - şi mai cu seamă la Aristide Brezo, unde, pe io deasupra, găsea din când în când o masă copioasă fără cheltuială - îi păstrau oarecari legături cu lumea din afară.
Iorgu Răutu era mulţumit când s-a putut, în sfârşit, retrage în odaia lui de culcare, după câteva partide 15   de preferance, în care numai Bartic câştiga fără greş.
Şi a doua zi se simţi uşurat, când, dis-de-dimi-neaţă, fără să mai dea ochii cu stăpânii, de la care-şi luase rămas-bun de cu seară, îşi putu urma drumul spre Ţiuleni.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
67
Cap. VIII
CIVILIZATORUL
Peste noapte plouase; vaporii ridicaţi de soarele şi mai arzător în aerul răcorit, care răsuna de cântecul tre-
5   murat al păsărelelor, parcă pâlpâiau în flăcări aprinse, înainte de amiază, faetonul cu cei patru cai negri înaintaşi, în pocnetul biciului lui Dumitru, intra, în sfârşit, în galop vijelios pe poarta parcului imens din Ţiuleni şi, printre teii şi ulmii seculari, trăgea la uşa pa-
10 latului baronului August Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstorm.
Un fecior primi pe musafir în scară şi îl informă că boierul se află în „cabinet" şi, în vârful degetelor, porni ca să-i arate drumul.
15 Deschizând o uşă de stejar masiv, care dădea direct în vestibul, el se dete în lături, lipindu-se aproape de părete, parcă anume ca să se pună la adăpost de privirea boierului.
„Cabinetul", o cameră spaţioasă, cu o mare masă
20 pătrată la mijloc, în care nimic nu trăda un birou de lucru afară de o enormă călimară, în care, însă, în loc de obişnuitele cerneală şi nisip, cele două receptacule conţineau praf de puşcă şi alice de vânătoare; în dezordine pe masă erau împrăştiate şi alte accesorii
25 de vânătoare, saci, cartuşiere, cravaşe, tăvi cu sticle şi pahare, cu niveluri variate de lichide colorate, de la transparenţa cristalină până la negru fără nici o nuanţă.
Păreţii erau decoraţi de un arsenal întreg de arme şi trofee vânătoreşti, între care ici şi colo se puteau vedea litografii englezeşti, cu diferite episoade de goană cu ogari, cu domni în fracuri roşii şi doamne în ama-> zoane; câteva picturi de nuduri, în atitudini de lascivitate brutală, în care artiştii dovedeau mai mult zel specific decât talent, complectau ornamentaţia cabinetului şi caracterizarea stăpânului.
Pe un colţ al mesei, cu un picior în pământ şi celă-io lalt bălăbănit în văzduh, şedea un domn de vreo patruzeci de ani, de o obezitate prea pronunţată pentru această vrâstă, blond, cu ochii albaştri şterşi, dar cu nasul şi obrajii viu coloraţi şi întretăiaţi de o enormă mustaţă groasă, care se proiecta în lături, deasupra bărbiei n de mult nerasă, ca două suliţi, în linie oblică de la dreapta spre stânga; capul fiind totdeauna uşor plecat spre umărul stâng, faţa-i rotundă mai era brăzdată tot de la dreapta spre stânga cu alte trei linii paralele cu mustaţa: a tăieturii ochilor, a sprâncenelor şi a mar-20   ginii părului pe frunte.
Domnul, pufăind dintr-un enorm ciubuc, privea cu multă băgare de seamă un grup aşezat la picioarele lui: un prepelicar alb cu pete roşcate, ridicat în două labe, nemişcat, fixând fascinat, cu ochii cru-25   ciş, o bucăţică de zahăr pusă în vârful botului.
In faţa cânelui, în genunchi, într-o atitudine simetrică, şedea un om cărunt, cu sprincene negre stufoase şi cu un păr rar şi îngrijit tapiţat pe chelie, în contrast straniu cu o barbă lată, în „evantaliu", care se întin-.w   dea aproape de la un umăr la altul.
- Tout-beau, tout-beau, Polcan! se răstea el apăsat către câne.
Cânelui îi tremurau buzele, dar el rămânea înţepenit.
C. STERE
- Pile! - exclamă, în sfârşit, bărbosul domn, cu o mişcare repede în jos a arătătorului.
Prepelicarul, cu botul aruncat în sus, a reuşit să prindă într-o clipă în prăpastia neagră a gurii bucăţica de zahăr sărită în aer.
- Bravo, bravo, Polcan!
- Hooo, hooo! - izbucni în hohote de bas domnul cu mustaţa agresivă.
- Hehehehehe! - i-a ţinut isonul cu o voce subţire de tenor dresorul de la picioarele lui.
Numai în acest moment ei observară, în sfârşit, pe noul venit, care, cu trupu-i impozant, astupa aproape în întregime uşa, închisă discret în dosul lui de feciorul nevăzut.
Blondul, „baronul Gulfstream", scoase ciubucul din gură, se uită o clipă şi, recunoscând pe musafir, izbucni din nou în hohote: „Hohohohoho" şi dând piciorul drept jos s-a ridicat de pe masă cu manile întinse spre Iorgu Răutu şi, fără să lase ciubucul, 1-a înecat într-un potop de fraze ruseşti sacadate, menite să exprime mulţumirea şi salutul de bună venire:
- Câte veacuri n-am mai văzut pe ursul din Năpădeni ! Ce vânt fericit te aduce, Egor Stepanovici ? Bine că am pus mâna pe dumneata. Eşti călăreţ straşnic, chiar mâne pornim ogarii. Avem o mulţime de vulpi şi de lupi.
Baronul balt, mândru de misiunea lui de patriot rus într-o provincie moldovenească, din principiu vorbea ruseşte, deşi ştia foarte bine că Iorgu Răutu greu putea desluşi vreun înţeles din torentul de sunete în care îl învăluia.
- Bună ziua, August Ferdinandovici - îi răspunse acesta moldoveneşte, dându-şi puţin înapoi capul, fiindcă expansivul baron îi scutura cu ambele mâni
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 69
dreapta, fără să lase ciubucul lung, care cât pe ce era să-i scoată un ochi. M-au adus nevoile, mă însor...
- Hohohohoho, blestematule ştrengar! - continua dialogul moldavo-rusesc jovialul stăpân din
s Ţiuleni, împingând vârful ciubucului în pântecele musafirului. De mult e vreme! Şi cine e nenorocita ? Hehei, avem să turnăm o nuntă, de se va auzi şi la Kiev, hohohohoho, berbant bătrân!
Alexandru Ivanovici Braşevan - căci el era dreseze   rul lui Polcan -, un moment încremenit pe vine, se ridică în picioare, râzemându-se cu pumnii de duşumele, şi porni spre conu Iorgu, tot timpul tăindu-şi trupul pe din două, în saluturi smerite şi cordiale.
- Să trăieşti, coane Iorgule! Bine ai venit! îmi pare 15   bine că te văd înainte de iarnă, când chiteam să trec
şi pe la Năpădeni. Să-mi fie iertat şi mie să întreb cu cine vă căsătoriţi ?
Conu Iorgu, a cărui dreaptă era încă încleştată de baronul Gulfstream, îi întinse pe cea stângă şi îşi în-20   dreptă răspunsul spre dânsul:
- O cunoşti bine. E Smărăndiţa lui Toader Cacioni din Sănătoasa. Tocmai pentru aiasta am venit până la Ţiuleni după dumneata, ca să-mi dai o mână de ajutor, pentru meremetul caselor şi pregătiri de nuntă.
25 - într-un ceas bun! - îi răspunse Alexandru Ivanovici cu o faţă înseninată. Bucuros! Dar pe când nunta ? Că amu am o leacă de treabă pe aici.
- Nu, Alexandru Ivanovici, nu se poate! Trebuie să vii pe loc, că avem abia o lună şi trebuie multe cumpă-
30 rături, aduşi meşterii, orânduită casa, grădina, curtea, grajdul, trăsurile. Eu mă prăpădesc fără dumneata.
Baronul Gulfstream eliberă brusc mâna lui Iorgu Răutu. Privirea i se întunecă; ochii i se injectară şi deodată izbucni într-un ropot răguşit:
70 C. STERE
- Ce, vrei să mi-1 iei ? Nu mi-a dresat încă ca oamenii nici pe Polcan. Dar ce fac cu Vanda şi cu Uragan ? Nu-ţi dau voie! - şi ciubucul baronului descria nişte curbe ameninţătoare.
5 - Dar bine, August Ferdinandovici, ţi—1 aduc pe Alexandru Ivanovici îndată după nuntă. Eu nu pot amâna nunta şi am mare nevoie de dumnealui. Iar javrele matale mai pot aştepta o lună, două.
- Cum ? - tună baronul şi ochii parcă-i erau gata io   să iasă din orbite, şi, uitându-şi misiunea de rusificare,
zbieră într-o moldovenească pocită:
- Javre ? Mă... şezut pe nunta dumitale! Javre ? Câni de rasă din svora} la prinţ Witgenstein! Javre ? Polcan cu Vanda mai nobil ca toţi boier moldovan
15   şi cu Smărăndiţa dumitale! Javre, aa ?
Aici îi sări ţandăra şi boierului moldovan, care se ridică ca un munte deasupra clocotitorului neamţ moscovit şi se răsti apăsat:
- Sunt în casa matale, domnule, dar nu prea te în-20   tinde; dacă n-ai omenie, îţi voi găsi eu ac de cojoc.
- Aaa! - începu să urle, pierzându-şi cu desăvârşire minţile baronul August şi deodată îşi dădu pe faţă aproape singurele cunoştinţi ale limbii româneşti pe care le poseda la perfecţiune: perlele literaturii popu-
25   lare, cu tendinţi genealogice, ornamentate de fiorituri ruseşti pe aceeaşi temă:
- Cum ? Ce ? Duel! la cinci paşi, zece gloanţe, cu sabia! Nu! duel american, prin batistă! Iţi voi arăta eu, cap de bou, dulău moldovenesc! Crucea şi feli-
.50   narul de la mormântul din Ierusalim!
Nu se poate şti dacă această combinaţiune zoologică sau perlele literaturii populare, pe care şi conu
1 Haită de câini (rus.) (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 71
Iorgu le putea mânui cu distincţiune, au rupt zăgazurile temperamentului acestuia; dar el, furios, îşi puse labele pe braţele furibundului baron, îl ridică uşor ca o pană în sus, cu ciubuc cu tot, şi îl aşeză din ■>   nou pe masă, ţinându-1 strâns ca în cleşte de fier.
De la începutul acestei scene furtunoase, Alexandru Ivanovici dispăruse. In momentul critic, însă, uşa se deschise şi în cabinet intră o doamnă încă tânără, deşi părul negru, strâns într-un „chignon"1, era
io vărgat de şuviţe albe. Ea părea că a adus prin simpla ei înfăţişare pacea şi liniştea, cu privirea ochilor ei negri blânzi şi cu surâsu-i sfios.
In dosul ei, în uşa deschisă, se înşirau în perspectivă: Alexandru Ivanovici, mai multe femei de diferit
15 rang social şi o droaie de copii de toate vrâstele, dar toţi caracterizaţi prin aceeaşi înclinare a capului spre umărul stâng şi aceleaşi trei linii oblice paralele - a părului pe frunte, a sprâncenelor şi a tăieturii ochilor, în aşteptarea liniei a patra, a mustăţilor pentru băieţi.
20 Barona, cu paşi repezi, se îndreptă, salutând graţios, spre Iorgu Răutu.
- Fii bine venit, domnule Răutu! - se adresă ea uriaşului înfierbântat, într-un grai moldovenesc neprihănit, îmi pare bine de vestea bună ce mi-a adus-o
25 Alexandru Ivanovici. Să fie cu noroc! Vă urez mulţi ani, sănătate şi fericire. Am cunoscut pe Smărăndiţa când era încă de o şchioapă, am fost prietenă şi cu răposata cucoana Elena, mama ei. Dumnezeu să o ierte, a fost o femeie foarte cumsecade, de tânără a
30   luat-o Dumnezeu.
Iorgu Răutu îl lăsă în pace pe stăpânul casei şi, perplex şi ruşinat, nici el nu ştia ce îngăimă drept răspuns.
1 „Coc" (fr.). (n. ed.)
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
73
Baronul, uluit, şezu câteva clipe pe masă, frecân-du-şi când un braţ, când celălalt, unde se simţea încă presiunea labelor lui Răutu, apoi, deodată, sări jos şi izbucni în hohot de râs.
- Hohohohoho, ce urs! Vier sălbatec! Nu înţelege gluma! - şi înfipse din nou vârful de ciubuc în pântecele musafirului.
Şirul de figuri de dincolo de uşă, care, cu respiraţia oprită, asistau la desfăşurarea evenimentelor, începu să se împrăştie; iar Alexandru Ivanovici, vesel, cu paşi mărunţi ca sărituri de vrabie, intră în cercul primelor personagii ale dramei:
- Hihihihihi! - chicoti el. Ce glumeţi poznaşi şi hâtri sunt şi dumnealui baronul August Ferdinan-dovici, şi cuconul Iorgu. Eu mă spăriesem, Doamne fereşte! Hehehehe! Dar dumnealor şuguiau.
Barona, întinzându-şi braţul spre conu Iorgu, îl invită la masă.
Acesta, stângaci, plecându-se în două spre a lua braţul doamnei, a purces spre sufragerie.
Baronul, după o toaletă sumară, îi urmă.
Masa a fost foarte populată, dar puţin animată. Conu Iorgu, aşezat între baronă şi soră-sa, Anna Andreevna Ramani, se simţea jenat. Dar, fiind şi îndeobşte un causeur puţin iscusit, el nu avea destulă dresură, pentru ca amintirile scenei din cabinet să nu se resimtă în conversaţia şi atitudinea lui.
Amabilitatea rafinată a baronei şi a Annei Andreevna - o a doua ediţie a aceluiaşi tip feminin -, ca şi veselia zgomotoasă a baronului, a cărui spontaneitate dădea de bănuit, ca şi sforţările lui Alexandru Ivanovici de a anima conversaţia cu amintiri şi anecdote din mult agitata lui viaţă nu reuşeau să împrăştie
10
atmosfera apăsată. Scara de copii care se înşirau spre cele două capete de masă, între guvernante şi preceptori, era şi ea influenţată de această atmosferă.
Astfel, îndată după masă, nu tocmai potrivit cu protocolul basarabean, conu Iorgu îşi luă rămas-bun, pretextând o nevoie urgentă de a fi chiar în acea seară la S***.
După multe insistenţe, dictate de politeţă şi de dorinţa de a şterge impresiunile urâte, pocniturile de bici ale lui Dumitru vesteau plecarea triumfală a stăpânului său, împreună cu Alexandru Ivanovici Braşevan, ca trofeu al victoriei repurtate împotriva seniorului de Ţiuleni.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
75
Cap. IX
NUNTA
Instalarea lui Braşevan la Năpădeni a inaugurat o epocă de agitaţiune şi activitate febrilă, cum curtea 5   bătrânească din Năpădeni nu cunoscuse de mult.
Abia sărit din faeton, Alexandru Ivanovici s-a repezit îndată în grajd şi la remiza de trăsuri. La grajd, constatând că, afară de cadrigiul1 negru, care îi adusese, nu se mai găseau decât doi cai de călărie şi 10   o păreche de mârţoage, care purtau trăsurica lui conu Iorgu pe moşie, expertul a declarat hotărât că trebuie imediat cumpăraţi la iarmarocul din Balta, de dincolo de Nistru, încă cel puţin patru cai pentru careta doamnei. Dar remiza îl scoase cu desăvârşire din ţâţâni. 15        - Ce-i aiasta, coane Iorgule? - întrebă el cu braţele ridicate în sus, sfredelind cu vocea-i ascuţită timpanele stăpânului Năpădenilor. Eu te întreb ce-i aiasta ?
- Călească! - îngăimă conu Iorgu, scărpinân-du-se cam sfios după ureche. 20 - Că-leaş-că ? In aiasta ai să primbli pe tânăra domniţă, bujorul acela de fată ? Aista-i car de înmormântare, de pus coşciug în el, ca-leaş-că\ - lungea el printre dinţi cu un şuier de ironie nemărginită. Ia, scoateţi hardughia aiasta afară!
1 Propriu-zis, termenul cadrigiu are sensul de „car de luptă, cu două roţi". Contextul pare să indice însă referirea la un grup de patru cai. (n.ed.)
10
15
20
25
30
Scoasă afară, sub razele nemiloase ale soarelui, nenorocita de caleaşca - pe vremuri mândria părinţilor lui Iorgu Răutu, care mai multe decenii stătuse nemişcată în remiză, acoperită de ţoale până ce a fost întrebuinţată pentru a aduce pe Smărăndiţa în neuitata ei vizită la Năpădeni - avea într-adevăr o înfăţişare lugubră: enormă, neagră, lipsită de lustru, cu marginile şi colţurile roase, cu încheieturile rău potrivite, cu arcurile hodorogite, cu postavul perinelor rupt şi decolorat; acum, pentru prima oară, ea apăru în ochii lui conu Iorgu sub aspectul ei real, dezbrăcată de farmecul amintirilor din copilărie, când fusese adusă din „Viana" în splendoarea noutăţii.
- Poate ai s-o porţi în scripa iasta ? - se repezi cu furie Alexandru Ivanovici spre trăsura care-i adusese din Ţiuleni; deshămată, ea luase cu smerenie loc loc lângă caleaşca.
Şi, în adevăr, strâmtat la mijloc, pe la scări, „faetonul" făcea impresia unui enorm şi absurd instrument muzical.
- Doar n-ai s-o pui în şaraban sau în drâmba ceea - arătă el dispreţuitor cu piciorul „brişcă" din fundul remizei, cu care conu Iorgu se ducea la deal, când nu voia să încalece.
- Lasă, îţi voi aduce eu o caretă ca o bombonieră, de la Doppelmayer din Viena! - hotărî expertul.
N-au fost prea mult cruţate nici casele bătrâneşti de către impetuosul reformator care, simţindu-şi greutatea specifică sporită, parcă crescuse, era schimbat la faţă şi-şi recăpătase tonul de stăpân al Cucernicei de altădată, încrezut şi conştient de importanţa persoanei sale. El stăruia ca întreg acoperământul să fie renovat şi vopsit, zidurile exterioare retencuite; în interior, păreţii trebuiau tapisaţi cu „hârtii din Viana",
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
77
parchetul înlocuit; şi peste tot să fie cumpărată mobilă nouă.
Iorgu Răutu se simţea copleşit sub această avalanşă, nu numai pentru că, fiind date deprinderile lui modeste, găsea extravagante propunerile lui Braşevan, ci mai cu seamă pentru că realizarea acestui plan grandios implica amânarea nunţii până la o dată nehotărâtă. Dar Braşevan luase vânt şi nu vroia să audă de nimic.
El se gândea la toate şi se înzecea: scria la Viena, la Odessa la Kiev, comandând mobile, servicii de masă, aducând meşteri; primenea personalul domestic; plănuia o călătorie la Balta pentru cai...
Din fericire, conu Iorgu găsi un sprijin neaşteptat în Smărăndiţa, care venea chiar fără caleaşca, în brişcă de acasă sau în „scripca" din Năpădeni, şi liniştită, ca o zână binefăcătoare, luneca cu paşii ei lini peste tot şi, cu un zâmbet drăgălaş, dar hotărât, ştia să pună frâu avânturilor lui Alexandru Ivanovici mai bine decât cele mai violente protestări ale lui Iorgu Răutu.
Ea insistă ca schimbările să se mărginească la strictul necesar, iar reparaţiile mai fundamentale să fie amânate pentru altădată.
Conu Iorgu privea cu admiraţie şi asculta cu evlavie pe această copilă de cincisprezece ani, al cărei profil de camee antică era luminat în ochii lui cu o aureolă de înţelepciune şi de curăţie virginală.
La urma urmelor, reformele mai importante, afară de reparaţiunile indispensabile impuse de Braşevan, se mărginiră la careta de la Doppelmayer şi la cele două fracuri, pentru el însuşi şi pentru Iorgu Răutu, după care ei au fost siliţi să facă anume un drum la Odessa.
Nunta a putut fi serbată în ziua hotărâtă. Alexandru Ivanovici a expediat scrisori de invitare în toată
Basarabia. Invitaţii au început să se adune din ajun; şi, în primul rând, nunii: mareşalul gubernial Stephan Gheorghievici Cazară din Vântura, înrudit cu conu Iorgu, a cărui mamă era născută Cazară, şi coana Pro-
> fira Merea din Bărbăţei, cu nepoţica dumisale, domnişoara Eleonora Blagea; apoi, domnul Aristide Brezo cu doamna Cleopatra Constantinova, Ivan Vasilievici Bogdan din Căzăneşti, Petrache Bârsianu cu coana Rozalia din Boroseni, apoi, domnii Albotă din
io Cuhureni, din ţinutul Chişinăului, junele Vania Tresnea din Scorţeni şi bătrânul Vasile Carnoschi din Sângera, din ţinutul Iaşilor de dincoace de Prut, apoi, chiar în ziua nunţii, au venit şi boierii din vecinătate, cu doamnele şi familiile lor, Ştefan Dimu din
/ > Solonţi, Nicanor Miulescu din Ciorneni şi rudele -Ion Răutu din Botoşani, Berceştii din Cerleni, soţii Voronin din Oniţcani.
Au fost prinse de musafiri nu numai toate odăile din „flighel" şi camerele disponibile din casa mare,
.'<> dar Alexandru Ivanovici a făcut apel şi la boierii mai de aproape, care au oferit ospitalitate pentru rude şi persoane mai puţin simandicoase.
Bineînţeles, a descălecat şi lăutarul Lemeş cu taraful lui întreg din Bălţi.
.' ■> Iorgu Răutu, în zilele din urmă, nu-şi putea găsi locul; nu prea avea încredere în tactul şi talentul de organizator ale lui Braşevan, mai cu seamă când acesta îşi luase în seamă bateriile de şampanie şi de licheruri. Apoi se îngrijea şi de paza părintelui Vasile, ca să nu
w dea de sminteală în ultimul moment; în enervarea lui, era istovit de puteri şi a scos din minţi de alergătură pe vechilul Alexandru, pe jupâneasa Marghioala, pe bucătarul Costache Ţiganul, pe moş Ştefan chela-rul, ca şi pe toată slugărimea din curte.
78
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
79
Iar în ziua nunţii, slăbit, înnegrit, febril, el şi-a pus de dimineaţă fracul din Odessa, care şedea pe el parcă ar fi fost cusut din rogojină - cu gulerul ce se ridica peste cap, la spate se umfla în gheb, iar în faţă 5 se corojea în lături, îl strângea la subsuori şi pârâia ameninţător la umeri şi în coate la fiecare mişcare.
Bietul mire se mişca cu rigiditatea manechinului articulat de ortopedist.
La ora cinci după amiază, în faţa bisericii, în mij-10 locul invitaţilor şi al oamenilor din toate satele de pe moşie, în haine de sărbătoare, diriguiţi de Alexandru Ivanovici ca o trupă de figuranţi, Iorgu Răutu aştepta adânc mişcat mireasa. Aceasta apăru în careta de la Doppelmayer, albă şi diafană, şi păşi din trăsură 15 între Toader Cacioni şi coana Anica Mesnicu, cu o gravitate senină, sub care cu greu se putea ghici zburdalnica Mignonetta a pensionului doamnei Amelie Carotte.
Din rochia-i de mireasă, lăsată pe crinolină ca 20   floarea de crin alb, răsărea bustul fraged în norul străveziu al voalului, care accentua încă scânteierea ochilor negri şi petalele delicate ale obrăjiorilor.
Natalia Chirilovna Voronin, încântată de a avea o „mătuşă" cu zece ani mai tânără decât dânsa, nu s-a 25   putut stăpâni şi, dând în lături pe Iorgu Răutu, se repezi la această figurină feciorelnică, înăbuşind-o în sărutări şi îmbrăţişări.
- Tiotia' Dusia, fetiţă, mititica mamei, copilită dragă şi dulce, ce frumoasă eşti! - exclamă ea entuziasmată.
30       Apoi, întoarsă înlăcrimată spre unchiu-său, gemu mânioasă:
- U-u, barbar!...
1 Apelativ rusesc pentru mătuşă, „tanti", (n. ed.)
Incidentul a trecut neobservat. Iar Iorgu Răutu, pentru prima oară, parcă, simţi un ghimpe de remuşcare. Slujba n-a ţinut mult.
Popa Vasile, majestuos, citea cu rost fiecare cu-* vânt; dascălul Andronache, ajutat de un cor anume adus din S***, îşi tremura tenorul cu extaz. Conu Iorgu, enorm, stângaci, nu auzea, nu vedea nimica şi, plin de smerenie, din când în când, îşi îndrepta privirea sfioasă spre alba arătare de silfidă; atât de gin-io gaşă, ca un vis nematerializat, în care, de sub voaluri, abia se profila chipul ei delicat de camee.
Smărăndiţa, liniştită, stăpână pe sine, pătrunsă de sarcina ce cădea pe umerii ei fragezi, îşi îndrepta rugile fierbinţi spre cer, dar nu uita să răspundă cu un / s zâmbet drăgălaş la privirile intimidate ale lui Iorgu, care, după aceasta, parcă mai potolit, se simţea mai sigur de sine.
Totul s-a sfârşit cu bine.
„Tinerii" căsătoriţi primeau felicitări; Iorgu, stân-20 gaci şi greoi ca totdeauna, strivind mâinile întinse sau călcând pe picioarele celor imprudenţi; Smaragda Theodorovna, graţioasă şi fermecătoare, dăruindu-şi zâmbetul fiecăruia, îmbrăţişând pe doamne şi domnişoare şi întinzând mâna domnilor spre sărutare 25 cu demnitatea stăpânei din Năpădeni; pe Natalia Chirilovna, care plângea în hohote pe umerii ei, ea o mângâia ca pe un copil.
Pentru Iorgu Răutu, ziua aceasta şi cele următoare s-au strecurat ca învălite în ceaţă. El îşi aducea 30 aminte ca într-un vis de banchetul de nuntă care nu se mai sfârşea; de muzica şi cântecele lui Lemeş cu taraful lui; de dansurile la care nu putea lua parte şi urmărea numai, gelos, silueta albă şi plăpândă care zbura din braţe în braţe; de toasturile închinate lui;
80
C. STERE
10
de nodul din gât care nu-1 lăsa să spuie un cuvânt desluşit în răspuns; ca un somnambul, el îşi făcea datoria de stăpân al casei, petrecea pe mosaf irii care plecau, conducea pe acei pe care trebuia să-i găzduiască până a doua zi, la odăile lor din flighel.
In mintea lui a rămas încrustată figura Smărăndiţei, care, sub protecţiunea coanei Anica Mesnicu şi a Nataliei Voronin, a dispărut spre seară, albă şi eteree, în pătratul uşii din salon şi a fost furată de stejarul ei afumat.
Cap.X
INIT1AREA SMĂRĂNDIŢEI
De la început, căsnicia Răuteştilor a pornit într-o atmosferă care oprima pe conu Iorgu; cu atât mai 5 mult, cu cât el nu înţelegea ce anume lipseşte în viaţa lui conjugală, din ce pricină ea nu se aşează şi nu-i dă acel sentiment de linişte şi de mulţumire, care, după credinţa lui, ar trebui să fie temelia raporturilor de familie.
10 Rămas din frageda copilărie orfan de ambii părinţi, de mama lui el nu-şi aducea deloc aminte, iar despre tatăl său avea o prea nedesluşită icoană, parcă cernută prin vis, din care răsăreau numai câteva fragmente fugare şi deformate.
11 In familia surorii sale mai mari, măritate, la care fusese crescut, el s-a simţit printre copiii casei totdeauna străin, negăsind acolo un cămin de familie pentru dânsul.
Experienţa vieţii de holtei, prea prelungită, nu-i 20 dădea nici pătrunderea psihologiei feminine, nici tactul necesar, îndeosebi la începutul unei casnicii, în raporturile dintre soţi şi, mai cu seamă, încă dată fiind marea diferenţă de vrâstă, care în Basarabia pe vremea aceea, în procesul vertiginos de transformare pe
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
83
care ea o suferea, săpa o prăpastie şi mai largă între generaţiile succesive.
Smărăndiţa, instalată la Năpădeni, rămânea blândă şi supusă. Sentimentul ei religios, sincer şi adânc, îi dădea puterea de resemnare, dar totuşi îi plăcea să se izoleze în iatacul ei - o cameră spaţioasă, cu mobila rămasă în mare parte de la bătrâni: un pat larg de mahon, cu alcov, o oglindă îngustă şi lungă peste tot peretele, cu o măsuţă de toaletă în faţa ei, o garderobă şi o comodă din acelaşi lemn vechi afumat. Nota personală a fost adusă de o cuşetă, de un rocking-chair, de o mică bibliotecă, în care ea şi-a aşezat, în afară de operele favorite ale lui Marlinsky, câteva volume disparate din clasicii ruşi şi unele traduceri căpătate la întâmplare în pension, din Chateaubriand, Victor Hugo, Lamartine, Dickens, George Eliot, Gutzkow, Auerbach, Spielhagen.
Iorgu Răutu - a cărui bibliotecă era alcătuită dintr-un singur calendar, cumpărat în fiecare an şi în care abia dacă ştia să descifreze în ce zi a săptămânii cade o dată şi să urmărească după semnele convenţionale de la marginea paginilor fazele lunei - nu putea înţelege trebuinţa „de a sta toată ziulica cu nasul în carte", dar nu s-a opus totuşi la abonamentul pentru o revistă săptămânală ilustrată „Niva" şi pentru „Foişorul", cotidianul popular din Odessa.
Dar nimic nu putea caracteriza mai bine pe stăpâna iatacului ca o altă mobilă personală, adusă din Sănătoasa şi ferită cu gelozie de curiozitatea soţului: o lădiţă de nuc sculptat, în care erau păstrate, printre „suvenirurile" de pension şi scrisorile prietenelor, păpuşile şi jucăriile Smărăndiţei. Dacă Iorgu Răutu ar fi putut pătrunde în misterele acestei lădiţe, el şi-ar fi dat poate mai bine seama de situaţia căsniciei lor.
în adevăr, ar fi înţeles poate că simţurile acestei „matrone" erau încă adormite; ea nu numai că nu putea răspunde la pasiunea lui, dar îl îndurera şi îl jignea prin faptul că, atunci când el vibra de extaz, ea rămânea > mai mult ca rece, apropierea lui putându-i inspira numai o adâncă tristeţe şi chiar o aversiune neînvinsă.
Dar cum îşi putea da seama de toate rafinările acestei alchimii burlacul întârziat, răsfăţatul frumuseţilor clăcaşe în raza de trei poşte ? 10 De mai multe ori surprinsese el pe Smărăndiţa, chiar din primele zile ale vieţii comune, cu faţa plânsă sau scufundată în gânduri grele, străină de lumea dimprejur.
De ce plângea ? Ce gând o apăsa ? n       Cu toate ocupaţiunile şi preocupările sale de gospodar harnic, cu toată concepţia sa cam orientală asupra rostului femeilor, cu credinţa lui moştenită în incomensurabila superioritate a bărbaţilor, inima lui bună şi sentimentul complex de afecţiune pentru 20   Smărăndiţa - sentiment în care, ciudat, se combinau pasiunea de amant fugos şi duioşia aproape părintească -, ca si apăsarea subconstientă a răspunderii fată de o viaţă tânără determinau într-însul neliniştea si dorinţa sinceră, faţă de aceste dovezi că tânăra lui soţie »s   nu-şi găseşte fericirea ca stăpână a Năpădenilor, de a înlătura din cale-i toate asperităţile şi amărăciunile.
Iorgu Răutu încerca o lămurire, în nădejdea îndreptării.
De aici, acelaşi dialog - Iorgu Răutu nu era in-30 ventiv - se repeta ori de câte ori urme de lacrimi sau expresiunea de tristeţă îl puneau în faţa acestui mister de psihologie feminină:
- Nu ţi-e bine, Smărăndiţo?... Smaragda? -se îndrepta el când gestul de necaz al Smărăndiţei
84
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
85
dovedea că ea nu e prea adâncită în durerea ei. Nu ţi-e bine, Smaragda ?
- Nu, Egor Stepanovici, bine!
- Poate te doare ceva ? Să chemăm doctorul.
5       - Nu, Egor Stepanovici! Nu e nevoie. N-am nimic.'
- Poate vrei să mergem undeva ? La Dimu sau la Boroseni, sau la Berccştii, la Cerleni ? încă n-am fost la vecini, după nuntă, să le mulţumim de heretisări'.
io       — Nu, Egor Stepanovici! Pentru vizite e încă prea devreme.
- Atunci poate vrai să porim la Chişinău sau la Odessa. La nevoie, aş putea lăsa şi pe Alexandru pentru culesul păpuşoiului şi l-aş ruga şi pe tat'tu să-1
n   mai supravegheze.
- Nu, Egor Stepanovici, nu se poate lăsa moşia acuma - spunea măsurat Samragda Theodorovna. Nici grâul nu e întreg secerat. Apoi trebuiesc isprăvite şi toate arăturile şi semănăturile de toamnă.
20 Iorgu Răutu, aşezat în faţa Smărăndiţei, încercă stângaci s-o mângâie, dar îşi opri gestul îndată faţă de o instinctivă mişcare de ferire din partea Smărăndiţei. Nemaiştiind ce să mai spuie, el rămase pe gânduri, nedumerit, frecându-şi cu palmele genunchii.
25 Altădată el găsea pe Smărăndiţa râzând cu chef, ca un copil alergând şi jucându-se cu Gafiţa - tânăra slujnicuţă, sora ei de lapte şi tovarăşa din copilărie, pe care o adusese cu ea din Sănătoasa - sau ascultând cu ochii aprinşi şi respiraţia oprită poveş-
jo tile mamei Zoiţa, bătrâna ei dădacă, alt aport din casa părintească.
i Formă incorectă a regionalismului hiritisiri, firitisiri, cu sensul de „felicitări", (n. ed.)
Odată, intrând pe neaşteptate în iatac, încremenise pe loc văzând pe soţia lui absorbită în jocul cu păpuşile!
Smărăndiţa, observându-1, îşi luă un aer de indife-*   rentă şi aruncă păpuşa într-un colţ al saltarului în faţa căruia stătea, ca şi cum jucăria i-ar fi căzut în mână din întâmplare la aranjarea lucrurilor.
Şi, oricând, simpla apariţie a lui Iorgu era dc-ajuns ca să pună capăt zburdălniciilor şi să arunce o um-io   bră pe chipul Smărăndiţei.
Bietul om se simţea şi mai încurcat când, pe de altă parte, constata că această fetiţă, care nu se putea despărţi de păpuşile ei şi se complăcea în jocuri de copii cu Gafiţa sau se cufunda cu pasiune în po-/ > veştile mamei Zoiţa, avea o inteligenţă vie şi o judecată impresionant de sănătoasă şi din primul ceas a luat în mânuţele ei cu fermitate şi hotărâre, în adevăr ca o matronă cu mare autoritate, frânele gospodăriei din Năpădeni.
20 Chiar a doua zi după nuntă, ieşind din iatacul ei, Smărăndiţa a dat în salonaşul de alături de jupâneasa Marghioala, care a primit-o cu un ton de familiaritate şi protecţiune:
- Vai de mine, cuconiţă! De ce v-aţi sculat aşa de »s   dimineaţă? Ei, ei, trebuie să fiţi trudită, sunteţi încă
aşa de tinerică, un copil, şi conu Iorgu, ei, ei, un zmău vestit! Să vă mai odihniţi olecuţă, lăsaţi-mă pe mine, eu sunt mama Marghioala, voi purta eu grijile toate.
- Cum te cheamă ? Marghioala, zici ? Te rog nu 30   pierde vremea aici, pune să se grijească iatacul şi să
vie aici feciorul. Boierul unde e ?
- Acuşica, sărut mâna, îndată! - se grăbi să-şi manifeste desăvârşita supunere şi umilinţă jupâneasa
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
87
Marghioala. Boierul s-a dus la grajd, s-a îmbolnăvit armăsarul dumisale de călărie.
La o mişcare a Smărăndiţei, care şi-a adus degetul la tâmpla stângă, ca ori de câte ori un gând sau o senzaţie neaşteptată o sustrăgea momentului de faţă, jupâneasa Marghioala a încercat din nou cu oarecare sfială o observaţie familiară:
- Boierul nostru îi grozav de pătimaş pentru cai şi după noaptea de nuntă a alergat la grajd, cum a auzit de boala armăsarului!
Smărăndiţa a lăsat degetul în jos şi o privire scurtă, aruncată Marghioalei cu o mişcare aproape imperceptibilă a sprincenei drepte, i-au tăiat pe loc acesteia expansiunile de familiaritate. Şi acestea nu s-au 15   mai repetat.
- Acuşica, sărut mâna duduită, îndată mă duc să spun fetelor şi feciorului pentru cafea. La sufragerie totul e gata.
- După cafea - stăpâna îşi urma poruncile pre-20   cise - să mă aştepţi în coridor; vreau să văd toată
orânduiala casei; să-mi dai şi cheile de la cămară; vreau să văd şi odăile slugilor.
Conu Iorgu, întors din grajd, îndată a simţit un nou ton în casă.
25 Incorigibilul Nicache, feciorul, care cu îndărătnicie nu recunoştea alt piepten decât degetele manilor sale şi care era convins că toţi nasturii hainelor sunt un ornament fără valoare şi că batista e de prisos pentru serviciul nasului, cu nările lui largi deschise
30 în vânt şi veşnic gutunărit, acest Nicache, străin până acuma de orice disciplină, umbla strună, cu o înfăţişare mai îngrijită decât cum era chiar în ziua nunţii, cu toate stăruinţele de atunci ale lui Alexandru Ivanovici; jupâneasa Marghioala se arăta de o
discreţiune desăvârşită şi într-o neobicinuită atitudine de respect; de asemeni, tot contingentul feminin al curţii era de nerecunoscut, ca înfăţişare şi ca zel de serviciu. > Smărăndiţa s-a grăbit să concedieze cea mai mare parte din acest contingent, a cărui lipsă de disciplină şi decor era agravată de indecenţa siluetelor, ca semn exterior al relaxării morale, pe care o matronă austeră nu o putea tolera.
/i' A fost detronat şi bucătarul Costache Ţiganul, care, deşi meşter mare pentru umplutura de guşă de curcan şi pentru plăcinte cu brânză, era cu desăvârşire refractar faţă de consideraţiunile de estetică şi de igienă. Boneta amidonată şi şorţul alb luau la el, după o
/1   jumătate de oră, aspectul unor cârpe de mult uzate. Smaragda simţi însă că lui conu Iorgu i-e greu să se despartă de acest Costache Ţiganul; dânsul fusese pe vremuri rob al casei, dar nu recunoscuse emanciparea şi îşi urma slujba, ca şi cum ucazul împărătesc
'o   pentru desfiinţarea robiei n-ar fi existat.
Cu mult tact, Smaragda Theodorovna se resemna la prezenţa lui în bucătărie, dar impuse angajarea lui Vichentie Lisoski, un „şef" recomandat de Alexandru Ivanovici Braşevan, la care servise în vremurile
.'•>   lui de glorie.
Mai greu era pentru Smărăndiţa să-şi biruiască, chiar cu ajutorul credinţii religioase, revolta trupului şi a sufletului ei propriu.
Instinctul şi inteligenţa ei indicau Smaragdei <o Theodorovna Răutu singura cale care o putea duce la acceptarea noii sale situaţiuni.
Mignonetta pensionatului Carotte, cu tot rolul de copil zburdalnic şi răsfăţat pe care-î avea în mijlocul
88 C. STERE
colegelor ei, cu tot romantismul inspirat de povestirile lui Marlinsky, avea minte trează şi temperament dominator, care au ajutat-o să nu fie strivită sub povara căzută asupra ei, chiar la pragul căsniciei. 5 Smărăndiţa Cacioni nu avea naivitatea inocentelor convenţionale din romanele de pe vremuri, într-un pensionat de fete întotdeauna se găseşte vreo colegă mai documentată asupra misterelor vieţii; apoi, viaţa la ţară în primitivitatea ei nu putea lăsa un 10 văl asupra acestor mistere, pentru un copil deştept şi curios din fire, cum era Smărăndiţa.
Ea nu avea nevoie de poveţele coanei Anica Mesnicu, care, de altfel, nu i-au fost cruţate, pentru a-şi da seama de îndatoririle pe care i le impunea 15   viaţa conjugală.
Totuşi, realitatea a fost atroce pentru un suflet şi un trup de copil, într-o căsnicie în care nici un factor sentimental, nici o adiere de poezie şi nici măcar porniri sensuale nu puteau acoperi cruditatea unei 20 situaţiuni creată prin deosebirea de vrâstă şi de structură psihică între cei doi soţi.
Dar dacă, pentru Iorgu Răutu, Smărăndiţa apărea ca un mister de nepătruns şi dacă el nu-i putea înţelege stările sufleteşti, în schimb, tânăra lui soţie, căreia 25   după vrâstă dânsul îi putea fi tată, citea în sufletul lui ca într-o carte deschisă.
Resemnându-se la sarcina de soţie, ea a ştiut să sugereze lui Iorgu Răutu, cu tot temperamentul lui vijelios, tonul şi atitudinea care îi mai cruţau sensibilo   litatea şi respectul de sine.
Autoritatea pe care ea a ştiut să şi-o afirme ca stăpâna casei nu numai că-i satisfăcea instinctul de domi-naţiune, dar îi servea şi ca mijloc de a-şi impune voinţa
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 89
prea maturului ei soţ, a cărui dragoste nu era lipsită de un sentiment intim de vină.
Cu multă perseverenţă, ea a reuşit să silească pe potentatul Năpădenilor să-şi schimbe cu încetul ^   purtarea şi faţă de oameni.
Temperament foarte violent, el se deprinsese să dea, la supărare, curs liber celor mai pitoreşti superlative şi nici nu-i displăcea să facă uz de forţa lui her-culeană spre a reprima o neglijenţă sau spre a asigura /i    buna orânduială în curte ori pe moşie.
Smaraga Theodorovna nu recurgea nici la morală, nici la scene. O privire speriată, o lacrimă ştearsă discret din colţul ochilor şi, rar, un mic acces de nervi ajungeau pentru ca Iorgu Răutu să-şi pună strajă gu-/ >   rii şi să-şi înfrâneze gesticulaţia.
Dacă Smaragda Theodorovna n-a găsit în căsnicie multă bucurie sau poezie, ea putea nădăjdui, resemnată, de a-şi asigura o viaţă demnă şi îmbelşugată, de castelană respectată şi bogată.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
91
Cap. XI
NATALIŢA
- Troglodiţi! înţelegi ? Tro-glo-diţi! Oameni de peşteră, cu toţii! Şi ce vrai să faci în caverna asta 5 basarabeană, unde nu poţi găsi un om. înţelegi, un om ? - bătea cu pumnul în masă, în faţa Nataliei Chirilovna Voronin, domnul Ivan Nicolaevici Telega din Cemeleuţi - pe vremuri singurul licenţiat în drept din judeţul S*** -, spirit paradoxal şi gură
10 rea, fire de cinic şi de mizantrop, dar cu porniri de epicurean; prea leneş pentru a face advocatura şi prea indolent pentru a intra în magistratură, el preferea să stea pe petecul lui de moşie la Cemeleuţi, să citească, să vâneze, să-şi exercite funcţiunile de bel
1} esprit, necontestat, complectându-şi veniturile cu mici sinecure elective ale nobilimii.
Deşi foarte urât - foarte brun, cu buze groase, nasul larg, păr încreţit, „un cap de negru" -, el se bucura de simpatiile Nataliei Chirilovna mulţumită
20   intelectualităţii sale, caz unic în societatea s**"ciană. Matronele caritabile insinuau chiar că simpatiile acestea ajunseseră foarte departe, de pe când Nataliţa Renea abia venise de la „institut"; toată lumea se aştepta atunci la încoronarea acestui roman. Dar Ivan
25 Nicolaevici nu avu curajul de a-şi lua răspunderea unei căsătorii, iar Natalia Chirilovna îşi găsi în
căpitanul Voronin un soţ mai potrivit pentru firea ei. Au rămas totuşi buni prieteni: Natalia Chirilovna avea într-însul un sfetnic dezinteresat, iar taciturnul Anatol Vasilievici Voronin - un partener comod la >   jocul de şah.
- Să-mi găseşti un singur om! - trăzni încă o dată cu pumnul în masă acest Diogen al judeţului S""
Natalia Chirilovna, o blondă rubensiană, cu ochi albaştri râzători, zâmbind la aprinderea vechiu-io   lui et admirator, îi obiectă:
- Cum ? Nu se poate găsi un singur om printre boierii noştri ?
- Care boieri ? - apucă îndată firul Ivan Nicolaevici. Cei bătrâni, care s-au născut pe vremurile Mol-
/ •> dovei sau în curând după anexare ? Nişte boi! Or fi şi oameni mai de treabă printre ei, dar boi, fiindcă, dacă ei au rămas neatinşi de rusificare, apoi nu şi-au însuşit nici cultura românească, sunt deci ruginiţi, inculţi, osificaţi, ca mamuţii îngheţaţi din alte epoci
.'0 geologice; ei trăiesc pe alt tărâm sau, mai bine zis, sunt în afară de viaţă, aparţinând unei generaţii condamnate să se stingă, ca şi speciile animale învinse în lupta pentru trai.
- Hahahaha! - îl întrerupe Natalia Chirilovna. 25   Moş Iorgu chiar seamănă cu un mamut, cât e de mare!
- Desigur! De aici doar vine toată nenorocirea Mignonettei dumitale.
- Dar, dragul meu, sunt la noi, slavă Domnului, şi oameni mai tineri ca mamuţii!
30 - Care ? Care ? Care ? - urlă negrul. Măgarii ceia ajunşi la maturitate acum după anexare ? Adică cei născuţi şi crescuţi în decada a treia sau a patra a acestui veac, tocmai în vremea când cultura moldovenească dispăruse, fără să facă loc încă celei ruseşti ?
92
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
93
Apoi aceştia sunt în fond şi mai primitivi, şi mai brutali decât bătrânii; e o generaţie hibridă, lipsită de orice educaţie şi de orice înălţare sufletească, înglodată în moravuri grosiere şi în porniri desfrânate. Sau 5 poate mânjii cu caş încă la gură ? Un Vania Tresnea oarecare ? Apoi aceştia sunt nişte cimpanzeii, care afişează necunoştinţa limbii moldoveneşti, dar în realitate nu cunosc bine nici pe cea rusească. Suflete pustiite, deznaţionalizaţi, ei s-au dobitocit şi vege-10 tează acum, străini de lumea de idei care bântuie astăzi toată Rusia. Din aceste elemente este formată elita noastră!
- Dar nu putem trăi, Ivan Nicolaevici, - nu se lăsă bătută Natalia Chirilovna - nu putem sta ca ur-
15   şii în pădure, fără societate!
- Societate ? - ripostă fugos celălalt. Dar poate constitui o societate un conglomerat, o simplă juxtapunere de individualităţi, fără nici o legătură organică între elementele ei, fără nici o comunitate
20 sufletească măcar între generaţiile succesive ? Ce au comun între dânşii astăzi bunicii, părinţii şi copiii ? Nici limbă, nici moravuri, nici mentalitate, nimic! Aşa numita „societate" a judeţului S"**, adică cele nouăsprezece familii boiereşti pe care le puteţi frec-
25 venta, se aseamănă cu un vas cu lichide alăturate, de densitate diferită, între care nu e cu putinţă nici un amestec intim, nici o închegare. Prin distrugerea vechiului cadru al vieţii de stat şi prin infiltrarea elementelor străine de trecutul şi de tradiţiile ţării,
30 boierimea moldovenească, învălită în acest nou strat conducător, a pierdut orice consistenţă socială, a fost pulverizată. Ea nu mai poate da naştere unei opinii publice, care să impună oarecari norme de conduită morală şi socială. Matale ştii doară ce se poate
petrece aici, în văzul şi în ştirea tuturor. Destul să pomenesc pe baronul Holstorm, pe Vasile Bartic, pe vestitul Matu - şi numele lor e legiune! Şi ce norme comune de conduită pot fi, dacă stratificarea de gene-5 raţii duce la diferenţiarea ca dintre speciile de animale amintite, în ordine succesivă: boii, măgarii şi cimpanzeii ? Şi ce poţi găsi dumneata, repet, în această urâciune a pustietăţii pentru Smaragdiţa matale ? Pe un bou i 1-a şi dat soarta, pe măgari nu-i va primi ea, iar io de cimpanzei să o păzească Sfântul. Cât pentru un Făt Frumos de pe alt tărâm, îl va găsi ea singură sau, mai degrabă, o va găsi el, fără ajutorul matale...
- Dar cum trăieşti matale, sălbatecule, în această urâciune a pustiirii ? - îl întrebă cochet şi maliţios
15   Natalia Chirilovna.
- Eu am găsit o zână Cosinzeană şi surâsul ei, din când în când, îmi ajunge! - răspunse galant „negrul", sărutând mâna Nataliei Chirilovna, amândoi mulţumiţi unul de altul.
20 Conversaţia relatată între cei doi prieteni a fost provocată de Natalia Chirilovna Voronin, nepoată de vară a lui Iorgu Răutu, care, luându-şi sarcina de a patrona iniţiarea în viaţa mondenă a „tuşichii" sale, cu zece ani mai tânără decât dânsa, a simţit ne-
25 voie de un sfat sigur şi de o îndrumare sănătoasă în această privinţă.
Conu Iorgu nu se grăbea să introducă pe Smărăndiţa în cercul rudelor şi al relaţiunilor sale din sânul boierimii locale. 30 Strângerea recoltei i-a dat mult de lucru; apoi şi Smărăndiţa era la început preocupată de luarea în posesiune a mecanismului căsniciei şi avea nevoie de un timp şi pentru restabilirea echilibrului său sufletesc.
94
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
95
Iar în urmă, lunile octombrie şi noiembrie, ploioase, întotdeauna îngreuiau nespus comunicaţiunile în tot nordul Basarabiei, cu solul ei greu şi cu lipsa totală de drumuri practicabile. 5 După căderea zăpezii, soţii Răutu au putut, în sfârşit, să întreprindă, pe drumuri de sanie, vizitele impuse de protocol.
Smaragda Theodorovna n-a găsit însă în sânul neamurilor noi şi nici în înalta aristocraţie judeţeană, io   cu excepţia Nataliţii Chirilovna, vreo legătură de prietenie, care să-i poată servi ca sprijin moral şi să-i dea vreo directivă în noua ei viaţă.
Căsnicia Răuteştilor a fost întemeiată, în adevăr, în faza cea mai tristă a vieţii sociale din Basarabia. 15 Iorgu Răutu, chiar dacă nu avea o conştiinţă naţională - necunoscută pe atunci în Basarabia -, dar, prin faptul însuşi că nu vorbea ruseşte, nu putea avea relaţiuni sociale mai strânse decât cu boierii bătrâni.
Smaragdiţa însă, distanţată aproape cu două ge-20   neraţii, nu putea fi, fatal, decât cu desăvârşire dezorientată în cercul acestora.
Anomaliile vieţii lor conjugale fiind astfel încă agravate de condiţiunile sociale - descrise cu atâta plasticitate de Diogenul judeţean în monologul său -, ea se 25   simţi rătăcită şi părăsită într-o lume străină şi ostilă.
Raporturi mai prieteneşti ea n-a putut lega decât cu Natalia Chirilovna Voronin.
Aceasta, crescută într-un „institut al nobilimii" din Kiev şi măritată cu un căpitan în rezervă, fusese 30 pe deplin rusificată ca sentiment, nu vorbea în familie decât ruseşte, deşi nu tocmai corect, şi nu uza de limba părinţilor decât în raporturi cu slugile şi cu ţăranii de pe moşie. Fire foarte veselă şi, sub masca de ingenue de institut, foarte largă şi liberă în ce priveşte
normele de viaţă, ea se simţi obligată să patroneze pe Smaragdiţa în sânul elitei s*""ciene şi să-i desăvârşească educaţia mondenă.
Atrasă de „mătuşica" ei cu zece ani mai tânără, >   Natalia Voronin avea o reală afecţiune pentru dânsa şi multă dorinţă de a o ajuta, dar foarte puţin tact şi mai puţină pătrundere psihologică.
Când într-o zi luminoasă, dar rece, de decembrie, Smaragda, ridicată de Iorgu Răutu în braţe, învălitâ
io în blănuri, fu depusă ca un mic ghem în vestibulul casei din Oniţcani, Natalia Chirilovna nu mai putu de bucurie; după ce o dezbrăcă ea însăşi, o îmbrăţişa, o sărută râzând şi vorbind mereu şi dezmierdând-o ca pe un copil; o copleşi cu întrebări, fără să aştepte răs-
n punsul şi apoi o duse în iatacul ei, lăsând pe conu Iorgu în seama căpitanului Voronin, bărbat mustăcios şi afabil, dar taciturn din fire şi care, de altfel, în societatea lui Iorgu Răutu nici nu avea nevoie să vorbească, pentru că acesta tot atât de puţin vorbea ru-
20   seşte ca şi Voronin moldoveneşte.
- Eşti răutăcioasă, răutăcioasă, tiotia Smaragdiţa! -spunea Natalia Chirilovna, aşezând pe Smărăndiţa într-un fotoliu din iatac. De ce atâta vreme n-ai venit ? Eu te aşteptam, te aşteptam! Sunt aşa de bucuroasă că
25 am o mătuşă aşa de drăguţă, tinerică şi frumoasă! Eu sunt aşa de singură, aici, între urşii aceştia din S***.
Şi aruncându-se în faţa fotoliului în genunchi, Natalia Chirilovna din nou îmbrăţişa şi săruta pe Smărăndiţa, care, sub avalanşa aceasta de alintări, nu
30   putea spune nici un cuvânt.
Puţin stânjenită de manifestările şi expansiunile „nepoatei", cu care nu s-a întâlnit decât o singură dată, din ziua nunţii, Smărăndiţa a fost totuşi mişcată şi adânc recunoscătoare pentru această primire.
96
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
97
- Bine că ai venit, acuma avem să ne vedem des, des des!... Eu am să vin mereu la tine, la Năpădeni, şi ai să vii şi tu la mine. Avem să trăim bine, bine! Avem să fim ca două surori. Avem să ne spunem
5   una alteia tot, tot! Da? Aşa, dragă Smărăndiţo, tu-şică dulce!
Smărăndiţa nu ştia ce să-i spună, dar lipindu-se ca un copil de Natalia, a dat prin aceasta răspunsul pe care-1 aştepta ea.
io - Eşti fericită ? Moş Iorgu e drăguţ cu tine ? II iubeşti ? Iaca, eu n-aş putea iubi pe un bătrân. Iaca, Tolea are numai zece ani mai mult ca mine şi îl găsesc cam bătrân pentru mine. Ha-ha-ha! Zău aşa! Câteodată vreau să zburd, să mă joc, dar el doarme, sforăie,
15 ha-ha-ha! Ce poate face cu tine atunci moş Iorgu ? E bine ? Zi-i-i! - îşi lungea cuvintele Natalia.
Smărăndiţa se dezlipi de ea şi, roşită, apăsându-şi tâmpla cu degetul din stânga, se simţi adânc turburată de aceste întrebări indiscrete, la care ea n-ar în-
20   drăzni să răspundă nici sieşi singură.
- Ha-ha-ha-ha! - se revărsa Natalia Chirilovna. Parcă eşti încă o fetiţă de institut. Ce te ruşinezi ? Noi femeile măritate trebuie să ne ajutăm şi să ne spunem totul, totul! Bărbaţii sunt proşti! Ce înţe-
25 leg ei ? Şi nu trebuie să te laşi, că altfel îşi vor lua nasul la purtare; chiar şi moş Iorgu, aşa bătrân cum e, căruia i-a dat Dumnezeu o bombonică atât de drăguţă ca tuşica mea, Smaragdiţa. Ha-ha-ha-ha!
Natalia Chirilovna, din acest moment, se credea
30 în drept să ia pe Smărăndiţa sub protecţiunea ei. Cei vreo cincisprezece kilometri care despărţeau Năpă-denii de Oniţcani nu puteau împiedica întrevederile aproape zilnice, dar adesea justificau rămânerea peste noapte a Nataliei Chirilovna la Năpădeni.
Smărăndiţa, redusă înainte aproape exclusiv la societatea mamei Zoiţa şi a Gafiţei, găsea acum, în contactul cu Nataliţa, o reconfortare şi o distracţie pe care, altfel, nu le putea avea la Năpădeni.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
99
Cap. XII
MATERNITATEA
In curând, prietenia Nataliei ajunse şi mai preţioasă pentru Smărăndiţa - din momentul când dis-5   tracţii mondene nu-i mai erau îngăduite.
Aşteptarea maternităţii, înainte de vrâsta de şaisprezece ani, a speriat-o şi a deprimat-o.
Chiar descoperirea stării sale se datora Nataliţii.
într-o zi, Smărăndiţa, înghemuită într-un colţ al 10 divanului, învăluită într-un şal, palidă şi febrilă, la îmbrăţişările Nataliei, se lipi de ea, abia stăpânindu-şi lacrimile.
Natalia Chirilovna, după două, trei întrebări şi-a dat seama îndată de situaţie: 15        - A, copilită dragă, dar eşti însărcinată! - a exclamat ea. O păpuşă să deie naştere la o altă păpuşă.
Şi „nepoţica", strângând în braţe cu duioşie de mamă pe „tuşica", începu să plângă şi ea.
Apoi firea ei, biruind prima impresie, i-a sugerat 20   nota justă:
- Ah, tuşică, Dusea mea, acuma ai să-mi dai o ve-rişoară! Ha-ha-ha-ha! Şi tu n-ai ştiut nimica, puica mamei! Şi nu ştie nimica nici varvarul de moş Iorgu! Ha-ha-ha, cum am să fiu eu fericită să mă joc cu păpu-25   şica de mătuşă odată cu păpuşica de verişoară.
Sarcina era purtată greu de un organism încă în dezvoltare. Teama de consecinţe, conştiinţa răspunderii
şi instinctul misterios au accentuat la Smărăndiţa expresia de gravitate şi de melancolie, care tot mai mult înăbuşea izbucnirile de zburdălnicie copilărească a Mignonettei de altădată. > Iorgu Răutu, prevestit de Nataliţa, care, în acelaşi timp cu o notă de reproş, îi atrăgea atenţiunea asupra îngrijirilor de care are nevoie Smărăndiţa, era prins de sentimente contradictorii - era fericit şi se simţea mândru, nici el nu ştia pentru ce, dar, în ace-io laşi timp, cuprins de o mare jale pentru Smărăndiţa, parcă se simţea şi vinovat, iarăşi fără să-şi dea seama pentru ce.
Văzând această miniatură de femeie apăsată de grozava povară a maternităţii, el, stângaci şi lipsit
15 de resurse ca întotdeauna, nu ştia cum să-i vie în ajutor; şi suferea pentru prima oară de lipsa de contact sufletesc cu aceea care îşi legase viaţa ei tânără de un bărbat mai mult decât matur, dar fără pregătire pentru răspunderea ce şi-a luat-o.
20 - Smarandi... Smaragdiţo... dragă, nu ţi-e bine ? -iarăşi nu găsea el să-i spună altceva.
- Mulţumesc, Egor Stepanovici, n-am nimic.
- Poate vrai să ne ducem la cineva ? La Dimu ? la Berceştii ? Ne aşteaptă şi Cazareştii la Vântura sau
25   poate s-o poftim pe Nataliţa să şadă la noi.
- Nu, mulţumesc, Egor Stepanovici! N-aş vrea să mă duc nicăieri; sunt obosită, iar Nataliţa are să vie ea singură.
- Poate să ne primblăm olecuţă cu sania. E soare 30   şi frumos.
- Nu, nu, mulţumesc, Egor Stepanovici! E frig. Iorgu Răutu ofta şi-şi freca palmele de genunchi,
cu mişcarea obicinuită, nemaigăsind alt subiect de conversaţie; el abia îşi reţinea gestul de mângâiere,
100 C. STERE
la care îl îndemna jalea şi afecţiunea, simţind subconştient că acest gest n-ar fi găsit răsunetul dorit în sufletul Smărăndiţei. Şi oftând din nou, uriaşul se ridica şi greoi, încovoiat, ieşea din iatac. 5 Doctorul Cojocărescu se arăta cam îngrijorat şi el şi explicaţiunile lui apăsau şi mai mult conştiinţa lui Iorgu Răutu.
- înţelegi, coane Iorgule, deşi micuţa e fată voinică, sănătoasă tun, dar e încă un copil, e prea plă-
10 pândă, creşte încă. Nu-i coaptă pentru a fi mamă. Trebuie să deschidem ochii în patru, să veghiăm. Şi trebuie linişte. S-o ferim de supărări. Să nu o obosim. Să căutăm să nu fie prea mult singură, că-i vin gânduri negre, dar nici să fie tămbălău în jurul ei, de
11 care să-i vuiască capul.
Bietului conu Iorgu îi şi vuia capul, sub nămolul acesta de sfaturi şi recomandări inextricabile.
Din fericire, coana Anica Mesnicu a fost gata să ia asupră-şi înalta directivă a căsniciei. Natalia Chiri-20   lovna Voronin, cu tot temperamentul ei epicurean, şi-a jertfit mult petrecerile din acea iarnă şi a fost aproape nedespărţită de „micuţa ei de tuşică".
Iar conu Iorgu Răutu, care şi-a redus cu mult isprăvile cinegetice, şi mai mult încurca lumea prin în-25   cercările lui nedibace şi zadarnice de a fi util.
Primăvara, interesele gospodăriei chemându-1 la câmp, i-au mai potolit zbuciumul şi zelul, uşurând astfel sarcina celor de acasă, dând şi mai multă linişte Smărăndiţei. 30 Pentru aceasta, lunile, săptămânile şi zilele se scurgeau ca într-o aiureală; suferinţa fizică şi apăsarea sufletească, în mijlocul pregătirilor pentru ziua cea mare, parcă o izolau de lumea din afară. Nu-şi dădea seama nici de sfârşitul iernii, nici de frumuseţea
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 101
primăverii, nici de căldurile verii, până la sfârşitul lui iunie, pe când se aştepta dezlegarea.
Apropierea acestei zile, cu tot toiul secerişului, îl imobiliza iarăşi pe Iorgu Răutu la curte. * Doctorul, instalat în casă împreună cu moaşa boierimii din S***, Fecla Ivanovna - femeie veselă şi foarte iscusită în meşteşugul ei, uşoară la pas, cu tot volumul ei respectabil, şi cu o mână care avea puterea unui resort de oţel şi mângâierea de mătasă -
io ajunseră adevăraţi stăpâni ai Năpădenilor şi terorizau pe nenorocitul soţ.
Coana Anica şi Nataliţa îşi dădeau în zadar toate silinţele ca să-1 astâmpere. Accesul la iatacul Smărăndiţei îi era oprit; el nu putea afla nimic decât de la
15 Gafiţa, mama Zoiţa sau jupâneasa Marghioala, care nici ele nu puteau afla mult în momentele scurte în care serviciile lor erau necesare pe lângă doamna; iar ceilalţi, enervaţi de mesagiile şi întrebările mereu aceleaşi pe care le adresa bietul om, îl repezeau, în con-
20   ştiinţa gravei lor misiuni, fără multă ceremonie.
- Ce vrai să fie, omule ? - îi spunea doctorul. Doar n-are să nască la fiecare cinci minute câte un copil! Aşteaptă, abia suntem la început.
- Vai de mine, coane Iorgule! - exclama coana 25   Anica. Ai crede că dumneata naşti. Biata Smărăndiţa
e liniştită, mititica de ea, şi cuminte.
- A! moş Iorgule, - se răstea la rândul ei şi Nataliţa - avem destule griji, ca să nu ne mai baţi capul şi dumneata.
30 Numai Fecla Ivanovna era ceva mai îngăduitoare şi cel puţin stătea mai mult de vorbă cu el. In haina ei profesională, albă şi rotundă, cu faţa roşie ca un măr domnesc, cu bobite de rouă pe frunte, ea se oprea provocator în faţa lui Iorgu, cu mâinile în şold şi râdea:
102
C. STERE
- Ha-ha-ha! Caraghioşi mai sunteţi voi, bărbaţii tineri. V-aţi făcut cheful şi apoi parcă se prăbuşeşte pământul! Lasă, cu toţii ne-am făcut aşa; şi aşa va fi până la sfârşitul lumii, păn'ce va pieri omenirea aiasta.
5 Dar mata, nu încurca lumea degeaba, Egor Stepanovici ! Linişteşte-te, nu pentru întâia oară scot eu pui de boieri la lumină! Totul are să fie bine! Hai, şterge-o, să nu te mai văd pe aici!
- Dar, Fecla Ivanovna, îi merge bine ? Cum se
10 simte ? Ce spune ? N-aş putea s-o văd, măcar prin crăpătura uşii ? Şi apoi poate are să fie nevoie de mine, să dau vreo poruncă, să trimet undeva ?
- Lasă, că dacă va fi nevoie te chem eu. Du-te să stai în flighel acolo. Hai-hai, fii cuminte! Ce păcate
11 am eu totdeauna cu însurăţeii iştia tineri!
Iorgu Răutu pleca resemnat, în cea din urmă încăpere a flighelului, dar nu putea găsi astâmpăr; se ducea în ogradă, se năpustea asupra celui dintâi argat care-i ieşea în cale şi, gesticulând cu violenţă, parcă
20 ciocănea cu cele două degete ale dreptei, ca să sublinieze puterea de expresiune a limbagiului său hiperbolic, dar şoptit, pentru ca să nu fie tulburată lehuza; apoi se îndrepta din nou spre iatac, în vârful degetelor, stângaci, aninându-se de scaune şi mese;
25 pentru ca din nou să fie gonit de cucoana Anica sau de Nataliţa.
Dar când din iatac răsunară, parcă sfâşiind văzduhul, nişte gemete şi ţipete stridente, el fugi în odăiţa lui, se aruncă în genunchi, în faţa patului, cuprins 30 de groază, şi se rugă de Dumnezeu să curme chinurile Smărăndiţei nevinovate, să-1 pedepsească pe el pentru păcatele lui cele grele.
Câtă vreme a trecut aşa Iorgu Răutu nu-şi dădu seama şi nici în urmă nu-şi aducea aminte. La un
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
103
moment dat însă, spre dimineaţă, deodată a răzbit până la conştiinţa lui că parcă şi casa, şi curtea sunt înecate într-o tăcere ciudată şi plină de ameninţări. Greoi, clătinându-se, s-a îndreptat spre iatac şi în su-* fragerie găsi pe doctorul Cojocărescu, căruia jupâneasa Marghioala îi vărsa apă pe manile însângerate, iar Gafiţa îi întindea un prosop alb.
Doctorul, liniştit, îi surâse, spunându-i: - S-a sfârşit, o fată voinică; să fie cu noroc! io       Iorgu Răutu se lăsă greu pe divan şi simţi cum i se urcau noduri în gât.
După facere, Smărăndiţa a zăcut multă vreme.
Urmă ziua botezului, oficiat cu mare pompă, naş fiind mareşalul nobilimii, domnul Cazară din Vân-/s   tura, şi naşă Cleopatra Constantinovna Brezo.
Coana Anica Mesnicu, deşi avea sarcina de regizor în timpul serbărilor, nu putea pretinde rolul de naşă a primului născut într-o mare familie boierească.
Cu toate acestea, „chirasa" ei de mătasă în culoa-20   rea tabacului, cu vasta ei crinolină, dădeau serbării tot fastul necesar.
Smărăndiţa n-a putut apare nici măcar în sală şi chiar doamnele admise în iatac au fost rugate de doctorul Cojocărescu să-şi scurteze vizita. 25 Cucoanele s-au resemnat, dar au ieşit clătinând din cap cu mult înţeles şi şoptindu-şi impresiile şi comentariile reprobative.
Smărăndiţa a lâncezit încă multă vreme şi doctorul atrase atenţia lui Iorgu Răutu asupra stării îngrijoră-30 toare a doamnei Răutu, în urma zguduirii violente pricinuită de gestaţiunea şi facerea la o vrâstă prea fragedă. Totuşi, copilul, Sonia, de o impresionantă asemănare cu mama, i-a adus multă mângâiere. Resemnată,
104 C. STERE
ea a acceptat mai uşor soarta ce i-a fost ursită, găsind compensaţia pentru deficitele din viaţa conjugală în afecţiunea pentru copil şi în îndeplinirea datoriilor de mamă. 5 Primejdia prin care trecuse îi învioră şi sentimentul religios. Ea simţea nevoia unui contact mai intim cu puterile divine, prin rugi lungi şi dese către Maica Domnului. In această atmosferă, ea avea parcă mai puţină trebuinţă de societatea Nataliţii. De altfel, în-
10 deletnicirile de mamă, adăogate la cele de gospodină, îi lăsau acum mai puţină vreme pentru distracţiuni.
Iorgu Răutu, deşi decepţionat de naşterea unei fetiţe, arăta, cu toată stângăcia lui, atâta dorinţă de a veni în ajutorul tinerei sale soţii, o înconjura cu atâ-
15 tea îngrijiri, încât Smărăndiţa, dacă nu găsea în simţurile ei răspuns la această dragoste şi nu se apropia sufleteşte de soţul ei, căuta totuşi să-şi facă cinstit datoria faţă de el, cum i-o impunea şi legea divină, şi morala obştească.
20 Viaţa curgea la Năpădeni dintr-o zi într-alta, monotonă, cenuşie, în mijlocul preocupărilor de gospodărie şi în îndeplinirea elementarelor îndatoriri sociale: din când în când o vizită, din când în când o masă sau o recepţiune, sau o organizaţie de vână-
25 toare - cu tot ritualul obicinuit la curţile boiereşti din judeţul S***.
Smaragda Theodorovna nu putea alăpta ea însăşi pe Sonia, încredinţată unei doici voinice şi foarte curăţică, ce - instalată sub supravegherea strictă a coa-
30 nei Smaragda în salonaşul alăturea de iatac, transformat în camera copilului - nu lăsa nimica de dorit pentru îngrijirea copilului. Micile bucurii ale maternităţii, vecinie aceleaşi - primul zâmbet, prima articulare a numelui dulce de „mamă", primul dinte,
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 105
primul pas - dădeau vieţii farmecul şi bogăţia sufletească, care o consolau de toate decepţiunile şi neajunsurile în alte privind.
Şi au trecut iarăşi luni, săptămâni şi zile şi o nouă s   sarcină a fost acceptată cu linişte şi resemnare, nu numai ca destinul inexorabil al femeii, dar ca îndeplinirea datoriei sociale de a da un urmaş bărbătesc neamului Răuteştilor, pe viitorul stăpân al Năpădenilor.
Astfel, numai cinsprezece luni după naşterea
io Soniei, acelaşi ritual, cu aceleaşi personagii - doctorul Cojocărescu, moaşa Fecla Ivanovna, coana Anica Mesnicu şi chiar Natalia Chirilovna - a fost îndeplinit pentru Tosia, dar cu mai multă linişte din partea Smărăndiţei şi cu mai multă bucurie din par-
/ s   tea lui Iorgu Răutu.
Smărăndiţa, mamă a doi copii la şaptesprezece ani, a acceptat noua povară fără protestare, fără răzvrătire, dar, cu toată religiozitatea ei, parcă cu mai puţină smerenie. Dând un descendent familiei Rău-
20 teştilor, ea simţea că şi-a asigurat o ipotecă morală asupra lui Iorgu şi înţelegea să tragă folos din ea, în intimitatea vieţii conjugale, cu atât mai mult cu cât doctorul Cojocărescu a vorbit acestuia, şi cu mai multă autoritate şi hotărâre de data aceasta, despre
25 primejdiile la care o nouă sarcină ar expune un organism încă neajuns la maturitate desăvârşită.
Apoi, nu numai Natalia Chirilovna şi matronele invitate la botez, dar însăşi cucoana Anica Mesnicu - geniul de familie - îşi manifestau oarecum revolta faţă
30   de aceste maternităţi care se succedau prea repede.
Oricât de fericit se simţea Iorgu Răutu de naşterea moştenitorului, nu i-a putut scăpa starea sănătăţii Smărăndiţei. Multă vremea ea n-a avut voie să părăsească patul; apoi pierduse mult din egalitatea
106
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
107
ei sufletească, era adesea cuprinsă de melancolie şi, din când în când, manifesta o nervozitate excesivă, care putea chiar duce până la tulburări acute.
Afecţiunea şi atenţiunile soţului provocau în su-5   fletul ei, fără voie, o reacţiune de iritaţie şi chiar de animozitate.
Totuşi, Tosia n-a avut mai puţină parte de solicitudinea ei de mamă. în salonaş au fost acum instalate două leagăne, între care era concentrată toată 10   viaţa sentimentală a Smărăndiţei.
Astfel, între iatac şi camera copiilor, între bucătărie şi camera de provizii, se scurgeau din nou, monotone şi cenuşii, zile, săptămâni, luni, fără altă hrană intelectuală decât o revistă ilustrată şi un mic Z5 cotidian de provincie şi fără altă distracţie decât puţine exerciţii pe seama aproapelui în societatea cucoanelor din vecinătate; apoi aceleaşi mese de paradă, recepţiuni şi vânători, aceiaşi reprezentanţi ai celor nouăsprezece familii boiereşti din judeţul S***, cu 20 puţine variante dintre funcţionarii ruşi sau dintre ofiţerii din garnizoana S***.
Asemenea viaţă nu poate fi prielnică nici pentru sănătatea morală, nici pentru cea fizică.
Doctorul Cojocărescu, chemat odată pentru un 25 copil, a fost rău impresionat de aspectul Smărăndiţei. Ea se ofilea în recluziunea ei din Năpădeni din zi în zi tot mai mult.
Natalia Chirilovna Voronin, care se îndepărtase o vreme de Răuteşti, după un an de la naşterea lui 30   Tosia, interveni cu hotărâre.
Cu multă îndrăzneală, ea atacă întâi direct pe Răutu.
- Moş Iorgule, vrai să ai pe cuget un suflet nevinovat ? - îl aborda ea într-o zi de septembrie, chiar
în cabinetul lui, când după concedierea vechilului Alexandru, el stătea încă cu ochelarii pe nas la nişte socoteli.
- Cum, ce suflet nevinovat ? - o întrebă mirat >   unchiul, privind deasupra ochelarilor, ridicând
mâna cu tocul în sus.
- Ce suflet ? Nu unul - trei! Pentru că ce are să fie de copiii iştia fără Smărăndiţa ?
Conu Iorgu scăpă tocul din mână. /■'       - Cum fără Smărăndiţa ? - întrebă el iarăşi zăpăcit. Ai căpchiat, fa femeie ?
- Nu vezi ? - trepida în faţa lui Nataliţa. Nu vezi ? Câţi ani are Smărăndiţa ? Nici optsprezece! înţelegi, moş Iorgule ? Nici opt-spre~zece! Eu am două-
/ > zeci-şi-opt! Matale ai uitat ce înseamnă optsprezece ani! Şi cu atât mai puţin ştii ce înseamnă optsprezece ani pentru o fată. I-ai turnat doi copii, unul după altul, şi o ţii în hardughia iasta din Năpădeni ca în temniţă. Numai cu Zoiţa, cu jupâneasa Marghiola, cu
20 Gafiţa, cu Costache Tiganu, cu Ştefan Chelaru, ducă-se cu toţii pe pustii! Nu vezi cum se ofileşte ? A uitat să râdă, biata fată, parcă e o umbră; şi-i un copil încă ea însăşi. Şi-i de la şaptesprezece ani cu doi prunci în spinare. Nu ţi-i ruşine ? Nu ţi-i frică
25 de Dumnezeu ? Ea n-are mamă, iar păcătosul ei de tată e bucuros că a scăpat de dânsa... Am să-i ţin eu locul de mamă. înţelegi ? - repetă ea, bătând din picioare, apoi apucă de furie pe „moş Iorgu" de guler, zgâlţâindu-1 din toate puterile.
30 Lui Iorgu Răutu îi căzură ochelarii jos şi, uluit, îşi frecă palmele de genunchi.
- Stai, fa femeie! Ce te oţereşti aşa la mine ? Ce vină am eu ?... Mă rog, eu nu sunt purtat prin lume, nu mă pricep la marafeturile voastre muiereşti. Dar pentru
108
C. STERE
Smărăndiţa, de! Ştiu eu ? O obosesc poate copiii; am vrut să-i iau o madamă, că-s mici... Să fie ea mai slobodă şi să mai iasă în lume. Dar nu vrea! Ce să fac ? Natalia Chirilovna izbucni în hohote şi, obraz-5   nică, începu să-1 tragă de favoriţi.
- Ascultă, moş Iorgule!... O fată de optsprezece ani, chiar încărcată cu doi copii, are nevoie de soare, de bucurie, de lume, altfel... - şi moş Iorgu fu silit să-şi plece capul tras cu putere de favoriţi. înţelegi ?
W Rabdă un an, doi, trei, şi ai s-o păţeşti, ea-i numai de optsprezece ani şi mata ai aproape cincizeci. N-ai s-o bagi în mormânt! înţelegi ? înţelegi ? înţelegi ? - îl zgâlţâia ea la fiecare întrebare.
Iorgu Răutu, speriat, o apucă de braţ.
is - Taci, Nataliţa! Taci! îi mânia lui Dumnezeu ce spui! Spune mai bine, ca femeie cuminte, ce trebuie să fac ?
Nataliţa sări în sus de bucurie şi se aşeză pe genunchii lui moş Iorgu, sărutându-1 şi netezindu-i 20   acum favoriţii.
- Lasă-mă pe mine, moş Iorgule. Ştiu eu ce să fac. Am ştiut că ai inimă bună, dar, să mă ierţi, nu te taie capul şi nu cunoşti femeile. Te-ai deprins numai cu ţărancele şi ţigăncile matale. Lasă-mă pe mine.
25       Biruinţa fu complectă.
Ca semn exterior al acestei biruinţe, apăru la Năpădeni, ca să uşureze sarcinile gospodinei, „madama", o poloneză din Cernăuţi, Margareta Jozefovna, o femeie între două vrâste, înţepată şi prefăcută, cu o faţă
30 rotundă, palidă, tăiată în două de o enormă gură, cu buzele întotdeauna strânse, care se întindeau ca o crăpătură aproape de la o ureche la alta.
Din acest moment se putu începe reeducaţia Smărăndiţei Răutu.
Cap. XIII
„CAVALERII..."
întreprinderea Nataliţei n-a fost aşa de uşoară cum şi-o închipuise ea. > După insistenţele ei, Egor Stepanovici şi Smaragda Theodorovna au lărgit cercul invitaţilor la vână-torile care, pe acele vremuri, se organizau în judeţul S"din octombrie, peste toată iarna, până în primăvară, pe rând în toate moşiile care aveau păduri sau /i)   mari stufişuri - adăposturi minunate pentru vulpi.
Aceste vânători întotdeauna serveau de prilej pentru serbări şi „sindrofii".
Dar acum, îndeosebi, în afară de vânătorii pasionaţi - care de dimineaţă porneau la „goană", iar / > seara îşi comentau isprăvile la partide de preference agrementate de vinuri şi licheururi -, au fost anume poftiţi la Năpădeni - iar după combinaţiunile diplomatice ale Nataliei Chirilovna, şi la alte moşii - „cavaleri" şi doamne, printre care dacă n-au putut fi cu 20 totul excluse matronele venerabile, a predominat însă elementul tânăr, cuconiţe de curând măritate şi domnişoare de măritat.
Ca întotdeauna, la sindrofiile boiereşti nu lipsea, bineînţeles, nici Lemeş lăutarul cu taraful lui. 25       Lemeş era şi el, în felul lui, o instituţie socială din Basarabia de pe vremuri. Psiholog, el ştia să se facă
110
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
111
10
15
20
25
30
indispensabil la toate petrecerile de boieri şi apărea, poate chiar fără invitaţie, la momentul potrivit, oriunde ştia că va fi bine primit.
Şi unde nu era el bine primit în conacurile Basarabiei ?
Specialitatea lui, afară de muzica de dans, erau cântecele moldoveneşti, care emoţionau mai cu seamă pe boierii bătrâni. Dar el ştia la nevoie să execute şi în ruseşte o romanţă sentimentală la modă, o şansonetă franceză sau şi cuplete, mai mult sau mai puţin spirituale, cu aluziuni la evenimentele de actualitate, şi chiar, pentru deliciul cavalerilor şi al cucoanelor mai îndrăzneţe, producţiuni frivole sau populare, mai mult sau mai puţin „fără perdea".
Dacă matronele adunate îşi petreceau vremea şi ele la cărţi sau îşi exercitau talentele satirice, deplângând decăderea moravurilor la tineretul feminin, cum fac matronele din toate timpurile, acest tineret - iarăşi ca orice tineret de la începutul lumii, dacă trebuie să dăm crezare papirusului egiptean de acum cinci milenii, citat de Maspero - nu se lăsa prea impresionat de criticile matronelor.
Dansul, cântece în cor, duete şi solo, jocuri de societate şi vecinicul flirt, mai discret sau mai îndrăzneţ, după temperamentul partenerilor, introduseseră o nouă notă în vechiul conac al Năpădenilor.
Smaragda Theodorovna, sfioasă, cu toate stăruinţele Nataliei Chirilovna, participa prea puţin la aceste distracţii şi, cu deosebire, rămânea refractară la orice încercare de flirt, stând mai mult în cercul cucoanelor mai în vrâstă, deşi nici nu juca cărţi, nici nu dovedea încă talente satirice.
De altfel, „cavalerii" din familiile boierimii din S*"" nu-i spuneau nimic. Nivelul lor de educaţie şi
30
cultură, de rafinare intelectuală era prea coborât pen-iru ca s-o atragă.
In zadar Natalia Chirilovna recomanda atenţiunii sale vreun „tip interesant".
Timidă, lipsită de experienţă, în fond, ea însăşi fără multe resurse şi, în acelaşi timp, turburată de aspi raţiuni vagi, trezite de amintiri din pension şi de literatură romantică, Smărăndiţa nu găsea măcar vreun subiect de „causerie" cu aceşti „tipi". Nici o atmosferă de simpatie şi de atracţiune reciprocă nu se năştea pentru ea în această societate.
Dimpotrivă, obligaţiunile ce i le impunea situaţia ei de castelană sau de invitată de distincţie în altă casă parcă o îngheţau şi-i reprimau orice porniri de sociabilitate.
O experienţă a Smaragdiţei cu un „tip interesant" arătă în curând Nataliei Chirilovna toată inanitatea încercărilor ei în această direcţie.
Vania Tresnea din Scorţeni, un tânăr moşier, care, alintat ca unicul fiu al unei mari şi bogate familii, nu isprăvise nici o şcoală, îşi purta trândăvia şi deşertăciunea, foarte mulţumit de sine şi chiar îngâmfat, prin localurile de petreceri în ţară şi în străinătate, în goană după senzaţiuni puternice.
De o bucată de vreme, însă, el distingea cu atenţiunile sale pe Smaragda Răutu.
Obez la vrâsta de abia douăzeci şi trei de ani, cu buze groase de sensual, el se credea irezistibil şi se simţea foarte mândru de solicitările al căror obiect, graţie averii sale, era din partea mamelor de familie cu fecioare de măritat.
Dar dânsul nu se grăbea să pună capăt vieţii sale de holtei, cu aventurile ei ieftine şi cu romanele ei vulgare.
112
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
113
în toată Basarabia era vestit echipajul său, cu un negru pe capră şi cu o superbă „troica", al cărei arc de înhămat - o „duga" rusească - purta în faţă, ca să fie văzută la sosire, inscripţia în litere mari roşii: 5 „Bucuraţi-vă, fecioarelor! Mirele vine!", - iar în dos, pentru plecare, în litere negre: „ Plângeţi, fecioarelor! Mirele s-a dus!"
Negrul de pe capră avea şi el povestea lui. Adus din străinătate, unde fusese ademenit de la io   un circ pentru un salariu fabulos, el era purtat în triumf pe capra trăsurii, sub nume de „groom", şi Vania Tresnea era foarte fericit că nimeni altul în Basarabia nu-şi putea permite o asemenea exhibiţie. Dar, după scurtă vreme, bietul negru a fost cu-1}   prins de nostalgia altor orizonturi, mai cu seamă fiindcă moldovencele din Scorţeni îşi făceau numai cruce la orice încercare de galanterie din parte-i.
Vania Tresnea numai cu mari sacrificii putu găsi o văduvă de soldat, destul de nenorocită, ca să fie is-20   pitită de a-şi asuma sarcina de consolare a acestei inimi solitare.
Dar, la termenul fatal, consolatoarea se văzu cu oroare mamă a unui monstru, negru ca funinginea, un adevărat „drac", după credinţa ei... 2î Sărmana lehuză, încă însângerată, şi-a luat lumea în cap şi nimeni din sat n-a mai putut afla nimic despre soarta ei.
„Groomul" a dispărut în curând şi el cu copilul. Stăpânul Scorţenilor n-a mai reuşit să-1 reţină cu 30   nici un preţ.
Şi lui Vania Tresnea îi plăcea de atunci să se plângă că această pierdere ar fi fost cea mai mare nenorocire din viaţa lui!...
Ivan Nicolaevici Telega nu degeaba vedea în acest tânăr pe reprezentantul tipic al generaţiei de „cimpanzei" din sânul boierimii basarabene.
Şi tocmai acestui specimen i-a fost sortit să dez-*   văluie, pentru Smaragdiţa, „cavalerismul" tineretului din elita judeţeană.
Frumuseţea delicată a doamnei Smaragda Răutu, portul ei mândru, reputaţia ei de virtute glacială şi inexpugnabilă i-au aprins imaginaţia. io Nefiind în stare să ducă un asediu mai prelungit şi mai rafinat, întrucât arta lui de conversaţie se mărginea la un fel de nechez, încercările lui „de a face curte" au rămas neobservate.
După oarecari preliminarii respinse, Vania /5   Tresnea - el! leul saloanelor judeţene -, ajuns repede în stare de fermentaţie, se hotărî a nu face prea multe „fasoane".
Şi, încrezut cum era în puterea sa de fascinare specifică şi deprins cu „maniera forte" în dragoste, el spera 20   ca o soţie prea tânără a unui bărbat prea bătrân nu-i poate opune multă rezistenţă.
Şi astfel „cimpanzeul" îşi dete măsura.
La o sindrofie a Berceştilor din Cerleni, surprinzând pe Smaragdiţa singură în grădina de iarnă, „ca-25 vaierul" de cavernă se aruncă asupra ei, o apucă cu o mână de talie şi, sărutând-o lacom pe gât pe la spatele ei decoltat, îşi rătăcea cealaltă în exploraţiuni îndrăzneţe.
Ochii îi erau tulburi, buzele groase - vâscoase, 30   gura îi exhala mirosul leşinat de vin stătut.
Smărăndiţa, speriată şi prinsă în acelaşi timp de un violent dezgust, se smulgea din încleştarea lui, strângându-şi corsajul la sân cu ambele mâni.
14 C. STERE
La ţipătul ei, Natalia Chirilovna putu veni, din fericire, la vreme, pentru a preveni izbucnirea scandalului şi a evita represiunea violentă din partea lui Iorgu Răutu.
5 Dar, după acest incident, era clar că pentru Smărăndiţa orice putinţă de apropiere cu „tipii" şi cu „cavalerii" autohtoni era exclusă pentru totdeauna.
Iar Natalia Chirilovna căzu, în ce priveşte opera de reeducaţie a Smaragdiţei, într-o grea perplexitate.
Natalia Chirilovna ajunse în cele din urmă la descoperirea că în „tiotia Dusea", cum o numea ea, pur şi simplu, nu e trezită încă femeia!
Altfel ea nu-şi putea explica această frigiditate şi lipsa capacităţii de expansiune.
- Spune-mi, tuşico dulce, - întrebă ea odată pe această elevă recalcitrantă - ţie nu-ţi plac bărbaţii, deloc ?
Smărăndiţa deschise mari ochii ei negri, vădit zăpăcită de această întrebare.
Nataliţa nu se lăsă învinsă şi începu să-i puie întrebări de o indiscreţiune atât de îndrăzneaţă, încât această mamă de familie, matrona Năpădenilor, roşită, simţea că i se taie respiraţia şi-i apar lacrimi în ochi.
- Dusea dragă, noi suntem femei. Intre noi putem vorbi deschis. Sunt mai mare ca tine, cunosc viaţa. Nu te uita la baborniţele aiestea, care miroasă acuma tămâie şi fac pe sfintele. Eu le cunosc foarte bine. Iaca, vezi, Măria Ivanovna, care vorbeşte cu atâta evlavie şi parcă în viaţa ei n-a gustat pe nimeni afară de Fedor Petrovici. Dar cum o vezi, uscată, cu pielea galbenă, lipită de oase, ea nu se mulţumeşte acum măcar cu Nicolae Nicolaevici. Uite cum nu-1 slăbeşte din ochi pe băiatul cela de douăzeci de ani,
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 115
parcă vrea să-1 mănânce. Are şi un fecior în casă, o namilă înaltă de un stânjen, pe care-1 cheamă dimineaţa în iatac, să-i frece picioarele şi tălpile, pentru că aşa i-ar fi zis doctorul. Dar Anastasia Vasilevna, care a fugit cu băiatul popii şi s-a întors, când nu mai avea parale, grea! Bărbatul său i-a dat o bătaie straşnică, dar, la urma urmei, a primit-o de hatârul copiilor. Şi acum uite-te la ea, grasă de curge carnea de pe ea; cugetul n-o tulbură şi nu vorbeşte decât de vre-
/i> murile bune de altădată şi de stricăciunea de astăzi. Dar surorile Ramani cu neamţul lor, de nu ştii care din ele îi soţie şi care-i cumnată ?
Smărăndiţa asculta cu spaimă şi căuta să fugă cu orice preţ de dezvăluirea acestor orori. Dar, la cea
/ •> dintâi ocazie de confidenţă, Natalia revenea asupra subiectului sub altă formă:
- Ştii, tiotia Dusea dragă, eu ţin la Voronin al meu; e om bun, delicat, drăguţ, dar are zece ani mai mult ca mine şi-i cam şubred de sănătate şi, vai de
>o mine, când mă gândesc că moş Iorgu e cu treizeci de ani mai bătrân ca tine! Iată, uite, când văd un bărbat aşa voinic şi frumos ca vărul nostru Steopa, parcă trece un fior prin mine, parcă se prelinge apă rece de-a lungul sirii spinării. Tu nu simţi niciodată
25 aşa când îţi place un bărbat ? Nu ţi-a plăcut niciodată niciunul? - întrebă ea, ţinând strâns în braţe pe Smărăndiţa, care se smuncea, îşi punea degetul la tâmpla stângă, apoi îşi apăsa pieptul cu ambele mâini, parcă sufocând.
30 - Cum poţi vorbi aşa, Nataliţo ? - protestă ea, în sfârşit. Ii păcat, suntem femei măritate; ne bate Dumnezeu; eu sunt şi mamă de copii!
- Ha-ha-ha-ha! vino să te pup, plod nevinovat! Dar eu nu-ţi spun nimic rău. Nu e nici un păcat să
116 C. STERE
stai de vorbă cu un tânăr drăguţ, căruia îi placi şi tu. Ce pierde bărbatul că ai petrecut câteva clipe mai vesele, mai mulţumite, cu vorbe nevinovate ? Dar parcă trăieşti mai în plin, îţi curge sângele mai iute, inima 5 bate mai tare şi apoi... II îmbrăţişezi şi pe el mai cu gust! Ha-ha-ha-ha! Stai, nu fugi, nebuno! Şi ce folos are să fie pentru copiii tăi, dacă te ofileşti şi te usuci înainte de vreme! Te prăpădeşti! N-am să te las să te amorţeşti aşa! - şi, ridicându-se, începu să se învârte,
io ţinând pe Smărăndiţa în braţe, într-un vals vertiginos: „Tralala, tralala, fetiţă dulcea a mea!"
La Boroseni, în casele mareşalului nobilimii judeţene, conu Petrache Bârsianu, coana Rosalia insista de mult, mulţumită situaţiei ei oficiale, ca să fie
15 invitate şi personagiile din birocraţia rusească şi mai cu seamă ofiţerii din regimentul de husari încartierat în SAceştia nu numai că aduceau o notă nouă în societatea boierească, dar reduceau elementul autohton la rolul pur decorativ şi, siguri de superiori-
20 tatea lor şi de dreptul lor la dominaţiune, ocupau toată avant-scena. Uniforme strălucitoare, zăngănit de pinteni parcă impuneau în saloane tonul de galanterie, căruia doamnele regimentului dădeau o nuanţă de francheţă şi îndrăzneală, necunoscută până
25   atunci în societatea moşierilor.
Natalia Chirilovna Voronin - după măritiş, ea însăşi „damă de cavalerie" -, împreună cu alte fete de boieri în situaţia ei serveau, natural, ca o trăsătură de unire între cele două societăţi.
30 Desigur, ofiţerii erau „cavaleri" mai străluciţi, întru cât galoanele aurite şi zăngănitul pintenilor pot da strălucire, dar viaţa petrecută prin garnizoane provinciale, în mediul stagnant, în jocuri de cărţi, beţii, intrigi vulgare, nu putea da rafinare şi cultură
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 117
sufletească prea deosebită de ale autohtonilor, deşi poate un lustru exterior mai mare.
Smărăndiţa fu mai curând speriată de oarecare încercări galante, prea puţin elegante, din partea unor lei de garnizoană, şi care, în ochii ei, nu-i ridicau mai sus decât cum era un Vania Tresnea oarecare.
Natalia Chirilovna însă nu se descuraja în dorinţa ei sinceră de a da mai multă bucurie şi mai mult interes pentru viaţă „mătuşichii" Smaragda.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
119
Cap. XIV
VÂNTURA
In iarna aceea, nobilimea din toată Basarabia se pregătea pentru un mare bal, pe care îl dădea, o dată 5 la trei ani, la Vântura, în palatul din mijlocul parcului său fastuos, pe malul Nistrului, înainte de alegerea de mareşal gubernial, domnul Stephan Gheorghevici Cazară, candidatul reales de mai multe ori ca reprezentant al boierimii moldoveneşti.
10 Pentru această ocazie, Nataliţa nu s-a îngrijit pentru Smărăndiţa numai de toaleta ei de bal, dar a silit şi pe conu Iorgu să-şi reînnoiască garderoba.
După Bobotează, într-o zi plină de soare, care aprindea miliarde de scântei în vestmântul de zăpadă
15 imaculată, de curând lăsată asupra dealurilor din S" sania încăpătoare a Răuteştilor, cu cei patru cai negri înaintaşi, în pocnetul de bici al lui Dumitru, monumental ca întotdeauna, zbura spre Oniţcani, ca să ridice pe Natalia Chirilovna cu soţul ei şi să-i ducă,
20   împreună cu stăpânii Năpădenilor, la Vântura.
Palatul din Vântura, aşezat pe coastă, deasupra Nistrului, îşi înălţa spre aleea de intrare faţada luxoasă, sprijinită pe colonade corintiene, iar latura castelului îndreptată spre Nistru se deschidea asu-
25 pra unei vaste terase, din care cobora spre ţărm o masivă scară de marmoră.
Musafirii au fost salutaţi la sosire de Stephan Gheorghevici şi de doamna Paulina Andreevna, după rang şi greutate, în josul scării, la uşa de intrare, în vestibul sau în salon, apoi conduşi în aparta-> mentele ce le erau rezervate, iarăşi după situaţia lor socială, de înşişi amfitrionii, de graţioasele lor domnişoare, de tinerii moştenitori ai numelui sau de majordomi şi menajere. Boierii mai mărunţi au fost îndreptaţi spre găzduire pe la vecini sau chiar în sat,
h<   în casele administraţiei.
Smaragda Theodorovna s-a simţit măgulită, când Stephan Gheorghevici, după ce-i sărutase respectuos mâna şi salutase prieteneşte pe Iorgu Răutu, i-a condus el însuşi în odaia lor, în corpul principal
/ ■>   al palatului.
Natalia Chirilovna, cazată în altă parte, în curând a străbătut în camera Smărăndiţei, a gonit pe Iorgu llăutu, spre a participa, împreună cu Gafiţa şi o subretă a casei, pusă la dispoziţie, la toaleta Smărăndiţii.
■i) Cu buclele de păr negru, care îi încadrau ovalul pur, strălucind de tinereţe, cu ochii negrii vii, în rochia ei de mătasă înflorită care cădea deasupra crinolinei ca un clopot elegant, Smărăndiţa Răutu părea o figurină delicată de Sevres, sărită de pe piedestalul ei de porţelan.
înainte de a se retrage spre a se găti ea însăşi, pe când Iorgu Răutu se afla în coridor, Nataliţa şopti „Dusei".
- Astăzi vei face cunoştinţă cu foarte multe ti-io   puri interesante, care nu seamănă nici cu urşii noştri moldoveni, nici cu cavalerii de cazarmă.
O serie de saloane în anfiladă, strălucind de candelabre numeroase, cu lumânări de stearină, erau
120 C. STERE
încheiate cu terasa din dos, transformată în grădină de iarnă, de unde se deschidea o privelişte feerică asupra parcului şi a oglinzii de gheaţă a Nistrului, luminată de mii de lampioane colorate. 5       Intrând în mijlocul mulţimii elegante, Smărăndiţa se simţea puţin stânjenită alături de silueta greoaie a soţului ei şi ruşinată de decoltajul care îi dezvelea marmora albă a umerilor şi a torsului, încă feciorelnice. Natalia Chirilovna a însoţit-o îndată până la 10   Paulina Andreevna, cu care a încrucişat priviri de înţelegere.
Doamna Cazară s-a risipit în îmbrăţişări şi aprecieri măgulitoare.
- Aa! Eşti fermecătoare, o zână din poveşti; fru-15   moaşă şi graţioasă, uşoară ca o silfidă, ai să-mi înnebuneşti toţi cavalerii. Trebuie să dansezi minunat.
La un gest timid al Smărăndiţei, coana Paulina o întrerupse fără să o lase să spuie un cuvânt:
- A! nu! Trebuie să dansezi! Femeie tânără ca 20   dumneata, dar este o fericire pentru orişicine să te
privească! Doar nu e turc Egor Stepanovici; în vremurile noastre femeile măritate dansează. Dansez şi eu. Iată şi Cleopatra Constantinovna Brezo, şi ei îi place contra-dansul. Am să-ţi prezint pe cei mai
25   buni dansatori.
într-o clipă, Smărăndiţa a fost înconjurată de doamne şi domnişoare de toate vrâstele şi de toate culorile, care, după semnalul dat de Paulina Andreevna, se întreceau în admiraţie, în îmbrăţişări şi dezmier-
30   dări a tinerei castelane din Năpădeni.
Smărăndiţa, ameţită şi asurzită de fastul ce o înconjura şi de primirea ce i se făcea, stătea ca fermecată, nu vedea şi nu auzea nimic. Doamna Cazară, luând-o de braţ, făcu înconjurul salonului, prezentându-i
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 121
„cavalerii" în fracuri negre şi în uniforme brodate cu fir de aur - toţi mai mult sau mai puţin decora-livi şi mulţi chiar decoraţi.
Balul a fost precedat de un banchet copios şi i zgomotos, în sunetele orchestrei aduse din Chişinău, i araful nelipsit al lui Lemeş fiind rezervat pentru momentele de expansiune de mai târziu.
La masă, Smărăndiţa, după recomandarea expresă .i Paulinei Andreevna, de acord cu Natalia Chirilova, /■ a fost dusă la braţ de o nouă cunoştinţă, un ofiţer de curând transferat în garnizoana din S**"', rotmistrul, contele Wladislaw Przewicki, tânăr elegant, cu o coloană de păr blond ondulat şi cu o voce insinuantă de tenor.
/* Natalia Chirilovna s-a îngrijit să fie aşezată la stânga contelui Przewicki.
De cealaltă parte a mesei, doamna Cazară urmărea cu simpatie tânăra păreche pe care o proteja. ('onu Iorgu era relegat1 tocmai în capătul mesei, în-
v tre două matrone guralive, care stăruiau în laude la adresa Smărăndiţei, admirând tinereţea ei, frumuseţea ei, graţia ei şi insinuând cu prea multă bunătate că omagiile aduse de cei mai străluciţi cavaleri sunt bine meritate, şi-şi exprimau nădejdea că Egor Stepanovici nu va fi turc şi urs, care să ţie ascuns în bârlogul lui din Năpădeni acest giuvaier de frumuseţe feminină.
In curând, însă, atenţiunea lui Iorgu Răutu fu atrasă în altă parte.
Stephan Gheorghevici Cazară, mareşal al nobili-
h 1 mii de mulţi ani, era un tactician subţire, care ştiuse să-şi asigure bunăvoinţa sferelor înalte; admis la
1 Franţuzism, cu şesul „îndepărtat, trimis, exilat", (n. ed.)
122
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
123
curtea din Petersburg ca şambelan, bine văzut şi de guvernator, ca şi de generalul comandant al diviziei din Basarabia, pe care i-a aşezat la dreapta şi la stânga Paulinei Andreevna, el cultiva totodată şi pe boierii
5 moldoveni, care, de nevoie, nu vorbeau decât limba lor maternă, şi chiar pe puţinii moldovenizanţi, care nu se sfiau să-şi afirme caracterul lor etnic, fără să compromită lealitatea lor faţă de împărăţie.
Aceştia formau un grup, în frunte cu Alexandru
io Matveevici Vătruţă, un bătrân alb ca zăpada, cu trăsături fine şi privire inteligentă, şi cu cel mai mare advocat din Chişinău, Constantin Dimitrievici Chirilă, un cap de Danton, urât şi expresiv, cu o coamă de argint vechi, aruncată la spate. Ei amândoi aveau sarcina săîn-
15 treţină pe boierii care nu ştiau ruseşte. însuşi Stephan Gheorghevici li se adresa din când în când acestora, cochetând chiar cu frumosu-i grai moldovenesc.
Iorgu Răutu, care avea oarecare trecere printre bo-ierinaşii mai mărunţi, a fost obiectul solicitudinilor
20 din acest grup, încât s-a putut sustrage sugestiunilor maliţioase ale matronelor vecine de masă.
Aceasta a fost o mare uşurare pentru el şi din alt punct de vedere: îi era cu neputinţă să participe la conversaţia generală.
25 Pentru cronicarul acelor vremuri nu e nimic mai greu decât să redea conversaţia de salon basarabean în primele decade după anexare; din cauza aceloraşi stratificări de generaţiuni, ea se înfăţişa ca o adevărată babilonie.
30 Şi nimic nu e mai caracteristic pentru acea pustiire sufletească, despre care îi plăcea să peroreze lui Ivan Nicolaevici Telega.
Basarabia fiind anexată la împărăţia Ţarilor înainte de a se fi dezvoltat literatura românească modernă,
era natural ca societatea basarabeană să nu fi cunoscut limba noastră literară. Dar ea, în realitate, nu cunoştea nici o limbă literară, chiar, pur şi simplu, nici o limbă omenească, i Boierii bătrâni, din generaţia lui Iorgu Răutu, vorbeau în graiul popular moldovenesc, înpatois, în care se strecuraseră însă, bineînţeles, termenii tehnici ruseşti, ca şi echivalentele neologismelor din limba noastră literară, încât cu greu putea fi înţeles de ro-io   mânii de peste Prut.
Cei tineri, sosiţi proaspeţi din şcolile ruseşti (de altfel, pe atunci puţini la număr) ştiau ruseşte, dar vorbeau cu un accent şi o sintaxă care lăsau mult de dorit.
' > Iar generaţia intermediară, al cărei reprezentant tipic era conu Petrache Bârsianu din Boroseni şi care formau majoritatea societăţii de pe vremuri, vorbea într-un jargon moldo-rus, care ofensa deopotrivă urechea unui român şi urechea unui rus, jargon alcă-
'o tuit dintr-un monstruos amestec de cuvinte ruseşti şi româneşti, în doze variabile, cu singura deosebire că atunci când ei îşi închipuiau că vorbesc ruseşte, acel lexic era împodobit cu flexiuni ruseşti, iar în cazul contrar, cu cele româneşti.
' > De altfel, şi ruşii pripăşiţi în Basarabia foarte uşor îşi însuşeau în acest mediu accentul şi stilul local, vestit sub denumirea de „dialect basarabean".
Toate aceste limbi, dialecte şi jargoane răsunau în jurul mesei la banchetul din Vântura, pe care snobii
io mai pretenţioşi le mai presărau şi cu câte o frântură de fraze franţuzeşti.
Dialogurile, într-o asemenea societate, fatal, nu pot fi redate decât în traducere, cu toată silinţa de a păstra coloritul local.
124 C. STERE
Smărăndiţa, aşezată la dreapta contelui Przewicki, nesigură de ruseasca ei, se bucura în sinea ei, că accentul pronunţat polonez al acestuia putea acoperi moldovenismele ei. 5 - Să-mi îngăduiţi, doamnă, - i se adresă contele, servindu-i în acelaşi timp o cupă cu vin - o întrebare indiscretă. Nu aveţi tipul de moldoveancă; sunteţi din Basarabia ?
- Da! Sunt basarabeancă, aproape n-am ieşit 10   din provincia noastră. Tatăl meu e un mare patriot
rus, dar noi suntem toţi moldoveni.
Contele parcă îi sorbea cuvintele şi nu-şi ascundea admiraţia.
- Eu aş fi gata să jur că sunteţi spaniolă. Nu vă pu-n   teţi închipui cum semănaţi cu împărăteasa Eugenia.
Am fost o vreme ataşat militar la Paris şi Majestatea Sa împărăteasa Eugenia, care are multă simpatie pentru naţiunea poloneză, a avut graţia să mă distingă cu atenţiunea ei. Când v-am văzut, am fost izbit de 20 asemănare. Sunteţi mai tânără, mai gingaşă, mai frumoasă. O-o-o! Un portret în miniatură, flatat, al celeia care e crezută a fi cea mai frumoasă din purtătoarele de coroană. Aţi fost la Paris ?
- Nu, - răspunse Smărăndiţa, împiedicându-se 25   în vorbă, turburată de aceste excese de admiraţiune.
N-am fost în Franţa, dar iubesc pe francezi. Am învăţat puţin într-un pensionat francez din Chişinău, la Madame Carotte.
- A! Madame, acest sentiment ne este comun, 30   eu ador naţiunea franceză. Trăiţi totdeauna la ţară,
aici, în judeţ ?
- în afară de cei trei ani cât am fost la pension, am stat toată vremea la ţară, aici în judeţ; întâi cu
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 125
i.uâl meu, apoi... - Smărăndiţa se opri puţin... - la Năpădeni.
- A! La Năpădeni! Am auzit că aveţi o casă frumoasă şi o splendidă grădină aşezată într-un superb
>   peisagiu, care poate da un cadru frumuseţii dumneavoastră atât de impresionante.
Smărăndiţa nu îndrăznea să ridice ochii din far-I uric şi nu ştia ce să-i mai răspundă.
- A! Doamnă, vă place să staţi la ţară ? - şi fără sa aştepte răspunsul, contele îşi urmă expansiunile. Şi cu admir natura. Departe de convenţionalităţile şi zbuciumul sau splendoarea falsă a oraşelor, în faţă cu imensitatea domului ceresc, în orizontul larg al dealurilor basarabene, te simţi mai bun, mai înălţat,
' • mai curat. Şi aş fi în stare să trăiesc o viaţă întreagă în societatea unei femei iubite, a unui suflet înrudit, care te înţelege, te îmbărbătează; altfel, chiar splendoarea naturii te deprimă.
Smărăndiţa, stăpânindu-şi confuziunea, a reuşit
■i!   să strecoare:
- Am stat puţin în oraş, am fost numai în treacăt puţine zile şi la Odessa, dar mie mi-a plăcut: teatre, concerte, tovarăşe cu care puteam vorbi şi citi împreună, discuta.
' * - Dar la ţară ? - o învăluia contele cu privirea lui entuziastă şi cu vocea în care se auzea admiraţia şi înduioşarea - la ţară nu aveţi tovarăşe de o vrâstă cu dumneavoastră, nu aveţi distracţii ?
- Am pe Nataliţa, nepoata lui Egor Stepanovici, m'   care vine adesea la noi; apoi sunt câteva familii prin
vecini, câteva rude cu care ne întâlnim şi... - Smărăndiţa iarăşi se opri puţin - nu prea am vreme, gospodăria, copiii...
- A! - exclamă sugestiv contele şi tăcu.
126
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
127
Apoi:
- îmi rezervaţi, doamnă, un vals şi cadrilul ?
- Nu prea am dansat de când am ieşit din pensionat. Mă tem că am uitat.
5       - O! - zâmbi în răspuns cavalerul. N-a putut trece o eternitate de când aţi părăsit pensionatul!... Şi sunteţi născută pentru dans, prin graţia şi elasticitatea naturală a mişcărilor dumneavoastră. Pot conta ? Smărăndiţa nu ştia ce să spună: nu avea curajul
10 să consimtă, nici energia să refuze. Privirile încurajatoare ale Paulinei Andreevna o intimidau; amuţise şi se uita fix în farfurie.
Natalia Chirilovna, al cărei „cavaler" - un colonel solid, de tipul cunoscut în Rusia de pe vre-
is muri sub numele de burbon, interesat mai mult de menu-ul banchetului decât de conversaţia cu vecina de masă - nu o împiedica să tragă cu urechea la dialogul din dreapta ei, interveni cu vioiciune, în momentul psihologic.
20 - Mă rog, Wladislaw Stanislawowici, nici nu-ţi poţi închipui cum dansează mătuşica mea, uşoară ca o pană, parcă lunecă în văzduh, o fee, dar numai acuma mocneşte, mucezeşte la ţară, unde îşi închipuie că poate duce viaţa de matronă bătrână. Contez
25 pe mata, conte, s-o deştepţi, s-o dezgheţi! Nu te lăsa s-o redai tinereţii!
- Ah! Doamnă, fericit va fi le prince charmant qui reveillera cette belle au bois dormant1.
Smaragdiţa, ale cărei reminiscenţe de pension îi dă-J0   deau putinţa să prindă înţelesul complimentului, a fost aruncată într-o confuziune şi mai marc. îi venea să sară şi să fugă, cu atât mai mult cu cât fermecătorul
1 Făt-Frumosul care va deştepta pe această Frumoasă din Pădurea Adormită, (fr.) (n. ed.)
cavaler, ca din întâmplare, a atins uşor mânuţa ei, retrasă îndată de pe masă, ca arsă.
Din fericire, în momentul acesta Stephan Gheorghevici se ridică pentru obligatoriul speech, în faţa re-i prezentanţilor puterii şi ai gloriei împărăteşti şi, cu un uşor salut la adresa guvernatorului şi a generalului comandant, mândrindu-se cu accentul lui rusesc, rosti:
- Doamnelor şi domnilor! In numele nobilimii io   basarabene întregi, credincioasă, fără deosebire de origină, împărăţiei, supusă şi devotată tronului, să-mi daţi voie să închinăm paharul nostru în sănătatea Majestăţii Sale împăratul Alexandru Nicolaevici! Ura!
- Urrra! - prinse în cor asistenţa.
/ s Când s-a potolit puţin entuziasmul obştesc, se ridică guvernatorul, Hvost-Berezinski, un general scurt şi gros, cu un glob rotund cărămiziu pe umeri, cu nişte ochi ieşiţi din orbite sub stufoasele-i sprâncene, şi începu să tune de sub o enormă mustaţă, cu
20   un glas sonor, dar răguşit:
- E-e-e, domnilor, nobilimea este pavăza tronului şi temelia, e-e-e, împărăţiei. Aşadar, nu are decât, e-e-e, origina pravoslavnică rusească. Cu toţii suntem fiii sfintei Rusii şi, e-e-e, slugi împărăteşti. Şi
25 Basarabia, pusă la hotarul împărăţiei, va rămânea, e-e-e, un zid de oţel. Ridic paharul meu pentru mareşalul nobilimii basarabene, patriotul Stephan Gheorghevici Cazară, şi pentru graţioasa lui soţie Paulina Andreevna. Ura!
jo       - Urrra! - clocoteau comesenii.
Orchestra a intonat „tuşul". Doamna Cazară era gata să dea semnalul de sfârşit, când, pe neaşteptate, apăru încă un orator, un bărbat foarte subţire,
128
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
129
cu capul prea mare pentru statura-i mijlocie, dar parcă strivit din lături, cu profilul şi mai ascuţit de un nas enorm, înaintat deasupra obrajilor, acoperiţi cu o bărbuţă rotundă, foarte îngrijită. Era candidatul 5 rival al lui Stephan Gheorghevici, regulat „trântit" până acuma, dar sigur de viitorul lui, ca reprezentant al vremii, Feodor Feodorovici Carpinschi.
Descendent dintr-o veche familie moldovenească, cu multe ramificaţiuni şi în Moldova de peste Prut,
io el, totuşi, slavofil şi reacţionar fervent, poza ca reprezentant al ideii pan-ruseşti şi forma, împreună cu mulţi membri ai numeroasei familii Carpinschi, un fel de clan politic, care-şi făcea un merit din lupta pentru rusifi-carea cât mai grabnică şi mai radicală a Basarabiei.
is Această familie a dat Imperiului Rus miniştri, diplomaţi, generali, dar totuşi şeful ei n-a putut să câştige voturile nobilimii basarabene, în majoritate, pe atunci, încă moldovenească.
- Doamnelor şi domnilor, - rosti el cu o graseiare
20 pronunţată - aşa cum a spus Excelenţa Sa, nobilimea rusă formează temelia împărăţiei şi pavăza tronului. In Basarabia, nobilimii îi incumbă o misiune deosebit de importantă: de a asocia la viaţa obştească a naţiunii ruse această populaţiune, de curând emancipată de că-
25 tre glorioasa oaste a Rusiei pravoslavnice de sub jugul păgân, populaţiune, deşi slavă de obârşie, înstrăinată însă de marea naţiune mamă, care aduce lumina şi triumful crucii creştinilor robiţi de Semilună. Ridic dar paharul meu pentru glorioasa oaste împărătească şi
jo falnicul ei reprezentant, Excelenţa Sa domnul general Dubrovin, comandant al diviziunii basarabene. Ura!
„Tuşul", urale, zgomote de scaune îndepărtate şi, la semnalul dat de Paulina Andreevna, banchetul a luat sfârşit.
Smărăndiţa, eschivându-se, fără să dea braţul contelui Przewicki, aproape fugea spre capătul sălii, unde Iorgu Răutu, în picioare, întrecea cu un cap pe cei mai înalţi dintre oaspeţi, dar în drum fusese prinsă 5   de Paulina Andreevna:
- Ei, cum ai petrecut, ma chere Mignon ? Nu-i aşa că Przewicki e foarte drăguţ ? Este dintr-o mare familie şi bine crescut, dar a avut oarecari nenorociri, care l-au aruncat între urşii noştri moldoveni. Ce ţi-a vor-io bit ? Ţi-a cerut să-i acorzi cadrilul ? O! ai să vezi cum conduce, cu el parcă-ţi cresc aripi.
Orchestra a intonat un vals. Părechile alunecau în viforul dansului pe parchetul lustruit.
Smărăndiţa, nici ea nu ştia cum, fără să poată 15 schimba două vorbe cu Iorgu Răutu, s-a trezit în braţele contelui Przewicki. Stânjenită de această atingere, ruşinată de torsul ei dezvălit, deasupra căruia se înclina graţios capul cavalerului, ea parcă nici nu atingea pământul, dusă ca o petală de uraganul deli-20 cios; şi, răpită de vârtej, i se părea că toate candelabrele se topesc în cercuri şi dungi de foc.
Când orchestra se opri, ea fu silită, ca să nu cadă jos, ameţită, să dea braţul contelui, care avu prevederea de a o duce spre scaunul pe care luase loc Natalia Chi-25   rilovna, veselă, strălucitoare şi delicioasă, exuberantă de viaţă, zburdalnică, binevoitoare şi... complice!
Tot restul serii Smărăndiţa nu avu o clipă de odihnă. Vag simţea ea trebuinţa de ocrotire din partea soţului ei, dar, în neştire, trecea, ca o somnambulă 30   din braţe în braţe, simţindu-se strânsă de un frac sau de o uniformă galonată.
După un vals urmă o „polcă", o mazurcă, un cadril şi iar un vals. Şi parcă tot mai des se pleca
130 C. STERE
asupra torsului ei dezvălit profilul elegant al contelui polonez.
La cotillion Smaragdiţa se găsi în primele rânduri cu Wladislaw Przevicki, care diriguia figurile 5   acestui dans complicat.
- Messieurs, balancez vos dames! Les dames ă droite, les messieurs a gauche ! Les dames restent sur place, les messieurs en avânt! La chaîne! Tournez messieurs !' - şi o ghirlandă de părechi urma pe
10 Przewicki cu Smărăndiţa, din salon în salon, până la terasa din dos, invada sălile laterale, unde domnii mai în vrâstă şi cucoanele resemnate se războiau la cărţi.
Smărăndiţa abia putea zări o clipă, ca o umbră întunecată, figura masivă a lui Iorgu Răutu aşezată la
15  preference, apoi viforul o răpea mai departe.
- Messieurs, tournez! Chaîne de dames! Les messieurs a genoux, les dames en cer ele!...2
Balul s-a isprăvit spre dimineaţă.
Când dincolo de Nistru, peste câmpia albă a Po-20 doliei, întinsă până la marginea orizontului, se aprinseră zorile şi zăpada fu însângerată de primele raze de soare, invitaţii din împrejurimi plecară direct pe acasă, fără să mai stea la odihnă.
Şi soţii Voronin au preferat două ceasuri de drum 25 de sanie până la Oniţcani ospitalităţii din Vântura, în haosul dimineţii de după un bal prea frecventat.
Când Natalia Chirilovna îşi comunicase inten-ţiunea soţilor Răutu, Smărăndiţa, încă sub impresia viforului răpitor, insistă să plece şi ea.
1 Domnilor, balansaţi-vă doamnele (perechea)! Doamnele, la dreapta, domnii, la stânga! Doamnele rămân pe loc, domnii înainte! Lanţul! Intoarceţi-vă, domnilor! (n. ed.)
2 Domnilor, întoarceţi-vă! Lanţ de doamne! Domnii, în genunchi, doamnele în cerc! (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 131
Sania luneca de pe o culme pe alta a acestei regiuni de coline virginale.
In văi nuanţate de tonuri albastre, coamele apăreau aprinse de soarele ridicat peste orizont.
Aerul rece şi înviorător parcă alunga oboseala Smărăndiţii, care, învălită în blănurile ei, lipită de Nataliţa, retrăia impresiunile negrăite ale nopţii.
Dar la Oniţcani, unde urma să se despartă de Voroneşti, Smaragdiţa se simţi deodată prinsă de o io oboseală mortală. Palidă, fără nici un pic de sânge în obraz, ea întrebă cu timiditate pe Iorgu, dacă n-ar putea rămânea puţin, pentru odihnă, la Nataliţa.
Conacul din Oniţcani, deşi comod şi cu gust mobilat, nu avea multe încăperi. Totuşi Nataliţa, dându-şi n seama de starea sufletească a „mătuşicăi", începu, după obiceiul ei, să trepideze de bucurie.
- Da! Rămânem numai noi, cucoanele, să ne odihnim! - hotărî ea fără drept de apel. Iar boierii să fie buni şi să plece singuri la Năpădeni, iar noi -20 ha-ha-ha! - venim numai mâne dimineaţă! Margareta Jozefovna se va îngriji până atunci de copii. Şi Tolea - se uită ea cu înţeles la domnul Voronin -va ţine de urât lui moş Iorgu.
Tinerele femei rămase singure, Smărăndiţa, fără să .' 5 ştie pentru ce, nu-şi putu reţine un plâns de copil; şi a plâns mult, mult, în braţele Nataliţei. Apoi, ca după o descărcare nervoasă, a adormit tot ca un copil; şi prin somn surâdea, din când în când suspinând uşor.
Nataliţa îi dezmierda în tăcere, domol, braţul ce >o   i-1 aruncase după gât.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
133
Cap. XV
PREGĂTIRI DE ASEDIU
Peste vreo două săptămâni, spre sfârşitul lui ianuarie, într-o zi când fulgi mari de zăpadă brăzdau 5 tot cerul într-o reţea mişcătoare, Natalia Chirilovna Voronin, abia sărită din sanie, se repezi pe scările caselor din Năpădeni şi, prin irupţiune năprasnică în iatacul Smaragdiţii, o surprinse în faţa oglinzii, cu un număr al revistei ilustrate în mână. 10 Deşi Smaragdiţa închisese repede paginile revistei şi, cu un gest indiferent, aruncase jurnalul, Natalia Chirilovna, abonată şi ea la „Niva", îşi putu da seama că astfel fusese dosit portretul împărătesei Eugenia.
a - A-a-a! - surâse ea la aerul nevinovat al Sma-ragdiţei. Tocmai despre el vreau să-ţi vorbesc. M-a rugat foarte mult să vin împreună cu el într-o zi la Năpădeni.
Smaragdiţa, cu gestul obişnuit - semn de perple-20   xitate -, îşi duse degetul la tâmpla stângă şi se trădase astfel încă o dată. Deşi nu se pronunţase nici un nume, ea nu lăsă nici o îndoială că înţelesese despre ce şi despre cine este vorba!
îmbujorată, abia putu îngăima: 25        - Dar cum vrei să vie ? Egor Stepanovici nu poate vorbi ruseşte, iar el nu ştie moldoveneşte!
Natalia Chirilovna, respirând aerul rece, fără măcar să se dezbrace, acoperită de roua fulgilor topiţi, apucă pe „tuşică" şi începu s-o sărute răspicând:
- Obrăjelul!... altul!... Fruntea! Năsucul! i   Bărbia!... Ochişorii!... Unul!... Altul!... Aşaaaa,
ştrengăriţo! Ce copil eşti! S-a şi apucat să înveţe moldoveneşte şi nu trebuie să ştie mult ca să steie de vorbă cu moş Iorgu. Poate şi acuma juca pe moldoveneşte pichetul şi ecarte, zău! Ha-ha-ha-ha! - şi io iar sărutări. Lasă-mă pe mine, ştiu eu pe moş Iorgu, am să pun la cale totul...
- Dar...
- Taci, tuşică, taci Dusea dragă! Ce, să ne oftigim noi aici, tot gospodărie şi gospodărie! Slava Domnu-
/ > lui, ai şi pe Margareta Josefovna, pe Zoiţa, pe jupâneasa Marghioala şi pe manca, şi pe dădaca, şi pe Gafiţa, şi pe dracu, şi pe lacu! Şi o dată eşti tânără în viaţă! Şi veacul femeii e scurt! Eu am douăzeci şi opt de ani şi acuş, acuş trec peste pragul blăstămat al ce-
20 lor treizeci de ani. Nici tu, cu cei optsprezece ani ai tăi, n-ai cine ştie cât până să sari peste acest prag!
Contele Przewicki a început, în curând, să frecventeze destul de des Năpădenii; şi a găsit, într-adevăr, chiar şi mijlocul de a conversa cu Iorgu Răutu,
>•> într-un fel de limbaj convenţional, în care contele, spre a fi mai accesibil pentru conu Iorgu, schilodea cu nemiluita limba rusă, iar acesta, din aceleaşi motive şi cu aceeaşi sârguinţă, maltrata limba moldovenească: de altfel, vocabularul ce le era necesar
io pentru schimbul de idei nu trecea cu mult peste vreo două-trei duzini de cuvinte.
Iorgu Răutu se simţea măgulit de atenţiunile acestui mare aristocrat, conte autentic, care manifesta
134 C. STERE
multă consideraţie pentru boierul moldovan şi ştia să aprecieze gospodăria lui, grajdul lui, ca şi iscusinţa lui la pichet şi ecarte.
Smaragda Theodorovna nu-şi analiza stările su-5 fleteşti. Ea se simţea atrasă de acest tânăr manierat şi bine crescut, care a cunoscut saloane de elită şi Curţile tuturor marilor capitale din Europa; care ştia nu numai să povestească tribulaţiunile şi episoadele dramatice ale vieţii sale agitate, dar să şi discute, în
10 formă uşoară şi plăcută, chestiuni de modă şi de literatură, dezvelindu-şi cu acest prilej sentimente înalte şi delicate; el reuşea chiar să facă şi pe Smărăndiţa să-şi biruiască timiditatea şi să-şi expună naivele sale aprecieri şi reminiscenţele literare, acumulate
n   în anii de pensionat.
Smaragdiţa se mira ea însăşi şi se bucura că-şi poate astfel dovedi inteligenţa ei suplă şi vie şi un real umor şi talent de expunere, cu toată lipsa ei de cultură şi de cunoştinţa mai rafinată a limbii.
20 După asemenea conversaţiuni, de cele mai multe ori foarte scurte, Smaragdiţa se simţea mai înviorată, mai veselă; starea sănătăţii ei, fără doar şi poate, se îmbunătăţea; înflorea în fiecare zi mai mult; părea tot mai frumoasă şi chiar mai tânără decât cei optspre-
25 zece ani pe care îi număra. Nimeni n-ar mai fi putut crede că e soţie şi mamă de doi copii.
Şi, totuşi, din adâncimile nescrutate şi „refulate" ale conştiinţei sale se ridica o scurtă protestare - un sentiment nedesluşit, reprimat îndată, de vinovăţie!
30 Nu i se putea reproşa nimic ca mamă. îşi îngrijea copiii, îi iubea pasionat, mai cu seamă pe Sonia.
Când, prinsă în vâltoarea îndatoririlor ei mondene, se despărţea de ei măcar pentru câteva ceasuri, nici o clipă nu-şi uita şi îndatoririle ei de mamă.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 135 Ca soţie ?...
Dată fiind deosebirea de vrâstă, ea nu-şi putea lua asupră-şi răspunderea pentru căsnicia cu Iorgu. Doctorul îi uşura cugetul. >       Şi chiar Egor Stepanovici - suflet bun, cu toate pornirile lui, adesea neînfrânate şi grosiere - ţinea mult la Smaragdiţa şi, bucurându-se din inimă la rezultatele tratamentului prescris de medicul casei, el nu uita stavila pe care acesta i-o impusese... io       Absorbit de grijile gospodăriei, simţindu-se întotdeauna de prisos şi stânjenit în saloane, Iorgu Răutu, în afară de participarea la vânători, evita alte petreceri mondene. Dar Smărăndiţa, recunoscută după balul din Vântura ca o stea a elitei sociale locale, 15   era solicitată de toate saloanele boiereşti din judeţul S*** şi chiar de peste hotarele lui.
De cele mai multe ori, ea era însoţită, în lipsa lui Iorgu Răutu, de Natalia Chirilovna Voronin şi adesea luată sub aripa doamnelor Cazară, Brezo şi a al-20   tor cucoane din înalta aristocraţie basarabeană.
Contele Wladislaw Przevicki era şi el aproape întotdeauna nelipsit din saloanele s**"ciene.
Foarte repede, el ajunse răsfăţatul acestor saloane; mamele cu fete de măritat îl alintau, îl supravegheau 25 şi-1 urmăreau cu cel mai viu interes; frumuseţile recunoscute ale judeţului îşi risipeau farmecele în faţa lui; inimile fecioarelor romantice zvâcneau de nădejde la apariţia lui.
Contele se strecura prin mrejele tuturor solicită-30   rilor cu multă eleganţă şi graţie, fără să poată fi învinuit de vreo lipsă de tact. Dar, în acelaşi timp, dânsul ştia să facă pe Smaragda Theodorovna Răutu să simtă în fiecare moment că o distinge dintre toate. Astfel a trecut iarna.
136 C. STERE
Primăvara, cu începutul muncilor agricole, cu închiderea sezonului de vânătoare, curma şi seria balurilor şi a recepţiunilor mondene.
In anul acela, mai cu seamă, urmând să se întru-5 nească la Chişinău, pe la jumătatea lui mai, adunarea trienală a nobilimii provinciale pentru alegerea de mareşal, magnaţii basarabeni, cu familiile lor s-au şi grăbit să se concentreze în capitală, în vederea unui nou „turnir" între cele două lagăre ale boierimii din 10 „gubernie".
Soţii Răutu, rugaţi cu insistenţă de Stephan Gheorghevici Cazară şi chiar de şeful partidului „moldovenesc", domnul Chirii Chiriacovici Leon, se pregăteau şi ei de drum.
n La începutul lui mai, Smaragda Theodorovna, gânditoare, stătea pe banca din deal, în parcul Năpădenilor; pământul încă umed respira aromele vieţii renăscute; exhalaţiile straturilor înflorite se amestecau într-o simfonie de miresme, în care dominau lili-
20 acul şi irişii; în câmp răsuna cântecul tremurat al ciocârliei, căruia îi răspundeau din parc trilurile pasionate ale privighetorii.
Copiii, scoşi şi ei în grădină sub supravegherea Margaretei Jozefovna, văzând pe mama, s-au repezit
25 spre ea, în cap cu favorita Sonia, cu strigătul de bucurie, „mămica, mămica", urmată de micul Tosia, care, neavând încă nici doi ani, se legăna în mers ca un ursuleţ.
Dar Smaragdiţa, după o sărutare fugitivă, parcă 30   enervată, porunci Margaretei Jozefovna să-i coboare în vale. Rămasă singură, ea se uiă sfioasă împrejur, apoi scoase din corsaj un mic pătrat de hârtie, îl desfăcu şi îl reciti, parcă înfiorată.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 137
Era scrisoarea contelui Przewicki, pe care i-o adusese dimineaţa Natalia Chirilovna.
Smărăndiţa se oprea de emoţiune asupra fiecărui cuvânt al celei dintâi misive de dragoste ce i-a fost >   adresată:
„Scumpă doamnă, Dacă aveţi o umbră de îndoială asupra sentimentului care-mi smulge aceste rânduri, dacă o clipă aţi avea bănuieli asupra intenţiunilor de care sunt însu-io   fleţit, vă rog să aruncaţi, fără a-1 mai citi, acest nemernic petic de hârtie.
Cred însă că inima nu mă amăgeşte. Cum un pelerin, rătăcit în deserturile aprinse, îşi întinde cu nădejde braţele spre viziunea unei oaze din n   zarea îndepărtată, sunt stăpânit de icoana ideală -cea dintâi licărire de lumină, care a înseninat pentru o clipă bezna singurătăţii mele. E un miragiu, o realitate ?
Pot avea nădejdea de a alina această inimă însetată ? 20       Sunt un nebun, aiurez ?
Adorata mea, numai tu îmi poţi da răspunsul!
Mă îngrozeşte însă şi gândul că ai putea vedea în rugile mele altceva decât o izbucnire năprasnică de adoraţiune.
25 Nu cer acum răspunsul. Dar să-mi dăruieşti o clipă, o singură clipă, fără prezenţe inoportune, pentru ca să-ţi pot spune tot zbuciumul meu sufletesc şi să depun la dragele tale picioruşe jertfa vieţii mele întregi. Nu semnez aceste aiurări nebune, fiindcă, dacă nu mă
30   ghiceşti, chiar aceasta va fi un verdict de moarte!..."
Braţele Smaragdiţei căzură pe genunchi şi ea privi un timp în neştire spre câmpia nemărginită a Podo-liei, învelită în zarea albastră.
138
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
139
10
75
Apoi, aruncând din nou o privire împrejur, se repezi la vale, susţinându-şi rochia, ocoli la stânga grupul de copii, care se urca pe altă alee a parcului, şi se opri numai la ţărm.
Aici, după ce sări pe piatra de granit care bara la margine cursul Nistrului, aruncă, petec după petec, scrisoarea ruptă în bucăţele mărunte. Apucate de vârtejul apei, bietele petale maculate lunecau pe încreţiturile undelor mici, ridicate de adierea uşoară a vântului.
Apoi, tot în fugă, ea se urcă spre conac, înconjurând din nou pe copii cu îngrijitoarele lor.
In cerdac, Iorgu Răutu, înarmat cu ochelari, citea de pe o hârtie lui Alexandru vechilul numele oamenilor care urmau să fie scoşi a doua zi la lucru pentru reparaţia digului din Ciripeni, care suferise de revărsarea apelor de primăvară.
- Egor Stepanovici, - îl întrerupse Smaragdiţa, urcând scările - am primit o scrisoare de la Paulina Andreevna, care ne roagă foarte mult să venim cât mai curând la Sobrania Dvorenilor. Spune că va fi o bătălie cumplită la alegerea mareşalului.
Iorgu Răutu, privind-o în jos peste ochelari, i-a aruncat cam cu năcaz:
- Ştiu, frate, îi o adevărată belea! Mi-a trimis vorbă 25   şi mie conu Stephan, trebuie să mergem, n-avem încotro, dar mai este vreme.
Smaragdiţa, oftând, se lăsă în fotoliul de trestie din cerdac, cu un aer de resemnare şi tristeţă, la care ştia că Iorgu Răutu nu poate rezista.
- Bine! - răspunse ea cu o voce stinsă - cum vei vrea matale, Egor Stepanovici!
Experienţa o învăţase că, întotdeauna, cu Iorgu Răutu, temperament violent, care se aprinde la rezistenţă sau contrazicere, se poate face orice cu două-trei
20
30
suspine şi cu o privire melancolică şi două-trei lacrimi reţinute.
Manevra reuşi şi de data aceasta. Fără să mai spuie un cuvânt, soţul resemnat porunci lui Alexandru vechilul să cheme îndată pe Dumitru vizitiul.
Faţa Smărăndiţii se însenină. Sub o impulsiune irezistibilă, ea apucă mâna lui Iorgu Răutu, minunat, o sărută şi dispăru ca o arătare în uşă. Ajunsă în iatacul ci, ea îndată şi începu să-şi pregătească valizele şi bagajele, cu ajutorul Gafiţci şi al jupânesei Marghioala.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
141
Cap. XVI „DVORENII"
Iorgu Răutu fusese prevenit de domnul Alexandru Matveevici Vătruţă, „moldovenizantul", că 5   „Sobrania Dvorenilor" - adunarea nobilimii provinciale - din anul acesta are o importanţă deosebită.
Alexandru Matveevici Vătruţă şi Constantin Dimitrevici Chirilă, cei doi reprezentanţi ai liberalismului şi ai moldovenismului basarabean de pe 10   vremuri, desfăşurau cu acest prilej o vie activitate la Chişinău.
Şi, în adevăr, viaţa socială a Basarabiei trecea în acea epocă printr-o criză acută.
După abrogarea statutului autonom al Basarabiei,
15 după eliminarea limbii naţionale din administraţie, din justiţie, din şcoli, boierimii moldovene i-au fost hărăzite spre consolaţie titlurile de nobleţă rusească, împreună cu organizarea „Sobraniilor" de clasă, după tipicul din imperiu, în realitate, fără nici o atri-
20   buţie de real interes obştesc.
In aceste condiţii, „Sobraniile Dvorenilor" se degradau cu timpul tot mai mult, reducându-se la un simplu prilej de intrigi urâte, de ceartă meschină, de dezlănţuire de vanităţi mărunte şi de apetituri grosiere.
25 Rapoartele guvernatorilor către împărat vorbesc cu un nemăsurat dispreţ de aceste manifestări ale
boierimii degenerate, care număra însă în sânul său pe mari proprietari funciari, purtători de nume istorice, descendenţi din dinastiile bizantine.
„Era marilor reforme", inaugurată după războ-■   iul nenorocit din Crimeea, nu putea rămânea totuşi fără răsunet şi în Basarabia sălbătăcită sub regimul de rusificare.
Au fost puse la ordinea zilei reglementarea raporturilor agrare, prin desfiinţarea „boierescului", io reforma justiţiei, serviciul militar obligatoriu, introducerea „zemstvelor" şi a instituţidor de autonomie locală în oraşe şi la sate. Aceste probleme atingeau direct interesele tuturor claselor sociale din Basarabia şi deci nu puteau să nu agite şi apele stagnante ale n vieţii provinciale, dând un deosebit interes aşteptatei „Adunări a Nobilimii".
Cei doi şefi ai liberalismului moldovenesc nă-dăjduiau că, cel puţin cu acest prilej, va sufla aerul de renovare în Basarabia, deşteptând aci viaţa socială şi ■ii intelectuală.
La sosirea caleştei încăpătoare a Răuteştilor la Chişinău, chiar de la bariera Orheiului se putea observa în străzile largi şi de obicei pustii o animaţie deosebită.
'■< La colţuri de stradă, se vedeau grupuri de populaţie, urmărind cu interes trăsurile baroce, care soseau din unghiurile cele mai prăpădite ale Basarabiei şi care, alături de echipajele de lux recent importate, apăreau ca rămăşiţele deluviale. „Troici", părechi
io de „trotteuri", mârţoage, fosile, cadrigii şi „ţuguri" de patru şi şase cai înaintaşi se încrucişau şi mişunau în toate părţile, dând impresia de pitoresc şi de agitaţie obştească.
142 C. STERE
Pe terasa Hotelului „Paris", în faţa „Bulevardului", soţii Răutu au fost salutaţi, cu respect şi simpatie jovială, de vestitul proprietar al hotelului, Gaspar Gasparovici Nazarian, care era un factor al vieţii pu-5 blice basarabene, asupra căruia un cronicar al acestor vremuri nu poate trece.
Pe atunci nu apărea la Chişinău nici un ziar. Gaspar Gasparovici, mai multe decenii, singur avea misiunea de a satisface trebuinţele de publicitate 10   şi de publicistică ale provinciei.
Spiritual, prietenos şi cu minte ageră, el era bine văzut şi bine primit în toate cercurile societăţii Chişi-năului şi, în acelaşi timp, se ţinea în contact zilnic cu toată boierimea provincială, pe ai cărei fruntaşi îi 15 găzduia, când veneau în capitala provinciei, şi cu plăcere le făcea comisioanele cu care îl însărcinau, când nu puteau veni; şi pe toţi îi sfătuia, îi informa şi-i îndruma, chiar fără să fie rugat.
Peste tot era populară figura expresivă a acestui 20 om mic de statură, cu un barbişon ascuţit ă la Napoleon III, cu craniul luciu, fără fir de păr şi cu ochii vii, pătrunzători. în fiecare dimineaţă, cu o şapcă de stofă groasă în cap iarna şi cu o panama vara, el se aşeza pe terasa hotelului şi nu lăsa să treacă, fără o frântură de 25 conversaţie prietenească, pe niciun trecător cunoscut. Şi cine nu-i era cunoscut ?
- A-a-a, Fedor Ivanovici! - exclama el la vederea vreunui cetăţean respectabil al capitalei basarabene. Câte veri şi câte ierni nu te-am mai văzut ? Ce mai 30 faci ? Sănătos ? Voinic ? Dar Elena Vasilievna ? Dar Măria Petrovna ? Şi cum e Constantin Ivanovici ? Şi-a vândut moşia ? Şi-a măritat fata ? Sunt mulţumiţi de ginere ? Au adus o guvernantă ? Stepanida Ivanovna 1-a prins pe Petru Petrovici cu bona ? He-he-he!
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 143
în puţine minute, cetăţeanul descărca tot ce ar fi văzut, auzit sau închipuit. Materialul astfel adunat pe terasă, aflat de la clienţii hotelului veniţi din provincie sau din corespondenţa lui pentru comisioane 5 şi sfaturi, era triat, selectat, combinat, dezvoltat, înflorit, într-un cuvânt suferea o prelucrare literară şi artistică. Gaspar Gasparovici era un om de talent!
Seara, la apariţia lui la Clubul Dvorenilor, el era întotdeauna primit cu ovaţiuni; şi cei mai încăpăţânaţi io   jucători de cărţi îşi părăseau mesele şi-1 înconjurau pe Gaspar Gasparovici, căruia i se ofereau imediat ţigări, un pahar de vin sau de licheur, la o tradiţională cafea turcească, în faţa căreia putea şedea ceasuri întregi. Şi atunci Gaspar Gasparovici îşi revărsa tezaurul 15   de noutăţi, de anecdote, de zvonuri şi supoziţii sau sugestiuni, întotdeauna într-o formă spirituală şi chiar briliantă, fascinând pe ascultători şi ţinându-i suspendaţi în aşteptarea unei concluziuni picante.
Iorgu Răutu a putut fi, astfel, bine documentat 20   asupra situaţiei, în ajunul adunării nobilimii.
Această situaţie era în adevăr paradoxală şi impunea guvernatorului, generalul de infanterie Apolon Apolonovici Hvost-Berezinski, o grea sarcină şi un neobicinuit efort intelectual. In biroul său, din locu-
25 inţa sa privată, el chemase atunci în ajutor pe consilierul intim al tuturor predescesorilor săi din ultimele decenii, un funcţionar al cărui patriotism rusesc era cu atât mai fierbinte, cu cât trebuia să fie uitată originea lui moldovenească, Ivan Ivanovici Covată, un
30 tip parcă desprins din paginile lui Gogol, dintre aceia pe care marele ucrainean 1-a botezat prin eufemism „bot de oală".
144 C. STERE
Acesta puse în faţa generalului pe masă un dosar gros, cu rapoarte confidenţiale din ultimii ani.
Şi generalul, care, prin firea lui de epicurean, se simţea aşa de bine până în acest moment, în mijlocul 5 aristocraţiei locale, acuma cu teroare citea din vestitul raport al nu mai puţin vestitului consilier de curte Somov, cum această ospitalieră şi docilă aristocraţie a fost pe vremuri caracterizată în actele oficiale:
„Origina comună şi educaţia asemănătoare a mol-10 dovenilor face ca moravurile lor să fie foarte deosebite de moravurile popoarelor cu idei sănătoase...
Pornirea dvorenilor moldoveni de a se sprijini reciproc împotriva ruşilor, pentru care nu simt decât ura; aversiunea lor de a se supune legilor fundamen-15 tale ale Imperiului îi duce la o conspiraţiune tacită spre a ascunde situaţia reală din provincie...
Exclusivismul lor faţă de funcţionarii ruşi şi favoritismul faţă de cei moldoveni îi face să proslăvească Moldova, tăinuind că acolo domină numai dreptul 20 celui mai tare împotriva legilor divine şi omeneşti, exploatarea nemiloasă a statului în folosul exclusiv al boierimii..."
Instrucţiunile recente primite din Petersburg dezveleau, în acelaşi timp, intenţiunile guvernului impe-25 rial de a realiza în Basarabia reforma agrară mult mai largă ca în restul imperiului, atât pentru a slăbi boierimea, cât şi pentru a asigura simpatiile ţărănimii pentru regimul rusesc.
- Domnule Covată, cum crezi dumneata, e-e-e, 30 putem noi pune la cale aşa ceva, e-e-e, demonstraţie de credinţă către Maiestatea Sa împăratul din partea nobilimii, adică, e-e-e, un gest cavaleresc, e-e-e, îi dăm şi sufletul, e-e-e, şi moşia, cât vrea! Putem aranja noi un fason de acestea ? A ?
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 145
Şi generalul îşi aţinti ochii bulbucaţi asupra lui Covată.
Acesta arăta prin toată atitudinea lui că se topeşte de admiraţie şi respect pentru şeful său. > - La poruncă, Excelenţa Voastră! S-ar putea pune la cale, să şoptim un cuvânt domnilor Vătruţă sau Chirilă. Şi aceştia vor şti să învârtească pe Chirii Chiriacovici Leon şi pe Stephan Gheorghevici Cazară.
- Ce ? Cum ? - tună răguşit generalul sărind în io   picioare, şi chiar spincenele lui stufoase se zburliră.
Vătruţă ? Chirilă ? Aceşti fracmasoni ? Aceşti carbonari ? Aceşti separatişti ?
Admiraţiunea, devotamentul şi respectul lui Covată parcă îl anihilau; şi, contractându-se în colac, / >   el îndrăzni totuşi să obiecteze:
- La poruncă, Excelenţa Voastră! Dar n-am putea găsi pe nimeni altul pentru aşa ceva.
- Cum ? Dar aceşti patrioţi şi ruşi de sânge sau de suflet ca Feodor Feodorovici Carpinschi, Aristide
20   Nicolaevici Brezo, în sfârşit, baronul August Ferdi-nandovici Holstorm ?
Covată se subţie, scăzând la a patra parte din volumul său moral; totuşi îndrăzni să insiste:
- La poruncă, Excelenţa Voastră! Tocmai aşa, 25   Excelenţa Sa Feodor Feodorovici Carpinschi, Măria
Sa domnul şambelan Aristide Nicolawici Brezo, domnul baron August Ferdinandovici Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstorm sunt mari patrioţi, supuşi credincioşi şi devotaţi Majestăţii Sale Imperiale 30 Ţarul Alexandru Nicolaevici. Dar sunt boieri mari, foarte mari şi urmează să piardă până la două treimi din moşiile lor. Şi cum Excelenţa Voastră ştiţi, în toată împărăţia boierii mari, adevăraţii magnaţi, se cam ridică împotriva milostivelor reforme ale Majestăţii
146
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
147
Sale Ţarul Alexandru Nicolaevici - ei spun că reforma agrară ruinează nobilimea şi răzvrăteşte gloata, că o îndeamnă la trândăvie, că prăpădeşte agricultura şi că boierii noştri vor pierde şi mai mult ca magna-5   ţii din Rusia.
Generalul cade în fotoliu său şi o bucată de vreme îl fixează uluit pe acest model de funcţionar, „eminenţa griză"1 a tuturor guvernatorilor basarabeni de pe vremuri. <
io       - Atunci ? Să mă ploconesc eu acestor răzvrătiţi, acestor tulburători, separatişti ? A! Am să-i turtesc pe toţi în corn de berbec! - răcni răguşit guvernatorul, prototipul administratorilor cu „mâna de fier". - La poruncă, Excelenţa Voastră! Lăsaţi! N-avem
15 nevoie să ne ploconim înaintea nimănui. Doar, un mic meşteşug, aşa ceva se aranjează...
Chiar în acest moment, în biroul lui Constantin Dimitrievici Chirilă, cei doi „răzvrătiţi şi separatişti" stăteau la sfat.
20 Ei erau pe atunci dintre acei prea puţini moldoveni din Basarabia, care, trecând prin universităţile ruseşti, suferiseră influenţa curentelor de idei care agitau societatea din imperiu, se deprinseră să vorbească şi între ei mai mult ruseşte, fără totuşi să piardă senti-
25   mentul de solidaritate naţională românească.
De faţă se găsea şi Ivan Nicolaevici Telega din Cemeleuţi, mizantropul judeţului S***.
Alexandru Matveevici Vătruţă, gânditor, ciocănea încet cu degetul pe masă, vorbind domol şi măsurat:
30 - Nu putem face nimic fără domnii Leon şi Cazară -declară el -, din spirit de opoziţie împotriva elicei
1 De la fr. eminence grise, „eminenţă cenuşie", (n. ed.)
familiei Carpinschi, ei moldovenizează şi bat în struna liberalismului şi a progresismului.
- Ho-ho-ho! - izbucni sardonic strâmbându-şi buzele senzuale Ivan Nicolaevici. Aceşti latifundi-
» ari ? Dar reforma agrară le va croi în ferfeniţe latifundiile; instituţiunile de autonomie locală vor ridica greutatea specifică a ţărănimii şi a micii burghezii, în defavoarea nobilimii; lor nu le prea poate conveni nici serviciul militar obligator, nici reforma judici-io ară, care aduc o gravă atingere privilegiilor străvechi. Nu fiţi copii! - încheie dânsul.
Constantin Dimitrievici îşi purta coama de argint vechi alergând de la un colţ la altul al biroului:
- Dar Cazară vrea să fie mareşal! - striga marele 15 advocat al Basarabiei. El nu poate fi ales fără sprijinul boierinaşilor, pe care reforma agrară îi atinge mai puţin, iar celelalte reforme sunt în interesul lor; apoi avem şi noi câţiva prieteni. Carpinschi pune toate în mişcare tocmai spre a-şi întări poziţiile faţă
20   de reforme.
- N-aveţi grijă! - îşi reluă firul indomptabilul negru. In privinţa reformelor, troglodiţii noştri de toate coloraţiunile se vor înţelege de minune; dar cu toţii vor asculta smirna poruncile lui Hvost. Boieri-
25 mea moldovenească e moartă, puteţi să-i cântaţi prohodul : finis Basarabiae !
- Dar e o clasă dominantă! - nu se astâmpără Constantin Dimitrievici. Nu-i poate bate din picior orice Hvost!
30 - Eroare, amice, mare eroare! - se ţinea şi mai dârz negrul. De când şi-a vândut dreptul de primo-genitură, nu pentru un blid de linte, pe acesta i 1-a luat birocraţia imperială cu clientela ei, ci pentru petece de pergament şi pentru tinichele colorate, şi de
148
C. STERE
când a intrat ea însăşi în clientela de categoria a doua a acestei birocraţii, boierimea noastră nu mai e nici dominantă, nici măcar clasă. Ce fel de clasă poate fi - înţelegeţi odată! - strânsura fără nici un suflet, în care 5 două generaţii succesive nu se pot înţelege în aceeaşi limbă, ci se deosebesc mai mult între ele decât triburile de la antipozi ? Boierimea moldovenească a pierdut - şi tocmai în vremea când aceasta a fost mai necesar - conducerea socială în Basarabia - acel
10 leadership, care singur poate justifica acumularea de avere şi o situaţie socială privilegiată. Ea s-a înstrăinat cu desăvârşire - deveni elocvent şi patetic mizantropul nostru - ea s-a înstrăinat cu desăvârşire de masele ţărănimii, care în truda ei milenară, zidind în adâncimi
15 viaţa, cum generaţiile polipilor de corali construiesc continente, a fost izolată, prin stratul impermeabil de cultură străină şi neasimilată, de orice rază de lumină. Aşa numita rusificare a Basarabiei nu este decât un lung proces de sălbătăcire şi pustiire sufletească! In
20 această situaţie, boierii noştri nu-şi pot permite luxul unei atitudini demne, sunt sortiţi să ajungă o turmă abjectă şi servilă în slujba oricui ţine biciul în mână. Consecinţele, nu numai pentru starea ei morală şi intelectuală, dar şi pentru cea materială, nu pot fi decât
25   tragice. Nu contaţi dar pe această mortăciune!
Nici oratorul nu putea şti atunci cât de profetice erau vorbele lui: până la sfârşitul veacului, boierimea moldovenească din Basarabia pierdea nouăzeci la sută din moşiile ce-i rămăsese după reformă; complect rui-
30 nată, ea a format acea pepinieră de „zimbri", care înspăimânta Rusia şi dintre care se recrutau conducătorii „Ligii Adevăraţilor Ruşi", pogromiştii şi stâlpii obscurantismului intransigent şi... slugarnic.
Cap. XVII
„SOBRANIA"
în aşteptarea zilei hotărâtoare, atât Feodor Feodorovici Carpinschi, în palatul său din strada Mos-5   covei, cât şi Stephan Gheorghevici Cazară, în strada Căuşani, ţineau casă deschisă şi masă pusă pentru partizanii lor.
Agenţii ambelor lagăre făceau o vie propagandă între boierii veniţi din toate colţurile provinciei, io   foarte dezorientaţi în faţa evenimentelor şi a problemelor la ordinea zilei.
Cei mai mulţi profitau de ocazie şi, fie din indiferenţă, fie din instinct de conservare, făceau act de prezenţă în ambele cartiere generale şi asigurau pe ambii 15   rivali de concursul lor necondiţionat.
Baronul Gulfstream clocotea ca un cazan sub presiunea de zece atmosfere şi, în calitatea lui de stâlp al partidului patrioţilor adevăraţi ruşi, la fiecare pas provoca la duel pe cei bănuiţi de lipsă de loialism şi 20   de tendinţi moldovenizante.
El perora cu vehemenţă în restaurante, la club, în stradă, se încaieră cu opozanţii şi, în exploziunea patriotismului său neînfrânat, lăsa aproape toate localurile publice fără oglinzi şi pe mulţi chelneri cu 25   capetele sparte.
150
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
151
Conu Petrache Bârsianu profita de ocazie, ca să-şi afirme talentul oratoric, interpelând pe fiecare dvorean, oriunde-1 întâlnea.
- Eu vă întreb, gospoda, cuda mî idiom V Această 5 polojenie2 este nevânosima !} Naşi moşii, dărămaiţea, noi ne răzorim4, suntem vernopodanP, talpa tronului. Cuda mî idiom, gospoda ? - zbiera dânsul, nemaiştiind el însuşi în ce limbă vorbeşte.
Pentru partida moldovenească, propaganda a fost io   dusă cu multă discreţiune.
Afară de Costea Ursu din Măcărenci, poreclit „geambaşul", atât pentru faţa lui smeadă, cât şi pentru patima pentru cai, care îl ruina, nimeni din adepţii lui Stephan Gheorghevici Cazară nu se încumeta 15 să ţie piept manifestărilor exuberante ale baronului Gulfstream.
Dar cu atât mai multă tenacitate se desfăşura lupta acoperită prin saloane, ca şi prin intervenţii la cucoanele boierilor îndoielnici sau şovăitori.
20 Smaragda Theodorovna Răutu primi şi ea vizita şefului real al partidului moldovenesc, Chirii Chiriacovici Leon, cunoscut ca „Metternichul" Basarabiei - om blând ca înfăţişare, care vorbea încet şi domol, aproape în şoapte, fără să ridice vreodată vo-
25 cea, numai din când în când fulgerări de ochi negri trădând o voinţă de fier; râsul lui ascuţit, aproape feminin, ciudat, adesea înspăimânta pe convorbitorii săi, ca o ameninţare. Pentru boierii moldoveni,
1 ...domnilor, unde mergem? (rus.) (n. ed.)
2 Situaţie, condiţie (rus.) (n. ed.)
3 Insuportabilă, de nesuferit (rus.) (n. ed.)
4 Razorit'sia (rus.) - „a se ruina" (n. ed.) 3 Supus, credincios, loial (rus.) (n. ed.)
25
30
supărarea lui Chirii Chiriacovici, de altfel, însemna lipsa de orice protecţie.
- Sărut mâna, coniţă! - a salutat el de la intrare pe Smaragda Theodorovna şi, cu toată vrâsta lui, i-a sărutat cu mult respect mâna.
Smaragda Theodorovna, puţin jenată şi, în acelaşi timp, măgulită, şi-a exprimat mulţumirea de a vedea pe Chirii Chiriacovici.
- Stau chiar aici la hotel şi am aflat că aţi sosit cu conu Iorgu, pe care nu l-am mai văzut de mult; şi-mi aduc aminte cu atâta plăcere de ceasurile pe care le-am petrecut la dumneavoastră la Năpădeni, încât am ţinut să vă bat la uşă, aici, la Chişinău, şi să am vreo două vorbe cu dumnealui. Vin vremuri grele pentru noi, moldovenii. Avem nevoie să mai stăm la sfat, ce şi cum îi de făcut. Că sunt mulţi din boierii noştri moldoveni, care sunt sau prea hâtri, sau prea tembeli. Şi socot că şi cuconiţele noastre sunt cam de vină - hi-hi-hi! -, le ameţeşte cinstea pe care le-o fac cinovnicii1 cei mari înainte de alegeri. Hi-hi-hi! Şi mare păcat îi râvna aiasta a moldovencelor noastre pentru cinovnicii aduşi de vânt, cine ştie de unde.
Sub privirea atentă a lui Chirii Chiriacovici, la râsul lui, Smărăndiţa a simţit ca un fel de fascinare şi spaimă. Cam palidă în zilele din urmă, ea şi-a simţit deodată obrajii fierbinţi şi apoi inima parcă i s-a oprit.
- Dacă am avea - a căutat s-o liniştească Chirii Chiriacovici, care îi observase emoţiunea - , dacă am avea multe boieroaice moldovene ca matale, ar merge strună şi boierii. Mai staţi multă vreme aici ?
- Până după Sobrania; Egor Stepanovici cu greu a lăsat moşia pe vremea aiasta.
Funcţionarii (rus.), (n. ed.)
152
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
153
- Da-da-da! Aţi văzut pe coana Paulina Cazară ? M-a întrebat despre matale.
- Am venit aşa, pe neaşteptate! Egor Stepanovici n-a vrut să mă lase singură la Năpădeni. Apoi, pe vre-
5 murile acestea, trebuie să fie casa plină la Paulina Andreevna şi nu ştiu cum să n-o supăr. Trebuie să aibă acum griji peste cap.
- O! cum se poate! Ţi-i naşă şi ţine grozav la matale. Spune la toată lumea că nu este în Basarabia altă
w duduie tânără şi frumoasă, aşa de cuminte şi bună gospodină ca matale. Păcat! Ai s-o superi, apoi, când va afla că eşti pe aicea, tot are să te poftească şi nu e bine să nu-i fi călcat peste prag până atunci.
Astfel, Smaragda Theodorovna se trezi prinsă în
15 vârtejul mondenităţii Chişinăului. Sub patronajul Paulinei Andreevna, ea fu peste tot primită cu admiraţie, nu numai pentru frumuseţea ei, dar şi pentru tactul, demnitatea şi modestia cu care ştia să se poarte în acest mediu pe care, pe vremea ei de pensionat,
20 abia îl putuse întrezări ca orfană săracă în casa câtorva colege.
Smaragdiţa, de altfel, se aruncă cu plăcere în vârtejul petrecerilor. Ea plecase din Năpădeni pentru a fugi de contele Przewicki şi, cu spaimă, constată că
25 ar trebui mai curând să fugă de ea însăşi - de tainicele ispite care îi turburau cugetul.
Saloanele Chişinăului îi dădeau cel puţin rare momente de uitare de sine.
îşi înţelegea şi obligaţiunile pe care i le impunea
30 primirea, mai mult ca prietenească, în saloanele „moldoveneşti".
Fără să-şi permită dar o intervenţie făţişă la Iorgu Răutu - ferm convins că aceste treburi „nu sunt pentru un cap de femeie" -, ea, dând urmare sugestiunilor
lui Chirii Chiriacovici, a putut şi de această dată să aplice cu succes tactica ei obicinuită, pentru ca, fără să-i ceară nimic direct, să-i sugereze atitudinea şi acţiunea dorită.
> Toate simpatiile lui Iorgu Răutu erau, fireşte, de partea „partidei moldoveneşti". Dar el, ca şi mulţi dintre boierii moldoveni de atunci, era speriat de zvonurile asupra reformei agrare, iar partida „Carpinschi-neştilor" ştiuse să insinueze pe sub mână că triumful io partidei moldoveneşti poate determina, ca reacţiune şi represiune, o aplicare mai drastică a normelor de expropriere.
O şoaptă la ureche, de la om la om, semăna nădejdea că numai acea partidă, ca rusofilă, poate găsi spri-/}   jin la Petersburg şi îndulci reforma pentru Basarabia. Iorgu Răutu se zbătea astfel, şi dânsul, între palatul din strada Moscovei (ceea ce şi provocase, probabil, vizita amintită a lui Chirii Chiriacovici Leon) şi cel din strada Căuşanilor. Deşi, în nedumerirea lui, 20   el nu-şi angajase încă cuvântul nici într-o parte, diplomaţia savantă a Smaragdiţii puse însă capăt oricăror îndoieli ce ar fi putut avea.
Dintre ceilalţi „peripateticieni" care acceptau cu dezinvoltură ospitalitatea copioasă în cele două pa-25   late, cei mai mulţi nu se sfiau să jure credinţă în ambele lagăre, asigurându-le de votul lor.
Numai Vasile Petrovici Bartic, deşi în fiecare zi putea fi văzut şi în strada Moscovei, ca şi în cea a Căuşanilor, nu ascundea că vine numai în scopuri 30   gastronomice şi lăsa carieră liberă maliţiozităţii sale adesea brutale.
In ziua de deschidere a Sobraniei, afluenţa dvorenilor a fost mai mare ca de obicei.
154
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
155
După molebenul (tedeum) de rigoare la Sobor, boierii s-au adunat în salonul cel mare al palatului nobilimii. Guvernatorul, Excelenţa Sa Apolon Apolono-vici Hvost-Berezinski, ca reprezentant al Majestăţii 5 Sale Ţarului, a adresat Sobranei celebrul său discurs -acelaşi pe care îl pronunţa, fără multă variaţie, ori de câte ori era silit să ia cuvântul:
- Domnilor dvoreni... e-e-e-e... ca reprezentant al împărăţiei, e-e-e... ţin să vă salut, e-e-e!... Nobili-
10 mea este pavăza tronului şi e-e-e... temelia împărăţiei. Aşadar, e-e-e... nu are decât origina pravoslavnică rusească... e-e-e... cu toţii suntem, spun cu tărie... e... e... e... vrasăzică, fii ai Sfintei Rusii şi, vrasăzică, e... e... e... e... slugi împărăteşti e... e... e... Basarabia, pusă
15 la hotarul Sfintei Rusii... e... e... e... Dumnevoastră, ca dvoreni, e... e... e... e... să stăm cu toţii ca un zid de oţel. In numele Majestăţii Sale Imperiale Ţarul Alexandru Nicolaevici, declar Sobrania deschisă şi e... e... e... vă urez spor la muncă. Vă veţi face dato-
20 ria, justificând încrederea Majestăţii Sale Imperiale în e... e... e... în credinţa şi spiritul de jertfă a nobilimii şi veţi răspunde la înaltul apel ce vi se adresează, e... e... e... în acest moment solemn, istoric. Aşadar, să trăiască Majestatea Sa Imperială Ţarul Alexandru
25   Nicolaevici! Ura!
- Urrra! Vivat! Să trăiască! - au răspuns în cor boierii.
După plecarea guvernatorului, fotoliul preşiden-ţial a fost ocupat de Stephan Gheorghevici Cazară. 30   Dar acesta, după încheierea formalităţilor, se ridică cu o deosebită solemnitate şi propuse ca:
- în vederea acestui moment solemn şi istoric, cum a declarat Excelenţa Sa, întrucât urmează o alegere care va avea o deosebită însemnătate şi pentru
care trebuie să ne dezbrăcăm de orice consideraţiuni personale sau de coterie, rog Adunarea să hotărască să fie prezidată de prinţul Spiridon Spiridonovici Vatatzi, al cărui nume şi situaţie, ca şi respectul ge-5 neral de care se bucură, vor fi chezăşia unor hotărâri înţelepte şi patriotice.
- Rugăm, rugăm! - s-a auzit în toate părţile. Vivat!
Pe tribună s-a urcat un domn bătrân, cu o barbă io   albă foarte decorativă, cu trăsături fine, desprins parcă din portretul vreunui împărat bizantin, la care, de altfel, se unea genealogia familiei.
- Onorată Adunare! Vă mulţumesc pentru cinstea pe care mi-o faceţi. Sunt mândru de a prezida
n această sesiune a nobilimii basarabene, ale cărei hotărâri vor avea urmări de mare însemnătate. Să trecem dar la lucrările de la ordinea zilei.
Dar „lucrările de la ordinea zilei" au fost expediate cu o repeziciune vertiginoasă. De altfel,
20 chestiunile cele mai importante au fost: votul unor subvenţiuni pentru „pensionatul nobilimii" de lângă „gimnaziul regional" şi stăruinţa pentru a grăbi construcţia liniei ferate care urma să lege Chişinăul cu Odessa...
25 După sfârşitul acestor lucrări, urma să se procedeze la alegerea de mareşali - interesul real al Sobraniei.
Dar, pe neaşteptate, a cerut cuvântul Constantin Petrovici Caşmir din Ţelina, în judeţul S***, un boier relativ tânăr, care până atunci nu prea se amesteca
30   în treburile dvoreneşti.
Cuvântarea lui a căzut ca un trăznet asupra adunării, mai întâi, prin faptul că a avut îndrăzneala de a cere de la candidaţi declaraţii programatice, apoi, prin îndrăzneala lui şi mai mare de a fi vorbit româneşte!
156
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
157
70
75
20
25
30
- Boieri dumneavoastră! - grăi răspicat Constantin Petrovici. în ceasul acesta, nu vă puteţi mărgini numai să cinstiţi prin alegeri pe un fruntaş al domniilor voastre. Cel ales va fi purtătorul de cuvânt al domniilor voastre, al Basarabiei, fiindcă astăzi în Basarabia numai domniile voastre aveţi dreptul de a grăi. Trebuie dar neapărat să ştim: ce va vorbi şi ce va înfăptui în numele nostru, în numele norodului nostru, alesul domniilor voastre. Se pregătesc mari şi multe primeniri în legiuirile împărăţiei, toate aşezămintele urmează să fie zidite din nou pe alte temelii, boieri dumneavoastră! Să fie dar buni boierii care râvnesc la cinstea de a fi stegari ai Basarabiei să ne spună ce cred domniile lor despre desfiinţarea boierescului şi cum trebuie să se facă aceasta ? Aşijderea, cum socot dumnealor că ar trebui întocmită cârmuirea satelor, a târgurilor, a ţinuturilor şi a guberniei ? Precum şi cum urmează a se orândui dregătoriile şi judecătoriile ţării ? Numai după aceasta vom şti şi noi cine este vrednic de a grăi în numele nostru şi a norodului nostru...
A urmat o tăcere îngheţată. Chiar şi „baronul Gulfstream" numai peste câteva minute s-a priceput să urle:
- Trădător! Separatist! Vândut jidanilor! Afară cu el! La duel american!...
Boierii însă tăceau.
Erau cuprinşi de spaimă ? Le impunea curajul civic ? Aduceau involuntar omagiul jertfei de sine ?
Cine ştie ? Poate că şi toate acestea împreună.
Cu acest prilej însă, Alexandru Matveevici Vătruţă dovedi talentul său de tactician. Folosindu-se de confuziunea produsă, el salvă situaţia ridicându-se deodată pentru a declara că socotea necesară, înainte de alegeri, redactarea în numele adunării a unei adrese
către Ţar, în care nobilimea Basarabiei să-şi afirme devotamentul ei nemărginit şi să asigure Majestatea Sa Imperială că e gata la toate sacrificiile cerute de la ea în interesul tronului şi al ţării. 1 Declaraţia, al cărui înţeles nu putea fi îndoielnic, fiind salutată cu aplauze, preşidenţia o proclamă primită în unanimitate.
Atunci Alexandru Matveevici, spre mirarea adunării, propune o comisiune de redactare a adresei, în io   care să intre Feodor Feodorovici Carpinschi şi încă alţi doi dvoreni din „partida" acestuia.
- Rugăm, rugăm! - răsună în adunare. Feodor Feodorovici Carpinschi a înţeles imediat
meşteşugul, dar n-a putut refuza însărcinarea şi s-a / s   mărginit să insiste ca în comisiunea de redactare să intre şi domnii Stephan Gheorghevici Cazară şi Chirii Chiriacovici Leon.
- Rugăm rugăm! - au repetat cu docilitate boierii. Cuvântarea domnului Caşmir a fost uitată, nici
io   n-a mai fost amintită de nimeni, ca şi cum nici n-ar fi fost pronunţată...
Ivan Nicolaevici Telega se apropie de Constantin Dimitrievici Chirilă şi de Alexandru Matveevici Vătruţă şi-i salută ironic până la pământ: 25       - Cu glorioasă victorie asupra inamicului!...
In sfârşit, după suspendarea pentru câteva minute a şedinţei pentru „consultare", adunarea putu păşi la adevărata ei lucrare.
- Domnilor dvoreni! - declară preşedintele - ur-30   mează să procedăm întâi la alegerea mareşalului gu-
bernial. Care din domnii dvoreni îşi pun candidatura ?
In sală, deodată, se întronă o tăcere solemnă. Nici o mişcare.
158
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
159
Stephan Gheorghevici Cazară cu modestie privea în jos, fără să-şi ridice capul.
Feodor Feodorovici Carpinschi, cu indiferenţă, şoptea ceva la urechea unui boier voluminos şi cole-5   ric din sudul Basarabiei.
- Aşadar, domnilor dvoreni, cine sunt candidaţii ? - întrebă din nou Spiridon Spiridonovici Vatatzi.
Tăcere solemnă.
- Propun, - sări deodată în mijlocul sălii baro-w   nul Gulfstream - propun pe Feodor Feodorovici
Carpinschi!
- Rugăm, rugăm, rugăm! - strigau boierii din toate părţile, închinându-se spre cel propus.
Feodor Feodorovici Carpinschi se ridică însă 15   zâmbind şi declară:
- Mulţumesc adunării. Dar nu cred că aş putea în zilele acestea servi nobilimea provinciei noastre. Vă rog să mă scutiţi de această onoare. Nu o pot primi!
- Rugăm, rugăm, rugăm! - se aud din toate păr-20   ţile aplauzele sălii şi boierii se închină jos în faţa domnului Carpinschi.
Feodor Feodorovici, cu acelaşi zâmbet, se pleacă în faţa boierilor, refuzând cinstea cu un gest elocvent.
- Eu propun pe Stephan Gheorghevici Cazară! -25   s-aude deodată glasul lui Costea Ursu.
- Rugăm rugăm, rugăm! - strigă iarăşi toţi boierii, aplaudând şi aplecându-se de data aceasta spre Stephan Gheorghevici Cazară.
Acesta, foarte modest şi vorbind încet, încât, ca 30   să-1 audă boierii, a trebuit să se stabilească o tăcere desăvârşită în adunare, refuză şi el cinstea:
- Domnilor dvoreni! De zece ani aproape am purtat sarcina de a reprezenta interesele nobilimii din gubernia noastră. Nu pot pretinde că am fost
25
30
întotdeauna la nivelul misiunii pe care mi-aţi încredinţat-o. Dar în zilele acestea este nevoie să facem apel la forţe noi. Mulţumindu-vă dar din inimă pentru marea cinste ce mi-o faceţi, vă rog să îndreptaţi voturile dumneavoastră spre unul mai demn decât plecata slugă a dumneavoastră şi mai capabil de a realiza dorinţele dumneavoastră.
- Rugăm, rugăm, rugăm! - nu se lăsau boierii.
Dar Stephan Gheorghevici rămase, cu toată modestia lui, neclintit.
După mai multe încercări, în care boierii zadarnic rugau când pe Stephan Gheorghevici, când pe Feodor Feodorovici, preşedintele, constatând că nimeni din membrii adunării nu acceptă candidatura, ceru, conform cu legea, ca adunarea să fixeze ea însăşi prin buletine secrete, candidaturile asupra cărora ar urma votul cu bile, în ordinea numărului de buletine depuse pe numele fiecărui candidat.
Fixarea candidaturilor prin buletine constituia interesul culminant al adunării, fiindcă votul cu bile nu putea fi, în cazul când un nume întrunea cele mai multe buletine, decât o pură formalitate.
Boierii cunoscuţi ca partizani mai aprinşi ai vreunui partid în luptă se adunară în grupuri, îşi şopteau la ureche sau se certau gesticulând cu violenţă, dar cei mai mulţi se retrăseseră în colţuri discrete, ca să-şi scrie buletinul.
Rezultatul scrutinului a dat 171 de buletine cu numele Cazară şi 143 cu numele Carpinschi.
Un număr neînsemnat de buletine cuprindea şi alte nume, din care unul - al „baronului Gulfstream", ceea ce 1-a adus imediat pe acesta în starea de incandescenţă. El vocifera ameninţând şi provocând, nici el nu mai ştia pe cine, la duelul american.
160
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
161
Ambii candidaţi principali au fost decepţionaţi de acest rezultat.
Stephan Gheorghevici a adresat mulţumirile sale din toată inima boierilor care l-au onorat propu-5 nându-i candidatura, dar a repetat din nou că nu o poate accepta.
Aceeaşi declaraţie a urmat, cu un ton de mândrie jignită, şi din partea lui Feodor Feodorovici Carpinschi.
io       - Rugăm rugăm, rugăm! - vociferau boierii, fără ca nimeni să mai poată spune pe cine îl rugau.
Ivan Nicolaevici Telega se ţinea de coaste în hohot de râs ireverenţios; Vasile Petrovici Bartic rânjea. Prinţul Spiridon Vatatzi, ca preşedinte, dispuse 75   atunci să se procedeze la votul cu bile.
Stephan Gheorghevici Cazară, al cărui nume întrunise cele mai multe buletine, urma să fie votat cel dintâi.
- Domnilor dvoreni, - declară preşedintele cu 20   gravitate - întrucât nici unul din candidaţii propuşi nu acceptă, urmează să votăm întâi pentru candidatul propus de dumneavoastră, care a întrunit cele mai multe buletine.
îndată boierii începură să treacă pe rând la urne. 25 Stephan Gheorghevici s-a retras din momentul acesta într-o sală de alături; iar Feodor Feodorovici Carpinschi, cu prietenii săi, ocupând punctele strategice din sală, observau cu multă atenţiune atitudinile şi gesturile votanţilor. 30 - Domnilor dvoreni, - declară preşedintele rezultatul voturilor - Stephan Gheorghevici Cazară a întrunit 211 bile albe şi 87 de bile negre. Acum urmează să votăm cu bile pe următorul candidat, după ordinea buletinelor primite.
- Domnule preşedinte, - întrerupe nervos Feodor Feodorovici - cu insistenţă am rugat onorata adunare să nu-mi pună candidatura. Mulţumesc celor care au socotit că aş putea fi util nobilimii, dar declar,
> încă o dată, că nu accept candidatura şi rog să consideraţi pe onoratul meu prieten Stephan Gheorghevici Cazară ca singurul candidat.
- Ura! - izbucni deodată Costea Ursu. Bilele pe tavă, boierilor! pe tavă! Trăiască alesul nostru în una-
îo   nimitate, Stephan Gheorghevici Cazară!
Nu se ştie de unde se găsi o enormă tavă, pe care fură vărsate toate bilele albe. Şi boierii, în frunte cu Chirii Chiriacovici Leon, care ţinea tava sus, s-au îndreptat spre salonul în care se retrăsese Stephan
n Gheorghevici. Acesta însă, tot modest şi ferm, declară că onoarea este pentru el prea mare şi nemeritată, sarcina - prea grea pentru puterile lui şi, emoţionat, rugă pe boieri să insiste ca să urmeze votul pentru stimatul său amic Feodor Feodorovici Carpinschi.
20 - Rugăm, rugăm, rugăm! Nu se poate! Să trăiască alesul nostru în unanimitate! Ura! Ura! Urrra! Trăiască Feodor Feodorovici! Ura! Trăiască Stephan Gheorghevici! - urlă atunci aproape întreaga adunare.
25 In sfârşit, după mai multe încercări zadarnice, ca această cupă să treacă pe lângă el, Stephan Gheorghevici se resemna să fie, pentru a patra oară, ales mareşal al nobilimii guberniale.
Ivan Nicolaevici Telega, cu solemnitate, felicita
30   pe domnii Vătruţă şi Chirilă:
- Habemus Papam!1 - aclama el cu un tremolo melodramatic în voce...
1 Avem Papă! (lat.) (n. ed.)
162
C. STERE
Alegerile pentru mareşalii de judeţe s-au desfăşurat peste tot cu acelaşi ceremonial şi peste tot, afară de judeţul Benderi, unde a reuşit un membru al familiei Carpinschi, a biruit „partida moldovenească".
In judeţul S*** a rămas mareşal tot conu Petrache Bârsianu din Boroseni.
Smaragdiţa, alintată de societatea din Chişinău, lua parte la toate serbările, recepţiunile şi alte petre-5   ceri organizate cu prilejul adunării nobilimii.
Dar în zadar încerca ea să fugă astfel de sine însăşi.
în fiecare seară, pregătindu-se pentru vreo recepţie de salon, o reprezentaţie teatrală sau un concert, era prinsă de o mare teamă de a-1 întâlni pe contele io Przewicki.
Cuvintele pasionate, din scrisoarea ale cărei peteci fuseseră duse pe apele Nistrului în necunoscut, îi ardeau amintirea şi-i excitau imaginaţia.
Seara, întorcându-se acasă după un succes mon-15 den, ea se simţea însă decepţionată, pentru că teama ei nu se realizase...
Contele Przewicki rămânea nevăzut.
Din când în când, în saloane se povestea despre antecedentele lui, despre legăturile lui de familie şi 20 se pomenea şi de acel conflict misterios în lumea înaltă a Petersburgului, care a avut de consecinţă exilul în garnizoana din S**".
Smaragdiţa nu-şi dădea bine seama pentru ce o cuprinde melancolia ori de câte ori temerile ei se do-25 vedeau nejustificate. Era o părere de rău ? Era un sentiment obscur de ofensă ? Era înşelată o nădejde, adânc ascunsă în subconştient ?
164 C. STERE
Adesea, după o serată obositoare, până în zori de zi nu putea închide ochii, zvârcolindu-se în patul ei înfierbântat.
Iorgu Răutu, cu obiceiul lui de ţară, sculat dis de 5   dimineaţă, o întreba cu îngrijorare:
- Ce ai, fa femeie, de te zbuciumi aşa ? Nu ţi-e bine ? Să chemăm un doctor, ai să te prăpădeşti aşa!...
- Mi-e dor de copii, Egor Stepanovici, n-am răbdare, să ne întoarcem acasă.
10 - Iaca! Mare treabă! Apoi, îndată ce se isprăveşte comedia aiasta, pornim.
La Năpădeni, în primele zile după întoarcere, Smărăndiţa părea mai liniştită în mijlocul copiilor şi grijilor de căsnicie. Sonia, un delicios copil de trei
11 ani, „portret leit al mamei", cum spunea Margareta Josefovna, - fetiţă în adevăr frumuşică şi drăgălaşă, foarte deşteaptă şi calină -, dădea mare bucurie Smărăndiţei, o întărea sufleteşte, îi potolea neastâmpărul, împrăştiind himere şi năzuinţi nedesluşite.
20 Sonia era copilul ei preferat şi nu rareori Smaragdiţa simţea remuşcări de cuget când, dezmierdând şi alintând pe Sonia sau aruncând-o în sus, încât amândouă se prăpădeau de râs, micuţul Tosia, un butucel care nu avea nici doi ani, îşi manifesta gelo-
25 zia şi aninându-se de poala mamei, plângător se ruga: „V'eau şi eu huţa, huţa!"
Vinovată, Smărăndiţa lăsa jos pe Sonia şi ridica în braţe pe micuţul protestatar, care gângăvea strângând-o tare de gât.
30 Natalia Chirilovna se arăta acum mai rar la Năpădeni. De când a fost înmânată scrisoarea contelui Przewicki, s-a manifestat oarecare înstrăinare din
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 165
partea Smaragdiţei, deşi dânsa nu amintea cu nici un cuvânt despre acest incident şi, în aparenţă, o primea cu aceeaşi afabilitate.
Musafirul, cel mai des şi cu mai multă plăcere pri-■>   mit la Năpădeni în vremea aceea era coana Anica Mesnicu, care iniţia pe tânăra gospodină din Năpădeni în toate tainele reţetelor sale.
Instalate în coridorul de sub arcade al flighelului, ele supravegheau fabricaţiunea nesfârşitelor feluri de io dulceţuri şi şerbeturi - din fragi, zmeură, vişini, cireşi negre, prune verzi şi nuci „în lapte", foi de trandafiri, coaje de portocale şi de lămâi -, în variante nesfârşite; apoi a murăturilor de castraveţi, ardei, pătlăgele roşii şi de toate legumele imaginabile. 15 Interesul culminant însă îl avea operarea claponilor, artă pentru care coana Anica era vestită în toată Basarabia.
Toate se pregăteau în cantităţi enorme, în vederea sezonului de iarnă, cu adunările ei de vânătoare 20   şi sindrofii boiereşti.
Smaragdiţa se dovedea elevă bună, îşi dădea toată silinţa şi arăta mult interes pentru această alchimie casnică.
Dar coana Anica, în marea ei experienţă de oa-25   meni, şi-a dezvoltat destul dar de pătrundere psihologică, pentru ca să-şi dea seama că resorturile căsniciei Răuteştilor nu funcţionează fără oarecari asperităţi.
- Mămiţică, mămiţică, vrreau şi eu, vrreau şi eu să fac serrbet, - declară într-o zi hotărât, graseind
30   delicios, Sonia.
- Iaca, drăguţă, avem să facem îndată! Gafiţo, să aduci ligheanul cel mic pentru duduia Sonia! - porunci Smaragdiţa, luând fetiţa în braţe - să-1 punem aici ca să fiarbă împreună cu serrbetul.
166 C. STERE
- Apoi, Smaragda Theodorovna, dragă, să ierţi, -îi spuse tacticos coana Anica - nu e bine să alinţi aşa copiii. Ţi se suie în cap; copilul trebuie să ştie şi de frică şi mata îi faci toate pe poftă Soniţei!
5       Smaragda a simţit reproşul.
- Ţiu tot aşa - răspunse ea - şi la Tosia, dar ştii, coană Anica, încă-i prea micuţ şi-i băiat. Altfel cresc fetele.
Coana Anica, cu un enorm şorţ alb însângerat şi 10   operând pe genunchii ei un cocoşel, vorbea măsurat ca întotdeauna, fără a-şi întrerupe ocupaţiunea:
- Da, da! Smaragda Theodorovna, eu nu spun altfel. Poate merge aşa cu un copil, doi; dar eşti încă femeie tânără; şi au să mai vie şi alţi copii, şi dacă ai
n să-i creşti aşa pe toţi, n-au să ştie de frică şi au să te deie peste cap pentru toate năzăririle lor. Atunci îţi vei blăstăma şi zilele.
- Dar, coană Anica, - obiectă cu vioiciune Smaragda, strângând la piept pe Sonia - dar eu n-am să
20 mai am alţi copii: o fată, tovarăşă de bătrâneţă, şi un băiat ca stâlp al casei şi îi destul, nu-mi trebuie alţii.
- Ehei, maică! eşti încă iarbă verde. Ce ştii mata despre viaţă ? Ai făcut unul după altul, în doi ani, doi copii şi crezi că cu aiasta te va ierta Dumnezeu ? Şi
25 conu Iorgu ce zice ? Este încă un bărbat verde, doar nu te-a luat ca să se uite la mata ca la o icoană!
Coana Anica se plecă, zâmbind cu înţeles, pentru a ridica dintr-un paner de la picioarele ei un alt cocoşel.
- Dar nu vreau, nu vreau, nu pot! - protestă 30   Smaragda; - şi doctorul a spus...
-Ei, maică, doftorii spun multe, dar femeia trebuie să-şi facă rostul ei, după cum a lăsat Dumnezeu -continuă cu convingere coana Anica, după ce şi-a şters mâinile de şorţ. Eu îţi vorbesc matale, maică
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 167
dragă, ca femeie bătrână, să nu te dai la aceste gânduri; conu Iorgu e om bun să-1 pui la rană, dar e bărbat şi bărbaţii sunt varvari; ei nu ştiu multe şi dacă nu le dai de rost, îţi strici viaţa, maică dragă! Ehei! s   Ce ştii matale ? Mai bine să ai zece copii!...
Coana Anica, la aceste cuvinte, a pus mâna pe umărul Smaragdiţei şi i-a şoptit la ureche:
- Nu te lua după zârghita ceea de Nataliţa. I-a dat Dumnezeu multe daruri şi învăţătură, şi un băr-
io bat care o iubeşte; dar ea zburdă cu coada în vânt. Să mă crezi, maică, n-are să isprăvească cu bine. Să nu smintească încaltea pe alţii. Nu te supăra de vorba mea proastă, dar mata n-ai mamă, mie nu mi-a dat Dumnezeu copii. Şi eu văd multe şi ştiu multe.
15 Smaragda, strângând şi mai tare la pieptul ei pe Sonia, îşi retrase umărul de sub palma coanei Anica.
- Poţi să ştii dumneata multe, coană Anica, dar dacă grăieşti aşa, nu mă cunoşti pe mine; şi obijdu-ieşti degeaba şi pe Nataliţa, care e femeie veselă,
20 vorbeşte multe, dar îşi iubeşte bărbatul şi îl îngrijeşte, cu sănătatea lui slabă, ca o dădacă. Gafiţo. Gafiţo! - strigă ea îndată, voind să taie această conversaţie care o cam irita. N-aduci ligheanul cela ? Iată Soniţa, avem să facem serrbetul tău: cu lingu-
25   riţa, aşa-a-a!...
Coana Anica, femeie cuminte, tăcu clătinând puţin din cap; apoi se aşeză iarăşi pe taburetul ei şi îşi luă un nou cocoşel din paner.
După această convorbire, Smaragda trata pe 30   coana Anica cu foarte multă afabilitate şi atenţiune, dar aceasta se simţi totuşi pusă oarecum la distanţă şi nu-şi mai putea permite confidenţe şi expansiuni ca altădată.
68
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
169
Vara înainta în mijlocul acestor ocupaţiuni şi griji. Anul a fost rodnic.
Iorgu Răutu îşi petrecea vremea, de dimineaţă până seara, mai mult pe câmp.
Petrecerile mondene şi serbările în cursul verii erau, natural, foarte limitate.
Contele Przewicki nu se mai arăta la Năpădeni. Smaragda 1-a întrezărit numai de vreo două ori: o dată la Vântura, unde a fost de ziua Paulinei Andreevna, şi altă dată în S**", la o serbare de binefacere, organizată acolo de ispravnicul Voljin, sub patronajul doamnei Rosalia Bârsianu, soţia mareşalului.
Smaragda, văzându-1, simţi cum tot sângele îi fuge din inimă, cum i se taie respiraţia şi-şi încorda toate puterile ca să nu-şi trădeze emoţiunea.
- Sărut mâna, Smaragda Theodorovna! - o salută adânc Przewicki. îmi pare bine că vă văd sănătoasă. De mult n-am avut prilejul să vă întâlnesc. Am auzit că aţi fost la Chişinău în primăvara aceasta! Aţi petrecut bine ?
El vorbea liniştit, politicos; dacă însă cuvintele erau indiferente, intonaţia sublinia subînţelesul destinat numai pentru Smaragda.
Aceasta auzea parcă printr-un văl gros şi cu greu îşi strecură în răspuns nişte cuvinte fără şir:
- Da! Nu! Mulţumesc.
După o nouă închinăciune respectuoasă, contele Przewicki se adresă către o altă doamnă de la serbare şi în curând deveni, ca de obicei, centrul societăţii - glumea, povestea anecdote, provoca glume şi izbucniri de hohote de râs.
Şi Smaragda, care se aştepta, oricând ieşea în lume, la o întâlnire cu Prezewicki, era iarăşi cuprinsă de acelaşi sentiment amestecat de teamă, în prevederea
întâlnirii, şi de decepţie, când prevederea nu se realiza; dar după întâlnire o apucă şi disperarea, şi revolta, urmate de o apăsare sufletească aproape de o prostraţie; încă multă vreme, nici gospodăria, aproape i că nici copiii n-o mai interesau şi ea se surprindea stând ceasuri întregi în faţa portretului împărătesei Eugenia din „Niva".
Spre sfârşitul lui august, când primele vestigii de toamnă colorau frunzele parcului din Năpădeni, io Smaragda despărţindu-se într-o zi de copii pe terasa de jos, din faţa Nistrului, porunci Margaretei Josefovna şi dădacei:
- Se întunecă şi cam trage vântul din vale. Să duceţi copiii în casă; eu am să vin îndată, după o mică n   primblare prin parc, că-i foarte frumos.
Ea porni cu încetul prin aleea umbrită, spre chioşcul din deal, de unde se deschidea o privelişte largă, la dreapta, asupra dealurilor dulci ale Basarabiei, la stânga, asupra câmpiei din Podolia până la orizontul 20 din răsărit, aurit de reflexul soarelui care se culca în nori după dealurile din apus ca într-o mantie sumbră căptuşită cu mătasă roşie.
Aşezată pe bancă în chioşc, ea se simţea pierdută în această nesfârşire, părăsită, lăsată pradă zbuciu-25 mului său, unor porniri nedesluşite, unei nostalgii neînţelese.
Năpădenii, gospodăria, murăturile şi dulceţurile, coana Anica, Răutu, viaţa ei de toate zilele, toate acestea erau departe, aproape ca un vis, ca un miraj, tre-30 murat la un orizont misterios; şi abia la nouăsprezece ani, ea nu vedea sfârşit nici în spaţiu, nici în timp -numai la nouăsprezece ani, neîmpliniţi!...
Un tropot de cal se auzi pe drumul ce trecea de-a lungul zidului care mărginea parcul spre nord.
C. STERE
Smaragda asculta parcă în aşteptare. Tropotul se opri la portiţă: „Dar parcă-i încuiată, - cine o fi ?" îi trecu prin gând.
Pe aleea care ducea de la portiţă, se auziră nişte paşi şi un zornăit uşor...
Respiraţia i se opri. Sărită în picioare, ea văzu deodată că dinaintea intrării se aşternu întâi o umbră, tăind drumul razelor dinspre apus, apoi în pătratul uşii apăru silueta sprintenă şi elegantă a contelui Przewicki.
Smaragda îşi strânse ambele mâini la piept şi—1 privea fascinată.
- Smaragda, Mignonetta, iubita mea, porumbiţa mea, adorata mea! - se repezi la ea înflăcăratul conte.
Prinsă de un vârtej, Smaragda nu ştia cum s-a trezit strânsă în braţele aceste vânjoase, sărutată pe obraz, pe gură, pe ochi... Ea se văzu cu braţele ei - cu braţele ei! - după gâtul acestui vrăjitor, lipită de trupul lui, încât inima lui bătea în pieptul ei, răspunzând cu patimă la sărutările lui; şi ca un fulger îi trecu prin tot corpul, prin şira spinării, din creştet până în vârful picioarelor, un fior grozav, rece şi arzător...
„Ah! Aceasta-i!"
Cu un ţipăt de groază, ea se smulse din braţele acele blăstămate şi, ruptă din această încleştare nebună, pătimaşă, respinse cu violenţă pe îndrăzneţ, apoi, într-un spasm de hohote, cu mişcări dezordonate, porni în fugă pe alee în vale, spre casă...
Cap. XIX
PE PRAGUL VIEŢII
Se întunecase.
Lumânările fuseseră aprinse. Mina, bona copii->   lor, şi Margareta Josefovna pregătiseră de mult mâncare pentru ei şi aşteptau pe doamna, care întotdeauna asista la masa copiilor.
- Unde e coniţa ? - întrebă Iorgu Răutu, îndrep-tându-se din cabinetul său spre iatac. io       - Doamna a rămas în parc ca să se primble puţin, dar văd că întârzie, răspunse Margareta Josefovna.
Iorgu Răutu ieşi în cerdac şi era cât pe ce să strige cu vocea lui de clopot pe Smărăndiţa, când deodată văzu în aleea parcului, la pământ, o pată albă - si-15   lueta familiară.
într-o clipă, Smaragdiţa, fără cunoştinţă, fu ridicată pe sus.
în casă, luată din braţele lui Iorgu Răutu, sub îngrijirile Margaretei Josefovna şi a mamei Zoiţa, ea îşi
20 veni cu încetul în fire; văzând pe Iorgu încremenit în faţa ei şi auzind copiii plângând speriaţi, nenorocita fu prinsă din nou de hohote nebune, trăgând pe Iorgu buimăcit de mânecă spre ea.
Acesta, speriat, repeta acelaşi cuvânt:
25 - Ce-ai păţit, ce-i cu tine ? - şi mâna lui enormă şi păroasă, neîngrijită, îi mângâia cu duioşie fruntea şi obrajii.
172
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
173
10
- Nimic, nimic! - îl asigură Smărăndiţa între spasme de plâns sacadat. M-am spăriet, m-am spăriet!...
- De ce te-ai spăriet, fată-hei, ce ţi s-a întâmplat ? Potolită puţin, în gemete de copil, zâmbind printre lacrimi, Smaragdiţa repetă:
- Nu-i nimic, Egor Stepanovici! Nu-i nimic, m-am spăriet. Mi s-a părut că se apropie de mine o vedenie albă şi parcă avea o coasă în mână...
- Pfu! - scuipă uşor Iorgu Răutu. Să nu fie de deochi. Ce vedenie ţi s-a năzărit ? De ce te duci singură prin parc ? Poate să treacă prin fund vreun beţiv sau vreun ţigan şi să te spărie până la moarte, păcatele mele!
- Nu-i nimic, Egor Stepanovici. Nu-i nimic! -spunea tot mai liniştită Smaragda. Aşa sunt proastă eu, - şi-şi răzemă capul de umărul lui Iorgu, parcă simţind nevoie de sprijin.
Iorgu Răutu, mângăind-o mai departe, foarte în-grijat, porunci deodată:
- Să meargă cineva după baba Vasilca, s-o descânte de spăriet.
- Nu, nu trebuie, Egor Stepanovici! - sări îndată Smaragdiţa. Nu trebuie! Mi-a trecut!
Iorgu, bucuros, o îmbrăţişa, o strânse în braţe, o 25 dezmierdă şi o sărută cu drag pe frunte. Pentru prima oară, după patru ani de căsnicie, el parcă simţi o apropiere spre el din partea nevestei şi, pentru prima oară după naşterea lui Tosia, Smaragdiţa părea cel puţin resemnată, ca înainte.
15
20
30
Seara, după ce şi-a pus în cabinetul său „halatul", Iorgu Răutu a intrat hotărât în iatac.
Mama Zoiţa, care dormea la uşa iatacului, ascultă puţin, apoi, la un gemet înăbuşit, îşi făcu cruce şi se rugă fierbinte, înainte de culcare.
Din acea zi, ea încetă de a mai aşterne pentru boier în cabinet.
Din acea seară neuitată din august, Smaragdiţa trăia două vieţi paralele, care nu aveau nici o legă->   tură între ele.
Personalitatea ei se dedubla. Pe de o parte, ea nu se consacrase niciodată cu mai mult interes gospodăriei, îngrijirii de copii şi îndatoririlor sale de soţie; ea acceptase schimbarea io de regim - şi deşi se simţea mai strivită chiar ca la începutul căsniciei, se lupta ca să suprime orice gest de aversiune.
Niciodată nu fusese ea mai supusă, mai atentă faţă de Iorgu şi totuşi niciodată nu simţise mai puter-n nic bariera sufletească ce-i despărţea; cu toată dorinţa ei de apropiere, momentele de intimitate păreau mai brutale şi provocau în sufletul ei o reacţiune mai violentă ca acea din noapte grozavă a nunţii.
Bietul Iorgu Răutu, fericit, nedeprins cu „fasoane", 20   nu-şi dădea seama că Smaragdiţa, în pornirea ei de soţie şi de femeie, zilnic parcă se izbea de un zid rece, care o îndurera şi o îngheţa.
Incidentul din chioşc pusese un hotar în viaţa ei şi dăduse naştere unei noi fiinţe morale. Amintirea 25   aceasta îi răscolea tot sufletul, o răzvrătea, o revolta, fiind în conflict cu credinţa ei şi cu întreaga ei concepţie morală.
Dar, ciudat, revolta nu era împotriva lui Przewicki! Dimpotrivă, icoana lui provoca în ea aceeaşi senza-30   ţie violentă, acelaşi fior, rece şi arzător, care o fulgera din creştet, prin şira spinării până în vârful degetelor, aceeaşi înfrigurare, plină de durere şi de voluptate, care îi înflăcăra tot trupul.
174
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
175
Fără voie, ea îşi aducea aminte de cuvintele Nataliţei, când o întreba „dacă îi plac bărbaţii".
„Ah! Aceasta-i!" - îi trecea mereu prin gând şi ea se revolta împotrivă-i şi... împotriva lui Iorgu — 5   ei sunt vinovaţi pentru celălalt! pentru păcat!
In zadar lupta tânăra femeie împotriva acestei senzaţiuni violente, pe care conştiinţa ei o condamna, în adevăr, ca un păcat, ca dovada unei porniri ticăloase, a unei ispite pornite de la necuratul vânător 10   de suflete.
- Maică, Fecioară Prea Curată! mijloceşte ca Dumnezeu să-mi ierte păcatele, să goneşti duhul cel rău, să dai linişte sufletului meu, să-mi dai izbăvire şi putere de viaţă curată! - se ruga ea fierbinte în fiecare 15 seară, înainte de a se culca în patul ei, în care nu-şi mai găsea odihnă.
20
25
30
Pe Nataliţa o evita acum cu stăruinţă. îi era frică, îndată ce o vedea, reînvia în ea aceeaşi simţire diavolească şi i se părea că Nataliţa, dacă nu ştia, ar fi ghicit starea ei. Şi se ofilea din zi în zi, sănătatea ei delicată se zdruncina şi totuşi refuza cu îndărătnicie îngrijirile doctorului şi respingea toate sugestiunile de distracţiune sau petreceri.
Sub pretext de indispoziţie, nu se mai arăta în societate şi, chiar când vecinii sau rudele veneau la Năpădeni, ea lăsa mai mult în seama Margaretei Jozefovna grijile gospodăriei şi rar apărea din iatacul ei, în care accesul era limitat chiar pentru matronele din cele mai cu greutate şi pentru prietenele ei cele mai apropiate.
Iorgu Răutu nu avea nici spirit de observaţie, nici pătrundere psihologică, pentru ca să se îngrijească prea mult de aceste „toane". Era mai mulţumit,
pentru că el însuşi nu avea nici un gust pentru petreceri mondene, iar vânătorile lui nu prea sufereau din pricina aceasta.
Apoi Smaragdiţa, stând acasă, departe de lumea saloanelor, în care el se simţea întotdeauna străin, părea mai apropiată de el şi mai pătrunsă de îndatoririle ei de mamă si de soţie.
Aşa a trecut, pe nesimţite, toamna şi a înaintat iarna. Crăciunul, Anul Nou, Bobotează au fost petre-/i)   cute în cercul familiei, la Năpădeni, în linişte.
Dar pe la începutul lui ianuarie, singură la masă -Iorgu fiind plecat la o „goană" în vecini -, Smaragdiţa a fost apucată subit de un leşin şi de o neputinţă. Nemaiputând lua nimic în gură, ea se gândi pu-/ >   ţin, îşi concentra amintirile ultimelor săptămâni şi, deodată, fu cuprinsă de groază.
Lăsând masa, plecă în iatacul ei, nespus de nenorocită, zdrobită, şi se aruncă în pat, zguduită de un plâns amar. Apoi, îndată se ridică şi chemă pe Mar-20   gareta Jozefovna:
- Margareta Jozefovna, dragă, să porunceşti lui Dumitru, vizitiul, să puie caii la sanie. Mergem la Oniţcani, mi-e dor de Natalia Chirilovna, pe care n-am văzut-o Dumnezeu ştie de când. Unde sunt copiii ?
25        - Se joacă în odaia lor, sunt veseli şi bine.
- Să mi-i aduci aici!
Sonia a ţâşnit în iatac ca un vifor şi s-a aruncat la genunchii mamei; butucelul de Tosia o urmă imediat, legănându-se în felul lui, şi se sui chiar pe genunchi. 30       Smaragdiţa se aşeză pe covor şi îi luă pe amândoi în braţe:
- Fiţi cuminţi, dragii mamei! Eu mă duc pentru un ceas până la tiotia Nataşa, am să vă aduc de acolo
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
177
jucării. Tu, Soniţa, să ai grijă de Tosia, tu eşti acuma fată mare.
- Dar pot să-1 trag de ureche, dacă nu se poartă cuminte şi e obraznic ? - întrebă Soniţa.
Tosia şi începu să urle cu anticipaţie:
- Nu veau, nu veau! - tropotea el din picioare, apoi se aruncă jos şi începu să se rostogolească pe covor.
Smaragdiţa parcă a fost uşurată şi, prinzând curaj, începu să râdă:
- Nu, nu! să nu-1 tragi de ureche, Sonia dulce, Tosia e băiat cuminte, el înţelege când îi vorbeşti cu binişorul.
Natalia Chirilovna fu, desigur, surprinsă văzând pe fereastră sania din Năpădeni intrând în curte. Ea sări în cerdac şi, chiar înainte de a fi coborât Smaragdiţa din sanie, o copleşi cu întrebări:
- Ce s-a întâmplat ? eşti singură ? Unde e moş Iorgu ? De mult nu te-am văzut!
Smaragdiţa căzu în braţele ei în spasme de plâns, fără să spuie nici un cuvânt.
Natalia Chirilovna a dezbrăcat-o de blănuri, a dus-o în iatacul ei, care întotdeauna ruşina puţin pe Smaragdiţa prin gravurile din pereţi şi oglinzile cu meşteşug aşezate. După ce a culcat-o pe divan, ea a căutat mai întâi s-o liniştească pe tânăra femeie, prin îmbrăţişări, mângâieri de cuvinte dulci:
- Nu plânge, Dusea! Nu poate fi ceva grav; o mică supărare cu moş Iorgu sau cu copiii ?
Smaragdiţa, lipindu-se de prietenă, ca în alte vremuri, îşi mărturisi, în sfârşit, durerea:
- Sunt iar însărcinată! Al treilea copil! Am abia nouăsprezece ani, nu mai pot!
- Nimic, nimic, Dusea! Poate numai ai răcit, se întâmplă. Ne înşelăm câteodată, aşa. Fii deocamdată
liniştită, avem să trimitem după Fecla Ivanovna şi ea ne va spune, poate-i o greşală. Şi, în orice caz, nu e mare nenorocire; ai avut doi, ai să ai trei. Iată, eu mă căznesc ca să am măcar unul! Şi aş fi fost fericită, nici nu-ţi »   poţi închipui cum, să am şi zece! Şi pe tine te-a blagoslovit Dumnezeu. Dar nu! - deodată ridică ea revoltată vocea - moş Iorgu nu este de iertat. Tu eşti un copil, ar fi trebuit să te cruţe, e un varvar, o brută... Smaragdiţa, la evocarea aceasta, a început din /<>   nou să plângă amar:
- Nu pot, Nataliţo! Nu pot, nu vreau şi doctorul spunea că am să mor; şi mai bine să mor decât aşa viaţă!
- Ei, Dusea, Dusea, ce prostii spui!
/5 Nataliţa o mângâia pe tuşica ei pe cap ca pe un copil:
- De altfel, - asigură dânsa - se poate găsi un meşteşug, dacă se întâmplă ceva. Sunt mijloace pentru aceasta. Ştiu eu multe cucoane care au scăpat. Chiar
20 baba Vasilca de la voi, din Năpădeni, e cunoscută pe tot malul Nistrului. Toate fetele din împrejurimi, când păţesc ceva, aleargă la ea şi le ajută. Iaca, şi Mariţa mea a trecut pe la ea. Dar unde e moş Iorgu ?
- La goană, la Cuhureni, de vreo două zile. Şi de 25   acolo era vorba să plece în sus, pe la Ciripeni.
- Cu atât mai bine! Eu voi aranja numai ceva pentru căpitanul meu, care de o bucată de vreme nu ştiu cum tot lâncezeşte, şi plecăm împreună la Năpădeni şi, înainte de toate, trimitem după Fecla Inanovna, ca
30   să ştim cum stăm; şi apoi poate ne va ajuta şi ea.
Diagnoza Feclei Ivanovna nu lăsa nici o îndoială. Fecla Inanovna, însă, se arătă prea puţin dispusă de a „ajuta" pe Smaragdiţa.
178
C. STERE
10
20
30
După insistenţa energică a Nataliţii, după rugăminţile şi lacrimile Smărăndiţei, ea prescrise acesteia nişte băi, diferite prafuri, pilule şi decocţiuni, care doar îi provocau vărsături şi ameţeli şi vădit îi ruinau sănătatea, dar fără efectul dorit.
Au fost zadarnice chiar serviciile babei Vasilca, o femeie bătrână, cu trăsăturile feţei care vădeau frumuseţea dispărută, cu ochii vii. Deşi încercase de toate -descântece, afumări, ierburi, băuturi, masagii -, nimic nu ajuta!
Smaragdiţa slăbise cumplit, aproape nu se mai ridica din pat şi refuza, la toate stăruinţele lui Iorgu Răutu, să consulte pe vreun medic.
Iar Natalia Chirilovna, care aproape zilnic pe-15   trecea acum la Năpădeni, căuta să-1 liniştească, să-i explice starea Smaragdiţii, ca rezultat al oboselii, al răcelii sau al altor indispoziţiuni trecătoare.
Dar într-o zi, când Smaragdiţa voind să se ridice de la masă, fără să fi putut lua ceva în gură, căzu iarăşi leşinată în fotoliul ei, albă ca varul şi rece, însăşi Natalia Chirilovna a cerut să fie imediat invitat doctorul Cojocărescu.
Acesta, om de lume şi cu multă experienţă, în acelaşi timp, un vechi prieten al casei, şi-a dat seama în-25 dată de situaţie, a liniştit pe Iorgu Răutu, a îmbărbătat pe Smaragdiţa şi, în urmă, a avut o conversaţie între patru ochi şi cu Natalia Chirilovna, după care aceasta a ieşit cu obrajii înroşiţi şi cu ochii plânşi. Viaţa a biruit.
Şi aceasta a fost prima victorie repurtată de cel care era să fie Vania Răutu, în lupta pornită chiar de la pragul existenţei sale.
Cap. XX
PECETEA DESTINULUI
Sarcina a fost grea. Starea bolnavei era încă agravată de o mare turburare sufletească.
i Dulcea şi zburdalnica Mignonetta de altădată a fost cuprinsă de o violentă revoltă împotriva jugului matrimonial şi de o atroce pornire împotriva tuturor care i-1 impuneau.
Resemnarea cu care îşi acceptase soarta, hotărârea
io luată de a-şi împlini cu sfinţenie îndatoririle de mamă şi de soţie s-au risipit ca frunzele de toamnă; toate normele morale moştenite, prescripţiunile religiunii i se păreau acum menite numai s-o nenorocească, uneltiri ale unei conjuraţiuni perfide, mijloace de prigonire feroce.
15 Simpla apariţie a lui Iorgu Răutu - icoană vie de josnicia şi cruzimea destinului ei de femeie - îi provoca o criză nervoasă; o atingere a lui şi adesea un simplu cuvânt prietenos din parte-i dezlănţuiau accese de nervi, care îl speriau grozav pe bietul om, încât el se
20 supunea, fără nici o protestare, îndemnurilor Nataliei Chirilovna sau chiar ale Margaretei Jozefovna, care îl goneau din iatac îndată ce intra.
De la începutul crizei, aşternutul lui a fost din nou exilat în cabinet.
25 Şi, în acelaşi timp, Smaragdiţa, sub opresiunea suferinţei, rămânea vecinie obsedată de amintirea scenei din chioşc.
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
181
Icoana lui Przewecki se ridica tot mai luminoasă în faţa ei. Ii auzea vocea insinuantă şi înduioşată şi-i vedea privirea aprinsă.
Noaptea, adesea, ea se trezea din somn cu o senzaţie violentă, până la durere, sub stăpânirea fascinantă a unui vis, de care-şi aducea aminte cu oroare şi... cu voluptate!...
Intr-o zi, ea întrebă cu sfială pe Nataliţa dacă nu poate să-i dea ceva de citit, că din cărţile sale nu rămăsese una care să nu fi fost citită de două şi de trei ori.
- Am văzut la tine Indiana, aşa mi se pare, poţi să mi-o aduci ?
Natalia Chirilovna o privi oarecum surprinsă, apoi zâmbi şi, mângăindu-i obrăjorii palizi, îi răspunse veselă:
- Cum nu, Dusea, cu plăcere! Am şi alte romane ale lui Georges Sand - foarte bune traduceri.
Pe vremea aceea, în toate pensionatele de fete, ca şi în toate familiile cumsecade, numele scriitoarei franceze nu se pronunţa decât cu oroare şi dezgust. Ea era considerată ca o emanaţiune a iadului, ca întruparea perversităţii şi a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu şi a legilor lăsate de el pentru a cârmui viaţa de familie.
Smaragdiţa îşi aducea aminte de scandalul provocat în şcoala doamnei Carotte, când a fost găsit acolo un roman de Georges Sand, de percheziţia la care au fost supuse toate elevele şi de izgonirea imediată din pensionat a oiţii râioase, care introdusese această otravă în templul inocenţei, în care oficia fosta vedetă de circ.
Găsind odată la Oniţcani, din întâmplare, vreo două din romanele autoarei ostracizate, Smaragdiţa îşi întoarse repede capul şi se prefăcuse că n-a văzut
nimic, convinsă fiind că acest depozit e o ruşine tăinuită a uşuratecei sale prietene.
Când, în cursul conversaţiei dintre ele, Natalia Chirilovna a vorbit de mai multe ori cu dezinvoltură
> despre ideile lui Geoges Sand, Smaragdiţa nici nu încerca măcar să discute, tăcea cu îndărădnicie, sigură că o aşa erezie morală nu merită măcar să fie combătută, şi considera aprecierile Nataliţii numai ca una din extravaganţele temperamentului său nenorocit.
)<' Dar anii de viaţă conjugală, revolta simţurilor, ob-servaţiuni auzite despre alte căsnicii, experienţele ei recente adesea ridicau în sufletul ei o îndoială, pe care tot mai cu greu reuşea să o reprime, ca un păcat şi o ispită.
/> Eroinele răzvrătite ale romanelor lui Georges Sand, ideile lor şi viaţa lor vijelioasă, în contrazicere cu tot ce Smaragdiţa credea ca poruncă a lui Dumnezeu, ca datorie impusă de morală şi lege, acuma îi frământau tot sufletul, îndreptăţind răzvrătirea ei împotriva
10   soartei ce i-a fost hărăzită alături de Iorgu Răutu.
Ea însă nu îndrăznea să discute problemele ce se ridicau înaintea ei nici măcar cu Nataliţa şi chiar, de teamă să nu fie surprinsă citind, îşi ascundea cărţile sub perinde patului.
2> Romanul frumoasei creole - această glorificare a adulterului - o turbură adânc. Ea găsea multe analogii între căsnicia ei cu Iorgu Răutu şi viaţa conjugală a Indianei cu bătrânul colonel Delmare. Dacă maşinaţiunile seducătorului perfid şi vulgar Raymond
30 de Ramiere o indignau, nobilul amant Sir Ralph îi inspira simpatie şi admiraţie.
„Cine eelf - se întrebă ea cu spaimă şi dor - nobilul Sir Ralph ori perfidul Raymond ?"
182
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
183
Smaragdiţa nu prea avea în vara aceea puterea de a se mai ocupa cu gospodăria şi a fost foarte bucuroasă când conu Iorgu a poftit pe cucoana Anica să stea în vremurile acestea critice la Năpădeni. 5 Coana Anica avu tactul de a nu face nici o aluzie la conversaţiile lor din vara trecută şi manifesta faţă de Smaragdiţa o adevărată solicitudine de mamă.
Această solicitudine era foarte necesară pentru o femeie gravidă, al cărei echilibru sufletesc fusese atât
10 de adânc zdruncinat.
Starea ei de surexcitare nervoasă se răsfrângea chiar asupra raporturilor cu copiii. Dragostea ei de mamă era parcă încă mai vie, dar tulburată de o sensibilitate excesivă şi anormală.
11 După ce petrecea ceasuri întregi în societatea copiilor, lua parte la jocurile lor, îi săruta, îi strângea în braţe, deodată începea să plângă, îi gonea din iatac, unde se încuia singură pentru ceasuri întregi.
Coana Anica, îngrijată, uitându-se odată pe gaura 20   cheii, o întrezări zbătându-se în pat, scăldată în lacrimi, cu dinţii încleştaţi, lovindu-se cu ambii pumni în pântece.
Ultimele săptămâni înainte de facere, sărmana femeie nu se mai ridica din pat; faţa ei slăbită şi palidă 25   era luminată de ochi mari negri şi febrili, în care se citea groaza şi desperarea.
- Nataliţo, dragă! - a spus ea odată, punând mâna ei fierbinte după gâtul prietenei. Ştiu că n-am să trăiesc şi, la drept vorbind, nici nu ştiu cum să trăiesc şi
30 pentru ce să trăiesc ? Bieţii copii nevinovaţi vor rămâne orfani şi, chiar dacă aş trăi, simt că nu mai pot face nimic pentru ei. Şi cine se va îngriji de ei ?
- Ah! Dusea dulce, cum se poate să vorbeşti astfel de lucruri ? E mare păcat! Eşti încă tânără, ai o viaţă
întreagă, lungă, lungă, înaintea ta. Trebuie să ştii numai cum să iei viaţa. Vei vedea că toate vor fi bine. Eşti acum puţin bolnavă. Ai o sarcină cam grea. Toate însă vor trece ca această dimineaţă. Moş Iorgu nu > poate să-ţi stea în cale. De altfel, e un om bun şi ţine la tine. Nu te cam înţelege, e adevărat, dar, lasă, să ai încredere în mine, vei vedea cât de bine le voi aranja eu pe toate.
în această atmosferă înăbuşitoare, Iorgu Răutu, /i) nenorocit şi zăpăcit, apăsat de imposibilitatea pentru el de a veni cu ceva în ajutorul bolnavei şi, în acelaşi timp, înspăimântat, sechestrase la Năpădeni pe doctorul Cojocărescu şi, cu două luni înainte de termen, adusese şi pe moaşa Fecla Ivanovna în casă. / > Nemaiîndrăznind să apară în iatacul Smărăndiţei, el chinuia mereu pe coana Anica cu întrebările lui, cu rugăminţile şi cu ofertele lui de servicii, care erau cu aceeaşi stăruinţă respinse.
Ultimele trei zile înainte de dezlegare au rămas 20   în amintirea lui Iorgu Răutu toată viaţa ca un groaznic coşmar.
Doctorul, în aşteptare, vecinie manipula nişte instrumente strălucitoare, de un aspect sinistru.
Masa din salonaşul vecin cu iatacul Smărăndiţii a
25 fost încărcată cu o mulţime de sticle şi cutii, care răspândeau prin toată casa un miros de farmacie. Doctorul, Fecla Ivanova, coana Anica, Zoiţa, Margareta Jozefevna, jupâneasa Marghioala şi Gafiţa, cu toţii erau sfârşiţi de puteri, istoviţi de nopţi nedormite,
30 de grijă, dar cu toţii puteau pătrunde în iatacul al cărui acces fusese oprit numai pentru el, bruscat şi gonit de toată lumea.
184
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
185
Şi el se zbuciuma zadarnic, fără somn; scâncetul de copil bolnav, care răzbea până la el, îl arunca în bezna deznădejdii. Singurul mijloc pe care 1-a putut găsi a fost să silească pe popa Vasile să ţină slujbă 5 în biserică şi să citească rugăciuni într-o odaie din flighel, pentru ca mirosul de tămâie să nu pătrundă până la Smaragdiţa.
Noaptea spre 14 august a fixat o dată neştearsă în cronica familiei Răuteştilor. Facerea a necesitat o io intervenţie energică a doctorului. Copilul născut -un mototol de carne inertă - nu respira, încât Fecla Ivanovna un moment îşi pierduse nădejdea de a-1 chema la viaţă.
Dar mai cu seamă o emoragie violentă a lehuzei îi 15 punea în primejdie chiar şi viaţa. Toate acestea ajungeau până la Iorgu Răutu fragmentar, numai prin cele două-trei cuvinte pe care i le adresau din când în când doctorul sau coana Anica ori pe care le putea smulge de la Fecla Ivanovna sau de la Margareta Jozefevna.
20 Când, în sfârşit, a fost cunoscut rezultatul, Iorgu Răutu a uitat să-şi manifeste măcar curiozitatea de a vedea pe noua odraslă a vechiului neam al Răuteştilor.
Din primul moment, dar, când abia a văzut lumina zilei, eroul acestei povestiri a pricinuit o mare
25   încurcătură în curtea Năpădenilor.
Femeia angajată cu câteva luni înainte ca doică pentru copilul aşteptat a căzut bolnavă de febră tifoidă. Doctorul Cojocărescu a declarat categoric că alăptarea cu biberonul nu poate fi admisă, fiind dată
30 starea pruncului. La îndemână însă nu se găsea la Năpădeni, ca să-şi ofere serviciile pentru noul născut, decât Irina Morariu, o blondă planturoasă şi
voinică, mamă de copil voinic, dar mamă vinovată -nefiind măritată.
Astfel glasul moralei a fost înăbuşit, pentru a da viaţă şi hrană lui Vania.
> Timp de mai bine de două săptămâni, sănătatea lehuzei inspira vii temeri. Erau momente când doctorul Cojocărescu era silit să recurgă la mijloace eroice pentru a întări funcţiunile inimii şi a combate efectele unei mari pierderi de sânge.
io       Organismul tânăr însă a biruit, dar convalescenţa a fost foarte lungă.
Mai multe săptămâni nimeni nu s-a putut gândi la botezul copilului, pentru că liniştea mamei nu putea fi tulburată şi toate îngrijirile au fost concentrate
15   numai asupra ei.
Noul născut, Vania, a fost lăsat de la început aproape exclusiv în grija Irinei, instalată într-o odăiţă la capătul opus al conacului, pentru ca ţipetele copilului să nu pătrundă până în iatac. 20 In această odăiţă a rămas adăpostită toată copilăria lui Vania, şi după însănătoşirea mamei.
Astfel a fost trasă, din primul moment al vieţii sale, linia de demarcaţiune între el şi ceilalţi copii, care au crescut în camera lor spaţioasă, alături de iatacul 25   Smaragdiţei, sub privegherea ei statornică de zi şi de noapte.
Aceasta a fost pecetea destinului. Zămislit într-un spasm de groază, sădind în inima mamei revolta şi repulsiunea invincibilă, fiindcă 30   întrupa pentru ea acele clipe funeste, acel abis de înjosire negrăită, de cruzime şi opresiune brutală, pe care nu le putea uita, nici ierta; datorindu-şi, chiar
186
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 187
înainte de a fi născut, numai unui hazard dreptul la viaţă, el nu şi-a putut asigura un loc sub soare, chiar de la prima respiraţie, decât ca un intrus în cuibul familiei, ostracizat de aceea care a fost sortită să-i dea 5   viaţă, chinuindu-şi în blesteme trupul.
Clipa de zămislire a aruncat astfel pentru toată viaţa asupra lui Vania umbra ei tragică, în care au fost învăluite din prima zi, raporturile Smaragdiţei cu plodul nevinovat al dramei sale conjugale.
10 In viaţa sufletească şi chiar în înfăţişarea Smaragdei după însănătoşire a apărut, în adevăr, la iveală o adâncă schimbare.
In locul egalităţii de caracter şi a resemnării blânde, s-a accentuat o continuă efervescenţă, cu capricioase 15   şi subite fluctuaţiuni de stări sufleteşti, o vecinică tensiune în raporturile cu cei dimprejur şi mai cu seamă faţă de Iorgu Răutu.
Chiar copiilor ea le acorda mai puţină atenţiune ca înainte, mai cu deosebire la început, când diferenţa între Vania şi ceilalţi copii mai trezea în ea încă un sentiment de vină şi de păcat.
Căci ea a încercat să lupte împotriva sentimentelor care o dominau.
Dar repulsiunea pentru acest copil nedorit a fost mai puternică. Vederea lui prin sine însăşi evoca în memoria ei toată drama vieţii ei conjugale şi clipa de ispită şi mai ales sancţiunea grozavă, ceasurile de înjosire şi de brutalizare, criza cea mai grozavă a vieţii sale.
Ca o circumstanţă agravantă, Vania, în primele luni ale vieţii sale, nu era un copil atrăgător.
Ofilit înainte de naştere, cu un cap mare, disproporţionat, care se bălăbănea pe un gât subţire, el
20
25
30
impresiona penibil prin faţa lui vecinie gălbie, adesea acoperită de o erupţiune suspectă.
Vecinie bolnav, el despera şi pe doctorul Cojocărescu. Doica sa, Irina, parcă era singura fiinţă căreia •>   acest embrion de om inspira milă şi dragoste.
Singura lui prezenţă năştea ideea de suferinţă şi de moarte, care, la fiecare moment, ameninţa să stingă flacăra plăpândă a vieţii.
Faptul acesta însuşi sădea în sufletul Smaragdiţii io   un sentiment de oroare şi de înstrăinare.
Pe la sfârşitul lui mai, când Vania nu ajunsese măcar la zece luni, s-a produs primul conflict între Smaragda Theodorovna şi odrasla ei nevolnică, în care aceasta şi-a afirmat de timpuriu individualitatea, jig-
/ s   nind adânc amorul propriu de mamă şi de stăpână.
Doica Irina, încă foarte tânără, cu toată corpolenţa ei masivă, era o fire romantică.
Parcul răsuna ca întotdeauna în lunile acestea de cântecele privighetorilor. Irina, nedespărţită de
20 Vania, în contactul ei foarte redus cu restul casei, simţea şi ea nostalgia primăverii. Şi ceasuri întregi, seara, probabil sub aceeaşi impulsiune care provoacă şi trilurile privighetorilor, cânta la fereastra odăiţii din colţ, cu priveliştea spre fluviu şi sat.
25 Acest apel şi-a găsit răsunetul dorit în inima lui Simion, unul din flăcăii din curte, băiat frumos şi voinic.
Şi, într-o după-amiază vibrantă de soare şi de respiraţia florilor, în faţa Smaragdei Theodorovna se 30   prezintă Margareta Jozefovna, palidă de indignare, cu gura ei fără buze strânsă într-o crăpătură care-i despica rotundul feţei:
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
189
- Doamnă, ducându-mă în parc sus, am dat peste Irina cu Simion... în chioşc, pe bancă... ziua în amiaza mare... cu copilul în cărucior singur... în soare, cât pe ce să se rostogolească la vale, Doamne fereşte !...
Şi Margareta Jozefovna îşi făcu cruce.
Inculpata a apărut cu pletele părului ei roşcat desfăcute, cu carnaţiunea aprinsă, şi nu numai că nu tăgăduia faptele încriminate, dar, cu neruşinare şi cinism, îşi afirma dreptul său de a cânta în unison cu privighetorile şi cu toată firea.
- Nu sunt de papură şi ce treabă ai ? - se răsti ea la adresa Margaretei Jozefovna. Sunt slobodă... n-am bărbat... am să mă mărit... pe dumneata nu te va lua nimeni, geaba îi mănânci cu ochii pe flăcăi... şi de copil nu-ţi bate capul... cine-1 îngrijeşte afară de mine... zilele şi nopţile întregi - fără mine, poate de mult l-ar fi luat Dumnezeu.
Smaragda Theodorovna, sufocată de această morală primitivă şi de acest cinism, se simţi parcă şi ofensată printr-o irezistibilă asociaţie de idei: pe bancă, în chioşcul de sus!...
Ea nu adresă nici un cuvânt Irinei, ci porunci numai Margaretei Josefovna:
- S-o dai îndată afară, nici un minut să nu steie aici! Copilul să fie înţărcat şi alăptat cu sugătoarea sau poate îi va da sân Paraschiva lui Vichentie.
N-a fost măcar îngăduit Irinei să-şi ia rămas-bun de la Vania.
Dar hotărârea aceasta a fost luată fără să se fi cerut avizul lui Vania...
Şi Vania n-a înţeles să se supună! El respingea şi biberonul, şi sânul Paraschivei şi urla necontenit, ziua şi noaptea.
Când Smaragda Theodorovna, încercând să-1 po-lolească, 1-a luat în braţe, ca să-i dea ea însăşi biberonul, copilul ţipa parcă şi mai tare, se smuncea cu .itâta violenţă, încât a spart biberonul şi era cât pe ce sa cadă din braţele mamei.
în zadar doctorul Cojocărescu, survenit în vizita lui săptămânală, recurgea la toate calmantele -după puţine clipe de somnolenţă, ţipetele începeau din nou până la leşin; copilul, cu faţa injectată, cu ochii ieşiţi din orbite, înfrigurat, cu temperatura urcată, parcă era în fiece clipă gata să-şi dea sufletul.
Doctorul Cojocărescu îşi răsucea nervos barbi-şonul; în sfârşit, declară cu hotărâre Smaragdiţei:
- Nu găsesc vreo altă indicaţiune. Sunt copii cu o ; nemărginită capacitate de afecţiune şi ataşament. Se vede că şi Vania e dintre aceştia. Nu se poate glumi cu aceasta. Poate muri! Nu-mi pot lua răspunderea pentru consecinţe. Dar să încercăm să rechemăm pe doica lui.
'o îndată ce s-a trezit în braţele Irinii, adusă în grabă, copilul s-a liniştit ca prin minune şi, lacom, şi-a lipit buzele de sânul ei, cu voluptate mângăindu-1 cu am-bele-i mânuţe.
înfrângerea aceasta Smaragda Theodorovna n-a 25 mai putut-o uita şi umilinţa parcă îi justifica înstrăinarea şi răceala faţă de acest copil refractar dc la obârşie.
Raporturile dintre mamă şi copil au luat astfel de la început un aspect straniu, anormal, chiar maladiv.
întârziat în dezvoltarea lui, mereu bolnav, Vania 30 manifesta o sensibilitate excesivă şi un spirit de observaţie care neliniştea şi tulbura pe Smaragdiţa.
Cu patru ani mai tânăr decât Sonia şi aproape cu trei ani decât fratele său Tosia, el avea o firească
190
C. STERE
admiraţie pentru înaintaşii săi şi, mai cu seamă, pentru vigoarea şi strălucirea lui Tosia şi supraveghea în tăcere, cu ochii negri ficşi, toate alintările al căror obiect erau fraţii săi, fără să îndrăznească să solicite şi el 5 o sărutare sau o mângâiere din partea mamei, care-i părea o arătare supraomenească şi atât de înălţată, încât, natural, numai alţi supraomeni, ca Sonia şi Tosia, se puteau apropia de ea.
Pe vremea când Vania abia dacă putea gângavi pu-
w ţine sunete articulate, el văzu într-o seară, sub lumina candelabrelor aprinse, pe Smaragda Theodorovna, care se gătea de bal, cu o diademă de briliante pe părul ei negru ondulat.
Fascinat şi entuziasmat, începu să strige:
15       - Mama, gia-gia! Mama, gia-gia!
Sub acest nume, însuşit şi de ceilalţi copii, el înţelegea o fiinţă sublimă, adorată şi temută, care apărea din când în când din regiuni misterioase pentru o clipă şi dispărea ca o zână din poveşti. Această divi-
20 nitate fermecătoare şi teribilă, a cărei mânie inspira groaza şi al cărei surâs dădea o beatitudine negrăită, putea accepta de la el numai omagii de veneraţiune din depărtare. Apropierea chiar îl speria şi-i dădea un sentiment obscur de sacrilegiu.
25 Tocmai pentru faptul că Sonia şi Tosia erau admişi în sanctuarul misterios, se resfrângea şi asupra lor aureola mistică.
E procesul obicinuit al creaţiunilor mitologice. Pentru trebuinţele de toate zilele, ca afecţiune şi
30 alintare, prin voia soartei, Vania putea face apel numai la îngrijirile „mamei" Irina - acest nume de „mamă", fără adjective, a rămas pentru el nedespărţit de icoana doicii sale.
Cap. XXI
SETEA DE VIAŢĂ
Sănătatea îndreptată, întărirea pulsului vital complica şi mai mult la Smaragdiţa starea sufletească de s   aprehensiune, deşteptată în ea de orice apropiere a lui Iorgu Răutu.
Aparatul psihic al acestuia, foarte sănătos, dar primitiv, nu era în măsură să se adapteze complicaţiunilor de psihică feminină. Cu resemnarea ţăranului care io acceptă moartea şi viaţa ca un decret al destinului şi care, în raporturile sociale şi morale moştenite, vede o ordine decretată pentru veci de voinţa divină, el nu putea înţelege ce se petrecea cu Smaragdiţa, ce înseamnă această schimbare bruscă în caracterul ei. / J Dar, în acelaşi timp, un sentiment adânc şi obscur trezea parcă în el remuşcări de cuget, fără ca să-şi poată da seama pentru ce şi de ce ar fi fost vinovat.
Când starea Smaragdiţei i-a îngăduit pentru prima oară să intre în iatac, el a fost izbit de trupul acesta de 20   copil, de ovalul ei delicat, translucid de paloare, în care viaţa era concentrată numai în ochii aprinşi de focul ascuns ce-i mistuia sufletul.
Aşezat pe marginea patului, bietul Iorgu abia îndrăznea să atingă cu laba-i păroasă degetele subţiri 25   şi străvezii aruncate pe plapumă, abia îşi găsi puterea să-i spună:
192
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
193
10
15
20
25
30
- Slavă Domnului, dragă Smărăndiţa, prin mare pojar şi năcaz am trecut, amu a da Domnul şi are să fie bine.
Smaragdiţa îl fixa cu o privire ciudată; el simţi pe degetele ei tremurul uşor în mâna lui, apoi ea îşi scoase mânuţa, o trase sub plapumă şi, cu o expresie nedescifrabilă pentru el, parcă înfrigurată, îşi întoarse capul fără să răspundă niciun cuvânt.
însăşi Smărăndiţa a fost surprinsă de sentimentul acut de dezgust, de revoltă şi chiar de ură, pe care i-1 trezi această atingere a soţului.
Iorgu Răutu s-a ridicat, şoptind „Doamne, Doamne, miluieşte-ne pe noi şi iartă-ne păcatele!" şi, greoi şi stângaci, a ieşit din iatac, aninându-se de toate mobilele pe lângă care trecea.
- Doamne, Doamne! - şopti şi Smărăndiţa, pentru prima oară îndrăznind să-şi precizeze lămurit sentimentele. Ce blăstăm, ce chin! şi pentru ce ? of, Doamne!
Chiar fizicul, înfăţişarea lui Iorgu Răutu o făcea să sufere. Nasul acela monumental, caracteristica ereditară a Răuteştilor, ochii albaştri, în care blândeţea însăşi îi făcea impresia de lipsă de viaţă şi de expresie, zbârciturile încrestate de vrâstă, corpul masiv şi rău încheiat, parcă tăiat cu toporul, cu hainele care nu se lipeau pe el, ca scorojite, mişcările lui stângace, vocea răsunătoare, totul, totul în el, tot ce înainte ea accepta cel mult cu indiferenţă, acum o îndurera, îi deştepta nu numai aversiune, dar chiar o abia reţinută animozitate.
Pentru ce ? Revolta cărnii exasperate ? Nostalgia de viaţă sufletească mai intensă şi mai colorată ? Durerea unui ideal întinat, a unui vis risipit ?
Nu mintea tumănitâ a lui Iorgu Răutu putea găsi dezlegări pentru aceste mistere.
Dar nici inima însângerată a Smaragdiţii!
- Ah, Doamne, Doamne! - şoptea ea mişcân-du-şi nervos capul pe perină.
In seara aceea, când Natalia Chirilovna intrase ■>   în iatacul convalescentei aducând cu ea aerul înviorător de toamnă, Smaragdiţa, vădit stânjenită, a început s-o întrebe cu precauţiune:
- De unde vii ? De acasă ? Din pricina mea ai avut atâtea năcazuri, apoi ai şi acasă pe un bolnav - nu e
io destul -, pe semne, numai de la un pat la altul te duci. Nu mai poţi vedea pe nimeni!
- A nu, tiotia Dusea! Acasă cu Anatol al meu, noi ne aranjăm foarte bine. Jupâneasa noastră îi cunoaşte toate tabieturile şi el este bucuros când eu mai
15 iau aer. El se interesează mult de tine. Mă întreabă mereu şi mă trimite la tine. Apoi... - aici Nataliţa, după o scurtă pauză, urmă cu o exagerată indiferenţă -apoi vine mereu la noi contele Przewicki, care e foarte prietenos şi cu Tolea, şi cu mine, şi mă tot în-
20 treabă cum mai merg lucrurile la Năpădeni, cum ţi-i sănătatea, ce mai face moş Iorgu ? El ţine foarte mult la moş Iorgu. Ii place grozav şi casa din Năpădeni, şi priveliştea. Totdeauna vorbeşte cu mult foc de toate acestea. Spunea că ar fi venit, dar se teme să nu vă su-
25   pere, să nu vă tulbure.
Smărăndiţa întoarse capul în tăcere spre perete, apoi, deodată, începu să vorbească:
- Mă simt încă foarte slabă şi Egor Stepanovici vrea să facă botez ca totdeauna cu tămbălău. Mai cu
30 seamă că vrea să fie naş bădiţa Ion din Botoşani, fratele mai mare al lui Egor Stepanovici. Eu nu cred că e bine să se întârzie prea mult, copilul e cam bolnav, nu e bine.
194
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
195
- Da, tiotia Dusea mea, eşti acuma mult, mult mai bine. Şi trebuie să-ţi dai curaj, să ai mai multă poftă de viaţă şi, la urma urmelor, ce tămbălău mare are să mai fie la botez ? Ei! Au să vină câţiva prieteni, 5   câteva rude, puţină muzică, puţine cântece, mai mult joc de cărţi şi băutură. N-ai nevoie să stai tot timpul. Casa e mare şi, la urma urmelor, mai putem aştepta două, trei săptămâni până ce vei putea rămânea mai multă vreme în afară de pat. io       - Dar vezi, gospodăria aceasta, copiii şi Egor Stepanovici.
- Nu, nu, nu! Nici gospodărie, nici copii, nici moş Iorgu! Numai tu, numai tu! Trebuie să te gândeşti numai la tine, să te gândeşti la lucruri bune, vesele, 15   plăcute, fericite. Să citeşti, să te distrezi. Şi ai să vezi, în puţine zile, cum ai să te faci.
Mai mult n-a fost spus nimic între cele două prietene, dar amândouă s-au înţeles foarte bine, deşi fiecare a crezut că nu s-a trădat. Astfel, la botez, a apărut 20   în casa de la Năpădeni, pentru prima oară de la scena din chioşc, contele Wladislaw Przewicki.
Puţine momente de conversaţie, cuvinte indiferente schimbate au fost îndeajuns pentru ca Przewicki să ştie că este iertat, iar Smaragdiţa să simtă cum în ea 25 parcă creşte bucuria vieţii, renasc încrederea în sine, nădejdi şi aspiraţiuni nedesluşite, dar care dau lumii dimprejur strălucire şi bogăţie.
După botez, Smaragdiţa câştiga puteri văzând cu ochii.
30 Şi, în acelaşi timp, ca niciodată, era prinsă de sete de viaţă, era neastâmpartă în goana după petreceri, în căutarea contactului cât mai strâns cu lumea.
Gospodăria a fost lăsată aproape pe de-a-ntregul în grija Margaretei Jozefovna. Şi chiar copiilor favoriţi ea nu consacra decât relativ puţină vreme, iar pe Vania nu-1 vedea decât în acele momente, din neno-> rocire prea dese, care necesitau şi vizitele doctorului Cojocărescu.
Iorgu Răutu nu era deprins cu analize psihologice şi nu avea nevoie de prea multe explicaţii pentru această schimbare a ritmului vieţii. io Natalia Chirilovna ştia să-i sugereze cea mai bună justificare: interesul sănătăţii şi al echilibrului sufletesc al Smărăndiţei; apoi, şi în ce priveşte pe Vania, ea nu găsea cuvinte de laudă pentru devotamentul şi priceperea Irinei, care - spunea ea - nu trebuia să / j fie turburată de intervenţii inutile în îngrijirea micuţului bolnav.
După sfârşitul muncilor câmpului a fost reluată şi la Năpădeni viaţa de iarnă a boierimii moldovene.
Iorgu Răutu era însă cam îngrijat de realizările le-20   gii de desfiinţare a boierescului şi de împroprietărire, ca şi a altor reforme care urmau să fie introduse şi în Basarabia în condiţiuni mai grele pentru clasele privilegiate ca în restul împărăţiei.
Dar şi în această privinţă, el găsea oarecare re-25   confortare într-o nouă prietenie.
Contele Wlodislaw Przewicki, în doi ani, realizase destule progrese în cunoştinţa limbii moldoveneşti pentru a putea susţine o conversaţie puţin complicată şi puţin variată cu Iorgu Răutu. 30 Nu lipsea de la nici o goană sau vânătoare la care participa acesta şi chiar introducea metode cinegetice noi, „cum sunt obicinuite la curţile magnaţilor din Polonia". Manifesta multă consideraţie pentru
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
197
stăpânul Năpădenilor, admira ochiul lui sigur şi mâna fermă ca puşcaş şi alte talente vânătoreşti; îi recomanda puşti noi, după „ultimul model" din Franţa; dobândea, Dumnezeu ştie pe ce cale, ogari din Rusia, copoi din Ungaria, prepelicari din Anglia, îmbogăţind astfel aparatul vânătoresc din Năpădeni. în acelaşi timp, Iorgu Răutu putea găsi la el un sfat de gospodărie, tot din arsenalul „magnaţilor din Polonia", informaţiuni şi tot felul de reţete utile.
Cu vremea, Przewicki apărea tot mai des în serile slobode la Năpădeni şi le petrecea la nesfârşite partide de pichet sau de ecarte cu amfitrionul.
In flighel îi era rezervată o cameră, în care descindea oricând sosea şi care luase numele de „odaia grafului".
Iorgu Răutu, prin firea lui, se ataşa uşor de oamenii cu care venea în contact. Dar „graful" se deosebea atât de mult de mediul obişnuit al societăţii basarabene! Numele lui, povestirile care presupuneau o înaltă situaţie socială şi un trecut de splendoare; talentele şi cunoştinţele care au fost dovedite şi cu prilejul unei boli de cai ivite la Năpădeni, toate acestea inspirau mult respect ursului moldovean, cum îl numea în glumă şi prieteneşte Przewicki:
- Să-mi spui, căpitane, - aşa îi zicea de obicei Iorgu în familiaritatea conversaţiunilor la joc de pichet - de ce rămâi în moscali, dumneata magnat (neologism care de curând îmbogăţise vocabularul lui Iorgu Răutu), om învăţat, petrecut prin lume, la Viena şi la Paris ? La ce bun să putrezeşti în duhoarea din cazarmă ?
- Vede, Egor Stepanovici, honor de familia Przewicki, fost înainte şi amu slujba în armie, tata meu gheneral, bunic meu mareşal şi înainte bunic şi
înainte bunic, tot soldat la craiu polon. Şi ştii mata, -continuă el privind cu înţeles pe partenerul său - Polonia una zi are nevoi de soldat, amu este datoria noastră magnat polonez şi soldat... » Iorgu Răutu se uita şi el cu înţeles la Przewicki şi simţea mai mare stimă pentru el.
Vizitele contelui Przewicki au fost distanţate, mai cu seamă la început, cu foarte multă socoteală, pentru ca şi Iorgu Răutu, şi Smaragdiţa să-1 poată întâmpina cu aceeaşi întrebare „unde ai lipsit atât de mult?", până ce a ajuns ca această întrebare să se pună chiar dacă o singură zi nu era văzut la Năpădeni. De asemeni, în vremea aceasta rar lipsea şi Natalia Chirilovna.
/ ■< Pe când boierii se războiau la pichet, doamnele şedeau cu vreun lucru de mână, intervenind rar în conversaţia dintre bărbaţi.
Când stăpânul era ocupat cu socotelile lui de gospodărie sau ieşea prin curte, Przewicki se aşeza
20 pe lângă doamne, adresându-se parcă mai des către Natalia Chirilovna.
Ei aveau un mai bogat material de conversaţie, amintiri comune, din vremurile când soţii Voronin trăiau prin diferitele garnizoane ale împărăţiei, ca şi
25 călătoriile prin străinătate şi reminiscenţele literare. Dar Przewicki ştia, cu multă iscusinţă, să atragă şi pe Smaragda Theodorovna în discuţie, mai cu seamă asupra vieţii sociale, a operelor literare care tratau subiecte de aceeaşi natură şi atingeau probleme de
.10 moravuri.
întrucât discuţiile acestea urmau în limba rusească, indiferent de subiectul lor, Iorgu Răutu, când asista la ele, se mărginea să asculte cu bunăvoinţă şi să clatine aprobativ din cap, ca şi cum ar fi luat parte
198
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
199
la conversaţie, sau se apuca de pasiansă ori îşi găsea vreo altă treabă.
In iarna aceea, în aşteptarea marilor inovaţiuni, viaţa socială a judeţului S*** era mai agitată. Nervo-5 zitatea obştească se manifesta printr-o sete deosebită pentru serbări şi petreceri, organizări de baluri în oraş în scop de binefacere, ca şi printr-un fast deosebit în organizarea de vânători şi sindrofii la cona-curile boiereşti.
io Soţii Răutu, de cele mai multe ori, luau împreună parte la toate aceste distracţiuni. Dar Iorgu Răutu tot mai adesea, mai cu seamă în ce priveşte diferitele recepţiuni, baluri şi alte mondenităţi, o lăsa pe Smaragdiţa singură cu Natalia Chirilovna Voronin sau sub pa-
15   tronajul doamnei Cazară sau al doamnei Brezo.
Smaragdiţa participa cu pasiune la acest festival neîntrerupt; dansa şi organiza jocuri de salon, mulţumită de succesul pe care tinereţea şi frumuseţea ei i-1 asigurau.
20 Contele Przewicki rar lipsea din saloane, în care întotdeauna se distingea dintre cavalerii autohtoni prin talentele şi manierele lui.
Era dar natural ca el să fie întotdeauna în centrul cochetăriilor feminine. Insă el dovedea foarte mult
25   tact şi pătrundere psihologică.
Aducând, în aparenţă, aceleaşi omagii tuturor doamnelor din elita judeţului, ştia să sugereze multora din ele, şi mai cu seamă Smaragdiţii, că pentru ele sunt omagiile cele mai sincere şi devotamentul
30   cel mai adânc.
In tot cursul iernii, raporturile dintre Smaragda şi contele Przewicki aproape n-au suferit nici o schimbare, n-au mers mai departe decât manifestări de simpatie şi respect reciproc.
Şi Smaragdiţa, câteodată, se simţea chiar enervată de faptul că Przewicki s-ar părea că preferă nu numai societatea Nataliei Chirilovna, dar chiar a lui Iorgu Răutu.
1 In afară de simfoniile subconştientului, care învă-luiau în timbrul lor fiecare gest şi fiecare cuvânt în scurtele convorbiri dintre Przewicki şi Smaragdiţa, nici el, nici ea, nu-şi permiteau vreo aluzie asupra trecutului.
/i»       In aceste acorduri, în aşteptări tainice din ambele părţi, s-a sfârşit iarna înfrigurată a acestui an.
Dar primăvara, cu începutul muncilor agricole societatea aceasta de moşieri şi agricultori nu putea bineînţeles, cheltui multă vreme pentru mondenitate /> Câteva bazaruri de binefacere, două trei garden-party de ziua sfinţilor Constantin şi Elena sau Petru şi Pavel erau ocaziuni excepţionale pentru reuniuni de societate.
De sfântul Gheorghe, ziua onomastică a lui Iorgu 20   Răutu, vremea nu îngăduia vreun garden-party, iar toiul muncilor câmpului excludea şi vreo altă petrece în stil mare.
Totuşi Natalia Chirilovna reuşea, şi în afară de sărbători, să organizeze din când în când un picnic 25   mat modest, în pădure sau pe o culme de deal care deschidea o privelişte mai pitorească.
De vreo două ori, ea a putut chiar pune la cale mici excursiuni în luntre, cu opriri la mănăstire şi în alte colţuri mai frumoase de pe ţărmurile Nistrului. 30 La aceste petreceri luau parte, afară de Smaragdiţa şi contele Przewicki, de obicei, încă două, trei doamne şi domnişoare din vecinătate, cu cavalerii lor civili
200
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
201
sau militari - Natalia Chirilovna fiind foarte iscusită în combinaţiuni care, în mod natural, împărecheau pe excursionişti, spre mulţumirea tuturor.
O excursiune în luntre, în jos pe Nistru, până la 5 celebra mănăstire J-ca1, a dat prilejul de mult aşteptat şi dorit pentru prima convorbire mai intimă între Smaragdiţa şi Przewicki.
Scopul anunţat al excursiunii era o masă pe ţărmul lacului care colecta apa rece şi limpede a unui izvor bo-10   gat din stâncile dealurilor la nord-vest de mănăstire.
Mănăstirea răsărea majestuos printre grădini, pe un platou înconjurat de stânci abrupte şi dealuri împădurite, la vreo cinci sute de metri de la ţărmul Nistrului.
15 Plecând la deal spre mănăstire, părechile de excursionişti s-au înşirat, distanţate natural după pasul şi vioiciunea fiecăruia.
Astfel, Smaragdiţa şi Przewicki nici n-au băgat de seamă când celelalte părechi au rămas în urmă. Oco-
20 lind mănăstirea, ei au ajuns la lac, în a cărui oglindă se răsfrângeau cerul senin şi dealurile cu verdeaţa lor luxuriantă, cu nuanţele nesfârşite: de la mesteacănul deschis până la stejarii seculari, cu frunzişul lor întunecat.
25 în drum, pe nesimţite, conversaţia a alunecat asupra vieţii pe care o ducea Smaragdiţa la Năpădeni.
- Cred, Smaragda Theodorovna, că nu vă îndoiţi de respectul meu nemărginit şi devotamentul meu pentru dumneavoastră. în exilul în care trăiesc
30 acuma, în ciuda aparenţelor vieţii mele, sunt aşa de însetat de un suflet înrudit, încât puteţi înţelege ce însemnaţi pentru mine, în această, să mă iertaţi, pădure
1 Japca (în documente, de asemenea, Şabca), mănăstirea situată pe Nistru, la cea. 10 km. de târgul Kamenka (Camenca). (n. ed.)
omenească în care trăim. Dar... eu am trăit şi deşi n-am trecut cu mult peste treizeci de ani, viaţa mea e bogată în bucurii, ca şi în tragedii. Dar dumneata, Smaragda Theodorovna, la vrâsta de douăzeci de ani, > în bârlogul ăsta din Năpădeni - un colţ pitoresc nu-i vorbă -, dar înecat în preocupările banale ale vieţii... Mi se pare, n-aţi ieşit aproape niciodată de la ţară ?... Smaragdiţa, nervoasă, 1-a întrerupt:
- Am stat trei ani la pension la Chişinău, am io   fost şi la Odessa o dată, dar nu prea am găsit interesantă viaţa de acolo, acelaşi lucru ca şi aici - declară ea, uitându-şi afirmaţia contrară, de la banchetul din Vântura....
- Chişinău... Odessa... Câtă vreme aţi stat în n   Odessa, dacă-mi iertaţi indiscreţiunea, doamnă? -
întrebă Przewicki, bătând cu cravaşa peste ciubotele sale de cavalerist.
- Două săptămâni, acum cinci ani, când am fost cu coana Anica Mesnicu pentru... trusou - răs-
20 punse Smaragdiţa repezit şi apoi se opri îndată, ruşinată şi jenată de această evocare. Dar de ce nu vin ceilalţi ? - continuă ea, uitându-se turburată împrejur. - Unde-i Nataliţa ceea ? Să ne ducem înapoi ca să-i întâlnim...
25 - Dacă doriţi... Trebuie însă să vie imediat. Noi am mers repede, iar Natalia Chirilovna, cu silueta ei planturoasă, merge încet, dealul este prea repede pentru ea. Şi aici e aşa de frumos! Şi piatra aceasta parcă-i anume aşezată aici pentru odihnă şi convorbire prie-
30   tenească, în mijlocul acestei splendori...
După o clipă de şovăire şi tot privind spre drum, Smaragdiţa se aşeză pe piatră.
- Două săptămâni la Odessa la cincisprezece ani... Cheltuite în vizite în magazine şi modiste...
202
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
203
A! Doamnă, nu Odessa, ci numai Parisul ar putea da un cadru potrivit pentru frumuseţea dumitale, un mediu pentru o viaţă sufletească mai bogată, intelectuală şi artistică... Dar şi la Odessa se poate vedea 5   o trupă franceză la teatru, o operă italiană, teatrul rusesc, opereta vieneză şi rucască. Sigur, nu poate fi comparaţie cu centrele mari din Apus, dar totuşi este şi Odessa un focar de viaţă socială şi culturală. Mă mir pentru ce nu întreprindeţi o călătorie chiar io   la Viena şi la Paris. La Odessa aţi putea petrece sezonul în fiecare iarnă, în orice caz, mai bine decât la vâ-nătorile şi la balurile de la diferite moşii din acest judeţ! Egor Stepanovici este un om cu avere şi ar putea găsi şi el compensaţie într-un sezon, cel puţin, la n   Odessa. Nu este iertat că v-aţi înmormântat la ţară de la cincisprezece ani... până acuma cinci ani pierduţi din viaţă!
Smaragdiţa exclamă:
- Ah, ce căldură! - şi, în adevăr, faţa-i era aprinsă, 20   ochi-i străluceau ca de febră. Ea ridică din cap pălăria „panier" de paie, legată sub bărbie cu cordeluţe de mătase roşie, şi nervos tot lega şi dezlega aceste cordeluţe pe genunchii ei.
Contele Przewicki i-a dat vreme să se liniştească, 25   bătând în tăcere cu cravaşa peste ciubote; apoi din nou insistă:
- Nu aveţi nici o ispită, nici o dorinţă să ieşiţi măcar, aşa pentru câteva săptămâni, din banalitatea zilnică a vieţii de ţară ?
io       Smaragdiţa, râzând nervos, aruncă sacadat în răspuns câteva cuvinte:
- Dar... am copii!... - un moment de pauză... -trei copii, gospodărie mare, chiar iarna nu suntem liberi, nici eu, nici Egor Stepanovici.
Dar polonezul obiectă, vorbind încet, parcă gândind pentru sine şi privind în lături, spre faţa netedă a lacului:
- Da... trei copii în mai puţin de cinci ani... sin->   gură încă copil de cincisprezece ani, fără să guste din cupa vieţii... fără să cunoască culmile artei, ale frumosului, ale vieţii sociale rafinate şi bogate... - şi parcă tresărind, el repede se întoarse spre Smărăndiţa şi, maşinal punând mâna pe braţul ei, urmă pasionat: io       - Dar este o crimă, o neomenie! In monotonia asta sură ai să ajungi din zi în zi, din an în an, până la bătrâneţe şi nu vei avea, întorcând privirea spre trecutul gol, nici un punct luminos, nici un moment de tresărire, de exaltare, în care să fi simţit că inima / >   bate în plin, că viaţa merită a fi trăită şi că această comoară de frumuseţe vie, acest suflet bogat au fost risipite în zadar, înmormântate în mlaştină. Pentru ce ? Pentru copiii dumitale ? Ce le poţi da dumneata, ce poţi aduna pentru ei în sufletul dumitale, ve-20   getând la Năpădeni, între cămară şi pivniţă? A! Smaragdiţa, în blăstămul vieţii mele, mi-a fost dat să văd acest sacrilegiu, această profanare, şi să nu fiu în stare, să n-am dreptul să depun la picioarele dumitale toate nestematele unei vieţi adevărate, bo-25   gate şi înălţate!
Smaragdiţa, adânc emoţionată, sări de pe piatră şi se îndreptă câţiva paşi spre mănăstire:
- Dar unde-i Nataliţa, unde-s ceilalţi ?
- Smaragda Theodorovna! - răsună în urma ei 30 vocea lui Przewicki. Nu mă ofensaţi, dând o interpretare vinovată acestei izbucniri izvorâte dintr-un sentiment curat, dintr-un devotament dezinteresat. Dacă vă îndoiţi de mine, puteţi pleca; nu ne vom mai revedea niciodată...
204
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
205
10
15
în ochii Smaragdiţei s-au ivit câteva lacrimi; cu o mişcare nervoasă, ea a rupt cordeluţa pălăriei şi nici n-a băgat de seamă cum s-a aşternut pe praful cărării o mică pată roşie.
Cu un gest de o graţie eteree, ea se întoarse spre Przewicki şi-1 privi cu ochi negri, mari, nemaiputând stăpâni adânca ei tulburare şi nostalgia pe care cuvintele elegantului aristocrat polonez au silit-o să şi le trădeze.
Acesta, însă, cu aceeaşi voce caldă şi profundă, insistă:
-Un cuvânt, Smaragda Theodorovna, un cuvânt să-mi spuneţi, dacă aţi dori să trăiţi măcar câteva săptămâni în viforul unui centru de viaţă artistică şi intelectuală, măcar ca acel din Odessa ? Dacă Egor Stepanovici ar găsi vreo obiecţiune, m-aş însărcina eu să-i vorbesc prieteneşte, căci mă onorează cu simpatia domniei sale.
- Nu, nu! — repede îl întrerupse Smaragdiţa. 20   Nu trebuie, Wladislaw Stanislawovici! Sigur, doresc
mult să văd şi altă lume, să trăiesc şi altă viaţă. Şi chiar iarna viitoare aveam intenţia să mergem la Odessa. Şi ne aranjăm noi cu Nataliţa. Egor Stepanovici nu din zgârcenie stă la ţară, dar nu-i vine în gând şi eu nu i-am cerut până acum. Dar acum aranjăm noi cu Nataliţa!
- Uhu, uhu! unde sunteţi ? - se auzi din depărtare vocea Nataliţei.
- Uhu! - îi răspunse argintiu Smaragdiţa.
30       - Hop, hop! - răsună tenorul puternic al lui Przewicki.
Smaragdiţa a rămas pe loc. Przewicki a făcut câţiva paşi în direcţia chemărilor, dar din momentul
25
acesta Smaragdiţa simţea ca şi cum între ei se născuse un interes comun, aproape o legătură de complicitate, o conspiraţiune tainică.
Natalia apăru, în sfârşit, în compania unui atlet > brun şi aprins, un băietan de abia de vreo douăzeci de ani, sublocotenent în regimentul lui Przewicki.
Ei se rătăciseră, apucând de la mănăstire, din greşală, pe altă cărare.
în curând se apropiară şi celelalte părechi, din i,' care unele s-ar fi fost rătăcit şi ele prin pădure, iar altele au întârziat, preocupate fiind de aranjarea dejunului la mănăstire.
Dar căpitanul Przewicki a protestat cu energie:
- Dejun la mănăstire, între ziduri ? Nu! Să aducem / *   cele pregătite aici, pe iarbă, în splendoarea aceasta.
Iată, acolo, la umbra stejarului cela bătrân. Doamnele să stea aici, iar noi să mergem repede la mănăstire, câţiva fraţi călugări vor ajuta şi în cinci minute vom înjgheba aici un ospăţ să meargă pomina!... .•o Nataliţa începu să aplaude, să sară în sus, să trepideze pe loc, apoi, pe neaşteptate, îmbrăţişa pe Smaragda:
- Tiotia Dusea, tiotia Dusea! - exclama ea. Ce fericire e să fii tânără şi frumoasă şi... iubită!
25       Cu toată silueta ei rubensiană, ea se învârtea uşor, fugind spre stejarul desemnat.
Dejunul improvizat a reuşit de minune. Veselia bătea în larg. Zeflemele, hohote, conversaţii lipsite de orice înţeles, dar totuşi cu foarte mult înţeles în-
30   tre părechi.
Sufletul societăţii, ca întotdeauna, a fost contele Przewicki prin glumele şi anecdotele sale, care nu depăşeau limitele bunei cuviinţe, dar aveau negreşit şi o picătură de romantism sugestiv la destinaţia Smaragdei.
206
C. STERE
întoarcerea în luntre a urcat încă atmosfera de veselie şi cordialitate între toţi excursioniştii. La un moment dat, frumosul contralto al Nataliţei răsună într-o romanţă la modă; la tenorul bogat al lui Przewicki se 5 asocia imediat sopranul argintiu al Smaragdiţei, fragil dar dulce şi cristalin, şi apoi şi corul celorlalte părechi.
Când luntrea trecu pe lângă Kamenka, colonia germană de pe moşia prinţului Wittgenstein, pe ţărmul Podoliei, un grup de tineret, adunat în această zi 70 de duminecă, a salutat cu urale luntrea, apoi a intonat în cor un cântec nemţesc, ceea ce a provocat aplauze şi râsete de mulţumire din partea excursioniştilor.
în această voie bună, luntrea a ajuns la marginea parcului din Năpădeni. 75 Musafirii, aflând că Iorgu Răutu nu s-a întors încă de pe moşie, s-au adunat în cerdac. Şi, sub impresiile din excursie, a urmat o conversaţie animată şi care, pe nesimţite, a dus iarăşi la oarecare izolare a părechilor.
20       - Smaragda Theodorovna! - a spus încet contele Przewicki. Ne-am înţeles, iarna la Odessa ?
Smaragda n-a spus nimic, dar răspunsul a fost totuşi dat...
Cap. XXII
STRATEGIE...
înainte de a se retrage în iatacul ei, Smaragdiţa a trecut prin camera în care dormeau Sonia şi Tosia.
La lumina candelei de la icoană, în umbră, răsărea chipul drăgălaş al Soniei, culcată cu braţul sub căpşor. Smaragdiţa s-a aplecat asupra ei. Fetiţa respira uşor şi regulat, însă i se păruse că avea o expresie tristă. Când ea a sărutat obrăjorul copilei, Sonia deschise ochii zâmbind şi-şi aruncă braţele după gâtul mamei:
- Mămico, unde-ai fost atâta vreme ? Mi-a fost tare, tare dor după matale, şi mie, şi lui Tosia. Şi am plâns amândoi. Mâne iar ai să te duci ?
Smaragdiţa a ridicat-o în braţe şi, printre sărutări, cu mult drag îi zicea:
- Nu, nu mă mai duc! Rămân cu voi! Copilita şi-a pus căpşorul pe perină, a închis
ochii şi a adormit pe dată, cu faţa luminată de un zâmbet calin.
Smaragdiţa a făcut cruce şi deasupra patului lui Tosia, sărutându-1 pe frunte, fără să-1 treazească, şi tulburată a trecut în iatac.
Cu tot angajamentul tacit ce-şi luase faţă de contele Przewicki, ea şi-a dat deodată seama că se deschidea înaintea ei o cărare spre necunoscut.
208
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
209
întrebarea şi îmbrăţişarea Soniei au dezlănţuit în sufletul ei o luptă, o adevărată vijelie, în care nostalgia unei vieţi mai bogate şi poate chemarea simţurilor intrau într-un violent conflict cu glasul conştiinţei, cu 5 toate tradiţiile morale şi poruncile religiei, care o chemau la datorie.
în genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului, ea se ruga din tot sufletul, cerând sprijin şi îndreptare; apoi multă vreme a stat, în reculegere, aşezată 10   în fotoliul ei.
în sfârşit, se ridică şi, oftând, îşi făcu cruce şi se culcă liniştită. Glasul datoriei biruise.
în conştiinţa ei, angajamentul luat a fost anulat.
A doua zi dimineaţa, Smaragdiţa se trezi tresărind 15 din somn parcă auzind o chemare. Razele solare, intrând prin fereastră într-o fâşie luminoasă, i-au oprit vederea asupra chipului emoţionat al Irinei. Părul ei roşcat parcă scânteia în cercul de lumină şi faţa ei, de obicei, de roz cald al blondelor roşcate, acum apărea 20 cu atât mai descompusă, cu cât pe paloarea ei răsăreau mai pronunţat petele de pistrui.
- Să mă iertaţi, coniţă! Dar Vania nu-i bine. Ar trebui trimes după doctor. Toată noaptea nu l-am putut ogoi. Plânge, plânge, nu mănâncă şi varsă. Bo-
25   ierul, care-i acolo, m-a trimes după dumneavoastră. Lăsându-şi în jos picioarele în papuci, Smaragdiţa, spre a-şi înăbuşi poate remuşcările respinse în subconştient, a întrerupt pe dată:
- Dar copilul aista plânge necontenit, nu numai 30   amu. Nu ştiu ce faci cu el, de nu ştii să-1 astâmperi şi
să-1 adormi!...
Aruncându-şi pe umeri un şal subţire, ea se îndreptă în coridor spre capătul opus al conacului.
Gemetele surde care veneau din odaia din colţ o iritau şi o răzvrăteau împotriva copilului, împotriva ci şi a vieţii sale întregi.
Silueta monumentală a lui Iorgu Răutu, plecată 1   asupra patului lui Vania, expresia lui de zăpăceală neputincioasă i-au pornit din nou în suflet valul de dezgust şi de revoltă:
- Of, Doamne, Doamne! Ce-i cu copilul ista ? U n ceas nu-ţi dă linişte! îs sătulă şi de viaţă. ' 1       - Taci, fa femeie! - o întrerupe speriat Iorgu Răutu - îi păcat, toată noaptea s-a văitat plodul. îi păcat! Nu-i vina lui. E greu, dar ce vrai ? Aşa a vrut Dumnezeu. Nu ştiu ce-i de făcut, am trimes şi după baba Vasilca să-1 descânte. /1       Baba Vasilca, venită în grabă, însoţită de Margareta Jozefovna şi de jupâneasa Marghioala, a întreprins împreună cu doica Irina o serie de manipulaţiuni magice, care urmau să gonească boala din trupul acestui copil care, la vrâsta de un an, nici nu umbla v   şi abia putea să şadă.
Copilul ardea şi ochii săi febrili urmăreau pe doica Irina, gângăvind la adresa ei singurul cuvânt pe care-1 putea rosti: Ma-ma, Ma-ma.
Smaragdiţa respira violent, apăsând cu un deget ' >   tâmpla stângă şi, sprijinindu-şi sânul, agitat de uraganul de simţiri vrăjmaşe, care o cuprinsese năpraznic.
Ea se simţea posedată de duhul răzvrătirii, - dar nici nu putea, nici nu mai vroia să-1 stăpânească! „ Asta-i viaţa ? - îşi aducea aminte ea şi parcă au-io zea şi sunetul cuvintelor din ajun - de la cincisprezece ani robită între pivniţă şi cămară... trei copii, unul după altul... înmormântată la douăzeci de ani... în monotonia aceasta cenuşie... sub apăsarea îndatoririlor şi a zbuciumărilor mărunte... de nesuferit..."
210
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
211
- Trebuie să-i dăm - spuse ea totuşi, silindu-se să-şi înăbuşe răzvrătirea -, trebuie să-i dăm un ceai de românită. Mă duc să-1 pregătesc.
In acest moment, hotărârea ei a fost luată defini-5   tiv. Toate îndoielile şi aprehensiunile din noaptea trecută dispăruseră.
Realizarea hotărârii cerea însă prudenţă şi mult tact.
Iorgu Răutu, oricât de blajin şi supus în fond, nu putea admite, cu mintea lui de ţăran, ca în casa io   lui „să cânte găina".
Dacă Smaragdiţa i-ar fi declarat făţiş, fără pregătirea terenului, că a hotărât să petreacă iarna la Odessa şi i-ar fi cerut să satisfacă această dorinţă, desigur că el s-ar fi revoltat de simplul fapt că o astfel de hotă-15 rare a putut fi luată şi dorinţa exprimată, fără ca să fie întâi cunoscute şi ţinute în seamă ideile lui şi planurile lui pentru întrebuinţarea răgazului de iarnă.
Chiar dacă rezistenţa lui ar fi fost, la urma urmelor, înfrântă, totuşi, pe această cale se puteau naşte 20   scene penibile, furtuni şi trăznete, complicaţii inutile.
In cinci ani de căsătorie, Smaragdiţa şi-a dat seama că nu este greu ca „găina" să facă pe cocoş să cânte cum vrea ea.
Ea a învăţat să-1 manevreze de minune pe Iorgu 25 Răutu, pentru ca el să facă după dorinţa ei, în toate detaliile vieţii, fără ca ea să-i ceară nimic, fără măcar să-şi exprime vreo dorinţă, pentru ca să poată astfel oricând atribui, în caz de nevoie, toate iniţiativele lui Egor Stepanovici însuşi. 30 La masă, conu Iorgu observă că Smaragdiţa n-a luat aproape nimic în gură; cerca cu furculiţa o bucăţică sau alta, apoi lăsa totul pe farfurie.
- Nu ţi-e bine, Smaragdiţo ? De ce nu mănânci ? îs minunate sărmăluţele!
- Nu ştiu, dar nu prea am poftă de mâncare.
- De ce ? Te doare ceva ?
- Nu, nu mă doare nimic, - răspunse ea oftând, dar cu un gest discret îşi ştergea lacrimile trădătoare, care-i umezise ochii.
- Ce-i aiasta, fa femeie! Spune odată! Ce-ţi lipseşte ? Nu te-ai îndreptat încă ? Eşti bolnavă ? Să che-
io   măm doctorul!
- Nu, n-am nimic.
- De ce plângi atunci ?
- Aşa! Mi s-a făcut dor de mama... - şi aci plânsul chiar cu tot dinadinsul îi împiedica graiul. Mi-am
/■< adus aminte... sunt de atâta vreme singură, fără mamă... fără un sfat... fără sprijin... cu toată greutatea pe capul meu, fără mângâiere.
- Iaca! Ai căpchiat, femeie ? Cum singură ? Cum fără mângâiere ? Dar nici nu-ţi poţi aduce aminte de
20 mă-ta de când a murit! Cum fără mângâiere şi singură ? Ai casă, ai copii! Vino-ţi în fire, femeie!
Smaragdiţa se ridică brusc, ca să-şi stăpânească hohotul, se repezi pe uşă şi se închise în iatac trăgând zăvorul.
25 Scena aceasta se repeta aproape zilnic - în cazuri mai grave, cu şi mai multă violenţă - şi se prelungea după importanţa sugestiunilor care trebuiau inspirate pentru „cântecul cocoşului".
în împrejurarea de faţă, mai multe săptămâni,
30 Smaragdiţa se mişca palidă şi tristă, ca o umbră tăcută, icoană însăşi de resemnare şi melancolie. Şi orice încercare de a ajunge la o mărturisire sau la o explicare provoca spasme de plâns, crize nervoase şi chiar leşinuri.
212
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
213
în zadar, bietul Iorgu Răutu făcea apel la nepoa-tă-sa Natalia Voronin, la cucoana Anica, la Toader Cacioni, în zadar îşi gonea caii după doctorul Cojocărescu, care îşi golise fără folos sacul cu reţete şi nu 5   mai ştia încotro să dea cu capul.
La un moment dat, sărmanul „cocoş" i-a cerut un sfat şi „grafului", om cu experienţă, care, ca bun prieten al casei, se interesa mereu de starea sănătăţii doamnei Răutu. io - Să-i vorbeşti dumneata, dragă căpitane! Să vezi, poate, o descoşi şi vei afla ce-i cu copebila aiasta. Eşti om purtat prin lume.
Dar nici experienţa grafului n-a fost de folos.
în sfârşit, spre toamnă, stând la sfat cu Nataliţa 15   şi graful - coana Anica Mesnicu şi Toader Cacioni, vădit se fereau de a se mai amesteca în toată „dara-vera" aceasta -, Iorgu Răutu a declarat cu hotărâre, în faţa Smaragdiţei:
- Nu mai merge treaba aiasta! Aş da şi zece ani din 20   viaţă să aflu ce-i poate da linişte şi sănătate, ce vrea ?
- Moş Iorgule, - spuse deodată Nataliţa - mă gândesc aşa, eu am zece ani mai mult ca dânsa, am mai umblat prin lume cu regimentul lui Anatol, am mai fost şi prin străinătăţi, am mai trăit prin târguri
25 mari şi tot mi se înăcreşte sufletul stând mereu la Oniţcani, cu slugi, cu gospodărie, griji, şi-mi vine pofta să-mi iau lumea în cap. Dar sărmana fata aiasta se murează aici la Năpădeni. I-ar trebui o primenire, un alt aer; să mai vadă lumea; să mai meargă
30   la teatru, să asculte muzică.
Graful tăcea, frecându-şi bărbia cu două degete, dar toată atitudinea lui exprima aprobarea.
Iorgu Răutu, mirat, scărpinându-se după ureche, se îndreptă spre Smaragdiţa:
- Spune, fa femeie, poate ai vrea să ne ducem undeva la Chişinău, la Odessa sau la Kiev, dacă nu te-ar obosi prea mult drumul ?
Smaragdiţa oftă şi-şi şterse iarăşi o lacrimă ne-> văzută:
- Dar cum să merg ? Cu cine ? Cum vor rămâne copiii ? Şi cheltuiala-i mare! - şi un nod în gât îi tăie vorba.
- Iaca! - cu bucurie o întrerupe Iorgu Răutu -/.'   atâta treabă să fie, cu cine! Dar acuma-i lucrul sfârşit,
mă duc şi eu şi luăm şi pe Nataliţa. Casa cu copiii -ei, iaca treabă! Dacă eşti aşa, ce folos au copii şi casa de tine ?
Şi Iorgu îşi întărea fiecare frază cu gestul lui obi-' *   cinuit al manei drepte, care cu cele două degete împreunate parcă ciocăneau aerul.
- Dar poftim! Ia, coana Anica va fi bucuroasă să stea o iarnă aici fără să bată drumurile. La nevoie, îl apuc de gât şi pe socrul Toader. Vom orândui ca dof-
<o torul să vie la fiecare săptămână. Iar cheltuiala, ehei, n-am ajuns noi acolo, ca să ne calicească câteva mii de ruble! A fost şi anul bun, slavă Domnului! Am vândut grâul bine şi mai avem şi ovăz, şi orz, şi păpuşoi. Ha-ha! ce zici, femeie?
- Nu ştiu, Egor Stepanovici! Mata să hotărăşti cum îi socoti. Eu de mult am dorit să mai stăm la Odessa, de când am fost acolo cu coana Anica pentru zestre. De mult mă gândeam, dar nici nu îndrăzneam să trag nădejde.
50 - De mult te gândeai ? - zice mirat Iorgu - şi nu mi-ai spus nimic ? De ce n-ai spus, femeie ? De ce atâta zbucium şi chin degeaba ? Doamne fereşte! Maică Pre-cistă! - îşi făcu cruce conu Iorgu - pentru atâta treabă ? Ptiu!
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
215
Cap. XXIII
FEERIE
înainte de sărbători, soţii Răutu au descins la Hotelul „London" din Odessa, în faţa bulevardului Nicolae, 5   cu priveliştea largă asupra portului şi a mării.
Iorgu Răutu, dacă nu avea personal multe trebuind, nu suferea însă de zgârcenie, avea o natură largă şi-i plăcea chiar, la ocaziune, să facă lucrurile în mare.
10 Instinctiv, el îşi dădea seama că numai prin lar-gheţă şi generozitate, dând dovadă de lipsă de calcule meschine, el poate impune în mediul unui mare oraş.
La hotel a fost reţinut deci un mic apartament cu două camere de culcare şi un salonaş de primire,
15   situat la faţada principală.
Natalia Chirilovna Voronin, spre a nu lăsa la Oniţcani singur pe soţul ei, a cărui sănătate inspira tot mai multă îngrijorare şi necesita serioase consul-taţiuni medicale, a acceptat ospitalitatea unui prieten
20 care, plecând pentru sezonul de iarnă în străinătate, i-a pus la dispoziţie apartamentul lui din strada Deribas.
Primele zile au fost pline de reconfortante alergături pe la modiste, croitori şi magazine de conf ecţiuni. Cele două prietene, animate şi parcă întinerite, erau
25   nedespărţite şi comenzile, încercările, discuţiunile
asupra variatelor combinaţiuni de arhitectură feminină le luau tot timpul.
Iorgu Răutu, bucuros, văzând pe Smărăndiţa vindecată, ca şi cum toată melancolia i-a fost luată '   cu mâna, se plictisea de moarte.
In oraşul acesta, moldoveneasca lui era cu desăvârşire inutilă. Puţinele cuvinte ruseşti schilodite abia-i ajungeau, să nu cadă în aceeaşi situaţie în care se găsise pe vremuri la Viena - adică putea porunci
io un samovar sau să i se şteargă hainele şi ghetele şi comanda la restaurant un borş, un scrob sau o friptură.
Dacă nu s-ar fi găsit la Odessa şi văru-său Ştefanache Bărnav din Băbeni, el îşi lua poate lumea în cap de a doua zi.
/ •> Dar Bărnav, un ipohondrie care de mai mulţi ani trăia la Odessa, aproape nu ieşea din casă, consumând cantităţi neînchipuite de tot felul de doctorii, şi era mulţumit când vizita vreunui boier moldovan îi îngăduia distracţia unei partide de pichet.
20 Iorgu Răutu mai putea suporta astfel singurătatea în mijlocul zgomotului şi al mulţimii unui mare centru de comerţ internaţional, cum era Odessa.
Foarte rar îşi impunea el prezenţa inutilă la alergăturile Smaragdiţei cu Nataliţa pe la magazine
25   si modiste.
Peste vreo săptămână, în rochia ei nouă de mătase gris-vert, pe o crinolină atenuată, cu dantele în profuziune, şi în cap cu o pălărie delicioasă, „fason împărăteasa Eugenia", cu pene de struţ albe, care se adaptau 30 minunat la coafura în bucle a părului ei negru, Smaragdiţa, veselă şi zburdalnică, făcu irupţiune în apartamentul Nataliţei. Aceasta o întâmpină cu o întrebare:
- Ghici cine-i la noi ? Ce surpriză te aşteaptă ?
216
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
217
în prag apăru o siluetă elegantă şi zveltă de ofiţer de cavalerie, care, salutând adânc, se apropie şi-i sărută mâna.
Smaragdiţa, puţin confuză, a putut totuşi spune 5   arătând parcă mirarea:
- în adevăr, ce surpriză! De când ai venit Wladislaw Stanislawowici ? Şi pentru multă vreme ?
- Am debarcat azi dimineaţă, Smaragda Theodorovna. Am luat un concediu pentru o lună şi, la ne-
w voie, îl pot prelungi, fiindcă trebuie să fac nişte studii la biblioteca mare a Corpului de Armată de aici, spre a mă pregăti pentru Academia Statului Major din Petersburg.
Nataliţa izbucni în hohote:
n - Ha-ha-ha-ha! Bietul grafuşor al nostru! El are să se usuce, sărăcuţul de el, la bibliotecă, pentru ca să ajungă mare gheneral! Şi noi, sărmanele, ne vom rătăci singure în iarmarocul acesta! Anatol, mai mult cu doctoriile lui, iar moş Iorgu, bietul om, ţi-i mai
20 mare mila să-1 târâm după noi, să-1 rupem de la pichetul lui moş Ştefanache Bărnav. Ha-ha-ha-ha! Suntem chiar cele două orfeline!
Przekicki dădu din pinteni, salutând:
- Natalia Chirilovna, pentru dumneavoastră 25   voi fi întotdeauna liber. N-aveţi decât să porunciţi! -
el zâmbea, ridicându-şi sugestiv cercurile sprâncenelor în sus.
De la sosirea acestui „cavaliere servante", Smaragdiţa a fost prinsă în vârtejul petrecerilor şi distracţiu-30   nilor pe care le putea da un oraş internaţional, mare şi bogat, clocotitor de viaţă, în zorile tuturor nădejdilor, în ajunul „erei marilor reforme".
In acelaşi timp, Odessa, ca principal port al unei mari împărăţii în momentul ei de înflorire economică, atrăgea şi multă lume străină; nici un oraş din Rusia pe acea vreme nu avea un caracter mai euro-i   pean, mai multă strălucire şi animaţie.
Iorgu Răutu era mulţumit că un bun prieten îl dispensa de povara de a face pe surdo-mutul, în compania tinerelor femei, în care „a dat strechea", de nu-şi mai găseau astâmpăr.
10 El însuşi simţea anacronismul figurii sale în loja de la opera italiană sau de la opereta franceză, mai cu seamă că nici lui Anatol Voronin sănătatea nu-i îngăduia să împartă cu dânsul această corvoadă.
Astfel, Iorgu lua tot mai rar parte la distracţiunile
11 şi peregrinările prin oraş ale Smaragdiţei, plănuia chiar o călătorie la Chişinău în interesul unui proces de revendicare, care pasiona sufletul lui de răzeş.
Smaragdiţei, extaziată de bogăţia impresiilor noi, i se părea că e ruptă de pământ. 20 Când, prima oară, s-a ridicat cortina la Opera Italiană, ea nu credea că e o realitate: nu poate fi decât un vis! După emoţii atât de vii, după atâta frumuseţă şi armonie, va veni deşteptarea şi cruda dezamăgire!
Se reprezenta Norma. Decorul feeric, luxul de 25   costume, puterea şi poezia acestui imn de dragoste vecinică şi atotbiruitoare, o înălţau într-un entuziasm până la uitare de sine.
Dar pe Natalia Chirilovna şi pe contele Przewicki îi atrăgeau mai mult comediile uşoare şi vodevi-30   lurile. Ei frecventau mai cu plăcere cele două trupe de operetă, franceză şi rusă, care rivalizau, în acea iarnă, la Odessa.
Smaragdiţa, la început, se îngrozea de licenţele de limbaj şi de gesturi, ca şi de indecenţa exhibiţiunilor.
218
C. STERE
Dar atitudinea publicului ales, a elitei sociale dintr-un centru ca Odessa, îi dovedea că pudicitatea ei nu este decât un vestigiu de cultură întârziată şi de săl-bătăcire în „bârlogul Năpădenilor". 5 Faima operetelor lui Offenbach răzbătuse pe atunci şi în porturile Mării Negre.
Când Smaragdiţa a văzut, în Frumoasa Elena, pe o tânără şi fermecătoare femeie cântând arii pasionate în pat cu un flăcău zdravăn, în nuditatea lor sculptu-10   rală, abia acoperiţi de văluri străvezii, a sărit din loc şi ,cu manile aduse la obraji, a pornit spre uşă.
în loja de alături se afla una din reginele Odessei de pe vremuri, soţia unui înalt demnitar, care observă gestul şi nu-şi putu stăpâni râsul la această nai-15   vitate de fată de pension.
Nataliţa, râzând, a luat-o în braţe şi i-a şoptit.
- Uite la prinţesa Breanski! Nu ţi-e ruşine, tiotia Dusea, dragă ?
Contele Przewicki, care şedea în fundul lojii cu 20   Iorgu Răutu, liniştit, de parcă nu şi-ar fi fost dat seama de incident, discuta muzica şi decorurile, atrăgea atenţiunea lui Răutu asupra defectelor în anatomia artistei.
Acesta, scărpinându-se după ureche, îşi mărturi-25   sea nedumerirea:
- De! Suntem oameni de ţară. Aici îi lumea mare: prinţese şi ghenerali. Dar ceia de colo sunt parcă nişte ţigani, de umblă fără ruşine, aşa goi!...
Nataliţa prindea foarte repede motivele şi cu-30 vintele diferitelor arii de operetă. Ea mereu le fredona şi le dansa, încercând chiar să imite jocul cam exaltat al primadonei de la opereta franceză, Mademoiselle Keller, şi al rivalei ei ruse, domnişoara Karasin-Mirski:
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
219
Regardez par-ci, Regardez par la!
dansa ea, ridicând marginile rochiei pe rând deasupra picioarelor, sau:
> Ah, que faime les militaires!
şi trecând la domnişoara Karasin-Mirski, îmbrăţişând pe Smaragdiţa şi zgâlţâind-o, continua:
Ah, cum aş vrea să fiu sublocotenent!
şi deodată izbucni într-un hohot de râs: io       - Ha-ha-ha-ha! Tiotia Dusea, dragă, - îi şopti ea la ureche - eu mă mulţumesc cu gradul acesta, dar tu, ştii!, nu ţi-ar place oare unul mai sus ?
Ah, dacă ai vrea să fii subrotmistru...!
Smaragdiţa râdea şi ea, dar, foarte ruşinată, se 15   apăra şi o respingea, plină de confuziune.
într-o zi, însă, când Nataliţa se producea în salonaşul ei de la Hotelul „London", cancanând în faţa Smaragdiţei şi a contelui Przewicki:
Aux maris re-20 Aux maris cal-
Aux maris ci-Aux maris trants. Aux maris recalcitrants !
a intrat în cameră Iorgu Răutu. Nataliţa cu o reve-25   rentă graţioasă se închină înaintea lui cântând:
- Voila! le mari recalcitrant!
Nici Smaragdiţa nu şi-a putut stăpâni surâsul maliţios.
220
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
221
10
15
- Ce-i, fa, zârghito ? - îi spuse cu bonomie Răutu, apucând-o de bărbie. Nu te faci cumva acteorcă, de sai ca o capră şi behăieşti toată ziua, Doamne iartă-mă!
Contele Przewicki, cu multă artă, „aprivoaza" pe Smaragdiţa. Ca un ghid conştiincios, el o însoţea peste tot, prin muzee şi concerte, îi arăta clădirile mai frumoase, o documenta şi asupra trecutului, o introducea în lumea literelor şi artelor, îi descria capitalele europene şi mereu îi adresa aceeaşi întrebare:
- Sunteţi mulţumită de ce aţi văzut şi ce aţi aflat ? Nu era păcat să vă lipsiţi de toate aceste comori ? Dar Odessa e o copie ştearsă a vechilor focare de cultură. N-aţi vrea să vedeţi Parisul ? Aţi vedea că Odessa pare un oraş mare numai faţă de S*** sau faţă de viaţa din Năpădeni. Dar, în comparaţie cu Parisul sau chiar cu Viena, lumea de aici vegetează, mucezeşte. Nu ştiţi ce fericire, ce bucurie v-ar da o singură zi la Paris! Aţi putea ani întregi să trăiţi din amintirile acelei zile.
Aceste sugestiuni, în fiecare zi, dominau tot mai mult fantezia Smaragdiţei.
Ea cădea sub fascinarea acestui om elegant, delicat şi bine crescut. Prietenia lui îi dădea o mare sa-tisfacţiune, dar o şi îngrozea, când îşi surprindea 25   gândiri şi visuri păgâne, pe care, în conştiinţa ei, le condamna ca vinovate.
Dar ea fugea de analiza sentimentelor sale. Faţă de placiditatea lui Răutu, care cu smerenie se ţinea la o parte, şi zburdălnicia Nataliţei, ea se lăsa dusă de farmecul acestei vieţi, fără împotrivire.
Contele Przewicki a ştiut să mijlocească pentru cele două prietene şi câteva invitaţii în saloanele mondene.
20
30
In faţa bietei eleve a doamnei Carotte, pentru i are saloanele magnaţilor basarabeni reprezentau culmile de lux şi de viaţă socială rafinată, se deschiseseră astfel perspective ameţitoare. Intimidată şi sufe-■ rind în amorul ei propriu, ea nu îndrăznea în această lume de basme să ia parte la conversaţie, care mai mult rula în limba franceză, şi asupra unor subiecte neaccesibile ei.
După vreo două serate de acestea, ea declară cate-!•• goric că nu mai vrea să meargă în lume fără Iorgu Răutu. Dar, în acelaşi timp, ambiţiunea ei îi insinua visuri cum ar putea ea străluci în această societate, dacă... alături de ea, în locul lui Iorgu Răutu. ar fi fost un om elegant şi manierat, care uşor i-ar fi desăvâr-/» şit educaţia şi care, cu autoritate şi iscusinţă, ar fi condus-o prin lumea aceasta feerică.
Apogeul a fost atins, pentru Smaragdiţa, la balul mascat, organizat în scop de binefacere la Marele Teatru Municipal de către elita Odessei. 'o       Costumele pentru acest bal au dat mult de lucru şi mai ales de vorbă Smaragdiţei şi Nataliţei.
Smaragdiţa, în amintirea „Indianei", avea de gând să-şi combine un costum de creolă. In vederea aceasta, ea a recitit Indiana, dar n-a putut să vadă acest cos-.?5   tum şi nici Nataliţa nu i-a putut veni în ajutor.
- Dar de ce ţi-ai pus numaidecât în cap pe creola, tiotia Dusea? - o întrebă Natalia Chirilovna. Eu am să fiu Colombină, pentru că la orice bal mascat sunt cel puţin zece cincisprezece Colombine şi 30 eu pot fi liniştită cu Pierrot al meu, căci şi din aceştia vor fi desigur vreo două duzini. Atunci, poftim să ne găsească şi să ne ghicească cineva! Ai trebui şi tu, tiotia Dusea, să iei un costum din acelea care nu vor
222
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
223
izbi prea la ochi, de pildă ţiganca, - şi din acestea vor fi o mulţime.
Smaragdiţa s-a oprit, în sfârşit, asupra costumului de gitană spaniolă, în credinţa că acesta suge-s   rează puţin pe creola.
Bineînţeles, nimeni nu s-a gândit să-1 costumeze pe Iorgu Răutu, pentru care era destul năduf să se vâre în vestitul său frac.
In seara balului, după înţelegere, Nataliţa - o su-w perbă Colombină în mătase cadrilată albastru pe alb, cu o bonetă cochetă la fel - s-a prezentat la Hotelul „London" spre a merge împreună cu soţii Răutu la Teatrul Municipal.
Ea a rămas încântată de minuscula gitană în fustă is de mătase roşie, cu un bolero de catifea neagră deasupra unei cămeşi albe, tot de mătase, şi un tulpan roşu, legat pe părul negru, ondulat şi decorat cu un superb trandafir la urechea stângă.
- Ah, tiotia Dusea! are să înnebunească cineva 20   care ştiu că va fi în toreador.
- Dar nu i-ai spus cumva cum voi fi îmbrăcată ?
- Ha-ha, ha, ha! Ce copil eşti!
Şi Colombină acoperi pe gitană de sărutări, râzând în hohote; şi apoi, apucând-o de mână, începu 25   s-o învârtă, ca un vifor, prin cameră declamând:
- Tiotia Dusea! ce copil eşti! Aveam nevoie să-i spun eu ce costum ai ? Dar desigur că a răsturnat totul ca să-1 afle! Cunoaşte doar pe croitoreasa noastră.
Smaragdiţa nici n-a băgat de seamă că numele to-30   readorului nu era nevoie să fie pronunţat...
In josul scării teatrului, luminate a giorno cu mii de lampioane, grupul a fost întâmpinat de o namilă de Pierrot, care ar fi putut rivaliza, ca statură, cu Iorgu Răutu, stând de vorbă cu un elegant toreador, a
(.îmi mătase roşie se acorda de minune cu fusta şi mlpanul gitanei spaniole.
Pentru Smaragda, acest bal - primul bal mascat l.i care asista - îi părea o viziune din poveştile i Şclicrazadei, deşi chiar pentru Nataliţa el nu reprezenta în sine, prin banalitatea lui, nici un interes. Aceiaşi arlechini, paiaţe, turci, husari, marchizi din veacul al optsprezecelea, mauri, pierroţi, toţi eroii şi eroinele operelor italiene; iar pentru doamne: Colom-bine, ţigănci, spaniole, italiene, cadâne din harem, marchize de Pompadour şi tot felul de dominouri în toate culorile imaginabile.
Dar Smaragdiţa era orbită nu numai de lumină şi de luxul costumelor, dar mai cu seamă de liberta-i>   tea alurelor şi de indecenţa decoltajelor excesive.
Chiar de la intrare, toreadorul a invitat pe gitană la dans, cu învoirea dată cu voie bună de Iorgu Răutu, care se simţea uşurat că, la „iarmarocul acesta drăcesc", Smaragdiţa se va bucura de solicitudinea unui :o   om purtat prin lume.
După câteva tururi de vals, Iorgu Răutu însă n-a mai putut regăsi figurina eteree a gitanei spaniole.
După ce a trecut de vreo două-trei ori de-a curmezişul sălii şi prin coridoare, el a preferat, în sfârşit, să .'5 se retragă la bufet, unde se consola cu o sticlă de şampanie, în aşteptarea „nebunelor", după cum se convenise de acasă, pentru supeu.
- Eşti răpitoare, Smaragda Theodorovna! Nu-ţi dai seama că privirile tuturor sunt concentrate asu-<o pra dumitale ? Nu eşti mulţumită că poţi astfel ferici pe toţi numai cu prezenţa dumitale ? O frumuseţă în afară de rând, ca a dumitale, nu-ţi aparţine numai dumitale. N-ai dreptul să lipseşti lumea aceasta tristă de bucuria şi de lumina pe care o radiezi.
224
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
225
Şi braţul lui vânjos, strângând în vârtejul valsului talia plăpândă a gitanei, o ridica în aer, încât biata gitană, ameţită, în adevăr nu mai simţea atingerea pământului.
5       într-un moment de pauză, respirând emoţionată, ea se rugă de Przewicki:
- Nu ştiu unde-i Egor Stepanovici ? Ar trebui să ne înţelegem mai bine. Era vorba să supăm aici.
- A! Smaragda Theodorovna! - şopti toreado-10 rul plecându-se la petala de trandafir a urechii gitanei. Pentru ce eşti atât de crudă ? Nu e încă vreme pentru supeu! Pentru ce vrai să-mi răpeşti aceste clipe, când, în mijlocul unei mulţimi indiferente, pot, în sfârşit, să mă simt aproape singur cu dumneata ?
15       Smaragdiţa simţea că sub mască obrajii îi ard, că tâmplele îi zvâcnesc, plămânii ei aveau nevoie de aer.
- Dar trebuie numaidecât să găsim pe Nataliţa! Trebuie să fie aici undeva.
- Oricât am vrea, n-o găsim, Smaragda Theodo-20   rovna. Nataliţa a venit aici să petreacă, să danseze.
Ea e aici cu camaradul Varnavin - acel Pierrot venit anume pentru ea din S***. I-am deranja. Apoi, cum să-i găsim, între atâtea Colombine şi Pierroţi ? De altfel, cred că Natalia Chirilovna e destul de cuminte 25   ca să-şi puie din precauţiune un domino oarecare.
- Cum precauţiune ? Ce domino ? - întrebă în-grijată Smaragdiţa.
- Apoi, doamnă, la un bal mascat sunt îngăduite toate mistificările şi toate indiscreţiunile. Un costum
30   chiar de Colombină nu maschează îndestulător.
în momentul acesta, se apropie de perechea noastră un turc gros, cu şalvari albaştri, nesfârşiţi, şi cu papuci roşii cu vârfurile ascuţite, cu un enorm turban şi cu un iatagan, sugestiv prin strălucirea şi curba lui.
- Bună seara, gitană dragă, eu te cunosc! De ce pierzi vremea cu toreadorul acesta! El umblă numai să te înnebunească şi degeaba te-ai îmbrăcat în gitană, tot Mignon eşti. Ha-ha-ha-ha! Hai cu mine!
*       Şi turcul apucă de mână pe micuţa gitană. Smaragdiţa, speriată, se zmucea:
- Nu vă cunosc, domnule, nu vă cunosc! Lă-saţi-mă!
- Ha-ha! Nu mă cunoşti? Apoi să ghiceşti! io   Suntem la bal mascat! Şi doar nu sfrijitul acesta
de toreador te poate răpi de la mine. Ce-i din el ? Tu te-ai deprins cu bărbaţi mai zdraveni, masivi. Ho-ho-ho-ho!
Smaragdiţa privea încordat prin crăpăturile măş-/ 5 tii, să ghicească cine se ascunde sub ea, pentru că aluziile lui dovedeau că, în adevăr, o cunoştea.
Ea îşi zmuncea mâna insistând:
- Nu vă cunosc, domnule! şi nu mă cunoaşteţi, nu înţeleg ce spuneţi!
20       Acela râdea:
- Ha, ha! Nu mă cunoşti ? - şi o apucă deodată de braţe, o ridică în sus şi-i şopti la ureche: Să nu te încrezi în Ieşi, nici când fac pe spaniolii. Noi, turcii, suntem mai de temei.
25 - Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă, domnule! Wladislaw Stanislawowici! - protesta Smaragdiţa.
Toreadorul, care se retrăsese la începutul conversaţiei la o parte, la apelul Smaragdiţei îşi puse mâna pe umărul turcului:
30 - Ascultă, turcule, aici n-ai să scoţi iataganul. Doamna e cu mine şi nu te vrea! înţelegi ? Noi nu suntem aici la Stambul, nici în haremul dumitale. Dacă nu eşti cuminte şi nu-ţi bagi minţile în cap, te aduc eu îndată în fire. Ai înţeles ?
226
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
227
Turcul începu să râdă, fără supărare:
- Ha-ha-ha-ha! De! Aşa-i! Turcii sunt ridicoli în rolul de păzitori ai inocenţei! - şi făcându-şi un salamalec spuse cu o notă de regret: Poftă bună,
5   gitanică, Alah să te aibă sub sfânta lui pază!
Przewecki îşi oferi braţul Smaragdiţei, care acum se lipea de el tremurând, şi se îndepărtă spre scena teatrului transformată într-un salon de repaus pentru dansatori. w - Ce oroare! - şoptea Smaragdiţa şi în vocea ei se auzeau lacrimile.
- Nu, gitană dragă, suntem la bal mascat şi uitasem. De aceea s-a întâmplat acest incident. Nu e nici un rău în asemenea lucruri. Este o mică escapadă de
15 la banalităţile şi nimicurile monotoniei zilnice. Nu trebuie să le iei în rău, gitană dragă. Nu trebuie să iei în tragic o mică încercare de intrigă de bal mascat. Cine ştie cum a aflat turcul acesta câteva detalii. I-ai făcut probabil impresie prin figura dumitale, atât de
20 graţioasă şi eteree alături de Egor Stepanovici, despre care i-a fost uşor să capete puţine informaţii. Şi legile mascaradei i-au îngăduit aceste licenţe, în fond, nevinovate. Apoi eşti cu mine. Poţi fi liniştită! - o asigură vocea profundă şi înduioşată.
25        - Dar unde-i Nataliţa ?
Multe Colombine treceau pe lângă ei sau erau aşezate în loji şi în salon, dar silueta atât de bine cunoscută a Nataliţei nu se vedea nicăieri.
- Liniştiţi-vă, Smaragda Theodorovna! Văd, 30   convenţiunile mascaradei nu sunt acceptate de
dumneavoastră.
- Mi-i cald! Aş vrea să iau ceva.
- La poruncă! Mă voi îngriji îndată! Dar ar trebui să vă liniştiţi, ca să stăm puţin cuminţi de vorbă.
Va trece noaptea aceasta, va trece ca un vis, dar să-mi dăruiţi măcar câteva clipe fără prezenţe indiscrete... Voi trăi de azi înainte cu amintirea acestor ceasuri. Mi-am rezervat o lojă. Putem să ne ducem acolo, în * fund. Voi comanda pentru dumneata o îngheţată, o orangeadă, tot ce vei dori.
- Cum, singuri în lojă ? - tremură spăriată vocea argintină.
- Suntem singuri, dar loja-i deschisă. A! vă te-io   meţi că poate o să fiţi recunoscută. Apoi n-avem decât să urmăm pilda Nataliei Chirilovna. Eu chiar am depus în lojă mai multe dominouri; este unul delicios, - alb, anume pentru dumneata.
Smaragdiţa şovăia şi, emoţionată, îşi aruncă agi-n   tată privirile, în dreapta şi în stânga, în nădejdea de a întrezări pe Iorgu Răutu sau pe Nataliţa.
- Bine! Bine! - răsună surd şi domol vocea tristă a toreadorului. Sunteţi stăpână. N-am dreptul să vă cer nimic, nici nu pretind nimic. Mă voi supune des-
20 tinului meu, dar nu mă ofensaţi prin lipsa de încredere ! De doi ani şi jumătate de când am avut fericirea să vă cunosc, în afară de o clipă de nebunie, m-am resemnat. Am fost fericit numai să ştiu că existaţi, să vă văd din când în când, să vă vorbesc în rarele clipe
25 când nu eram importunaţi. Da, sunt fericit numai că existaţi, că trăiţi. Am numai un dor nebun, un vis -să pot măcar o dată să vă spun tot ce bântuie în această inimă răzvrătită, să ştiţi ce însemnaţi pentru viaţa mea ! Acum, doamnă, voiţi să ne despărţim ?
30 Să căutăm pe Natalia Chirilovna sau pe... Egor Stepanovici ? Porunciţi!
Şi vocea lui Przewicki tremura, ca şi cum ar fi fost strânsă de un spasm.
228
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
229
- Wladislaw Stanislawowici! - îl întrerupse Smărăndiţa - vă rog să nu mai vorbiţi aşa, aici! Să mergem în lojă, dar numai pentru puţine momente, că mă simt aşa tulburată! Nu ştiu! nu ştiu!
5 - Fiţi liniştită, doamnă! Nici o regină nu va găsi un servitor mai devotat, mai plecat şi mai supus, cum sunt eu faţă de dumneavoastră.
Şi perechea frumoasă, a cărei lungă conversaţie intimă într-un colţ al sălii înfrigurate de dans, în io   adevăr, atrăgea oarecare atenţiune, se îndreptă spre ieşire, strecurându-se, lunecând sub conducerea toreadorului printre părechile mascate.
La intrarea în lojă stătea un servitor galonat.
- Ce doriţi ? O îngheţată ? O prăjitură ? O oran-15   geadă ? Un pahar de şampanie ?
- Orangeadă - şopti Smaragdiţa, oprindu-se la uşa lojii şi aruncând o privire sfioasă împrejur.
- Orangeadă, ceva prăjituri şi pentru mine o sticlă de şampanie şi pişcoturi! Repede! - porunci contele.
20 Smărăndiţa nici nu şi-a dat seama, cum s-a găsit în fundul lojii, acoperită de un domino de atlas alb, cu şnururi roşii, aşezată în fotoliu cu spatele întors spre sală şi, alături de ea, Przewicki învălit într-un lung domino grenat.
25 Przewicki şi-a luat masca şi i-a sugerat şi Smărăndiţii:
- Aici puteţi ridica masca, nimeni nu ne va supăra şi sub domino nu ne poate recunoaşte. Puteţi să vă odihniţi în linişte şi apoi avem să găsim pe Natalia
30 Chirilovna şi... pe Egor Stepanovici... - încheie cu vocea stinsă ispititorul.
Lacheul aduse pe o tavă şi aşeză pe o măsuţă din fundul lojei prăjituri, o garafă cu orangeadă, pişcoturi, o sticlă destupată cu şampanie şi două pocale.
Smaragdiţa a sorbit dintrodată paharul cu orangeadă. Cavalerul a turnat şampanie în ambele pocale şi pe-al doilea 1-a pus, distrat, în faţa Smaragdiţei.
Emoţionată şi însetată, ea a sorbit şi pe acesta, ■>   fără să bage de seamă:
- Ah! E şampanie!
- Nu e nimic! Vă va face bine. Trebuie să vă întremaţi puţin. înţeleg că sunteţi emoţionată şi mi-e mare jale că dumneata, care ai fi fost podoaba orică-
/o rui salon imperial, să fi trăit până acum în aşa izolare de viaţă, în vizuina din Năpădeni, încât să-ţi pierzi cumpătul la un bal banal ca acesta, din cauza unui incident fără nici o însemnătate. Să-mi dai voie, dragă doamnă, să-ţi vorbesc deschis, măcar acum, în acest
/ s   sfert de oră, pe care l-am smuls destinului.
Smaragdiţa se îmbujora la cuvintele acestea de admiraţie şi măgulire. Al doilea şi al treilea pahar de şampanie i s-a strecurat în neştire. Ea nu mai putea desluşi aproape şoaptele pasionate ale cavalerului său. Inima
20   îi zvâcnea cu putere, respiraţia-i agitată îi ondula cu violenţă corsajul; tâmplele i se băteau cu înfrigurare şi ea le apăsa cu amândouă manile şi, fascinată, îşi arunca privirile asupra partenerului şi nu le mai ridica. E o veche poveste.
25 Numai că, pentru biata Mignonetta a doamnei Carotte, înfundată de soartă în bârlogul Năpădenilor ca precocea „Smaragda Theodorovna", ea avea farmecul unui vis de negrăită poezie, de unică dramă de triumf şi de dragoste.
30 Visătoare, la un moment dat, ea a fost surprinsă simţind braţul lui Przewicki sub domino în jurul taliei ei. Abia putând prinde înţelesul grozav şi dulce al vorbelor lui, ea tremura sub fiorul acela năprasnic, rece şi arzător, care de atâtea ori o cuprindea din
230
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
231
creştet până în vârful degetelor la amintirea îmbrăţişării din chioşc.
- Smaragdiţa, iubita mea, adorata mea! Nu pot trăi aşa! Sunt hotărât să dispar din calea ta. Nu-ţi
5 voi tulbura viaţa senină. Dacă te depărtezi din nou, dacă dispari din nou în pustiul cela, eu sunt fericit că pot dispărea şi eu. Dar măcar o singură dată, o clipă, o singură clipă să nu fim expuşi curiozităţilor grosiere, să ne putem mişca, să putem ridica vocea fără
w teamă. Nu vreau să profanez sentimentul meu atât de curat, surprins de vreo intervenţie indiscretă. Smaragdiţa! Trebuie, trebuie, ca înainte de a dispărea în întuneric, ca înainte de a mă cufunda în neant, măcar o dată să-ţi pot vorbi liber, fără teamă şi re-
15 zervă. Voi vorbi deschis, dar te voi respecta ca pe Madona. Nu vei auzi de la mine un cuvânt care să te poată jigni. Nu vei vedea nici un gest lipsit de adoraţie şi respect. A! Mă vezi în momentele rare când sunt în faţa ta şi nu-ţi poţi închipui disperarea ce mă
20 cuprinde când mă găsesc departe de tine. Pentru ce-mi refuzi o clipă de fericire nebună ? Numai ca să-ţi pot dezveli tot sufletul meu frământat. Să-ţi spun tot dorul, toată setea de viaţă, sfinţită de vibraţia unei dragoste divine. îmi dăruieşti această clipă,
25 Mignonetta ? Mi-o dăruieşti ? Aştept cum aşteaptă condamnatul la moarte cuvântul de graţie. îmi dai o întrevedere singură ? Mi-o dai, Mignonetta ?
Smaragdiţa n-a spus nici o vorbă până în acest moment, ea sorbea aceste cuvinte care dovedeau că
30 romanele lui Georges Sand nu sunt o minciună. Nici Indiana n-a auzit vorbe mai aprinse, n-a fost obiectul unei adoraţiuni mai ideale, mai desăvârşite.
Şi primul cuvânt pe care 1-a spus, în sfârşit, implica o capitulare:
- Dar nu se poate! Unde putem fi singuri ? Sunt străină în acest oraş.
- Mulţumesc, draga mea, mulţumesc! Mi-ai dat tăria să mai duc povara vieţii! - îi şopti seducă-
> torul, grăbit să dea şi interpretarea cuvenită acestei întrebări. Eu am un apartament în str. Richelieu cu intrarea cu totul separată. Nu va fi nimeni. Te voi aştepta la uşă mâne la ora 5 după amiază. Nu vorbi! nu vorbi, nu spune nici un cuvânt, fiindcă după w bucuria ce mi-a dat-o nădejdea, nu-mi vei da acuma lovitura de moarte. Nu vorbi, nu vorbi! Numai un gest! Iată, ţin aici mânuţa ta, ca să ştiu verdictul destinului.
Lacrimi cădeau ca perle din ochii mari negri pe n   mătasa dominoului alb.
Smaragdiţa răspunse prin strângerea fugitivă a mânii, se lipi de Przewicki, şi-i şopti şi ea:
- Taci, nu vorbi, nu vorbi! Nu vorbi nici tu!...
Niciodată Smaragdiţa nu şi-a putut aduce aminte 20   cum a ieşit din lojă, unde şi cum a găsit pe Nataliţa, pe Iorgu Răutu.
Nataliţa, lăsată la uşa locuinţei sale, a îmbrăţişat şi sărutat pe Smaragdiţa cu mult foc şi tandreţă, în care aceasta, fără voie, simţea şi recunoştinţa şi măr-25   turisirea de complicitate.
Rămasă în caretă singură cu Iorgu Răutu, somnolent, din oboseală şi poate şi din libaţiuni solitare excesive, Smaragdiţa retrasă în colţ, tremura ca bătută de friguri. La coborâre, Răutu a observat starea ei: 30 - He, ai obosit ? Poate ai răcit ? Ai ieşit din căldura cea de iad şi măcar pe cap n-ai nimic afară de fleacul ista de basma roşie. îi fi răcit ?
232
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
233
- Nu, nu! Egor Stepanovici! N-am nimic, dar sunt foarte obosită, ştii că n-am mai fost la asemenea serbări.
In odaia ei de culcare, ea concedie pe Gafiţa, re-5 nunţând la serviciile ei, şi stete multă vreme în fotoliu, fără să se dezbrace, căutând să-şi aducă aminte de tot ce s-a întâmplat şi tot ce a auzit.
Făgăduinţa dată o îngrozea, dar, în acelaşi timp, parcă un val dulce şi cald de fericire îi trecea prin tot io trupul. Niciodată ea nu a simţit în sine atâta pulsaţie de viaţă şi de voluptate. în pat, cu lumina stinsă, ea încă multă vreme nu dormea, fixându-şi ochii în întuneric, în care parcă se zămisleau focare şi vârtejuri de lumină.
15        - Cine-i ? - tresări Smaragdiţa.
- Eu sunt, coniţă - auzi ea în întuneric glasul Ga-fiţei. A trecut de amiază. Boierul a spus să nu vă supăr. Să vă las să vă odihniţi, că se duce la conu Ştefanache Bărnav şi, dacă e nevoie, să trimetem după dumnea-
20   lui; dar s-a primit un bileţel de la coana Nataliţa şi n-am ştiut dacă n-aveţi nevoie de ceva.
- A trecut de amiază ? - fulgeră prin gândul Smaragdiţei. La ora cinci... scrisoarea Nataliei...
- Ridică perdelele de la fereastră!... - porunci 25   ea Gafiţei, luându-i plicul din mână.
Natalia Chirilovna îi scria:
„Te sărut mult, mult, tiotia Dusea, cum te simţi ? Eu sunt foarte fericită! Ieri a sosit Varnavin. M-am întâlnit cu el la bal. De aceea vei fi drăguţă şi nu te 30 vei supăra că toată seara am petrecut cu el. Sunt fericită, dar foarte obosită, dragă tiotia Dusea! Vei fi iarăşi drăguţă să nu te superi că n-am să vin astăzi la voi. Dar cred că şi tu ai nevoie de odihnă şi
reculegere. Te sărut încă, încă, încă şi încă o mie de ori. A ta
N."
Smaragdiţa şi-a luat baia, a pus pe Gafiţa să-i facă * coafura obişnuită, şi-a ales rochia suplă gris-vert, care ştia că-i avantajează carnaţiunea, şi-a făcut toată toaleta cu îngrijire, a poruncit să i se servească în salonaş o mică gustare. Când s-a uitat la ceas, era numai ora două şi jumătate. Ea nu mai avea nici un io   moment de ezitare:
- Mai sunt două ceasuri şi jumătate - se gândi ea. S-a uitat pe fereastră. Era o zi cu soare. Pe zăpada
proaspăt căzută, pe bulevard şi în port tremurau mii de luciri.
/> Ea se îmbrăcă, îşi puse pălăriuţa „fason împărăteasa Eugenia" şi, de neastâmpăr şi nerăbdare, ieşi pentru o plimbare pe bulevard.
După două-trei tururi se întoarse la hotel. Cadranul din hali arăta numai ora 3 şi jumătate. Dar porta-20   rul îi întinse o telegramă.
Inima Smaragdiţii se strânse de o presimţire. Telegrama era de la coana Anica Mesnicu:
Sonia bolnavă, Cojocărescu cere întoarcerea. Smaragdiţei i se făcu negru în ochi. Ea se clătină 25   şi cu greu se putu menţine în picioare, răzemându-se de bara portarului.
- E o veste rea, doamnă ? - întrebă acesta obsecvios.
Ea nu răspunse nimic şi privi în jurul ei parcă în 30   nădejdea unei deşteptări sau dezminţiri.
Un domn, în care ea abia recunoscu pe vecinul din Cemeleuţi, Ivan Nicolaevici Telega, îi servi un scaun şi porunci portarului:
- Un pahar cu apă!
234
C. STERE
Auzind vocea lui, îi fulgeră prin minte: „Turcul" -şi ca arsă ea se dete în lături.
Ajunsă cu ajutorul portarului în apartamentul lor, ea chemă pe Gafiţa şi porunci să trimită grabnic pe un comisionar la domnul Ştefan Bărnav, să poftească imediat pe Iorgu Răutu acasă.
Cap. XXIV
MATER DOLOROSA
în aceeaşi seară, soţii Răutu porniră din Odessa, singuri cu Gafiţa. Nataliţa n-a fost găsită acasă şi ■>   Anatol Voronin şi-a luat sarcina să-i transmită scuze şi să-i aducă la cunoştinţă vestea tristă.
Iorgu Răutu reţinuse în cel dintâi tren un cupeu, pentru ca Smaragda să poată avea îngrijirile Gafiţei până la staţia Crijopol din Podolia. io       Călătoria a ţinut toată noaptea. La gară îi aştepta vizitiul Dumitru cu sania acoperită.
- Doctorul e încă la noi ? - îl întrebă boierul.
- Sărut mâna, cucoane, de două zile şede neclintit.
- Cum e copila ? Ce spune coana Anica sau Mar-n   gareta Jozefovna ?
- în voia lui Dumnezeu, cucoane.
Lui Iorgu Răutu îi era teamă să mai puie o întrebare. Smaragdiţa n-a deschis gura de la plecarea din Odessa. Cu buzele strânse, albă, fără pic de sânge în 20 faţă, cu ochii negri aiuriţi şi ficşi, ea a fost dusă de Iorgu. Aşezată în sanie, a stat nemişcată cele şase, şapte ceasuri de drum până la Năpădeni.
La scară, soţii Răutu au fost întâmpinaţi de coana Anica şi Margareta Jozefovna. 25       Doctorul le-a ieşit înainte în vestibul.
înfăţişarea lui i-a smuls Smaragdiţei un ţipăt de groază.
236
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
237
- A murit ? A murit ? doctore, doctore! - se repezi ea spre Cojocărescu.
Acesta îi vorbea măsurat:
- Linişteşte-te, trăieşte încă!
5        - Ce are ? Grav ? Este nădejde ?
- Scarlatină. Luptăm! Totul este în voia lui Dumnezeu. Ceilalţi copii sunt trimeşi la Sănătoasa, cu bona şi doica lor. E boală molipsitoare.
In faţa bolnavei, Smaragdiţa a căzut în genunchi, io   rezemându-şi fruntea de gratiile de alamă ale patului. Copilul ardea, aiurind în neştire.
- Soniuţa mamei, puica mamei, m-auzi ? Fetiţa, fără cunoştinţă, îşi răsucea mereu căpşo-
rul pe perină. Faţa şi tot corpul erau acoperite de o 15   erupţiune roşie. Şi ea părea lungă, lungă, parcă trasă. Toată ziua copilul nu şi-a venit în fire. Dar aiurind, chema mereu plângător:
- Mamă, mamă, vino aici, vino lângă mine!
Pe la miezul nopţii agitaţia se potoli, dar din piep-20   tul copilului începu să răsune un fel de şuier ascuţit, sinistru, neîntrerupt.
- Fetiţa mamei; dulce fetiţă a mamei! - implora înspăimântată Smaragdiţa, care până în momentul acesta nu s-a mişcat de lângă pat şi a refuzat orice
25   hrană. Dar aci doctorul, cu autoritate, îmbrăţişând-o de umeri, a ridicat-o şi, cu un ton poruncitor, îi zise:
- Smaragda Theodorovna, daţi linişte copilului. Acuma trebuie să-1 lăsăm în grija Margaretei Jozefovna. Ajunge! Ieşim!
30       - Ce-i, doctore ? Moare ? Moare ?
Fără nici un cuvânt, doctorul făcu un semn lui Iorgu Răutu şi acesta o ridică în braţe şi o duse în iatac, unde binişor o culcă în pat.
Un ţipăt de fiară rănită tăie văzduhul. Iorgu Răutu, spăriat, strigă după doctorul Cojocărescu. Smaragdiţa se zbătea într-un violent acces de nervi. Printre ţipetele şi gemetele ei, reveneau desluşite mereu ace-•>   leaşi vorbe:
- Pentru păcatele mele! pentru păcatele mele! pentru păcatele mele! - apoi cu braţele îndreptate spre icoana Maicii Domnului, ea striga cu patimă:
- Maică Precistă, eu trebuie să mor, eu! Nu copi-io   Iul nevinovat! Miluieşte pe ea, ia viaţa mea păcătoasă!
Şi iarăşi acelaşi ţipăt sălbatec o aruncă în pat în zvârcoliri năprasnice.
Agonia copilului a ţinut până dimineaţa.
înmormântarea a avut loc fără ca Smaragdiţa / s   să-şi vie în fire. O congestiune cerebrală şi o como-ţiune nervoasă au fost atât de puternice, încât doctorul Cojocărescu multe zile nu era sigur de viaţa ei.
Iorgu Răutu nu-1 lăsa să plece din casă; şi—1 exaspera, implorându-1 cu aceleaşi cuvinte: 20       - Dragă doctore, nu pleca! Scap-o! Oi fi robul matale cât oi trăi, dar scap-o!
La patul bolnavei se perindau coana Anica, mama Zoiţa, Margareta Jozefovna, jupâneasa Marghioala, Gafiţa.
25 Smaragdiţa nu putea fi lăsată un moment singură, pentru că, zvârcolindu-se mereu, se dezvălea şi risca să cadă din pat.
Peste vreo şapte zile, momentul critic trecu, veni prima noapte de un somn relativ liniştit.
30 Coana Anica, aşezată în fotoliu lângă pat, s-a lăsat şi ea prinsă de somn.
Când deschise ochii, în lumina candelei de la icoană, văzu pe Smaragdiţa în genunchi, cu capul plecat până la podea, rugându-se:
238
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
239
- Maică Precistă, roagă pe Dumnezeu pentru sufletul Soniuţei mele şi dă-mi putere să-mi ispăşesc păcatele mele cele grele, Maică Precistă, Maică Precistă!
5 Când coana Anica a ridicat-o, ea n-a opus nici o rezistenţă, ci s-a lăsat să fie culcată ca un copil în patul ei şi învălită de plapomă.
Coana Anica a făcut şi ea un semn de cruce asupra acestui biet suflet chinuit.
10 Doctorul Cojocărescu a socotit primejdia trecută, dar era exasperat de lipsa de energie vitală pe care o dovedea toată atitudinea bolnavei. Se supunea tuturor prescripţiunilor, accepta pasiv toate îngrijirile, dar rămânea într-o desăvârşită prostraţie. In ochii
11 stinşi şi cerniţi şi în faţa străvezie nu se vedea nici o licărire de gândire, nici un dor de viaţă.
Ori de câte ori era lăsată singură sau dacă supravegherea era slăbită, ea din nou se regăsea în genunchi în faţa icoanei. 20 Intr-o zi, îi veni doctorului în gând să fie aduşi în iatac copiii, în nădejdea că vederea lor va servi ca stimulent. Tosia, cum o văzu, se repezi cu ţipete:
- Mămiţă! Mămiţă!
Cu o uşoară tremurare de buze, ea s-a întors spre 25 copil, i-a pus mâna pe cap şi s-a aplecat să-1 sărute. Vania, în braţele Irinei, neputând încă umbla nici după un an şi jumătate, se uita speriat în jurul lui în această odaie necunoscută şi când Irina voi să-1 plece spre mamă, gura lui se strâmbă în pregătire de plâns. 30 Smaragdiţa, într-un gest isteric, îşi răzemă manile de pat şi ridicată puţin de spate, privea cu spaimă. Un nod o strângea de gât şi, îngrozită, nu-şi putu înăbuşi un gând grozav, care năprasnic îi fulgera inima de
durere şi revoltă. îşi întoarse capul spre părete şi gemea sacadat:
- Luaţi-i, luaţi-i, luaţi-i de aici!
Puterile fizice ale bolnavei reveneau încet, foarte i încet.
Iorgu Răutu se bucura şi se înviora. El nu-şi putea da seama că Smaragdiţa era încă departe de însănătoşire sufletească.
Nimic nu o bucura, nimic nu o interesa. Se ferea, io după prima încercare, multă vreme să vie în contact cu copiii. Şi ceasuri întregi petrecea în rugăciuni.
A venit astfel primăvara şi aproape a trecut.
In zilele calde de mai, Smaragda, după insistenţele doctorului Cojocărescu, a fost scoasă în balcon n şi lungită pe cuşetă. Scăldată în aer îmbălsămat şi cald, privea fără interes câmpia Podoliei.
Zărind crucea aurită a bisericii strălucind sub să-getarea soarelui, ea şi-a exprimat prima dorinţă de la pierderea copilului, să meargă la biserică şi să vadă 20   mormântul Soniuţei din curtea acesteia.
Doctorul Cojocărescu s-a bucurat chiar de faptul că ajunsese, în sfârşit, de a manifesta o dorinţă.
- Dacă ai să fii cuminte - îi spuse el - şi ai să mănânci bine şi ai să dormi bine, atunci, având mai
25   multe puteri, ai să te duci şi la biserică.
In tot timpul acesta, Natalia Chirilovna Voronin a putut veni foarte rar la Năpădeni.
Starea lui Anatol Voronin s-a agravat mult după călătoria la Odessa. Paralizat de ambele picioare, el 30 nu se mai putea mişca, îşi petrecea zilele într-un fotoliu pe rotiţe şi Natalia Chirilovna îl îngrijea cu mult devotament şi abnegaţiune. De altfel, ea observă din
240
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
241
partea Smaragdei oarecare rezervă, chiar răceală şi, deşi nici o aluzie la trecut ea nu şi-a permis, dar se simţea totuşi jenată de amintiri.
Smaragdiţa nu-i adresa nici o întrebare.
5       Pe la sfârşitul lui mai, tinereţa şi constituţia ei, în fond, cu toată delicateţea liniilor, foarte viguroasă, biruiseră. Smaragdiţa începu să se întremeze mai repede, dar resortul sufletesc era încă foarte slăbit, în această stare, ea a trebuit să ia o hotărâre faţă
io de Vania, pe care nu mai avu curajul s-o înlăture, nici măcar să o amâie, primind sugestiuni sau chiar injoncţiuni din partea babei Vasilca şi a Irinei, hotărâre ale cărei consecinţe simbolizau, mai târziu, pentru Vania, situaţia lui în sânul familiei.
15 Curând după dispariţia Soniei, când o agravare în starea sănătăţii lui Vania inspiră Irinei noi îngrijiri, baba Vasilca, consultată de aceasta, îşi formulă verdictul:
- A intrat, maică, moartea în copiii casei! Cine 20   ştie pentru ce păcate! Hm!... Ar trebui vândut plodul, să intre în alt neam!
După credinţa populară, înrădăcinată pe vremuri în tot nordul Basarabiei, vânzarea unui copil, fără să-i schimbe starea civilă pe acest glob de tină, îl intro-25 ducea în sânul familiei cumpărătoare, pentru lumea mai bună, şi astfel se puteau devia fulgerele Nemezidei mistificate.
Sub impresiunea cuvintelor babei Vasilca, Irina, profitând de prima zi când starea doamnei îi îngădui 30   aceasta, se îndreptă spre salonaşul unde dumneaei, în ceasurile de după amiază, era întotdeauna aşezată la lucru.
- Sărut mâna coniţă! - auzi pe neaşteptate, tresărind, Smaragda Theodorovna voce înăbuşită a Irinei.
în faţa ei apăru silueta masivă a doicii lui Vania, puţin răzimată pe pervaz, răsucind nervos un colţ al şorţului ei alb; ochii albaştri o fixau cu stăruinţă şi, parcă, cu oarecare animozitate, s - Sărut mâna, coniţă! Baba Vasilca zice aşa: că trebuie vândut conaşul Vania, e tot bolnav şi, Doamne fereşte, după duduita Sonia să nu-i vie rândul, că aşa zice lumea că se întâmplă când moartea îşi face făgaşul într-o casă. Trebuie vândut, coniţă! Nu poate fi io lăsat ca un copil al nimănui! Altfel, păcatul are să fie pe capul nostru pentru un suflet nevinovat...
Un moment ochii albaştri ai slugii şi cei negri ai stăpânii se fixau în tăcere.
Irina respira sacadat, sânii grei i se ridicau cu vio-/ 5   lentă, dar ea nu se intimida. Şi nu vroiau să se lase în jos ochii albaştri, în care se citea revolta şi acuzarea.
Ochii negri cei dintâi şi-au întors privirea.
- Mă gândeam şi eu, deşi poate îi mai mare păcat să ne îndoim de mila lui Dumnezeu, - sfârşi rece 20   Smaragda Theodorovna. Am să vorbesc cu Paras-chiva lui Vichentie, care e blagoslovită de mulţi copii şi-s toţi sănătoşi.
Duminecă, după ce popa Vasile în urma litughiei a mai slujit un moleben la curte, la care Smaragda
25 Theodorovna s-a rugat cu multă râvnă, a urmat cu resemnare sugestiunile babei Vasilca.
In odăiţa de lângă bucătărie, la fereastră, aştepta în haine de sărbătoare Paraschiva lui Vichentie, femeie uscăţivă, îmbătrânită înainte de vreme.
30 Ea ţinea în dreapta ei o monedă de aramă de două „copeici" şi, solemnă, se adresă stăpânei, alături de care mergea Irina cu copilul în braţe, urmând-o în
242
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 243
cortegiu Margareta Jozefovna, mama Zoiţa, jupâneasa Marghioala şi încă câţiva din domesticitate.
- Ce căutaţi, oameni buni ? - întrebă Paraschiva, parcă nerecunoscând pe cei de sub fereastră.
5 - Avem un copil de vânzare, nu aveţi cumva nevoie de dânsul ? - răspunse Smaragda Theodorovna, fără voie stingherită şi emoţionată de acest rol.
- Slavă Domnului! Avem destui copii, dar mila Domnului nu se respinge. Cât cereţi pentru copil, -
io   să trăiască, că-i voinic şi frumos ?
- Cât v-o lăsa inima, că îl vindem numai pentru mila lui Dumnezeu şi, numai ca să fie drept vândut, ne veţi da un ban.
- Cu mila lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului şi a 15   Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!
Iaca banul! - întinse Paraschiva cele două copeici pe fereastră.
Smaragda Theodorovna îşi făcu cruce, luă banul şi apoi, ridicând copilul din braţele Irinei, îl trecu 20   pe fereastră Paraschivei:
- Pentru mila lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor! Iaca şi copilul! Să trăiască şi Dumnezeu să-1 blagoslovească!
25 Manile îi tremurau şi, cu statura ei mică, Paraschiva a trebuit să se plece repede, ca să poată prinde copilul.
Făcându-şi cruce, Paraschiva rosti răspicat, apăsând asupra fiecărui cuvânt: 30 - Mulţumim lui Dumnezeu pentru blagoslove-nia lui! Am un copil mai mult, să-1 blagoslovească şi să-1 miluiască Domnul Dumnezeu şi să-i deie sănătate şi viaţă lungă, ca şi celorlalţi copii ai mei. Amin!
- Amin! - au răspuns Smaragda Theodorovna şi toată asistenţa.
Smaragda Theodorovna, după această ceremonie, abia stăpânindu-şi firea, repede s-a întors în s casă, s-a retras în iatacul ei, unde din nou îşi îndreptă rugile către Maica Domnului.
Irina, intrând în cămăruţa bucătăresei, luă pe copil din braţele Paraschivei:
- Să mi-1 dai - spuse ea - să-1 îngrijesc pentru w   tine ca mamă.
Femeile care, grave, îşi vorbeau cu înţeles, s-au sărutat şi s-au despărţit.
Slugile s-au împrăştiat în tăcere. Nemezida a fost propiţiată...
/ 5 Dar Vania şi-a asigurat o familie într-o lume mai bună, căci, din acest moment, în credinţa satului, dacă Vania rămânea, în această vale a plângerii, „cuconaş, un pui de boier" din familia Răutu, în faţa lui Dumnezeu, pe cealaltă lume, el urma să se înfăţi-
3.0 şeze printre numeroşii copii ai bucătarului Vichentie şi ai soţiei sale Paraschiva.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
245
Cap. XXV
GRAŢIA DIVINA
Faţă de împrejurarea fericită pentru toată casa, că interesul doamnei pentru viaţa din jurul ei se re-5   născuse, îşi permise şi Margareta Jozefovna să-i atragă atenţiunea asupra siluetei Gafiţei, care îi inspira bănuieli legitime.
Smaragdiţa a fost foarte ataşată de sora ei de lapte, de care nu se despărţise niciodată. 10       Era deajuns, pentru descoperirea adevărului, o singură privire aruncată asupra Gafiţei, care, totdeauna voinică, stătea acuma enormă în faţa ei, plecând capul în jos şi ştergându-şi ochii cu mâneca. Rămase singure în iatac, Smaragdiţa o întrebă cu 15 blândeţe:
- Cine-i ? Am să spun boierului şi, oricine ar fi, să te ieie.
Gafiţa plângea cu hohote, fără a răspunde. Smaragdiţa o luă cu bunătate de mână şi insistă: 20       - Se întâmplă nenorociri de aiestea. Voi fetele sunteţi proaste şi credeţi pe orice pierde-vară. Dar nu-i nimic. Oricine a fi, n-are să poată să se deie în lături când i-a vorbi boierul. Spune-mi cine-i ?
Gafiţa căzu în genunchi şi îmbrăţişa picioarele 25   stăpânei şi, printre sughiţuri de plâns, abia se auzi:
- Graful, Graaful!...
Smaragdiţa simţi ca o împunsătură de cuţit în inimă. Un cerc de fier îi strânse capul şi-i stinse lumina din ochi.
Peste mai multe clipe de tăcere, abia putu şopti *   cu dezgust:
- Pleacă! Pleacă!
Mai târziu, mama Zoiţa o găsi fără simţire jos, înaintea icoanei...
Totuşi această lovitură parcă a servit ca un staze   mulent care a ajutat pe Smaragdiţa să-şi biruiască marasmul sau poate să-şi înăbuşe în adâncimile subconştientului regretul.
Ea găsi în sine chiar energia să se intereseze de soarta Gafiţei şi puse la cale căsătoria ei cu feciorul / s   Nicache, care, pentru o zestre bogată, era gata să „acopere păcatul".
Coana Anica Mesnicu, după ce primejdia trecuse, îşi reluase ocupaţiunile şi peregrinaţiunile.
Ea sosi din nou într-o zi la Năpădeni pentru o pa-20   nahidă, cerută de moravuri, în anumite răstimpuri la mormintele recente.
Smaragdiţa a luat parte de data aceasta cu oarecare interes la pregătiri, deşi încă nu-i era îngăduit să vadă mormântul Soniei. 25 Coana Anica, cufundată în ornamentarea complicată a „colivei", îşi descărca noutăţile, aflate pe la curţile boiereşti şi, deodată, se bătu peste gură cu palma şi se îndreptă cu vioiciune spre Smaragda:
- Doamne iartă-mă! am uitat vestea cea mai 30   nouă! Ştii pe graful nostru, leahul cela ? M-a mirat că
de mult nu l-am mai văzut pe aicea. N-a venit măcar
246
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
247
să întrebe de sănătate, nici la dumneavoastră la Năpădeni, nici aiurea. Şi acum ce am aflat, soro dragă! A fost un mare scandal la club, sfadă grozavă, cu bătăi, la joc de cărţi, bucluc mare! Şi atunci cică 5 graful n-a mai putut sta în polc1 şi a dat ostavca2. Şi s-a dus îndată, nu se ştie unde, şi dus a rămas!
Smaragdiţa asculta în tăcere, cu buzele strânse de dezgust, cu faţa acoperită de paloare; apoi se ridică şi hotărât declară coanei Anica:
10 - Mă duc şi eu cu dumneata, coană Anică, la pa-nahidă. Nu mai pot răbda! N-am văzut până acum mormântul sărmanei copile.
Obiecţiunile au fost zadarnice. Când s-au auzit clopotele de la biserică şi a fost tras „faetonul" la scară,
11 Smaragda se aşeză în trăsură alături de coana Anica.
In biserică nu se găseau decât două-trei bătrâne. Popa Vasile şi dascălul Andronache, la vederea coanei Smaragda, au oficiat cu sârguinţă şi solemnitate. Smaragdiţa, în tot timpul slujbei, a stat în genunchi, 20 rugându-se din tot sufletul ei îndurerat, străină de lumea din jurul ei.
Când preotul s-a îndreptat spre mormântul din curtea bisericii, ea păşea ferm alături de coana Anica şi, căzând în genunchi, şi-a pus fruntea pe piatra 25   de marmoră.
Popa Vasile cu dascălul Andronache, sfârşindu-şi citirile, ca să nu mai tulbure rugăciunile mamei, s-au retras discret. Au plecat şi babele. Coana Anica s-a dat puţin la o parte şi ea şi, aşezată pe o bancă de pia-30   tră, la uşa bisericii, aştepta smerit.
Deodată ea tresări: faţa Smaragdiţei parcă radia de lumină, ochii ei ardeau, dar ardeau de extaz,
1 Regiment (rus.), (n. ed.)
2 Demisia (rus.), (n. ed.)
de bucurie negrăită; un surâs fericit îi întredeschi-dea guriţa.
Coana Anica, surprinsă şi spăriată, se ridică în picioare.
>       Smaragdiţa, fără să-şi întoarcă capul, îşi întinse mâna spre ea şi o chema:
- Coană Anică, coană Anică! Vezi, vezi ? Maica Domnului! Iaca, acolo stă în lumină cu Soniuşa mea în braţe, care râde şi mă blagosloveşte! M-a iertat! io M-a iertat! Ah, Doamne! - şi îşi puse din nou pe marmora rece a mormântului fruntea ei parcă luminată de o aureolă.
Peste puţină vreme, liniştindu-se, Smaragdiţa, înseninată, parcă uşurată sufleteşte, a plecat spre casă, />   fără să mai adreseze un cuvânt coanei Anica.
Şi acasă n-a stat de vorbă cu nimeni. Dar luân-du-şi rămas-bun de la toată lumea, plecând înspre iatac, ea sărută pe neaşteptate mâna lui Iorgu Răutu, surprins şi bucurat; apoi s-a închis în iatacul ei. 20 Multă vreme a stat Smaragdiţa, potolită în fotoliul ei; apoi, găsind în bibliotecă romanul de Georges Sand Indiana, cu mişcări hotărâte şi măsurate îl băgă în sobă şi, cu o pagină ruptă din „Niva" - pagina cu portretul împărătesei Eugenia - aprinsă la candelă, îi 25 dete foc şi mestecă cu cleştele până ce nu mai rămase decât un morman de file carbonizate.
în flăcările Indianei a fost arsă şi Mignonetta -Smaragdiţa; iar din cenuşă a răsărit Smaragda Theodorovna Răutu, stăpâna Năpădenilor.
30       Pacea şi liniştea domneau din nou la Năpădeni. îndatoririle de gospodină şi de mamă i-au dat Smaragdei Theodorovna puterea să-şi gonească până şi reminiscenţele din romanul Mignonettei.
248
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
249
Ea privea trecutul ca un fel de vis bolnav, suferit de o eroină închipuită, „Indiana" sau „Lelia", care nu puteau avea nimic comun cu Smaragda Theodorovna, matronă austeră a societăţii judeţene şi caste-5   lana respectată a Năpădenilor.
Numai amintirea Soniei provoca o vreme în sufletul Smaragdei Theodorovna o acută durere şi conştiinţa de vină, pe care căuta s-o ispăşească prin refugiul în religie.
10       Dar şi aici veni în curând mângâierea.
Smaragda Theodorovna nu lipsea de la nici o slujbă la biserică şi mereu invita la curte pe părintele Vasile, ajuns mare favorit, pentru diferite rugăciuni, sfinţire de apă şi alte mici servicii.
15 Graţia divină n-o părăsise. Mai multe viziuni au creat o strânsă, o intimă legătură între ea şi Divinitate; Maica Domnului, cu care se găsea în contact aproape zilnic, a absolvit-o de păcat, hărăzindu-i şi un semn material de reconciliare cu sufletul Soniei.
20 Puţină vreme după ce deosebita protecţie a Providenţei i-a fost manifestată la mormântul Soniei, Smaragda Theodorovna veni într-o zi din biserică mai senină şi mai împăcată cu sine, cum se întâmpla de obicei în zilele când primea vreun mesagiu din
25   partea puterilor divine.
în acea seară, mama Zoiţa fu surprinsă foarte când i se porunci să aştearnă pentru conu Iorgu în iatac: stăpâna primise de la Maica Domnului făgăduinţa că locul Soniei nu va mai rămânea multă vreme gol.
30 Bătrâna, bucuroasă, se plecă până la pământ în faţa icoanei Maicii Domnului.
Din acest moment, iatacul conjugal n-a mai fost dezertat de Iorgu Răutu.
Naşterea unui al treilea fiu, Costea, dovedi însă că ceasul ispăşirii depline nu sosise încă.
Smaragda Theodorovna îşi birui decepţia.
Şi o nouă recrudescenţă a exaltării sale religioase > îi dădu în curând semnul implorat de ea al milei Domnului.
Ea se ruga cu multă smerenie şi râvnă la Maica Domnului să-i dăruiască, în semn de desăvârşită ab-soluţiune, în locul Soniei, o altă fetiţă. io       Şi ruga aceasta i-a fost auzită.
Un an după naşterea lui Costea, ea anunţă lui Iorgu, cu mare bucurie, vestea cea bună:
Stând la rugăciune în faţa icoanei Maicii Domnului, ea văzu cum icoana se lumina de lumină ne-n   pământească şi Maica Precistă, cu Sonia în braţe, blagoslovind-o cu multă milă îi întinse fetiţa, care a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o cu drag.
Astfel fu născută Maşa şi Smaragda Theodorovna a rămas ferm convinsă toată viaţa că în aceasta reîn-20   viase chiar sufletul Soniei.
Cu vremea, exaltarea religioasă a Smaragdei Theodorovna s-a transformat în convingerea din ce în ce mai adâncă, mai nestrămutată, că ea este un „vas ales", un organ al providenţei, ale cărui puteri nu iz-
25   vorăsc din lutul ei pământesc.
Au trecut ani până ce procesul acesta a fost desăvârşit şi în judeţul S*** a fost întronată autoritatea infailibilă a unei matrone sfinte şi austere, care, ca orice teocraţie, exercita o implacabilă cenzură de mo-
30   ravuri asupra societăţii judeţene şi, mai cu seamă, asupra elementului feminin.
250
C. STERE
Dar chiar de la începutul acestei evoluţii, Smaragda Theodorovna a găsit în sentimentul ei religios puterea de a arunca un văl asupra anilor vijelioşi ai tinereţii.
Chiar clipele acele de ispită şi de încercări, ea 5 ajunse aproape să le asemene cu cele patruzeci de zile din pustiu, care-i pregăteau calea spre slavă şi graţia divină.
Sinceritatea ei impunea şi lui Iorgu Răutu dacă nu aceeaşi convingere, dar resemnarea faţă de o credinţă 10 care, prin însăşi firea ei, era tot aşa de inscrutabilă ca şi căile Domnului, - şi cu atât mai mult că inteligenţa şi tăria de voinţă a Smaragdei Theodorovna treceau cu mult peste resursele lui Iorgu Răutu.
VOLUMUL AL II-LEA
COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA LUI VANIA RĂUTU
Pacea şi liniştea în căsnicia Răuteştilor nu mai 15   puteau fi tulburate. Iar Vania ?
Vania creştea sub îngrijirile „mamei" Irina şi, fără să ştie, absorbea prin toţi porii săi sufleteşti efluviile tragediei sentimentale a Smaragdiţei.
20
SFÂRŞITUL PROLOGULUI
Partea I ZORILE
Cap. I
ÎN NEBULOASĂ
■< Când în sânul nebuloaselor se formează un sistem solar, cu mult înainte de precizarea definitivă a formelor şi a orbitelor, structura lui e hotărâtă de forţele care l-au pus în mişcare şi de condiţiunile în care acestea se desfăşoară, /i' Nu se petrece altfel nici cu formarea unui suflet omenesc.
înainte ca Vania să fi ajuns la conştiinţa de sine, înainte ca individualitatea lui morală să se fi desprins din mediul ambiant, armătura lui psihică fusese fău-/ > rită sub presiunea, în primul rând, a situaţiei lui în sânul familiei şi, apoi, sub tensiunea luptelor care au colorat toată viaţa socială în Năpădeni, lupte izvorâte din aplicarea reformei agrare.
Pacea şi liniştea, după turburările primilor ani, dom-.'0   neau, în adevăr, acum în căsnicia Răuteştilor.
însă Iorgu Răutu, cu vrâsta, cădea tot mai mult sub autoritatea tinerei sale soţii, care ştiuse, cu încetul, să-şi asigure directiva reală a vieţii de familie şi o situaţie preponderentă în căsnicie, fără să jignească amo--'5 rul propriu al lui Egor Stepanovici, care a rămas ferm convins că în casa lui „cântă cucoşul".
Pe acest temei s-a stabilit un echilibru care satisfăcea instinctul de dominaţie, din zi în zi tot mai
254
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
255
pronunţat, al Smaragdei Theodorovna şi, totodată, dădea linişte lui Iorgu Răutu, foarte fericit că putea uita vijelia începuturilor - rămasă, de altfel, pentru el neînţeleasă, chiar în măsura în care fusese observată.
5 „Raportul real de forţe" în căsnicia Răuteştilor ar putea fi caracterizat chiar prin chipul în care Iorgu Răutu primea legenda, anume creată pentru uzul familiei, despre îmblânzirea „varvarului" din Năpădeni de către porumbiţa venită din Sănătoasa.
10 Smaragda Theodorovna se complăcea să descrie, chiar în prezenţa copiilor, destrăbălarea şi dezordinea pe care dânsa le-ar fi găsit în vizuina din Năpădeni, violenţele de limbaj şi cxecuţiunile feroce pe care „varvarul" le aplica argaţilor din curte şi muncitorilor
15 „boierescului"; nu erau uitate nici siluetele sugestive ale personalului feminin al curţii.
Tabloul acesta sumbru era menit să scoată în relief inteligenţa, tactul şi tenacitatea cu care fecioara răpită raiului din Sănătoasa ştiuse să aducă peste tot
20 rânduiala şi autoritatea morală în bârlogul acesta, transformând şi pe fiorosul „varvar" de odinioară în blândul şi supusul uriaş care se afla de faţă.
Iorgu Răutu, de obicei, asculta povestirea cu viu interes, ca şi cum ar fi fost vorba despre altcineva, şi, pri-
25 vind cu admiraţie pe îmblânzitoarea sa, intercala, din când în când, câte o exclamaţie de confirmare arun-cându-şi semnificativ capul în sus:
- Ehei! Am fost varvar! Am fost zmău, am fost leu!
30 Se părea că el credea în legenda îmblânzirii mai mult decât autoarea ei.
In anii care au precedat naşterea Masei, Tosia concentra asupra lui toată dragostea de mamă a Smaragdei
Theodorovna. Numai el putea în oarecare măsură umple golul lăsat în inima ei după moartea Soniei.
Un copil calin, la vrâsta de cinci ani foarte dezvoltat fiziceşte şi de o inteligenţă precoce, Tosia aducea >   multă bucurie şi mângâiere Smaragdei Theodorovna.
Costea, deşi primit cu resemnare, nu a adus în această privinţă o mare schimbare. Iar faţă de Vania, Smaragda tot nu reuşea să-şi gonească din suflet sentimentul de răceală. Simpla lui vedere îi reînvia amin-io   tirea vremurilor de ispită şi păcat.
In zadar încerca ea să-şi facă şi faţă de el toată datoria ei de mamă; exasperarea reminiscenţelor sau, poate, revolta simţurilor „refulate" au fost mai puternice.
Chiar ceremonia de „vânzare" a lui Vania către / •<   Paraschiva lui Vichentie, foarte ciudat, provocase în ea mai curând o reacţiune de uşurare sufletească.
Vania creştea astfel mai mult în afară de cercul de viziune al părinţilor săi, în grija exclusivă a „mamei" Irina, printre slugile din casă şi argaţii din curte. 30       El petrecea, când nu zăcea bolnav, în jocuri cu copiii lui Vichentie, „fraţii" săi, care mişunau prin curte.
Prin firea lui însă, el îşi însuşea suferinţele celor care se apropiau de dânsul.
Copil nervos, de o sensibilitate excesivă şi cu o 25   putere de imaginaţie foarte vie, el, adesea, din cauza aceasta, dădea naştere unor incidente care impresionau şi încurcau pe cei din jurul său.
încă de foarte mic, el crea pentru cei de aproape situaţiuni foarte dificile.
30 Aşa, de pildă, când odată un pui îşi rupsese piciorul din cauza unei nedibăcii a argatului din curte, Vania, văzându-1 bătând din aripi şi sărind într-un picior,
256
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
257
târând pe celălalt însângerat după dânsul, începu să ţipe isteric:
- Bietul pui, bietul pui! - şi urla astfel zbătându-se într-un acces violent de nervi. 5       Mama Irina abia reuşi să-1 potolească, asigurân-du-1 că va tămădui piciorul puiului.
A doua zi, Vania, împotriva aşteptărilor, nu uitase făgăduinţa Irinei şi cea dintâi întrebare pe care o puse sărind din pat a fost dacă puiul e sănătos. Şi,
10 nemulţumindu-se cu răspunsul afirmativ, el insistă să i se aducă pacientul.
încercarea de substituire nu reuşi şi, spre seară, copilul trebui să fie culcat în pat cu temperatură urcată, istovit de zbucium şi plâns.
11 Asemenea scene se petreceau cu prilejul oricărui animal din curte, asupra căruia se oprea afecţiunea lui Vania. Ajunsese că argaţii nu îndrăzneau în prezenţa lui să lovească cu băţul un cal, să gonească un viţel sau să arunce cu piatra într-un câne.
20 Oamenii din curte ştiau chiar să exploateze im-presionabilitatea lui Vania: atunci, de pildă, când pe cineva îl aştepta vreo pedeapsă, era destul ca să se vaiete puţin înaintea lui Vania, pentru ca acesta să aibă o criză de nervi în rugăminţi de iertare.
25 Şi Iorgu Răutu, ale cărui izbucniri violente de cele mai multe ori motivau asemenea intervenţiuni, se înduioşa întotdeauna de aceste porniri ale straniului copil, pe care probabil suferinţa proprie îl făcuse atât de accesibil pentru durerile altora.
30 în inima lui Iorgu Răutu, faţă de Vania, zăcea parcă ascunsă o deosebită duioşie, legată, poate, în subconştient, de amintirea crizei ale cărei victime la un moment dat fuseseră amândoi.
Aceste dispoziţiuni nu puteau să nu influenţeze adânc toată structura psihică a lui Vania şi să-1 singularizeze în sânul familiei chiar prin condiţiunile creşterii sale.
* Toată copilăria lui fiind învăluită în atmosfera luptelor şi a preocupărilor inspirate de marea reformă agrară, abia introdusă pe atunci în Basarabia, toate celulele sufletului său au fost saturate de această atmosferă.
/<) Desigur, el nu înţelegea discuţiunile asupra problemelor ridicate. Dar, întrucât cei din jurul lui nu aveau pe atunci alte interese şi alte subiecte de conversaţie, în adâncimile subconştientului său se cristalizau şi se depuneau impresiuni care trebuiau să caracteri-
/ >   zeze toată fiinţa lui morală şi intelectuală.
Situaţia lui Vania faţă de ceilalţi copii şi, mai cu seamă, faţă de noii născuţi fatal lăsa urme adânci în sufletul său.
Vania avea patru ani, când cocostârcul îi adusese 20 un nou frăţior - Costea - şi şase ani când tot astfel sosise şi Maşa.
El nu înţelegea cum cocostârcul putea pătrunde în casă. Dar se arăta foarte agitat şi mişcat la fiecare din aceste neaşteptate creşteri ale familiei şi accepta, 25 ca un fapt natural, ca noii veniţi să intre în rândul privilegiaţilor casei.
Mai cu seamă, îl impresiona atmosfera în care apăruse sora lui cea mică.
Maşa, cea mult aşteptată şi primită ca un dar deo-30 sebit al cerului, chiar înainte de naştere, ajunse centrul preocupărilor Smaragdei Theodorovna; şi, din prima zi după apariţia ei, toată viaţa casei gravita în jurul legănuşului ei acoperit de dantele.
258
C. STERE
10
Plecarea lui Tosia la şcoală, în Chişinău, precum şi faptul că îngrijirile de mamă nu mai erau atât de mult necesare lui Costea, ajuns la vrâsta de doi ani, subliniară încă atât situaţia privilegiată a Masei, cât şi singularizarea lui Vania în cuibul părintesc.
După plecarea de la curte şi a Irinei, măritată în sat, el se simţea cu desăvârşire singur.
Astfel, înainte chiar de primele-i reminiscenţe personale, caracterul lui Vania apare în trăsăturile lui esenţiale format si linia evoluţiei sale sufleteşti, hotărâtă.
Cap. II
TOVARĂŞI DIN SAT
Aceste amintiri datau cam de la vrâsta de şase ani. îndeobşte, poate şi din pricina frigurilor de care *   suferise multă vreme, amintirile lui din copilărie erau parcă şterse în amurg. Adesea el nu putea şti care sunt icoanele inspirate de aiurări, care sunt întâmplările trăite, în adevăr, de el însuşi, precum nici care sunt numai repercusiunea povestirilor auzite. io       Cu toate acestea era sigur de câteva amintiri, puternic întipărite în memoria lui.
Acestea, de cele mai multe ori, erau sau grupuri de impresii vagi, care însă aveau să contribuie la însăşi plămădirea sufletului său, sau erau în legătură cu /5   evenimente care, din diferite motive, aveau să se resfrângă asupra vieţii lui ulterioare.
Prima amintire licăreşte în conştiinţa lui Vania ca o viziune fragmentară, ca o frântură dintr-un vis.
El se vede pe podul plutitor de peste Nistru; nu 20 ştie pentru ce se află pe pod, nu-şi aduce aminte nici de plecarea de la mal, nici de sosirea la celălalt, nici nu zăreşte măcar ţărmurile; cerul e înnourat; Vania stă la marginea podului şi se uită la apa plumburie, care dispare sub pod şi apare de cealaltă parte; fundul
260
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
261
trăsurii mari - „caleaşca" - îi ascunde cea mai mare parte a orizontului. Caii răsuflă zgomotos, tuşesc şi, din când în când, tropotesc pe loc, schimbându-şi picioarele; Dumitru, vizitiul, stă în faţa lor şi nu-5 mai din timp în timp îi linişteşte printr-un domol „tprruuu-bo-hol". In jur stau nemişcaţi oamenii -vreo doi bătrâni, din care unul mestecă ceva, o babă cu un coş cu ouă, un flăcău, două fete care tac, dar toată vremea zâmbesc între ele aruncând pe furiş
10 priviri spre flăcău; podul parcă stă pe loc; el, Vania, şi Tosia aruncă mereu nişte mere în apă şi urmăresc evoluţiile lor, până ce se arată de sub pod şi dispar în depărtarea cenuşie; şi, peste toate acestea, o atmosferă de aşteptare!...
15 Ori de câte ori, în urmă, se încheia o fază în viaţa lui Vania şi el se găsea în aşteptarea necunoscutului, printr-o ciudată asociaţie de idei se redeştepta în conştiinţa lui această frântură de amintire; sub un cer întunecat, între două ţărmuri nevăzute, un pod pluti-
20 tor parcă imobilizat în vecinicie, apa plumburie care se scurge sub el şi reapare de cealaltă parte, ducând nişte mere care se pierd în depărtarea cenuşie, apoi pătratul negru al „caleştei", care ascunde orizontul, şi figuri necunoscute, nemişcate, în aşteptare. Ce aş-
25   teaptă ? încotro se îndreaptă ?...
30
Prin contrast, vie şi colorată, plină de soare şi de aer îmbălsămat de adierea primăverii, trăieşte în el ziua de „pornire a plugurilor".
In ograda Năpădenilor sunt adunate treizeci-pa-truzeci de pluguri, cu câte patru boi înjugaţi; popa Vasile, în odăjdii strălucitoare scânteind sub razele soarelui, slujeşte, ajutat de dascălul Andronache, „molebenul"; într-un colţ al curţii ard ruguri, pe care,
în enorme cazane, fierbe laptele cu păsat; după sfârşitul „molebenului", Smaragda Theodorovna împarte fiecărui plugar şi „pogonaş" câte o cană de lapte cu păsat - laptele e puţin afumat, dar pare lui Vania cu atât •> mai gustos -, câte un delicios colăcel cu nuci pisate sau sămânţă de mac şi un ulcior cu vin. Oamenii îşi fac cruce, „pogonaşii", nişte băieţi abia mai mari ca dânsul şi la care el se uită cu mult jind, pocnesc din bice; şi cortegiul pleacă din curte cu conu Iorgu şi ve-
w chilul Alexandru în frunte, călări, spre a trage brazde şi a împărţi „urocile" plugarilor. Ritualul acesta, repetat în fiecare primăvară, nu s-a gravat în memoria lui Vania numai ca un simbol al naturii redeşteptate, ci ca o sărbătoare a omului, a muncitorului, ca un fel de
/ s afirmare a solidarităţii umane în faţa naturii, un triumf al geniului omenesc asupra forţelor oarbe.
De la această serbare a primăverii îi rămase pentru totdeauna un gust deosebit pentru laptele afumat; şi acesta din urmă, printr-un proces psihic
20 obscur, îi sugera voia bună şi nădejdea în biruinţa finală a Omului asupra bestiei.
După măritişul Irinei şi plecarea lui Tosia la şcoală, Vania se crezu în pustiu, părăsit de toată lumea.
Nici măcar tovărăşia copiilor lui Vichentie, a 25 „fraţilor" săi în faţa lui Dumnezeu, n-o mai avea, de când, găsind că familia bucătarului luase proporţii care nu mai erau compatibile cu liniştea şi buna orân-duială a curţii, Smaragda Theodorovna îi impusese lui Vichentie să se mute cu întreg neamul său într-o 30   căsuţă de la marginea satului.
Vania populase atunci curtea şi mai cu seamă parcul şi grădina din Năpădeni cu creaţiunile imaginaţiei sale.
262
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
263
Ceasuri întregi, el era în stare să privească de pe platforma chioşcului asupra văii Nistrului şi asupra peisajului dimprejur.
Fascinat de acest orizont nemărginit, Vania era 5 când haiducul care stă la pândă, urmărind bărcile care se coboară în jos ca nişte gândaci negri înconjurând peninsula podoleană, când se transforma în pustnic, care trăia într-o chilie făcută de el sub nucul bătrân din deal, când devenea cazacul plecat în recunoaştere, su-w   praveghind lagărul inamicului.
în toate excursiile lui trebuia, de cele mai multe ori, să se mulţumească cu tovărăşia lui Trezor, un pointer alb, cu o mare pată neagră pe tot ochiul drept.
Dar într-o zi de vară târzie, i-a fost dat, în sfârşit, 15   să trăiască o adevărată aventură.
în colţul grădinii deasupra satului, plecând într-o expediţie de descoperiri, deodată observă în vârful unui măr pe un băieţaş negricios, cu nişte ochi mari, lucioşi, cu o cămaşă ruptă, care nu prea îi acoperea 20 mare lucru din goliciune, călare pe o creangă şi mâncând cu poftă mere.
Vania se repezi spre copac. I se păru că nu poate fi mai mare plăcere decât să stai călare pe o creangă şi să mănânci mere. 25 Ţigănuşul însă îi trânti în cap jumătatea lui de măr cu aşa violenţă, încât Vania fu silit să-şi descleş-teze mâinile de pe trunchiul pomului ridicându-le repede deasupra capului.
Un moment, cei doi beligeranţi se priviră în tă-30   cere, apoi, Vania întrebă plângător:
- De ce m-ai lovit ? Ţigănuşul îi aruncă la rândul său:
- Dar ce cauţi aici ?
Urmă dialogul:
- Dar tu ce cauţi ?
- Eu fur mere. Dar tu de ce te suiai în copac ?...
- Am vrut şi eu să fur mere.
5 O nouă tăcere de câteva clipe, ţigănuşul urmărind cu neîncredere fiecare gest al lui Vania. Apoi dialogul reîncepu:
- Tu nu eşti al boierului ?
- Eu sunt Vania!
10       - Nu-ţi dă voie să mănânci mere ?
- Zic că-s încă verzi. Dar pe tine cum te cheamă ?
- Tănăsică.
- De unde eşti ?
Cu o mişcare din cap şi un gest vag, Tănăsică 15   arătă spre marginea satului, unde erau îngrămădite bordeiele mizerabile în care sălăşluiau familiile vechilor robi ai curţii.
- Vreau să fur şi eu mere! reluă Vania.
- Suie-te în copac.
20 Şi o mână neagră i se întinse de pe creangă ca să-1 ajute. Fantezia lui Vania începu îndată să dea aventurii proporţii grandioase; căci pe el nu-1 puteau mulţumi cele două-trei mere acre, înghiţite în silă.
într-o clipă, pomul fu golit de fructe; acelaşi lu-
25 cru se întâmplă apoi şi cu un păr de alături; o groapă menită să cuprindă comoara a fost săpată cu mare greutate, cu ajutorul unui vârf de par ascuţit şi al manilor şi cu concursul lui Trezor.
- De-amu - spuse Vania - trebuie să ne furişăm 30   în vale, spre ţărm, să tragem o luntre în josul parcului,
ca să mergem pe Nistru în jos, la cazaci, cu merindele!
- Prin grădină ? Dar ne prinde şi ne dă bătaie!
- Atunci - adaogă gânditor Vania - cum să sărim peste gard aici ? E sus. Tu pe unde ai venit ?
264
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
265
- Dar n-ai să mă spui ?
- N-am să te spun.
- Pre legea ta ?
- Pre legea me.
5       - Vino încoace! - îi şopti ţigănuşul, furişându-se cu „paşi de lup" spre gard.
In dosul unui soc stufos, o mică săpătură sub gard îngăduia trecerea unui câne sau a unui copil. Tănăsică se strecură pe gaură iute ca o şopârlă şi—1 cheamă
10 de afară şi pe Vania:
- Vino repede şi tu, măi Vania!
Afară din grădină, aventurierii noştri se furişară prin fundul unei râpe şi, de acolo, printre salcâmi, sălcii şi plopi, de-a lungul satului, până la ţărm.
11 In vale, copii din sat, băieţi şi fete, se scăldau înotând şi aruncându-se unii pe alţii în apă.
Merele şi perele tezaurizate fură îndată uitate. Vania uită şi pe Tănăsică. Dezbrăcându-se iute, el se scufundă în apa răcoritoare, urmat de Trezor.
20       Acest ceas de evaziune a fost scump plătit.
Vania a trăit una din acele experienţe care se întipăresc pentru toată viaţa în sufletul unui copil.
Până în momentul când a fost prins şi pus în faţa Smaragdei Theodorovna, pe jumătate gol, cu hainele 25   muiate şi murdărite, cu părul încâlcit, Vania încă nu-şi dădea seama de deosebirea dintre vis şi realitate.
Din haiduc, navigator, mare explorator, prins de rivali şi zbătându-se împotriva lor, el se simţi deodată un mic băieţaş, vinovat de mari păcate, sub 30   ochii unei mame adorate şi temute.
- Uitaţi-vă la dânsul cu ce seamănă! Uite-te în oglindă! Ce, eşti şi tu un pui de ţigan ? Dacă eşti ţigan,
să umbli ca ţiganii! Mina! Dezbracă-1 şi lasă-1 gol, închis în odaie!
Şi Smaragda Theodorovna, cu o mişcare de dispreţ, îşi întoarse capul. 5       Vania se simţi strivit de conştiinţa subită a vinei sale şi de ruşinea pedepsei.
Lăsat gol în cameră, găsi un şal al bonei şi, ascunzându-se în el cu capul, plângea amar, se căia şi se gândea la căile de ispăşire. 10       Spre seară, Mina îl găsi aşa şi când încercă să-i ridice şalul, Vania începu să plângă cu şi mai multă violenţă.
- Las', Vaniuşa! Ei, mare lucru că ai stat fără haine ! Dar să vezi ce-a păţit Tănăsică!
- Ce-a păţit ? - întrebă băiatul îndată, oprin-15   du-se din plâns.
- A chemat boierul pe tatăl său, Matei lăcătuşul, şi 1-a ocărât straşnic. Atunci Matei 1-a prins pe Tănăsică şi i-a dat o sfântă de bătaie cu vergi muiete, de i-a crăpat pielea şi 1-a umplut de sânge. Şi acuma nu poate nici
20   umbla, nici şede. Stă toată vremea culcat pe pântece şi urlă, văitându-se, de stârneşte toţi cânii din sat.
Vania ascultă îngrozit. El nu numai că simţi o milă nesfârşită pentru Tănăsică, dar se şi indignă:
- De ce 1-a bătut aşa? Am fost împreună şi eu 25   l-am stârnit.
- Apoi, mata eşti cuconaş, fecior de boier, şi grădina e a dumneavoastră, pe când Tănăsică îi o baragladină, ia, un pui de ţigan păduchios!
Aşa, abia trecut de vrâsta de şase ani, Vania înce-30   puse să înveţe consecinţele privilegiilor sociale şi ale raporturilor de clasă.
In zilele următoare, Vania cutreieră parcul şi grădina în lung şi în lat în nădejdea de a da peste Tănăsică.
266
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
267
Dar nu-1 văzu nicăieri. Apoi îi veni gândul să inspecteze ieşirea de sub gard, în dosul tufelor de soc. Spre bucuria lui, găsi calea deschisă.
în râpa care ducea la vale, pe coasta bătută de 5   soare, Vania văzu pe Tănăsică, plecat asupra unor muşuroaie de furnici şi scufundat în nişte îndeletniciri neînţelese, într-o clipă „conaşul" sări lângă „ţigănuş".
- Tănăsică, ce faci aici ?
Acesta îşi ridică pentru o clipă capul şi, după ce o
10 aspiraţie în nas îl dispensă de uzul mânecii, fără să răspundă, îşi îndreptă din nou privirile spre muşuroaie.
Vania simţindu-se vinovat, îi puse braţul după gât:
- Măi Tănăsică, hai în grădină să ne jucăm. Tănăsică din nou suflă pe nas:
11 - Baiu!
- De ce, Tănăsică ? Avem să ne jucăm şi Franz grădinarul n-are să zică nimic.
- Are să mă bată iar tătuca. Şi spatele mi-i şi amu hârjenit!
20 Vania, văzând prin rupturile cămeşii dungile care crestau spatele lui Tănăsică, căzu la pământ lângă el şi începu să plângă, rezemându-şi capul de umărul lui.
Tănăsică, foarte surprins, îl apucă de umeri îm-bărbătându-1:
25 - De ce plângi ? Te-a bătut şi pe tine ? Hai dă jos bernevicii să văd; am eu un leac. M-a uns mama cu ceva, tare-i bun!
Şi manile lui agere şi începură să descheie nasturii pantalonaşilor.
30 - Nu, nu m-a bătut pe mine - abia putu strecura câte un cuvânt prin plâns Vania:
- Nu m-a... bă-tut... î-î-î...! Dar ce... ţi-a... făcut tie... î-î-î?...
Tănăsică nu mai putu rezista nici el şi se porni pe plâns, ţinând isonul conaşului şi cu braţul pe după gâtul lui Vania:
- î-î-î! Ce plângi, frate, că nu mă mai doare, s   mi-a trecut!
Apoi deodată exclamă:
- Măă-ăi! mi se fură ouăle de furnici! - şi se aplecă din nou asupra muşuroiului.
Vania, sughiţând încă de plâns, se aplecă şi el. io       Ţigănuşul îşi aduna o grămăjoară de ouă de furnici din muşuroiul devastat, fără să ţie seama de furnicile care mişunau în toate părţile.
- Pentru stigleţi; că-s tare lacomi de ouă de furnici - declară apăsat Tănăsică.
15 - Ai stigleţi? Mulţi? - întrebă Vania, aşezân-du-se mai comod la marginea muşuroiului, ca să-şi ajute prietenul.
- Nu-i am încă, dar am să-i prind. Aşez ouăle în drumul lor ca să cadă în capcană.
20 Amarul era uitat în campania de pustiire a muşuroaielor de furnici de-a lungul râpei.
După o jumătate de oră, pantalonaşii lui Vania erau rupţi, bluza de marinar ieşită afară, manile pline de noroi şi părul încâlcit amestecat cu ţărână.
25 - Să mergem de-amu să prindem stigleţii! Vreau să fiu şi eu cu tine.
- Amu nu se poate. Numai în zori de zi, atunci se prind stigleţii mai bine. Şi poate vom prinde şi o privighetoare.
30 - Şi o pri-vi-ghe-toare ? Ştii să prinzi şi privighetori ?
- Păi!
- Ai prins multe!
268
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
269
- N-am prins încă - răspunse Tănăsică, plin de importanţa sa vânătorească. Dar ştiu un cuvânt care, când îl spui, orice privighetoare vine ca fermecată.
- Mi-1 spui ?
5       Tănăsică, după ce-şi şterse nasul cu mâneca şi se scarpină la spate, întrebă la rândul său:
- Dar ce-mi dai ?
Vania îşi lăsă mâinile în jos descurajat:
- Da ce vrai să-ţi dau ?
io       Ochii ţiganului se aprinseră cu luciri cupide.
- N-ai un cuţitaş din acele mici, care se îndoaie ?... Am văzut unul odată la conaşul Tosia.
- Eu n-am. Dar mă tem că a lui Tosia a rămas aici.
- Păi!
15 - Am să-1 caut, - răspunse Vania gânditor şi puţin decepţionat de tovarăşul său.
Urcându-se pe marginea râpei, Vania zări jos, în uliţa satului, pe Irina, care se îndrepta spre casa ei purtând pe cap, ca o cariatidă, o coloană de pânză
20   albă, învălătucită.
- Mamă Irina! Mamă Irina! - se repezi spre ea în jos, printre garduri, parcă bucuros să se despartă de smeadul său tovarăş.
Irina se opri şi ridicându-şi braţele amândouă în 25   sus, ca să-şi sprijine povara de pe cap, se întoarse în toate părţile, scrutând coasta dealului.
- Mamă Irina! Mamă Irina!
- Vai de mine, Pimperlicule, în ce hal eşti! - exclamă Irina, aşezându-se cu precauţiune pe vine,
30 când zări mototolul mic, care se rostogolea pe o cărare de-a lungul gardului în jos, cu faţa aprinsă, cu urme de lacrimi amestecate cu ţărână pe obraz, cu zgârieturi peste tot încă proaspăt căpătate în fuga
printre tufe şi spinii gardului, cu hainele în dezordine, rupte şi murdărite.
Vania îi sări din fugă în braţe, încât era cât pe ce să-i răstoarne pânza din cap. s       - Stai! Stai! Zârghitule! Ce-ai păţit, Pimperlicule, puiul mamei!
Vania o strângea de gât şi o săruta plângând de bucurie, la auzul poreclei ce i-a rămas pe viaţă de la mama Irina.
io - Ce-ai păţit, puişorule! Cum ai să te duci aşa acasă! Vai de mine şi de mine! Hai la mine să te mai spăl şi să te curăţ, că dacă are să te vadă aşa coana Smaranda, vai de tine!
Spălat, curăţat, pieptănat, cu hainele aduse în or-15   dine şi drese cât era cu putinţă, Vania se simţea bine în odaia curată, văruită alb, cu laviţele dimprejur acoperite cu scoarţe, cu perinile suprapuse pe lada din colţ şi cu covoare înflorite pe pereţi, sub icoana cu candela aprinsă. 20       Aşezat pe laviţă şi bălăbănind din picioare, el privea cu interes şi simpatie la noua lui cunoştinţă, nepoata Irinei, Ilenuţa lui Dumitru Morariu, o fetiţă cu vreun an mai mică decât el, bălaie, cu ochi albaştri de cicoare şi cu un mic nas în vânt. Ea stătea 25   în faţa lui cu manile la spate, privindu-1 drept în ochi, cu un zâmbet din care deja nu lipsea cochetăria feminină.
- Eşti de la curte ? - îl întrebă ea. Conaşul Vania a mătuşei Irina ?
30       Vania dădu din cap afirmativ.
- Dar tu a cui eşti ?
- A tatei! Mătuşa Irina e soră cu tata.
- A! Ilenuţa! Mi-a vorbit mama Irina de tine.
270
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
271
Când Irina, îmbrăcată în haine bune, intră ca să-1 ia pe Vania şi să-1 ducă la curte, copiii alergau, râzând, prin odaie: Vania sărea ca un cal năzdrăvan, înhămat la o trăsură invizibilă, iar Ilenuţa, ca vizitiu, 5 ţinea strâns nişte hăţuri din sfoară şi petici şi—1 mâna cu o varga.
- Staţi, nebunilor! Abia l-am curăţat şi l-am făcut ca oamenii, acuma iar s-a jerpelit. Hai acasă!
Şi Irina se apucă iarăşi să-i îndrepte hăinuţele. io   Gura lui Vania se strâmbă:
- Mamă Irina, vreau să rămân aici, la tine, cu Ilenuţa!
Ilenuţa nu spunea nimica, dar îşi strânse manile pe pântece, cu o poză de fată cuminte şi, cu ochii al-15   baştri largi, aştepta răspunsul.
- Dragul mamei, - se aşeză jos Irina, luând pe băiat în braţe - nu se poate, dragă! Te aşteaptă la curte coana Smaranda şi are să fie supărată, că şi aşa are să fie bucluc. Nu face nimica, am să vorbesc eu cu
20   coana Smaranda, să te mai lase să vii la noi să te joci cu Ilenuţa.
Cu Vania dus de mânuţă, Irina porni spre curte.
In rochia ei de cit înflorit, îmbrobodită cu o basma albă, de sub care răsărea coroana de aur a pă-25 rului ei roşcat, încă tânără şi sprintenă, cu toate proporţiile luate de trupul ei bogat, ea apărea lui Vania ca o întrupare de frumuseţe şi de graţie, într-o aureolă fascinantă, în care o învăluiau dragostea şi admiraţia lui nesfârşite.
în faţa Smaragdei Theodorovna, pe terasa din dos, s-a prezentat întreg cortegiul, cu Irina şi Vania în cap.
Ochilor severi n-au scăpat defectele îmbrăcămintei, cu toate reparaţiunile Irinei, nici zgârieturile de $   pe obraz şi de pe mâni.
- Iar ai fost cu ţiganii! Am să te dau la şatră! Uite în ce hal eşti! Mina! Du-1 în odaie şi dezbracă-1.
Aruncând o privire jalnică spre Irina, Vania, fără să spuie nimic, urmă pe bonă... io       - Cum îţi merge cu gospodăria ? Cum se poartă Simion cu tine ? - întrebă Smaragda Theodorovna pe Irina, când rămaseră singure.
- Sărut mâna, coniţă! Slavă Domnului! Muncim. E bărbat bun. Nu ne dă Dumnezeu copii; pe al meu
15 mi 1-a luat Dumnezeu... şi tare mi-i dor de Vania! Şi, sărmănelul, nu are cu cine să se joace acuma! Smaragda Theodorovna parcă nu auzise fraza din urmă. Dar după oarecare reflexiune îi răspunse:
- Să vii la curte mai des ca să-1 vezi pe Vania; 20   poate va fi mai liniştit şi nu va mai umbla razna cu
toţi ţiganii.
Perseverenţa lui Vania începuse deci să dea roade. Cel puţin tovărăşia Ilenuţei îi era asigurată.
30       în curte apariţia fugarului, căutat în zadar în toate părţile, a fost primită cu un mare alai.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
273
Cap. III
ALTE AMINTIRI
Coana Anica Mesnicu din Corbeni, rămasă de foarte tânără văduvă după legendarul Ion Mesnicu, 5 pe care generaţiile de fini ai dumisale nu l-au cunoscut, a fost foarte bărbată, dar cu vremea, gospodăria ei prosperând, cu greu îşi putea îndeplini, pe lângă sarcinile economiei, şi rolul ei social.
Atunci cucoanele caritabile, în cap cu doamna 10 Profira Merea din Bărbăţei, ajutată cu multă căldură şi de Smaragda Theodorovna, au conceput planul de a uni pe coana Anica cu celălalt stâlp al societăţii judeţene, Alexandru Ivanovici Braşevan, căruia urma să-i fie încredinţată mai cu seamă administraţia mo-15 şioarei. întrucât coana Anica era indispensabilă societăţii, după căsătorie ea putea uşor utiliza în interesul obştesc şi cunoştinţele specifice ale lui Alexandru Ivanovici.
Nunta avu loc în cadrul simplu al conacului din 20   Corbeni, dar n-a fost lipsită de solemnitate. Cu prilejul acesta au fost adunaţi la Corbeni nenumăraţii fini ai miresei. Nuni au fost conu Iorgu Răutu şi coana Profira Merea.
Vania cu vreo alţi patru fini şi fine mai micuţi 25   purtau grandioasa trenă a miresei, care, de altfel, puţin şi-a schimbat portul său de sărbătoare, deşi
n-a putut să utilizeze celebra ei cununiţă de flori de lămâiţă.
Dar ceea ce mai ales a impresionat pe Vania au fost cântecele lui Lemeş lăutarul, cu taraful lui vestit. ■>       Aceasta a fost ultima ocaziune când i-a fost dat lui Vania să audă pe Lemeş, care, în curând după aceasta, expulzat din ţară, a emigrat în America.
Bietul Lemeş, parcă presimţindu-şi soarta, niciodată n-a cântat mai jalnic şi mai frumos. / o       Băgând de seamă impresia pe care o producea asupra cuconaşului din Năpădeni, el parcă anume cânta pentru dânsul, „mâncându-1 cu ochii".
De atunci, până la bătrâneţe i-a rămas lui Vania obiceiul să fredoneze romanţa:
/ 5 Doi ochi eu am iubit în viaţă,
Luceau ca stele printre nori, Şi luminând în a mea ceaţă, Au trecut ca meteori...
Dar şi mai multă însemnătate a avut pentru Vania 20   o cunoştinţă legată cu acest prilej.
In cortegiul nupţial se găsea şi Pavluşa, fiul lui Alexandru Ivanovici din prima căsătorie, un băie-tan de vreo doisprezece ani, foarte brun şi palid, cu priviri neliniştite. 25 înăcrit de sărăcie şi părăsire, cu atât mai amare după amintirile fastului de altădată, Pavluşa era un copil ciudat.
El îşi dădea multă silinţă să câştige simpatiile celor cu care venea în contact. Dar nu prea reuşea; la 30   un moment dat, firea lui pizmătăreaţă îl îndemna la vreun gest care dărâma tot eşafodajul ridicat cu multă trudă.
274
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
275
10
15
învăţa greu şi, spre sfârşitul cursului, a fost dat afară din liceu pentru o extremă necuviinţă faţă de soţia unui profesor.
Coana Anica, simţind foarte curând greşala săvârşită prin căsătoria cu Alexandru Ivanovici, care se dovedise un gospodar nevrednic, nu înţelegea să adune la Corbeni pe „toţi trântorii".
Astfel sărmanul Pavluşa, după ce a fost eliminat din şcoală, a fost gonit şi din casa coanei Anica şi ducea viaţa de copil de pripas pe la curţile boiereşti, „de pomană" pentru tatăl său şi pentru coana Anica.
întrucât Smaragda Theodorovna îl lua de obicei sub aripa ei, el adesea se oploşea prin Năpădeni, înspăimântând pe Vania cu povestirile sale.
Dar să nu anticipăm.
Personagiul care, după lăutarul Lemeş, reţinuse mult atenţia lui Vania era Ivan Nicolaevici Telega.
Acesta, după libaţiuni excesive, ajuns în „vervă" drăcească, mereu silea pe „tineri" să se sărute, stri-20   gând ca un nebun: „Mi-i amar!"
Coana Anica, cu toată vrâsta ei, respectuoasă pentru datini, se executa, dar Alexandru Ivanovici, trecut cu măsura paharelor de şampanie şi licheruri, chicotea mânzeşte când „tânăra" îi întindea obrazul 25   său „bărbat": „hi-hi-hi-hi!"
Şi atunci Lemeş era dator să cânte:
„ Ce-ai zice, copilită, Când ţi-aş spune că iubesc Să mă uit la a ta guriţă 30 L-al tău zâmbet îngeresc ?
Mă iubeşti, spune-mi da Nu mă vrai, spune-mi ba."
io
- Ho-ho-ho! - râdea Ivan Nicolaevici, strigând din nou:
- Frate Lemeş, zi încă una, zi Of, of of, suflete of. Şi Lemeş se revărsa, ca niciodată, în melodii
dulci şi în dansuri zburdalnice... şi, chiar din îndemnul lui Ivan Nicolaevici şi spre mulţumirea venerabilelor matrone - tăinuită sub gesturi pudice -, în cântece „fără perdea".
„ După casă în grădiniţă
A scos pui o prepeliţă,
S-a înnădit şi-un pui de mâţă.
Nu ştiu — mâţă sau motan,
Ori e pui de moldovan
Că mi-a strâns pestelca val...
15 Şi rochiţa vălătuc...
După dânsul mă usuc...
Când boierii mai bătrâni se gândeau să se retragă, Ivan Nicolaevici se apuca să-i blăsteme:
- Cine a pleca să nu ajungă până la răscrucea din 20   Boroseni, să-i ia vânt caii, să i se sfarme trăsura, să-şi
rupă picioarele! - şi făcându-şi cruce în faţa icoanei: - Doamne sfinte, ascultă pe robul tău: să laşi secetă în lanurile celui care a pleca, să dai boală în vitele lui, că odată se mărită coana Anica, unde ar 25 mai putea da dumneaei peste un biber ca Alexandru Ivanovici.
- Taci din gură, măi frate Ivan Nicolaevici! - îl întrerupse înspăimântat conu Petrache Bârsianu,
276
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
277
mareşalul nobilimii - aiasta-i nevozmojnaia1 batjocura! Taci, că pro dolj im2 cu toţii!
Obosit şi somnoros, Vania vag îşi mai aducea aminte de protestările lui Alexandru Ivanovici şi de supărarea coanei Anica.
Adormit pe un divan, el nu ştia când şi cum a fost adus acasă.
10
15
20
25
30
La Năpădeni, Vania îşi ducea înainte viaţa, în mijlocul copiilor din sat, căci, cu toate pedepsele primite, nu se resemna.
Perseverenţa lui, cu timpul, a tocit şi rezistenţa Smaragdei Theodorovna, care ajunsese chiar să fie mulţumită ştiindu-1 cel puţin sub supravegherea Irinei.
Din vara anului următor, această odraslă boierească fu definitiv primită în obştea copiilor din sat, pentru care nu putea fi invocat în rău titlul de copil „cumpărat" de Paraschiva lui Vichentie.
Iar în casa Irinei sau la fratele ei, Dumitru Morariu, ales reprezentant al sătenilor din „Zemstva", Vania petrecea împreună cu Ilenuţa fiecare moment când putea scăpa de la curte sau când nu era prins la vreun joc sau pornit în vreo expediţiune cu băieţii din Năpădeni.
El prefera cu mult această companie chiar şi copiilor Berceşti din Cerleni - societatea obicinuită a fraţilor săi.
Curtea din Cerleni se ridica drept în faţa Năpădenilor, pe braţul de sud al marei cotituri; în linie dreaptă, depărtarea între cele două conacuri nu trecea peste câteva sute de stânjeni. Pentru copiii din ambele sate, era o mare plăcere să se viziteze trecând
1 Neîngăduită (rus.) (n. ed.)
2 Continuăm, urmăm (rus.) (n. ed.)
înot peste braţul Nistrului şi, după ce se prăjeau pe pajiştea podoliană, s-o ia înot şi pe celălalt braţ.
Dar, din curtea Năpădenilor, numai Vania îşi îngăduia din când în când acest sport. Ceilalţi, pentru s o vizită la Cerleni, preferau să meargă o poştie în trăsură, ocolind de-a lungul ţărmului întreaga cotitură a Nistrului, deşi din ceardacul din Năpădeni, cu ochi buni, se putea vedea şi fără ochean ce se petrece la Cerleni. io între Răuteşti şi Berceşti, pe calea aceasta, aveau loc zilnice comunicaţiuni, printr-un întreg codex de semnale anume stabilite de copiii ambelor familii.
Caterina Chirilovna Berciu, soră mai mare a Nataliţei Voronin, ţinea mult, ca nepoată a lui Iorgu /5 Răutu, la această legătură de familie. Cei trei copii ai familiei, fiul Volodea şi două fete, Vera şi Nadia, de o vrâstă potrivită cu Răuteştii, erau drăguţi şi vioi, şi buni camarazi de joc.
Vania însă găsea mult mai mult haz şi o atmosferă 20   mai prielnică pentru el la ţărănuţii şi la ţigănuşii săi.
O întâmplare, căreia imaginaţia lui Vania i-a dat proporţii excesive, i-a fixat în această privinţă simpatiile pentru totdeauna.
De ziua surioarei Maşa s-au adunat odată la Năpă-25   deni toţi copii Berceştilor. Vania nu se putea sustrage în această zi obligaţiunilor sociale şi a participat la expediţia plănuită la „bostănăria" şi prisaca de lângă pădurea Ciripenilor.
Bostănăria şi prisaca se găseau în vale, la marginea 30   pădurii. Spre a ajunge la ele trebuia coborâtă o coastă destul de repede, lăsând trăsura în deal.
Pe când copiii cu bonele lor îşi alegeau „zămoşii" şi „harbujii" şi se pregăteau să urce panta spre trăsură cu câte un enorm fruct subsuoară, o teribilă
278
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
279
10
15
20
25
30
dramă fu provocată de Costea, fratele favorit al lui Vania, pe atunci un buburuz de aproape trei ani -singurul din copiii Răuteştilor care moştenise ochii albaştri, blajini, ai lui Iorgu Răutu.
Copil molcom şi gânditor, cu fantezii neaşteptate, Costea se strecurase spre stupi şi se amuza strivind cu degetul albinele care apăreau în gaura stupului.
Un ţipăt strident sfâşie văzduhul şi în faţa excursioniştilor apăru Costea urmărit de un roi de albine, care, în razele soarelui, îl învăluiau într-un nor de scântei aurii.
Copiii şi chiar bonele lor, asaltaţi şi ei, cuprinşi de groază, fugeau la deal; sub înţepăturile albinelor, însă, scăpau pepenii, care se rostogoleau la vale; la prima impulsiune, neîndurându-se să-i lase, ei încercau să-i prindă, dar întâmpinaţi de oastea înaripată cu mii de săgetări dureroase, pepenii fură, în sfârşit, lăsaţi în plata Domnului şi toată lumea ajunsese în goană în vârful dealului, la trăsură.
Bietul Costea a fost atunci uitat în prada albinelor. Numai Vania a încercat să-1 ia în braţe, dar înţepat, fulgerat de durere şi slăbuţ din fire, se jertfea fără mare folos; neavând destulă putere, nu era în stare să-1 ridice pe frăţiorul rotunjel şi îndesat până în deal; pe de altă parte, conştiinţa nu-i ierta să-1 părăsească.
în clipa aceasta tragică, apăru din tufiş Tănăsică, zdrenţuit, murdar, nepieptănat, care sări eroic în ajutorul tovarăşului său de aventuri.
Bonele şi ceilalţi copii, de mult ajunşi în deal, strigau cu mânie retardatarilor că, din pricina lor, sunt mâncaţi de albine.
Mina se repezi la Costea când nu-i despărţeau de trăsură decât vreo douăzeci de paşi şi, ridicându-1 în braţe, se răsti la Tănăsică:
io
- Fugi de acolo, cioară, că-1 umpli de păduchi !...
Acasă, mamele, cu toate femeile din curte, îngrozite de starea copiilor, care aproape nu mai puteau vedea de umflăturile de la ochi, îi dezmierdau, îi co-coleau, le îngrijeau rănile, se interesau de toate peripeţiile falnicei bătălii de la prisaca; lăudau isprăvile fiecăruia... Dar numai numele bietului Tănăsică n-a fost pomenit de nimeni.
Iar când Vania a încercat să arate ce datora el cu Costea eroismului acestuia, toată lumea a râs, iar Smaragda Theodorovna 1-a şi dojenit:
- Nu te laşi de ţigăniile tale! Dacă nu te poţi despărţi de acest pui de cioară, apoi încaltea să nu-1 târâi la ceilalţi copii, să-i umple de cine ştie ce molimă...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
281
Cap. IV
SPRE PRIMA MIGRAŢIUNE
Emanciparea lui Vania de sub autoritatea şi supravegherea părintească a fost, în această privinţă, 5   uşurată din momentul în care educaţia lui a fost încredinţată unui preceptor care urma să-1 pregătească pentru şcoală.
Vasilie Vasilievici Saharov, un tânăr negricios, cu faţa rotundă şi părul foarte creţ, a fost în Basarabia o 10 primă rândunică a acelei mişcări intelectuale cunoscută sub numele de „şaşezecişti" (adică generaţia din decada a şeptea a veacului), eternizată în scrierile lui Turgheniev şi cunoscută sub porecla inventată de el în romanul Părinţi şi copii - porecla aşa de ne-15   potrivită - de: „nihilism".
Născut într-o familie de mici funcţionari, crescut cu multe jertfe, dar eliminat din şcoală pentru o poemă satirică, indecentă şi prea puţin reverenţioasă faţă de profesorii săi, el fusese silit să se pregătească 20 singur pentru „examenul de maturitate" (bacalaureat), spre a putea intra la universitate. Ca să-şi asigure existenţa, dădea lecţii particulare, câştigându-şi foarte curând reputaţia de meditator iscusit.
Cu sufletul întunecat din pricina prigonirilor, po-25   sac şi rezervat din fire, ştia să se impună părinţilor printr-o atitudine foarte cumpănită şi respectuoasă
în formă, iar copiilor prin severitate măsurată, dar inflexibilă.
Sub masca aceasta clocoteau însă răzvrătirea şi ura, precum şi invidia, din care nu lipsea şi dispreţul »   pentru clasa celor privilegiaţi de soartă.
La Năpădeni, în ceasurile libere, lui Saharov îi plăceau plimbările lungi prin câmpii şi păduri; el se oprea cu mulţumire să stea de vorbă cu ţăranii.
Foarte curând ajunsese chiar popular printre io   aceştia prin sfaturile pe care le dădea şi prin petiţiile pe care se oferea să le scrie către diferitele autorităţi.
Bineînţeles, un preceptor astfel inspirat nu numai că nu punea nici o piedică împotriva relaţiilor pupilului său cu copiii din sat, ci, sub scutul lui, n   Vania putea pleca întotdeauna din curte, în afară de timpul lecţiilor.
Pe Iorgu Răutu, el însuşi un copil orfan şi neglijat în creşterea lui, nu prea îl interesa cum îşi petrece Vania vremea. 20 Smaragda Theodorovna, odată ce acest copil straniu şi nesupus fusese dat în seama unui preceptor, simţea răspunderea ei uşurată şi nu prea cerceta felul de viaţă pe care Vania îl ducea în afară de curte. Ea insista numai să fie respectate orele de masă şi de culcare. 25 De altfel, acum ea nici nu putea da prea multă atenţiune creşterii lui Vania, întrucât rolul ei social -patronarea diferitelor organizaţiuni şi întreprinderi de binefacere -, interesele religioase şi cenzura moravurilor îi absorbeau tot mai mult timpul.
30 Tonul totdeauna egal, dar rece, atitudinea rezervată a lui Saharov îi inspirau lui Vania un respect unit cu teamă. Totuşi firea afectuoasă a copilului, interesul viu pe care dânsul îl manifesta pentru învăţătură,
282
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
283
10
ca şi tenacitatea cu care a ştiut să-şi impuie dreptul de a frecventa satul, toate acestea sădiră în inima acestui auster discipol al lui Bazarov un sâmbure de simpatie şi chiar oarecare condescendenţă pentru originea ciocoiască a copilului.
Un incident, care avu o mare înrâurire asupra formării caracterului lui Vania, a dus la o mai strânsă apropiere între pedagog şi elev.
Trecând într-o zi pe platoul de deasupra satului, în dosul parcului, Saharov surprinse o scenă urâtă între Vania şi Niculiţă al lui Dumitru Morariu, fratele Ilenuţei - un băietan zdravăn şi cu vreo doi ani mai mare ca Vania.
La o ceartă din joc, Vania, foarte violent din fire, 15   furios, pierzându-şi minţile, se repezi spre Niculiţă şi, sărind în sus, îi aplică o palmă.
Ilenuţa, care era de faţă, îl apucă de mână şi îl trase înapoi plângând:
- Vaniuşa, dragă Vaniuşa, dragă! nu te supăra! Taci, mă Niculiţă, fugi de acolo! - strigă ea către fratele său.
Saharov, palid, cu gura strânsă, se apropie de Vania cu paşi măsuraţi, care în urechile acestuia răsunară ca un tropot sinistru, şi, apucându-1 de mână, îl târî spre Niculiţă cu o smuncitură bruscă:
- Niculiţă, să-i dai îndată o palmă îndărăt! - îi porunci dânsul.
Vania se smuncea din răsputeri şi urla de furie şi obidă.
Ilenuţa, plângând, se repezi spre Niculiţă şi îl îmbrăţişa, pentru că dânsul, cu o mişcare dârză, arătă nesupunere la injoncţiunile preceptorului.
- Vezi, ticălosule! - se adresă Saharov către Vania - dar tu numai te gândeşti să nu te lovească.
20
25
30
Cere-i îndată iertare! Altfel, să ştii că n-ai să mai calci în sat. Eu nu te mai pot lăsa la aceşti oameni, dacă tu te porţi aşa de neomenos cu ei. Cere-i îndată iertare!
Ilenuţa părăsi pe Niculiţă şi apropiindu-se acum >   de Vania, îl mângâia pe obraji şi-1 săruta şoptindu-i:
-Nu -l nimic, Vaniuşa! Cere iertare, să plece dumnealui, ne împăcăm noi pe urmă. Ne împăcăm noi între noi, să rămânem numai noi singuri.
Vania, stângaci, se apropie de Niculiţă. Saharov io   nu-1 slăbea din mână.
- Iartă-mă, Niculiţă! Iartă-mă!
Atunci Niculiţă începu şi el să plângă, ştergân-du-şi nasul cu mâneca; foarte mişcat, el îmbrăţişa, aşa în grămadă, pe Vania împreună cu Ilenuţa, care 15   tot stătea lipită de dânsul.
- Vezi ce suflet are ? - îi spuse Saharov în ruseşte lui Vania. El mai şi plânge de mila ta. Cum ai să te uiţi acuma în ochii Irinei ?
Evocarea mamei Irina dădu o zguduitură hotărâ-20   toare firii violente şi spontane a lui Vania. Scăldat de un potop de lacrimi, el, fără să mai asculte pe Saharov, strângea pe Niculiţă în braţe, repetând mereu:
- Iartă-mă, iartă-mă, dragă Niculiţă! Am fost ticălos, niciodată n-am să mai fac! Iartă-mă!
25       Niculiţă, zguduit, se revărsa şi el în lacrimi şi, deodată, apucând mâna lui Vania i-o sărută.
Saharov, cu un gest indignat, era cât pe ce să izbucnească, când iată că Vania, la rândul lui, sărută mâna lui Niculiţă.
30       Saharov, emoţionat, îl ridică în braţe şi-i strânse căpşorul la pieptul său:
- Bine, frăţioare, foarte bine!
Vania plângea acum uşurat şi fericit, spunând:
284
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
285
- Vasilie Vasilievici, n-am să mai fac! Crede-mă, n-am să mai fac cât oi trăi!
Saharov, suflet solitar şi dornic de mângâiere, îndrăgise pe pupilul său precoce şi straniu, căutând, 5   cum spunea el, „să-i altoiască pe un trunchi boieresc sentimente omeneşti".
Vania găsi în el un apărător sincer şi ferm în faţa Smaragdei Theodorovna. Şi, prin aceasta, Saharov îşi câştigă şi simpatia lui Iorgu Răutu, care nu prea 10 se amesteca în creşterea copiilor, aşa cum înţelegea Smaragda Theodorovna, dar căruia totuşi atmosfera de izolare şi înstrăinare în care creştea Vania parcă îi apăsa conştiinţa.
Iorgu Răutu rar îşi putea îngădui vreo expansi-15   une sentimentală, mai cu seamă de când Vania începuse învăţătura în ruseşte.
Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii lor materne 20   nici chiar între ei.
O măsură de prudenţă elementară impunea deci limba rusească şi acasă în raporturile cu copiii, ca să nu le fie greu de a urma regulamentele şcolare în această privinţă. 25 Dar vocabularul în limba rusă al lui Iorgu Răutu era atât de redus, încât, de fapt, făcea cu neputinţă vreo intimitate.
Iorgu Răutu îşi găsea o consolare în raporturile prietenoase stabilite între Saharov şi Vania. 30       Astfel, viaţa lui Vania se aşeza tot mai mult, în sfera de interese şi de legături prieteneşti, în afară de curtea boierească.
In curând, în jurul lui Vania se formă un cerc mai intim de copii, în cap cu Niculiţă al lui Dumitru Mo-rariu, Gheorghiţă al lui Vichentie bucătarul, Tănăsică ţigănuşul şi din care era, bineînţeles, nelipsită, ca inspi-5   ratoare şi arbitru în caz de conflicte, Ilenuţa.
Toţi aceştia erau aproape nedespărţiţi. Puteau fi văzuţi mereu împreună, când scăldându-se în Nistru, când în pădure prinzând păsărele sau culegând fragi şi ciuperci, când hoinărind prin toate râpele şi io   văgăunele de pe dealurile din jurul Năpădenilor.
Astfel s-a gravat în memoria lui Vania relieful întregii regiuni cu toate detaliile lui, în raza până la zece verste în jurul Năpădenilor. El cunoştea aici fiecare tufă sau copac. 15 In acelaşi timp, contactul zilnic cu ţăranii, vizitele pe la casele şi curţile lor, conversaţiile în jurul ceaunului cu mămăligă din câmp, amestecul printre cosaşi sau secerători i-au sădit în suflet acel sentiment de legătură mistică cu pământul, cu viaţa lui orga-20   nică, care e atât de caracteristic pentru ţărani.
La începutul vacanţei, după întoarcerea de la şcoală a lui Tosia, o bucată de timp frecventările lui Vania printre copiii din sat au fost întrerupte. Tosia, favorit al mamei, o fiinţă superioară, dispărut de
25 aproape un an din orizontul Năpădenilor, se întorsese în triumf, crescut, subţiat, îmbrăcat în splendoarea unei uniforme albastre cu bumbi şi galoane de argint, ridicat în slava cerului cu laude, îmbrăţişat şi alintat de părinţi.
30       Vania, care întotdeauna avusese multă admiraţie pentru înaintaşul său, intră acum, fără nici o încercare de protest, sub dominaţiunea lui desăvârşită. Tosia însă nu avea legături în sat.
286
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
287
10
15
20
25
30
în vremurile lui, înainte de îndărătnicile evadări ale lui Vania, în atmosfera curţii din Năpădeni nu era admisibil contactul mai intim cu viaţa satului.
Apoi Tosia era un copil „cuminte", prin excelenţă, îi plăcea să se învârtă mereu în jurul mamei şi altor autorităţi ale curţii şi să dea dovadă de supunere şi bunăvoinţă prin participarea activă la micile operaţiuni de gospodărie casnică: fierberea de dulceţuri şi şerbeturi, tot felul de marinate, culesul fructelor sau al legumelor din grădină pentru serviciul de masă, ajutorarea mamei în lucrurile de mână şi alte „strâmbături", cum îi spusese odată Vania într-un ceas de năcaz.
Acesta, străin de asemenea preocupări, aştepta cu admiraţie pasivă până ce Tosia binevoia să plece cu el pentru vreo plimbare în parc, până la cabina de baie a curţii pe ţărmul Nistrului, sau pentru alte jocuri.
Prima ciocnire între fraţi, inevitabilă din cauza incompatibilităţii de temperament, s-a produs foarte curând mulţumită unui incident penibil pentru Vania.
Tosia băgă de seamă lipsa frumosului său briceag cu mâner de os încrustat şi îi puse lui Vania întrebarea categorică:
- Mi-ai luat tu cuţitaşul ?
Vania, ruşinat, îşi mărturisi păcatul.
- Da! L-am luat eu!
- Şi ce-ai făcut cu dânsul ? L-ai pierdut ?
- Nu l-am pierdut! - scăpă vorba Vania.
- Atunci unde-i ?
Vania îşi strânse gura cu manile şi, înspăimântat de consecinţele grozave ce ar fi putut avea mărturisiri complecte, roşu la faţă, tăcea clipind nervos din ochi, ca să-şi reţină lacrimile.
Tosia, înăbuşindu-se de furie, îi scanda cuvânt cu cuvânt:
- L-ai dat cuiva? Ştiu! Am să spun mamei! Conştiinţa lui Vania nu era curată. El găsea firesc
s   ca Tănăsică să fi râvnit cuţitaşul, dar nu-şi putea ierta slăbiciunea de a fi primit sugestiunile lui.
Şi ori de câte ori se gândea la întoarcerea lui Tosia, i se strângea inima, în aşteptarea ceasului de răfuială, mai cu seamă că ştia că tot bietul Tănăsică va io   plăti pentru clipa lui de slăbiciune.
- Hai la mama! - îi porunci implacabil Tosia, trăgându-1 de mânecă.
Vania îl urmă fără împotrivire. Smaragda Theodorovna, cu o mişcare de dis-15   preţ, îşi rosti fără şovăire diagnosticul:
- L-a dat fără doar şi poate păduchiosului cela de ţigănuş, pentru care e gata să care toate din casă.
Vania tăcea şi, întors spre părete, cu capul răzemat de zid, se cutremura de plâns stăpânit.
20 Totuşi, simţindu-se vinovat şi justificând întrucâtva pe Tosia, această umbră asupra raporturilor dintre ei nu-1 împiedică pe Vania să se ţină lipit de Tosia, căutând chiar să-şi asigure amnistia prin supunere şi mai desăvârşită.
25 în curând însă izbucni un conflict mult mai grav şi mai bogat în urmări.
Ca un copil crescut sub ochii unei mame a cărei dragoste exigentă şi intolerantă îl deprinsese de cu vreme să-şi stăpânească pornirile, Tosia avea o fire as-
30 cunsă şi prefăcută. în faţa părinţilor, el căuta să ghicească gesturile şi cuvintele care le puteau plăcea, atrăgându-şi lui laude. De aici, un contrast cu firea spontană şi temperamentul indomptabil al lui Vania.
288
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
289
10
15
20
25
30
Acesta, la fiecare pas, se simţea „impuiat"1 şi jicnit prin evocarea veşnică a numelui lui Tosia, ca model fără pată şi reproş, ceea ce adesea ducea la represiunea dureroasă a spontaneităţii sale zburdalnice.
într-o zi din iunie, când Iorgu Răutu şi Smaragda Theodorovna plecaseră pe câmp pentru inspectarea lanurilor de grâu, amândoi fraţii, rămaşi singuri în parc, se jucau cu multă aprindere.
După ce haiducul Vania a fost prins de căpitanul de poteră Tosia, legat de copac şi executat, s-a pus problema unei noi aventuri. Destinul a voit ca, în momentul acesta, să fie observată pe fereastra bucătăriei silueta albă a lui Vichentie, care ţinea un curcan în frigare.
- Hai să cerem ficăţei! - hotărî Tosia. Vichentie refuză categoric să asculte.
- Nu se poate, conaşilor. Trebuie să-i ţin pentru umplutura de guşă.
Tosia însă, iritat, îi porunci din nou:
- Să ne dai îndată ficăţeii, mama nu e acasă şi mi-e foame, vreau ficăţei!
Tosia nu prea era popular printre slugile curţii, care-1 bănuiau de nelealitate şi de denunţări la coana Smaragda; apoi, la vrâsta de opt ani, el prea îşi afirma asprimea şi intoleranţa de „stăpân".
în cazul de faţă, însă, Vichentie se simţea la largul său, în temeiul ordinelor exprese primite.
- Să pleci de aici, conaşule! N-ai ce căuta în bucătărie şi apoi şi trage de la uşă, cade aluatul din cuptor.
Şi, luându-1 binişor de spate, Vichentie îl împinse peste prag şi închise uşa.
Tosia, înfuriat, sări în ogradă şi, apucând două-trei pietre, le aruncă în geamul bucătăriei.
Probabil, calc după fr. se sentir impose, (n. ed.)
Vania, care în timpul controversei stătuse tăcut în dosul lui Tosia, acuma, dintr-un sentiment de solidaritate, aruncă şi el o piatră în aceeaşi ţintă.
Efectul produs sugeră tema unei noi aventuri ex-s traordinare.
- E cetatea turcească! - declară Vania.
- S-o bombardăm! - hotărî Tosia.
- Tu eşti bateria întâia, eu a doua.
După ce artileriştii noştri adunară proiectile în
10 grămadă, Tosia începu comanda:
- Bateria întâi! Tunul întâi! Pli1! Baterie a doua! Tunul întâi! Pli! Salve de baterie! Pli!
Geamurile bucătăriei zburară în ţăndări. Se vedeau figurile bucătarilor siliţi să se ascundă sub mese
11 şi după sobă; se auzeau tingirile în cioburi, străchini, oale şi farfurii sfărâmate, căzând pe jos. Bombardarea continuă cu furie şi fără nici o orânduială.
Un argat se grăbi să cheme pe Vasilie Vasilievici Saharov şi pe Margareta Jozefovna.
20 Dar Tosia, în toiul acţiunii, zări coborându-se din deal spre poarta curţii trăsura părinţilor.
Când, dar, pe câmpul de acţiune alergau Saharov şi Margareta Jozefovna, Tosia fugea spre grajd, pe a cărui poartă dispăru.
25 Vania însă, aprins de focul bătăliei, plin de eroism neînfricoşat, fără să bage de seamă ce se petrece, urla comandând:
- Bateria! Pli!
Când trăsura părinţilor intră pe poartă, Vania se 30   zbătea, ridicat în braţe de Vasilie Vasilievici, iar Margareta Jozefovna, care eliberase pe bucătari, îi interoga despre peripeţiile gloriosului asediu.
1 Foc! (rus.) (n. ed.)
290
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
291
în faţa dezastrului - geamurile sparte, Vichentie cu Costache însângeraţi, bucatele răsturnate în foc sau amestecate cu pietre -, Iorgu Răutu, apucând pe Vania de haină de la spate ca pe un căţeluş de pielea gâ-5 tului, îl duse pe sus în zvârcoliri neputincioase până în cerdac, unde, culcându-1 peste genunchi, îi aplică cea dintâi şi cea mai dureroasă bătaie. Apoi, ca să facă pedeapsa şi mai umilitoare, Smaragda Theodorovna porunci, ca de obicei, să fie dezbrăcat şi, gol-goluţ, în-10   chis în odaia lui.
- Ţigan, tot ţigan rămâne! Vania, ca întotdeauna când se simţea vinovat, înă-buşindu-şi plânsul de durere şi răpus mai cu seamă de umilinţă, îşi şoptea făgăduinţa de a nu mai cădea 15   în asemenea păcat.
El se aştepta însă ca în fiecare moment să apară în carcera lui, ca tovarăş de suferinţă, şi Tosia, inspiratorul şi comandantul asediului şi al bombardării bucătăriei. Dar Tosia nu apăru decât mai târziu şi în rolul 20 neaşteptat - de acuzator! în ancheta întreprinsă după execuţie, mai cu seamă mărturia lui Tosia apăsa pe Vania.
Cunoscând dispoziţiunile în sferele înalte, toată domesticitatea se feri de la vreo depoziţie precisă, iar
25   Vasilie Vasilievici Saharov putu numai afirma că văzuse cum Tosia fugea spre grajd, în timp ce Vania bombarda încă bucătăria, şi că era convins că această fugă nu putea fi explicată decât prin conştiinţa vinovăţiei. Tosia însă, cu un aer spăşit şi senin, arătă că el se
30 mărginise să ceară ficăţei şi că tot atacul şi bombardarea ar fi fost opera exclusivă a lui Vania, care, „ca un turbat", nu ţinuse seamă de îndemnurile şi sfaturile sale, ba chiar îl lovise şi pe el cu o piatră în genunchi. El, Tosia, speriat de aceasta, se şi grăbise atunci să
fugă spre a se ascunde în grajd. Ca o dovadă materială, Tosia exhibă o vânătaie veche, pe care Vania ştia foarte bine cum o căpătase la un joc, cu vreo două zile înainte. > Vania, trăsnit de atâta neruşinare, stătu un moment ca paralizat; apoi, cuprins de indignare neînfrânată, se aruncă asupra lui Tosia şi, mugind de furie, îl izbi de părete.
- Mincinosule! Mincinosule! N-ai ruşine ?
io Pentru Smaragda Theodorovna, acest acces confirma numai versiunea favoritului. Vania fu deci supus unei noi execuţiuni, primind din ordinul Smaragdei Theodorovna douăzeci lovituri cu vergi de răchită şi lăsat trei zile închis, fără haine, în odaia lui, legat însă
15   la gât, în deriziune, cu o cârpă - „cravata ţigănească".
Vania nu suferea numai de obidă; nu-1 ardea numai conştiinţa vie a nedreptăţii săvârşite faţă de el. îl exaspera mai cu seamă, până la nebunie, perfidia şi făţărnicia lui Tosia. 20 Fusese atins în el, din rădăcină, însuşi sentimentul de dragoste de frate; fusese slăbită legătura morală cu cei de mai aproape, otrăvită atmosfera întregii vieţi de familie.
Pentru prima oară se strecură în sufletul lui gân-25   dul de sinucidere.
Cu căldură chema el moartea şi, înduioşat, se şi vedea, între lumânări aprinse, pe masă, cu braţele încrucişate pe piept - „ca Sonia" - , auzea şoaptele de regret şi de laude la adresa lui, prindea lăcrămi pre-30 linse pe obraji şi şterse pe furiş: - „îi va părea rău şi ei, va şti că m-a obidit pe degeaba."
O singură rază de mângâiere îl mai însenină în ziua liberării din captivitate, şi anume când în
292
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
293
închisoarea lui veni însuşi Iorgu Răutu şi, mângâin-du-1 pe cap, îi spuse:
- Măi băiete, ai făcut şi tu o trăsnaie; eşti prea iute, du-te de te joacă afară. Lasă că mama are să uite 5   şi are să te ierte.
Dar după această grea încercare, sentimentul de înstrăinare se înrădăcina şi mai adânc în sufletul acestui copil stingher.
Vasilie Vasilievici Saharov nu făcu nici o aluzie io la acest incident, dar ştiu să-i inspire lui Vania încredere în simpatia sa.
Ca să-i uşureze primele zile, ieşeau împreună, imediat după lecţii, la plimbare, spre ţărmul Nistrului sau spre pădure. Iar în braţele mamei Irina, ca şi sub 15 îmbrăţişările Ilenuţei, Vania găsea întotdeauna acea atmosferă de dragoste şi afecţiune, care îi era refuzată sus, în casa părinţilor.
Sub conducerea lui Vasilie Vasilievici Saharov, Vania se dădea la învăţătură cu o sârguinţă şi mai mare,
20   realizând progrese îmbucurătoare.
între părinţi se discuta tot mai mult, adesea cu participarea lui Vasilie Vasilievici, despre trimiterea lui Vania la şcoală; sănătatea lui delicată impunea, în această privinţă, precauţiuni deosebite.
25 După multe chibzuiri şi ample informaţii, a fost hotărât ca Vania să-şi urmeze studiile la pastorul Faltin, din Chişinău, care avea un fel de mic pensionat, mai mult pentru copiii nemţi ce aveau nevoie să se perfecţioneze în limba rusă şi urmau acolo şi cursul claselor
30   pregătitoare înainte de a intra în liceu.
Pregătirile pentru şcoală au dat prilej lui Vania să se bucure de serviciile lui Leizăr, croitorul din Năpădeni, zis şi „arhitectul".
Leizăr, cumnat cu Aizic cârciumarul, un omuleţ cu un cap gros, acoperit de o vegetaţie spălăcită, prin care abia se puteau desluşi nişte ochi mici, de asemeni incolori, un nas-cartof şi buza inferioară groasă şi pro-s eminentă, era, spre deosebire de cumnatul său, foarte guraliv, vioi ca o vrăbiuţă şi vesel, întotdeauna cu voie bună şi pornit pe anecdote, în general nu tocmai edificatoare.
Acest tip comic putea însă ilustra tragedia evreimii io   din Rusia de pe vremuri.
El nu avea dreptul de a locui la ţară. Astfel, „oficial", el se număra printre locuitorii „coloniei" Vârtej a, dar în văzul şi ştirea tuturor avea o casă cu o droaie de copii la Năpădeni. 15 Pentru a satisface cerinţele „regulamentului", el ţinea întotdeauna înhămată iapa lui chioară şi, la auzul clopoţeilor prevestitori ai vreunei autorităţi, se arunca buzna în căruţă şi pornea spre ieşirea satului, „în trecere de la Vârteja la S***"; şi, ocolind pe 20 deal marginea satului, cobora, dacă ceasul era potrivit, la celălalt capăt pe „la Răzeşi".
Autorităţile, închizând ochii asupra acestor mi-graţiuni, îşi asigurau, bineînţeles, rotunjirea veniturilor din munca bietului Leizăr croitorul - zis 25 „arhitectul".
Şi aşa şi-a exercitat Leizăr meseria la Năpădeni, toată viaţa, până la obştescu-i sfârşit, când Aizic cârciumarul, plătind pentru trupul lui ultima vamă, îl aduse în aceeaşi căruţă, înhămată cu iapa cea chioară, 30 ca să-1 înmormânteze în cimitirul din Vârteja, reşedinţa lui definitivă.
îi zicea lumea „arhitect", fiindcă, la drept vorbind, Leizăr nu cunoştea croitoria, ci numai o întâmplare îi
294
c. stere
pusese la dispoziţie două patroane în carton, pentru femei şi bărbaţi, după care el cu multă trudă croia, pentru femei: o fustă în formă de butoiaş, cu suplimentul ei, căruia îi zicea, nu se ştie pentru ce, „bască", 5 o polcuţă scurtă, cu coadă rotundă la spate, care veşnic se ridica cu indiscretiune în sus, dezvelind dedesubturile ; iar pentru bărbaţi, pe lângă pantalonul larg, o „brandenburcă" - un fel de veston, cu o talie invariabilă, oricare ar fi fost conformaţia pacientului, cu
10 nişte şnururi groase la piept şi la spate, probabil pentru a scoate mai bine în evidenţă cele două gheburi obligatorii, în faţă şi dinapoi.
Alte fasoane Leizăr nu cunoştea şi era ferm convins că nu hainele trebuiau potrivite pentru fanteziile
15 anatomice ale clienţilor săi, ci aceştia aveau datoria să se adapteze modelului imuabil pe care li—1 hărăzea arta lui.
Populaţia de ambe sexe din Năpădeni şi din tot ocolul lor primise cu resemnare aceste modeluri, 20 găsind, cu drept cuvânt, că trăinicia şi ieftinătatea pot compensa micile defecte arhitectonice.
Cu multă mândrie îşi puse Vania primul său costum civil - „brandenburcă" croită de Leizăr cu sârguinţă, cu mari „rezerve" pentru „creştere", dintr-o veche re-25   dingotă albastră a lui conu Iorgu, „aproape nepurtată".
Din momentul acesta, Vania începu să-şi ia ră-mas-bun de la Năpădeni... El îşi petrecea şi mai mult vremea cu copiii din sat, colindând peste văi şi dealuri, ca să revadă, înainte de despărţire, toate colţu-30 rile din împrejurimi, de care erau legate amintirile clipelor fericite.
Iar mama Irina şi Ilenuţa se boceau la gândul despărţirii şi nu mai ştiau cum să-şi arate toată dragostea şi părerea lor de rău.
Partea ii ANII DE ŞCOALĂ
Cap.V
LA PASTORAT
s       Chişinăul se întinde pe o coastă de deal, înclinată spre nord până la valea Bacului.
De-a lungul acestui râuleţ mlăştinos, în partea cea mai veche a oraşului, sunt aşezate mahalalele româneşti. Ceva mai sus, se află celebrul Tolcioc („învălmă-
io şeală"), un fel de Târgul Cucului al Chişinăului. Iar şi mai sus, în „târgul ruşilor", străzi largi şi drepte împart oraşul în pătrate regulate, ca într-o tăblie de şah. Două din aceste două pătrate, în centrul oraşului, care se întâlnesc la colţurile lor în diagonală, formează
15 două mari grădini publice: „Parcul orăşenesc" şi „Bulevardul" ; în mijlocul acestuia din urmă se ridică impozantul „Sobor" - catedrala arhiepiscopiei.
Acum şaptezeci de ani, capitala Basarabiei făcea impresia unui mare sat adormit, dacă nu chiar mort.
20 Vastele străzi nepavate şi necanalizate se transformau, pe vreme ploioasă, în râuri de noroi, care se scurgeau la vale, iar pe timp de secetă, erau acoperite veşnic de un adânc strat de praf.
Imensa „Piaţă Poliţienească" se înfăţişa în acele
25 vremuri ca o adevărată Sahară şi străbaterea ei, prin nisipul în care se înecau picioarele, cerea un efort fizic la care nu mulţi îndrăzneau să se expună, iar după
296
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
297
10
15
20
25
30
ploaie, nimeni nu avea curajul să întreprindă naviga-ţiunea prin noroiul ei fără fund.
Casele, cele mai multe fără etaj, se pierdeau între largi terenuri virane, numai în parte plantate cu arbori.
Dintre puţinele clădiri cu etaj, răsăreau, în centrul oraşului, în contururi masive, palatele Răşcan-Dero-jinski şi Semigradov, iar spre marginea de est, în mijlocul unui alt vast pustiu de nisip, „Piaţa Ostrovului", se profila „castelul" închisorii, o sumbră clădire cu aspect medieval, cu ziduri înalte şi turnuri sinistre.
La vest, în strada Moscovei, numită în urmă Alexandru, se ridica zveltul turn pătrat al bisericii luterane, cunoscută sub numele popular de „Chirca" (Kirche).
Printre copacii parcului care o împrejmuiau, se putea zări din stradă, mai în fund, casa pastorului, înconjurată de vasta ei verandă cu geamuri colorate.
Acolo se adăpostea şi micul pensionat de băieţi al pastorului Faltin.
Transplantat în acest mediu din imensul parc din Năpădeni, lipsit de orizontul nemărginit al dealurilor Basarabiei şi al câmpiei Podoliei, Vania Răutu se mişca maşinal, ca un automat; i se părea că pluteşte în vid, în mijlocul unui decor ireal, învelit într-o tăcere duşmănoasă; sunetele vieţii de pe alt tărâm abia răzbăteau până la conştiinţa lui amorţită ca printr-un mediu izolator.
Pastorul Faltin, cu „Frau Pastorin" şi cei trei copii ai lor, un băiat şi două fete, ca şi cei vreo patru elevi ai pensionatului, îl primiră pe Vania cu multă cordialitate şi chiar căldură. Dar pentru Vania era greu să-i deosebească între ei: toţi blonzi, toţi bine spălaţi, mirosind a săpun proaspăt, toţi îmbrăcaţi în haine fără nici o pată şi nici o cută, ca şi cum ar fi fost abia scoşi din cutie, toţi vorbind cu acelaşi accent străin.
Pastorul, dându-şi seama de starea de depresiune şi de nostalgia noului său pupil, însărcina să aibă grijă de el îndeosebi pe fiul său Herman, un băietan zdravăn, mai în vrâstă decât Vania, şi pe fiică-sa me-5 zină, Dudi, codană plină de viaţă, în vârstă de vreo doisprezece ani.
De la prima noapte însă petrecută de Vania în dormitorul pensionatului, el găsi la pastorat un sprijin de la cineva la care nu s-ar fi gândit.
io în acea cameră spaţioasă şi bine aerată, era destinat pentru Vania primul pat cu căpătâiul spre părete dintre cele trei înşirate de-a lungul zidului.
Rămas în lumina discretă a lămpii de noapte, Vania multă vreme nu putu dormi şi înaintea lui tre-
15 ceau, nedesluşite şi confuze, scenele de curând trăite la Năpădeni: despărţirea de tovarăşii săi de copilărie şi, mai cu seamă, de mama Irina şi de Ilenuţa, cea din urmă scăldătoare în Nistru, ca şi cea din urmă plimbare; şi apoi drumul lung, lung, întâi în trăsură, apoi
20 o noapte întreagă în tren, înconjurând prin Podolia şi Chersonia; Vania, întins în cupeul lor rezervat, cu capul pe genunchii tatii, mai blând şi mai duios ca oricând; în faţa lui, Tosia, care împărţea banca din faţă cu Vasilie Vasilievici; - în urmă, cursa în tră-
25 sură părea nesfârşită în zori de dimineaţă, de la gară, pe străzile pustii, până la hotel; şi iată-1 acum aici, lăsat într-o lume de himere - tatăl, Vasilie Vasilievici Saharov şi chiar Tosia dispărând în necunoscut; într-o cameră plină de taină, alături de doi băieţi stră-
30 ini, singur-singurel; nici măcar Mina nu era acolo, ca să-1 poată acoperi cu plapuma...
Vania îşi trase oghealul peste cap şi, înăbuşit în şiroaie de lacrimi tăcute, îşi înfundă faţa în perină.
298
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
299
Deodată, el simţi că o mână ridică uşor plapuma şi îl mângâie pe cap.
Era Frăulein Hanţa, menajera pastoratului - şi ea, o nemţoaică zdravănă, spălată, mirosind a săpun 5 proaspăt, fără nici o pată şi nici o cută în haine, doar numai că era brună şi că buza ei de sus avea la dreapta o umflătură de parcă ar fi fost înţepată de albină.
Vania începu să plângă şi mai tare, fără să-şi poată stăpâni vocea, dar, în acelaşi timp, se simţi mai liniş-w   tit, sigur că are lângă el un suflet prietenesc.
Cu un gest obicinuit, cum făcea de atâtea ori cu mama Irina, el îşi puse braţul după gâtul Hanţei şi îşi lipi căpşorul de buza ei umflată.
Aceasta continua să-1 mângâie fără să spună li   un cuvânt.
Vania nici nu-şi dădu seama cum, obosit de drum şi de emoţiuni, adormi.
A doua zi la şase dimineaţa, copiii fură sculaţi, spălaţi, sub supravegherea lui Frăulein Hanţa, care 20 zâmbi lui Vania prietenos şi parcă îi dădu o deosebită îngrijire.
Vania fu de îndată prins de rutina vieţii din pension.
Mai întâi, toată familia pastorului, pedagogii, ele-25 vii, ca şi toată domesticitatea, adunaţi în salonul cel mare al pastorului, fură aşezaţi în semicerc, în centrul căruia, pe o canapea, au luat loc pastorul şi Frau Pastorin. Frăulein Betty, fata cea mai mare, începu să cânte la pian un motiv şi toată asistenţa, uitându-se 30 într-o cărticică germană de psalme, distribuită fiecăruia, urma să cânte în cor psalmul zilei.
Vania nici nu ştia să citească încă nemţeşte şi nu îndrăznea să deschidă gura. Dar Dudi, punându-i
braţul la spate, se înclină la urechea lui intonând melodia. Intr-o pauză, ea îi şopti:
- Cântă fără cuvinte, după mine. Bietul Vania, căruia providenţa nu-i dăruise ure-5 che muzicală, se încerca totuşi să cânte, după îndemnul blondei lui protectoare. Oricare va fi fost efectul muzical al intervenţiunii sale, rezultatul moral a fost că, din acest moment, Vania se simţi mai puţin singur, nu atât de străin în sânul familiei pastorului.
io Predarea în pension avea loc în limba germană, afară de cursul de gramatică şi literatură rusească.
Ca profesori funcţionau însuşi pastorul Faltin, Frăulein Betty şi încă alţi doi pedagogi germani, Herr Kemritz, care preda gramatica şi limba franceză, şi
15 Herr Winzengerode, profesor de matematici; apoi - Ivan Semenovici Malcenco, profesor de limba şi literatura rusă la liceul local.
Acest reprezentant al ştiinţei şi ideii ruseşti era personagiul cel mai original din corpul didactic al
20 pensionului. Ucrainean de origină, el cu îndărătnicie nu vorbea în clasă altă limbă decât cea ucraineană şi nimic nu-1 făcea mai fericit ca răspunsurile date de vreun elev în aceeaşi limbă.
Desigur, din cauza aceasta, cunoştinţa limbii ru-
25 seşti ar fi suferit mult, dacă Ivan Semenovici nu compensa neajunsurile acestui metod pedagogic sădind în sufletul elevilor săi o mare dragoste pentru citit, cu atât mai mult cu cât însuşi Ivan Semenovici era, cu tot accentul lui ucrainean, un cititor minunat. Mai cu
30 seamă operele lui Gogol, el le citea cu atâta talent, încât auditoriul rămânea multă vreme sub farmecul lor.
Chiar prima lui oră de curs, el o consacrase celebrei nuvele a scriitorului său favorit: Povestea
300
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
301
despre aceea cum Ivan Ivanovici s-a certat cu Ivan Nichiforovici.
începutul acestei povestiri, chiar din acea zi, Vania putea să-1 reproducă pe de rost şi până la adânci bătrâ-5   neţe nu 1-a putut uita:
- „Frumoasă becheşă blănită avea Ivan Ivanovici, minunată! Şi ce guler! Dumnezeule sfinte, ce guler! De astrahan învineţit, de parcă era bătut de brumă..." Karl Karlovici Kemritz, profesor de franceză, io   era şi el un personagiu remarcabil.
Era înalt, uscăţiv, cu trăsături fine, cu enormi favoriţi, atârnaţi în lături de amândoi obrajii, îmbrăcat cu o eleganţă extremă şi vorbind franţuzeşte cu multă preţiozitate. Ca şi Ivan Semenovici, el preda 15 şi la liceu tot limba franceză, cu singura deosebire că acolo, în măsura necesară pentru lămurirea elevilor, recurgea la limba rusească, deşi, în principiu, el căuta să şi predea tot în limba franceză.
Şi la dânsul, cea mai mare parte a orei de curs era consacrată citirilor. însă el silea pe elevi să citească, fiecare greşeală servindu-i de pretext pentru sarcasme şi anecdote, pline de duh, pe seama nenorocitului pacient.
Familia pastorului şi camarazii au uşurat mult lui 25   Vania începuturile învăţăturii, până ce el îşi însuşi îndeajuns limba germană, ca să poată urmări lecţiile.
20
în curând, însă, viaţa pensionatului a fost turburată de un episod penibil, care în mare parte rămase acoperit de mister pentru elevi. 30 în afară de Vania, în pensionat fusese primit un singur moldovan de obârşie: Andrei Matu. Copil ursuz, scund şi negricios, ciupit de vărsat, cu un nas lung şi deprimat, cu ochii mici înfundaţi, acesta, din
primul moment, se singularizase în sânul pensionatului şi se arătase refractar şi nesupus faţă de obiceiurile stabilite.
Deşi pastorul Faltin îşi dăduse multă trudă ca s să-1 îmblânzească şi să-1 împrietenească cu ceilalţi copii, Andriuşa Matu parcă simţea o deosebită plăcere de câte ori reuşea să necăjească pe un camarad sau să-1 facă să plângă.
într-o noapte, el se strecură pe furiş din dormi-io tor, fără să-1 simtă tovarăşii. Mai târziu, când Frăulein Hanţa, în camera ei, îşi făcea înainte de culcare toaleta de noapte, un uşor zgomot o făcu să se uite sub pat. Şi acolo, spre uimirea ei, descoperi pe Andriuşa roşu la faţă, cu ochii aprinşi şi parcă bătut de friguri. 15 Dus la judecată în faţa pastorului, Andriuşa se zbătea furios şi urla năpraznic.
Frumosul chip al bătrânului, încărcat de o bogată coamă albă, se întunecă; totuşi încercă, cu multă blândeţe, să-1 aducă în fire, cerându-i explicaţii pentru 20   această purtare.
Andriuşa tremura, cu faţa desfigurată de un tic nervos, îşi rotea ca un pui de lup privirile în toate părţile, căutând parcă pe unde să poată fugi.
Nimic poate nu-i mai caracteristic pentru firea 25 pastorului Faltin şi pentru concepţia lui pedagogică decât motivele pentru care el primise în pensionul său pe acest straniu copil.
Andriuşa Matu, care pierduse pe mama lui atât de devreme încât nu-şi aducea aminte de ea, crescuse 30   în condiţiuni extrem de nenorocite.
Despre tatăl său, un moşier din valea Prutului, foarte bogat, circulau în toată Basarabia legende fantastice : om violent, stăpânit de patimi, incapabil de a pune vreun frâu pornirilor lui.
302
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
303
în parcul său din Stăuceni, în apropiere de conac, se ridica un pătrat de clădiri, ale căror ferestre dădeau numai într-o curte interioară. Nici un străin nu putea avea acces înăuntrul misteriosului edificiu, în care bă-5 trânul Matu ţinea, sub pază straşnică, mai multe tinere femei şi fete, din care unele erau chiar născute şi crescute în acest harem.
Lumea spunea că pe bătrânul satir nu-1 oprea nici o consideraţie de vrâstă sau de legătură de sânge. / o Mama lui Andriuşa, soţia legitimă, umilită şi schingiuită, ar fi murit, după credinţa generală, nu numai de inimă rea, dar şi din cauza unor maltratări îngrozitoare.
Andriuşa, moştenitorul numelui şi al unei aven 15   imense, era singurul băiat crescut în haremul din Stăuceni.
Cu credinţa lui în firea omenească şi în puterea unei educaţiuni morale, pastorul Faltin nu s-a crezut în drept să refuze îngrijirile sale unui copil nevino-
20   vat, condamnat altminteri la pierzanie.
După incidentul din odaia lui Frăulein Hanţa, Andriuşa, spre a fi supus unei supravegheri mai strânse, a fost transferat din dormitorul copiilor în camera pedagogului - Herr Heinze, un tânăr teo-
25 log, care se pregătea şi el pentru pastorat. Ce s-a întâmplat în urmă elevii n-au aflat niciodată. Se şoptea, printre dânşii, cu oroare, că Herr Heinze ar fi declarat că nu poate rămânea în serviciul pensionatului, dacă nu este îndepărtat Matu. Se pronunţa, în legă-
30 tură cu un nou incident, şi numele lui Frălein Dudi, fetiţa durdulie, de obicei atât de zburdalnică şi veselă, care fusese întrezărită pe atunci într-un acces violent de nervi şi apoi o bucată de vreme stătuse bolnavă în pat.
Pastorul Faltin a doua zi a plecat el însuşi cu Andriuşa şi acesta n-a mai fost văzut în pension.
In urma dispariţiei lui Andriuşa Matu, viaţa pensionatului îşi reluă cursul ei lin şi studios. > Intre Vania Răutu şi Herman Faltin se stabili o legătură de prietenie mai strânsă. Cu toată deosebirea de temperament, îi unea pasiunea comună pentru citire.
Imaginaţia exuberantă a lui Vania deschidea pen-
io tru Herman, când citeau împreună vreo carte, interpretări sugestive şi orizonturi neaşteptate aproape la fiecare pagină. Exegezele literare ale lui Vania îl interesau mai mult decât textul însuşi; şi, în fiecare zi, se întărea şi creştea în el prietenia pentru tovară-
15   şui său moldovan.
La rândul lui, Herman făcea accesibile pentru Vania comorile literaturii germane, netraduse încă în ruseşte. Devotamentul lui şi răbdarea cu care traducea şi tălmăcea fiecare rând deştepta în Vania o caldă
20 recunoştinţă şi consideraţie pentru nemţişorul său, cum îl numea.
De la operele lui Gogol şi Turgheniev, recomandate de Ivan Semenovici, şi de la poveştile lui Andersen, care formau hrana intelectuală de predi-
25 lecţie a celorlalţi elevi, prietenii noştri trecură repede la Robinson Crusoe şi Coliba lui Moş Toma şi apoi la romanele lui Fenimore Cooper şi Mayne Reid, cu descripţiunile lor pitoreşti din viaţa triburilor americane, neatinse de corupţiunile civilizaţiei, povestiri bo-
30 gate în acţiuni nobile, pline de eroism şi de dragoste pentru libertate şi dreptate; în sfârşit, la romanele istorice ale lui Walter Scott, cu isprăvile războinice şi misterele cavalerilor medievali.
304
C. STERE
10
Blândul şi tihnitul Herman Faltin era atras mai mult de aventurile sângeroase ale corsarilor şi de povestirile căpitanului Marryat din viaţa marinarilor, în care pe Vania îl interesau cu deosebire descoperirile iluştrilor navigatori. Dacă el, din condescendenţă pentru „nemţişorul" său, accepta pe Corsarul roşu sau pe Bătrânul comandor, în schimb acesta trebuia să-i traducă din „viaţa animalelor" de Brehm, ca şi descrierile din vremurile Reformaţiunii, în care îl fascinau focul sacru si eroismul marilor novatori.
Cap. VI
PRIMA VACANTĂ
w
15
20
25
Când, la sfârşitul lui mai, Iorgu Răutu veni să-şi ia băiatul de la pastorat pentru vacanţă, el a fost uimit de faptul că Vania putea servi de interpret între el şi pastorul Faltin.
La Năpădeni, în sânul vieţii de familie şi în special în raporturile dintre Tosia şi Vania, se accentua o nouă diferenţiere.
Tosia, la doisprezece ani, un lungan ce promitea să atingă statura tatălui său, era un elev stăruitor, care ştia să câştige simpatia dascălilor săi prin atitudini de supunere şi adulaţiune; trecuse în clasa a treia de liceu cu distincţiune, acoperit de laudele directorului.
El etala cu plăcere acasă cunoştinţele sale de limba latină sau de istorie rusească. Dar citirile lui Vania, ca şi cunoştinţele căpătate în afară de studiile şcolare, în istoria naturală, apoi o oarecare fluenţă în limba germană îi creaseră o situaţie excepţională în cercul de copii din familiile boiereşti vecine şi, mai cu seamă, la Berceştii din Cerleni - până atunci nelipsiţi în ceata de admiratori ai lui Tosia.
Nu suferea, din cauza aceasta, numai amorul propriu al lui Tosia. El, împreună cu Maşa, rămăseseră favoriţii Smaragdei Theodorovna, ale cărei sentimente faţă de Vania nu au fost influenţate de succesele lui şcolare.
306
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
307
Acesta găsi însă un aliat în familie în bunducul Costea, ajuns la vrâsta de cinci ani, copil greoi, dar fire foarte drăgăstoasă. Vania ştiu să-1 fascineze, dovedind aptitudini pedagogice în jocurile cu care se pricepea să distreze pe frăţiorul său.
Astfel, din zorii vieţii, se produse o separaţiune între cele două grupuri de copii din curtea boierească de la Năpădeni.
■o
Dar Costea, bineînţeles, nu-i putea satisface toate 10   nevoile de sociabilitate.
Chiar în prima zi, Vania alergă la mama Irina. Aceasta, la năvala lui vijelioasă, se sperie, neputându-1 recunoaşte, apoi se repezi la el, îmbrăţişându-1 şi sărutându-1 printre lacrimi de bucurie: 15 - Pimperlicule dragă! Puiul mamei! Dragul mamei ! Cum ai crescut de mare! Şi te-ai făcut frumos! Nici nu te-am recunoscut! Ptiu! Să nu-ţi fie de deochi ! Ce bucurie are să fie şi pentru Ilenuţa. Ia stai să te mai văd!
Ea îl învârtea privindu-1 din toate părţile şi acope-rindu-1 din nou cu sărutări.
In sânul vechilor săi tovarăşi de joc, în afară de Ilenuţa, copil cuminte şi bine îngrijit, în primul moment, Vania fu impresionat de aspectul lor, care, prin contrast, evoca pe camarazii săi din pension.
Niculiţă, care putea ajuta acum pe tatăl său Dumitru la plug şi la cărat, Gheorghiţă al lui Vichentie bucătarul şi, mai cu seamă, Tănăsică ţigănuşul i se păreau, în comparaţie cu blonzii pupili ai pastorului o   Faltin, grosolani, neciopliţi, nespălaţi.
Dar, în curând, aceştia şi, îndeosebi, tocmai Tănăsică ţigănuşul se dovediră mai accesibili sugestiunilor sale de aventură, inspirate de Fenimore Cooper,
5
Mayne Reid sau Walter Scott, decât toţi colegii de la şcoală.
Tănăsică nu avea nevoie de maimuţăriile literare pentru a face pe „Cercetaşul de urme" sau pe „Vână-> torul de scalpuri". El cu adevărat putea descifra pe faţa pământului semne invizibile altora şi, aplecând apoi urechea la pământ, putea da indicaţiuni şi îndrumări folositoare pentru vreo întreprindere sau aventură, spre a surprinde pe culegătorii de ciuperci sau
10 fragi sau spre a evita întâlniri indezirabile.
Iar Niculiţă era întruparea însăşi a „Ultimului mohican" sau a „Şefului alb".
Şi când Vania organiză naufragiul lui Robinson şi salvarea lui pe o insulă a Nistrului, mai jos de
11 Năpădeni, Ilenuţa îndeplinea cu religiozitate rolul lui Vineri, împărţindu-1 cu Tănăsică, pentru care părea foarte naturală dedublarea personalităţii sale prin trecerea de la rolul naivului Vineri, la acel al fiorosului şef de canibali, descins cu tribul său pe insula
20   lui Robinson.
în vacanţa aceasta i-a fost dat lui Vania pentru prima oară să apară în rolul de stăruitor pentru ţărani pe lângă tatăl său.
într-o zi, la mama Irina, o vecină - femeie îmbă-
25 trânită înainte de vrâstă, arsă de soare şi istovită, văduvă cu mulţi copii - se plângea în prezenţa lui Vania de prigonirile vechilului Alexandru, care i-ar fi reţinut pe nedrept o vacă şi o silise să secere mai mult decât datora.
30 - Vai de mine şi de prăpădiţii iştia de copii! - se bocea femeia, apucându-se cu amândouă manile de cap. Ce mă fac, Doamne, amu ? Nu le pot da măcar un gât de lapte! Să-i las flămânzi acasă şi să mă
308
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
309
duc pe lan să robotesc, cine ştie cât a vra el, bată-1 pustia de hain ?
Mama Irina, fără să spuie nimica, aranja gulerul de marinar al lui Vania, îndreptându-şi privirea în altă 5   parte. Dar Vania simţi ca o împunsătură de reproş:
- Mamă Irina, - întrerupse el bocetele femeii -spune-i să nu plângă. Mă duc să-i vorbesc lui Alexandru.
- L-am văzut adineaori în ograda lui Vasile Mun-w   teanu - îngăimă parcă în treacăt Irina.
Vania şi porni puşcă spre casa lui Vasile Munteanu. Dar întâlni pe vechilul Alexandru în drum, călare pe vestita lui mârţoagă sură.
- Moş Alexandre! Moş Alexandre! - se repezi 15   înaintea lui, Vania - stai un ceas!
Vechilul Alexandru rămânea neschimbat de cursul vremurilor. Numai cu vrâsta, sârmele de aramă, care îi acopereau ca o perie deasă de la ochi în jos tot obrazul, se argintau puţin câte puţin.
20 - Moş Alexandre! Moş Alexandre! - îl apucă Vania de picior. De ce prigoneşti pe sărmana Măria Vornicu ? I-ai luat vaca! N-are cu ce-şi hrăni copiii!
Vechilul Alexandru se coborî de pe cal şi, ţinân-du-şi mâna stângă de coama calului, cu dreapta îşi
25 frecă peria de bărbie şi, după obiceiul lui, aruncă un singur cuvânt:
- Hm! Păpuşoiu.
Vania, cam iritat, îl întrebă cu vehemenţă:
- Dar de ce o pui şi să secere mai mult decât da-30   torează ?
- Hm, măsurat!
Vania, descurajat, începu totuşi să se roage, apucând cu amândouă manele pe vechilul Alexandru de poala hainei:
- Moş Alexandre! Moş Alexandre! Sunt atât de mari lipsa şi stricăciunea ?
Vechilul Alexandru, cu mâna dreaptă adusă brusc după cap şi cu buzele lăsate în jos, cu un ochi pe ju-5   mătate închis, sugeră imensitatea pagubelor pricinuite de Măria Vornicu.
- Moş Alexandre! Dar s-ar mai putea ierta ceva; îi vine mai greu să muncească ei decât altora, singură, cu o droaie de copii mici...
io Privirea aruncată în sus, spre curtea boierească din deal, ajunse ca Vania să înţeleagă că vechilul Alexandru nu putea face nimic, că numai stăpânul avea dreptul să ierte pe Măria Vornicu.
Toată ziua Vania se învârtise prin casă şi prin 15   curte fără să plece în excursiunile-i obişnuite.
Iorgu Răutu băgase şi el de seamă că mereu dă peste Vania, care se uita rugător la el, deschidea gura şi apoi, parcă într-un spasm, se întorcea fără să spuie nimic. 20       în sfârşit, îl întrebă:
- Ce ai, măi băiete ? Parcă nu ţi-s boii acasă ?
- Tată!... - începu Vania aprins, înăbuşindu-se de emoţie.
Dar în clipa aceasta auzi paşii mamei în camera 25 de alături şi, speriat, îşi duse mâinile la gură şi, zgribulit, fugi pe uşă. Pândind momentul când mama se coborî în cămara de provizii din subsol, el se repezi din nou în cabinetul în care Iorgu Răutu, cu ochelarii pe nas, însemna ceva în registrele sale de gospodărie. 30 - Tată, dragă tată! - se descarcă grăbit Vania, înghiţindu-şi pe jumătate cuvintele. Măria Vornicu, ştii, vădană... săracă... cu o casă de copii... se prăpădeşte... vaca prinsă în păpuşoi... singură... o scoate
310
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
311
la seceriş... peste putere... se prăpădesc cu toţii... iart-o, tată... iart-o!
Iorgu Răutu îl privi înduioşat peste ochelari:
- Măi băiete! Apoi aşa au să ne mănânce tătă pânea 5   pe câmp. Şi nu a mai munci nime pentru datorie.
- Tată!...
Vania apucă mâna tatei, care ţinea încă condeiul, şi cu atâta violenţă o duse la gură, încât îşi zgârie ograzul, dar fără măcar să bage de seamă, urmă cu pasiune să io   se roage:
- Bătrână!... sărmană!... moare de foame cu copiii!... N-are ajutor de la nime!... E păcat, tată!...
Lacrimile lui scăldau mâna bătrânului. Acesta puse condeiul pe masă, îşi ridică ochelarii şi / 5   atrăgându-şi băiatul între genunchi, îl mângâie pe cap, vorbindu-i mişcat, aşa cum nu-1 mai auzise Vania:
- Linişteşte-te, piciule! Ţi-e milă? Ai inimă bună! Viaţa e crâncenă. Să-1 trimiţi dar pe Alexandru la mine şi să-i spui babei că-i iertată, de sufletul tău.
20 Asemenea intervenţii, din acea zi, se îndeseau din partea lui Vania.
Iorgu Răutu le primea cu multă bonomie şi chiar cu duioşie, căutând să facă ce poate, mai cu seamă dacă nu afla Smaragda Theodorovna. Şi chiar la pro-
25   testările acesteia, adesea îi răspundea:
- Apoi, Smaragdiţa, nu vezi că băietul ista nu-i de lumea iasta. Dacă a trăi, are să adune pe toţi calicii şi schilozii pe petecul său de moşie, în slava Domnului. Lasă, nu-i mare lucru, să-i fie de pomană!
30 Bietul Iorgu nici nu-şi dădea seama cât de jignită se simţea Smaragda Theodorovna de această ipoteză a unor favoruri divine pentru Vania!
- Aş! se ţine numai de ţigăniile lui. Nu trăieşte decât cu milogii ceia; fuge de acasă ca necuratul de tămâie ! - îi arunca atunci înţepat Sfânta Smaragda. Smaragda Theodorovna, apropiindu-se de pra-
5 gul celor treizeci de ani, nu mai avea înfăţişarea figurinei de porţelan de altădată; talia ei începuse să se rotunjească, trăsăturile i se înăspriră şi privirea ochilor negri, umbriţi, pierdea cu timpul expresiunea de nostalgie şi de romantism.
io In centrul procupărilor sale stăteau acuma interesele gospodăriei, lupta aprigă pentru agonisire, motivată de voinţa tenace şi ambiţiunea de a asigura pentru copiii favoriţi, pentru Tosia şi, mai cu seamă, pentru Maşa, un viitor de belşug şi strălucire.
15 Ea nu participa decât în limitele strict necesare la acţiunile de binefacere; şi toate aspiraţiunile sale sufleteşti se mărgineau la religiune sau, mai bine zis acum, mai mult la practicile rituale, observate cu cea mai mare stricteţă.
20 Ea rânduia nenumărate panahide şi rugăciuni; în fiecare zi întâi a lunii îşi sfinţea casele; în zilele prescrise, împărţea pomeni tradiţionale şi păzea cu rigoare toate zilele de post. Astfel, ea era sigură de mila lui Dumnezeu, aşa de sigură încât, blăstămându-1 odată
25 cine ştie pentru ce vină pe vechilul Alexandru, a rămas convinsă că vestita lui iapă sură pierise, pentru că Dumnezeu ar fi ţinut seama de blăstămul ei...
Cu timpul, ea îşi asuma tot mai mult rolul de implacabil cenzor de moravuri, rol care, mai târziu, la
30 bătrâneţă, trebuia să facă din ea spaima întregii societăţii feminine din judeţ.
Reminiscenţele dramei din tinereţă şi a ispitelor biruite îi întăreau numai credinţa în sfinţenia şi infailibilitatea proprie şi, din adâncimi de ea însăşi nebănuite,
312
C. STERE
se răscoleau cele mai feroce porniri împotriva oricărei femei care câtuşi de puţin s-ar lăsa ispitită de visuri de dragoste şi de poezie.
In aceste dispoziţiuni, deprinsă să-1 supună pe Iorgu Răutu voinţei sale, ea nu ierta lui Vania nici cele mai mici abateri de la îndrumările ei, săvârşite de tatăl sub influenta fiului.
Cap. VII
„GIMNAZIUL NOBILIMII"
După doi ani petrecuţi în pensionatul pastorului Faltin, Vania a putut să treacă cu multă distincţiune î   nu numai examenul pentru cursul elementar, dar şi examenul de clasa întâi de liceu.
Fiindcă doamna Faltin, Frau Pastorin, cu sănătatea ei tot mai delicată, nu mai putea suporta ostenelile ce i le impunea pensionatul, acesta din urmă a şi
io   fost închis.
Vania, intrând în clasa a doua a „Gimnaziului Nobilimii" - aşa se numea pe atunci singurul liceu din Basarabia - , a fost dat în gazdă la doamna Agripina Ivanovna Bonin, unde ocupa aceeaşi cameră cu Tosia.
15 Despărţirea de familia Faltin şi de colegii săi de pensionat, mediul nou la liceu şi condiţiile de viaţă sub ocrotirea doamnei Bonin însemnau, prin sine însăşi, o criză acută în viaţa lui Vania. Dar criza a fost încă agravată de regimul sub care urma să trăiască aici.
20 în adevăr, pus sub autoritatea şi supravegherea fratelui său mai mare, prin instrucţiunile exprese ale Smaragdei Theodorovna, Vania avea astfel să treacă prin faza cea mai grea a copilăriei sale.
La şcoală, între treizeci de băieţi necunoscuţi, se-25   tea lui de prietenie şi afecţiune nu putea fi satisfăcută încă.
314
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
315
El se simţea dar între ei apăsat şi înstrăinat.
Profesorii, pe care nu-i vedea decât în orele de curs, nu veneau în contact sufletesc mai strâns cu elevii.
în afară de Karl Karlovici Kemritz, cunoscut din 5   pensionat, dar care şi el parcă avea aici altă înfăţişare, ceilalţi îi păreau nişte fiinţe enigmatice şi sinistre.
Din nenorocire, nici iubitul său profesor de limbă şi gramatică rusă de la pensionat, Ivan Semenovici Malcenco, nu preda în clasa lui. w Mic de statură, Vania Răutu fusese aşezat pe o bancă din rândul întâi, alături de un rotofei vioi ca o veveriţă, a cărui gură nu putea tăcea nici în ora de curs, când mereu şoptea ceva la urechea vecinului său de bancă:
15        - Cum te cheamă ? De unde eşti ? Unde stai acuma ? Unde ai învăţat până acuma ? - şi aşa la nesfârşit. Şi, deodată, el ţâşni în râs înăbuşit:
- Dar nici nu m-am recomandat încă. Sunt Saşa Lungu. Tatăl meu îi funcţionar la zemstva din
20 Benderi. Dar noi stăm la Chişinău, în casa noastră din strada Mihailovscaia. Am şi două surori: Tania şi Catia, în clasa întâia a gimnaziului de fete. Tu eşti frate cu Anton Răutu din a cincea ? Ai alţi fraţi ? Cum îi cheamă ?
25 în prima pauză între orele de curs, Saşa Lungu se urcă pe catedră şi proclamă:
- Domnilor, în cinstea pijonului Ion Răutu, un concert! încep başii, apoi discanţii1 şi tenorii!
Şi, deodată, dânsul îşi umflă buzele şi începu în 30   bas surd: „bu-bu-bu-bu-bu..."
Şi clasa se prefăcu, ca prin farmec, într-o băltoacă de broaşte, care cântau pe diferite tonuri şi cu
Din ruseşte, unde are şi sensul de „glas înalt", (n. ed.)
variaţiuni de note neaşteptate, veşnicul concert al broscăriilor de primăvară.
Cu vreo două bănci în urmă şedea un băiat spătos, cu un trunchi mai lung ca picioarele, cu braţele s   lungi aproape până la genunchi; ochii lui mici, înfundaţi, care abia se întrezăreau de sub o frunte bombată, priveau răutăcioşi şi dispreţuitori împrejur.
Saşa Lungu, observând tăcerea lui, îi strigă:
- Mă Prestea, de ce taci ca un măgar ? Ce fel de to-w   varăş eşti ? Vrai o opăreală ?
Prestea, cel interpelat, păli şi mai mult, apucă un dicţionar gros - urma ora de latină - şi cu putere îl aruncă ţintind pe Saşa Lungu. Proiectilul trecu vâjâ-ind deasupra capului lui Vania Răutu şi se izbi, fără n   a atinge pe Saşa Lungu, în geamul uşii.
Prin fatalitate, tocmai în această clipă apăru în cadrul uşii un chip lung ca o prăjină, uscăţiv, cu hainele largi, care fâlfăiau ca pe un băţ şi din care răsărea un cap mic, verzui, cu ochi sticloşi şi cu o barbă neîngrijită. 20 Dicţionarul, după ce sparse geamul ricoşând de la pervaz, lovi pe noul venit drept în falcă, acope-rindu-1 cu fărâme de sticlă, care îi însângera obrazul şi dosul mâinii în mai multe părţi.
Era temutul profesor de latină „frătuţ" - adică 25   un slav din Imperiul Habsburgic -, cu nume de Marin Scarnitz şi cu poreclă de Marinca Scârnăvie.
încremenit de furie, el îşi răsucea numai gâtul lung, sâsâind: „ss-ss-ss" şi, în sfârşit, cu o voce scâr-ţâită se năpusti asupra clasei: 30 - Rrromanilor! Măgarilor! - şi repezindu-se spre Vania Răutu: - Alt rrroman!... De unde ai ieşit, râie moldovenească, ca să-mi arunci cărţile în cap ? Cum te cheamă, spurcăciune valahă ? Te-oi strivi, de nu va rămânea nici untul din tine. Cum te cheamă ?
316
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
317
Vania Răutu tremura înfrigurat şi în zadar se silea să-şi deschidă gura; îl putea numai privi cu spaimă, strângându-şi cu gestul obişnuit manile la piept.
- Cum te cheamă ? Nu vrai să răspunzi ? Aaa!
5 Mugind de furie, Marinca Scârnăvie răsucea urechea lui Vania, ai cărui ochi lăcrimau, dar din gura lui nu puteau ieşi decât gemete strangulate.
- Aaa! rrromanule! Nu vrai să spui ? Longinus, -interpelă el pe Saşa Lungu, care se făcuse ghem pe
io   bancă alături de Vania - cum îl cheamă ?
In clasă domnea o tăcere întreruptă numai de respiraţiuni tulburate.
Saşa Lungu putu abia răspunde:
- Ion Răutu!
15       - A-a-a! Jovinus Reus! - răsucea el urechea lui Vania. De unde eşti ? Vania tot tăcea.
- Tu, Alexander Stultus Longinus ?
- Din Năpădeni... - răspunse Saşa Lungu.
20 - A-a-a! Jovinus Reus Obstinatus Napadensis! Ha-ha-ha-ha-ha! Marş la colţ! Trei ore de carceră şi patru beţe la catalog.
Urcându-se pe catedră, profesorul, cu voluptate, deschise catalogul şi şuieră printre dinţi: 25 - Un băţ pentru Jovinus, altul pentru Reus, al treilea pentru Obstinatus şi încă unul pentru Napadensis ! Vei învăţa cum să arunci dicţionare în capul profesorilor.
Vania, pus în colţ sub avalanşa aceasta de strigăte 30   sălbatece, nici nu mai încerca să răspundă, privind fascinat de teroare pe faimosul latinist.
Domnul Scarnitz, liniştindu-se puţin, deodată întrebă:
- Stultus Longinus! Tu stai în aceeaşi bancă cu Reus Napadensis ? El este acela care aruncase dicţionarul ?
- Nu domnule profesor! - sări repede în sus s   Saşa Lungu.
Ochii profesorului începură să sticlească şi mai răutăcios. Frecându-şi cu un deget nasul, el întrebă:
- Cine atunci ?
- Nu ştiu, domnule profesor!
io       - Marş în colţ şi tu! Reus Obstinatus, tu ai aruncat ?
- Nu, domnule profesor! - putu, în sfârşit, rosti Vania.
- Cine ?
- Nu ştiu, domnule profesor! îs        - Al cui e dicţionarul ?
- Al meu, domnule profesor - se ridică un băiat, Simion Brânzariu, care stătea în ultima bancă chiar lângă uşă, încât evident nu el ar fi putut lansa proiectilul.
20 - A-a-a! Sempronius Brenzarius Constipatus! -exclamă latinistul. Cum dar a putut fi aruncat dicţionarul tău ?
- Mi-1 luase cineva de pe bancă.
- A-a-a! Romani mamaligensi! Aveţi cu toţi câte 25   un băţ suplimentar la catalog şi veţi sta un ceas după
sfârşitul lecţiilor şi veţi traduce paragraful 34 din Cornelius Nepos. Iar tu, amice Jovinus Reus Obstinatus Napadensis, tot vei sta trei ore în carceră pentru iniţiare! He-he-he! 30 „Frătuţul" latinist era, în fond, foarte mulţumit ori de câte ori găsea vreun pretext să explodeze.
Nimic nu-1 irita mai mult decât caracterul etnic evident al moldovenilor.
318
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
319
Adesea întreaga oră de curs el o petrecea în bătăi de joc de latinismul lor:
- Rrromani! - zbiera el furios. Asta-i limbă: maldavineşti prindi popa pieşti? Mă Sempronius
5   Brenzarius, cum e latineşte pieşti al vostru ?
- Piscis, domnule profesor.
- Atunci, de ce bolboroseşti pieşti ? Prehendo piscem, nu prindi pieşti! Stultus Longinus, cum e în jargonul vostru lac dulce ? Oho-ho-ho! - lapti dulşi!
io Cum îndrăzniţi, vitelor, să schimonosiţi aşa limba lui Cicero ? Lac, lactis, boule! înţelegi ? Curechi murat! Oho-ho-ho! Cauliculus mollitus, mă! A-a-a-a! -urla turbat de mânie Marinca Scârnăvie, bătând din răsputeri cu pumnii în masă, vânăt la faţă, cu ochii
/5   injectaţi şi gura înspumată.
Dar deosebită plăcere îi făcea „iniţiarea" noilor elevi moldoveni.
Şi „iniţiarea" lui Vania Răutu s-a săvârşit cu o pompă deosebită.
20 Această iniţiare a asigurat însă lui Vania Răutu multă consideraţie din partea colegilor.
Un „pijon" care se expune maltratărilor şi, din spirit de solidaritate, nu-şi denunţă camarazii se ridică îndată în judecata clasei la rangul de „turtă veche".
25 în timpul recreaţiei, Prestea, legănându-se ca un urs, se apropie de Vania:
- Dă mâna, Răutu! - se răsti el parcă mânios. Şi apoi, cu o strângere care stoarse lacrimi lui
Vania, urmă tot posomorât: 30       - Să ştii că voi fi totdeauna alături de tine şi nu voi îngădui nimănui să te obijduiască - şi se întoarse brusc la loc, pornind legănându-se spre banca lui.
în drum însă, fără voie, calcă pe picior pe Saşa Lungu.
- Au! - sări acela în sus, văitându-se. Ce nu te uiţi unde calci, ursule! Mi-ai strivit degetele. Şi tot
>   din pricina ta suferim cu toţii!
Prestea se opri şi, ciudos, îi răspunse:
- Scuză-mă! N-am voit.
- Ce să te scuz ? Fii mai cu băgare de seamă! Ţopăi ca un orangutan!
io - îţi cer scuze, măi! - se înfurie din nou Prestea -că de nu fac praf din tine!
Saşa Lungu preferă, mormăind încetişor, să accepte aceste scuze, lăsându-1 pe Prestea în plata Domnului.
n Ion Prestea era singurul fiu de ţăran din clasă sau, mai exact, fiu de ţărancă, fiind un copil natural, crescut şi dat la învăţătură de proprietarul moşiei, a cărui protecţiune îi deschisese şi uşile liceului, pe acele vremuri închise pentru „copii de bucătăreasă",
20 după lozinca înaripată a ministrului instrucţiei publice, contele Dimitrie Tolstoi.
In tot liceul din Chişinău nu se găsea pe atunci, în afară de Prestea, decât încă un fecior de ţăran, Nicolae Pătraşcu din clasa a treia, căruia tot împreju-
25   rări excepţionale îi îngăduiseră intrarea în liceu.
în mijlocul „băieţilor de familie", aceşti doi intruşi, legaţi de prietenie, duceau o viaţă deosebită, a lor proprie, în puţin contact cu ceilalţi colegi.
Şi mai şubredă era situaţia celor doi evrei din
30 clasa a doua, admişi în liceu din consideraţie pentru finanţa străină - pe atunci foarte mult adulată în Rusia -, în conformitate cu vestitul „numerus clausus".
320
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
321
Printre profesorii şi elevii liceului bântuind un antisemitism feroce, numai un adevărat eroism şi pasiunea lor pentru învăţătură le făcea cu putinţă să-şi urmeze studiile sub ploaia de insulte şi prigoniri.
5 în afară de Ion Prestea, Vania Răutu a mai câştigat un prieten în persoana vecinului său de bancă Saşa Lungu.
Acesta nu mai putea de entuziasm şi admiraţie din cauza stoicismului lui Vania. io       - Cunoşti pe cineva la Chişinău, ca să poţi petrece în ceasuri libere şi de sărbători ? - întrebă el pe Vania.
- Cunosc numai familia pastorului Faltin!
- Phe! Cârnăţarul ? - întrebă Saşa Lungu, tră-n   gându-şi în sus pantalonii, care mereu parcă-i alunecau în jos.
- Cum cârnăţar ?
- Neamţ-cârnăţar. Toţi nemţii sunt cârnăţari! Vania se încruntă puţin.
20 - Stai, frate! Nu te supăra! Ai nas de ceară! Aşa glumim noi, fără nici o răutate.
După sfârşitul cursurilor şi a orei de pedeapsă, Saşa Lungu ajută pe Vania să-şi aşeze cărţile în raniţă şi îl petrecu până în carceră, unde Vania urma să
21 fie „iniţiat" trei ceasuri.
- Eu mă reped numai pentru un minut acasă -îl asigură noul prieten - şi mă întorc îndată, să stăm împreună. Am să vorbesc cu Costache Odecolonul şi are să mă lase pentru un pac de tutun.
30 Costache Odecolonul era rândaşul liceului, care avea în grija lui deosebită toaletele, unde era dator să supravegheze ca elevii să nu fumeze, dar, el însuşi
un fumător pasionat, putea fi uşor îndulcit cu „un pac de tutun".
Fiind, în acelaşi timp, şi gardianul carcerei, situată, de altfel, în vecinătatea arenei sale de serviciu, el s   şi aici avea multe prilejuri de a-şi asigura aprovizionarea cu tutun.
Saşa Lungu, în adevăr, n-a întârziat să vie la carceră şi, după eliberarea lui Vania Răutu, cu raniţa lui cu cărţi în spinare, îl însoţi până acasă, vorbind io   tot timpul.
- Duminică vei veni la noi, nu-i aşa ? Avem să petrecem foarte bine. Tania şi Catia sunt fete foarte drăguţe. Şi noi facem ce vrem. Mama, ai să vezi, caută numai să nu ne îmbolnăvim şi apoi face după pofta
/ J noastră, şi îi bucuroasă când vine un prieten; ne pregăteşte fel de fel de prăjituri; îi foarte dulce; iar tata rar îi acasă şi când este, nu ne sâcâie. îşi face pasienţa sau îşi citeşte gazeta...
Acasă Vania a fost întâmpinat cu observaţiuni se-20   vere din partea lui Tosia, care-şi luă în serios rolul de pedagog.
- Unde ai întârziat atâta ? Ai şi început să baţi străzile cu derbedeii!
Vania îşi povesti păţaniile, arătându-şi urechea 23   inflamată de torsiunile „frătuţului" latinist.
- Frumos început! - cântă pe nas Tosia. Ai făcut pocinogul. Acuma Marin Iozefovici are să-ţi poarte sâmbetele. El nu înţelege gluma. De ce te-ai amestecat în ciorba asta! Şi buni tovarăşi ţi-ai găsit! Ţărăno-
30 iul cela nespălat şi o moară stricată ca flecuşteţul cela de Lungu, un prost şi un leneş. Ai rămas fără masă. Aici nu se poate servi pe fiecare de zece ori pe zi. Pre-găteşte-ţi lecţiile pentru mâne.
322
C. STERE
- Le-am pregătit în carceră, - răspunse Vania. Acuma mă duc să-i cer Agripinei Ivanovna măcar o bucată de pâne cu unt.
- Ai să mai rabzi până la ceaiul de seară!
5        - Dar de ce să rabd ? Tu, cred, te-ai săturat până la urechi.
- Taci din gură, obraznicule! - răcni deodată Tosia şi îi şterse o palmă răsunătoare.
Aceasta a fost picătura de apă, care a revărsat 10 paharul.
Vania, într-un acces de furie nebună, cu dinţii încleştaţi, aplecă capul şi cu putere izbi pe severul său pedagog în pântece.
Tosia însă, un adevărat atlet, cu o singură mişcare 13   îi răsuci braţul, îl aruncă în genunchi şi îl lovi fără cruţare şi fără socoteală.
In deznădejdea lui, Vania s-a aruncat atunci în pat şi multă vreme a plâns amar, pe tăcute, până ce, istovit şi aşa cum era, îmbrăcat şi nemâncat, a fost furat 20   de un somn greu.
Cap. VIII
FAMILIA LUNGU
io
Agripina Ivanovna Bonin reprezenta şi ea un caz tipic de decădere a boierimii moldoveneşti din Basarabia.
Unica fiică a cuconului Ioniţă Albotă din judeţul Orheiului, ea se măritase cu un ofiţer rus, mai tânăr decât dânsa şi care foarte repede i-a „tocat" aproape toată averea. încât, după ce fusese vândută moşia lor, ea se stabilise în casele ei din strada Grădinilor din Chişinău şi, mulţumită legăturilor cu familiile boiereşti, a reuşit să-şi facă un venit ţinând în gazdă băieţi din gimnaziu.
în momentul povestirii noastre, familia Bonin era alcătuită din căpitanul în retragere Mihail Mihailovici Bonin, Agripina Ivanovna şi fiul lor Mişa, elev şi el în clasa a patra a Gimnaziului Nobilimii.
Tatăl doamnei Bonin, bătrânul Ioniţă Albotă, trăia de asemenea la fiică-sa.
Era un tip de boier moldovean ireductibil, care până la moarte n-a învăţat nici un cuvânt ruseşte şi nu s-a lăsat măcar de clasicul antereu blănit - ultimul purtat în Basarabia.
Acest moşneag cu o barbă rară, cu un nas încovo-25   iat, care cădea peste gură, şi cu antereul lui blănit, de care nu se despărţea nici iarna, nici vara, a fost una
20
324
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
325
din figurile pitoreşti şi caracteristice ale Chişinăului, până după a opta decadă a veacului.
In familia Bonin, elementul bărbătesc era reprezentat de Agripina Ivanovna. Această femeie de o 5 energie indomptabilă purta toate greutăţile căsniciei, înaltă şi uscată ca „ţârul", ca şi tatăl ei, cu acelaşi nas acvilin, ea accentua încă trăsăturile tipului: capul fiindu-i parcă presat din lături, nasul se proiecta ca o lamă de cuţit asupra buzelor subţiri şi
io mereu strânse. Cu picioarele ei lungi, care parcă începeau de la gât, ea se mişca întotdeauna repede, cu umărul drept înainte, ca într-o sforţare de a răzbi prin mulţime.
Doamna Bonin avea în fond o inimă foarte bună.
13 Se putea chiar bănui că îi era oarecum milă de Vania Răutu. Dar, necăjită şi veşnic trudită, ea nu putea da prea mare atenţiune trebuinţelor sufleteşti ale copiilor găzduiţi la ea; apoi, şi din consideraţiuni diplomatice, nu-i putea conveni vreun conflict cu Tosia Răutu, fa-
20 voritul Smaragdei Theodorovna. încât Vania nu prea găsea la ea vreo apărare împotriva pornirilor tiranice ale fratelui său, care simţea o plăcere sadică de a se pune în calea dorinţelor lui.
Când acesta vroia să citească, îi poruncea să-şi
25 pregătească lecţiile; dacă Vania îi arăta că lecţiile au fost pregătite, atunci inventa pentru el un comision în oraş sau îl punea să copieze vreo poezie, să-i dreagă mici neajunsuri ale toaletei sau să citească ceva după alegerea sa, cu glas tare; şi chiar pur şi simplu, îl go-
30 nea afară, afirmând că-i vreme bună şi trebuie să ia aer. Iar dacă Vania el însuşi vroia să iasă pentru vreo plimbare, atuncea, sub diferite pretexte, nu-i dădea voie să părăsească camera.
Singura scăpare pentru Vania era să se refugieze, profitând de absenţa lui Tosia, la Saşa Lungu, unde era întotdeauna primit cu braţele deschise.
încercările lui Vania de a deştepta interesul li->   terar sau curiozitatea intelectuală la Saşa Lungu au fost zadarnice.
Acesta nu-şi îngăduia alt efort intelectual decât jocul de dame, dar şi acestuia îi prefera mingea şi săriturile de „capră". în schimb, surorile lui au prins io mult gust la povestirile lui Vania din cele citite şi îşi dădeau toate silinţele să descifreze cărţile pe care el le recomanda.
Tania, cea mai mare dintre surori, o fetiţă slăbuţă şi deşirată, care umbla întotdeauna puţin înco-n   voiată, cu pieptul înfundat, nu avea frumos decât ochii căprii vii, care se pierdeau într-o faţă rotundă, de cele mai multe ori inflamată de o erupţiune, cu o gură mare şi un nas mai mult lat. Dar temperamentul ei, firea ei veselă şi foarte expansivă îi dădeau 20   mult farmec. Şi între Vania şi ea se leagă foarte repede o adevărată prietenie. Cu părul tăiat băieţeşte, în cerc în jurul capului, dânsa îi făcea impresia unui bun camarad şi nici nu i-ar fi venit în gând să o intituleze „domnişoară". 25       Surorile se iubeau foarte mult, cu toate că aveau puţine lucruri comune între ele atât ca înfăţişare, cât şi ca însuşiri sufleteşti.
Catia, scurtă de talie şi îndesată; cu un cap prea mare pentru corpul ei, dar cu trăsături frumoase şi 30   ochi negri visători, era o fire timidă şi rezervată. Dar faţă de Vania manifesta şi ea multă simpatie.
Mai mult însă decât copiii, pe Vania îl atrăgea în casa din strada Mihailovsca mama copiilor, doamna Lungu, Ecaterina Matveevna, născută Burlacu.
326
C. STERE
Ea învăţase tot în pensionul doamnei Carotte, unde cunoscuse pe Smaragdiţa Cacioni, deşi cu mult mai în vrâstă. Avea şi vechi legături de prietenie cu Natalia Chirilovna Voronin, de la care avusese destule 5   informaţiuni despre viaţa de familie a Răuteştilor.
Ea a îmbrăţişat dar cu căldură pe acest copil nedorit. Şi Vania a găsit, astfel, în casele din strada Mihailovsca o adevărată atmosferă de familie şi s-a ataşat cu toate puterile firii sale afectuoase de
10 Ecaterina Mateevna, care, după o vreme, ea însăşi nu făcea nicio deosebire între Vania şi proprii ei copii.
Ea a ştiut chiar să impuie pe acest copil adoptat şi soţului ei, Gheorghe Gavrilovici Lungu, faţă de care, de obicei, era supusă fără nici o rezervă.
15 îmbătrânită înainte de vreme, palidă, cu trăsături fine şi cu ochi de o blândeţe cuceritoare, ea, tăcută din fire, vorbind rar şi domol, împrăştia în jurul ei o atmosferă de linişte, încredere şi afecţiune. încât, desigur, Vania a putut să treacă peste zilele negre din
20 această fază a vieţii sale numai mulţumită adăpostului şi sprijinului pe care le găsise sub aripa ocrotitoare a Ecaterinei Matveevna, cu toate că în casa ei nu prea găseau satisfacţie interesele lui intelectuale şi literare.
Cap. IX
„CAL IDEAL"
O împrejurare i-a dat putinţa de a găsi aceste sa-tisfacţiuni în altă parte. 5 Atmosfera antisemită în liceul din Chişinău de pe vremuri se datora în mare parte profesorului de limbă rusă, Andrei Vasilievici Şimanschi, poreclit „cal ideal".
Un tip de calmuc, cu ochi care abia se puteau zări io   prin crăpăturile oblice, cu un năsuc cât un bumb, cu o voce stridentă şi foarte nazală, această podoabă a corpului didactic din Chişinău se distingea printr-o incomensurabilă capacitate de ură.
El ura pe toţi - pe elevii care aveau nenorocirea 15   să-i cadă în mână, pe colegii săi profesori, pe şefii săi din administraţia şcoalelor şi chiar, după cum credea tot liceul, pe soţia şi pe copiii săi. Dar mai cu seamă ura pe evrei.
Porecla de „cal ideal" i-a fost dată mulţumită 20   definiţiunilor lui stereotipice pentru artă. Cu fiecare prilej şi chiar fără nici un prilej, el asurzea clasa cu aceeaşi formulă:
- Arta, carevasăzică, - cânta pe nas tenorul lui strident şi gesturile largi îi complectau descrierile -25   arta, carevasăzică, este meşteşugul de a înfăţişa viaţa, nu-i aşa, sub un aspect ideal. Ce este, carevasăzică,
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
329
ideal ? Iată de pildă, carevasăzică, un cal. Fiecare cal are, nu-i aşa, un defect, la unul gâtul, carevasăzică, e prea scurt, la altul, crupa e prea lungă, la al treilea, picioarele, carevasăzică, prea groase, la al patrulea, nu-i aşa, capul e prea mic, la al cincilea coama, carevasăzică, e prea rară şi coada prea scurtă. Şi artistul creează un tip de cal, carevasăzică, ideal, adică, nu-i aşa, ia gâtul de la unul, crupa de la altul, aşează, carevasăzică, coada de la al treilea şi coama de la al patrulea şi aşa mai departe luând, nu-i aşa, din realităţile vieţii, carevasăzică, elementele cele mai frumoase pentru a imagina un ideal!
Şi vai de elevul care ar fi încercat vreo altă definiţie a artei, mai cu seamă dacă omitea exemplul calului!
Când elevul interogat era evreu, atunci nelipsit se producea, cu foarte puţine variante, aceeaşi scenă, la care i-a fost dat lui Vania Răutu să asiste chiar în primele zile ale vieţii sale de liceu.
Şimanschi chemă „spre tablă" în acea zi pe Moise Roitman, un băiat crescut prea mult pentru vrâsta lui, cu un piept îngust, cu obrajii supţi şi pomeţii suspect înroşiţi, cu o voce stinsă, dar cu o frumoasă frunte de intelectual şi ochi strălucitori.
- Moşco Roitman! - strigă atunci Şimanschi cu voluptate, din catalog. Spune care este, nu-i aşa, femeia ideală în Eugeniu Oneghin de Puşkin ?
- Tatiana.
- Pentru ce Tatiana, carevasăzică, este femeia ideală a lui Puşkin ?
Bietul Roitman se gândea conştiincios: cum s-o întoarcă aici spre calul ideal ? Şi, vădit perplex, nu îndrăznea să se rostească despre coama sau crupa Tatianei.
- Ei ? - exclamă atunci strident profesorul, încât zăngăneau şi geamurile. Nu ştii ce este idealul ?
Moise Roitman a simţit, în sfârşit, un teren solid sub picioare.
- Idealul este... iată, de pildă, un cal. Fiecare cal are câte un defect... etc. etc.
5       - E! Atunci, carevasăzică, ce are ideal Tatiana ? Iar, din partea lui Moise Roitman, o tăcere apăsată.
- Are ea, de pildă, un nas încârligat de jidan ?
- Nu, domnule profesor.
- Atunci, nu-i aşa, are perciuni ? io       - Nu, domnule profesor.
- Atunci, are ea părul roşcat, are ea pistrui, miroase a usturoi ?
- Nu, domnule profesor... - îl asigură în toate aceste privinţi Moise Roitman.
15 - Atunci, să-mi spui cum este, vasăzică, idealul jidan ?
Moise Roitman se schimbă la faţă, petele roşii ale obrajilor săi apăreau şi mai aprinse, ochii îi fulgerau şi cu o voce surdă, dar hotărâtă, răspunse: 20       - Isus Hristos!
Şimanschi, în primul moment, amuţi, apoi din gura lui ieşi un muget şi, aruncându-se asupra lui Roitman, îl apucă de păr şi, zgâlţâindu-1 în toate părţile, trompetă pe nas:
25 - Profanezi, după ce l-aţi răstignit, tartane, obraz-nicule! La colţ! In genunchi! Am să supun cazul colegiului pedagogic; ca să te dea, vasăzică, afară, liftă puturoasă! Iar după ora de curs, vei sta, nu-i aşa, în carceră până ce îţi va da drumul Excelenţa Sa, dom-
30   nul director.
Vania, nu degeaba fiu al boierului Iorgu Răutu, revoltat de această sălbătăcie idioată nu-şi putu stăpâni indignarea şi ridicându-se în picioare, cu o voce sugrumată, de năcaz, ţinându-şi manile la piept, exclamă:
330
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
331
10
15
20
25
30
- Nu e profanare, domnule profesor, să spui că Hristos, născut dintr-o evreică, este cel mai ideal fiu al acestui popor. Este omagiul adus credinţei noastre.
Şimanschi ca ars sări spre Răutu, dar dânsul nu era un Marin Scarnitz, chemat din Carintia sau din Bohemia de către oblăduire.
Născut în Chişinău, însurat cu o moldovancă, el îşi dădea seama ce greutate specifică poate avea fiul unui latifundiar de obârşie nobilă şi la ce urmări l-ar putea expune vreo sălbătăcie la adresa acestuia.
Mâna ridicată a fost repede lăsată în jos; şi furibundul „idealist" a avut prudenţa de a se mărgini la urlete:
- Iată fructele corupţiunii jidoveneşti! Mergi şi tu la colţ! Vei sta şi tu, carevasăzică, în carceră!
Vania fixând drept în ochi pe Şimanschi trecu spre colţ. Aici însă interveni acela dintre elevii clasei de la care mai puţin ca de la oricare se putea aştepta o asemenea ieşire, fiind dată firea lui închisă şi izolarea lui dispreţuitoare faţă de cei mai mulţi colegi. Ursuzul Ion Prestea se ridică greoi din bancă şi, cu o voce de tunet, protestă:
- Domnule profesor, sunt jignit în credinţa mea prin profanarea numelui lui Christ, pe care nu Moise Roitman a făcut-o!
Şi privind ameninţător spre clasă:
- Noi cerem ca acest caz să fie deferit colegiului pedagogic.
Atitudinea lui, vocea şi privirea aveau atâta putere sugestivă, încât întreaga clasă, de obicei terorizată de Şimanschi, urât, de altfel, de toţi, începu să murmure şi în diferite colţuri se auzi:
- Să mergem la Excelenţa Sa domnul director, să vie domnul diriginte, domnul inspector!...
- A-a-a! - porni să urle, de data asta răguşit tenorul nazal al lui Şimanschi. Rebeliune, pusă, carevasăzică, la cale de jidani! - şi sări pe uşa clasei învârtindu-şi braţele ca aripi de moară. ■> Abia îşi întoarse spatele şi, în urma lui, şi vâjâiau şuierături şi huiduieli.
Prestea, ridicându-se din banca lui, se îndreptă cu pasul lui legănat, de urs, spre colţul în care stăteau Roitman şi Vania Răutu. Fără să spuie nici un io cuvânt, el iarăşi strânse cu putere mâna lui Vania, încât acesta abia îşi reţinu un ţipăt de durere. Apoi, se alătură în colţ celor doi pedepsiţi.
Când în uşa clasei apăru directorul liceului, împreună cu Şimanschi, aici era o tăcere mormântală. /5       în colţ stăteau, în rând, feciorul de ţăran Prestea cu „conaşul" Vania Răutu şi „jidanul" Moise Roitman.
Şimanschi reuşise să realizeze împotriva lui un front unic, cu tot antisemitismul care bântuia printre elevi.
20 Elevii ştiau, de altfel, că Şimanschi, care avea patima denunţărilor şi a intrigilor, nu era agreat nici de director.
Dimitrie Dimitrievici Orlov, care, cu rangul de general civil, avea dreptul la titulatura de „Exce-
25 lentă", era poate cel mai de temut membru al corpului didactic, cu toate că el foarte rar se cobora măcar până la a face vreo observaţie unui elev. De obicei, trecând prin coridoare, cu toată corpolenţa lui respectabilă, uşor ca o umbră, cu manile la spate sub co-
30 zile fracului de uniformă, el pe neaşteptate răsărea în uşa clasei, în momentul celor mai mari vociferări sau dezordini, şi privea mai multe clipe în tăcere, până ce-1 observa vreun elev.
332
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
333
Bineînţeles, liniştea se restabilea imediat şi atunci directorul se întorcea, tot în tăcere, şi-şi îndrepta toate fulgerele împotriva pedagogilor şi a dirigintelui clasei.
5 Chiar înfăţişarea lui impresiona pe elevi: era singurul în Chişinău, în afară, natural, de „neamţul cămătar" Faltin, care pe vremurile acelea îşi rădea mustaţa şi barba, căpătând pentru aceasta din partea elevilor porecla de „Baba-Hârca".
10 De altfel, cu pastorul Faltin, deşi nu s-ar putea spune că erau prieteni, amândoi fiind prea rezervaţi pentru orice fel de expansiuni, îl lega o pasiune comună pentru numismatică. Directorul avea şi oarecare înclinaţiune spre dispute teologice, ceea ce iarăşi
15   le servea ca punct de contact.
în faţa clasei, ridicată în picioare, Excelenţa Sa îşi plimba în tăcere privirile prin bănci, apoi şi le fixă asupra grupului penitent din colţ.
Vania, care avusese prilejul să-1 vadă la pastorul
20   Faltin, cu fermitate îi întâmpină privirea.
- Răutu ? - întrebă domol directorul. Ai fost în pensionatul pastorului Faltin ? Mi-a vorbit despre tine ca de un băiat cuminte, deştept şi bine crescut! Cum ţi-ai putut permite o necuviinţă atât de mare
25   faţă de Andrei Vasilievici ?
Evocarea numelui pastorului Faltin îi dădu lui Vania curaj şi, sub presiunea indignării -facit indig-natio versum! - , în răspunsul său, fără să-şi dea seama, dădu dovada unui talent satiric:
30 - Să-mi daţi voie, Excelenţă! - începu el cu toată candoarea. Domnul profesor a scos pe Roitman la tablă şi 1-a întrebat: cum este calul ideal ? A ştiut foarte bine şi a spus despre crupa, coada, şi picioarele calului şi aşa mai departe. Atunci domnul profesor 1-a
întrebat cum este făcută femeia ideală ? Dacă are păr roşcat şi pistrui ? Roitman n-a ştiut, şi nici eu n-am ştiut, şi nimeni dintre băieţi nu ştie, pentru că domnul profesor nu ne-a spus încă cum e făcută femeia > ideală. Şi atunci domnul profesor a întrebat cum este jidanul ideal ? Şi Roitman s-a gândit că-1 întreabă un creştin şi a spus că idealul este Isus Hristos. Atunci domnul profesor a început să-1 bată, să-1 ocărască, zicând că-i profanare. Eu am văzut că Roitman n-a
io vrut să profaneze, dar după ce n-a ştiut cum este făcută femeia ideală, a vrut să dea un răspuns măcar asupra evreului, care să placă domnului profesor. Şi aşa am înţeles noi toţi pe Roitman. Dar domnul profesor m-a trimis şi pe mine la colţ, ne-a ocărât pe toţi
15   şi a alergat la Excelenţa Voastră.
Directorul, care cunoştea perfect povestea cu „calul ideal", abia îşi putu stăpâni zâmbetul, iar când auzi despre „cum e făcută femeia ideală", îşi înfipse privirea în ochii profesorului, care, agitat, se frământa pe
20   loc sub această privire grea şi-şi pierduse cumpătul.
Când Vania răsuflă la sfârşitul naraţiunii sale, directorul iarăşi câteva clipe îşi plimbă privirile prin bănci, apoi liniştit îşi rosti verdictul:
- Toată clasa va rămâne o oră după terminarea 25   cursurilor, sub supravegherea lui Andrei Vasilievici,
pentru a scrie o compoziţie pe tema: „ Buna cuviinţă şi sentimentul de camaraderie sunt însuşiri sufleteşti ale unui elev bine crescut."
întors spre profesorul vexat, directorul, încet, 30   cu o notă uşoară, dar perceptibilă de ironie, îl rugă:
- Andrei Vasilievici! Vă rog să-mi comunicaţi compoziţia cea mai bună.
Şi ieşi din clasă, cu acelaşi pas măsurat, neauzit, cu mâinile la spate, sub cozile fracului de uniformă.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
335
Cap.X
„PUSKIN"
Astfel Vania Răutu îşi câştigă un nou prieten în persoana lui Moise Roitman, dar şi un prigonitor 5   implacabil în Şimanschi.
Incidentul se răspândi foarte repede în tot oraşul. Şi Vania Răutu, pe neaşteptate, ajunse la celebritate.
O legendă întreagă se formă asupra conflictului între el şi Şimanschi. Şi răspunsul lui Vania dat di-10 rectorului - înflorit şi dezvoltat - pătrunse până şi în „Foişorul" din Odessa, ziar opoziţionist şi, bineînţeles, calificat de „jidovesc". Corespondentul din Chişinău al ziarului consacră incidentului un foileton umoristic sub semnătura sugestivă de „Bess-Arab" is   (adică „Drac Arab").
Foiletonistul, în versuri şi în proză, proslăvea pe profesorul care învaţă pe băieţii din clasa a doua „cum sunt crupa, picioarele, coada femeii ideale, unde are ea părul şi ce fel e, roşcat sau nu, cu pistrui sau fără... ?" 20 Prietenia între Roitman şi Vania Răutu se deosebea foarte mult de celelalte legături ale lui.
Roitman era foarte puţin expansiv şi străin de orice sentimentalism.
în conversaţiile cu Vania, el nu-şi permitea mă-25   car vreo familiaritate de camarad, întrebuinţând totdeauna expresiuni de ireproşabilă politeţă.
Faţă de această atitudine, Vania, afectuos şi sentimental din fire, îşi impunea şi el o mare rezervă. Totuşi, el era mai sigur de prietenia lui Roitman decât, de pildă, de a lui Saşa Lungu, cu toate că acesta, în en-•■ tuziasmul său, era gata întotdeauna să-1 îmbrăţişeze şi să-1 sărute.
Moise Roitman aparţinea unei familii de intelectuali, în care mai multe generaţii au trecut prin şcoli superioare, după ce, într-un alt şir de generaţii, ascen-w   denţii săi s-au distins ca rabini şi teologi doctrinari.
Tatăl lui Moise era medic cu o bună reputaţie în oraş, nu numai ca profesionist, ci şi ca un om activ pe ogorul obştesc. Consilier comunal, organizator de conferinţe şi cursuri publice, întemeietor de biblioteci, /J   el era considerat ca o căpetenie în cercurile liberale.
în casa familiei Roitman, Vania Răutu găsi acea atmosferă de interese intelectuale şi literare, care putea, în sfârşit, satisface setea lui de cunoştinţe şi toate aspiraţiunile sale artistice şi poetice. 20 Şi Moise Roitman era un cititor pasionat, care însă găsea în tatăl său, doctorul Roitman, un îndrumător competent, încât citirile lui erau mai selectate şi mai sistematice decât cele ale lui Vania.
Moise Roitman, între altele, îi recomandă lui Vania 25 două cărţi care trebuiau să-1 impresioneze adânc: Călătoria în jurul lumii pe vasul Beagle de Charles Darwin, care, în forma ei simplă, pentru prima oară îl făcu să întrezărească un vast orizont al concepţiunilor ştiinţifice moderne; a doua: celebrul roman al lui 30   Cernâşevschi Ce-i de făcut ?
Acesta i-a răscolit tot sufletul, i-a clătinat ideile şi credinţele acceptate până atunci ca adevăruri nestrămutate.
336
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
337
Dar poate şi mai multă înrâurire decât citirea aveau discuţiile interminabile cu Moise Roitman care, înzestrat cu o logică strânsă şi cu un spirit excepţional pentru vrâsta lui, din principiu, nu accepta nimic fără 5   analiză şi discuţie.
Revenit din sfera acestor preocupări sub acoperişul doamnei Bonin, Vania se simţea încă mai umilit şi prigonit sub ferula brutală a fratelui său.
Acesta, dându-şi seama că Vania suferă mai mult 10 de umilinţă decât de maltratări, găsea o deosebită plăcere în inventarea de pedepse care exasperau amorul propriu al lui Vania: îi lipea, de pildă, de nas o enormă trompă de hârtie, sau îi făcea urechi de măgar, ori îi punea în cap o bonetă de paiaţă şi îl silea 15   cu forţa să stea sub acest aparat la masă.
între fraţi creştea astfel tot mai tare învrăjbirea, ducând la o tensiune mereu mai acută.
Examenele de sfârşit de an au contribuit şi mai mult la încordarea relaţiilor dintre ei. 20 Tosia, elev sârguitor, învăţa bine şi totdeauna reuşea la examene cu note bune; dar lui Vania i-a fost acordat după examen premiul întâi. Şi acest lucru nu-i putea fi iertat nici de Tosia, nici de Smaragda Theodorovna.
25 La Năpădeni, în vacanţa acelui an, Vania petrecea cu mult mai puţin în societatea prietenilor săi din sat - îl cam jena „trândăvia" sa în faţa acestor copii care, cu gravitate, îşi luau locul în rândul muncitorilor pământului.
30 Aducând cu sine traducerea popularizată a istoriei Greciei antice de Grote, el trăia în lumea eroilor Spartei şi a gânditorilor şi a poeţilor din vremea lui Pericle.
Noile înrâuriri s-au manifestat în hotărârea lui Vania de a învăţa carte pe Ilenuţa.
Fetiţa se supuse cu drag încercărilor lui pedagogice, dar părinţii şi mai ales mama, care aştepta să fie 5 ajutată în gospodărie, nu înţelegea rostul învăţăturii, mai cu seamă pentru fete.
Cu toate insistenţele şi chiar vehementele lui Vania, această primă încercare de „poporanism" a căzut în baltă.
/ o Citirile lui Vania la ţară au avut un efect neprevăzut. Smaragda Theodorovna a fost intrigată de faptul că acest copil, vagabondul incorigibil de altădată, care era în stare de dimineaţa până seara să cutreiere împrejurimile Năpădenilor, de astădată sta înfundat în 15 cărţi şi chiar la plimbare de cele mai multe ori lua cu sine câte un volum.
Şi, într-o zi, în lipsa lui Vania, ea întreprinse o percheziţie în mica lui bibliotecă.
Astfel dădu peste volumaşul cu traducerea bio-20   grafiei lui Darwin.
Câteva pasagii referitoare la originea omului au îngrozit-o.
Cartea purta însemnarea: „permis de cenzură". Dar ea nu putea înţelege această îngăduire a unui sa-25   crilegiu atât de grozav.
In consecinţă, Vania fu supus unui sever interogator: ce fel de carte ? e dată pentru învăţătură la şcoală ? de unde e luată ? etc.
Faptul că această carte fusese împrumutată de la 30 un doctor evreu, atacat câteodată şi în gazetele „leale" din Odessa, a dat dezlegarea enigmei.
- Ce cauţi tu în casa unui jidan ? Poate şi mănânci acolo ?
338
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
339
Ca rezultat, Tosia primi însărcinarea să suprave- H
gheze din scurt legăturile lui Vania şi să nu-i îngăduie H
asemenea frecventări reprobabile, nici citiri subver- ■
sive - prima cenzură pe care i-a fost dat să o sufere. 9
5 După vacanţă, viaţa lui Vania în casa doamnei 9 Bonin, sub tutela apăsătoare a lui Tosia, deveni H un calvar. wa
Fiecare vizită nu numai în casa domnului Roitman, dar şi la Lungu era răsplătită de umilinţi şi schingiuiri.
W Vania era mai cu seamă torturat prin cenzura instituită de Tosia asupra citirilor sale şi care, de fapt, îl lipsea de toate cărţile ce-1 puteau interesa.
Acest regim de acasă era resimţit de Vania cu atât mai multă amărăciune, cu cât la şcoală el se bucura de
15 mult prestigiu printre colegii săi, mai ales pentru atitudinea lui de bun camarad.
Elevii de liceu erau împărţiţi de către opinia publică a şcolii în patru categorii principale: „aşii" -elevi buni şi care, mai cu seamă, aveau autoritatea şi
20 puterea de rezistenţă faţă de profesorii urâţi, dispuşi la prigoniri, cum erau de pildă Scarnitz şi Şimanschi; apoi „bucherii" - băieţii mediocri ca inteligenţă şi capacitate, dar care prin „tocire" perseverentă îşi asigurau note de trecere; urmau zişii „târâie-brâu" - băieţi
25   adesea capabili, dar hărţăgoşi şi puţin stăruitori, care o duceau în veşnice conflicte cu profesorii şi colegii; în sfârşit, „puturoşii" sau „pierde-vară" - iloţii clasei, slabi la învăţătură, proşti la purtare şi adesea laşi i şi răi camarazi.
30 Simion Brânzariu era un tip „bucher", cum Ion Prestea era un caracterizat „târâie-brâu". Un exemplu clasic de „puturos" şi „pierde-vară" era Andrei Matu, pe care Vania îl regăsise la liceu.
Din prima zi, după conflictul cu Marinca Scârnăvie, Vania şi-a pus candidatura ca „as".
Foarte curând acest titlu nu i-a mai fost discutat de nimeni, iar după incidentul cu „calul ideal", el a fost 5 proclamat „asul aşilor" şi, după propunerea lui Saşa Lungu, nu numai că a fost onorat cu un concert monstru de broscărie, dar, surprins în curte la ieşire, a fost ridicat pe sus şi dus în triumf până la poarta liceului.
In curând, Vania Răutu a ajuns până la înălţimi 10   de slavă fără precedent în analele Gimnaziului Nobilimii din Chişinău.
Chiar la începutul vieţii sale de liceu, Vania fusese recunoscut de colegii săi, mai cu seamă de elevele liceului de fete, ca un mare talent poetic. 15 Această reputaţie se datora unei împrejurări care i-a pus o grea sarcină pe umeri în tot timpul carierei sale şcolare.
Intr-o zi, sosind la Saşa Lungu, el nu-1 găsi acasă, dar surprinse pe Tania desperată, înăbuşindu-şi plân-20   sul cu batista care-i acoperea faţa inflamată de emoţie.
Multă vreme, ea nici nu fu în stare să lămurească pe Vania asupra cauzelor acestei deznădejdi. în sfârşit, el află că a doua zi trebuia să prezinte lui Ivan Semenovici Malcenco, care preda literatura rusă şi 25 la şcoala de fete, o foarte „grea" compoziţie, pe care nu se simţea în stare să o scrie.
Tema dată era: „Grădina noastră".
Vania se oferi imediat să o ajute şi, plecând de la tufa de iasomie de sub fereastră, îi dictă câteva pa-30 gini înflorite asupra frumoasei grădini din strada Mihailovsca.
Tania a fost încântată. Dar, inimă bună cum era, ea se gândi îndată şi la biata Catia, care, fiind în
340
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
341
aceeaşi clasă, urma că compună şi ea descrierea „Grădinii noastre".
Vania se crezu dator s-o servească şi pe Catia.
Altă descriere pitorească, cu nucul bătrân din s fund, dădu altă icoană, nu mai puţin înflorită a aceleiaşi grădini.
Ivan Semenovici a fost foarte mulţumit de ambele compoziţiuni, le-a citit în clasă, relevându-le „frumuseţile poetice" şi recomandând surorilor io   Lungu să-şi cultive talentul.
Printre elevele liceului nu a rămas o taină izvorul real al acestor inspiraţiuni poetice.
Din acel moment, Vania Răutu nu era numai copleşit cu comenzi literare pentru toate prietenele 15 surorilor Lungu, dar se simţea dator să-şi afirme darul poetic.
Intr-o zi de sărbătoare din toamna aceea, Vania petrecea cu mai mulţi prieteni în viile de la marginea de sud a oraşului. 20 Lumina dulce a soarelui, coloritul bogat al peisajului, mirosul frunzelor pălite îi inspirau o melancolie nedesluşită.
Deodată, în seninul cerului, el zări un triunghi de cocoare în migraţiunea lor de toamnă. 25       Prins de o violentă nostalgie după Năpădenii săi, el nu-şi mai putea găsi astâmpăr.
Şi în noaptea aceea îşi aşternu pe hârtie prima lui poezie:
TOAMNA LA NĂPĂDENI
30 Ca de-o reţea de sânge,
De frunze înroşite S-acopăr coastele de deal.
în vale Nistrul plânge,
Şi undele-i cernite
Bat jalnic stâncile de mal.
Triunghiuri călătoare, 5 Tovarăşi buni ai verii,
Străbat văzduhul şi, grăbite,
în dorul lor de soare,
Tăind azurul serii,
Se şterg din zările umbrite...
10 în setea-i de lumină
Câmpia îngălbenită Se stinge în depărtări...
Veni-va oare, iar senină, Şi ziua înflorită, 15 Fugară înalte ţări ?...
Nu numai cenaclul din casa Lungu găsea că această operă era demnă de pana lui Puşkin - poetul cel mai adorat în Chişinău, de când îl blăstămase ca loc de exil -, dar şi realistul Roitman sfătuia pe 20 Vania Răutu să încerce, dacă poezia nu va fi primită de vreo redacţie.
In consecinţă, Vania îşi trimise producţiunea vechiului său preceptor Vasilie Vasilievici Saharov, care studia la Universitatea din Odessa. 23 Mai bine de o săptămână, Vania umbla ca ameţit şi simţea o durere aproape fizică în fiecare dimineaţă, răsfoind, în zadar, toate ziarele din Odessa.
Nici Vasilie Vasilievici nu dădea semn de viată.
342
C. STERE
într-o bună dimineaţă, însă, Vania primi sub bandă un număr al „Foişorului", în care găsi încadrată cu creion roşu poezia Toamnă, fără indicaţia localităţii şi cu alte mici modificări, semnată cu pore-5   cla ce-i fusese dată de mama Irina: „I.R. Pimperlic". Iar la „Poşta redacţiei" el citi: „I.R. Pimperlic. Deşi ritmul cam şchioapătă, poezia promite. Mai încercaţi!"
Senzaţia produsă de acest eveniment în lumea 10 şcolară de ambele sexe a Chişinăului şi, prin intermediul acesteia, în „publicul de elită" în această adormită capitală de provincie, îi creară lui Vania o situaţie excepţională la liceu: el parcă purta pe frunte cununa de lauri a poeziei... 15 Din acel moment, nu era cunoscut între colegi şi eleve de liceu decât sub numele glorios de „Puşkin al Basarabiei".
Dar mult mai mare însemnătate pentru el a avut cunoştinţa făcută cu acest prilej cu „Dracul Arab" -20  „Bess-Arab" -, corespondentul local al „Foişorului", rugat de Vasilie Vasilievici Saharov să menţină contactul cu „adolescentul care promite".
Cap. XI
EMANCIPAREA
io
15
20
25
Contrastul între prestigiul de care se bucura astfel Vania în mijlocul tineretului licean şi josnicia şi sălbătăcia regimului sub oblăduirea lui Tosia în gazdă la doamna Bonin a dus revolta lui Vania la un paroxism care, la un moment dat, era cât pe ce să aibă urmări tragice.
Pentru ca să poată citi cărţile care îl pasionau, Vania recurgea la o stratagemă. El citea întins pe divan cu faţa spre părete şi, dedesubtul cărţii citite, avea întotdeauna vreun manual de şcoală, deschis. Dacă Tosia intra pe neaşteptate în cameră, el dosea volumul interzis sub o perină, anume aşezată pentru aceasta.
Dar, într-o zi, scufundat în drama lui Wilhelm Tell de Schiller, trăind momentele de luptă eroică împotriva opresiunii, el nu auzi cum Tosia se apropiase tiptil şi se trezi deodată cu cartea smulsă din manile sale.
- Iar te-ai apucat de prostiile tale ? Pregăteşte-ţi lecţiile! - îi strigă Tosia.
Vania sări în sus:
- N-avea grijă de lecţiile mele. Eu învăţ mai bine ca tine!
- Taci din gură, obraznicule!
344
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
345
10
15
20
25
30
Şi Tosia îl izbi în cap cu volumul luxos legat, împrumutat de Vania de la Herman Faltin.
Vania, mai mult speriat pentru volum decât atins de durere, apucă cartea cu ambele mâni şi, încercând să i-o smulgă, striga:
- Lasă cartea, o strici!
Tosia, cu o lovitură cu dosul mânii peste obraz, îl răsturnă pe Vania pe divan şi, alergând spre soba aprinsă, deschise portiţa şi aruncă volumul în foc.
Vania se repezi îngrozit spre sobă. Dar focul era în toiul lui şi cartea pâlpâia tocmai în fund.
în clipa aceasta, privirea lui căzu asupra toporului, uitat lângă gura sobei de servitorul care despicase surcele pentru a aprinde focul.
Nebun de furie şi îndurerat, Vania apucă în neştire coada toporului şi-1 aruncă în capul lui Tosia.
El văzu numai, ca prin ceaţă, cum Tosia, palid, sărind înapoi, căzu, lovindu-se cu capul de marginea unui scaun, iar toporul se înfipse cu putere în pervazul uşii.
Vania leşină.
Când îşi veni în fire, era în pat. Alături stăteau doamna Bonin, fiul ei Mişa şi un tovarăş de clasă, Petea Stan, care şi el se afla în gazdă la doamna Bonin.
Tosia dispăruse.
Vania se simţea grozav de obosit, îi era silă şi de sine şi de toţi cei din jurul lui. în tăcere, se întoarse cu faţa spre părete, trăgându-şi plapoma peste cap.
Doamna Bonin şi ceilalţi ieşiră încetişor din cameră şi închiseră uşa.
în casă domnea o tăcere neobicinuită şi stranie.
Mai târziu, după ce căzu noaptea timpurie de noiembrie şi toată lumea era adunată pentru prânz în sufragerie, unde Vania nici nu fusese chemat, el îşi
puse încetişor paltonul şi se furişă în vârful degetelor afară.
Era o noapte senină, fără lună, cerul strălucea de frumoasele constelaţiuni de iarnă, vastele străzi ale 5   Chişinăului, pustii la vremea mesei, erau negre sub scunda lumină a felinarelor cu lămpi de petrol. Vania se îndreptă spre „Chircă". Paşii lui pe pământul îngheţat răsunau a gol; umbra lui se rotea de la felinar la felinar în jurul său, dându-i to   sentimentul şi mai acut de singurătate şi izolare.
Prin ferestrele luminate ale caselor, se puteau vedea grupuri adunate în jurul meselor sau, după perdelele lăsate în jos, siluete cu gesturi expresive: pentru toţi avea fiinţă un cămin şi un adăpost, iar el era aruncat / 5   în stradă, părăsit de toţi, singur în faţa întunericului.
Pastorul Faltin se afla în biblioteca lui, după masă. Vania nu îndrăznea să-1 deranjeze. Herman însă îl luă de mână şi îl împinse aproape cu de-a sila în bibliotecă, strigând tatălui că Vania are nevoie de el. 20       Pastorului i-a ajuns o singură privire ca să-şi dea seama că se petrecuse ceva foarte grav.
Palid, cu obrajii supţi, cu ochii febrili, cu hainele în dezordine, Vania tot timpul îşi răsucea gâtul, în mişcări sacadate, fără să poată spune ceva. 25       Cu blândeţe şi cu multă pătrundere psihologică, pastorul a ştiut să-i declanşeze mărturisirile.
Imbrăţişându-1 de mijloc, el căuta mai mult să-i redeştepte în inimă încrederea şi afecţiunea, pe care ştia că Vania le avusese întotdeauna faţă de bătrânul 30   său protector:
- Stai aici, mai aproape, Vania. Poţi vorbi liniştit, orice s-ar fi întâmplat. Eu ştiu ce suflet bun şi curat ai tu. Ştiu că n-ai putut face nimica rău cu tot dinadinsul.
346
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
347
10
15
Şi tu ştii că eu sunt ca şi un tată pentru tine. Noi cu toţii te iubim. Uită-te la mine!
Pastorul îi ridică faţa de bărbie şi-1 mângâie pe cap.
Vania îşi plecă capul la acest piept de nădejde şi deodată simţi că nu este aşa de singur şi părăsit pe lume şi putu, în sfârşit, plânge.
Pastorul 1-a lăsat să plângă în voie, mângăindu-1 cu mişcări domoale.
Vania găsi astfel puterea să-i povestească cele întâmplate:
- Nu mai pot! - sfârşi el - nu mai pot suferi, nu mă mai duc acolo. Mă tem de mine. Nu ştiu ce se mai poate întâmpla, - se zbătea dânsul într-un acces de nervi.
Pastorul continua să-i vorbească cu blândeţe:
- Lasă, băiete, ai să dormi astă noapte la noi. Să te linişteşti. Avem să punem în camera lui Herman vechiul tău pătuc şi pe urmă vom vedea ce e de făcut.
A doua zi, Vania se trezi singur, în camera inva-20   dată de soare.
în cămin jucau flăcările, pe scaun lângă pat erau aşezate hainele lui curăţite.
Abia sărit din pat, el şi văzu pe Frăulein Hanţa, intrând ca altădată, în cameră; şi buza ei umflată i se 25   păru aşa de „dulce" şi prietenoasă!
Spălat, îmbrăcat, după ceaiul servit ca de obicei, el se găsi din nou în bibliotecă în faţa pastorului.
Acesta acum îi vorbea cu gravitate:
- Un om sănătos şi vrednic trebuie să fie stăpân 30   pe sine.
- Dar, Herr Pastor, ce să fac eu, cum să mă întorc iarăşi acolo mai ales după cele ce s-au întâmplat ?
Luaţi-mă aici la dumneavoastră şi voi face totul ca să fiţi mulţumiţi de mine! - îl implora Vania.
- Nu! - îi răspunse pastorul cu acelaşi ton grav. In interesul viitorului tău, tu trebuie să te întorci la
5 gazda căreia te-au încredinţat părinţii şi eşti dator, prin purtarea ta, prin disciplina pe care ţi-o vei impune, să dovedeşti că ţi-ai dat seama de păcatul cel mare, pe care erai să-1 săvârşeşti, să arăţi că eşti hotărât să-1 ispăşeşti. Rămâi deocamdată aici, eu mă duc io la doamna Bonin, am să-1 văd pe fratele tău, precum am să-i scriu şi domnului Răutu. N-ai să mergi astăzi la şcoală, iar după masă te voi duce acasă.
La doamna Bonin, Vania a găsit încă o atmosferă deprimată. /;       Tosia îl evita, iar el a fost instalat în altă cameră împreună cu Petea Stan.
Doamna Bonin 1-a prevenit că a scris şi ea la Năpădeni şi că se aşteaptă sosirea tatălui său.
In adevăr, peste câteva zile Iorgu Răutu sosi la 20 Chişinău.
Vania n-a putut afla ce a vorbit tatăl său cu pastorul Faltin, precum şi ce-i fusese comunicat de doamna Bonin şi de Tosia.
Bătrânul îl luă cu sine la Hotelul Paris, tratându-1 25   cu o atenţiune şi o afecţiune care l-au mişcat. El a fost astfel zguduit mai mult decât ar fi putut face orice pedeapsă.
- Măi băiete, prea eşti iute! Ai să te nenoroceşti şi pe tine, şi pe alţii, dacă nu te stăpâneşti. Şi eu am
30 fost iute din firea mea, am fost ca un zmău, ca un leu. Şi ştii câte griji şi suferinţi am pricinuit pe vremuri mamei tale. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, am putut să mă mai îmblânzesc. Şi înţelegi că am şi durerea să
348
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
349
ştiu că de la mine îţi vine şi năravul ista. Roagă-te lui Dumnezeu să nu cazi în vreun păcat.
După plecarea lui Iorgu Răutu, Vania a rămas definitiv tovarăş de cameră cu Petea Stan. Şi doamna 5 Bonin intervenea cu autoritate ori de câte ori se ivea vreo primejdie de conflict între fraţii Răutu. Tiraniei lui Tosia i se pusese capăt. De altfel, şi el însuşi nu mai râvnea atâta la rolul de pedagog sever al fratelui său.
Până la adânci bătrâneţi, ori de câte ori tempera-10 mentul său violent ameninţa să izbucnească, înaintea ochilor lui Vania reînvia icoana fratelui său, care, trecând ca prin ceaţă, palid, se arunca îndărăt şi, căzând pe spate, se lovea cu capul de colţul scaunului. Şi el auzea vâjâitul toporului şi-1 vedea înfipt cu o 15   lovitură seacă în pervazul uşii.
Pentru moment, însă, furtuna a curăţat atmosfera, între fraţi, dacă nu era afecţiune, raporturile deveniseră mai normale.
în orice caz, Vania avea mai multă libertate să-şi 20   frecventeze prietenii şi să citească ce vrea.
în iarna aceasta, a avut loc un episod romantic în viaţa lui Vania Răutu, în calitatea lui de Puşkin al Basarabiei.
Biografia lui Puşkin, cunoscută întregului liceu, 25   afirmă că poetul fusese îndrăgostit pentru prima oară la vrâsta de unsprezece ani.
Sanhedrinul din casa lui Lungu găsea aici pe Vania, ajuns la doisprezece ani fără să cunoască amorul, în deficit faţă de reputaţia lui de poet. 30 îndeosebi se agita pe chestia aceasta Tania Lungu, care reuşise să convingă pe toţi admiratorii lui „Puşkin al Basarabiei" că o asemenea lacună este intolerabilă.
Roşie de animaţie, cu ochii căprii scânteietori, insista asupra datoriei lui Vania de a se îndrăgosti - în vocea ei puţin nazală suna atâta hotărâre, încât Vania se resemna.
5       Dar urma să fie rezolvată o problemă şi mai grea : de cine trebuia să se îndrăgostească Vania ?
Tania decretă fără şovăire: de Aniuta Burlacu -verişoara ei şi a lui Saşa Lungu, o fată cu un cap mai înaltă decât Vania şi cu un an mai în vrâstă, o blondă io   sprintenă, cu ochi albaştri lucizi şi cu mişcări stângace şi bruşte, ca cele mai multe fete la vrâsta asta ingrată.
Cenaclul votă în unanimitate pentru această candidată şi Tania primi mandatul să aducă la cunoştinţa Aniutei sentinţa. 15 Iar Vania i-a şi adresat îndată o înflăcărată scrisoare de dragoste, care după ce a fost admirată de tot cercul, a fost transmisă tot de Tania.
Ca răspuns, Vania a primit un splendid trandafir, pe care, spre a-şi dovedi pasiunea vulcanică, în con-20   formitate cu ritualul bine stabilit al perfectului amor, 1-a şi mâncat îndată.
O altă scrisoare, în pagini incandescente, descria iubitei pojarul care-1 mistuie şi îi cerea un răspuns şi o întrevedere „între patru ochi". 25 Ei se întâlneau aproape în fiecare zi de sărbătoare în casa familiei Lungu şi nimeni nu-i împiedica să-şi vorbească. Dar aşa cerea protocolul amorului.
Vania însă primi în răspuns nu mai puţin decât un întreg buchet de flori - nu atât de uşor de devo-30   rat şi care, de altfel, trebuia să aibă urmări asupra digestiei destinatarului.
Iar Tania, foarte emoţionată, i-a comunicat că Aniuta plânge, dar nu e în stare să redacteze, în răspuns, o scrisoare de dragoste la nivelul misivelor
350
C. STERE
primite şi că nici ea, Tania, nici Catia nu au reuşit să o ajute.
Bietul Vania, ca redactor general al „compoziţiilor" pentru liceul de fete, fu silit astfel să-şi redac-
5 teze el însuşi răspunsul la scrisorile sale, care apoi îi parveni copiat de Aniuta (vai! cu erori care dovedeau o complectă lipsă de imaginaţie poetică), ca cea mai autentică dovadă de dragoste neprihănită.
întrevederea „între patru ochi", organizată în sa-
10   Ionul Lungeştilor, a dat nişte rezultate şi mai jalnice. Aniuta, la parafrazele înflăcărate ale discursurilor lui Eugeniu Oneghin, doar tremura de emoţie ca varga, clipea din ochi şi plângea cu şiroaie, fără să fie în stare să îndruge două vorbe legate.
15 La sărutările şi îmbrăţişările lui Vania, ea răspundea fără fasoane, dar el, inundat de lacrimile ei, se simţea amărât şi decepţionat, cu atât mai mult că ştia că, la uşi, întreg cenaclul se aşteaptă la cele mai romantice expansiuni.
20 Evident, din acest roman nu au putut izvorî decât decepţiuni pentru toată lumea. Şi cea mai indignată de lipsa de talent a Aniutei pentru rolul de „grande amoureuse" a fost Tania Lungu.
Astfel, în sânul cenaclului a fost pusă problema
25 găsirii unei alte partenere de amor poetic pentru noul Puşkin.
Dar problema trebuia să rămână fără soluţie.
Cap. XII
DISPARIŢIA LUI TOSIA
io
Cu puţine zile înainte de vacanţă, o tragică întâmplare zgudui liceul din Chişinău şi întreg oraşul.
La sfârşitul lui mai, căzuseră mari călduri. Tosia Răutu, ca un copil născut pe malul Nistrului, era un pasionat înotător.
într-o duminică, împreună cu mai mulţi colegi, el pornise într-o excursiune până la iazul din valea Buicanilor.
După dejunul pe iarbă verde, au urmat jocuri aprinse. Copiii, înfierbântaţi, s-au hotărât să se scalde în iaz.
Tosia, înalt, de structură atletică, porni înot spre 15   ţărmul opus al iazului. Pe la mijlocul apei însă, în partea cea mai adâncă, apucat de un cârcel, el căzu fulgerător spre fund.
Ceilalţi copii, care îl cunoşteau ca un minunat înotător, îl aşteptau să răsară la suprafaţă. Au trecut mai multe clipe, un minut, două, trei - Tosia nu mai apărea...
20
Seara târziu, directorul liceului, Dimitrie Dimitrievici Orlov, apăru pe neaşteptate în casa doamnei Bonin. După câteva minute de conversaţie cu gazda, 25   în faţa lui fu chemat Vania.
352
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
353
Acesta a fost uimit văzând pe jupiterianul director, în cadrul acesta familiar, luându-1 de mână, atră-gându-1 spre sine şi numindu-1 nu după familie, ci cu diminutivul „Vania": 5 - Vania! O mare nenorocire s-a întâmplat pentru părinţii tăi, pentru tine şi pentru noi toţi. Tosia e mort.
Vania auzi cuvintele acestea, dar înţelesul lor, îi rămase încă străin. io       Tosia e mort!
El auzise despre moartea surorii sale Sonia, ştia că oamenii mor; dar aceasta era prima moarte trăită de el.
Şi mortul era Tosia. 15       Şi deodată o durere vie îi străpunse inima.
Tosia e mort! Tosia e mort!
Cu manile strânse la piept, cu ochii rotunjiţi, el se uita la bătrânul director.
Şi iată, ca prin ceaţă, în faţa lui trecu icoana lui 20   Tosia, care, palid, se arunca îndărăt, căzând pe spate, lovindu-se cu capul de colţul unui scaun; şi el auzi vâjâitul toporului şi-1 văzu din nou înfipt, cu o lovitură seacă, în pervazul uşii...
- Vrei să-1 vezi ? - întrebă directorul. 25       Vania plecă tăcut capul în jos.
Directorul îl luă de mână, ieşi cu el pe uşă şi-1 aşeză alături de el în trăsură.
în capela liceului, pe un catafalc negru, între lumânări aprinse, zăcea un chip străin, necunoscut, 30 despre care i se zicea că ar fi Tosia. Un cap mare, enorm de mare, şi alb-verzui privea în sus şi, în colţ, lângă nara stângă, o picătură de sânge îi dădea o expresie de spaimă; o muscă se aşeză pe această mică pată roşie.
Şi Vania, în sfârşit, a înţeles că Tosia este mort, că nu va mai fi niciodată. Un sentiment acut, strivitor de vină, îl fulgeră ca un curent rece, din creştet până în tălpi.
5       A doua zi sosiră părinţii şi descinseră, ca de obicei, la Hotelul Paris.
Iorgu Răutu veni singur în casa din strada Grădinilor. Vania nu-şi dădea seama pentru ce se simţea uşurat că nu venise şi mama. io Tatăl, în haină neagră, părea mai slab şi mai palid. Simplicitatea, fără nici o afectare, cu care vorbea îl impresiona şi mai tare pe Vania.
- Măi băiete, ai să stai aici, mama săraca e bolnavă, nu trebuie s-o turburăm; am să vin să te iau la 15 înmormântare.
Apoi bătrânul intră gârbovit în camera lui Tosia, se aşeză pe divan şi, nemişcat, se uită multă vreme la un carnet lăsat deschis la o pagină pe jumătate scrisă.
20 înmormântarea lui Tosia a fost oficiată cu o mare pompă. Dar Vania nu se gândea decât la mama. Inima lui se strângea de jale pentru suferinţa ei. El o zărise numai din depărtare, când se cobora sprijinită de Iorgu Răutu şi Natalia Chirilovna Voronin, care
25 se şi grăbise să vie la Chişinău îndată ce aflase trista veste.
După câţiva paşi, Smaragda Theodorovna nu mai putu merge; Iorgu Răutu o ridică şi o aşeză în trăsură.
30 Serviciul funebru era slujit de însuşi arhiepiscopul Basarabiei. în sunetele marşului lui Chopin, carul funebru, pornit spre cimitir, era urmat de Iorgu Răutu, care, încovoiat, ţinea strâns de mână pe Vania.
354
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
355
Apoi, după un grup de rude şi prieteni, se înşirau profesorii, elevii liceului, cu directorul şi inspectorii săi în frunte.
Vania, neliniştit, privea la coroana mare de liliac, 5   depusă în numele său pe catafalc, cu inscripţia „iubitului meu frate". Această inscripţie parcă îi arunca o învinuire.
El îşi întorcea mereu capul încercând să vadă pe mama. Dar trăsura era departe şi, numai din când în
io când, la oprirea cortegiului pentru rugăciuni, se auzea un plâns sfâşietor din trăsura cernită.
în faţa groapei, Smaragda Theodorovna a insistat să fie lăsată să se apropie. Coborâtă din trăsură, sprijinită de Iorgu Răutu şi de directorul liceului, ea
15 a fost mai mult târâtă spre sicriu şi când capacul a fost ridicat, inima lui Vania îngheţă la auzul unui răcnet neomenesc, în care abia se putea desluşi apelul disperat: Tosia! Tosia! Şi apoi văzu pe mama inertă, în neştire, ridicată de tata, dusă până la tră-
20   sura ei şi culcată acolo în braţele tatei.
Natalia Chirilovna Voronin, plângând cu hohote, săruta pe Vania, care fusese parcă uitat şi care, cu inima sfâşiată, primea pasiv toate mângâierile şi nici nu auzea ce i se spunea. El repeta mereu acelaşi 25   cuvânt: „Mama! Mama!"
- îndată mergem la dânsa, puiule! - încercă să-1 liniştească Natalia Chirilovna.
Ea îl luă în trăsura ei şi îl duse la Hotel Paris, unde era descinsă şi ea, ocupând o cameră alături de 30   apartamentul soţilor Răutu.
Natalia Chirilovna îl aşeză întâi într-un fotoliu în camera ei şi ieşi să vadă dacă Vania putea fi introdus în camera mamei sale. De după uşă, care dădea
spre apartamentul de alături, se auzeau întâi gemetele şi planşetele înăbuşite, apoi strigăte stridente:
- Dumnezeule, Doamne! Pentru ce pedeapsa aiasta pentru mine ? întâi îngeraşul meu Sonia, apoi
5   Tosia, aşa de voinic şi sănătos, bun şi cuminte! Dumnezeule Doamne, cu ce-ţi sunt vinovată ?
Vocea surdă a lui Iorgu Răutu răsuna nedesluşit prin uşă. El, vădit, încerca să-i aducă o mângâiere. Dar deodată străbătură până la Vania cuvintele gro-w   zave, care i-au sângerat multă vreme inima.
- Nu-i din vina mea! Pentru păcatele dumitale, pentru viaţa dumitale blăstămată, Dumnezeu ne pedepseşte !
- Vino-ţi în fire, femeie, mai avem copii. Iaca, aşii   teaptă amu şi bietul Vania, vrai să te vadă în halul ista ?
- O-o-o! - se auzi un geamăt. A! Dumnezeule ! Uriciosul cela! A luat Dumnezeu pe Sonia şi pe Tosia şi-1 ţine pe hainul ista, care mă priveşte ca un pui de lup!
20 - Taci, femeie! Nu te simţi ce vorbeşti... E mare păcat ce spui. Dumnezeu nu poate ierta aşa cuvinte de mamă...
Vania fugi pe uşă, în neştire, coborî scările şi ieşi în stradă.
25 „Bulevardul", scăldat în soare, îşi clătina uşor vârfurile de ulmi şi salcâmi înalţi, acoperiţi de verdeaţa tânără de mai. Lumina irizată a amurgului învăluia cu razele ei calde contururile catedralei. Dar Vania le vedea pe toate ca întunecate de un nor de fum negru,
30   sub apăsarea unei tăceri grozave şi pline de mister.
Şi el mergea tot drept înaintea lui spre destinul necunoscut.
El se simţi deodată un băieţaş mic, pe un pod pod plutitor, între ţărmuri misterioase; - un cer
C. STERE
înnourat şi apa plumburie dispărea pe sub pod şi reapărea de cealaltă parte, mânându-şi undele spre depărtarea cenuşie; aşteptarea... Ce îl aştepta ?
Anii de copilărie erau sfârşiţi.
Unde avea să-1 ducă noua cotitură a vieţii ?
Partea iii INIŢIEREA
Cap. XIII
„DRACUL ARAB"
5       Ploaia măruntă de toamnă învălea Chişinăul în reţeaua ei rece şi sumbră.
Spre seară, în amurg, mergea de-a lungul aleii mărginaşe a Bulevardului un omuleţ, ciudat împopoţonat într-un palton prea lung, cu poalele târâte
10 prin noroiul străzilor, cu mânecele largi şi lungi, din care manile nu puteau răzbate, şi cu o pălărie mare, aşezată pe gulerul paltonului ca un cort, astfel încât cu greu se putea vedea faţa trecătorului.
Ieşind din Bulevard, la colţ cu strada Moscovei,
75 această siluetă stranie se înfundă în „Tolcioc", înotând în noroiul adânc şi lipicios al străzilor lui nepavate. Luptând cu acest fluviu cleios, omuleţul nici nu băgă de seamă că-şi pierduse în noroi, Dumnezeu ştie unde, galoşii...
20 Apropierea nopţii şi ploaia nu potoliseră încă animaţia obicinuită din Tolcioc - aceste mari „galerii"1 ale sărăcimii. Vreo doi „comercianţi", observând că trecătorul nostru se înfunda în noroiul străzilor fără galoşi, l-au apucat de capătul mânecilor goale,
25 din dreapta şi din stânga, lansând apeluri stridente şi ispititoare:
1 Aluzie la celebrele magazine pariziene - Galerie La Fayette, Galerie Printemps etc. (n. ed.)
358
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
359
- Poftiţi, domnule, în prăvălie, am galoşi, noi-no-uţi parcă făcuţi pentru dumneata. Şi-s ieftini, las numai pentru dumneata.
- Ce galoşi ? Are numai nişte rupturi bortelite. 5   Eu am nişte ciubote mari, intri până în gât în ele şi
nu-ţi pasă de apă şi glod...
Trecătorul, spăriat, se smulse din manile comercianţilor şi porni în fugă la vale, urmat de râsetele şi batjocurile negustorimii din tot Tolciocul.
io La marginea Tolciocului, la hotarul mahalalei româneşti, cunoscută sub nume popular sugestiv de „Broscărie", trecătorul sau, mai bine-zis, navigatorul se opri în faţa unei porţi deschise spre o imensă curte, în care erau împrăştiate, în dezordine, câteva
15 căsuţe joase, sub acoperiş de ţiglă veche, mucegăită, cu pecetea de netăgăduită vetustate.
Trecătorul, cuprins de timiditate, se opri nehotărât. Toată curtea nu era decât o mlaştină de noroi stătut, care răspândea o duhoare greţoasă. Şi căsuţele
20 cu ferestruicile lor mici, oarbe, din care numai prin una răzbătea o lumină scundă, aveau un aspect prea puţin ospitalier.
- Unde şede aici domnul Manin ? - întrebă, în sfârşit, trecătorul misterios, fluturându-şi printr-un
25 gest implorator capătul gol al mânecii, adresându-se unei bătrâne, care, ridicându-şi fustele până la genunchi, deasupra unor galoşi enormi, ca nişte luntre, se îndruma cu curaj spre poartă în oceanul odorant din curte:
30 - Manin, ce fel de Manin ? Ce este el ? - întrebă femeia, scoţând cu greu luntrea piciorului drept din noroi, pentru ca să-şi poată menţine echilibrul în timpul conversaţiei.
- Porfirie Nicolaevici Manin, corespondentul „Foişorului" - răspunse trecătorul.
- A, Dracul Arab (Bess-arab), iaca în casa aceea din fund, unde se vede lumină! - arătă cu cotul bă-
5   trâna după o aruncătură bănuitoare de ochi asupra interpelatorului şi cârmi spre o altă căsuţă din curte.
Impresionat de aspectul curţii, nu mai puţin de privirea bănuitoare a bătrânei, navigatorul porni şi el prin pasta cleioasă spre ochiul de lumină din fund. io       La uşă, la trei lovituri discrete, dânsul fu salutat de grohăitul unei voci răguşite:
- Care dracu e acolo ? Ce sunt fanaberiile1 astea ? Intră!
Din prag, se putea vedea, la lumina unei lămpi 15 afumate, scriind la o masă - pe care erau îngrămădite farfurii, pahare de ceai, bucăţi de pâne printre cărţi, jurnale, obiecte de toaletă şi ustensile de bucătărie -un om cu un cap disproporţionat faţă de un trup prea scurt; cu o faţă palidă, fără un pic de sânge, ca o mască 20 galbenă în mijlocul părului cărunt al bărbii şi al capului, prin care străbăteau ochi negri, neliniştiţi, cu o expresie de iritaţie şi de grozavă oboseală.
Un divan spart, care, din burta-i prăbuşită, îşi etala umplutura mucegăită, şi câteva scaune disparate 25   complectau mobilierul.
- Ei ? Ce cauţi ? - întrebă supărăcios domnul cărunt, hârjenind nerăbdător pe scaun, cu creionul ridicat în sus.
- Eu sunt Vania Răutu. Mi-a scris Vasilie Vasilie-30   viei Saharov din Odessa.
în faţa unei asemenea primiri, eroul nostru -căci el se ascundea în navigatorul drapat în aceste
1 Fasoane, mofturi (rus.), (n. ed.)
360
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
361
baroce pânze - de-abia şoptea de emoţie şi glasul îi tremura.
- A! Pimperlic! - sări în sus, aruncându-şi creionul, Dracul Arab - poetul care scrie versuri cu apă
5 de trandafir, puiul de năpârcă metamorfozat în mieluşel, conaşul pocăit, care nădăjduieşte să-şi ispăşească păcatele strămoşilor cu dulcegării sentimentale ! Buuun! Hai să-1 vedem! Vino încoace. Ce ai înţepenit acolo la uşă ? io Bietul Vania se uita la picioarele sale, pe care se năclăise noroiul aproape până la genunchi, şi la poalele muiate ale nesfârşitului său palton.
- Ha-ha-ha-ha! - izbucni Dracul Arab la şovăiala lui, strâmbându-şi sardonic gura şi răsucindu-şi
15 colţul bărbii. Ce te-ai împopoţonat aşa ? Conspiraţia ! Desigur, se ţineau băieţii de stradă şi toţi cânii după dumneata! Vei fi speriat şi femeile! Buun! Vino încoace!
- Dar sunt murdar, Porfirie Nicolaevici, mi-am 20   pierdut galoşii!
- Bre, bre, bre, câte fasoane! Apoi noi suntem deprinşi ca să ne aduceţi de sus glodul boieresc. Aşa-i făcut Chişinăul. Pe străzi se scurge noroiul de sus în vale, din cartierele boiereşti spre mizeria Bros-
25 cariei. Aşa-i societatea toată basarabeană. Aşa-i toată Basarabia. De sus se scurg murdăriile boiereşti şi îneacă mizeria din vale. Nu face nimic! Vino aici sau iată „Foişorul" cu opera genială, pentru care am fost plătit două copeici rândul. Şterge-ţi puţin picioarele.
30 Grunea! - se adresă el către o femeie slăbuţă, cu faţa ciupită de vărsat, luminată de nişte ochi cenuşii speriaţi şi îmbrăcată foarte sărac, dar cu o vădită îngrijire pentru decenţă. Grunea! Să primim cu cinste pe musafir. Are să-ţi placă şi ţie, că ştie să se prelingă în
versuri, ca siropul! Ai să verşi lacrimi şi să fii fericită de emoţii nobile. E Pimperlic acela, ştii, puiul de ciocoi din S***, despre care mi-a scris Saharov... A! Trebuie să fac prezentaţia şi dumitale! - se îndreptă $ el către Vania şi declamă întinzându-şi solemn braţul: Agrafena Ivanovna, consoartă eroică, victima amorului nelegitim şi răzvrătită împotriva regimului matrimonial! Ha-ha-ha-ha! Nu face nimic, Grunea! Samovarul nu s-a stins ? Să ne dai câte un pahar de
io   ceai. Ai pus mâna pe un pachet cu tutun ?
- Aduc îndată; ne-a împrumutat Andrei Vichen-tievici. Dar scoate-ţi paltonul!... - se adresă doamna către Vania - daţi pălăria încoace.
Vania se simţi îndată încurajat chiar de tonul vo-
15   cii Agrafenei Ivanovna şi se apropie de masă, strângând mâna „Dracului Arab" şi a doamnei.
Porfirie Nicolaevici Manin a fost unul din naufragiaţii „şeasezeciştilor" - o generaţie de intelectuali din decada a şaptea a veacului. 20 Fiu al unui antreprenor de lucrări publice ruinat, el a fost prins, ca şi amicul său Saharov, de acel curent de răzvrătire cunoscut în străinătate mai mult sub numele cu totul impropriu de „nihilism".
Inteligent şi talentat, el repede s-a distins ca ora-25   tor al întrunirilor studenţeşti. în generaţia sa, un moment, dânsul a fost privit ca o nădejde a viitorului şi înconjurat de un grup de admiratori, cunoscuţi sub numele de „Saint Maninişti".
Această fugară glorie a fost plătită cu ruinarea ca-30   rierei şi cu chinurile vieţii întregi.
Arestat, după vreo doi ani de închisoare, el fusese deportat în nordul provinciei Arhangelsk, într-un orăşel de pescari de pe ţărmul Mării Albe.
362
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
363
10
15
Acolo 1-a urmat, fugind de la soţul ei - funcţionar la una din nenumăratele cancelarii ale Petersburgului -, o tânără femeie care, atrasă şi ea de curentul ideilor noi, frecventa cercurile studenţeşti.
Agrafena Ivanovna - numele ei de familie nu-1 cunoştea nimeni -, admiratoare entuziastă din primul ceas, a rămas credincioasă toată viaţa eroului visurilor sale din tinereţă.
Aruncat între gheţurile mărilor polare, oratorul întrunirilor studenţeşti, în cea mai neagră mizerie, nedisciplinat, încărcat cu o ereditate nenorocită şi destrămat sufleteşte de amintirile unei copilării dezordonate, în care belşugului de parvenit i-au urmat brusc scăderile şi amărăciunile falimentului, Porfirie Nicolaevici Manin n-a dat dovadă de tăria sufletească necesară pentru rezistenţă în faţa cruzimilor şi vulgarităţilor vieţii.
Prins, ca mulţi intelectuali ruşi, de viciul naţional al beţiei, el poate ar fi ajuns foarte repede la abisul de 20 degradare şi descompunere sufletească, dacă Agrafena Ivanovna, prin devotamentul ei şi puterea ei de idealizare, neatinsă de tristeţile realităţii, nu i-ar fi dat acel suport moral pe care el nu-1 găsea în sine însuşi.
Cu înfăţişarea ei ingrată şi sănătatea şubredă, femeia aceasta avea un suflet eroic şi se sacrificase de istov pentru a aduce puţină lumină în această viaţă înnourată.
După sfârşitul termenului de deportaţiune, lui Porfirie Nicolaevici i s-a interzis aşezarea în centrele mari ale imperiului şi, mai cu seamă, în oraşele universitare.
După multe tribulaţiuni şi, în mare parte, graţie stăruinţelor Agrafenei Ivanovna, Manin a fost, în sfârşit, autorizat să se stabilească la Chişinău, unde îsi
25
30
putea asigura o existenţă mai puţin decât modestă în calitate de corespondent pentru Basarabia al „Foişorului" din Odessa, dar mai cu seamă mulţumită energiei Agrafenei Ivanovna, care în curând îşi asigurase o > clientelă în calitate de croitoreasă a elitei feminine din „Broscărie" şi ca meditatoare a copiilor din mahala.
în curând, faima câştigată de corespondenţele semnate „Drac Arab" ar fi putut aduce oarecare ameliorări în existenţa lor, dacă excesele de beţie nu ar fi
io   zădărnicit toate sforţările Agrafenei Ivanovna.
în această căsuţă de la hotarele Broscăriei, Vania a venit pentru prima oară în contact cu marile curente de idei din sânul intelectualităţii ruse şi, pentru prima oară, a fost silit să-şi pună întrebarea despre
15   însăşi legitimitatea existenţei lui.
Exasperat de zbuciumările şi adversităţile vieţii, nemăsurat la vorbă, îndeosebi după două, trei păhărele de „votcă moldovenească" (singura raţiune de a fi a Basarabiei, cum afirma el), „Dracul Arab"
20   nu cruţa pe Vania Răutu, fără să-şi dea seama că avea în faţa lui încă un copil.
- Nu ştiu ce gust a avut şi Saharov pentru un cio-coiaş ? S-a înduioşat de stihurile dumitale sau e recunoştinţa tubului digestiv pentru blidele din Năpădeni ?
25   Dar dumneata ce dracu cauţi aici ?
Astfel a fost începută conversaţia între Vania Răutu şi ilustrul corespondent al „Foişorului". Vania nu ştia ce să-i răspundă.
- L-am rugat pe Vasilie Vasilievici să-mi reco-30   mande pe cineva care să-mi dea sfaturi literare, -
nu îndrăzni el să-şi mărturisească altfel veleităţile de autor - pentru... alegerea cărţilor de citit. La noi la liceu, puţini citesc şi nici nu ştim unde să căutăm cărţi bune...
364
C. STERE
- A! ştiu, ştiu, eşti un coconaş pocăit - dvoreanul penitent al lui Mihailovski, mănânci cozonacul ba-bachii şi ai poftă şi de plăcintă morală, cu brânza în mânecă şi cu sufletul în rai! E plăcut să storci mă-
5 duva ţăranilor din Năpădeni şi să dizertezi asupra materiilor înalte. Buun! Distracţii până la anii de maturitate, când vei şti şi dumneata să mânuieşti presa la Năpădeni. Până atunci, poezele, toamna la Năpădeni, frunze aurite, triunghiuri de cocoare -10   le cunoaştem, le cunoaştem!
- Porfirie Nicolaevici!... Eu nu vreau să storc pe ţărani. Eu vreau să învăţ care este datoria noastră, eu nu vreau să mânuiesc presa...
- Ha-ha-ha-ha! vorbe dulci! Când îţi vei şterge 15   mucii, le vei uita, ştim noi, am văzut! Dar ştii dumneata cum s-a acumulat averea Răuteştilor ? Cum s-au rotunjit Năpădenii dumitale ?
- Tata a moştenit de la bunicul - răspunse înăbuşit Vania - şi apoi a mai cumpărat.
20 - Prin tâlhărie, domnule! Jefuind pe răzeşi, prin judecăţi nedrepte, şi apoi storcând toată vlaga din clăcaşi prin boieresc; iată, vezi nasturele acesta de argint pe bluza dumitale ? E condensat din sângele şi sudoarea generaţiilor de ţărani! Şi crezi dumneata
25 cu poezele şi cu vorbe de căinţă să ispăşeşti ticăloşiile şi impilările de generaţii ?
- Porfirie Nicolaevici, - îl întrerupse în acest moment Agrafena Ivanovna - de ce eşti aşa de crud cu un copilaş ? Ce-i vinovat el de păcatele părinţilor ?
jo De unde ştii ce va mai putea fi el ? Desigur, e un suflet curat.
- Hop şi tu, mironosiţo! - se oţărî „Dracul Arab", dar totuşi se potoli.
Cap. XIV
RĂZBOIUL SI REVOLUŢIA
Vania a fost zguduit de revelaţiunea păcatelor strămoşeşti. El nici nu încerca să discute teza lui Manin. 5   De altfel, acesta ştia, prin documentarea iscusită a părerilor sale şi printr-o logică strânsă, să risipească orice veleitate de obiecţiuni din partea lui Vania.
După mai multe întrevederi, Porfirie Nicolaevici îi dădu lui Vania, recomandându-i discreţie, o carte io   care avea să însemne un hotar în dezvoltarea acestuia - Scrisorile istorice ale lui P. Lavrov (Mirtov), lucrare pe atunci oprită de cenzură.
Cartea aceasta a fost evanghelia a trei generaţii de revoluţionari ruşi. Ea a luminat pentru Vania toată /;   problema morală a vieţii sale.
Unul din primele capitole ale Scrisorilor, sub titlul de Preţul progresului, i-a transpus filipicele „Dracului Arab" în cadrul perspectivelor istorice şi al teoremelor de sociologie. 20 Acolo se arăta datoria enormă ce apasă asupra intelectualilor, faţă de masele muncitoare, graţie cărora au ajuns în situaţia lor privilegiată.
Scrisorile au fost citite împreună cu Moise Roitman. în curând, la discuţiile interminabile, provocate de 25   carte, au fost atraşi Ion Prestea şi Nicolae Pătraşcu, cei doi „ţărani" ai liceului, şi Petea Stan, tovarăş de cameră al lui Vania, în gazdă la doamna Bonin.
366
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
367
Teoriile lui Lavrov n-au fost primite în acelaşi fel de toţi prietenii care se adunau la Vania Răutu şi la Moise Roitman.
In publicistica legală din Rusia, tineretul care nu ie-5 şea din clasele privilegiate, cunoscut chiar în terminologia oficială sub titlul de „declasaţi" (raznocinţi), era entuziasmat pe atunci mai cu seamă de un critic implacabil şi impetuos, care era adevăratul teoretician al nihilismului lui Bazarov - Dimitrie Ivanovici Pisarev, 10   redactorul faimoasei reviste „Ruskoie Slovo".
Pisarev nu vroia să ştie nimic de tradiţie, de religie, de morală, pe care dânsul le califica „superstiţii" şi „prejudecăţi".
In numele „proletariatului intelectual" - termen 15   care de sub pana lui a trecut în literatura mondială -, campionul nihilismului nu recunoştea alte norme de conduită decât cele izvorâte din raţiune şi ştiinţă pură, în serviciul „egoismului luminat".
în numele raţiunii, Pisarev ducea război crunt îm-20   potriva tuturor credinţelor moştenite, care, natural, nu puteau fi decât „superstiţii" şi „prejudecăţi".
Ion Prestea, care, nefiind un „dvorean" şi neavând, după credinţa lui, păcate de clasă de ispăşit, era un adept înflăcărat al lui Pisarev şi jura în numele lui: 25 - Tot ce se poate sfărâma - repeta el după idolul său - trebuie sfărâmat. Ceea ce va rezista la atacul raţiunii şi al ştiinţii îşi justifică existenţa. Ceea ce va cădea în ţăndări nu va fi decât moloz fără coeziune, în orice caz, pentru a distruge toate superstiţiile şi 30 prejudecăţile, trebuie să lovim în dreapta şi în stânga în toate supravieţuirile trecutului, să rămână în picioare numai ce poate trăi. Nu poate izvorî nici un rău din aceasta.
- Dar - obiecta Vania Răutu - avem datoria, înainte de a lovi, să cercetăm dacă şi trecutul nu ne-a transmis ceva ce merită să fie conservat. Nu putem lua răspunderea morală pentru destrucţiunea haotică.
5 - Datoria ? Nu recunosc nici o datorie, - afirma sumbru Ion Prestea - nu am nici o răspundere morală că am fost aruncat în viaţă. Nu datoresc nimănui nimic. Şi munca mea îmi justifică revendicările până la limita puterilor mele. w - Dar nu recunoşti nici filozofia, nici arta ? Un Platon sau un Rafael n-au dat nimic omenirii şi chiar ţie ? - întrebă liniştit Moise Roitman.
- Filosofie ? Baliverne, bune pentru a gâdila pe eunuci. Şi mai presus de toată opera lui Rafael eu
15 pun părechea de ghete nouă care mi-ar apăra picioarele de frig şi de umezeală, iar femeile lui Rafael, cele sfinte şi cele nesfinte, nu sunt bune decât pentru cucoane isterice sau romanţioase.
Şi Ion Prestea, spre a-şi ilustra teza, îşi ridică su-
20   gestiv piciorul cu talpa ghetei găurită.
- Natura - urmă el - nu e nici templu, nici galerie de picturi, ci un atelier şi un laborator şi omul nu-şi justifică existenţa decât prin valoarea sa individuală învederată prin munca lui utilă...
25 Aceste discuţiuni au luat curând, sub presiunea evenimentelor, o nouă întorsătură.
In ajunul războiului ruso-turc, fură concentrate în Basarabia multe trupe şi în Chişinău se stabilise marele cartier general al armatei.
30 In aşteptarea isprăvilor eroice ale oastei imperiale, bătea praznicul din plin, cum în acest tihnit oraş şi în toată Basarabia nu se mai văzuse.
368
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
369
Parăzi, solemnităţi, recepţiuni, baluri, zăngănit de pinteni, străluciri de epoleţi, uniforme brodate în aur, fracuri încrustate de decoraţiuni, rochii decoltate, briliante, perle - tot caleidoscopul de neste-5   mate şi de artistice giuvaiere.
Dar dedesubtul acestora: orgii, excese, abuzuri, malversaţiuni şi chiar crime.
Strălucirile oficiale nu puteau acoperi toate ignominiile.
/ o Gurile rele au şi decernat atunci celor două doamne mai frumoase din aristocraţia locală titlurile de „împărăteasă" şi de „mare ducesă" şi toate rangurile aveau reprezentantele lor în familiile de elită.
Veştile despre o năvălire nocturnă, sub conduce-
15 rea eroilor titraţi, într-o şcoală de fete au răspândit murmure sinistre despre sinucideri, dispariţii misterioase şi drame grozave în sânul familiilor modeste.
Noroiul de sus se scurgea în vale, înecând suburbiile Chişinăului.
20 într-o seară, Porfirie Nicolaevici Manin 1-a întâmpinat pe Vania trompetând imnul războinic al oastei pravoslavnice, ţinând manile pâlnie la gură şi umblând în „pasul de gâscă".
Tram-ta-ta-ta-pam-pam-pam! 25 Tună slava biruinţii.
Bucură-te suflet rus! Tram-ta-ta-ta-pam-pam-pam!
- He, dacă nu eşti suflet rus, - aborda el pe Vania fără măcar să-1 salute - nici slav, eşti însă totuşi fiu 30   al patriei, pravoslavnic şi balcanic şi, desigur, sufletul dumitale saltă de bucurie pentru că oastea pravoslavnică are să vă elibereze de sub jugul Semilunei
- Tram-ta-ta-ta-pam-pam-pam! Are să vă frece ridichea oastea pravoslavnică, mă frate balcanic! încât aveţi să plângeţi după Semilună, dacă providenţa nu va pregăti pentru emancipatori o papară ardeiată, 5   mai straşnică decât cum a fost cea din Crimeea...
„Dracul Arab" era unul din numeroşii intelectuali, care doreau din suflet înfrângerea oastei pravoslavnice, aşteptând de la această înfrângere o nouă eră de reforme pentru Rusia. Pe el îl bucurau dar veştile
io despre destrăbălarea din armată, desfrâul ofiţerilor, abuzurile şi delapidările comandamentului şi malver-saţiunile furnizorilor. Acestea creau tot atâtea şanse pentru înfrângerea Rusiei.
In camera lui, lipsită de ornamente, el afişase pe
n părete o gravură dintr-o revistă, care reproducea tabloul celebru, în care o sentinelă rusă din Balcani, într-o manta zdrenţuită, se preface la postul său, sub gerul crunt al munţilor, într-un bloc de gheaţă, cu inscripţia: în Balcani e linişte!...
20 Când ziarele aduseră vestea despre respingerea cu multe pierderi a primului asalt împotriva Plevnei, Dracul Arab aranja un fel de banchet, în care, dacă piesa de rezistenţă a fost numai un ghiudem foarte sărat şi pipărat, în schimb „votca moldovenească"
25   curgea cu profuziune.
- Frate Pimperlicule! să dai pe gât un păhărel pentru Osman Paşa, liberatorul Balcanilor şi al lumii întregi de ciuma ţaristă.
Nu-i vorbă, veştile despre victoriile ruseşti nu mai
30 puţin motivau recursul la „votca moldovenească" (pentru a „îneca năcazul"; şi în acest caz Dracul Arab isprăvea de obicei cu un scandal, care nu rareori ducea la pugilat şi pricinuia multe necazuri Agrafenei Ivanovna).
370
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
371
10
15
20
Era natural ca aceste dispoziţiuni ale intelectualităţii ruse să se răsfrângă şi în cercul tineretului şcolar din Chişinău, în măsura în care curentele de idei din Rusia pătrundeau până la el.
Dar pe culmile societăţii basarabene atmosfera era confuză, lipsită de orice orientare.
O ciudată repercusiune a războiului asupra psihologiei moldovenilor din Basarabia Vania Răutu a putut-o descoperi la tatăl său.
într-o zi, în timpul vacanţei, Iorgu Răutu făcu lui Vania un semn să-1 urmeze în „cabinet". Acolo, deschizând uşa cămăruţii, unde se afla casa de fier în care îşi ţinea el registrele şi documentele, îi arătă, atârnată pe părete, o gravură veche, tipărită la Iaşi: „Ştefan cel Mare la poarta Cetăţii Neamţului".
- Aista-i Ştefan cel Mare, domn al Moldovei. Acolo sus pe zid, vezi maică-sa care nu-1 lasă să intre în cetate până ce nu-şi răpune duşmanul.
Pentru Iorgu Răutu, ca şi pentru toţi ţăranii din Basarabia, numele lui Ştefan cel Mare aproape singur mai supravieţuia pustiirii vremurilor. Orice ruină, ca şi orice pod mai vechi erau atribuite aici lui Ştefan cel Mare.
Pentru ţăranii moldoveni din Basarabia, care 25 adesea erau întrebuinţaţi la căratul muniţiunilor şi al proviziunilor până la front, războiul a fost un prilej de contact cu Moldova de peste Prut. Contactul acesta n-a adus însă vreo schimbare esenţială în mentalitatea lor. Ei, peste Prut, vedeau pe aceiaşi „naceal-30 nici"1 şi „ghenerari" ruşi în aceeaşi situaţie dominantă, ca si dincoace de Prut.
Şi dacă se minunau că şi „moscalii" (soldaţii) acolo „tot moldoveni sunt şi grăiesc moldoveneşte ca şi la noi", pe de altă parte, constatau că boierii de dincolo au „mai mare putere şi ţărănimea îi mai săracă şi mai 5   apăsată decât pe la noi".
In schimb, în oraşe şi mai cu seamă în mediul intelectualilor, războiul, pentru prima oară, a creat o legătură mai strânsă cu societatea rusă, deşteptând curentele politice şi sociale, care de mai de mult agi-w   tau opinia publică din împărăţie.
Mişcarea revoluţionară, care, de la începutul decadei a opta, câştigă zilnic în intensitate, n-a fost oprită de război. Entuziasmul, mai mult sau mai puţin factice, provocat de el în unele cercuri ale societăţii 15   ruse, a fost de prea scurtă durată.
Dimpotrivă, războiul a arătat reversul medaliei, încât agitaţia revoluţionară pătrundea tot mai adânc şi cuprindea cercuri tot mai largi în masele populare.
Focul revolverului Verei Zasulici a găsit răsunet 20   şi în Basarabia.
In cercul care se aduna la Vania Răutu sau la Moise Roitman, actul tinerei eroine a fost primit cu multă înflăcărare.
Discuţiunile, cu toate divergenţele teoretice din-25 tre Ion Prestea, Moise Roitman sau Vania Răutu, nu împiedicau acordul lor în ce priveşte legitimitatea acestei acţiuni teroriste.
1 Nacealnic (rus.) - conducător, şef (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
373
Cap. XV
SEMINARIŞTI ŞI „ODESSIŢI"
în curând, însă, Vania ieşi din cadrul strict al discuţiunilor prieteneşti de până acuma.
5 în această privinţă, o înrâurire deosebită a avut-o contactul cu „seminariştii".
în lumea şcolară a Chişinăului, de ani îndelungaţi se ducea un război crâncen între „gimnazişti" şi „ seminarişti".
10 Gimnaziştii, adică elevii liceului, în cea mai mare parte copii ai claselor privilegiate şi pentru care învăţătura deschidea toate perspectivele, nu puteau, natural, inspira multă simpatie seminariştilor, băieţi de popă şi dascăli de ţară, condamnaţi să rămână în
15   „tagma duhovnicească".
Diferenţele erau încă accentuate prin faptul că seminariştii, crescuţi şi trăiţi în mediul satelor, se simţeau moldoveni, pe când gimnaziştii erau mai înstrăinaţi şi pierduseră conştiinţa legăturii lor etnice
20   cu masele ţărănimii.
Din această „necompatibilitate de umoare" se năşteau adesea conflicte violente între cele două categorii de şcolari.
Iar seminariştii fiind de obicei mai zdraveni şi deci
25 gimnaziştii de cele mai multe ori înfrânţi, la aceştia din urmă, dispreţul pentru „mojici" se mai alia cu furia neputinţei.
Vania Răutu a legat totuşi cunoştinţă şi prietenie cu un seminarist, Vasile Giurilă, din judeţul Orhei, un băiat blond, de vrâsta lui, cu luciri de oţel în ochi.
După primele sondări şi încercări de discuţie, 5   Vania Răutu în curând şi-a dat seama de tăria intelectuală şi morală a noului său tovarăş, despre inteligenţa lui vie, ca şi de caracterul său.
Dar lucrul mai de seamă era că Vasile Giurilă aducea o notă cu totul nouă. io Prietenii lui Vania Răutu din liceu, chiar fără excepţie pentru Prestea şi Pătraşcu, dacă nu se simţeau rusificaţi pe deplin, se credeau mai presus de distinc-ţiunile naţionale, revoluţionari internaţionali, cetăţeni ai lumii.
/5 Niciodată Vania Răutu n-a putut uita prima seară, când la discuţiunile cenaclului de liceeni au luat parte şi Vasile Giurilă cu alţi doi seminarişti.
Vania Răutu a dat atunci cetire unui număr al foii revoluţionare clandestine, tipărită în străinătate, 20   „Vperiod" (înainte).
Articolul de fond (atribuit directorului revistei, P. Lavrov, autorul Scrisorilor istorice), cu multă căldură predica datoria, pentru orice revoluţionar şi chiar pentru orice intelectual conştient de misiunea 25   ce-i pune pe umeri istoria, de a „merge în popor".
Un revoluţionar, scria P. Lavrov, trebuie să apară în ochii ţărănimii dezbrăcat de orice vestigiu de privilegii sociale. Trebuie să vie în sânul maselor ca un muncitor, câştigându-şi viaţa prin muncă fizică. Nu-30 mai aşa poate el inspira încredere şi răspândi evanghelia revoluţionară printre muncitorii satelor.
- Dar cum aveţi să mergeţi voi în popor f - întrebă deodată Vasile Giurilă. Credeţi că e destul să vă puneţi un suman în spate şi opinci în picioare ?
374
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
375
Dar nici nu ştiţi măcar să grăiţi mai omeneşte în limba lor!
- Dar ţăranii nu sunt şovinişti! Apoi nu se cer prea multe cunoştinţe lingvistice ca să le poţi vorbi;
5 şi, la urma urmei, înţeleg şi ei puţin ruseşte, - obiectă hotărât Moise Roitman. Apoi, socialismul poate birui prin simpla înfrăţire a muncitorilor, fără deosebire de caracter etnic sau religie, împotriva burgheziei internaţionale. O societate nu poate fi dar clădită mai
10 liberă şi mai fericită decât pe o temelie anaţională.
- Bine! - răspunse atunci Giurilă. Dar Lavrov spune că ţăranul nu trebuie să te privească ca pe un străin. Şi cum te va privi el, când îi schimonoseşti limba? Şi apoi, nu te înţelege şi nici nu-1 înţelegi.
11 Ce ? Credeţi voi că un popor e ca un sac de păpuşoi: l-ai turnat sub piatra morii istorice şi iese făină sau păsat ? Apoi, pentru ce o mie de ani Europa a fost învelită în întuneric după căderea Imperiului Roman ? Pentru ce a trebuit să treacă o mie de ani
20 până ce s-au închegat din dărâmăturile civilizaţiei antice popoare noi, cu limbă nouă şi cu suflet nou ? Priviţi ce se petrece la noi în Basarabia: nemernicia de sus, sălbătăcia de jos! Nici o rază de lumină nu poate pătrunde în întunericul satelor din cauza stra-
25 tului impermeabil, pe care îl formează cultura străină a intelectualilor noştri. Şi în zadar citiţi şi discutaţi aici, revoluţia nu se poate face fără mase, iar masele nu pot urma nişte avortoni intelectuali, care nu sunt în stare să le aducă lumina civilizaţiei
30   în forma accesibilă lor.
Odată cu discuţiunile aprinse de problemele ridicate de acest fiu de popă, Vania Răutu vedea lămurit că dinaintea lui se deschideau perspective nebănuite până atunci.
Marii „narodnici" ruşi - Gleb Uspenski, Zlato-vraţki, Zasodimski, Eliseev, poetul Nekrasov - cântau slava ţăranului rus, predicau apropierea de el. Dar ţăranul moldovan din Năpădeni, din Cerleni, 5   din Ciripeni, din Solonţi, pe care-1 cunoştea el, Vania, nu era ţăranul rus. Nu numai că vorbea altă limbă decât cea rusească, nu numai că se afla pe o altă treaptă de cultură, dar avea şi altă mentalitate, şi alt suflet. Cum dar s-ar fi putut apropia de acest suflet io   el, Vania Răutu, care nu cunoştea nici trecutul lui şi nu văzuse până atunci nici o singură carte scrisă în limba lui (afară de Biblie) ? Iar din literatura lui nu cunoştea decât cântecele auzite de le evreul Lemeş ? La liceu, la cursul de geografie, despre români şi 15   România el aflase doar atâta:
Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei. Capitala: Bucureşti; populaţia: trei milioane şi jumătate de locuitori, în majoritate români. Produce porumb, prune uscate şi vin acru... 20 Iar profesorul Şimanschi, mare slavofil, a încercat odată chiar să dovedească că „moldovenii" sunt slavi romanizaţi, datori deci să se întoarcă la matcă!
în afară de aceste elucubraţiuni, numai insultele şi batjocura Marincăi Scârnăvie, vecinie exasperat 25   împotriva „rrromanilor", aduceau aminte băieţilor de liceu despre originea lor!
O nouă împrejurare a lărgit încă cercul de viziune al cenaclului lui Vania Răutu şi a aşezat pe altă temelie întrunirile lui. 30       Aceasta a fost cunoştinţa făcută de Vania cu „odessitii".
După moartea lui Tosia, starea sănătăţii Smaragdei Theodorovna impusese soţilor Răutu o călătorie în străinătate. Vara aceea au petrecut-o în munţii Elveţiei.
376
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
377
Costea şi Maşa au fost lăsaţi în grija coanei Anica Braşevan, fostă Mesnicu, iar pe Vania, Natalia Chirilovna Voronin îl luă la Odessa, unde soţii Voronin aveau închiriată o frumoasă căsuţă pe malul Mării Ne-
5   gre la „Fontan" - celebra suburbie de vile a Odessei. Natalia Chirilovna, foarte afectuoasă şi întotdeauna drăguţă cu Vania, nu-1 stingherea întru nimic, încât el, aproape în fiecare zi, putea merge în oraş, de care „Fontanul" era legat cu o linie de tramvai.
io Vasilie Vasilievici Saharov, acum un „vechi student", cu o mustăcioară subţire şi cu o bărbuţă neagră încreţită, a introdus pe Vania într-o lume nouă; între altele, 1-a prezentat Verei Nicolaevna Marmarov, care, în urmă avea să aibă un rol atât de însemnat în
15 viaţa lui Vania. Pe atuncea ea era o foarte tânără şi delicioasă fetişcană de abia şaptesprezece ani, cu un bogat păr blond buclat, cu ochii albaştri senini şi adânci, ca lacuri de munte, şi cu un zâmbet care prin el însuşi lumina şi aducea bucurie tuturora.
20 Dar, pentru moment, un mai mare interes prezenta pentru Vania legătura cu fraţii Goncev - Grişa şi Polia -, elevi ai liceului din Odessa, unde fuseseră transferaţi, după permutarea la Curtea de Apel din Odessa a părintelui lor, un înalt şi integru magistrat.
25 Fraţii Goncev, deşi numai cu puţin mai în vrâstă decât Vania, erau mult mai avansaţi decât el în atmosfera revoluţionară.
Ei îşi puteau procura regulat publicaţiunile clandestine şi formaseră şi dânşii un cerc la care luau parte
30   elevii şi elevele din şcolile secundare din Odessa.
Sub direcţia Verei Nicolaevna Marmarov - cunoscută în cercurile tineretului revoluţionar sub porecla de „tovarăşul Undina" -, aveau loc aproape în fiecare sărbătoare şedinţe de „autoinstrucţie", în care
se discutau atât cele citite în comun, cât şi evenimentele politice la ordinea zilei.
Din pricina lui Vania, a fost pusă într-o şedinţă şi problema naţională. 5       Bineînţeles, „odessiţii" erau cu toţii internaţionalişti şi nu recunoşteau nici o însemnătate factorului etnic.
- Barierele pe care deosebirile naţionale le ridică între popoare - afirma Polia Goncev, un băietan
io foarte lung şi foarte subţire, cu un cap cu trăsături fine, care contrasta cu vocea adâncă şi puternică de bas de adolescent - toate îngrădirile acestea, care rezultă din mulţimea de limbi, stau în calea progresului; din ele izvorăsc conflicte şi războaie, care asigură
15   dominaţiunea exploatatorilor şi a opresorilor.
- Nu deosebirile de naţionalitate şi de limbă produc conflicte şi războaie - obiectă cu multă vioiciune Vania. Nu s-au războit oare între ele, veacuri îndelungate, diferitele stătuleţe germane şi republici
20 italiene, cu toată comunitatea de origină etnică şi de limbă ? Iar Franţa, cu bretonii, normanzii, provensalii, catalanii şi bascii ei, nu mai puţin formează o unitate armonioasă. Nu poate fi monotonie şi uniformitate, acolo unde este viaţă. Toată bogăţia naturii izvorăşte
25 din varietatea formaţiunilor organice. Şi civilizaţia, ca un produs armonios al omenirii, presupune, ca o condiţie neînlăturabilă, colaborarea dintre geniile atât de variate ale marilor naţiuni. Naţiunea engleză, ca şi cea franceză, germană, italiană sau spaniolă, tocmai
30 mulţumită deosebirilor dintre ele, au adus fiecare un prinos nepreţuit la tezaurul comun al civilizaţiei umane. Deznaţionalizarea unui popor îl transformă întotdeauna într-un corp inert, într-o greutate moartă care se va pune în calea propăşirii mondiale.
378
C. STERE
Vorbind, Vania parcă avea înaintea ochilor săi satele moldoveneşti oropsite din cotitura Năpădenilor.
„Tovarăşul Undina" asculta cu multă atenţie argumentele lui Vania. De mai multe ori ea se ridicase
5   de pe scaun, apoi iarăşi se aşezase, desf ăcând şi încheind din nou cureaua bluzei sale. La sfârşit, ea păşi hotărât spre Vania şi-i întinse mâna cu acel gest de „bun camarad", care-i era caracteristic, declarând: - Tovarăşe Pimperlic! (spre a se conforma nor-
10 melor de „conspiraţiune", Vania fusese prezentat sub această poreclă). Chestiunea pe care o ridici mai trebuie discutată, pentru ca să putem pune de acord interesele culturii naţionale cu necesităţile revoluţiei sociale.
15       Vania era în al şaptelea cer.
Astfel a fost hotărâtă colaborarea odessiţilor cu chişinăuţenii, s-au stabilit mijloacele de comunicaţie şi Vera Nicolaevna s-a angajat să asigure „adresele conspirative".
20 Vania Răutu a conceput imediat un plan grandios al organizării „cercurilor de autoinstrucţie" în toată regiunea din sud-vest, în scop de a pregăti cadrele Revoluţiei.
în acest sens, el şi-a primit „mandatul" din par-25   tea odessiţilor pentru Chişinău.
Cap. XVI
„ZWEI SEELEN WOHNEN, ACH! IN MEINER BRUST"1
Vania se întoarse la Chişinău după sfârşitul va-5   canţei, socotindu-se „luptător înregimentat în marea oaste a Revoluţiei mondiale".
Şi, la vrâsta de patrusprezece ani, în noua lui ipostază de „revoluţionar mondial", el vedea viaţa în altă lumină şi în altă perspectivă de cum o văzuse 10   băieţaşul din Năpădeni sau ca „Puşkin" al şcoalelor din Chişinău.
De fapt, însă, el rămăsese tot sensibilul pupil al Irinei din Năpădeni, precum şi visătorul şi expansivul „Puşkin" din Chişinău.
n în gazdă la doamna Agripina Bonin, era foarte fericit pentru că avea alături de dânsul acuma pe Costea care se înscrisese în clasa pregătitoare a liceului. Vania îi sacrifica multă vreme, ca să-i uşureze transplantarea din Năpădeni şi aclimatizarea în me-
20 diul şcolar. Se credea dator să ferească pe Costea de suferinţele prin care trecuse el însuşi sub oblăduirea lui Tosia.
1 „Ah! Două suflete-mi sălăşluiesc în piept" - celebru vers din Faust de J.W. Goethe. Aici, în traducerea lui Ştefan Aug. Doinaş (Goethe, Faust. Partea I si Partea II, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 77).
380
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
381
10
15
Şi îl bucura nespus dragostea pe care o manifesta cu fiecare prilej bunducul său de frate, drăgăstos, dar îndeobşte tăcut şi puţin expansiv.
L-a dus îndată în casa Lungeştilor, pe care continua să o frecventeze, cu toate că Saşa Lungu nu avea nici o înclinaţiune spre preocupări literare sau ştiinţifice şi mai puţin spre cele revoluţionare.
Numai surorile lui - mai cu seamă Tania - s-au arătat accesibile propagandei. Tania citea cu multă silinţă toată „literatura" revoluţionară pe care i-o dădea Vania şi asculta povestirile lui, ca fermecată, cu ochii scânteietori, cu umerii ridicaţi în sus spre gâtul ei scurt, cu faţa întotdeauna aprinsă.
El se simţea acasă la el şi mulţumit în sânul familiei Lungu şi în intimitatea cu Costea. Dacă el ar fi urmat numai îndemnul firii sale, nu s-ar fi despărţit niciodată de acest mediu.
Dar acum conştiinţa nu-i dădea răgaz. Ea nu-i mai permitea nici cele mai simple şi nevinovate plăceri. Mustrările de cuget îl chinuiau pentru orice petrecere sau distracţiune pe care şi le îngăduia.
Discursurile lui Porfirie Nicolaevici Manin - în lumina învăţăturilor lui Lavrov, Dobroliubov şi Mihailovski - îl încărcau personal şi direct cu răs-25 pundere pentru generaţiile de boieri asupritori şi împilatori din Năpădeni. El nu putea dar găsi echilibru sufletesc, nu putea fi împăcat cu sine însuşi, dacă nu ispăşea păcatele strămoşilor prin jertfa de sine, sfărâmând orice solidaritate cu „clasa împilatorilor", din care ieşise.
Vania Răutu, cu firea lui entuziastă, biruindu-şi dar dispoziţiunile pentru o viaţă tihnită în sfera preocupărilor pur ştiinţifice şi literare, păşi cu hotărâre pe calea pe care îl mâna „conştiinţa bolnavă" de „pocăit".
20
30
La prima întâlnire a prietenilor, care a avut loc la Moise Roitman, Vania comunică propunerile odessiţilor şi făcu apel la conştiinţa lor de „proletari intelectuali".
5 Privind în jurul lui, el avu inspiraţia să declame celebra poemă de Turgheniev, evocarea imperativului de conştiinţă revoluţionară;
- Văd o imensă clădire. In faţada ei e deschisă o portiţă îngustă. Dincolo, întuneric intens. Pe prag stă
io o tânără copilă. Din adâncimile întunericului suflă o voce glacială şi înceată: „Ştii tu, care vrai să treci peste acest prag, ce te aşteaptă? - Ştiu ! răspunde copila. Frigul, foamea, ura, dispreţul şi bula, închisoarea, suferinţa poate şi moartea ? - Ştiu. Sunt gata. - Şi din
15 partea părinţilor şi prietenilor de ieri? - Ştiu! şi din partea lor. - Eşti gata şi la crimă? Copila îşi plecă smerit capul: - Sunt gata chiar pentru crimă! După o clipă de tăcere răsună din nou vocea surdă: Intră!" Copila trece acest prag şi un văl gros cade în urma ei...
20 Vania, adânc emoţionat, puse prietenilor săi întrebarea:
- Sunteţi gata să suferiţi ura şi prigonirea ? Să vă jertfiţi viaţa ? Sunteţi gata şi pentru crimă ?
A urmat un moment de tăcere. Apoi, palizi, co-25   piii au răspuns cu toţi, ba chiar „egoistul" Ion Prestea mai hotărât decât ceilalţi:
- Suntem gata!
Astfel a fost constituită la Chişinău prima celulă revoluţionară din care făceau parte, alături de cuco-30   naşul din Năpădeni Vania Răutu, „jidanul" Moise Roitman, „ţăranii" Ion Prestea şi Nicolae Pătraşcu şi „teologii" Vasile Giurilă şi Andrei Găină.
In curând, funcţionau la Chişinău nu mai puţin de şaptesprezece celule, din care făceau parte elevii
382
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
383
din seminar, din şcoala reală, din liceul de fete şi câţiva gimnazişti, mai cu seamă dintre elevii evrei.
Creator a şaptesprezece focare de viitori eroi ai revoluţiei mondiale, Vania Răutu se repezi în cele din-5 tâi două zile de sărbători consecutive la Odessa, să-şi comunice triumful Verei Nicolaevna Marmarov.
Acolo, la gazda „conspirativă", el dete peste un tânăr păros, sumbru şi tăcut, care fierbea ceva pe o lampă de spirt şi se uita chiorâş la Vania, frecându-şi io   cu dosul mânii vârful nasului.
- Aş vrea să pot vedea pe Vera Nicolaevna Marmarov - îi declară timid Vania.
Părosul îl privi cu ostilitate, scuipă cu dispreţ în lături pe jos şi-i răspunse: 15       - N-o cunosc.
Vania a rămas cu gura căscată:
- Cum n-o cunoaşteţi ? Am fost împreună la Polia Goncev şi dânsa m-a prezentat, eu sunt Vania Răutu, membru în comitetul cercurilor de autoinstrucţie
20   din Chişinău.
Părosul scuipă cu un dispreţ superlativ şi, dându-şi cu putere o lovitură cu dosul mânii în nas, se oţărî:
- Nu cunosc nici pe Polia al dumitale, dracu' ştie cum îl cheamă, nici pe Vania ducă-se pe pustiu,
25   de unde o fi, nici cercul de idioţi care te-a putut alege în vreun comitet. înţelegi ?
- Dar îmi spuneaţi cu toţii Pimperlic.
- Pe tovarăşul Pimperlic îl cunosc şi-mi pare rău că nu ştie abecedarul conspiraţiunii...
30       Vania înţelese, în sfârşit!
- Aş vrea să văd pe tovarăşul Undina, - spuse el ruşinat.
- Am să-i comunic! La ora unsprezece şi douăzeci şi cinci vei avea răspunsul în faţa vitrinei magazinului
Toinet din strada Richelieu. Cât e just ceasul la dumneata ? Eu sunt Marat.
Cu mult înainte de ora fixată, Vania se plimba nervos pe lângă magazinul de mobile din strada s   Richelieu, privindu-şi ceasul la fiecare două minute şi pândind în toate părţile apariţia nădăjduită a Verei Nicolaevna.
Fix la momentul stabilit, îl zări pe „Marat" şi se aruncă radios spre dânsul. io       Dar părosul şi sumbrul conspirator se strâmbă aşa de feroce la dânsul, parcă gata să-1 înghită, încât bietul „tovarăş Pimperlic" încremeni pe loc.
- In faţa vitrinei! - îi şuieră fioros Maratul conspirativ şi trecu înainte. 15       Vania, simţindu-se ca un câne bătut, se postă umil „în faţa vitrinei".
Peste câteva clipe i se alătură şi conspiratorul, făcându-se că admiră mobilele expuse, şi-i furişă în mână un bileţel: 20       - Conspiraţia e prima datorie a revoluţionarului, - îi şopti dânsul, clocotind.
Vania citi bileţelul: „Ora patru jumătate; bulevardul Nicolae, pe bancă, lângă statuia Ecaterinei".
îmbujorată de adierea vântului marin de toamnă, 25 sub căciulită ei de astrahan negru, care nu-i putea stăpâni buclele blonde, strângându-şi bărbia în gulerul tot de astrahan al paltonaşului care-i învelea silueta feciorelnică, tovarăşul Undina salută cu gravitate pe tovarăşul Pimperlic. 30 Sub cerul senin, razele soarelui de apus se restrângeau pe tot întinsul mării în mii de luciri sclipitoare.
Rezemaţi de balustradă, cu faţa spre nesfârşirea undelor verzi, scânteietoare şi înspumate, conspiratorii
384
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
385
discutau problemele de organizare ale „cercurilor de autoinstrucţie".
Raportul tovarăşului Pimperlic aprobat, planul de expansiune în celelalte centre şcolare stabilit, to-5   varăşul Undina întrebă :
- Ai citit pe Karl Marx, tovarăşe Pimperlic ? -şi ochii albaştri, mai adânci ca marea şi mai senini ca cerul, îl priveau cu gravitate.
Tovarăşul Pimperlic, de ruşine, se făcu mai roş io   ca macul şi abia putu bolborosi:
- Nu l-am citit încă, Vera Nicolaevna. Mă tem că nu-1 voi putea încă înţelege...
- N-ai studiat încă economia politică ? Vania lăsă în jos capul în tăcere, strângându-şi
15   manile la piept.
- Câţi ani ai ? - îl interogă severul tovarăş Undina.
- Aproape... cincisprezece, - îngăimă vinovat interogatul.
- Pentru Capital, e încă prea devreme, - hotărî 20   încercatul tovarăş Undina, de pe piedestalul celor
şaptesprezece ani. - Dar cel puţin Manifestul comunist trebuie să-1 citeşti. Ţi-1 voi procura eu. Numai atunci vei şti pentru ce ne jertfim noi...
Globul inflamat al soarelui se scufunda în abisul 25   mării, aprinzând mii de făclii roşii printre încreţiturile întunecate, cu panaşele lor albe.
Vania, ridicat deasupra lutului pământesc, transfigurat de fericire negrăită, prindea în adâncimea ochilor albaştri reflexul flăcărilor solare... 30       Pojarul mistic aprins în sufletul lui Vania Răutu de acest reflex nu a mai fost stins.
Dar lutul pământesc îl trăgea în jos.
Acum, şi mai mult el simţea mustrări de cuget şi vedea o scădere morală în fiecare ceas de veselie ne-35   vinovată petrecut în sânul familiei Lungu.
Mai cu seamă dacă îl ispitea cu o prăjitură incorigibila Tania, care avea darul să prefacă pe ferocele revoluţionar în copil sentimental şi blajin prin nişte mijloace ridicol de simple: cu o furculiţă băgată în 5 buzunar, pe care Vania pe neaşteptate o găsea acolo în mijlocul unei conferinţe, cu un ghem de lână roşie aninat la spate, care stârnea ilaritatea obştească sau cu schimonosiri şi pastişâri de gesturi şi de cuvinte ale membrilor cenaclului.
W       In iarna aceasta Vania s-a simţit însă vinovat de o scădere mai gravă.
Pentru trecerea în clasa a cincea, Iorgu Răutu dăruise lui Vania, de ziua lui, un ceas de aur, un superb „Patek" cu repetiţie, care, la presiune, vestea ora în 15   sunete armonioase, fără să te mai uiţi la cadran.
Vania era grozav de mândru de acest „Patek cu certificatul fabricantului", cum nu-1 aveau nici profesorii. El mereu îl scotea din buzunar, la curs şi în stradă, şi nu se mulţumea să vadă ceasul, dar îl făcea 20   să şi bată ora, mai ales dacă cineva o putea auzi.
In subsolul unei case dărăpănate din strada Mihai-lovsca se găsea o mică papetărie, cu accesul direct din stradă prin câteva trepte de piatră, roase de vreme, în această papetărie, condusă de o femeie fără 25 vrâstă, palidă şi extrem de slabă, Vania obişnuia să se aprovizioneze cu caiete, creioane şi peniţe, primit fiind întotdeauna cu atenţie deosebită ca un „client serios".
Intrând în prăvălie într-o zi, Vania după ce-şi făcu 30   „Patekul" să bată ora, observă pe patroană plângând cu hohote, cu capul rezemat de tejghea. La intrarea muşteriului, ea îşi vârî batista în gură şi numai umerii i se cutremurau; nemişcată, cu ochii încercuiţi de
386
C. STERE
dungile roşii ale genelor inflamate, ea parcă privea din abis şi nici nu vedea pe Vania.
- Ce s-a întâmplat? De ce plângi? - întrebă Vania, băgându-şi stingher „Patekul" în buzunar.
5       Era o vulgară şi jalnică poveste a micilor mizerii. Soţie de funcţionar bătrân şi paralizat, a cărui pensie nu era îndestulătoare pentru a întreţine o familie cu doi copii în şcoală, biata femeie se zbătea cu micul ei comerţ, să îngrijească pe bolnav şi să dea
io învăţătură copiilor; o poliţă de două sute de ruble protestată şi investită cu formula executorie ameninţa cu ruina desăvârşită, cu soţul lăsat pradă boalei cumplite, cu copiii aruncaţi în stradă...
Vania se simţi ca trezit dintr-un vis fascinant şi urât.
15 Cu mâni tremurătoare, el descheie mantaua cu bumbi de argint, scoase ceasul din buzunar, îl aruncă cu lanţ cu tot pe tejghea şi fugi, spunând doar în treacăt:
- Luaţi! Costă de trei ori mai mult...
El văzu numai abisul ochilor negri înspăimântaţi 20   de bucurie şi două braţe scheletice aruncate în lături.
Peste puţin timp, doamna Bonin observă dispariţia ceasului. Dar toate investigaţiunile şi insistenţele ei au fost zadarnice. Vania tăcea.
Astfel Agripina Ivanovna a fost silită să scrie la 25 Năpădeni.
O scrisoare, foarte acidă, a Smaragdei Theodorovna 1-a făcut să plângă, dar nu i-a descleştat gura.
Pe la papetăria din strada Mihailovsca Vania nu a mai dat.
30 Cu mult mai târziu, Iorgu Răutu reuşi să răscumpere ceasul din amanet şi avu generozitatea să-1 restituie lui Vania.
Cap. XVII
PAVLUŞA BRAŞEVAN
La Năpădeni îl aşteptau pe Vania Răutu noi încercări.
5 Smaragda Theodorovna, la vrâsta de aproape treizeci şi cinci de ani, cu silueta îngreuiată, cu trăsături aspre şi cu privirea severă, se cristalizase desăvârşit ca matronă temută a societăţii judeţene.
Ea părea resemnată, după pierderea lui Tosia, şi W   cu atât mai mult se consacra îngrijirilor pentru Maşa -la opt ani, o fetiţă care promitea mult ca frumuseţe, o fire ascunsă şi insinuantă, apăsată de o dragoste geloasă şi intolerantă.
Pentru Vania Răutu a fost o surpriză de a găsi 15   instalat în camera lui pe Pavluşa Braşevan, invitat anume de Smaragda Theodorovna, cu nădejdea influenţei bune din partea lui asupra lui Vania.
Influenţa exercitată de Pavluşa, din nenorocire, se îndreptă cu totul în altă direcţie decât cea dorită 20   de Smaragda Theodorovna.
Pavluşa Braşevan, acum un tânăr „domn" cu pretenţii la eleganţă, era foarte popular în mediul cucoanelor bătrâne, ca băiat cuminte şi serviabil, cu idei sănătoase şi maniere bune; iar în acel al duduilor ti-25 nere - pentru înfăţişarea lui plăcută, cu toată culoarea măslinie a feţii.
388
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
389
La pragul celor douăzeci de ani, cu mustaţa mică ce-i umbrea buza şi cu mari ochi negri, dânsul era şi un profesional răpitor de inimi în sânul tineretului feminin din domesticitate - având şi multe aventuri 5   printre femeile şi fetele din sat.
Din prima zi, el începu să-şi bată joc de „candoarea de porumbiţă" a lui Vania.
Amintirile lui Vania Răutu au rămas apăsate din copilărie de o icoană urâtă. io       La şase ani, după măritişul Irinei, îngrijea de el bona Mina, sub înalta directivă a Margaretei Jozefovna.
Aceasta din urmă nu găsea necesar să se jeneze prea mult faţă de „un copil care nu înţelege încă nimic" şi adesea parcă găsea o deosebită plăcere să nu-şi 15 dosească faţă de Vania detaliile de toaletă. Inconştienţă sau poate şi perversitate de femeie nesocotită de bărbaţi - ea se plimba de multe ori prin camera lui Vania numai într-o cămaşă scurtă, care, la orice aplecare sau gest mai viu, dezvelea peisagiile dezolante 20   ale anatomiei ei de cărnuri veştede.
Vania, în aceste ocaziuni, era totdeauna prins de un dezgust violent, dar şi de o neînţeleasă surescitare.
Ii era scârbă şi, în acelaşi timp, nu se putea stăpâni să nu urmărească evoluţiunile Margaretei Jozefovna, 25   la pânda noilor revelaţiuni.
Vania Răutu - crescut de mama Irina, care nici ea nu făcea multe fasoane faţă de el, trăit în mijlocul copiilor de ţărani, care nu cunoşteau nici îmbrăcăminte complicată, nici nu se fereau să se scalde băieţi 30 şi fete împreună - nu era un copil de o „inocenţă" cristalină, pentru care să fi existat vreun mister feminin impenetrabil.
De altfel, în mediul rustic, în raporturile simple de la ţară, ca şi în traiul printre animale domestice, el
nu avea nevoie de iniţiere specială în ce priveşte procesul vieţii.
Dar faţă de Irina, faţă de Ilenuţa şi în urmă faţă de prietenele sale, eleve ale liceului din Chişinău sau 5 Odessa, el niciodată nu se simţea stingherit sau tulburat de contactul feminin. Chiar episodul romantic cu Aniuta Burlacu fusese cu desăvârşire străin de senzaţiuni impure.
Reminiscenţa peisajelor sahariene dezvelite de io Margareta Jozefovna rămânea un fapt izolat, fără nici o legătură cu celelalte raporturi ale lui faţă de sexul frumos.
Amintirea lor îi provoca numai un sentiment de aversiune, ca aspectul unei tumori urâte. 15 Lui Pavluşa Braşevan parcă i-ar fi făcut plăcere să atragă atenţiunea lui Vania asupra detaliilor de anatomie feminină şi să-1 lumineze asupra proceselor fiziologice.
Vania se simţea îngrozit şi revoltat de aceste indis-20 creţiuni, dar, în acelaşi timp, începu să-şi dea seama că şi femeile au picioare sub clopotul fustei, căuta să surprindă dezvelirea gleznei sau pulpei la o mişcare mai vie şi să urmărească curbele siluetei şi contururile tăinuite ale sânilor feminini. 25 Intr-o noapte, însă, pedagogia lui Pavluşa Braşevan a întrecut măsura.
Prin domesticitatea Năpădenilor se găsea pe atunci şi Pelaghia, o fată de vreo optsprezece ani, foarte voinică, cu forme sculpturale, deşi figura îi era foarte oare-30   care, cu trăsături banale şi o carnaţie spălăcită.
Nu era greu de ghicit pentru Vania că Pavluşa Braşevan o urmărea cu asiduităţile lui şi că fata nu rămânea insensibilă faţă de acest cuconaş întreprinzător.
390
C. STERE
în acea zi, Pavluşa prevenise pe Vania de cu seară că Pelaghia va veni în camera lor:
- înţelegi ? - îi spuse el. Ea doarme în subsol cu celelalte slugi şi sub paza cerberului de Margareta 5 Jozefovna, care crapă de ciudă că nici un bărbat nu vrea să se uite la ea şi mănâncă de vii pe toate fetele drăguţe. Pelaghia vrea să se furişeze aici. Dar nu ştiu ce să fac cu tine ? Pentru prima oară, are să-i fie ruşine; apoi nici mie nu-mi place să bâjbâi prin întune-
10 ric. Are un corp aşa de frumos! Şi ar fi bine să stai dincolo de uşă, pentru mai multă siguranţă...
Vania îngheţă...
Noaptea aceea a fost o noapte de coşmar; tremura fără să poată adormi o clipă, astupându-şi urechile şi
11 totuşi ascultând şoaptele şi mişcările de după uşă.
După ce Pelaghia, acoperindu-şi faţa cu cotul, s-a strecurat ca o umbră pe lângă el spre scară, Vania, intrând în cameră, nu mai putea suferi nici aspectul patului lui Pavluşa, nici, mai cu seamă, mirosul care 20   infesta aerul, cu toată fereastra deschisă.
Pavluşa Braşevan i-a otrăvit astfel lui Vania toată vara aceea. El se simţea vinovat faţă de părinţi, ca tăi-nuitor al unor porniri urâte şi dezonorante; dar, în situaţia lui în familie, nu putea destăinui nimănui 25 amărăciunea sa. Nici măcar cu mama Irina şi Ilenuţa el nu putea avea în această privinţă aceleaşi raporturi calde şi deschise ca în trecut.
în întâlnirile lui cu tovarăşii din sat, limbajul lor adesea crud - în care el înainte nu vedea decât denu-30   mirile populare, de la sine înţelese, ale lucrurilor banale şi cunoscute - acuma, prin asociaţie de idei, îl irita şi-1 turbura.
Şi totul parcă era învălit în reminiscenţa revelaţiu-nilor obscene de altădată ale Margaretei Jozefovna.
Cap. XVIII
IAR NATALIŢA
La Chişinău, din fericire, scufundat în atmosfera altor preocupări şi interese, Vania se emancipa de 5   obsesiunea deprimantă provocată de contactul cu Pavluşa Braşevan.
Sub aripa Ecaterinei Matveevna Lungu, în viaţa aceea de familie tihnită şi plină de afecţiune, el putea relua contactul atât cu prietenele de la liceu, cât mai
10 cu seamă cu Tania Lungu, precum şi cu „tovarăşul Undina" din Odessa, fără ca sugestiunile lui Pavluşa Braşevan să tulbure aceste raporturi.
La doamna Bonin, a găsit în Petea Stan un preţios ajutor în această fază de activitate intensă, în care el
11 nu mai putea da multă atenţiune studiilor de liceu.
Cu un devotament care se ridica până la eroism, Petea pregătea, pentru prietenul său, toate lucrările scrise.
Nu mai puţin Vania a găsit sprijin în idealismul 20   romantic al camaradului său.
Acesta, deşi nu scria versuri, poetiza toate fetele şi printre toate alegea una pe care o încununa ca pe regina inimii sale; o înzestra cu toate virtuţile şi cu toate darurile imaginabile, intelectuale şi trupeşti; 25   în adoraţiunea lui - religioasă, în sensul adevărat al
392
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
393
cuvântului -, era gata să se jertfească la un singur gest al zânii visurilor sale.
Dar era de-ajuns manifestarea vreunei slăbiciuni trupeşti, cel mai uşor vestigiu, de pildă, de tulburare 5   a digestiunii la aceea ce trebuia să fie o fiinţă eteree şi imaculată, pentru ca Petea să fie aruncat în bezna deznădejdii şi să se dărâme implacabil piedestalul zânei.
în contactul cu un astfel de suflet, sugestiunile lui Pavluşa Braşevan se risipeau ca fumul.
io în anul acesta, Vania, cu multă trudă, a reuşit, în sfârşit, să pună mâna, prin contrabandă, pe o bună gramatică românească şi între altele pe un volum de Doine şi lăcrămioare de Vasile Alecsandri - prima carte românească tipărită ce-i căzuse în mână!
13 La studiul mai serios al limbii româneşti literare, care astfel putea fi început, au luat de îndată parte şi moldovenii din „cercurile de autoinstrucţie" şi, mai cu seamă, seminariştii.
Şi, de atunci, dânşii au prins şi obiceiul de a
20 vorbi româneşte între ei, când nu erau de faţă elemente străine.
Dar, în curând, evenimente grave au îndreptat atenţiunea revoluţionarilor noştri în altă direcţie.
Lupta partidului „Narodnaia Volia" („Voinţa 25 poporului") împotriva ţarismului lua forme tot mai violente.
După asasinatele diferiţilor demnitari ai statului, a urmat o serie de atentate împotriva împăratului Alexandru al II-lea. 30       Atmosfera în toată împărăţia era încărcată cu electricitate în prevederea catastrofei iminente.
Chiar în societatea somnolentă a Basarabiei se observa oarecare agitaţie şi aşteptare.
Iar „celulele" lui Vania Răutu trăiau într-o efervescenţă continuă; toţi se credeau părtaşi la acţiune 5 şi aşteptau ceasul suprem, când vor fi chemaţi la fapte eroice.
Vania circula mereu între Chişinău şi Odessa, unde se formase un „Comitet central al cercurilor de autoinstrucţie din sud-vest", din care făcea parte io şi el şi care reuşise să grupeze treisprezece licee şi vreo şase alte şcoli secundare din regiune.
Moralul tineretului şcolar era foarte ridicat. Iar la Chişinău, mai cu seamă după trecerea pe acolo a Verei Nicolaevna Marmarov, invitată de Vania Răutu, ori-13 cine din cei optzeci de membri ai „celulelor" era gata să-şi dea viaţa la ordinul „comitetului executiv" al partidului „Narodnaia Volia", în care se pretindeau înregimentaţi.
Cu acest prilej, a intrat cu trup şi suflet în acţiune 20 şi Petea Stan, care până atunci nu venea în contact cu „celulele" decât din admiraţiune pentru Vania.
Petea şi-a fixat definitiv obiectul de adoraţiune.
Deşi nu văzuse pe Vera Nicolaevna decât o singură dată în scurta lui viaţă, el i-a închinat toată fi-25 inţa lui cristalină de idealist ireductibil şi a rămas credincios cultului ei până la moartea care în curând 1-a secerat.
Manifestul comunist de Karl Marx şi Fr. Engels, cu stilul său lapidar, în care fiece cuvânt părea tăiat 30   în granit, cu nesfârşitele lui perspective istorice, cu patosul ideologiei sale, stăpânea sufletele întregului tineret.
Dar Vania îşi punea îngrijat întrebarea dacă îl poate acorda cu „ţărăniile" sale basarabene ?
394
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
395
în aceste condiţiuni, i-a fost foarte greu lui Vania să plece în anul acesta în vacanţă la Năpădeni, să apară din nou în situaţia de copil ţinut sub o disciplină severă.
5 Agitat, el căuta să-şi potolească nervii în sporturi, ca vânătoarea şi călăria, şi se ducea adesea la Oniţcani în vizită la Natalia Chirilovna Voronin, singura din cercul cunoştinţelor de familie pentru care Vania avea oarecare simpatie.
io Natalia Chirilovna, şi la patruzeci şi cinci de ani, se menţinea vioaie şi cu mult interes pentru viaţă.
Carnaţiunea ei blondă îşi păstra încă toată fres-cheţea; părul nu pierduse nimic din lustrul tinereţii; cu agilitatea mişcărilor ei, cu toată silueta ei impo-
75 zantă, ea părea acum mai tânără decât „mătuşica" Snaragda Theodorovna.
Nataliţa arăta întotdeauna multă afecţiune lui Vania, pe care îl cunoştea de la naştere şi a cărui evoluţie o urmărea cu interes.
20 Ea însăşi fiind refractară faţă de normele moralei judeţene, vecinica răzvrătire a lui Vania îi inspira toată simpatia. Cu drag discuta ea cu dânsul toate „materiile înalte", deşi nu prea lua în serios revoluţionarismul fugosului adolescent şi nu-şi ascundea
25   slăbiciunea pentru plăcerile şi bucuriile vieţii.
- Ta-ta-ta-ta-ta! - îl întrerupea ea pe Vania. Trebuie să ştii, dragul meu, să-ţi trăieşti viaţa. De când e lumea, au fost stăpâni şi supuşi, bogaţi şi săraci, privilegiaţi şi dezmoşteniţi. îţi otrăveşti numai sângele de-
30 geaba, dacă încerci să îndrepţi lumea. Dar pentru toţi luminează soarele, pentru toţi înverzeşte pădurea şi înfloreşte câmpia, pentru toţi apele murmură şi răcoresc văzduhul în care răsună cântecul păsărelelor şi pentru toţi - auzi Vania, aceasta-i esenţialul! - pentru
toţi există dragostea. Ia să-mi spui mai bine, eşti îndrăgostit ? Ai iubit vreodată o fată drăguţă ?
Domnul Voronin, care acuma trebuia să fie purtat în fotoliu pe rotiţe, zâmbea melancolic la zburdăl-5 niciile vecinie tinerei Nataliţa şi atleticul căpitan Varnavin, care, la treizeci şi cinci de ani, părea prea puţin schimbat faţă de sublocotenentul adolescent pe care l-am cunoscut, aproba, prin toate fibrele uriaşului său corp, teoriile Nataliţii. io La întrebările indiscrete ale Nataliei Chirilovna, Vania, tulburat şi înroşit, nu îndrăznea să dea nici un răspuns.
- Bun, bun! Să fim discreţi! Ia spune, îţi place dansul ? Ştii să dansezi valsul ? - îl întrebă atunci ea.
75 - Nu ştiu, n-am dansat niciodată, - îi răspunse Vania - n-am avut vreme.
- Ha-ha-ha-ha! - izbucni în hohote Natalia Chirilovna. Dar atunci nu cunoşti una din bucuriile vieţii, când te confunzi în ritmul muzicii cu o fată
20 drăguţă, strânsă la piept, care trăieşte acelaşi fior cu tine, în armonia muzicii. Ce sunt grecii şi romanii voştri şi toate logaritmele voastre, în comparaţie cu aceasta! Dar nu se poate! Trebuie să te învăţ eu valsul ! Serghei Siminonovici, - se adresă ea deodată că-
25 tre căpitanul Varnavin - ia să ne cânţi nouă la pian vreun vals frumos.
Şi ea începu să cânte în tact: „Tra-la-la, Tra-la-la", silind pe Vania s-o ţie de talie şi învârtindu-1 într-un vals furtunatec.
30 Talia ei planturoasă, curbele bogate ale torsului în contactul strâns cu pieptul lui Vania, vârtejul dansului şi muzica plină de langoare şi voluptate au tulburat pe Vania; şi, după câteva tururi, parcă-i venea ameţeală,
396
C. STERE
10
sângele i se urcase la cap, ochii i se tulburaseră... el se opri brusc în loc, nemaiputând face nici un pas.
Natalia Chirilovna îl privi curioasă, drept în ochi, şi apoi se revărsă în triluri de râs:
- Ha-ha-ha-ha! Tiens, tiens, tiens!1 Şi apucându-1 de nas, îi şopti:
- Cest trop tot encore pour vous, mon petit f2 -şi, dându-i o uşoară palmă peste obraz, îi porunci: Hai! Paşol!3
Vania aştepta să se deschidă sânul pământului şi să-1 înghită...
1 Ia te uită! (fr.) (n. ed.)
2 E încă prea devreme pentru tine, micuţule! (fr.). (n. ed.)
3 Marş! (comandă militară); du-te!, pleacă! (rus.) (n. ed.)
Cap. XIX
RUPTURA
Acasă, Vania Răutu găsi în vara aceasta o atmosferă încordată. 5       Curtea se afla în conflict violent cu satele de pe moşie pentru dreptul de pescuit în iazul cel mare de la Ciripeni.
Prin aplicarea reformei agrare, proprietatea asupra iazului fusese lăsată stăpânului moşiei, dar şi foş-
10 tilor clăcaşi le fusese recunoscut dreptul de folosinţă, după „obiceiul locului".
De aci, cearta: Smaragda Theodorovna interpreta această clauză astfel încât nu admitea pentru ţărani deât dreptul de a adăpa vitele la iaz.
15 In casa lui Dumitru Morariu, membru în zemstvă, Vania a asistat la multe consfătuiri între săteni şi simţea că aceştia nădăjduiau un sprijin din partea lui. Chiar Ilenuţa - foarte crescută, cu liniile formate, sprintenă ca o lamă de oţel, cu coroana de păr blond
20   îmbrobodită în jurul capului - îl privea cu aşteptare. Acum ea se purta ca „fată mare", foarte rezervată, şi nu-şi permitea familiarităţile de altădată. Dar Vania, la privirea ei, se simţi sub imboldul uneia din acele chemări cărora, împotriva fondului blajin şi
25   paşnic al firii sale, el niciodată nu putea rezista.
Seara, găsind în cerdac pe Iorgu Răutut singur, aborda cu hotărâre subiectul:
398
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
399
- Tată, de ce nu laşi pe oameni să prindă peşte în iaz ? Ştii foarte bine că ei întotdeauna au prins peşte. Şi, pentru ei, aceasta înseamnă foarte mult, dar pentru mata ca şi nimic, căci pentru folosinţa
5   curţii este destul.
- Măi băiete, spun drept, n-ar fi mare treabă, dar aşa se zice că este lege. Când era boierescu, ei prindeau peşte, dar amu, după au luat două părţi din moşie aproape pe degeaba, de ce să se mai lăcomească
io   şi la peştele din iaz ?
In momentul acesta, intră în ceardac şi Smaragda Theodorovna, care auzise ultimele cuvinte ale lui Iorgu Răutu. Cu vioiciune se îndreptă ea către Vania:
- Ai fi bucuros să ne şi dezbraci pentru ţărănoii n   tăi. Tu îi stârneşti, de nu se mai pot sătura. Nici la
muncă nu ies, nici datoriile nu-şi plătesc. îşi lasă vitele în lanuri. Ştiu ei că au un ocrotitor în tine şi că Egor Stepanovici îi slab şi se ia după tine. Dar să prindă peşte din iaz nu le dau voie. Să nu am eu măcar
20 o bucăţică de peşte în post ? Nu cumva să mănânc de frupt şi în Vinerea Mare, cum faci tu ? De când ai venit, nici n-ai călcat o dată în biserică! Te-ai fi nemţit, sau jidovit, sau ţigănit, dar numai creştin nu mai eşti. încaltea să mă laşi să-mi ţin posturile aşa cum a lăsat
25 Dumnezeu şi apoi, trebuie să rămâie ceva din munca noastră, cel puţin pentru Costea şi Maşa, iar tu să faci cu a tău, când a fi a tău, cum ţ-a fi pofta - să dăruieşti toate la scârnăvii, cum ţi-ai dăruit ceasu. Amu stăpâni suntem încă noi.
30 Vania Răutu simţea că a venit momentul conflictului care se pregătea de multă vreme.
- Aceasta înseamnă că eşti creştină ? A fi creştină înseamnă a mânca în post mult curechi murat şi mult peşte ?
- N-ai să mă înveţi tu ce înseamnă să fii creştin. Tu, care ai uitat cum se face o cruce şi n-ai prieteni mai buni decât toţi jidanii şi ţiganii.
- Atunci, îmi dai voie să-ţi spun, mamă, - răs-$   punse Vania pasionat şi tremurând de emoţie - dă-mi
voie să-ţi spun că nu eşti creştină. Te duci la biserică, arzi tămâie, posteşti şi crezi că Dumnezeu îţi ascultă blăstămurile. N-ai alt gând decât să agoniseşti cât mai multă avere. Şi ce a spus Cristos în această pri-
io vinţă ? Judeci cu asprime orice slăbiciune şi uiţi cum judeca Cristos pe femeia vinovată. Ai ajuns spaima lumii! Şi pe mine pentru ce mă chinuieşti din copilărie ? Ce vină ţi-am purtat eu de când eram încă un copil nevolnic ? Şi am auzit, cum a auzit şi tata, cum
15 mi-ai urat moartea! Eşti mamă, eşti creştină? Şi acum, pentru un cuvânt bun pe care-1 spun pentru acei care muncesc pentru noi toţi, pentru dreptatea lor, pe care au avut-o din vechi, pentru ca să-şi poată îndulci puţin hrana lor şi a copiilor, îmi arunci cu-
20 vinte grele şi eşti gata să aduci tulburare în sat, din care Dumnezeu ştie ce iese! Eşti creştină ? Dar cine sunt atunci păgânii ?
O paloare cadaverică acoperi faţa smeadă a Smaragdei Theodorovna. Mai multe clipe ea nu putu
25 rosti nici un cuvânt, apoi din gura-i cu greu descleş-tată porniră în şoapte sacadate frânturi de cuvinte şi fraze fără şir:
- A! Ţi-ai arătat firea! Pui de lup... lup... lup...! Ai fost blăstămu vieţii mele, m-ai urât de la sânul
30 mancii, hain ai fost cu noi toţi... Trăieşti ca o lepădătură de cuc printre ceilalţi copii!... Ţii cu duşmanii noştri... Vrai să ne duci la sapă de lemn şi acum nu ai linişte, când slujesc pe Dumnezeu cum înţeleg şi cum pot! Blăstăm să fie pe capu tău! Piei... Piei...
400
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
401
Piei din ochiii mei! Să trăieşti cu cine vrei şi cum vrei, dar nu cu mine în casa mea! A! A! Dumnezeule!...
Smaragda Theodorovna se zbătea într-un acces violent de isterie. 5       Iorgu Răutu, speriat, o apucă în braţe şi făcu în tăcere, cu capul, semn lui Vania să părăsească odaia.
Vania plecă pe scări din ceardac, ieşi pe poartă aşa cum era, cu capul descoperit, şi lungi toată uliţa până la mama Irina. 10       Irina, când îl văzu, îşi făcu, speriată, cruce şi apu-cându-1 de gât îi şopti cu spaimă:
- Ce s-a întâmplat, Pimperlicule dragă, puiul mamei ?
Vania tăcea. O oboseală mortală îl cuprinse, el nu 15   se simţea în stare să-şi lămurească măcar sieşi scena trăită. In tăcere, se duse în colţul în care, din copilărie, obişnuia să se odihnească la mama Irina, se culcă pe laviţă şi, întors cu faţa spre părete, trase perina sub cap.
- Simioane, - şopti în tindă înspăimântată, Irina -20   s-a întâmplat o nenorocire. Ce-a fi ? Nu l-am văzut
încă aşa. Du-te la curte să afli.
Vania privea păretele. Toată viaţa lui se desfăşura înaintea ochilor lui, de la primele licăriri ale conşti-inţii - acum el nu mai vedea în faţa lui decât portiţa 25 îngustă din zidul misterios prin care, din întuneric, îl chema o voce adâncă şi gravă, ca pe fecioara din poemul lui Turgheniev.
In curând, odaia Irinei se umplu de vecini.
Dumitru Morariu, Niculiţă, Ilenuţa, Simion şi 30 Irina, abia puteau satisface curiozitatea obştească, povestind cele aflate de la curte.
- Blăstămu mamei! - şopteau oamenii îngroziţi, făcându-şi cruce, şi priveau parcă cu teamă spre Vania Răutu, întins fără nici o mişcare pe laviţa din colţ.
- Pentru noi, pentru noi! - cu vehemenţă repeta Ilenuţa. Nu e păcatul lui!
La aceste cuvinte, se simţi parcă o uşurare în toată asistenţa. 5       - Dar ce-i de făcut amu ? - întrebă Dumitru Morariu.
- Să-1 lăsăm să se hodinească în tihnă - răspunse Irina.
Şi cu toţii au ieşit încetişor, în vârful degetelor io   din odaie.
N-a rămas cu Vania decât Ilenuţa, care se aşeză pe laviţă alături de el şi, ca altădată, îl mângâie pe cap şi pe obraji, şoptindu-i:
- Vaniuşa dragă, nu-i nimica, Dumnezeu ne-a 15   ajuta, el ştie toate, ştie ce suflet ai, că numai din inimă
bună ai grăit.
In mângâierile acestea nespus de dulci, Vania, zdrobit şi sleit de puteri, adormi.
Somnul n-a fost lung. Se trezi însă mai liniştit, ho-20   tărât şi lămurit asupra cărării ce-i rămânea deschisă.
In lumina candelei de la icoană, el văzu silueta Ilenuţei aplecată în rugăciune.
- Ilenuţa dragă! - îi spuse - m-am hotărât să plec îndată. Nu mi-ar putea da o căruţă până la vogzal1
25   tată-tău sau Simion ?
El se ridică în picioare, apropiindu-se de Ilenuţa. Aceasta se repezi spre dânsul, îl îmbrăţişa strâns la pieptul ei, îl sărută şi se aruncă spre uşă, şoptindu-i:
- Căruţa noastră e slobodă, te duce Niculiţă.
30 Vania a rămas pe loc, simţind încă pe piept ca o împunsătură a sânilor feciorelnici. Mama Irina s-a îngrijit de merinde, s-a învrednicit să aducă de la curte
1 Gară (rus.), (n. ed.)
402
c. stere
ceva din hainele lui Vania. Şi, în toiul nopţii, Niculiţă porni cu Vania în căruţă, urmat de bocetele Irinei, de plânsul tăcut al Ilenuţii şi de tăcerea plină de mâhnire şi de simpatie a sătenilor, care aflaseră despre plecarea lui şi veniră să asiste la acest exod.
Partea iv LA PRAG
Cap. XX
„COMUNA"
5 în colţul de sud-vest al Chişinăului, la bariera Buiucanilor, un grup de căsuţe vechi, parcă s-au adunat la sfat, şovăind dacă trebuie să facă parte din viile mărginaşe sau să intre în târg.
în una din aceste căsuţe, aşezate în mijlocul unei
10 curţi umbrite de salcâmi bătrâni, locuia văduva unui mic negustoraş, Sarah Blumberg, care reuşise, primind în gazdă pe copiii de şcoală ai sărăcimii evreieşti din provincie, dacă nu să scape de mizerie, cel puţin să nu moară de foame şi chiar să întreţină la li-
13 ceu pe fiul său Isaac, unul din membrii „cercurilor de autoinstrucţie".
Prin ce minune Sarah Blumberg găsea cu putinţă, în cele patru odăiţe, nu numai să se adăpostească cu cei doi copii ai săi, dar să îngrămădească în ele încă
20 cincisprezece până la douăzeci de băieţi, să-i hrănească, să-i spele şi să-i îngrijească pe un preţ inimaginabil, singur Dumnezeu ştie şi... biata Rosa, fiică-sa, o fetiţă de vreo patrusprezece ani, care muncea ca o roabă de dimineaţă până noaptea, sacrificată, lăsată
2J   fără învăţătură, numai ca să poată răzbate Isaac...
în căsuţa Sarei Blumberg, goală de „cvartiranţi" pe timpul vacanţei, găsi ospitalitate şi Vania Răutu după exodul din Năpădeni.
404
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
405
Pătlăgele vinete, pe care la nevoie le cocea el însuşi, ceapă şi usturoi cu pâne, de obicei, neagră, din când în când o bucată de caşcaval uscat, apoi, „har-bujii" şi „zămoşii" şi, mai târziu, „poama" îi ajun-5 geau pentru ospăţuri sardanapalice, la care nu rareori lua parte Sarah Blumberg cu Isaac şi Rosa, altfel reduşi la „regimul de vacanţă".
Puţine economii din banii săi de buzunar, ca şi amanetul celebrului „Patek cu repetiţie", i-au procurat cu 10   profuziune mijloacele necesare pentru acest lux.
După un scurt timp de prostraţie, în care mereu îşi măcina amintirea „blăstămului de mamă", Vania reuşi să se scuture de apăsarea acestei amintiri şi cu energie, deşi nu fără oarecare melancolie, întreprinse 15 studiul Capitalului lui Karl Marx, spre a nu mai rămânea de ruşine faţă de „tovarăşul Undina".
Ca să fie sigur de comprehensiunea sa, Vania s-a hotărât chiar să rezume, în limbajul accesibil majorităţii „cercurilor de autoinstrucţie", această evanghe-20   lie a socialismului.
Vremea astfel se scurgea pe nesimţite şi se apropia sfârşitul vacanţei.
Cu puţin înainte de începutul cursurilor, Moise Roitman vorbi lui Vania despre un văr al său, Avram 25   Zalkind, venit din fundul unui ghetto de provincie, ca să se pregătească pentru rabinat - un băietan de vreo optsprezece ani, care nu-i de lumea asta, sărac ca Iov, dar cu gândul veşnic la Talmud şi Tora: - Nu l-aţi putea primi - întrebă Moise - la Sarah 30   Blumberg măcar pentru câteva zile, până ce i se va găsi vreun rost ?
A doua zi, Vania mai găsi un client pentru „Hanul Blumberg", cum numise el modesta căsuţă a Sarei.
Era colegul de clasă Sereja Bilii, fiul poliţaiului din Ackerman, de asemenea, membru al „cercurilor", gonit de acasă de tatăl său pentru „idei subversive".
Vania 1-a găsit rătăcind pe străzile Chişinăului 5 cu gândul de sinucidere, după vreo patru zile de ne-mâncare şi patru nopţi petrecute pe băncile „Parcului orăşenesc".
Prima conversaţie cu tânărul „talmudist" Avram Zalkind i-a sugerat lui Vania planul de organizare a io   vieţii personale pe alte temelii.
Îndată ce a fost instalat în camera lui Vania, Avram scoase din mica lui legăturică de bagaje un enorm volum, tipărit cu litere ebraice şi, aşezat la un colţ al mesei, liniştit, se scufundă în citire, şop-15   tind câte un cuvânt şi luând note.
La alt colţ al aceleiaşi mese, Vania studia Capitalul.
Astfel trecu toată după-amiaza, fără ca ambii erudiţi să schimbe vreun cuvânt, aproape chiar fără să se uite unul la altul. 20 Spre seară, Rosa aduse pentru „prânzul" lui Vania un superb „harbuz", cu o bucată de pâne albă - un lux extravagant!
Vania surprinse o lucire flămândă în ochii lui Avram şi-i oferi să împartă cina. 25       După câteva cuvinte schimbate în „idiş" cu Rosa, el acceptă simplu şi liniştit invitarea, ca un gest natural şi de la sine înţeles.
Vania privi curios la noul său tovarăş:
Un trupşor slăbuţ, numai piele şi oase; un cap 30   enorm, încoronat ca de un dom de catedrală, de o frunte palidă, pe care cădea în snopi un păr de culoarea nisipului; pe faţa cenuşie răsăreau în dezordine mici tufiţe de acelaşi păr, care vădit nu cunoştea
406
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
407
foarfecă şi briciul; ochi mici suri, visători, umbriţi de gânduri şi visuri, „de pe alt tărâm".
- Ce citeşti dumneata cu atâta sârguinţă ? - se crezu dator să-1 întrebe Vania.
5       - Talmudul.
- A! - exclamă Vania cu un zâmbet de superioritate - comentariile asupra comentariilor de comentarii ! Ce folos în toate exerciţiile acestea ?
Foarte liniştit, într-un accent imposibil, schilo-10   dind cuvintele cele mai curente şi încurcându-se în frazele cele mai simple, Avram răspunse:
- Aristotel zice că înţelepciunea nu atârnă de folosul practic, ea este chiar cu atât mai curată şi mai înaltă, cu cât e mai puţin folositoare; ea caută să dez-
15   văluie obârşiile şi temeiurile.
Vania sări în sus la numele lui Aristotel pronunţat cu atâta siguranţă, Aristotel, despre a cărui învăţătură dânsul avea o foarte vagă idee. Foarte agitat, Vania izbucni: 20 -O înţelepciune nefolositoare nu e înţelepciune, - vorbărie! Şi pentru asta te gârboveşti tot timpul asupra hârţoagelor cele ?
- Căutarea adevărului nu este nefolositoare, chiar dacă nu urmăreşte un rezultat material. Ştiinţa
25 ne spune care sunt pricinile şi care este scopul vieţii şi ceea ce este bun în fiecare lucru şi care este binele desăvârşit în lume. Pentru a descoperi aceste lucruri studiem Sfintele Scripturi. Ne îmbogăţim astfel sufletul şi aflăm rostul vieţii, aşa cum a aşezat-o Dum-
30 nezeu. Sufletul înseamnă mai mult decât toate foloasele materiale.
- Unde ai învăţat dumneata până acum ? - întrebă Vania interesat. Unde ai citit despre Aristotel ?
- Am învăţat numai la Berdicev, în şcolile evreieşti. Iar despre Aristotel ştiu din comentariile lui Moise Maimuni asupra cărţii Miscbnah...
- In ce limbă ? - întrebă Vania, care nu auzise 5   încă despre Maimonide.
- In limba noastră. Eu citesc greu ruseşte şi altă limbă nu ştiu.
înaintea lui Vania se dezvelea o nouă lume.
- Karl Marx, un mare învăţat şi evreu de obârşie, io   spune - rosti el gânditor - că ideile izvorăsc din
situaţia materială, din condiţiunile economice. Altfel gândea lumea pe vremea robiei, altfel în vremea feoda-lismului şi altfel acum, sub dominaţia capitalismului. Pe această temă se aprinse o vie discuţiune, în
/ 5 care „talmudistul", cu toată ignoranţa lui crasă de tot ce nu se cuprinde în literatura ebraică, dădea dovadă de o neîntrecută putere de analiză şi de argumentare. Cu cea mai mare uşurinţă despica firul de păr în patru şi ştia, din fiecare premisă acceptată de Vania, să-1
20   ducă ca în lanţ la ultimele consecinţe logice.
Rezultatul a fost că Avram Zalkind, de la Tora şi Talmud, a trecut, fără tranziţie, la studiul Capitalului lui Karl Marx.
Dacă Avram profita cu acest prilej de cunoştin-
25 ţele generale ale lui Vania, nu mai puţin şi acestuia îi serveau pentru comprehensiunea şi asimilarea teoriilor socialiste fineţele şi arguţiile „talmudistului", căruia nu-i scăpa nici o lipsă de consecvenţă sau o lacună într-o construcţie logică.
30 Vania se ataşase mult de acest acerb polemist, un băietan foarte tânăr, cu un suflet curat şi naiv, în ciuda formidabilului său aparat intelectual, care, de altfel, din lipsă de cunoştinţi pozitive, lucra în vid.
408
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
409
Cât de străin a fost acest metafizician şi logician de realităţile vieţii curente, învederează următorul fapt:
După crahul „cercurilor de autoinstrucţie", arestat, Zalkind a fost după regulă fotografiat la închisoare. 5       Pus înaintea aparatului fotografic, el credea că se află în faţa unui fel de tun şi că urmează să fie împuşcat pe loc, fără alt proces.
Vania păstra, în urmă, cu sfinţenie icoana acestui „jidănaş", pe atunci abia de nouăsprezece ani, care 10   cu ochii mari, plini de negrăită tristeţă, totuşi ferm, ştia să privească drept în faţa morţii.
Dar să nu alergăm înaintea vremurilor.
Când în „Hanul Blumberg" apăru şi Sereja Bilii, Vania se gândi la un proiect grandios: întemeierea,
15 sub aripa doamnei Sarah Blumberg, a unei „comune" din membrii „cercurilor" destul de pregătiţi sufleteşte pentru a trăi sub regimul „comunităţii bunurilor".
Isaac Blumberg, o fire entuziastă şi un temperament de luptător, cu toată aparenţa lui de copil bleg
20   şi ursuz, a îmbrăţişat proiectul cu căldură.
Nu i-a fost greu să convingă pe maică-sa că, în formă, „comuna" putea foarte bine păstra, pentru a dejuca perspicacitatea autorităţilor, caracterul unei găzduiri de elevi, iar, în fond, ea nu avea ce pierde
25 prin „comunitatea de bunuri". Dimpotrivă, viaţa ei ar fi putut, pe această cale, fi numai uşurată, iar Rosa ar fi găsit răgazul şi mijloacele pentru puţină învăţătură.
în afară de familia Blumberg, Avram Zalkind, Sereja Bilii şi Vania Răutu, de la început făceau parte
30 din „comună" seminaristul Vasile Giurilă şi un elev de liceu, Boris Hofman, fiul unui bogat cerealist, un băiat simplu şi modest, dar cu inima bună, membru asiduu al „cercurilor de autoinstrucţie" şi un fervent
„lassalist", mai cu seamă pentru că i se zicea că forma capului său aduce aminte de Ferdinand Lassalle.
Cele patru odăiţe ale „Hanului Blumberg" au fost repartizate după un plan bine chibzuit: una a fost re-5   zervată pentru doamna Blumberg, care-şi luase sarcina de menajeră, şi pentru Rosa, care urma să o ajute în serviciu, întrucât servitorii nu erau admişi din principiu; camera de alături era destinată pentru sufragerie, salon de primire şi loc de întâlnire al „comuniştilor"; io   din cele două camere de peste coridor, în una s-au instalat Vania Răutu, Sereja Bilii şi Avram Zalkind, iar în cealaltă, Isaac Blumberg, Boris Hofman şi Vasile Giurilă, fiecare cameră cu teologul ei: „seminaristul" între evrei şi „talmudistul" între creştini. 15       Astfel a fost inaugurată o viaţă la care Vania mai târziu nu se putea gândi fără o adâncă înduioşare.
„Planul", ca toate planurile bine chibzuite ale vieţii, natural a căzut baltă aproape din prima zi.
Nu numai că „hanul" a fost mereu supraplin de 20   populaţia flotantă, fiecare .„cercuist", în lipsă, putând găsi acolo oricând adăpost şi primire prietenească, dar el a ajuns centrul de gravitate al întregii elite intelectuale din şcolile Chişinăului.
După întoarcerea familei Lungu din vilegiatură, 25 Tania alergă îndată spre bariera Buiucanilor. Ea era entuziasmată de toată orânduiala şi-i părea grozav de rău că nu poate avea parte la această viaţă ideală; aproape în fiecare zi ea căra la „comună" dulceţuri, prăjituri, plăcinte şi alte produse ale artei culinare a 30   Ecaterinei Matveevna.
Dacă surioara ei Catia venea mai rar, în schimb Petea Stan nu numai în fiecare dimineaţă alerga la „comună", „în pas gimnastic" tocmai din capătul străzii Grădinilor, pentru ca Vania „să nu uite de a veni la
410
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
411
10
15
şcoală", dar şi în cursul zilei petrecea acolo orice moment liber.
Serviciile de menaj erau cu stricteţe împărţite între „comunişti", pentru ca Rosa să aibă timp pentru studii. Şi Vania Răutu, alături de Avram Zalkind sau de Vasile Giurilă, cu entuziasm şi gravitate, spălau duşumelele, vărsau afară lăturile sau cărau din piaţă coşuri cu provizii.
Sarcina de a învăţa pe Rosa şi-au asumat-o cu tot focul sacru nu numai membrii stabili şi fluctuanţi ai „comunei", dar şi vizitatorii, care-i predau după deviza lui Pico di Mirandola, de omni re scibili et quibusdam aliis1, încât biata copilă, oacheşă şi frumuşică, dar foarte puţin intelectuală, a dat dovadă de foarte multă sănătate fizică şi sufletească, dacă nu şi-a pierdut minţile sub un asemenea regim pedagogic.
Viaţa în „comună" a fost aşezată la un diapazon foarte înalt.
In atmosfera de frăţie şi prietenie dintre membrii 20 comunei, interesele intelectuale şi literare se întreţe-seau cu „propaganda revoluţionară", deocamdată, bineînţeles, mai mult în mediul şcolar: studii şi citiri în comun, conferinţe şi discuţiuni, dar şi cântece „revoluţionare", excursiuni, teatre şi concerte. 25 Mijloacele le procura, mai cu seamă, Boris Hofman şi Vania Răutu, căruia tatăl său i-a transmis discret o subvenţiune mai mult ca îndestulătoare prin intermediul Nataliţii, care, după moartea lui Anatol Vasilievici,
1 Despre toate lucrurile cognoscibile şi chiar despre mai multe altele (lat.). în fapt, numai prima parte e deviza renascentistului. Partea finală este un adaos glumeţ, poate al lui Voltaire, ce ironizează prezumţiozitatea predecesorului, (n. ed.)
se stabilise pentru un timp în vila ei la Odessa, de unde făcea adesea incursiuni la Chişinău.
Dar şi Isaac Blumberg câştiga ceva cu meditaţiile, iar Vasile Giurilă primea mici ajutoare de acasă, aşa 5   încât sărmanei Sarah Blumberg i se părea că înoată într-un belşug cum nu cunoscuse ea în toată viaţa.
Când eleganta trăsură de piaţă a Nataliei Chirilovna, însoţită de Saşa Lungu, pe care ea îl rugase să-i arate drumul, s-a oprit în faţa „Hanului Blumberg", io într-o după-amiază de duminecă, această apariţie a provocat o enormă senzaţie în „comună". Se adunase foarte multă lume şi discuţia era în toi.
Vasile Giurilă ţinuse o conferinţă asupra romanului lui Turgheniev, de curând apărut, In ajun1. 15 Conferenţiarul fusese foarte aspru cu Turgheniev, care „caută în Bulgaria eroi, fără să vadă ce se petrece în Rusia"; dar, mai cu seamă, el ataca pe eroina Elena, care, deşi rusă, fugise după „bulgăroiul" său peste Dunăre, ca să se pună în capul unei bande de 20 comitagii răzvrătiţi împotriva jugului turcesc; -„adică în ţara ei cucoana nu găsea pentru ce şi pentru cine să lupte!..."
Clocotind de mânie, cu faţa inflamată şi ochii aprinşi, cu părul tăiat băieţeşte în vânt, Tania Lungu 25   sări pe scaun să-i răspundă:
- Meschinărie, platitudine! - ţipa ea cu glasul ei nazal, răsucindu-şi nervos un nasture de la mâneca stângă şi aducând mereu degetul la nas.
In momentul acesta, a fost zărită pe fereastra des-30   chisă a sufrageriei, în poarta curţii, silueta impozantă, în doliul ei de văduvă, a Nataliei Chirilovna, totuşi sprintenă şi graţioasă.
1 Roman apărut, totuşi, în 1860! (n. ed.)
412
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
413
Vania a recunoscut-o îndată şi exclamă cu bucurie:
- Tiotia Nataliţa! Nu vă temeţi, tovarăşi, e foarte drăguţă şi de treabă...
Vasile Giurilă şi Ion Prestea mârâiau, dar Zalkind, 5   „Talmudistul", fără să ţină seamă de hainele sale pătate şi peticite şi de ghetele sale „guralive", cu cea mai mare gravitate i-a deschis uşa, salutând-o cu respect.
Tania nu se intimida de această figură prietenoasă şi de mult cunoscută; ea continuă cu ochii io   umeziţi de pasiune:
- Platitudine! Micime de suflet! Ce e vinovată o femeie dacă mijloacele ei intelectuale şi cunoştinţele nu-i îngăduie o acţiune independentă. Mileniile de depresiune nu se şterg cu o adiere a vântului nou, deşii   pre care ne vorbeşte tovarăşul Giurilă. Dar şi cea mai
modestă femeie poate găsi în inima ei o enormă forţă morală, pe care numai cretinii şi oamenii de peşteră nu o recunosc. Şi dacă dragostea poate înzeci forţele luptătorului într-un ceas de cumpănă sau îi aduce re-20 confortare şi mângâiere în zilele de încercare, nu îndeplineşte ea, ca şi Elena lui Turgheniev, o înaltă misiune, nu aduce un imens serviciu omenirii ?...
„Talmudistul", deşi tăcea, vădit o aproba din tot sufletul.
25 In curând, discuţia trecu la alte teme, până la speculaţiuni interminabile şi trandafirii asupra „societăţii viitoare".
înainte de despărţire a fost intonat în cor Imnul Ocnaşului.
30
El merge trudit
Pe drumul pustiu
Şi lugubru zornăie lanţul,
Dar fruntea-i mândră
io
Nu e plecată
Şi inima-i nebiruită
Zvâcneşte în nădejdea
Triumfului final
Al dreptului ş-al libertăţii.
Natalia Chirilovna, la plecare, sărută cu drag pe Vania:
- Pimperlic Nihilistul! Fii sănătos!
Alături de Tania, pe care o luase cu ea în trăsură, Nataliţa rămase puţin pe gânduri, pentru a şopti, în cele din urmă:
- Cine ştie ? Poate ei văd mai bine ?...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
415
Cap. XXI
NOVICIATUL
10
15
20
25
Studiile lui Vania Răutu la liceu îşi urmau, cu ajutorul lui Petea Stan, cursul lor normal.
De altfel, îl interesau acum foarte puţin profesorii, la care dânsul privea de sus, ca la nişte „troglodiţi".
Amorul său propriu, ca şi firea lui sentimentală, suferea mult, pentru că Smaragda Theodorovna dispusese ca favoritul său, Costea, rămas în gazdă la doamna Bonin, -acum ajuns la vrâsta de aproape doisprezece ani -, să fie ferit de contactul pernicios cu fratele său mai mare. Vania nu-1 putea vedea decât pe furiş şi Tania îşi dădea multă silinţă ca să-i înlesnească cât mai des aceste întâlniri.
De altfel, asupra lui Vania căzu o sarcină pedagogică şi înlăuntrul „comunei".
Sereja Bilii, băiat inteligent, era de o lene înspăimântătoare. Lăsat repetent şi în clasa a patra, cum fusese şi în a treia, el era ameninţat să fie exclus din şcoală şi totuşi nu găsea în sine tăria de voinţă ca să-şi pregătească lecţiile.
Aşezat cu de-a sila de Vania la masă, înaintea vreunui manual deschis, el încă putea ceasuri întregi să zugrăvească diferite arabescuri pe marginea cărţii, fără să citească un rând.
Vania se înfuria şi în zadar îi făcea morală, îl ocăra, îl ameninţa chiar, exasperat, cu bătaia.
Dar Avram Talmudistul găsi meşteşug, ca şi acest îndărătnic „piede vară" să înveţe; el descoperi 5 că Sereja se temea grozav de gâdiliri; era de-ajuns să i se arate degetele răsfirate, pentru ca dânsul să fie gata să leşine.
Vania îl rugă pe Zalkind, care stătea nemişcat toată ziua acasă, să vegheze ca Sereja să-şi pregă-io   tească lecţiile sub sancţiunea gâdilirilor.
Talmudistul se executa, ca întotdeauna, conştiincios şi grav. încât bietul Sereja ajunsese un adevărat martir, dar, de bine de rău, îşi învăţa lecţiile.
Intr-o seară, însă, sosind acasă după o obositoare 15 şi enervantă discuţie cu Dracul Arab, Vania găsi pe Avram disperat: Sereja, pentru a scăpa de gâdilituri fără a învăţa, se băgase sub pat şi-1 sfida de acolo.
Aceasta umplu paharul.
- Ieşi de acolo, puturosule! - răcni turbat Vania. 20       Sereja tăcea şi se vâra şi mai adânc sub pat, în colţ.
Lui Vania i se făcu negru în ochi. Apucând un condei de pe masă, dânsul se aplecă şi înfipse lui Sereja peniţa în moalele spatelui.
Sereja ieşi plângând, fără să-şi scoată măcar pe-25   niţa, care îi ţinea condeiul la spate în sus, ca o codiţă.
Pe Vania îl podidiră lacrimile. El se aruncă spre Sereja şi-1 îmbrăţişa, cerându-i iertare.
- Nu mai ştiu ce să fac cu tine, dragă Sereja! Eşti în stare să turbezi şi pe toţi îngerii din cer!
30 Sereja, foarte blând, îmbrăţişa şi dânsul pe Vania şi, pe când Talmudistul îi scotea cu băgare de seamă peniţa, verificându-i vârful, printre gemete se rugă:
- Daţi-mi acum gramatica lui Ktihner...
416
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
417
Şi un alt membru al „comunei" suferea martiriul, dar pentru motive de altă ordine.
Boris Hofman vorbea prin somn. Zgâlţâit puţin, el răspundea, exact şi precis, la întrebările ce i se pu-5 neau, fără să-şi dea seama de nimic şi fără să-şi aducă de ceva aminte a doua zi - o mare nenorocire pentru un revoluţionar, care astfel putea denunţa, fără să vrea, toate secretele conspiraţiunii.
Când acest „viciu" a fost descoperit, întreaga „co-w   mună" s-a dedat cu furie operei de „vindecare".
în fiecare noapte, Boris, abia adormit mai adânc, era supus unui atroce examen; cel dintâi „comunist" deşteptat îl zgâlţâia punându-i diferite întrebări. Şi dacă Boris răspundea, atunci, la semnalul dat, 15 primea un duş cu apă rece din găleată sau, ridicat pe sus, era aruncat afară, înţepat cu ace sau chiar lovit cu cingătoarea.
Nenorocitul nu numai că nu se supăra, dar era şi recunoscător, pentru acest exerciţiu de pedagogie 20 revoluţionară.
Aceste preocupări „interne" nu împiedicau acţiunea revoluţionară.
Vania primise, prin „tovarăşul Undina", un mandat din partea comitetului partidului „Narodnaia 25 Volia", din Odessa, de a înlesni organizarea contrabandei de literatură revoluţionară din străinătate. In acest scop, el veni în contact pentru prima oară cu agentul comitetului, studentul Alexandru Levi.
Iorgu Răutu, având o moşioară şi pe malul Prutu-30 lui, nu erau greu, prin contrabandiştii cunoscuţi, puşi în legătură cu Levi, să se asigure transporturi destul de regulate de peste graniţă.
Cu acest prilej, Vania reuşi să aducă, spre marea bucurie a lui Giurilă şi a altor „moldovenizanţi" ai „cercurilor", şi câteva cărţi româneşti de istorie şi literatură, care în Basarabia erau urmărite de stăpânire 5   cu aceeaşi ferocitate ca şi scrierile revoluţionare.
Vania înfiinţa la „comună" şi un „hectograf" (şapirograf), ca să poată multiplica „literatura", din care, de obicei, Chişinăului nu-i era lăsat mai mult de un exemplar. io       într-un cuvânt, „cercurile" fierbeau.
„Lupta pentru libertate şi dreptate" s-a manifestat în iarna aceea şi printr-o răpire romantică.
Printre vizitatoarele asidue ale „comunei" erau două „cercuiste" de prima oară, surorile Ghitis, două 15   fetiţe frumuşele, Corina şi Bella, fiice ale unui mare fabricant de spirt.
Mama Ghitis, o matronă foarte voluminoasă şi bună, se arăta îngrijată de limbajul şi de manierele „emancipate" ale fetelor. 20 Când acestea însă au început să vină acasă după miezul nopţii, înconjurate de băieţi şi mai „emancipaţi" şi cu figuri feroce de „nihilişti", ea a încercat să le mai modereze.
Iar când a mai dat şi peste nişte manifeste incendi-25   are, biata mamă s-a îngrozit şi a oprit pe fiicele sale să iasă din casă şi să primească pe vreunul din „zurbagii ceia" la ele.
Vestea despre acest act de despotism părintesc a revoltat toate „cercurile" şi, mai cu seamă, „comuna, 30   care se credea mai datoare să se ridice împotriva tuturor autorităţilor constituite.
Vania a şi întocmit un plan de evaziune a captivelor, care îndată a fost fericit adus la îndeplinire, cu
418
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
419
ajutorul lui Moise Roitman, cam înrudit cu familia Ghitis, şi cu tot aparatul necesar: sergentul din colţ mistificat, felinarul stins, scări de frânghie, gratii de la fereastră tăiate, o sanie cu un „trotteur", ca să scape 5   de urmărire etc.
A doua zi, doamnei Ghitis îi parveni o scrisoare foarte respectuoasă din partea lui Vania, care o liniştea că fetele sunt la adăpost şi „bine", în gazdă la o familie respectabilă, unde vor rămâne până ce „onorata io   doamnă Ghitis va reveni la sentimente mai bune".
Onorata doamnă Ghitis se şi grăbi să se prezinte la „comună", unde a fost întâmpinată cu toate onorurile de către Vania şi Avram.
Emoţionată, respirând greu, cu o voce tremurată: 75       - Unde-s fetele ? - întrebă ea.
- La adăpost de orice represalii, - răspunse grav Vania.
Zalkind dădea afirmativ din cap, frecându-şi manile. Doamna Ghitis se uita când la unul, când la 20   celalt, apoi potolindu-se, ca o femeie cu o bogată experienţă, se adresă lui Vania:
- Care din două îţi place dumitale şi care istuia ? Eşti încă un copil!
Vania o asigură că orice romantism e străin de 25 toată întâmplarea, că nu e vorba decât de sfărâmarea unui jug odios.
Mama privi un moment curioasă la acest „pui de boier" şi răsuflă uşurată.
In puţine cuvinte, o convenţie fu încheiată, stipu-30 lând, pe de-o parte, întoarcerea imediată a fugarelor la căminul părintesc, iar, pe de alta, asigurând pentru acestea libertatea de frecventare şi de cunoştinţi, în limite şi condiţiuni bine precizate.
Slava „comunei" din Hanul Blumberg ajunsese în toată lumea şcolară a Chişinăului la apogeu.
în iarna 1880-1881, Rusia trăia sub o grozavă tensiune.
5 Acţiunea teroristă se desfăşura tot mai intens şi represiunea devenea tot mai feroce. Nimeni nu mai era sigur de ziua de mâne.
După atentatul cu dinamită din Palatul de Iarnă, a urmat o serie de asasinate de miniştri şi alţi înalţi
io dregători.
„Cercurile" din Chişinău au fost adânc impresionate de proclamaţia demnă pe care „Comitetul executiv al Partidului Narodnaia Volia" o lansase cu acest prilej şi care vestea:
75 „Din ordinul Comitetului executiv, în ziua de 5 februarie, ora 6,20 de seară, un nou atentat la viaţa lui Alexandru Spânzurătorul a fost săvârşit. O explozie a avut loc în Palatul de Iarnă. Mina a fost aprinsă la timpul fixat, dar împăratul, coborându-se la masă
20 cu o jumătate de oră întârziere, explozia s-a produs în timpul când el nu ajunsese încă în sala de prânz. Astfel, pentru nenorocirea ţării, împăratul a rămas în viaţă. Noi facem cunoscut încă o dată lui Alexandru II că vom continua această luptă, până ce el va
25 renunţa la cârmă în folosul poporului, până ce el va încredinţa reorganizarea vieţii noastre publice unei Adunări Constituante liber alese."
Tonul hotărât şi sigur de sine al proclamaţiei a produs o senzaţie imensă. Toată Rusia aştepta desfă-
30   şurarea evenimentelor cu respiraţia suspendată.
Vania Răutu reproducea proclamaţia la „hectograf" (şapirograf) în ediţii după ediţii. „Cercuiştii"
420
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
421
o răspândeau în sute de exemplare în centrul oraşului, la mahalale şi chiar la ţară.
Din capitală veneau veşti care dovedeau că guvernul imperial îşi pierduse cu desăvârşire cumpă-5 tul. Generalul Loris-Melicov fusese numit dictator cu puteri discreţionare, pentru a înăbuşi mişcarea revoluţionară. Şi, totodată, la Petersburg se convocase o „comisiune a oamenilor de experienţă" pentru a se consfătui asupra mijloacelor de împăci-
10   uire a spiritelor, ca şi asupra reformelor necesare.
Cu acest prilej, a urmat o serie de banchete copioase şi de discursuri pompoase, pe care le rosteau cu nemiluita „experţii".
Toată societatea rusă, pe de-o parte, era terori-
15 zată, pe de altă parte, exulta la râsul corosiv al lui Şcedrin-Saltâcov, care proslăvea iscusinţa „experţilor" : aceştia ar fi fost în măsură, cu ochii închişi, să ghicească din ce licheururi sau rachiuri şi chiar în ce doze e compus un punch.
20 Deşi „execuţia" împăratului Alexandru II era aşteptată de multă vreme, totuşi vestea despre actul terorist din 1 martie 1881 a aruncat toată Rusia în stupoare.
Vestita scrisoare a „Comitetului executiv" către 25 Ţarul Alexandru III, pe care şapirograful lui Vania a răspândit-o în mii de exemplare, era în toate manile şi citită cu o adâncă emoţiune.
La „comună" i s-a consacrat o şedinţă solemnă.
„Majestate", - suna grav şi sobru scrisoarea -30 deşi înţelegem adânca durere ce o resimţiţi în momentul acesta, Comitetul Executiv nu se crede în drept a ceda sentimentului de delicateţă, care ar cere, poate, amânarea acestor lămuriri. Dar sunt lucruri mai sacre decât şi cele mai legitime sentimente omeneşti -
e datoria către ţară, datorie căreia un cetăţean e dator să se sacrifice pe sine însuşi, ca şi sentimentele sale şi chiar sentimentele altuia...
Grozava tragedie care a însângerat cheiul Ecate-5 rinei nu este un fenomen întâmplător, un fapt neaşteptat. După tot ce s-a întâmplat în cursul ultimului deceniu, această tragedie era inevitabilă. în aceasta constă sensul ei adânc, pe care e dator să-1 înţeleagă omul pus de destin în capul puterii guvernamentale...
io       Nu se poate împrăştia, numai prin represalii, nemulţumirea şi revolta unui popor întreg. în locul celor exterminaţi se ridică un şi mai mare număr de alţi luptători, încă mai violenţi, încă mai energici... Mişcarea va creşte. Actele de terorism se vor re-
15 peta tot mai des... Numărul nemulţumiţilor va spori în ţară; încrederea poporului în ocârmuire se va clătina tot mai mult şi ideea de revoluţie va fi îmbrăţişată de cercuri tot mai largi. Şi va veni un ceas când o explozie teribilă, lupte sângeroase, o grozavă zgudu-
20 ire, clătinând din temelie toată Rusia, vor sfârşi acest proces de distrugere a vechii ordine..."
Multora din copiii adunaţi atunci la „comună", pentru citirea manifestului, le-a fost dat să trăiască realizarea acestor sumbre profeţii...
25 In căsuţa din Broscărie, cu toate ferestrele astupate, Dracul Arab a sărbătorit izbânda revoluţiei cu un chef năstruşnic, la care au luat parte, în afară de Vania Răutu, încă vreo trei „cercuişti", Moise Roitman, Vasile Giurilă şi Ion Prestea.
30 Vania Răutu, foarte sobru, şi Moise Roitman, şi mai sobru, au fost însă mai beţi decât ceilalţi, de entuziasm.
422
C. STERE
Se aştepta capitularea ţarului. Iar în cazul contrar, chiar scepticul şi cinicul „Drac Arab" era sigur de izbucnirea revoluţiei.
Vania şi porni îndată la Odessa, pentru ca să se 5   informeze la „centru" şi să ceară instrucţii.
Sumbrul şi părosul Marat, când îl văzu, se dădu de vreo trei ori peste cap de entuziasm şi, apoi, uitând toate formele conspirative, îl îmbrăţişa pe Vania, săru-tându-i când un obraz, când celălalt, fără să poată 10   rosti decât un singur cuvânt:
- Straşnic, mă Vania! Straşnic, mă Vania! - apoi, începu să execute în jurul lui „dansul răsboinic al irochezilor".
„Tovarăşul Undina", cu ochii-i albaştri care lu-15   ceau ca stelele, îi strânse lui Vania mâna cu o emoţiune stăpânită, dar apoi, luându-i capul cu ambele mâni, înlăcrimată, îl sărută de mai multe ori.
Stând la balustrada bulevardului Nicolae, în faţa mării sumbre şi reci sub cerul înnourat, Vania încercă 20   să-şi etaleze cunoştinţele căpătate din studiul Capitalului, dar „tovarăşul Undina" nu era dispusă să discute marxismul:
- Pimperlicule dragă, hai să luăm o ciocolată la cofetăria Mattoni. încaltea să facem şi noi un chef.
25 Lui Vania i se părea lumea transfigurată - pe feţele trecătorilor el parcă citea aceeaşi bucurie şi aceeaşi nădejde.
Cap. XXII
REVELAŢIUNILE NATALIŢEI
Nădejdile au fost înşelate. Un vânt de reactiune sufla mai crunt ca oricând în împărăţia Ţarilor. 5       Arestări în masă, deportaţiuni şi execuţiuni capitale au clătinat din temelie partidul „Narodnaia Volia".
Depresiunea morală în societatea rusă a fost grozavă.
Ea se resimţea şi în sfera „cercurilor de autoinstruc-10   ţie" şi chiar în „comună".
Zguduirea provocată de 1 martie a avut o repercusiune neaşteptată şi în viaţa personală a lui Vania Răutu.
Intr-o zi, ducând în spinare un sac cu cărbuni pentru samovarele comunităţii, în poarta Hanului 15 Blumberg, el văzu o trăsură de piaţă, iar în curte a dat peste tatăl său însoţit de Natalia Chirilovna Varnavin, căci Nataliţa se măritase cu atleticul ei admirator.
In faţa băiatului, îmbrăcat într-un costum indescriptibil, cu obrajii înnegriţi de praful de cărbune, 20 răzbătut prin rupturile sacului, bietul Iorgu Răutu se cruci:
- Măi băiete, în ce hal eşti!...
Dar Nataliţa îl apucă îndată de braţ şi îi opri astfel expansiunile.
424
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
425
- Pimperlicule dragă, - se adresă ea către Vania -moş Iorgu nu te-a văzut de atâta vreme şi ştii cât te iubeşte el. Trebuie numaidecât să stăm puţin de vorbă. Spală-te şi îmbracă-te repede, să ne ducem la hotel.
5 Vania era tulburat. Dar, observând pe fereastră chipul speriat al Talmudistului, îşi stăpâni firea şi declară cu curaj:
- Pentru ce nu ? Sunt bucuros să ne lămurim. Dar pentru ce să staţi aici până ce mă voi readuce în stare
10 mai prezentabilă pentru Hotelul Paris ? Voi veni îndată după dumneavoastră...
- Măi băiete! - încerca Iorgu Răutu să convingă pe fiul său, când dânsul sosise la hotel: Ai să te prăpădeşti zadarnic. Eu nu mă pricep în treburile
11 voastre. Tu ai mintea ageră şi învăţătură multă şi poate ştii ce faci. Dar eu, cu mintea mea proastă, zic: de ce să-ţi vâri degeaba capul în gura leului ? Sunt vremuri grozave aiestea, îi fi stârnit toţi copoii după tine. Cocioaba ceia a voastră hodorogită trebuie să
20 fie ca un pai în ochiul poliţaimaistărului. Măcar până ce s-a mai potoli prăpădenia aiasta, să stai în altă parte, cum se cade unui băiet de boier cu stare, ca să-ţi mai uite lumea năzdrăvăniile...
- Dar mama ştie? - întrebă Vania, înăbuşindu-se 25   de emoţie. Ea m-a blăstămat fără nici o vină şi eu nu
vreau numai din mila matale, pe ascuns, să mă folosesc de bunătatea matale. Mi-a fost greu să iau şi paralele pe care mi le-a dat tiotia Nataliţa. Ştiam că-s de la mata, deşi dumneaei spunea că mă împrumută. 30 In gândul meu eram hotărât să i le dau înapoi când am să fiu mare.
Iorgu Răutu îşi freca genunchii cu palmele şi se zbuciuma fără să-şi poată stoarce decât exclamaţia:
-Păcatele mele!... Măi băiete!... Păcatele mele!... Măi băiete!... Doamne, Doamne, fii cu milă şi îndurare!...
Nataliţa se ridică şi îl mângâie, sărutându-i mâna: 5 - Lasă, moş Iorgule, linişteşte-te! Lasă-mă pe mine să vorbesc cu Vaniuşa. Are inimă bună şi suflet curat. Ne-om înţelege noi. Fii liniştit. Du-te undeva la primblare sau la club. Lasă-ne singuri.
Iorgu Răutu oftă, îşi făcu cruce, se înălţă în toată io statura lui uriaşă, şi, ridicând în braţe pe Vania ca pe un copil, îl sărută pe frunte, apoi, legănându-se greoi, ieşi gârbovit pe uşă.
-...Vezi dar, dragă Pimperlicule, - încheie Nataliţa povestirea romanului Smaragdiţei - trebuie
15 să-ţi dai seama că femeia aceasta, din copilărie, n-a avut o zi de cea mai firească mulţumire, n-a cunoscut acea fericire care, de obicei, nu este refuzată, măcar pentru puţine clipe, până şi fiinţei celei mai prăpădite. Silită să-şi înăbuşe toate zvâcnirile inimii, toate
20 cerinţele ei; resemnată la viaţa cenuşie a matronelor din S***, ea nici măcar în sfera aceasta n-a găsit satisfacţie. Unii copii mor, alţii se răzvrătesc. Instinctul ei de dominaţie şi practicile religioase fiind ultimul ei refugiu sufletesc, ea primeşte de la tine grozava lovi-
25 tură şi vede autoritatea ei clătinată şi credinţa ei călcată în picioare. Iar lovitura vine tocmai de la tine. Gândeşte-te ce se leagă în sufletul ei, chiar inconştient, de această ofensă venită de la copilul care, pentru dânsa, e fructul înjosirilor şi al durerilor.
30 Nataliţa, înlăcrimată, a încercat să ridice manile lui Vania, care, în tăcere, cu capul rezemat pe braţele
426
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
427
sale, sprijinite din cot pe genunchi, asculta fără să întrerupă această tragică evocare.
Şi o serie de icoane din vremurile copilăriei, înecate în uitare, reînviau şi îi ilustrau calvarul Smaragdiţii. 5 Când Natalia Chirilovna reuşi să-i vadă faţa pălită, cu ochii înnegriţi şi cu privirea parcă stinsă, care priveau din adâncimi întunecoase ale sufletului său, speriată, îi aruncă grăbită cuvinte de mângâiere:
- Dragă Vaniuşa, eşti bărbat şi am îndrăznit să-ţi io spun această jalnică poveste, pentru ca să găseşti putere de a judeca cu dreptate pe mama ta şi s-o ierţi! Oricât de mare ar fi vina ei, înţelegi că nu se poate cere prea mult de la o inimă omenească şi, mai cu seamă, de la o inimă de femeie. Şi eu sufăr din pricina ei acuma.
15 I-am fost devotată mai mult ca o prietenă, ca o mamă şi o soră mai mare împreună. Nu ştiu cum ar fi trecut ea prin criză, dacă nu mă aşterneam sub picioarele ei s-o feresc şi de asperităţile pământului. Şi am avut şi eu o viaţă umbrită, aproape douăzeci de ani am fost
20 infirmieră unui om foarte bun, foarte cumsecade, mi-am făcut toată datoria faţă de el, i-am jertfit tinereţea mea; a murit blagoslovindu-mă şi cerându-mi iertare pentru viaţa mea întunecată. Dar eu nu pot trăi fără soare, fără poezie, fără dragoste. Am avut un pri-
25 eten care, devotat şi credincios, mi-a dat putinţa să-mi suport povara vieţii. îi pot crede, pentru că, deşi mai tânăr decât mine, îndată ce am fost liberă m-a implorat să ne unim zilele ce mai avem de trăit.
Şi strângând mâinile lui Vania, zâmbind printre la-
30   crimi cu adâncă înduioşare şi melancolie, ea îi spunea:
- Şi dacă toată viaţa m-am îngrijit de alţii, i-am cocolit, i-am mângâiat, nu-mi este iertat şi mie, care mi-am pierdut primăvara şi vara, măcar în toamna vieţii să am pe cineva care să se îngrijească el de mine,
să mă cocolească şi să mă mângâie ? Dar mama ta vede în căsătoria cu Varnavin dovada unui păcat, a unei dragoste vinovate. Şi ea se răzbună astăzi pentru tinereţea ei ofilită, asupra tuturor femeilor care reu-
5 şese să smulgă destinului o floricică albastră. Ce-a făcut cu biata Eleonora, nepoata cucoanei Profira Merea ? Ştii în ce infern a aruncat-o ostracismul mamei tale şi, în fond, fără dreptate ?
La o privire mirată şi la un gest de protestare din
io   partea lui Vania, ea nu-1 lăsă să vorbească şi continuă: - Ştiu, ştiu, ştiu ce poţi spune! Dar nu vezi că ea însăşi e cea mai nenorocită, ce vid e în jurul ei, ca şi în sufletul ei ? Nu are decât pe Maşa şi se teme că i-o vei răpi şi pe aceasta, cum ai răpit pe Costea. Numai
15 de la tine, poate, ar putea veni o mângâiere pentru dânsa. Şi, în orice caz, tu, cu mintea ta şi cu inima ta, nu înţelegi că ea merită compătimire ? Şi nu crezi că, cel puţin pentru tatăl tău, ar trebui să încetezi această sfâşiere în sânul familiei ? Bietul om!...
20       Nataliţa tăcu, dar Vania înţelegea tot ce cuprindea această exclamaţie.
Iorgu Răutu, întors acasă, găsi pe Vania potolit şi înduioşat în braţele Nataliţei. Vania îi ceru foarte supus să-i dea vreo două zile de gândire şi timp pen-
25   tru aranjarea lucrurilor la „comună", înainte de a da răspunsul definitiv.
El îşi petrecu toată seara împreună cu tatăl său şi cu Nataliţa, care stăruia ca Iorgu Răutu să-şi prelungească cu câteva zile şederea la Chişinău, pentru ca 30   Vania să aibă putinţa de a pune toate la cale.
A doua zi se adună la Hanul Blumberg sanhedrinul cel mare al „cercuistilor".
428
C. STERE
Vania expuse situaţia şi le ceru sfatul. O discuţie furtunoasă ţinu până noaptea târziu. Părerile erau foarte împărţite. De la extrema stângă, a lui Ion Prestea, care în inima lui obidită de copil 5   de pripas, fără tată cunoscut, nu admitea nici o tranzacţie şi cerea ca Vania să rupă toate legăturile cu lumea putredă în sânul căreia fusese născut, până la extrema dreaptă, unde, spre uimirea tuturor, se postase Talmudistul, care, cu multă căldură, susţinea că 10   iertarea şi comprehensiunea tuturor suferinţelor este cel mai înalt dar al unui suflet omenesc, că nimeni n-are dreptul să refuze şi ultima picătură de dragoste care poate zace în inima lui.
In sfârşit, după multe dezbateri, a fost accep-15   tată soluţia propusă de „realiştii" Moise Roitman şi Vasile Giurilă:
Vania rămâne în fond membru al „comunei". El îşi păstrează în sânul acesteia toate drepturile şi îi va purta toate sarcinile. Dar, în formă, va satisface dorinţa tată-20 lui său în interesul superior al Revoluţiei, mai întâi, pentru ca să nu expună „comuna" fulgerelor Ohranei, iar în al doilea rând, pentru ca să poată organiza în locuinţa lui oficială o „gazdă conspirativă", un centru de acţiune mai la adăpost de indiscreţiunile poliţieneşti.
25 Iorgu Răutu a fost foarte mulţumit şi el însuşi a instalat pe Vania într-o garsonieră înzestrată cu tot confortul dorit, cu o ieşire independentă, închiriată de la doamna Staroverov, în capătul de sus al străzii Puşkin. A fost convenit ca vacanţa acestui an, până la
30 aplanarea conflictului familial, Vania, o va petrece la Odessa, la Natalia Chirilovna sau, dacă va prefera, într-o cameră de „student", pe care aceasta se obliga să i-o găsească.
Cap. XXIII
„EXPEDIŢIA"
La Odessa, încântat de odăiţa lui „de student", cu îngrijire aranjată de Nataliţa, chiar la vila ei din 5   Fontan, Vania Răutu, în primul ceas liber, se grăbi la „gazda conspirativă".
„Marat" se arătă mai întunecat decât toţi norii de toamnă.
Aşezat la masă, deasupra unor hârtii, el nici nu-şi / o   ridică ochii la salutul lui Vania, abia mârâind ceva nedesluşit în răspuns:
- Bună ziua, tovarăşe Marat.
- Hm...
- Pot găsi pe tovarăşul Undina ?
15       - Nu ştiu, - aruncă sumbru Marat.
- E în Odessa ?
- Nu ştiu.
- Unde şi când aş putea să mă informez ?
- Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu! - sări furios Marat 20   şi, prin pădurea lui de păr negru, de mult nepieptănat,
ochii săi întunecaţi sfredeleau duşmănos pe Vania. Vania se zăpăci.
- Bine, tovarăşe Marat...
- Nu mai sunt Marat, domnule, nu mai ştiu ce 25   sunt; du-te dracului! Toate se duc dracului şi eu mă
duc dracului...
430
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
431
Vania nu-şi putu stăpâni surâsul şi, aşezându-se pe scaun, îi declară râzând:
- Bine, tovarăşe Nuştiucineeşti, atunci voi sta aicea şi ne ducem împreună dracului.
5       Fără voie, fiorosul şi părosul conspirator începu să râdă şi el.
Vania a fost, în sfârşit, lămurit că în Odessa, ca de altfel în toată Rusia, după 1 martie, a urmat un crah după altul, o mulţime de tovarăşi au fost arestaţi, io cele mai multe organizaţiuni distruse, că nimeni nu mai ştia ce-1 aşteaptă peste un ceas şi că el, Marat, cu „gazda lui conspirativă, şade ca un idiot la postul său cu toate legăturile rupte, izolat de toată lumea".
- Cum vrei, dar, să ştiu ce-i cu tovarăşul Undina, 15   care acum două săptămâni trebuia să plece la Kiev,
dar de atunci n-a mai călcat pe aici şi n-a dat nici un semn de viaţă ?
- Dar atunci eu am s-o caut pe Vera Nicolaevna Marmarov - îi răspunse hotărât Vania - şi, dum-
20 neata prietene, să mă tratezi cu mai mult duh de blândeţe şi să mă ajuţi.
Vania se hotărî să vadă pe Kwiecinski, studentul care fusese însărcinat de Comitetul partidului din Odessa să menţină contactul cu „cercurile de autoins-
25   trucţie" din regiunea de sud-vest.
Stanislaw Kwiecinski, un tânăr de vrâstă indeter-minabilă, în care totul era sur şi lung, părul cenuşiu, ochii decoloraţi, faţa pământie, capul lung, nasul lung, bărbia lungă şi ascuţită şi urechile începând mai sus
30 de frunte şi isprăvindu-se aproape de bărbie, acest delegat al comitetului îl primi foarte acru, observându-i că acuma nu e vremea pentru vizite şi declară cu răceală că nu-i poate da nici o informaţiune despre Vera Nicolaevna, nici despre altcineva.
- A propos! - se învioră el îndată. Ce faci acum la Odessa ? Dispui de vreme ? Ai ceva parale ?
- Stau toată vacanţa aici şi sunt la dispoziţia partidului, dacă este nevoie.
i - A! Dumnezeu te-a adus - îşi frecă acuma vesel manile Kwiecinski. Uniforma dumitale, ca şi mutra dumitale sunt cea mai bună conspiraţie. Vor crede că un elev se întoarce pentru vacanţă acasă, -spuse el încet ca pentru sine. Vei putea face un mare
io serviciu partidului. Este absolut nevoie să transmitem la Harkov un material important, foarte important! Iată, vezi lădiţa aceasta ? Trebuie s-o duci numaidecât la adresa pe care ţi-o voi da. Dar bagă de seamă: ţi se încredinţează o misiune gravă. Lădiţa cu nici un
15 preţ nu poate cădea în alte mâni. Ai revolver ? - îl privi sugestiv Kwiecinski.
- N-am, - răspunse emoţionat Vania - l-aş putea cumpăra, dacă aş putea căpăta autorizaţie.
- Dă-mi treizeci de ruble, îţi procur eu un revol-20   ver de buzunar, comod şi puternic. Dar ştii să tragi ?
- N-am tras la ţintă cu revolverul - răspunde intimidat Vania -, dar ştiu să trag cu puşca.
- Merge! - aruncă semnificativ Kwiecinski.
Noaptea, în clasa a treia a trenului personal pen-25 tru Harkov, luă loc un băieţel, care părea chiar mai tânăr decât cei şasesprezece ani ai săi, în uniformă de „gimnazist", slăbuţ şi negricios, cu ochii vii şi curba exagerată a nasului, şi se aşeză pe o bancă alături cu o lădiţă strâns legată cu o sfoară. După ce privise 30 nervos în toate părţile, îşi alese locul în faţa unei femei groase, de tipul caracteristic al negustoreselor lui Ostrovski, şi un bătrân spân, cu o enormă şapcă vânătă în cap. Aproape din două în două minute,
432
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
433
„gimnazistul" îşi băga nervos mâna în buzunarul pantalonilor.
Negustoreasa lui Ostrovski şi bătrânul cu şapca vânătă l-au primit cu multă cordialitate: 5       - încotro, porumbelule ? La mama acasă, după învăţătură ? - îl întrebă ea.
- Ehehei! - sâsâi printre dinţii răriţi spânul -învăţătura e grea. Bătaia de cap e mai rea decât bătaia la spate.
io - Lasă că-1 va ogoi mama, îl va îngraşă. Uite ce slăbit e, sărăcuţul de el, de cazna şcoalei - îl privea cu drag negustoreasa.
Când un călător voi să se aşeze pe bancă alături de Vania, ea, revoltată, se oţărî la el: 15 - Lasă domnule, nu vezi că e un copilaş crud încă ? Are nevoie de odihnă după şcoală; dumneata îţi vei găsi loc în altă parte şi, la nevoie, vei sta în picioare. Uite ce taur eşti!
Energia ei intimida pe călător, care se îndepărtă 20 bombănind.
Astfel, lui Vania îi fu asigurată banca întreagă pentru noapte.
Dar, plin de importanţa misiunii ce-i fusese încredinţată, înfricoşat de consecinţele vreunui gest im-25   prudent, el multă vreme nu putu dormi. Se culca, se ridica, privea pe fereastră şi din nou se culca.
Oboseala, enervarea, însă, ca şi cerinţele unui organism în creştere, la urma urmelor îl biruiră şi el adormi cu capul pe lădiţa lui, pe şalul pe care cu multă 30   grijă i-1 aşternuse negustoreasa.
- Vă rog, domnule! Ridicaţi picioarele de pe bancă! Faceţi loc şi pentru mine! - tresări Vania la auzul acestor cuvinte, uşor scuturat de mânecă.
înaintea lui stătea un enorm jandarm, cu o barbă care-i ajungea aproape până în brâu, înarmat până în dinţi.
- Prins! - îi fulgeră prin gând lui Vania, când îşi 5   lăsă picioarele în jos lipindu-se de lădiţa lui; iute îşi
băgă mâna în buzunar şi-şi aruncă privirea în bezna nopţii prin fereastra deschisă. Trenul trecea pe un pod.
Vertiginos îi treceau prin minte hotărâri contra-w   dictorii: să arunce lădiţa pe fereastră ? Să sară el ? Să se arunce împreună ? Să tragă cu revolverul ?
Cum, înainte de toate, să fie salvată lădiţa, să nu cadă în mâna jandarmului ?
El nu găsea răspuns la întrebare. în toate ipoteza   zele, lădiţa era pierdută...
- încaltea să-mi vând scump viaţa în slava Revoluţiei!... - aproape cu glas tare se gândi el şi, hotărît şi parcă mai liniştit, îşi puse mâna pe revolverul din buzunar.
20       Jandarmul cu manile rezemate de sabia dintre picioare, puţin aţipit, moţăia. Negustoreasa, deşteptată din somn, îl privea cu ostilitate, dar nu îndrăznea să facă nicio observaţie în faţa acestui organ al autorităţii. Bătrânul spân cu şapca vânătă găsi mai cuminte 25   să-şi facă o faţă nevinovată şi, răsucind o ţigară, pândea momentul s-o poată oferi paznicului ordinei. Vania auzi sforăitul sonor al vecinului său.
- Se preface, bestia! - se gândi el şi strânse cu putere mânerul revolverului în buzunar.
30 Negustoreasa adormi din nou, spânul, printre căscaturi de tenor liric, îşi pufăia ţigara, pierzând nădejdea de a servi puterea de stat.
- Poate doarme [cu] adevărat ? - zvâcni inima lui Vania.
434
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
435
încet, el se ridică în picioare, trăgând fără voie poala tunicii sale, pe capătul căreia era aşezat jandarmul. Acesta ridică capul şi se uită „fioros", i se păru lui Vania, care, aruncându-se din nou pe bancă, apucă 5   mânerul revolverului.
- Ce aşteaptă bestia ?
La staţia Jmerinca, unde trenul stătea vreo douăzeci de minute, în zgomotul de pe peron (Jmerinca era un nod însemnat de căi ferate), jandarmul, tre-10 zit, scoase capul pe fereastră şi legă o convorbire cu colegul din loc.
Vania trăgea cu urechea să prindă vreun înţeles care-1 priveşte.
- Dacă au simţit ceva, aici se va întâmpla! Sau... n       Trenul porni şi jandarmul se aşeză din nou la locul său.
Vania încercă să se ridice de pe bancă. Jandarmul politicos, îşi strânse picioarele să-1 lase să treacă.
- Mă cearcă ?
20       Vania se sculă de pe bancă şi se îndreptă spre uşă. Jandarmul, privindu-1 în urmă, îi spuse:
- în celălalt capăt! Vania tresări indignat:
- îşi mai bate şi joc de mine, canalia! Vrea să 25   puie mâna pe ladă.
Ieşind pe uşa vagonului, el pândea prin crăpătura ei pe jandarm. Acesta se aşeză lângă fereastră, pu-nându-şi cotul pe lădiţa lui Vania.
- N-o va lua aşa cum crede el! - se repezi Vania 30   spre locul său.
Jandarmul i-1 cedă liniştit.
La staţia următoare, când se crăpa de ziuă, jandarmul se coborî din tren.
- Să trăieşti, Andreiev, - auzi Vania pe fereastră- te-ai întors, în sfârşit, din concediu. Mi s-a înăcrit sufletul aşteptându-te. Nevastă-mea a născut un copil şi eu mă murez aicea...
5 Vania oftă uşurat, dar tot parcă nu-i venea să crează că nu e comedie, cum, după spusele conspiratorilor încercaţi, se obişnuieşte de poliţia secretă, pentru a pune mâna pe toate iţele şi firele unei orga-nizaţiuni revoluţionare...
/ o La Harkov, când, după mii de precauţiuni şi învâr-tituri prescrise unui perfect conspirator, Vania ajunse la adresa dată, găsi acolo o femeie mai în vrâstă, bolnăvicioasă, sumbră şi cu o expresie de oboseală, şi un băiat tânăr, cu trăsături energice şi cuvânt autoritar.
/ 5        - Ce veste ne aduci, tovarăşe, din Odessa ? - întrebă acesta după parola spusă de Vania. Vania îi înmâna lădiţa.
- Ce-i acolo, Dumnezeule ? - exclamă lungind cuvintele femeia. E vremea acum pentru daraveri de
20 acestea ? Nu ştim încotro să dăm cu capul, în fiecare clipă aşteptăm sfârşitul. Ce-i acolo ? Vezi, Nichifor!
Tânărul desfăcu lădiţa. Era plină de manuscrise, broşuri vechi, jurnale şi alte publicaţiuni clandestine.
- Idioţi! - şuieră mânios printre dinţi tânărul. 25   Ce să facem acuma cu maculatura aceasta ? N-avem
nici o ascunzătoare sigură!
- Aprinde focul în sobă, Nichifor! - îşi tără-găni plângător cuvintele „gazda", foarte deprimată.
Vania văzu cum dispăreau în flăcări hârtiile inu-30 tile, pentru care el îşi riscase viaţa, aruncate în foc cu furie de Nichifor şi cu mişcări obosite de gazdă. Sta cu mâinile lăsate în jos, neavând tăria să-i ajute.
Şi în inima lui se strecură pentru prima oară îndoiala în triumful grabnic al Revoluţiei...
436
C. STERE
întors la Odessa, Vania avu norocul să găsească, în sfârşit, pe tovarăşul Undina.
Aceasta rămânea fermă şi senină în mijlocul debandadei.
5       Ea nu-şi pierdea nădejdea şi credinţa, nici hotărârea de luptă.
- Dragă Vania! - îi răspunse ea totuşi, instinctiv omiţând porecla conspirativă - acum cel mai bun lucru pe care-1 putem face e să aşteptăm în linişte sfâr-
W şitul vijeliei. E inutil să ne zvârcolim, e chiar dăunător. Suntem datori să conservăm toate forţele de la care poate porni reorganizarea.
- Dar, tovarăşe Undina, - încearcă să-i spună Vania, trecând peste numele familiar pe care ea i-1
15 dăduse...
- Toţi prietenii, în afară de conspiraţie, îmi spun Verocica!
- Dar bine, Verocica, nu putem începe imediat ?
- Vrei să păţeşti ca la Harkov ? Nu, acuma sun-20   tem numai conserve. Să ne folosim de această vreme,
să mai citim, să mai discutăm, să lămurim problemele viitorului. Stai aici vacanţa aceasta ? Cine ştie ce ne aşteaptă pe urmă.
Ei stăteau pe banca lor favorită din bulevardul 25   Nicolae, în faţa mării.
Imensitatea albastră, înflorită de pânzele albe ale bărcilor de pescari şi de siluetele maiestoase ale vaselor oceanice, sub soarele de iulie, scânteia în miliarde de fărâme de oglindă.
30 Vania petrecu, cu toată apăsarea tragediei revoluţionare, unele din cele mai fericite săptămâni ale vieţii sale.
Cap. XXIV
VRAJA
Dar anul ce a urmat trebuia să lase în amintirile lui Vania o impresie de pustiu şi de zvârcoliri ne-5 putincioase.
în „cercurile de autoinstrucţie" doar câţiva nu pierduseră nădejdea şi curajul pentru luptă. Şedinţele se răreau, literatura lipsea, legăturile cu centrul şi cu organizaţiile din alte oraşe se destrămau. / 0 Vania era deprimat în aşteptarea veştilor de la Natalia Chirilovna, care se stabilise din nou la Oniţcani. Ce este cu mama ? Ce va face el în vacanţa următoare ?
Numai în iunie el primi o notă laconică din partea Nataliţei care-1 invita la Oniţcani: 15       „Va fi bine. Fii cuminte. Te iubesc şi te sărut. Tiotia Nataliţa" - aşa se sfârşea scrisoarea.
La Oniţcani nu se observa multă schimbare. Serghei Simionovici Varnavin era de atâta vreme un om al casei, iar dispariţia bietului Anatol Vasilievici 20   se pregătea şi ea de atâta vreme, încât lipsa lui aproape nici nu se simţea.
- Dragă Vaniuşa, - îi spuse Nataliţa după ce-1 aşeză în buduoarul său. Nici nu-ţi închipui ce bătălie a trebuie să dau pentru tine. Vai, sărmana de mine! 25   Poate eram astăzi morte et enterree1, dacă moş Iorgu
1 Moartă şi îngropată (fr.). (n. ed.)
438
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
439
n-ar fi găsit, în sfârşit, curajul să-şi spuie cuvântul cu hotărâre. Am spus mamei tale, faţă de moş Iorgu, că să nu uite că eşti acum fiul cel mai mare, viitorul cap al familiei Răuteştilor şi stăpân al Năpădenilor şi că nu
5 poate amărî bătrâneţele lui moş Iorgu, gonindu-te din casa părintească, din casa pe care tu o vei stăpâni, chiar dacă ea va trăi încă atunci când moş Iorgu îşi va închide ochii; că ea nu poate crea o situaţie prin care tu n-ai putea să intri în casa strămoşească, fără ca ea să o pără-
w sească. Dumnezeule, ce-a urmat! Trăznete, fulgere, planşete, afurisenii! Sărmanul moş Iorgu era cât pe aci, după obiceiul lui, să închine steagul, dar am ştiut să ţiu piept furtunii şi moş Iorgu, în sfârşit, a grăit şi el ca un bărbat. Ştii cum vorbeşte el: i-a adus aminte că
15 tu de ani de zile purtai în tine amărăciunea cuvintelor pe care le auziseşi după moartea lui Tosia şi că acesta e un mare păcat şi că nu se poate ca acuma băietul să sufere şi el însuşi să rămână fără mângâiere la bătrâneţe, pentru un cuvânt ce l-ar fi scăpat copilul la necaz. în
20 sfârşit, dragă Vania, ne-am înţeles. Moş Iorgu te aşteaptă chiar astă seară acasă, să fie faţă. Vei fi primit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Explicaţiunile sunt inutile, căci ar putea numai zgândări rana. Să te duci să săruţi mâna mamii, ca întotdeauna când te întorci în
25 vacanţă, şi totul va fi uitat sau, cel puţin, să te porţi aşa ca şi cum totul ar fi fost uitat.
Vania, apropiindu-se de Năpădeni, în trăsura Nataliţii, un moment intimidat, era cât pe ce să se întoarcă îndărăt la Oniţcani. Inima îi zvâcnea, tâmplele 30   îi băteau, respiraţia i se tăia, încât abia putu urca scările conacului.
în salonaşul verde, dânsul îşi găsi părinţii aşezaţi la masă: tata îşi făcea pasienţa, iar mama şedea la un lucru de mână.
Când sărută mâna tatei, acesta, semnificativ, îi strânse mâna şi cu afecţiune îl sărută de mai multe ori.
Smaragda Theodorovna, liniştită, îl sărută pe frunte şi-1 întrebă dacă n-ar vrea să mănânce sau dacă 5   a stat la masă la Oniţcani.
Aceasta a fost singura aluziune prin care ea dădea a înţelege că ştie preliminariile „păcii de la Năpădeni".
Vania nu găsea cuvinte ca să poată împrăştia sentimentul de apăsare pe care nu-1 putea ascunde. 70       Smaragda Theodorovna şi ea se ţinea foarte rezervată, cu toată aparenţa ei de bunăvoinţă.
Iorgu Răutu n-a avut niciodată prea multe resurse de conversaţie. Totuşi, asupra lui căzu sarcina de a salva situaţia:
15 - Măi băiete, ai venit la vreme... Dumnezeu ştie cum, în anul ista se coace grâul... Nu-i vorbă că am semănat prea mult... Am peste o mie de fălci numai grâul de toamnă. O parte am putut pune încă din august, iar am isprăvit prin noiembrie... Şi poate că şi
20 pământul n-a fost peste tot bine lucrat, încât în unele părţi, cum e în clinul spre Cucernica, ştii, lângă pădurea bătrână de stejari, îi copt bine, încât trebuie să-1 secerăm negreşit... începem mâne, iar încolo spre Ciripeni, încă e verde... Ai să-mi dai şi tu ajutor la
25   seceriş şi la cărat...
Astfel, în conversaţia despre gospodărie, justificată de faptul că Vania de doi ani nu văzuse Năpă-denii, seara s-a sfârşit, de bine de rău, în bună pace şi Vania s-a putut retrage în odăiţa lui.
30 In zori de zi, Vania, sculat în voie bună, nu mai voi să aştepte ca Margareta Jozefovna să-i servească ceaiul. Ea îi aduse la cunoştinţă că boierul e plecat în
440
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
441
inspecţie spre Ciripeni, iar coana Smaragda n-a ieşit încă din iatac.
El porni îndată la mama Irina.
Satul era de mult sculat şi aproape gol, oamenii 5   fiind duşi la muncă.
Mama Irina, văzându-1, părea aproape speriată de bucurie:
- Vaniuşa! Mata eşti! Iţi creşte mustaţa, dragu mamei! - râdea şi plângea ea îmbrăţişându-1.
10 Vania era adânc fericit ca întotdeauna sub mângâierile mamei Irina, dar acuma parcă resimţea şi mai mult deliciul îmbrăţişărilor de mamă.
Irina, în ochii lui, nu pierduse nimic din farmecul firii sale şi chiar frumuseţea plină de vlagă, sub a
15   cărei stăpânire trăise el din copilărie.
- Ce te-ai sculat aşa de devreme, puiu mamei ? Ai luat ceva ? Să-ţi dau un ulcior cu lapte, amu l-am fiert să-1 duc la deal, la Ilenuţa. Tare e bun şi taman - cum s-a nimerit! - l-am făcut cu păsat, ca să-ţi placă şi ţie.
20   Avem o vacă minunată de cele roşii. Am cumpărat-o de viţică la nemţii din Kamenka... Laptele cu păsat era puţin afumat. Vania simţi o intensă bucurie de viaţă. Prin toate vinele lui parcă furnica un curent de înviorare. Sim-25   ţea cum creşte în trupul său vigoarea şi în sufletul său hotărârea şi dorul de viaţă şi fericire.
- Dar Ilenuţa ? Unde-i, ce face ?
- Ehehei! de când e dusă la seceriş! Avem o falcie luată hăt în colţu cela spre Cucernica, lângă
30 stejărişu cela bătrân. Am avut noroc, că în altă parte încă e verde, ca şi la Dumitru. încât a să fie gata cu a boierului taman când a veni rându pentru a nostru.
- N-am văzut-o de doi ani, trebuie să fie crescută. Te miri că n-oi recunoaşte-o.
- Apoi e fată mare amu! Iese la joc şi-i tare frumuşică!
- Am treabă în părţile celea şi poate am s-o văd...
- Poţi merge, puiule, peste câmp, şi pe jos. Tare-i 5   frumos şi nu-i aşa departe. într-un ceas, după ce rânduiesc ceva pe aici, oi fi şi eu acolo.
Câmpul era încă verde, într-o splendoare aproape primăvăratică. Aerul de dimineaţă aducea răcoare şi miresmele câmpului, tremurând în cântecul păsăre-io   lelor. Dinspre pădure răsunau trilurile privighetorii întârziate.
Lui Vania i se părea că însăşi natura vibrează de triumful vieţii. Siluetele de femei şi bărbaţi aplecaţi spre pământ simbolizau unirea omului cu firea şi pu-15   terea creatoare şi dominatoare a muncii.
Vania trecu prin pădure. Sub bolta stejarilor bătrâni era răcoare şi tăcere misterioasă. Din când în când, o ciocănitoare, un fâsâit de veveriţă prin crengi şi un arc de iepure sărit vorbeau de viaţa ascunsă în 20   sânul pădurii seculare.
Răzbătând în colţul spre Cucernica, ieşind deodată din penumbră, fu orbit de lumina intensă a soarelui de iunie.
La stânga, în vârful dealului Ciornenilor, se pro-25 fila în azurul cerului faţada maiestuoasă a castelului lui Nicanor Miulescu. La dreapta, într-o vâlcea dintre două dealuri acoperite de grădini, din care răsăreau numai acoperişurile de paie, strălucea, pe turnul alb al bisericii din Cucernica, crucea ei de aur. 30 Iar drept în faţă se întindea covorul ţesut din poleială al lanului de grâu.
Vania căuta pe Ilenuţa; în depărtare văzu un grup, în care însă nu se găsea silueta familiară.
442
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
443
înaintând pe cărare, el zări după un buchet de tufe de corn, aplecată spre el, figura Ilenuţii, legată cu o basma albă pe cap, cu obrajii îmbujoraţi şi cu ochii ei albaştri închis strălucind ca flori de cicoare prin-5   tre spicele galbene.
Se repezi spre ea. Ridicându-se, Ilenuţa îl privea înseninată de bucurie stăpânită.
Vania se opri în loc, izbit de frumuseţea nouă a acestui chip feciorelnic, plin de viaţă, de silueta ei cu linii io   armonioase şi aproape mistice în zvelteţa lor eteree.
Cuvintele de salutare îi îngheţară pe buze. O privea în tăcere şi nemişcat, nefiind în stare să facă niciun pas.
Ilenuţa tăcea şi ea. Şi o clipă îl privi ca vrăjită; apoi zâmbi şi, prin mişcarea ambelor braţe ridicate în sus, 15 spre a reface legătura basmalei, sânii ei se conturau sub cămaşa albă, dând întregii ei înfăţişări o expresie simbolică de putere şi de farmec „etern feminin".
- Bine ai venit, Vaniuşa! - răsună încet adâncul contralto al vocii ei, în care vibra conştiinţa acestei
20   clipe de dominaţiune.
- Bună ziua, Ilenuţa! - abia putu îngăima cu greutate Vania, neştiind el însuşi ce vorbeşte. Ce mai faci, Ilenuţa ? Eşti de mult aici ? Eşti singură ?
Ilenuţa îl fixă zâmbind şi, parcă dându-şi seama 25   de inutilitatea răspunsurilor, tăcea.
- Ii cald tare, - spuse Vania - mi-i sete grozav. Mă duc să beau oleacă de apă la izvorul Tudosiei.
Vania, speriat de el însuşi, parcă căuta pretext să fugă. Izvorul Tudosiei nu era departe, în coasta dea-30 lului pe care se ridica pădurea, între tufe de corn, cu frunze roşii.
Ilenuţa tot tăcea zâmbind şi, privindu-1 cu ochi aproape înnegriţi şi plini de taină, stătea sprintenă ca un ram de răchită.
Vania se depărta încet.
La izvorul Tudosiei se aşeză pe pajiştea verde din jurul lui, bântuit de simţiri neînţelese, dulci şi violente şi... aştepta... 5       Peste câteva clipe surprinse, furişânduse printre tufe, arătarea albă a Ilenuţei.
- Ţi-am adus ulciorul. Ai fugit ca un năuc, fără să iei ceva ca să poţi bea apă.
Graţios se aplecă ea spre izvor ca să umple ulcio-10   rul, fără a slăbi din ochi pe Vania, cu acelaşi zâmbet misterios şi dominator.
Cu o mişcare ondulatoare, se aşeză lângă dânsul şi-i aduse ulciorul la gură. Apoi, îi luă batista din mână şi începu să-i şteargă fruntea, vorbindu-i înduioşată: 15 - A crescut mare, îi răzbate pufu de mustăcioară, dar tot băieţelu Ilenuţii este. Cum a asudat sărmanu! Ai mers atâta loc pe jos!
Ea îşi apropie faţa şi se oglindea direct în ochii lui Vania.
20       Apoi îşi puse mâinile pe umerii lui. Vania o privea fascinat.
Şi, izbit de miresmele de grâu copt şi de busuioc, pe care le respira torsul ei nestăpânit de cămaşa albă, ca ridicat de forţe elementare, el se simţi prins 25   de vârtej...
- Dragă Ilenuţa, sunt ticălos, sunt vinovat! îmi eşti tare dragă... Ştii, te-oi lua, când oi creşte mare... Fii liniştită, mama nu mă poate opri...
Ilenuţa, culcată pe spate, cu ochii închişi, zâm-30 bea în tăcere. Prin gura-i întredeschisă, lucea şirul de mărgăritare. Ea nu-şi îndreptă măcar dezordinea hainelor, de sub care se întrezăreau, parcă sculptate în fildeş auriu, coloanele zvelte ale picioarelor.
444
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
445
întredeschise uşor ochii. Şi razele albastre, licărind printre gene, parcă îl ardeau pe Vania. Zâmbind, ea rosti încet, cu acelaşi contralto adânc şi emoţionat, apucând pe Vania după gât: 5 - E boier şi-i aşa de prost, băieţelu Ilenuţii! Şi-1 atrase spre ea...
Prinşi din nou de vârtejul şi vraja primei dragoste, încleştaţi, Vania şi Ilenuţa pierduseră simţul vremii, lumea întreagă dispărea dincolo de singura realitate, io   de singura viaţă...
Brusc, elastică întocmai ca un resort de oţel şi vioaie ca o şopârlă, Ilenuţa se desprinse din braţele lui Vania şi se ridică în picioare.
- Deamu du-te! - şopti ea - să nu ne prindă ci-15   neva, acuş trebuie să vie mătuşa Irina...
Vania o prinse de mână şi privind-o implorator, îi spunea fără şir:
- Am să te ieu Ilenuţa!... Peste patru ani sunt vrâstnic... Nu m-or putea opri...
20 Ilenuţa se plecă şi, apucându-1 cu ambele mâni de cap, îl sărută duioasă şi în zâmbetul ei parcă se strecura o rază de melancolie:
- Taci, taci, dragu meu. Să nu vorbim despre aiestea amu...
25        Şi, roşită, şopti:
- Să vii astă noapte spre pârleazu cel din dos! Sărutându-i încă o dată amândoi ochii, ea repede
fugi, furişându-se printre tufele de corn.
La marginea poieniţii, se opri un moment şi, tot 30   zâmbind, se întoarse aruncându-i:
- Prost e băieţelu Ilenuţii! - şi dispăru ca o vedenie.
Vania trecea printr-un vifor de simţiri contradictorii. Fiecare celulă din trupul lui vibra de fericire.
Parcă era pătruns de seva vieţii, aceeaşi care străbătea prin pădure şi prin toată firea. în sufletul lui parcă răsuna o melodie armonioasă şi solemnă.
Şi, în acelaşi timp, era cuprins de groaza răspun-5 derii morale pentru viaţa unei fiinţe care, prin farmecul şi poezia firii ei, se ridica deasupra micimilor şi vulgarităţilor vegetării omeneşti.
Pornind spre casă, i se părea că niciodată membrele lui nu fuseseră mai elastice, că toţi muşchii ju-w cau de vigoare vitală; niciodată nu se simţise aşa de înălţat şi, în acelaşi timp, în mai desăvârşită armonie cu întreaga fire.
Viaţa din săptămânile care au urmat până la sfârşitul vacanţei a rămas în amintirea lui Vania ca un basm
15 fermecat, plin de pasiune şi duioşie, de extaz şi poezie, în afară de realitate, în afară de cursul vremii...
în prima noapte când se apropie de pârleazul ogradei lui Dumitru Morariu dinspre câmp, furişându-se în grădină, în umbra părului bătrân, martor al
20 atâtor jocuri de copilărie cu Ilenuţa, el nu mai lupta împotriva vrajei de care fusese prins. Ilenuţa, cu un tact şi o uimitoare delicateţă de sentiment, trecea simplu, cu o graţie emoţionantă şi radioasă, peste clipele critice ale îmbrăţişării şi, totodată, îi ador-
25 mea remuşcările luând asupră-şi toată răspunderea prin iniţiativa îndrăgostirilor.
Vania nu mai trăia decât noaptea, în braţele Ilenu-ţei, sub farmecul expansiunilor ei pasionate şi al delicioasei şi nevinovatei impudicităţi a dragostei. 30 Ziua părea un miraj, un vis ireal. El nu băga de seamă că, aproape la fiecare ieşire de acasă, ca şi la întoarcere, îi apărea în cale Margareta Jozefovna cu discul
446
C. STERE
veşted al feţei sale, întretăiat de crăpătura imensă a gurii, strâmbată de un zâmbet plin de subînţelesuri de complicitate şi de sugestiuni denunţătoare. El nu băga de seamă nici atitudinea, încă mai glacială ca 5 de obicei, a Smaragdei Theodorovna, care-1 fulgera cu privirile ei indignate.
Ba chiar fugea de întâlniri cu vechii tovarăşi ai jocurilor de copilărie, instinctiv, pătruns parcă de conştiinţa vinovăţiei şi a necredinţii sale. 10 In ajunul plecării, cea din urmă noapte petrecută sub părul bătrân, în grădina lui Dumitru Morariu, a fost, parcă, mai străină de îmbrăţişări pătimaşe.
Foarte duioasă, Ilenuţa stătea lipită de Vania şi-i oprea toate încercările de a-şi lămuri planurile asu-1}   pra viitorului.
- Taci, Vaniuşa dragă. Patru ani e multă vreme. Suntem în mâna lui Dumnezeu. Dar ştiu că n-ai să mă uiţi, n-am să te uit nici eu.
Vania simţea lacrimile ei calde, care îi curgeau 20   pe obraz, şi plângea şi el, adânc înduioşat şi ferm hotărât în sufletul lui să rămână credincios acestei iubiri şi demn de inima curată si eroică a Ilenutei.
25
30
A doua zi dimineaţă, Vania alături de Iorgu Răutu, cu vizitiul Dumitru pe capră, nemişcat ca un idol, cu barba-i puţin albită, porni spre gară.
La ieşirea din văgăuna Năpădenilor, sub un mănunchi de plopi, el zări silueta subţire a Ilenuţii, care, vădit, aştepta trecerea trăsurii.
Ea salută adânc. Iorgu Răutu a dus indiferent două degete la pălărie, uitându-se în lături. Ilenuţa, după trecerea trăsurii, ieşi în drum şi se uită dreaptă şi nemişcată, în urmă. După cotitură, chipul acesta drag se şterse din vederea lui Vania.
Cap. XXV
„MATURITATEA"
Locuinţa doamnei Staroverov era plină de activitate ca un stup de albine.
5 Doamna Fedosia Constantinovna Staroverov, văduva unui înalt funcţionar, precum şi cele şase fete în vrâstă de la patrusprezece până la treizeci de ani, erau în veşnică agitaţie, preocupate de lupta pentru existenţă. întrucât pensia rămasă şi casa moşte-
10 nită nu puteau îndestula toate trebuinţele acestei numeroase familii, însăşi doamna Staroverov, ca şi cele cinci fete mai mari aveau diferite îndeletniciri pentru sporirea veniturilor. Iar fetiţa cea mică, Daşa, frecventa liceul şi era şi membră, destul de activă, a
15   „cercurilor de autoinstrucţie".
Vania nu le vedea decât foarte rar, întrucât chiar atunci când lua prânzul acasă, era servit în garsoniera lui.
Dar îngrijirea acestor bune gospodine el o sim-20   tea în fiecare obiect din camera lui.
Cea mai mare parte din vreme, în afară de curs, Vania o petrecea tot în „comună", unde adesea rămânea chiar şi peste noapte.
Situaţia continua să fie excesiv de grea. Deban-25   dada partidelor revoluţionare urma înainte. încetase aproape orice acţiune.
448
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
449
10
Ca reacţiune împotriva mişcării revoluţionare, din partea „elementelor sănătoase" ale societăţii ruse, au fost dezlănţuite peste tot pogromuri evreieşti, care au otrăvit întreaga atmosferă.
Sub presiunea împrejurărilor, dispărând vechii luptători şi cadrele încercate ale revoluţiei, asupra tineretului şcolar, pregătit în cercurile de „autoinstrucţie", cădeau adesea sarcini care treceau peste puterile lor.
Vania a fost silit să se preocupe personal aproape de toate transporturile literaturii revoluţionare pentru întregul sud-vest al Rusiei.
In curând începu să-1 preocupe o problemă mai gravă.
15
20
25
30
Acţiunea revoluţionară fusese dusă cu mijloace relativ foarte neînsemnate. In cea mai mare parte, orga-nizaţiunile locale impuneau membrilor sacrificiile necesare pentru activitatea lor. Au fost şi câţiva cetăţeni inimoşi, care şi-au pus în serviciul revoluţiei toate averea: Lizogub, Voinaralski şi prinţul Ţiţianov.
Dar organizaţiunile revoluţionare erau sprijinite şi de cercurile liberale ale societăţii, care se aşteptau ca luptătorii revoluţionari să scoată pentru ele castanele din foc.
După 1 martie, toate aceste contribuţiuni au încetat, iar debandada generală făcea cu neputinţă organizaţiunilor locale să adune fondurile necesare. Manifestele publicate în numele comitetului făceau apeluri disperate către membrii partidului, îndemnân-du-i să asigure, cu orice preţ şi cu orice jertfe, „finanţarea" acţiunii revoluţionare.
Comitetul cercurilor din Chişinău a conceput atunci un proiect îndrăzneţ.
în lipsa căilor ferate, impozitele percepute în tot nordul Basarabiei, din judeţele Hotin, Soroca, Bălţi şi Orhei, se transmiteau la casieria din Chişinău, în căruţă de poştă, sub paza a cel mult doi străjeri înarmaţi. 5 Vania Răutu şi Vasile Giurilă - care, ca fiu de popă din judeţul Orhei, cunoştea bine localitatea -, îmbrăcaţi în sumane şi opinci, au cercetat pe jos toate cărările în vestiţii codri ai Orheiului şi au elaborat un plan de atac armat asupra acestor transporturi într-o
io vâlcea, lângă Pereseceni, care ar fi putut duce, în caz de succes, la „exproprierea", în folosul revoluţiei, a fondurilor însemnate ale statului.
Pe de altă parte, Moise Roitman, cu ajutorul lui Vania, prin cercetarea la faţa locului şi toate măsurăto-
15 rile necesare, au constatat că dintr-o cameră a aripei Hotelului „Elveţia", din fundul curţii, n-ar fi nevoie de o săpătură mai lungă de vreo doisprezece metri, pentru a răzbate până la tezaurul visteriei provinciale.
Cu toate planurile, desenurile şi informaţiile adu-20 nate, Vania Răutu se adresă agentului comitetului din Odessa, Stanislaw Kwiecinski, spre aprobare, pentru ca partidul să-şi asume directiva şi răspunderea acţiunii şi pentru ca, în acelaşi timp, să fie asigurată reuşita complectă, prin transmiterea fondurilor ex-25   propriate organelor competente ale partidului.
Kwiecinski se arătă entuziasmat de planul chişină-uţenilor, faţa lui pământie parcă se coloră de bucurie.
Dar neputând personal hotărî nimica, Vania fu introdus la „tovarăşul Maurul", un bărbat frumos, 30 cu o mare barbă neagră, cu trăsături fine şi un ten palid, de intelectual.
După ce ascultă cu multă atenţiune raportul „tovarăşului Pimperlic" şi cercetă documentele, „tovarăşul Maurul" se încruntă:
450
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
451
- Regret, amice, că nu pot să te culc aici şi să-ţi dau douăzeci şi cinci unde trebuie. Acesta este singurul răspuns pe care l-ar merita proiectul vostru. Atâta ne trebuie, ca să ne meargă faima că deboşăm1 copiii
5 şi îi transformăm în hoţi de codru şi în spărgători! Căutaţi mai bine să isprăviţi şcoala, să ajungeţi oameni întregi, pentru ca să puteţi într-adevăr servi revoluţiei. Tovarăşul Albinos - privi el către Kwiecinski - va avea grijă să înştiinţeze toate organizaţiunile noastre
10 ca să se coboare din nori şi să-şi dea seama de adevărata lor datorie. In ce clasă eşti dumneata ?
- Intr-a opta - răspunse Vania ruşinat de această „opăreală".
„Tovarăşul Maurul" îşi îndreptă pince-nez-ul pe îs   nasul lui aquilin şi se uită la Vania cu o curiozitate nelipsită de simpatie.
- Tovarăşe Pimperlic, am foarte bune informaţii despre dumneata. Dar să ştii că nu-i nimic mai periculos pentru un revoluţionar decât ambalarea. I se
20 cere, înainte de toate, minte trează şi judecată rece. La revedere! Dar documentele rămân la mine, pentru ca să nu faceţi vreo nebunie. Peste câteva luni de zile, ca student, vei avea altă arenă.
Vania se întoarse la Chişinău cam cu coada între
25 picioare.
Această „opăreală", raportată în „comună" şi în comitetul cercurilor, după discuţii vii, a dus la hotărârea că elevii din clasa a opta să suspende acţiunea revoluţionară şi să se consacre pregătirilor pentru 30 „examenul de maturitate", ceea ce, în realitate, paraliza toate cercurile.
1 Fr. debaucher „a strica, a desfrâna, a corupe", (n. ed.)
Numai garsoniera lui Vania din strada Puşkin va rămânea la dispoziţia revoluţiei, ca „gazdă conspirativă", întrucât altfel nu s-ar putea satisface această necesitate.
5       Pregătirea pentru „examenul de maturitate" punea o problemă care nu putea fi rezolvată aşa de uşor.
Sistemul de învăţământ clasic în Rusia ţaristă, cu cele patrusprezece ore pe săptămână pentru limbile clasice, presupunea că orice candidat la maturitate
io poate citi textele latine şi greceşti â livre ouvert', şi poate traduce orice pasagiu din vreun autor rus în ambele limbi antice.
Dar, în realitate, cu metodele pedagogice întrebuinţate, nici chiar cei mai buni elevi nu ajungeau să
15 traducă, cu toate dicţionarele la dispoziţie, zece rânduri fără cel puţin tot atâtea greşeli.
Marin Scarnitz, profesor de latină, ca şi Boleslav Slovik, de asemeni un „frătuţ" austriac, profesor de greacă, urmăreau înainte de toate ca regulile grama-
20 ticale sau textele clasice să fie învăţate pe de rost, fără să-şi dea seama că, pe această cale, inspirau elevilor o invincibilă aversiune pentru întreaga Antichitate, şi nu reuşeau să le dea cea mai elementară pricepere a geniului literaturii elene sau latine.
25 „Grecul" ajunsese, în această privinţă, la un adevărat sadism. Ca să capete de la dânsul notă bună, un elev trebuia, de pildă, să-i înşire fără răsuflare toate verbele neregulate sau să reproducă, fără a schimba măcar un singur cuvânt, biografia lui Platon, care
30   preceda Dialogurile în ediţia şcolară.
Mic de statură, diform, cu picioarele strâmbe, crăcănate de la genunchi, cu un cap strâns între două
1 Cu cartea deschisă, cursiv (fr.). (n. ed.)
452
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
453
enorme bose la tâmple, cu ochi răutăcioşi, extrem de miopi, ascunşi după roţile ochelarilor încadraţi în rame de baga, la orice încercare a elevului de a se abate de la tipic, indignat, „Limbricul" - cum era el 5   poreclit - ciripea cu vocea lui piţigăiată:
- Vrei să fii mai deştept decât domnul Ktihner, comentatorul lui Platon ? Fii bun, citeşte!
Elevul, după ce citea paragraful indicat, dacă nu reuşea să-1 reproducă întocmai, era, ca pedeapsă, io silit să scrie acest paragraf de douăzeci, de cincizeci, chiar de o sută de ori...
In această situaţie, niciun „examen de maturitate" nu putea fi dat cinstit.
Din an în an, temele trimise de la centru în plicuri 13 închise erau cumpărate - după normele absolutismului ţarist, moderat prin bacşişuri - şi cunoscute de elevi înaintea profesorilor.
Comitetul central al „cercurilor de autoinstrucţie" a avut ideea ingenioasă de a exploata în folosul casei 20   partidului această situaţie.
Elevii celor treisprezece licee organizate ale regiunii de sud-vest au exercitat presiuni asupra părinţilor, încât, sub acest pretext, au fost adunate sume însemnate, din care numai o mică parte au fost utili-25 zate ca bacşiş, iar restul pus la dispoziţia comitetului din Odessa.
Temele astfel căpătate au fost pregătite în mai multe variante. Toţi abiturienţii1 au fost siliţi să le I înveţe pe de rost, rezervându-se pentru fiecare şi § 30   câteva greşeli, pentru a da un caracter de autentici- ţ tate lucrărilor.
1 De la cuvântul germ. Abitur, „examen de bacalaureat sau de maturitate", (n. ed.)
L
în ziua tezei greceşti, „Limbricul" înfăţişa o icoană pitorească. Pe rând, trecând de la o masă la alta, el îşi apropia ochii miopi spre a citi scrisul elevilor.
De la cei mai tari, el trecea la cei mai slabi şi, spre uimire, constata că tocmai aceştia dădeau o traducere mai exactă şi mai elegantă, neîndrăznind să complice textul prin introducerea vreunei greşeli.
- Tare deştepţi sunteţi cu toţii astăzi! - scârţâia vocea lui piţigăiată, cu exasperare.
Cap. XXVI
INTELECTUALI ŞI MUNCITORI
în cursul examenelor s-a produs un incident care a avut o înrâurire hotărâtoare asupra destinului lui Vania Răutu.
Alexandru Levi, aducând cu sine de la Prut un transport de literatură clandestină, se opri, ca de obicei, în garsoniera lui Vania Răutu.
în urmă, s-a stabilit că, graţie imprudenţei studentului Balanovici de la Universitatea din Iaşi, contrabanda a fost filată de la Prut şi toţi aceia cu care venise în contact Levi au fost puşi sub supraveghere.
Curând după „examenele de maturitate", Vania Răutu află că la Odessa au avut loc din nou mai multe arestări, printre care şi a lui Alexandru Levi.
Vania, reuşind cu cinste la examene, se grăbi la Odessa să se înscrie la Universitate. în chipul acesta el putea, în acelaşi timp, avea mai ample informaţiuni.
Acolo dânsul găsi o atmosferă destul de agitată în cercurile revoluţionare, dar nimeni nu dădea prea mare importanţă arestării lui Alexandru Levi.
Vania Răutu, în lipsa de uniformă studenţească, cu o pălărie cu borduri largi, cu cravată „lavalieră" şi cu o pitorească pelerină a pardesiului său, se cufundă, cu voluptate, în viaţa de student.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 455
„Tovarăşul Undina" se împrietenise mult cu dânsul şi îl introducea în toate cercurile frecventate şi de dânsa.
Ohrana părea a-şi fi istovit stocul de informaţii; s   seria crahurilor în organizaţiile revoluţionare părea sfârşită şi încolţiră din nou nădejdile în reorganizarea forţelor revoluţionare şi în reînvierea luptei.
Vania lua parte activă la încercările de reorganizare ale grupului din Odessa. io       Din primele zile de contact cu „odessiţii", Vania s-a simţit ridicat în ierarhia revoluţionară, mulţumită unor împrejurări care i-au adus multă satisfacţiune.
Mai întâi, rezumatul întocmit de el al Capitalului a fost recunoscut ca o bună popularizare a marxis-15   mului pentru muncitori.
Vania era nespus de fericit aflând că acest rezumat a şi fost tipărit în scop de propagandă.
Sentimentele lui Vania erau însă mai complicate cu privire la celălalt fapt care îi zgândărise amorul 20 propriu.
Tocmai pe atunci ziarele publicaseră un comunicat despre o „îndrăzneaţă spargere, de către nişte răufăcători revoluţionari" la visteria provincială a Basarabiei: de la aripa din fund a Hotelului „Elveţia" a fost săpat 25 un tunel până la tezaur şi astfel o sumă de peste trei milioane de ruble a putut fi sustrasă.
Planul său şi al lui Moise Roitman, executat fără dânşii!
Şi Vania nu a putut măcar împărtăşi cuiva frămân-30 ţările sale, fără a se face vinovat de o gravă călcare a regulilor de „conspiraţiune".
Dar, totuşi, el îşi dădea seama că „vârfurile" îl priveau acum cu mai multă încredere şi simpatie.
456
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
457
Aşa, el era foarte mândru că a fost admis la o importantă discuţie teoretică, la care luaseră parte fruntaşii grupării odessiste.
După 1 martie, în lumea revoluţionară din Rusia
5 începuse acel proces de diferenţiere, care în urmă avea să ducă la sciziunea adâncă dintre social-revolu-ţionari şi social-democraţi.
Cei dintâi continuau vechea tradiţie a narodnicilor. Ei credeau că revoluţia socială din Rusia e determinată
io de structura ei specifică, în care ţărănimea, constituind majoritatea covârşitoare a maselor muncitoreşti, apare ca factor principal în lupta revoluţionară. Aceasta urmează dar să fie fără cruţare îndreptată mai cu seamă spre arena politică, pentru că numai astfel Rusia poate
15   tinde la o renovare socială.
Social-democraţii, însă, şi-au însuşit concepţiile şi metodele partidelor socialiste din Apus, care se re-zemau îndeosebi pe proletariatul industrial şi în ţărănime vedea[u] numai o masă inertă, care, în cazul
20 cel mai bun, ar putea doar fi trasă la remorcă de către muncitorimea oraşelor.
Vania Răutu gravita hotărât spre social-revolu-ţionari şi credea chiar, pe temeiul studiilor sale, că doctrina oficială a social-democraţilor nu poate fi înfăţişată
25   ca o deducţiune justă din concepţia marxistă.
într-o seară, la cofetăria Mattoni, unde ei se întâlneau de obicei când nu era fixat un alt loc, tovarăşul Undina, care avea aceleaşi înclinaţiuni teoretice, satisfăcută, zâmbind misterios, îi şopti lui Vania: 30 - Sunt împuternicită să te invit la o adunare a aşilor revoluţionari din Odessa. Ţin-te bine!
în curtea unui imens bloc de case din centrul oraşului, care mişuna de mii de locatari şi în care orice vizitator străin se pierdea neobservat, tovarăşul Undina se opri, examinând faţadele: 5 - Vezi - atrase ea atenţiunea lui Vania - abajurul roşu în ferestruica aceea din etajul al cincilea ? Intrarea e pe aicea. Eu mă duc acolo. Dumneata să te plimbi vreo cinci minute şi, la întoarcere, dacă va arde aceeaşi lumină roşie, să urci şi dumneata; eu te voi w   aştepta la capătul scării, în coridor.
Camera în care Undina introdusese pe Vania înfăţişa spectacolul obicinuit al întrunirilor de studenţi şi de intelectuali („intelighenţi") ruşi:
într-un nor de fum, printre mucuri de ţigări şi pa-15 hare de ceai împrăştiate pe masă, pe lavabou, pe etajere cu cărţi, pe marginea ferestrelor, un grup de vreo douăzeci de tineri - dintre care patru-cinci femei -, aşezaţi pe unde dădea Dumnezeu, discutau aprinşi, până la ameţeală, cele mai înalte probleme 20   de politică, filosofie, ştiinţă sau literatură.
- Suntem cu toţii! - constată, Ia intrarea Undinei cu Vania, gazda, o femeie tânără şi plăcută, cu un păr creţ, scurt tăiat şi care, nesupus, îi acoperea nu numai fruntea, dar cădea, ca la un mic „pudel", şi peste ochii 25   negri, care luminau o faţă mată şi palidă.
în asistenţă, în afară de Undina, Vania nu mai cunoştea decât pe Vasilie Vasilievici Saharov, care îl salută prieteneşte, şi pe tovarăşul „Maurul".
Acesta îndată şi începu să citească „referatul" 30   său asupra chestiunii la ordinea zilei:
„Revoluţia - suna în concluziile sale referatul -nu poate izvorî din faptele izolate ale câtorva individualităţi eroice. Ea întotdeauna este un rezultat al mişcării maselor, în conformitate cu mecanica luptelor
458
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
459
de clasă, cum ne luminează istoria tuturor marilor revoluţiuni din trecut. înainte de a porni acţinea sa, un revoluţionar trebuie să răspundă la întrebarea «Care este clasa socială pe care el se poate rezema ?» Şi aceasta
5 nu poate fi decât clasa care, într-un moment istoric dat, reprezintă factorul dinamic, clasa ale cărei interese se identifică cu interesul de renovare socială. Ţărănimea niciodată n-a jucat acest rol. Ea urmează întotdeauna în coadă clasa care-şi asumă directiva is-
10 torică. în faza actuală a revoluţiei noastre sociale, această clasă nu poate fi decât proletariatul industrial, care însă, vădit, nu va renunţa niciodată la interesele sale de clasă. în consecinţă, revoluţionarii sunt datori să îmbrăţişeze aceste interese; pe teme-
15 iul lor să organizeze proletariatul şi, luminându-1 că şi în interesul lui e necesară o revoluţie politică, să-1 determine la iniţiativa acţiunii revoluţionare, în care vor fi atrase, natural, toate elementele nemulţumite ale societăţii..."
20 Referatul a dezlănţuit o furtună: exclamaţiile de aprobare, protestări, murmure, aplauze, discuţiunile violente între trei-patru grupuri nu se mai sfârşeau.
Tovarăşul Undina, cu aceeaşi voce adâncă de con-tralto, care răscolea tot sufletul lui Vania ca ecoul cli-
25   pelor de vrajă, protesta cu energie:
- Proletariatul nostru industrial, o creaţiune artificială a Ministerului de Finanţe, va duce după sine nouăzeci la sută din populaţia Rusiei şi nouăzeci şi nouă la sută din muncitorimea ei ? Proletariatul, care
30 poate fi desfiinţat printr-o singură trăsătură de condei, dacă va incomoda stăpânirea ?
Ea se uita provocator la Vania, cu care avusese discuţiuni lungi asupra problemei, făcând apel, cu priviri elocvente, la intervenţia sa.
Vania de vreo două ori se şi ridică de pe scaun în intenţia de a cere cuvântul, dar, intimidat, strângân-du-şi manile la piept, se aşeză din nou.
„Tovarăşul Maurul", care, din ziua neuitată când 5 a făcut reprimanda lui Vania pentru proiectele de „banditism al pruncilor" din Chişinău, îi manifesta întotdeauna multă prietenie, interveni:
- Tovarăşilor! - exclamă el brusc, ridicând mâna în sus - aceasta nu mai e o discuţie, ci sabat drăcesc!
io Chestiunea e prea importantă. Să procedăm sistematic. Vă recomand pe noul venit între noi, tovarăşul Pimperlic, care, fiind cel mai tânăr, are cuvântul.
Vania se ridică şi, foarte emoţionat şi cam încurcat, luă de la început o atitudine hotărât contra-
15   rie tezei tovarăşului Maurul:
- Dacă e adevărat - începu el - că revoluţia nu poate izvorî decât din acţiunea maselor şi că aceste mase nu pot fi conduse decât de clasa ale cărei interese se identifică cu necesitatea de renovare socială,
20 atunci este evident că în fiecare ţară există o altă clasă revoluţionară. în Rusia, după adevărata concepţie marxistă, aproape numai ţărănimea reprezintă categoria muncii şi, prin urmare, constituie şi factorul pozitiv al evoluţiei sociale. Dar ţărănimea, spune
25 tovarăşul Maurul, este o masă inertă şi nu poate avea iniţiativa, rolul activ în viaţa politică. Dar jacqueria franceză, dar Bundschuh-ul german ? Dar chiar şi Marea Revoluţie Franceză pe ce altă masă s-a rezemat decât pe cea ţărănească ? Şi cum credeţi dumnea-
30 voastră că s-ar putea face revoluţie socială împotriva ţărănimii ? Cum ar putea, chiar în cadrul mondial, fi săvârşită revoluţia, nesocotindu-se ţărănimea, majoritatea covârşitoare a omenirii ? în Rusia, revoluţia politică nu poate fi realizată decât de ţărănime şi,
460
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
461
fără revoluţie politică prealabilă, e zadarnică orice propagandă socialistă. Iar muncitorimea industrială, care aici nu şi-a rupt încă legătura cu ţărănimea, poate da excelente cadre pentru mişcarea revoluţionară. 5       A urmat o formidabilă explozie.
Vania era hărţuit din toate părţile şi nu mai putea discerne cine îl atacă şi cine îl sprijină. îndeosebi gazda, drăguţul „pudel", ţipa cât o ţinea gura şi trăgea pe Vania de cravata lui lavalieră. Nu mai ştia nici 10   el dacă de entuziasm sau de indignare.
Tovarăşul Undina, însă, foarte mulţumită, cu ochii strălucitori, i-a strâns mâna cu multă căldură şi apoi, luându-1 de braţ, a pornit spre ieşire.
Afară, noaptea scurtă de vară cedase locul unei 15   dimineţi pline de lumină şi de pulsaţie a vieţii.
- Tovarăşe Pimperlic, sunt foarte bucuroasă, -spunea tovarăşul Undina în stradă lui Vania - ştii că mâne avem consfătuire cu muncitorii în port. Printre ei se agită acum ideea unei greve, care în condiţiunile 20 actuale ar putea duce la catastrofă, nimicind forţe preţioase. Ne vom întâlni şi vom stabili un plan de discuţiune. Eu am mare încredere în puterea dumitale de persuasiune...
Vania s-a despărţit de tovarăşul Undina la pragul 25 locuinţei sale. Socotind însă că n-ar fi cuviincios să se prezinte la ora aceasta la vila Nataliţei şi fiind încă plin de discuţiunile şi emoţiunile acestei nopţi memorabile, a preferat să ia întâi o baie de mare şi apoi să facă drumul spre „Fontan" pe jos.
30 întrunirea muncitorilor din port, în care se adunaseră peste cincizeci de fruntaşi ai sindicatelor muncitoreşti, a avut loc în afară de oraş, într-una din
celebrele „catacombe" ale Odessei, cu intrarea dinspre ţărmul mării.
La lumina tremurată şi scundă a făcliilor şi a lumânărilor de seu, adunarea avea un aspect fasci-5 nant, în fantastice arabescuri de umbre; jocul de lumini pe feţele sumbre şi energice crea o atmosferă aproape mistică.
Un lucrător înalt şi slab, cu ochii care reflectau lumina roşie a făcliilor, descriind starea mizerabilă a io muncitorilor din port - munca excesivă, salariile neîndestulătoare, abuzul de amenzi, concedieri arbitrare - , conchidea la necesitatea grevei.
în cursul vorbirii lui, Vania, febril, încerca să descifreze notele pe care, împreună cu Vera Nicolaevna, 15 le redactase pentru discursul său, primul lui discurs politic. Dar când i-a venit rândul să ia cuvântul, emoţionat şi enervat de lumina capricioasă, el aruncă notele şi dădu curs liber inspiraţiunii sale.
- Tovarăşi! Nu-mi voi îngădui ignominia de a tă-20   gădui suferinţele şi mizeriile voastre! Dar dacă lupta
voastră este legitimă, e mare şi răspunderea voastră pentru fiecare act nesocotit, faţă de voi înşivă şi faţă de întreaga muncitorime a Rusiei...
- Tot noi suntem responsabili ? - întrerupse pri-25   mul vorbitor. Muncitorii din Apus au înţeles de
mult că n-au răspundere decât faţă de clasa lor!
- Nu suntem - reluă Vania - în situaţia muncitorimii europene, în care ordinea legală asigură muncitorilor mijloacele de apărare a intereselor lor. In
30 momentul de faţă mai cu seamă, ocârmuirea ar fi bucuroasă să găsească orice pretext pentru o acţiune de represiune. Acest pretext, greva îl poate da de minune şi nu vedeţi că patronii sunt în această privinţă de acord cu Ohrana ?
C. STERE
- Are dreptate! - aruncă un bătrân - am văzut că toată ziua se cârdăşesc şi se şoptesc agenţii de la Ohrana cu lighioaia noastră. Ii cunoaştem! - sfârşi bătrânul în murmurele de aprobare ale asistenţei.
- Nici interesele voastre imediate - prinse Vania curaj - nu vor fi servite pe această cale. In schimb, va fi compromisă cauza mare a revoluţiei, care, singură, poate duce la condiţiunile superioare de muncă. Sunteţi elita muncitorimii ruseşti, aţi ieşit din sânul ţărănimii, care este mai oropsită şi mai apăsată decât voi; aveţi sarcina de a o reprezenta şi de a o conduce la luptă. Şi va fi mare vina noastră, dacă, printr-o mişcare inoportună, veţi înlesni triumful reacţiunii asupra revoluţiei. Aceasta ar fi adevărată trădare a intereselor muncitorimii, chiar a intereselor ţării întregi.
Vania a fost impresionat că, spre deosebire de întrunirea intelectualilor la care luase parte cu o zi înainte, muncitorii au urmat discuţia liniştit, fără devieri în abstract şi fără fiorituri retorice, menţinându-se pe terenul strict practic.
Tovarăşul Undina şi Vania s-au simţit în culmea fericirii, când a fost hotărâtă cu o mare majoritate amânarea grevei.
La despărţire, muncitorii, pe rând, îi strângeau lui Vania mâna cu prietenie:
- Ehei, unde sare iedul! - îi spuse bătrânul întrerupător. Am crezut că e mânz încă, dar el e un tar-torl...
Cap. XXVII
POVESTEA UNDINEI
Ieşind din „catacombă" pe ţărmul mării, Vera Nicolaevna şi Vania au fost prinşi de vraja unei 5   nopţi de sud, scăldată în lumina lunii pline.
Reflexul razelor lunare tăia prin undele mărunte ale mării o cărare luminoasă în mijlocul întinderii misterioase şi sumbre, în care numai oglindirea stelelor aprindea mici focare de scântei, confundând apele în-10   tunecate cu catifeaua cerului înstelat.
Rămaşi singuri, Vera Nicolaevna, rezemându-şi mâna de umărul lui Vania, vorbea încet şi înduioşată, în intonaţia vocii ei calde răsunând şi bucurie, şi melancolie:
75 - Ai un adevărat dar al cuvântului, dragă Vania, -uită iarăşi Verocica porecla conspirativă. Ah! ce frumoasă e marea! Eşti obosit ? Vrei să ne ducem, pe jos, să ne plimbăm încă puţin pe bulevardul Nicolae în faţa acestei feerii ?
20 Ei porniră la braţ. Cărarea luminoasă, tăind nesfârşirea mării, îi urmărea pas cu pas.
- Te stabileşti de pe acum la Odessa ? Stai aici de vacanţă ? - întrebă Veronica.
- Nu. Am venit numai pentru puţine zile, îngri-25   jat de cele ce auzisem. M-am oprit la o mătuşă a mea,
care e foarte drăguţă şi care nici nu m-a întrebat ce
464
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
465
am făcut, de nu am venit noaptea trecută acasă; nu voiam, după întrunirea noastră, să o deranjez atât de târziu. Acum trebuie să mă duc iarăşi la Chişinău, să-mi lichidez acolo toate daraverile, iar vara voi sta la ţară. 5       Ei stăteau acum pe banca „lor", în faţa portului.
In bezna neagră de la picioarele lor licăreau mii de lumini ale vaselor ancorate şi mişunau felinarele colorate ale bărcilor, strecurându-se printre umbre. Cărarea aprinsă a razelor lunare era tăiată de enorma 10   siluetă sumbră a unui pachebot oceanic.
Suflul amar al mării îi învăluia cu emanaţiile ei înviorătoare.
Vania ridică încet capul în sus.
Deasupra murmurului mării se înălţa, tăcută, imen-75 sitatea domului ceresc, întunecată şi senină, opacă şi cristalină, în vibraţiunea mistică a căii lactee. Drept în faţă ardeau, în constelaţia Scorpionului, clipirile ochiului roşu al Antaresului, ca nişte semnale de far din altă lume. 20       Vania se apropie, mişcat, de Verocica:
- Frumos e cerul! - şopti el. Câte lumi se zbuciumă poate acolo, fără să ştie nimic una de alta. Poate acum chiar se uită cineva ca şi noi din nemărginire spre Antares, privirile noastre se încrucişează, dar 25 niciodată nu vom afla despre aceasta. La Năpădeni, adesea, ceasuri întregi, culcat pe spate, fixam câte o stea, în nădejdea de a prinde în scânteierile ei tremurarea de viaţă.
Verocica îşi rezemă lin umărul de Vania: 30 - A! dragul meu, - abia se auzi, dulce şi grav, acel contralto adânc care îi aducea aminte de Ilenuţa - şi în viaţă, depărtări interstelare ne pot despărţi de vecinii cu care ne atingem... Sunt mai opace, mai întunecoase, mai impenetrabile barierele izolării sufleteşti,
care aruncă nemărginite deserturi aride în jurul nostru... E frumos la voi la ţară ? - schimbă ea brusc vorba.
Vania, emoţionat, prins de amintiri, îi descria parcul Năpădenilor, pe coasta deasupra satului, înconju-5 rat de păduri, dominând, la stânga, câmpia nesfârşită a Podoliei şi îngrădit, la dreapta, de linia frântă a dealurilor estompate în ceaţa albăstrie a amurgului, şi lama capricioasă a Nistrului, care şerpuieşte în adâncime, dispărând după stâncile negre de granit.
w - N-am fost fericit în copilăria mea... - înduioşat şi biruit de nevoia unei simpatii, îşi dezvelea Vania vechile dureri - nu ştiu cum aş fi trăit înstrăinat şi apăsat în casa părintească, dacă-mi lipsea sentimentul acesta de legătură intimă cu pământul şi dacă
15 nu era doică-mea, mama Irina, adevărata mea mamă, şi... - se opri o clipă Vania - nepoata ei Ilenuţa, tovarăşa din primele zile ale copilăriei. Dumneata, Verocica, nu ştiu pentru ce, îmi evoci întotdeauna icoana reunită a acestor două ţărance... Ilenuţa are
20 aproape aceeaşi voce... Ea nici nu ştie carte, e încă un copil, ca o floare de câmp, dar nu ştii ce inimă şi ce suflet bogat are şi câtă delicateţă de simţiri... Şi-i frumoasă ! Când o vezi printre spice de grâu, cu ochii ei de cicoare, parcă-i zâna ţărânii aurite şi respiră în ju-
25 rul ei, împreună cu mirosul de grâu copt şi de busuioc, farmecul şi bucuria de viaţă...
Vania se opri puţin, ruşinat de aceste expansiuni pe care nu şi le putuse stăpâni:
- Dar dumneata, Verocica, n-ai stat niciodată la
30 ţară ? Eu nu ştiu încă nimic despre viaţa dumitale şi despre familia dumitale...
Verocica tăcea, fixându-şi privirea spre abisul mării. Razele argintii ale lunii îmbrăcau liniile austere ale acestui chip feciorelnic ca într-o aureolă.
466
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
467
Ea, în tăcere, îşi puse mâna pe degetele lui Vania înfipte în genunchii lui:
- M-am născut şi eu la ţară - grăi încet Verocica, parcă prin somn, pentru sine însăşi - şi am trăit în
5   superba vilă părintească în Crimeea, la Livadia, pe ţărmul mării... Dar dacă aş putea arde din creierul meu amintirea acelor vremuri! Vania îi apucă mâna:
- Ai suferit şi dumneata ? Nu te-a iubit mama ? -io   tresări Vania.
- Nu, nu-i aceasta... M-au iubit foarte mult şi mama, şi tata; sunt unica lor fiică şi tata a fost foarte mândru de mine. Eu nu-i port acum numele, al cărui sunet mă aruncă; în deznădejde. El este una din slu-
15 gile favorite ale ţarului, cu mari puteri discreţionare. Şi... - Verocica parcă-şi storcea cuvintele, hipnotizată sau cuprinsă de coşmar - el are pe conştiinţă, zeci de suflete de oameni, pieriţi în furci, sute îl blastămă, în lanţuri, în ocnele Siberiei şi mii se sting
20 între gheţurile polare... Aş fi alt om, dacă aş putea şterge din sufletul meu o grozavă amintire. Intr-o zi, coborându-mă din trăsură, la scara palatului nostru din Petersburg, găsii o doamnă bătrână, îndoliată, cu părul alb şi ochii negri pe faţa ei de fildeş îngălbenit.
25 „Domnişoară! - mi se adresă ea încet - aveţi încă o inimă neatinsă, veţi avea milă de o mamă, care luptă pentru viaţa unicului ei fiu. Daţi-mi putinţa să văd pe Excelenţa Sa." Mişcată şi îngrozită, am luat-o de braţ şi am dus-o până la uşa biroului tatii. Tata, zărind-o,
30 păli şi se retrase brusc câţiva paşi înapoi. Apoi, aruncând o privire spre mine, zise cu o voce surdă doamnei, care, ca o icoană a deznădejdii, nemişcată, îl fixa cu ochii ei negri: „ Poftiţi!" Parcă văd şi acuma: uşa biroului, grea, se închide în urma lor. Cu inima îngheţată,
aştept. Peste câteva momente, uşa se deschide şi aud pe tata vorbindu-i nervos: - „Nu pot, doamnă, nu pot face nimic şi nici n-am dreptul să cruţ pe duşmanii împăratului şi ai or dinei stabilite. Vă rog, ridicaţi-vă!"
5 Jos, la pământ, zăcea prosternată, silueta neagră cu părul alb amestecat cu lâna roşie, a covorului flocos din birou. „Anton, Vasile! - chemă tata pe feciori -să ajutaţi pe doamna". Femeia, târâtă de braţe vân-joase, deodată se smulge şi, întoarsă spre tata, întinde
io o mână costelivă, nesfârşită, şi cu faţa desfigurată izbucneşte în strigăte cavernoase: „Maliuta Scuratov! Maliuta Scuratov, blăstăm să fie pe capul tău, să n-ai mângâiere de copiii tăi! Să-ţi fie inima sfâşiată şi otrăvită, cum e a mea astăzi din pricina ta, hainule!" Ulti-
15 mele cuvinte sunt brusc înăbuşite jos în scară. Am simţit în inimă o fulgerare grozavă. Maliuta Scuratov! Tatăl meu - Maliuta Scuratov, vestitul călău al călăului ţar Ivan cel Groaznic!
Verocica nu mai putea vorbi, prinsă de uraganul
20 amintirilor. Vania îşi întoarse faţa, pentru a-şi stăpâni emoţiunea. După mai multe clipe de tăcere, zbuciumată, Verocica urmă, tot parcă aiurând în somn, încet, înşirând cuvânt după cuvânt.
- Nu mai puteam trăi sub povara conştiinţii:
25 să-mi datoresc situaţia rangului tatii şi să mă bucur de roadele serviciilor unui călău al ţarului! După primul meu bal la curte, unde am fost solicitată de cei mai eleganţi tineri ai aristocraţiei noastre şi chiar distinsă de un mare duce, simţeam că mă voi prăbuşi
30 într-o prăpastie, dacă nu voi rupe imediat orice legătură cu lumea aceasta. Am fugit... Sunt cinci ani de atunci; trăiesc sub un nume închipuit şi cu paşaport fals. Nu mai aştept nimic de la viaţă pentru mine: îmi cunosc destinul fatal şi simt o amară mângâiere
468
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
469
10
15
20
25
30
la gândul că-mi ispăşesc păcatul părinţilor prin înscrierea numelui meu printre victimele tatălui meu... Am un frate, ne-am iubit de copii... Acum, ofiţer de gardă imperială, e de cealaltă parte al baricadei... Un revoluţionar trebuie să fie întotdeauna gata pentru sacrificiul suprem. Nu-i poate fi tolerată, dragă Vania, fericirea personală, nici dragostea şi poezia, nu numai pentru el, ca să nu-i fie jertfa îngreuiată, dar pentru ca să fie cruţată şi suferinţa altora...
Vania, cu capul plecat pe genunchii săi, nu-şi mai ascundea şi nu se mai lupta cu înduioşarea şi disperarea care-i sfâşiau inima.
După o îndelungată tăcere, Verocica îi vorbi din adâncul său contralto, liniştitor şi stăpână de sine ca întotdeauna:
- Dragul meu, - îl îmbrăţişa ea peste umeri - nu mă plânge, pentru mine e o uşurare conştiinţa jertfei ce o aduc. Un revoluţionar e dator să-şi facă cinstit examenul conştiinţei şi să nu-şi puie pe umeri povara ce n-are putere s-o poarte. E mai bine şi pentru dânsul, şi pentru alţii. In tine, Vania, eu am încredere ! - trecu ea la tonul familiar şi prietenesc.
Vania, în tăcere, duse mâna ei la gură:
- Ah, ce copil drăguţ eşti încă! - râse Verocica uşor şi se ridică în picioare, îndreptându-şi buclele sub pălărie.
Răsăritul roşit de apropierea astrului pământesc arunca asupra feţii mării o mantie viorie:
- Ha-ha-ha-ha-ha! - izbucni acuma franc în râs Verocica - iar ai întârziat acasă! Ce are să zică tiotia Nataliţa a dumitale! Şi mai e încă mult ca să aştepţi ora cuviincioasă pentru întoarcere, iar mâne ai un drum de făcut. Hai la mine! Iţi ofer eu ospitalitatea pentru astă noapte.
- Dar ai dumneata loc pentru mine ? - întrebă Vania puţin jenat.
- A, am un splendid divan pentru mine, iar dumitale, ca musafir, îţi cedez patul meu.
5 In mansarda unei case cu cinci etaj e, camera Verei Nicolaevna, destul de spaţioasă şi foarte simplu mobilată, vădea însă, prin mii de detalii, un suflet de femeie şi o fire artistică: câteva cărţi aranjate pe mese şi etajere, fotografii, gravuri şi reproduceri după ta-W blouri, bibelouri nevinovate, dădeau acestei locuinţe un aer de lux şi rafinare, necunoscut vizuinelor obicinuite ale revoluţionarilor ruşi.
- Trebuie să te culci repede, dragă Vania. Te duci mâne la Chişinău, apoi la ţară. Ai să vezi Năpădenii
15 tăi, şi pe mama Irina, şi... - zâmbi ea - pe fermecătoarea Ilenuţa. Apoi, la toamnă, tovarăşe Pimperlic, dacă vom trăi, vom face împreună isprăvi mari. Ceasul ne pune sarcini grele.
Oprindu-se, ea aruncă o privire împrejur.
20 - Iată! - spuse ea simplu şi natural - aici e paharul cu apă, în coridor la dreapta, la nevoie, vei găsi tot ce trebuie; iar acum să te întorci un pic spre părete până ce mă voi pune în pat... Aşa!...
Vania auzea foşnetul hainelor şi o săritură pe
25   deasupra droturilor divanului.
- Ei acuma, Vanicica, repede, bainchi-bai!' -şi, stăpânindu-şi o uşoară căscătură, întoarsă spre părete, sfârşi ea - după ce te vei culca, nu uita să stingi lampa...
30 Nu apucă Vania să se întindă în aşternutul răcoros şi auzi respiraţia liniştită şi regulată a „tovarăşului Undina", adormită.
1 (Sâ facem) nani-nani (rus.) (n. ed.)
470
C. STERE
în confuziunea sentimentelor sale, multă vreme se gândi la tragedia acestei fiice a aristocraţiei ruse, abia trecută peste pragul vrâstei de majorat. La aceste gânduri, tot mai confuze, se amestecau reminiscen-5 ţele lui personale, treceau viziunile... Năpădenii, mama Irina, Ilenuţa, icoana învelită în amurgul vremurilor a Mignonettei...
Când dimineaţa Vania îşi deschise ochii, mansarda era scăldată în soare şi, în lumina difuză, se pro-
10 fila silueta virginală şi rece a tovarăşului Undina, prinsă în bluza ei albă, strânsă cu curea pe fusta ei neagră, cu gâtul înconjurat de gulerul alb amidonat, rotund, ca la o armură de cavaler cruciat.
Ea stăruia pe lângă un mic samovar, aşezând pe
11 masă ceşti şi farfurioare.
Ochii senini şi limpezi, ca lacurile de munte, îi zâmbeau:
- Bună dimineaţa, Vanicica, leneşule! Eu de când m-am sculat! Mi-a făcut plăcere să mă uit la
20 tine. Dormeai ca un copilaş, dezvelit, cu plapoma pe jos, ca puiul alintat al mamei Irina, deprins să fii co-colit. Nu m-am putut stăpâni şi te-am mângâiat pe cap, dar tu zâmbeai fericit în somn... Pe cine ai visat ? Spune mamei...
25 Instinctul de maternitate biruieşte şi inima unei fecioare jertfite zeilor crunţi ai revoluţiei.
- Mă duc să aduc nişte franzeluţe albe, puţin unt şi câteva felii de salam de Moscova pentru băiatul mamei... Iar tu, până atunci, să te îmbraci iute! -
30   şi dispăru pe uşă ca o fee bună din poveşti.
Cum putea şti Vania, coborând scările celor cinci etaje, că se desparte de ea pe veci, că nu o va mai vedea niciodată?...
Cap. XXVIII
CRAHUL
La Chişinău, în strada Puşkin, stupul de albine al doamnei Staroverov - ea însăşi, apoi, de sus în jos:
5 Vera, Ana, Sofia, Natalia Filipovna şi Jenia, şi Daşa, -îşi luaseră sarcina să revizuiască hainele şi albiturile lui Vania şi să-i facă bagajele, pentru ca el să nu piardă vremea în aceste preocupări, „care nu sunt pentru bărbaţi".
10       Vania alergă în strada Mihailovsca.
Din toată familia Lungu, dusă la o serbare de familie, nu se găsea acasă decât Tania, căreia o erupţiune, mai violentă ca de obicei, nu-i îngăduise să iasă.
Ea primi pe Vania în semiumbra odăiţii sale, cu
15 perdelele lăsate, cu spatele spre lumină şi ţinând batista la faţă, deasupra căreia luceau veseli numai ochii ei căprii.
- Ai stat la Odessa mai multă vreme decât te aşteptai. S-au mai potolit lucrurile, acolo ? Am fost
20 foarte îngrijată. Mi-e teamă, dragă Vania, pentru tine. Tu nu te păzeşti deloc. Şi înţeleg, la urma urmelor, să te jertfeşti pentru ceva mare, pentru o acţiune eroică, dar aşa, la prag !...
- Taci, Tanica, ai inimă de cloşcă, dar trebuie să 25   te deprinzi că eu sunt un pui de raţă - îi răspunse râzând Vania.
472
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
473
Şi, surprinzându-i o privire speriată, o îmbrăţişa de umeri şi îi vorbi liniştitor:
- Păi, dragă Tania, e şi datoria noastră să ne păzim, să nu pierim degeaba. N-avea grijă, se pare că
5 Ohrana şi-a epuizat stocul de crahuri. Apoi, la drept vorbind, nici n-ar avea motive să se dezlănţuie asupra noastră. Pentru cercul de auto-instrucţie ? Pentru câteva escapade de copii ? N-au nici un interes să-şi risipească fulgerele. Ar râde şi curcile de Masacrul Ino-
10 cenţilor. Spune mai bine, dragă, unde vă duceţi pentru vilegiatură ? Eu plec îndată ce-mi vor fi gata bagajele la Năpădeni. La toamnă mă instalez la Odessa, de unde voi putea adesea să vin la Chişinău să vă văd. Iar peste un an isprăveşti şi tu liceul şi vom duce un
is   trai la Odessa, minunat...
Tania, cu silueta ei încă neformată, cu un bust de copil slăbuţ, părea cu mult mai tânără decât cei şaptesprezece ani ai săi, dar ochii ei priveau serioşi vădind o gândire intensă:
20 - Ştiu eu ? Eu nu sunt făcută pentru învăţătură, nici pentru viaţă de luptă, nu mă pricep mult în problemele care te stăpânesc. Ha-ha-ha! - râse ea deodată trist - am, în adevăr, un suflet de cloşcă şi mi se strânge inima la gândul că te arunci prea crud în
25 apă - şi vocea ei nazală parcă dădea un patos deosebit acestei glume.
- O! nu, cânţi degeaba la botez prohodul! Tani-cica dragă, îţi sărut ochişorii. înainte de plecare am să mai trec să sărut mâna Ecaterinei Matveevna şi
30 să-mi iau rămas-bun de la Saşa şi Catia. Acum fug la „comună".
La Hanul Blumberg, părăsit de „comunarzii" plecaţi în vacanţă, Vania dădu numai peste Talmudistul înecat în enorma lui cărţulie cu litere pitoreşti.
- Vezi! - ridică el liniştit capul, ca şi cum ar continua o conversaţie întreruptă de câteva clipe - vezi, materialismul istoric al lui Karl Marx este întemeiat, în mare parte, pe o iluzie şi pe o confuzie. Dacă şi Ca-5 pitalul său este un reflex, cum cere logica marxistă, un reflex al condiţiunilor materiale, dacă toate curentele de idei intră în suprastructură ca o consecinţă necesară condiţiunilor economice, pentru ce-şi dă el truda să scrie Capitalul şi să facă propagandă ? Vreasăzică,
io şi duhul, nu numai materia, constituie o forţă şi atunci unde e hotarul între duh şi materie ? Şi scriptura noastră care condensează gândirea de milenii, ca întrupare a duhului unui popor - duhul care a cucerit lumea -, nu este un factor al procesului istoric ?
15 - Dragă Avram, înainte de toate constat că marxismul n-a fost fără folos studiat de tine. Vom discuta altădată despre duh şi materie. Dar trebuie să înţelegi că marxismul nu pune problema metafizică despre raporturile dintre spirit şi materie. El se men-
20 ţine în cadrul real al manifestărilor concrete ale vieţii sociale şi cercetează nu hotarul între spirit şi materie, ci legătura între fenomenele economice şi manifestările de idei în fiecare epocă dată. Totuşi observaţiunea ta nu e lipsită de temei.!
25 Şi a urmat aşa până noaptea adâncă, ca altădată, discuţia animată între eruditul talmudist şi marxistul impenitent.
Vania, obosit, nu mai plecă spre casă, şi dormi în patul său „comunist".
30 Dormea dus, când se simţi tras de mână. Deschizând ochii, el văzu în faţa lui pe Talmudistul, palid, cu ochii rotunzi; buzele i se mişcau, dar nici un sunet articulat nu-i ieşea din gură. El întinse lui Vania ultimul număr al „Foişorului".
474
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
475
Cu litere mari, în fruntea ziarului, un comunicat oficial vestea:
„O crimă odioasă a fost săvârşită astă noapte în casa nr. 22 din strada Portului". 5       Vania sări ca ars: gazda conspirativă a lui Marat!...
„Poliţia aflând - urma comunicatul - că în această casă se adăposteşte un cuib de răufăcători primejdi-oşi, a întreprins o percheziţie. Dar, la apropierea jandarmilor de locuinţa bănuită, ei au fost întâmpinaţi io   cu focuri de revolvere şi carabine. Casa fiind înconjurată de armată şi forţe poliţieneşti, pe fereastră au fost aruncate mai multe granate. Numai credinţa şi eroismul slugilor ţarului au putut înfrânge rezistenţa disperată, în urma mai multor focuri de salve. Uşa a trebuit 15   să fie spartă printr-un cartuş de dinamită. Nu s-a găsit şi arestat înăuntru decât unul dintre terorişti, un tânăr necunoscut, grav rănit. Complicii săi n-au putut fi încă prinşi, dar jandarmeria se află pe urmele lor. în timpul operaţiunilor, doi jandarmi au fost ucişi de cri-20   minali şi patru, răniţi."
Vania lăsă jurnalul jos şi mai multe gânduri deodată îi fulgerau prin minte:
„Sărmanul Marat! Dar Verocica ? Cum să mă duc acasă ? Nu pot sta aici. Dar pot fi de vreun folos acolo ? 25   Cel puţin să aflu adevărul, proporţiile dezastrului."
Talmudistul îl privea terorizat, dar se sfia să pună vreo întrebare.
Vania, îmbrăcat în grabă, îi aruncă, strângându-i mâna, numai câteva cuvinte: 30 - Să trăieşti, Avram! Mă duc direct la gară. Fii bun să previi pe doamna Staroverov că voi veni tocmai peste câteva zile. Să te duci imediat şi în strada Mihailovsca, să ceri scuze Taniei Lungu din partea mea şi să-i lămureşti că n-am mai avut vreme să trec pe la ei...
în tren, aşezat într-un colţ al vagonului, singur, Vania se zbuciuma punându-şi aceeaşi întrebare:
- Ce-i cu Verocica ? Ce-i de făcut, dacă e arestată ? Când am s-o mai văd ?
5 Şi el o văzu aşa cum o lăsase în dimineaţa zilei de despărţire, în camera ei: silueta feciorelnică profilată în lumina difuză a ferestrei, subţire şi zveltă, ca o fecioară din picturile prerafaelite, cu bluza albă, strânsă de curea deasupra fustei negre, cu aureola io părului blond aprins de raze luminoase, cu ochii senini şi limpezi ca lacurile de munte şi cu un surâs, prin sine însuşi, aducător de lumină şi fericire:
- N-am s-o mai văd ?
Cu privirea lui fixată în fereastră, Vania nu vezi   dea nici peisagiul străbătut de tren, nici ceea ce se petrecea în jurul lui:
- Pofteşti, tinere, o ţigaretă ? - îl întrerupse o voce răguşită.
în faţa lui, pe bancă, era aşezat un domn cu o cas-20   chetă cafenie cu un imens cozoroc, de sub care se arăta un nas vânăt de beţiv, de la care pleca pe obrazul stâng o hidoasă cicatrice.
- Mulţumesc, domnule, nu fumez, - îi răspunse Vania, aruncând o privire fugară asupra lui; şi se în-
25   toarse din nou spre fereastră.
- Ehehei, tinere! La ce te gândeşti aşa! Te duci la Odessa, o cunoşti bine ? Eu mă duc pentru prima oară acolo şi nu ştiu la care han ar fi bine să trag. Pentru noi, provincialii, e foarte greu când venim într-un
30   târg mare necunoscut.
Cu un gest de nerăbdare, Vania da un răspuns negativ la toate întrebările şi-şi manifesta refuzul de a sta de vorbă.
476
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
477
Cozorocul, mormăind supărat, îl lăsă în pace şi se aşeză pe altă bancă.
De la gară, Vania se duse direct în strada Voronţov unde, în mansardă, se găsea odăiţa Verei Nicolaevna. 5 Aruncându-şi privirea în sus, el observă îndată lipsa semnalului convenit: perdeaua aşezată într-un anume fel.
El trecu înainte, fără să mai aştepte, hotărât să caute pe fraţii Goncev.
10 Apropiindu-se însă de casa lor în strada Deribas, Vania întâlni pe Anna Fedosievna, soră mai mare a lor, măritată după un ofiţer.
Vania se îndreptă spre dânsa, dar ea, fixându-1 în treacăt, ca pe un necunoscut, îşi întoarse capul, făcân-
15 du-i însă, în acelaşi timp, un gest care însemna precauţiune; Vania înţelese că i se cere să renunţe la vizita familiei Goncev şi că trebuie să se păzească; se opri pe loc nedumerit şi deprimat: „Ce să mai facă ?"
Kwiecinski, Maurul, tovarăşul „Pudel", Vasilie
20 Vasilievici Saharov, e imposibil să fi putut rămâne neatinşi după arestarea lui Marat şi a Verei Nicolaevna, odată ce au fost prinşi în vâltoare până şi fraţii Goncev.
Rămâneau muncitorii din port. Dar Vania nu le
25 cunoştea adresele. După o scurtă reflexiune, el se coborî pe scări spre debarcaderul vapoarelor oceanice, în nădejdea de a da de vreun cunoscut.
Rezemat de balustradă, lângă antrepozite, urmărea pe toţi trecătorii. După câtăva vreme, în apropiere
30 de dânsul, un băietan de vreo cincisprezece ani aruncă o piatră mare în apă. Vania tresări şi se uită cam supărat la băietan şi deodată îl văzu făcându-i un semn misterios cu ochiul şi un gest de chemare cu mâna, apoi pornind şuierând de-a lungul debarcaderului,
până la o veche baracă a păzitorului de bărci de închiriat pentru amatorii de excursiuni. Vania recunoscu, în sfârşit, pe băietan. Era Uiuşa, fratele mai mic al unuia din cei mai energici şi mai combativi tovarăşi 5   dintre lucrători, poreclit Andrei Rechinul.
întors cu spatele spre dânsul, ca şi cum ar fi supravegheat luntrele care mişunau lângă debarcader, Iliuşa îi vorbi:
- Andrei se ascunde, Anton, Vasile, Ciocanul, io   Papă-Lapte - toţi îs la dubă. Şterge-o şi tu, că-i pojar acuma!
- Tovarăşe Iliuşa, tot trebuie să găsesc pe cineva cu care să pot vorbi; nu mai ştiu încotro să dau cu capul.
Iliuşa fluieră o melodie, apoi întrebă: 15       - Unde stai ?
- La Fontan, la vila mătuşii mele.
- Nu-i departe de catacombă. Te voi aştepta la intrare, să vii pe ţărm. Dacă nu mă vei găsi astă noapte, să vii mâne şi poimâne.
20 Şi Iliuşa, cu mâinile în buzunar, cu cascheta lăsată ştrengăreşte pe ceafă, se depărta alene, fluierând aceeaşi melodie.
în tramvaiul pe care, sub biciul vatmanului somnolent de soare, îl târau spre „Fontan" două mâr-25 ţoage roaibe cu capetele lăsate în jos, cu ochii stinşi, zadarnic apăsaţi de „ochelari", Vania, aproape singur în vagonul deschis, tot căuta răspuns la întrebarea fără dezlegare:
- Ce să fac acuma? Care este datoria mea ca 30   revoluţionar ?
Natalia Chirilovna, când îl văzu, plesni din mâini:
- Vaniuşa, ce s-a întâmplat ? Când te-ai întors ? De ce te-ai întors ? Esti bolnav ?
478
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
479
Vania o privi implorator:
- Tiotia Nataliţa, nu mă întreba acuma, mi-e greu să vorbesc. Vei afla mai târziu totul. Acuma aş vrea să mă odihnesc puţin.
5 - Pimperlicule dragă! Dar cămăruţa ta totdeauna îţi stă la dispoziţie. Noi, cu Serghei Simionovici, suntem bucuroşi oricând de a te avea la noi.
Vania se încuiase în odăiţa lui şi, întins pe pat, zăcea nemişcat. Aceeaşi întrebare fără răspuns îi sfre-
10 delea creierul:
- Ce-i acum ? Ce face Verocica ? Şi ce am de făcut eu ?
Spre noapte, mulţumind Nataliţei, care îi oferea să guste ceva, porni pe portiţa din dos, care dădea la
11 plajă, de-a lungul ţărmului, spre catacombă.
Iliuşa nu venise încă.
Aşezat pe o piatră lângă intrarea în catacombă, Vania privea spre întinsul mării. Luna, puţin scăzută, se ridica la orizont, aprinzând pe valurile uşoare ale 20 mării o dungă luminoasă; în lături, apele întunecoase, prin care scânteiau luciri aprinse de stele, se confundau cu catifeaua cerului înstelat.
Iliuşa n-a venit. Şi Vania, după o lungă şi zadarnică aşteptare, se întoarse de-a lungul ţărmului ur-25   mărit de dunga reflexelor lunare.
30
A doua zi, multă vreme el nu avu tăria să se ridice din pat.
Aproape de amiază, Nataliţa intră în odăiţa lui şi, aşezată pe pat, începu să-1 mângâie, în nădejdea de a-1 mai distra.
- Pimperlicule dragă, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar eşti un bărbat şi ai încă o viaţă întreagă înaintea ta. Vor trece toate, mai cu seamă supărările tinereţii.
Pot să-ţi aduc şi veşti bune de la ţară: aţi avut o recoltă foarte frumoasă, moş Iorgu te aşteaptă cu drag, foarte mândru de certificatul tău de maturitate; şi chiar mama ta, care nu mai credea că ai să duci învă-5 ţătura până la capăt, e mulţumită. Iar Irina e în al şaptelea cer de bucurie şi mi-a spus că numaidecât să te îmbrăţişez şi să te sărut pentru dânsa. Şi iată, mă execut. Da! Ştii că şi Ilenuţa s-a măritat, cam devreme! După Vasile Cornea, care, mi se pare, fusese pe vreme
io   ceva şi la voi la curte.
Vania se uită nemişcat la Nataliţa. El simţea cum inima i se strânge. Buzele îi tremurau puţin, dar nu găsea nici un cuvânt. El îşi aduse aminte de băiatul slăbuţ, blând şi bleg, pe care îl cunoştea din copilărie, pore-
15   clit de băieţi „curcă muiată" - e bărbatul Ilenuţii!
- Tiotia dragă, nu te supăra! Dar am mari mâhniri şi nu mi-e tocmai bine. îmi vine greu să vorbesc. Să mă laşi singur. Am să citesc şi poate trece şi oboseala si atunci avem să vorbim.
20 Seara, Vania aştepta din nou, în zadar, pe Iliuşa la intrarea în catacombă, privind cărarea aprinsă de lună în apele mării.
Prin minte îi treceau gânduri de sinucidere: „S-ar sfârşi totul, n-aş mai avea nici un răspuns de dat... 25   nimănui... Laşitate! Dar conştiinţei mele ? Aceasta e datoria mea? Dar care e datoria mea? Cine mi-o poate spune ?"
Trecu încă o noapte de zbucium. Dimineaţa însă îi aduse două veşti. 30       Ziarele publicau comunicatul:
„Răufăcătorul arestat în strada Portului, judecat de curtea marţială extraordinară a circumscripţiei
480
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
481
Odessa, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare şi executat. Numele lui a rămas necunoscut."
- Marat!...
A doua veste a fost un bileţel, adus de un băiat, 5   pe care i-1 înmânase Nataliţa.
Era o notă din partea Annei Fedosievna, sora fraţilor Goncev, care îi fixa chiar înainte de amiază o întrevedere în locul ce va afla la cofetăria Mattoni: „Pază la filatură!"
10 Vania se aruncă spre staţia de tramvai, dar în momentul când voia să se urce în el, silit să lase trecere unei doamne, el se aruncă cu un pas înapoi şi calcă pe cineva pe picior.
- Pardon! - se întoarse el.
11 In faţa lui stătea un pasager cu cascheta cafenie, cu nasul vânăt de beţiv de sub cozoroc şi cu o cicatrice pe obrazul stâng.
Vania sări în vagon. Pasagerul, după o clipă de ezitare, rămase în urmă.
20 La cofetăria Mattoni, Vania comandă o ceaşcă de ciocolată cu pişcoturi, cum îi plăcea Verei Nicolaevna.
Vânzătoarea drăguţă, care îi servea de obicei, punând tava pe masă, cu o mişcare de deget îi atrase băgarea de seamă asupra unui colţ de hârtie, care ieşea
25 de sub farfuria cu pişcoturi. Acolo găsi numai indicaţia unei adrese şi, în loc de semnătură, aceleaşi cuvinte: „Pază la filatură!"
Ieşind din cofetărie, observă în colţ cozorocul cafeniu, iar lângă cofetărie, privind în vitrină, pe un tâ-
30 năr palid şi deşirat în costum de dril. Vania surprinse un semn pe care omul cu cozoroc îl făcea omului în haine de dril, vădit pentru a-1 desemna pe dânsul. îndată el înţelese: Filat!
Vania se îndreptă spre debitul de tutun din faţă, ieşi de acolo, deşi nu fuma, cu un pachet de ţigări şi reintră în cofetărie.
Tânăra vânzătoare, fără să se uite măcar la el, ieşi 5 pe uşa din dos. Vania, trecând spre toaletă, o văzu în curte, la intrarea unui gang, privind împrejur.
El auzise de la Vera Nicolaevna că acest bloc de case are mai multe ieşiri.
După mai multe ocoluri şi treceri prin pasajele io curţilor obscure, convins că a derutat pe „fileur", Vania răzbătu, în sfârşit, la adresa indicată.
Găsi pe Anna Fedosievna alergând foarte tulburată prin odaie. Ea şi uită să-1 salute şi-1 introduse îndată în miezul chestiunii. 15 - Polia, înainte de arestare, m-a rugat să te previn, dar n-am apucat... Totul s-a prăbuşit. Va veni şi rândul chişinăuţenilor - dacă încă nu sunt arestaţi -ca să fie prinşi cu toţii, ca în oală. Totul vine de acolo: Alexandru Levi a fost urmărit de la Prut şi toate le-20 gaturile lui au fost notate. Să luaţi măsuri! Nu ştiu cum ai scăpat până acum...
Emoţionată, Anna Fedosievna aprinse o ţigaretă şi-şi vârî capătul cu cenuşa fierbinte în gură.
- Ah! - trânti ea furioasă ţigareta jos.
25 Vania, ştiind că Anna Fedosievna, cu totul străină de mişcare, poate fi totuşi prin soţul ei, ofiţer din administraţia guvernatorului general, în curent cu unele taine ale Ohranei, o întrebă:
- Cum a fost arestată Vera Nicolaevna Marmarov ? 30       - Nu-i Marmarov! - întrerupe Anna Fedosievna
bucuroasă că poate face revelaţiuni senzaţionale. E Corceaghina, închipuieşte-ţi, fiica vestitului Cor-ceaghin, generalul, ştii ? din Ohrana! A fost prinsă
482
C. STERE
când se ducea la conspirativa Marat, chiar îndată după crahul conspirativei. Nu ştia încă de isprăvile lui Marat. Dar cum n-a băgat de seamă semnalul ? Sau ştiu eu cum s-a întâmplat ? Poate că era şi cunoscută, 5 după gafa lui Herman Lopatin. Dar Marat ? Cine putea crede ? Nici nu se ştie cum îl cheamă! Şi nu-i adevărat că erau mai mulţi acolo. Dânsul singur a ţinut piept la o armată întreagă. De ruşine spun ei că ar fi fost şi unii care au fugit. L-au găsit ciuruit tot. Şi de
10 frică să nu moară de moarte bună, l-au judecat îndată, telegrafic, şi l-au condamnat la ştreang şi a trebuit să-1 ducă în pat la spânzurătoare, că nu putea merge, abia sufla... Au găsit la dânsul dinamită şi un arsenal întreg de arme, şi o fabrică de paşapoarte falşe...
15 - Despre ce gafă a lui Herman Lopatin vorbiţi, Anna Fedosievna ? - o întrebă Vania.
- Cum ? nu ştii ? Lopatin a făcut o raită prin Rusia să regăsească rămăşiţele organizaţiunilor prăbuşite după 1 martie şi să restabilească legăturile.
20 încrezător în forţa lui herculeană, el nu cifra infor-maţiunile şi adresele, ci le scria pe nişte hârtiuţe foarte subţiri, rulate, ca să le poată la nevoie înghiţi. Dar au dat peste el, probabil, tot pe urma lui Alexandru Levi. Şi l-au atacat în stradă, dându-i de la
25 spate cu ciomagul în cap - trah-tararah! Şi au pus mâna pe toate fiţuicile...
Cap. XXIX
PESTE PRAG
io
Vania păşea maşinal, nici el nu mai ştia încotro, printre imensele blocuri de case, fără ogrăzi, lipite una de alta, ca nişte enorme cutii de chibrituri, de cinci-şase etaje juxtapuse, atât de caracteristice pentru capitala Rusiei de sud.
Port de ieşire al vastei regiuni de cernoziom al Ucrainei, un viu şi bogat centru comercial, oraşul clocotea de activitate febrilă; pe străzi mişunau oameni grăbiţi şi preocupaţi.
Dar lui Vania i se părea că se află în pustiu, apăsat de tăcerea cimitirelor, ca într-o lume vrăjită.
El nu şi-a dat seama cum a ajuns pe banca bulevar-15   dului Nicolae, lângă statuia Ecaterinei, banca lor!
Şi marea, brăzdată de pânze şi coşuri de vapoare, i se părea moartă, mort bulevardul cu umbrele trecătorilor şi stins soarele în imensitatea îngheţată a cerului palid.
20 „Arestată la depozitul de dinamită... La sediul terorist!... după o rezistenţă armată!... Nu poate fi nici o nădejde... Herman Lopatin, toată organizaţia... partidul întreg distrus... moartea Revoluţiei?... Ce fac eu?... Nu pot fi zadarnice toate jertfele acestea...
25   Ea a spus aici, pe banca aceasta, că are încredere în
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
485
mine... mai bine să mor... Dar ce să fac ?... Şi unde este ? Ştie ce s-a întâmplat ?... Se gândeşte la mine ?... Pune nădejdea în mine ?... Şi tovarăşul Maurul... Sărmanul Marat!... e mai fericit! A murit în entuziasm... Nu ştie... S-a sfârşit..."
Brusc ridicat în picioare, Vania aruncă priviri bănuitoare împrejur. N-a tost filat Nicăieri, nici o siluetă, nici o figură suspectă...
Cu bucurie, coborându-se din tramvai în faţa vilei Nataliţii, văzu acolo cozorocul cafeniu şi lunganul în haine de dril.
II aşteptau ? II pierduseră !...
- Vania! - se aruncă spre el Nataliţa trădându-şi bănuiala şi teama.
Ea rar plângea, dar acum, strângând pe Vania în braţe, nu-şi putu stăpâni şiroaiele de lacrimi. Vania şi-a pus capul pe umărul ei şi o rugă:
- Nu plânge, tiotia Nataliţa! Mi-e greu. Mi-ai dat întotdeauna nădejde şi bucuria vieţii. Nu vorbi, nu mă întreba! - îi opri el gestul interogator.
Plaja din dosul vilei era pustie cât putea cuprinde ochiul în amurg.
In catacombă îl aşteptau Iliuşa şi tovarăşul Andrei Rechinul.
- Bună ziua, - îi strânse ferm mâna acesta, un tânăr vânjos, roşcovan, cu o expresie vioaie şi energică. Ce stai aici ? Nu-mi venea să cred, când am auzit de la Iliuşa. Eu nădăjduiesc să mă rătăcesc, să mă pierd
în masa muncitorilor din bazinul Doneţului. Dar dumneata ce stai aici ? Mi-am riscat pielea, venind încoace. Trebuie s-o ştergi îndată, să te duci peste graniţă, să te pui în legătură cu tovarăşii de acolo... Numai aşa 5 vom putea regăsi firele rupte ale organizaţiunilor, să le putem înnoda din nou. Iliuşa! - porunci el. -Să ieşi la ţărm, să mergi până la capătul Fontanului, în dreapta şi în stânga; să vezi dacă nu trag cu nasul copoii, şi repede! 10 Băietanul, cu şapca pe ceafă, cu manile în buzunar, a pornit cu aerul lui ştrengăresc, fluierându-şi melodia.
Rămaşi singuri, Andrei reluă cu tonul lui hotărât:
- Am chibzuit bine planul, ca să poţi scăpa din 15   cuibarul acesta de spioni...
- Tufă! Ca-n palmă! Nimeni! - declară Iliuşa intrând în cavernă.
- Dezbracă-te! - porunci băietanului fratele său. Şi dumneata, tovarăşe Pimperlic!
20 După cinci minute, Vania, slăbuţ, se simţea comod, cu toţi cei optsprezece ani ai săi, în bluza şi pantalonii solidului băietan de cincisprezece ani, care, cu plăcere, se lăfăia în „haine studenţeşti".
De la ţărm se îndepărtă o barcă, vâslită de un 25   zdravăn lucrător roşcovan şi cârmită de un tânăr student, şi se îndreptă spre largul mării.
Cerul cădea jos, acoperit de ceaţă, fără stele, numai luna bătrână îşi răzbătea razele ei palide şi difuze, care jucau printre undele mării. 30 La oarecare depărtare de ţărm, în apropierea unei bărci de pescari, apăru în luntre şi al treilea pasager, un băietan, figură tipică de calfă de meseriaş.
486
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
487
Ridicat în picioare, Rechinul strigă către pescari, ţinându-şi manile pâlnie la gură:
- Vasiileii! Tu eşti măăă ?
- Tu eşti Andreeei ? Vino încoaa!
5 Bărcile ajunse bord la bord, Andrei îi spuse bărbosului Vasile, care stătea la cârma bărcii încărcată cu peşte, sub pânzele pline, mânuite de doi flăcăi, vădit fiii săi:
- Ai isprăvit, prietene Vasile ? Te duci acasă ? io   Fii bun să iei pe băietanul acesta. Are treabă în mahalaua voastră, iar eu am de lucru încă la Fontan şi am luat şi pe conaşul ăsta să-1 mai plimb pe mare. Li se năzăreşte boierilor şi plimbări noaptea, în bărci.
La ţărm, din luntre a ieşit „studentul", care s-a 15   strecurat pe portiţa din dos în curtea Nataliţii, a aruncat o privire spre staţia de tramvai şi zărind cozorocul care observa, se retrase grăbit în dosul vilei.
Dimineaţa, la staţia de căi ferate Popeluhi, din Podolia, se coborî Vania, care, sub aparenţa lui de 20   calfă de meseriaş, nu putea călători mai departe decât pe jos.
Nedormit, el totuşi porni fără şovăiri, pe drumul bine cunoscut, spre Nistru.
In tren nu se vorbea decât despre arestări în masă, 25   care, prin anvergura lor, impresionau toată lumea.
Kiev, Harkov, Ekaterinoslav, Poltava, Nikolaev, Sevastopol, Simferopol...
Călătorii din toate centrele mari ale regiunii aduceau aceleaşi veşti, comunicându-le vecinilor în 30   şoapte speriate.
Vania abia acum îşi dădu seama de întinderea dezastrului.
- încotro, flăcăule ? - se trezi el deodată la realitate.
înaintea lui se opri, într-un şaraban bine închegat, un „hahol" (ţăran ucrainean) parcă ţâşnit din ilus-traţiunile nuvelelor lui Gogol:
- încotro ?
5        - Spre Kamenka, moşule, - îi răspunse Vania.
- Sai încoace! Te duc o bucată bună!
Şi aşa, mergând când pe jos, când în căruţă, când în carul cu boi, Vania a ajuns spre noapte, târziu, la Kamenka, colonia nemţească de care erau legate atâ-10   tea amintiri ale copilăriei.
Se culcă într-un stog la marginea satului, în apropiere de ţărmul Nistrului.
După atâtea nopţi zbuciumate, aici, în faţa panoramei familiare şi prieteneşti, văzută ca prin reţeaua 15 argintie a lunii, adormi îndată, ca o bucată de plumb ce cade spre fund.
De dimineaţă, trezit de soare, Vania se îndrepta spre podul Nistrului, hotărât de aci să meargă numai pe jos, ferindu-se cât se poate de întâlniri. 20 Pe pod nu se aflau decât vreo două care nemţeşti şi un grup de gospodari ai Kamencei, care treceau spre Vârteja.
Podul luneca lin. Undele mărunte dispăreau sub el, se arătau de cealaltă parte, ducând cu sine frunze 25   ofilite şi crengi uscate, care dispăreau în depărtare. Trecătorii tăceau.
Privirea lui Vania se îmbrumă şi el se văzu băieţel negricios, micuţ şi slab, pe pod - pe podul acesta ? -sub un cer înnourat, între ţărmuri nevăzute, în aş-30   teptare... Ce îl aşteaptă ?...
488
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
489
Spre seară, la marginea pădurii, în clinul de lângă Cucernica, Vania hotărî să aştepte, din precauţiune, noaptea.
Se îndreptă printre tufele roşietice de corn, spre 5 izvorul Tudosiei şi se culcă pe pajişte, lângă tufa neuitată, care parcă încă respira din clipele fericite de altădată. Pe spate, privea în azurul deschis al cerului, care se nuanţa întâi de tonuri albicioase, apoi, după primele licăriri ale stelelor, se întuneca cu încetul io tot mai mult, de la opal până la albastrul catifelat al nopţilor de vară.
Vania se ridică în cot şi, printre crengi, la sud, din constelaţia Scorpionului, îi clipea farul roşu al Antaresului. 15       De sub tufa de corn a Ilenuţii se întreba:
- Oare o vede ?
Aproape de miezul nopţii, mama Irina sări din somn la loviturile discrete în fereastră.
- Cine ? Cine ? Cine-i acolo ? - întrebă ea cam 20 speriată.
- Mamă Irina, eu sunt. Deschide!
- Cum ? Tu ? Dumnezeule Sfinte! - se repezi ea cu spaimă spre uşă cum era, numai în cămaşă.
Şi Vania, cu capul rezemat de sânul acesta cald, 25   fu deodată cuprins de linişte nespusă.
- Nu aprinde lumina, mamă Irina.
- Fugar! Tu eşti fugar! De aceea umblau pe aici jandarii!... Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?...
- Cum să ajung eu la curte, dragul mamii ? Cum 30   să dau peste conaşul Costea ? Stai să chem pe Ilenuţa.
Ea stă cu bărbatu-său aici, în casa cea mică, în curtea lui Dumitru...
- Sărut mâna! - răsună adânc glasul Ilenuţii. Vania aproape nu îndrăznea să-şi arunce privi-
5   rea spre silueta zveltă, care abia se desprindea în lumina argintie din fereastră.
- Nu ştiu ce o fi făcut el, Ilenuţo dragă. E fugar. Pe dânsul îl caută jandarii, maică!
- Eu ştiu, mătuşico. Pentru noi, pentru dreptă-io   ţile noastre, pentru care îl blăstămase şi mama lui! -
spunea apăsat Ilenuţa, ca un ecou depărtat al vechilor sugestiuni. Trimet acuş pe Vasile la curte. El va spune surorii sale Mariţa să-1 vestească pe conaşul Costea, -şi ieşi grăbită, fără să se apropie de Vania.
15 Revenit cu solia de la curte, Costea, tremurând de indignare, zicea lui Vania:
- Nu este nici o nădejde! Cu bigoţii care au ajuns să-şi creadă făţărnicia nu este nimic de făcut! Perorează despre păcatele răzvrătirii împotriva ţarului şi
20 a lui Dumnezeu, despre ispăşirea vinovăţiei, despre pocăinţă şi purificare prin pedeapsă şi şuieră, - lovi el cu pumnul în masă - spumegă de ură otrăvită. Nu-ţi poate ierta vizita jandarmilor, care întrebau despre tine. E încă în stare să te denunţe! Dar plec şi
25   eu cu tine!...
La patrusprezece ani, înalt, voinic, Costea promitea să fie icoana fidelă a tatălui lor, dar ochii lui albaştri nu aveau expresia blajină a lui Iorgu Răutu, ei luceau de orgoliu şi de voinţă.
490
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
491
- Nu! Eşti dator să rămâi!
Vania îl opri punându-i mâna pe umăr şi pri-vindu-1 drept în ochi.
Fraţii se îmbrăţişară şi Costea se şterse în întune-5   ric... pentru totdeauna !...
Se crăpa de ziuă, când, din curtea lui Dumitru Morariu, ieşi un car cu fân, cu Vasile Cornea, bărbatul Ilenuţii, pe capră.
în deal, acesta se plecă spre sumanul lui, care aco-10   perea o parte a fânului:
- Conaşe Vania! Stai bine acolo ? Am pute noi să aşezăm mai bine aici fânul. Pe întuneric, nu ştiu dacă am făcut bine împletitura.
- Lasă că e bine, Vasilică. Să ajungem mai re-15   pede spre Găinarii Vechi.
Vasile, băiat scund, cu o expresie blândă a ochilor săi negri, îi purta mult de grijă lui Vania, în această călătorie nelipsită de primejdii pentru el însuşi.
„Bărbatul Ilenuţii! Cel puţin nu-i va ieşi din 20   voie", - se gândi Vania.
Soarele era sus deasupra orizontului, când se auziră clopoţei şi tropot de cai.
Peste puţine minute, carul fu ajuns de o trăsură.
- Măi flăcăule!... A! Tu eşti, Vasilică! - recu-25   noscu Vania vocea lui Costea Ursu care striga mai
departe: - N-a trecut cumva pe aici, nu l-ai zărit pe conaşu' Vania a vostru din Năpădeni ? Cred că pe aici a fi apucat.
- Nu l-am văzut, Doamne fereşte, cucoane 30   Costea, pre legea me, - răspunse speriat Vasile.
Din fericire, se gândi Vania, Costea Ursu nu e psiholog. El auzi porunca sacadată:
- Dă-i bici, Nicolae! Hai! Paşol! Clopoţeii şi tropotul de cai treptat se stinseră
5   în depărtare.
Vania, pitit în ascunzătoarea lui, nu putea urmări goana trăsurii lui Costea Ursu.
Totuşi, parcă o vedea cu ochii. Nu-1 cunoştea pe Costea Ursu altfel decât în vecinică goană vijelioasă 10   în trăsură.
O fire spontană şi violentă, moldovan mândru, care nu vroia sau nu putea să înveţe ruseşte, Costea Ursu era stăpânit de pasiunea nebună pentru cai sau, mai bine zis, pentru goana lor năpraznică la tră-15   sura lui.
Pentru a-şi putea satisface această patimă, el luase în întreprindere poştele de cai din toată Basarabia. Şi la fiecare staţie ţinea câte patru armăsari „năzdrăvani", anume pentru serviciul trăsurii sale, veşnic 20 zburând, sub pretextul „inspecţiunii", de la un capăt la cellalt al Basarabiei.
Vania, din copilărie, nu şi-1 putea închipui altfel decât stând în picioare, în trăsura învăluită într-un nor de praf, cu un harapnic în mână, din care da me-25   reu în vizitiu, zbierând:
- Dă zor, bre! Mai iute, măi! - iar acesta întin-zându-şi şi el biciul spre „năzdrăvanii" săi îi purta într-un adevărat vifor.
Totuşi, Vania îşi aducea aminte totdeauna cu oa-30   recare simpatie de acest primitiv, pentru inima lui bună în fond, pentru francheţa şi curajul lui, ca şi pentru veşnica lui răzvrătire elementară împotriva tuturor ordinelor şi autorităţilor.
492
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
493
Şi, atunci, Vania nici nu putea bănui motivele pentru care Costea Ursu se pusese în urmărirea lui.
Numai după trei zile, rupt de oboseală, Vania ajunse la Chişinău. 5       De la Pereseceni, el a mers aproape tot timpul, prin codrii Orheiului, pe jos.
Moise Roitman nu recunoscu îndată, în vagabondul zdrenţuit şi prăfuit, pe „asul" Vania Răutu io   de odinioară.
Dar el, într-o clipă, îşi dădu seama de situaţie şi potrivi lucrurile astfel ca Vania să fie strecurat în camera lui nevăzut de servitori.
Prietenii aproape toată noaptea o petrecură în 15   discuţiunea planurilor de evadare.
- Aici este încă linişte, nu se simte încă nimic, -declară Roitman. Poate nu dau importanţă cercurilor noastre de autoinstrucţie. Cred că nu e primejdie decât pentru tine. Ce să-şi bată ei capul cu noi ceştia, 20 nişte mucoşi care nu ne-am mişcat din băltoaca Chişinăului ! Dar tu, într-adevăr, trebuie să pleci în străinătate. Se pare că eşti acuma singura nădejde a viitorului. Nu te îngriji de parale. Mâne - ai să te odihneşti aici, iar eu voi vorbi cu tata şi, punând sub presă 25   şi pe liberalii noştri - vom avea mijloace destule.
A doua zi, Vania încuiat în camera lui Moise, sub pretextul ca să nu fie deranjate hârtiile, aştepta rezultatele expediţiei acestuia.
Roitman îi aduse în cameră ceva merinde şi-i re-30   comandă cu străşnicie „să nu scoată nasul afară".
El se execută. Dar, aruncând, în treacăt, pe fereastră o privire în stradă, se opri deodată rigid, ca trăznit.
Pe trotuarul din faţă parcă trecuse purtătorul şepcii cafenii, cu cozorocul ei care îi umbrea toată faţa. 5 Peste o clipă, silueta aceasta, încrustată în memoria lui, dispăru după colţ.
Se înserase bine când Moise Roitman intră vesel în cameră, f recându-şi mulţumit manile:
- Minunat! 1038 de ruble! Cu vestitul tău ceas io cu repetiţie, e asigurată cheltuiala de drum şi primele săptămâni de viaţă de emigrant în Elveţia. Apoi, eşti băiat deştept, vei răzbate. Şi vom găsi noi cheie la lada de fier din Năpădeni, căci îl cunosc pe taică-tău, nu-1 va răbda inima să te lase în mizerie. Hip, hip, 15 hurra! - nu-şi putu stăpâni mulţumirea de obicei tăcutul şi gravul Moise Roitman. Dar ce eşti parcă o curcă plouată ? Nu te bucuri ? Eu te invidiez!
Vania îi povesti despre cozorocul cafeniu. Moise Roitman deveni grav: 20       - Poate ţi s-a părut. în orice caz, până mâne, n-ai încotro, trebuie să stai aici, apoi, vorba ţăranului rus: „două morţi nu se întâmplă, iar de una n-ai să scapi!"...
Prietenii, culcaţi în acelaşi pat, multă vreme îşi şopteau nădejdile şi îşi construiau planurile de reîn-25   viere a acţiunii revoluţionare.
Moise Roitman adormi cu braţul după gâtul lui Vania. Acesta însă, încă mult timp, nemişcat, cu ochii deschişi, fixa întunericul.
Deodată, el tresări din somn şi se zvârli din pat. 30   Din stradă se auzeau paşi grei, într-o parte, într-alta, cuvinte de comandă, zăngănit de pinteni, apoi lovituri puternice în uşă:
494
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
495
10
- în numele legii!
Şi Moise Roitman se aşeză pe marginea patului ascultând.
O uşă deschisă, tropot pe scări, paşi grei, mai aproape, mai aproape, apoi şi uşa camerei trântită cu violenţă, mai multe siluete enorme năvăliră în odaie, luminate numai de la spate de două lumânări.
într-o clipă Vania se văzu cu mâinile încleştate de doi jandarmi, la dreapta şi la stânga.
între alţi doi stătea Moise Roitman.
Prin uşa deschisă se întrezări faţa palidă, dar liniştită, a doctorului Roitman, care-şi aruncase numai un pardesiu peste cămaşa de noapte.
Vania fu el însuşi mirat de sentimentul de uşu-15   rare de care era cuprins stând, până ce se făcea percheziţia, ca răstignit între cei doi jandarmi.
Operaţiile erau conduse de un căpitan de jandarmi voluminos, cu părul castaniu şi ochii suri, reci, înecaţi într-o faţă palidă şi bugedă. 20 Câteva momente el fixă în tăcere pe ambii „arestaţi", mângăindu-şi cu mâna-i albă şi mult îngrijită, barba artistic tăiată şi parfumată.
Apoi nu le mai dărui nici o privire, supraveghind cercetările jandarmilor. 25       La uşă, rezemat de pervaz, stătea nemişcat şi mut „reprezentantul legii" - un tânăr substitut de procuror, negricios şi uscat, cu bărbuţă rară şi ochi tulburi. Percheziţia a ţinut toată noaptea. Soarele era de mult ridicat, când Vania şi Roitman, 30   îmbrăcaţi pe repezeală, au fost duşi, fiecare în altă trăsură, între doi jandarmi înarmaţi până-n dinţi. Nu li s-a dat voie nici măcar să-şi strângă mâna.
w
în drum, Vania tăie calea lui Avram Talmudistul, dus, pe jos, între doi sergenţi de stradă, cu săbii scoase.
Privirile lor abia s-au putut încrucişa pentru o clipă...
...înaintea lui Vania se înălţa faţada sumbră a „Castelului".
Trăsura a fost oprită la intrarea învelită de taină. Era aşteptat.
Poarta grea, ferecată, se deschise încet, scârţâind, ca o gură neagră fără fund, asupra unui abis glacial. Vania păşi peste prag.
Sfârşitul volumului al ii-lea
VOLUMUL AL III-LEA
LUTUL.
Partea I SUB CĂLCÂIUL DE FIER
Cap. I
ÎN „CASTEL"
Curtea „Castelului penitenciar" din Chişinău era pustie.
Numai prin colţuri şi diferite puncte strategice se zăreau siluetele încremenite ale paznicilor.
Cortegiul de jandarmi, cu primul paznic în frunte, conducea pe noul „politic" spre cancelaria închisorii.
Directorul, unsuros şi gros ca un sac de grăsime, cu faţa injectată de sânge, foarte agitat, aştepta emoţionat captura rară pentru „Castelul" din Chişinău.
La apariţia arestatului în uşa cancelariei, acest înalt dregător, cu numele pitoresc de Anton Plăcintă, se repezi spre birou, unde mai întâi se aşeză stângaci, apoi sări, apucă un scaun şi, turburat, cu o voce strangulată, îl oferi „musafirului":
- Luaţi loc, Ivan Egorovici...
La privirea surprinsă a jandarmilor, dându-şi seama de nepotrivirea tonului, domnul Plăcintă se lăsă, în sfârşit, greoi în fotoliu. De sub pleoapele lui grele, ochii spăriaţi se roteau şi buzele gurii sale cam strâmbe tremurau, când acest slujbaş exemplar reuşi, în sfârşit, să ia tonul reglementar faţă de o odraslă a boierimii moldovene, care urma să-i fie „predată" ca un simplu deţinut „la dispoziţia comandamentului gubernial al jandarmeriei".
500
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
501
- Ion Răutu ? - întrebă el, aruncând o privire asupra mandatului şi măsurând parcă cu neîncredere pe băietanul slăbuţ şi palid din faţa lui, care, deghizat încă în hainele de calfă de meseriaş, rupte şi
5 murdărite în tribulaţiunile ultimelor zile, putea fi luat mai curând drept tipul bine cunoscut al copilului de pripas şi vagabond.
După plecarea jandarmilor, formalităţile de „predare" fiind terminate, domnul director Plăcintă păru
io   că-şi pierde din nou cumpătul şi tonul de oficialitate:
- Ivan Egorovici!... Acuma trebuie să vă fotografiaţi... aşa e regula... fotograful aşteaptă în curte... dar...
Directorul examina iar pe Vania din cap până în u picioare:
- Să trimitem, poate, acasă să vă aducă alte straie... Faţă de timiditatea directorului, Vania Răutu,
simţindu-se imediat răzvrătit şi protestatar, răspunse tăios:
20 - Nu mă fotografiaţi pentru saloane, nici pentru expoziţia de frumuseţe...
După fotografiere, Ion Răutu fu condus, prin curtea tot pustie, de însuşi domnul Plăcintă până la corpul principal al „Castelului" şi se urcă pe scări 25   până în celula nr. 17, în vârful turnului dinspre apus, o cameră destul de spaţioasă şi luminoasă, cu o fereastră care dădea spre sud, deschizând o privelişte largă asupra viilor şi grădinilor capitalei basarabene. Domnul Anton Plăcintă, în urma „afrontului", 30   parcă ezita totuşi să părăsească pe Vania :
- Poate doriţi un scaun mai bun... sau o măsuţă, -zise el, privind cu melancolie „mobilierul" rudimentar şi dărăpănat: un pat de fier, un taburet, o tablă de
masă fixată în zid ş'iparaşa - un hârdău cu miros sugestiv lângă uşă.
- Mulţumesc, - fu răspunsul sec - n-am nevoie de nimic, numai... - continuă deţinutul Numărul 5 Şaptesprezece, prinzând privirea directorului asupra costumului său - ...să timiteţi la gazda mea, doamna Staroverov, pentru rufe şi haine... şi ceva cărţi...
Directorul salută în tăcere.
Uşa închisă, zăvorul tras, Vania stătu o clipă în io mijlocul celulei sale, ascultând paşii grei care se stingeau în jos, pe scări...
Singur...
Celulă izolată...
„Martirul revoluţiei!" - surâse Vania. 15       Sentimentul de uşurare, aproape de mulţumire, care-1 cuprinsese din momentul arestării, nu-1 părăsea încă.
S-au sfârşit aceste peregrinări fără rost. El nu mai are nevoie să-şi puie veşnic aceeaşi întrebare fără răs-
20 puns: „Ce am de făcut? Care e datoria mea?". Nu mai are teamă de „filatură", nu are nici o răspundere; e martir, e erou. înaintea lui, calea e limpede. Triumful revoluţiei este sigur şi apropiat. Parcă şi vedea ziua în care poporul răsculat va sparge poarta fere-
25 cată a închisorii şi-1 va duce pe sus, pe el, eroul eliberat, spre slavă şi fericire.
încă tot cu surâsul pe faţă, el privi chiar cu oarecare simpatie fierăria ruginită a patului şi taburetul hodorogit; apoi se apropie de fereastră şi se uită prin-30   tre gratii spre zarea luminată a dimineţii...
Chişinăul şi chiar toată Basarabia, aşa de tihnite şi de adormite de obicei, străine de viaţa obştească a
502
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
503
10
împărăţiei, au fost cuprinse de teroare şi, în acelaşi timp, de un viu interes. Arestările în masă printre elevii şi elevele şcolilor secundare făcură pe neaşteptate să răsune în mlaştina vieţii provinciale o notă de romantism şi de mister.
Paşnicii cetăţeni aflară cu groază că, în şcolile cărora şi-au încredinţat odraslele, s-a răspândit otrava răzvrătirii. Gura lumii dădea proporţii fantastice „complotului" descoperit de vigilenţa poliţiei secrete (Secrete !).
Gaspar Gasparovici Nazarian nu avea odihnă. Cu toată căldură aproape tropicală a verilor Basarabiei, el alerga toată ziua la părinţii şi la gazdele celor arestaţi, la profesorii de liceu şi de seminar, bătea
1} la uşa vecinilor, se învârtea în jurul colonelului comandant al jandarmeriei guberniale şi, în sfârşit, reuşi să dea la „Clubul Nobilimii" o versiune complectă şi pitorească asupra uneltirilor primejdioase ale şcolarilor din capitala Basarabiei.
20 Sorbindu-şi cafeaua, înconjurat mai mult ca oricând - chiar cei mai pasionaţi jucători de „wint"1 lăsând văduve mesele lor - , Gaspar Gasparovici, şter-gându-şi craniul luciu şi inflamat, şoptea misterios:
- Vai, ce ne aşteaptă, domnii mei... Fa-lan-ste-rul! -25   abia puteau prinde urechile încordate ale auditorului.
- Falansterul?... Fa-lan-ste-rul? - răsunară din toate părţile glasuri spăriate: - Falansterul, auzi, domnule ?...
- Daaa... Falansterul, cu mesa neagră, băieţi şi 30   fete, goi, jurând, pe pergamentul scris cu sânge, distrugerea religiei, a familiei, a guvernului...
1 Vint (rus.) - joc de cărţi (n.ed.).
- Tt... tt... tt... Mesa neagră... băieţi şi fete goi... auzi domnule!!... Dar ce păzeau, mă rog, pedagogii ?
- Şi... - aici Gaspar Gasparovici se uită jur împrejur spre uşă şi spre ferestre şi urmă cu vocea surdă -
5   s-a descoperit un depozit de arme şi... dinamită!
- Di-na-mi-tă! - acompanie corul.
- Da, dinamită şi portretul ţarului cu ochii scoşi şi... - Gaspar Gasparovici, aruncându-şi din nou privirile spăriate spre uşă şi ferestre, parcă se înăbu-
w şea de groază - portretul ţarului, cu ochii scoşi şi... batjocorit cum nici n-am curajul să spun... toţi, băieţi şi fete, au trecut deasupra...
- Aaaaaah!...
- Dar cum de a putut fi amestecat în această mâr-15   şăvie Vania Răutu ? - întrebă Stephan Gheorghevici
Cazară, mareşalul gubernial. Băiat de familie, ce căuta el în spelunca aceasta ? E o ruşine pentru întreaga nobilime din gubernia noastră...
- Ooo! Băiatul acesta căuta acolo altceva decât 20   revoluţia... Ehehei!... Ştiţi cum a fost în tinereţă Egor
Stepanovici Răutu. Sunt vestite isprăvile lui de la Năpădeni... Mărul nu cade departe de pom... Ehehei! Vania a fost arestat în pat, domnilor, cu două jidăn-cuţe foarte frumuşele...
25 - L-au zăpăcit jidanii. Au ştiut cu ce să-1 prindă; e o mare nenorocire jidovimea din şcolile noastre! -declară hotărât Feodor Feodorovici Carpinschi, şter-gându-şi ochelarii cu o batistă parfumată. Nu putem lăsa lucrurile aşa - urmă el hotărât-, e singurul re-
30 prezentam al nobilimii în nebunia asta. E datoria noastră să lămurim lucrurile - încheie el, punându-şi pince-nez-ul pe nas şi fixând ispititor pe Stephan Gheorghevici Cazară.
504
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
505
- Voi vorbi eu cu colonelul Ianov, - aruncă, afectând nepăsarea, Stephan Gheorghevici, care simţise provocarea.
Cu toată starea lui sufletească ridicată, Vania 5   Răutu n-a putut închide ochii prima noapte petrecută sub zăvor.
El nu putea citi măcar, cu toate că directorul închisorii îi trimisese pe David Copperfield, de Dickens, autorul său favorit. io Toată ziua se primbla dintr-un colţ într-altul al camerei, îl frământa o vijelie de gânduri şi de sentimente. Imaginaţia când îi deschidea perspective luminoase asupra zilelor „de apoi", când îi strângea inima în presimţirea unei lungi nopţi de prigoană şi apăsare.
15 Soarele se cobora tot mai mult spre apus, grădinile şi viile se înecau treptat în ceaţa fumurie, se aprindeau stelele una câte una şi, drept în faţă, apăru Scorpionul, cu ochiul de sânge al Antaresului.
După apelul de noapte, când toată populaţia Cas-20   telului fusese zăvorită prin camerele duhnite, Vania, simţindu-şi mai viu singurătatea, nemişcat, nu-şi putea ridica ochii de la semnalele misterioase ce-i veneau din nesfârşirea lumilor stelare.
Şi gândul lui trecu asupra prietenilor şi tovarăşi-25   lor de luptă, care, astăzi, îi împart soarta şi cu care nu poate veni în contact decât doar prin încrucişarea privirilor asupra astrelor din cer.
Castelul dormea. Tăcerea nu era întreruptă decât de acele sunete nedesluşite şi surde, care răsuflă din orice 30   aglomeraţiune omenească, şi de paşii sentinelelor, care, din când în când, îşi aruncau apelul prelungit:
- Cineee-i!...
Prin fereastra deschisă, începu să adie un vânt uşor; cerul păli, stingându-şi stelele.
Vania, în sfârşit, doborât de zbucium şi oboseală, 5 se aruncă fără să se dezbrace pe scândurile patului său de puşcăriaş.
A doua zi, toată dimineaţa, Vania aştepta interogatoriul, pregătindu-se să întâmpine cu stoicism ameninţările, ademenelile şi capcanele „inchiziţiunei 10   de jandarmi", despre care auzise atâtea.
După masă el fu, în sfârşit, chemat la cancelarie.
Inima i se strânse, dar el păşi hotărât şi cu capul ridicat prin curtea Castelului, golită de deţinuţi, pentru ca să fie feriţi de contactul primejdios.
15 în cancelarie, însă, spre marea lui surprindere, găsi, în loc de vreun „călău" de jandarm, pe Stephan Gheorghevici Cazară, în faţa căruia se întindea „smirna1" rotundul director.
- Hm, hm, - îşi îndreptă vocea Stephan Gheor-20   ghevici. Bună ziua, tinere. Conu Iorgu, tatăl dumitale,
n-a sosit încă. Domnul colonel Ianov a avut amabilitatea să-mi autorizeze întrevederea cu dumneata. Hm, hm... hm, hm... Domnul colonel Ianov, care este un suflet nobil, mă asigură că autorităţile ar fi
25 bucuroase să arunce un văl de uitare asupra greşelilor tinereşti, dacă vei da dovada că-ţi înţelegi vina şi eşti hotărât s-o ispăşeşti prin purtarea dumitale. Hm, hm... Ai datoria faţă de nobilimea Basarabiei, din care faci parte, să speli ponosul pe care-1 aruncă
30 asupra noastră, a tuturora, complicitatea vreunuia dintre noi cu duşmanii tronului şi ai societăţii...
1 In limbaj militar, „[în poziţia] drepţi" (rus.) (n. ed.)
506
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
507
Vania, la început puţin zăpăcit de această neaşteptată intervenţie, faţă de apelul la dezerţiune, izbucni şi, dintr-o răsuflare, îi aruncă mareşalului nobilimii profesiunea sa de credinţă: 5 - Stephan Gheorghevici, noi nu ne putem înţelege. Stăm pe laturile opuse ale baricadei. Onoarea nobilimii ? Dar mi-e ruşine să fac parte din această clasă de exploatatori şi de slugi ale marelui spânzurător. Nobilimea, ca toţi stâlpii acestei societăţi tică-
10 loase, este condamnată la pieire. Şi sunt mândru să contribui la dărâmarea ei, în măsura puterilor mele. Cred că nu mai avem nimic a ne spune.
Pleoapele grele ale domnului Plăcintă dispăruseră de spaimă şi gura lui strâmbă ajunsese aproape
15 până la urechi. Stephan Gheorghevici Cazară, la început mototolit de asemena ripostă la apelul său, îşi îndreptă bustul şi, rigid, păşi spre uşă fără să salute, urmat în paşi mărunţi de directorul închisorii, al cărui sac de grăsime parcă stătea să crape de oroare şi
20   de indignare.
Vania, încuiat în celulă, se simţea mândru şi înălţat de „eroismul" atitudinii lui.
Un şir de zile monotone, fără evenimente, trăite însă într-o mare tensiune sufletească.
25 Vania aştepta mereu interogatoriul, care, din motive inexplicabile, întârzia.
Imaginaţia lui, hrănită de povestirile tovarăşilor cu experienţă, îi dădea destul material pentru gândire şi frământare.
30 El se vedea în faţa căpitanului de jandarmi Paciewici, care condusese operaţiunile în noaptea arestării. Acesta - gros, cu faţa palidă şi puhavă, cu ochii mici, ascunşi după pleoapele puţin inflamate,
şi cu o impunătoare barbă castanie, roşietică, bine îngrijită - îl privea „inchizitorial".
In fiecare zi şi de mai multe ori pe zi, Vania construia şi reconstruia închipuitul dialog dintre ei. 5 Se vedea refuzând cu mândrie şi ferocitate să dea vreo lămurire asupra „activităţii sale revoluţionare", dând fiori de groază „călăului" în uniformă albastră, prin răspunsuri „teribile" la întrebările formale:
- Naţionalitate ? io       - Sunt român...
- A! român ? Sunteţi supus al regatului vecin ?...
- Nu sunt supus nimănui pe pământ, sunt cetăţean liber.
- Dar, orişicum, - îngăimează perplex argusul 15   împărătesc - din punctul de vedere al legii...
- Dispreţuiesc, - întrerupe fioros teroristul Ion Răutu - dispreţuiesc mascarada dumneavoastră legală şi nu recunosc registrele în care aţi binevoit să mă înscrieţi fără ştirea şi voia mea...
20       - Religiunea?...
- N-am nici o religie inventată de popi...
- N-aţi fost botezat?...
- Tăgăduiesc orice înţeles faptului că aş fi fost supus unor manipulaţii superstiţioase în copilăria
25   mea. Sunt liber-cugetător!
- Hm!... - tuşeşte impresionat călăul. Nu sunteţi dar supus nimănui pe pământ, nici în afară de pământ?...
- Nimănui!...
30 Nesfârşite variante ale acestui dialog au fost concepute de Vania. „Călăul" îi apărea când furios şi ameninţător, când insinuant şi linguşitor, când terorizat şi derutat, dar totdeauna confuz, totdeauna înfrânt de Vania, mereu spiritual, violent, rece, triumfător.
35       Interogatoriul însă se lăsa mereu aşteptat.
508
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
509
Administraţia Castelului din Chişinău nu avea experienţă în materie de arestaţi politici.
Conform cu ordinele primite din partea comandamentului jandarmeriei, directorul şi paznicul şef 5 aveau o singură grijă: să ferească pe deţinuţii de drept comun de contactul cu „politicii" şi să împiedice orice comunicaţie între aceştia din urmă.
Din celula numărul 17 nu se putea vedea, din curtea închisorii, decât un mic colţişor, la răsărit.
10 Fereastra, însă, vara, rămânea tot timpul deschisă şi nu avea nici un oblon ca să împiedice privirea spre sud şi peste zidurile închisorii.
In colţul vizibil al curţii, când deţinuţii erau lăsaţi liberi la primblare, se puteau întrezări figurile lor în
11 haine sure de puşcăriaşi, cu priviri curioase, aruncate spre fereastra lui Vania.
Foarte curând, Vania îşi putu da seama când era adus la închisoare un nou arestat politic sau era chemat la interogator vreun tovarăş deţinut: figurile
20 sure din colţ dispăreau, zgomotul surd al mulţimii înceta, curtea fiind imediat golită, pentru ca „politicul" să rămână cu desăvârşire izolat de populaţia nevolnică a puşcăriei.
Cu încetul, Vania ştiu să interpreteze toate mişcă-
25 rile şi sunetele pe care le putea surprinde din câte pătrundeau pe fereastră sau răzbăteau prin păreţii celulei, ajunşi pentru el de o sonoritate intensă.
Din nenorocire, celula lui din turn, singuratecă, nu putea avea nici un vecin cu care Vania să fi avut mijlo-
30 cui de a se pune în legătură prin telegrafia de ciocăni-turi, pe care toţi membrii cercurilor de „autoinstrucţie" o învăţaseră cu sârguinţă, în aşteptarea destinului de revoluţionar.
într-o zi, însă, atenţiunea lui fu atrasă afară de nişte bubuituri ciudate pe acoperişul închisorii.
Apropiindu-se de fereastră şi privind prin gratiile ei, nu putu zări decât o umbră, o siluetă de om pro-5 iectată pe acoperiş, de după un coş din dreapta, dedesubtul turnului său.
Urechea lui prinse însă, desluşit, o şoaptă:
- Domnule Răutu... domnule Răutu... m-auziţi ?...
- Aud... Cine eşti ?
io       - Eu sunt Lazăr al Marghioliţii de la Gheorghe Gavrilovici Lungu...
într-o clipă, prin mintea lui Vania Răutu fulgeră o serie de amintiri şi icoane. Marghiolita, o fată scundă, slăbuţă, incoloră, numai cu ochi febrili, era vestită 15   prin temperamentul ei vulcanic. Bucătăreasa casei bodogănea mereu:
- Parcă-i o pisică... în veşnice călduri... toată noaptea aleargă pe sub garduri.
Şi totuşi, Marghiolita, foarte harnică, lucra toată 20   ziua, de dimineaţă până noaptea târziu, totdeauna veselă şi voioasă, deşi parcă devenea tot mai slabă, numai piele şi oase, şi ochii îi creşteau tot mai largi şi mai arzători.
Era foarte devotată familiei Lungu şi, mai cu 25 seamă, pentru Tania era gata să se arunce în foc. Şi Tania, foarte indulgentă pentru slăbiciunile Marghioliţii, sărea în apărarea ei, după vreo aventură mai boacănă. Vania înţelese dar că vreun adorator din clientela numeroasă a Marghioliţii ajunsese la puşcă-30 rie, ceea ce, fiind dat eclectismul ei amoros, nu era de mirare.
- Domnule Răutu... domnule Răutu... aveţi pălăria dumneavoastră ? Scoateti-o afară...
510
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
511
Vania îşi aruncă privirea spre colţul dinspre răsărit al curţii. Acolo stătea o namilă de puşcăriaş, care privea ţintă la fereastra lui.
- Ne vede cineva din curte! - şopti el.
5       - Nu face nimic, e omul meu... l-am pus de strajă...
Inima lui Vania zvâcnea de aşteptare când îşi întinse mâna cu pălăria printre gratiile ferestrei.
Deodată, el auzi cum, o dată, de două ori, ceva parcă izbea uşor în zidul închisorii şi în acoperişul
10 de dedesubt. Apoi văzu cum o pietricică, învelită în hârtie şi legată de o sfoară, se retrăgea din nou spre coşul din dreapta.
In sfârşit, pietricica nimeri în pălărie şi Vania se află în posesiunea misivei în care ea fusese învelită.
11 Sfoara dezlegată dispăru pe fereastră şi Vania, de emoţie, abia putu să descifreze câteva cuvinte din scrisul Taniei Lungu.
- Sunt liberată de zece zile. Cunosc fereastra ta. în fiecare zi, între ora unu şi două după-amiază,
20   adu-ţi aminte de locşorul nostru de la Burdujoaia.
Vania se repezi spre fereastră. Soarele se aplecase de mult spre apus, dar, drept în faţa închisorii, pe o ridicătură a viei vădanei Burduja, se afla, la vreo cinci-şase sute de metri de Castel, triunghiul de
25 plopi, unde de mai multe ori cenaclul mai intim din jurul surorilor Lungu îşi petrecea zilele de sărbătoare, la „mătuşa Burdujoaia".
Vania îndată îşi dădu seama că nu putea fi ales un loc mai bun pentru semnalizare.
30 Tania era una din cele mai sârguincioase eleve pentru „telegrafia de puşcărie".
„Deţinutul Numărul Şaptesprezece" nu-şi mai găsea loc.
Toată noaptea, cuprins de viforul de gândiri, el nu putu închide ochii şi, aproape imediat după răsăritul soarelui, stătea lipit de gratiile ferestrei. Nu-i pria mâncarea, nu putea lua ca oamenii nici ceaiul 5 de dimineaţă, încât, spre teroarea lui, directorul închisorii, îngrijat, veni să-1 întrebe de sănătate.
în sfârşit, la ceasul convenit, între cei trei plopi se profila pe azurul cerului silueta atât de bine cunoscută.
io - Te îmbrăţişăm şi te sărutăm cu toţii, mai cu seamă eu şi Catia, - fu primul mesagiu telegrafiat cu ajutorul batistei.
Vania, înciudat, întrerupse de mai multe ori:
- Ce este ? - întreba el.
15        - Cum te simţi ? Eşti bine ?
- Lasă sentimentalismul de duduie de muselină. Ce este ? N-avem multă vreme. Să nu ne prindă.
Sugestiunea îşi produse efectul. Tania telegrafie:
- Din optzeci de cercuişti arestaţi au fost până 20   acum eliberaţi aproape şaizeci, puşi sub supraveghere poliţienească. Suntem cu toţii daţi afară din şcoli. Se zice că vor fi liberaţi şi cei închişi la poliţie. Vor fi menţinuţi numai cei din Castel.
- Cine-i în Castel ?
25 - Roitman, Talmudistul, Prestea, Isaac Blumberg, Giurilă.
- în ce parte stau ?
- împrăştiaţi. De aici nu se vede decât fereastra ta. Ai nevoie de ceva ?
30       - Ştii ceva despre ei ?
- Boris vorbeşte...
A! - se gândi Vania - blăstămatul nărav de a vorbi prin somn. Nu l-am putut dezbăra!
îndurerat, el rămase mai multe clipe nemişcat, apoi:
C. STERE
- Ce-i cu părinţii ? Sunt la Chişinău ?
- A fost numai moş Iorgu. A stat mai multe zile. Nu l-au lăsat să te vadă. Am să viu aici în fiecare zi...
- Nu risca degeaba. Să vii când este ceva interesant. Acum mai bine pleacă.
- Eu tot te îmbrăţişez şi te sărut, ursuzule! Vania făcu un gest desperat, ca să taie „dulcegăriile de duduie sentimentală".
Cap. II
„NUMĂRUL CINCI"
Peste vreo două zile, în sfârşit, Vania stătea în cancelaria închisorii în faţa căpitanului Paciewici. ■>       La dreapta acestuia şedea şi tânărul substitut de procuror - negriciosul care asistase şi la arestare.
La stânga, cu condeiul în mână, se aşezase grefierul, un locotenent de jandarmi.
- Luaţi loc, domnule Răutu! - strecură cam 10   cântând căpitanul Paciewici - ne-aţi dat mult de lucru. Suntem cam întârziaţi.
Interogatoriul luă o înfăţişare cu totul neaşteptată pentru Vania. Toate ipotezele combinate de el se risipiră.
15 - Scrie, domnule locotenent - se adresă căpitanul către grefier - Ion Răutu, nobil, absolvent al liceului, fiu de moşier... Vrâsta ? - se întoarse căpitanul către Vania.
- Optsprezece ani...
20 - Optsprezece ani!... Ei, domnule Răutu, ce ne puteţi spune interesant ?
- Nimic, - declară scurt Vania şi zvârli capul în sus.
- Nici despre cercul de autoinstrucţie ? Eşti 25   prins de amnezia novicilor ? Ei ?
- Vă rog, domnule căpitan, să lăsaţi aceste familiarităţi deplasate. Suntem adversari. Eu sunt în slujba
514
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
515
revoluţiei, pentru drepturile poporului, dumneata eşti dintre slugile Ţarului. Nu vorbim aceeaşi limbă şi orice discuţie e inutilă.
Paciewici tăcu. Pleoapele lui se strânseră într-o 5 abia perceptibilă crăpătură. Mai multe clipe el fixă pe Vania ciocănind numai cu creionul în masă. Apoi, îşi scoase din buzunar un mic carnet în care, cu nişte slove prizărite, înscrise: „I.R. Neprimejdios. Dar poate fi incomod." 10       - D-d-ddaaa! Bbiine! - cântă el.
Apoi strigă spre uşă:
- Domnule director, am isprăvit... La re-ve-de-re, domnule Răutu!
Substitutul de procuror, care tot timpul, tăcut, se 75   învârtea nervos pe scaun, răsucindu-şi cu violenţă perii din barbă, rotindu-şi ochii în toate părţile, se zmunci în sus, parcă de năcaz...
A doua zi dimineaţa, Vania fu condus din nou la cancelarie.
20       Aici găsi pe domnul Plăcintă şi pe locotenen-tul-grefier din ajun, cu doi jandarmi.
- Luaţi loc, domnule Răutu! - zise vădit mişcat directorul. Staţi puţin până vi se vor aduce bagajele...
- Plec de aici ? Unde mă duceţi ? - întrebă repe-25   zit Vania.
Directorul dădu din umeri şi lăsă ochii în jos. Locotenentul, cu o faţă de lemn, fără să spuie o vorbă, îl privea pe Vania ca şi cum acesta ar fi fost străveziu şi nu-i împiedica vederea.
30       în duba închisorii, între doi jandarmi, Ion Răutu fu pornit spre gară.
în trenul pentru Odessa, în compartimentul special, cu ferestrele zăbrelite, pentru transportul de arestaţi, Vania, singur, numai în compania celor doi „arhangheli", privea printre gratiile de fier peisagiul 5   atât de familiar care fugea în faţa lui.
In gări, înaintea vagonului se strângeau curioşii, pe care jandarmii îi ţineau la distanţă prin somaţiuni ameninţătoare.
Din când în când, o privire de compătimire sau sim-70 patie, oprită asupra figurii de adolescent de dincolo de gratii, din când în când, o băbuşcă făcându-şi cruce sieşi şi înspre vagon, din când în când, o sudalmă:
- Fiare blăstămate! Să-i gâtuie pe loc, la ce să-i mai poarte prin lume!
13 In staţia Razdelnaia, un incident penibil îl zdruncină pe Vania.
Peronul acestei staţiuni de încrucişare a mai multor linii mişuna de lume, care se îndrepta spre trenurile înşirate paralel în faţa gării.
20 Deodată, Vania zări pe „comunardul" Boris Hof-mann, care, zgribulit, fără să se uite în lături, se furişa grăbit pe lângă vagonul penitenciar.
- Boria! - îi scăpă fără voie din gură. Hofmann tresări, se opri un minut, întoarse capul
25   şi, recunoscând printre gratiile ferestrei figura lui Vania, se aruncă spăriat în lături şi dispăru în mulţime. Vania se simţi ca doborât la pământ. Un gând grozav îl arse...
Jandarmul „starşoi" (şef al convoiului), observând 30   mişcarea, invită politicos, dar cu autoritate pe Vania:
- Aşezaţi-vă, vă rog, la mijloc! - şi ridicându-se în toată statura lui uriaşă în faţa ferestrei vagonului, astupă cu spatele lui larg vederea spre peron.
516
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
517
Acest vechi slujbaş, tip de jandarm reangajat în serviciul poliţiei secrete, enorm, cu o barbă stufoasă şi ochii mici, opaci, avu grija, de acolo înainte, să ferească pe Vania de orice privire indiscretă din afară.
5 La marginea răsăriteană a Odessei, printre căsuţele suburbane, aproape rustice, se ridică un enorm şi sumbru edificiu, cu mai multe etaje, retras după un zid înalt, ros şi întunecat de intemperii.
Acest imens bloc de piatră înnegrită, a cărui silu-
10 etă agresivă striveşte cartierele dimprejur, veşnic bătut de vânturi, de efluviile corosive ale mării, ca şi de răsuflările aride ale stepei, se înalţă spre cer parcă învelit de taină şi teroare.
Sub primul etaj, deasupra rândului de jos, pe toată
15 lungimea clădirii, ca o erupţiune de eczemă, sunt înşirate pe geamuri stranii pătrate de tablă ruginită, sinistre ca nişte cataracte purulente pe o faţă de om.
Trecătorii îşi aruncă sfios privirile asupra acestor pete hidoase şi îşi grăbesc paşii.
20       E faimoasa cazarmă „Numărul Cinci", care, pe lângă un întreg regiment de infanterie, adăpostea, între zidurile ei leproase, şi închisoarea specială pentru deţinuţii politici, celebră în toată Rusia subterană. Rândul de jos al edificiului, foarte înalt, fusese cu
25 multă ingeniozitate tăiat în două printr-un plafon care izola, împreună cu ovalele de sus ale ferestrelor, un spaţiu de vreo doi metri înălţime.
în noul etaj astfel improvizat, împărţit în celule înşirate pe cele două laturi ale lungului coridor, care stră-
30 bătea tot corpul clădirii de la un capăt la altul, lumina nu putea răzbate decât difuzată de după scuturile ruginite, prin ferestruicile joase, care porneau drept de la duşumele abia până la vreo 75 centimetri în sus.
Acest etaj intercalat - destinat închisorii politice -se bucura de o tristă slavă, sub acelaşi nume ca şi cazarma: „Numărul Cinci".
Nu exista nici o comunicare între cazarmă şi 5 închisoare.
Din afară nu se putea pătrunde în aceasta din urmă decât printr-o portiţă laterală, anume tăiată în zidul de sud, care se deschidea într-o curte separată, strâmtă, pe ambele părţi ale căreia erau amenajate, între zidu-w rile înalte, şi vestitele „promenade" pentru deţinuţi, ca nişte înguste şi lungi şanţuri întunecoase.
în „ celula opt", deţinutul Ion Răutu a găsit cu totul alte condiţiuni decât în Castelul din Chişinău, închisoarea din Odessa forma o lume cu totul de-15   osebită, dominată şi diriguită exclusiv de funcţionarii şi ofiţerii de jandarmi ai misterioasei „Secţia III", cum se numea pe vremuri organizaţia întreagă a poliţiei politice („Secţia a treia a Cancelariei Imperiale"), nominal subordonată direct împăratului, în afara de 20   ruajele obicinuite de guvernământ.
Directorul închisorii, un omuleţ rahitic şi şters, cu picioarele strâmbe, în uniforma de ofiţer de jandarmi, după ce Ion Răutu i-a fost „predat", porunci scurt: - Dezbracă-te! 25 O percheziţie minuţioasă şi indiscretă până la indecenţă îl convinse că arestatul nu avea la dânsul arme, bani, obiecte de valoare şi, mai cu seamă, material de scris: creioane şi hârtie.
In celula lui, Vania a fost deodată dureros impre-30   sionat de puţina lumină care se răsfrângea de jos prin ferestruie. „Scutul" de tablă, la depărtare de vreo 50 centimetri de geam, închidea orice vedere spre lumea de-afară. Numai lipind capul de duşumele, pe lângă
518
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
519
geam, se putea întrezări un mic dreptunghi de cer, care, din când în când, era tăiat de vreun zbor de rândunică.
Vania simţi o mare bucurie când, după amiază, o rază reflectată putu aprinde pe duşumea un „iepuraş" tremurător.
în liniştea lugubră, sub care această clădire îngrămădea mii de oameni, Vania Răutu se simţi, pentru prima oară, cu desăvârşire singur în lume, în afară de
10 orice legătură cu viaţa, un punct pierdut în spaţiul nemărginit.
El ştia că sub el, la parter, ca şi la etajele de deasupra, oamenii trăiau cu micile lor mizerii şi bucurii, ducându-şi viaţa măruntă de pe o zi pe alta.
11 Se vedea supravegheat de aproape: la fiecare două-trei minute, la mica gaură zăbrelită a uşii apărea câte un ochi, când negru, când albastru, dar de cele mai multe ori sticlos şi spălăcit, al jandarmului paznic, care, ca o umbră tăinuită dar veşnic prezentă, pe-
20 regrina în papucii săi cu tălpi de pâslă prin coridorul cu duşumele căptuşite cu covoare groase.
Dar, mai cu seamă, ştia că în lungul şir de celule, pe cele două laturi ale coridorului, se zbuciumau suflete înrudite, tovarăşi de luptă şi chiar unii dintre
25   bunii lui prieteni.
Dar pentru Ion Răutu, deţinutul politic care parcă îşi pierduse personalitatea, redus la un simplu număr - Numărul Opt -, toate fiinţele, atât de apropiate, erau tot atât de depărtate ca şi cum ar fi fost
30   în altă planetă.
Regimul care i se impusese cu o rigoare implacabilă, din primul moment, trăgea un hotar de nestrăbătut,
care, în timp, îl despărţea de tot trecutul lui şi, în spaţiu, de orice inimă şi de orice creier omenesc.
Dimineaţa, la primele licăriri de lumină difuză, furişată prin ferestruică, se făcea apelul: zăvorul era 5 tras, în pătratul uşii se arăta figura pocită a directorului, căpitanul de jandarmi Bielobrâsov, urmat de statura înaltă şi sprintenă a paznicului-şef „feldwebelul" (sergent major) Ţigănaş, singurul care putea, afară de director, deschide uşa celulei, şi de siluetele înar-10 mate ale comandantului gărzii, cu două-trei sentinele, în fiecare zi altele.
Urmărind cu atenţiune încordată mişcarea acestora, Vania şi-a putut da seama, chiar din primele zile, de numărul locatarilor nevolnici ai „Număru-15   lui Cinci" - erau douăzeci şi şase.
La vreo jumătate de ceas după apel, feldwebelul Ţigănaş apărea din nou în celulă cu alt jandarm, spre a servi ceaiul.
Nimeni nu avea dreptul să pătrundă în celulele deţi-20   nuţilor singur, neînsoţit de cel puţin încă un jandarm.
Cu acest prilej, Ţigănaş întreba dacă arestatul doreşte să i se cumpere din banii săi, depozitaţi la direcţia închisorii, ceva merinde, ţigări sau tutun, regulamentul închisorii politice îngăduind fumatul. 25 După aceasta, în cursul zilei, uşa celulei se deschidea încă de două ori: pe la ora două după amiază, când se aducea „prânzul" şi, mai târziu, spre noapte, când se făcea, cu ceremonialul de dimineaţă şi parcă şi cu mai multă rigurozitate, al doilea apel, cu care 30   prilej se servea şi ceaiul de seară.
Din momentul acesta, nimeni nu mai putea pătrunde în celulă decât în cazuri excepţionale, bine precizate, şi cu un ritual de o deosebită solemnitate.
520
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
521
Din prima zi, după apelul de seară, Ion Răutu a şi încercat să vină în contact cu vecinii de celulă prin telegrafie de ciocănituri, cu prevedere învăţată în cercurile revoluţionare. 5 îi era dat însă să trăiască o mare decepţie. Vecinul din stânga, Numărul Şapte, nu răspundea la semnale, cu îndărătnicie.
Vecinul din dreapta, dimpotrivă. Ciocănea de pră-pădenie, încât provoca intervenţia sentinelelor şi ame-10   ninţări de represiune. Dar - vai! - Răutu constată că Numărul Nouă nu cunoştea alfabetul convenţional.
Izolarea a fost dar desăvârşită.
Zilele se strecurau moarte, în vid, fără vreun eveniment, cât de neînsemnat, care să întrerupă mo-
n   notonia de deşert.
Ion Răutu nu era chemat la interogator şi nici un era scos afară pentru obişnuita plimbare de un sfert de oră, după regimul consacrat al închisorilor politice. Nu i se îngădui să-şi procure nici măcar alte
20   cărţi de citire decât Biblia.
Singura distracţie rămânea fabricarea de ţigarete. Deşi nu fuma, dânsul se folosi de dispoziţiunile regulamentului, comandându-şi tutun şi tuburi şi ajunse la o mare perfecţiunea în fabricarea ţigaretelor.
25 Cu toate că începuturile de fumat îi provocau leşinuri şi dureri de cap, pentru ca să-şi justifice coman-dele sale, se deprinse să pufăiască toată ziua. Şi totuşi nu reuşea să-şi consume toată proviziunea de ţigarete. Atunci găsi un debuşeu extern: le arunca în
30 fiecare zi, la aceeaşi oră, pe portiţa ferestruicii, pe deasupra scutului de tablă. în curând, zgomotul surd ce răzbătea din curte îi dădu să înţeleagă că şi-a asigurat o clientelă printre soldaţii încazarmaţi şi
simţea multă mulţumire din cauza acestui contact indirect cu semenii.
în afară de această ocupaţie, ca distracţie, asculta numai ciocăniturile dezordonate din celula numă-5   rul nouă, la care nu putea răspunde decât tot prin lovituri în părete, fără nici un rost.
Dar, în curând, ca primă înţelegere, s-a stabilit obiceiul de salut de dimineaţă, ca printr-un huruit de tobă, înainte de apel, şi de urare de noapte bună, io   după zăvorârea definitivă a celulelor, prin patru, cinci lovituri tărăgănate.
Biblia însă îi servea, pe neaşteptate, ca un bogat izvor de gândire.
Această carte, pentru prima oară îi apăru ca un 15 monument formidabil, ce atesta solidaritatea umană, puterea morală a omului în faţa misterelor naturii indiferente.
Duminicile şi sărbătorile, revoluţionarul şi libe-rul-cugetător Ion Răutu se simţea întărit sufleteşte la
20 gândul că, în momentul acesta, sute de mii şi milioane de fiinţe omeneşti, ca şi dânsul, îşi opresc gândul la cuvintele care, pentru ei, întrupează revelaţiunea divină.
Clocotul de pasiune al profeţilor, lirismul psalmilor, poezia Cântării Cântărilor, predica revoluţionară
25 a Evangheliilor găseau în sufletul lui un răsunet puternic şi, pe deasupra dogmelor şi a prescripţiunilor rituale, el vedea simbolurile unei filosofii adânc omeneşti, care înalţă pe om cu sufletul lui, cu credinţele şi nădejdile lui, deasupra creaţiunii, ca stăpân al lumii.
30 Chiar izolarea lui faţă de anturajul imediat crea parcă, sub impresia citirilor biblice, o legătură mistică între el şi toţi tovarăşii de luptă şi de gândire, îl
C. STERE
înrudea cu toate licăririle de conştiinţă omenească -şi de orice conştiinţă, oriunde aprinsă în nesfârşirea lumilor.
Zidurile de piatră, atomii condensaţi de materie, nu pot fi o barieră pentru radiarea tainică a sufletului.
„Ne întrunim cu toţii - se gândea Vania - prin acelaşi cuget care ne agită, prin aceeaşi nostalgie, prin acelaşi vis de înfrăţire, care se afirmă ca o realitate, cu toate zăvoarele şi gratiile de fier..."
„...Undina, Moise Roitman, Talmudistul, Tania Lungu, Ilenuţa se gândesc acum la mine, chiar în clipa aceasta, cum mă gândesc şi eu la dânşii".
I se părea astfel că se formează, în ciuda celor trei dimensiuni ale spaţiului, un singur suflet, o singură viaţă, din toate aceste aspiraţiuni şi nostalgii.
„Ziduri, materie ? O grosolană iluzie a simţurilor!"
Şi Vania, alergând de la un capăt la altul al celulei, împingea păreţii cu mâna, parcă pentru a se convinge de inexistenţa lor.
Urmărind reflexul soarelui în iepuraşul de pe duşumele, el căuta să se orienteze asupra punctelor cardinale şi reuşi să precizeze direcţia în care, după apusul soarelui, vara, trebuie să se ridice constelaţia Scorpionului cu farul roşu al Antaresului.
Undina, dacă nu îl vede cu ochii ei materiali, trebuie să caute acolo încrucişarea cu privirea lui plină de dor.
Cap. III
TOVARĂŞUL FANY
Curgeau zile, săptămâni, luni - vara a trecut de mult.
5       Prin portiţa deschisă a ferestrei venea o adiere de aer îngheţat, ca singura mărturie a lumii din afară.
Pentru Vania, chiar păreţii văruiţi ai celulei au pierdut unitatea lor moartă.
Crăpăturile, asperităţile tencuielii luau caracterul 10   unor arabescuri şi desenuri fantastice. El vedea în monotonia lor albă peisagii exotice, siluete de animale apocaliptice şi chiar monstruoase figuri omeneşti.
în curând, descoperi chiar - în fine! - zgârieturi imperceptibile, inscripţiuni ale predecesorilor: ver-15   suri, aforisme, sentinţe, informaţii practice.
Mai întâi, găsi într-un colţ, repartizat în cinci coloane de câte cinci litere, alfabetul cu lămurirea: „ciocăniţi pentru fiecare literă, întâi rândul, apoi coloana". Dacă şi vecinul Numărul Nouă ar da peste o ase-20   menea instrucţie!...
O altă informaţie îl umplu de nădejde şi-i dădu şi friguri de nerăbdare.
Ea glăsuia: „în golul piciorului din dreapta de la spatele băii am pus creionul." 25       La cea dintâi ocaziune, când îşi luă baia, înfrigurat, el încercă să găsească ascunzătoarea creionului
524
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
525
şi mare îi fu decepţiunea când constată că piciorul nu mai avea nici un gol.
Aceasta îl făcu să-şi cerceteze păreţii cu şi mai multă stăruinţă, în nădejdea descoperirilor fericite.
5 Schimbul de salutări între celulele numărul opt şi numărul nouă, urma cu regularitate în fiecare dimineaţă şi seara.
Vania încercă însă, în loc de ciocănituri dezordonate, să bată pe rând literele alfabetului, cu aceeaşi io întrebare:
- Cine eşti ? Cine eşti ?
Trecea zi după zi şi el ciocănea tot mai desluşit această întrebare, care nu cuprinde în ruseşte decât cinci litere, adică cinci invariabile grupe de ciocănituri. 15 S-ar putea scrie un tratat de pedagogie pe temeiul lentelor succese de înţelegere, de care a dat dovadă Numărul Nouă, până ce, după mai multe săptămâni, Vania Răutu, în sfârşit, putu căpăta răspunsul:
- Sunt Fany Perlov. 20       Era dar o fată.
Vania se simţi înduioşat.
Dânsul se împrietenea uşor cu femeile şi ştia să le inspire simpatie şi încredere. Viaţa lui căpătă deodată parcă un colorit de romantism şi ciocănitura, 25 atât de anostă până atunci, deveni mai caldă şi mai bogată în înţeles.
Relativ foarte repede, Vania reuşi să transmită vecinei sale regulile de telegrafie, care stabiliră contactul viu între cele două celule.
30 O împrejurare îl sili să caute cu pasiune un mijloc de comunicaţie cu locatarii „Numărului Cinci" si mai cu seamă cu cineva din „cercuisti".
O nouă descoperire stârnise o adevărată vijelie în sufletul său. Era, zgâriată subţire în smalţul băii, o inscripţie cu un caracter de imprecaţiune: „Blăstă-mat să fie Kwiecinski, agentul provocator! Fe-5   riţi-vă de dânsul!"
Vania rămase consternat.
El simţise întotdeauna o aversiune neînţeleasă pentru acest delegat al comitetului din Odessa pe lângă cercurile de autoinstrucţie. io       Pe faţa aceasta lungă şi cenuşie i se păreau scrise falsitatea şi perfidia.
înainte, el se ruşina şi avea remuşcări de cuget pentru aceste sentimente prea puţin colegiale.
Acum, însă, ca un fulger îi trecură prin minte toate 15   întrevederile şi convorbirile avute cu Kwiecinski, spre a-şi da seama de denunţările pe care le-ar putea face acesta.
Prin Fany Perlov s-a putut, în sfârşit, întinde încetul cu încetul comunicaţiunile cu încă şase celule, 20   care se înşirau de la celula ei spre dreapta.
Cu mare bucurie, Vania descoperi că una dintre acestea era ocupată de Grişa Goncev, singurul, până acum, din locatarii Numărului Cinci, pe care Vania îl cunoştea mai de aproape. 25 Grişa Goncev, un tânăr plin de energie nebănuită, era prea puţin dispus spre filosofii, analize psihologice şi alte „fleacuri metafizice".
în schimb, avea un dar minunat de a se regăsi şi descurca în situaţiile cele mai grele. 30       Dumnezeu ştie cum, el era destul de bine informat despre cele ce se petreceau în afară de închisoare.
Prin el, Vania află detalii asupra denunţărilor lui Kwiecinski precum şi asupra mersului cercetărilor în ce priveşte cercurile de autoinstrucţie.
526
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
527
El ştia, de asemenea, că Undina nu se mai află la Odessa, că din Chişinău fusese adus până atunci în închisoarea Centrală a Odessei singur Moise Roitman şi că tovarăşul Maurul e greu bolnav, dar ţinut în închisoare, chiar în cazarma Numărul Cinci, probabil în celula numărul şapte, care nu răspundea la semnalizări.
Astfel, izolarea lui Vania Răutu încetă.
In curând, s-a stabilit şi un alt contact cu lumea W   de afară.
într-o după-amiază, când i se aduse în celulă menu-ul obicinuit, alcătuit din borş de varză acră cu „caşa de hrişcă" şi cu o piftea arsă, jandarmul care însoţea pe Ţigănaş îi înmâna şi un pachet, în care Vania li găsi, pe lângă o flanelă - venise iarna -, prăjituri, câteva portocale şi mere, de asemenea, o bucăţică de unt şi de caşcaval basarabean, foarte sărat, pentru care Vania avusese totdeauna o predilecţie.
- Logodnica dumitale întreabă dacă ai nevoie 20   de ceva rufe sau mai deosebit de mâncare, - îi spuse totodată jandarmul.
Privirea lui Ţigănaş se încruntă şi, cu un gest nervos, apucându-se de barba-i neagră, „ca pana corbului", el se răsti către jandarm: 25       - Taci din gură, mă! Vania tresări. Logodnica ?
Probabil că vreuna din tovarăşele din Odessa îşi asumase această titulatură spre a-i putea veni în aju-30   tor şi a stabili un contact cu dânsul. în orice caz, trebuie să-1 cunoască. De unde altfel i-ar fi ştiut gustul pentru caşcaval basarabean ?
Dar asemenea legături fiind în tradiţie, Vania nu-şi opri gândul prea mult la misterioasa lui „logodnică".
Neavând pentru citire decât tot Biblia, el găsea un deosebit suport în conversaţiile telegrafice cu Fany Perlov.
In fiecare dimineaţă, era deşteptat de semnalul venit din celula numărul nouă.
- Bună dimineaţa, tovarăşe Vania! Eşti bine ? Cum ai dormit ?
- Mulţumesc, dar dumneata, tovarăşă Fany ? De asemeni, nici o seară nu trecea fără urări
reciproce:
- Noapte bună, tovarăşe Vania!
- Noapte bună, tovarăşă Fany! Fii sănătoasă!
Adesea în cursul zilei, răsunau apelurile care învederau starea sufletească deprimată a vecinei şi nevoia ei de mângâiere prietenească:
- Tovarăşe Vania, sunt tristă. Te rog pune mâna la părete, chiar în punctul acesta, iată, unde bat, pune... Vreau să-ţi simt atingerea prin părete... Ai pus mâna? îmi lipesc obrazul acolo...
Sau:
- Tovarăşe Vania, ce citeşti acuma ?
- Numai Biblia. încă nu-mi dau altceva.
- Eu citesc pe Victor Hugo: Notre Dame de Paris. Grozavă carte! Grozavi sunt oamenii! Ce crezi dumneata despre ea ?
într-o zi avu loc următorul dialog:
- Tovarăşe Vania! Nu te supăra şi nu râde de mine, dar tare aş vrea să ştiu ce înfăţişare ai!
- Sunt pipernicit, negricios, cu un enorm nas încârligat...
528
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
529
- A! Şi eu te credeam înalt, blond cu ochi albaştri, - eşti aşa de bun!
- Dar dumneata, tovarăşă Fany, cum eşti ?
- O! Sunt foarte urâtă! Cu păr roşcat şi cu pis-5   trui pe tot obrazul!...
- Eu ador părul roşu, tovarăşă Fany!
- Aşa spune şi logodnicul meu, Saşa Ginsberg. Dar eu nu mă pot suferi...
In dorinţa lui de a veni în ajutor acestui suflet
io chinuit - o copilită de abia optsprezece ani -, Vania, care se credea mai matur, întreprindea prin telegrafia lui critici literare, povestea anecdote, zugrăvea perspectivele viitorului fericit al omenirii emancipate de toate robiile.
15 Şi adesea aceste dialoguri se sfârşeau cu o carceră, pentru că arestatul Numărul Opt desconsidera injoncţiunile paznicilor.
Din fericire, închisoarea politică „Numărul Cinci" avea numai o singură carceră, iar candidaţii la car-
20 ceră erau numeroşi, încât pentru fiecare în parte pedeapsa nu putea dura prea mult.
Iar lui Vania nu i se păreau un preţ prea scump plătit pentru această comuniune cele câteva zile petrecute în întuneric şi dormite pe duşumele goale, sub
25   un regim de „pâne cu apă".
30
întro zi, însă, după un schimb mai viu de semnalizări între Numerile Opt şi Nouă, feldwebelul Ţigănaş, de obicei foarte rezervat, veni exasperat până la celula lui Ion Răutu.
Oprindu-se în uşă, răzemat cu umărul de pervaz şi cu piciorul stâng bătând nervos tactul, privi tăcut mai multe clipe, sclipind din ochii lui reci, răsucin-du-si coltul bărbii.
- Faceţi foarte rău, domnule Răutu! Foarte rău! îngăduinţa noastră are margini! - aruncă el în sfârşit cu o intonaţie de ameninţare.
Lui Vania Răutu îi sări ţandăra. j       - Ce ? îmi faci morală ? Ieşi afară! N-ai dreptul să-mi impui conversaţia dumitale!
Ţigănaş se îndreptă şi, fără a spune nici un cuvânt, salută cu o politeţă exagerată şi dispăru.
Dar, peste vreun sfert de oră, apăru din nou, în-10   soţind pe directorul Bielobrâsov.
Acesta, cu picioarele lui strâmbe, ochii saşii şi vocea insinuantă, vorbind foarte încet, aproape şoptind, găsi mijlocul să impresioneze pe Vania.
- Domnule Răutu, pentru ce expuneţi la represi-15   uni pe vecinul dumneavoastră de celulă ? Dumneavoastră puteţi fi indiferent pentru consecinţe, întru cât vă priveşte, dar domnişoara
Vania Răutu, confuz, a putut numai îngăima:
- N-aveţi nici un drept să imputaţi altora vinile 20   mele. îmi iau toată răspunderea asupră-mi.
- Hi-hi-hi, foarte frumos şi eroic! - rânji domnul Bielobrâsov. Dar noi luăm toate măsurile necesare pentru a asigura liniştea şi buna rânduială în casa aceasta de prevenţie.
25       A doua zi, Vania Răutu aştepta salutul de dimineaţă al tovarăşului Fany.
In urma ameninţărilor din ajun la adresa vecinei, avea scrupule să ia iniţiativa conversaţiei.
Totuşi, după vreo două ore de aşteptare, el cio-30   căni cu precauţiune obişnuitul apel. Fu însă zadarnic: nu primi nici un răspuns.
La ora prânzului, Ţigănaş, pe când jandarmul său subaltern punea pe masă tacâmurile şi „prinosul"
530
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
531
din afară, pe care acuma Vania îl primea regulat din partea misterioasei sale „logodnice", răzemat în poza lui obişnuită de pervazul uşii, sclipea sardonic din dinţii lui albi. 5       Vania se simţi deprimat şi umilit.
Acum când nu numai că locatarul din celula numărul şapte rămânea surd cu îndărătnicie la toate apelurile, dar şi celula numărul nouă era goală, pentru Vania Răutu, totuşi, închisoarea nu mai era lip-
10   sită de viaţă.
Nu numai că auzul lui ajunsese la aşa ascuţime, încât, culcat în patul lui de fier, el putea prinde ciocă-niturile din a treia sau chiar a patra cameră, rămânând de fapt în contact continuu cu tovarăşii de închisoare,
15 dar toate simţurile lui căpătaseră o rafinare aproape miraculoasă.
Cu toate că în coridor era aşternut un covor de pâslă groasă şi sentinelele purtau papuci cu tălpi moi, personalul de paznici nu se putea apropia de celula
20   lui Vania fără ca să fie simţit.
Până şi vibraţiunea, imperceptibilă, care se transmitea duşumelelor, prin furişarea cât de uşoară pe lângă zidul celulei sale, era atât de precis simţită de Vania, încât putea să-şi dea seama dacă paznicul
25 era singur sau însoţit, mai cu seamă dacă însoţitorul era vreunul dintre arestaţi, care, de altfel, avea grijă să dea semne bine înţelese imediat de toţi tovarăşii, şi chiar putea ghici care anume paznic trecea.
Cu dispariţia Fany-ei Perlov, dispăru însă şi nota 30   romantică din viaţa de închisoare.
Preocupările de altă natură deveniră covârşitoare.
Vania Răutu aşteptă multă vreme, în zadar, ca interogatorul să-i lămurească situaţia.
După vreo patru luni de la sosirea lui la Odessa, fu din nou fotografiat, apoi, numai după vreo două 5 săptămâni, dădu iar ochii cu acelaşi căpitan Paciewici, însărcinat cu cercetarea întregei chestiuni a cercurilor de autoinstrucţie din sud-vest şi a legăturii lor cu mişcarea revoluţionară.
Insă şi după acest interogator, Vania nu-şi putea 10 încă lămuri care anume din păcatele sale fuseseră descoperite.
Paciewici se mărginea mereu la aceeaşi întrebare:
- Domnule Răutu, ce ne poţi spune despre mişcarea revoluţionară din Chişinău şi Odessa ? 15       - Nu ştiu nimic! - îi răspundea, cu aceeaşi regularitate, Vania.
După o scurtă tăcere, în care ochii suri ai jandarmului fixau cu răceală pe Vania, Paciewici, cu un gest leneş, scoase din servietă un pachet de fotografii, pe 20   care îl aruncă în faţa lui Vania.
După oarecare ezitare, acesta nu-şi putu stăpâni curiozitatea şi, emoţionat, ridică pe rând fotografiile resfirate pe masă.
Paciewici îi supraveghea în tăcere jocul fizionomiei. 25       Vania Răutu, cu sforţări supraomeneşti, încerca să-şi păstreze aerul indiferent, în timp ce înaintea ochilor lui treceau chipurile tovarăşilor din cercurile de autoinstrucţie şi din organizaţia odessită.
Tovarăşul Undina, Maurul, fraţii Goncev, tova-30   răşul Pudel, sărmanul Marat, un şir de lucrători din port, toţi erau aici, figurile atât de familiare şi dragi, din care nu lipseau nici chiar nenorocitul Kwiecinski, nici tovarăşul Nichifor şi palida gazdă din Harkov.
532
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
533
- Nu cunoşti pe nimeni dintre ei ? - îşi strâmbă buzele dispreţuitor Paciewici.
- Pe nimeni! - răspunse cu harţag Vania.
Dar deodată privirea i se opri asupra unei figuri, a 5 cărei faţă tânără şi palidă, parcă îi era cunoscută, dar pe care nu o putea plasa.
Vania o reţinu mai multă vreme, cu băgare de seamă, în manile lui.
Paciewici repetă zâmbind:
10 - Nu cumva nu-1 cunoşti nici pe acesta ? Vania aruncă fotografia pe masă, de data aceasta
sincer înciudat:
- Nu-1 cunosc!
- Ha-ha-ha! - izbucni Paciewici, uitându-se la
11 reprezentantul legii, procurorul din Odessa, un om scurt, gros, tăcut şi parcă veşnic somnoros, care, acuma, surâse şi el spunând lui Vania:
- Cum vrei să te mai credem ? Eşti chiar dumneata! Vania apucă repede din nou fotografia. El nu-şi
20 putea da seama de schimbarea în înfăţişarea sa după luni de închisoare, când îi crescuse mustaţa şi barba.
- Ha-ha-ha! - râse Paciewici pieptănându-şi cu mâna-i plină şi bine îngrijită barba. Tocmai de data aceasta a fost sincer. Nu s-a recunoscut!...
25 Dintre toţi locatarii închisorii politice Numărul Cinci, cel mai activ rămăsese Grişa Goncev. De la el, Vania mai putu afla că Fany Perlov fusese mutată în închisoarea Centrală, care servea mai ales pentru deţinuţii în privinţa cărora instrucţia jandar-
30 milor era terminată, dar mai cu seamă când era nevoie să se golească locuri pentru noi pensionari ai Numărului Cinci.
în curând, însă, lui Vania Răutu un eveniment neaşteptat îi aduse o mare schimbare, dând un deosebit interes vieţii.
într-o zi, printre merindele ce-i fură aduse, Vania 5 găsi un măr domnesc de o frumuseţă şi mărime excepţională.
Savurând fructul acesta, el fu deodată neplăcut impresionat, simţind între dinţi scrâşnetul unui corp străin.
io       Cercetând cu băgare de seamă mărul, descoperi acolo, înfiptă cu multă iscusinţă, o mină de creion.
Din momentul acesta, în lipsă de cărţi de citit, el putea cel puţin să-şi aştearnă gândurile pe hârtie. Un jurnal consemnă zbuciumata lui viaţă sufle-15   tească în această fază a carierei sale de revoluţionar.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
535
Cap. IV
ANDREI RECHINUL (Jurnalul lui Ion Răutu)
4 decembrie 188... 5       Au trecut aproape şase luni de la arestarea mea, dar n-am încă nici o idee ce acuzări sunt ridicate împotriva mea şi care-mi va fi soarta.
Afară de interogatorul de acum două luni, singurul care a avut loc după cel iniţial din Chişinău, io   Paciewici nu dă nici un semn de viaţă. S-ar părea că sunt uitat.
în acelaşi timp, însă, nu mi se îngăduie să citesc nimic în afară de Biblie, nici nu mi se acordă plimbările reglementare.
15 Grişa Goncev mi-a comunicat că, în afară de mine, sunt încă numai doi arestaţi ţinuţi sub acest regim: Maurul şi Andrei Rechinul.
Dar Maurul e bolnav de nervi, el însuşi refuză să iasă din celulă şi, apucat de manie religioasă, nu vrea
20   alte cărţi decât Biblia.
Iar bietul Andrei Rechinul, dezamăgit că nu s-a putut - cum spunea el - „îneca în masa anonimă de proletari", din prima zi după arestare, o duce numai în protestări şi scandaluri.
25 Chiar aici, la Numărul Cinci, 1-a pălmuit pe Ţigănaş şi nu mai iese din carceră.
Nu-mi pot explica, dar, regimul excepţional la care sunt supus.
Grişa Goncev crede că sau e o prigonire din cine ştie ce motive personale din partea lui Paciewici, sau 5 că acesta speră să-mi înfrângă voinţa, pentru ca să-mi smulgă „depoziţiuni sincere".
A nu! Mai curând moartea...
Astăzi misterioasa mea logodnică mi-a adus plăcinte cu brânză, în aluat păturit, pentru care am o io deosebită slăbiciune. Costache Ţiganul, mare meşter, m-a făcut chiar foarte dificil în această privinţă.
Ce coincidenţă! Desigur, „duduia din societate", care se sacrifică pentru „un martir necunoscut", habar n-are de gusturile mele.
15       7 decembrie.
Am recitit pe proorocul Isaia. E o extraordinară apariţie acest popor care, cu veacuri înainte de înflorirea civilizaţiei elene şi romane, a putut produce o astfel de operă literară.
20 Izolat în crăpătura lui, înfundată între deserturi până la patru sute de metri sub nivelul mării, veşnic în bătaia năvălirilor din partea marilor împărăţii vecine, el lansează cu atâta orgoliu indomptabil acest strigăt de revoltă!
25 Revolta duhului împotriva materiei, înălţarea omului cu aspiraţiunile şi credinţele lui deasupra naturii, opunerea legilor naturale a legii divine, care nu e decât afirmarea unui ideal uman!
Şi cu peste şapte veacuri înainte de era creştină,
30 acest protest împotriva războaielor, apel la pacea dintre popoare, la frăţia omenirii întregi: „...din săbii să fie făurite fiare de plug, şi din suliţi cosoare şi nici un popor să nu mai înveţe războiul..."
536
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
537
Aş dori să ştiu cum explică Marx şi Engels acest fenomen după normele materialismului istoric.
Desigur, în condiţiunile materiale de acum aproape trei milenii, acest apel trebuia să rămână un 5   strigăt în pustiu.
Dar cum s-a putut produce ?
Şi n-a avut nici o resfrângere asupra evoluţiei morale a omenirei ?
8 decembrie.
10 Astăzi am avut o surpriză. După formalităţile apelului de dimineaţă, când, după obicei, până la masă, la ora două după amiază, nu sunt expus la vizite inoportune, îmi reciteam însemnările şi mă pregăteam să expun o teorie a mea - o încercare de a
11 explica evoluţia religioasă a poporului evreu -, simţii paşii lui Bielobrâsov şi ai lui Ţigănaş, cu doi paznici, apropiindu-se pe furiş.
Când zăvorul a fost tras şi întreaga „escadră mediterană" năvăli în celula mea, din fericire, reuşi-20   sem să-mi bag în tureatca ciubotei foile bietului meu jurnal şi creionul.
- Poftiţi! - îmi cârâi Bielobrâsov.
- încotro ? - întrebai eu.
- In camera de alături. Aici, vedeţi că a crăpat 25   soba. Trebuie reparată.
Intr-o clipă, toate lucrurile mele au fost adunate şi mutate în celula numărul nouă.
Şi iată-mă în camera în care luni de zile a trăit Fany Perlov!
30 In zadar caut vreo urmă, vreo impresiune a vieţii sale.
Mă simt într-o curioasă stare sufletească. Pe de o parte, mă emoţionează gândul că mă aflu în decorul
acesta în care s-a zbuciumat sufletul candid şi naiv al Fany-ei. Pe de altă parte, însă, îmi pare rău după păreţii celulei mele, care nu-mi mai erau indiferenţi. Asperităţile şi jocul lor de umbre s-au fixat în imagi-5 naţia mea ca diferite icoane şi peisaje, care îmi deveniseră familiare.
Dar nu se poate să nu găsesc şi vreun semn lăsat de Fany. Voi cerceta cu de-amănuntul păreţii, poate voi găsi vreo inscripţie sau vreun desen datorit ei.
io       10 decembrie.
Neajunsul cel mai mare al noii mele camere e că nici un moment nu pătrunde în ea, de după scutul de tablă a ferestrei, „iepuraşul" reflexului de soare, care mă bucura înspre seară în celula numărul opt.
15       E scutul puţin mai ridicat sau vremea e târzie şi soarele nu se mai înalţă îndeajuns deasupra orizontului ?
12 decembrie.
Ieri, am făcut două descoperiri îmbucurătoare.
Examinând scutul, am constatat că, într-un loc, 20   vopseaua în mare parte s-a dus şi a apărut o mică pată de rugină.
Această descoperire îmi sugeră un plan. Am o sticlă de oţet cu care îmi combin, pentru a-mi varia me-niu-urile, fel de fel de salate. 25       Am turnat puţin oţet pe pata de rugină şi astăzi am constatat că devenise mai întunecată şi mai largă.
Tabla nu poate să fie prea groasă. Nu s-ar putea pe calea aceasta s-o găuresc puţin şi să-mi deschid o privelişte asupra lumii ? 30 Trebuie numai să şterg împrejur, ca pata să nu se lărgească prea mult şi să nu atragă băgarea de seamă a lui Ţigănaş, cu ochii lui de şoim.
538
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
539
O nouă descoperire mi-a dat o senzaţie violentă de fericire.
Stând în pat, adâncit în gânduri, priveam scândurile nevopsite de mult şi roase de atâtea picioare neas-5 tâmpărate ale predecesorilor mei. Deodată, mi se păru ca o lucire a unui fir de aur.
Aplecându-mă, găsii, prins de o aşchie a duşumelei, un lung fir de păr roşu-arămiu, strălucitor.
O relicvă de la Fany!
10 M-am pus în genunchi şi, aproape îndată, am găsit alte două fire.
Scândurile vechi, pline de aşchii, nu puteau fi bine măturate.
Astfel mi-am dat o nouă ocupaţie.
11 După apelul de dimineaţă, iau sistematic pe rând duşumelele şi le inspectez minuţios de la un capăt la altul cu ajutorul unui chibrit aprins, care dă scânteieri aurii fiecărui firicel de păr.
Aşadar, programul meu zilnic este cam următorul.
20       Cum sar din pat, alerg la fereastră, la pata mea de rugină. O încerc cu degetul şi mi se pare că acolo el întâmpină mai puţină rezistenţă. Şterg cu îngrijire pata cu o cârpă îmbibată cu oţet şi apoi o moi din nou bine. Urmează toaleta sumară, apelul, ceaiul.
25 Rămas singur, întreprind vânătoarea mea după „scalpul Fany-ei" care, întreruptă când mă obosesc sau mă plictisesc, reîncepe de mai multe ori în cursul zilei, alternând cu citirea Bibliei şi cu fabricarea ţigărilor, pe care le arunc în cea mai mare parte pe fe-
30   reastră, spre bucuria soldaţilor.
Tot mai mult mă gândesc la „logodnica" mea. Trebuie să fie o fiinţă ciudată. M-am interesat, nimeni
din camarazii mei nu este obiectul unei solicitudini atât de constante şi de delicate.
Seara este consacrată „corespondenţei telegrafice", în care, în timpul din urmă, revin adesea asu-5   pra „logodnicei", mai cu seamă în conversaţiile cu Grişa Goncev.
Dar nici acesta nu-mi poate da vreo informaţie asupra ei. Afirmă că nici mama lui, nici Anna Fedosievna, sora lui, care au întâlnit-o de vreo două ori, n-o cunosc. io Grişa mi-a făgăduit însă că o să le dea instrucţii în consecinţă, ca să lege cunoştinţă cu ea şi astfel voi şti cel puţin numele acestei misterioase samaritene.
Are „simpatii", în genere, pentru mişcarea revoluţionară, cum sunt mulţi din „societatea liberală", 15   care simte că revoluţionarii îi servesc cauza ?
Din organizaţia odessită nu poate face parte, odată ce n-o cunoaşte Anna Fedosievna.
Sau poate tiotia Nataliţa a însărcinat pe vreuna dintre prietenele ei să aibă grijă de mine şi a recurs la 20   formula obişnuită a „logodnei" ?
în orice caz, trebuie să fie un suflet ales.
16 decembrie.
Astăzi am avut o bucurie care, însă, a fost cu prisosinţă compensată de o mare supărare. 25 Bucuria: împingând cu coada lingurii mele de lemn, singura îngăduită deţinuţilor, în pata de rugină a scutului, care se subţiase mult, am simţit cu entuziasm cum ea a trecut prin tablă.
Am lărgit gaura, aşa încât acum intră uşor în ea 30   degetul cel mare.
Cu încetul, am s-o lărgesc şi mai tare. Dar şi acuma, ce fericire! Poţi vedea o făşie destul de lată din curtea cazărmii şi zidul din faţă.
540
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
541
Trebuie să mă gândesc, însă, şi la mijlocul de a masca acest izvor de lumină rebelă.
Dar şi această bucurie mi-a fost otrăvită de vestea că Grişa Goncev a fost mutat în altă parte, pro-5   babil în închisoarea Centrală. Resimt viu lipsa lui.
Cu spiritul lui practic, el nu numai că ne putea da cele mai multe informaţii atât din viaţa închisorii, cât şi din afară, dar şi ne servea mereu cu invenţiunile io   lui ingenioase şi utile.
Aşa, de pildă, el ne-a învăţat să pregătim jumări în cutia de sardele, aprinzând dedesubt chibrituri şi puţină hârtie.
Dar mai cu seamă voia lui bună, care nu cunoştea 15 îndoieli şi ezitări, cu tot dispreţul lui pentru „filosofii" şi „moralină", ne dădea la toţi foarte mult sprijin sufletesc.
Fără el, închisoarea e parcă mai tristă şi mai pustie.
Dar ce bestie egoistă este omul! 20       Aflând despre plecarea lui Grişa, cel dintâi gând care mi-a venit a fost: cum să mai aflu cine e logodnica mea ?
25
24 decembrie. Ajunul Crăciunului.
Cu toată ireligiozitatea mea, mă simt cu deosebire deprimat la gândul că aceste sărbători, pentru prima oară, mi-e dat să le petrec în afară de cercul familiei şi al prietenilor, fără obişnuitul sentiment de sărbătoare şi solemnitate.
30       Ciudat!
Pentru masă, „logodnica" - iarăşi, ce coincidenţă ! - îmi trimite turte dulci muiate în lapte de
mac, altă specialitate a lui Costache Ţiganul, după care mă înnebunesc şi fără de care, din copilărie, pentru mine, Crăciunul n-ar fi fost o sărbătoare.
1 ianuarie. s       Lugubru revelion am avut!
Maurul, după apelul de noapte, a avut o criză violentă.
Urletele lui ne tulburau conversaţiile noastre telegrafice de seară. io Nu era chip nici măcar să citeşti ceva, cu atât mai mult că, pentru aceasta, ar fi trebuit să stăm lângă uşa prin a cărei ferestruică ne vine scunda lumină a lămpii de afară.
în sfârşit, Andrei Rechinul, revoltat, a smuls un 15   drug de fier de la pat şi, zbierând şi dânsul năprasnic, a început să izbească din răsputeri în uşă. Ferestruica ei căzu în ţăndări.
închisoarea s-a transformat într-un pandemoniu. Toţi arestaţii au pornit în sabat de urlete şi ţipete, 20   cineva a spart fereastra şi a desprins scutul, altul a dărâmat toată mobila, iar unul a dat jos, printr-o nebună sforţare, soba.
La alarma paznicilor, fu chemată garda şi Maurul fu târât, vociferând, Dumnezeu ştie unde; iar în 25   celelalte celule „ordinea" fu restabilită cu energie prin mijloacele obişnuite.
Eu am primit prima mea lovitură cu patul puştii în coastă şi până acum simt o durere acută la orice mişcare.
30       Dar durerile noastre, ale tuturora, dispar în faţa îngrijorării pentru soarta lui Andrei Rechinul.
Când garda în frunte cu Bielobrâsov, care de mult îi purta sâmbetele, a năvălit în camera lui Andrei,
542
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
543
acesta, cu ştangă lui de fier, a crăpat capul odioasei stârpituri.
Acum Andrei e pus în lanţuri şi e dat în judecata Curţii Marţiale pentru tentativă de asasinat. 5       Se zice că judecata va întârzia, pentru că se aşteaptă moartea lui Bielobrâsov, ca astfel să poată fi dată o pedeapsă exemplară.
Astăzi, în închisoare domneşte o tăcere de cimitir. Nu avem nici chef de conversaţie. io       Nu pot citi, n-am mai colectat nici şuviţele Fany-ei; toată ziua am stat nemişcat în pat şi nici chiar „ochiul" meu de lumină spre curtea cazărmii nu mă ispiteşte. Nu mă mai interesează nici măcar „logodnica" mea. Ce dulcegării stupide, în fond, sunt şi aceste „pri-15   nosuri" de plăcinte şi covrigi!
Şi aici e o viaţă de om în joc...
4 ianuarie. Bielobrâsov a murit.
6 ianuarie.
20       Andrei e condamnat la moarte prin spânzurătoare, îmi este intolerabil gândul că, la câţiva paşi de mine, se află un om ale cărui zile şi poate chiar ceasuri sunt numărate.
Şi acest om e tocmai Andrei Rechinul, al cărui 25   nume adevărat îl aflai numai aici, la închisoare - Jucov. îmi aduc aminte de acest flăcău zdravăn şi roşcovan, cum mă ducea în luntre de la catacombele din Fontan în largul mării, ca să mă ajute să fug.
Respira energie vitală şi hotărâre, voinţă de luptă. 30       Icoana lui, pentru mine, nu se poate asocia cu ideea de moarte.
Simt o imensă greutate care parcă îmi apasă pieptul.
Toată închisoarea e îngheţată.
Ne e teamă să ne comunicăm gândurile. Numai Andrei, neînfricoşatul, ne face planuri de acţiune teroristă şi ne recomandă să ne îngrijim de fratele său, 5 băietanul orfan, Iliuşa, care rămâne fără nici o ocrotire în viată.
7 ianuarie.
Avocatul a comunicat lui Andrei că, după litera legii, condamnarea lui la moarte e anulabilă, pentru că io el nu poate fi legalmente considerat ca arestat, întrucât, pentru aceasta, ar fi fost nevoie fie de o condamnare, fie de un mandat judecătoresc.
El i-a supus lui Andrei, spre semnare, un recurs în casaţie şi 1-a asigurat că are mare nădejde de a re-15   duce pedeapsa la muncă silnică.
Chiar aceea pe viaţă tot lasă o nădejde.
Regimul ţarist nu mai poate dura prea multă vreme.
După această întorsătură, tensiunea a ajuns mor-20   tală. Mi-e greu parcă să şi respir.
12 ianuarie.
Nu e nici o veste despre recursul lui Andrei.
Nu pot dormi; n-am poftă de mâncare; mi-e silă de a face orice gest; mă revoltă până şi aspectul Evan-25 gheliei, căreia i se închină, în numele Răstignitului, şi călăii.
Singura distracţie şi puţină uşurare mi le dă privirea prin „ochiul de lumină" în curtea cazărmii.
Siluetele de soldaţi care trec în costume sumare, ca 30 „de-acasă", servesc ca mărturia vieţii banale de toate zilele, a procesului elementar biologic, care, din generaţie în generaţie, menţine speţa, în afară, străină de toate aceste tragedii şi grozăvenii.
544
C. STERE
14 ianuarie.
Astăzi se observă ceva neobişnuit în curtea cazărmii.
Siluetele familiare ale soldaţilor au dispărut. Chiar 5 pachetele de ţigări, aruncate de mine, n-au fost primite cu acel zgomot surd, care denotă împărţeala prăzii.
La un moment dat, apăru un car enorm, plin de o lemnărie vopsită în negru, pe care nişte oameni, îmbrăcaţi în costumul caracteristic târgoveţilor de io   mahala, o descărcau cu băgare de seamă în curte.
Apoi, după amiază, se auziră ciocănituri specifice pentru orice lucru de tâmplărie.
înainte de a-mi veni în gând vreo lămurire, inima începu să-mi zvâcnească cu violenţă, parcă gata să se 15   smulgă din piept.
Spre seară, nu mai putea fi nici o îndoială.
Drept în faţa ferestrei mele se înălţa triunghiul caracteristic al vârfului de spânzurătore, a cărei bază rămâne în afară de câmpul meu de viziune.
20       Andrei!
încă de dimineaţă, ne comunicase că avocatul, la ultima lui vizită, îl asigurase că nu-şi pierde nădejdea în succesul recursului.
Cu groază, am îndrăznit totuşi să-1 întreb dacă 25   n-are vreo veste.
- Nu. Până mâne dimineaţă la ora zece, ora obişnuită de vizită a avocatului, nu poate fi nicio veste, -fu răspunsul.
N-am avut curajul să-i transmit nici lui şi nici ce-30   lorlalţi tovarăşi, pentru ca să nu audă şi el, despre cele observate în curte.
Şi împotriva evidenţei, în tainiţele sufleteşti parcă tot mai licărea nădejdea...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
545
15 ianuarie.
Oroare, oroare, oroare...
16 ianuarie.
Trebuie să consemnez întâmplările zilei de ieri. 5       Dacă am să mor, va rămâne cel puţin această mărturie pentru judecata din urmă...
Toată noaptea de ieri m-am zbuciumat, alergând de la un colţ la altul al celulei.
Paznicul din coridor rămânea aproape tot tim-10 pul lipit de ferestruica uşii. De mai multe ori, a venit şi Ţigănaş, care mă tot întreba, cu un glas mai blând ca de obicei, de ce nu mă culc, dacă nu mă simt bine, dacă n-am nevoie de vreo doctorie, încât mi-am pierdut cumpătul şi i-am strigat isteric: 15       - Piei din ochii mei, călăule, bestie!
Pe la 7 ore, în dimineaţa târzie a iernei, când prin deschizătura din scut se puteau prinde reflexele viorii dinainte de zori, în coridor, cu toate covoarele lui de pâslă, se auzi o mişcare neobişnuită. 20 Paşi de soldaţi, zăngănit de pinteni, un zăvor tras şi, după mai multe clipe de linişte lugubră şi ameninţătoare, deodată se auzi vocea sonoră de tenor a lui Andrei Rechinul.
- Rămâneţi sănătoşi, tovarăşi! Trăiască revolu-25   ţia socială! Jos ţarismul!
Vocea lui fu însă îndată înăbuşită de zgomotul şi strigătele gărzii.
Se simţi o tresărire în celelalte camere, unde, până în momentul acesta, toată lumea dormea în neştire. 30       Mă repezii la fereastra mea.
546
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
547
în lumina încă neguroasă, de-a lungul zidului din faţă, se zărea un rând de soldaţi cu faţa către zid şi cu spatele spre închisoare, formând astfel latura careului, pe la marginile căruia puteau fi văzute înce-5 puţurile celorlalte două laturi, cu soldaţi înşiraţi cu spatele spre spânzurătoare.
La marginea triunghiului sinistru, se vedea acuma şi capătul de frânghie atârnat în jos.
In mijlocul careului apăru un grup în uniforme io militare. Am putut desluşi numai chipul veşted al lui Paciewici şi căpăţâna hirsută a doctorului închisorii, iar alături de acesta, în civil, silueta butucănoasă a procurorului, care nu avea tăria să privească spre spânzurătoare şi se întorsese cu faţa înspre zid. 15 Nu puteam vedea ce se petrece la baza spânzurătorii.
Când am deschis portiţa ferestrei, ajungea până la mine numai un zgomot înăbuşit de mai multe voci, apoi parcă o notă mai ridicată de tenor, imediat
20 învăluită în huruitul tobelor, apoi vârful de frânghie, parcă însufleţit, vibra mai multe minute, se întinse şi, în sfârşit, rămase rigid, nemişcat.
Huruitul de tobă încetă, capătul frânghiei tăiate apăru aruncat în sus, împletindu-se în jurul bârnei
25 negre, grupul oficialităţilor se împrăştie şi, în zgomotul de comandă, careul de soldaţi luă formaţiunea unei coloane şi, în sunetele muzicii, trecu în marş de paradă de mai multe ori, de la un capăt la celălalt al curţii.
30 Am înţeles că rămăşiţele lui Andrei Rechinul fuseseră înmormântate chiar la locul execuţiei şi că pământul fusese nivelat prin marşul forţat al oastei imperiale.
O tăcere lugubră cuprinse universul.
Nici unul din vecinii mei nu dădea vreun semn de viaţă şi chiar din camera Maurului neastâmpărat nu se auzea nici un sunet.
5       Aici jurnalul lui Ion Răutu a fost întrerupt pentru mai multă vreme.
în preajma revoluţiei
549
Cap.V
LUTUL OMENESC...
10
15
20
25
Apatic, în plină prostraţie de mai multe zile, Ion Răutu sta întins în pat fără să se dezbrace, lipsindu-se şi de cele mai elementare îngrijiri de igienă.
Execuţia lui Andrei Rechinul îl strivise.
Pentru ce a luptat şi de ce a murit Andrei Rechinul ? Ce 1-a susţinut în răzvrătirea lui ? Credinţa în triumful final după dânsul, când nu va mai fi el ?
Ce consolare - pentru dânsul - poate aduce chiar această credinţă în triumful final ?
Şi poate fi măcar siguranţa biruinţii ?
Şi de-ar fi ?
De trei mii de ani, de la proorocul Isaia, omenirea trăieşte în nădejdea înfrăţirii, aşteaptă ca săbiile să fie făurite în fiare de plug şi suliţele în seceri. Valuri de sânge au curs, lacrimile vărsate ar umple oceane.
Poate compensa un vis fugar această realitate ?
Iată, şi Andrei Rechinul parcă nici n-a trăit. Nici măcar în religie nu putea găsi el sprijin moral.
îl mâna mai mult decât credinţa în victoria viitoare, problematică, ura împotriva duşmanilor de clasă, instinctul gregar, pasiunea care mişcă lutul omenesc, aşa cum puterea de gravitaţiune pune în mişcare atomii materiei.
Sunt deopotrivă forţe elementare, forţe oarbe.
„Duşmanii" ?
Dar şi ei sunt puşi în mişcare de aceleaşi instincte, de aceleaşi uri şi pasiuni. Care e superioritatea, din acest punct de vedere, a lui Andrei Rechinul 5   faţă de Paciewici sau faţă de carnea inertă a burduhă-nosului procuror ?
Şi lui, Vania Răutu, îi va veni rândul să piară cum a pierit Andrei Rechinul, dar el nici nu este măcar animat de patimă, de instinct, de ură de clasă. 10       El însuşi se trage din clasa care-i inspira atâta ură lui Andrei Rechinul.
Ce-1 mişcă pe el ?
Apăsarea conştiinţei, a păcatului originar denunţat de Dracul Arab ? Tovărăşia lui Tănăsică ? Remi-15 niscenţa Ilenuţei ? Prietenia lui Moise Roitman, a lui Ion Prestea, a lui Avram Talmudistul ?
Dar Undina?...
Vania îşi lăsă, pentru un moment, picioarele jos din pat şi se aşeză, fixându-şi privirea în colţul de 20   sud al celulei.
Un gând grotesc îi trecu prin minte: Constelaţia Scorpionului, acum, iarna, nu este vizibilă în emisfera de nord, e sub pământ şi nici Undina n-ar putea vedea ochiul Antaresului. 25       Şi, ca stors de ultima picătură de energie morală, căzu din nou în pat.
Undina... Undina...
Şi ea se trage din clasa blăstămată, dar sufletu-i cristalin nu cunoaşte deznădejde şi îndoială. 30       Şi ea i-a spus, pe banca lor din bulevardul Nicolae, că are încredere în el, Vania Răutu!...
O contracţie nervoasă a muşchilor desfigura, ca un tic dureros, toată faţa lui Vania.
550
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
551
De la proorocul Isaia, până astăzi, de câte ori, în zadar, s-au jertfit Undinele...
Martirele creştinismului au fost Undine.
în numele lor cădelniţează astăzi preoţii Baalului!
5 Şi aşa, din generaţie în generaţie, milenii, sute, mii, milioane de milenii, până ce Pământul va cădea şi va fi ars în flăcările Soarelui şi însuşi sistemul solar, mort, îngheţat, îşi va urma cărarea în deşertul interstelar...
Feldwebelul Ţigănaş, îngrijat, privea la merin-10   dele neatinse, pe care, de mai multe zile, după fiecare oră de prânz, paznicul de serviciu le retrăgea din camera lui Ion Răutu.
- Nu sunteţi bine, domnule Răutu ? - întrebă el, în sfârşit, parcă intimidat. Poate aveţi nevoie de
15 doctor?...
Vania nu răspunse nici măcar printr-un gest. Din dimineaţa fatală, el n-a mai încercat să vie în contact cu tovarăşii de închisoare şi nici nu putea spune măcar dacă ei i-au adresat vreun mesagiu sau 20   vreun semnal.
După apelul de dimineaţă, Vania, culcat cu faţa spre părete, auzi din nou zăvorul tras, uşa deschisă şi mai mulţi paşi răsunând în celulă.
- A-a-a! June cavaler, nu ne purtăm tocmai 25   bine, ne e dor de mămica sau de fetica ? He-he-he-he!
Probabil, un mic deranjament intestinal. Câteva picături de Botchin sau un drăguţ purgativ şi se restabileşte echilibrul... Să vedem limba şi pulsul...
Cascada aceasta de jovialitate profesională o re-30   vărsa cu basu-i surd, medicul Numărului Cinci, colonelul Vatruhin.
Vania nici măcar nu întoarse capul.
Vatruhin vizita regulat, o dată pe săptămână, celulele Numărului Cinci şi, tot atât de regulat, revărsa asupra arestaţilor, cu basu-i surd, aceeaşi cascadă de 5   jovialitate profesională.
Era colonel, dar, în afară de epoleţi şi pinteni, nu avea nimic milităresc, avea funcţiunea de medic, dar, în afară de cascada de jovialitate, nu avea medical decât „crucea terapeutică": îi plăcea să-şi ducă solemn io degetele de la frunte spre buric şi de la un umăr la celălalt, scandând singurele remedii sigure:
- Chinină, unt de ricină, picături Botchin şi mercur, hohoho! - încheia în detunături răguşite basul lui.
Vania, înainte, se supunea cu indulgenţă acestor 15   vizite medicale: scotea limba, întindea braţul, înghiţea din când în când o lingură de unt de ricină sau o bucăţică de zahăr îmbibat de picăturile Botchin.
Dar acum, el îşi aduse aminte că zărise capul hirsut şi silueta deşălată a lui Vatruhin în grupul de ofi-20   cialităţi care asista la execuţia lui Andrei Rechinul.
„Cu acelaşi grohăit jovial, desigur, a constatat bestia moartea lui Andrei, privindu-i limba şi cercân-du-i pulsul..." - se gândi Vania îndurerat şi-şi trase plapuma peste cap. 25 - Pardon, caballero, să vedem limba şi pulsul! -detună basul medical.
Şi, hotărât, Vatruhin ridică plapuma şi se aplecă asupra lui Vania:
- Hm-hm... suntem cam palizi! Febricităm! 30   Chinină şi puţin aer, primblare. Să-i dăm vreo cinci
minute mai mult de primblare pe zi. Câte minute are ? - se adresă doctorul către Ţigănaş.
Acesta răspunse numai printr-un gest, dar doctorul înţelese:
552
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
553
- Hm-hm... Prescriem un sfert de oră reglementară de primblare. Vom vorbi noi cu domnul director. La revedere, caballero. Nu te lăsa, vom juca încă la nunta dumitale! - bubuia încă glasul doctorului, chiar
5   după ce uşa camerei fusese închisă şi zăvorul tras.
Vania a acceptat cu indiferenţă invitaţia pentru „primblare" de a doua zi.
După aproape opt luni de claustrare, aerul rece de ianuarie îi dădea mai curând o senzaţie neplăcută, 10 iar „promenada" într-o curte îngustă, cu despărţituri înalte, ca într-un fund de canal adânc, nu-i dădea deloc impresiunea de „aer liber".
Cerul cenuşiu de iarnă, a cărui fâşie îngustă era aşezată pe ziduri ca un tavan de pivniţă, pentru el nu 15   se diferenţia prea mult de celula lui.
După puţine momente de oscilări, în dreapta şi în stânga, prin acest coridor, se simţi grozav de obosit şi reclamă întoarcerea în cameră.
Totuşi, în zilele următoare, fără să-şi dea seama, 20   resimţi parcă mai mult pulsaţia vieţii.
Puţină vreme după această schimbare de regim, a intervenit alta, la care Vania visase cu nesaţ atâta vreme, dar pe care, acuma, o primi cu nesimţire: dreptul de citire.
25 Noul director de închisoare, căpitanul de jandarmi Arbatov, tot blond, spălăcit, saşiu şi diform ca şi predecesorul său Bielobrâsov, dar atâta numai că era enorm, încât lui Vania îi făcea impresia ca şi cum învelitoarea pământească a lui Bielobrâsov s-ar fi umflat ca un ba-
30 Ion de cauciuc pentru a produce icoana lui Arbatov, îi aduse autorizaţia aceasta cu o restricţie:
- Domnule Răutu, - anunţă el - s-a primit răspuns favorabil la cererea dumitale în ce priveşte cărţile, dar
poţi avea numai cărţi noi, cumpărate de noi, direct de la librărie, şi numai ştiinţifice. Ce carte ai dori să ai acum, mai întâi, din cele înşirate în petiţia dumitale ?
Vania Răutu simţi deodată un imens vid în creie-5   rul său. îi era silă să se gândească măcar la carte - nu mai citea acum nici Biblia. Câteva clipe privi în tăcere pe Arbatov.
- Totuna... - rosti dânsul, în sfârşit, fără să ştie el însuşi dacă îi e „totuna" care carte, ori „totuna" dacă 10   va avea sau nu vreo carte.
După interpretarea dată acestui răspuns de căpitanul Arbatov, Vania primi a doua zi tratatul monumental, în două volume, al prinţului Vasilcikov, despre Proprietatea funciară şi agricultura. 15 Maşinal, tăind paginile volumului gros, el urmărea câte un rând, două, dintr-o pagină sau alta.
Dar o notă psihologică, ce răsărea din această vastă şi erudită operă, duse la paroxism criza sufletească prin care trecea Vania. 20       Prinţul Vasilcikov îi era cunoscut ca mare savant şi om de bine, democrat, iubitor al poporului.
Cu toate acestea, aproape la fiecare pagină, se vedea un mare boier, plin de prejudecăţile şi idiosin-craziile clasei sale, pe care, de altfel, el însuşi o dispre-25   ţuia şi nu o cruţa.
Era semnificativă chiar nota pe care, sub un pretext oarecare, o pusese în josul unei pagini din prefaţa acestui tratat asupra formelor de proprietate funciară şi a metodelor de agricultură. 30 Vania citi cu uimire declaraţia solemnă, făcută ne-tam-nesam, că autorul nu se trage din prinţul Vasilcikov, vestitul favorit al împărătesei Caterina II...
Lui nu i-ar fi repugnat, evident, descendenţa din eroul aventurilor imperiale, dar îl exaspera gândul
554
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
555
că poate fi crezut urmaş al unui favorit, ridicat pentru talente specifice şi răsplătit cu titluri, rente şi moşii : averea adevăraţilor prinţi Vasilcikov, de obârşie domnească, nepătată ăt veacuri, se transmite din ge-5   neraţie în generaţie.
Pe Vania îl tortura constatarea că totuşi economistul înţelege ceea ce uită boierul, dar aceasta nu-i influenţează mentalitatea.
„Mizeria claselor inferioare - scrie el în aceeaşi
10 prefaţă - se datoreşte silniciei seculare şi prădăciuni-lor claselor superioare. Plângerile şi revendicările muncitorimii sunt pe deplin întemeiate..."
Aici, însă, intervine şi glasul boierului, adăugând îndată observaţia: „...deşi cele mai multe din aceste
11 revendicări provoacă prin grosolănia lor indignarea justificată(!) a societăţii europene civilizate."
Nu mai puţin îl impresiona pe Vania constatarea sociologului că „starea ţăranilor ruşi de astăzi seamănă mult cu aceea a ţărănimii franceze din 1789 şi
20 tabloul zugrăvit de Taine ne poate servi de avertisment", alături de afirmaţia latifundiarului că „nevoia de pământ a ţărănimii e un mit". Răul nu ar proveni din lipsa de pământ a ţăranului, ci din cultura barbară şi extensivă şi, cel mult, din sistemul neraţional
25   al impozitului funciar...
Ce mister e sufletul omului! Şi ce blăstăm e origina boierească!
Prinţul Vasilcikov e un suflet generos şi nobil, mare învăţat, idealist, democrat, iubitor al norodu-io   lui, fără doar şi poate!
Şi totuşi, sufletul lui e înecat în prejudecăţile de clasă; gândul lui, scânteia divină a intelectului sunt
io
15
apăsate, stăpânite, de inconştientul - de lutul omenesc frământat în toţi strămoşii lui, în veacuri de situaţie privilegiată şi stăpânitoare.
Şi dacă duhul rămâne robit, pentru ce zvârcoliri zadarnice, pentru ce jertfe şi suferinţi ?
Lutul omenesc rămâne jucăria legilor de gravitaţie şi te trage năprasnic la fund.
Parcă şi mai deprimat decât înainte, Vania lăsă cartea în mare parte netăiată.
Zile amorţite se înşirau în lipsa oricărui interes moral, într-o apăsare monotonă şi întunecată, într-o vegetare lipsită de vlagă.
Viaţa părea ca un proces searbăd, fără început şi capăt, fără licărire de conştiinţă şi gândire.
- Totuna. La ce bun ?
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
557
Cap. VI
LOGODNICA
La ora patru după amiază, pe neaşteptate, rupând ordinea stabilită, în uşa camerei apăru, pe prag, balonul umflat al căpitanului Arbatov:
- Domnule Răutu, poftim la întrevedere! Vania tresări: „Tata?... Mama ?... Amândoi..." -
îi fulgeră prin gând.
Se simţi chiar îngrozit la gândul acesta de reînviere a trecutului, de care parcă se rupsese cu desăvârşire.
Mai cu deosebire îl îngrozea întâlnirea cu mama, convorbirea cu care ar putea urma numai sub cenzură. Nu-şi dădea seama cum se va desfăşura această întrevedere, primul contact după atâta vreme de izolare cu lumea din afară, în asistenţa jandarmilor, ca o chezăşie de continuitate şi de realitate a coşmarului...
Cu sufletul opac, el păşea ca un automat prin coridorul căptuşit cu covoare de pâslă, între Arbatov şi Ţigănaş, şi, ca prin negură, până la conştiinţa lui au început să răzbată cuvintele directorului care vorbea mereu:
- A dracului fată e şi logodnica dumitale! Ardei, spirt de nouăzeci de grade! E un prichindel de o şchiopă, dar a dat peste cap şi pe guvernatorul general, care nici nu şi-a dat seama cum s-a trezit în faţa acestui drăcuşor. Şi a făcut atâta scandal, încât i-a fost
lehamite. Pruncul nevinovat a îmblânzit aşa nacealnic! Şi i-a smuls autorizaţia... Ptiu! Şi nici nu ai la ce te uita! Parcă-i un băieţel de patrusprezece ani, deghizat...
Logodnică!...
5       Pentru prima oară după lovitura primită, Vania parcă simţi un interes în viaţă. Logodnică ? Cine o fi ?
Introdus într-o cameră joasă, la capătul coridorului, alături de cancelarie, Vania cu greu putea desluşi, io la început, ceva în semiîntunericul acestui spaţiu care i se părea foarte vast.
O cameră joasă şi mai mult lungă decât largă fusese împărţită la mijloc prin două rânduri de reţele de fier, distanţate cam la doi metri, în dreptunghiuri a   inegale şi fără comunicare directă între ele.
Vania se găsi în dreptunghiul mai mic.
Printr-o uşă lăturalnică, la mijloc între cele două reţele, intră în sala de întrevederi şi feldwebelul Ţigănaş.
20 Şi atunci, auzind un ordin al directorului, Vania văzu îndată, în cadrul uşii din celălalt dreptunghi, o siluetă.
- Tania! - răcni el deodată.
Ea se repezi spre grilaj, aducând cu sine o adiere 25   de aer înviorător din afară şi lumina veselă a ochilor ei căprii.
Prin reţeaua de sârmă, ea parcă îl învăli pe Vania cu privirea ei scrutătoare.
Acesta nu-şi venea în fire şi sta uluit, cu gura 30 căscată.
- Bună ziua, Vaniuşa! Nu te bucură ?... - aruncă ea tot repezit, cu glasul ei nazal.
558
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
559
- Dar... ce cauţi aici ?... - putu, în sfârşit, să spună Vania.
- Frumoasă primire pentru o logodnică după opt luni de despărţire!... întreabă ce caut! - exclamă
5   maliţios Tania.
- Am vrut să spun, cum ai venit?... Cum te-ai putut stabili la Odessa... Eşti singură aici ? - întrebă, zăpăcit de surprindere, Vania.
De după celălalt grilaj, prin păinjenişul de sârmă, io   ochii căprii scânteiau, faţa îmbujorată de aerul rece parcă lucea de voie bună, căreia timbrul nazal al vocii îi dădea o nuanţă de ironie.
De sub căciulită de astrahan, aşezată ştrengăreşte cam pe o ureche, părul tăiat şi mai scurt ca înainte îi 15 dădea, în adevăr, aerul unui băieţel deghizat de pa-trusprezece-cincisprezece ani; paltonaşul negru, strâns fără fason până în gulerul rotund, accentua încă această înfăţişare.
- Apoi, după arestare, la Chişinău, căpitanul 20   Paciewici s-a convins de la prima vedere că de mine
nu se prinde politica, precum apa de gâscă! Mi s-a dat drumul îndată, dar directoarei noastre, Ludmila Vladimirovna Laza, i se ascuţise şi mai mult nasul şi ochii i-au sărit cu totul din orbite, la gândul că o dom-
25 nişoară crescută în şcoala ei - în şcoala ei! - se poate interesa de băieţi tineri şi aleargă pe la Fa-lan-ste-re! Consiliul pedagogic m-a şi dat, fără multă vorbă, afară din liceu. Atunci m-am hotărât să mă înscriu la şcoala de moşit şi subchirurgie din Odessa. Doamne,
30 ce tămbălău am avut cu tata! Dar graţie sprijinului mamei, mi s-a dat, în sfârşit, voie să învăţ aci moşi-tul şi să-mi însuşesc arta de subchirurg. Şi iată-mă de şase luni studentă la Odessa! Şi astfel am putut să-ţi aduc, din când în când, prăjituri şi delicatese,
ducând război crâncen cu domnul Ţigănaş, aici prezent, care însă nu-mi inspiră nici o frică, deoarece se face numai grozav şi fioros...
Tania parcă înadins inunda camera cu vorbele ei pri-s   pite, pentru ca să ajute pe Vania să-şi biruie surpriza. Postat între cele două grilaje împletite din sârmă, care despărţeau pe logodnici, Ţigănaş, atât de sumbru de obicei, nu-şi putea stăpâni surâsul şi faţa lui smeadă se lumină de şirul impecabil de dinţi albi.
io       Tania continua:
- Natalia Chirilovna Varnavin m-a însărcinat să-ţi transmit îmbrăţişări şi sărutări, dar cum să mă execut, când am în faţă aceste două grilaje, cu un cerber ca domnul feldwebel între ele ? A fost aici şi moş
15 Iorgu, dar nu i s-a dat voie să te vadă. Acum Natalia Chirilovna i-a scris că am putut răzbate până la tine, -probabil, va veni din nou. Eu acum am să te văd regulat o dată pe săptămână. Spune-mi dacă ai nevoie de ceva. Eu m-am stabilit aici foarte bine, împreună
20 cu Bella Ghitis - care s-a înscris în aceeaşi şcoală -şi putem aduce, pe rând, tot ce trebuie la închisoare în fiecare zi. Am instalat o gospodărie minunată şi Bella are mare talent de bucătăreasă. Eu, ca de obicei, nu-s bună de nimic... Ştiu că ai voie acum să citeşti
25 cărţi, dar nu ne dă voie să le aducem. îţi recomand însă librăria de cărţi străine a lui Gtinther, e foarte bună! Aduce toate noutăţile, franceze, germane, engleze, şi nu vinde scump. Dar ce vorbesc tot eu ? Cum o duci cu sănătatea ? Eşti cam palid! Dar îţi
30 sade bine cu barbă. Ai nişte cârlionţi foarte drăguţi şi ce nostime sunt cele două mici locşoare goale pe ambele laturi ale bărbiei! Ha-ha-ha!... Vezi, tot frivolă sunt ca întotdeauna! Dar tot nu-mi spui... Cum mergi cu sănătatea ?...
560
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
561
- Bine - îngăimă Vania -, dar nu ştiu nimic despre ce se petrece în lume. Nu ştiu nici măcar ce-i cu Moise, Avram, Prestea, le-au dat drumul, unde sunt ?...
- Mă rog, domnule Răutu, nu e voie să vorbiţi de-5   cât de lucruri de casă - întrerupse în acest moment
cu hotărâre feldwebelul Ţigănaş, apropiindu-se dârz de Vania între cele două reţele. De altfel, a trecut şi vremea de mult! De obicei, lăsăm întrevederile numai cinci, cel mult zece minute. Altfel, am trebui să io   stăm aici toată ziua.
- A! Domnule Ţigănaş, nu te face mai rău decât eşti. Ne vedem după atâta vreme pentru întâia oară şi nu vorbim decât în adevăr de lucruri de casă -obiectă Tania privind galeş la Ţigănaş.
15       Apoi se adresă din nou lui Vania:
- Nu uita - îi zise ea parcă apăsând - librăria lui Gtinther. Ai să fii foarte mulţumit. Şi acum, la revedere ! Te sărut şi nădăjduiesc că înţeleptul Vanica nu va lua în rău prostiile nebunei sale de Tanica! -
20 şi cu un knix ştrengăresc la adresa lui Ţigănaş, dispăru prin uşa din faţă.
Ieşită din închisoare, Tania, zgribulită în palto-naşul ei, în vântul de februarie care bătea dinspre mare, fugea pe străzile îngheţate.
25 In colţul apropiat o întâmpină, sprintenă şi graţioasă, Bella Ghitis, care nu mai putea de nerăbdare să afle rezultatul întrevederii.
Văzând-o, Tania cu gestu-i obişnuit, îşi lovi de mai multe ori vârful nasului cu batista, încercând
30 să-şi ascundă emoţia şi să-şi şteargă, pe nevăzute, ochii înlăcrimaţi.
- Cum e ? Sănătos ? Vesel ? Ce ţi-a spus ? - întrebă Bella.
Tania, fără să-i răspundă, fugea înainte.
Numai când ajunseră în cămăruţa lor studenţească, Tania găsi destulă stăpânire de sine ca să poată răspunde tovarăşei:
- Foarte palid şi slab. Are bărbuţă neagră şi în-5   creţită. Parcă e coborât de pe cruce... Tăcea tot timpul. Mai mult vorbeam eu... Părea cu totul zăpăcit văzându-mă pe mine ca logodnica lui...
- Cum ? Dar el nu ştia sau nu ghicise că tu eşti logodnica ? N-a înţeles după lucrurile ce primea, chiar
io   dacă paznicii nu-i transmiteau mesagiile ?
- Nu ştiu... nu ştiu... - repetă surd Tania. Eu sunt mereu cu gândul la dânsul. Sunt parcă veşnic în prezenţa lui, dar el se vede că niciodată nu s-a gândit la mine şi a rămas trăsnit când am apărut în faţa lui,
15   ca de pe celălalt tărâm.
- Dar eu ştiu că el ţine la tine. Vă cunoaşteţi din copilărie. Nu se poate să nu-şi dea seama ce este el pentru tine!...
- Nu ştiu... nu ştiu!... - repetă din nou cu tristeţă 20   Tania. Tocmai că, poate, mă cunoaşte prea bine din
copilărie. E prea deprins cu mine, ca şi cu orice detaliu din viaţa zilnică, pentru ca să mă mai bage în seamă. Apoi, eu sunt poate prea terre a terre pentru dânsul, sunt prea străină de teoriile abstracte şi de 25 problemele generale care îl interesează. Şi el parcă nu e din lumea aceasta. Nu trăieşte pe pământ.
Prietenele tăcură. Bella îmbrăţişa cu căldură şi sărută pe Tania, care, acuma, dădu drum liber lacrimilor.
- Parcă nu-i este dat să trăiască. Dumnezeu ştie 30   câtă vreme am să-1 mai pot vedea şi dacă am să-1 mai
văd vreodată...
Tania Lungu nu era degeaba fiica Ecaterinei Matveevna Lungu.
562
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
563
Ea aparţinea acelui tip de femeie care are nevoie de sacrificiu, care nu poate fi fericită dacă nu se jertfeşte, fără să aştepte şi adesea chiar fără să întâmpine înţelegere şi recunoştinţă. 5 Vania Răutu, din fragedă copilărie, accepta, ca ceva de la sine înţeles, că oricând şi pentru orice el poate conta pe devotamentul ei fără nici o rezervă.
El ţinea - cum se exprimase Bella Ghitis - foarte mult la Tania, o iubea cum nu iubea pe nimeni din faze   milia lui, vedea în ea un prieten sigur, totuşi, se oprea foarte puţin cu gândul la ce se petrecea în sufletul acestei fetiţe şi nu simţea prea multă nevoie să-i împărtăşească gândurile, aspiraţiunile şi nădejdile sale. De aceea, din ziua în care Vania Răutu fu transferi   rat la închisoarea din Odessa, Tania Lungu - copil slăbuţ, care părea şi mai fraged decât vrâsta ei -nu mai avu o clipă de astâmpăr până când, sub cel dintâi pretext, nu se stabilise la Odessa, ca să fie mai aproape de Vania şi să-1 servească. 20       Instalată la Bella, care venise la Odessa mai de mult, copleşită de muncă la şcoală, ea îi aducea totuşi din prima zi merinde, în aşteptarea autorizaţiei de întrevedere şi petrecea ceasuri întregi înaintea cazărmii Numărul Cinci.
25       Imensă şi sumbră, aceasta întuneca cerul în mijlocul căsuţelor de mahala şi răsufla o viaţă îmbâcsită.
Prin nenumărate ferestre înalte, deschise vara, se zăreau siluetele dezmăţate ale soldaţilor „la odihnă", în curte roiau sute de aceştia, în mijlocul preocupă-30 rilor banale ale zilei mărunte: vorbe triviale, sudălmi groaznice, hohote de râs, strigăte de comandă, din când în când, un scâncet de durere sau un blăstăm de revoltă.
Prin poartă intrau şi ieşeau care mari şi camioane cu proviziuni sau cu dejecţiunile mulţimilor omeneşti.
Dar viaţa reală era condensată după şirul tăcut de „scuturi" misterioase şi sinistre, care se întindeau de >   la un capăt la altul, între parter şi primul etaj.
Şi, după fiecare din aceste inerte bucăţi de tablă, opace şi mute, zvâcneşte o inimă, se zbuciumă un suflet, se frământă un cuget viu, se încheagă o gândire adâncă.
io       Unde e Vania ? Simte oare el, bănuieşte el apropierea ei ?
Tania îşi tortura mereu creierul, cum să-i dea de veste despre sine. Adesea nopţi întregi se zvârcolea în planuri, unul mai fantastic decât altul. 15 Dacă de ani, în scurta ei viaţă, nu trecuse o zi în care să nu se fi gândit la Vania, acum ea nu trăia decât cu gândul la dânsul.
însă, pentru acesta - vai! - odată ce Tania, după arestare, dispăru din câmpul lui de viziune, gândul 20   aproape nu i se mai oprea asupra icoanei ei.
Se gândea mereu la tovarăşul Undina; adesea, cu o intensitate aproape dureroasă, răsărea înaintea lui icoana Ilenuţii; în amintirile lui puteau reveni mama Irina, tiotia Nataliţa şi chiar Aniuta Burlacu mai des 25   decât biata Tania.
Era, aşadar, natural că au rămas zadarnice toate sforţările acesteia de a-i sugera lui Vania prezenţa sa prin prinoase la închisoare, în măsură de a-i deştepta reminiscenţele. 30 Firea Taniei Lungu nu era compatibilă cu autofa-gia psihologică şi cu melancolia îndărătnică.
564
C. STERE
10
După puţine momente de slăbiciune, ea îşi luă „inima în dinţi" şi, liniştită şi voioasă, se dădea studiilor sale la şcoală, alerga ca să execute comisioanele lui Vania sau să-i procure delicatese, jertfind pentru aceasta o parte însemnată din modesta ei alocaţiune de acasă, de cincizeci de ruble pe lună.
Iar „cuconaşului de bani gata", lui Vania, nici nu-i trăsnea prin cap ce sacrificii implicau aceste „surprize".
El găsea natural să fie servit şi să dea mereu Taniei tot felul de comisioane.
Cap. VII
BLĂSTĂMATELE CHESTIUNI
Retras în celulă, Răutu se primbla multă vreme din colţ în colţ, căutând să-şi strângă gândurile. j Tania, fetiţă de şaptesprezece ani, singură la Odessa, în rolul convenţional de logodnică fictivă a unui arestat politic, fără să cunoască pe nimeni şi fără nici o legătură alta decât cu tiotia Nataliţa, când aceasta se stabileşte la Odessa. io Iată, niciodată Vania nu şi-ar fi închipuit pe Tania, bun tovarăş, băietan, în ipostaza de logodnică!
Şi cum de au lăsat-o părinţii ? Desigur, n-a fost uşor, mai cu seamă cu Gheorghe Gavrilovici.
Dar Tania este Tania. Cu aerul ei „frivol", foarte n   hotărâtă şi tenace, sub ştrengăriile ei ştie să mascheze o atitudine sentimentală şi gravă în fond. A răzbătut până la guvernatorul general!
Vania surâse fără voie: Ce tărăboi o fi fost făcut pe acolo!...
20 Cu mult după apelul de seară, Vania se culcă, în sfârşit, îngândurat, în patul său, dar nu putu dormi.
Şi, după atâta vreme, pentru prima oară, el putu prinde nişte ciocănituri uşoare de semnalizare, care trebuie să fi venit de peste două-trei camere.
25 Trase cu urechea şi desluşi o conversaţie între vecini.
566
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
567
Era semnalul specific „de recomandaţie" a unui nou venit:
- Sunt Vasile Giurilă, seminarist, din Chişinău. Implicat în afacerea cercurilor de autoinstrucţie.
5   Până acum am stat la închisoarea Centrală. Dar dumneata cine eşti, tovarăşe ? Inima lui Vania zvâcni.
Ca să audă mai bine, el îşi răzemă capul direct pe fierul din speteaza patului. io       - Eu sunt Artamon Danilov, jurnalist, din procesul lucrătorilor din port, cu sărmanul Andrei Rechinul şi alţii...
Vasile Giurilă, aici!
Vania, emoţionat, a stat puţină vreme ca paralizat. 15   Apoi se ridică şi, spre a putea duce mai comod conversaţia, trase patul, care era lipit de păretele celulei numărul opt, aşa cum îl lăsase Fany, în mijlocul camerei.
- Nu ştii, tovarăşe, dacă Ion Răutu este încă aici la Numărul Cinci ?
20 - Trebuie să fie aici undeva, dar mucosul acesta afurisit, de o bucată de vreme, nu mai răspunde la semnal. Trebuie să fie prins de stenahorie, mai cu seamă după ce a plecat Grişa Goncev...
Vania interveni acum şi el, semnalizând:
25 - Aici sunt eu, Ion Răutu, Vasile! Tu n-ai avut contact cu Grişa la Centrala ?
- Ura, frate Vania, foarte mult! Grişa ne adusese multe informaţii, un sac!
- Vorbesc eu, Danilov. Ciocoi înfumurat, de ce 30   nu răspundeai atâta vreme ?
Vania îşi aduse aminte de figura tovarăşului Artamon : între două vrâste, deşirat şi lung cât o prăjină, cu nişte picioare nesfârşite, care, Dumnezeu ştie cum, se împleteau unul în jurul celuilalt ca un colac,
cu o faţă palidă, cam ciupită de vărsat, cu un fel de lână incoloră, parcă mâncată de molii pe faţă, întotdeauna sumbru şi tăcut, dar agresiv când pornea să vorbească.
5       Intre timp se legase o vie conversaţie, cum de mult nu se mai întâmplase la Numărul Cinci.
Paznicul alerga de la o ferestruică la alta; se simţi trecerea feldwebelului Ţigănaş şi chiar a căpitanului Arbatov, dar în zadar: zăgazurile au fost rupte. io       Deodată, atenţia lui Vania fu atrasă de un cuvânt al lui Giurilă:
- Grişa recomandă librăria Gtinther, excelentă! Iar librăria Gtinther ?
Zilele deveneau tot mai luminoase şi mai calde. 15   Se simţea apropierea primăverii şi chiar, în canalul îngust al promenadelor, parcă adia alt aer.
Numărul Cinci revenea la o viată mai intensă.
Contingentul de paznici ai închisorii era alcătuit din două categorii deosebite de jandarmi: vechii 20   slujbaşi reangajaţi, bărboşi, duri, implacabili în zelul lor, şi tinerii recrutaţi, care îşi făceau termenul de serviciu în jandarmerie.
Aceştia din urmă, deşi selectaţi cu atenţie, aveau un rol subaltern şi nu puteau veni în contact cu ares-25   taţii decât sub supravegherea „burbonilor" bătrâni. De mai multă vreme, atenţiunea lui Răutu era atrasă de un tânăr caporal, Hans Wagner, dintre coloniştii germani din sudul Basarabiei.
Sprinten şi dezgheţat, cu ochii albaştri inteligenţi, 30   acesta, discret, parcă manifesta o oarecare simpatie ori de câte ori serviciul îl aducea în contact cu Răutu.
568
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
569
Pe la jumătatea lui februarie, într-o zi excepţional de luminoasă şi caldă, la promenadă, când Hans Wagner era acolo de serviciu pentru pază înăuntrul curţii, iar la portiţă stătea un ucrainean molău, veşnic
5 somnoros şi cunoscut prin mintea lui obtuză, Wagner se primbla şi el de la un capăt la altul al curţii, când pe lângă un părete, când pe lângă celălalt. Vania fu silit astfel să-şi schimbe şi el mereu direcţia primblării, ca să evite coliziunea.
10 El observă însă deodată că, ori de câte ori Wagner revenea la un anumit punct al „promenadei", lovea cu o mişcare de picior o pietricică.
Trecând şi dânsul pe lângă acel punct, băgă de seamă că pietricica e învălită într-o hârtie.
15 întors în acel moment cu spatele spre portiţă, Vania nu se mai opri. Dar îndată ce se găsi cu faţa spre ucrainean şi putu să-i supravegheze mişcările, el îşi scăpă, ca din întâmplare, batista deasupra pietricelii, o ridică şi o băgă împreună cu batista în buzunar.
20 Nu mai putea de nerăbdare să se întoarcă în cameră. Şi, grozav de agitat, rămas singur în celulă, dezveli cu mii de precauţiuni pietricica: era o scrisoare cifrată.
Era uşor de stabilit că cifrul aparţinea lui Grişa
25 Goncev, mare meşter, chiar de pe vremurile când ducea corespondenţa din Odessa cu Vania, în interesul cercurilor de autoinstrucţie din sud-vest.
în sfârşit, a fost dezlegată şi enigma cu librăria Gtinther.
30 Grişa stăruia ca Vania să-şi comande cărţile numai de la acea librărie, dar, cu câteva zile înainte, să pronunţe într-o formă sau alta titlul cărţii, de preferinţă germană, în prezenţa lui Wagner.
In urmă, se lămuri că un frate al lui Wagner, vânzător la librăria Gtinther, era un vechi afiliat, prieten al lui Grişa Goncev.
Pe această cale, se stabili, cu ajutorul cărţilor cu 5 litere uşor punctate, o corespondenţă regulată, atât între închisorile Odessei, cât şi cu lumea din afară.
Acesta a fost punctul de plecare al organizării comunicaţiunilor prin paznicii închisorilor politice, mai cu seamă prin tinerii jandarmi, care a nimicit cu io   desăvârşire vechea izolare a arestaţilor.
Din afară veneau veşti triste.
Partidul „Narodnaia Volia" fusese, de fapt, distrus. Societatea rusă întreagă, decepţionată şi dezamăgită, se înfăţişa tot mai mult ca o imensă ocnă, un 15   cimitir de suflete moarte.
Teroarea şi laşitatea obştească întunecau conştiinţele, trezeau apetiturile, dezlănţuiau orgii de arivism şi de epicureism vulgar.
In martie, în ultimul mare proces, în care au fost li-20 chidaţi mohicanii partidului „Narodnaia Volia", a fost condamnată la moarte prin spânzurătoare şi „graţiată" la muncă pe viaţă şi Vera Nicolaevna Corceaghin -„zisă şi Marmarov, zisă şi Undina, zisă şi Verocica"...
Vania nu putea crede această grozavă veste.
25 Trecuseră atât de puţine luni, de când, aşezaţi pe banca de lângă statuia Ecaterinei, priveau împreună reflexul cerului înstelat în întinsul mării...
Şi, cu intensitate de halucinaţie, Vania văzu profilul palid, scăldat în lumina argintie a lunii, şi adâncul
30   albastru al ochilor trişti şi senini ca lacurile de munte.
570
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
571
10
Şi aureola de lumină se stingea, întunericul învălea duşmănos figura diafană...
Şi iat-o acum înecată în umbra sinistră a cazematelor din „Petru şi Paul" sau izolată în insula blestemată a lacului din regiunile subpolare, în cetatea din Schlusselburg, - pe viaţă... pe viaţă...
N-o s-o mai vadă niciodată şi nicăieri...
Vremea curgând din zi în zi, neîntrerupt, fatal, îi va roade trupul, îi va stinge ochii, îi va încătuşa sufletul şi apoi...
Şi el?
Pentru ce ? Pentru ce tocmai el ? El?
Şi deodată Vania se văzu pe sine însuşi ca pe un al-15 tul: un tânăr sfrijit şi palid, neîngrijit, cu părul incult, în umbra celulei din cazarma Numărul Cinci, - sufletul lui dematerializat se ridică deasupra zidurilor de piatră şi, în nemărginirea nopţii ce învălea pământul, el văzu sute şi mii nesfârşite de suflete doborâte 20 de materia rece, fiinţi încătuşate în celule, în ocnele Siberiei, rătăcite pe ţărmurile îngheţate ale Oceanului Polar, răzleţite, străine, ca nesfârşitele corpuri solare împrăştiate în infinitul universului.
Unde sunt Moise Roitman, Avram Talmudistul, 25   al căror lut trupesc nu e despărţit de dânsul decât de câţiva metri îngrădiţi cu piatră ? Zidurile de piatră îi despart ?
Dar ce-1 desparte de mama lui, de tata, de Năpădeni ? De toţi aceia în mijlocul cărora se strecura, cu 30   sufletul izolat ca de spaţii interstelare ? Era oare mai aproape de Tănăsică ţigănuşul, de Gheorghiţă al lui Vichentie, chiar de mama Irina, chiar de Ilenuţa ?
Şi el văzu pe platoul înalt al Năpădenilor, de la care, la stânga, spre răsărit, se întindea până la nemărginire şesul înverzit de cele dintâi raze de primăvară, şi, la dreapta, amfiteatrul fumuriu al dealurilor 5 Basarabiei, satul cu roiul lui de fiinţe năcăjite, înecate în strădaniile şi nevoile lor, izolate, înstrăinate.
A! zilele acestea au să pornească plugurile! în curte, sus, fierbe în cazane laptele; apoi, plugurile pornesc sub biciul pogonaşilor, fiecare cu cana de io   lapte afumat, cu un colăcel uns cu miere... Niculiţă Morariu mână plugul...
El, Vania, e uitat sau pomenit numai ca un suflet mort, neînţeles, straniu şi străin, rătăcit departe, departe... 15       Chiar Ilenuţa...
De ce ?... Pentru ce?...
Ilenuţa... Undina... Tania... Tania!
20 Biet suflet, robit şi el de lutul trupesc! Şi ea rătăceşte în spaţiul nemăsurat, menţinută numai de puterea oarbă a gravitaţiunii...
Nu e nici un luminiş în negura aceasta opacă ? Dar atunci de ce s-a născut omenirea, de ce s-a 25   dezvoltat şi pentru ce trăieşte ? De ce şi pentru ce ? Blăstămată chestiune!...
Tania, care îl vizita regulat, îşi dădea seama de starea sufletească a lui Vania, dar nu căuta, în condiţiu-30   nile acestor scurte întrevederi, care rar erau îngăduite peste un sfert de oră, să intre în vreo discuţie.
572
C. STERE
De altfel, discuţiunile şi teoriile nu erau de resortul ei. Cu mult tact, ea căuta însă să-1 facă pe Vania să se intereseze de detaliile vieţii de toate zilele, să-i dea să simtă afecţiunea ei, ca şi a tuturor prietenilor rămaşi 5 „pe alt tărâm"; sau chiar să-1 distreze, să-i provoace râsul printr-o zburdălnicie sau printr-o anecdotă din viaţa ei de studentă.
Cu un instinct psihologic de nebănuit, Tania încerca să atingă coardele sensibile din sufletul lui Vania.
10 Ea îi descria simplu, fără a căuta efecte melodramatice, prin înşirarea nemeşteşugită a faptelor, mizeria care bântuie în mahalalele Odessei şi loveşte mai cu seamă femei şi copii, îi expunea planurile ei de activitate în acest mediu, sugerând, totodată, lui Vania
11 că ea numai lui îi datoreşte tot interesul ei pentru viaţă, ca şi conştiinţa datoriei faţă de aproapele.
Altădată îi povestea incidentele de gospodărie dintre ea şi Bella Ghitis, când o omletă arsă sau prea sărată trebuia totuşi mâncată, ca ispăşire, cu la-20   crimi amare.
Vania, pe nesimţite, începu fără voie să se intereseze de aceste mici mizerii şi bucurii ale vieţii de toate zilele, - uitând pentru câteva clipe „blăstăma-tele chestii".
20
25
Cap. VIII
PROSOPUL
Pe la mijlocul lui martie, căpătase autorizaţia să-şi vadă fiul şi Iorgu Răutu, care, pentru aceasta, părăsise chiar, pentru câteva zile, Năpădenii în toiul muncilor de primăvară.
Iorgu Răutu era foarte mâhnit de arestarea lui Vania - „moştenitorul".
Se simţea cu atât mai nefericit, cu cât, din instinct, evita să atingă acest subiect în discuţiunile lui cu Smaragda Theodorovna.
Judecata lui dădea dreptate Smaragdei: el nu înţelegea răzvrătirea fiului său împotriva ordinei stabilite, găsea vinovată orice acţiune revoluţionară, criminală nesupunerea faţă de autorităţi şi, mai cu deosebire, faţă de împărat.
Când Smaragda Theodorovna sublinia că „nihiliş-tii cu Vania al matale în cap" nu se ridică numai împotriva legilor omeneşti, dar şi împotriva lui Dumnezeu, împotriva poruncilor celor mai sacre ale credinţei creştine, bietul Iorgu Răutu se simţea cuprins de oroare şi se întreba şi el, împreună cu soţia lui, pentru care păcate i-a fost dată o asemenea odraslă.
Dar în ciuda judecăţii lui, din adâncimile cele mai întunecate ale sufletului său, parcă izvora un protest împotriva acestei aspre condamnări.
574
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
575
Nu numai dragostea de părinte se revolta în el împotriva atitudinei Smaragdei faţă de Vania, dar el nu-şi putea da seama pentru ce curajul şi tăria sufletească manifestată de acest pui al Răuteştilor îi im-5   punea nu numai respect, dar şi simpatie.
Odată, chiar îşi atrăsese o aspră dojana din partea Smaragdei Theodorovna, când, la criticele ei severe, îi scăpă formula obişnuită:
- De! Ce să-i faci! Am fost şi eu în tinereţă un io   varvar, un zmău...
Privirea ochilor negri, totdeauna pentru el în-văliţi de taină, îl îngheţase.
Prefera dar să nu mai revină asupra subiectului.
Dar dm gândul lui nu pierea niciodată icoana aces-15 tui copil straniu, îşi aducea aminte de nestăpânita lui pornire împotriva oricărei nedreptăţi, de inima lui miloasă, de rolul lui de apărător al celor obijdu-iţi şi umiliţi.
O singură împrejurare însă îi turbura mai mult 20   conştiinţa: zvonul că Vania fusese arestat în pat „cu două jidauce".
- De! - îi trecea prin gând - am fost şi eu varvar, zmău... dar două?...
Aici, de obicei, bătrânul leu al Năpădenilor ofta 25   apăsat şi îşi făcea cruce:
- Doamne, Doamne, fie-ţi milă şi îndurare de păcatele noastre!
Singura fiinţă cu care nu pregeta să stea de vorbă despre moştenitorul Năpădenilor, ori de câte ori ră-30 mâneau între patru ochi, era credincioasa doică a lui Vania, Irina. Şi ea era bucuroasă să-şi verse sufletul faţă de acest boier, cu care se simţea legată de dragostea lor comună.
Scrisoarea Nataliţii, care-i comunica autorizaţia de întrevedere, 1-a emoţionat adânc, dar parcă nu îndrăznea să-şi manifeste bucuria faţă de Smaragda şi, în acelaşi timp, se simţea în mare încurcătură. 5 Instinctul îi spunea că, cel puţin la prima întrevedere cu Vania, ar fi mai bine să lipsească Smaragda.
Dar nu îndrăznea măcar să nu insiste ca şi mama să meargă împreună cu dânsul să-şi vadă băiatul.
Smaragda Theodorovna, însă, aflând vestea, îi de-w   clară ca despre un lucru de la sine înţeles:
- Trebuie să mă duc numaidecât şi eu mai târziu la Kiev să aduc pe Maşa de la institut. Iar amu, nu puteam lăsa amândoi moşia... Du-te dumneata la Odessa şi vino cât mai degrabă acasă...
15       După o scurtă pauză, Smaragda adaogă:
- Trebuie să duci acolo şi ceva straie şi albituri. Şi-a fi dat, ca totdeauna, tăt la calicii lui şi umblă în zdrenţe.
Iorgu se însenină: 20       - Bine! - răspunse el - dar am să-i cumpăr eu şi la Odessa tăte cele câte a trebui.
Ştirea că „i s-a dat voie boierului să vadă la temniţă pe conaşul Vania" a fost îndată dusă în sat de Mariţa, sora lui Vasile Cornea al Ilenuţii, şi a pricinuit o 25   mare agitaţie.
In jurul arestării lui Vania se crease îndată o legendă, care trecuse de mult ţarina Năpădenilor.
Şi, deşi zămislită în Năpădeni, legenda revenea la vatră îmbogăţită şi înflorită cu cât se întindea mai mult 30   şi cu un caracter de autenticitate tot mai indiscutabilă.
La Ţiuleni, la Boroseni, într-o margine a judeţului, ca şi la Cuhureni sau la Cobălnea, la celălalt capăt, între bătrâni, adunaţi la „casa de obştie", între femei strânse cu furca pe prispa vecinii, ca şi între
576
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 577
copii la joc, se puteau auzi veşti şi comentarii din ce în ce mai fantastice:
- Ai auzit, măi vere, despre băietu lui conu Iorgu din Năpădeni ? O scos ochii dmpătretu împăratului...
- Vai, mamă dragă, îl ţin în lanţuri, ferecat la zid, la temniţă, pe un ostrov înconjurat de apă...
- Măi băieţi, moş Gheorghe o spus că Vania a boierului din Năpădeni îi băgat la ocnă, pentru că zice că nu vre să fie boier, ci ţăran, că e fecior a bucătarului, că vre să facă dreptate ţăranilor împotriva cinovnicilor...
Legenda a fost sortită să trăiască, să ia proporţii mai grandioase şi, în decenii, să devie aproape o parte din folclorul popular al Basarabiei: povestea despre un fiu de boier mare, care singur s-a răzvrătit împotriva ocâr-15 muirii şi e dus la ocnele de pe marginea pământului şi e ţinut în fund, după uşi ferecate, pentru ca să nu ridice tot norodul şi să facă dreptate ţărănimii...
Se înţelege dar interesul viu pentru vestea adusă de Mărita.
io
20 Ilenuţa Cornea, ducând merinde bărbatului său, care era cu plugul tocmai în colţul dinspre Cucernica, de lângă izvorul Tudosiei, era stăpânită, mai mult ca oricine din sat, de această veste.
Ea pronunţa foarte rar numele lui Vania.
25 Dar, din când în când, protesta împotriva versiunilor defavorabile, care, la început, se strecurau la adresa aristantului.
- Nu vi-i ruşine să vorbiţi aşa! E pedepsit pentru dreptate, pentru că are durere pentru nevoile şi drep-
30 tăţile noastre! E mare păcat şi-i mânia lui Dumnezeu ceea ce spuneţi!...
Când, odată, Irina îi repetă zvonul despre cele „două jidauce", de care-i făcuse parte conu Iorgu, Ilenuţa a fost prinsă de un acces violent de lacrimi.
- Vai de mine, mătuşica, nu-i adevărat, e minciună stârnită de vrăjmaşii noştri... Nu ştii mata ce cuget are ?
Acuma, după ce-şi descărcase traista, se retrase pu-s ţin pe poieniţa din jurul izvorului Tudosiei şi se aşeză între crengile roşii de corn, abia îmbobocite, înfundată în gânduri.
Peste câteva clipe se ridică, pornind îngândurată înspre sat.
io Acasă, scoase din ladă un prosop alb, brodat la margine cu un desen neobişnuit: între conuri verzi şi roşii, un dreptunghi prelungit, negru, tăiat de o dungă albastră şi, în colţ, parcă două ieroglife, simbolizând nişte figurine omeneşti îmbinate, cu braţele conto-
15   pite într-o dunguliţă.
Privi mai multe clipe desenul, apoi îşi şterse lacrimile şi se îndreptă spre casa Irinei:
- Tuşică dragă, boieru se duce la Ades1 să vadă pe conaşu Vania - are voie. Are să-i fie bucurie să vadă
20 că nu-i uitat de noi. M-am gândit că ar fi bine să ceri mata de la boier, să-i ducă din partea matale prosopu cela cu maci roşii şi eu îi dau pe aista.
- Vai de mine, Ilenuţa, tocmai aista! Tare-i slut şi fără rost. Să dai mai bine pe cela cu floricele albas-
25   tre şi cu cruciuliţe roşii.
Ilenuţa se roşi şi, după câteva clipe de tăcere, spuse hotărât:
- Nu, tuşică, aista. Ştiu eu ce-i place.
Irina o fixă un moment drept în ochi, apoi, pentru 30   prima oară privi cu mai multă băgare de seamă desenul:
- Bine, fată! - rosti ea, lungind cuvintele. Apoi
0 îmbrăţişa şi îi luă prosopul.
1 Odessa (n. ed.).
578
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
579
Vania îşi pierdu răsuflarea când feldwebelul Ţigănaş îi anunţă vizita tatălui.
- E şi mama ? - îi scăpă fără voie şi, cu manile aduse la piept, parcă implora un răspuns de la Ţigănaş.
5        - Nu... bătrânul singur. Zdravăn bărbat. Cum de ai ieşit aşa de mărunţel ? Aduci, se vede, cu mama.
In sala joasă, de după grilaj, statura masivă a lui Iorgu Răutu parcă vădea şi mai mult cadrul mizerabil, în care aveau loc întrevederile arestaţilor. io       Vania deodată îşi puse întrebarea cum va putea vorbi cu tatăl său, întrucât acesta nu ştie ruseşte, iar Ţigănaş de mai multe ori, cu îndărătnicie, tăgădu-ise, în ciuda numelui, obârşia sa moldovenească. Dar această obârşie a fost acum descoperită, chiar is   prin faptul că Ţigănaş, fără protestare, asista la convorbirea dusă în moldoveneşte.
- Iaca, băiete, am venit - începu Iorgu Răutu tulburat -, am venit... Mama n-a putut... Maşa e la institut în Kiev... Apoi acuma e lucru pentru păpuşoaie...
20   Grâu a ieşit foarte bine din iarnă... Tu cum mai mergi cu sănătatea ?
Vania cu greu îi răspundea la întrebări. Amândoi îşi dădeau seama de lipsa de interes a vorbelor exprimate, dar nu îndrăzneau să atingă subiectele care, 25   singure, îi interesau.
Iorgu Răutu, răzemat de reţeaua de sârmă, parcă sorbea din ochi figura slăbuţă şi palidă de după celălalt grilaj.
Deodată, o mişcare atât de sugestivă şi până 30   atunci nevăzută la fiul său stoarse din pieptul uriaşului un gemăt de plâns: Vania, nervos îşi dusese degetul la tâmpla stângă...
- Măi băiete, măi băiete, mama te iubeşte, dar nu poate veni... Maşa e la institut la Kiev, trebuie să
meargă acolo... Apoi aratul... semănăm păpuşoi... grânele sunt bune...
Aici darul inventiv al lui Iorgu Răutu se secă şi, cu sonoritate excesivă, el îşi suflă nasul. 5       Vania tăcu, luptându-se şi el cu lacrimile pentru ceea ce n-a fost spus de tatăl său. El stătea apăsându-şi cu putere pieptul cu amândouă manile.
în tăcerea care se întinse, răsunară între cele două reţele de fier paşii lui Ţigănaş, care părea impresionat io   de ceea ce nu înţelegea, de ceea ce nu era spus între tată şi fiu...
- Măi băiete, - puse deodată bătrânul întrebarea care mereu îi tulbura gândul - măi băiete, te-o fi prins cu adevărat în pat cu două jidauce ? Măcar să fi
15 fost una, dar două!... Măi băiete, am fost şi eu pe vremea mea varvar, zmău... dar două!...
Ochii albaştri blajini, nedumeriţi, care priveau îngroziţi pe Vania, îl făcură pe acesta, fără voie să surâdă:
- Am fost arestat cu Moise Roitman în pat... ţi-or 20   spune şi jandarmii.
- Auzi, frate, ce mincinoşi blăstămaţi, bre-bre-bre! - izbucni cu năcaz şi, totodată, bucuros şi uşurat Iorgu.
Urmară din nou câteva momente de tăcere.
25 - Măi băiete, - reluă, în sfârşit, conversaţia tatăl -am orânduit cu banca lui Brodski ca, ori de câte ori îi sfârşi paralele aicea, să mai trimeată câte o sută de ruble... N-ai nevoie de ceva ? Ţi-a trimes mama nişte straie şi albituri şi Irina, două prosoape înflorite... Şi
30 o cruciuliţă care spune că-i blagoslovită şi te roagă s-o porţi întotdeauna.
Vania parcă voi să pună o întrebare, dar apoi, brusc, rosti:
580
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
581
- Tată, să vezi aici pe Tania Lungu, logodnica mea, care s-a îngrijit mult de mine, şi cu ea te poţi mai bine înţelege ce-i de trebuinţă.
Iorgu rămase uimit. 5 - Logodit ?... Tania Lungu ?... A fi fata lui Gheorghe Gavrilovici Lungu ?... din Zemstva din Bender ? Mama, Caterina Matveevna, e femeie tare cumsecade... dar au ei o fată în vrâstă de măritat ?... Eşti logodit? Şi n-am ştiut nimica!... Bre-bre-bre! io Bietului bătrân, în faţa fiului său atât de neînţeles, nici nu i-a venit în gând întrebarea dacă şi acesta e în vrâstă de însurat.
Din nou, izvorul conversaţiei secă. Dar aici, din fericire, feldwebelul Ţigănuş tuşi 15   expresiv şi, zornăind cu cheile, anunţă:
- A trecut de mult ceasul.
întrevederea cu tatăl său învedera din nou pentru Vania înstrăinarea fatală de familia lui.
Nu numai lipsa mamei dovedea cât de şubrede 20 sunt legăturile lui morale cu cuibul boieresc din Năpădeni, dar, mai cu seamă, neputinţa de a găsi chiar în aceste clipe tragice un interes comun, un subiect de conversaţie cu bătrânul Iorgu Răutu făcea cu atât mai acută această înstrăinare. Şi cu atât mai mult, cu 25 cât îşi dădea seama de afecţiunea reală a tatălui, la care şi el, în fond, ţinea foarte mult, pentru firea lui simplă şi blândă.
Totuşi, el nu se simţea străin şi de satul Năpădeni. Desfăcând pachetul de rufe ce-i fusese adus, se jo   opri înduioşat asupra prosoapelor brodate ale mamei Irina.
Dar desenul ciudat al unuia din ele îi atrase băgarea de seamă.
Fără multă sforţare înţelese: era, acolo, stilizat în cusături, episodul romantic din poiana cu izvorul Tudosiei - între tufele roşcate, de corn şi cele verzi, de porumbei, şuviţa de apa care curge din coasta neagră 5 era reprezentată în pătratul negru prin dunga albastră, iar dânsul cu Ilenuţa, prin ieroglifele îmbinate...
Ce dovadă putea fi mai vie că e legat de acest colţ al ţării, unde Ilenuţa, care nu ştia să scrie, desigur, stăpânită de gândul la dânsul, îşi întrupa în broderia aceasta 10   ceasurile de fericire trăite împreună ? Poate găsi el o legătură în viaţă mai adâncă şi mai trainică ?...
Evocarea legăturii cu Năpădenii veni tocmai în clipele de mare depresiune sufletească.
Corespondenţa stabilită cu lumea din afară adu-15   cea numai veşti tot mai triste.
Alexandru Levi a murit în închisoare.
Vania îl cunoştea puţin, în fond, dar de icoana lui era legată amintirea primului contact cu literatura clandestină, cu cuvântul liber, - amintirea emo-20 ţiilor şi nădejdilor trăite după trezirea vocaţiunii de revoluţionar.
S-a stins, lovit de ftizie, şi Petea Stan, tovarăşul din copilărie, cu care, ani de zile, trăise în aceeaşi cameră, bunul prieten care îi uşura lui Vania atât de mult sarci-25 nile şcolare şi care, cu idealismul lui neprihănit şi neclintit, îl întărea adesea sufleteşte...
Şi iată-1 ţărână...
De ce şi pentru ce s-a născut, de ce şi pentru ce a trăit, a suferit, a nădăjduit ?... jo       Dar a trăit sau a fost numai o iluzie, un vis ?
Şi în viaţa obştească, se întrona tot mai mult triumful puterilor întunecate: reacţiunea fără nici un luminiş, orgia şi sadismul de represiune, beţia de plăceri mărunte şi vulgare, noaptea tot mai adâncă...
582
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
583
10
15
Vania nici nu-şi dădea seama cum, pe nesimţite, credinţa lui naivă în triumful apropiat al revoluţiei se risipea şi el nu mai vedea înaintea lui decât domina-ţiunea nesfârşită a întunericului.
I se va stinge viaţa în închisori, în zvârcoliri neputincioase fără nici o nădejde.
Din toate părţile veneau ştiri despre distrugerea desăvârşită a falnicei falange de luptători, peste tot -laşitatea, dezerţiunea, apostazia.
Kwiecinski - un agent provocator.
Boria Hofman, vechiul comunard din Hotelul Blumberg - pocăit şi denunţător.
Şi atâţia alţii...
Şi acum, Levi - mort, Petea Stan - mort, tovarăşul Maurul - nebun...
Marat - executat... Şi Andrei Rechinul...
Ah! vibraţiunile acelea ale frânghiei încordate...
Undina - la Schliisselburg... Cugetul lui Vania era adânc tulburat. 20       El îşi aducea aminte de sugestiunile Undinei, din noaptea neuitată, pe bulevardul Nicolae: - Un revoluţionar e dator să-şi facă cinstit examenul conştiinţii şi să nu-şi puie pe umeri povara ce n-are putere s-o poarte. E mai bine şi pentru el, şi pentru alţii... 25       Nu şi-a luat el, Vania, o povară peste puterile sale ? Şi o poate purta acum, când credinţa i se clatină ?
Conflictul sufletesc, ciudat, se întrupa în două icoane: Undina şi Ilenuţa.
Ilenuţa simboliza primordiala putere vitală, dorul 30 de viaţă, de fericire, setea de dragoste, triumful instinctului de conservare, nostalgie după linişte, după echilibru, după împăciuire cu mediul în care s-a născut.
Dar Undina ?
Chemarea conştiinţei, ridicarea forţelor morale răzvrătite, setea de lumină, afirmarea voinţii, a individualităţii proprii, chiar în război cu lumea întreagă... 5       Şi, totuşi, straniu, în viziunea lui, aceste două icoane feminine se contopeau.
Cu greu putea el să evoce distinct aceste figuri blonde, cu ochi albaştri, cu siluete zvelte şi mlădioase, cu radiarea puterii şi bucuriei de viaţă, în tremurul io   adânc al aceleiaşi voci de contralto.
Şi, pe neaşteptate, în faţa acestei imagini sintetice, îi răsări amintirea figurii brune, cu ochi căprii şi cu silueta băieţească, neisprăvită, a Taniei.
Aceasta nu îi cere nimic, nu-i pune nici o pro-15   blemă - se jertfeşte...
Vremea se scurgea.
Dar, într-o zi, scrutând păreţii celulei sale, în partea ce fusese acoperită de pat înainte de a fi fost tras în mijlocul camerei, descoperi, zgâriat cu vârful acului, 20   semnătura Fany-ei precedată de următoarele rânduri:
„Pentru tovarăşii ce-mi vor urma în această celulă, transcriu aici aceste versuri, după Nadson, care mi-au dat putere şi nădejde în clipele de îndoială:
Prietene, frate, sărmane învins, strivit de durere !
25   Ah! Fie stăpâne pe glob minciuna şi răul,
Oricine-ai fi tu, să crezi că în veci lumina nu piere! In lumea cernită de sânge aştearnă-se hăul: Să fie sfărâmat, pângărit, călcat în noroi idealul, Şi lacrimi să curgă în şiroaie şi fără de vină;
30   Să crezi, - e ceasul aproape şi în praf se prăvale Baalul. Şi iarăşi se întoarce între oameni iubirea divină!
584
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
585
de fecioară blondă şi zveltă, răsăreau tot mai mult trăsăturile Undinei, luminată de ochii ei senini şi adânci ca lacuri de munte:
- In tine, Vania, eu am încredere, - răsuna adân-i   cui contralto al vocii.
...şi vremea curgea...
Nu spune, iubite, că e numai vis, o nădejde deşartă w   Triumful iubirii! Aruncă-ţiprivirea în zare: Atât de adâncă e noaptea şi viaţa e moartă, Şi lumea nebună de vrajbă năpraznic tresare, In doru-i nestins de iubire, ea cheamă frăţie şi pace. La ruga-i fierbinte se stinge sămânţa vrăjmaşă a urii, n   Se împrăştie norii de vrajbă, demonul zavistiei tace, Şi Omul se înalţă, în triumful iubirii, stăpân al naturii."
A!... Biata Fany, despre a cărei icoană el nu putea judeca decât după buclele de păr roşu, strânse fir cu fir şi păstrate de el într-un plic la piept. 20       Şi ea, sărmana, avea clipe de îndoială şi căuta reconfortul în aceste versuri inspirate, dar greoaie...
Dar pe ce temei se poate zidi credinţa în triumful iubirii, căreia omenirea, până acuma, îi hărăzise numai cununa de spini şi cupa de cucută ? 25       E prea adâncă noaptea şi lumea se zbate în doru-i nestins de lumină, iubire, frăţie şi pace ?
Dar calea istoriei e tăiată prin atâtea cimitire de no-roade care s-au stins în aşteptarea veştii de izbăvire!
Şi totuşi, Vania citea şi recitea aceste şiruri candide 30   şi greoaie şi, parcă fără voia lui, în imaginea sintetică
Nu în cununa de spini, nu sub povara grozavă De lanţuri, nu cu crucea pe braţe trudite, Veni-va ea pe pământ strălucind de putere şi slavă, Cufacla-i vestind izbăvire mulţimii robite, -Şi nu vor mai fi nicăieri nici călăi, nici inimi de câne, Morminte fără de cruci, nici furci blăstămate, Nici juguri de robi, nici uri şi războaie păgâne, Surori si soţii văduvite si mame îndoliate...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
587
Cap. IX
JURNALUL LUI ION RĂUTU
10
11 iunie 188...
Astăzi se împlineşte un an de când am văzut ultima oară pe Verocica, în mansarda ei din strada Voronţov. Un an!... Numai un an...
Şi, în curând, se încheie un an întreg, de când am fost arestat cu Moise Roitman. Un an întreg...
Parcă ieri numai m-am despărţit, vibrând de entuziasm şi nădejde, de Undina, dar ce nesfârşită curge, din zi în zi, vremea...
Când vreau să mă opresc asupra celor trăite în 15 cursul acestui an, mi se pare că sunt în vid, în afară de timp şi de spaţiu, nu găsesc pentru memoria mea puncte de reazăm, afară de câteva clipe grozave, ca dispariţia lui Andrei Rechinul, care se condensează într-o intensă durere, cu atât mai vie, cu cât parcă 20   este înecată într-o prăpastie neagră a neantului.
Şi, în acelaşi timp, fiecare zi parcă n-are sfârşit; ceasurile se extind în veacuri şi clipele stau ca imobilizate în nesfârşire.
Parcă n-am trăit toată această vreme şi totuşi, când 25   mă gândesc la adolescentul de acum un an, nu-mi
vine să cred că Vania Răutu de atunci este aceeaşi fiinţă cu Ion Răutu de astăzi.
Am ajuns la maturitate ? înţeleg mai bine viaţa ? Sau sunt târât în mlaştină, sunt cuprins de un proces de 5   descompunere morală, de o întunecare a conştiinţei ?
Câteodată mă simt umilit, mi-i ruşine de mine, când mă compar nu numai cu Undina, cu sufletul ei cristalin, dar şi cu Moise Roitman, Ion Prestea, Vasile Giurilă sau chiar Grişa Goncev. 10 Aceştia nu cunosc îndoiala, nici zbuciumul sufletesc, această tortură morală în care mă zbat, căutând cărarea vieţii.
Este o superioritate sau, dimpotrivă, dovada unei structuri psihice primitive, care reduce toată viaţa su-15   fletească, faţă de lumea din afară şi de problemele existenţei, aproape la un reflex ?
In fond, în această privinţă, ce deosebire există între Ilenuţa si Verocica ?
Ilenuţa, copil al naturii, cu minte nesofisticată şi 20   inimă candidă, nu cunoaşte nici ea îndoiala.
Fără şovăire, fără zbucium sufletesc, ea păşeşte în viaţă cu fermitate şi siguranţă, chiar cu eroism, tot cu atâta naturaleţă cum şi respiră, doarme şi parcurge tot circuitul proceselor fiziologice. 25 Această structură psihică n-a fost cucerită, nu-i vine ca rezultat al unor chinuri sufleteşti, al unui triumf al cugetului al unei biruinţe asupra pornirilor întunecoase ale firii sale.
Aşa a fost aruncată în lume, cu toate aceste însu-30   şiri din care viaţa ei se desfăşoară cu aceeaşi necesitate de fier cu care corpurile cereşti se mişcă sub impulsiunea legilor de gravitaţiune.
588
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
589
Ea este un copil al naturii, un organism primitiv, pe primele trepte ale evoluţiei umane. Dar Verocica ?
Din înălţimile ei de viaţă morală intensă, nu des-5   crie ea, în fond, acelaşi circuit al vieţii, impus de firea ei de la început, după însuşirile care i-au fost date, pentru care n-a cunoscut sfâşieri sufleteşti, îndoieli,
lupte
cu sine insasi t
Din ziua în care şi-a dat seama de rolul tatălui 10   său, a fost aruncată şi ea în viaţă, ca un bolid care, desprins dintr-o planetă în urma unui cataclism, urmează orbitele dictate de legile naturii.
Şi pentru ce trec eu prin atâtea chinuri, îndoieli şi sfâşieri ?
75 Când mă gândesc la Năpădeni, la Ilenuţa, când caut să mă adâncesc în tainiţele sufletului meu, simt că lutul din mine mă trage la viaţa aceea, pe care o trăieşte mulţimea anonimă, majoritatea covârşitoare a lumii, dominată de instinctul de conservare, de ego-
20 ismul elementar, fără jertfire de sine, pentru că, şi în eroismul său, un suflet ca al Ilenuţei nu se jertfeşte, ci se supune firii sale.
Dar însăşi Verocica, în fond, nu simte altfel. Ea îmi spunea în mijlocul feeriei nopţii aceleia 25   de iunie:
- Un revoluţionar trebuie să fie întotdeauna gata pentru sacrificiul suprem. Nu-i poate fi tolerată fericirea personală, nici dragostea şi poezia. Pentru mine e o uşurare conştiinţa jertfei ce o aduc. 30 Aceste cuvinte sunt încrustate în creierul meu, ca arse cu fierul rosu...
Şi pentru ce mi-a spus ea: „în tine Vania, eu am încredere... ?"
De atunci mă revoltă apăsarea lutului ce-1 simt în mine. Nu pot accepta viaţa care mi se pare că e potri-s vită cu firea mea, în fond, paşnică, blajină, incapabilă de ură, care ar dori să trăiască în pace cu toată lumea şi are oroare de luptă.
Aceste porniri fireşti le descopăr în mine de câte ori îmi fac examenul conştiinţei şi totuşi mă revolt io   împotriva lor.
Acesta, poate, este tot fondul răzvrătirii mele: conştiinţa nu-mi iartă să mă supun îndemnurilor firii mele; cugetul - împotriva firii! - îmi impune datoria de luptă, de jertfă, de eroism.
/5       E o inferioritate ?
Fiziologii ne spun că, în reacţiunile organismului la înrâuririle lumii din afară, scânteia de conştiinţă apare ca un rezultat al lipsei de adaptare a organismului la mediu.
20 Un copil, când învaţă să umble, trebuie conştient să-şi diriguiască mişcările, ca şi omul care se urcă pentru prima oară pe bicicletă. Dar, în urmă, când organismul său e perfect adaptat la necesităţile mersului, toate mişcările lui sunt reflexe inconşti-
25 ente - echilibrul pare tot atât de natural şi străin de voinţă ca şi procesele fiziologice.
Toată îndemânarea tehnică, toată rutina în diferite ramuri de activitate, la urma urmelor, se reduce la reflexe, la procese inconştiente.
30 Un organism perfect adaptat ar fi şi cu desăvârşire inconştient.
590
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
591
Numai un hiatus în adaptare sau o complicaţie, un accident, care cere o readaptare la condiţiile schimbate, necesită intervenţia intelectului sau a conştiinţii.
Toate achiziţiunile gândirii omeneşti, ca şi toate 5 progresele morale sunt fructul căutărilor, al eforturilor şi, deci, al chinurilor, al ezitărilor, al sfâşierilor.
Marile invenţiuni ale ştiinţii, ca şi creaţiunile artei, ca şi religiunile noi sunt izvorâte din lupte şi frământări.
10 Adesea am invidiat seninătatea şi hotărârea cu care îşi duc povara vieţii un Moise Roitman sau un Ion Prestea.
Dar, în faţa lor, se ridică icoana lui Avram Zalkind,
„talmudistul". 15       Acesta stă la răscrucea marilor cărări istorice.
Intr-o direcţie îl îndeamnă înţelepciunea milenară a
Talmudului, iar în alta - filosofia revoluţionară a
lui Karl Marx.
Şi atunci mă întreb, ca bunul Bramin al lui 20   Voltaire: Dacă ar atârna totul numai de actul meu de
voinţă, aş renunţa oare la zbuciumul, la îndoielile
şi la sfâşierile mele pentru seninătatea şi echilibrul
lor sufletesc ?
20 iunie.
25       Am recitit expansiunile mele de adineauri.
Vanitatea omenească, cu multă iscusinţă şi subterfugii, ştie să-şi găsească o satisfacţie.
Desigur, cărarea vieţii aleasă conştient, prin studii, reflecţiune şi gândire, constituie o mare superio-30   ritate morală şi intelectuală.
Dar aceasta înseamnă că numai o convingere care se impune judecăţii şi conştiinţii ca un adevăr necontestat poate da o directivă morală.
Jertfa de sine nu poate fi justificată decât dacă convingerea îţi spune că ea este adusă realmente pentru triumful adevărului, al dreptăţii, pentru biruinţa idealurilor superioare ale vieţii, ca o condiţiune a s progresului.
Dar nu din amor propriu, din mimetism moral, de teama judecăţii altora, adecă, în fond, din laşitate, din lipsă de consistenţă morală!
Am eu această convingere ? io       Din Evanghelie, pe care, în lipsă de cărţi, am citit-o de atâtea ori, răsare icoana lui Christ, care se jertfeşte pentru izbăvirea lumii...
Şi el a avut clipa grozavă de îndoială, când se ruga să treacă pe lângă el cupa suferinţii. 15       Ce creaţiune minunată şi groaznică a sufletului chinuit al unui popor condamnat la rătăcire şi la căutarea izbăvirii!
Pot ajunge eu la convingerea care să-mi impună jertfa de sine ca un act suprem de triumf moral ?...
20       26 iunie.
Am întrerupt pentru mai multe zile acest jurnal, cheltuindu-mi, în aparenţă, vremea în ocupa-ţiuni puerile.
Am bătut în părete prosopul brodat al Ilenuţii. 25       în mijlocul lui, am fixat capul lui Christ cu cununa de spini.
Ilenuţa, ca dorul de viaţă, ca strigătul instinctului de conservare, pe de o parte, şi chemarea la jertfă a Undinii, simbolizată în cununa de spini a lui Christ. 30       între aceşti doi poli oscilează tot timpul sufletul meu.
592
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
593
Ieri am avut întrevederea cu Tania.
Cu toate că o văd la fiecare şapte zile, gândul meu, în cursul lui nesfârşit şi neîntrerupt între Ilenuţa şi Undina, aproape că nu se opreşte asupra Taniei. 5       Şi, fără doar şi poate, ea ocupă un loc mare în viaţa mea.
Ce-mi spune Tania ? Ce reprezintă ea, cu figura ei atât de puţin romantică, silueta ei neformată, cu linii neprecise, faţa rotundă, gura mare, nasul diform, io obrajii adesea inflamaţi ? Ce radiază ochii ei, în care scânteiază întotdeauna atâta voie bună ? Ce răsună în vocea ei insinuantă, cu tot timbrul ei nazal ?
Ea nu-mi cere nimic, nu mă cheamă nicăieri, nu mă îndeamnă niciunde... 75       Şi totuşi...
Nu ştiu dacă Undina îşi aduce aminte de admiraţia candidului băietan pe care 1-a încrucişat odată în viaţă...
Ilenuţa desigur că se gândeşte la mine, cât îi îngăduie viaţa ei de muncă şi griji. Dar ea singură, cu vo-20   inţă, s-a înlăturat pentru totdeauna din calea mea.
Tania, nu mă îndoiesc, se gândeşte mereu, e prezentă totdeauna. Mă simt învăluit de afecţiunea şi îngrijirile ei.
Nu mă cheamă la jertfă, nici nu afirmă triumful 25   forţelor primordiale ale vieţii.
Ea e străină şi de poezia izvorului Tudosiei, întrupată de Ilenuţa, şi de poezia chemării eroice, a cununii de spini, pe care o respiră Undina.
Resemnarea...
jo Viaţa acceptată fără discuţie, ca o necesitate, cu scăderile şi cu nimicurile ei grozave, ca o sarcină care găseşte în sine însăşi justificare şi răsplată.
Ea nu-mi cere nimic, nu mă întreabă nimic, acceptă ca naturale toate exigenţele mele, colindă prin
toate librăriile.în căutarea unei cărţi, pierde ceasuri pentru a-mi pregăti o prăjitură, îmi drege ciorapii, îmi coase nasturii căzuţi, aleargă în toate zilele până la marginea oraşului, unde se află închisoarea mea. 5 Şi în faţa ei nu simt nici o jenă, nu mi-e ruşine de micimile şi urâciunile mele...
în adevăr, ce fiară abjectă şi absurdă este, în fond, şi omul!
2 iulie.
io       Numărul Cinci trece printr-o revoluţie sau, mai bine zis, printr-o furtună.
Alaltăieri, Hans Wagner, jandarmul originar din Tarutino, în ţinutul Ackermanului, a fost arestat. Printr-un accident stupid, neglijenţă izvorâtă din 15   lunga impunitate - o fiţuică cifrată uitată -, rolul lui a fost descoperit şi, după o scurtă supraveghere, a urmat percheziţia generală în închisoare şi arestarea.
Ca printr-o minune, am putut salva creionul meu, dar jurnalul, acest teanc diform de petece de hârtie 20   de toate culorile şi formatele a fost sesizat.
Dumnezeu ştie, dacă, şi când îl voi mai revedea! Dar ceea ce este mai grav, „ochiul" meu de lumină, gaura din scutul ferestrei, a fost descoperită. Şi iată-mă în altă cameră. 25       Ciudat! Nu sunt prea impresionat de acest mic cataclism.
Sunt acum mai interesat de procesul ce se petrece în mine însumi, decât de evenimentele din afară, ce ar putea fi întrezărite prin fereastră. jo       Ceea ce este şi mai grav, nici soarta bietului Hans nu m-a tulburat prea mult.
594
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
595
Aflând despre arestarea lui, prin telegrafia lui Danilov, care mă prevenea să iau măsuri în vederea percheziţiei, primul meu gând n-a fost la dânsul, ci la primejduirea corespondenţii noastre.
i       Iarăşi, biată vită omenească!...
20 iulie.
Tania a reuşit să-mi transmită, cu toate autorizările cuvenite, ultima ei fotografie.
Un chip băieţesc, cu părul tăiat şi mai scurt ca io înainte, „în arici", bustul redus şi plat, strâns într-o bluză cu nasturi până în bărbie - nimeni n-ar putea ghici în această figură o fată de optsprezece ani, în măsură de a juca rolul de „logodnică politică" în faţa autorităţilor închisorii. 75       Biata Tania...
21 iulie.
Am fixat şi în camera mea nouă - numărul şepte-sprezece (!) - fotografia Taniei la părete pe prosopul Ilenuţii, sub capul lui Christ... 20       Biata Tania...
2 noiembrie.
N-am scris de multă vreme. Am citit şi am gândit mult, dar, nu ştiu pentru ce, n-am avut chef să scriu, parcă mi-a fost teamă să dau 25   o formă precisă gândurilor mele.
Dar poate, inconştient, am fost frământat de o aşteptare şi o nădejde.
Era natural, faţă de puţina importanţă a acuzaţiu-nilor ce mi se aduc, ca înainte de iarnă să fie luată hotă-30   rârea în afacerea cercurilor de autoinstrucţie, pentru
că transporturile - după terminologia oficială „în locurile îndepărtate" sau în cele „mai puţin îndepărtate" - nu pot avea loc decât până la căderea omătului în Siberia sau, mai bine zis, până la îngheţul râurilor. 5 Tania ştie că ancheta e isprăvită şi dosarul e trimis la Petersburg.
Paciewici a spus tiotiei Nataliţa, care, cine ştie cum, a parvenit să i se impună, că toată afacerea n-are nici un interes în sine pentru ocârmuire, dar că Ion io Răutu, un tânăr fanatizat şi un temperament pornit, care va fi chemat odată în fruntea unei mari averi, chiar „pentru binele lui" trebuie, pentru o bucată de vreme, să fie izolat şi supravegheat.
Acum, desigur, va trebui să aşteptăm deciziunea / 5   cel puţin până în primăvară.
Dacă nu voi fi eliberat - până acuma cauţiunea oferită de tatăl meu a fost refuzată -, dacă nu voi fi eliberat, am înaintea mea o iarnă întreagă de lucru şi gândire.
20 Citirile şi studiile mele încep să mă intereseze prin ele înşile şi să-mi dea multă satisfacţie.
Pentru ele, parcă mă împac şi cu închisoarea!...
„Legăturile" au fost, după arestarea lui Wagner, mai repede şi mai uşor restabilite decât îmi închipuiam.
25 Curioasă este firea omenească - uşurinţa cu care se expune primejdiei evidente!
După fiecare erupţiune a unui vulcan, lava care inundă satele sau oraşele ajunge temelia unei noi aşezări omeneşti.
30 Acest fenomen, prin sine însuşi, pune problema morală care mă torturează şi din a cărei cauză corespondenţa mea cu lumea din afară lâncezeşte.
5%
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
597
Ce forţă împinge acuma pe Vasiliev să păşească pe urmele lui Wagner ?
Lipsă de imaginaţie ? Indiferenţa în faţa primejdiei ? Răzvrătirea ? Conştiinţa ? Simţul acut al datoriei ? 5       Blăstămată chestiune!...
10 decembrie.
N-am nici o veste despre Zalkind.
M-am gândit acuma la dânsul mai mult decât la oricare altul din vechii prieteni. io       Simt un fel de fior când îmi aduc aminte de ultima noastră convorbire, înainte de plecarea mea la Odessa, când cu crahul lui Marat.
îl preocupa problema raporturilor dintre spirit şi materie, în legătură cu concepţia materialismu-15   lui istoric.
Acuma mi se pare că n-aş putea răspunde cu aceeaşi uşurinţă ca atunci.
Dacă procesele psihice nu sunt decât reflexul proceselor fizice, atunci ce rol efectiv poate avea in-20   telectul şi toată viaţa noastră sufletească ?
Nu mai ţin minte cine a spus că, dacă am cunoaşte toate mişcările atomilor de materie într-un moment dat, am putea şti de mai înainte ziua precisă când, din nou, crucea va lua locul semilunei pe catedrala Sfin-25 tei Sofii din Constantinopol, chiar dacă am ignora toate războaiele şi luptele religioase.
în ultimă analiză, pentru ca o porţiune de materie, un număr de atomi, care au luat consistenţă în forma semilunei de pe acea cupolă, să fie depărtată şi 30 înlocuită de un alt grup de atomi, în formă de cruce, e necesară o serie de mişcări fizice, un joc de puteri pur mecanice, care se transmit în lumea fizică numai ca o serie de ciocniri între atomi, determinate de mişcările si ciocnirile anterioare.
Din punctul de vedere al unui proces fizic, material, nu are nici un rost toată viaţa sufletească: entuziasmul credinţii, eroismul oştilor, geniul generalilor, înţelepciunea bărbaţilor de stat. 5 Cea mai genială idee, din punctul de vedere al mecanismului mondial, nu poate pune în mişcare prin sine însăşi nici un atom de materie. Atomul nu e mişcat decât de un alt atom, materia nu poate fi urnită decât printr-o forţă fizică. io Anume procese fiziologice în creierul nostru, care se reduc la mişcări de atomi, la un pur mecanism, sunt reflectate în sfera psihică ca sentimente, idei, acte de voinţă.
Dar, din punctul de vedere al mecanismului, aci 15   nu sunt decât două procese paralele, fără o înrâurire directă a unuia asupra celuilalt.
De milenii, gândirea omenească se străduieşte în zadar să găsească o legătură cauzală între ambele procese.
20 Dar, într-o formă sau alta, ajunge mereu la concepţia leibnitziană de armonie prestabilită: două mecanisme de ceasornicărie, independente unul de altul, dar sincronizate.
însă atunci, în economia mondială, toate chinu-
25 rile sufleteşti, toate creaţiunile geniului omenesc nu sunt decât un lux inutil de arabescuri, fără nici o valoare intrinsecă.
24 decembrie.
Din nou, ajunul Crăciunului, la închisoare! 30       Mă gândesc că, în zilele acestea de iarnă, cam o treime din omenire trece prin emoţiuni, în exaltare religioasă.
Arabescuri...
598 C. STERE
Tania mi-a adus iarăşi turte dulci muiate în lapte de mac.
Cum de n-am ghicit din anul trecut că ea este misterioasa „logodnică" ? 5       Astăzi ea părea mai solemnă şi mai înduioşată ca de obicei. Mi-a vorbit despre planurile ei, după terminarea şcoalei de moaşe şi subchirurgi din Odessa.
Legea stupidă, care cere ca orice cetăţean rus să nu poată călători sau chiar trăi fără paşaport în altă 10   parte decât în locul de naştere, nu îngăduie să fie eliberat paşaportul unei femei fără autorizaţia tatălui sau, dacă e măritată, a bărbatului.
Gheorghe Gavrilovici Lungu nu pare dispus să acorde acest paşaport fiicei sale, după terminarea 15 şcoalei.
Biata Tania...
Arabescuri?...
Problema raporturilor dintre procesele fizice şi psihice nu mă lasă să mă gândesc la altceva. 20       Mi se pare că de ea atârnă problema răspunderii individuale, ca şi toată problema morală.
Am citit cu multă atenţiune, pot spune cu nădejde şi teamă, Istoria materialismului de F.A. Lange. Bietul om, îngrozit de deducţiunile logice din con-25   cepţia materialistă, întreprinde o lungă călătorie prin labirintul doctrinelor filosofice, de la Democrit şi Aristip până la savanţii şi cugetătorii contemporani.
Dar n-am putut găsi la el răspunsul la întrebările care mă chinuiesc. 30 El nici nu are curajul de a vedea, împreună cu Hegel, în lumea materială un simplu proces de realizare a spiritului şi îi e groază de operaţia lui Karl Marx, care a răsturnat cu fundul în sus doctrina
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 599
hegeliană şi care, în toate creaţiunile „spiritului", vede o simplă emanaţiune, o „suprastructură" a procesului material.
Şi, în concluziune, „Herr Professor" îşi trădează 5 motivul intim al nesfârşitelor sale peregrinări printre doctrinele metafizice: „Nu e decât un singur mijloc - scrie el - de a preveni alternativa erupţiunii revoluţionare şi a pieirii culturii sau a sumbrei stagnări ; dar mijlocul acesta nu constă în tunurile îndrep-
w tate împotriva socialiştilor şi a democraţilor; el constă numai şi exclusiv, în răsturnarea la timp a materialismului şi în suprimarea antagonismelor pricinuite de ruptura dintre oamenii culţi şi popor... Idei şi sacrificii pot salva încă civilizaţia şi deturna dru-
15 mul care duce la o revoluţie distrugătoare spre calea reformelor binefăcătoare..."
Dar cum poate fi înlăturat, Doamne, antagonismul izvorât din însăşi structura societăţii, ca rezultat al unui lung proces istoric ?
20 De unde se pot naşte ideile şi ce poate impune sacrificiile care ar stăvili puhoiul forţelor elementare care duc la revoluţie ?
Lange presupune rezolvită problema metafizică pe care nici nu îndrăzneşte s-o pună categoric.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
601
Cap.X
COMPLOTUL
Pe când Ion Răutu se exercita în aceste consi-deraţiuni filosofice, Tania Lungu, ieşind de la întrevezi   dere, alerga, în bătaia vântului dinspre mare, cu capul înfundat între umeri, pe străzile îngheţate ale Odessei.
Cu fruntea încruntată, fără să privească în lături, ea nu se opri decât în piaţa de lângă catedrală.
Pe peronul staţiunii de tramvai, pe linia care duce W   la „Fontan", ea stătu mai multă vreme în ezitare.
Apoi, hotărât, ducându-şi cu gestul obişnuit batista la nas, sări în vagonul de tramvai, unde rămase tot timpul înghemuită într-un colţ, ca un copilaş slăbuţ în paltonaşul ei negru, prea uşor pentru vânturi rile îngheţate ale Odessei, cu căciulită de astrahan trasă totuşi ştrengăreşte pe o ureche.
Când tramvaiul se opri lângă vila soţilor Varnavin, la „Fontan", Tania Lungu, hotărâtă, sună la uşă. Natalia Chirilovna, stabilită pentru sărbători la 20   Odessa, o primi cu cordialitatea-i obişnuită:
- Ce gând bun ai avut, dragă Tania! Adineauri chiar i-am spus lui Varnavin că ar trebui să treacă pe la tine să petrecem ajunul împreună... Ia vino încoace să te văd! - încheie ea sărutând pe Tania pe 25   ambii obraji.
Anii au lăsat puţine urme asupra Nataliţii.
La cincizeci de ani, ea era poate ceva mai planturoasă ca în tinereţă, blondul părului arăta mai deschis, dar ochii albaştri erau tot tineri şi vii, vocea tot adâncă şi duioasă, faţa tot tânără şi netedă, respirând 5   aceeaşi bucurie de viaţă şi aceeaşi cordialitate.
- Serioja, Serioja! - strigă ea trepidând în felul ei. Vino repede încoace să vezi ce musafir drăguţ avem! Domnişoara Tania, cogeamite logodnică... ha-ha-ha! Cum v-aţi logodit voi, dragii mei, cruzi copilaşi... cu
io   caş la gură... Şi Vania, al dracului ştrengar, nu s-a trădat cu nici un cuvânt... şi eu l-am bănuit cu totul în altă direcţie... Vino aici, dragă, să stăm de vorbă până ce ni se va servi ceaiul... Serioja, îngrijeşte-te de ceai! Imensul şi docilul Serghei Semionovici Varnavin,
15 vădit stăpânit de acelaşi sentiment de admiraţie şi dragoste pentru soţia lui, se consacră supus grijilor de gospodărie.
- Vino aici, Taniuşa... Ia loc aici pe canapea lângă mine... Nu mă pot deprinde cu ideea că eşti
20 fată mare şi logodită... Şi nimeni n-ar crede că piciul ista e pe cale să ajungă candidat la tronul Smaragdei Theodorovna, în judeţul S***. Vai de mine! Nici nu îndrăznesc să-i vorbesc de această perspectivă... Ha-ha! Dar sunteţi încă prea tineri şi trebuie să mai
25 treacă multă apă pe Nistru, lângă Năpădeni, până norodul, acolo, îşi va vedea noua lui stăpână.
Tania, foarte jenată şi confuză, se aşeză pe canapea, încovoiată, cu capul plecat înainte, cu manile, în care îşi întortochea batista, pe genunchi.
30 Ea nu îndrăznea să întrerupă expansiunile Nataliei Chirilovna. Abia de vreo două-trei ori îşi aruncă sfios spre ea o privire imploratoare. Aproape înlăcrimată şi mai roşie ca oricând, dânsa doar tuşea uşor în încercarea de a opri curentul de ipoteze al Nataliţei.
602
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
603
- Dar sper că nebunul de Vania nu vrea să facă nuntă îndată după ce va ieşi din închisoare. Ştiu că nu mai are multă vreme de stat. Trebuie întâi să-şi isprăvească universitatea, altfel Smaragda Theodorovna
5 nu va consimţi pentru nimic în lume... Nici moş Iorgu nu va putea face nimic în această privinţă... Ce spune Vania ?
- El... El... Vania, nu spune nimic, nici nu se gândeşte la căsătorie - rosti, în sfârşit, timid, Tania, dân-
w   du-şi o lovitură cu nodul batistei în vârful nasului.
- Cum nu se gândeşte ? De ce atunci v-aţi logodit ? - întrebă mirată Nataliţa, plesnind din mâni.
- Nu suntem logodiţi... e o ficţiune... Numai ca să-1 pot vedea şi să îngrijesc de el... Vania nici n-a
li   ştiut, până ce nu mi s-a dat voie să-1 văd, că eu i-am servit ca logodnică...
- A! a-aaa!... - abia putu face Nataliţa de uimire. Serghei Semionovici Varnavin se poticni, scăpă
linguriţa jos, se plecă repede s-o prindă, răsturnă un 20   scaun vărsând paharul cu ceai abia turnat şi se opri nemişcat, în loc, terorizat.
- Ce faci, Serioja ? Ce urs eşti! - ridică puţin vocea ei cristalină Nataliţa.
Emoţionată, ea apucă paharul şi începu să ser-25   vească ea însăşi ceai Taniei.
Aceasta, cu buzele strânse, îşi frământă batista, fără să şteargă lacrima groasă, care se lăţea între nas şi faţa inflamată.
- Nu e nimic!... Câte bucăţele de zahăr vrei? 30   Serioja, să ne laşi singure... Fetiţă dragă, - îmbrăţişa
ea pe Tania - eu nu înţeleg nimic... Cum ai venit la Odessa, cum s-au făcut lucrurile acestea?... Vorbeşte-mi deschis, ca unei mame... Nu mai ştiu pentru
ce te fereai de mine... Eu văd, înţeleg - sunt femeie -că eşti nenorocită... Ce-i dragă, cu tine ?
Trupşorul întreg al Taniei aproape dispăru în braţele Nataliţii. Ea plânse, înfundat, în tăcere, 5   multă vreme, înainte de a-şi începe spovedania:
- Tiotia Nataliţa, eu aproape nu-mi aduc aminte de vremea când nu l-am cunoscut pe Vania... De copil mi-a fost mai drag ca fratele şi a fost întotdeauna foarte drăguţ şi bun... Dar el nu trăieşte pentru
io sine... Totdeauna i se pare că e vinovat de ceva şi că orice bucurie e păcat... Şi pe mine aproape nu mă băga în seamă... Eu nu înţeleg prea mult scrupulele şi aspiraţiunile lui... Ştiu - toată lumea ştie, şi dumneata ştii - că e o inteligenţă superioară, un suflet
15 nobil; dar ştii şi de viaţa lui în familie... Nimeni nu s-a prea îngrijit de el... Nici el nu se poate îngriji... Când a fost arestat şi dus la Odessa, m-am gândit -cu toate că moş Iorgu îl iubeşte, dar e slab şi străin în lumea aceasta - că Vania e ca şi un copil părăsit...
20 Atunci i-am spus tatii, după ce-am fost dată afară din liceu, că vreau să mă înscriu la şcoala de moaşe şi subchirurgi de aici... Am venit şi am făcut, sub nume de logodnică, tot ce am putut spre a-i îndulci puţin viaţa la închisoare, ca să nu se simtă singur pe
25   lume... Şi acum...
Plânsul a tăiat vorba Taniei. Natalia Chirilovna nu-şi putu nici ea stăpâni plânsul şi mângâie căpşorul acesta tuns băieţeşte în arici:
30       - Şi acum ?... - întrebă ea. II iubeşti ?...
Tania îşi ascunse şi mai adânc faţa pe pieptul acest cald şi mângâietor:
- II iubesc! - abia şopti ea.
- Şi el ?
604
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
605
- Şi el... nu ştie nimic... nici nu se gândeşte la mine!...
Natalia Chirilovna strânse cu şi mai multă putere la piept pe sărmanul copil, neştiind ce să spună 5   şi cum să-1 consoleze.
- Şi acum, draga mea, ce va fi ?... - întrebă ea, în sfârşit. Precum îl cunosc eu pe Vania, romantismul lui e altul... Nu ştiu dacă-i vei putea câştiga inima... E şi el încă un copil şi, desigur, e departe de a fi ma-
10 tur pentru a se lega... Noi, femeile, suntem, în această privinţă, mai precoce...
Nataliţa, cu inima strânsă de compătimire, privea faţa plânsă a Taniei, pe care lacrimile şi emoţiu-nea nu o făceau mai frumoasă.
15 Aceasta, însă, cu o sforţare de voinţă, îşi birui emoţia şi timiditatea şi începu hotărât să-şi şi spună gândul intim şi să-şi lămurească scopul care a adus-o la vila din „Fontan";
- Tiotia Nataliţa, dragă, ai spus că sunt un co-20   pil... dar m-am gândit mult şi să crezi că nu sunt nici
nebună, nici egoistă. Ştiu că Vania nu mă iubeşte... Nu mă va iubi niciodată, nu mă poate iubi... Ştiu că nu sunt o femeie la care să poată visa el... Dar dumneata nu-1 cunoşti, nu-i cunoşti sufletul... Eu văd că
25 el se prăpădeşte... Acum se chinuieşte mai mult ca oricând... şi... nu va trăi mult. Se crede dator să se jertfească, să-şi ispăşească conştiinţa de vină - Dumnezeu ştie ce vină! Eu nu înţeleg... dar văd, ştiu. Pentru dânsul, deportarea în Siberia va fi o mântuire,
30 dacă va avea pe cineva lângă el. Aici... - un spasm stinse vocea Taniei, care era şi mai mişcătoare prin timbrul ei, de obicei, puţin armonios - sfârşitul lui va fi grabnic şi grozav... Dar şi acolo... Eu nu mă gândesc la mine, nu-i cer dragoste, dar aş fi fericită
să-i uşurez viaţa şi dacă nu-i voi putea da bucurie... cel puţin să-i dau îngrijirile de care va avea atâta nevoie... îngrijirile de soră, de mamă... Şi dacă va avea noroc... va fi liber... Eu voi pleca din calea lui... 5 - Doamne! Doamne! - exclamă, tulburată şi aproape revoltată, Nataliţa. Ce trece prin capul copiilor iştia! Dar cum s-ar putea una ca aceasta, dacă spui că Vania nu te iubeşte şi nici nu bănuieşte nimic, şi chiar logodna voastră este o ficţiune! Cum
io crezi că el ar accepta jertfa ta, când, şi pe el, căsătoria fără dragoste, la vrâsta aceasta, nu-1 poate ispiti...
- îţi spun că nu-1 cunoşti, tiotia Nataliţa - rosti surd Tania în răspuns. Desigur, el n-ar primi niciodată o jertfă din parte-mi, dar, cu ideile lui, căsăto-
15 ria nu-i nimic: o ceremonie lipsită de orice înţeles... Eu i-am şi spus astăzi că tata nu vrea să-mi dea paşaportul după ce-mi voi isprăvi şcoala. El nu se va socoti în drept să-mi refuze acest serviciu, ca să-mi poată da el paşaportul... în orice caz, nu va fi nevoie
20 să-i cer căsătoria, dacă nu va fi deportat în Siberia... Mai departe, când va fi acolo, nenorocit şi singur, vom vedea... Dumneata, Tiotia Nataliţa, m-ai putea ajuta... nu pentru mine... pentru Vania... Şi-i poţi vorbi altfel... Te va crede... şi... gândeşte-te: cu felul
25 lui... şi cum stă cu ai săi... ce-1 poate aştepta, chiar dacă va putea rezista... şi ce nebunie i-ar putea veni în cap, când se va simţi părăsit de toată lumea, în grozăviile surghiunului ?...
Nataliţa, înduioşată, şterse cu batista ei dante-
30   lată ochii plânşi ai Taniei şi o sărută cu drag.
Pactul a fost încheiat.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
607
Cap. XI
IAR JURNALUL LUI ION RĂUTU
26 decembrie.
Azi, pe neaşteptate, am avut o întrevedere cu tata. 5       Ce misterios este, în fond, sentimentul de iubire... Desigur, tata nu mă poate înţelege. Pentru dânsul, eu zdruncin înseşi temeliile ordinei mondiale şi comit un sacrilegiu chiar prin felul meu de a fi. Nimic nu ne leagă, afară de filiaţiunea organică. io       E un instinct animal ?
Ar fi mai normal ca acesta să existe între mamă şi copil.
Totuşi, nu mă pot îndoi de afecţiunea lui reală şi adâncă, ce-i impune chiar o abnegaţiune până şi în 15   ce priveşte demnitatea şi autoritatea părintească, aşa cum le înţelege el.
E straniu că şi în mine simt că se ridică ca un val cald şi adânc când îl văd!
îmi inspiră mai mult chiar decât milă... 20 El poate fi considerat ca un simbol al omenirii întregi, al lutului care o leagă cu restul firii, până la obârşia inorganică, până la clipa în care s-a născut o plăpândă flacără a conştiinţei, neputincioasă şi veşnic ameninţată de stingere, în sânul întunericului 25   mort al jocului de forţe mecanice.
Bietul om aproape nici nu putea articula ce simte:
- Măi băiete... măi băiete... ce mai faci ? - mi-a repetat el de mai multe ori. Iată-mă, am venit... mama e dusă la Kiev la Maşa... şi eu am venit aici...
5 apoi mă duc şi eu acolo... Şi tu ce mai faci... Iată-mă, am venit... şi diseară pornesc la Kiev... la mama... Poate-ţi mai trebuie ceva aici... să cumpăr... ţi-am adus o ladă cu pere şi mere de la noi, din Năpădeni... Şi biata Irina a fiert, anume pentru tine, cum îţi place,
io dulceaţă din cireşi amare... şi de nuci verzi... Ea ţine grozav la tine... îi roabă credincioasă... Dar poate-ţi trebuie ceva... Mi-a spus Nataliţa că vrea să vie şi ea să te vadă... îi las parale, să ştii... Că eu plec diseară la Kiev, unde mă aşteaptă mama cu Maşa...
15 Nici nu înregistrez răspunsurile mele, care nu aveau mai multă coerenţă şi înţeles...
- Să trăieşti, măi băiete... amu mă duc... Nataliţa are să-ţi cumpere ce trebuie... Că eu diseară pornesc la Kiev... la mama... - încheie bătrânul, înăbuşindu-şi
20   emoţia, şi dispăru.
Un biet moldovan incult, care toată viaţa n-a ieşit din vizuina lui din Năpădeni.
Dar, mă gândesc, un cugetător şi un savant dintr-o mare ţară civilizată a Apusului, cum este M. Guyau, 25   care şi-a cristalizat în versuri filosofia vieţii, nu întrupează, în fond, aceeaşi concepţie a lumii şi a existenţii ?
Am citit zilele acestea, aproape cu spaimă şi, în acelaşi timp, cu o adâncă înduioşare, volumul lui Guyau: Vers d'un Philosophe. 30 Am fost înduioşat de biata plantă omenească, a cărei rătăcire prin labirintul misterelor firii o reflectează, de pe culmile gândirii omeneşti, aceste pagini cenuşii.
608
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
609
70
M-am simţit prins de spaimă la îndrăzneala incomensurabilă de a încerca măcar să găsesc ieşire din acest labirint.
Ieşire
Dar măcar să înţeleg, să presimt adevărul... Guyau, însă, parcă este speriat de însăşi ipoteza adevărului.
Pentru el, parcă numai amăgirea de sine face cu putinţă viaţa!
Zgâriasem şi eu, un moment, pe păreţii celulei mele versurile sale:
Divinite nouvelle, illusion benie, Ne mefuis doric jamais, jette au loin dans ma vie L'erreur, comme un rayon, d'ou jaillira l'espoir. is   Cesser de se tromper, ce ne seraitplus vivre...
Această invocaţiune poetică a iluziunei şi eroarei, filosoful o justifică şi o întemeiază pe silogisme rimate:
L'erreur, de toutesparts m'enveloppe, m'enserre: Vouloir, illusion! Aimer, illusion! (... O!...)
20   Rien d'absolument vrai: cette simple action Defixer un objet le grossit et l'alt ere, Regarder c'est deja ne plus bien voir, du moins Cest cesser de tout voir; projeter la lumiere Sur un point, c'est voiler, trahir les autres points.
25   Nous vivons enfermes dans notre etroite sphere, Elle nous semble tout, nous y sommes heureux: Oh meurt notre horizon, semblent mourir les cieux.
Fericiţi! A!...
Fericire de cârtiţă, nu, de clapon!...
30       Natural, Guyau ajunge să absolve lumea şi viaţa de toate ororile, de toate monstruozităţile:
Je me dis: - Nul ne sait, nuln'a voulu mes maux: S'il est des malhereux, iln'estpas de bourreaux, Et c'est innocemment que la nature tue. Je vous absous, soleil, espace, ciel profond, 5   Etoiles qui glissez, palpitant dans la nue!... Ces grands etres muets ne savent ce qu'ils font...
E foarte generos domnul filosof cu soarele, spaţiul, stelele, când le iartă pentru că nu ştiu ce fac...
Dar ştie oare ce face omul, acest bulgăr de ţărână io supus aceloraşi forţe mecanice, obscure ca şi bulgării stelari... ?
Numai că, din nenorocire, ca un reflex înşelător, fără nici un efect perceptibil, acest bulgăre e însufleţit de sentimente şi gândiri. 15 Voinţa şi iubirea sunt o iluzie! Numai eroarea şi înşelăciunea de sine pot da vreo nădejde: Cesser de se tromper, ce ne ser ait plus vivre!
Dar dacă omul îşi dă seama de eroare, ce nădejde mai poate avea ? 20       Dar dacă nu îşi dă seama, atunci nădejdea izvorăşte din credinţa lui în adevăr!
In cazul acesta, el nu poate renunţa la căutarea adevărului şi nici nu-şi poate porunci - fiindcă ar fi în zadar - să ia conştient eroarea drept adevăr.
25 Dar eu cum pot găsi adevărul, care să-mi lumineze cărarea vieţii, să-mi lămurească povara şi datoria vieţii ?
Această maculatură rimată, aceste scânceli de molusc1 ale poetului filosof ?...
1 Neologism preluat cu forma lui originară, de subst. mase. (din rusă, germană, franceză) (n.ed.).
610
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
611
Prins de furie, am aruncat strachina de borş cu curechi, ce-mi fusese servit tocmai atunci, în părete, pe bietele mele „graffiti" cu secreţiunile poetico-fi-losofice ale acestui candidat la academie. 5 A rămas numai o pată murdară, cu miros acru şi greţos de varză murată.
Boierul de la Năpădeni, ca şi mulţimea celor care nu se screm în exerciţii filosofice, rimate sau nerimate, cel puţin nu se strâmbă, nu gesticulează cu graţie îna-10   intea oglinzii, ia viaţa aşa cum i-a fost dată, cu credinţele moştenite şi cu normele de conduită fixate.
PfuiL.
Şi totuşi...
1 ianuarie.
15       Aseară, Danilov ne-a semnalat mesajul:
- Tovarăşi, să consacram seara aceasta amintirii
lui Andrei Rechinul. S-a împlinit un an de la revolta
noastră şi de la gestul lui de sacrificiu.
Un suflu glacial trecu prin toată închisoarea. 20       O tăcere apăsată şi sinistră domina toate celulele. Numai Maurul, care, nevinovat, declanşase toată
tragedia de acum un an, cine ştie prin ce mister de
asociaţii oculte, ne cutremură cu urlete mai grozave
ca oricând.
25       Dar, de astă dată, autorităţile nu rămaseră ne-păsătoare.
Am auzit sau, mai bine zis, am simţit, alergături prin coridor; paznicii, Ţigănaş, Arbatov se agitau între celula numărul şapte şi cancelaria direcţiei; apoi 30   apăru şi doctorul Vatruhin, urmat de infirmierii săi.
Ne-am putut da seama cu toţii cu ce greutate calmantele au reuşit, în sfârşit, să biruiască agitaţia şi irascibilitatea Maurului.
Sunt stăpânit de amintiri.
Mă simt, foarte ciudat, parcă imaterializat, în afară de legile care cârmuiesc timpul şi spaţiul. Trăiesc, nu acum, ci clipă cu clipă zilele grozave de 5   acum un an.
Parcă a fost un vis că acele clipe au trecut sau, poate, a fost un vis că au fost trăite odată.
Irezistibil, cu o intensitate şi fidelitate diabolică, din abisul uitării răsar icoane din acele zile, atât de vii, io   încât nu mai ştiu dacă e halucinaţie sau realitate...
Dar ce e vis şi ce e realitate, în viaţa omenească ?
Dacă au dreptate ştiinţa şi filosofia modernă, şi procesele psihice sunt simple reflexe, o iluzie: Vouloir, illusion! Aimer, illusion!...
15       Dar suferinţa, vai! Ce groaznică realitate!...
Cine ştie ce ciocniri de atomi, curente de energii mecanice au determinat dispariţia acelui conglomerat de materie care a fost sărmanul şi eroicul Andrei Rechinul...
20 Dar ceasurile de zbucium, nopţile de insomnie, între nădejde şi desperare, trăite în acea lungă, nesfârşită agonie de cincisprezece zile ?...
Reflexe ?...
De ce erau necesare aceste „reflexe", aceste ilu-25   ziuni de voinţă, de revoltă, de iubire şi de nădejdi ? Iluziuni ?
Dar dacă aceste iluziuni pot da naştere unor su-f erinţi negrăite, - vai! - atât de reale f
La anunţarea de către Ţigănaş a întrevederii cu 30   Tania, mi-a fost greu să mă desprind de aceste gânduri.
612
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
613
Simţeam că nu-i pot spune nimic din ce mă frământă şi nu numai din cauza asistenţii lui Ţigănaş.
Când o văzui intrând, cu faţa învineţită de ger, mă surprinse aspectul ei, coafura ei nouă, cu părul fri-5   zat în bucle mărunte ca la mieluşeii din iconiţele catolice. Mă privea galeş, cu ochii ei de migdale zaharisite, şi, cu o mină cochetă, îşi strecura mierea pe nas:
- Să trăieşti, dragă Vania, ani mulţi şi fericiţi! îţi urez realizarea în anul acesta a tuturor dorinţelor şi
10 sper că în curând vei fi liber şi vei duce între ai tăi, cu noi toţi împreună, o viaţă frumoasă şi veselă.
- Şi toate aceste dulcegării - nu mi-am putut stăpâni izbucnirea brutală - toate aceste dulcegării, pentru o zi care nu se deosebeşte cu nimic de cea de
15 ieri ? Sau poate pentru că pământul se învârteşte ? Vă mulţumesc, gentilă domnişoară, pentru urările dumneavoastră şi nădăjduiesc, de asemenea, că vă veţi vedea realizate cele mai tainice visuri...
Tania gemu ca sub o lovitură de măciucă. Ochii 20   ei căprii mă fixau spăriaţi şi înlăcrămaţi. Cu un gest nervos, ea îşi duse batista la nas şi îşi astupă gura, ca şi cum ar fi voit să oprească un spasm de plâns.
Mă simţii grozav de nenorocit, dar venea atât de departe de lumea de amintiri care mă covârşea şi mă 25   stăpânea, ne despărţeau depărtări mai mari decât spaţiile interstelare, cum spunea Undina.
O tăcere penibilă ne ţinu faţă în faţă, fără mişcare, câteva minute.
Ţigănaş îşi arunca mirat ochii lucioşi de la unul 30   la altul, netezindu-şi mustaţa.
- Dragă Tania! - reuşii eu, în sfârşit, să îngăimez. Să mă ierţi, nu mă simt bine. Tocmai acum un an s-a întâmplat aici o mare nenorocire...
Ţigănaş se înţepeni îndată şi se răsti, sfredelin-du-mă cu privirea lui încruntată:
- Domnule Răutu, conversaţiile în afară de interese personale sunt oprite! 5 - Fii sănătos, dragă Vania! Am să viu peste o săptămână. Mi-a spus şi tiotia Nataliţa că vrea să te vadă... Nu ştiu dacă va căpăta în curând autorizaţia - îmi aruncă Tania, cu tristeţă, şi plecă.
Ah! iarăşi, ce brută este omul! io       Dar nu pot, nu pot... Mă simt că parcă mă trage la fund, în mlaştină.
Arabescuri ?... Reflexe ?... Iluziuni ?...
Lutul!...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
615
Cap. XII
MISIUNEA TANIEI
Părăsind sala de întâlnire, Tania se opri un moment în capul scării, în încercări zadarnice de a-şi stă-5   pâni emoţiunea.
Batista cu care îşi astupa gura nu putea opri izbucnirea de plâns.
Numai după ce reuşi să-şi stăpânească lacrimile şi-şi şterse obrajii umezi şi inflamaţi, ea se coborî 10 hotărâtă.
în stradă, lângă portiţă, o aştepta Bella Ghitis, tropotind pe loc de frig. Bărbia ei lungă şi ascuţită accentua expresia de curiozitate, pe care o respirau ochii ei suri şi până şi buclele rebele de păr castaniu, prins 15   sub o căciulită cochetă de biber.
- I-ai vorbit ? Ce ţi-a spus ? - întrebă ea îndată ce o zări pe Tania.
- Nici n-am deschis gura, - răspunse Tania cu o voce surdă - suntem nişte proaste şi chiar ticăloase.
20 Am uitat că a trecut tocmai un an de când Andrei Rechinul 1-a ucis pe Bielobrâsov şi îşi aştepta moartea. Bietul Vania, cu sufletul lui aşa de bun şi delicat, trăieşte acuma sub stăpânirea acestor amintiri şi hop! şi eu cu dulcegăriile mele de duduie de muslină...
25       Tania, până acasă, nu mai spuse nici un cuvânt.
Adânc zdruncinată şi frământată de gândurile ei, simţea că nu-şi poate dezvăli nimănui sufletul şi, în orice caz, nu Bellei Ghitis, fire epicureană şi dominatoare.
Acasă, ea se îndreptă deodată spre oglindă şi, o 5 bucată de vreme, se privi cu băgare de seamă. Apoi, îşi trânti cu furie căciulită în lături şi, apucând o perie, începu să-şi defrizeze părul...
Bella Ghitis se uita la ea, uimită, dar nu îndrăzni să spună nici un cuvânt.
io       Tania se supusese din nou unui sever examen de conştiinţă.
Ea ştia că Bella Ghitis nu poate crede motivele care o îndeamnă. Nici chiar Nataliţa Varnavin nu poate crede în spiritul de jertfă, devotamentul străin de 15   orice substrat egoist, care o mână.
In zadar ar fi orice încercare de a face şi pe Vania să o înţeleagă.
Desigur, Vania e foarte inteligent, gândeşte mult, cu toate acestea, ciudat, ea, Tania, fără mintea şi cul-20 tura lui şi mai tânără decât el, se simte animată de sentimente materne faţă de dânsul, ca faţă de un copil expus tuturor primejdiilor din cauza naivităţii sale şi a lipsei sale de cunoştinţă a oamenilor.
El singur merge spre pieire, nimic nu-1 poate 25   opri în calea lui spre Golgota.
De fapt, el nu are mamă, fiind străin în familia lui.
Ea, Tania, nu-1 va părăsi, nu-1 va părăsi chiar împotriva lui însuşi şi în ciuda tuturor. Acesta e rostul ei, misiunea ei. 30 Mai hotărâtă ca oricând, ea îşi elabora cu preci-ziune şi detalii planul de acţiune, pentru care nădăjduia şi sprijinul Nataliei Chirilovna Varnavin.
616
C. STERE
Desigur, tiotia Nataliţa vede în ea numai o gâsculiţă amorezată, o fată săracă şi urâtă, fără altă şansă de a pune mâna pe un băiat deştept, de familie bună şi cu mari speranţe. 5 Totuşi, din dragoste pentru Vania, spre a-1 feri de deznădejdile surghiunului, în viaţa înnourată printre gheţurile Siberiei, ea nu-şi va refuza sprijinul.
Să creadă ce vor voi şi Bella Ghitis, şi tiotia Nataliţa, şi bătrânul Răutu, şi chiar însuşi Vania, ea, Tania 10 Lungu, se resemnează la toate bănuielile şi la toate umilinţele, ea îşi va îndeplini misiunea dată de soartă şi îşi va găsi răsplata în ultimele gânduri ale lui Vania, la ea, în ceasul fatal de care dânsa n-are nici o nădejde să-1 ferească.
15       Acum însă mai trebuie amânată intervenţia tiotii Nataliţa până la un moment mai prielnic.
Cap. XIII
TOT JURNALUL LUI ION RĂUTU 6 ianuarie.
Astăzi, Andrei Rechinul e condamnat la moarte. 5 Tăcerea lugubră a închisorii e tăiată în fiecare seară numai de urletele şi mai fioroase, şi mai lugubre ale Maurului.
Ah, ce tortură!...
15 ianuarie.
io în lumina fumurie a dimineţii, pe fondul roşcat al zidului ulcerat de mucegai, se taie silueta neagră a vârfului de spânzurătoare.
Ştreangul încordat vibrează, apoi rămâne rigid... şi rupt, aruncat în sus, se încolăceşte în jurul bârnei 15 negre...
Doamne!...
22 martie.
Sărmanul meu jurnal !...
De mai bine de două luni n-am mai pus mâna pe el. 20       Recitindu-1, aproape nu mă recunosc.
Ce naivă şi absurdă năzuinţă de a schimba temeliile creaţiunei, de a revoluţiona legile naturii !...
Sunt un biet atom aruncat în spaţiu şi-mi descriu orbita cu iluziunea liberei voinţi şi a scopurilor urmărite.
618
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
619
îmi aduc aminte că Auguste Comte spune undeva că, dacă piatra aruncată în aer ar avea conştiinţă, ar crede că, în căderea ei după legile gravitaţiunii, săvârşeşte un act de liberă voinţă şi realizează un scop!
5       Şi ce-i, în fond, conştiinţa noastră - decât o clipă de licărire luminoasă între două abisuri de beznă ?
Şi ce prezumţiune nebună ca, în această clipă, în acea ţâşnire, tremurare de viaţă între două prăpăstii negre de nefire, să dictăm legi infinitului! io       Sărmani atomi suntem cu toţii, ne îndeplinim destinul înainte de a ne stinge în neant... Pietre ale lui Auguste Comte... Nirvana!...
în ea s-au şi topit Marat, Alexandru Levi, Petea 15   Stan şi... Andrei Rechinul. Iar Undina, Undina...
Undina!!...
Oricum ar fi rezolvată problema raporturilor dintre spirit şi materie, determinismul rămâne ca lege a vie-20   ţii şi a naturii, ca un adevăr ştiinţific şi necontestat.
Şi determinismul exclude liberul arbitru, libertate de voinţă.
Dacă, pentru un fiziolog, conştiinţa apare numai ca dovada lipsei de adaptare a organismului faţă 25   de mediul înconjurător, mecanismul însuşi al adaptării nu lasă loc pentru libertatea de voinţă.
Dar şi psihologii ajung, chiar din punctul de vedere al procesului pur psihic, la aceeaşi concluziune. M-a impresionat foarte mult lucrarea profesorului 30   Liebermeister despre funcţiunile psihice inferioare.
Pentru el, însemnătatea covârşitoare în viaţa sufletească o au tocmai funcţiunile inferioare, care sunt în afară de sfera conştiinţii - instincte, năzuinţi nedesluşite:
5 „Toate afectele şi pasiunile, - scrie el - care nu sunt supuse controlului judecăţii, aparţin sferei de funcţiuni psihice inferioare. Dar ele cuprind tocmai şi laturile cele mai preţioase şi mai nobile ale firii omeneşti: compătimirea, simpatia, recunoştinţa,
io dragostea de adevăr, sentimentul onoarei, curajul, sentimentul datoriei, de jertfire de sine, amorul patriei. Toate aceste însuşiri individuale, fără de care nu pot fi închipuite societatea şi statul, intră în sfera instinctului (Gemuth) şi niciodată nu pot fi căpă-
13 tate printr-un efort intelectual. Astfel, forţa motrice principală a activităţii omeneşti aparţine sferei de funcţiuni psihice inferioare..."
Dar atunci, ce valoare au toate elucubraţiile asupra răspunderii morale ?
Dacă factorul principal al vieţii sufleteşti, pe care 20 se zideşte toată viaţa socială, constituie o funcţiune psihică inferioară şi se află în afară de conştiinţă, omul rămâne o jucărie a forţelor oarbe, ca şi, în sfera fizică, orice masă de materie.
Nu e de mirare că şi un adversar atât de hotărât al 25 materialismului, idealistul FA. Lange, ajunge la constatarea că până şi creştinismul, care se afirmase la începuturile sale ca religiunea celor umili şi oprimaţi, prin „dialectica istoriei", a ajuns religia favorită a acelor elemente sociale care văd în exploatare şi opresi-30   une o instituţie divină.
620
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
621
Şi când priveşti rezultatele celor aproape două milenii de propagandă a învăţăturilor lui Christ!
Aceeaşi fatalitate pare să urmărească toate aspiraţiunile idealiste ale omenirii. 5       Karl Marx, în Manifestul comunist, vorbeşte despre rolul revoluţionar al burgheziei, despre marea ei misiune istorică.
Dar, vai, în Rusia, burghezia e slugarnică şi cea mai sigură chezăşie pentru obscurantism şi opresiune.
10 Mihailovski explică acest lamentabil fenomen prin faptul că esenţa burgheziei e tendinţa de acaparare a mijloacelor de producţie. Când, pentru realizarea acestei tendinţe, sunt mai prielnice libertatea şi răspândirea luminii, burghezia este revoluţionară, iar când,
15 ca în Rusia, tocmai întunericul şi opresiunea îi înlesnesc acapararea mijloacelor de producţie, ea devine reazămul cel mai sigur pentru reacţie şi despotism.
Biata, biata vită omenească!...
înţeleg că până şi un om ca prinţul Vasilcikov 20   nu se poate emancipa de prejudecăţile şi pornirile moştenite!...
Am citit undeva că toate formele organismelor animale s-au dezvoltat, pur şi simplu, din necesitatea de a asigura pentru celulele care, prin înmulţirea lor, pro-25   pagă materie organică, mediul în care ele s-au născut. Acest mediu era apa mării în vremurile când temperatura acesteia se ridica la 37-C.
Primul organism apare ca o pungă menită de a protegui lichidul în care înoată celulele de reproduc-30   ţie, apoi ca un aparat care menţine temperatura acestui lichid la nivelul necesar pentru multiplicarea celulelor respective.
Ah! Aristotel, Platon şi Iuliu Cezar, ca şi Dante, Shakespeare Immanuel Kant, Goethe şi Napoleon -simple aparate care asigură multiplicarea celulelor de reproducţie!... 5 Şi filosofia lui Aristotel sau Platon, poezia lui Dante sau Shakespeare, gândirea lui Kant, descoperirile lui Darwin, ca şi strategia genială a unui Iuliu Cezar sau Napoleon - simple reflexe şi iluziuni, arabescuri biologice în serviciul multiplicării!...
io       10 aprilie.
Acum două săptămâni, într-o zi mohorâtă, după o plimbare în care, până şi în acel canal în care ne zbatem noi în fiecare zi un sfert de oră, mă simţeam strivit de cerul de plumb, pătruns de suflul rece şi umed
15 al iernii muribunde, am schiţat o filosofie sumbră, care nu numai rezuma citirile şi gândirile mele, dar exprima toată starea mea sufletească.
Astăzi cerul e albastru, norii albi, ca munţi de zăpadă, parcă mărturisesc seninătatea şi vigoarea naturii.
20 Razele soarelui, aurind partea de sus a zidurilor promenadei, ne aruncă şi nouă, în jos, dorul de căldură şi de viaţă.
Nu văd nici o greşală în deducţiunile mele de odinioară, dar nu am tăria de a le duce mai departe, până la 25   ultimele consecinţi, sau chiar să mă opresc asupra lor.
La urma urmelor, chiar dacă nu sunt decât un produs al mecanismului vieţii, o simplă plantă omenească, viaţa trebuie trăită, cu condiţia numai să fie înţeleasă, privită într-o perspectivă justă.
30 Eu, Ion Răutu din Năpădeni, nu sunt o combinaţie oarecare de laborator. M-am născut la Năpădeni,
622
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
623
unde s-au născut şi părinţii, şi bunicii, şi o serie nesfârşită de strămoşi, împreună cu generaţiile din care au izvorât şi toţi moldovenii noştri de la Nistru.
Mă gândesc că nu sunt multe popoare despre 5 care s-ar putea spune, ca despre moldoveni, că n-au emigrat, n-au venit din altă parte, ci s-au zămislit şi s-au născut chiar pe această bucată de pământ, pe care trăiesc şi din care se hrănesc.
Au venit legiunile romane cu toate seminţiile din 10 care se recrutau. Au venit toate neamurile pe care le aruncau stepele Rusiei din fundul Asiei spre marile civilizaţiuni, în goană după pradă, lăsându-şi sfărâ-măturile pe aceste plaiuri...
Dar toţi aceştia nu erau moldoveni. Moldovenii 15 s-au născut prin amalgamare, prin fuziunea lor, prin amestecul cu ţărâna din care trăiau, din care se ridicau, ca şi ierburile câmpiilor lor, ca şi copacii pădurilor lor şi pomii grădinilor lor, animaţi de aceeaşi forţă vitală primordială ca toate elementele firii.
20 Ce este Ilenuţa decât cristalizarea şi eflorescenta acestor forţe primordiale ? Aici zace taina farmecului ei, a poeziei pe care o respiră.
Dar Undina ?
Undina, sigur, e un produs sublimizat al acele-25   iaşi forţe primordiale.
Ea întrupează faza superioară, în care, poate, aceleaşi funcţiuni psihice inferioare, care domină pe Ilenuţa, au ridicat-o pe un alt nivel al vieţii.
Dar oare n-a rezultat de aci o ruptură de continu-30   itate, care fatal duce la secarea vigoarei vitale până la ofilire si la moarte finală ?
Eu am plecat ca şi Ilenuţa, ca şi ierburile şi tufele dintre stâncile Nistrului din pâlnia Năpădenilor, şi sufăr că nu pot să mă înalţ până la nivelul Undinei.
Aspiraţiunile mele mă chinuiesc, nu pot renunţa 5 la iluzia superiorităţii morale şi intelectuale pe care ele mi-o dau.
Dar mă voi putea oare ridica, fără să-mi rup rădăcinile care mă leagă de această ţărână moldovenească şi, dacă le voi rupe, nu voi ajunge oare la uscătură, io   iară vlagă, la moarte ?...
M-am uitat la prosopul Ilenuţii cu capul lui Christ sub cununa de spini.
Dar Tania ?...
Ea n-are nici vigoarea vieţii primordiale, liris-15   mul şi farmecul legăturii cu ţărâna, din care s-a născut şirul de generaţii încheiat de Ilenuţa.
Şi n-o tulbură nici nostalgia înălţimilor, a vârfurilor acoperite de zăpadă eternă, încununată de fulgerele aspiraţiunilor Undinei. 20       Ce este ea ?
Resemnare, abnegaţiune, sete de a sluji - dienen -, ca acea misterioasă Kundry din Parsifal de Wagner ?...
Dar nu sunt acestea tocmai acele „funcţiuni psihice inferioare" fără de care, după Liebermeister, nu 25   poate fi societate şi stat ?
Să-mi accept destinul, să iau viaţa cum este dată, cu smerenie, fără răzvrătire?...
12 aprilie.
Tania mi se pare tot mai palidă, mai slăbită, mai 30   agitată, chiar febrilă...
Nu ştiu ce o frământă, ea nu-mi spune nimic, deşi adesea îmi pare că are ceva de spus.
624
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
625
Şi parcă mi-e frică.
Nu ştiu ce va fi cu ea după ce va sfârşi şcoala şi după plecarea mea, dacă, în sfârşit, cum e foarte probabil, voi fi transportat undeva în ţara lui Makar1... 5       Ce pot face pentru ea ?
Ii datoresc atât de mult! Aş vrea să o ajut.
Dar cum ?
Prevăd un nou zbucium zadarnic, fără ieşire.
15 aprilie, io       Vine primăvara...
Biruiesc lumina şi viaţa!...
Chiar în cloaca aceasta se simt efluviile tainice ale firii înviate.
Poate că şi aşteptarea, necunoştinţa celor ce pot 15   surveni în ziua de mâne mă enervează.
Dar, după aproape doi ani de închisoare, niciodată nu mi-a fost mai greu să mă târâi dintr-o zi într-alta în viaţa aceasta.
Chiar Danilov, de obicei atât de cumpănit şi li-20   niştit, devine brutal.
Ieri, întorcându-mă de la primblare, nu ştiu pentru ce mi-a venit să semnalez:
- Tovarăşi, vine primăvara! Noroc şi sănătate!... Danilov parcă mi-a turnat o găleată cu apă rece
25   printr-un răspuns impersonal:
- Zburdă mânzul! II tulbură... glandele!...
20 aprilie.
Astăzi, jandarmul Vasiliev, paznicul nostru, care a luat locul bietului Hans Wagner, mi-a transmis la 30   primblare o scrisoare.
1 De la expresia rus. kuda Makar teleat ne goneai - undeva foarte departe, la dracu-n praznic, (n.ed.)
Când, revenit în cameră, am citit-o, am rămas mai multă vreme buimăcit. Tania îmi scrie:
„Dragul meu Vanicica,
5       Să nu crezi că sunt nebună sau că am turbat, cum ai obiceiul să te exprimi.
Sunt foarte cuminte; pulsul şi temperatura normale; inima bate regulat; mintea e lucidă - în măsura în care eşti dispus să-mi recunoşti această însuşire.
10 Iau dar taurul de coarne şi îţi vorbesc ca unui om fără prejudecăţi, însă cu solemnitatea şi gravitatea cuvenită în asemenea materie: Stimate şi iubite domn, îndrăznesc să solicit mâna dumneavoastră şi nădăjduiesc că veţi avea mărinimia de a nu mi-o refuza.
15 Fără glumă, dragul meu. Mă aflu într-o situaţie idioată şi tristă. Isprăvesc şcoala. Tata, al cărui respect pentru tradiţie şi a cărui teamă de gura lumii le cunoşti, insistă să revin la căminul familiar şi să mă dau la brazdă, aşteptând pe acel bărbat care va avea
20 graţia de a-şi arunca privirile asupra sluţeniei mele, spre a întemeia o căsnicie ca toată lumea.
Vanicica dragă, îmi dau seama de mărginirile mele, totuşi, după aceşti doi ani de viaţă independentă, de studii şi gândire, am oroare de căminul familial şi o
25   scârbă neînvinsă de goana după bărbaţi.
Totuşi, n-aş putea scăpa de această soartă decât dacă un prieten ar consimţi, în calitatea oficială de soţ, să mă libereze de tot felul de căminuri şi să-mi deie un paşaport în regulă. Cu ideile tale în această
30 materie, ştiu că nu te poate stânjeni, în sentimentele şi actele tale pe viitor, o reprezentaţie în faţa popii, care însă îţi va da dreptul să-mi procuri un paşaport.
626
C. STERE
Şi de la nimeni altul n-aş primi acest serviciu cu mai multă plăcere.
în curând, vom fi siliţi să ne despărţim şi cine ştie dacă ne vom mai vedea. 5       în ce mă priveşte, în orice caz, nu înţeleg câtuşi de puţin să mărginesc libertatea ta.
Chiar dacă ne vom mai întâlni, înţeleg ca să ne întâlnim, ca în trecut, numai ca buni prieteni şi tovarăşi.
Şi te asigur că nu vei găsi nicăieri un tovarăş mai 10   bun şi mai lipsit de orice pretenţii.
N-ai nevoie să-mi răspunzi la această scrisoare, căci sunt sigură de tine; răspunsul nu poate fi decât unul singur şi, la întrevedere, vom discuta modalităţile.
N-avem multă vreme de pierdut; sezonul mâinii   tează, circulaţia în curând se restabileşte; în fiecare zi poate veni vestea de despărţire fatală.
Aşadar, te îmbrăţişez şi te sărut cu drag.
A ta umilă şi proastă logodnică, T.L."
Desigur, nici o discuţie nu poate fi. 20       După Ce-i de făcut de Cernâşevski, căsătoria fictivă e mijlocul curent, în Rusia, de a aplana diferitele dificultăţi izvorâte din legea paşapoartelor.
Totuşi, e curios!
Tania devine logodnica mea în serios, pentru a se 25   transforma, în curând, în soţie fictivă!
Ciudat, dar mă simt cam emoţionat. Şi uşor nu va fi: nu sunt încă major, fără consimţământul părinţilor, nu mă pot căsători...
Şi mama, desigur, nu va înţelege şi nu va îngădui 30   o asemenea „sminteală", cum va zice ea, - căsătorie la douăzeci de ani şi la închisoare !...
Dar să vedem ce va spune şi Tania la întrevedere.
Cap. XIV
VISUL
La întrevedere, amândoi - şi Tania Lungu, ca şi Vania Răutu - se simţeau stingheri. 5 Tania, foarte intimidată, cu faţa aprinsă, îşi ţinea tot timpul batista la gură, fără să îndrăznească a-şi ridica privirile spre Vania, şi vorbea foarte puţin, cu o voce surdă, cu şi mai accentuat timbru nazal, ca întotdeauna când era tulburată sau agitată. io Totuşi, ea atinse chestiunea care îi interesa cu hotărâre, ca un lucru de la sine înţeles:
- Tiotia Nataliţa e dusă de Paşti la ţară şi acolo va pune totul la cale cu moş Iorgu şi cu mama ta. Apoi, după întoarcerea la Odessa, va vorbi şi cu guvernato-
15 rul general, pe care îl cunoaşte de multă vreme; era camarad de regiment cu defunctul Anatol Vasilievici Voronin...
Ea se opri, tuşind puţin, şi ridică un moment ochii spre Vania, care era mişcat de această privire 20   imploratoare şi aproape înlăcrămată.
- Ah! dragă Tania! - îi răspunse el. Guvernatorul nu va face nici o obiecţiune; ei sunt bucuroşi să încurce pe revoluţionari, aruncându-le în spinare o nevastă şi copii...
25 Vania îşi tăie brusc vorba, spăriat de cuvintele care-i scăpaseră, văzând că Tania, parcă lovită, şi-a aplecat capul în jos, acoperindu-şi cu batista toată faţa.
628
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
629
- Ce înţeleg ei, ce pot şti ei! - se repezi Vania să-şi îndrepte gafa. De tata n-am nici o grijă - urmă el cu un ton prefăcut de siguranţă - de tata sunt sigur, e bun, ţine la mine şi ştiu că-i placi. Iar pe mama 5 va şti s-o înduplece tiotia Nataliţa. Nu ştiu ce meşteşug are, dar numai ea reuşeşte s-o înduplece, din când în când, pe mama...
Urmă o tăcere confuză, mai multă vreme.
Vania privea curios la Tania. Pentru prima oară
10   parcă, el îşi dădea seama că e o femeie.
Deodată, faţa i se roşi până la rădăcinile părului şi, de ruşine, i se tăie şi respiraţia.
Se surprinsese urmărind liniile acestei siluete neformate şi oprindu-se, cu deosebire, asupra con-
15   tururilor aproape imperceptibile ale sânilor...
Tania nu înţelese motivele acestei emoţiuni şi instinctul ei de maternitate şi pornirea de tandreţe proteguitoare, pe care adesea i le inspira Vania, îi sugerară îndată atitudinea, care însenină această clipă critică.
20 - Nu-i nimic, dragă Vania, ai să vezi cât de bine are să fie. Moş Iorgu e aşa de drăguţ, iar Smaragda Theodorovna va fi dezarmată. Ea nici nu poate visa o noră mai supusă şi mai puţin supărătoare. Pentru tine, trec cu bucurie prin toate încercările la care
25 ea ar voi să recurgă... Iar tu nici nu ai să mă simţi -aproape şopti ea, aruncând o privire sfioasă spre Ţigănaş. N-ai să găseşti în mine decât aceeaşi veche Tania, elevă proastă, dar supusă, fără nazuri şi fără pretenţiuni.
30 Vania surâse uşurat. Abureala momentană dispăru şi, în adevăr, el nu vedea înaintea lui decât pe tovarăşul şăgalnic, totdeauna voios şi drag, plin de înduioşată atenţiune fată de dânsul.
Retras în celulă, Vania se gândea şi el înduioşat că măcar poate fi puţin de folos Taniei, a cărei dragoste şi al cărei devotament de soră îi uşuraseră atât de mult aceşti ani negri ai închisorii. 5 El îşi făgăduia zile frumoase, chiar la depărtare de această fiinţă afectuoasă, care, pentru el, aruncat în taigalele sumbre ale Siberiei reci şi neprietenoase, îi va servi ca fir de legătură cu lumea însorită şi îndrăgită din ţara copilăriei lor.
W Agitat şi frământat de aceste gânduri, Vania, multă vreme, nu putu adormi.
Târziu, când la marginile scutului de fier, deasupra ferestrei apăru un palid reflex al aurarii de dimineaţă, el fu prins de un somn greu şi neliniştit, întrerupt de
15   viziuni tulburi şi apăsătoare.
Se văzu între stâncile negre ale Nistrului, la Năpădeni, într-o noapte de vijelie, cu cerul negru, tăiat de fulgere roşii, sinistre, şi, în faţa lui, prinsă de uragan, era dusă în adâncimile nopţii icoana îndure-
20   rată a Ilenuţii...
Cu braţele întinse spre ea, oprit de suflul uraganului, izbit de stâncile din cale, lovit şi rupt de trunchiurile de copaci şi de spinii tufişurilor, încerca în zadar să prindă în braţe această icoană fugară.
25 Ea îi surâdea înlăcrimată, înăbuşindu-şi un geamăt îndurerat, şi cu tot trupul ei zvelt şi graţios, şi cu o mişcare armonioasă a braţelor, îi făcea semn de ră-mas-bun pe veci - ştia că-i pe veci...!
O sforţare supraomenească îl aruncă spre silueta
30 eteree, care ameninţa să se topească în întuneric, şi iată, Ilenuţa în braţele lui, sub părul bătrân din grădina lui Dumitru Morariu şi, deasupra, nesfârşirea înstelată şi senină, atât de prietenoasă şi proteguitoare.
630
C. STERE
10
în extaz, Vania strânse la piept trupul acesta drag, îi simţi căldura vibrantă şi răspunsul tuturor fibrelor încordate, îl acoperi cu sărutări, sărutat şi el, înecat în lava fierbinte a unui amor nepotolit...
Şi, deodată, un suflu îngheţat îl taie în inimă: între braţele lui, el găseşte chipul scund, silueta imprecisă, faţa rotundă, inflamată, cu privirea speriată a Taniei Lungu...
Cu un gemăt, acoperit de sudoare rece, Vania se trezi din coşmar şi se simţi scuturat de febră şi prins de un plâns amar.
Multă vreme stătu în coate, zdrobit...
Şi, scârbit de sine, şopti: „Bestie! Lutul, lutul..."
Cap. XV
LA SCHLUSSELBURG
Departe, departe, la nord, aproape de ţărmuri polare, în mijlocul unui lac cu ape plumburii, sub un 5   cer albicios, se înalţă pe o stâncă inospitalieră nişte ziduri albe şi triste.
Pe un turn vechi, din mijlocul unui imens edificiu, sumbru şi duşmănos, se ridică spre cer, ca un simbol sinistru, o enormă cheie aurită. 10 Schltisselburg - mormântul pe viaţă al celor învinşi. Aici, într-o celulă întunecoasă, cu lespezi de piatră în loc de duşumele, se găsea închisă Verocica Corceaghina - Undina...
Cu o basma de pânză de sac în cap, în cămaşă şi fustă de aceeaşi pânză, cu enorme peceţi negre, care atestau proprietatea statului, învăluită într-un „halat" de penitenciar, dintr-o stofă grosieră - un fel de pâslă - de aceeaşi croială pentru bărbaţi şi femei, pe o taburetă de lemn, neagră şi lustruită de uzaj, şedea Undina.
Cufundată într-o carte, un tratat de biologie, din când în când cu fruntea încreţită, nota câte un cuvânt cu creionul.
Cei doi ani petrecuţi prin temniţele ţariste, cu tot 25   învelişul atât de primitiv şi puţin estetic, aproape nu lăsaseră urme nici asupra sufletului, nici asupra chipului ei feciorelnic.
15
20
632
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
633
La vrâsta de douăzeci şi trei de ani, deşi palidă şi slăbită, ochii ei albaştri, tot senini şi adânci, priveau cu tot atâta candoare şi gravitate ca în vremurile când o cunoscuse Vania Răutu.
5 O mişcare şi un zgomot neobicinuit din coridor o siliră să se ridice în picioare şi să se apropie de uşa celulei.
Mai mulţi paşi grei se opriră tocmai în faţa acesteia, se auzi cheia în lacăt, zăvorul tras şi în faţa Undinei W apăru un general enorm, înalt şi gros, acoperit cu broderii de aur, strălucind de cordoane şi decoraţii, care contrastau cu figura lui necioplită, cu trăsături parcă tăiate de o mână neiscusită într-un lemn poros, figura atât de bine cunoscută din ilustraţiile ziarelor, a mare-15   lui „şef", Ivan Ivanovici Fedotov.
De după „pungile" umflate, ochii mici, adormiţi o scrutară mai multă vreme în tăcere.
In dosul acestei siluete masive şi greoaie, se înşiră, până la uşă şi în coridor, suita de ofiţeri şi fun-20   cţionari civili în felurite uniforme aurite.
- Hm, hm... - tuşi răguşit generalul. Vera Cor-ceaghin ?... Cunosc pe tatăl dumitale, om de ispravă, slugă credincioasă a ţarului, hm, hm... ai o cerere de formulat ?
25 - Pentru mine, nimic, domnule general. Dar vecinul meu din stânga e ftizie şi tusa lui toată noaptea nu mă lasă să dorm şi-mi rupe inima. Iar vecinul meu din dreapta e bolnav grav de nervi; adesea are accese de furie, halucinaţii, plânge aproape toată vre-
30 mea şi se văietă... E o tortură să-i ştii aici alături, fără să-i poţi ajuta! Nu pentru mine, pentru ei vă rog, domnule general, să dispuneţi să fie mutaţi într-un spital. Un pic de sentiment religios, dacă nu
şi de umanitate, ar fi trebuit de mult să impună această măsură...
Vocea caldă de contralto a Undinei, ca şi privirea rugătoare a ochilor ei albaştri parcă au mişcat şi masa 5   de slănină din faţa ei şi o uşoară mişcare s-a simţit şi în turma de siluete oficiale din dos.
- Hm, hm... - tuşi răguşit generalul şi, fără a spune un cuvânt, se întoarse şi ieşi din celulă, tropotind greoi, urmat de turma-i galonată şi necuvântătoare.
io Dar nu apucă Undina să-şi reia locul, când zăvorul fu din nou tras şi generalul reapăru în faţa ei, de data aceasta însă singur.
Uşa fu închisă de o mână nevăzută, în urma lui. Undina sări în picioare. 15        - Nu vă deranjaţi, Vera Nicolaevna, - grohăi generalul şi-i puse graţios mâna pe braţ - vă rog, şedeţi. Am de transmis un mesaj din partea mamei dumneavoastră. Ea e foarte nenorocită, Vera Nicolaevna! Nenorocită ca mamă, dar nenorocită şi ca bună patri-20   otă, ca supusă credincioasă a Majestăţii Sale şi ca reprezentantă a elitei noastre sociale...
Vera Corceaghina fixă cu ochii ei albaştri pe general şi, cu o mişcare domoală, dar ostentativă, îşi trase braţul de sub mâna lui. 25        - Şi ce îmi transmite mama prin dumneata, domnule general ? - răsună liniştit întrebarea ei.
Ea aştepta răspunsul cu un surâs uşor, cu capul puţin înclinat spre umăr.
- Hm, hm... - tuşi generalul - orice patriot rus, 30   toată nobilimea devotată tronului, fidelă tradiţiilor,
întreg norodul pravoslavnic, trăieşte astăzi în aşteptarea solemnă a încoronării Majestăţilor Lor Imperiale, în capitala strămoşilor... Dar inimile sunt strânse de mare îngrijorare... Hm, hm!...
634
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
635
- Şi ?... - întrebă, mai mult prin privirea ei luminoasă, Undina.
Generalul şovăi câteva clipe. Nervos, îşi duse de mai multe ori mâna la gât, 5   apoi îşi netezi bumbii auriţi ai uniformei, care descriau un arc impunător de la bărbie până la brâu.
- Hm, hm... dumneata, Vera Nicolaevna, nu poţi fi cu totul străină de sentimentele familiei dumitale, de sentimentele clasei dumitale, de sentimentele
io poporului nostru întreg. Dumneata ştim că te bucuri de mare autoritate în rândurile revoluţionarilor... Ei sunt acuma învinşi, organizaţia lor, zdrobită, dar... refugiaţii de peste hotare... se poate găsi întotdeauna un fanatic... care să tulbure, să îndurereze, printr-un
15 gest nesocotit, conştiinţa oricărui rus... Dacă dumneata te-ai hotărî să spui un cuvânt, care să ne dea siguranţa ... ai putea avea libertate în acest scop şi toate mijloacele necesare. Ai servi cauza împăciuirii şi... ai uşura şi soarta tovarăşilor dumitale...
20 Faţa palidă, tot puţin aplecată spre umăr, se roşi puţin, dar surâse uşor şi privirea lucidă impuse aici slugii împărăteşti o tăcere încurcată.
- Domnule general, - rosti Undina, hotărât şi limpede - dacă-mi vorbeşti în nădejdea de a ispiti o
25 prizonieră, n-am nici un răspuns de dat şi te iert numai pentru că nu ştii ce spui. Dacă, însă, te adresezi unui luptător, atuncea află că numai un singur lucru poate pune capăt luptei şi poate aduce împăciuirea: capitularea ţarismului, convocarea unei adunări consti-
30 tuante din aleşii poporului, care să pună temelie unei Rusii libere. Iar în ce priveşte pe mama, cred că o calomniezi vorbindu-mi astfel ca un sol al ei. Şi acest lucru, simţul de onoare n-ar trebui să ţi—1 îngăduie...
Generalul se înţepeni şi, congestionat şi adânc jignit, porni brusc spre uşa pe care o mână nevăzută o deschise înaintea lui.
Vizita marelui „şef" la Schlusselburg a însemnat
5   o dată în politica imperială.
în cei patru-cinci ani care se scurseseră după martie 18 81, mişcarea revoluţionară părea definitiv înăbuşită. Cea mai mare parte din oastea glorioasă a pierit în furci, cazemate sau în câmpiile Siberiei; puţini din
10 vechii luptători s-au putut refugia în străinătate, mulţi au pierdut credinţa şi au renunţat la luptă, alţii au fost distruşi moralmente şi s-au pus în serviciul triumfătorilor. O ceată întreagă de transfugi, denunţători şi agenţi provocatori, în cap cu vestiţii Degaiev,
15 Merkulov - şi numele lor e legiune -, folosindu-şi legăturile în cercurile revoluţionare, făcea cu neputinţă renaşterea luptei.
„Societatea" rusă întreagă, cum numeau revoluţionarii cercurile liberale care simpatizau cu mişca-
20   rea, a fost terorizată şi deprimată.
O lege scelerată favoriza şi impunea, sub sancţiuni implacabile, delaţiunea chiar în sânul familiei, din partea soţilor, părinţilor, fraţilor sau copiilor. Niciodată Rusia n-a trăit zile mai negre ca atunci,
25 când laşitatea obştească înăbuşea orice licărire de conştiinţă cetăţenească, când toate organele cinstite de presă fuseseră suprimate - până şi vechea revistă „Analele Patriei", condusă de marele satiric Şcedrin-Saltâkov, căruia nu i se îngădui nici măcar
30 să protesteze decât prin seria de povestiri de o obscenitate inimaginabilă, singurele, după spusa lui, „potrivite duhului vremii."
636
C. STERE
10
15
Şi totuşi potentatul tremura.
Bătrânul său dascăl, scheletul în care numai ochii aprinşi în adânca orbită a craniului trădau gândirea şi voinţa nebiruite, îndemna la prigoniri şi represiuni neînfrânate.
întâmpină însă oarecare rezistenţă - chiar în vârfurile piramidei birocratice - din partea firilor mai inerte sau mai blajine, care socoteau că victoria justifică milostivirea împărătească.
Demersul la prizonierii din Schlusselburg era motivat de aceste dispoziţiuni.
Nereuşita lui lăsă mână liberă inspiratorului necruţător.
Asupra Rusiei suflă mai crunt ca oricând duhul de ură şi de prigoană.
Şi aceasta a avut o repercusiune fatală şi asupra soartei copiilor implicaţi în „afacerea cercurilor de | autoinstrucţie din sud-vest" şi, îndeosebi, asupra I lui Ion Răutu. 1
î
Cap. XVI
TRIUMFUL NATALIŢII
La începutul lui mai, într-o zi, la o oră neobişnuită, la portiţa Numărului Cinci se opri trăsura elegantă
5   a Nataliei Chirilovna Varnavin.
Această apariţie produse o vie senzaţie, mai cu seamă când Natalia Chirilovna declară feld webelului Ţigănaş, chemat de sentinelă, că vrea să vadă imediat pe Ion Răutu.
io - Iată cartea de vizită a lui Diomid Antonovici! -spuse ea surâzând graţios şi întinzând lui Ţigănaş un elegant pătrat de carton, cu câteva cuvinte zgâriate.
Ţigănaş scânteie din ochi şi din dinţi, încremenit la numele guvernatorului general.
15 - Aşteptaţi... un moment... doamnă... să-i raportez domnului căpitan... astăzi nu e ziua de întrevedere...
- Raportează, raportează, drăguţă... Cine-i căpitanul dumitale ? Ha-ha-ha-ha! Am să raportez şi eu lui Diomid Antonovici ce cerber fioros mi s-a aţi-
20 nut aici în cale, cu tot bileţelul lui... Ha-ha-ha-ha! Citeşte bileţelul, că i-am spus să scrie urgent, dar eu nu pot să-i descifrez ieroglifele... - şi ea îşi duse la ochi un elegant face-â-main' de „baga" blond, asortat cu părul ei.
25       Ţigănaş, fâstâcit, se strecură în trap spre cancelarie.
Binoclu (de teatru sau de salon) cu mâner (fr.) (n.ed.)
638
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
639
10
15
20
25
30
Peste câteva clipe, răsări de acolo şi balonul căpitanului Arbatov, care aproape se rupea în două în faţa purtătorului bileţelului Excelenţei Sale domnul guvernator general al Odessei, general de cavalerie Diomid Antonovici Sineavin.
- Poftiţi, doamnă, poftiţi...
Maiestuoasă, deşi sprintenă şi graţioasă, Natalia Chirilovna sări din trăsură şi păşi peste pragul portiţei, acompaniată de Arbatov şi Ţigănaş.
Introdusă în sala de întrevederi, ea se întoarse brusc şi, cu vocea sufocată de indignare, interpelă pe directorul obsecvios:
- Cum? In pivniţa asta? Şi ce înseamnă grilajul ista de fier ? Şi unde e Vania ? Şi n-am nici un scaun!
- E... E... Doamnă... aceasta e... sala de întrevederi a noastră.... Acolo va veni îndată şi domnul Ion Răutu... dincolo... Noi nu avem dreptul să permitem altfel de întrevederi... contactul cu arestaţii...
- Ce ? Nu aveţi dreptul ? Ce ? Diomid Antonovici şi-a bătut joc de mine ? Asta nu se poate! II cunosc de când era căpitan, camarad de regiment cu soţul meu, şi se uita la mine ca un motan la smântână. Bine! Mă duc îndată la el! Să vedem! Eu nu pot sta în guzgă-năria asta, în duhoarea asta!... La revedere, la revedere, domnule căpitan!
Bietul căpitan schimba feţe-feţe, tremura, ofta, îşi scărpina ceafa, dar:
- Să mă iertaţi, doamnă, - se resemna el, în sfârşit - poftiţi în cancelarie, dar Excelenţa Sa nu scrie nimic aici, în această privinţă - abia îndrăzni să observe dânsul.
Natalia Chirilovna, trepidând, ridicăface-ă-main-u\ la ochi şi măsură pe nenorocitul de căpitan din cap până în picioare.
- Da? Primeşti dumneata multe bileţele dulci de acestea de la Diomid Antonovici ?...
Balonul căpitanului Arbatov parcă se dezumflă şi rosti smerit:
5 - Poftiţi, poftiţi, doamnă, în cancelarie. Ţigănaş, adu îndată pe domnul Ion Răutu în cancelarie! Poftiţi, poftiţi, doamnă, luaţi loc!
Graţios surâzând şi scânteind din ochii ei vii, Natalia Chirilovna lunecă prin faţa căpitanului.
io - Ah, dragă Vaniuşa! - se repezi ea spre Răutu, de îndată ce acesta apăru în uşă, îl îmbrăţişa, îl sărută, îl trase spre dânsa, îl învârti pe loc în lumină.
Căpitanul Arbatov, îngrozit de atâtea încălcări flagrante ale regulamentului, nu mai îndrăzni totuşi
15 să ridice vreo obiecţiune şi, oftând resemnat, se întoarse spre fereastră ca, cel puţin, să nu vadă această nelegiuire.
- Ha-ha-ha! Caraghios mai eşti cu bărbuţa astaîn-cârlionţată... ca un cocoşel de cei din India, nu ştiu cum
20 îi cheamă... Bramaputra, mi se pare... ha-ha-ha-ha!... Nu sunt tare în daraverile acestea... Dar tu, ştrenga-rule, te-ai apucat s-o scoţi din minţi pe biata Tania... E amorezată ca o pisică! Frumoşi o să fiţi, ca două vrăbiuţe... Dar eşti cam palid... Să te hrăneşti bine,
25   să fii voinic, dacă vrei să porţi sarcinile căsniciei...
Sub potopul acesta, Vania era bucuros că nu era silit să răspundă.
Nici nu ştia ce să-i răspundă. Tania, evident nu-i spusese Nataliţii tot adevărul. El nu-1 putea spune în
30 faţa directorului închisorii, nici nu ştia dacă-i bine să-1 spună şi, în acelaşi timp, se simţea tulburat de ipotezele pe care le insinua maliţiozitatea vizitatoarei.
- Ha-ha-ha-ha! Mori de nerăbdare!... In orice caz, trebuie să-ţi mai potoleşti flăcările cât timp eşti
640
C. STERE
la răcoare. De altfel, să ştii că totul are să meargă strună... Diomid Antonovici, guvernatorul general, mi-a spus că nu e nici o piedică. La Năpădeni a fost o mică furtună, fără asta nu se poate... Eşti blagoslovit... 5 In orice caz, toate formele legale vor fi satisfăcute... Şi ceremonialul respectat... Nu ştiu cum s-o isprăvi aventura ta, dar trag nădejde că, în curând, ne-om vedea la Năpădeni şi în Oniţcani... Am văzut-o şi pe doica ta Irina. E nemângăiată. A fost să mă vadă la curte cu ne-
10 poată ei, frumuşică, Ilenuţa... Aceea, măritată cu Vasilică Cornea... Gheorghiţă a lui Vichentie e acuma bucătar şi el, e la mine la Oniţcani. Nu prea are multă treabă... Eu cu Serghei Semionovici, când suntem la ţară, nu suntem pretenţioşi. Mi-a adus şi pe un alt to-
15 varăş al tău, pe Tănâsică, ţigănuşul, ajuns lăcătuş ambulant... Mi-a spoit samovarul şi toate tingirile. Dar... - aici Natalia Chirilovna luă capul lui Vania între mâinile ei şi îşi schimbă tonul, privindu-1 înduioşată drept în ochi - Vaniuşa dragă, eşti încă aşa de crud
20   şi ce soartă te aşteaptă Dumnezeu ştie... Biata Tania nu-i frumoasă, n-are strălucire, dar e o inimă de aur şi e gata oricând să se arunce în foc pentru tine. Dacă e un Dumnezeu în cer, nu poate să vă părăsească. Şi atrăgându-1 spre sine, îl sărută pe ochi şi pe
25   ambii obraji şi apoi, făcându-i cruce, îi spuse:
- Acum du-te, dragul meu. Nu vreau să mă dau în spectacol aici... Ha! Domnule căpitan, am să-i spun lui Diomid Antonovici că eşti foarte gentil... Cred, cuvântul meu va avea greutate la el, pentru toate prăjiturile şi
30 delicatesele pe care le devora pe vremuri la mine... Ha-ha-ha-ha! Acum să-mi arăţi drumul prin labirintul acesta oribil. Să trăieşti, Vaniuşa! - şi dispăru, blondă şi radioasă, pe uşă, lăsând în urma ei, în parfumul de heliotrop, parcă o dâră de voie bună şi duioşie.
Cap. XVII
ÎNCHISOAREA CENTRALĂ
Ion Răutu, după întrevederea cu Tania Lungu, intră în celula lui cu un enorm buchet de liliac în mână. 5 Aşezat în cana cu apă care-i servea la spălat, buchetul contrasta aproape tragic cu restul decorului celulei de penitenciar. Dar mai cu seamă mirosul suav al florilor îl tulbura pe Vania.
Liliacul a fost întotdeauna floarea lui favorită şi 10   evoca pentru dânsul toate amintirile de primăvară.
Se văzu imediat în parcul din Năpădeni, cu priveliştea lui vastă, şi mai cu seamă în colţul apusean, spre sat, unde, în labirintul de sub acoperişul de tufe vechi, între crengile liliacului, se afla ascunzătoarea lui, în-
15 drăgită din copilărie, în care petrecuse atâtea ceasuri de fericire şi uitare de sine cu Tănăsică, Gheorghiţă a lui Vichentie, Niculiţă şi Ilenuţa Morariu.
îşi aduse aminte cum, mai târziu, când într-un moment de expansiune, el comparase floarea de liliac
20 albastru - podoaba vestită a parcului din Năpădeni -cu ochii Ilenuţii, ea luase obiceiul de a-şi pune la ureche o tufiţă din florile acestui liliac.
Vania oftă şi desfăcu din buchet câteva rămurele cu florile cele mai albăstrii, pe care le fixă în părete, 25   după prosop.
642
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
643
Prins încă în procesul trudnic de închegare sufletească, Vania se hotărî totuşi să aştepte cu resemnare şi cu fermitate destinul ce-i hărăzise „marele inconştient".
5 Dar, cel puţin, el dorea să înţeleagă mecanismul care-i determină soarta, situaţia în viaţă şi rolul său în procesul social.
In primul rând, îşi comandă pe clasicii economiei politice engleze, pentru ca să reexamineze doctrina io   marxistă, care se afirma ca o concluzie a lor logică.
El se apucă să studieze cu multă stăruinţă pe Adam Smith, David Ricardo, Malthus, John Stuart Mill, la care adaugă şi pe predecesorul marelui revoluţionar, conservatorul şi agrarianul german 15 Rodbertus-Jagetzow.
In mijlocul acestor studii şi preocupări, Ion Răutu se izola sufleteşte, aproape uită de soarta ce i se pregătea.
Luna mai ajunsese astfel pe sfârşite, când, în zori 20   de zi, abia adormit asupra volumului al doilea din tratatul Cercetări despre bogăţia naţiunilor, el fu ridicat din pat de directorul Arbatov, însoţit de feldwebelul Ţigănaş şi încă doi dintre paznici.
- Imbracă-te repede, domnule Răutu, şi strânge-ţi 25   lucrurile! - îi porunci scurt căpitanul.
- De ce ? Sunt liber ? - întrebă buimăcit încă de somn Vania.
Arbatov tăcu, apoi se întoarse către jandarmi.
- Ajutaţi-i să-şi strângă lucrurile!...
30 Peste puţine minute, de la portiţa Numărului Cinci porni o dubă închisă ca un cosciug, cu un jandarm aşezat alături de vizitiu şi altul la uşa dinapoi.
La ora asta timpurie, oraşul încă dormea şi străzile erau pustii.
Din când în când numai, duba întrecea, în drumu-i spre „utrenie" sau obor, vreo gospodină matinală, 5   care-şi făcea cruce la vederea lugubrului echipaj.
Un beţiv întârziat ridică pumnul şi salută cu o sudalmă în trei etaje probabil nici el nu ştia pe cine: pe jandarmii din afară sau pe călătorul dinăuntrul dubei.
Un băietan, cu un şorţ murdar şi cu cozorocul io rupt al şepcii tras după ureche, care împingea pe trotuar o roabă cu nişte pachete, mestecând o bucată de pâne, se opri un moment urmărind cu privirea tristul convoi, scărpinându-se la ceafă, apoi, cu un şuier strident, iarăşi nu se ştie la adresa cui, apucă din 15   nou braţele roabei...
Vania nu putea vedea nimic din toate acestea de pe banca lui.
Prin ferestruicile înguste şi zăbrelite de sus, se reflecta numai lumina divers colorată de la clădirile 20   pe lângă care trecea.
Dar, la un moment dat, respiraţia lui se opri deodată când, prin geamurile sparte sau deschise ale ferestruicilor, răzbătu până şi în duhoarea stătută a dubei un miros violent de liliac în floare. 25 Vania se simţi mişcat, înduioşat: triumful primăverii şi - peste întunecimile vieţii - stăpânirea atotbiruitoare a forţelor tainice, primordiale ale firii.
Vis generatrix naturae...1
Duba, după mai multe ocoluri prin străzile lătural-30   nice, se opri în faţa închisorii Centrale, care, ocupând
1 Forţa zămislitoare a naturii (lat.) (n.ed.).
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
645
un vast pătrat, cu zidurile albe, porţile verzi şi acoperişurile roşii, proaspăt vopsite, făcea, în contrast ciudat cu aceste culori vii, o impresie sumbră.
Aici, arestatul politic Ion Răutu fu predat de jandarmi autorităţilor civile ale închisorii.
Corpul de clădire destinat deţinuţilor politici era aşezat cu faţa spre zid, în fundul unei curţi în dosul cazematelor condamnaţilor de drept comun pe termene scurte.
Deţinuţii politici erau feriţi de contactul cu ceilalţi arestaţi, dar regimul, cum Vania se putu convinge de la prima vedere, nu avea rigorile închisorii din Numărul Cinci: ferestrele erau foarte neîngrijit apărate şi adesea „scutul" lipsea cu desăvârşire, lucru explicabil, deoarece aicea se primeau, de preferinţă, numai deţinuţi a căror instrucţie fusese isprăvită.
„Secretul" - cum se numea această aripă a închisorii - era, la venirea lui Vania, bine populat.
El regăsi aici, în diferite celule, pe Grişa şi Polia Goncev, pe Moise Roitman, pe Vasile Giurilă, pe Ion Prestea, pe Isaac Blumberg, ca şi pe Fany Perlov.
Viaţa pe care o duceau aici tovarăşii îi făcu impresia aproape de reînviere a „comunei" din Hanul Blumberg, mai cu seamă că Grişa Goncev, cu spiritul lui practic şi talentul de organizator, reuşise să domine situaţia şi să impună abateri de la regulament, care îndulceau mult viaţa.
El a „propagandizat" pe mai mulţi paznici, care se puseră în serviciul „politicilor", şi a legat raporturi strânse şi continue cu lumea din afară, atât prin aceştia, cât şi prin arestaţii de drept comun, pe care îi avea aproape de-a valma sub comanda lui.
Nu trecuseră nici cinci minute după ce Vania fusese introdus în celula lui, când el auzi vocea stridentă a lui Grişa:
- Ura! Ai noştri sporesc! A venit şi Vania Răutu, în 5   sfârşit! Măi Vania, hop, pe fereastră să stăm de vorbă!
Seara trecu în conversaţii şi Vania află mai multe noutăţi:
Cercetările în afacerea cercurilor de autoinstrucţie 10   din sud-vest au fost isprăvite.
Cei mai mulţi sunt de mult liberaţi, puşi sub supraveghere poliţienească.
Altora li s-a fixat domiciliul forţat în diferite părţi ale Rusiei europene. Numai pentru cei adunaţi acum 15   la închisoarea Centrală sunt rezervate pedepse mai aspre, a căror anunţare e aşteptată din zi în zi.
Cu toate că, în principiu, şi la închisoarea Centrală, deţinuţii politici urmau să fie izolaţi în celulele lor, de fapt, Vania, după apelul de seară, care şi aici 20 avea loc cu acelaşi ceremonial ca şi la Numărul Cinci, a putut avea câteva întrevederi, la el sau în celulele lor, cu Grişa şi Polia Goncev, cu Moise Roitman şi cu Ion Prestea.
Cu Fany Perlov, care se găsea în secţiunea femei-25   lor, nu izbuti însă să se întâlnească.
Vania se întreba ce impresie face el vechilor prieteni; pentru dânsul, aceştia erau aproape de nerecunoscut.
Grişa Goncev lăsase să-i crească părul lui aspru, 30   care îi forma un enorm balon în jurul capului, şi îşi îngrijise o bărbuţă în două colţuri ascuţite de păr incolor şi ţepos. Ochii lui mici şi vioi scânteiau de aceeaşi
646
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
647
voie bună şi bucurie a vieţii şi aceeaşi hotărâre ca altă dată, numai că gesticulaţia devenise mai bruscă şi mai autoritară.
Fratele său, Polia, se schimbase şi el, dar cu totul 5 în altă direcţie. Părul lui moale, rărit şi parcă mort, curgea în plete diforme deasupra frunţii palide şi a ochilor înfriguraţi, care totuşi luminau această faţă rămasă aproape spână. Slab, aproape scheletic, părea frânt, lipsit de resort şi evita vădit un răspuns lămu-10   rit asupra planurilor şi gândurilor lui.
Dar Vania fu mai cu deosebire impresionat, deşi în alt chip, de Moise Roitman şi Ion Prestea.
Cel dintâi, aproape tot aşa spilcuit şi îngrijit ca înainte, cu obrajii tot aşa aprinşi de o roşeaţă sus-15   pectă, numai că acum încadraţi de o scurtă barbă roşcată, tăiată cu îngrijire în pătrat, respira siguranţă şi voinţă stoică.
Nici o îndoială nu părea să poată pătrunde în această inimă oţelită. 20 Tot aşa de puţin accesibil îndoielii se arăta şi Ion Prestea, care, cu braţele lui lungi, acum când obrazul lui dispăruse aproape sub o vegetaţie incultă, de mult netunsă şi încâlcită, făcea şi mai mult impresia de stihie, de forţă elementară, care poate strivi tot ce i s-ar 25   ridica în cale.
Privirea lui era aproape fioroasă când, la întrebările de sondare ale lui Vania, el îi strigă:
- Mofturi, palavre, dulcegării boiereşti! Dinamita, înţelegi ? Di-na-mi-ta! Ras tot putregaiul până 30   la rocile sănătoase...
Vara înainta, fără veştile aşteptate din „departamentul poliţiei de stat" din Petersburg.
Se simţea tot mai mult apropierea zilelor toride ale Cuptorului. Vania fu prins de rutina „Secretului" din închisoarea Centrală. Autorităţile erau aproape invizibile, în afară de orele „apelului", şi interve-5   neau foarte puţin în viaţa deţinuţilor.
Memoria lui Ion Răutu, din ce în ce mai resemnat şi scufundat în studiile sale, a putu reţine din monotonia apăsată a zilelor acestora aproape numai două incidente, foarte puţin însemnate, în fond, dar w   care n-au rămas fără repercusiune în sufletul său.
Dintre arestaţii de drept comun ai închisorii, venea mai des în contact cu deţinuţii politici recidivistul cambriolor, condamnat la doi ani închisoare, Vasca poreclit „Dos-Gol". 15 El era întrebuinţat pentru îngrijirea celulelor şi pentru serviciile personale ale deţinuţilor politici.
încă flăcău imberb, ştrengar, vesel şi sociabil din fire, un adevărat vrăbioi născut şi crescut în străzile Odessei, el căzu cu desăvârşire sub dominaţia lui 20   Grişa Goncev, care făcea cu dânsul tot ce voia.
Bineînţeles, el ajunsese, în primul rând, agent de legătură cu lumea din afară, reuşind să organizeze, cu ajutorul tovarăşilor de închisoare şi al camarazilor de profesie din afară, o vastă reţea de corespon-25   denţi, informatori şi colaboratori.
Micile remuneraţiuni, pentru serviciile sale, pe care i le acordau deţinuţii erau primite de dânsul cu recunoştinţă, dar nu influenţau prea mult raporturile lui. Grişa, idolul şi stăpânul său absolut, era, în 30   această privinţă, cel mai puţin generos.
Dumnezeu ştie din ce pricină, el se aprinse îndată de o deosebită afecţiune pentru Vania Răutu:
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
649
- E tânăr, - spunea el lui Grişa Goncev - are caş la gură, dar multe glagole în cap! Sade toată ziulica cu nasul în nişte tetravanghele ca acelea şi e boier de neam... Am auzit pe Ajutorul că i se cuvine raţia de dvorean... bre-bre-bre-bre-bre! Cum l-aţi prins printre de-alde voi ?
Bacşişurile primite îi îngăduiau un oarecare lux arestanţesc şi motivau invidia şi pizma altor arestaţi.
Mai cu seamă pentru că Vasca Dos-Gol, care, cum arăta chiar porecla lui, nu se bucura înainte de mare faimă în lumea de caverne, acuma îşi îngăduia un ton de superioritate, manifestat cu fiorituri de su-dălmi groaznice, cu care îşi împroşca tovarăşii.
Dar aceştia îi acceptau autoritatea cu oarecare ironie, ca reflex al raporturilor lui cu „politicii" - aristocraţia penitenciarului.
Se părea că nimeni nu putea fi mai departe de orice ideologie revoluţionară şi chiar de orice fel de idealism ca acest produs al faunei din cavernele sociale ale Odessei.
Şi deodată, în toată închisoarea Centrală se răspândi o veste senzaţională: Vasca Dos-Gol e arestat şi închis într-o celulă a „Secretului", ca deţinut politic, sub acuzarea de participare la o organizaţie revoluţionară.
Surprins cu nişte scrisori cifrate, el, după ce încercase să le înghită sau să le distrugă, îşi asumă cu mult eroism toată răspunderea, refuzând să denunţe atât pe autorii, cât şi pe destinatarii acestor scrisori.
Toată holota închisorii, la început stupefiată, se aduna acum sub fereastra celulei sale şi dădea curs liber invectivelor şi batjocurilor:
- Măi Vasca, măi Dos-Gol, - grohăia Anton Cârnăţarul, un burduf de grăsime râncedă - te tragi
în degete cu împăratul, măi, rivoluţionarule, scăpat din tusa babii...
- Cum scăpat, măi, de babă ? - obiectă cu gravitate Fănică Craiul, un lungan mălăieţ şi ciupit de
s vărsat, cu o voce de falset răguşit. El s-a scăpat şi lumea crede că e adicolon; când colo era bombă de dinamită, hă-hă-hă-hăă!...
- Ho-ho-hoo! - tuna în ison holota puşcăriei. Faţa lui Vasca Dos-Gol, îndărătnic palidă şi veş-
10 tejită de viaţa de mizerii şi vicii şi de lungi închisori, se înroşi acum de furie şi ochii lui, de obicei veseli sau adormiţi, fulgerau:
- Mă!... Mă!... Mă!... - se înăbuşea el de indignare - v-aş spune eu ceva, trăsni-v-ar, v-aş spune...
15 Dar acum prinţipurile nu mă lasă! Nu pot, trebuie să sufăr pentru obrazul tovarăşilor mei de alături...
- Hă-hă-hă-hăăă! - răsună holota. Auzi borâtul de fecior de lele ?... Prinţipuri! Ho-ho-ho!... Ţine-te, dosul meu, că te rupi !...
20 Vasca Dos-Gol, aproape leşinat de furie, îşi strânse buzele cu dinţii până la sânge şi, gemând, se aruncă pe pat de unde se descarcă cu voluptate în înflorituri fantastice de literatură populară, dar numai în şoapte, ca să nu atingă obrazul tovarăşilor:
25 - Băga-v-aş stâlpul de telegraf în maţele bunicii! Pârliţilor! Vagabonzilor... - şi asemenea exerciţii stilistice urmau până la nesfârşire.
Şi mai departe, atitudinea lui Vasca Dos-Gol a fost ireproşabilă în faţa jandarmilor şi autorităţilor 30 închisorii.
„Cum se explică această atitudine ?" - se întreba Ion Răutu.
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
651
Ce-1 mâna pe un Vasca Dos-Gol în rândurile revoluţionarilor ? De unde acest eroism, această însufleţire ? Care este mecanismul psihic care a dus la aceste rezultate şi prin ce se deosebeşte el, în fond, de acel al eroilor şi al martirilor din elita omenirii?
Cu cât studia Vania legile economiei şi ale vieţii sociale, cu cât se părea că-şi dă mai bine seama de complexul fenomenelor sociale şi de condiţiunile de propăşire, cu atât parcă înţelegea mai puţin, individual, pe cei mai buni prieteni ai săi şi chiar pe sine însuşi.
Care sunt resorturile reale ale vieţii lor sufleteşti ?
Ce-i mână pe ei, pe toţi, spre jertfirea de sine, spre pieire?
Oprimat şi moleşit de căldurile lui iulie, într-o noapte fără lună, respirând la fereastră adierea nopţii şi admirând cupola înstelată, cu focarul roş al Antaresului din sud, Ion Răutu şedea mereu mestecând aceeaşi blăstămată întrebare.
închisoarea era învălită în tăcerea şi amorţeala nopţii.
în liniştea aproape desăvârşită, abia din când în când răzbăteau zgomotele îndepărtate din centrul unui mare oraş sau paşii apropiaţi ai sentinelelor de-a lungul zidurilor...
Deodată, Vania tresări.
Auzi de departe, departe, un sunet prelung şi lugubru, un urlet de lup!
Ce-i aceasta ?
îndoială nu poate fi. E urlet de lup. E în apropiere o menajerie ? Apoi, urlet de lup, vara ?
Din nou, din altă parte, ca un răspuns la chemare, încet, parcă şi mai încet, dintr-o şi mai mare depărtare,
tremură prin văzduh un alt urlet, plin de tragedia foametei şi a luptei pentru trai.
Apoi, al treilea, mai aproape, al patrulea, al cincilea, al şaselea... s       O haită întreagă de lupi umplea bolta nopţii, tot mai de aproape.
înţelese!
La urletele haitei flămânde, răspunse întâi, parcă de la o zvârlitură de băţ, un urlet de câne, apoi altul
w   şi altul...
Şi Vania se văzu în toiul iernii, la Năpădeni; pe şesul Podoliei, înecat sub un strat gros de omăt, vâjâie năprasnic un vânt îngheţat în plânsul de viscol şi aduce tot mai aproape urletele flămânde...
15 în satul adormit se ridică străjerii credincioşi, cânii, şi sar spre apărarea vetrei, întrun hămăit asurzitor de dulăi maiestuoşi, în acompaniamentul strident al javrelor jigărite...
închisoarea, cerul înstelat, farul Antaresului, 20   toate au dispărut în pandemoniul de viscol, în sabatul de fiare învrăjbite.
Şi iată, Vania se surprinse şi pe dânsul, fără să-şi dea seama cum şi de când, urlând şi lătrând în neştire...
Cânii credincioşi resping atacul. Haita de lupi e 25   silită să bată în retragere. Urletele lor sunt tot mai îndepărtate, se împrăştie, se aud tot mai slabe, mai rar... Apoi, se topesc, se aude numai suflul vijeliei... Şi cânii se potolesc cu încetul, revine liniştea în sat... Şi iată, primii cocoşi vestesc apropierea zorilor 30 dimineţii...
Vania îşi şterse sudoarea de pe frunte şi ochii umeziţi. închisoarea se scufundă în tăcerea ei moartă,
652
C. STERE
cupola înstelată scânteia în mii de lumini colorate şi ochiul roş, misterios, al Antaresului îşi lansa veşnicile mesagii din nesfârşire.
- Vania! Vania! - auzi Ion Răutu pe neaşteptate 5 de la o fereastră vecină, vocea înduioşată ca niciodată a lui Ion Prestea. Ah, măi Vania, ai auzit, măi, ce frumos ? Aveţi voi lupi la voi, la Năpădeni ?...
Vania îşi dădu seama că, în gama de urlete, se auzea şi glasul fioros al lui Ion Prestea, născut şi cres-10   cut şi el la ţară.
Dar gravul Moise Roitman, orăşanul, dar Grişa şi Polia Goncev, vlăstari de multe generaţii de funcţionari ? Schelălăitul lui Grişa atingea perfecţia!
Nu ajunge dar, pentru vreo explicaţie, nostalgia oa-15   menilor de ţară, încătuşaţi între zidurile unei închisori.
Ce putere mistică, ce minune, ce efluvii tainice din adâncimile sufleteşti au topit sute de fiinţe răzleţe, adunate din întâmplare din toate colţurile unui imens imperiu aici, în închisoarea Centrală, despăr-20 ţite nu numai de zidurile camerelor lor, dar de obârşiile lor, de destinele lor, de toată viaţa lor şi de toată structura lor psihică, - prin ce magie, prin ce sugestii au putut să cedeze acestei contagiuni şi să apară ca un singur suflet colectiv, aproape ca un singur organism, 25 care vibra, în concertul acesta improvizat al stepelor de iarnă, de aceeaşi viaţă, animat de acelaşi gând, de acelaşi sentiment ?...
Cum se poate naşte aşa comunitate sufletească între fiinţe atât de disparate ?
30       Ce ne mână, sub ce dominaţiune trăim, care sunt adevăratele, adâncile noastre năzuinţi ? Instinctul gregar?...
Eternul lut omenesc...
Partea ii SPRE ALTE ZĂRI..
Cap. XVIII
CĂSĂTORIA
s La începutul lui august sosi, în sfârşit, din Petersburg, decizia „departamentului".
Căpitanul Paciewici ţinu să anunţe el însuşi lui Ion Răutu soarta ce-1 aşteaptă.
în consecinţă, el primi cu o înaltă afabilitate pe io   Vania în cancelaria închisorii Centrale.
- Bună ziua, domnule Răutu! - îl salută căpitanul scrutându-i expresia. Bună ziua! Sunt fericit că-ţi pot aduce la cunoştinţă hotărârea milostivă, foarte milostivă, a Majestăţii Sale împăratul. Vei fi trimis
/ 5   numai pe trei ani în părţile mai puţin îndepărtate.
Căpitanul strecură parcă cu voluptate această desemnare, în limbajul oficial, a Siberiei Occidentale.
Mâna lui grasă şi îngrijită mângâia barba roşcată, parfumată, pe când ochii suri, reci nu slăbeau un 20   moment pe Ion Răutu.
- Domnule Răutu, - continuă vocea insinuantă, parcă după oarecare ezitare - vei fi trimis într-o localitate în care vei avea cât mai puţin contact cu lumea revoluţionară. Pentru dumneata, deportaţiunea nu e
25 considerată atât ca o pedeapsă, cât ca un mijloc de precauţiune, de profilaxie. în situaţia dumitale socială, fiind dată şi averea pe care probabil ai s-o moşteneşti, noi trebuie să fim siguri că vei ieşi din lagărul
654
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
655
10
duşmanilor Majestăţii Sale Imperiale, în care sperăm că ai intrat numai din inexperienţă şi din temeritate juvenilă...
Ion Răutu ascultă fără nici o reacţiune, în tăcere, aceste insinuatiuni perfide.
El însuşi se mira că nu resimţea nici o revoltă si îşi aducea aminte cu un surâs trist, înduioşat, de riposta lui violentă, în situaţia analogă, la intrarea în Castelul din Chişinău, cu vreo doi ani în urmă.
Paciewici, după ce aşteptă câteva momente răspunsul, zâmbi dispreţuitor la tăcerea îndărătnică a arestatului şi, cu o mişcare din cap, Răutu fu concediat.
15
20
25
30
Vestea cu atâta nerăbdare aşteptată timp de peste doi ani, ciudat, acum părea lui Vania că venise prea devreme.
El se simţea neliniştit şi îngrijat.
înceta un regim de viaţă cu care se deprinsese şi la care se adaptase.
Şi ce venea în schimb ?
Necunoscutul...
în zadar îşi tortura imaginaţia: nu-şi putea închipui nici chiar în cursul zilelor următoare, în rutina măruntă dar inexorabilă a existenţei.
Şi schimbarea îl surprinde în clipa în care el însuşi se află în plin haos sufletesc, nereuşind încă să găsească răspunsul la „blăstămatele chestii", fără să-şi ştie rostul!
Cum şi pentru ce va trăi el în acele depărtări misterioase şi ostile ?
Şi studiile lui, cărţile lui, care singure i-au dat -lărgind hotarele lumii perceptibile - un interes pentru viaţă şi i-au dat chiar putinţă să reziste acestor vremuri maştere ?
Ce nădejde, în această privinţă, îi poate da vegetarea în condiţiunile primitive, în mijlocul unei naturi crunte, într-o pădure omenească.
Va trebui să abdice, să renunţe la căutarea cărării 5   sale, la preocupări ştiinţifice, la gândire, la orice viaţă intelectuală ?
Apoi, Tania!...
Scadenţa fatală a angajamentelor. Fatală ?
io       Deodată, îl cuprinse un sentiment acut de ruşine: „Ah! Ticălos cuconaş de bani gata - se gândi el. Ţi-e frică pur şi simplu de viaţă, în afară de aripa babachii..."
Ca reacţiune, Vania năvăli în curtea „Secretului" 15   cu urale...
„Secretul" era în fierbere: toţi deţinuţii ştiau hotărârea „departamentului".
Fraţii Goncev şi Isaac Blumberg erau condamnaţi la câte doi ani de domiciliu forţat în provinciile nor-
20 dice ale Rusiei europene; Ion Prestea, Vasile Giurilă şi Fany Perlov, ca şi Ion Răutu - deportaţi pentru trei ani „în locurile mai puţin îndepărtate", adică în Siberia Occidentală. Danilov şi Maurul - pentru cinci ani în „părţile mai îndepărtate" - Siberia Orientală,
25 ca şi Moise Roitman, însă acesta numai pe termen de trei ani.
Vania se simţi penibil impresionat de această pedepsire mai aspră a lui Moise Roitman, care era cu mult mai puţin implicat în acţiunea revoluţionară decât el. 30 Seara, la fereastră, în conversaţie cu Roitman, el nu se putu reţine să-şi manifeste cu năcaz surpriza pentru această diferenţă de tratament.
656
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
657
- A, dragă Răutu, mă mir că dumneata încă nu în- . ţelegi distanţa care ne desparte în ochii jandarmilor şi a tuturor slugilor credincioase ale Ţarului: dumneata -pui de boier, moşier, creştin, iar eu - un simplu jidănaş, 5 proletar intelectual, condamnat să trag pe dracul de coadă toată viaţa şi, prin urmare, revoluţionar ireductibil. Unde nu poate fi nicio nădejde, nu e nevoie nici de menajamente. Fii pe pace, dragul meu: cu atât mai crânceni vor fi cu dumneata, când se vor convinge că 10   s-au înşelat în aşteptările lor...
Plecarea a fost anunţată pentru peste cincisprezece zile.
Tot „Secretul" se pregătea cu febrilitate pentru această lungă călătorie.
Ri gorile regimului de închisoare, prin forţa lucrurilor, mai slăbiseră. întrevederile erau autorizate mai des şi chiar deţinuţii nu erau cu atâta stricteţe izolaţi între ei.
15
După anunţarea termenului de deportaţiune, n-a 20   mai putut fi întârziată nici căsătoria lui Ion Răutu cu Tania Lungu.
Natalia Chirilovna Varnavin, care aranjase toate preliminariile cu cei în drept, venea aproape în fiecare zi la Centrala, câteodată şi de două ori, nesoco-25 tind cu impertinenţă toate regulamentele. Venea când singură, când cu Tania sau cu Iorgu Răutu, pe care-1 chemase telegrafic. Se îngrijea de publicaţiunile legale, comanda inele şi lumânări; trata cu preotul închisorii pentru decorarea capelei; aranja cu Iorgu 30 Răutu declaraţiile de consimţământ şi discuta aloca-ţiunea pentru viitorul tânăr menaj.
Bietul conu Iorgu se simţea prins ca într-o negură.
Pe de o parte, el parcă se simţea vinovat de lipsa Smaragdei Theodorovna.
- Măi băiete! - bolborosea el mereu - mama a trebuit să se ducă la Kiev, că amu e altă directoare acolo,
5 la Institut, pe care n-o cunoaştem... Ar fi trebuit să fiu şi eu acolo - păcatele mele! - dar amu stau aici cu tine, până s-a isprăvi şi cu beleaua aiasta, - îşi stăpânea el nodul care-i strângea gâtul, ori de câte ori îşi aducea aminte de „beleaua" căzută pe capul „băietului".
io Pe de altă parte, el nu ştia ce atitudine să ia şi faţă de căsătoria însăşi, aşa de puţin compatibilă cu toate tradiţiile Răuteştilor.
- Măi băiete. Nataliţa spune că aşa trebuie, că-i bine - Dumnezeu ştie, nu mai înţeleg vremurile
15 aiestea... Şi tu eşti nevrâstnic încă, şi ea încă un plod crud... Şi apoi, zice Nataliţa că nici nu se duce amu cu tine! că rămâne încă la şcoală... De! Dacă n-a mântuit-o!... Dar ce fel de nuntă îi aiasta ? La temniţă... Şi mama nu poate veni amu. Că-i o nouă di-
20 rectoare acolo... la Institut la Kiev... îi foc... şi amu stau aici cu beleaua aiasta, - păcatele mele! Dumnezeu să mă ierte !...
Iorgu Răutu îşi găsea puţin echilibru, devastând magazinele de confecţiuni pentru a aproviziona pe 25 „sărmanul băiet" cu toate cele trebuincioase în „blăs-tămatul cela de Sibir".
Nataliţa şi Tania, pe care le târa cu el prin prăvălii, în zadar încercau să-i potolească excesul de zel.
- Zi-i, Nataliţa, să dea un ogheal cald, gros şi 30   trainic, pentru prăpădenia ceea de Sibir...
Mai multe rânduri de haine, perechi de ghete şi ciubote, rufe, blănuri, destinate pentru „prăpădenia ceea de Sibir", dădeau camerei lui Iorgu de la Hotel Londra aspectul unui bazar.
658
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
659
10
15
20
25
30
35
Iorgu Răutu urma cu stricteţă în comenzile şi cumpărăturile lui numai două reguli:
- Să dai ce ai mai bun, domnule, mă-nţălegi ? Pentru băietul meu, care se duce Dumnezeu ştie unde, în fundul lumii. Să-mi dai ce ai mai bun, mă-nţălegi ? Zî-i, Nataliţa, în limba lor, că văd că zgâieşte ochii la mine parcă ar vide un tătar...
A doua regulă era ca să nu dea niciodată mai mult de jumătate din preţul cerut de negustor.
La început, această nevinovată manie ducea la conflicte tragicomice:
- Bre omule - căuta el să explice negustorului care îşi zgâia ochii - bre omule, eu nu sunt un boboc, n-ai să iei de la mine zace preţuri, mă-nţălegi, ori, ori, cu mine nu merge aşa! - ciocănea el, fudul, cu două degete în tejghea.
Foarte curând, însă, negustorii prinseră meşteşugul şi Iorgu Răutu era foarte mulţumit că izbutea să plătească şi mai puţin de jumătate din preţul iniţial.
Nataliţa şi Tania, din când în când, numai plesneau din mâni, dar n-aveau cruzimea să-1 dezamăgească.
Ele căutau să-1 convingă măcar pe moş Iorgu să-şi reducă cumpărăturile, pentru că, după regulament, un deportat nu poate avea un bagaj mai greu decât maximum „două puduri" (vreo 30 kilograme).
Cu acest prilej, Iorgu Răutu nu se mai putu stăpâni şi izbucni:
- Cum ? Mânca-i-ar viermii, putrezească-le-ar ciolanele ! Să-1 trimeată pe băiet la capătu lumii, în blăstă-mata ceea de ţară, gol, să îngheţe de frig ? Auzi ? - două puduri! Lasă că-i trimet eu şi prin poştă de-a dreptu acolo unde a fi...
Nataliţa şi Tania se priviră înduioşate faţă de acest sfârşit al „operaţiunilor economice" ale lui moş Iorgu.
Căsătoria a fost oficiată în capela închisorii de preotul ei bătrân, care, cu vocea-i de căpriţă bolnavă, rumega de-a scăpare rugăciunile cuvenite.
In capelă, în afară de cei doi miri - Vania în ves-5 ton nou, cumpărat de Iorgu Răutu, iar Tania în bluza ei obişnuită -, nu se mai găseau decât nunii -Nataliţa şi soţul ei Serghei Semionovici Varnavin; Iorgu Răutu şi Caterina Matveevna Lungu, din familiile mirilor, şi directorul închisorii; nu lipseau şi io   câţiva paznici înarmaţi la uşă.
Intr-o atmosferă apăsată, această ceremonie -de obicei solemnă şi impresionantă prin atmosfera de nădejde şi bucurie - luă un aspect funebru.
In zadar Nataliţa încerca să „învioreze" asistenţa. / 5       Iorgu Răutu, sumbru, ofta şi numai din când în când, în uitare de sine, ţinea isonul vocii răguşite a dascălului, cu veşnica-i notă de bas profund: O-o-o-n-n-n.
Alături de el, Ecaterina Matveevna, tăcută ca totdeauna, dar mai palidă ca de obicei, plângea înfundat 20   în batista ei, pe care mereu o ducea la ochi şi la gură.
Mirele, Ion Răutu, părea că nu crede în realitatea acestei scene. Şi, aruncând din când în când câte o privire intimidată spre Tania, „mireasă", parcă se aştepta în fiecare moment să fie trezit din somn. 25 Numai Tania simţea toată gravitatea şi înţelesul solemn al momentului.
Liniştită şi hotărâtă, ea era pătrunsă de conştiinţa misiunii ce-şi lua şi răspunsul ei la întrebarea preotului - „da!" - parcă vibra de o sonoritate neo-30 bişnuită pentru glasul ei. După „Isaiia dănţuieşte" şi după binecuvântarea preotului, la încheierea ceremoniei, atât de insolite în cadrul acesta, asistenţa rămase un moment stingherită, în neştiinţă de ce trebuia să mai urmeze.
660
C. STERE
15
- Vania, Tania! - cea dintâi îşi veni în fire Nataliţa - acum sunteţi soţi, sărutaţi-vă!
Vania, stângaci, se aplecă spre „soţia" lui şi o strânse în braţe. Simţind fiorul ce o cuprinse, mişcat, 5 o sărută pe ochi. Tania, albă ca varul, tremurând, îşi pierdu parcă simţurile şi era cât pe ce să cadă jos, dacă nu îi sărea în ajutor Nataliţa.
Directorul închisorii tuşi jenat:
- Domnilor, vă rog primiţi urările mele de feri-10   cire: noroc şi sănătate, viaţă lungă! Dar acum, domnul Răutu trebuie să meargă în camera dumisale şi biserica trebuie să fie golită pentru vecernie.
Iorgu Răutu sărută pe Vania, repetând numai vorbele-i obişnuite:
- Măi băiete, măi băiete, ce să facem ? Aşa a vrut, se vede, Dumnezeu!...
Vania îşi simţi tot obrazul muiat de lacrimile tatălui său.
Ecaterina Matveevna plângea şi ea în hohote, îmbrăţişându-şi copiii:
- Ştii, Vaniuşa, eu totdeauna te-am iubit ca pe un copil al meu. Să ai milă de Tania. Ea îţi dă tot sufletul şi vei vedea ce comoară este.
Nataliţa, lăsând în sfârşit din braţele-i pe Tania, 25   protestă :
- Mă rog, ce vă bociţi atâta ? - trepida ea indignată. Parcă sunteţi la înmormântare. Iaca, Siberia! Mare lucru, dacă este dragoste! Sunt încă tineri. Va topi dragostea lor toate omăturile din Siberia.
30 Apoi, trei ani vor trece ca un vis. Hai să lăsăm acum pe bietul Vania! - şi cu o voce nu tocmai potrivită cu jovialitatea cuvintelor, urmă: - Vedeţi că domnul director îşi pierde răbdarea.
20
Cap. XIX
POHODUL
La gară, unde deportaţii au fost aduşi noaptea târziu în două „dube", un capăt al peronului, golit 5   de public în faţa vagonului penitenciar cu ferestrele zăbrelite, a fost păzit de două rânduri de jandarmi.
Nici rudele deportaţilor, după ce-şi luaseră rămas-bun de la aceştia încă dimineaţa la închisoare, n-au mai fost lăsate să se apropie de vagon. Vania io însă putu zări în mijlocul mulţimii, lângă păretele gării, figurina slăbuţă a Taniei, alături de silueta impunătoare a Nataliei Chirilovna. Exclamaţiile tovarăşilor de drum îi arătau că şi pentru ei peronul nu era pustiu.
15 La plecarea trenului, mai multe batiste fură fluturate la adresa lugubrului vehicul, care îi ducea spre destinul necunoscut.
In lumina felinarului, Vania putu zări chipul fin al doctorului Roitman... 20       Şi, în ultima clipă, auzi şi vocea nazală, tremurată, atât de bine cunoscută:
- Să trăieşti, Vaniuşa, curaj, nu mă uita! Vagonul porni.
Un moment, cei de pe peron se sileau să-i ţină pa-25   sul, apoi, cu încetul, au rămas în urmă, topiţi într-o masă nedesluşită, din care răsăreau numai câţiva
662
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
663
fulgi albi ai batistelor agitate; iată, în sfârşit, şi luminile gării înecate în noapte... Vania se întoarse...
Tovarăşii săi de drum îşi alegeau băncile şi îşi 5   aranjau bagajele.
Grişa Goncev, cu spiritul lui de gospodar şi cu talentul său tehnic, îşi întocmea între două bănci, cu ajutorul pledurilor şi al sacilor cu bagaje, un compartiment confortabil pentru dânsul şi pentru Polia, a 10   cărui sănătate îi inspira grijă.
Moise Roitman a şi scos o carte şi încerca să citească la lumina lămpii din tavan.
Isaac Blumberg şi Vasile Giurilă, buni prieteni încă din vremurile „comunei", vorbeau ceva încet. n       Ion Prestea, sumbru ca întodeauna, se culcă pe o bancă răzemat în cot; pe dânsul nu-1 petrecuse nimeni la gară...
Danilov, aşezat singur la o fereastră, şi-a încolăcit, ca de obicei, picioarele unul peste altul şi, privind în 20   infinit cu ochii lui suri, clari şi gravi, stătea pe gânduri, frecându-şi periuţa dârză şi incoloră de pe bărbie.
Vania tresări.
Pe banca scurtă dintre uşă şi fereastră, stătea pitită în colţul întunecat, parcă voind să se ascundă de privi-
25 rile lumii, o figură impresionantă: o faţă slabă şi lungă, lungită încă de o barbă îngustă şi rară, care ajungea aproape de brâu, cu o piele gălbie lipită de oase, însă cu trăsături corecte şi fine, un nas subţire şi lung, dar drept; pletele neîngrijite nu puteau ascunde o fru-
30 moaşă frunte mată, foarte albă, în contrast cu părul şi cu ochii mari negri, larg deschişi, care ardeau în priviri îngrozite: un chip de martir de pe icoanele bizantine.
- Tovarăşul Maurul! - exclamă Vania, schiţând un pas spre dânsul.
Dar Maurul, prins de spaimă năprasnică scoase un geamăt de fiară şi sări în sus, întizându-şi spre 5   apărare mâinile resfirate.
Danilov se repezi asupra lui Vania şi, apucându-1 de braţ, îl aruncă în lături:
- Astâmpără-te, ciocoiaşule! - se răsti dânsul printre dinţi. Nu vezi că-i bolnav şi terorizat ? N-are
io   nevoie de temeneli de salon...
Maurul se lăsă pe bancă, hârâind, lărgindu-şi şi mai mult enormele orbite ale ochilor săi aprinşi.
Vexat de dojana brutală a tovarăşului Danilov, Vania aruncă o privire dezolată în jurul lui. 15 Străină de tot ce se petrecea în dos, o siluetă feminină, îndoliată, tot stătea lipită de gratiile ferestrei, parcă silindu-se să răzbată întunericul care învălise de mult peronul gării din Odessa.
Vania se simţi deodată singur, prizonier într-o 20   lume neînţeleasă şi duşmănoasă.
Se afla totuşi între vechi prieteni şi tovarăşi de luptă, dar cât de adevărată era vorba Undinei, că şi de oamenii cu care eşti în contact imediat te pot despărţi depărtări mai mari ca acelea dintre astrele fir-25 mamentului.
O milă nemărginită de sine îl cuprinse, dar şi de bieţii aceştia de bulgări de lut însufleţit.
Stăpânit de o nevoie acută de simpatie şi de trebuinţa de a-şi revărsa sufletul, se apropie timid de 30   solitara siluetă feminină de lângă fereastră.
Umerii ei tremurau de un plâns tăcut.
După o clipă de ezitare, Vania se aşeză molcom pe banca de alături.
664
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
665
Femeia, parcă simţind prezenţa lui, îşi întoarse faţa plânsă de copil obidit.
Ochii ei verzi, înlăcrimaţi, reflectau ca diamante razele palide ale lămpii, care aprindeau în aureola 5   bogată a părului ei scântei de aramă poleită.
La vederea lui Vania, pieliţa delicată şi albă a obrajilor, puţin stropită de pistrui, se acoperi ca de o abureală trandafirie intensă, până la rădăcina părului ei de un roşu aprins.
10 Vania ghici îndată pe Fany Perlov.
- Tovarăşul Vania! - şopti ea, mişcată, zâmbind printre lăcrămi, şi se aşeză pe bancă, continuând să plângă înfundat în batistă, dar acum parcă mai mult de emoţie şi surpriză decât de amărăciune.
11 Vania îi cunoştea povestea încă din expansiunile prin zidurile închisorii: tatăl mort de apoplexie, în momentul arestării, mama rămasă fără mijloace cu copii mici, un prieten din copilărie, ajuns logodnic, dispărut în cazematele Cetăţii „Petru şi Paul"...
20       înduioşat - de ea, de sine, cine-ar putea spune ? -,
lupta şi dânsul cu nodul de plânset care-i strângea gâtul. Fany, fără să-şi ridice batista de la obraz, îi întinse
ca într-o căutare mută de sprijin, cu un gest atât de
feminin, mânuţa-i diafană. 25       Vania o reţinu, tăcut, dar puţin înviorat şi încălzit
de acest rol de protector, care astfel i se recunoştea.
Noaptea înainta.
Dar în vagon nimeni nu putea dormi.
Excitaţia provocată de schimbarea bruscă a regi-30 mului, aprehensiunea nemărturisită în faţa viitorului necunoscut ridicaseră diapazonul emoţional şi duseseră la o tensiune, care cerea descărcare.
în urma unui cuvânt aruncat de Grişa Goncev, izbucni cu furie veşnica şi interminabila discuţie asupra metodelor revoluţionare:
- Proces istoric - scanda cu o răceală voită vocea 5   metalică a lui Moise Roitman, care maşinal tot îşi des-
cheia şi încheia un bumb la vestă -, procesul istoric este un proces de masă, ca rezultat al mecanicii luptelor de clasă. O revoluţie nu poate izvorî decât din mişcarea maselor...
io - Dar individualitatea? - întrerupse furios Ion Prestea, tropotind greoi pe loc ca un urs. Dar individualitatea, amice ? Faci borş din ea ? Dacă la Poitiers, Abderam, comandantul trupelor arabe, ar fi dovedit un talent strategic mai mare decât Carol Martel, ce
15   ar fi fost astăzi cu masele dumitale europene ?
- Desigur, pentru a inventa o bombă, - intercala Grişa Goncev, tehnicianul, răsucindu-şi cele două colţuri ale bărbuţii îmbinate - pentru a inventa o bombă e nevoie de o individualitate, dar un atelier
20 pentru fabricarea ei presupune un anumit mediu, pe care nu-1 poate da decât proletariatul industrial...
- Am să mă murez eu, - urlă cu violenţă Prestea trăsnind cu pumnul în speteaza băncii - avem să ne murăm până se va naşte proletariatul dumitale ? Zece
25 oameni hotărâţi pot trimite în tartarale1 zece împăraţi unul după altul. Ce regim ar putea rezista unui asemenea purgativ ?...
- Dar masele de la ţară, moldovenii noştri basa-rabeni, ca şi majoritatea covârşitoare a omenirii, - in-
30 terveni, cântând pe nas „popeşte", şi Vasile Giurilă, cu tărăniile si moldoveniile lui.
1 Probabil, de la expresia ruseascăprovalitisea v tartarari - a intra în pământ, a-1 înghiţi pământul, (n.ed.)
666
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
667
Danilov tăcea, surâzând din când în când sarcastic şi sticlind din ochii lui suri, clari şi răutăcioşi.
Polia Goncev, între două accese de tusă, relevă şi el rolul istoric şi revoluţionar al intelectualilor. 5 Maurul, tot pitit în colţul său, îi privea de mai multă vreme cu ochii săi larg deschişi şi febrili, plini de o agonie nespusă, când, deodată, se aruncă sub o bancă şi începu să se zbată, urlând în neştire.
Sentinelele, care se schimbau la fiecare două ore, io   stăteau impasibile lângă uşile de intrare.
Dar la o staţie, unde în faţa vagonului penitenciar se adunase mulţimea curioasă, atrasă de zgomot, ieşi din compartimentul său comandantul gărzii, un căpitan bătrân, cărunt şi bărbos - care, fără să-şi ri-15 dice mâna de pe clanţă, înaintându-şi numai puţin umărul stâng, ca să dea drumul ajutorului său, plutonier reangajat, flăcău înalt, gras şi spălăcit, dar spilcuit - ştiu, prin câteva injoncţiuni scurte, să impună tăcere polemiştilor. 20       Cu încetul se potoli şi Maurul.
Vania nu luase parte la discuţie.
Se mira şi el de uluirea amorţită, de care rămânea stăpânit.
După atâta singurătate, când, ca „secretnic", 25 afară de telegrafia surdă a ciocăniturilor, putea găsi contactul cu lumea aproape numai în citirile sale, — după acel gol de viaţă, claustrarea în limitele câtorva metri pătraţi, imobilitatea în timp şi în spaţiu - el se simţea acum prins ca într-un vârtej: hotărârea de 30 deportaţiune, căsătoria cu Tania, despărţirea de ea şi de tatăl său, de toată atmosfera Năpădenilor, societatea zgomotoasă a convoiului de deportaţi, dus în trenul acesta care, în realitate, se târa greoi ca un melc
io
15
20
de la o staţie la alta, dar care i se părea un bolid străbătând vertiginos spaţiile nesfârşite...
Glasurile i se păreau înecate într-o vâjâitură care îl învăluia şi îl izola de viaţă, ca un strat impenetrabil, iar vagonul penitenciar, cu locatarii săi, numai un decor ireal...
însuşi subiectul discuţiunilor, care pe vremuri îl pasiona atâta, îi inspira acum prea puţin interes: înainte de toate, trebuie lămurită problema morală, găsit rostul vieţii, lămurită situaţia omului în natură, descoperit rolul real al conştiinţei în complexul forţelor mondiale.
Dacă omul este numai jucăria stihiilor, totul se reduce la o înşelăciune de sine, la o iluzie: vouloir, illusion! aimer, illusion!
Numai suferinţa e o realitate, - iată, chiar suferinţa acestui ghem de fată.
Vania strânse mânuţa Fany-ei. Dânsa îi răspunse surâzând, fără să-şi deschidă ochii: în vijelia discuţiunilor, ea de mult încetase să plângă şi, potolită, sughiţând numai din când în când de plâns, copilăreşte, se lipi de Vania închizând ochii.
25
30
După intervenţia comandantului gărzii, se aşternu în vagon o tăcere apăsată.
Sfâşiaţi de oboseală şi de emoţie, deportaţii se în-ghemuiră fiecare pe banca lui scurtă, acoperită de câte un pled şi cu sacul cu haine în loc de perină. Şi, unul câte unul, fură cu încetul prinşi de somn.
Chiar Maurul îşi pusese capul pe banca dinainte şi nu se mişca, gemând numai în răstimpuri.
Căpşorul Fany-ei, cu gloria lui aurie, căzu pe umărul lui Vania. Acesta o răzemă uşor de spetează, aşternu pe banca din faţă peste pledul ei pe al său,
668
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
669
aşeză la părete o perinuţă de voiaj, datorită solicitudinii lui Iorgu Răutu, şi ridicând-o uşor în braţe, o culcă în acest aşternut improvizat.
Fany se lăsă îngrijită ca un copil, cu surâsul feri-5   cit pe faţă, lipindu-şi numai uşor pe furiş buzele de mâna ce o ţinea după gât.
Dar somnul fugea de Vania.
El încă se simţea ca împlântat într-o pastă opacă.
Visător, se răzemă de fereastră, urmărind primele io   luminişuri ale răsăritului.
Gândurile i se rostogoleau greoaie, ca nişte bolovani într-un torent de munte.
Ajuns la hotarul necunoscutului, toată viaţa lui, de la primele amintiri ale copilăriei, se desfăşura îna-15 intea lui: Năpădenii, pensionatul pastorului Faltin, liceul, familia Lungu, Hanul Blumberg, Odessa, Castelul din Chişinău, Numărul Cinci - în icoane colorate şi vii ca scene ale realităţii, întretăiate de aceleaşi blăstămate întrebări: De ce ? Şi apoi ? 20 Afară, lumina cenuşie a dimineţii înnourate dez-văli peisagiul dezolat al stepei ucrainene în toamnă, atât de deosebit de dealurile dulci ale Basarabiei: o câmpie plană şi nemărginită, fără nici o ondulaţie de teren, fără nici un copac, fără măcar vreun bloc de 25 piatră eratică, fără vreun accident care să poată opri privirea, peste tot numai verdeaţa gălbuie a miriştilor şi a fâneţelor tăiate, - o întindere vastă ca oceanul, dar monotonă şi mută, pustie după încheierea muncilor de ţară, fuge în nesfârşire... 30 ...Şi totuşi rămâne veşnic redusă la o jalnică şi meschină circomferinţă, sub clopotul opac al cerului sur, ca mantaua de puşcăriaş, nemişcată în jurul vagonului penitenciar, cu el, Vania, drept în centru.
Câmpie, câmpie, câmpie...
Vania, furat de somn lângă fereastră, turtit într-o postură piezişă, se trezeşte cu piciorul amorţit şi cu o vie durere în coastă...
Toţi în vagon dormeau încă, afară de sentinelele 5   înţepenite lângă uşi.
Vania acoperi pe Fany cu şalul căzut jos, se culcă în cot pe bancă şi din nou adormi liniştit pe scândurile goale.
Răutu se ridică de pe culcuşul lui improvizat cu io   toate încheieturile anchilozate, parcă nu se găsea pe trupul lui un singur punct neîndurerat.
întinzându-se ca să se mai dezmorţească, băgă de seamă că în tot vagonul, afară de dânsul şi de sentinele, numai Maurul era treaz. 15 Cu ochelarii pe nas, acesta examina cu multă minuţiozitate un ou, inspectându-i suprafaţa şi expu-nându-1 la lumină. Pe urmă, scoase din sac o pâne, o duse la nas, apoi îi cercetă coaja, tot aşa cu de-amănun-tul, ridică un colţ şi cu cuţitul tăie din miez: precau-20   ţiuni împotriva otrăvii...
Mestecându-şi cu îngrijire acest dejun frugal, tovarăşul Maurul, din când în când, arunca spre Răutu priviri bănuitoare.
Acesta îşi luă inima în dinţi: 25       - Tovarăşe Maurul, nu mă recunoaşteţi ? - i se adresă, dânsul cu sfială. Sunt Ion Răutu.
- Nu te recunosc şi nici nu te cunosc! - îi mârâi nenorocitul uitându-se încruntat în lături.
- Nu vă aduceţi aminte, la tovarăşul Pudel, conic   ferinţa despre rolul proletariatului şi al ţărănimii ?
V-am răspuns eu, introdus de tovarăşul Undina. îmi zicea Pimperlic...
670
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
671
- Pimperlic ? Ce Pimperlic ? - se oţărî deodată Maurul săgetându-1 acum cu priviri furioase. Ce Pudel, ce Undina, ce conferinţă ? Minciuni, minciuni! Pimperlic!... Pim-per-lic\... Eşti un agent al
5   Lăscăreştilor!... - şuieră el deodată, rotindu-şi ochii. Şi din piept se auziră hârâituri de agonie.
Răutu, spăriat, îl lăsă în plata Domnului şi se întoarse la locul său.
Al Lăscăreştilor ? Nu înţelegea nimic!
io Printr-o deschizătură în nori, năvăliră pe fereastră razele oblice ale soarelui şi îmbrăcară în flăcări chipul feciorelnic din faţă, aruncând stropi de aur pe pieliţa-i străvezie de trandafir.
Printre genele întredeschise, luciră smaragdele
n ei luminoase şi, zâmbind fericită, Fany îl salută cu vocea-i subţire şi dulce de copil somnoros:
- Bună dimineaţa, tovarăşe Vania. Cum ai dormit ? Cum te simţi ?
De atâtea ori i-a venit acest salut din celula nu-20   mărul şapte !
Toată lumea era sculată şi preocupată de rudimentarele îngrijiri de toaletă, când în vagon apăru comandantul gărzii, însoţit de plutonierul ajutor, pentru ceremonialul obişnuit al apelului de dimineaţă, care 25   era cu stricteţă observat în tot timpul drumului.
După retragerea comandantului, plutonierul Carpov, cu picioarele crăcănate „voiniceşte", cu o mână în şold, iar cu alta răsucindu-şi mustaţa incoloră şi subţire, cu sfârcurile ei agresiv îndreptate 30   spre nările enorme şi franc deschise, declară:
- Domnilor, ne apropiem de staţia Kazeatin. Puteţi avea acolo apă clocotită pentru ceai. Dacă
mai doriţi să cumpăraţi ceva, vă rog să-mi spuneţi, ca să iau notă...
Grişa Goncev aranjase cu ajutorul geamantanelor, în pasagiu, între patru bănci, o masă. Iar tovarăşul
s Fany fusese invitată să prezideze sfânta comuniune de „ceaiofagie", sarcină de care, roşind până la rădăcina părului, se achită cu multă drăgălăşenie, strângând în jurul său tot vagonul, în afară de Maurul. Chiar ursuzul Ion Prestea se întrecea în gentileţe.
io Momentul acesta îl alese Vania Răutu pentru o surpriză de mult pregătită:
- Scumpă domnişoară, - se adresă el ceremonios drăgălaşei prezidente a mesei de ceai - să-mi daţi voie să vă restitui un obiect care vă aparţine.
n Şi cu gravitate scoase din plic o splendidă buclă de păr roş.
Nu putea fi nici o îndoială de provenienţa ei. Bietei Fany i se tăie respiraţia. Rămasă ca fulgerată mai multe clipe, ea reuşi, în 20   sfârşit, să întrebe printre lacrămi:
- Cum ?... De unde ?... Cine ţi-a dat-o...
- Nu, nu! Fii liniştită, nu el, - îi răspunse Vania, mulţumit de farsă, şi-şi povesti vânătoarea după firele de aur din celula numărul şapte.
25        - Hm! Adevărat Ritter von Tugendburg, cavalerul nostru de la Năpădeni! - rânji răutăcios Danilov. Nobilă contesă, aruncaţi-i năframa!... Compania izbucni în hohote de râs. Fany îşi reveni în fire şi sări îndată în ajutorul lui 30 Vania.
- îţi mulţumesc, tovarăşe Vania, eşti tare drăguţ, sunt foarte mişcată! Nu te uita la domnii aceştia acri şi prost crescuţi. Şi te rog, în semn de recunoştinţă,
672
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
673
pentru sprijinul atât de prietenesc pe care mi l-ai dat ca vecin de celulă, să-ţi păstrezi bucla ca amintire a cunoştinţei noastre, atât de frumoasă în acele vremuri triste. Acum veni rândul lui Vania să roşească...
5       Rutina vieţii de convoi reluă stăpânire asupra vagonului penitenciar din Odessa.
Niciodată Vania nu şi-a putut preciza amintirile din această lungă călătorie, care a ţinut patru nopţi şi trei zile, până ce micul grup eratic din Odessa a
io fost vărsat în albia largă a convoiului de deportaţiune din Moscova.
Vagonul penitenciar era înlănţuit de alte vagoane pline de călători, trecea prin gările marilor centre, animate de mişcare şi de lumină, de multe ori era de-
15 taşat de la un tren şi legat de altul; adesea imobilizat ceasuri întregi pe vreo linie de garaj.
Dar, constituind o lume de sine stătătoare, fără contact exterior, ca o monadă leibnitziană, vagonul ducea o viaţă proprie, deosebită de restul universului.
20 Totuşi, nu reuşea să se închege într-un organism viu şi să-şi creeze un suflet.
Prea vie era încă pentru fiecare din pasagerii săi ruptura sângerândă de viaţa şi de lupta dinainte de arestare; prea apăsau încă memoria anii de izolare şi
25 întuneric; prea recentă şi prea bruscă a fost tranziţia de la celula tăcută la convoiul acesta zgomotos; prea aproape îl aşteaptă dezagregarea şi despărţirea, poate pe veci; prea plin de mister şi de aprehensiuni se înfăţişa viitorul...
30 Convoiul rămânea un conglomerat fără coeziune, în care fiecare atom se claustra în fantasmagoria de coşmar şi depresiune morală.
Viaţa materială comună, discuţiunile şi chiar expansiunile nu puteau rupe cu totul crusta în care zăceau învelite sufletele.
In această stare sufletească, treceau peisagii, scene vii, multiple şi varii figuri omeneşti, fără să lase un tipar mai trainic în memorie.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
675
Cap. XX
BUTÂRKA
In sfârşit, după a patra noapte de drum, în zori de zi, vagonul penitenciar fu oprit la o mică gară de 5   suburbie din Moscova.
După ultimul apel, comandantul în uniformă de paradă, cu centiron şi epoleţi de aur, porunci evacuarea vagonului.
Garda încercuise o mare parte din peron, unde 10 plutonierul, prea fudul de importanţa rolului său, primea pe arestaţi cu numărul şi-i forma în coloană, urmând ca de aici să plece pe jos până la vestita închisoare Centrală de Deportaţiune sau „de Transport" -după terminologia oficială -, în cartierul Butârki, la 15   vreo opt kilometri.
Astfel se găsiră spontan înşiraţi câte doi: fraţii Goncev; Isaac Blumberg şi Vasile Giurilă; Moise Roitman şi Ion Prestea; Fany Perlov cu Ion Răutu şi Danilov cu Maurul. 20 Garda, cu baionetele în cumpănă „de pază", i-a cuprins ca într-un cerc de fier.
Ei se uitau unul la altul stingheriţi: pentru prima oară fuseseră coborâţi făţiş la ultima treaptă a scării sociale şi trataţi ca o turmă robită. 25       Fany, intimidată, îl apucă pe Ion Răutu de mână.
Acesta, care până atunci clocotea, jignit de această degradare, la contactul mânuţii tremurătoare se potoli îndată şi, luându-şi la braţ tovarăşa, îşi ridică cu mândrie capul. 5       Danilov surâdea sardonic.
Ion Prestea, îngălbenit, suduia printre dinţi mol-doveneşte.
Maurul îşi zvârlea împrejur ochii cu spaimă. Ceilalţi, posomorâţi, acceptau situaţia resem-io   naţi, căutând să privească indiferenţi în lături.
Căpitanul rămânând în urmă, plutonierul Carpov, cu mâna în şold şi cu pieptul bombat, comandă cu o voce ascuţită şi tărăgănată de babă beată: - Drepţi!... Coloana... Mmmarş!... 15       Oraşul părea mort.
Convoiul şerpuia prin stradelele mărginaşe, întortocheate şi rău pavate, de-a lungul nesfârşitelor ogrăzi prăfuite şi îmbălărite, printre care răsăreau, rar împrăştiate, căsuţele dărăpănate de mahala. 20       Nimic nu prevestea vecinătatea unei imense capitale decât pădurea de cruci aurite din zare, pe cupolele bisericilor ce se estompau pe cerul albicios, împroşcate de primele raze ale soarelui de dimineaţă. Convoiul ocolea cu tot dinadinsul cartierele mai 25   populate şi evita arterele mai frecventate.
Rar se putea zări doar câte un precupeţ grăbit să prindă la barieră primele care cu provizii de la ţară, pornite la târg. Aceştia aproape nici nu dăruiau o privire cortegiului de arestaţi, - spectacol prea obiş-30   nuit în aceste părţi.
Din când în când, însă, convoiul încrucişa la răspântii câte un grup de lucrători sau meseriaşi, porniţi mai devreme spre fabricile sau atelierele mai
676
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
677
îndepărtate. Ei arătau mai mult interes şi câteodată privirile lor trădau simpatie.
O întâlnire stârni o vie emoţie în tot convoiul. O bătrânică, tăbăcită şi uscată ca un ţâr, deschise 5   portiţa ogrăzii sale, spre a da drumul în stradă unui enorm porc negru. Răzemată cu o mână de pervazul porţii, ea se aplecă, lungindu-şi gâtul zbârcit spre a urmări evoluţiile animalului pornit în inspecţia depozitelor obişnuite ale aglomeraţiilor omeneşti. W       Din întâmplare, privirile ei se opriră asupra coloanei de „politici".
Nemişcată un moment, ferindu-şi cu mâna ochii, care clipeau de soare, ea îşi ridică deodată fusta şi, bodogănind, scoase din dedesubturile ei misterioase o 15 monedă de două copeici, se strecură ca o şopârlă printre cordonul de soldaţi şi vârî moneda în mâna lui Vania; apoi îşi făcu cruce, şoptind: „Să-ţi fie milă, Doamne, de sărmăneii!" - şi se furişă din nou printre soldaţi, înainte ca plutonierul Carpov să fi 20   avut timpul să-şi revină în fire.
Vania rămase o clipă uluit; apoi înţelese şi fu mişcat până la lacrimi.
Fany plângea de-a binelea.
Danilov, incorigibil, mârâi de la spate: 25        - Ha! E atins de sensibilitatea lui de descendent din împăraţii bizantini, cum se cred toţi ciocoii basarabeni...
La auzul acestor cuvinte, Maurul aruncă lui Răutu o privire feroce şi cu un muget de fiară, bătând din braţe 30   ca din aripi, se repezi să rupă cordonul de caraulă.
Cu greu putu fi reţinut şi liniştit, dar trebui să fie pus în fruntea coloanei, mai departe de Răutu, la care se întorcea mereu în mers, cu bănuială şi frică.
Incidentul tăie scurt riposta lui Vania la butada lui Danilov.
Surâse numai blând, cu tristeţă, şi se întoarse cu un gest de absoluţiune. 5 „Ce o mâna pe babă ? - se întreba el - ea, o biată mahalagioacă săracă, de la marginile prăpădite ale Moscovei ? Ce poate înţelege ea din mişcarea revoluţionară ? Ce legătură poate fi între ea şi tineretul exaltat din «inteligenţa» rusă ? Acestea sunt - îi 10 fulgeră prin gând - funcţiunile psihice inferioare ale profesorului Liebermeister, acelea pe care se zideşte toată viaţa morală a omenirii."
Vania păstră cu sfinţenie moneda aceea de două copeici, înverzită de vreme, ca simbol al acestor 15   „funcţiuni inferioare".
In sfârşit, după două ore de mers, convoiul se află în faţa lugubrei Centrale de deportaţiune din Butârki.
Moritz Arunchin, fost student al universităţii din Harkov, iar acum deportat politic în Siberia Oc-20   cidentală, alerga exultând prin coridorul secţiei politice, zbierând cât îl ţinea gura:
- Au sosit odessiţii, au sosit odessiţii! Acum vom putea pleca!...
Abia intrat în coridor, Ion Răutu fu asaltat de 25   omuleţul acesta, aproape pitic, foarte vioi.
Ochii lui incolori ieşeau acum aproape cu totul din orbite, de curiozitate, ca nişte mici conuri ascuţite. Cu mâna stângă el îşi tot trăgea în jos colţul rebel al bărbii sale roşcate, care creştea în sus, dând un 30 aspect de asimetrie comică obrazului său verzui, cu un nas coroiat, strâmbat şi el spre stânga.
678
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
679
- Arunchin! - se recomandă el scurt, apucând mâna lui Răutu. Cine eşti, de unde vii, încotro eşti deportat?...
- Sunt Ion Răutu, din Odessa - începu Vania 5   să răspundă la această grindină de întrebări.
Dar Arunchin fără să-1 asculte, îi scuipă:
- Mă duc la fete! - şi dispăru în capătul opus al coridorului strigând din nou:
- Au sosit odessiţii, au sosit odessiţii!
10       închisoarea Centrală de Deportaţiune din Butârki gemea de lume.
întotdeauna suprapopulată, acum, spre sfârşitul sezonului, aici erau îngrămădiţi mii de nenorociţi, în nădejdea de a fi expediaţi încă înainte de iarnă. 15       Toate seminţiile Rusiei erau reprezentate aici.
Toate dialectele provinciale puteau fi auzite, cu foneticele lor caracteristice, în a, în o, sau în u.
Deportaţii politici, izolaţi într-o aripă a imensei clădiri, erau şi ei veniţi din diferitele regiuni ale împără-20   ţiei şi între ei se auzeau aceleaşi dialecte provinciale.
Aproape fiecare putea fi clasat după fonetica graiului său.
Moldovenii, sosiţi cu convoiul din Odessa, fură cu atât mai surprinşi, când una din primele întrebări 25   pusă lui Ion Răutu fu:
- De ce naţionalitate eşti ?
Ei socoteau ruseasca lor, dacă nu perfectă, cel puţin destul de corectă ca să poată fi socotită măcar ca un dialect provincial. Nu i-ar fi mirat dacă ar fi fost 30 întrebaţi din ce gubernie sunt, cum erau întrebaţi tot cei noi sosiţi, dar naţionalitate ?...
Ce trăda în pronunţarea sau în aspectul lor origina străină ?
- Sunt moldovan - răspunse Ion Răutu.
- Moldovan ? - repetă parcă mirat tovarăşul Fomin din Samara, care mai cu deosebire se interesa de antecedentele deportaţilor - moldovan? Unde
5   locuiesc aceşti alogeni ? - întrebă el mirat.
Termenul „alogeni", în limbajul oficial din Rusia, se aplica mai cu seamă grupărilor etnice care se aflau pe o treaptă inferioară de cultură - tătari, kirghizi, calmuci, ciuvaşi etc.
io Nu numai Ion Răutu şi Vasile Giurilă, dar şi ferocele internaţionalist şi anarhist Ion Prestea se simţi jignit de acest termen.
- Moldovenii - interveni Vasile Giurilă - sunt o ramură a naţiunii române, adică un popor romanic...
15 înţelegi... Locuiesc în Basarabia, la hotarul României şi Austriei, la graniţa occidentală a Rusiei - sublinie el pentru aborigenul de dincolo de Volga.
Acest mic incident avu un efect imediat neaşteptat şi nu rămase fără urmări pentru viaţa lui Ion Răutu.
20 Spontan, fără nici o înţelegere prealabilă, din acel moment, Răutu, Giurilă şi Prestea căutau parcă să se ţină în grup şi nu mai vorbeau între ei decât moldoveneşte.
Dar, pentru Ion Răutu, de la această întâmplare,
25 începu să se întărească un sentiment tot mai viu, care, în urmă, îl covârşi, - că este străin între ruşi.
Sosirea odessiţilor aduse multă animaţie în grupul de politici din Butârka. Ei complectau convoiul care urma să fie pornit în Siberia peste vreo trei zile. 30 Din pricina aceasta, fură parcă primiţi cu deosebită cordialitate de către tovarăşii strânşi acolo din toate unghiurile împărăţiei.
680
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
681
Ei fură repartizaţi între diverse camere, întrucât nu se mai găsea nici una liberă, şi puşi în curent cu formalităţile ce trebuiau îndeplinite înainte de plecare, precum şi covârşiţi de tot felul de sfaturi în ve-5   derea lungii călătorii spre necunoscut.
Răutu se trezi în aceeaşi cameră cu Maurul, care îndată îşi alese un colţ mai întunecat, pe o nară de scânduri, care servea de culcuş arestaţilor, şi se piti acolo după bagajele sale. 10 Instinctiv, Vania îşi petrecea timpul mai mult în coridor.
De altfel, toată ziua aceasta, cheltuită mai mult în formalităţi de interogatoriu şi înregistrare, înscriere pentru echipamentul reglementar, în legarea de 15 cunoştinţi şi adunarea şi transmiterea de informaţii, se înfăţişa pentru noii veniţi ca o haotică învălmăşeală, care nu le lăsa nici o clipă pentru reculegere.
Vania aproape nu mai putea deosebi între ei pe tovarăşii de nenorocire şi se simţea ca rătăcit într-o 20   inextricabilă junglă întunecată.
Spre seară, trântit de-a curmezişul pe nară, între doi tovarăşi de cameră, fără să fi avut putere să-şi aranjeze vreun culcuş mai comod pe scândurile goale şi lustruite de trupurile generaţiilor care l-au precedat, 25 fără măcar să se dezbrace, Ion Răutu parcă îndată a şi fost înecat într-un somn greu, fără visuri.
Când se trezi a doua zi dimineaţa încă buimăcit de somn şi se sforţa să-şi dea seama unde este, deodată fu izbit de o vedere lugubră. 30       Lângă uşă stătea gol Maurul, pipăindu-şi cu mişcări repezi tot corpul din cap până în picioare.
Şi deodată începu să scoată ţipete stridente, parcă n-ar fi fost din piept omenesc.
- Ajutor!... Ajutor!... Ajutor!...
Deportaţii săriră cu toţii înspăimântaţi de pe nare şi se repeziră înspre el.
Dar Maurul se agăţă de uşa camerei şi, ca turbat, se apăra zvârlind cu picioarele şi lovind cu pumnii, 5   zbierând înainte năstruşnic:
- Ajutor!!!... Săriţi!... Mă omoară!...
Un inspector şi mai mulţi paznici, năvălind în cameră, se aruncară asupra nenorocitului ca să-1 scoată afară.
io Maurul însă, cramponat de uşă, ţipa mereu cât îl ţinea gura:
- Staţi! Nu mă bateţi!... Acolo este un agent al Lăscăreştilor! - aruncă el spre Ion Răutu. A aflat că sunt adevărat Mavrogheni, descendent din Paleologi,
15 singurul moştenitor legitim la tronul Bizanţului şi... m-a curăţat... m-a curăţat... ca să nu mai pot avea urmaşi!... m-a omorât... uitaţi-vă... uitaţi-vă!...
Ultimele cuvinte se auzeau din coridor, unde a fost dus pe sus, învălătucit într-un pled. 20       Răutu rămase zguduit.
Numele adevărat al Maurului era Maroghin. Printr-o bolnavă asociaţie de sunete, el se crezu Mavrogheni şi inventă o genealogie care îi dădea dreptul nu numai la tronul Bizanţului, dar, prin So-25   fia Paleolog, şi la al taratului Moscovei...
Lui Răutu nu i-a mai fost dat să-1 revadă.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
683
Cap. XXI VOLGA, VOLGA...
Odessiţii au fost chemaţi la cancelarie, unde li s-a distribuit echipamentul „cazon" reglementar: două 5 rânduri de rufe de pânză de sac, obiele pentru picioare, o păreche de bocanci groşi, un „halat" din stofă groasă, cenuşie, care semăna mai mult a pâslă, o şapcă din aceeaşi materie, fără cozoroc, un cojoc de blană de oaie, rudimentar tăbăcită, cu un violent 10 miros acru, şi o păreche de enorme mănuşi din aceeaşi blană rău mirositoare - fiecare obiect stampilat de o mare pecete neagră.
Răutu era foarte bucuros că o putuse vedea, cu acest prilej, pe Fany Perlov, chemată şi ea din secţia a femeilor, pentru a primi echipamentul, care se deosebea de al bărbaţilor numai prin fusta şi un tulpan din aceeaşi pânză de sac, în loc de detaliile respective ale toaletei bărbăteşti.
Fany se repezi cu un surâs prietenesc spre Vania 20   Răutu, cu tradiţionalul ei salut:
- Bună ziua, tovarăşe Vania!... Ai dormit bine ?... Cum te simţi ?
Echipamentul primit a pus o problemă urgentă, întrucât pentru a doua zi era anunţată plecarea: re-25   ducerea bagajelor la norma reglementară.
La rezolvirea acestei probleme a luat parte întreaga „Butârka", dar mai cu seamă tovarăşii Arunchin, Fomin şi Arthur Schwarzmann, fiecare în felul lui caracteristic.
5 Tovarăşul Costea Fomin, un temperament prin excelenţă sociabil, se îngrijea mai cu seamă ca efectele să fie repartizate între toţi tovarăşii astfel ca să fie aruncate cât se poate mai puţine.
Cu profilul lui ascuţit, în care extremitatea nasului
io forma vârful unui triunghi de la care fugeau îndărăt fruntea şi bărbia, el cutreiera toate camerele, inspecta sacii şi lăzile, asorta hainele şi obiectele de toaletă, le încerca greutatea şi apoi, cu autoritate, decreta redistribuirea proprietăţilor.
15 Moritz Arunchin, care pierdea respiraţia la văzul atâtor podoabe înşirate pentru redistribuire, apuca ce-i cădea sub mână, încerca pieptenii şi periile, se împopoţona în tot felul de haine, chiar în mărunţişuri femeieşti, şi se plimba aşa, foarte mulţumit de
20   sine, prin coridor.
Arthur Schwarzmann, cel mai elegant dintre tovarăşi, cu o cărare impecabilă pe cap, care de la frunte parcă-i despica ţeasta până la ceafă, şi ale cărui dungi rigide de la pantaloni, ca şi toate cutele „vestonului"
25 parcă scos de sub fierul de călcat, trădau profesia de comis-voiajor, nu se putea stăpâni să nu evalueze precis fiecare obiect.
- Bună stofă, - spunea el, de pildă, pipăind vreo haină - englezească. Cel puţin cinci ruble arşinul...
30 Ion Răutu se trudea mai mult să-şi asigure transportul cărţilor.
Vechii „cercuişti" şi-au petrecut seara cu fraţii Goncev şi Isaac Blumberg, de care se despărţeau
684
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
685
aici, poate pentru totdeauna, întrucât dânşii urmau să fie trimişi direct din Moscova în diferite localităţi ale Rusiei europene.
Pentru ei, prin această despărţire, parcă se încheia 5   o fază din viată.
Nici la plecare, lui Ion Răutu nu i-a fost dat să vadă capitala pravoslavnicei Rusii, întrucât transportul deportaţilor politici a avut loc de astădată în dube închise.
10 Ei fură îmbarcaţi, în număr de douăzeci şi opt, într-un vagon tras pe o linie de garaj şi mai târziu ataşat la trenul care urma să-i transporte până la Nijni-Novgorod.
în înghesuială, Ion Răutu trebui să împartă o 15   bancă cu Moise Roitman.
Fany Perlov se găsea la capătul opus al vagonului cu Măria Culiceeva, pe care o ajuta cu multă voie bună să-şi îngrijească copilul, un băieţel de vreo zece luni.
20 îmbujorată şi voioasă, numai din când în când Fany trimitea lui Ion Răutu câte un surâs prietenesc.
In vagonul îmbâcsit, aerul era greu, pentru că în ziua aceea rece de toamnă nu se putea măcar deschide pentru multă vreme fereastra, din cauza copiilor.
25 Această parte a călătoriei, până la Nijni-Novgorod - vreo 400 kilometri -, a fost cea mai penibilă, atât din cauza condiţiunilor materiale, cât şi pentru că nu se putuseră încă încheia raporturi mai intime între tovarăşii de drum.
30       Pentru Ion Răutu, amintirea acestor zile din tren a fost încă amărâtă de un incident stupid.
Vagonul nu avea compartiment deosebit pentru sentinele. Acestea se instalaseră pe băncile mărginaşe, lângă uşă.
Soldaţii care nu erau de rând, ca să se facă comozi, s   se descălţau şi-şi desfăceau obielele.
Atmosfera ajunse irespirabilă.
Ion Răutu băgă de seamă că Fany Perlov devenise subit foarte palidă şi cu desperare îşi arunca privirile spre obielele atârnate la capătul vagonului. io       El se adresă caporalului:
- Camarade, nu vă întindeţi aşa... Suntem mulţi aici. Aerul şi aşa e greu! Gândiţi-vă că, iată, sunt femei şi copii aici! Ne otrăviţi cu obielele voastre...
Costea Fomin, la auzul acestor cuvinte, sări ca ars.
/ s - Tovarăşe Răutu, asta e un ciocoism scârbos! Ce ? Noi suntem într-un salon aici ? Ce fel de revoluţionar eşti ? Cum poţi să te apropii, dacă ai aşa nas delicat, de masele populare ? Ţăranii nu pot întrebuinţa apa de Colonia şi soldaţii sunt doar feciori de
20 ţărani şi nu din plăcerea lor sunt siliţi să cărăulească aici pe cuconaşi ca dumneata!
- Tovarăşe Fomin, - ripostă Răutu - şi fără apă de Colonia, oricine îşi poate îngriji picioarele... Şi, în orice caz, ce sunt vinovate tovarăşele noastre, ca să
25   plătească sans-fasoanele acestea cu o migrenă ?
- Ha! - exclamă indignat Costea Fomin - faci încă pe cavalerul! Tovarăşelor, vă supără contactul cu norodul ? Aveţi nevoie de cavalerismul lui Răutu ?
Vania se uită împrejur. Danilov zâmbea sardonic, 30   ceilalţi se uitau în lături ca să-i evite privirile, până şi femeile care îşi duceau batista la nas nu îndrăzneau să-şi ridice glasul. Chiar biata Fany, cu ochii ei de smaragd înlăcrimat, se rugă de Vania:
686
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
687
- Tovarăşe Vania, nu e nimic. Eu sunt aşa, păcătoasă. N-am dormit noaptea şi sufăr de migrenă. Noi nu ne ducem la o viaţă de lux şi rafinare. Trebuie să ne deprindem...
Ion Răutu se aşeză ursuz şi puţin ruşinat pe bancă.
„Lut, lut omenesc!" - îşi şopti scârbit, fără să ştie nici el dacă la adresa sa sau a celorlalţi.
Triunghiul măsliniu al feţii lui Costea Fomin lucea de triumf.
10 După o noapte de infern şi o dimineaţă pierdută în preocupări banale şi în pregătiri, spre miezul zilei, trenul deportaţilor se opri pe o linie de garaj, care trecea prin cartierele marelui iarmaroc al Nijni-ului, în faţa debarcaderului de pe ţărmul Volgii.
15 Aspectul oraşului, în părţile pe care le-au străbătut, în timpul acesta când nu era sezonul iarmarocului, era fantasmagoric:
Străzi largi şi, ceea ce era atât de rar în Rusia, bine pavate, cu trotuare de asfalt, mărginite de două rân-
20 duri de arbori înalţi şi frumoşi; enorme clădiri, de cele mai multe ori cu pretenţii arhitectonice; bazaruri somptuoase, teatre şi biserici cu cupole şi turnuri aurite; şi nicio mişcare, nicio ţipenie de om, niciun glas omenesc, niciun lătrat de câne - un pustiu şi o tă-
25 cere de ţintirim; între pietrele de granit ale pavajului cresc buruieni; clădirile stau parcă oarbe, cu ferestrele condamnate de scânduri, înlănţuite şi zăvorite cu enorme lacăte.
Icoana aievea din poveşti a împărăţiei fermecate.
30 Ion Răutu în zadar căuta să-şi închipuie, în acest cadru de abandon şi de moarte, furnicarul omenesc si revărsarea de viată intensă din zilele iarmarocului.
Barjaua - enorm vas destinat pentru transporturi penitenciare, cu puntea superioară anume îngrădită de un des grilaj de fier - era, încă din ajun, încărcată până în vârf cu deportaţii de drept comun şi aştepta >   numai sosirea convoiului cu politicii.
Mai sus, vaporul „Minin", care urma să o remorcheze până la Perm, stătea sub presiune, încărcat şi el cu mărfuri pentru Siberia.
îmbarcarea politicilor începu îndată, sub privi-io rile curioase ale publicului de pe debarcader şi ale turmei mohorâte în halatele arestanţeşti, înghesuite, ca într-o cuşcă, după gratiile de fier de pe punte.
Compartimentul „secret" al politicilor, la pupă, era cu desăvârşire izolat de restul barjalei, în care stă-/ s tea îngrămădită „şpanaua" de drept comun - „carnea de puşcărie"; numai zornăitul de lanţuri şi duhoarea mulţimilor îngrămădite în mizerie şi neîngrijire vesteau această vecinătate.
încăperea politicilor însă era, pentru numărul 20 lor, destul de spaţioasă, deşi cam întunecată, întrucât lumina nu pătrundea decât prin micile ferestruici late, de lângă plafon.
De-a lungul păreţilor laterali, se întindeau nişte nare largi, în două etaje, pe care, de-a curmezişul ur-25   mau să-şi aranjeze culcuşul deportaţii.
Femeile şi copiii se instalaseră pe nara superioară din dreapta, mai luminoasă şi mai caldă, fiind îndreptată spre sud.
Numai soţii Arunchin, căsătoriţi abia în ajunul zi-30 lei în care fuseseră expediaţi din Harkov, îşi aleseră colţul cel mai întunecat, pe nara inferioară, din stânga.
Restul s-au aşezat pe unde au apucat.
Un şuier prelung al sirenei vaporului vesti plecarea: odgonul de remorcă se întinse şi, urmând greoi
688
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
689
şi morocănos vaporul în curba pe care o descria pentru a porni în jos, barjaua se urni şi se desprinse de debarcader, ducând în bezna necunoscutului sute de fiinţe robite şi obidite. 5 Trecutul rămânea în urmă, tot mai depărtat şi mai uitat...
Femeile - Fany Perlov, Măria Culiceeva, Ana Polejnieva, şi baroneasa Gertruda von Ingelstrohm -organizară serviciul de prânz.
10 Pe nara din stânga, un cearşaf alb, întins, servi de faţă de masă, pe care fură aşezate tacâmurile rudimentare de tinichea şi tablă smălţuită, cu merindele aduse într-o coşniţă.
Lângă uşă, Costea Fomin şi tovarăşul Ceavcehidze
15 roboteau pe lângă un enorm samovar de tinichea din zestrea barjalei, care cu îndărătnicie refuza să clocotească. Numai plămânii atletici ai lui Ceavcehidze, sărit în ajutorul lui Costea Fomin, izbutiră să-1 biruiască.
20 După ce au fost fierte ouăle, Costea Fomin, făcând pe majordomul, pofti la ospăţ pe tovarăşii împrăştiaţi în culcuşurile lor:
- Tovarăşi, masa e gata! Veniţi, ca să putem ieşi mai de vreme pe punte. Să vedeţi ce frumoasă este
25   măicuţa Volga...
La acest prânz frugal, prezidat, printr-un consens tacit, de Măria Culiceeva, limbile se dezlegară, inimile se deschiseră şi începu să se închege obştea barjalei.
- Dar unde-s Arunchinii ? - întrebă deodată 30   Costea Fomin.
- Arunchin! Arunchin!... - se auziră apelurile comesenilor.
Din colţul lor, îngrădit de halaturi şi cearşafuri, ieşiră Arunchinii: el, voios şi zburdalnic, ea, cu o beatitudine întipărită pe faţa ei rotundă, îndrep-tându-şi coafura puţin desfăcută, s Tovarăşul Costea Fomin se uită furios. Măria Culiceeva, zâmbind maliţios, le oferi pentru reconfor-tare un păhăruţ de secărică. Baroneasa Ingelstrohm, puţin îmbujorată, şi baronul Friedtjof, cu o politeţă extremă, se dădură puţin în lături ca să le cedeze locul.
io După masă, publicul „compartimentului secret" n-a fost admis îndată pe punte, care trebuia mai întâi golită de gloata de drept comun, ferită astfel de contagiunea ideilor subversive.
Barjaua luneca lin, fără nici o legănare, după od-n   gonul ce-o lega de „Minin".
Soarele arunca din spate razele sale viorii, care în-făşurau dealurile împădurite ale ţărmului drept într-o reţea de lumini şi umbre, irizau şesul jos din stânga, acoperit de fâneţe veştejite până-n zare, şi aprindeau 20 crucile aurite de pe biserici, care singure înveseleau puţin satele mohorâte, cu căsuţele lor triste, din bârne înnegrite de vremuri şi intemperii.
In albia largă ca un braţ de mare, măicuţa Volga îşi mâna liniştită şi majestuoasă undele sale verzui, 25   cu reflexele roşietice ale apusului.
Liniştea şi întinsul respirau măreţia şi puterea naturii, care parcă vestea sufletul poporului zămislit în sânul ei.
Tovarăşul Costea Fomin, un fiu al Volgii, stătea 30   înţepenit de extaz şi privea spre zarea grandiosului fluviu. Deodată, cu triunghiul feţei lui, care se profila în azurul cerului, parcă încununat de aureola
690
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
691
razelor solare, el îşi aruncă capul înapoi şi, cu vo-cea-i puternică de tenor, intona pătimaş vechiul cântec popular:
In jos, pe luciul măicuţii Volga, 5 Al măicuţii noastre Volga,
Pe întinsul ei fără hotare, -Viforul încinse o horă, Viforaşul cel de sus Tot în valuri este dus!...
10 Spontan, 1-a urmat corul şi valurile largi ale acestui cântec, în care de veacuri s-au condensat strădaniile şi nădejdile unui mare şi falnic norod de ţărani, parcă se revărsau în nesfârşire şi puneau stăpânire asupra imensităţii înviate de vraja amurgului.
15 Vania Răutu, fără voie emoţionat, desluşea vocea subţire, argintie a Fany-ei Perlov, dar mai cu seamă îl impresiona adânc, până la deliciul plin de voluptate, tonul grav, aproape bărbătesc, prin care contraltul puternic al Măriei Culiceeva domina tot corul.
20 Toată înfăţişarea acestei femei i se întipări în minte aşa cum o vedea acum.
Departe de a fi frumoasă, cu nasul ei lăţit puţin, cu vârful ridicat în sus ca un plisc de răţuşcă şi cu dinţii parcă ştirbiţi de o strungăreaţă, ea, după cano-
25 nul de estetică feminină, ar fi trebuit să fie socotită mai curând urâtă.
Dar străluceau de atâta farmec şi putere ochii ei de un albastru intens şi schimbător, respira atâta intelectualitate din fruntea-i bombată, ţâşnea atâta să-
30 nătate şi tinereţă din tenul ei fraged, vădea atâta vigoare şi temperament corpul ei zvelt şi mlădios,
io
15
aproape feciorelnic, cu toată maternitatea suferită, încât ea se impunea fără nici o sforţare deasupra frumuseţilor neprihănite.
După primul cântec, a fost atacat repertoriul obişnuit al cercurilor revoluţionare şi, în primul rând, Volga de Nekrasov:
Volga, Volga!
In primăvara ploioasă
Mai puţin se revarsă
In câmpia cea joasă
Undele tale înmâlite
Ca plânsul amar
Al mulţimii trudite
In toată ţara încruntată,
Până-n culmea înnourată...
Urmară apoi Balada lui Stenka Razin, acest strigăt neînfrânat al răzvrătirii, amarul Imn al ocnaşului, duiosul Cântec al lui Cernâşevski...
Dar Ion Răutu nu mai asculta.
20 II cuprinse un sentiment ciudat. Parcă se diferenţia, se dezlipea sufleteşte de tovarăşii săi de drum, se simţea parcă străin între ei, cu toată nostalgia de înfrăţire, de fuziune sufletească.
Precum se deosebea orizontul ondulat şi totdeauna
25 cuprins între hotarele intime şi prietenoase ale amfiteatrului de dealuri din Basarabia - presărat de sate luminoase, cu căsuţele lor albe, împrejmuite de prispă, cu frontoanele şi stâlpii lor sculptaţi - de nemărginirea acestui peisagiu, întunecat de cuburile din bârne înne-
30   grite, de o arhitectonică atât de primitivă, în aceste
692
c. stere
sate ce se oglindesc posomorâte în măreţul lor fluviu, « care domină toată priveliştea, tot aşa de mult parcă 91 sufletul lui torturat, complicat, tot în nuanţe de senti- wa mente şi circonvoluţiuni de gândiri abstracte, îl sin- II 5 gulariza faţă de aceste contururi sufleteşti vagi, II imprecise, dar în acelaşi timp simple, grandioase şi stăpânitoare, prin vigoarea lor elementară, ca şi forţele primordiale ale firii.
Cântecul „măicuţii Volga", în modulările lui maro   reţe, atotdominatoare, nu putea izvorî decât în cadrul acestor peisagii şi din sânul acestui popor.
Vania simţi atingerea mânuţii Fany-ei Perlov pe braţul lui.
Ea îl privea surâzând cu melancolie: 15       - Totuşi e un mare popor... - şopti ea emoţionată, vădit stăpânită de aceleaşi gânduri şi simţiri ca şi el.
Soarele aruncă din urmă ultimele lui scânteieri şi 1 dispăru sub orizont. 20       Răsăritul, înecat întâi în tonuri verzui, tot mai întunecate, se învălea treptat în ceaţa fumurie, prin care răzbăteau cele dintâi licăriri ale stelelor.
- Poftiţi în caiută, domnilor! E târziu... - răsună glasul caporalului, comandant al plutonului de 25   gardă pentru politici.
Cap. XXII
OBŞTIA PLUTITOARE
Jos, în caiută, în semiobscuritatea pe care se străduia în zadar să o împrăştie lampa de la uşă, după ce 5 zăvorul fusese tras, astfel că singurul contact cu lumea din afară îl menţinea sentinela a cărei siluetă se vedea prin ferestruica zăbrelită a uşii, obştea barjalei se înfundă în dezbateri aprinse, prin simplul fapt că, pentru citit, nu era destulă lumină, iar pentru dor-w mit era încă prea devreme, mai ales că şi emoţiunile zilei nu puteau da linişte nervilor excitaţi.
O discuţie furtunoasă nu putea, dar, fi întârziată.
Un grup de douăzeci şi opt de tineri, în care între „bătrânul" Artamon Danilov, de treizeci şi doi 15 de ani, şi precocea tovarăşă Sonia Aniutina, de cincisprezece ani, toţi ceilalţi se înşirau cu vrâsta mijlocie de douăzeci de ani, era natural să fie însufleţit de o ardoare juvenilă şi combativă.
Erau, de altfel, reprezentate aici toate neamurile 20 imperiului: „ vilicoroşii", ca Danilov sau Fomin; ucrainenii, ca Tcacenco şi Ţibuleac; polonezul Obiedzinski; evreii şi moldovenii din grupul odessiţilor; suedezii Ingelstrohm; georgianul Ceavcehidze, - ca şi toate clasele sociale: fii de dvoreni, de negustori, intelectu-25   aii şi muncitori.
In sfârşit, faza tragică a mişcării revoluţionare, prăbuşirea încă prea recentă a partidului „Narodnaia
694
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
695
Volia", punea înaintea tuturor celor ce fuseseră prinşi odată de ciclonul revoluţiei întrebarea chinuitoare asupra viitorului, de care atârna însăşi viaţa lor.
în căutarea cărării, se ciocneau întotdeauna ace-5   leaşi concepţii ireductibile şi discuţiunea, invariabil, se sfârşea fără ca divergenţele să fie măcar pe deplin lămurite şi înţelese de către combatanţi.
De data aceasta, antagoniştii principali erau, pe de o parte, Costea Fomin şi Ceavcehidze, campioni
io intransigenţi ai terorismului individual, până la anarhism, iar pe de altă parte, reprezentanţii curentului influenţat de social-democratismul occidental, în frunte cu Moise Roitman şi cu tovarăşul Vasile Vasilievici Vasiliev, care, multă vreme, a lucrat practic între
/;   muncitorii fabricilor din Petersburg.
Giurilă şi, pe neaşteptate baronul Ingelstrohm, susţineau o variantă de poporanism colorat de revendicări naţionale, pe care, curios, şi le însuşea în mare parte şi fiorosul Ceavcehidze.
20 - Lăsaţi-o în pace cu organizaţiile şi propagandele voastre! - zăngănea tenorul strident al lui Costea Fomin. Ţărănimea noastră nu are nevoie de organizaţie şi propagandă. Ea e comunistă de milenii... Evoluţia ei este numai împiedicată de structura de stat şi
25 de furunculele putrede, cum sunt oraşele noastre! Ne trebuie numai dinamită, ca să dea jos toată suprastructura asta ticăloasă! Să fie distruse toate birourile, cancelariile, toate oraşele astea depravate, să fie descătuşată ţărănimea, şi atuncea ea va clădi spontan
jo o societate întemeiată pe dreptul la muncă, pe temeiul de socializare a mijloacelor de producţie...
- Foarte bine!... Aşa este!... - exclamă cu entuziasm tovarăşul Arunchin. Are perfectă dreptate
Fomin, - se adresă el cu un ton de convingere gravă către asistenţi.
- Aceasta, tovarăşe, e romantism - răspunse liniştit Vasiliev, care, prin ironia soartei, cu trăsăturile
5 lui moi şi nasul în cartof, atât de caracteristic ruseşti, contrasta ciudat cu înfăţişarea de oriental a reprezentantului extremist al originalităţii panruse -, romantism vaporos, care e în contrazicere şi cu realitatea vieţii noastre, şi cu legile evoluţiei sociale. Comu-
io nismul mir-u\ui ? Dar acesta este creaţiunea fiscului ţarist, care 1-a impus prin răspunderea solidară a contribuabililor din sat. Apoi, culacii noştri dovedesc că nu numai în oraşe se ridică forţele care stau în calea evoluţiei sociale. Dinamita, desigur, poate face
15 multe, dar nu poate schimba nici mentalitatea maselor, nici, mai cu seamă, nu poate duce la o organizaţie superioară a producţiunii, fără de care nici un progres nu este realizabil. Această organizaţie presupune însă o structură economică mai complicată:
20 dezvoltarea marei industrii, naşterea proletariatului, conducătorul firesc al maselor şi factorul esenţial al revoluţiei sociale...
- Bravo! Foarte bine spus! - exclamă şi cu mai mult entuziasm tovarăşul Arunchin. L-a înfundat pe
25   Fomin, nu-i aşa ? - se întoarse el spre cei dimprejur. Giurilă şi apoi Ceavcehidze susţineau că teoriile tovarăşului Vasdiev constituie o concepţie aristocratică, ridicând o minoritate privilegiată deasupra maselor, care au însemnătatea socială şi economică
jo covârşitoare, şi că tovarăşul Fomin e şovinist, uitând că formele comunismului primitiv sunt străine pentru cel puţin o jumătate din populaţia Rusiei.
Discuţia se lărgea, cuprinzând toate problemele imaginabile, se înălţa până la culmile abstracţiunilor
696
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
697
metafizice, se adâncea până la analiza formelor şi legilor de evoluţie biologică şi de structură intimă a materiei.
Pe Ion Răutu îl izbea, însă, caracterul comun, cu
5 toate divergenţele teoretice, al tuturor combatanţilor: optimismul lor neclintit, credinţa în triumful apropiat al revoluţiei.
în situaţia concretă de triumf al ţarismului şi de lichidare a organizaţiilor revoluţionare, această notă
10 optimistă făcea o impresie dureroasă asupra lui Ion Răutu: pe de o parte, el se simţea umilit, pentru că nu găsea în sufletul său aceeaşi credinţă, iar pe de altă parte, privea cu compătimire la superficialitatea, lipsa de pătrundere şi de simţ al realităţii, de care dă-
15 deau dovadă tovarăşii săi veşnic rumegând în vid aceleaşi clişee.
El nu-şi dădea seama că în faţa lui nu se găseau luptătorii şi conducătorii de frunte, ci numai - cum era şi el însuşi - retardatarii, „arriere-garda" şi chiar
20 „trenul" revoluţiei, pe care reacţiunea triumfătoare îi suprima pentru a stârpi toţi germenii răzvrătirii.
Optimismul acesta s-a afirmat în formă brutală şi naivă, când discuţia, pe nesimţite, se coborî la speculaţiuni pe tema urmărilor biruinţii apropiate
25   asupra ţarismului.
- Fraţilor, ce avem să facem cu Ţarul ? - întrebă deodată Costea Fomin.
- Eu, eu - izbucni Ceavcehidze, o namilă de om cu umeri de un stânjen şi talia prinsă în inel, un ade-
30 vărat „cunac" din Caucazia, al cărui temperament sanguin îl ducea mereu la soluţiuni extremiste - eu, eu ştiu ce aş face! L-aş pune într-o cuşcă de fier şi, de jur împrejur, la un metru, ca să nu poată ajunge, aş pune o masă încărcată cu tot felul de mâncăruri
delicate, cu vinuri, fructe, la care să stea femei frumoase, goale, în posturi lascive, oferindu-se bărbaţilor zdraveni şi plini de temperament, şi pe el l-aş hrăni numai cu sare şi excitante... s - Nu! - îi obiectă Costea Fomin - asta nu ajunge! Eu aş lua un cui lung, lung şi ascuţit şi un mic ciocănel şi i-aş pune cuiul pe ţeastă, şi cu ciocănelul încet - cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc!, ca să-i intre tiptil, tiptil în creier. io Ochii unsuroşi ai lui Fomin aveau luciri canibalice şi gura lui largă, înfundată, parcă plescăia de voluptate.
Răutu sări indignat:
- Şi sunteţi revoluţionari, înaintaşi ai unei lumi 15   mai bune, marxişti ? Sau canibali ? Pentru ce această
ferocitate ? înţeleg lupta împotriva formei actuale a statului şi a vieţii sociale. înţeleg şi lupta împotriva Ţarului cu oamenii săi, ca reprezentanţi ai acestor forme, dar pentru ce ură, pentru ce patima aceasta
20 sălbatică ? Doar ei sunt tot atâta victime ale procesului istoric, ca şi muncitorimea. Tot marxismul este întemeiat pe necesitatea istorică a diferitelor faze sociale. Poate fi necesar ca să fie exterminaţi, dar e tot aşa de puţin legitim acest canibalism cum ar fi de pu-
25 ţin justificată ura împotriva unui lepros sau a altui bolnav contagios.
Aici, Danilov, care până acum tăcuse după obiceiul lui, stând într-un colţ pe nara de jos, cu picio-roangele sale încolăcite, interveni cu intonaţia care
30   vădea o mare tensiune sufletească:
- Tovarăşe Răutu! Dumneata ai văzut vreodată un om spânzurat, un frate, iubita scoasă din ştreang, aruncată în şanţ... Ai văzut ? Dacă ai fi văzut, ne cruţai aceste împroşcări de sirop sentimental...
698
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
699
Vania, înaintea ochilor căruia apăru deodată vârful de spânzurătoare, o frânghie întinsă, vibrând, şi apoi capătul tăiat, aruncat în sus, împletindu-se pe bârna neagră, se aşeză strivit, şoptind îndurerat: 5        - Tot lut omenesc, veşnicul lut omenesc!
Viaţa se aşeză în „secretul" barjalei - ca într-un bivuac - ca un microcosm, într-o izolare desăvârşită de restul lumii.
Ciudat, pentru cei mai mulţi dintre călători, şi 10 peisagiul, decorul exterior, ca şi elementele omeneşti, printre care barjaua se strecura greoi şi stângaci, urmând odgonul, nu prezintau nici un interes, deşi ar fi trebuie să-i atragă şi prin noutatea lor, şi prin pitorescul lor grandios şi original. 15 Dar ei erau absorbiţi de ei înşişi, de nădejdile şi de aprehensiunile lor, ca şi de procesul de închegare a obştei lor, încât tot universul lor se mărginea la pă-reţii barjalei.
Aproape din primele momente, în sânul micii so-20   cietăţi se putea observa un proces de diferenţiere:
Un grup însemnat şi cu caracter deosebit îl formau „familiştii".
Dintre aceştia, atrăgeau atenţia cu deosebire soţii Polejniev, care, cu cei doi gemeni ai lor, singuri 25   constituiau parcă o lume cu un centru de gravita-ţiune propriu.
El, un intelectual, literat şi artist, cu nervii tociţi şi cu sănătatea şubredă, prins adesea de accese de irascibilitate, ea, deşi încă tânără, făcea impresia unei 30 matrone masive, minte care nu cunoştea avânturi de nostalgie, dar solidă, suflet bine echilibrat, totdeauna în voie bună şi stăpână pe sine, deşi avea în grija ei nu numai pe cei doi gemeni, dar şi pe soţul care cerea
din parte-i şi mai multă băgare de seamă şi mai mult talent pedagogic decât copiii.
Baronul şi baroneasa Ingelstrohm - tineri, eleganţi, ireproşabil crescuţi şi prietenoşi, cu aspectul 5 exterior dovedind deprinderi de igienă şi cerinţi estetice -păreau aruncaţi în mediul acesta printr-un crud capriciu al soartei şi, cu toate încercările lor de sociabilitate, se singularizau dintre ceilalţi.
Nu mai puţin se izola şi părechea de „ouistiti"', io   cum o poreclise Artamon Danilov, soţii Arunchin, care, amorezaţi ca pisicile primăvara, dispăreau mereu în colţul lor de sub nară.
Chiar tovarăşii Obiedzinski, care se certau cel puţin de zece ori pe zi, din cauză că Obiedzinska, mai 15 matură, bănuia propensiuni galante ale soţului, şi tot de atâtea ori se împăcau, chiar prin veşnicele lor certuri şi îmbrăţişări de reconciliere, se despărţeau din comunitatea burlacilor.
Dar, mai cu seamă, „familiştii" aduceau o notă de 20   preocupări de menaj, de interese de „burjui", care exaspera pe tovarăşul Costea Fomin, ce clocotea mereu de zel revoluţionar.
Un alt grup îl constituiau femeile nemăritate sau, mai bine zis, neînsoţite. 25       Dintre acestea, situaţia proeminentă în obştie o avea Măria Culiceeva.
întotdeauna veselă şi bun tovarăş, interesându-se de aproape de necazurile tuturora şi luând parte la bucuriile tuturor, era totuşi parcă învălită într-o au-30   reolă de taină.
Soţul ei, un tânăr filolog cu oarecare reputaţie, se afla deportat în Siberia Orientală de vreo doi ani. Măria, dispărută în subterana revoluţionară, nu
' Cuvânt francez, desemnând o specie de maimuţă mică, arbo-ricolă, din America centrală, (n.ed.)
700
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
701
15
fusese arestată decât cu mult mai târziu; acum era expediată şi ea - într-o regiune şi mai îndepărtată -după ce dăduse naştere unui copil.
O apariţie fermecătoare şi emoţionantă era Sonia 5 Aniutina, o fetiţă fragedă de cincisprezece ani, care, pentru siguranţa împărăţiei, trebuia să fie înecată în întunecinimile îngheţate ale Siberiei, numai fiindcă mama ei fusese condamnată la patru ani de muncă silnică, pentru un contact oarecare, în realitate foarte io   redus, cu acţiunea teroristă.
Sonia, cu sufletul ei candid, se simţea strivită de cununa de martiră şi eroină revoluţionară şi trăda mereu teama de a se dovedi mai prejos de misiunea ei. Poate din această cauză, ea adera întotdeauna la doctrinele cele mai extremiste şi susţinea soluţiunile cele mai violente.
Fany Perlov lumina şi ea toată caiută cu ochii ei verzi, cu flăcările părului ei bogat şi cu faţa ei diafană şi trandafirie şi, mai cu seamă, cu surâsul ei blând şi timid.
Un loc aparte îl avea, în grupul acesta, Aglaia Peşehonova: o siluetă înaltă şi zveltă, îndoliată, o figură lungă şi palidă, ochi negri parcă stinşi şi un păr plat, tras la spate, tăcută şi tristă.
Era soţia unui deportat la munca silnică pe viaţă, lipsit de drepturile civile, pentru care, dar, conform cu legile ruseşti, legătura conjugală era ruptă.
Totuşi, acum, căpătând cu mare trudă autorizaţia cuvenită, lăsându-şi în urmă copiii, ea pleca pen-30   tru o viaţă de mizerie şi umilinţă, spre a da soţului ei o îmbărbătare şi a-i îndulci puţin viaţa, fără să ştie măcar dacă îi va fi îngăduit să-1 vadă.
20
25
In jurul acestor figuri feminine, spontan gravitau tovarăşii.
Costea Fomin era mereu în apropierea Aglaiei Peşehonova. Plin de îngrijiri înduioşate şi de atenţiune delicată, de care nu părea capabil şi care impresionau cu atât mai mult cu cât erau primite cu s   indiferenţă şi aproape cu răceală.
Fany Perlov vădit prefera societatea lui Ion Răutu. Iar Măria Culiceeva şi Sonia Aniutina erau obiectul omagiilor admirative şi al serviciilor dezinteresate din partea tuturor tovarăşilor, fără excepţia celor în-io soţiţi, ceea ce dădea o notă romantică şi oarecum dramatică vieţii de barja.
Culiceeva primea aceste asiduităţi cu surâsul indulgent şi puţin ironic al Giocondei, iar Sonia, cu gingăşie şi graţie delicioasă şi cu emoţiunea prime-/$   lor succese.
întru cât priveşte pe bărbaţi, liniile de diferenţiere se simţeau între intelectuali puri, ca Moise Roitman, Petre Polejniev şi Ion Răutu, „ţăranizanţi", ca Vasile Giurilă şi Ion Prestea, „proletarizând", ca Vasile 20 Vasiliev şi Artamon Danilov, pur şi simplu revoluţionari, revoluţionari an sich und fur sich1, ca tovarăşii Costea Fomin şi Visarion Ceavcehidze şi, în sfârşit, „sateliţi" rătăciţi din variate straturi sociale, ca Fridtjof Ingelstrohm, Arthur Schwarzmann, Moritz 25   Arunchin sau Boleslav Obiedzinski.
Liniile de demarcaţiune, de altfel, se încrucişau orizontal şi vertical, dând o structură ierarhică acestei societăţi, efemere, deşi abia perceptibilă, dar totuşi foarte complicată şi autoritativă.
30        Ion Răutu, deşi putea fi inclus în mai multe categorii, nu se simţea comod în niciuna din ele. El
1 în sine şi pentru sine (germ.) (n.ed.)
702
C. STERE
vedea cu mirare şi durere că până şi basarabenii lui -Moise Roitman cu doctrinarismul lui rigid şi Ion Prestea cu revoluţionarismul lui ireductibil - parcă tot mai mult se îndepărtau de dânsul, lăsându-1 singur, cu întrebările lui blăstămate, care-1 închideau, ca sub un clopot izolator, în lumea lui de viziuni metafizice si de autoanalize sufleteşti...
Cap. XXIII
,ŞPANAUA" ŞI „SOCIETATEA"
Fără voie, Răutu era mereu atras de misterele compartimentului deportaţilor de drept comun, ţi-5   nuţi în strictă izolare de „politici".
într-o zi, însă, el reuşi să se furişeze neobservat până la intrarea în caiută, în care era îngrămădită şpanaua şi holota barjalei.
în capătul scării care fugea în jos, de după uşa cu o io   ferestruică zăbrelită, din zgomotul surd al mulţimii, întretăiat de zornăitul lanţurilor, se desluşeau două voci. Un tenor stins parcă gemea pe nas: - Ah, măicuţă, încă puţintel... hai... hai... aşa, aşa-a!... încă puţin... iacă i-aa!... 15       - Ha-ha-ha, - huruia un bas profund dar răguşit. Geaba frăţioare!... Tot roibul meu îi mai acătării! O-ho-ho-ho!... Acuşica, acuş... Ha-ha-ha!...
Răutu se coborî pe scară spre ferestruica pătrată, tăiată în partea de sus a uşii şi zăbrelită cruciş de 20   două gratii de fier.
Doi ochi suri, despărţiţi printr-un nas mic ce se ridica mototol deasupra pufului albicios al buzei, îl priveau curioşi printre gratii.
Răutu păşi brusc spre ferestruie. 25       Sentinela dinlăuntru, un băietan rotofei şi bălan, făcu un pas înapoi lovind podeaua cu patul puştii
704
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
705
şi-şi îndreptă ochii cei suri în lături, cu o indiferenţă prefăcută, ştergându-şi buza cu dosul manei stângi.
Ferestruia dădea într-o încăpere mare, foarte lungă şi îngustă, împărţită, ca şi caiuta politicilor, în 5 două etaje prin nare lungi, rânduite pe amândouă laturile în lung, nelăsând decât o strâmtă trecătoare. Narele aruncau în jos o umbră deasă, pe care abia dacă o împrăştiau ochiurile chioare aşezate sub tavan, scunde şi late.
10       La început, Răutu nu putu desluşi aproape nimic. Zgomotul surd ce-1 auzise de pe punte se desfăcu acum deodată într-un haos de voci şi de sunete disparate : tropot de paşi, planşete de copii, ţipete de femei care se sfădeau, sudălmi cinice, huiduieli, strigăte de
/5 comandă, ţăcănit de străchini şi talere şi peste tot, într-o armonizare ciudată, zurzuitul metalic, neîntrerupt, al lanţurilor.
în umbră mişunau sute de fiinţe stranii, care, îngrămădite între nare, în vălmăşagul de figuri întune-
20 cate, luau în lumina scăzută forme fantastice, fără chip şi asemănare.
Şi această cloacă răsufla un aer acru şi greu, de pivniţă în care stau îmbâcsiţi zi şi noapte sute de oameni, o atmosferă încărcată cu toate mirosurile de trupuri
25 nespălate, de copii neîngrijiţi şi rufe neprimenite, de varză acră şi scrumbie stricată, totul învăluit în duhoarea covârşitoare a sudoarei zăcute şi a fumului de „mahorcă".
Stăpânindu-şi leşinul şi ameţeala stârnite de aceste
30 emanaţiuni ale mizeriei şi ale decăderii omeneşti, Ion Răutu, după ce i se mai deprinseră ochii cu lipsa de lumină, începu să deosebească cu încetul oarecare amănunte din vâltoarea haotică ce-1 uluise.
In faţa lui, sub podeaua de sus, o femeie, aplecată peste o albie, spăla rufe. Răutu nu-i vedea decât fusta de pânză groasă şi sură, stampilată în câteva locuri cu pecetea oficială, picioarele încălţate cu nişte pa-s puci de piele crudă şi braţele cu mânicele suflecate mai sus de cot, care, în mişcări sacadate, frământau ceva în covată. Din când în când, femeia îşi îndrepta spinarea şi, ridicând dreapta, căuta să-şi şteargă sudoarea cu partea de sus a braţului nemuiat în apă sau
io îşi potrivea părul căzut de sub basmaua făcută din aceeaşi pânză grosolană ca şi fusta, arunca câte-o privire nepăsătoare împrejur, apoi ofta şi se încovoia iarăşi asupra albiei.
La dreapta ei şi mai aproape de uşă, o femeie mai
/5 tânără, cu faţa bugedă, aşezată jos cu picioarele sub ea, pieptăna o fetiţă zmucind fără milă pieptenele prin păru-i încâlcit. Copila slăbuţă şi ofilită, în genunchi, lăsându-şi capul în voia zmânciturilor de pieptene, nu înceta să legene în braţe un sul de petici
20 murdare, care închipuiau o păpuşă: bai-bai, bai-bai, bainchi bai!"... cânta ea încetişor, zâmbind, şi duioşia sentimentului precoce de maternitate îi lumina obrăjorii străvezii.
Alături, la dreapta, o namilă de om - cu tichia de
25 postav sur ce-i cădea pe ceafă lăsând în lumină toată partea de dinainte a capului, cu părul ras pe jumătatea din dreapta şi cu faţa pământie tăiată de o grozavă cicatrice vânătă, ce mergea de la sprinceana ochiului drept peste nas, spre colţul din stânga al gurii - hâ-
30 ţâna pe picioarele-i ferecate un copil de ţâţă, ţăcăind din gură; copilul se înăbuşea de râs şi de mulţumire şi, la fiecare săltare a piciorului, zornăitul lanţului nuanţa sinistru râsul nevinovat...
706
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
707
Pe o sfoară întinsă între stâlpii care sprijineau podeaua de sus, atârnau pelinci murdare. Deasupra, pe podea, un moşneguţ alb şi uscat îşi primenea cu îngrijire obielele, strecurându-le cu băgare de seamă 5 pe sub inelele fiarelor de la glezne; perii argintii, scurţi şi rari, din barbă şi mustaţă, nu-i acopereau buzele decolorate, care se mişcau necontenit, mestecând parcă ceva. Din când în când, moşneagul îşi ridica mânios ochii şterşi, cu pleoapele sângerate, fără
io gene, asupra unui flăcău care stătea în trecătoare, zădărându-1, şi-i arunca câte-o sudalmă, stropind din gura-i fără dinţi.
Flăcăul acesta era, desigur, un fante al ocnei: deşi îmbrăcat în aceeaşi uniformă sură, el o purta cu
n mult pitoresc, ceea ce-1 făcea irezistibil în ochii sexului slab, mai cu seamă mulţumită oarecăror uşoare abateri de la regulament, ca tocurile înalte de la ciubote sau cuiele de alamă de pe cureaua care îi atârna de brâu lanţul, ca să nu se târâie pe jos. Cu tichia
20 trasă voiniceşte pe o ureche, spre a-i acoperi jumătatea rasă a capului, şi cu mantaua lăsată pe umăr, încântat de impresia ce producea în juru-i, sclipind din ochii negri şi dinţii albi şi ridicându-şi provocator şfichiurile mustăcioarelor răsucite în inele, el ta-
25   china pe moşneag:
- Te faci frumos pentru rai, tăicuţule ? Hai ? Da' să-ţi stropeşti lanţul cu aghiazmă să te lese Sfântu Petru...
- Ce nechezi... harmăsarule! - îi scuipă furios 30   bătrânul, clipind iute din rănile roşii ale pleoapelor.
Ai omorât o babă de o sută de ani, ca să-i furi nişte piei de cloşcă! Mâncate-ar!... - şi o înjurătură cumplită răsună prin aerul otrăvit.
- He-he-he - râse subţirel fantele.
- Hi-hi-hi! - chicoteau şi mai subţire, ţinându-i isonul, admiratoarele.
Şi din toate părţile, în atingere strânsă, în înghesuială şi promiscuitate silită, grupuri de bărbaţi şi fe-
5 mei, bătrâni şi tineri, copii, băieţi şi fete, stăteau de vorbă, se certau, mâncau, chefuiau, îşi îngrijeau odraslele sau îşi căutau de alte treburi ale „gospodăriei". Cu tot zbuciumul acesta infernal, întinşi de-a curmezişul laviţelor largi de sus sau pe podelele de desubt,
io mulţi dormeau, adăugind la groaznicul sabat dimprejur scrâşniri de dinţi, gemete şi întreaga gamă a horăiturilor unui somn de plumb.
în această mulţime, tipurile variau fiind reprezentate aici, şi mai desăvârşit ca la „politici", toate
15 cele „optzeci de limbi" ale imensului Imperiu: toate seminţiile, toate nuanţele de coloraţiune, toate caracterele antropologice, toate psihologiile de rasă... Dar, în atmosfera de mizerie şi degradare comună, în miazmele aerului înciumat, în groaznicul leit-mo-
20 tiv al zornăitului neîndurat de lanţuri, peste tot, oarba Nemesis arunca vălul ei nivelator: peste tot, aceleaşi capete rase, retezate parcă pe jumătate, aceeaşi şapcă rotundă, fără cozoroc, aceeaşi manta sură de postav „ocnăşesc", de aceeaşi croială pentru băr-
25   baţi şi femei, de aceeaşi pânză aspră pentru basmalele şi fustele femeilor, pentru cămăşile şi nădragii bărbaţilor, cu aceleaşi ştampile oficiale, - chiar copiii erau însemnaţi cu aceeaşi pecete de paria... Privirea lui Răutu fu atrasă de un grup absorbit
30 într-o îndeletnicire ciudată, pe care el nu şi-o putea explica.
în dreptul unei ferestruici, doi oameni stăteau faţă în faţă cinchiţi, răzemându-se în pumni şi privind cu atenţiune încordată pe scândurile podelei
708
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
709
goale dintre ei. Unul, tânăr scund şi spălăcit, cel cu glasul de tenor stâns, gemea pe nas, tremurându-şi nervos capul:
- A! nu te lăsa, drăguţă! numai un pas, încă unul!... 5       Celălalt, basul, un individ gros şi ciupit de vărsat,
cu albeaţă pe ochiul stâng, tuna într-un hohot de râs:
- Mucosule, nu te-ndesa-a-a! şterge-ţi caşul de la gură! Ha-ha-ha!
In jurul lor, se adunase pe podea şi în trecătoare io un grup numeros şi cu toţii priveau scândura goală cu aceeaşi încordată luare aminte, cu gâturile lungite, cu răsuflarea oprită. Spectatorii se împărţise parcă în două tabere, manifestându-şi simpatiile prin exclamări pasionate: 15        - Brava, roibule, brava! Ehei, al nostru!...
- Ţine-te, bălaie! Dă-i zor!...
- N-na, chioaro!...
Deodată tenorul gemu o înjurătură:
- Crăpare-ai, blăstămato!...
20 Şi cu o mişcare sugestivă, strivi cu unghia degetului mare ceva pe scândură.
- O-ho-ho-ho! - izbucni triumfător ciupitul, lăsându-se în genunchi şi frecându-şi manile. Tot eu am câştigat! Te pui tu cu mine, mânzule! Ha-ha-ha!
25 L-am rămas, băieţi! Pune banii ici, puiule... Aşa' Ho-ho! Să mi-1 păstrez pe roib de prăsilă - e de rasă, pur sânge englez, băieţi! Ha-ha-ha!...
Şi Răutu îl văzu, cu mirare, luând între două degete cu băgare de seamă ceva de pe scândură şi, după ce-şi 30   ridică şapca, punându-şi acest misterios „ceva" în cap.
între spectatori se împărţeau gologanii...
înţelese! Era o cursă suigeneris, cu pariuri... „Jocurile de hazard sunt aspru oprite", îşi aduse el aminte; gura lui se strâmbă:
- Phu! Ce oroare! Ce degradare! - şopti el cu dezgust.
Copilita din faţă încetă deodată să-şi legene păpuşa şi, arătându-1 cu degetul: 5       - îh! Mămucă, mămucă-i! - chemă ea pe mă-sa între două smâncituri de piepten. Iote un politic din sicret!
- Stai binişor, diavole! - o îmbrânci aceasta. Spălătoreasă se îndreptă din şale şi, cu manile în lă-
10   turi, privi şi ea o clipă, curioasă, spre ferestruia uşii.
Dar Răutu nu mai auzea şi nu mai vedea nimic: cu ochii fixaţi drept înainte, spre sentinelă, şoptea în neştire, cu aceeaşi grimasă îndurerată:
- Ce infern! Ce infern!...
15 Sentinela, uluită, cu gura căscată, îşi holbă ochii suri asupră-i, apoi, deodată, se roşi de mânie şi, ridicându-şi puşca, se răsti:
- Ce te uiţi ?... Nu-i voie!... Pleacă!
Răutu, cu o tresărire nervoasă din umeri, îşi în-20   toarse spatele, urcă scara şi, revenit pe punte, îşi îndreptă privirea spre vapor.
Silueta elegantă a remorcherului fugea înainte, parcă tăgăduind orice legătură cu barjaua de ocnaşi.
Publicul adunat pe bordul „Mininului"" era ca 25   orice public din societăţile civilizate.
Doi mari negustori, care reprezintau capitalul menit „să puie în valoare" bogăţiile inerte ale Siberiei; un general din Petersburg, cu mustaţa cănită şi ochii bulbucaţi, care mergea în regiunea Amurului să „rege-30 nereze" nu ştiu ce ori să „reprime" ceva; un vestit inginer, cu vreo trei ajutoare, pornit să exploreze traseul proiectatei căi ferate; un asortiment de administratori ai binelui public, de diferite ranguri şi calibruri;
710
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
711
un protopop, cu o decorativă barbă albă, un director de circ, un medic, un student etc.; iar în clasa a treia, poporul: ţărani în căutare de pământuri „libere", meseriaşi şi lucrători chemaţi să colaboreze la „punerea în 5 valoare" a comorilor siberiene; soldaţi concediaţi, în drum spre căminurile lor; câţiva „cărturari" sectanţi şi un călugăr, în întoarcere de la „locurile sfinte"...
Sexul frumos era reprezentat şi el potrivit cu această gradaţie socială; începând cu o „guvernato-
10 reasă" care se întorcea direct din Paris şi, trecând peste institutoarele şi moaşele din clasa a doua, până la ţărancele şi văduvele de soldaţi, din clasa a treia.
Tot publicul acesta îşi petrecea vremea, iarăşi ca în toate societăţile civilizate.
11 Generalul, inginerul, unul din capitalişti şi un administrator mai cu vază se războiau tot timpul la „stoss", uitând de somn şi de mâncare. In schimb, celălalt capitalist, un uriaş burtos, cu nişte ochi ce abia se zăreau din crăpăturile înguste de sub sprincenele
20 fără peri, când nu devasta bufetul, horăia tot timpul rostogolindu-şi „sans fason" enorma masă de carne inertă pe canapeaua salonului comun. Damele îşi exercitau talentul satiric, fiecare în parte pe seama tuturor celorlalte, sau discutau cu reprezentanţii mai ti-
25 neri ai sexului tare despre veşnica taină a amorului şi despre dificultatea de a găsi un „suflet înrudit". Ceilalţi făceau pe „chibiţii" sau, izolându-se de partea fe-meiască, îşi povesteau anecdote care, dacă nu se potriveau totdeauna cu idealismul disertaţiunilor asupra
30 înrudirii sufletelor, totuşi dădeau putinţă fiecăruia să-şi arate fineţa spirituală.
Opincarii şi ceilalţi din poporul clasei a treia ascultau povestirile călugărului despre minunile sfântului mormânt, dezbăteau chipurile celei mai drepte
împărţiri a pământului, „care e de la D-zeu", sau -parte mai practică - se informau de preţurile curente ale cărnii, ale lemnelor sau ale gazului, discutau şansele de „a-şi găsi norocul" la eventuala punere în va-5   loare a măruntaielor pământului siberian... într-un cuvânt, toate cum se cuvine. Şi tot cum se cuvine, întrucât călătoria cu vaporul până la Perm ţinea mai multe zile, cu prea puţine primeniri în acest sezon, publicul se închegă de
io la sine în societate, cu toate ciocnirile de ambiţiuni şi pofte pentru onoruri sau avantaje materiale - un loc mai bun la masă, o cabină mai spaţioasă sau mai comodă -, se împărţi în partide şi dizidente, cu lupte făţişe şi combinaţiuni, şi intrigi de culise, acte
/; de eroism sau de laşitate, năzuinţi de exploatare sau opresiune şi clipe de generozitate, fiindcă - pe lângă împărţirea naturală în cele trei clase după preţul biletului de călătorie - se formă îndată şi un cerc de „elită", cu o barieră, deşi nereglementată de nicio
20 condică de legi, dar foarte lămurită atât pentru cei dinăuntru, cât şi pentru cei din afară de ea. Biata natură omenească se arătă şi aici ceea ce este sub toate longitudinile şi latitudinile şi ceea ce a fost în toate timpurile. Şi pe bordul „Mininului", un sociolog ar
25 fi putut găsi chiar condiţiuni prielnice pentru a observa şi studia legile naturale de cristalizare a „elitelor" dintr-o masă în aparenţă amorfă şi procesul de repartizare şi echilibrare de forţe între grupurile diferenţiate. Publicul „Mininului" nu se prea interesa de
30 populaţiunea barjalei, ignora parcă însăşi existenţa ei, nu vorbea de ea şi, desigur, aproape nici nu se gândea la ea: era în afară de cadrele societăţii.
Numai într-un rând, pe punte, la ora aperitivului, capitalistul burtos, după vreo trei păhăruţe de „triplu
712
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
713
basamac extra-sec" (după recomandaţia bufetarului), cu cuvenitele intercalări de tartine cu icre, şuncă şi „somon", întrebă pe general arătând cu capul spre enorma masă întunecată ce se lungea în urma lor: 5        - Or fi fiind mulţi ?
Generalul, ţinând între două degete piciorul subţire al păhăruţului cu „bitter", îl goli repede, îşi clăti un moment gura cu un semn de aprobare şi, alunecându-şi de sub pleoapele umflate ale ochilor săi bulbucaţi o io privire leneşă spre barja, îl înghiţi, apoi răspunse cam tărăgănat: „se zice, vro şapte sute!..." şi îmbucă din tartina cu „anchois" pe care o ţinea în cealaltă mână.
Şi atâta tot.
Dar o tânără institutoare, mică de stat şi slăbuţă,
15 din clasa doua, privea adesea cu interes şi cu milă spre furnicarul de umbre cenuşii ale barjalei. Şi răsunetul cântecelor în orele de primblare a „politicilor" îi umplea ochii de lacrimi. Iar un bătrân meseriaş din clasa a treia îşi puse la o parte un colac, ca să-1 dea „ne-
20   norociţilor" de pomană, la cea dintâi oprire.
E adevărat că şi populaţia barjalei răsplătea cu aceeaşi indiferenţă societatea de pe vapor.
Dacă, câteodată, vreun suflet pierdut din cloaca otrăvită a barjalei, iritat de pitorescul multicolor al
25 toaletelor şi al „complectelor" corecte de pe puntea „Mininului", îi arunca cu cinism un cuvânt înaripat, din fericire, otgonul gros, ce servea de unica trăsătură de unire între aceste două aglomerate omeneşti rătăcite în întinsul măreţ al fluviului naţional, era
30 destul de lung, pentru ca aspectul mizerabil şi toate răsuflările puţin edificatoare ale drojdiei de pe barja să nu poată atinge delicateţa de simţuri a societăţii de pe vapor.
Astfel „Mininul", ca un simbol al civilizaţiei cu umbrele ei, ducea tot mai departe spre hotarul asiatic efluviile morbide din clocotul de viaţă al unei uriaşe îngrămădiri de popoare. 5 Cu toată prăpastia ce despărţea aceste două lumi, în faţa grandorilor naturii care le învăluia în nepăsarea ei, otgonul gros simboliza blăstămul destinului pentru toate crimele şi scăderile vieţii istorice - cortegiul lugubru al Eriniilor...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
715
Cap. XXIV
CENTRALA DIN TIUMEN
Barjaua se târa tot mai departe, în urma vaporului, care se oprea la debarcaderele oraşelor şi ale sate-5 lor comerciale, îşi primenea locatarii celor trei clase, descărca şi încărca mărfuri, se aproviziona cu combustibil şi merinde pentru el şi pentru pasagerii oropsiţi ai barjalei; peisagiile se desfăşurau într-o vastă panoramă, dar pentru obştea din „caiuta secretă", acest de-w   cor fugar abia dacă era înregistrat în subconştient.
Şi, cu fiecare învârtitură a roţii remorcherului, trecutul rămânea tot mai mult în urmă, înecat în negură, iar în faţă se deschidea tot mai neagră bezna viitorului...
n După trei zile de la plecarea din Nijni, mai jos de Kazan, pe punte, Ion Răutu, adâncit în gândurile sale, privea la îmbinarea undelor verzi ale Volgii cu apele mlăştinoase şi roşietice ale afluentului ei Kama, care, multă vreme, se însoţeau fără să se confunde: 20 - Aşa sunt şi sufletele noastre, - se gândi el cu melancolie, apăsat de gândul că, şi la pragul surghiunului, tot încă nu şi-a aflat rostul vieţii.
Deodată, se simţi ciupit de picior. Se întoarse brusc şi surprinse pe tovarăşul Schwarzmann, aple-25   cat spre ciubotele lui de safian:
- Pardon, tovarăşe Răutu! Safian adevărat de Iaroslav! Foarte bune ciubote! Cât ai dat pe ele ?...
„Ce lumi ne despart ?" - îl privi Răutu cu dezgust şi aproape cu ură şi se întoarse strângând din umeri, fără a da nici un răspuns.
Convoiul urca acum puternicul afluent al Volgii, el însuşi un fluviu.
Caracterul peisagiului se schimbă.
Ţărmurile stâncoase, printre păduri mai întunecate io şi mai dârze, în care tot mai mult se răreau trunchiurile albe ale mestecenilor, dezgoleau solul roşietic, pe alocurea ca de sânge închegat; contururile se arătau mai abrupte şi mai sălbatice şi satele tot mai îndepărtate între ele, mai sumbre, cu bisericile lor mai priză-/5   rite şi de o structură mai primitivă.
Se simţea apropierea Uralului, pragul necunoscutului duşmănos, spre care, ca un destin implacabil, îl târa odgonul lui „Minin".
După opt zile petrecute în barja, convoiul se 20   opri, în sfârşit, în faţa capitalei Uralului, Perm.
La debarcader, aşteptau două vagoane, în care „politicii" fură imediat instalaţi şi o locomotiva le şi trase la gară, de unde, ataşate la un tren, ele fură pornite dis-de-dimineaţă spre Tiumen. 25 Aceste două zile de drum, în huruitul vagoanelor, lăsară în amintirea lui Ion Răutu un gol negru şi sentimentul tot mai greu de apăsare şi teamă, care cuprindea întreaga obşte.
Dincolo de Ekaterinburg, caporalul de gardă 30   arătă deodată pe fereastră: - Hotarul!
716
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
717
Pe o culme se vedea un mic obelisc ruginit, cu stema guberniei de Perm, de o parte, şi a celei de Tobolsc, pe alta:
- Siberia! - trecu ca un suflu prin gândul con-5 voiului.
Şi, în urmă, se lăsă ca o perdea de fier asupra trecutului...
închisoarea de Deportaţiune din Tiumen îşi deschise larg pentru Ion Răutu porţile mohorâte asu-10   pra viitorului - a lumii de pe „celălalt tărâm".
Enormul caravan-serai, construit pentru cel mult o mie de arestaţi, găzduia spre sfârşitul sezonului de navigaţiune, între zidurile sale mucegăite, un număr împătrit de fiinţe oropsite şi degradate, în 75 condiţiuni de igienă şi într-o atmosferă morală care îl transformau într-o neînchipuită cloacă.
Aici, convoiul de „politici" se simţi prins ca într-un sorb de mlaştină, în care dispărură toate legăturile cu viaţa de mai înainte, toate reminiscenţele
20   altei situaţii sociale, ale altui nivel cultural.
Obştea abia închegată parcă se dizolvă de istov, pierzând orice coeziune, în exsudaţia pestilenţială a unui imens imperiu, se topi în secreţia eliminată de un organism social cu o sută cincizeci milioane de capete.
25 Chiar măsurile de izolare reglementară de masa deportaţilor de drept comun nu mai puteau fi observate în această excesivă îngrămădire şi abjectă promiscuitate.
Obştea de pe barja se desfăcu dar în moleculele 30   ei constitutive.
Sub presiunea celor mai elementare trebuinţi, banale şi mărunte, ale vieţii, tovarăşii, dezorientaţi şi excedaţi, aproape nu-şi mai puteau menţine măcar contactul dintre dânşii, cu atât mai mult cu cât celor ce urmau să 5 fie expediaţi în gubernia Tomsk şi mai departe, în Siberia Orientală, li se vestise plecarea chiar pe a doua zi.
Intre aceştia se aflau şi Fany Perlov şi Moise Roitman.
Ion Răutu abia reuşi să le strângă mâna. io       Această despărţire a fost cu deosebire simţită de el ca un simbol al rupturii definitive cu tot trecutul.
După plecarea lor, din grupul iniţial al odessiţilor nu mai rămăseseră la Tiumen cu Răutu decât Ion Prestea şi Vasile Giurilă, vechii tovarăşi din cercurile
15 Chişinăului.
Ei stăteau nedespărţiţi, formând un grup distinct în camera care mai adăpostea pe toţi tovarăşii ce aşteptau formarea convoiurilor de deportaţiune pentru diferite regiuni ale gubernei Tobolsc.
20 Dar şi între basarabenii apăsaţi de misterul zilei de mâne, parcă se ridica un zid de înstrăinare: rar îşi adresau câte o vorbă moldovenească şi fiecare nu era preocupat decât de soarta proprie, stăpânit de nădejdile şi de aprehensiunile personale.
25 în zilele următoare, au dispărut treptat în direcţiuni opuse şi Ion Prestea şi Vasile Giurilă, cu tovarăşii Ceavcehidze, Arthur Schwarzmann, Sonia Aniutina, ca şi familiile Arunchin, Ingelstrohm, Polejniev şi Obiedzinski, toţi cu destinaţia în diferite centre ale
30 guberniei.
Ion Răutu a rămas spre sfârşit singur din toată obştea lor, din pricina variatelor complicaţiuni birocratice, în care îl încurcase solicitudinea tatălui său.
718
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
719
Acesta expediase la adresa guvernatorului bagajele lui Vania şi tot pe aceeaşi adresă trebuia să-i vină şi o ladă cu cărţi ce fuseseră comandate la celebra librărie franceză din Moscova, sub vechea firmă 5   de „Emil Gautier şi Fiu".
Silit să aştepte sosirea lucrurilor, Răutu împărţea acum „camera politicilor" numai cu un veteran al de-portaţiunii, fostul căpitan de cavalerie Anton Jbanov, care şi el fusese reţinut, în drum spre Turinsk, pen-10 tru câteva zile, la Tiumen, din vina unor adrese oficiale rătăcite.
Societatea lui însă nu putea umple golul lăsat în sufletul lui Vania.
Jbanov, un om posomorât, dezamăgit şi obosit, 15   era foarte puţin comunicativ din fire şi îşi petrecea vremea mai mult dormind.
La toate întrebările „novicelui", veteranul răspundea mai mult zvârlindu-şi în sus faţa palidă, încadrată ca de o mătură scurtă şi lată de păr negru argintat: 20 - Stai, piciule, ai să vezi singur... - şi nasul lui ridicol de mic, ca un bob de fasole, parcă sfida cu ironie pe interpelator.
Pe Răutu îl irita mai cu seamă capacitatea lui uimitoare de somn, îndeosebi faţă de ferocitatea mul-25 ţimii de insecte care mişunau în celulă. „Novicii" basarabeni, în zilele petrecute aici înainte de despărţire, nu fuseseră în stare să închidă toată noaptea ochii din cauza ravagiilor săvârşite de ploşniţe pe trupul lor. Chiar ziua nu era chip să citeşti o carte sau 30 să scrii o scrisoare fără ca paginile să nu fie împestriţate de nenumărate patrule sanguinare.
Dar noaptea, păreţii celulei erau parcă tapisaţi de o reţea vie de miriade mişcătoare şi mirositoare; patul, un furnicar arzător, parcă era aşternut pe urzici.
Oşti întregi de bestii feroce acopereau trupul însângerat ca de un strat de băşici sanguinolente.
Nu numai Răutu şi Giurilă, dar şi rigoristul Prestea nu puteau îndura această caznă. 5       Spre a-şi da măcar o clipă de repaos, ei erau siliţi, dezbrăcaţi până la piele, să-şi facă mereu fricţiuni cu apă de Colonia şi oţet.
Rămas singur, Răutu ajunse, de nesomn, la marginea nebuniei. io Jbanov însă dormea toată noaptea şi toată ziua, afară de orele de prânz şi de o scurtă plimbare seara. El nu citea, nu stătea de vorbă, nu scria, ci numai dormea, dormea dus, exasperând pe Răutu cu sonoritatea excesivă şi modulaţiunile variate ale sforăiturilor. 15 Sub năvălirea ploşniţelor, el se zvârcolea, gemea, scrâşnea din dinţi, se plesnea cu palma peste obraz sau peste şolduri, dar nu se deştepta.
- Tovarăşe Jbanov! Tovarăşe Jbanov! - îl scutura Vania, turbat de desperare. Tovarăşe Jbanov,
20   cum poţi dormi ?
- A ? Ce-i ? - mormăia tovarăşul Jbanov, pe jumătate încă adormit.
- Ploşniţe! - aproape plângea Vania. Cum poţi dormi!...
25        - Aaaa... Pe mine nu mă mănâncă! - căscă lacom veteranul.
- Cum nu te mănâncă ?!...
- Hm... Ai să vezi... Te vei obicinui - se întoarse veteranul pe cealaltă coastă şi umplu îndată celula
30   cu variaţiunile sale sonore.
închisoarea din Tiumen oferi lui Ion Răutu prima cunoştinţă cu populaţiunea cavernelor sociale.
720
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
721
Viaţa în această cloacă, bântuită de febra tifoidă, tifosul exantematic, dizenterie şi alte molimi, izvorâte din promiscuitatea îmbâcsită, - în atmosfera înciumată de miasmele unei menajerii de fiare neîngrijite, - între-5 cea tot ce până şi cea mai morbidă fantezie ar putea închipui pentru abisurile de înjosire şi mizerie.
Administraţia, neputincioasă de a asigura pentru mizerabila ei clientelă îndestularea celor mai elementare trebuind ale existenţei omeneşti, aproape W   nu intervenea în viaţa internă a închisorii.
înghesuiala şi promiscuitatea nu prea îngăduiau nici măcar separaţiunea reglementară dintre femei şi copii şi populaţiunea bărbătească a puşcăriei.
Desfrâul, toate viciile, descătuşate după un lung n şir de ani petrecuţi sub zăvor, se etalau acuma cu aroganţă la lumina zilei, transformând viaţa acestei imense spelunci într-o orgie nesfârşită.
Şi neînduratul zornăit al lanţurilor, care domina toate zgomotele de mulţime îngrămădită, ca şi difor-20 mitatea halucinantă a capetelor pe jumătate rase, îi dădeau o notă lugubră, de viziune de infern.
Lui Ion Răutu, îngheţat de groază, acest spectacol îi făcea impresia veşnicului „Ospăţ în vreme de ciumă".
De altfel, haosul aparent nu era lipsit şi de oare-25 care ierarhie şi organizaţie, în afară de administraţia oficială.
In capul întregei populaţiuni de puşcăriaşi se afla un staroste, cu puteri aproape dictatoriale, înconjurat de un grup de demnitari, ca „maidanarul", ?o   şefi de coridor, „pitari" şi bucătari, toţi aleşi prin sufragiul universal şi direct.
Dar autoritatea reală aparţinea unei elite de „aşi" şi „căpăţânoşi", ridicaţi prin meritele şi însuşirile
lor personale la înălţimi inaccesibile pentru gloata puşcăriaşilor - „şpanaua" smerită şi supusă.
De fapt, „aşii" şi „căpăţânoşii", în temeiul prestigiului pe care li—1 dădeau crimele excepţionale sau glo-5   ria evadărilor extraordinare din ocne şi alte isprăvi analoage, ocârmuiau închisoarea cu despotism.
Starostele şi „maidanarul" se recrutau întotdeauna dintre dânşii.
Starostele era şef indiscutabil şi intermediar in-io   dispensabil în relaţiile cu autorităţile oficiale.
Iar „maidanarul" avea un rol şi mai important pentru viaţa închisorii: el era furnizorul şi antreprenorul de plăceri şi distracţii; numai prin el deţinuţii îşi puteau satisface nevoile şi poftele şi tot numai /5   prin el îşi menţineau legăturile cu lumea din afară.
în această privinţă, o veche tradiţie consacrată şi respectată - în schimbul unor retribuţii bine precizate - şi de administraţia închisorii, impunea tuturor locatarilor nevolnici norme şi principii inviolabile. 20 Regulamentele, de pildă, nu permiteau în puşcărie fumatul, jocul de cărţi, şi mai puţin băuturile alcoolice.
Orice infracţiune era reprimată cu ultima asprime, dar cu o restricţie esenţială: „maidanarul" vin-25 dea tutun şi rachiu, cu preţuri fabuloase, şi diriguia un adevărat club - „maidanul" -, în care punea la dispoziţia amatorilor şi cărţi de joc, după un tarif reglementat cu precizie.
Nu numai starostele, răspunzător pentru buna 30 orânduială a închisorii, dar şi întregul personal administrativ închidea ochii asupra acestor încălcări quasi-oficioase ale regulamentelor.
Se părea că toate rigorile nu urmăreau decât apărarea profitelor convenite pentru ierarhia internă şi
722
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
723
autorităţile oficiale, care găseau aici un izvor de venituri, cu mult superior alocaţiunilor prevăzute în statele de serviciu.
O şi mai mare resursă pentru ambele ierarhii o dă-5   dea exploatarea populaţiunii feminine a închisorii... Cine ar putea îndrăzni să descrie priveliştile care se dezvăleau sub ochii copiilor, ai fetelor minore, ai mamelor, ai soţiilor...
De altfel, toate îngrădirile dintre aceste categorii io   erau mai mult decât relative.
Ion Răutu, cuprins de oroare în faţa acestor viziuni abismale, era totuşi parcă fascinat de aspectele unei lumi în care toate condiţiunile sociale, toate normele morale, toate prescripţiunile religioase, ca 15   şi restricţiunile legale nu aveau nici o valoare.
Dimpotrivă, distincţiunea aici nu putea izvorî decât din sfidarea cât mai flagrantă a tuturor condi-ţiunilor vieţii morale şi sociale...
Chiar în primele zile ale detenţiunii sale la Tiumen, 20   Vania primi o vizită impresionantă.
Intr-o dimineaţă, un flăcăiandru îl opri în curte şi—1 întrebă surâzând:
- Domnule politic, Efim Nicolaevici Mazurin ar dori să-ţi vorbească. Când îl poţi primi ?
25        - Dar cine e acest Efim Nicolaevici ? - se interesă Răutu.
- Cum, nu ştii ? - exclamă mirat băietanul. -Asul aşilor! U-u-u... Că-pă-ţâ-nos! Are şeptespre-zece suflete! - şopti el cu admiraţie nemărginită.
30 Şeptesprezece!...
Ion Răutu se uită uluit la acest adolescent, aproape copil, care poate admira astfel grozăvia asasinatelor.
Băieţaşul, îmbrăcat cu toată eleganţa de puşcăriaş, cu halatul „cazon" înflorit cu câteva cusături roşii, 5 aruncat pe un umăr, cu o cravată verde legată la gulerul cămăşii din pânză de sac, cu ciuboţele din piele subţire, cu tocuri înalte, îşi strânse capricios buzele:
- Ce să-i spun ? - zise el jucând cu ochii. Răutu fu deodată izbit că faţa lui, vestejită în um-
io   bra închisorilor, era pudrată şi puţin sulemenită.
Numărul de femei în comerţul „maidanarului" vădit nu era îndestulător pentru trebuinţele celor patru mii de bărbaţi îngrămădiţi în falansterul din Tiumen.
- Spune-i lui Efim Nicolaevici al dumitale că 15   poate veni după dejun! - îi răspunse el, în sfârşit.
După masă, Răutu aştepta dar cu interes vizita anunţată şi, la două lovituri discrete în uşă:
- Intră! - strigă el ridicându-se în picioare. Uşa se deschise încet, încet, parcă cu timiditate,
20 şi în pervazul ei se arătă băietanul sulemenit, urmat de o figură stranie: o faţă slabă, osoasă, o mască palidă şi imobilă de orb, cu lungi mustăţi subţiri, lăsate în jos, şi câteva fire răzleţe pe bărbie, ca în desenurile figurilor de chinezi de pe cutiile de ceai.
25 Dus de mână de băietan, orbul, zăngănind din lanţurile de la picioare, înainta încet şi cu băgare de seamă, încercând cu un băţ subţire, la fiecare pas, terenul dinaintea lui.
- Mazurin! Ce caută aici javra aceasta? - tună 30   cu indignare glasul nazal al lui Jbanov, care brusc îşi
aruncă picioarele din pat.
Mazurin îşi întoarse masca palidă şi rigidă în direcţia glasului:
724
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
725
- Să trăieşti, domnule căpitan! - răspunse liniştit orbul. Abia dacă în vocea lui subţire şi înăbuşită se auzea o notă uşoară de ironie. - Tot supărat ? Veşnic supărat!... - se adresă dânsul parcă asisten-
5   ţei. Hi-hi-hi! Iar ne-am întâlnit!... Ce să faci ? Deal cu deal nu se întâlneşte...
- Ce cauţi aici, bestie ? Ieşi afară! - strigă furios Jbanov.
- Hi-hi-hi! Sunt poftit aici de Ivan Egorovici 10   Răutu, a cărui cunoştinţă îmi face cinste şi plăcere!
- sublinie, cu sarcasm, Mazurin.
- Cum, piciule ? - clocoti de patimă nestăpânită Jbanov, ridicându-şi provocator năsucul impertinent spre cer. Ai poftit fiara asta imundă în cameră
15   la noi?... A!... Atunci, salutare! Mă duc...
Şi aruncându-şi pe spinare cojocelul lui strâns în talie şi lărgit în jos ca o fustă, veteranul, mic de statură, adus din spate, sărind din loc, cu picioa-rele-i strâmbe de cavalerist, se repezi spre uşă şi dis-
20   păru în coridor.
Ion Răutu stătea zăpăcit şi jenat, nemaiştiind ce să mai spună în urma acestui penibil incident.
- Bună ziua Ivan Egorovici! Să trăiţi! - îl salută neturburat Mazurin. îmi pare bine de cunoş-
25 tinţă. Am auzit mult vorbindu-se de dumneata. Am buni prieteni şi în Centrala din Odessa. Am venit să stăm ceva de vorbă...
- Vă rog, luaţi loc, domnule Mazurin! - îi oferi un scaun Răutu, tot încă fără să-şi găsească cumpătul.
jo Aşezându-se cu precauţiune pe scaun, ţinându-şi lanţul cu mâna stângă, orbul se răsti la conducătorul său:
- Jeny, să ne laşi pentru un ceas; aşteaptă în coridor... He, he, Ivan Egorovici - se întoarse din nou ocnaşul către Răutu. Ei ? Cum îţi place mama noastră scumpă, Siberia? Hi-hi-hi. Nu e ca la mama
5 acasă ? - şi şapca de puşcăriaş fără cozoroc, pusă pe masă îi dezgoli craniul pe jumătate ras şi tot parcă mototolit şi brăzdat de ciudate şi sinistre încreţituri şi umflături.
- Nu e nimic! Te vei deprinde. Viaţa e peste tot 10 aceeaşi, dragă Ivan Egorovici! Aceleaşi patimi, aceleaşi pofte, aceleaşi zvârcoliri şi sfâşieri pentru un loc sub soare şi pentru o bucată mai bună de plăcintă, aceleaşi triumfuri şi înfrângeri. Numai aspectul exterior este altul, poate mai puţin estetic, dar în
15   fond mai franc, mai sincer şi deci mai cinstit... Răutu îl asculta surprins:
- Să mă iertaţi, domnule Mazurin, dar cuvintele ce-mi spuneţi dovedesc o cultură şi o gândire. Cum aţi ajuns în situaţia aceasta ? - îşi îndreptă el privirea
20   asupra craniului ras şi a lanţurilor de la picioare.
- Hm! Am onoarea a mă prezenta: fiu de nobil, doctor în drept al Universităţii din Paris...
-Dar, atunci?... - îşi ridică Răutu uimit sprincenele în sus. 25 - Ha! Aş putea să-ţi servesc o melodramă siropoasă, presărată de stropi de lacrimi şi imprecaţiuni împotriva destinului crunt. Dar suntem fără prejudecăţi - nu-i aşa ? -, oameni de elită intelectuală şi de cultură. Prefer să-ţi vorbesc fără înflorituri sentimentale.
30 Urmă o povestire grozavă, din care fiecare cuvânt, fiecare icoană evocată se gravau în creierul lui Vania ca arse de apă tare:
726
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 727
- M-am născut şi eu dintr-o familie de moşieri bogaţi şi, de mic, m-am afirmat ca un copil-feno-men, de la care toată lumea aştepta minuni. Am făcut studii briliante, toate carierele îmi erau deschise.
5 Puteam ajunge oriunde, dar, cum vezi, sunt un simplu ocnaş. Sunt ceea ce, în limbajul convenţional, se numeşte un criminal de drept comun, un puşcăriaş de rând. Dar sunt un om ca toţi oamenii. Dacă nu sunt astăzi un mare bărbat de stat, un diplomat, un
io căpitan de industrie sau un mecena al artelor, totul a atârnat de câteva păcătoase milioane, care-mi lipseau pentru a-mi asigura o carieră în condiţiuni acceptabile pentru mine.
- Dar conducătorul dumitale spune că ai pe con-15   ştiinţă şaptesprezece suflete.
- Hm!... pe conştiinţă? - urmă Mazurin parcă mestecând ceva în gura-i cu dinţii negri, cu multe lacune sanguinolente. Hm! Şaptesprezece? Ce ştie el ? Stai să vezi. Am astăzi chef de confidenţe. De
20 mult n-am avut prilejul să stau de vorbă cu un om din societatea noastră. Nenorocul meu a vrut ca tatăl meu să fie un om de lume cu vaste apetituri, care procrease nenumărate odrasle din trei căsătorii cu femei din ce în ce mai tinere şi cu mai mult tempera-
25 ment. A murit de apoplexie într-un local clandestin, de pe la marginile Petersburgului. După împărţeală, mi-au rămas moştenire vreo două sute mii de ruble aur. Ce poţi face cu această mizerabilă sumă ? Să trăieşti din dobândă, tremurând pentru fiecare copeică
30 cheltuită ? Să începi vreun comerţ la vreo prăvălie din colţ ? în ce întreprindere de o anvergură potrivită cu năzuinţele şi cu firea mea poţi plasa grămăjoara aceasta de nenorocite pitace de aur? Dar, întemeiat pe însuşirile mele de organizator şi pe marele meu
talent pentru desen, am conceput un plan grandios: am instalat în Austria, aproape de graniţă, o mare fabrică pentru falsificarea bancnotelor de stat ruseşti. Totul a fost minunat combinat şi pus la cale. în 5 scurtă vreme, mă vedeam în capul unei averi de nenumărate milioane. Atunci, lichidând trecutul şi aruncând în bezna uitării aceste începuturi trudnice, aveam înaintea mea o cale larg deschisă spre slavă şi măriri. Un accident absurd, o uşurinţă de neînchi-
w puit şi de neiertat, şi într-o clipă tot eşafodajul elaborat cu atâta trudă şi artă s-a prăbuşit. M-am trezit arestat, cu o condamnare sigură în perspectivă la mulţi ani de muncă silnică. Nu m-am putut resemna la această soartă idioată. O încercare de evadare...
15 Un cadavru în drum... Săptămâni şi luni de pribegie... Zile de foame... Şi nopţi nedormite... încercări nebune de a forţa destinul. Necesitatea imperioasă de a-mi asigura o existenţă mizerabilă cu orice preţ, măcar pentru câteva zile... Hm! Imperativul catego-
20 rid Angrenajul... Toate meseriile josnice... Alte arestări... Alte evadări... Alte cadavre... Şi din treaptă în treaptă, iată-mă acum, un veteran al ocnei, cu vederea pierdută în munca de falsificator de profesie, în condiţiuni tehnice mizerabile, veşnic fugar din ocnă,
25 vagabond prin taigale, ameninţat de fiare, prigonit de oameni... Dar simt în mine puteri uriaşe; lumea pierde o forţă de prima ordine, - fără falşă modestie - un geniu... Şaptesprezece cadavre ? Hm! Nu le-am numărat... Cine numără gândacii pe care îi striveşte
30 în cale ? Ce pierde economia mondială prin moartea prematură a unei râme ? De ce s-au născut râmele şi pentru ce trăiesc ele, ce simt, ce gândesc, ce creează, ce adaugă la tezaurul de cugetare, ştiinţă, artă ? Dacă
728
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
729
aş putea înfrânge soarta, toate aceste existenţe mărunte ar fi cu prisosinţă compensate!...
Urmă o tăcere grea.
Răutu privea, cu oroare şi parcă stăpânit, totuşi, 5 de vraja unei individualităţi puternice, această faţă osoasă, cu ochii morţi şi muşchii nemişcaţi, asculta naraţiunea potolită, cu intonaţie monotonă, a acestui glas subţire şi înăbuşit şi, cu groază, regăsea în spusele lui un răsunet deformat al gândurilor sale, al W   zbuciumului său sufletesc...
- Hm! Hm! - tuşi uşor Mazurin. Dar dumneata, Ivan Egorovici, aud că ai avere ? Personală sau trăiesc încă părinţii ?...
- Tatăl meu - îngăimă jenat, dar supus Răutu -, 15   tatăl meu are cinci mii de fălci în Basarabia, în judeţul S***, adică şapte mii cinci sute hectare; sunt trei copii...
- Hm... hm... două mii cinci sute de hectare? Nu e mare lucru... Cu aceasta nu ajungi departe...
20 Nu cucereşti lumea... Nu stăpâneşti soarta... Dar s-ar putea încerca ceva, dacă ai nervul şi creierul... hm... hm...
Pe chipul acesta împietrit parcă licări un reflex fugar din flăcările intense ce consumau un suflet de 25   titan în putrefacţiune.
- Hm, hm!... E încă prea devreme să vorbim despre acestea, - şopti orbul parcă numai pentru sine.
Reflexul se stinse şi, cu faţa-i obişnuit rigidă, urmă:
- îmi pare bine de cunoştinţă, Ivan Egorovici. Să 30   trăieşti! Acum mă duc. Ha-ha-ha! Anton Artemici
Jbanov cred că şi-a pierdut răbdarea. La revedere, la revedere!... Jeny! - strigă el spre uşă, ridicându-se de pe un scaun în zornăitul lanţurilor.
Şi, dus de mână „Jeny", păşi cu băgare de seamă, încercând cu băţu-i subţire terenul, spre uşă.
Ion Răutu rămase nemişcat pe scaun. Capul îi vâ-jâia de sunetul vorbelor grozave, dar reci şi măsurate, 5   care evocau icoane danteşti şi trădau uraganul tragic al unui destin grandios, sfărâmat.
- A şters-o canalia ? - întrebă, intrând în cameră, Jbanov şi se repezi spre fereastră. Să deschid geamul să se împrăştie aerul înciumat... Bestia încă
io face fasoane!... E pur şi simplu o puşlama şi un sadic: falsificator, asasin, tâlhar, escroc şi, pe deasupra, un desfrânat!!... Ptiu!...
Ion Răutu făcu cunoştinţă şi cu starostele închisorii.
15 Acesta era un bărbat spătos, încă tânăr, cu o înfăţişare simpatică şi aproape blajină, pe care Răutu o împăca greu cu renumele de „as" al ocnei, care-i asigurase înaltele funcţiuni în capul „şpanalei" din Tiumen.
- îl cunoşti pe Mazurin ? E adevărat... - îl în-20   trebă timid Răutu - e adevărat că ar fi avut şaptesprezece suflete pe cuget ?
- Fleacuri... Lăudăroşenii!... - strecură cu ciudă şi poate cu puţină invidie, printre dinţi, starostele. Domnule Răutu, - schimbă el cu tot dinadinsul
25 vorba - nu aveţi nevoie de ceva din maidanul nostru? Sau dumneavoastră, politicii, puteţi avea tot din târg, prin cancelarie ? Poate puţin rachiu ? A ? Avem foarte bun!...
- Mulţumesc, nu beau rachiu! - zise Răutu. 30   Dar aş vrea să-mi spăl rufele, s-au îngrămădit multe
în atâtea zile de drumuri.
730
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
731
- Bine, domnule Răutu! Am să vă trimit pe Aculina vârcolaca. Veţi fi tare mulţumit! - surâse sub mustaţă starostele.
Plecă, în sfârşit, şi Anton Jbanov, în ultimul con-5   voi al sezonului spre Turinsk.
Ion Răutu, rămas singur locatar al camerei politicilor, încă neaclimatizat la condiţiunile vieţii de puşcărie siberiana, fugind de voracitatea insectelor, îşi petrecea vremea cât mai mult sub cerul „liber", cu toate că-1 W   scârbeau scenele şi figurile ce mişunau în jurul lui.
Peste vreo două zile de la plecarea lui Jbanov, trecând pe lângă spălătorie - zona neutră şi suprafaţa de contact între elementul feminin şi cel bărbătesc al puşcăriei -, fu pe neaşteptate abordat de o femeie is voinică, legată cu oarecare cochetărie la cap cu un tulpan roş, nereglementar, şi cu sânii rebeli sub că-maşa-i groasă din pânză de sac.
Cu toată faţa ei ofilită, cu cearcăne negre sub ochii obosiţi şi cu buzele umflate şi parcă unse, ati-20   tudinile şi gesturile ei vădeau că e conştientă de puterea ei de vrajă a feminităţii dominatoare.
- Să trăieşti, boierule! - înfăşură ea pe Răutu cu privirea ispititoare a ochilor ei negri. Sunt Aculina. Starostele mi-a spus că dumneata ai nişte rufe de
25   dat la spălat.
- Aculina ? Vârcolaca ? - întrebă Răutu.
In ochii negri se aprinseră scântei de mânie:
- Mânca-i-ar viermii, şpana puturoasă! Ţi-au spus-o şi pe aceasta! - izbucni ea de năcaz. Sunt
30   Aculina, Aculina spălătoreasă şi atâta! Ai ceva de dat ?
- Mă duc să strâng tot ce am! - răspunse Răutu, cam ruşinat de inadvertenţa comisă, şi se îndreptă, stângaci, spre cameră politicilor.
Aculina îl urmă.
In timp ce Răutu îşi alegea rufele murdare şi le strângea în pachet, Aculina stătea la uşă cu manile ridicate în sus spre a-şi aranja tulpanul, accentuând ast-5 fel încă conturul sânilor ei robuşti. Apoi, ajutându-1 pe Răutu, la clasarea rufelor, îl atingea cu umărul sau îl apuca de braţ ca din nebăgare de seamă.
Răutu, stingherit, se feri de mai multe ori în lături.
- Să trăieşti, boierule! - îl salută la plecare Aculina, io   cu legătura în cap, înfăşurându-1 din nou cu privirea ei ispititoare, surâzând cu o nuanţă de batjocură. Şi se îndreptă spre uşă cu mişcarea de cariatidă eternizată în coloanele Acropolei.
Din acea zi, Aculina nu scăpa nici un prilej să-i 15   vorbească lui Răutu. în curte, îl oprea sub diferite pretexte de informaţii asupra reparaţiunilor necesare rufelor sale, îl vizita sub acelaşi cuvânt aproape în fiecare zi chiar în cameră.
Răutu adesea simţea suflul ei fierbinte sau atin-20   geri furişate.
Ea parcă devenea tot mai provocatoare, chiar agresivă şi batjocoritoare.
Intr-o seară, în amurg, după apelul de noapte, când camerele închisorii erau de mult încuiate, Răutu 25   se trezi pe neaşteptate cu Aculina, cu o legătură în cap, vorbindu-i repezit şi sacadat.
- Iată, boierule, ţi-am adus rufele. M-am grăbit. A trebuit să dau vamă starostelui şi paznicului-şef, -surâse ea cu înţeles - dar mâne am altă treabă. Des-
30   chideţi lada să-ţi aşez eu lucrurile frumos, că bărbaţii nu ştiu...
Când Vania se aplecă spre a-şi descuia lada, ea se lăsă în genunchi lângă el şi Vania simţi pe faţă arsura buzelor senzuale.
732
C. STERE
Sări în sus, palid; tot sângele parcă-i fugise spre inimă, care-i zvâcnea cu putere, braţele-i şovăitoare se ridicară fără voie, parcă în căutarea unui contact pătimaş... 5 Aculina îşi lipi sânii de pieptul lui, aţinti privirea-i rugătoare drept în ochii lui şi o mână îndrăzneaţă şi neruşinată lunecă pe corpul lui Vania...
Vania tresări şi, revenindu-şi în fire, ca inundat de simţul acut de ruşine, se smuci şi se răsti răguşit: 10       - Pleacă!...
Aculina, cu un gest de obscenitate îngrozitoare, izbucni într-un hohot de batjocură:
- Ha-ha-ha!... Ciocoi claponit!... Ptiu!... -parcă-1 împroşcă dânsa cu ură şi dispreţ şi, în vifor,
15   ţâşni pe uşă...
Vania Răutu, cu fiecare fibră a trupului său încordat, se zvârli pe pat, zbătându-se într-un acces violent de revoltă şi deznădejde:
- Tot lut, lut ticălos! Ce ruşine!... - şoptea el în-20   frigurat, cu vocea strangulată de durere.
Cap. XXV
SPRE ZĂRI MAI SENINE ?...
Au trecut săptămâni fără nici o veste din cancelaria guvernatorului asupra bagajelor şi cărţilor rătăcite. 5       Căzuse de mult şi zăpada, acoperind cu vestmântul ei alb până şi cloaca pestilenţială a Centralei din Tiumen.
Convoiurile de etapă în gubernie fuseseră aproape suspendate până în primăvară. io       Ion Răutu risca dar să trăiască încă lungi luni în această înghesuială şi promiscuitate degradantă.
Dar el nu mai avea putere, fiziceşte nu mai putea suferi contactul cu această populaţie de caverne.
Nu mai ieşea aproape din camera lui, preferând 15   să fie devorat de miliardele ei de insecte carnivore.
După sfatul directorului închisorii, renunţând şi la bagaje, începu să stăruie ca să-i fie autorizată călătoria pe cont propriu, spre locul de destinaţie, încă necunoscut.
20       Petiţiunile, scrisorile, telegramele adresate guvernatorului din Tobolsk rămâneau însă fără răspuns.
Treceau zile de înjosire fizică şi de groaznică tortură morală, înecând sufletul lui Vania într-un abis de disperare.
25        - De ce şi pentru ce toate acestea ? - se întreba el mereu. Care poate fi scopul şi sfârşitul acestei
734
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
735
stagnaţiuni, lipsită de orice suflu de viaţă, de orice radiere de putere morală sau intelectuală ?
Tot mai des îl frământa gândul de sinucidere.
Pe neaşteptate, îi veni o rază de mângâiere, o lică-5   rire de lumină de pe „celălalt tărâm".
Răutu inspira mare respect directorului închisorii din Tiumen, prin cunoştinţa lui de limbi străine.
Directorul, un siberian băştinaş, funcţionar de carieră, nu trecuse încă niciodată peste bariera Ura-10   lului şi nu cunoştea pe alţi străini decât pe rarii rătăciţi în Siberia, din clientela puşcăriilor.
Un tânăr, mereu înfundat în nişte cărţi tipărite cu tot felul de slove ciudate, era pentru el un fenomen aproape miraculos. n       Domnul director adesea, din această pricină, onora pe Răutu cu vizitele sale.
Ridicând vreo carte de pe masă, dânsul o răsfoia, o răsucea în toate felurile, o aducea la ochii săi miopi şi la urmă întreba: 20       - In ce limbă e scrisă ?
- Engleză...
- Engleză? - se scarpină el la baza nasului. Şi unde-i tipărită ?
- La New York, în America...
25        - La New York, în America ? - şi îşi scoborî degetul la bărbie. Americanii vorbesc englezeşte ?...
Aceste convorbiri, foarte puţin variate, aveau de obicei loc seara, înainte de apelul de noapte.
Dar odată Răutu fu surprins de o vizită matinală: 30       - Domnule Răutu! - îl aborda chiar de la uşă directorul - dumneata ştii toate limbile. Mi-au adus acum pe unul foarte agitat, tot timpul urlă, plânge, îşi smulge părul din cap şi vorbeşte, vorbeşte,
Dumnezeu ştie ce! Am chemat pe un neamţ, purtat prin lume, pe un jidan, pe un tătar, nimeni nu-1 înţelege. N-ai fi bun să încerci dumneata ?...
Dus de director spre curtea din faţă, unde se cla-5   sau noii sosiţi, încă de departe Ion Răutu fu zguduit de nişte strigăte exasperate în... româneşte:
- încotro mă duceţi, măi păgânilor ? Ce aţi făcut cu pluta mea, măi hoţilor ? Trăzni-v-ar Dumnezeu să vă trăznească, hainilor! Crăpa-v-ar maţele,
io necuraţilor! Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă, diavolilor! Nu mă mai duc, nu mă mai duc de aici nicăieri, auzi, măi holbatule?...
Imprecaţiunile acestea nu aveau accentele graiului moldovenesc din Basarabia. /5 Răutu fu viu emoţionat de fonetica şi de turnura lor literară, pe care o aflase şi în puţinele cărţi româneşti, pe care putuse pune mâna pe vremurile cercurilor de autoinstrucţie din Chişinău.
în faţa cancelariei se zbătea un „omulean" mă-20   runt, încă tânăr, în cămaşă albă, deşi grozav de murdară, încinsă de un brâu roşu, în iţari şi opinci, cu capul pe jumătate ras şi în lanţuri...
- Dumnezeu să te binecuvânteze! - exclamă el la auzul întrebărilor lui Răutu. Iaca, a dat Dumne-
25   zeu să aud şi o vorbă omenească!...
Era un plutaş din Bucovina, care, coborându-se cu pluta lui pe Prut, se oprise pentru o noapte la malul basarabean lângă Sculeni. Când se întorcea târziu după un chef cu „moldovenii muscalilor din
30   Sculeni", se trezi că sentinela rusă nu-1 mai lasă spre mal, la pluta lui:
- Cum să nu mă laşi, măi ? - îi zic - e pluta mea, bre omule! Auzi, măi, băgate-aş în măruntaiele moaşă-tei! înţelegi, îi zic, că-i a mea, mă porcule, o
736
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 737
duc la Galaţi! Dar lifta dă cu baioneta ca orbul! Nu da cu baioneta, măi zârghitule, îi zic, că acuş te plesnesc ! Dar căpcăunul dracului nu ştia o boabă româneşte şi mă izbeşte cu patul puştii la lingurea, de mi
5 s-a tăiat şi sughiţul. Atunci, când i-am cârpit una, i s-au zgâiat ochii, şi i-am smuls şi puşca, şi dă-i, şi dă-i, măi Petre!... Dar când a început să şuiere, Doamne Sfinte!, se repezeau din toate părţile muscalii, se îngrămădeau ca furnicile, un milion de muscali! Şi
io mi-au dat, măi frate, o bătaie soră cu moartea, de şi amu îs beteag de un picior; şi m-au dus la post, apoi la temniţă; mă tot purtau în urmă din târg în târg. Apoi la judecată, bu-un!, bolmojesc acolo când unul, când altul în limba lor, de nici dracul nu-i înţelegea;
15 m-au pocit, mi-au ras capul, m-au ferecat; şi de-atunci, vai de mine şi de mine! mă tot duc, mă tot duc, din temniţă în temniţă, Dumnezeu ştie încotro!... Şi pluta nu mi-am mai văzut-o...
Şi la această amintire, nenorocitul, apucându-se
20 cu manele de cap, începu din nou să zbiere cât îl ţinea gura, cu ochii săriţi din orbite:
- încotro mă duceţi, măi blăstămaţilor ? Bătu-v-ar Maica Domnului să vă bată! Unde-i pluta mea, măi tâlharilor ? Unde-i pluta mea, bre-e-e!...
25 Cu toată mila nespusă ce-i inspira sărmanul, care, şi condamnat la munca silnică în Siberia, vădit, nu-şi dădea încă seama de enormitatea crimei săvârşită după legile ruseşti, Ion Răutu savura graiul acesta pitoresc şi simţi că parcă se reface un fir subţire care
30   să-1 lege de viaţă:
- Cum te cheamă ? - îl întrebă pe plutaş.
- Petre Urzică, din Boeni! - răspunse acesta răspicat, parcă potolindu-se puţin.
în redactarea scrisorii către ambasadorul aus-tro-ungar din Petersburg, pentru mântuirea lui Petre Urzică, Răutu găsi o ocupaţie, care îi învioră puţin existenţa, în aceste ceasuri de cumpănă.
5 Când Ion Răutu pierduse orice nădejde de a mai putea scăpa de Tiumen până în primăvară, într-o seară târzie de octombrie, directorul închisorii, parcă animat şi dânsul de bucurie, îi anunţă:
- Am primit ordinul, domnule Răutu! Domici-10   liul dumitale e fixat la Kurgan, oraş bun! Şi eşti autorizat să călătoreşti până acolo pe socoteala dumitale, cu doi jandarmi... Au venit şi bagajele...
Astfel a fost încheiată una din cele mai triste epoci din tinereţa fiului rătăcit al Năpădenilor.
15 După această iniţiere la viaţa de paria socială, degradată şi umilită, se putea, în sfârşit, începe o nouă fază a calvarului său de deportat „administrativ" - liber ! -, adică cel puţin în afară de ziduri de puşcărie... A doua zi dis-de-dimineaţă, din caverna neagră a 20 porţilor mohorâte ale închisorii Centrale din Tiumen, porni în galop furtunatec o sanie, înhămată de „troică" de kirghizi aproape sălbateci.
Sub acoperişul săniei, încadrat de doi jandarmi somnoroşi şi posomorâţi, şedea politicul Ion Răutu, 25   un mototol de blănuri, dintre care se zăreau numai ochii negri aprinşi de bucuria aşteptării.
Sania, după două-trei cotituri prin străzile adormite ale oraşului, se înfundă în drumul de pădure. Vizitiul, un munte de flăcău siberian, pocni din 30   bici şi şuieră voiniceşte. Troica, luând vânt şi mai năprasnic, zbura, în tremurul de zurgălăi, pe cordeaua albă a drumului bătut, între două ziduri de brazi
738
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
739
înalţi şi întunecoşi, cu trunchiuri îngălbenite de muşchii bătrâni, ca nişte enorme făclii cu flăcări negre.
Ceasurile curgeau măsurate numai de şirurile nesfârşite ale colonadei de brazi. 5 Vizitiul tot şuiera şi pocnea din bici, troica zbura, zurgălăii parcă plângeau a jale, jandarmii dormitau, dar Ion Răutu, prins de nostalgia depărtărilor, scruta, cu nădejde, orizontul.
dragoste şi de nădejde, - şi sania a şi lăsat satul amorţit în urmă şi iar lunecă înainte, cu Vania Răutu în-ghemuit în fundul ei, între jandarmii care mereu moţăiesc, lunecă tot mai departe spre sud, spre hota-5 rul stepelor nemărginite ale Asiei centrale, spre alte zări - spre zări mai senine ?...
sfârşitul volumului ai. iii-lea
La început, brazii, cu crengile lor întunecate, în-W   greuiate de zăpadă, nu lăsau deschisă decât o făşie îngustă spre sud, opalizată de primele reflexe ale răsăritului.
Dar, iată, rândurile negre de brazi se răresc; apar, întâi, mici plăci de zăpadă virgină de paşi ome-75 neşti; apoi, plăcile se lărgesc în poiene; printre coloanele greoaie răzbat tot mai mult din răsărit luciri de ametist, care se îmbină spre apus cu tonurile verzui ale nopţii fugare.
Şi iată, ca printr-o lovitură de aripi, troica se avântă 20   dintre trunchiurile retardatare ale taigalei în nemărginirea stepei adormite sub linţoliul ei imaculat.
Sania zboară zi şi noapte spre sud - un punct negru în centrul unui imens cerc de diamante, aprinse de soarele tânăr şi rece, sub clopotul cristalin al cerului de
25 nord; vijelios ea trece ca o vedenie prin satele mocnite, îngropate sub zăpadă, prevestite numai de fumurile albăstrii, ce se topesc sub bolta alburie... Se schimbă numai caii şi vizitiul şi iarăşi troica fuge nebună...
Vizitiul pocneşte din bici şi şuieră voiniceşte; zur-
30 gălăii se topesc în sunete argintii; umbrele albăstrii ale troicii o urmăresc îndărătnic dinspre apus; cântecul zburdalnic al zurgălăilor vorbeşte de tinereţe, de
VOLUMUL AL IV-LEA
HOTARUL...
PRELUDIU
HOMO HOMINI LUPUS
Taigaua tace...
De la brâul stâncos al Uralului până la ţărmurile 5   Oceanului Pacific, îşi ondulează, mută, enormele ei obeliscuri negre o pădure virgină de coniferi, care aproape nu cunoaşte toporul.
Mărginită la nord de tundrele pustii, ce se pierd în regiuni polare, şi la sud de platourile misterioase 10   ale Mongoliei şi de stepele şi deserturile aride ale Asiei Centrale, această întindere de verdeaţă sumbră, în care s-ar rătăci continentele, oferă imaginaţiei icoane din alte epoci geologice. Omul este aici un oaspe încă rar. n       Aşezările sale - minuscule muşuroaie ale satelor şi oraşelor, depărtate adesea unul de altul, chiar în regiunile cele mai populate, la sute, iar în lături şi la mii şi mii de kilometri - apar ca răzleţe fire de mărgele, risipite mai mult de-a lungul fluviilor, şi nu 20   pot desigur schimba prea mult aspectul scoarţei pământeşti, familiar încă antropopitecilor.
Şi mai puţin pot împrăştia farmecul solitudinilor primordiale triburile de vânători şi pescari din tundrele de la nord, ca şi nomazii din stepele şi de-25   şerturile sudului.
Taigaua îşi trăieşte viaţa ei mohorâtă, acum, ca şi în epoca terţiară, sub tirania neîndurată a stihiilor.
744
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
745
Iarna.
Sub cer acoperit, taigaua tace. în colonade zvelte şi măreţe, îmbrăcate de muşchiul cărunt, se smulg parcă din stratul gros al crista-5 lurilor de zăpadă şi fug spre cer brazii cei sumbri, cedrii mândri şi pinii sprinteni... Dar peste coroanele lor întunecate se lasă duşmănos tavanul de plumb al norilor negri şi le taie avântul.
Taigaua tace, încruntată, - şi geme numai surd io   sub povara văzduhului mort.
Ninge...
Norii albiţi îşi revarsă fulgii uşori. Crengile încărcate de nea se pleacă mâhnite spre pământ... Tavanul se coboară şi mai jos şi parcă învăluie lumea 15 întreagă sub o reţea rece şi deasă, - o lume fără mişcare, fără lumină şi fără viaţă - o lume ce doarme somn de moarte.
Taigaua tace, îngheţată, - numai crengile îndoliate ale brazilor suspină, plângându-şi lacrimile de 20 diamante.
Bate vântul...
Din largul Oceanului Pacific se desprinde năprasnic uraganul... străbate urlând de la un capăt la altul pădurea împietrită şi, izbindu-se de zidul Uralului, 25 dezlănţuie spre sud grozava purga, îngropând sub dune înnămeţite toată nemărginirea stepei, iar la nord, strânge tundra amorţită în chingile şi mai grozave ale hiusului, pe care nu-1 suferă nicio vietate.
Peste tot, orice licărire de viaţă stă pitită de 30   groaza morţii.
Şi, jalnică, taigaua tace. Vâjâitul furtunii acoperă şi trosnetul bătrânilor uriaşi culcaţi la pământ, unde, din trupul lor, se vor hrăni noile generaţii.
Norii se împrăştie...
Bolta înstelată, de safir translucid, fără hotar şi fără fund, îşi cerne din nemărginire mreaja argintie asupra trunchiurilor smerite, tupilate între grămezi 5   de zăpadă, închegată sub gerul cumplit, cum nu-1 cunoaşte globul aiurea, în stânci de topaz, peste care erupţiunile silenţioase ale aurorei boreale aruncă reflexele mistice ale fulgerelor ei pline de slavă şi taină. Iar în ziua fugară, astrul însângerat, ridicat trudnic 10   pentru o clipă peste orizontul de nord, aprinde în scânteierea razelor sale piezişe miliarde de nestemate.
Taigaua tace mereu, senină, prinsă de vrajă, dar aerul rece şi dens, sonor ca un clopot de aramă, trimite la îndepărtări nebănuite, în ecouri repetate, orice lovi-15   tură de copită a renului sau urletul lupului flămând.
Dar soarele îşi ridică tot mai sus în zare discul pălit, adunându-şi puterile... Şi iată, ca prin farmec, în câteva zile, în câteva clipe, taigaua învie; vertiginos se topeşte scoarţa de gheaţă; fluviile se umflă, îşi lăr-
20 gesc albia peste sute de kilometri de păduri şi câmpii mlăştinoase, mânându-şi anevoie apele mâloase spre Oceanul îngheţat, printre nenumărate muşuroaie ale tundrelor, îmbrăcate peste noapte în haina verde-al-bastră; iar spre marginea de sud, coloanele albe de
25 mesteceni, îndesite, se acopăr de frunzişul lor fraged şi se risipesc de istov în câmpia înflorită a stepei, în scurta ei glorie înainte de arşiţa verii.
Şi în umbra pădurii trezite din somnul de iarnă, mişună nestăpânit furnicarul de viaţă. 30       Taigaua nici acum nu cunoaşte ciripit şi cântec de păsări, ea răsună numai de răgetele sinistre şi planşetele jalnice ale luptei pentru viaţă.
746
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
747
Toată vietatea intră în vălmăşală: începând cu urşii albi, morocănoşi, ai gheţurilor polare, renii şi cerbii tundrei, cu pădurea lor de coarne ramificate, şi trecând prin toată fauna bogată a junglei virgine, 5 până la cămilele stepelor şi până la tigrii din regiunea Amurului, la hotarele Coreii şi ale Mandgiuriei.
Dar ce sunet lugubru se aude ?
Un glas omenesc ? Un gemăt de agonie ? Un hohot de plâns ? 10       O fiară o fi sfâşiat vreun vânător îndrăzneţ ?
Sau un aborigen a înjunghiat vreun ocnaş fugar -un epizod banal în războiul neîncetat dintre „cealdoni" şi „varnaci" ?
... Nicăieri mai mult ca în taiga nu se adeve-15   reşte cuvântul grozav al mizantropului: Homo ho-mini lupus...
Din fauna taigalei, din veci de veci n-a lipsit nici omul.
In tainiţele ei, se zămisleau, creşteau şi roiau 20   acele hoarde neîmblânzite, care apoi, în goană după soare, în căutare de aşezări mai priincioase vieţii, se revărsau năvalnic asupra lumii, punând în mişcare nenumărate noroade.
In calea acestor invazii s-au ridicat însă, cu vre-25   mea, alte puhoaie de omenire neastâmpărată.
Din câmpiile întinse de dincolo de Ural, fugind de nelegiuirile dregătorilor moscoviţi şi de împilările boierilor stăpâni de moşii, sute şi mii de ţărani îşi luau lumea în cap şi porneau, val după val, „până 30 unde ajunge toporul, coasa şiplugul", preferând natura maşteră jugului de iobag.
Această migraţiune spontană a gloatelor ţărăneşti, trecând peste pragul Uralului, s-a întins în curs de veacuri până la marginea Oceanului Pacific, supunând în lupte crâncene populaţia băştinaşă, gonind-o 5 în tundrele polare, în stepele de la sud, în platourile Mongoliei sau chiar exterminând-o fără cruţare.
Taigaua a fost astfel presărată de mici comunităţi izolate, de sine stătătoare, de plugari, vânători şi pescari - ţărani liberi ca nicăieri, oameni aprigi,
io   mândri şi crunţi.
Ţarul Moscovei, pe urma valurilor succesive ale acestei colonizări haotice, îşi trimitea voievozii şi ispravnicii; dar aceştia erau siliţi să se mulţumească cu perceperea tributului convenit şi nu se amestecau în
15 viaţa internă a obştiilor aşezate prin văgăunile, adesea nepătrunse, ale taigalei.
Şi cum putea fi altfel, când, într-un judeţ în care ar încăpea cu prisosinţă Franţa şi Germania împreună, autorităţile imperiale erau reprezentate numai
20   de un ispravnic şi doi zasiedateli - subprefecţi ?
Şi cum putea fi altfel, când, cu abia o jumătate de veac în urmă, pe o întindere în care Europa întreagă ar dispare într-un colţişor, în mijlocul unei naturi nebiruite, fără alte căi de comunicaţie decât cursul ape-
25 lor pustii şi cărările nebătute de prin păduri virgine şi mlaştini fără fund, toţi locuitorii din târguri şi sate, împreună cu nomazii din tundră şi stepă, nu ajungeau la numărul populaţiei din Irlanda de astăzi - o mică insulă pe jumătate pustie ?
30 Nu e de mirare că şi în zilele noastre se descopăr încă sate ascunse în întunecimile taigalei, care au trăit, lungi decenii şi chiar veacuri, necunoscute autorităţilor împărăţiei.
748
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
749
Astfel, comunităţile slobode de plugari, vânători şi pescari îşi urmează şi astăzi viaţa lor, fără alt contact cu organele puterii de stat decât tributul plătit guvernatorilor şi ispravnicilor.
5 Orice încercare a vreunui administrator novice de a introduce vreo schimbare în această oblăduire străveche este considerată de sibirienii băştinaşi numai ca o tentativă de revizuire a tarifului.
Şi după puţine conflicte, fricţiuni şi tratative, to-
io   tul, în adevăr, reintră, cu bună pace, în cadrul aşezământului secular.
Totuşi „suprastructura" imperială a creat aici cu vremea - prin juxtapunerea şi suprapunerea formelor sociale şi a normelor vieţii de stat disparate - o 15   întocmire fără analogic în istoria lumii.
Bărbaţii de stat ai împărăţiei au conceput planul grandios de a transforma taigaua primordială într-o imensă colonie penitenciară.
In scopul acesta, a fost creat un vast şi complicat 20   aparat administrativ: ocne de muncă silnică, „caste-luri penitenciare" şi case de arest, închisori de deportare sau transport, etape, colonii forţate, centre de surghiun „pe cale administrativă".
Şi, astfel, se revarsă anual asupra scundelor sate 25   siberiene drojdia şi zgura unui stat de peste o sută cincizeci de milioane - zeci de mii de ucigaşi, tâlhari de drumul mare, hoţi de cai şi cambriolori, incendiari, siluitori, falsificatori, escroci.
Autohtonii opun însă o rezistenţă sistematică şi 30   atât de dârză şi cruntă, încât, la sfârşit, ocârmuirea re- I semnată acceptă un compromis grozav şi laş. I
Regulat, în fiecare an, administraţia injectează în | trupul taigalei zeci de mii de elemente patogene; şi
tot aşa de regulat, acest corp viguros le eliminează fără milă, sub ochii indulgenţi şi complici ai aceleiaşi administraţii.
Dreptul cutumier a elaborat chiar, în acest scop, j   un ritual precis şi detaliat.
Deportaţii de drept comun nu numai că nu sunt reţinuţi la locul lor de destinaţie, dar sunt încurajaţi şi chiar îndemnaţi la evadare. De altfel, însăşi lipsa mijloacelor de existenţă, ca şi de deprindere la io muncă, după anii îndelungaţi petrecuţi în închisoare, le face şi cu neputinţă aşezarea în vreun sat prăpădit din taiga.
Condiţiile de muncă pe care le-ar oferi băştinaşii nu s-ar deosebi prea mult de ocnă.
15 Chiar pentru condamnaţii la muncă silnică sau detenţiune, supravegherea e mai mult decât neglijentă. Şi dispariţia lor nu supără prea mult administraţia: până la constatarea oficială a evadării, alocaţiunile pentru hrană şi îmbrăcăminte pot fi însuşite ca o
20   sursă de venit perfect normală şi legitimă.
Astfel, Siberia este mereu străbătută de două curente de migraţiune diametral opuse. Intru întâmpinarea convoaielor de deportaţi care se îndreaptă în diferite regiuni spre răsărit, pornesc din toate vâgău-
25   nile taigalei fugarii, care, grăbiţi, înfriguraţi, atraşi de bariera Uralului ca maniacii de viziunile lor, colindă în bandă sau solitari toate cărările tainice din umbra pădurilor seculare, fugind mereu spre apus. Oameni fără căpătâi, în toată puterea cuvântului,
30 fără stare civilă, fără meserie, fără loc în societate, cu singurul avut alcătuit din câteva rupturi de primenire şi cel mult un mic ceaun într-o traistă purtată la spinare - ceata nemernică şi oropsită de vagabonzi profesionali, pentru care până şi limbajul oficial a ac-
750
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
751
ceptat termenul expresiv de „Ivani Nuţiuminte" -, ei sunt în afară de lege şi la dispoziţia oricui.
Un glonte de puşcă dacă răpune pe vreunul din aceşti oropsiţi, - faptul nu implică nicio răspun-5   dere. Taigaua îşi păstrează cu tărie tainele ei.
Cea mai elementară vigilenţă administrativă ar putea pune capăt imediat unei cariere de vagabond; nu sunt multe drumuri prin Siberia şi necesitatea de hrană nu îngăduie nimănui o abatere îndelungată io din calea satelor. Totuşi, în afară de cazuri excepţionale - o crimă mai grozavă săvârşită în vecinătate sau evadarea vreunui deportat politic -, Ivanii Nuţiuminte, cât timp n-au trecut Uralul, nu riscă arestarea şi nici prea mult vreun glonte din partea 15   autohtonilor, dacă observă cu stricteţă „cutuma".
Situaţia de fapt e mai puternică decât toate prescrip-ţiunile legale şi regulamentele administrative.
Urmărirea şi arestarea a zeci de mii de vagabonzi ar cere în fiecare an o cheltuială de energie şi de mij-20   loace de care nu dispune administraţia imperială. Iar exterminarea lor sistematică, sub taina taigalei, ar presupune un măcel atât de grozav, că nici chiar ţăranii aceştia aspri şi crunţi nu se încumetă a-1 întreprinde. Şi, la drept cuvânt, nu ar fi nicio raţiune pentru 25 aceasta.
Frigul, fiarele sălbatece, foametea, mlaştinile fără fund şi pădurile întunecate, în care numai o îndelungată experienţă poate feri de rătăcire, în sfârşit, luptele fratricide între bande înflămânzite sau chiar 30 vânătoarea plănuită, la care se dedau şi triburile întregi de nomazi şi - vai! - şi fraţii degeneraţi dintre vagabonzii înşişi, eliminează fără cruţare din sânul taigalei aceste corpuri străine.
Foarte puţini se aşează la locul lor de deportare, şi mai puţini încă răzbat peste Ural - unde, chiar dacă nu-şi găsesc vreun rost în viaţă, pot cel puţin să-şi asigure o întoarcere în condiţiuni mai uşoare, ca simpli 5 coloni în Siberia, după o procedură sumară, care constată numai calitatea lor de „Ivani Nuţiuminte".
Dar, orişicum, o oaste de zeci de mii de oameni fără căpătâi şi scoşi de sub ocrotirea legii constituie o ameninţare permanentă şi o primejdie mortală io pentru populaţia aşezată, fără anume norme care să asigure un modus vivendi între aceste elemente sociale atât de disparate.
In realitate, între ţăranii siberieni - „cealdoni-gu-ră-galbenă" -, pe de o parte, şi vagabonzii profe-15 sionali - „varnaci-sânge-de-câne" -, pe de altă parte, nu încetează niciun moment cu totul războiul crâncen.
Dar, de fapt, şi taigaua şi-a elaborat un codex de drept public, care stabileşte anume norme pentru 20   acest război şi reglementează armistiţiile.
La ferestrele fiecărei case din satele Siberiei se poate vedea o policioară, pe care sunt expuse, pentru noapte, câte o pâne, o cană de lapte sau - de către inimile mai miloase - o bucată de slănină ori de carne afumată. 25 Câtă vreme fugarii nevolnici se folosesc numai de acest tribut cutumier, ei pot nădăjdui oarecari în-găduiri din partea populaţiei băştinaşe.
Dar orice înfrângere a acestei limite - un furt, o spargere sau, lucru mai grozav, un omor sau un 30   viol - atrage o represiune imediată şi cruntă; niciun Ivan Nuţiuminte nu mai poate pătrunde pe teritoriul obştiei ofensate, fără să-şi pună în primejdie viaţa.
Furiile războiului sunt atunci dezlănţuite şi „cealdonii-gură-galbenă" ei înşişi trebuie să stea de
752
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
753
strajă - în fiecare noapte, poate surveni un atac, un omor sau dare de foc, fără prea mare nădejde de ocrotire din partea ocârmuirii.
Viaţa a elaborat şi procedura de tratative pentru 5   încheierea păcii sau a armistiţiului, care restabileşte „ordinea normală", în afară de orice intervenţie a autorităţilor de stat.
Din pricina acestui neîncetat şi crâncen război între cealdoni şi varnaci, din adâncimile taigalei, ameste-10   cate cu urlete şi răgete de fiară, se pot auzi atât de des şi strigătele de agonie şi gemetele de plâns ale unui glas omenesc: Homo homini lupus...
Şi, totuşi, se găsesc individualităţi puternice din lumea ocnei, care izbutesc să refacă acest pelerinaj 15 din fundul Siberiei peste Ural de opt şi de zece de ori - la dus şi întors -, mai mult ca ocolul pământului la ecuator, săvârşit pe jos, în lanţuri sau cu traista de vagabond în spinare!...
în acest cadru al vieţii din taiga, sub ţarismul clă-20   tinat şi terorizat de revoluţie, s-a adăugit un nou element dramatic: Siberia a devenit şi o colonie de deportaţiune politică.
în bezna vieţii primordiale au fost aprinse peste tot mici focare de viaţă intelectuală. 25 Elita „intelighenţiei" ruse, fruntaşii vieţii sociale şi politice, tinerimea studioasă, literaţii şi oamenii de ştiinţă şi gândire, răzvrătiţi împotriva regimului, au fost împrăştiaţi în toată întinderea de la hotarele Mongoliei şi până la gheţurile Oceanului de Nord, for-30 mând mici obştii izolate nu numai de restul lumii, dar şi, prin condiţiile reglementare ale deportaţiunii, ferite şi de contactul cu populaţia băştinaşă.
Prin forţa lucrurilor, aceste mici insule de cultură, rătăcite în întunecatul ocean de barbarie primitivă, au trebuit să stabilească legături foarte vii între ele şi să se închege într-o întinsă asociaţie de apă-5   rare şi sprijin mutual.
Pentru oameni, în cea mai mare parte tineri, cu studii neisprăvite sau stânjenite de lupta atroce dusă împotriva întregei întocmiri sociale, această asociaţie, care a întreţesut pustietăţile taigalei, s-a transformat
io   natural într-un vast club politic şi o universitate.
Aici se elaborau doctrine sociale şi sisteme filozofice, aici se discutau programe şi metode politice, aici se năşteau şi se dezvoltau curente care urmau să hotărască destinul unei mari împărăţii.
15 Dacă cei mai mulţi dintre cei prinşi de mrejele Ohranei, în condiţiile grozave ale deportaţiunii, slăbeau sau se rătăceau, pierdeau credinţa, se degradau sau „evoluau" în direcţia lagărului advers; dacă şi mai mulţi nu puteau rezista fiziceşte, îşi ruinau sănăta-
20 tea, cădeau în ghiarele vreunei boli mintale sau chiar piereau; ceilalţi - cei puţini şi aleşi - se oţeleau. Şi aceştia, împreună cu fruntaşii emigraţiunii, au păstrat în vremurile acelea de restrişte pe marii luptători şi conducători ai mişcării revoluţionare reînviate şi, în
25 ceasul de cumpănă, au putut hotărî chiar mersul istoric al unei mari naţiuni, cu un răsunet puternic pentru întreaga istorie mondială.
Aceasta a fost contribuţia taigalei la progresul şi civilizaţia omenirii.
Partea i
ANTECEDENTELE „CAZULUI RĂUTU"
Cap. I
ZINAIDA NICOLAEVNA
5 Dar, pentru Ion Răutu, taigaua, posomorâtă şi mută, lăsată în urmă în drumul lui spre hotarul stepelor, nu şi-a ridicat încă peceţile de taină.
Pe crusta îngheţată, luneca, în sunetul „zmeu-riu" al clopoţeilor, troica - un punct negru în imen-
10 sitatea înscânteiată sub bolta spălăcită a cerului de nord - tot mai departe spre sud; vizitiul pocnea din bici şi şuiera; în fund, Ion Răutu rămânea înghe-muit între doi jandarmi somnoroşi, îngheţat cu toate blănurile sale, nepotrivite pentru condiţiunile
15   climaterice ale locului.
Dar nu numai frigul îl făcu să se agite de nerăbdare, când vizitiul, întorcându-şi spre el faţa-i rotundă, învineţită de ger, cu ţurţuri mici de gheaţă în barbă şi mustăţi, îi arătă cu vârful biciului în zare:
20       - Kurganul!...
La marginea de sud a imensului clopot alburiu, Ion Răutu nu putu discerne decât silueta masivă a închisorii, elementul caracteristic şi cel mai impresionant al peisajului orăşenesc din Siberia.
25 Troica, şerpuind printre căsuţele îngropate în zăpadă, prin străzile pustii şi puţin luminate, răzbătu în amurg spre isprăvnicie, unde Ion Răutu urma să fie „predat" de jandarmi autorităţilor locale.
756
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
757
La isprăvnicie însă, acum, spre seară, după orele de serviciu, nu se mai găsea în cancelarie decât Iacov Iacovlevici Ivanov, pristav dejurnă1, care, în faţa unui ştof2 de basamac şi a unei străchini cu varză 5   murată, se arăta supărat de această vizită târzie.
La raportul şefului de convoi - a starşoiului -, pristavul se ridică în picioare şi fixă un moment în tăcere pe Răutu, mestecând un colţ de pâne neagră cu o foaie de varză acră. io Omul se silea vădit să înţeleagă despre ce este vorba. Capul îi vâjâia şi ochii injectaţi, gravi şi trişti, se îndreptară în sfârşit spre starşoiul convoiului -sergentul major Muhin.
- Hac!... - râgâiel.Nna! Ddomnulis...pravnic... 15   îi la domnul... di...director Isidor Katz... ziua
ddumnealui... Nna!... Ce să fac ?... Nna!...
Răutu, la această veste, se simţi ca doborât la pământ. Murea de nerăbdare să se vadă în sfârşit „liber"... îi venea şi leşin de oboseală, de foame, de frig,
20 dar mai cu seamă de duhoarea violentă din cancelarie, în care se amestecau, într-un buchet otrăvit, mirosul de basamac, de varză acră, de mahorcă stătută şi încă o emanaţiune ciudată, nedesluşită pentru Răutu, dar care copleşea toate celelalte miresme.
25       Starşoiul, un vechi slujbaş, găsi soluţia:
- Să trăiţi, înălţimea voastră! - interveni el - am să mă duc eu la înalt născutul domn ispravnic, cu plicul; domnul politic o să rămâie câteva minute aici cu sergentul. Numai să-mi arate cineva drumul.
30 - Erema! Erema!... - strigă bucuros pristavul cât îl ţinea gura.
1 Dejurnâi (rus.) - de serviciu, (n. ed.)
2 Unitate de măsură rusească (o zecime dintr-o vadră); vasul cu aceasta capacitate (n. ed.)
De pe o laviţă din colţul anticamerei, de sub un morman de cojoace, se ridică mârâind un om numai în cămaşă şi izmene, somnoros, cu părul şi barba încâlcite, duhnind şi el a basamac, mahorcă şi varză acră: 5 - Hă?... Ce e?... Doamne sfinte!... Aaa.. abia adormisem, păcatele mele... Aaaaa! - căscă el, clătinându-se pe loc de somn, cu ochii umflaţi, abia întredeschişi.
- Ce-mi stai acolo, fecior de căţea ? Parcă eşti io   un dromader! - îşi regăsi tonurile de nacialnic domnul pristav. Vino încoace, buricul bunică-ti!...
- Aaah! - căscă iar Erema, prea puţin impresionat de explozia domnului pristav.
Şi, scărpinându-se pe piept, la spinare, la coastă, 15   la şolduri, intră totuşi în cancelarie.
Când trecu pe lângă Răutu, acesta îşi putu da seama că mirosul specific, care copleşea atmosfera isprăvniciei, era aroma personală a lui Erema.
- în...ccalţă-te, măgarule, şi du-1 pe ddomnul 20   sergent major... la domnul director Katz... la domnul ispravnic... - îi porunci pristavul.
Căscând, scărpinându-se, oftând şi bodogănind, Erema îşi făcea toaleta, exasperând pe nerăbdătorul Răutu cu gesturile lui şovăitoare.
25 După ieşirea lui, odoarea specifică ce emana dintr-însul nu se împrăştia - până şi păreţii păreau îmbibaţi de „duhul" acesta -, încât Răutu îşi punea întrebarea, dacă atmosfera cancelariei 1-a parfumat astfel pe Erema sau dacă nu cumva efluviilor lui per-
30   sonale se datoreşte atmosfera isprăvniciei.
După vreo jumătate de oră, sergentul major Muhin se întoarse şi, voios, adresându-se lui Răutu, îi zise:
- Slobod!
758
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
759
Şi, întinzând pristavului Ivanov plicul despece-tluit, adăugă:
- Poftim pachetul! Am descărcarea. Vă rog să puneţi numai pecetea. Domnia sa, înalt născutul domn
5   ispravnic, ordonă ca domnul politic să se prezinte mâne la isprăvnicie. Dar acuma e slobod.
Peste puţin, Ion Răutu, însoţit de aromaticul Erema, lăsându-şi bagajele la isprăvnicie, plecă pe jos - Kurganul nu cunoştea încă trăsuri de piaţă -10   spre locuinţa tovarăşului Vasile Ivanovici Popov, unul din cei doi deportaţi politici ai Kurganului. Târguşorul se pregătea de culcare. Pe stradă, se întâlneau puţini trecători, care parcă se furişau, pitiţi, pe lângă casele mohorâte, con-15   struite din bârne de brad, abia cojite şi înnegrite de vreme, ca şi cele mai multe locuinţi din târgurile şi satele Rusiei.
Mute, cu obloanele trase, ele păreau părăsite şi rar se vedea câte un geam care îşi adăuga lumina sărăcă-20   cioasă la splendorile nopţii senine de iarnă.
Răutu păşea în tăcere: se vedea într-o lume nouă, necunoscută şi duşmănoasă.
Ce spuneau dreptunghiurile de lumină ale ferestrelor neoblonite ? Ce viaţă e acolo ? Ce a fost ieri, ce va fi 25   mâne şi cum va intra el, Ion Răutu, în sfera ei ? Şi cum îl va găsi pe tovarăşul Popov; cum va fi primit ?...
- Aici! - se opri Erema la portiţa unei case cu ferestrele încă luminate.
In tindă, Răutu găsi un om voluminos, suflând 30   cu putere în samovar. Scânteile aruncau un joc de lumină straniu pe o faţă rotundă şi aproape spână.
- Cine e acolo ? - întrebă spânul.
- Eu sunt, Ion Răutu, deportat politic sosit acum. Sunteţi tovarăşul Popov ?
- Ha! tovarăşul Răutu! Când ai sosit ? De mult te aşteptăm. Ne-a spus pristavul Ivanov chiar de când
5 au venit hârtiile. Intră în casă! Şi samovarul este gata. Zina, Zina! A venit Răutu! - strigă el intrând într-o cameră abia luminată de o lampă fumegândă, care îl făcu pe Răutu să tuşească.
In cameră, pe lângă funinginea de lampă, domnea 10 o dezordine mai mult decât pitorească. Lângă o farfurie şi o bucată de pâne, un papuc scâlciat pe masă dădea fizionomia întregului decor, în care hainele, cărţile, ustensilele de bucătărie şi tot felul de vase cu rămăşiţe nedesluşite făceau impresia unei locuinţe 15   părăsite de groaza năvălirii inamicilor.
Din camera de alături intră o femeie care, prin înfăţişarea ei, dădu de îndată cheia acestui decor insolit.
încă tânără, ea vădea acea desăvârşită lipsă de îngrijire de sine, pe care numai un suflet înstrăinat de 20   viaţă o poate avea. Cu părul desfăcut, lăsat să cadă în dezordine pe faţa-i palidă, unde urmele unui gălbenuş de ou denunţau menu-ul de dimineaţă, ea îşi îndreptă privirea moartă a ochilor ei şterşi asupra lui Răutu şi-1 salută cu voce surdă: 25       - Bună ziua, tovarăşe Răutu! Te rog să iei loc. Răutu începu să scruteze mobilierul. Scaunele de lemn erau încărcate sau învederau o lipsă îngrijorătoare de echilibru. Un divan, prin pânza-i ruptă, îşi rânjea ameninţător resorturile în-30   tortocheate de sârmă. Un pat, care încă nu ieşise din starea în care a fost părăsit de dimineaţă.
Tovarăşa Zinaida Popov urmărea şi ea cu indiferenţă privirile lui Răutu.
760
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
761
Acesta se aşeză, în sfârşit, cu prudenţă pe un colţ al divanului.
Zinaida, cu o mişcare de mână, trânti jos povara unui scaun şi se aşeză şi ea cu un aer de plictiseală 5   şi abandon.
- Vasia, gata-i samovarul ? - întrebă ea. Că lui Răutu trebuie să-i fie foame...
- îndată, îndată! - se auzi din tindă. Să mă reped numai până la Palauzov, să iau nişte şuncă sau
io   cârnaţi, că nu ştiu dacă avem ceva.
- Mă rog! - sări Răutu stingherit - eu am vrut numai să vă întreb dacă este aici vreun hotel şi unde să găsesc o sanie, să-mi duc acolo lucrurile de la is-prăvnicie... şi nu mi-e foame...
15 - Ia te uită...! Ce vorbe sunt astea ? - întâmpină liniştit Popov, intrând în odaie. Hoteluri pe aici nu se află. Siberianul e ospitalier. Numai de noi, politicii, îi e cam frică. Ai să stai la noi deocamdată şi îţi aduc eu şi bagajul.
20 - Dar am să vă deranjez. Am picat, aşa, în pragul nopţii...
- Ce deranj, frate ? De atâta vreme stăm în prăpăditul ăsta de Kurgan fără tovarăşi şi acum vrei să fugi fără să înghiţi măcar ceva şi să te odihneşti!...
25 Zinaida tăcea, netezindu-şi distrată genunchiul, care vădea, printr-o ruptură, fusta puţin ispititoare dedesubt.
- Nu se poate să pleci, tovarăşe! Eu vin îndată -se îndreptă Popov spre uşă.
30       Din prag se întoarse însă, rugător, spre Zinaida:
- Zinocica, ai să supraveghezi puţin samovarul, nu-i aşa ?
Răutu nu-şi putu da seama dacă femeia auzi măcar această rugăminte.
Prima seară de libertate nu i-a adus prea multă bucurie lui Răutu. Trudit de drum şi de frig, fu dureros izbit şi de atmosfera din casa soţilor Popov. Un copil de vreo douăsprezece-cincisprezece 5   luni, zdrenţuros şi nespălat, după ce se târî peste prag printre felurite reziduuri ale duşumelelor nemăturate de mai multe zile, se uşura chiar la picioarele lui Răutu de toate păcatele sale, fără să impresioneze prea mult pe mamă-sa... io       Aceasta fu ultima picătură în paharul de amărăciune al acestei zile.
Stăpânit de gânduri şi sentimente care se încâlceau în sufletul lui răzvrătit, Răutu înghiţea felii de cârnaţi afumaţi, oferite la masă, bea pahar după pa-15 har de ceai - un ceai al cărui gust mărturisea şi el felul acestei gospodării; nu înţelegea povestirile lui Popov şi nu-i prea asculta întrebările, la care răspundea maşinal.
Zinaida Nicolaevna nu lua parte la conversaţie, 20   dar nu-şi ridica ochii de la soţul ei, care tot timpul vorbea cu volubilitate, „stropind" feliile de cârnaţi, pe lângă nesfârşitele pahare de ceai, şi cu câte un păhărel de rachiu, din când în când.
- Vasia! - auzi deodată Răutu vocea ei, în care 25   însă răsuna şi o notă mai vibrantă. Tovarăşul Răutu trebuie să fie obosit. Să-1 lăsăm să se culce aici, în locul tău... Tu ai să dormi în altă parte... - adăugă ea, parcă cu oarecare jenă.
Şi Răutu văzu cu mirare că ochii ei păreau mai 30   aprinşi când şi-a pus braţul pe umărul lui Popov, ca să-1 îndemne să se ridice.
Sufrageria aceasta, cu miasmele şi dezordinele ei, i-ar fi părut lui Răutu, oricând altădată, prea
762
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
763
puţin atrăgătoare, dar acum - când ea se înfăţişa ca cel dintăi locaş de odihnă cu uşa nezăvorită şi nepăzită de sentinele, după doi ani şi jumătate petrecuţi prin închisori -, rămas singur, el abia îşi putu
5   stăpâni emoţia.
După puţină ezitare, aspectul îndoielnic al cearceafului aruncat de Popov peste movilele şi prăpăstiile divanului - preferit patului - îi insuflă o hotărâre: în vârful degetelor, ca să nu deranjeze gazdele, Răutu
io se îndreptă spre uşă, stăpânit de teama tăinuită că totuşi o va găsi încuiată şi cu o sentinelă în faţa ei.
în târguşorul amorţit, din ferestrele unei singure case, mai înalte, cu un coş de fabrică în dos, mai licăreau încă lumini roşietice.
15 Sunetele înăbuşite de orchestră - în care domina un trombon barbar - îi trezeau o amintire neplăcută: „trebuie să fie acolo serbarea de la domnul director Isidor Katz, onorată de prezenţa înalt născutului domn ispravnic, care a ordonat înfăţişarea pe mâne..."
20 Un ger straşnic parcă îngheţa şi muzica, şi luminile ferestrelor.
Dar cu toată lipsa de felinare şi chiar după apusul lunei ştirbite, pe vălul de zăpadă, sub scânteierea cerului înstelat, în care tronau superbul Orion şi cu
25 Sirius înflăcăratul, se profilau petele negre ale caselor ca nişte guri de peşteră.
Urletele unui câne nervos care, în răstimpuri, acompania răsuflările intermitente ale trombonului, făceau pe Răutu să simtă şi mai dureros apăsarea dis-
30 tanţei nemăsurate, care despărţea de Năpădeni acest peisagiu, atât de insolit, străin şi rece...
Liber?
Singur, rătăcit în... „alt tărâm"...
întors în casă, Răutu se aşeză pe divan, rezemat în cot, gânditor, pe jumătate dezbrăcat.
Cei ai casei nu dormeau încă. Din camera de alături se auzeau mişcări, şoapte şi parcă nişte ge-5   mete înăbuşite...
Deodată îşi aduse aminte de silueta Taniei Lungu, pe peronul din Odessa, fluturând batista... Nevasta lui...
Se simte şi ea singură, în mijlocul Odessei vesele io   şi zgomotoase, cum îi scrie în ultima scrisoare.
A primit două scrisori până acuma, la Tiumen... Ii scrie regulat, o dată pe săptămână, dar drumul e lung, patru mii de kilometri, şi corespondenţa deportaţilor rătăceşte prin toate vămile cenzurii. 15       Nici nu i-a răspuns la ultima scrisoare. Trebuie să-i scrie.
Dar... pe ea nu o interesează „filozofiile" lui, nici nu le înţelege.
Cum pălise ea când a sărutat-o după celebrarea 20 căsătoriei...
Bună fată!... Biata Tania...
Şi tiotia Nataliţa, - maliţioasă!...
- Ha, tovarăşe Răutu, ai adormit fără să ispră-25   veşti dezbrăcatul. Trudit ai mai fost aseară! - şi
Răutu sări în picioare la auzul acestor cuvinte, care îl trezi din somn.
Era lumină, Vasile Ivanovici Popov adusese samovarul şi aşeza pe masă pahare şi farfurioare. 30       Şi-i păruse că abia închisese ochii...
- Grăbeşte-te, - continuă Popov - să luăm ceaiul şi să ne îngrijim de cele necesare mai urgent. în
764
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
765
primul rând, pimii pentru picioare. Ai să degeri în clima noastră cu ciuboţelele dumitale. Apoi, dacă vrei să stăm împreună, trebuie să mai luăm un pat şi o măsuţă, ca să poţi scrie. Ale noastre se cam cla-
5   tină, - nu suntem cărturari... Ai nimerit bine: suntem acum tocmai în toiul iarmarocului.
Vania se simţi îndată prins în angrenajul mărunţişurilor şi grijilor vieţii „libere", pe care nu le cunoştea în celulă.
io Când intră în sufragerie, pentru a lua ceaiul, şi Zenaida Nicolaevna - niciodată Răutu n-avu curajul să-i zică „tovarăşă" -, el observă că vestigiul gălbenuşului de ou nu dispăruse încă de pe obrazul ei, din nou amorţit, lipsit de orice gândire şi parcă şi de viaţă.
15 în acest moment, se hotărî ca, în niciun caz, să nu accepte ospitalitatea soţilor Popov.
Zinaida Nicolaevna primi cu indiferenţă declaraţia lui confuză în această privinţă, deşi îl fixă o clipă cu oarecare băgare de seamă.
20 Dar Vasile Ivanovici părea vexat şi, în drumul lor spre iarmaroc pentru cumpărături în „rândul negustoresc", crezu necesară o explicaţie.
Se opriseră amândoi un moment la parapetul mahalalei de jos, care se întindea până la malul în-
25 gheţat al Tobolului - afluent al Irtişului -, unde se ţinea iarmarocul.
Printre barăcile primitive ale negustorilor, ridicate în două lungi rânduri direct pe zăpadă, mişuna
0 mulţime eterogenă, adunată din toată regiunea şi 30   mai cu seamă din stepe: kirghizii, cu chibitcele1 şi cămilele lor, dădeau un aspect fantastic acestui peisagiu quasi-polar.
1 Kihitka (rus) - un fel de căruţă cu coviltir, con, şatră (n. ed.)
Vasile Ivanovici se arăta agitat.
De obicei, liniştit şi măsurat, acum se roşi; ochii îi fugeau în toate părţile, evitând privirile lui Răutu, şi, în graiul lui repezit, răsunau şi mai tare accentele 5   dialectului de Iaroslav:
- Tovarăşe Răutu, - aruncă el parcă în silă - ai auzit desigur de Victor Lazinschi ?
- Cel care a fost spânzurat la Harkov ?"
- Da... Era un mare om... unul din făuritorii re-10   voluţiei... Poate cel mai mare... Erou... Teoretic...
Scriitor... Orator... A creat organizaţia de sud, i-a întocmit programul şi a scris cele mai multe manifeste... Mare pierdere pentru revoluţie... Pentru poporul muncitor... 15       - Ştiu, ştiu!...
- Zinaida Nicolaevna e văduva lui... L-a iubit mult... Nu-1 poate uita... A fost colaboratoarea lui... L-a ajutat în toate... Femeie foarte cultă. A învăţat la Zurich... Vorbeşte nemţeşte, franţuzeşte, toate
20 limbile. După execuţie, ajunsese aproape nebună... Când am găsit-o aici, nici nu credeam că o să scape... Eu sunt un simplu lucrător - ceea ce se cheamă lăcătuş subţire -, un mecanician. Aici am luat agenţia maşinilor de cusut Singer... Le vând în rate şi le re-
25 par... Iau şi alte comenzi în branşa mea, care cer mai multă îndemânare... Câştig destul... dar... ei nu-i pot cere mult... Bine că trăieşte... Nici naşterea Zoicăi n-a ajutat. Dumneata eşti om învăţat... citit... ştii limbi străine... Poate că ar reînvia...
30 Tot timpul cât a vorbit, Popov nu s-a uitat o singură dată spre Răutu; stătea nemişcat, cu o mână băgată în buzunarul cojocului său negru, iar cu cealaltă rezămat de stâlpul parapetului, strângându-şi mereu
766
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
767
şi resfirându-şi degetele înlăuntrul unei enorme rucaviţe blănite - un fel de mănuşă siberiana cu un singur deget.
Dar acum se întoarse, clipind din ochi, cu o în-5   trebare mută, spre tânărul său tovarăş.
Acesta însă tăcea. Inima i se făcuse ghem. Privea în jos, spre furnicarul omenesc din iarmaroc, repetând tot timpul în sinea lui:
- Iarăşi moaşte vii... moaşte vii... moaşte vii!... io       Dar hotărârea luată de dimineaţă se clătină...
De jos veneau zgomotele obişnuite ale iarmaroa-celor - strigătele „băieţilor" de la uşa barăcilor:
-Cojoace, cojoace! Tulupuri1 de astrahan! Dohale2 adevărate de cerbi de tundră!... poftiţi, pof-15   tiţi, domni cinstiţi!...
- Iată, turte dulci, turte dulci... turte de Veazem!...
- Stofe inglezeşti - adevărate inglezeşti!...
- Topoare, cuţite de Tuia... de Zlataust... într-un colţ cântau cerşetorii:
20 - Domni milostivi, fie-vă milă de un biet orb !... Faceţi-vă milă şi pomană de un biet beteag... orfan de părinţi!
în alt colţ, dinspre balaganele de petreceri - un boscar, un circ primitiv, o panoramă -, bubuia o tobă, 25   chiscuia o trompetă, scârţâia o mică orgă primitivă... Şi peste tot, ca o atmosferă ce învăluia toate aceste sonorităţi disparate, condimentul indispensabil al manifestărilor populare din Rusia - sudălmi grozave, în care răsuna mereu, pomenit în deşert, nu-30   mele de „mamă".
1 Tulup (rus.) - cojoc (n. ed.)
1 Doha (rus) - şubă îmblănită pe dinafară şi/sau pe dinăuntru (n. ed.)
- Să mergem! - rosti, în sfârşit, Popov, oftând. Cumpărătura de pimi dădu, pe neaşteptate, lui
Răutu senzaţia vie, cum că în adevăr s-ar afla pe „alt tărâm". Negustorul, aducându-i spre încercare nişte 5   ciubote enorme de pâslă, cum purta toată lumea pe acolo, îl invită:
- Descălţaţi-vă, domnule! Uite nişte pimi de prima calitate... Princiari!...
- Cum să mă descalţ ? - întrebă Răutu mirat. Nu io   se poate peste ghete ? Altfel, mi se udă picioarele...
- Cum să se ude, frate ? Pentru ce să se ude ? -se miră, la rândul lui, negustorul.
- De zăpadă... zăpada nu-i udă?...
- Iacaaa!... Cine a văzut zăpadă udă, oameni buni ? 15       Astfel află Răutu că în Siberia, odată ce a căzut
zăpada, temperatura nu se mai ridică niciodată deasupra lui zero şi fulgii de zăpadă rămân toată iarna ca nişte cristaluri minerale...
Pe când tovarăşii se plimbau pe lângă barăcile 20   iarmarocului, privind mărfurile expuse, un străjer de poliţie acostă pe Răutu:
- Domnule Răutu, - îi zise el gâfâind - bine că te-am găsit! Te-am căutat la Vasile Ivanovici din partea înalt născutului domn ispravnic... Dumnea-
25   lor îţi poruncesc să vii îndată la isprăvnicie. îs foarte supăraţi!...
Răutu uitase cu desăvârşire ordinul transmis aseară prin starşoi, de a se prezenta de dimineaţă în faţa ispravnicului. 30       El se simţea în vină oarecum, dar tonul poliţistului îl irită:
- Spune-i ispravnicului dumitale - se oţărî el -că mie nu-mi poate porunci nimic: el nu e decât un străjer pus să mă păzească, atât!
768
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
769
- Venim îndată! - interveni atunci Popov. Lasă, tovarăşe! - se adresă el apoi, potolit, către Răutu -chiar aşa de liberi nu suntem noi aici. Şi astfel îţi strici numai pe degeaba viaţa. Agafonov e foarte cânos şi
5 noi suntem în mâna lui. Poate oricând să ne otrăvească existenţa. E un preot răspopit, care a trecut în poliţie şi a făcut carieră mulţumită graţiilor preotesei. Acuma bănuieşte pe fiecare că-i cunoaşte infamia. Hai la is-prăvnicie: e o formalitate de care nu poţi scăpa. io       In faţa isprăvniciei, Popov se opri:
- Intră singur, - îi sugeră el. Mai bine fără martor, are mai puţin harţag... Eu te aştept aici...
Ispravnicul Agafonov nu-şi revenise, vădit, încă în fire, după cheful de aseară, de la „domnul direc-15   tor Katz".
Aşezat la biroul său, el îşi aruncă răutăcios asupra lui Răutu ochii lui sticloşi, care abia puteau răzbate prin pielea injectată a obrazului său gros şi ciupit de vărsat: 20 - Ei! Pe unde mi-ai hoinărit ? Ei! - se răsti glasul lui răguşit. Ei! Să te aştept aici ceasuri ? Ei! vrai din prima zi să guşti catalajca' f Ei! nu te-a răcorit încă puşcăria? Ei!...
înalt născutul domn ispravnic, ori de câte ori 25   voia să-şi manifeste grandoarea, interpela pe convorbitor cu particula „Ei" în loc de nume.
Lui Răutu i se făcu negru în faţa ochilor:
- Ce înseamnă tonul acesta ? - răcni el cu o notă şuierătoare în glas, care îl miră şi pe dânsul. Cu cine
30 vorbeşti ? Şi cine eşti ? Eu sunt om liber, numai sub supravegherea poliţiei. Fă-ţi datoria de poliţist, dar n-ai dreptul să mă ofensezi! Ai auzit ?...
1 Katalajka (rus.) - închisoare, puşcărie (n. ed.).
Ispravnicul sări în picioare. Sângele îi coloră ochii, încât aproape nu se mai puteau desluşi pe faţa-i vâ-nătă-stacojie.
Postura jupiteriană nu i se potrivea însă deloc: slă-5 nina nu se repartiza deopotrivă pe tot trupul lui diform; statura lui, cel mult mijlocie, pieptul înfundat şi picioarele subţiri contrastau arhicomic cu proeminenţele excesive din jurul taliei - parcă ţinea ascunse în turul pantalonilor două mingi enorme. io De furie, îşi pierdu răsuflarea şi doar hârâia. Răutu, micuţ şi slab, se ţinea în faţa lui dârz, fixându-1 cu ochii lui negri aprinşi.
- Lanţuri! Lanţuri!... - putu scuipa, în sfârşit, din caverna gurii sale, ispravnicul.
15 Secretarul isprăvniciei - un bătrân scund, la care capul, braţele şi picioarele jucau mereu de tremurul beţivului învechit - se apropie şi şopti la urechea şefului:
- E nobil... Numai administrativ... circulara numărul... paragraful numărul... cazul din...
20 Agafonov, novice în slujba poliţienească şi agramat în legi, avea mare consideraţie pentru înţelepciunea şi isteţimea biurocratică a acestui guzgan de cancelarie, care de o jumătate de veac rodea scaunele isprăvniciei.
25 Urmară mai multe clipe de tăcere, încărcate parcă de toate fulgerele uraganului.
In sfârşit, Jupiterul neisprăvit se lăsă greu în fotoliu:
- Poţi pleca, - răcni el către Răutu - vei primi re-30   gulamentul şi instrucţia... Şi vei semna de primire, -
adaogă el, uitând interpelarea „Ei!"...
Răutu ieşi buimăcit de la isprăvnicie.
Când povesti scena trăită lui Popov, acesta, îngrijorat, rumegă tărăgănat un răspuns:
770
C. STERE
- Să nu plăteşti prea scump această victorie... Popii au maţe pestriţe, mai ales după ce sunt răspopiţi. Agafonov e cânos şi din fire şi, pe deasupra, mereu se aşteaptă să fie pălmuit...
5 Acasă găsiră pe Zinaida Nicolaevna aşezată, rezemată în cot, la masa sufrageriei, cu privirea fixată în vid.
La picioarele ei, Zoica, cu faţa zgâriată şi mânjită, gravă, desena cu o lingură prin murdăria împros-W   peţită a duşumelelor...
Bunele intenţii ale lui Răutu se risipiră pe dată.
Cu toată mustrarea acută de cuget, nu simţi în sine eroismul necesar pentru opera de salvare, în acest decor...
Cap. II
MAHALAUA CĂRUŢAŞILOR
Această zi inaugurală de „libertate" din Kurgan puse pecete pe toată faza iniţială a surghiunului lui 5   Răutu şi inspiră o aversiune invincibilă pentru acest târg aşezat între stepă şi taiga - un nod însemnat al drumurilor de caravană.
In afară de familia Popov, nu se mai găsea la Kurgan, pe vremea aceea, decât un singur deportat io politic: Arhip Artemiev, fost servitor la un avocat cunoscut din Petersburg, condamnat la muncă silnică, pentru că ar fi găzduit pe un terorist, vechi coleg de universitate.
Artemiev a plătit, cu peste un an de închisoare şi 75   cu deportarea administrativă în Siberia Occidentală, credinţa lui către stăpân.
Pentru el, însă, surghiunul însemna, de fapt, o ridicare pe scara socială.
Ajutat de familia fostului său stăpân să-şi insta-20 leze un mic atelier de alămar, el îşi câştiga relativ uşor existenţa, aşa că, fără gând de întoarcere şi străin de orice aspiraţiuni revoluţionare, îşi adusese din şesurile Simbirskului şi pe maică-sa, bătrâna Prascovia Ivanovna, care bocea întruna după satul ei 25 natal de pe Volga, dar se îngraşă mereu şi nu-şi pierdea voia bună.
772
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
773
- De unde eşti, băiete ? - întrebă ea pe Răutu, la prima întâlnire. Zici din Basarabia? E departe de Simbirsk? Of, of, of! - căscă băbuşca, făcându-şi cruce la gură - ce ţară prăpădită e şi Sibirul ăsta! Nu 5 ştiu măcar să bată untul... topesc laptele în cuptor, Maică Precistă! - îşi făcu ea cruce. Şi apoi, iarna poartă laptele îngheţat în sac, de-1 taie cu toporul, Doamne sfinte! Şi-i ger, şi-i ger! Uite, nici chiar luna asta a lor de pe aici nu-i ca a noastră, ceea din Simbirsk, f ru-10   moaşă şi dulce!
Nicio ideologie revoluţionară nu i-ar fi putut impune lui Răutu frecventarea acestui „tovarăş".
„Elita" locală, alcătuită mai cu seamă din mici negustori, care veşnic cutreierau iarmaroacele regiu-/ 5 nii, şi din funcţionari, între care trona luceafărul is-prăvniciei, Agafonov, cu graţioasa lui ex-preoteasă, nu putea atrage pe Răutu. De altfel, şi ea se ferea de acest contact primejdios.
Mai vegeta în Kurgan un grup de polonezi, vechi 20   răsculaţi din 1863.
La unul din aceştia,pan Ianusz Semienski, Răutu îşi găsi şi găzduirea.
Un bătrân încă verde şi vioi, mic de statură, dar vânjos, a cărui barbă încâlcită, de prooroc biblic,
25 contrasta ciudat cu nişte ochişori de şoricel şi cu un nas aşezat între obrajii tăbăciţi, lărgit la mijloc, iar la capăt redus din nou la un vârf ascuţit şi extrem de mobil - chiar ca un şoricel viu -, care îi sublinia expresiv fiecare cuvânt şi îi accentua fiecare gest, pan
30 Ianusz, de obârşie boierinaş - şleahtici -, mândru şi înflăcărat patriot, era un veteran al mişcării naţionale poloneze.
Condamnat în 1863 la moarte şi graţiat la muncă silnică, după peste zece ani petrecuţi în aceeaşi ocnă în care căznea pe atunci şi Dostoievski şi în care învăţase meşteşugul fierăriei, îmbătrânit, puţin adus din 5 spate, dar neînfrânt, Semienski îşi instalase un atelier de fierar în Mahalaua Căruţaşilor, la ieşirea din Kurgan, în răscrucea marilor drumuri.
Viaţa din Mahalaua Căruţaşilor, deşi prezenta poate un oarecare interes de noutate pentru Ion io   Răutu, nu-1 putea, fireşte, seduce.
Adesea îşi punea întrebarea, cum munca încordată poate fi, în acelaşi timp, însoţită de desfrâu, de beţie năstruşnică, de dezordini în familie - viaţa dusă în veşnice scandaluri, certuri şi bătăi. 75 Vecinii din dreapta fierăriei lui Semienski îi puneau chiar o gravă problemă morală.
Fierarul Ivan Colosov - o namilă de om, fioros şi tăcut la trezie -, în raporturile lui cu nevastă-sa, Măria, răsturna toate concepţiile psihologice ale lui Răutu. 20 El ducea un veşnic război, şi foarte crâncen, cu nevasta. Bătăi zilnice şi straşnice, până la sânge şi până la schilodire, se întâmplau mereu în văzul mahalalei întregi.
Dar aspectul războiului şi raportul de forţe din-25   tre beligeranţi variau necontenit.
Motivele acestor variaţiuni erau insondabile, într-o duminică, de pildă, întorcându-se seara de la chef, Ivan urlă ca o fiară sălbatică, încă de departe: - A-a-a! Unde e târfa aceea?... Daţi-mi-o s-o 30   omor... O sfâşii în două! Mânca-o-ar guzganii de scârnăvie!...
La auzul acestor vociferări, Măria începe să bocească, se ascunde în pod, fuge în pivniţă, dar în zadar:
774
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
775
Ivan o scoate, târând-o de cozi în curte, o calcă în picioare, o loveşte cu ce apucă până ce femeia rămâne jos leşinată, aproape o masă de carne însângerată.
După aceasta, o săptămână întreagă, până la ur-5 mătoarea bătălie, Măria primeşte, în fiecare zi, câte o straşnică „scărmăneală".
Altădată, însă, Măria, femeie slabă şi sprintenă ca o veveriţă, se piteşte undeva în curte, înarmată, şi, la intrarea pe portiţă a vlăjganului ei de bărbat, îl nău-10 ceste cu o lovitură de măciucă, de cade la pământ, fără suflare.
După aceasta, regulat, îl ciomăgeşte până la o nouă „zodie" - căci vecinii înregistrau aceste peripeţii conjugale sub nume de „zodie": zodia Măriei n   şi zodia lui Ivan.
Şi totuşi, soţii păreau grozav de îndrăgostiţi unul de altul şi veşnic clocoteau de gelozie amândoi.
Ion Răutu se întreba adesea ce mister este la temelia unei astfel de căsnicii ? Ce alchimie sexuală poate 20 duce la această veşnică oscilare de la tirania sălbatecă a soţului până la robia lui abjectă faţă de femeie ?
Dar la vârsta lui şi după ani de închisoare, îi era greu să se lipsească de orice societate.
Raporturi sociale mai strânse nu putea avea însă 25   decât cu grupul polonezilor, care gravita mai cu seamă în jurul lui Semienski.
Nivelul intelectual al adunărilor lor nu era prea ridicat. De cele mai multe ori, ele culminau în exerciţiile ateiste ale panului Semienski, pe tema povesti-30   rilor biblice:
- Ha, fraţilor, cum vine asta: Dumnezeu care se pune la masă cu Avraam şi mănâncă ? Pe unde intră mâncarea ceea, ha, oameni buni ? Şi pe unde iese ? Şi ce face Dumnezeu cu hlamidele lui, când îl apucă, ha ?
Aici, de obicei, un alt veteran al revoluţiei din 1863, preotul catolic, ksiondzul Zarzycki - temperament coleric, om înalt, slab, cu un enorm nas învineţit, ca o mărturie a slăbiciunilor omeneşti - izbucnea 5 ca un vulcan şi-1 ameninţa pe pan Ianusz cu toate caznele infernului:
- Taci din gură, procletule! Ai să fii spânzurat cu cârligul de limbă, pentru aceste blăstămăţii, păgâ-nule! Proclet, proclet! - blăstăma el cu gesturi largi.
io       Dar când pan Semienski îi oferea un pahar, el îl turna maşinal pe gât.
Atunci pan Semienski îşi începea cântecul sacramental cu o voce scârţâitoare:
Pan vicar al nostru, 15 Gloria tibi, domine !
- In cor, în cor,panove, în cor refrenul! - comanda el diriguind:
Pan vicar al nostru, Gloria tibi, domine ! 20 Trage mereu duşcă,
Gloria tibi, domine! Cupă după cupă, Gloria tibi, gloria mihi, Gloria nobis, domine!
25        - In cor, în cor, domnilor, cu toţii!
Pan vicar al nostru, Gloria tibi, domine! Umblă după fete, Gloria tibi, domine!
776
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
777
îi plac ţâţe groase, Gloria tibi, gloria mihi, Gloria nobis, domine!...
Popa sărea, clocotind, în picioare şi blăstăma năs-5   truşnic, repezindu-se pe uşă afară:
- Să-mi usuce Dumnezeu picioarele, dacă oi mai călca vreodată în casa asta scârnavă!...
Dar, de obicei, chiar a doua zi, prietenii se împăcau, pan Semienski căutând sâ-1 îmblânzească pe paze» rintele Zarzycki, iar acesta cerându-i iertare că şi-a ieşit din fire puţin creştineşte.
Ceea ce nu oprea ca scena să se repete la sindrofia următoare.
între munca la fierărie şi petrecerile în această socie-15 tate, Ion Răutu parcă găsea tot mai puţin timp pentru citirile lui şi, pe nesimţite, viaţa cu nimicurile ei mărunte de toate zilele îl absorbea şi—1 sustrăgea „blăstă-matelor chestiuni", care îl chinuiau atâta mai înainte.
In acelaşi timp, scrisorile Taniei îi deşteptau vagi 20 nostalgii.
în curând după venirea lui la Kurgan, Răutu primi, deodată, şase scrisori brăzdate de fel de fel de reacţiuni chimice şi, în parte, înnegrite de cerneală tipografică, pentru ca să nu poată pătrunde în Siberia 25 vreo veste subversivă, cu toate că Tania nu atingea niciodată vreun punct nevralgic, mărginindu-se numai la chestiuni strict personale.
Ea ştia însă să excite sensibilitatea lui Vania:
„Dragă Vaniuşa! - îi scria ea chiar în prima ei 30 misivă. M-am întors acasă, după plecarea trenului vostru, şi m-am aşezat pe plâns muiereşte, cum ai fi calificat tu. Mi-a trebuit toată stăpânirea de sine şi prezenţa Bellei, pentru ca să nu bocesc, cum ar face
orice femeie de la ţară în asemenea caz: Vai de mine şi de mine! Ce mă fac eu singură singurică? M-a părăsit sufletul meu, odorul meu, lumina mea ! Şi, în adevăr, ce mă fac eu ? Doi ani şi jumătate, trăiţi într-un singur 5 gând şi o singură grijă, au creat nu numai o deprindere, dar şi o mare nevoie sufletească. întrevederile cele de un sfert de oră pe săptămână condensau toate puterile mele intelectuale şi morale. Şi iată-mă rămasă ca fără suflet! Sufletul meu m-a părăsit!...
w Fără să mai vorbesc de situaţia ridicolă de văduvă de paie... Şi sunt, în realitate, mai văduvă decât toate văduvele... Şi astfel m-am pus să-ţi scriu, deşi nu vei fi ajuns în clipa aceasta până la Razdelnaia. Dar mă mângâie gândul că scrisoarea mea te va ur-
15   mări de aproape în această grozavă călătorie... Bella râde!... Ce ştie ea?..." în altă scrisoare:
„... La şcoală, am stăruit să fiu trecută în catalog cu noul meu nume. Şi am o senzaţie dulce şi tristă, 20   când sunt strigată: Doamna Tatiana Răutu... Sunt aşa de singură aici!..." Mai târziu:
„Colegele, care ştiu că am fost cununată la închisoare, îmi pun întrebări indiscrete... îmi vine să mor
25 de ciudă! Nu pot doar să spun mereu la toată lumea: Ficţiune... Ficţiune... Ficţiune... lăsaţi-mă în pace!... Şi mă gândesc ce te faci tu, sărmănelul de tine, fără nebuna şi proasta de Tanica ? Cine se îngrijeşte de tine? Eşti ca un copil!... Desigur, umbli
30 rupt, murdar, nu mănânci ca oamenii sau mănânci Dumnezeu ştie ce infamie... îţi ruinezi prosteşte sănătatea. Şi, orice s-ar întâmpla în urmă, sănătatea e un mare dar! Şi eu mă strădănuiesc aici, învăţând... cum se pun cataplasme..."
778
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
779
Şi mai târziu:
„M-am trezit cu o vizită a tatălui tău. A fost extrem de drăguţ cu mine moş Iorgu. Mi-a adus de la ţară fructe şi tot felul de produse - «pentru gospo-5 daria ta, că în târg nu e chip să te apropii» - şi dulceaţă de la mama Irina a ta. A fost foarte curioasă întrevederea noastră. După o scurtă introducere, se aşează în faţa mea şi tace, frecându-şi genunchii, stingher. Apoi, mă întreabă: io       - Ai primit de mult răvaş de la băiet ?
- îmi scrie la fiecare săptămână, zece zile... - îi spun eu o minciună pioasă.
Din nou tăcere şi frecarea genunchilor. După care:
- Mai ai mult mata cu şcoala ceea a matale ? 15        - Până în primăvară, - îi zic.
Iarăşi tăcere, frecare de genunchi etc... Şi deodată:
- Şi pentru ce îţi trebuie comedia aiasta ? Doar n-ai să moşeşti la Năpădeni, când a veni băietu. Te molfăieşti aici pe degeaba cu fleacurile aiestea şi
20   bietu băiet se usucă acolo singur în blăstămatu cela de Sibir.
Ce eram să-i răspund ?"
Mai departe:
„Şi tiotia Nataliţa îşi bate joc de mine. Tot îmi 25 spune să nu pierd trenul, că o femeie cuminte nu-şi lasă pentru multă vreme singur un bărbat tânăr şi cu temperament; şi că ea te cunoaşte, că nu era chip să te înveţe să dansezi! Ce înseamnă acestea, scumpul meu soţ ? I-ai făcut curte ? Ficţiune, ficţiune dar... 30 Fără glumă, dragul meu. Sunt candidată la moaşă şi nu-mi şade bine aerul de porumbiţă. N-am niciun drept asupra ta şi eşti perfect liber. Dar n-aş vrea să fiu ridicolă. Suntem buni prieteni, nu-i aşa ? Dacă
vei găsi o... realitate, nu vei lăsa ca ficţiunea să-şi urmeze expansiunile..."
Şi ultima:
„Am fost onorată cu o vizită nocturnă - o per-5 cheziţie. Bineînţeles, nu s-a găsit, nu s-a putut găsi nimic, dar Bella a început să plângă. Atunci căpitanul care prezida onorurile îi spune: Nu trebuie să vă supăraţi, domnişoară. Staţi împreună cu soţia unui deportat politic, care nu poate fi lăsată fără suprave-
10   ghere... E în normă!...
Profesorul Cusmin - ştii, acela care întotdeauna a fost bun cu mine - mi-a spus că la direcţie s-a primit o adresă oficială, în care se întreba dacă nu am o influenţă pernicioasă asupra colegelor...
15 La aceasta se mai adaogă şi bătaia de joc. La o inspecţie a nu ştiu cărui personagiu, am fost chemată ca o elevă distinsă. Auzind numele meu, personagiul inspector întrebă cu mirare: «Doamnă? E măritată?» Şi cu impertinenţă mă inspectează din cap până în pi-
20 cioare. Eram să crap de ciudă, pentru că îmi dau seama de înfăţişarea mea, şi i-am răspuns: Da, domnule inspector, de aproape şase luni! Şi-mi venea să-i fac o mutră, de acelea, ştii, care te făceau să te strici de râs... Ce sunt eu de vină că arăt caraghioasă?...
25   Dacă n-aş arăta..."
Şi toate scrisorile se isprăveau cu asigurări de dragoste şi credinţă: „A ta fictivă, dar supusă şi credincioasă Tatiana Răutu..."
Ultima scrisoare l-a tulburat pe Răutu.
30       Biata Tania!
780
C. STERE
In loc să-i uşureze situaţia, paşaportul lui o expune la prigoniri şi vexaţiuni. Dar ce să facă ?
Ce să facă ?...
5       Răutu, agitat, alerga din colţ în colţ.
In sufletul lui se ciocneau cu violenţă porniri contradictorii. Şi el însuşi nu îndrăznea să cerceteze care sunt adevăratele lui dorinţi.
A doua zi pleca din Kurgan o lungă scrisoare:
10
,18 decembrie 188...
Kurgan
„Dragă, dragă Taniuşa,
Scrisorile tale îmi aduc multă bucurie şi multă îngrijorare.
ii Bucurie, fiindcă numai mulţumită lor nu mă simt singur pe lume, rătăcit într-o pădure necunoscută, îngrijorare, fiindcă sunt silit să constat că ceremonia din capela închisorii ţi-a adus până acum numai supărări şi prigoniri.
20       Mă simt vinovat, pentru că era de datoria mea să-mi dau seama de consecinţele, pentru tine, ale căsătoriei cu un «criminal de stat», deportat în Siberia. Cât despre mine, nu avea nicio grijă. Kurganul a fost bine ales ca «domiciliu forţat»
25 pentru mine sau, mai bine zis, ca loc de vegetare: nu pot avea aici niciun «contact primejdios» şi aproape niciun prilej pentru gânduri subversive, ba chiar pentru orice fel de gândiri.
In afară de familiile celor doi deportaţi politici,
30   despre care ţi-am scris - şi care cel mult întrupează
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
781
avertismentul memento mori -, nu se află aici vreo societate posibilă decât doar un grup de polonezi, -din care cei mai mulţi reprezintă o altă fază a evoluţiei sociale, aproape o altă treaptă biologică. 5 Singura mea ocupaţie serioasă e fierăria. Acum nu mă mai obosesc excesiv după o zi de lucru. Şi am avut şi o mare satisfacţie, când am potcovit singur, fără ajutor, primul meu cal, - din caravana de ceai care se îndrepta peste Ural. Cine ştie dacă ceaiul din io vreun ţibic transportat pe acel cal nu va ajunge la Odessa şi ai să bei din el...
M-am apucat acum să făuresc pentru gospodăria ta un ciocan şi o daltă de spart zahăr.
De citit, nu prea citesc acum, deşi Gautier îmi tri-15   mite regulat toate noutăţile din străinătate. Cunoaşte acum gusturile mele şi are grijă să treacă el însuşi cărţile expediate prin cenzura jandarmeriei din Moscova, aşa încât transporturile nu mai întârzie prea mult. Nu că mă simt obosit de munca de fierar, dar prea 20   puţine rezultate sunt până acum din citirile mele. Cunoştinţi pozitive nu mă pot satisface, iar pentru problema cea mare, «blăstămata de chestie» - rostul vieţii -, nu prea găsesc răspuns.
în ce priveşte distracţiile, alta decât o primblare 25   zilnică, spre seară, prin hârtopurile străzilor înzăpezite nu prea există la Kurgan.
Da! Am uitat: pan Semienski îmi procură, din când în când, alta.
Ţi-am scris că se înalţă cu un cap mai sus de restul 30   coloniei, - în orice caz, e o puternică individualitate şi chiar nu e lipsit de oarecare ideologie revoluţionară.
Şi acest om de elită poate găsi azi plăcere în următoarele exerciţii nevinovate:
782
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
783
Spre seară, după încetarea lucrului, iese în stradă şi se leagă de vreo vecină: o necăjeşte, o zădăreşte, inventează fel de fel de năzbâtii pe seama ei sau a bărbatului ei.
5 Femeia se supără, ţipă, plânge, înjură, blastămă, până ce, în sfârşit, îşi pierde minţile de furie şi recurge la ultimul argument sau, cum spune pan Semienski, la «gestul naţional» - îşi ridică fustele şi îşi dezveleşte toate splendorile, de obicei ascunse.
io       Atunci, pan Semienski, satisfăcut, îi declară:
- Mulţumesc, vecino, am văzut, e foarte bine, -şi intră radios în curte.
- Să ştii frate, - îmi spune de obicei, cu acest prilej, ireductibilul rusofob - în Rusia, o femeie care,
îs   de necaz, nu-şi arată... dosul gol, dovedeşte o origine străină...
De mai multe ori, m-am surprins râzând în hohote la aceste scene...
Adaptarea la mediu... Proces biologic banal... 20       Cum vezi, trăiesc - adică vegetez, cum vegetează aproape întreaga specie de Homo Sapiens.
Şi pentru ce aş fi altfel decât cei mai mulţi dintre semenii mei ?
De altminteri, sunt «bine»... 25       Şi aş fi şi mai bine, dacă nu m-ar necăji gândul că paşaportul meu îţi procură atâtea neplăceri.
E o proastă răsplată pentru tot ce ai făcut pentru mine.
Nici nu ştiu dacă aş putea trăi în mocirla aceasta 30 fără sprijinul pe care mi-1 dau scrisorile tale - e singurul meu contact cu viaţa.
Pe deasupra tuturor «ficţiunilor» e această realitate a afecţiunei tale - şi a energiei tale morale.
Desigur, vei birui toate dificultăţile şi, după sfârşitul şcoalei, vei găsi toată satisfacţia într-o activitate rodnică, - deşi fără acompaniament de surle şi ţimbale... Şi sper că nu-mi vei refuza nici mie, măcar prin 5   poştă, o fărâmă de viaţă... Să trăieşti, draga mea!
Cu toată dragostea te îmbrăţişează şi te sărută mult, mult,
al tău real, devotat şi statornic, io       mai mult decât bărbat I.R."
Era sincer ?
Şi cum, în ce măsură şi în ce privinţă sincer ? -se întreba el însuşi recitindu-şi scrisoarea.
Nu dovedeşte oare şi aceasta o „adaptare la 15   mediu" ?...
Sorbul tundrei provinciale îl trage tot mai adânc la fund.
Paciewici a avut o inspiraţie justă, izolându-1 în această băltoacă... 20       Ce-1 aşteaptă aici ?
Viaţa panului Semienski - vegetarea în Mahalaua Căruţaşilor, cu distracţiile şi petrecerile ei ?
Sau, poate, chiar ruina sufletească desăvârşită, soarta Zinaidei Popov ? 25       Va găsi el în sine puteri, ca să lupte împotriva curentului, împotriva procesului de lentă dezagregare morală ?
Şi pentru ce să lupte ?...
Ajunul Crăciunului... 30       Din nou Ajunul Crăciunului — al treilea trăit de Răutu „sub oboroc"...
Un ger straşnic, cel puţin patruzeci de grade.
784
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
785
Ion Răutu ieşi în stradă, atras de petrecerile populare.
Siberia toată, de la Crăciun până după ajunul Anului Nou, o duce într-un chef neîntrerupt. 5       E un fel de carnaval. Străzile sunt pline de oameni cheflii. Măşti, costume extravagante, zgomot, râsete şi libaţiuni nesfârşite.
îngrădirile sociale cad, grupuri mascate pot pătrunde în orice casă şi sunt primite cu bună voie şi cin-w   ştire. Chiar aerul poartă, îngheţaţi, aburii de alcool răsuflat de o mulţime în delir.
Veselie fără frâu, chiar desfrânată... O galanterie brutală şi grosolană, până la totala lipsă de decenţă. Bărbaţii sunt agresivi; femeile provocatoare şi, pre-1}   făcute, ţipă indignate, dar mulţumite...
Iată o namilă în costum de „ultimă modă de cucoană modernă", cu o enormă „turnură", se opreşte în faţa unui grup de fete şi strigă: „Poşta pentru scrisori de dragoste" - şi îşi ridică fusta, de sub care 20   apare o respectabilă cutie poştală.
Altul cântă ca la iarmaroc: „Poftiţi la cârnaţi, la cârnaţi pipăraţi, la cârnaţi afumaţi, doamnelor şi domnişoarelor!"
în faţă, îi atârnă de la brâu un lung şi gros cârnat 25   afumat, iar la spate, pe fundul pantalonilor e năclăită o mare pată de muştar; „cavalerul" taie cu cuţitul un capăt de cârnat, îl trece prin muştarul de la spate şi-1 oferă graţios trecătoarelor...
Hohote dezlănţuite, huiduieli, urale, şuiere, .30 aplauze...
Şi băutură, băutură, băutură - şiroaie de basamac... Ion Răutu, ca să nu se singularizeze prea mult în această saturnaiie, îşi turnă şi el pe gât două pahare de basamac, unul după altul; rezultatul fu lamentabil...
Restul sărbătorilor, Răutu, bolnav şi deprimat, dezgustat de sine şi de toată lumea, aproape nu mai ieşi din casă...
După Anul Nou, într-o zi, întins pe pat, cu o carte 5   în mână, pe care o răsfoia alene, auzi la uşă glasul lui Vasile Ivanovici Popov:
- Se poate ?
Intrând în cameră, acesta îşi explică scopul vizitei fără multe ocoluri:
W - Tovarăşe Răutu, putem câştiga bune parale. Ptaszinski - ştii, bogătaşul - are o maşină electrică pentru nu ştiu ce cură. S-a stricat. Eu nu o pot drege, nu mă pricep în electricitate. Pot cel mult face un şurubaş sau altceva la fel, dacă mi se va cere, iar pen-
15 tru rest - nimic. Zinaida Nicolaevna spune că trebuie să fi învăţat dumneata, la liceu, fizică, electricitate, chimie - mai ştiu eu ce ?... N-ai vrea să încerci ? Maşina e în sanie. Să ţi-o aduc ?
în glasul lui Popov răsuna o notă care spunea cu
20   mult mai mult decât oferta lui. Scrutând cu multă atenţiune faţa lui Răutu, el stătea, în poza lui obişnuită, cu o mână în buzunar, iar cu cealaltă răzimat de masă, strângând şi răsfirându-şi tot timpul degetele. Lui Răutu, nici el nu ştia pentru ce, i se făcu milă
25   de acest om.
- Să încercăm! - îi răspunse el cam stingherit. Cunoştinţele din liceu se dovediră însă suficiente
pentru a descoperi şi repara defectul maşinii. Popov fu încântat.
30 A doua zi de Bobotează, pan Semienski, încruntat, introduse în camera lui Răutu o figură curioasă.
786
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
787
Pe un corp lăţit în jos şi strâmtat în sus, ca o enormă pară, fusese parcă aşezată o altă pară, mai mică - capul: o formidabilă triplă bărbie era încă şi mai lăţită de buzele groase, lăsate la colţuri, şi de un 5   imens nas care se întindea în lături şi curgea în jos.
Nasul „şoricel" al panului Semienski se oţărî feroce, când acesta mârâi, aruncându-şi capul spre vizitator:
- Domnul Isidor Katz vrea să-ţi vorbească... io       Ion Răutu auzise de mult de la pan Semienski despre domnul Isidor Katz.
Deportat de drept comun pentru nişte afaceri obscure, în care escrocherii şi abuzuri de încredere se întreţeseau curios cu delicte împotriva bunelor morali vuri, Katz a dat dovadă de o neobişnuită energie şi îndemânare: aruncat în fundul prăpastiei, lipsit de orice mijloace, trebui să plece foarte de jos şi să treacă prin groaznice încercări, până ce inteligenţa şi talentul său practic fură apreciate de un aventurier de 20 altă anvergură, fost revoluţionar polonez din 1863, pan Bronislaw Ptaszinski.
Acesta concepuse un plan genial de organizare a contrabandei de spirt şi de aur.
După legile şi regulamentele ruseşti, orice co-23   merţ de spirtoase în regiunile miniere era strict oprit, în acelaşi timp, toată producţiunea de aur urma obligator să fie predată vistieriei, după un tarif fix.
Orice contrabandă era reprimată cu asprime -şi tocmai pentru acest motiv, era foarte rentabilă. 30 Cu ajutorul unui executor ca Isidor Katz, pan Ptasziski reuşi cu încetul să creeze în Siberia un monopol de fapt pentru fabricarea şi comerţul de spirt şi, în acelaşi timp, să acapareze şi să organizeze toată contrabanda de aur.
Astfel Ptaszinski izbuti să acumuleze o avere fabuloasă, care, de fapt, îl ridica deasupra legilor, arun-cându-i la picioare toată administraţia.
Mulţumită lui, Isidor Katz, cu toată obârşia lui 3 semită şi cu tot trecutul lui mai rău decât dubios, a putut şi el să ocupe la Kurgan un loc de cinste în elita socială locală şi... să asigure impunitate gusturilor lui pentru fete minore...
- îmi pare bine de cunoştinţă, Ivan Egorovici! -io   plescăi domnul Isidor Katz din buzele-i groase.
Fără să aştepte invitaţia, îşi trase un scaun, se aşeză, aruncă o privire dispreţuitoare împrejur şi urmă:
- Am venit cu o însărcinare din partea panului Bronislaw Ptaszinski. Dumnealui e foarte mulţumit
13 de lucrarea dumitale... La Moscova sau la Petersburg, desigur, s-ar face mai bine, dar ar trece prea mult timp şi îl supără durerile de spinare...
Ion Răutu privea cu dezgust, aproape cu ură, la cele trei bărbii gelatinoase, deasupra cărora buzele
20   şi nasul parcă se lăţeau şi mai mult când vorbea.
- îmi pare bine... - abia putu spune el. Domnul Isidor Katz, cu o încetineală voită, scoase
din buzunar un voluminos portofoliu şi, după ce îşi muie buzele cu limba, cântă pe nas: 23        - Şi care sunt pretenţiunile dumitale ?...
- N-am nicio pretenţiune, mi-a părut numai bine să constat că n-am uitat încă lecţiile mele din liceu.
- Dar ?... - îşi ridică cu mirare sprâncenele domnul Isidor Katz.
30 - Cum ? - interveni furios aici pan Semienski şi vârful nasului său luă o înfăţişare aproape ameninţătoare. Cum? Să lucrezi pe degeaba pentru... aceştia?... Ce sunt fasoanele acestea ciocoieşti?...
788
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
789
- Nu-i meseria mea, - răspunse Răutu cam enervat - nu cunosc pe pan Ptaszinski, nici nu m-am gândit la dânsul, când m-am apucat să repar maşina... Am făcut un serviciu personal tovarăşului
5   Popov... Nu pot primi nimic!
- Phe! - îşi strâmbă buzele groase domnul Isidor Katz, ridicându-şi fundul enorm de pe scaun - pan Bronislaw are multe peniondze, dar dacă eşti mai bogat decât dumnealui - phe!... - şi-şi băgă cu un
10 gest expresiv portofoliul în buzunar.
A doua zi, Ion Răutu auzi nişte clopoţei foarte armonioşi oprindu-se înaintea fierăriei.
Pe fereastră, zări ieşind din sania trasă de vestiţii troteuri „Orlov" un om înalt, învălit într-o doba
11 din iezi de ren, supremul lux siberian.
Peste câteva clipe, apăru în cameră un domn îmbrăcat cu eleganţă sobră, dar rafinată; încă zvelt, cu toată coroana îngustă de păr alb, care îi înconjura chelia de fildeş vechi; faţa lui palidă, cu trăsături 20 fine şi corecte - „napoleoniene" -, era luminată de nişte ochi căprii foarte vii, care săgetară pe Ion Răutu parcă până în toate tainiţele lui sufleteşti.
Un moment de tăcere.
- Ivan Egorovici Răutu ? - întrebă, în sfârşit, o 25 voce domoală, dar cu un timbru metalic. Mă recomand: Bronislaw Ptaszinski. Am venit să vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi venit în ajutor neputinţelor mele bătrâneşti. Sunteţi foarte, foarte gentil, poate ar trebui să spun generos, - însuşire
30   rară în vremurile noastre...
Ion Răutu, impresionat fără voie de înfăţişarea seniorială şi de manierele de politeţă desăvârşită ale musafirului, se zăpăci şi îngăimă ceva nedesluşit, oferindu-i un scaun:
- Trebuie să vă cam plictisiţi, Ivan Egorovici! -urmă Ptaszinski, aşezându-se cu o mişcare mlădioasă pe scaun. Târguşorul acesta tihnit e lipsit de un mediu intelectual şi de o societate mai cultivată.
5 Până acum nu prea a servit nici ca centru de deportare politică: evadarea e mai uşoară de aici decât din tundră, - zâmbi pan Ptaszinski, parcă fără să observe confuziunea lui Răutu, care tot nu găsea niciun cuvânt de răspuns.
10 - Sunt prea bătrân şi-s din alte vremuri, - reluă magnatul, cum îl porecli în sinea lui Răutu - prea bătrân, pentru ca să pot fi o societate pentru dumneata, Ivan Egorovici. De vacanţă, vor veni băieţii mei, studenţi, cam de vârsta dumitale, dar şi ei sunt de altă
15 formaţie mentală, inaccesibili pentru propagandă -zâmbi din nou seniorul polonez mai mult din ochi. Unul se pregăteşte pentru diplomaţie, iar altul are aplicaţiune mai mult pentru ştiinţa pură... In orice caz, biblioteca mea este la dispoziţia dumitale. Am
20 cărţi franceze, engleze, germane... E adevărat, aproape numai clasici... Nu prea gust literatura modernă, nici nu pot da multă vreme cititului...
- Vă mulţumesc foarte mult pan...
- Bronislaw Zigmundovici, - corectă pan 25   Ptaszinski, iarăşi cu un surâs de bunătate protectoare, învârtindu-şi în jurul arătătorului un lănţişor subţire, cu nişte minuscule brelocuri de aur, un creionaş, un briceag, o busolă...
- Vă mulţumesc foarte mult, Bronislaw Zigmun-30   dovici, - se auzi cu mirare pe sine însuşi Răutu...
- La revedere, Ivan Egorovici, poate vă voi putea eventual fi util cu domnul Agafonov, o fire primitivă, dar maniabilă...
790
C. STERE
Rămas singur, Răutu se simţi adânc umilit şi, în acelaşi timp, revoltat împotriva lui însuşi:
„Ce-i asta ? - se chinuia el în gând - să mă fâstâcesc aşa în faţa unui bandit ordinar, a unui tâlhar de 5 drumul mare, a cărui isvod de crime e nesfârşit... care are pe conştiinţa lui şi suflete omeneşti... Mare corupător... otrăvitor al norodului... Ce-i asta ? Să mă impresioneze un astfel de tip prin gesticulaţia lui seniorială? Fire de rob!... Suflet maniabil şi eu!... Li-10 chea, lichea!..." - simţea el o crudă plăcere să-şi adreseze epitetele cele mai injurioase.
Şi Ion Răutu nu făcu uz de invitaţia graţioasă a panului Bronislaw Zigmundovici Ptaszinski.
Cap. III
DEZGHEŢUL
Iarna stătea încremenită. Sub gerul acesta intens, variaţiunile de temperatură de cincisprezece-două-5   zeci grade nu mai puteau fi simţite.
Chiar vremea părea înţepenită, nemişcată.
Ion Răutu îşi credea şi sufletul îngheţat: Mai poate veni vreodată vara ? Nu e condamnat pământul, universul întreg să rămână pe veci un bloc împietrit ? 10 O scrisoare a lui Giurilă, transmisă cu o „ocazie", adică fără cenzură, îi dădu lui Ion Răutu o licărire de nădejde.
Giurilă îi scria:
„Frate Vania! Scrisorile tale îmi dovedesc că 15   deportaţia poate fi mai rea decât puşcăria, - pentru că izolarea între oameni este mai grozavă decât izolarea între ziduri.
Dar nu trebuie să fii aşa slab de înger. Kurganul nu este etern - pe noi nu ne ţin doar prea mult pe 20 loc, de teamă să nu prindem rădăcini mai trainice şi să nu răspândim otrava. La nevoie, se poate grăbi mutarea - dacă nu se acordă de bună voie -, organizând un mic tara-ram-bum-bum.
Oriunde te-ar trimite, ar fi mai bine, dacă acolo 25   s-ar afla vreo obştie de tovarăşi.
Şi Turinsk e socotit în scara oficială cu mult mai prejos ca loc de deportare decât Kurganul.
792
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
793
Şi n-ai idee ce bine m-am simţit acolo, în luna aceea în care, după tradiţie, am fost lăsat în oraş înainte de a fi expediat la Bolotino - satul meu.
Burlacii trăiesc într-un fel de falanster; s-a pus în-5 ceputul unei biblioteci; se organizează conferinţe şi discuţii contradictorii, politice şi pe toate temele imaginabile, şi chiar se ţin adevărate cursuri; tovarăşul Polieschi predă minunate lecţii de astronomie şi geologie; Polejniev, pe care îl cunoşti, conferenţiază des-10   pre istoria artei şi evoluţia genurilor literare etc.
Este dorit un specialist în economie politică. M-am gândit la tine.
Cine ştie, poate ai să ajungi şi la Turinsk! Şi aici la Bolotino, deşi suntem numai trei, facem ce putem 15 şi menţinem contactul viu cu obştea din Turinsk. Două sute de verste nu-s o lume.
îţi mărturisesc că, pe neaşteptate, am profitat foarte mult în surghiun..."
Răutu a şi expediat, chiar în ziua următoare, o pe-20   tiţie la Tobolsk guvernatorului, cerând transferarea în orice centru din gubernie - „unde ar avea posibilitatea de a-şi continua studiile întrerupte de arest şi deportare"...
Trecea însă zi după zi şi săptămână după săptă-25   mână, fără niciun răspuns...
Ger şi ninsoare... Ninsoare şi ger.
Pe străzi şi mai cu seamă prin ogrăzi, s-a depus un strat de zăpadă, excepţional de gros, după afirma-30 rea bătrânilor, aşa încât, în neputinţă de a o ridica sau de a face pârtie, fu nevoie să se taie adevărate tuneluri prin depozitul acela solidificat de ger, spre a se menţine comunicaţiile...
Târgul lua tot mai mult aspectul unor catacombe în gheţari.
Ianuarie, februarie, martie, sfârşitul lui aprilie, -nicio schimbare! 5 Alb c câmpul până în zare... Alb e râul abia învineţit de crăpăturile şi creţurile gheţei... Alb e târgul înnămeţit, răzbat doar ici colo bârnele negre ale caselor... Alb e cerul de-abia zgâriat de dungi uşoare de fum, ce se topesc în văzduh... Alb e universul în-10 treg... alb şi rece, - şi sumbru ca un mausoleu de marmoră, şi deopotrivă lipsit de viaţă...
Dar iată că din stepe începe să bată un vânt mai dulce.
Peste gheţurile Tobolului năvălesc ape încălzite 15   de la obârşia lui din sud şi, lovindu-se de bariera aceasta, îneacă partea de jos a oraşului - „rândul negustoresc" - şi se revarsă până în zare ca un lac, ca o mare, ca un ocean...
Peisagiul se schimbă, din ceas în ceas, din minut 20   în minut, ca un decor de feerie...
Stratul de gheaţă de pe Tobol e săltat în sus, sfărâmat, împrăştiat, spălat...
în trei-patru zile, scoarţa de zăpadă şi gheaţă s-a topit şi a dispărut... 25       Din pământul încălzit, netezit, întinerit, porneşte năvalnic stihia vieţii...
Şi, într-o săptămână, mestecenii sunt împodobiţi de verdeaţă tânără şi stepa, acoperită de un covor întreţesut din smaragde aprinse şi flori gingaşe, 30   de rubine şi safire...
Iar Ion Răutu a pornit război împotriva înalt născutului domn Feofemp Inochentievici Agafonov -ispravnicul.
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
795
în primul rând, refuză să se mai prezinte în fiecare luni înaintea înalt născutului la isprăvnicie -după un regulament străvechi -, socotind că, pentru dovada existenţei sale, sunt suficiente cele două vizite zilnice la domiciliu ale străjerului Tarasov, prepus la paza „politicilor".
Apoi, hotărî că nici aceste două vizite nu trebuie să-1 deranjeze. Şi, pentru acest motiv, declară lui Tarasov că nu-l va mai primi după ora şapte seara şi înainte de ora zece dimineaţa, „ca să nu fie stingherit în lucrările sale".
Străjerul - om pacinic şi prietenos din fire -s-ar fi împăcat cu aceste condiţiuni, dar Răutu nu mai voia nici să iscălească de prezenţă în condica de control, afirmând că „e treaba isprăvniciei să-şi supravegheze subalternii, iar el nu e obligat să ajute la exerciţiul controlului..."
în dimineaţa de a doua zi, fiind încă în pat, Răutu fu deşteptat de buchetul specific al isprăvniciei, care îi inundă odaia.
întredeschizându-şi ochii, descoperi la uşă pe aromaticul Erema, somnoros şi cu părul încâlcit ca de obicei şi, ca de obicei, duhnind a basamac, mahorcă şi varză acră, învăluite în parfumul lui personal.
- Domnule politic, pofteşte hârtia de la înalt născutul domn ispravnic, - bâlbâi solul isprăvniciei.
Pe când Răutu citea, Erema se scărpina la ceafă, pe piept, în spinare, căscând şi oftând din fundul măruntaielor:
- A-a-a-ah... Păcatele mele... Doamne, iartă-mă. „Hârtia" suna:
„Aflătorul sub supravegherea poliţienească în ; urbea Kurgan, numitul Ivan Egorovici Răutu, e so-
mat să se prezinte imediat la isprăvnicie în faţă noastră spre a primi comunicări şi ordine ce-1 privesc.
Ispravnic Judeţului Kurgan: Feofemp Agafonov i Secretar
Dionisie Caniuşin "
Răutu, după ce rupse această producţie literară în bucăţele, pe care le aruncă în sobă, se întoarse spre Erema: 10       - N-am alt răspuns de dat...
Erema încetă un moment să se scarpine şi îşi lărgea doar crăpăturile ochilor umflaţi. Apoi, deodată, faţa lui se brazdă de un monstruos surâs, care îi spintecă gura în diagonală de la vârful urechii drepte n până în stânga bărbiei, ca o cavernă înciumată, îngrădită de dinţi negri.
-Hm! — rânji el vesel, înecând pe Răutu într-un val de miresme - hm!... adică,paşolîn... Hi-hi-hi!... La gestul lui Răutu, însă, caverna se închise în-20   dată, pleoapele se strânseră din nou şi Erema, căscând şi scărpinându-se, porni spre uşă:
- A-a-a-ah!... Păcatele mele... Doamne iartă-mă... In prag se opri, încă o dată, şi rânji din nou
exultând:
25        - Hm... va să zică, paşol în... khh!... Răutu se repezi la fereastră.
Spre seară, Ion Răutu, aşezat la masa lui de lucru, resimţi din nou ca o adiere a aromei specifice a isprăvniciei.
30       Mirat, îşi ridică puţin capul, când auzi din spate:
- Hâc... Ivvan Eggorovici... Hâc!... îngeraşul mmeu!... Hâc!
Era pristavul Iacov Iacovlevici Ivanov.
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
797
Palid, cu părul lui de un blond veşted căzând în dezordine pe o faţă modelată parcă din aluat inconsistent, care îşi varia configuraţia, conform cu legile gravitaţiunii, la fiecare schimbare de atitudine, îşi întindea braţele tremurătoare spre Răutu:
- Am vvenit... că mmă... hâc... ddoare inima... nnu... mmă... crezi ? Ivwan... Gorrici... Vwania!... Sufletul meu!... Hâc... Nnu mă crezi ?... - întrebă el plângător şi îşi plecă trist şi grav capul, aşa că aluatul din obraz i se scurse pe umărul drept, urmând. Dda! Rrecunosc!... Ssunt porc... Mmăgar... Bbeţiv... Habamic... Şperţar!... Dar am ici... rrană... - se bătu cu violenţă în piept. Mmă... ţelegi ?... şi te iubesc... ţelegi ?... Aggaffonov... ienă... porc... mistreţ!... ccondor... ţelegi ?... telegrafiat... Tobolsk... şta... ştaffetă... ssă te rrrăsucească în... corn de bberbec!... Ggăoacea I moaşă-sei!... Ivv... Grrici... Va... şsca... te iubesc... te 1 addmirr!... Mmă... doare... inima... ici... rrana... şta... ştaffetă... împuţită... Van!... wino să te pup...
Şi îl apucă pe „adoratul" său de umeri, îndoin-du-se asupra lui; obrajii vâscoşi i se revărsau, lipind-u-se aproape de faţa lui Răutu, care se simţi copleşit de aroma isprăvniciei, la care se adăoga sudoarea de beţiv nespălat şi neprimenit de multă vreme.
Lui Răutu îi venea leşin, dar îl scăpă apariţia panului Semienski.
Acesta, fără multă vorbă, îl apucă pe domnul pristav de guler, îl scutură cu putere, încât căpăţâna-i gelatinoasă luă forma unei elipse în rotaţie, îi înfundă pe numita căpăţână şapca, îi aruncă pe spate, mantaua şi îl repezi dându-i vânt pe uşă afară.
Bietul pristav, împleticindu-se din picioare, se I avântă parcă dinadins cu umărul drept înainte, se i izbi de pervaz şi dispăru:
- Aşşa! - se auzi de după uşă. Occnaşilor... Carrne de puşcărie... pappară pentru ploşniţe... băga-w-aş... mânca-vv-ar păduchii...
Aşadar, a şi fost expediată ştafeta la Tobolsk... 5   Manevra reuşeşte!...
Pan Semienski se aşeză pe scaun în faţa lui Răutu. Şoricelul din obrajii lui tăbăciţi îşi lăsă melancolic vârful în jos.
După puţină tăcere, oftă: io       - Vasăzică, vrei să pleci    Nici n-ai învăţat meseria cumsecade... Abia mi se lipise inima de dumneata... şi iar rămân singur...!
Răutu plecă capul şi îşi strânse mâinile la piept. Acest bătrân totuşi îi inspira stimă şi îi era drag. 15   Singurul suflet de care se putuse apropia în Kurgan... Şi fierăria... Singura satisfacţie morală pe care a avut-o aici...
îşi aduse aminte de Fiica ucenicul, un orfan adoptat de pan Semienski, vesel şi prietenos ca o vră-20   biuţă, bun tovarăş.
Şi ajutorul Ifrim, chiorul, sumbru şi tăcut, devotat ca un câne lui pan Semienski, care l-a înţeles pe dânsul, ucigaş din gelozie, şi încă din ocnă l-a ataşat... Cu câtă răbdare şi atenţie îl învăţa meseria grea 25   de fierar!...
- Pan Semienski! - îşi întrerupse gândurile Răutu. Nu ştiu dacă voi fi transferat... şi dacă aş fi... îmi este tare greu aici... îmi pare foarte rău că ne despărţim... De ce n-ai pleca şi dumneata cu mine ? Nu 30 mi-ar fi aşa de greu să aranjez călătoria... am putea lua şi pe Fiica şi pe Ifrim cu noi... Zău, pan Semienski!... Pan Semienski se ridică, rigid, trufaş:
798
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
799
- Semienski nu primeşte milă... Semienski munceşte cât trăieşte, - şi trăieşte cât munceşte!...
Şi ieşi cu paşi apăsaţi pe uşă...
în aşteptarea răspunsului la „ştafeta" ispravnicu-5   lui, Răutu nu-şi găsea astâmpăr.
Pleca din fierărie, rătăcind ziua întreagă pe malul Tobolului. îl mişca melancolia azurului delicat al cerului de nord, îl desfăta palpitarea intermitentă a razelor de primăvară şi coloritul discret al câmpiei; îl io   fascina întinsul apelor revărsate.
într-o dimineaţă caldă sub lumina intensă, trecând de marginea oraşului, urcând în sus cursul apei, auzi de sub mal o voce de femeie:
- Toadere! Unde eşti, bre? Măi Todiriţă? Vino 15   încoace diavole!... Irra!
Se orpi în loc, fulgerat. Grai moldovenesc!...
Se repezi pe nerăsuflate în vale şi dădu peste o nevastă, cu o coromâslă şi două căldări în spinare, 20   dojeninid pe un băieţel de vreo opt ani, care se băgase în băltoacă, ca să care şi el apă cu şapca.
- De unde eşti leliţă? Moldovancă? Din ce ţinut ? Din ce sat ? - o năvăli cu întrebările lui Răutu, adânc tulburat. Şi eu îs moldovan, din ţinutul S*
2}   din Năpădeni... Ai auzit ?...
Femeia, încă tânără şi sprintenă, dar roasă de viaţă, stătu şi ea un moment palidă de emoţie, clipind din ochi.
Apoi, cu o mişcare elastică şi graţioasă, lăsă jos 30   căldările şi începu să-şi încheie nervos polcuţa la piept şi să-şi îndrepte fusta, amândouă sărăcăcioase şi foarte uzate, dar curate, - în timp ce vorbea repede, printre lacrimi parcă către sine:
- Ârracani de mine!... conaşul nostru... moldovan... şi eu în ce hal sunt... vai de mine şi de mine!... Sărut mâna, conaşule! - sări ea, în sfârşit, îndoindu-se ca o lamă de spadă spre a-i săruta mâna.
5       Răutu nu o lăsă, ci o ridică, o îmbrăţişa şi, abia stă-pânindu-şi şi el emoţia, o sărută pe amândoi obrajii.
Femeia, rămasă un pic pe loc, îşi apucă gura cu mâna şi o strânse tare cu degetele-i înţepenite, respirând greu.
W Apoi, se repezi la băieţel, care privea curios, cu gura căscată şi cu degetul în nas, această scenă neobişnuită:
- Todiriţă, Todiriţă! - îi împinse ea căpşorul dându-i jos şapca, vădit purtată multă vreme de alt
15   cap - sărută, măi, mâna conaşului... E boierul nostru moldovan... Vai de mine, zărghitule, cum ţi-ai feştelit bernevecii!... O jalnică poveste.
Ruxanda Munteanu, vădană, era de fel din 20   Chiperceni, în ţinutul Orheiului.
Bărbatul său, om pornit - un târâie-brâu şi-un hărţăgos -, s-a stricat cu obştea satului, s-a stricat cu nacealnicii şi, bănuit ca hoţ de cai, a fost exclus din obşte şi deportat în Siberia pe cale administrativă. 25 îmbolnăvindu-se la Tiumen de „treapăd cu sânge" - dizenterie -, el muri, lăsând în seama Ruxandei - care, credincioasă, îl urmase în surghiun - pe Todiriţă.
Lipsită de mijloace, neînvoindu-i nacealnicii nici 30   paşaportul, după multe tribulaţiuni, s-a oploşit la Kurgan, unde se zbate acum: spală rufele, coase şi drege, grijeşte casele cu ziua.
- Sarracani de mine! Slugă cu luna nu mă vre nimeni din pricina plodului ista!...
800
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
801
- Unde stai ? - o întrebă Răutu cu milă.
- Chiar aici în mahalaua de sus, în căsuţa de la margine... om trece pe acolo.
Răutu rămase zguduit de această întâlnire. 5       El nu cerceta de ce a fost impresionat atât de puternic de un caz prea banal pentru Siberia.
îşi reproşa cu violenţă: „Eu mă bălăcesc în elucubraţii psiho-filosofice, în secreţiuni sentimentale, despic firul în patru şi aici pier oamenii!... " io Imediat îşi făcu socoteala cât poate strânge pentru cheltuiala de drum a Ruxandei, - la nevoie, îşi poate „mobiliza" şi ceasornicul.
Dar paşaportul ?
Ce poate face el - mai ales, în raporturile lui ac-15   tuale cu Agafonov? Ptaszinski ?...
Da! Ptaszinski!... - „fără strâmbături, domnule Răutu!" - strânse el din dinţi.
După-amiază, Ion Răutu sună la uşă somptuosului 20 palat al panului Bronislaw Zigmundovici Ptaszinski -una din prea rarele clădiri de piatră şi singura cu două etaje dintre locuinţele private ale Kurganului.
- Cum să vă anunţ ? - întrebă cu un pronunţat accent străin servitorul care îi deschise uşa, foarte
25   „stilat", în livrea albastră cu şireturi aurite şi cu barbete în formă de „lăbuţe de iepure".
Vestibulul, scara monumentală de marmoră, hallul, salonaşul de alături, unde Răutu fu poftit să aştepte, vădeau un lux solid: mobilă engleză, covoare jo   persane, tapete scumpe, gobelinuri, piele de Cordova, draperii de mătase şi de catifea, în tonuri discrete.
Şi, mai cu seamă, obiecte de artă: porţelanuri rare, statui de marmoră şi de bronz, între care un Rodin,
picturi de artişti ruşi - un Repin, un Aivazovski; franceze - Millet, Courbet; maiştri vechi: Rubens şi Van Dyck, mici olandezi şi flamanzi - Teniers şi Van Ostade, primitivi (un Memling?)... 5 Peste tot, plante exotice; iar un părete al hallului era înlocuit de o enormă placă de cristal, după care se întindea o vastă grădină de iarnă, cu arbori şi flori rare şi cu pomi fructiferi, dintre care cireşii şi vişinii atrăgeau atenţiunea cu poamele lor coapte. io Răutu se simţea apăsat de toate aceste splendori. De mult nu văzuse măcar perdele dantelate şi parchet bine ceruit şi lustruit...
- Poftiţi! - îl invită omul cu lăbuţele de iepure. In uşa biroului său, îl primi pan Bronislaw, sprin-
15 ten într-un complect de casă, uşor şi moale, din păr de cămilă pufos.
- Ah, Ivan Egorovici! - îl salută el uşor ironic, cu formula clasică a ospitalităţii ruse - rugăm să ne iubiţi şi să ne cinstiţi - şi îi împinse un fotoliu co-
20 mod. Ai să-mi faci o mare plăcere, Ivan Egorovici, luând un ceai cu mine. Jean, - se adresă amfitrionul către omul cu barbete - dites a Mademoiselle Odette qu'elle ait la bonte de nous servir le the!'... Personalul meu superior - se adresă către Răutu - e străin;
25   sunt mai disciplinaţi şi mai abili.
Răutu se opri în faţa unui portret, palpitant de viaţă, de Ingres:
Răzimat, cu o mişcare viguroasă de braţe, de un parapet de granit negru, stătea un om trăit, dar cu tră-
J0 saturi fine şi energice - „napoleoniene" -, privind drept în faţa lui - un cap demn de un Pizarro sau de un condotier din Italia Evului Mediu...
1 Jean, spuneţi-i domnişoarei Odette să fie bună şi să ne servească ceaiul (fr.) (n.ed.)
802
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
803
- O fi compensat acesta vieţile de gândaci striviţi în cale-i ? - se întrebă cu amărăciune Răutu...
- Semăn? - îi zâmbi amfitrionul. Eram ceva mai tânăr pe atunci...
5 Pe uşă, apăru o măsuţă cu rotile, cu serviciu de argint pentru ceai, împinsă de Jean, însoţit de o tânără femeie, frumuşică şi zglobie, cu nasul în vânt, faţă rotundă, delicat conturată, ochii veseli, surâs cochet -un tip de subretă parisiană -, care, cu dezinvoltură io şi graţie, îşi exercita funcţiunea îndoielnică - sau prea puţin îndoielnică - de menajeră şi gazdă.
- Mademoiselle Odette - o recomandă pan Ptaszinski lui Răutu. A învăţat de minune arta dificilă a serviciului de ceai.
15 Apoi se aşeză, invitând şi pe Răutu, la o măsuţă de palisandru vechi, la fel cu restul mobilei din birou şi cu lemnăria bibliotecii, în care şi legăturile cărţilor erau armonizate la culoare.
- Cu ce te-aş putea servi, Ivan Egorovici ? - în-20   trebă, în sfârşit, pan Ptaszinski.
Răutu îi povesti cazul Ruxandei moldovanca.
- E tânără? frumuşică? - strecură insinuant celălalt.
Plecându-se graţios în faţa lui cu o ceaşcă de ceai, 25   Mademoiselle Odette săgeta pe Răutu cu ochii ei veseli, strângându-şi buzele într-o mişcare maliţioasă.
- O! N-avea nicio grijă în ce priveşte paşaportul ! - asigură iarăşi cu un aer de protecţie magnatul, îl strângem de coaste pe Agafonov, n-avea grijă,
30   voi însărcina pe Katz să reguleze toată chestia...
Deşi se simţea cam umilit de acest ton, Răutu mulţumi cu căldură.
Plecând din palatul seniorului polonez, Răutu era cât pe ce să izbucnească la aerul seniorial cu care
îşi primi bacşişul Jean, cel cu barbetele în labe de iepure. Dar se stăpâni şi se grăbi spre casă.
Aici strânse la repezeală ceva peste o sută de ruble, cât găsi prin saltare şi lăzi, şi porni voios spre 5   marginea de sus a oraşului.
In faţa căsuţei vădanei, găsi în portiţă pe Todiriţă jucându-se în stradă: sărea într-un picior, mânând o pietricică printre desenurile complicate, trase pe nisip.
- Todiriţă! - i se adresă el - mama e acasă ? io       -...casă! - aspiră pe nas Todiriţă.
- Să-i spui că aş vrea să-i vorbesc.
- Baiu1: are un musafir. Şi uşa e încuiată, şi se mânie...
Răutu înţepeni, parcă înjunghiat în piept. 15       După un moment de zăpăceală, se întoarse să plece. Dar, deodată, văzu pe Todiriţă lipit de fereastră şi strigând:
- Mămucă-hăi! O venit boieru moldovan şi-i mânios straşnic...
20 Răutu se aruncă pe portiţă să-1 oprească, când se deschise uşa, în care se arătă un gligan gros, blond şi rumen, urmat de Ruxanda, care îşi îndrepta cu mişcări grăbite tulpanul.
- He-he-he! - hurui gliganul strângându-şi 25   cureaua. Ai venit la maldavanca, frăţioare. E foarte
bună! Clocoteşte! Te arde mai bine ca un cazan înfierbântat!...
Răutu se uită la Ruxanda.
Nemişcată, mută, cu faţa plecată în jos, părea bă-30   tută de friguri. Soarele din apus reliefa în lumini şi umbre discrete o faţă smeadă, foarte tânără încă, cu ochi cerniţi, înlăcrimaţi, cu trăsături corecte şi fine...
1 Negaţie, în graiurile din nordul Moldovei, (n.ed.)
804
c. stere
- îţi pofti în casă? - şopti ea, în sfârşit, întor-cându-şi capul în lături şi ştergându-şi faţa cu capătul şorţului.
- Ruxanda! - îşi stoarse şi Răutu din gâtu-i înă-5   buşit - am stăruit pentru paşaport şi trag nădejde
că 1—îi avea peste puţine zile. Iacă ceva parale pentru cheltuiala de drum, am să mai strâng cât oi putea...
Ruxanda tăcea cu faţa înfundată în şorţ.
Răutu, după câteva clipe de şovăire, îi aruncă bazo nii în şorţ şi se îndrumă, clătinându-se puţin, pe malul Tobolului în sus, în afară de oraş.
Ruxanda rămase în urmă, încremenită pe loc.
Răutu auzi plânsul lui Todiriţă - spăriat fără să ştie de ce -, dar nu mai întoarse capul.
Cap. IV
CU ETAPA
Mergea drept înainte, spre răsărit, în stepă, în faţa lui, umbra i se lungea tot mai mult parcă i   se tot întindea spre marginea orizontului.
Apoi, cu încetul, se topi în amurg. Flăcările stelelor, una câte una, începură să spargă opalul întunecat al cerului. Iată şi luna, revarsă vraja ei lucidă şi misterioasă... Se vedea aproape ca ziua, dar toate lucru-W   rile luau un aspect fantastic.
Răutu mergea tot înainte, scandând, cu buzele strânse, fără niciun sunet, la fiecare pas, acelaşi cuvânt: „nu pot, nu pot, nu pot"...
In spatele său auzi un tropot de cai şi un huruit ii   de roţi.
II ajunseră din urmă doi ţărani într-o căruţă siberiana, împletită din nuiele.
Răutu nici nu se întoarse să vadă.
Dar, deodată, la urechea lui ajunse o exclamaţie: 20 - Uite! Acesta-i politicul, boierinaşul de la fierăria leahului, pan Semienski. Să trăieşti Egorici! încotro pe vremea asta şi singur ?
Era Carp Riezanov, un bun client al fierăriei, un bogătaş din Săcevca, sat la vreo douăzeci de verste 25   de Kurgan.
Pe Ion Răutu îl fulgeră un gând:
806
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
807
- Mă duc la Săcevca! - răspunse el. Să văd nişte muşterii. Am treabă!
- Sucit om mai eşti, băietele. După treburi noaptea şi pe jos! Dar hai în căruţă, ai să-mi fii musafir...
5       Carp Riezanov desfăşură toată ospitalitatea siberiana pentru a-şi mulţumi musafirul.
Dar Răutu declină toate insistenţele, cerând iertare că, fiind prea obosit, nu mai poate nici mânca, nici bea şi, deşi e cam răcoare, ar prefera să se culce io   afară în fân.
- He-he! - rânji Carp. Vă cunoaştem pe voi, cuconaşii, vi-i teamă de ploşniţe, dar nouă, mojicilor, cu ploşniţe ne e somnul mai dulce şi ele ne ţin mai sprinţare muierile.
15       I se pregăti culcuşul în căruţă.
întins pe spate, Răutu privea spre imensitatea înstelată, care palpita în scânteieri potolite sub reţeaua vrăjită a lunei pline.
Drept în faţă ardea Arcturus. 20       „în nesfârşirea lumilor, în clipa aceasta, - se gândi Răutu - câte Ruxande se ofilesc, obidite şi robite; şi câţi Ioni netrebnici se căznesc nedumeriţi de rostul vieţii ?"...
La apus se ridicau nori grei şi se târau lacomi în 25   sus. Luna, ca fermecată, se lăsă înghiţită de prăpastia lor neagră. Stelele se ştergeau în ceaţa amăgitoare. Iată, numai Arcturus îşi aruncă printr-o spărtură săgeţile colorate...
Din stepă adie un vânt uşor.
30       - Iată-1 - auzi Răutu.
Şi, deschizându-şi ochii, în plină lumină a dimineţii, văzu pe Carp Riezanov scărpinându-se stingher
prin barba-i roşcată, pe străjerul Tarasov şi alţi doi gardişti de poliţie.
- Poftiţi, Ivan Egorovici! - zise cu melancolie Tarasov. Sunteţi aşteptat la isprăvnicie...
5        „Părăsirea samavolnică a domiciliului forţat", surâse Răutu în gând.
O troică aştepta la poartă.
La intrarea lui Ion Răutu, între străjeri, în biroul ispravnicului, acesta făcu un semn secretarului Caniuşin 10 şi se înfundă în nişte dosare, ca şi cum nu-1 interesa ce se petrece; faţa-i ciupită lucea de mulţumire.
Moşneguţul cu delirium tremens hârâi lui Răutu cu vocea-i galopantă:
- Domnule Răutu, din ordinul înalt Excelenţei 15   Sale domnul guvernator al guberniei Tobolsk, urmează
să fii expediat la dispoziţia ispravnicului de Turinsk. Semnează de primirea comunicăţiunii! - şi îi întinse cu mâna-i tremurătoare ordinul care glăsuia: „Aflatul sub supravegherea poliţiei din Kurgan, numitul Ivan
20   Egorovici Răutu, drept pedeapsă pentru repetatele părăsiri samavolnice ale domiciliului şi nesupunere la regulament, să fie expediat cu primul convoi de etapă la dispoziţia; ispravnicului de Turinsk..." Răutu surâse:
25 -Când?...
- Convoiul pleacă chiar mâne dimineaţă. Până atunci vei fi ţinut la închisoare...
Totuşi, fu autorizat ca, sub paza şi sub supravegherea pristavului Ivanov, să meargă acasă, să-şi 30   strângă bagajele.
Pristavul Ivanov, tăcut şi melancolic, asumând această sarcină, ofta mereu, în fluxul şi refluxul cărnu-rilor veştede ale obrazului, la fiecare mişcare din cap.
808
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
809
Acasă, pan Semienski fusese prevenit încă din ajun, când poliţia alarmată căuta pe Răutu în toate părţile.
Printr-o agitaţie zgomotoasă, la facerea bagajelor cu ajutorul lui Fiica şi Ifrim, bătrânul fierar căuta 5   să-şi ascundă emoţiunea.
Fiica scălda în lacrimi fiecare bucată de rufă pe care o aşeza în geamantan, iar Ifrim doar scrâşnea din dinţi când lega pachetele cu frânghia groasă şi solidă.
La despărţire, pan Semienski desprinse, pe neaş-w teptate, din părete portretul lui Kosciuszko - tot ce avea el mai scump - şi-1 întinse lui Răutu. Apoi îl îmbrăţişa şi se îndreptă spre fierărie, poruncind răguşit alor săi:
- Destul! Hai la lucru!...
15       închisoarea din Kurgan părea o reproducere în miniatură a celei din Tiumen.
Răutu nu avu însă vremea să desprindă din masa sură a „şpanalei" individualităţi mai colorate - „aşi" şi „căpăţinoşi".
20       Dar imediat i se prezentă „starostele" ales al convoiului care urma să plece a doua zi spre Ialutorovsk, Fedca Emilianov, un omuleţ cârn şi ros de buboaie urâte, care zornăia din lanţuri cu o vădită fudulie. Acesta veni să-i aducă la cunoştinţă că tovarăşii
25   săi de drum hotărâseră să renunţe la „raţia" lor în bani în folosul caraulei.
- Aşa o să ne fie mai bine, - încheie el - ne lasă slobozi la pomeni...
Răutu nu găsi nimic de obiectat, nici nu-şi dădu 30   seama de condiţiunile mersului „cu etapa".
După-amiazi, Răutu fu puţin impresionat de întrevederea cu Vasile Ivanovici Popov.
Acesta, foarte prietenos, îşi exprimă părerea de rău a lui şi a Zinaidei Nicolaevna pentru despărţire.
Dar în tonul lui parcă răsuna un reproş, mai cu seamă când îi înmâna două volume legate în piele:
- Zinaida Nicolaevna - spuse el înăbuşit - te roagă să iai ca amintire această carte în care a găsit 5   multă consolare. Zinaida Nicolaevna ţine mult la ea.
Erau Les Miserables de Victor Hugo...
încă o remuşcare încrustată în suflet.
Convoiul de etapă era format, când Ion Răutu fu scos dimineaţa pe poarta închisorii: lângă căruţele io care urmau să transporte bagajele şi, eventual, pe bolnavi, se găseau înşiraţi vreo şaptezeci de arestaţi, între care şi o femeie, în aşteptarea vizitei medicale, dar medicul întârziase.
Veniseră, pentru a-şi lua rămas-bun de la Răutu, 15 şi stăteau mai la o parte, în grup, pan Semienski, Vasile Popov şi chiar Arhip Artemiev.
Din mulţimea adunată se repezi şi Ruxanda, târând după ea pe Todiriţă şi apucă mâna lui Răutu s-o sărute:
20 - Conaşule! - strecură ea cu greu printre hohote. Fie-ţi milă de mine... M-o chemat ieri jupanul Căţău, de Ia velniţa leahului, zace că-mi dă paşaport şi parale de drum... dar mai bine să mor... să mă bată Maica Domnului... dar plodul ista... Todiriţă diavole! -
25 ţipă ea deodată la băieţel - Sărută mâna! - şi căzu în genunchi îmbrăţişând picioarele lui Răutu. Conaşule... Conaşule... Nu-s... din răutate, din nevoie, pentru plodul ista, să mă prăvălesc în fundul iadului!... Conaşule, iartă-mă... vai sărăcuţa de mine! - îşi lipi
30   nenorocita obrazul de ciubotele lui Răutu...
Răutu o ridică şi o sărută pe frunte, fără niciun cuvânt. O şuviţă de păr negru, sărită de sub tulpan şi căzută pe ochi, îi atinse nara şi îl izbi cu mirosul ei insinuant.
810
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
811
Medicul îşi isprăvise „inspecţia", redusă la o plimbare în faţa frontului de arestaţi şi la câte o întrebare din când în când: „Te plângi de ceva ?"
Vreo două încercări timide de a-i atrage atenţiu-5 nea fură lichidate printr-o pipăire grăbită a pulsului şi o declaraţie scurtă: „Poate merge!"...
Răutu fu invitat să ia loc la coada cortegiului.
In cap erau postaţi vreo cincisprezece lănţuraşi -ocnaşi cu lanţuri la picioare. io O strângere de mână pentru prieteni, un salut scurt pentru asistenţă, şi coloana porni, urmată de aproape de câteva femei, între care se amestecase şi Ruxanda cu Todiriţă, ţinut strâns de mână.
La marginea oraşului, sergentul Demidov, co-n   mandantul convoiului se răsti la ele:
- Gata! Destul! Marş îndărăt!...
Răutu, întorcându-se, încă multă vreme putea vedea, în urmă, silueta nemişcată a Ruxandei cu Todiriţă lipit de ea 20 îndată ce oraşul dispăru din vedere, coloana se resfiră pe drum cu câte doi, trei oameni răzleţiţi, pe o întindere de vreo şase sute de metri.
Sergentul Demidov se sui într-o căruţă - împreună cu starostele Fedca Emilianov şi cu Matriona 25   Lucova, singura reprezentantă a sexului slab - şi porni înainte.
Cei mai mulţi dintre soldaţi se aşezară şi ei în căruţele din urmă, încărcând pe spinarea arestaţilor bagajele care îi incomodau. 30       Ion Răutu, îngândurat, ajunse pe nesimţite în fruntea convoiului.
„Pentru ce - se întreba el - cazul banal al Ruxandei Munteanu mă tulbură atât de adânc ? Pentru
ce tragedia unei Ruxande din Chirpercenii Orheiului, tragedie care e destinul a miriade de femei, m-a atins mai dureros decât aceeaşi poveste a vreunei Aliona sau Dunea oarecare ? Pentru că vorbeşte limba copi-5 lăriei mele ? Dar eu de-abia pot îndruga acest patois ţărănesc, rudimentar, pentru uzajul nimicurilor vieţii zilnice. N-aş putea exprima în el corect nici gândurile mele mai abstracte, nici sentimentele mai adânci! Instinctul zoologic, chemarea inconştientă
10 a speciei ? Dar atunci de ce această înduioşare, acest sentiment de intimă legătură morală?..."
Sub săgeţile dulci ale soarelui de dimineaţă, mii de lăcrămi ardeau scânteietoare pe toată întinderea pajiştei tinere, presărate, ici şi colo, de mici grupuri
/ 5 vesele de mesteceni zvelţi, cu rari brazi îndesaţi printre ei, care aruncau pe verdeaţa împestriţată lungi umbre albăstrii, pline de o melancolie blândă.
- încotro ? O apuci razna ? îndărăt! - fu trezit Răutu de răcnetul starşoiului din căruţa pe care o în-
20   trecuse fără să bage de seamă.
Demidov, foarte brun, cu trăsături care vădeau amestec de sânge tătăresc, foarte aprins la faţă, îşi scuipa cuvintele parcă abia putându-şi întoarce limba în gură.
25 Alături de el, Fedca Emilianov, cârn, cu o nară mâncată, întotdeauna livid şi bubos, acum cu dinţii galbeni rânjiţi, avea un aspect cadaveric, cu atât mai macabru cu cât ţinea încleştată lângă el pe Matriona Lucova - o hidoasă megeră1 răscoaptă, cu un ochi dis-
30   părut sub albeaţă, cu obrazul răbojit de toate viţiile.
Răutu fu răzbit de duhoarea acră de basamac răsuflat.
1 Megere (fr.) - femeie rea, arţăgoasă.
2
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
813
Chiar căruţaşul rechiziţionat - un ţăran mărunţel şi cătrănit - abia îşi putea ţine ochii deschişi.
Matriona, sub imboldul „eternului feminin", cu capul aplecat cochet pe umăr, îşi bălăbănea pulpele aruncate peste marginea căruţei.
Dar, deodată, apucă cu o mână gâtul damigenei pe care o strângea între genunchi şi-i întinse lui Răutu un ulcior:
- Boierinaşule, dulce drăguţule! - îi aruncă ea răguşit. Trage o duşcă de colea, vino cu noi!...
Fedca, înverzit şi mai tare, scrâşni cu furie:
- Taci, târfo, că acuş bag cuţitul în tine! Eu ţi-am plătit-o...
- Ho-ho-ho!... - hurui Demidov. Vrai s-o astupi cu gologani, mă ?...
- Hî-hî-hî! Ii fffără fffund! -se înecă căruţaşul în lâna-i încâlcită şi îmbăiată.
- Hi-hi-hi! - se fasoli Matriona întinzându-şi buzele vinete spre Fedca. Nu te teme, porumbelule, ăsta e bun numai aşa, pentru gâdilitură... Hi-hi-hi...
Răutu se opri, lăsând convoiul să treacă înainte.
In coadă, şchiopăta, îndoit sub povară, un moşneag slab şi deşirat, cu ochii bolnavi şi cu un enorm „măr al lui Adam" pe gâtu-i lung şi subţire, care mereu juca în jos şi în sus.
Bătrânul respira greu, însoţind aproape fiecare pas cu un scâncet plângător.
- Hei tu, ăla de colo, hoitule! Mai dă zor, că doar n-o să ţinem pentru tine tot convoiul în loc! - răcni din căruţa din urmă un soldat de caraulă.
Răutu, care clocotea de la incidentul cu Egeria convoiului, păli şi se repezi spre căruţă:
- Dă-te jos din car, bestie! - şopti el, înăbu-şindu-se de indignare. Dă-te jos îndată! N-ai dreptul să stai acolo, căruţa e pentru bagaj. Vrai să-1 omori, câne ? Sai jos, că acuş îţi crap capul! - sfârşi cu un ţi-
5   păt isteric Răutu.
Soldatul, un recrut imberb, a cărui faţă acoperită cu un pufuşor albicios nu-şi pierduse încă rotunjimea de copil voinic, se fâstâci şi, ascultător, se dădu jos, lungind pe nas:
10 - Dar ce ? Eşti gheneral ? Ce faci atâta gură pentru o javră de varnac ?...
- Pune-ţi, moşule, sacul în căruţă! - porunci Răutu fără să-1 mai bage în seamă pe soldat şi făcându-se că nu-i aude mârâiturile.
11 - Iote, mă! Politic, politic; dvorean, dvorean, dar tot un alistant e, un varnac, şpana de puşcărie...
După patru ceasuri de marş, în care fusese străbătută cam o jumătate de cale până la etapă, răsună comanda: „Privai!" - Popasul... 20       Convoiul se îngrămădi la marginea drumului.
Cei mai mulţi dintre arestaţi se aruncară la pământ care pe unde apucă; alţii începură să se îngrijească de merinde.
- Băieţi! - strigă Fedca cârnul, care acumula 25   funcţiunea de staroste şi de maidanar. Cine vrea un
păhărel de votculiţă, cinci copeici păhărelul; dar trebuie să cinstim şi pe milităraşii noştri... Băieţi! încă cinci copeici de căciulă pentru cinstea soldăţeilor! Cine nu are, îl împrumut eu în socoteala pomenilor. 30   Dau şi de la mine câte un păhărel.
Cârnul era bogătaşul convoiului.
Matriona, cu damigeana şi un pahar în mână, prezida cinstirea.
814
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 815
Apoi Fedca, făcând din ochi sergentului Demidov, o târî de mânecă într-un tufiş...
Răutu scoase din sac o legăturică ce-i fusese adusă de panul Semienski şi se aşeză lângă moşnegu-5 ţul cu mărul lui Adam, care, culcat pe spate, stătea nemişcat cu ochii închişi.
- Moşule, nu vrai să guşti ceva ? - îl întrebă Răutu şi-i oferi un colac şi o felie de şuncă.
Bătrânul se ridică în silă, aruncându-şi ochii io   lăcrămoşi asupra merindelor.
-Mulţumim dumitale! - sâsâi el. Nu pot mânca, vezi bine, carne, puiule, mă arde, vezi bine, sub lingurică... Dar pentru o bucăţică de pâne albă, Dumnezeu să te miluiască; de mult, vezi bine, n-am 15   mai gustat-o...
Ţinând amândouă manile pâlnie, el mesteca cu gura-i fără dinţi colacul, încet, cu băgare de seamă, ca să nu piardă nicio fărămitură.
La fiecare îmbucătură, bărbia i se înfunda, „teles-20   copând" sub pomeţii ascuţiţi, ieşiţi înainte.
După ce linse din palme toate fărâmiţele, moşul se plecă spre Răutu, sprijinindu-se în pumnii încleştaţi:
- Dumnezeu să te miluiască, puiule! O-ho-ho, păcatele mele! - oftă el şi urmă în şoaptă aruncând
25 priviri sfioase împrejur. Nu te oţărî degeaba aşa, puiule, la soldaţi... Aici suntem în mâna lor... pe etapele astea lăturalnice, vezi bine, nu e nicio supraveghere... Două săptămâni până la Ialutorovsk, vezi bine, sergentul e ţar şi Dumnezeu... Nu-i ca pe şleahul cel
30 mare al Vladimirului, unde mergi sub ochii ofiţerului, tot, vezi bine, îi mai multă omenie atunci. Dar ăştia, oh-oh păcatele mele, scapă din cazarmă, vezi bine, ca nişte câni din lanţ... Jefuiesc pe alistanţi, nu le dau banii de hrană şi-i beţie, şi-i preacurvie. Şi când se
îmbată, Dumnezeu să te păzească... dacă crâcneşti, sergentul, vezi bine, te snopeşte în bătăi... rămâi neom... Numai cârnul, spurcatul, îl poate îmbuna vezi bine, cu bani... Dar şi alistanţii, după atâţia ani > de temniţă, sunt şi ei ca nişte fiare scăpate din cuşcă, o duc tot într-o mahmurie... şi se hrănesc, vezi bine, numai din cerşit...
- Dar pe dumneata, moşule, cum te cheamă şi de unde eşti ? - îl întrebă Răutu.
io - Apoi, puiule, eu sunt tare de departe, tocmai din Novgorod. Mă cheamă, vezi bine, Nichita Losev, sunt acum purtat cu etapa, pentru intrugător... năpastă!... - răspunse resemnat bătrânul.
După aproape două ceasuri de odihnă, convoiul 15   porni mai departe.
Soarele era încă sus, când ceata nevolnică se apropie de „etapă" - o clădire ridicată din bârne cojite la capătul satului Petrovskoie care, ca toate satele siberiene, se întindea pe o singură uliţă, vreo trei verste 20   de-a lungul drumului.
La vederea satului, Fedca cârnul comandă din car:
- Jos cu toţii, băieţi! Strângeţi-vă rândurile, -lănţuraşii înainte! O să trecem satul cu jălanie, pentru pomană... Domnule comandant, porunciţi şi
25 soldaţilor!...
Arestaţii, în rânduri strânse, descoperiţi, cu şep-cile în mână, înconjuraţi de caraulă cu baionetele în cumpănă, întonară la intrarea în sat, în zornăitul accentuat al lanţurilor, „jălania surghiuniţilor" - un cân-30   tec pe care numai geniul ocnei l-a putut născoci.
Gloată jalnică de oameni rupţi şi murdari, cu picioarele abia învăluite în opinci sau bocanci căscaţi, gemeau fără să se asculte, fără să-şi armonizeze
816
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
817
glasurile, fără să ţină seama de vreun ritm, fără pauze şi fără măcar să-şi rostească cu toţii deodată versetele - unii parcă plângând prelung, alţii recitând sacadat şi surd, aceeaşi milogire:
s Fie-vă milă de noi, creştinilor
Daţi de pomană drumeţilor trudiţi! Faceţi pomană bieţilor osândiţi! Hrăniţipe cei flămânzi, oameni buni, Ajutaţi-ne, miluiţi-ne, oameni buni,
io în numele lui Cbristos, măicuţelor.
Jeliţi-ipe sărmanii surghiuniţi! Jeliţi-ipe oropsiţii înlănţuiţi!
Ah, creştinilor! Ah, părinţilor! 15 Ah, măicuţelor!
Ah, fraţilor! Induraţi-vă de noi!
După ziduri de piatră şi gratii de fier,
După lacăte şi zăvoare grele, 20 Ne prăpădim, ne uscam chinuiţi,
Departe de mamă şi tată,
Departe de prieten şi frate,
Ne stingem - vai! - uitaţi de toţi.
Ca în fundul iadului netoţii, 25 Ah, creştinilor!
Ah, părinţilor!
Ah, măicuţelor!
Ah, fraţilor!
Induraţi-vă de noi!
...Şi lanţurile zornăiau în cadenţă; tropotul de paşi al caraulei bătea tactul; gemetele şi oftările nuanţau cântecul tremurat în văzduh, ce ropotea întreg de bocete şi hohote de plâns, în împletirea de 5 vorbe şi de versuri, care totuşi răzbăteau silnic din vârtejul de dantescă fantasmagorie.
Dar, minunat, toate aceste sunete nearticulate, vorbe încâlcite, note de cântec, strigăte înăbuşite şi lamentaţiuni stridente se topeau într-o armonie lu-
10 gubră, într-o grozavă şi imensă clamoare, pornită parcă din cazna unui singur suflet supraomenesc, încleştat de o negrăită durere, deznădejde şi spaimă...
Din case alergau spre poartă bărbaţi, femei, copii, aruncau gologani în strachina ţinută de Fedca
15 cârnul, care, solemn, se apleca atingând pământul cu palma şi rostind cu evlavie: „Dumnezeu să vă miluiască!" In saci se aruncau pâni, bucăţi de slănină şi carne de porc, ouă răscoapte, brânză; în oale se turnau smântână şi laptele.
20 Şi Fedca cârnul mereu mulţumea în numele convoiului, se închina până la pământ şi, făcându-şi cruce, lăcrima: „Dumnezeu să vă blagoslovească!"
Convoiul ajunse la poarta „etapei" bogat în merinde şi bani.
25 Aici, Ion Răutu, zguduit fără voie până în adâncul sufletului de această înscenare melodramatică, vibrând din toate fibrele nervilor săi, fu brusc dezmeticit.
- Domnule comandant! - interpelă Fedca câr-30 nul pe sergentul Demidov: - Să ne daţi voie să ne aprovizionăm în sat cu puţină votcă...
înainte de a porni spre crâşmă, însoţit de o sentinelă şi un alt puşcăriaş cu damigeana, strigă Matrionei:
818 C. STERE
- Ascultă, fă muiere! Eu te-am plătit: n-ai să te întinzi aici fără mine! Auzi ? Domnule starşoi! - se adresă el din nou lui Demidov. Să fii bun s-o ţii din scurt pe căţeaua asta până m-oi întoarce eu... 5 în curtea etapei, îngrădită de nişte pali înalţi -stâlpi de brad aşezaţi în picioare unul lângă altul -, urmă procedura clasică a apelului nominal.
Apoi, la comandă, toată gloata, ca prinsă de furie, se aruncă spre uşa etapei, urlând, suduind, gemând, 70   ghiontindu-se, zvârlind din picioare, împărţind palme şi pumni, împleticindu-se în lanţuri, căzând jos sau călcând pe cei căzuţi...
Clădirea etapei, de o arhitectură primitivă, alcătuită, în afară de compartimentul pentru caraulă, 15   dintr-o singură odăiţă cu nare în două etaje de-a lungul păreţilor, nu putea adăposti, normal, decât cel mult vreo treizeci de arestaţi.
Ion Răutu găsi mai bine de jumătate din tovarăşii din convoi trântiţi de-a dreptul pe jos, pe scândurile 20 goale ale podelei vâscoase, nemăturate şi nespălate de la construcţie, aproape dispărute sub stratul gros al resturilor din migraţiunile anterioare. Nu rămânea liber de sub trupurile trudite, întinse pe saci şi haine, un singur centimetru pătrat de spaţiu, până la 25 atingerea imediată cu paraşa - ciubărul infect de lângă uşa de intrare.
în lumina scundă ce răzbătea pe deasupra narelor de sus, prin ferestruicile chioare, acoperite de horbota de păienjeniş şi de arabescurile muştelor, încăpe-30   rea părea o peşteră locuită de animale apocaliptice.
Un aer de mult neprimenit îl învălui pe Răutu în exhalaţiuni deletere1. Se întoarse scârbit de la uşă şi se îndreptă spre starşoiul Demidov.
1 Deletere (fr.) - toxic, dăunător, (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 819
- Ce-i ? - îl întrebă acesta cu harţag, sfredelindu-1 cu ochii lui mici, dosiţi după umflăturile pomeţilor.
- Vreau să dorm afară. înăuntru e murdărie şi putoare şi nici nu e loc...
5 - Marş în etapă! - răcni Demidov. Vrei să ţin garda anume pentru tine ?... Nu eşti aici la mama ta acasă, listocratule! Caporal, bagă-1 la loc!...
In etapă, Răutu fu întâmpinat de priviri curioase şi maliţioase şi află parcă şi mai puţin loc: şpanaua io   se întindea vădit dintradins. Lângă uşă, răzemat de pervaz, stătea bătrânul Losev, care nici el nu-şi putuse închipui vreun culcuş.
- Aşteaptă, vezi bine, să le plăteşti locul - îi şopti el lui Răutu. Poţi cumpăra pe cel mai bun, vezi bine,
15   unde vrai, pe nara de sus...
Răutu îşi asigură cu cincizeci de copeici două locuri alături, pentru dânsul şi pentru Losev, lângă o ferestruică cu geamul spart, pe unde îi putea veni o boare de aer mai curat...
20       întoarcerea cârnului dădu semnalul unei orgii bestiale.
Garda, luându-şi partea leului din colecta convoiului şi din basamacul cumpărat, se porni şi ea pe un chef de nădejde, lăsând deschisă uşa spre cazarma 25 arestaţilor.
Cârnul şi Matriona purtau damigeana printre nare şi încasau preţul de la muşterii, care nu-şi cruţau nici ultimul ban pentru un „gât" mai mult.
Lampa afumată din părete parcă îndesa încă um-30 brele, din care lucea câte un ochi, scânteia o verigă de lanţ, albea un braţ sau un picior gol...
Răcnete sălbatece, sudălmi, şuiere, cântece, huiduieli, gemete, chiote, scrâşniri de dinţi...
820
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
821
Exhibiţiuni sculpturale deasupraparaşei... Emanaţiuni imunde...
Pandemoniul se înteţea după fiecare rând nou de pahare distribuite de femela dezmăţată, care, în pere-5   grinările ei, nu se sfia să calce peste trupurile lungite pe podea, provocând asalturi brutale.
Dacă ea protesta numai prin chicotiri, gâlgâiri şi gesturi lascive, cârnul nu înţelegea să glumească: - Nu pune mâna, mă varnacule! - răgea el. E în-10   chiriată de mine pentru tot drumul...
Dar herghelia de bărbaţi stătuţi, ameţiţi de băutură şi înnebuniţi de patima nestăpânită, nu mai putea fi ţinută în frâu.
Şi cârnul, după oarecare negociaţiuni, părea el în-15   suşi dispus la tranzacţie.
Instalat lângă o perdea, improvizată într-un colţ din nişte mantale, după care se dosise Matriona, el îndeplinea funcţiunile de casier şi contabil şi se silea să impună respectarea şirului stabilit de preferinţe... 20 Privilegiul lănţuraşilor fu acceptat fără multe proteste.
Dar, în urmă, bruta omenească se dezlănţui ca o haită de câni în vânt.
Fiecare muşteriu care venea la rând era acoperit 25   de invective, îmbrâncit, lovit, scuipat... Toate zăgazurile fură rupte...
Niciodată Ion Răutu nu-şi mai putu aminti fără oroare scenele trăite atunci.
Exasperat, el constată că, în răstimp, contagiu-30 nea de lubricitate se întinsese şi asupra caraulei, când auzi glasul sugrumat a lui Demidov:
- Băieţi, mergem în sat! Să rămână aici cei de rând... S-or duce şi ei, când ne întoarcem noi...
„Ticăloasă, ticăloasă bestie, fiară omenească" -şopti Răutu, aplecat spre ferestruica lui, căutând un refugiu în priveliştea de afară.
Printr-un contrast dureros cu iadul din jurul lui, 5 nesfârşirea înstelată, sub straja lunei pline, respira linişte şi pace; duioase şi gingaşe păreau vârfurile mlădioase ale mestecenilor şi plopilor, care îşi fremătau frunzele argintate deasupra ogrăzii umbrite; fiecare creangă se profila pe adâncul cristalin al cerului, 10 delicată şi graţioasă ca în picturile japoneze; mândre şi majestuoase se înălţau alături conurile masive ale brazilor...
Şi totul palpita scăldat în lumina blândă a nopţilor de primăvară timpurie...
15       Farmecul fu rupt brusc de un tropot de goană, de zgomot de luptă, de ţipete, de plâns şi sudălmi.
Pe poartă năvăli Demidov urmat de soldaţii gărzii, care târau şi îmbrânceau o fetiţă subţirică, sfâşiată şi despletită. 20       Când aceasta, ghiontită, căzu la pământ, patru soldaţi o ridicară pe sus...
Răutu se zvârli în vârtej de pe nară spre uşa odăii de caraulă.
Sărind peste prag, abia putu zări trupul dezvelit, 25   cu fusta trasă peste cap, târât de picioare...
Demidov i se puse în cale, rânjind cu braţele întinse şi picioarele crăcănate.
Cu un muget neomenesc însă, răzvrătitul se aruncă asupra lui, izbindu-1 năprasnic cu capul în piept, îl 30 trânti la pământ şi, cu degetele-i înţepenite, îi strânse gâtul ca în cleşte. Şi, deodată, îşi simţi dinţii înfipţi în carne crudă; gura i se umplu de un lichid cald şi fad... In furia-i nebună, nici nu-şi dădea seama că muşca în neştire o faţă de om...
822
C. STERE
- Luaţi-1 de pe mine, mă omoară!... - abia putu hărâi Demidov...
Lovit cu un pat de puşcă pe la spate în cap, Ion Răutu fu rostogolit, neînsufleţit, alături de copila le-5 şinată... Spre bărbia şi buzele însângerate de muşcătură i se prelingea de sub păr, din stânga, o dâră de sânge din ţeasta crăpată...
Demidov se ridică în capul oaselor şi, cu pumnii rezemaţi pe podea, îl fixă în tăcere cu ochii-i speri-10 aţi... Din vâna ruptă, sub pometele drept, îi picura pe gulerul sfâşiat al cămăşii picături negre...
Soldaţii stăteau împrejur, muţi, încremeniţi de spaimă.
O tăcere grea se lăsă şi asupra holotei dezmăţate... 15 Numai fata, ridicată de jos, scâncea îndreptân-du-şi hainele. Şi fără să arunce o privire spre silueta inertă de la picioarele ei, porni neoprită de nimeni, în sughiţuri de plâns, pe uşă afară, în gloria razelor tremurate ale lunii...
Cap.V
ZORILE „CAZULUI RĂUTU"
Simion Vichentievici Polieschi, „patriarhul" ob-ştiei din Turinsk, îşi lua ceaiul de dimineaţă, foile-s   tând un tratat al lui Lyell. Fu însă brusc distrat de o mârâitură profundă şi se simţi tras de mânecă.
- Ce-i frate, Mişca ? Vrai zahăr, stricatule ? Nu poţi fără zahăr ? Aşa te-ai deprins acasă la părinţi ? -bodogăni el prietenos.
io Mişca, un ursuleţ zdravăn, bine hrănit, cu blana îngrijită şi ţesălată, îl privea drept în ochi şi mârâia şi el prietenos, stând la picioare, cu labele dinainte împreunate ca pentru rugăciune.
- Na, frate Mişca! Ticălos ai mai ajuns! Şi pleacă 15   de aici că am treabă! - declară poruncitor Simion
Vichentevici şi, răsfirându-şi pe dedesubt barba-i de patriarh, se adânci din nou în geologia lui Lyell.
Mişca îşi mârâi mulţumirea şi, ridicând de jos o enormă buturugă prinsă cu un lanţ de gâtul lui, se
20   îndrumă spre uşă, bălăbănindu-se cu gravitate.
Ajuns în curtea încă împestriţată, în locurile mai umbrite, de pete de zăpadă, el constată că portiţa este încuiată, dar, fără să se sinchisească prea mult, îşi aruncă buturuga peste gard, îl escaladă şi se lăsă în stradă.
25 După câteva zeci de paşi, Mişca încercă aceeaşi operaţie, pentru ca să pătrundă în curtea unui alt deportat politic din Turinsk, tovarăşul Polejniev.
824
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
825
Dar, în momentul când buturuga se şi găsea de cealaltă parte a gardului, iar el era căţărat numai pe jumătate, se simţi împuns la spate:
- A-a-a, domnule gheneral Mihail Ivanovici 5   Toptighin! - îl salută pe nas o voce amicală bine cunoscută.
Mişca, mârâind, îşi întoarse capul.
Era vechea noastră cunoştinţă Anton Artemie-vici Jbanov, care îl zădărea cu vârful bastonului: 10 - Te duci după porţia de zahăr? Buuun! Dar, Mihail Ivanovici, hai întâi la tovarăşul Ceavcehidze, care ne aşteaptă, şi-ţi dau dublă porţie, domnule gheneral...
Mişca, parcă înţelegând, îşi trase buturuga îndă-15   răt, se lăsă jos şi plecă, torcând mulţumit şi clătinân-du-se alături de Jbanov.
Aşteptările bietului Mişca fură însă înşelate. La Ceavcehidze, prietenii fură întâmpinaţi de un uragan de răcnete şi invective. 20       Grozav de excitat, Ceavcehidze ţipa ca un turbat în faţa unui om încă tânăr, dar extrem de obez, cu o faţă farinoasă, înecată de grăsime, din care se puteau întrevedea nişte ochi mici adormiţi sub arcada umbrită de sprincene incolore. 25       - Asta-i o glumă idioată, Procopie Agafonici! Ce canalie a născocit asemenea năzdrăvănie ? Nu se omoară oamenii aşa pentru cheful oricărei brute. Cine ţi-a îndrugat-o ?
- Nu-s de vină, zău, Visarion Gherasimici! - îi 30   răspunse cu glas subţirel, ciudat, ca un chiscuit de
curcă, Procopie Agafonici. Zău n-am nicio vină! Am sosit astă noapte din Tiumen. Acolo mi-a dat vestea asta secretarul isprăvniciei, Timohin, bun prieten, şi mi-a spus că-i mare secret - era o ştafetă venită din
Ialutorovosk. M-a rugat să nu spun nimănui. Dar Prascovia Chirilovna, nevastă-mea, m-a trimis dis-de-dimineaţă la dumneata.
- Auzi, frate Jbanov, ce miorlăie momâia 5   aceasta ? Că Ion Răutu ar fi fost ucis în drum spre
Ialutorovsk, sub lovituri cu patul puştii, din ordinul unui sergent, şef de convoi. E o minciună, desigur, trăncăneli de mahala, poveşti. Astfel de lucruri nu se pot întâmpla nici chiar în Siberia. io Uriaşul se zbătea în cameră, trântind cu picioarele în scaune, în tot ce-i stătea în cale.
Apoi se opri brusc în faţa lui Jbanov.
Acesta, mic cum era, cu picioarele strâmbe, de vechi ofiţer de cavalerie, cu cojocelul lui strâns în ta-15   lie şi lărgit în jos ca o fustă, îl înspăimântă.
Fără nicio picătură de sânge pe faţa-i smeadă, cu năsucul impertinent învineţit ca şi coardele lui groase de pe frunte, stătea parcă îngrozit de o vedenie, neputând descleşta gura, - numai mătura lui lată şi 20 neagră, împestriţată de fire argintii, ridicată în sus, tremura patetic.
- Ce-i Jbanov ? E cu putinţă aşa oroare ?
- E prea cu putinţă - abia îşi putu, în sfârşit, scoate din gât răspunsul tovarăşul Jbanov. Prea cu
25 putinţă... ştiu eu ce sunt etapele acestea lăturalnice, unde oamenii sunt daţi sub puterea unei brute, adesea a unui beţiv şi sadic... Trebuie să adunăm îndată obştea pentru consfătuire.
După-amiază, în „falansterul burlacilor", se 30   strânse toată obştea din Turinsk. Mulţi din tovarăşii adunaţi aici îl cunoşteau personal pe Răutu: soţii Polejniev, Arunchin, Obiedzinski, apoi, Ceavcehidze, Jbanov şi Schwartzmann.
826 C. STERE ■
Dintre ceilalţi, în afară de patriarhul Polieschi şi I nevastă-sa, Ecaterina Efimovna, o deosebită atenţi- ■ une atrăgea Parfemie Onisimovici Ţicorschi, prin ■ înfăţişarea şi atitudinea lui puţin comune: ras peste I
5 tot - lucru excepţional pe atunci -, de o paloare impresionantă, cu un nas fin şi drept, „grecesc", impecabil, legat fără tranziţie de o frunte largă, dar joasă, omul acesta, agitat şi nervos, nu-şi găsea astâmpăr; alerga prin cameră, deranjându-i mereu pe toţi, se
10 amesteca întruna în conversaţie şi totuşi părea că ochii săi aiuriţi privesc în vid şi că el nu se ascultă decât pe sine însuşi sau se sileşte să prindă glasuri venite dintr-altă lume.
O parte activă la discuţii luă şi Mihail Ivanovici
15 Toptighin, care, curios, distingea cu simpatia lui mai cu seamă pe cei doi oameni aşa de diferiţi între ei ca Jbanov şi Ţicorschi.
Prezida, ca de obicei, patriarhul Polieschi. Gânditor, cu pumnii puşi unul peste altul pe masă,
20 mutând mereu pe cel de jos deasupra şi îndărăt, el aştepta să ia cineva cuvântul după expunerea făcută de Ceavcehidze.
După un timp de tăcere înfrigurată, se auzi gla- j sul scârţâit al lui Arunchin: | 25       - Ce facem acum ? f
- Să încercăm marea cu degetul! - aruncă printre dinţi Ţicorschi privind în colţul de sus al camerei.
- înainte de toate, trebuie să ştim toate împrejurările - sugeră, foarte abătut, Polejniev.
30 - Ca să nu iasă cumva mortul singurul vinovat... -suflă Ţicorschi, fugind spre uşă.
Mişca, crezând că-i joacă, îşi apucă buturuga şi porni mârâind jovial după dânsul. Dar Ţicorschi se
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 827
opri brusc în faţa păretelui de bârne goale, cerce-tându-i cu mare băgare de seamă crăpăturile.
- Am fost la ispravnic - izbucni Ceavcehidze trântind cu pumnul în masă -, dar idiotul acela gro-
5 hăie numai că e secret de stat şi nu poate spune nimic. Mă duc să-1 dau cu capul de părete! - se repezi şi el spre uşă, dar se izbi de grupul din faţă: Ţicorschi îşi ridicase ciubota şi cu mult interes îi examina talpa, iar Mişca, prinzându-i piciorul între labe, se 10   bălăbănea, rânjind şi ţopăind pe loc.
Ţicorschi, trăgându-1 de urechi, îi afirmă solemn:
- Desigur, măi Mişca, ăsta e cel mai bun mijloc de a învia pe bietul Răutu, - să tragi o bătaie zdravănă ispravnicului!...
15 - Dar ce ? - îi urlă cunacul caucazian - să plecăm capul ca nişte băieţi cuminţi, când ne sunt omorâţi tovarăşii ca nişte câni ?...
- Nu! - obiectă către sobă interpelatul. După ce ni se taie capul, cel puţin să nu ni se strice frizura...
20 - Parfenie Onisimovici! - zăngăni atunci, încordat, tenorul nazal al lui Jbanov - nu te mai schimonosi, ci spune-ţi odată omeneşte gândul !...
Parfenie Onisimovici se aşeză îndată pe buturuga lui Mişca şi, îmbrăţişându-1 pe acesta de gât, rosti
25   parcă numai pentru dânsul:
- Deportarea administrativă, prin sine însăşi, e o ilegalitate şi o monstruozitate. Dacă ne resemnăm şi acceptăm acest regim, e deplasată gesticulaţia eroică cu prilejul unui incident care, oricât de dureros,
30 nu este decât un fapt divers banal şi natural, o consecinţă logică a regimului. Ce sunteţi voi ? Invalizi, prizonieri de război ? Atunci nu mai încurcaţi lumea cu micile voastre nădufuri! Luptători ? Atunci nu aveţi dreptul să cheltuiţi muniţiile pentru isprava vreunui
828
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
829
soldat sifilitic, beţiv şi degenerat... Nu aveţi dreptul să vă risipiţi puterile în afară de planul strategic şi de normele tactice...
- Planurile strategice, amice, - întâmpină nervos 5 Polejniev - nu se elaborează în arhive sau în labo-ratorii, le impune realitatea, viaţa. Aceasta poate impune acţiune şi trenului unei armate, bucătarilor şi muzicanţilor... Apoi, nici mutilaţii de război nu pot fi masacraţi fără sancţiune...
10 - Linişte, tovarăşi! - interveni patriarhul înfi-gându-şi degetele dedesubtul bărbii. în primul rând, e evident că, înainte de a porni vreo acţiune, trebuie să fim exact informaţi. în al doilea rând, trebuie să solidarizăm cu acţiunea noastră şi pe tovarăşii din
15 alte părţi. Şi, mai cu seamă, trebuie să ne punem în legătură, în judeţul nostru, cu tovarăşii Prestea şi Giurilă - vechi prieteni ai lui Răutu...
Astfel, Răutu, fără să ştie, a declanşat o tragedie, care multă vreme a tulburat conştiinţele şi care n-a
20 rămas fără înrâurire asupra întregei vieţi publice din împărăţie...
Obştea din Turinsk, ca aproape peste tot în Siberia, după prăbuşirea partidului „Narodnaia Volia", luase pe acele vremuri mai mult înfăţişarea unei aso-25 ciaţii culturale - un fel de cerc de studii ştiinţifice şi cenaclu de exerciţii literare.
Chiar discuţiile asupra scopurilor şi metodelor luptei revoluţionare aveau un caracter mai mult academic.
30 Se constituise chiar o adevărată universitate, condusă de trei oameni de o structură psihică atât de diferită, ca Polieschi, Ţicorschi şi Polejniev.
Parfenie Ţicorschi, care ţinea minunate cursuri de istorie şi sociologie, părea personalitatea cea mai remarcabilă dintre ei.
Aparţinând unei familii din înalta aristocraţie, 5 din tinereţe se aruncase cu pasiune în mişcarea revoluţionară.
Numai mulţumită legăturilor părintelui său, i-a fost cruţată o pedeapsă cu mult mai grea decât o simplă deportare administrativă în „locurile mai io   puţin depărtate".
O criză grea şi misterioasă, în care motivele civice se îmbinau cu decepţii sentimentale, îi pricinuise, după 1 martie 1881, un grav dezechilibru sufletesc, scufundându-1 în mizantropie. 15 Cu toată cultura lui solidă şi strălucita lui inteligenţă, extravaganţele lui dăduseră naştere la nenumărate anecdote şi legende.
Elaborând teorii personale asupra tuturor chestiunilor imaginabile, el îşi croise un fel de viaţă care îl 20   singulariza nu numai faţă de aborigeni, dar şi faţă de tovarăşii de deportaţiune.
Pentru orice, avea reţete originale: pentru spălatul rufelor, pregătirea bucatelor, aprinderea focului în sobă şi punerea samovarului, ca şi pentru diverse 25   îngrijiri higienice, care oripilau pe toţi vecinii şi mai cu seamă pe vecine.
Aşa, vara, pentru a-şi face cura de soare, el rămânea într-o inocenţă paradisiacă toată ziua gol pe acoperişul casei, scandalizând grozav paşnicul târguşor 30   prăpădit la marginea tundrelor.
Dar, mai cu seamă, se delecta cu inventarea şi cultivarea conflictelor cu autorităţile: pornea cu acest prilej o interminabilă corespondenţă umoristică cu toate „înaltele foruri. "
830
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
831
Dat în judecată, de pildă, pentru că insultase pe ispravnicul local - declarând că el, Ţircovschi, n-ar vrea nici măcar să... scuipe pe mormântul unui astfel de orangutang -, bombarda toate instanţele jude-5   cătoreşti cu memorii savante şi elocvente, în care asigura că dacă domnul ispravnic se supără, e gata să-şi retragă ameninţarea şi ia chiar angajamentul solemn ca, în caz de supravieţuire, „să... scuipe zilnic pe numitul mormânt..." io       Sau, invitat, după stăruinţa rudelor, de către Departamentul Poliţiei de Stat să indice „în ordinea de preferinţă" câteva oraşe în care ar voi să fie transferat, trimisese o listă de mai multe sute de oraşe, care începea cu Londra şi Parisul şi sfârşea cu Honolulu şi 75   Tombuctu, dar nu cuprindea niciun târg din Rusia!...
Odată, o născocire a lui Ţicorschi a pricinuit o vie emoţie, care a depăşit hotarele judeţului Turinsk şi chiar ale Siberiei, ajungând până în „sferele înalte".
Ii venise o fantazie extravagantă de a învăţa o 20   merlă, prinsă de el, să şuiere Marsilieza - pe atunci considerat în Rusia ca un cântec subversiv, pentru care mulţi au plătit cu închisoarea şi surghiunul.
După sfârşitul „cursului", îi dădu drumul merlei în pădure.
25 Şi care nu fu teroarea autorităţilor, când toată taigaua răsună de accentele solemne ale imnului revoluţionar !
Toate merlele din regiune îl învăţaseră cu o repeziciune uimitoare! 30       Nici expediţiile militare nu reuşiră să extermineze pe nenumăraţii cântăreţi subversivi şi Marsilieza îşi întindea triumfal teritoriul cucerit.
Noroc că, în curând, alianţa franco-rusă schimbă caracterul politic al operei lui Rouget de Lisle...
Dar Ţicorschi tot a stat pentru isprava asta câtva timp la închisoare, cu toată bacanala epistolară pe care o încinsese cu acest prilej...
Mulţumită acestui om, chiar şi cele mai anodine 5 discuţiuni - pentru organizarea unei cantine sau redactarea statutului bibliotecii obşteşti - luau proporţiile unor pasionate dezbateri parlamentare sau al unor inextricabile controverse academice, care se adânceau până la „rădăcina tuturor lucrurilor" ori io   se înălţau până la „primele principii".
Nota personală, adesea agresivă, de o ironie corosivă, adăuga încă la dramatismul şedinţelor obşteşti şi dădea naştere la ciocniri violente.
Un astfel de temperament era predestinat să 15 joace un rol fatal în momentele critice ale vieţii de deportaţiune.
Părăsind după discuţiunea cazului Răutu falansterul burlacilor, Ţicorschi fu urmat de Mişca şi Jbanov -singurii membri ai coloniei din Turinsk care se bucurau
20 de un tratament mai prietenos din parte-i, - mai cu seamă Mişca:
- Pentru că, - explica el cu gravitate fostului căpitan de cavalerie - pentru că amândoi sunteţi naturi primordiale, neotrăvite încă de excesul de reflexiune
25 şi de fantezii lirice. Dar dacă tu ai căpătat oarecare disciplină şi cunoştinţi elementare în şcoala de cădeţi, Mişca, incontestabil, se bucură de o putere de intuiţie mai justă şi o logică mai viguroasă.
Jbanov primea cu foarte multă placiditate aceste
30 graţiozităţi, mai cu seamă că nici el nu-şi dădea seama pentru ce causticul său prieten îi inspira un sentiment acut de milă.
832
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
833
Păşind pe străzile ce nu cunoşteau lumini artificiale, cufundat în gândurile lui, între Mişca şi Jbanov, care se bălăbăneau în acelaşi ritm alături de el, Ţicorschi interpela obloanele zăvorite pe lângă care trecea: 5 - He ? Se zvârcolesc mormolocii! S-a tulburat băltoaga! Fiţi pe pace! Numai câteva picături antiho-lerice vor linişti conştiinţele. Acumularea slăninii de martiri nu va fi stânjenită multă vreme de acest mic incident. Şi bieţii Prestea şi Giurilă - singurii prie-w   teni adevăraţi ai lui Răutu - nu ştiu încă nimic!...
- Le trimit eu dis-de-dimineaţă câte o ştafetă, -interveni Jbanov.
- Măi Mişca! - nici nu-1 băgă în seamă insondabilul Ţicorschi - ce eşti tu, mă: plehanoveţ sau
15 narodovoleţ ? Ai blană de terorist, dar slănină de intelectual social-democrat!...
Colonia din Turinsk, cu cei aproape treizeci de membri ai ei, constituia natural centrul de gravita-ţiune pentru micile obştii şi personalităţi izolate,
20 împrăştiate prin satele judeţului. Deportaţii de pretutindeni păstrau un contact viu între ei şi, de fapt, duceau o viaţă comună.
Ispravnicul judeţului, un stabscăpitan în rezervă, Manoil Filipovici Sverlov, om mărginit, dar, cu toată
25 mustaţa-i feroce şi sprincenele-i stufoase, fire blândă şi inertă, primea cu multă mansuetudine încălcările regulamentului şi tolera, ba chiar în măsura puterilor sale înlesnea deportaţilor din judeţ absentări sub diferite pretexte în oraş.
30 La început, se absentau des şi Prestea şi Giurilă, instalaţi în nişte sate uitate de Dumnezeu, la sute de kilometri spre nord de Turinsk - în Siberia distanţele n-au importanţă -, dar, în urma unor incartade
ale lui Prestea, cu care se solidarizase şi Giurilă, ei fură ţinuţi sub supraveghere mai strictă şi, timp de mai multe săptămâni, nu mai fură văzuţi în oraş. In satele lor de reşedinţă, amândoi găsiră condi-5 ţiuni de viaţă prea puţin asemănătoare şi evoluară în direcţiuni opuse.
Vasile Giurilă a rămas pentru totdeauna impresionat de spectacolul pe care îl găsi în acea zi de toamnă târzie când sosi în Bolotino.
W In ajun plouase şi troica, după o goană întinsă, abia îşi putea târî tarantasul1 prin mâzga lipicioasă.
Aerul era rece şi un vânt uşor bătea dinspre mi-ază-noapte; peisajul sumbru de tundră întretăiată de păduri de brazi predispunea la melancolie.
15 încă departe de sat însă se auziră chiote, cântece şi sunete de harmonică şi un fel de litanii care creşteau mereu, aşa încât părea că în fiecare casă ar fi fost instalat un bâlci.
La intrarea în sat, chiar de la prima casă, misterul
20 se lămuri: de la scară până la poartă şi apoi în stradă, erau întinse fâşii lungi de pânză roşie şi covoare împestriţate.
Pe acest pavaj somptuos se clătina în mers solemn un vlăjgan roş şi umflat de beţie, cu o căciulă de biber
25 în cap, în cămaşă de mătasă verde cu şalvari de catifea albastră, cu o blană scumpă pe umăr şi cu ciubote de safian roş în picioare, fonfănind din harmonică tot timpul şi aruncând, din vreme în vreme, câte un pumn de monede de argint în stradă, când urla când
30   îl ţinea gâtlejul:
- Dezmierdaţi-mă, fă, lăpădăturilor! Cinstiţi-mă, mă mangosiţilor!...
1 Tarantas (rus.) - trăsură/căruţă cu coviltir (n. ed.)
834
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
835
Nişte muieri dezmăţate şi o ceată nemernică de figuri patibulare se întreceau în osanale:
- Să trăiască măria sa, slăvitul nostru boiar Ivan Sapojnicov...
5 Femeile îl îmbrăţişau, îl sărutau, îl sprijineau să nu cadă şi, fără ruşine, i se ofereau, lăudându-şi talentele specifice... Bărbaţii le ţineau isonul!...
Ceva mai departe, pe o platformă aşezată pe un car, acoperită de covoare pufoase, de stofe de mă-10 tase şi catifea, se înălţa într-un fotoliu alt „boiar slăvit", care, alături de aleasa de un ceas a inimii sale şi înconjurat de acelaşi cortegiu de slăvitori abrutizaţi, îşi vărsa pe hainele de mătase şi catifea şi pe îmbrăcămintea luxoasă a platformei excedentul de mâncări n   şi băuturi...
Şi la fiecare cotitură, aceeaşi scenă dezgustătoare se repeta în variante nesfârşite... In tot satul nu se găsea un singur om treaz. La primărie, jandarmii nu putură „preda" pe arestatul lor, pentru că toate 20   autorităţile nu se puteau ţine în picioare. Era praznicul minerilor!...
Bolotino, ca toate satele aşezate în apropierea minelor de aur, ducea o viaţă proprie, incompatibilă cu noţiunea obişnuită a aşezărilor ţărăneşti, cu 25   tradiţiile lor de muncă şi de viaţă orânduită.
Trăind mai ales din contrabanda de alcool, oprit în mine, şi de aur furat, satul acesta aproape nu cunoştea alte îndeletniciri.
Mulţumită satelor de această categorie, magnatul 30 rafinat, panul Bronislaw Zigmundovici Ptaszinski, şi-a putut aduna comorile. Aici, oamenii lui de încredere, de teapa lui Isidor Katz, îşi instalau agenţiile lor.
Dar sportul principal al sătenilor din Bolotino era exploatarea minerilor.
Stând la pândă, la sfârşitul sezonului de lucru în mine, Bolotino se transforma, pentru uzul hămi-siţilor abia scăpaţi de sub asprul regim al minelor, într-o odioasă speluncă, într-o imensă crâşmă şi lo-5   cal de desfătare.
Zilele de grandoare „pentru boiarii slăviţi" nu ţineau mult. Praznicul se sfârşea la fel: Slăvitul, după ce-şi cheltuia ultimul ban, părăsit şi batjocorit chiar de curtezanii săi de adineaori şi rămas gol, era bucu-10 ros să-şi recapete zdrenţele cu care venise şi nu mai avea altă ieşire decât să milogească de la administraţia minelor o arvună în contul noului angajament.
Hainele de mătasă şi catifea, ciubotele de safian, covoarele şi stofele, puţin curăţate şi călcate, se de-15   pozitau pentru sezonul următor.
Poporanismul idealist al lui Vasile Giurilă fu supus la o grea încercare, mai ales că nu găsea niciun sprijin la cei doi tovarăşi din Bolotino, dintre care unul s-a adaptat, adică s-a însurat cu o fată de bogătaş 20 local, aruncând un văl de uitare asupra izvoarelor acestei bogăţii, iar altul a căpătat darul beţiei şi, decăzut, pierduse aproape chipul de om.
Era natural deci ca Giurilă să caute refugiu cât mai des la Turinsk.
25 Nu mai puţin grele încercări, însă de altă natură, îl aşteptau şi pe Ion Prestea.
Satul Tabarsk, unde nimeri întâi, singur, fără tovarăşi, era un tip clasic de obştie ţărănească liberă din taigaua siberiana.
30 Destinul a voit ca Prestea să cadă acolo într-un moment când neînduratul război dintre cealdoni şi varnaci se înteţise din cauza unei fete prinse şi violate
836
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
837
chiar la marginea satului, ziua în amiaza mare, de o bandă de fugari.
Zilnic, patrule înarmate băteau pădurile şi tundrele dimprejur şi le „curăţau". 5 Noaptea, poliţele de la ferestre rămâneau goale; prin ogrăzi se slobozeau din lanţ câni sălbateci; casele se baricadau, cu uşile şi ferestrele oblonite şi zăvorite, - şi toată vremea se auzeau împuşcături, trase prin găuri anume lăsate în obloane.
W Fiecare casă devenea, peste noapte, o cetăţuie, pe care garnizoanei nu-i era iertat sub niciun chip să o părăsească până dimineaţa.
Varnacii nici ei nu rămâneau cu braţele încrucişate. Nu numai că niciun tabarscian nu mai îndrăznea să se
15 aventureze în taiga, dar nici în sat nu putea fi ferit nimeni de vreun atac îndrăzneţ, mai cu seamă în nopţile mai întunecoase. Adesea, o mână nevăzută punea foc la case şi mai ales la hambarele şi cămările pline.
Casian Ermolov, gazda lui Prestea, un ţăran spă-
20 tos, foarte mohorât, veghea în fiecare seară, până târziu, cu o lulea de mahorcă tare în gură, trăgând cu urechea la zgomotele de afară şi comentându-le pas cu pas.
- Trage spre Cosma! A trecut la Demian!...
25 Dar când strigătele se auzeau în imediată apropiere, el se mărginea să tragă focuri de puşcă pe gaura unui oblon în acea direcţie, fără să sară în ajutor.
- Nu zburda! - răcnea el cu ciudă la Prestea, strângându-1 de coaste, când acesta încerca să iasă
30 afară. Nu-ţi băga degeaba capul sub topor! E întuneric beznă şi nu suntem noi închipuiţi pentru aşa treabă!...
Peste câteva zile, Casian se întoarse, la amiază, acasă foarte întunecat. Se primeni, deşi era zi de
lucru, şi, după câteva închinăciuni înaintea icoanei, ieşi încruntat pe uşă.
Prestea văzu pe fereastră şi alte siluete de ţărani, gravi, în haine de sărbătoare, mergând în ace-5   eaşi direcţie.
Intrigat, el ieşi din casă şi se luă după ei.
In faţa primăriei, toată ograda şi uliţa erau negre de norod.
Prestea fu impresionat de liniştea solemnă, de tă-10   cerea concentrată, cu care mulţimea înghesuită stătea aici, în aşteptare, cu privirile aţintite spre uşa şi ferestrele primăriei.
In cerdac se arată în sfârşit primarul, înconjurat de bătrânii satului. / 5       Dintre aceştia ieşi în faţă un moşneag bătrân, numai zbârcituri şi păr alb, şi cu o voce ruptă scârţâi către mulţime:
- Creştini! Spurcatul de Emelca Bogomol, ca un câne turbat, ca un pui veninos de năpârcă, s-a făcut
20 părtaş cu varnacii şi-i povăţuia la jaf şi omor. Am optzeci de ani împliniţi. Stau în faţa Domnului. Să fie dar păcatul pe sufletul meu, dacă îl năpăstuiesc, iar răspunsul să fie al mirului. Daţi-ne încoace frânghia şi scoateţi-1 pe câne afară! - sfârşi moşul.
25 Dintr-un coteţ, fu îmbrâncită spre scară o treanţă de om, cu braţele legate strâns cot la cot, sfâşiat şi însângerat, cu o ureche smulsă, cu o buză crăpată, cu un ochi scurs.
- Câne, cere iertare mirului! - îi porunci ritos 30 justiţiarul.
Nenorocitul căzu gemând în genunchi. Grămada posomorâtă îşi făcu cruce. Dar nicio altă mişcare nu se văzu, niciun glas nu se auzi.
838
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 839
Chiar şi femeile stăteau înţepenite cu buzele strânse; numai o băbuşcă îşi lungea gâtul subţire şi dădea din coate ca să vadă mai bine; copiii, speriaţi, se îngrămădeau smirna într-un colţ sau năpădeau gar-5   durile ca un stol de vrăbii.
Moşneagul desfăcu frânghia încolăcită, lungă de vreo cincizeci de metri, şi o învârti la mijloc de vreo două ori în jurul capului osânditului. Apoi urmă către mulţime:
10       - Să fie păcatul pe sufletul meu, iar răspunsul pe al mirului! Să dăm cu tot mirul, cu tot mirul, creştinilor!
Grămada se împărţi în două aripi, care, mână lângă mână, se înşirară la amândouă capetele frânghiei, în două şiraguri lungi, - cu o siguranţă care de-15   nota un ritual vechi, bine cunoscut tuturora.
Moşneagul îşi făcu din nou cruce şi comandă strident:
- Acum, creştinilor, trageţi deodată cu tot mirul! Cu tot mirul odată, uh! ... 20       Cele două aripi, în tăcere, se clătinară în lături; un muget neomenesc tăie văzduhul, apoi se auzi un trosnet de oase fărmate...
Prestea îşi întoarse capul şi porni în neştire pe stradă, înaintea lui fugea, palid ca ceara, poliţistul pre-25   pus la paza lui - o namilă de om -, scâncind ca un căţeluş strivit.
Ion Prestea nu avea „conştiinţa bolnavă" a intelectualilor ruşi, nu despica firul în patru, nu se complăcea în autoanalize, în „teorii şi elucubraţii metafizice" 30   şi avea oroare de „strâmbături sentimentale".
Dar, din instinct, se revolta împotriva „ordinei sociale" în care grozăvii ca execuţia lui Emelca Bogomol erau cu putinţă, inevitabile şi chiar necesare.
Nu putea recunoaşte legitimitatea unor norme morale sau juridice care încătuşează individualitatea într-o astfel de „ordine".
Tabarscenii nu făceau în conversaţiile lor cu 5 Prestea nicio aluzie la episodul tragic din ograda primăriei. Dar toată atitudinea lor dovedea o conştiinţă netulburată, siguranţa dreptului lor.
Autorităţile de stat nu dădură niciun semn de viaţă.
Dar, peste puţină vreme, Prestea află că, în tun-10 dră, lângă Sorbul Pelagbiei, a avut loc o întâlnire între delegaţii satului şi ai varnacimii din regiune şi că un armistiţiu a fost încheiat. în curând se restabili „ordinea normală".
Pe policioarele de la ferestre reapăru „tainul 15 drumeţilor".
Prestea se simţi parcă şi mai tulburat de această procedură în care instinctul gregar se afirma prin acţiunea spontană a maselor, ca într-un stup de albine sau un muşuroi de furnici, în afară de orice conşti-20   inţă individuală sau directivă de stat.
Din ziua aceea, el nu mai vru să stie de regulamentele şi prescripţiunile isprăvniciei, refuză cu îndărătnicie să-1 primească pe paznic. Şi făcea excursiuni lungi şi îndepărtate prin toată regiunea, fără să previe 25 măcar autorităţile. Iar când paznicul vroi odată să-1 oprească cu ajutorul vătăşeilor, el îşi dădu drumul muşchilor şi, jucându-se cu toţi de-a mingea, îi puse pe goană.
Condamnat pentru această ispravă la trei săptă-30   mâni de arest poliţienesc, Prestea fu transferat apoi cu încă vreo trei sute de verste mai la nord, în largul tundrei, unde se pitea Zaimca, un sat de disidenţi -staroveri îndârjiţi -, care vedeau într-însul o emanaţie
840
C. STERE
a iadului şi nu îi dădură adăpost în casele lor până ce nu se obligă să nu mai fumeze.
Aici îl găsi ştafeta lui Jbanov despre omorârea lui Răutu.
5       Cu complicitatea unui varnac din vecinătate, porni în taină spre Turinsk, chiar în noaptea aceea. In drum îl ajunse pe Vasile Giurilă.
Cap. VI
REDIVIVUS
îndată ce-şi dădu seama de cele petrecute la etapa din Petrovskoie, bătrânul Losev se scoborî de pe 5 nară şi, intrând tacticos în camera gărzii, se lăsă în genunchi în faţa trupului neînsufleţit al lui Ion Răutu şi-şi apăsă urechea pe inima lui.
Soldaţii îl urmăreau încordaţi.
- E încă viu! - şopti moşul. Vezi bine, inima bate,
10 dar trebuie legat, vezi bine.... Ah, mai are o ruptură! -exclamă el, descheind haina şi cămaşa rănitului.
Sub umărul drept, când Răutu sărise de pe nară, un cui îi pricinuise în adevăr o rană adâncă, - toată cămaşa era muiată în sânge.
11 - Trebuie legat... vezi bine, pierde prea mult sânge, săracul... o petică curată ? Apoi, trebuie, vezi bine, trimis cu trăsura... Nu mai poate merge cu etapa. Păcat înaintea lui Dumnezeu! - hotărî bătrânul.
Sergentul Demidov se învioră : 20       - Căutaţi printre rufele lui! - porunci el. Apoi urmă, către caporalul gărzii: - Mă, Trofime, porneşte îndată la primar, să rechiziţionăm o troică cu un tarantas. Iute, marş!
„Cercuri roşii... cercuri roşii... de sânge... de 25   foc... două... trei... tot cerul e în flăcări... Fulgere...
842
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
843
unul mă loveşte în tâmplă!... Ah!... alt cerc... îi cresc ochii... de foc... dinţii roşii... un cap de tigru... roş... îmi sfâşie umărul... furtună... şuieră vântul... valuri de mare se înalţă... urlă... Un trup de fe-5 meie!... gol... cu fusta trasă peste cap... Ah! Mă aruncă în sus... mă izbeşte în coaste... în cap!... Mărul lui Adam... Mărul lui Adam!... Cine-i ?..." Neantul!...
Ion Răutu deschise ochii. O durere surdă în tâm-10   pla stângă... Alta mai arzătoare, la umăr... O figură tânără... cu barbă... Alta, ofilită, cu crestături adânci de la aripile nasului spre gură... Amândouă în hlamide albe, lungi...
îşi închise din nou ochii, - i-i somn... tare i-i n somn...
- Cine sunt ăştia ?... Unde sunt eu ?
- Mă auzi ? - îi şopti cineva de departe, departe.
- Cine eşti ?... Unde sunt ?...
- Sunt doctor, - îi răspunse figura cu barbă -20   eşti în spitalul închisorii din Ialutorovosk... E cu
mult mai puţin atins decât se părea! - se adresă doctorul către infirmieră. Să-1 lăsăm să doarmă. Când s-o trezi, să-i daţi de mâncare... Dacă are bani la direcţie, un bulion, ouă moi, lapte, orez... - huruia în 25   depărtare, tot mai slab.
Ion Răutu se trezi spre seară. în semiobscuritate, treptat, ajunse la deplina conştiinţă de sine.
In sala foarte lungă, luminată de o singură lampă atârnată în părete deasupra uşii, două rânduri de paturi. 30       Din dreapta se auzi un horcăit greu.
Lungit în pat, Răutu se silea să-şi adune gândurile.
îşi aduse aminte brusc de scena din Petrovskoie.
Cu greu îşi putu ridica de pe perină capul şi se aşeză în pat. Vroi să-şi pipăie tâmpla îndurerată, dar braţul drept era fixat de un bandaj solid. îşi dădu seama, cu cealaltă mână, că şi capul îi e învălit în bandaje. 5 Gemu de durere. Dar în cameră nu era nimeni, afară de trupurile nemişcate, întinse prin paturi. Horcăitul din dreapta răsuna acuma întretăiat de sughi-1 ţuri.
Răutu se lăsă jos din pat şi cu o sforţare se ridică ■ în picioare.
, io Câteva capete se dezlipiră de pe perini, urmărin-f du-1 cu curiozitate.
- Nu-i nimeni pe aici ? Unde sunt ? - repetă speriat Răutu.
1 - Cutia din Ialutorovosk! - răspunse o voce
15   plângătoare. Firmerii or fi la masă. Paznicul trebuie să fie prin calidor...
Clătinându-se, Răutu se îndreptă spre uşă. în coridor, pe o bancă de lângă perete, moţăia un paznic în uniformă. 20 - Ce cauţi aici ? - tresări acesta când Răutu se apropie. Marş în cameră! Acuş se face apelul nominal. Ah! Dumneata eşti, politicul ? - îl recunoscu el. Du-te în cameră..., mi-a spus firmera să-i dau în-
(dată de veste, dacă te trezeşti. 25       Ţinându-se de păreţi, Răutu se târî îndărăt. J Acum, afară de horcăitul întretăiat de sughiţuri,
se auzeau din altă parte nişte aiurări nedesluşite şi scâncituri. Iar unul gemea mereu, alergând laparaşa de lângă uşă... 30       Răutu se lăsă pe pat.
Mai mulţi dintre bolnavi se ridicară. Unul veni chiar să se aşeze pe patul noului venit.
844
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
845
Palid, deşălat, numai piele şi oase, cu ochii înfriguraţi, cerniţi, îl fixă câtăva vreme pe Răutu, posomorât. Apoi îl întrebă:
- Ţie ce-ţi dă ?... Doctorii de luat ?...
- Până acum nu mi-a dat nimic.
- Hm! - tuşi nepoftitul musafir. Şi, împreunân-5   du-şi mâinile între genunchi, se plecă puţin, încruntat, apoi, cu oarecare sfidare, arătă cu capul o sticlă mare de pe taburetul de lângă pat: - Dar asta ce-i ?...
- Nu ştiu, poate vreun dezinfectant pentru rană.
- Vezi ? Trebuie să fie bun... Dă-mi şi mie !...
W - Cum să-ţi dau, frate ? - se irită puţin Răutu. Nici nu ştiu ce-i, nici cum se ia, nici ce boală ai. Doctorul nu-ţi dă ce-ţi trebuie ?
- Hm! Vezi! - îşi întindea vorbele plângător solicitatorul, ţinându-şi mereu manile strânse între
15 genunchi. Vezi! nu vrai! Parcă o plăteşti! Eu sunt astupat, nu pot ieşi, toate doctoriile ce mi le dă nu mă ajută la nimic... De doi ani n-am mai ieşit... Şi tu nu-mi dai doctoria ta... parcă o plăteşti... şi-şi trase plânsul pe nas.
20       Apoi, la o mişcare de protestare a lui Răutu, maniacul apucă sticla şi o luă la goană. Răutu sări din pat, strigând disperat:
- Stai! stai! Poate că e otravă! Stai!... încercă să-1 ajungă, dar în faţă-i se ivi un individ
25 diform şi hirsut, care, punându-i-se în cale cu braţele desfăcute, urla în neştire:
- Săriţi! Săriţi! Au scăpat morţii! Au scăpat morţii!...
Intr-o clipă, vreo zece bolnavi se aruncară jos 30   din pat şi se agitau vociferând, pe când ceilalţi, neputându-se ridica, se zbuciumau speriaţi, scânceau, ţipau, plângeau... Numai în colţul din dreapta
răsuna mereu, sinistru, horcăitul întretăiat de sughiţuri; şi bolnavul din stânga tot aiura, bodogănind şi şoptind ceva.
în cameră năvăliră o femeie şi un alt infirmier, în şorţuri lungi, cândva albe, - în uşă apăru şi pazni-'        5   cui în uniformă, înarmat.
Maniacul „astupat" se piti după pat şi-şi duse sticla furată la gură.
Infirmierul, un om palid şi ursuz, cu o lovitură de pumn, trânti sticla la pământ, spartă. Maniacul se I       io   aşeză atunci, resemnat, pe patul său, cu manile între genunchi, cu capul plecat, scâncind... I Dar hirsutul cel desfigurat urla înainte:
- Săriţi, c-au scăpat morţii!...
Când infirmierul încercă să-1 culce în pat, bolna-15   vul îl izbi cu capul şi începu să dea apoi cu pumnul în toate părţile, să zvârle din picioare, să muşte. | - Cămaşa de forţă! - porunci infirmiera.
Cu ajutorul paznicului şi al bolnavilor mai zdraveni, furiosul fu, în sfârşit, trântit în pat şi legat bur-20   duf. Dar încă multă vreme vociferările lui rupeau văzduhul.
Numai cu greu liniştea fu restabilită. Infirmiera se apropie de patul lui Răutu:
- Acum trebuie să mănânci, domnule Răutu -25   îi zise ea. Ţi-am pregătit lucruri bune, am aşteptat
numai să te trezeşti. Apoi, îţi voi schimba bandajele, pentru că îndată vine apelul nominal şi camera I va fi încuiată.
| - Cum încuiată ? - se miră Răutu. Dar bolnavii ?
f        30   Ce-i cu acela din colţ care horcăie întruna? Şi acolo,
unul care aiurează.
Infirmiera vizită ambele paturi indicate, puse
mâna pe fruntea bolnavilor şi, revenind, declară:
846
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
847
- Acela din colţ are s-o mai ducă până mâne dimineaţă, că nu-şi mototoleşte încă cearceaful. Celălalt n-are nimic, temperatură.... e febră tifoidă, n-am ce-i face...
5 - Moare?... Febră tifoidă? - exclamă terorizat Răutu. Toţi în aceeaşi cameră ? Şi nebunii ? Şi, uite, acesta toată vremea aleargă, desigur are diaree...
- Dizenterie...
- A! Dizenterie ?... Aveţi aici şi un bolnav de di-w   zenterie ? - se revoltă Răutu exasperat.
- Doi! - răspunse femeia liniştită. Dar celălalt nu se mai scoală... îl voi primeni îndată... Dar întâi trebuie să mănânci... Să-ţi aduni puterile...
- Şi uşa o să fie încuiată la noapte ?...
li - Ce să facem ? Avem peste o sută de bolnavi şi numai două camere - pentru bărbaţi şi pentru femei. Aici sunt numai cei mai gravi... Ceilalţi rămân în camerele comune... Şi suntem numai doi infirmieri - ne ajutăm, fără să mai ţinem seama de sex...
20 Pentru muncă mai grea, vin şi arestaţii în serviciu... Unul, bătrânul Losev cu care ai venit, se roagă să fie lăsat să te servească... O să vorbească doctorul cu domnul director pentru asta.
- Şi o să ne încuiaţi aici singuri toată noaptea ? 25   - nu-şi venea în fire Răutu. Dar n-am să pot închide ochii...
- Nu face nimic... Am să-ţi dau îndată după masă două pastile... şi dacă n-o să adormi, vei lua peste un ceas încă două şi la noapte vei mai putea re-
30 peta!... - îi obiectă infirmiera cu aceeaşi imperturbabilă linişte. De altfel, - urmă ea - dacă se întâmplă ceva la noapte sau ai nevoie de ceva, să baţi la uşă. Cheile de la camerele de spital rămân la paznicul şef şi el ne scoală...
Coşmarul acestei nopţi puse vârf suferinţelor lui Ion Răutu.
Nu putu dormi cu toate pastilele luate; aerul înciumat, gemetele şi scâncirile bolnavilor părăsiţi, 5 după uşile zăvorite, îl scârbeau şi-1 amarau până la uitarea de sine. Când însă, spre miezul nopţii, începu să se audă distinct fiecare cuvânt de aiurare al tifi-cului, iar muribundul, în loc de horcăit, scotea din piept un şuier subţire, neîntrerupt, monoton, lugu-10 bru, care parcă rarifica însuşi aerul, Răutu nu mai putu răbda, înghiţi toate pastilele rămase, îşi astupă urechile, îşi băgă capul sub perină, - să nu mai audă, să nu mai vadă nimic.
în zadar! Şuierul acela groaznic sfredelea aerul, se 15   insinua în toate cutele plapumei, îi rupea timpanul... Nici nu ştiu cum şi când îşi pierdu conştiinţa...
Apelul nominal trecuse de mult, când Răutu se deşteptă. Infirmierii se pregăteau pentru vizita medicului; în patul muribundului din ajun se găsea acum 20 alt bolnav; chiar tificul se mai potolise, respira greu, gemea, dar nu mai aiura; nebunul şi maniacul se pitiseră sub plapumile lor.
Doctorul Afanasiev inspecta cu satisfacţie bandajele lui Răutu: 25        - Minunat, minunat! - repeta el foarte mulţumit - rănile sunt închise, aproape cicatrizate; în două, trei zile ai putea să şi pleci...
- Doctore, - îl întrerupse cu nervozitate Răutu - nu mai pot sta aici! încă o noapte ca asta şi înne-30   bunesc sau mă sinucid. Nu mai pot, nu mai pot, doctore ! Lăsaţi-mă să plec imediat, chiar cu etapa, dacă nu se poate altfel.
Doctorul - om încă tânăr, dar lipsit de resort, melancolic şi bleg, mucegăit în apa moartă a vieţii
848
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
849
din târgurile siberiene - privi cu tristeţă împrejur şi murmură către infirmieră:
- Are dreptate, are dreptate... oricât de riscat ar fi drumul, tot e mai puţin primejdios ca un asemenea 5 spital. L-am bandajat bine şi în două-trei zile ajunge la Turinsk. Bine! - se adresă el, în sfârşit, lui Răutu: -Voi vorbi domnului director. Vom interveni telegrafic la Excelenţa Sa, domnul guvernator, ca să poţi pleca în trăsură; să mergi trei săptămâni cu etapa io   este exclus...
Nădejdea i-a dat putere lui Răutu să petreacă încă o noapte în spital.
In dimineaţa următoare porni într-un tarantas, încadrat de doi jandarmi, spre nord... Şi, cu fiecare 15   sută de kilometri, revenea tot mai mult spre iarnă...
Ispravnicul Sverlov nu mai putea de bucurie când văzu pe Ion Răutu în faţa lui, - era cât pe ce să-1 îmbrăţişeze şi să-1 sărute. Se simţea strivit de invaziunea deportaţilor din judeţ, pe care nu era în stare să o
20 stăvilească... Era şi uluit de adresele impertinente ale lui Ţicorschi, adânc jignit de ameninţările lui Prestea, terorizat de telegramele guvernatorului, care îi poruncea mereu să reexpedieze imediat pe toţi „supravegheaţii politici" la reşedinţele lor, „sub
25   a lui răspundere".
In sfârşit, le putea prezintă acum pe cel „asasinat", în carne şi oase, ca dovadă că trăieşte încă.
Răutu abia se ţinea pe picioare, după două zile de goană, cu rănile abia închise, într-un tarantas ho-30   dorogit, pe drumuri desfundate.
Vestea despre sosirea lui se răspândi fulgerător în tot orăşelul.
în câteva clipe, isprăvnicia fu cotropită aproape de toată obştea din judeţ, cu Prestea şi Giurilă în frunte.
Numai Parfenie Onisimovici Ţicorschi lipsea.
Ispravnicul Sverlov exulta, alergând printre tovară-5   şii adunaţi şi strângându-le pe rând manile cu putere.
De bucurie, era aproape să-şi smulgă formida-bila-i mustaţă, trăgând-o în neştire când într-o parte, când în alta.
-Vedeţi! - repeta el. Viu, sănătos tun!... io   He-he-he!... de acuma o să ne îngroape pe toţi, are două vieţi! He-he-he...
Răutu fu dus în triumf în „falansterul burlacilor", unde se adună îndată toată obştea.
între paharele de ceai servite de Jbanov, sub 15   preşidenţia tovarăşei Ecaterina Efimovna Polieschi, Ceavcehidze întreprinse un interogator minuţios asupra incidentului din etapa Petrovskoie.
Lui Răutu îi vuia capul, urechile îi ţiuiau. Febricitând de oboseală şi emoţie, abia auzea întrebările. 20   Cu greu putu el îndruga o povestire încâlcită, spre a descrie cu chiu cu vai scena atât de dureros trăită.
Se porni o discuţiune pasionată asupra mijloacelor necesare pentru a împiedica repetarea unor astfel de incidente. 25 Se proiectau: solidarizarea şi protestul depor-taţiunii întregi; cererea de dare în judecată a comandamentului superior al etapei; campanie în presa străină etc.
Ceavcehidze se întrecea însă în soluţiuni sânge-30   roase: de la bătaia zdravănă - „ca să rămâie numai marmeladă din el" - aplicată sergentului Demidov, până la dinamitarea guvernatorului şi incendierea tuturor isprăvniciilor din Siberia.
850
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
851
Dispoziţia dominantă însă fu voia bună. Simpla apariţie a lui Răutu, sănătos şi în afară de primejdie, potoli patimile şi predispuse pe cei mai mulţi la împăciuire.
5 Propunerile lui Ceavcehidze nu găsiră deci niciun răsunet.
Ţicorschi tăcea, strâmbându-se sarcastic, ţesălând în tot timpul dezbaterilor cu multă băgare de seamă pe Mişca, bineînţeles, nelipsit de la şedinţele obştiei.
10 La cea dintâi pauză, el adresă ursului o interpelare prietenească şi confidenţială:
- Mâi Mişca, înţelegi tu, mă, că noi trebuie să | simbolizăm acum paradisul apocaliptic, unde leii şi \ lupii se pupă cu mieii şi iepurii, precum astăzi s-au j
15   pupat martirii revoluţiei cu înalt născutul domn ispravnic stabscapitanul Manoil Filipovici Sverlov? Să sărbătorim deci fericitul eveniment că însuşi ca- { pul crăpat al tovarăşului Răutu, odată ce nu i-a prici- * nuit moartea, dovedeşte că nu mai avem nimic de ,
20 cerut de la Dumnezeu şi că toate revoluţiile sunt inutile! Urra! urra, măi Mişca! - sfârşi Ţicorschi, îmbrăţişându-şi prietenul docil şi pornind să se învârtă cu el într-un dans nebunatec prin odaie. '.
- Iar faci pe clownul! - se supără Jbanov. Des-25   carcă-te mai bine ca un om serios.
Ţicorschi, parcă fără să-1 fi auzit măcar, luă la braţ pe Mişca:
- Hai, frate Mişca, în piaţă lângă biserică, să ne audă tot norodul, cum aranjăm noi cu tovarăşul
30 Ceavcehidze dinamitarea Palatului de Iarnă, drept răzbunare pentru isprăvile fiorosului beţiv din Petrovskoie.
- Tăceţi, vă rog! - exclamă brusc Anna Afana-sievna Polejniev. Ia uitaţi-vă!...
Răutu, livid de paloare, lunecase leşinat de pe scaun jos.
Jbanov şi Ecaterina Efimovna Polieschi se repeziră spre el.
5 - Aţi uitat că e rănit ? - se indignă ea. Abia a venit de pe drum! Şi bandajele i-au rămas neprimenite... Jbanov, puţină apă caldă! Trebuie să-i spălăm rana... Vezi în cutia noastră de farmacie, trebuie să fie praf de acid boric. Adu şi soluţia de amoniac. Să-1 readu-
W   cern întâi în fire.
Ecaterina Polieschi, o femeie îmbătrânită înainte de vreme, adusă de spate, îl îngriji pe Răutu cu îndemânare profesională: cu diploma ei de subchirurgă, era bucuroasă când avea ocazie a-şi aplica cunoştin-
15   ţele şi talentul.
Revenit în simţiri şi proaspăt bandajat, Răutu fu pe dată expediat din falansterul burlacilor, unde nu putea avea îngrijiri şi confort, la soţii Obiedzinski, care aveau o cameră liberă la etaj.
20 Rămas singur, culcat într-un pat curat, Răutu însă se zbuciuma fără somn: nu ştia încă nici care este locul lui de destinaţie.
La isprăvnicie i se comunicase numai că trebuie să fie expediat de urgenţă...
25 Simţea însă că a fost pus un hotar vieţii de până acum şi că o nouă fază începe şi inima i se strânse, ca întotdeauna în faţa necunoscutului.
Dimineaţa, Vasile Giurilă se informă la isprăvnicie despre locul de destinaţie al lui Răutu. 30       Era satul Spaskoie, aşezat la încă vreo patru sute de kilometri mai la nord, pe malurile Pelimului -un afluent al Tobolului.
852
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
853
La stăruinţa ca Răutu să fie lăsat ca bolnav timp mai îndelungat la Turinsk, ispravnicul Sverlov îşi puse manile în cap, era cât pe ce să-şi smulgă cu furie şi mustaţa şi aproape plângea:
5 - Parcă eu nu ştiu, domnule ? Nu l-am văzut ieri ? Să-1 pui în cosciug!... Dar ce să fac, domnule ? Aţi năvălit cu toţii aici pe capul meu. Sunt pârât din toate părţile şi bombardat cu telegrame de Excelenţa Sa guvernatorul, îmi ordonă să vă expediez pe toţi, cu forţa
W la nevoie, pe răspunderea mea! înţelegi, domnule, pe răspunderea mea! Dar dumneata însuţi, domnule, când ai să te reîntorci la Bolotino ? - întrebă el brusc, exasperat pe Giurilă. Vreţi să mă dea afară ? Veţi vedea apoi ce poamă o să vie după mine!...
/5 După laborioase negocieri, Vasile Giurilă se angaja, în sfârşit, să înduplece pe tovarăşii din judeţ să plece pe la locurile lor, dacă i se va îngădui lui Răutu să stea la Turinsk măcar patru-cinci zile.
Pentru mai târziu, când Olimpul gubernial se va
20 mai fi liniştit, ispravnicul făgădui să-i acorde lui Răutu un concediu mai îndelungat.
I-a fost dat astfel lui Răutu să mai retrăiască puţine zile viaţa studenţească, cu conferinţe, discuţiuni şi „sfădălii" teoretice în jurul samovarului. 25       Chiar în prima zi, putu să asiste la o prelegere de geologie a lui Polieschi.
Om încă foarte tânăr, de-abia de treizeci şi trei de ani, acesta îşi datorea porecla de patriarh nu numai ornamentului capilar impozant, dar şi caracte-30   rului său măsurat, potolit, întotdeauna egal.
Polieschi, de fapt, cu totul străin de mişcarea revoluţionară, nimerise în Siberia numai mulţumită, cum zicea Ţicorschi, „unei erori de tipar lăsată fără errata".
Ataşat pe lângă colegiul profesoral al Universităţii din Moscova, ca aspirant la catedra de geologie, pasionat pentru ştiinţele pozitive, în afară de orice preocupări de ordine politică sau socială, el refuză 5 pe neaşteptate să presteze jurământul de credinţă la suirea pe tron a împăratului Alexandru III.
Nimănui nici nu încercase măcar să-i explice procesul psihic obscur care l-a dus la această hotărâre. Şi poate că nici el însuşi nu era lămurit. 10       In deportaţiune, însă, ca bun tovarăş, a acceptat toate sarcinile impuse de situaţia de „politic".
Dar şi aici se consacra îndeosebi studiilor sale, aduna colecţii de roci, de botanică şi de faună locală; organizase chiar un mic muzeu şi un adevărat labo-15   rator de ştiinţe naturale.
Cursurile pe care le ţinea pentru tovarăşii de surghiun erau urmate cu însufleţire.
Prelegerea la care asistase Răutu trata despre epoca glaciară. 20       Erau de faţă, în afară de obştia tovarăşilor, şi doi reprezentanţi ai „societăţii" - soţii Safonov.
Voluminosul şi veşnic adormitul Procopie Agafonici, de cum se lăsă greoi pe scaun, a şi început să lupte cu somnul. 25 Dar Prascovia Chirilovna, zglobie şi nervoasă, se arăta adânc interesată atât de prelegere, cât şi de discuţiunile ce i-au urmat. Faţa ei, de un rumen auriu, ca un măr domnesc, ardea de voie bună şi curiozitate.
- Simion Vichentevici, - întrebă deodată Răutu 30 cu emoţie - nu s-ar putea explica epoca glaciară prin condiţiile de precipitare atmosferică, în momentul critic când temperatura proprie a scoarţei pământului scăzuse într-atât, încât precipitaţiunile întreceau evaporările ? Atunci, zăpada căzând pe munţii mai
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 855
înalţi decât cei de astăzi, în cantităţi incomensurabile, gheţarele trebuiau să aibă o întindere mult mai mare.
Cu nădejde şi teamă, Răutu se uita în ochii lui Polieschi.
Acesta zâmbi blajin:
- E o foarte frumoasă ipoteză, tovarăşe Răutu. Dovedeşte o mare aptitudine de teoretizare. Dar... în ştiinţa pozitivă, construcţiunile logice, oricât de briliante, nu pot duce departe, dacă nesocotesc faptele. Şi teoria dumitale, din nenorocire, este infirmată de fapte: mai întâi, epoca glaciară ne păstrează forme de viaţă organică, imposibile în acel moment critic al scoarţei pământului despre care vorbeşti. In al doilea rând, acel moment putea avea loc o singură dată în istoria pământului. Epocile glaciare se repetă însă de patru sau cinci ori.
Răutu simţi o vie dorinţă ca scoarţa pământului să se deschidă pentru el şi-i era frică să arunce o privire spre Prascovia Chirilovna...
Mai impresionantă însă fu prelegerea de a doua zi ţinută de Ţicorschi, despre perspectiva progresului istoric.
Causticul prieten al lui Mişca dovedi cu acest prilej mult talent de expunere şi o gândire adâncă.
Progresul - afirmă Ţicorschi - nu este o lege a istoriei, ci, mai curând, numai un accident fericit sau nefericit, după apreciere. Istoria cunoaşte întunericul milenar după prăbuşirea Imperiului Roman. Ce s-a ales din civilizaţia anticelor împărăţii orientale ? în Creta, arheologii au dezvălit ruinele unei culturi necunoscute. Până şi în pădurile virgine ale Americii de Nord, săpăturile scot la iveală monumentele unei civilizaţii misterioase.
Poate dar fi sigură omenirea de viitor ?
Ce mic colţişor al Europei constituie ceea ce Auguste Comte numea sinergia europeană!
Au dus până acuma făclia lumii moderne numai s   Anglia, Germania, Italia, Spania şi Franţa, care, îndeosebi, cu preţul enormelor ei sacrificii, s-a erijat, pentru serviciul omenirii, într-un laborator de vaste experienţe sociale şi politice.
Colaborarea acestor naţiuni a adunat aproape 10   toate comorile artei, literaturii, ştiinţei, gândirii şi ale vieţii publice de astăzi.
In toată Asia, însă, care adăposteşte mai mult de jumătate din specia umană, găsim, dimpotrivă, după o inflorescenţă efemeră, o stagnaţie milenară. 15 Intre Occidentul în ascensiune şi Orientul împietrit apare imensitatea Rusiei ca o zonă fluctuantă şi nesigură. Poporul rus stă parcă la o răscruce între două cărări istorice.
El e chemat să hotărască soarta civilizaţiei uni-20   versale, aruncând greutatea maselor lui în cumpăna dintre Occident şi Orient!...
Răutu, foarte impresionat de aceste perspective, îl interpelă:
- Dar va găsi oare poporul rus în el forţele nece-25   sare pentru a hotărî cumpăna ?...
- Să ne rugăm Sfântului Nicolai, făcătorul de minuni, şi Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu să aibă milă de noi! - cântă pe nas, drept răspuns, incorigibilul tovarăş Ţicorschi.
30       Popasul din Turinsk trecu ca un vis.
Şi iată că, din nou, Ion Răutu e ghemuit între doi străjeri în fundul tarantasului, pe care o troică îl poartă ca vântul tot mai adânc spre miazănoapte.
856
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
857
Treptat dispar vestigiile primăverii. Se îndesesc petele de zăpadă. Şi Răutu, abia de două săptămâni pornit din Kurgan, reintră în iarnă...
In ultima zi de drum, printr-o reţea de ninsoare 5 deasă, el întrezări o gloată oropsită, un convoi de etapă, cu oameni îngheţaţi sub crivăţ, cu feţele acoperite de ţurţuri... în haine rupte... cu picioarele în bocanci sparţi, învălite în peteci...
Sania se opri în faţa primăriei din Spaskoie. Pe scară, 10   în tindă şi în cancelarie, forfotea o mulţime agitată.
Primarul, om zdravăn, înalt şi gros, cu părul roş ca morcovul, interpela pe un flăcău slab, lung şi rău croit, spălăcit, de parcă era ieşit de soare:
- Ia spune, mă! Cum a fost mă, Danile ?
15 - Păi... aşa a fost, Ivan Andronici! - îşi tărăgăna cuvintele cu silă flăcăul - trei zile după nuntă mi-a spus că-s uricios şi s-a dus cu noaptea în cap, şi dusă a rămas. Nu mai vrea să vie acasă.
- Domnule Primar, - îl întrerupse străjerul 20   starşoi - am venit cu un politic. Poftim pachetul. Şi
Antochiev rămâne ca străjer aici.
- Să iertaţi oameni buni, - salută primarul. Aşteptaţi un pic, avem o judecată acum. Ei, fă, Marfa, -se adresă el către o femeie voinică, rumenă şi sclipitoare
25 de sănătate - ascultă, Marfa, fă, de ce ţi-ai lăsat bărbatul, fă ? Nu ştii legea, fă!
Femeia, cu ochii lăsaţi în jos, îmbujorată foc, tăcea îndărătnic, răsucind un colţ al şalului în care era învălită.
30 - Ce taci fă? Degeaba ţi-a cântat popa la biserică ? Răspunde, fă! - se răsti primarul, ciocănind cu cârja în duşumele. Nu te ridica împotriva legii şi a mirului, fă! Găsim noi ac de cojocul tău... Mănânci papară; o să-ţi ardă dosul ca de urzică... Vorbeşte, fă!
Femeia se făcu aproape vânătă, aruncă o privire împrejur, trecând cu ochii peste bărbatu-său, apoi apucă pe primar de mânecă, îl trase la o parte şi, tulburată, începu să-i şoptească la ureche: 5 - Ce zici, fă ? - îi şuşui primarul într-o şoaptă răsunătoare şi obrazul lui i se tăia într-un surâs de la o ureche până la alta. Ce zici, fă ? în trei nopţi... nimic ?...
După o nouă şoaptă a fetei, el se întoarse către asistenţă, plesnind din buze şi, fluturând expresiv mâna io   ca un petec, rânji către cei de faţă:
- Tufă!... Apoi, aspru, către bărbat: - Da de ce ? te-ai mai însurat, mă? Uite ce bujor de fată... Mai fierbinte ca soba! Şi tu, - na! - s-o mozoleşti degeaba... Şterge-o de aici... bicisnicule!... Du-te
u   sănătoasă acasă, fetică! - încheie nacealnicul cu voie bună.
In sfârşit, se întoarse şi către străjeri:
- Sluga dumneavoastră!...
După formalităţile „predării", primarul întrebă 20   pe Răutu:
- Unde să te găzduim aici, boierule ? Noi trăim cam la strâmtoare...
- Apoi, Sevastian Lazarev, zugravul, - interveni un bătrânel jovial şi guraliv - zugravul are casă
25   mare şi-i fără copii, şi-i dator mirului. O să fie bine acolo, ascultă-mă Ivan Andronici, la zugrav...
Vătăşelul îl duse pe Răutu în faţa unei case de dimensiuni în adevăr neobişnuite la sate. înaltă, spaţioasă, construită din bârne de cedru potrivite cu 30   multă artă.
In coridor fu întâmpinat de un moşneguţ parcă mâncat de molii, cu mişcări sacadate, dezarticulate, cu ochi foarte şterşi:
- How do you do ? Thank you...
858
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
859
Cu tot accentul, se puteau recunoaşte cuvintele engleze schimonosite. Răutu fu uimit:
- Vorbiţi englezeşte ? Unde aţi învăţat ?
5 - Ia, pot îndruga şi eu, mă-nţelegi, doar aşa câteva vorbe, - răspunse cu fudulie moşneguţul. Poftim, poftim în casă să ne fii musafir!...
- Ivan Andronici, primarul, ţi—1 trimite în gazdă, după hotărârea mirului, Sevastian Cuzmici...
10 - Poftim, poftim! - se învoi Sevastian Cuzmici -cu mirul n-o să ne ciorovăim... Eşti politic ? - se întoarse el către Răutu. Apoi casa asta o am tot de la un politic, baronul Posen, decabristul. Tot de la dânsul am învăţat şi carte de mic copil, şi cele câteva
15 cuvinte englezeşti, şi meseria mea de zugrav. Poftim, poftim!
Astfel, Răutu fu instalat într-o locuinţă impunătoare, care, prin sine însăşi, evoca amintirea pionierilor revoluţiei ruseşti.
20 Spaskoie se ridică în plină taiga, între tundrele de la nord, în mijlocul unui peisagiu posomorât şi neprietenos.
Pe Răutu îl mângâia numai gândul că, până la Zaimca, reşedinţa lui Ion Prestea, nu putea fi, în
25 zbor de pasăre, mai mult de o sută de verste. Deşi, fiind aşezată pe un afluent al lui Obi, Zaimca nu putea fi atinsă în mai puţin de două zile de drum.
Numai studiul moravurilor şi al condiţiunilor de viaţă din acest mediu atât de nou îl mai distrăgea
30   de la cărţile lui.
Chiar la vreo două zile după instalarea lui, putu să asiste la o scenă caracteristică pentru regimul de deportaţiune.
Sosise, în sfârşit, convoiul de etapă pe care Răutu îl întrecuse în drum, cu vreo opt colonişti, repartizaţi la Spaskoie.
îndată după ceremonia de predare, primarul cel 5 roşcovan adresă noilor veniţi, chiar în faţa caraulei care îi adusese, întrebarea:
- Mă, băieţi, care dintre voi rămâne şi cine vrea să plece ?
Unul singur, un om în floarea vârstei, voinic şi io   aşezat la vorbă, declară:
- Eu rămân, domnule primar!...
- Rămâi ? - fu mirat primarul. Dar din ce ai să trăiaşti aici, băiete ?
- Sunt meşter fierar. Ştiu că aveţi nevoie de fieri   rar. O să-mi câştig eu pânea.
- Biiine! - lungi primarul, cam cu neîncredere. Foarte bine. Iar voi, băieţi, carevasăzică o ştergeţi ? -îi interpelă pe ceilalţi. Aveţi trei zile pentru odihnă, mâncare şi băutură... şi apoi, să fiţi sănătoşi! Să nu
20   vă mai vedem!...
- Să trăiţi, domnule primar! Mulţumim dumneavoastră! - se auziră exclamaţiunile lor în cor.
Astfel, peste trei zile, „coloniştii" porneau îndărăt spre Ural, cu toiagul de pribegi şi cu traista în 25 spinare...
Prescripţiunile legii fuseseră împlinite.
Singurătatea îl apăsa pe Răutu.
Dar şi mai greu putea suporta el primitivitatea mediului şi cruzimea moravurilor. 30       Mai cu seamă îl revolta şi-1 îndurera cazna femeilor - impusă de o tradiţie străveche, aproape ca o instituţie îndeobşte respectată.
860
C. STERE
10
15
Ori încotro şi-ar fi aruncat ochii, într-o seară de duminecă sau altă sărbătoare, peste tot, în toate casele şi în toate curţile, se desfăşura acelaşi spectacol odios. Femeia - târâtă de coadă afară, călcată în picioare, legată de stâlpul porţii, bătută cu biciul, cu cureaua, cu frânghia, cu ciomagul, cu ce cădea în mână, până ce îi curgea sângele prin cămaşă şi nenorocita urla de teroare şi de durere.
Satul vuia de zbieretele sălbatece ale călăilor şi de bocetele şi hohotele de plâns ale victimelor.
In fond, era o „cutumă", un ritual, necesar să dovedească satului că în casă cântă cocoşul, nu găina...
Adesea, „cocoşul" simula chiar beţia, ca să nu creadă lumea că e un „pierde vară", că n-are măcar cu ce să-şi facă cheful...
Şi nicăieri Răutu nu găsea scăpare din acest infern - „coşmarul duminical..."
Cap. VII
AVDOTIA
în căsnicia soţilor Lazarev, ritualul nu se putea desfăşura în toată grandoarea lui. s Sevastian Cuzmici, în vârstă de optzeci de ani, era prea bătrân şi prea şubred, iar Avdotia Panteleevna, cu un cap mai înaltă decât el, era prea voinică şi prea tânără - abia de vreo douăzeci şi patru de ani.
Totuşi, ea părea întotdeauna speriată şi foarte 10 tristă.
Adesea, Răutu auzea prin coridor sau din camera soţilor scâncete înăbuşite şi şoapte sinistre, ca un şuier de şarpe. Şi femeia umbla mereu cu vânătăi grozave la braţe şi pe umeri.
is       Tăcută, foarte supusă, ea servea pe noul locatar cu multă atenţie şi pricepere.
Prins de milă, Răutu nu-şi putea stăpâni simpatia pentru această fiinţă umilă, care, deşi departe de a fi frumoasă, respira farmecul modest al unei flori-
20   cele de tundră, ştearsă şi pierdută între muşchii muşuroaielor.
- Avdotia Panteleevna -, o întrebă el odată - de mult eşti măritată ?
- De opt ani..., - şopti ea speriată.
25        - De opt ani ? Erai atunci aşa de crudă! Cum de te-au putut mărita părinţii atât de tânără ?
862
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
863
Femeia scânci ca un copil.
- N-am părinţi! Pe mama n-o ţin minte; tata a fost omorât... Suntem dintre surghiuniţi... am rămas orfană. Sevastian Cuzmici a avut milă de mine... 5 Sughiţând de plâns, ea tăcu şi, aruncând priviri speriate spre uşi şi ferestre, se furişă din casă, - „ca un şoricel", se gândi Răutu.
In sfârşit, primăvara răzbătu până la Spaskoie, -situat cu aproape o mie de verste la nord de Kurgan. 10 Soarele, ca să-şi răzbune de întârziere, descătuşa brusc asupra tundrei valuri de lumină şi căldură. Veşmântul ei alb se topi ca într-un joc de feerie. Muşuroaiele şi adâncurile ei perfide se împestriţară şi, chiar la picioarele cedrilor întunecaţi, se întinse în 15 taigaua reînviată pânza înflorită de tufiţe smerite ale poamelor de miazănoapte.
Şi peste tot, printre umflăturile verzi-albăstrii ale tundrei şi printre trunchiurile ruginite ale brazilor taigalei, şipoteau vesele miliarde de şuviţe de apă, care se 20 adunau în pâraie, în râuleţe şi în râuri şi umflau apoi Pelimul, rostogolindu-i la vale platoşa de gheţuri.
Această a doua primăvară, la răstimp numai de vreo două săptămâni, îl agită adânc pe Răutu.
Niciodată nu se simţise mai apăsat de singurătate 25 şi de nostalgia tinereţii. Niciodată nu avusese un dor mai viu de lumină, de dragoste, de bucurie.
Carnea-i flămândă vorbi...
Nu-şi putea stăpâni nervii răzvrătiţi decât arun-cându-se cu patimă, ca într-un fel de beţie, în lectură, 30 pentru a uita de sine, pentru a se topi în gândirea şi poezia sufletelor alese ale omenirii.
într-o seară, cufundat în Faust, care îl fascina prin nostalgia lui neînvinsă de ideal şi de dragoste,
citea şi recitea celebrele versuri care i se păreau că-i cristalizează nedesluşitele-i sfâşieri sufleteşti.
Zwei Seelen wohnen, ach ! in meiner Brust; Die eine will sich von der andern trennen; 5 Die eine halt în derher Liebeslust,
Sich an die Welt mit klammernden Organen. Die andre heht gewaltsam sich vom Dust Zu den Gefielden hoher Ahnen...'
Dar Faust, îmbătrânit în zadarnica-i căutare, se 10   resemnează. Rămâne neatinsă pentru el pecetea de taină care învăluie destinul omenesc.
Zadarnic va rămânea oare şi zbuciumul său ? Răutu lăsă cartea şi porni prin tindă spre uşa de intrare, în dorinţa de a respira răcoarea nopţii. în tindă 15   auzi însă din cămăruţa gazdelor un plâns înăbuşit:
- Ah, Sevastian Cuzmici! - plângea în şoapte înecate femeia - îmi rupi carnea... ah-ah... Vai de mine, vai de mine!
Şi tânguirea crescu încă: 20       - Ce faci Sevastian Cuzmici ? Vai! Ce faci ? Ai înnebunit ?...
- Taci din gură, viperă! U-u-u, scârnăvie! - şuieră ca un gânsac turbat stăpânul. Am să te toc bucăţele, scârbo!... Nu-ţi place ? Ha! Cauţi un harmăsar ?
25   Vrai să-ţi dai poalele peste cap ? Taci din gură! Vrai să te audă mucosul cela?...
1 „Ah, două suflete-mi sălăşluiesc în piept,/Ce vor necontenit să se dezbine ;/Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut,/Cu ghearele-ncleştate, în lume se-mplântă;/Iar celălalt vânjos, desprins de lut,/Spre plaiul nalţilor strămoşi s-avântă." (Goethe, Faust, traducere, introducere, tabel cronologic, note şi comentarii de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 77)
864 C. STERE
Răutu se opri în loc, scârbit.
După oarecare şovăire, se întoarse în cameră şi se lăsă pe pat.
„A, Faust! - se gândi el - cât de departe e încă 5 tărâmul acela de sorburile acestea ale tundrei, de umbrele taigalei...
Aici încă domină Bestia gravă - strămoşul îndepărtat al omului.
Doamne Sfinte:
10 Das Unbeschreibliche
Hier ist's getan Das Ewig-Weibliche Zieht uns hinan...'
Sărmana Avdotia - das Ewig-Weibliche al tundrei! 15       Ce crudă ironie!..."
Drama conjugală a soţilor Lazarev nu mai putea fi tăinuită. între un soţ octogenar şi o femeie aproape cu şaizeci de ani mai tânără, natural, nu se puteau naşte raporturi normale. 20       Dar Lazarev se dovedi şi sadic.
Zugrav foarte primitiv, aproape profanator prin grosolănia caricaturală a icoanelor sale, dar negustor întreprinzător, el era adesea silit să lipsească de acasă pentru desfacerea producţiilor sale prin satele 25   împrăştiate în tundră şi taiga.
Iar când se întorcea la căminul conjugal, el îşi răzbuna neputinţa torturând pe Avdotia pentru toate vedeniile lubrice ale imaginaţiei sale bolnave.
1 „Aici genuinul ne-/Rostibil s-a spus ;/Etern-Femininul ne/ Trage în sus." Goethe, Faust (partea II, actul V, scena finală) trad. de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 385 (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 865
A doua zi, Avdotia intră în camera lui Răutu pentru serviciile de dimineaţă.
Foarte abătută, abia stăpânindu-şi plânsul, ea nici nu încerca măcar să-şi ascundă vânătăile şi zgârieturile 5   care-i împestriţau obrazul, gâtul, umerii şi braţele...
Răutu, indignat, exclamă:
- Ce-i asta, Avdotia Panteleevna ? Pentru ce îi dai voie să te chinuiască aşa ? Nici legea nu îngăduie una ca asta!...
io - Vai de mine, vai de mine! - începu să se bocească nenorocita. Ce să fac ? Ce să fac ? N-am pe nimeni pe lume. Cine să mă ocrotească ?
- Dar de ce te chinuieşte aşa ? E gelos ? Doar stai închisă aici, ca într-o temniţă!...
15 Femeia îi aruncă o privire îngrozită fără să răspundă. Şi, acoperindu-şi faţa cu manile, îşi rezemă capul de părete, zguduită de hohote.
Răutu, mişcat, se apropie şi începu s-o mângâie pe cap.
20 - Nu plânge, dragă Avdotia. Lucrurile se pot îndrepta. Eşti încă atât de tânără. Voi vorbi eu şi cu starostele... Are să vadă şi el ce face ticălosul cu dumneata. Asta nu este de iertat!
- O, o, o, - se bocea Avdotia. Ce-s astea ? As-25   tea nu-s nimic... Dacă ai şti!... Dar... dar... nu pot...
nu pot!... Mai bine să mă ia Dumnezeu decât să mai trăiesc cu păgânul...
Cu tot sângele pierit din obraz, cu privirea parcă fascinată de o grozavă vedenie, ea se rupea de plâns... jo   Şi, deodată, îl îmbrăţişa pe Vania, aplecându-şi capul pe pieptul lui:
- Boierule dragă, eşti aşa de bun şi blând... dă-mi ceva să mor, dă-mi ceva să mor!... Nu mai pot, nu
866
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
867
mai pot... - implora ea isteric, strângându-1 cu putere la piept.
Vania, înduioşat şi tulburat de atingerea acestui trup tânăr, o mângăiă în tăcere... Femeia, palpitând, 5 se lipea de el tot mai tare... într-o pornire irezistibilă, Vania se aplecă spre ea şi o sărută.
Avdotia se aruncă asupra lui, îl strânse pătimaş în braţele ei lacome, îl muşcă, îl acoperi cu sărutări arzătoare...
io       Vania o ridică în braţe, îi sfâşie hainele...
Simţi prin toate fibrele lui aprinse două trupuri topite într-un curent de lavă incandescentă...
încă sughiţând de plâns, dar cu un surâs beat1 printre lacrimi, Avdotia căzu în genunchi în faţa pa-15   tului, îmbrăţişa şi sărută picioarele lui Vania şi tot trupul lui, încă palpitând de patimă. Apoi se ridică şi, ca o umbră uşoară, lunecă pe uşă...
Răutu, zguduit, se simţea prins de vâltoarea unor sentimente contradictorii: era scârbit şi ruşinat, pen-20   tru că s-a lăsat biruit de simţuri; era totuşi înduioşat de recunoştinţa femeii pentru clipele de voluptate şi de iluzie de dragoste, pe care i-a fost dat, pentru prima oară, după opt ani de căsătorie, să le trăiască... Se credea vinovat şi faţă de femeie, atât de stră-25   ină sufleteşte... şi faţă de bărbatul ei se afla în stare de inferioritate.
Mai putea el privi, cu mândrie şi seninătate, în ochii călăului ? Mai putea el îndrăzni, cu conştiinţa curată, să-i smulgă victima ?... Faţă de complicitatea 30   simţurilor, mai avea dreptul el, căzut într-un vulgar adulter, să-şi asume rolul de justiţiar ?...
1 Din fr. beat, „de beatitudine" (n.ed.).
„Nu! ticăloşia asta nu se mai poate repeta! - se revolta Răutu. S-o înşel simulând amorul ?... Să abuzez, ca un seducător de profesie, de durerea şi obida ei ?... Şi, vinovat, cu un surâs laş, să strâng mâna sati-5   rului decrepit ? O!..."
Şi, totuşi, soarele de primăvară îl învioră; simţea în vinele sale parcă curgând razele lui calde... Fiecare picătură de sânge din el zvâcnea de bucurie nestăpânită; fiecare celulă a trupului său vibra... io Seara, după întoarcerea lui Lazarev, Răutu nu ieşi din cameră, de ruşine şi de teamă să dea ochii cu el.
Cu o încordare supremă de voinţă, el se trudi până-n noapte târziu să traducă în versuri pasagiile alese din Faust... 15       Să uite, - să nu se mai gândească...
Târziu de tot, după miezul nopţii, obosit şi înfrigurat, el stinse lumina şi se aruncă în pat.
Conştiinţa tulburată - sau simţurile răzvrătite -îi înfierbântau toate cutele aşternutului, până ce fu 20   prins de un somn ca de plumb.
...Se trezi brusc, ars de o sărutare năprasnică, strâns în braţe:
- Vaniuşa, Vaniuşa dragă! Mor... mor... mor... după tine! Şi trăiesc, trăiesc numai acum, la tine... ah!...
25       Rămas singur, Răutu se îngrozi de ce găsea în el însuşi:
Zwei Seelen wohnen, ach! in meiner Brust... şoptea el.
Şi conştiinţa îl căznea cu întrebări fără răspuns: 30       „Dar care e ieşirea ?... Mai am eu dreptul să mă consider liber?... Mai pot pune capăt acestei urâciuni? E grozav!... Dar şi mai grozav e să continui această ignobilă aventură... Am să-i spun..."
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
869
A doua zi, Lazarev a stat însă tot timpul în casă la lucru, pregătindu-şi stocul de icoane pentru iarmarocul din Irbit.
Avdotia se strecura încetişor prin odăi, „ca un şoricel", şi rar arunca o privire lui Răutu, care însă, posomorât şi încruntat, îşi întorcea capul.
Toată ziua el nu găsi prilej pentru explicaţie.
Se culcă devreme.
Dar în zadar încerca să adoarmă. Cu ochii larg deschişi în întuneric, întins pe spate, se surprinse trăgând cu urechea, încordat. La fiecare scârţâitură, inima îi zvâcnea cu putere.
Şi iată că uşa se deschide încet... paşi de picioare goale... o sărutare de foc... o îmbrăţişare... un vârtej...
- Cum ai putut veni ? - se auzi, uimit, pe sine însuşi Răutu.
Avdotia îl muşcă de ureche şi-i suflă:
- Ssst! Ssst!... Taci!... Nu se deşteaptă... E băut... I-am turnat spirt gol!...
Desperat de „infamia" proprie, neavând putere să reziste injoncţiunii simţurilor, Răutu se vedea târât în prăpastie.
El primi aproape cu indiferenţă vizita neaşteptată a lui Ion Prestea, care îl lămuri că s-a repezit până la Spaskoie, de-a dreptul printre sorburile tundrei, anume ca să încerce această cale de evaziune.
înaintea lui Răutu fu dezvălit un plan vast de acţiune revoluţionară în Siberia, pus la cale împreună cu Ţicorschi, Ceavcehidze, Jbanov şi Giurilă.
- Măi Vania! - exclamă cu patimă Prestea şi ochii lui mici, înfundaţi sub arcade, luceau de reflexe sumbre. Măi Vania, nu mai putem trăi aşa, ne mucegăim,
ne ticăloşim! în Rusia e mortăciune. Ce ne aşteaptă acolo ? Să ne prăpădim degeaba, mă-nţelegi ? Şi numai de la noi, de aici, din Siberia, poate porni o reacţiune. Publicăm un manifest. Avem să scoa-5 tem şi un jurnal. Aici e foarte bine. Cine are să ne bănuiască în bârlogurile astea ? Trebuie să organizăm etape pentru evadări în masă. Prin pustietăţile astea uitate de Dumnezeu lucrul se poate face uşor. Şi toate au pornit de la cazul tău, de la ticăloşia din
10 Petrovskoie. Mai puţin ca oricine poţi sta tu la o parte. La Turinsk, trag nădejde că o să vie cu noi şi Polejniev. Fii sigur că se vor grupa toate obştiile şi din celelalte gubernii. Avem însă nevoie de tine. Auzi, măi Vania ?
15 Faţa lui palidă se acoperi de o roşaţă neobişnuită, cât se putea vedea de sub jungla păroasă, până şi nasu-i gros, mototolit.
Răutu, mişcat, îşi dădu mâna. întrebă însă:
- Dar ce pot face eu aici, în Spaskoie, ca şi tine 20   la Zaimca ?
Ca să-şi stăpânească emoţia, Prestea se bălăbănea ca un urs prin odaie.
- Eu, măi Vania, am să fug de aici printre cei dintâi, ca să tai pârtia. Iar tu, caută să fii mai des la
25 Turinsk. Dar şi de aici poţi fi de folos cu scrisul tău. Tu ai condei.
Până târziu în noapte prietenii discutară diferite proiecte.
Răutu îşi simţi conştiinţa mai uşurată de sarcina 30   ce-şi lua.
Dimineaţa petrecu mai multe verste pe Prestea, însoţit de „ghidul" său - un flăcău din Zaimca.
Se întorcea acum voios, hotărât la acţiune până la jertfa de sine, ca să-şi ispăşească păcatele.
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
871
La intrarea în uliţa satului, el observă oarecare animaţie.
Peste tot, pe la portiţe, grupuri mai cu seamă de femei discutau ceva cu aprindere.
Un grup mai numeros urma pe doi ţărani cam cheflii care, fudui, schiţând din când în când un tropot de căzăcească, înaintau făloşi:
- Ehei! Eu nu sunt Danii! - ţipa unul, bătân-du-se cu palma peste şold. I-am găsit eu ac de cojoc, vidma dracului! Ehei! Pe mine nu mă leagă ea!
- Dar eu! Hă-hă-hă! - bombănea celălalt şi mai beat - am trecut de un cot prin ea, hă-hă-hă!...
O femeie, încă tânără şi uscăţivă, îl trăgea mereu de mânecă:
- Ajunge, Condratie Ivanovici! - se rugă ea. Bine, ai făcut isprava, acum mergem acasă...
în apropiere de casa lui Lazarev, într-un cerc mai larg - în care se găsea şi Avdotia -, o megeră ciupită de vărsat vorbea cu patimă, gesticulând şi înecân-du-se de voluptate.
Răutu se opri ascultând:
- Ştiţi, leliţelor, - spunea repezit ciupită - judecata primarului, când scârba aia de Marfuşa fugise de acasă ? însă Danii, săracul, se plânse că fusese legat de ea cu farmece, că-i strigoaie! Bun! Condratie şi Matvei, leliţelor, şi-au pus gândul, soro dragă, s-o încerce. O pândiră la margine în tufiş şi Matvei, făcându-şi cruce, o pocni pe târfa dracului în cap, de se întinse, leliţelor, lată; iar Condratie, he-hei, blăstămatul, se şi repezi, îi ridică fusta, îi făcu cruci pe pântece şi... a mers ca în unt... Şi se prefăcea, fă leliţelor, vidma că ar fi fost întreagă! Zău, e-hei-hei! Apoi trecu şi Matvei la rând... Apoi au uns-o cu balegă şi au lăsat-o, e-he-hei! Acum se boceşte, închisă
în casă, ca şi cum ar fi Sfânta Perpetuia nevinovata, hi-hi-hi!...'
- Aşa-i trebuie scârnăviei! Aşa-i trebuie! Auzi, să umble ea cu farmece! - şuierau ţaţele. 5       Răutu, tremurând de revoltă şi scârbă, fugi: băgase de seamă expresia de lubricitate bestială cu care Avdotia asculta povestirea.
Noaptea, îşi încuie uşa cu cheia...
Dimineaţa, când Avdotia îi servea ceaiul, Răutu W   se sili să-i evite privirea.
Nu-şi ridică ochii de pe farfurie nici atunci când ea îi şuşui rugător: „Vaniuşa!..."
Femeia porni din odaie, se întoarse în uşă, aşteptând o clipă, apoi, cu un spasm de plâns stăpânit, se li   azvârli afară.
N-a mai fost văzută până seara.
După-amiază sosi un poştalion din Turinsk. Răutu primi la primărie, în afară de autorizaţia de concediu din partea isprăvniciei, un teanc de cores-20   pondenţă, în care se găsea şi o scrisoare de la Tania. I se tăie răsuflarea de aşteptare şi emoţie. Nu îndrăzni să deschidă plicul până ce nu se zâ-vorîîn odaie. Tania îi scria:
25        „Dragul meu Vanicica, scumpul şi înţeleptul meu soţ fictiv,
S-a consumat! Marele eveniment s-a săvârşit: am dat ultimul examen. Peste puţine zile am diploma de moaşă şi de subchirurgă! 30       Şi pe urmă...
Mi s-a şi adus la cunoştinţă că, în calitate de soţie a unui criminal de stat, deportat în Siberia, nu
872
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
873
voi fi îngăduită să practic la Odessa, nici în alte oraşe universitare şi nici în centrele cu numeroasă populaţie de muncitori!...
Atunci unde ? în Chişinău ? s       Vai de mine!
Tatiana Răutu, soţia viitorului stăpân al Năpă-denilor, nora Smaragdei Theodorovna - a Smaragdei Theodorovna! - moaşă la Chişinău, sub ochii întregii Basarabii!
10       Ori să mă duc chiar la Năpădeni - vorba lui moş Iorgu -, să fac concurenţă babei Vasilca.
îmi îngheaţă sângele în vine numai la gândul să dau ochii cu austera ta mamă în aceste condiţiuni!... Dragul meu Vanicica, vei fi bun şi drăguţ şi cu-15   minte ca întotdeauna, şi îngăduitor cu proasta ta de Tania. Să citeşti liniştit scrisoarea aceasta până la sfârşit, fără a te supăra.
Dragul meu, scrisorile tale mi-au inspirat multă curiozitate şi simpatie pentru Siberia. 20       îmi place natura neatinsă încă de mână de om.
îmi place şi norodul în care nu s-au secat încă energiile primordiale, care l-au ridicat deasupra animalităţii.
Chiar barbaria, întunericul în care se zbate mă 25 atrage.
Ce câmp vast de activitate pentru o fiinţă ca mine, care nu visează perspective istorice, care se mulţumeşte cu proza măruntă a vieţii, în dorinţa-i de-o cât de modestă activitate de folos imediat pentru aproapele. 30       Tu m-ai învăţat, iubitul meu!
Ca moaşă şi subchirurgă, însă, unde aş putea fi mai folositoare decât în Siberia, unde atâtea femei se schilodesc şi atâţia copii pier din lipsa de îngrijire ?
Pentru ce dar să caut alt câmp de activitate ?
Pot foarte bine şi acolo să ajut omenirea la apariţia ei în această vale a plângerii, precum şi să-i uşurez trecerea într-o lume mai bună. 5 Nu vor fi chiar mai la locul lor în regiuni polare cataplasmele, lipitorile, păhăruţele, compresele şi clismele mele ?...
Zău, Vaniuşa! Te temi să nu te stânjenesc în acţiunea ta? Dar, iubitul meu, cunoşti pe frivola, dar io   cinstita ta Tania.
Niciun cuvânt, niciun gest, niciun gând al meu nu se va pune în calea aspiraţiunilor tale.
Consideraţiuni sentimentale ?
Cred că încă n-ai motive deosebite de a mă ţinea 15   departe, din acest punct de vedere.
Mi le-ai fi făcut cunoscute, nu-i aşa ?
Dar şi pe viitor vei fi liber - înţelegi Vaniuşa ? -, absolut liber!....
Nu vei găsi în mine decât o tovarăşă, o prietenă, 20   o soră, fericită dacă ar putea să-ţi vie în ajutor şi în chestiuni de inimă.
Nu am nicio pretenţie şi mă voi da în lături oricând sentimentul sau interesul tău o va cere.
Dar, până atunci, ce viaţă fericită în mijlocul săl-25   bătăciunii celeia putem avea!
Tu mă vei ajuta să-mi complectez studiile, să-mi lărgesc orizontul, ca şi pe vremurile cercurilor din Chişinău. Iar eu, Vaniuşa, am luat şi lecţii de bucătărie de la Bella Ghitis; nu mai sunt aşa de stupidă şi neîndemâ-30 natecă în gospodărie. Ştiu chiar să fac, după gustul tău, plăcinte cu brânză, lapte cu orez în smântână, piroşchii păturite şi chiar turtă dulce cu lapte de mac, - zău, Vaniuşa!
874
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
875
Pentru ce dar, dragul meu, sâ ne morfondăm1 degeaba separaţi, câtă vreme nu avem nimic mai bun de făcut ? Pentru ce să stau eu aici, de râsul lumii, ca femeie abandonată din ziua nunţii ? 5 Pentru ce să dezvălim indiferenţilor şi maliţioşilor ficţiunea noastră, care, pentru omul din stradă, aruncă întotdeauna o lumină de tragicomedie asupra femeii ?
Vaniuşa dragă, sunt hotărâtă să viu, nici nu aştept 10   învoirea ta... plec îndată ce voi pune mâna pe diplomă. Mă vei da afară, dragul meu ? N-ai tu acolo nevoie, dacă nu de o tovarăşă şi de
0 prietenă, cel puţin de o menajeră devotată?
Vania! Vania! Te cunosc, nu mă îndoiesc de tine. 15   Pun dar aici punct şi te sărut mult şi cu mult drag, ca vechea ta ucenică smerită din Chişinău. Tania Lungu, care a rămas aceeaşi, devenind credincioasa ta soţie Tatiana Răutu."
Răutu stătu multă vreme răzămat cu capul în 20   coate; lacrimile recalcitrante îi muiau obrazul.
„Biata Tania! - îşi tortura el cugetul. Oare îşi poate ea închipui, sărmana, ce păcătos şi stricat este eroul ei ? Am eu dreptul, dezvăluindu-mi scăderile, să întinez sufletul acesta atât de candid ? 25       Şi... apoi... pentru ce ?...
Va fi stăpână pe viaţa ei. Iar pe mine, desigur, mă pândeşte destinul de revoluţionar.
Şi-i datoresc atâta acestui devotament, pe care-1 merit aşa de puţin!..."
30       A doua zi, Ion Răutu porni spre Turinsk.
1 Se morfondre (fr.) - a fi pătruns (de ploaie, de frig); fig. - a se plictisi aşteptând ceva, a mucezi (n. ed.)
La despărţire, Lazarev nu-şi putu stăpâni satis-facţiunea. Cu luciri de libidinozitate feroce în ochi-i şterşi, el prohodi pe Răutu cu salutu-i obişnuit: „How do you do ? Thank you !" 5 Avdotia se mişca peste tot ca un automat. Nu-şi mai ascundea disperarea nici faţă de bătrânul gelos.
Lui Răutu i se făcu milă şi, nu fără maliţiozitate faţă de exuberanţele lui Lazarev, zise strângându-le mâna:
- La revedere, Sevastian Cuzmici şi Avdotia 10   Panteleevna! Mă voi întoarce, cred, peste vreo zece zile. Lucrurile mele rămân aici. Nu iau cu mine decât câteva cărţi şi două-trei primeniri de rufe.
La scânteierea de bucurie, îndată stinsă, a Avdotiei, simţi împunsătura reproşului.
15       La Turinsk fu expediată îndată Taniei o telegramă: „Te aştept cu drag şi cu recunoştinţă. îmbrăţişări, - Pimperlic".
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
877
Cap. VIII 1 ÎN OBŞTIE 1
Pentru găzduire, în timpul concediului, se în- 1 griji Ceavcehidze. ■ 5 - în interesul conspiraţiunii, - declară el hotărât învârtindu-şi în jurul degetelor o şuviţă din bogata-i coamă încreţită - trebuie să ai o locuinţă deosebită. t Trebuie să fii foarte prudent. Ne ajută foarte mult I Prascovia Chirilovna Safonov. Ca femeie din socie- î
io   tate, nevastă de mare negustor, ea nu poate fi bănuită | şi casa ei e mai ferită de percheziţiuni. I La Turinsk, sub conducerea lui Ţicorschi, se des- ' făşura în adevăr o activitate intensă: la Ceavcehidze funcţiona o presă litografică, unde a şi fost imprimată
15   o proclamaţie; se pregătea apariţia unei reviste clan- L destine; se organizau comunicaţiuni poştale sistematice; Jbanov, cu ajutorul lui Prestea şi Giurilă, puse începutul unei reţele de adăposturi şi de etape conspirative, în vederea evadărilor în masă. f
20       Răutu, după atâta vreme de singurătate, luă parte cu pasiune şi la activitatea culturală, condusă mai cu seamă de Simion Vichentievici Polieschi - cursuri, conferinţe, discuţiuni contradictorii, lucrări de labo- i rator şi studii de arhivă.
25       Se încumetă şi el să ţină o conferinţă cu subiectul: Ţărănimea ca factor al evoluţiei sociale.
Noţiunea fundamentală a sociologiei - susţinea conferenţiarul - este cooperaţiunea.
Omul s-a diferenţiat, s-a înălţat deasupra animalităţii, s-a dezvoltat sufleteşte, numai mulţumită 5 cooperaţiunei, care a determinat atât evoluţia lui intelectuală şi morală, cât şi propăşirea economică.
Numai prisosul de putere, izvorât din cooperaţie, care nu se poate reduce la suma energiilor individuale intrate în ea, a făcut, în adevăr, munca omenească io tot mai rodnică şi a dat putinţă omenirii să crească şi să cucerească universul.
Societatea se reduce, în definitiv, la organizaţia muncii primitive.
Progresul rezultă numai din formele mereu supe-15 rioare de organizare a muncii, din formele şi condiţiunile cooperaţiei, de la care atârnă şi dezvoltarea mijloacelor de producţie, după formula marxistă.
Formele superioare ale cooperaţiunei şi deci nivelul mai înalt al civilizaţiei au fost însă întotdeauna, 20 în toate fazele istoriei, determinate de rolul şi situaţia în societate a factorului muncii.
Factorul muncii, în societatea de astăzi, nu este însă întrupat numai în proletariatul industrial.
Ţărănimea constituie majoritatea zdrobitoare a 25   muncitorimii de pe suprafaţa globului.
Şi chiar în ţările cele mai industrializate, această categorie muncitorească nu dispare.
Dacă azi proletariatul industrial are, în Apus, o acţiune atât de covârşitoare, el totuşi nu va putea birui 30 niciodată nu numai împotriva ţărănimii, dar şi fără ţărănime, şi mai cu seamă în cadrul evoluţiei mondiale.
Viitorul omenirii atârnă deci de solidarizarea muncitorimii ţărăneşti cu proletariatul industrial, atât în viaţa internă a statelor, cât şi în sfera internaţională.
878
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
879
Ţicorschi, care, în cursul conferinţei, părea preocupat de strâmbăturile lui Mişca, îl felicită, la sfârşit, pe acesta:
- Mă, Toptighine, mă! Felicitările mele! Nu e 5   aşa de prost boierul nostru moldovan! He, poate te
va avansa şi pe tine ca factor al progresului, he ?...
Ceavcehidze se simţea în al şaptelea cer.
Şi Prascovia Chirilovna Safonov, îmbujorată de mulţumire, îi strânse cu multă căldură mâna lui 10   Răutu, ruşinat de acest succes.
Tânărul conferenţiar fu îndată recrutat în corpul profesoral al „universităţii" din Turinsk, pentru catedra de economie politică, de mult vacantă.
Obştea discuta cu aprindere şansele de transferi   rare definitivă a lui Răutu la Turinsk.
Numai Ţicorschi, examinându-şi talpa ghetei, se strâmbă:
- Hm! Buun! Să se mai prindă puţină slănină de burta economistului. Slănina e prielnică pentru ştiinţă.
20 Toate planurile însă se risipiră cu un vis frumos. Chiar în seara conferinţei, Ceavcehidze şopti la urechea lui Răutu:
- Prestea a fugit. A pornit de-a dreptul prin tundră, spre Ural. In patru-cinci zile va trece munţii; acolo va
25 sta la adăpost până ce se va potoli vijelia. Vom primi prin Prascovia Chirilovna o telegramă convenţională...
Evadarea fu ţinută în mare taină, chiar faţă de obşte. Iniţiaţii aşteptau cu înfrigurare vestea de la Ion Prestea.
30       Un incident stupid precipită însă catastrofa.
La vreo trei zile după conferinţa lui Răutu, fu convocată, pe neaşteptate, adunarea generală a obştiei.
Moritz Arunchin, foarte grav, conştient de importanţa rolului ce-şi asumase, ceru darea în judecată a tovarăşului Ceavcehidze pentru imoralitate, pentru compromiterea deportaţiunei politice şi pentru sa-5   botarea acţiunei revoluţionare.
- Pot dovedi, şi tovarăşul Ceavcehidze nu va tăgădui, că el, abuzând de simpatia şi încrederea pe care obştea noastră le inspira lui Safonov, a sedus pe femeia lui, ca un josnic Donjuan în goană după aven-
w turi vulgare. Noi, revoluţionarii, - încheie tovarăşul Moritz Arunchin - avem nevoie mai ales aici, în Siberia, de sprijinul societăţii, de simpatia şi încrederea ei. Mai sunt însă cu putinţă acestea, dacă tovarăşii noştri îşi vor da carieră liberă pornirilor de lubricitate, du-
15   când disoluţia morală în sânul familiei lor ?
Tribunalul se constitui imediat, sub preşedenţia lui Polieschi, şi în complectul lui intrară, din nenorocire pentru Ceavcehidze, şi femeile — Polejnieva şi, mai cu seamă, pania Obiedzinska, care era prinsă
20 de o furie canibalică la orice licenţă conjugală. Faţa ei rotundă - despicată în două de cărarea în părul ei negru, lipit de ţeastă, parcă, vopsit, ca la păpuşile ieftine de porţelan - fulmina de indignare.
S-au afirmat, cu acest prilej, ca apărători păti-
25 maşi ai moralei ultragiate şi Artur Schwartzmann, precum şi rivalul lui ca arbitru al elegantelor, pan Waclaw Barszewicz, un tânăr polonez sosit de curând în Turinsk.
Aceştia - amândoi ca scoşi din cutie, amândoi
30 cu cărare impecabilă până la ceafă, cu părul inundat de briliantină, amândoi exalând parfumuri violente, figuri de perfectă simetrie, numai că unul era blond şi celălalt brun - se arătau acuma cu atât mai implacabili,
880
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 881
cu cât curtea lor asiduă fusese total desconsiderată de doamna Safonov.
Rechizitorul lui Moritz Arunchin nu găsi totuşi răsunet.
5 Dar Polejniev atacă purtarea lui Ceavcehidze cu multă pasiune şi elocvenţă, care captiva prin adânca lui sinceritate.
Relevă, întâi, germenii disoluţiunii şi ai degradării morale, care ameninţă deportaţiunea în înseşi con-10   diţiile ei de viaţă.
Numai o severă disciplină, prin stăpânirea instinctelor josnice, poate mântui integritatea sufletească a deportaţilor, sănătatea lor morală.
Altfel, sunt pierduţi pentru societate şi pentru ti revoluţie.
Dar şi răspunderea morală faţă de victimă ? Cu ce drept firea ei entuziastă, încrederea ei în superioritatea morală a revoluţionarilor au fost puse cu atâta lipsă de scrupul la această grea încercare, 20   care poate duce nu numai la distrugerea căsniciei ei, dar şi la o desăvârşită ruină morală ?...
Palid, frângându-şi degetele în uitare de sine, Polejniev sfârşi:
- Ea poate duce şi la disoluţia obştiei noastre, 25   pentru că nicio comunitate, nicio legătură morală nu
mai poate fi între noi şi un temperament ca al lui Ceavcehidze.
Apărătorul, Ţicorschi, distruse cu paradoxele lui neînfrânate ultimele şanse pe care Ceavcehidze 30   le mai putea avea :
- Vă rog să vă uitaţi la Ceavcehidze, la acest cunac al Caucaziei! - îşi începu el pledoaria. I se pot oare impune lui normele de purtare acceptate pentru fetele de pension ? Această vigoare, acest temperament
neînfrânat, şi... abstinenţă călugărească!... Ce este dar în drept să ceară de la el rigorismul vostru ? Căsătoria cu vreo aborigenă de mahala ? Sau practica amorurilor ancilare ? Sau poate frecventarea speluncelor 5 din această cloacă siberiana ? Tovarăşul Polejniev, care se urcă pe picioroangele castităţii cristaline, uită un mic detaliu, că el este fericitul părinte a două serii de gemeni şi, dacă aparenţa nu înşală, el nu a pus încă stavilă activităţii sale productive... Mai bine io să nu insistăm asupra butadei sale atât de spirituale, cât şi de delicate, care atribuie starea interesantă a tovarăşei Polejniev numai imprudenţei de a-şi fi atârnat într-o seară pantalonii de un cui deasupra patului conjugal...
15 Aici Polejniev, sufocat de indignare, se ridică cu pumnii încleştaţi...
Anna Afanasievna însă, plină de voie bună, zâmbitoare, îl potoli cu o privire şi cu un gest de mângâiere. Ţicorschi îşi urmă apărarea:
20 - Cu ce drept dar puteţi pretinde ca tovarăşul Ceavcehidze să nu-şi aleagă pentru pantalonii săi cuiul care îi place ? Vă înduioşaţi de soarta Prascoviei Chirilovna ?... Dar poate Ceavcehidze e primul care a făcut ca o fiinţă, condamnată să mucezească în băl-
25 toaca patului conjugal alături de carnea inertă a lui Safonov, să simtă şi ea bucuria vieţii, care i-a dezvăluit poezia dragostei, care i-a dat clipe de intensă fericire. Ori vă e milă de Safonov ? De acest molusc1, de acest burduf de untură ? Pentru ce ? Pentru că îi
30   va fi dat şi lui să cunoască suferinţa, agonia îndoielii,
1 Neologism folosit în forma din limba rusă (care a păstrat genul - masculin - avut în limbile de origine - franceză şi germană), (n. ed.)
882
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 883
spasmele nădejdii şi ale desperării ? Dar poate fi pentru el altă cale de înălţare până la om ? Durerea e marea putere de educaţie morală. Suferinţa a transformat pe dobitocul primitiv în fiinţă raţională... Sau am 5 pierdut pentru revoluţie pe soţii Safonov ? Auziţi ? Am pierdut pentru revoluţie pe cea mai nesăţioasă lipitoare a regiunii şi pe o isterică bucuroasă să-şi acopere deficitele conjugale cu vigoarea şi temperamentul caucazian! Ha-ha-ha! Unde eşti, Şcedrin!...
io Verdictul a fost de o severitate feroce: tribunalul declară că tovarăşul Ceavcehidze are datoria să-şi ispăşească păcatul şi nu poate curma toate primejdiile decât prin sinucidere...
Răutu asistă la judecată ca într-o cameră de tor-15   tură. Prin verdictul obştei, se simţi şi el condamnat. Se produse o lungă tăcere.
Numai Ţicorschi apucă pe Mişca de urechi şi începu să-1 învârtească prin cameră:
- Mă, Mişca, mă, Mişca! Ce noroc ai tu că nu eşti 20   nici rus, nici revoluţionar!...
Apoi, luând de gât pe Ceavcehidze, îi şopti ceva la ureche, râzând.
Condamnatul se ridică, foarte modest şi timid, şi se adresă obştiei: 25 - Tovarăşi! M-aţi condamnat la moarte. Nu discut verdictul. Recunosc că vina mea e mare. Mă închin înaintea hotărârii. Dar sunt laş, n-am curajul. Vă rog, - puse el pe masă revolverul - vă rog ca cineva dintre voi să ia asupra-i sarcina de a executa sentinţa... 30       Din nou urmă o tăcere grea.
Tovarăşii se dezmeticiră.
Numai Moritz Arunchin, Artur Schwartzmann si Waclaw Barszewicz clocoteau de sacră oroare.
Obştia hotărî să rupă orice relaţiuni cu Ceavcehidze. Acesta nu se resemna să suporte ostracismul. Fără să previe pe nimeni, fără pregătire, fără mijloace, el dispăru chiar a doua zi.
5 După evaziunea lui Ceavcehidze, fatal fură declanşate percheziţiunile domiciliare, care duseră la descoperirea litografiei, la sesizarea manifestului, a materialului pregătit pentru revistă, ca şi a corespondenţei.
W       Urmară imediat şi arestările.
Porţile ospitaliere ale penitenciarului din Turinsk se deschiseră pentru Ţicorschi, Jbanov, Giurilă; fu prins după două zile şi Ceavcehidze; în sfârşit, fu descoperit şi adăpostul lui Ion Prestea.
u       Răutu, prea de curând intrat în confraternitate, scăpă pentru moment de arestare.
După primul moment de consternare, obştea fu cuprinsă de o mare agitaţie.
Dar părerile cele mai contradictorii se încruci-20 şau şi nu se putu ajunge la nicio unitate de atitudine şi acţiune.
Paşnicul patriah Polieschi, deşi străin de orice năzuinţi de răzvrătire, se crezu dator să se solidarizeze cu tovarăşii, dar nu ştia cum. Emoţionat, pieptă-25   nându-şi barba cu degetele-i răsfirate, întreba mereu pe Polejniev.
- Ce-i de făcut acuma ?
Polejniev, însă, jignit de secretul ce fusese păstrat faţă de dânsul, susţinea că nu-şi poate asuma răspunde-30   rea pentru o acţiune asupra căreia nu fusese consultat.
In fond, însă, şi el, ca şi Polieschi, nu găsea încă formula de solidarizare.
Ion Răutu fu nenorocit.
884
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 885
Catastrofa a izvorât, la urma urmelor, din „cazul Răutu".
El intrase şi personal în conspiraţiune, nu putea deci să rămână cu braţele încrucişate. 5 Mânat de un instinct obscur spre închisoare, urmat numai de Mişca Toptighin, care greoi îşi târa după dânsul buturuga, el se trezi în faţa închisorii, unde se întindea o vastă piaţă, transformată primăvara într-o pajişte acoperită de o verdeaţă fragedă.
10 Inspectând ferestrele etajului superior, el văzu pe neaşteptate pe Ion Prestea fluturând o batistă, -discernă semnalizarea în moldoveneşte: „Să exploataţi arestarea noastră, să protestaţi, ne-am hotărât să opunem cea mai energică rezistenţă. Am aflat că
11 mâne vom fi trimişi de aici, dar nu ştim încotro. Să luaţi măsuri ca să împiedicaţi expedierea noastră."
în poarta închisorii stătea agentul de poliţie secretă care-1 descoperise şl—1 arestase pe Prestea.
Văzând că nu poate înţelege semnalizarea, agen-20   tul se repezi pe poarta închisorii.
Peste puţine momente, el apăru împreună cu directorul închisorii şi cu comandantul gărzii, urmaţi de mai mulţi soldaţi din caraulă.
Directorul, intimidat de situaţie, imploră pe Răutu: 25 - Domnule Răutu, nu se poate! Avem ordine stricte de a nu îngădui nicio comunicaţie între arestaţi şi dumneavoastră. Vă rog foarte mult, am răspundere, încetaţi, îndepărtaţi-vă...
Răutu, fără să asculte, urmă să semnalizeze. Deo-30 dată însă, Prestea, fiind tras de picioare, dispăru brusc de la fereastră.
Răutu se gândi să strige tot în moldoveneşte:
- Ascultă Prestea! Vom aştepta pe malul Turei, la podul plutitor. Acolo o să pornim hora.
Intre directorul închisorii, agentul secret şi ofiţerul comandant al gărzii urmă o vie discuţie. în sfârşit, ofiţerul, înaintând câţiva paşi, somă pe Răutu:
- îţi ordon să pleci imediat. Altfel, voi fi silit 5   să trag!
Cu toată poza-i marţială, în faţa lui Răutu stătea un băiat încă foarte crud, blond şi rotund, care părea prins de un acces de isterie. Pe faţa-i palidă, desfigurată, tremura fiecare muşchi şi vocea i se frângea io   la fiecare cuvânt.
Dar iată că Prestea, smulgându-se din manile paznicilor, apăru din nou la fereastră şi se ridică agăţat de gratii, strigând:
- Măi Vania! căutaţi o legătură ca să ne putem 75   ţine în curent.
Ofiţerul, tremurând ca varga, începu să comande înecându-se:
Răutu auzi numai cuvintele:„La ochi!" I se ridică în faţă ca o ceaţă roşie. 20       Prins de o furie nebună, mugi ca o fiară.
- A, canalie! Te fac praf! - şi se aruncă orbeşte asupra plutonului.
Nenorocitul de comandant, terorizat, îşi pierdu cumpătul, se întoarse pe loc şi porni fugind spre închi-25   soare, urmat de director, de agent şi de soldaţii gărzii...
Răutu se ţinea după ei, urlând în neştire.
Din urmă, alerga după el, cu mugete feroce, şi Mişca, târându-şi buturuga...
Triumful lor nu ţinu mult. în curtea închisorii se 30   organiză contraatacul.
Crunt lovit cu latul de sabie, Răutu, încă neîntremat cu totul, fu trântit la pământ, ridicat pe sus de străjerii poliţiei şi dus la isprăvnicie.
886
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
887
Bietul Sverlov îşi trăgea disperat mustaţa, când în dreapta, când în stânga şi întreba mereu pe prizonier:
- Acum ce mă fac eu ?... S-a isprăvit!... Acum e 5   prăpăd!...Ce ţi-a venit, domnule Răutu? A? Ce-i
asta? - se întoarse el brusc spre uşă.
De afară se auzeau strigăte şi sudălmi, tropot de paşi...
In cancelaria isprăvniciei năvăli întreaga obşte 10   de deportaţi, cu Polejniev şi Polieschi în frunte, cu toţii foarte agitaţi, dar mai cu seamă femeile, dintre care pania Obiedzinska zbiera de parcă o jupuia cineva de vie, blăstămând în limba polonă...
Ispravnicul căzu pe scaun. Ochii îi ieşeau din cap. 15   De-abia putu stoarce dintr-însul întrebarea:
- Ce vreţi, domnilor? Vreţi să mă bateţi?... Polejniev luă cuvântul:
- Domnule ispravnic! Tovarăşul Răutu era îndreptăţit să caute contact cu arestaţii, pe care vreţi
20   să-i expediaţi tainic. Am auzit că au fost maltrataţi, cerem să-i putem vedea înainte de plecare...
- Domnilor, domnilor, ce vorbiţi, domnilor? Cum se poate ? Nu s-a atins nimeni de un fir de păr din capul lor... Am ordine, domnilor, cele mai severe
25   ordine, domnilor! Nu-i puteţi vedea, domnilor!... Ordine, domnilor!...
- Asta vă priveşte, domnule ispravnic! - îi obiectă cu răceală Polejniev. Ordinele pot fi contramandate şi dumneata eşti dator să atragi atenţia guvernatoru-
30   lui asupra consecinţelor ce le poate avea această procedare brutală.
Ispravnicul sări în sus şi, torturându-şi mustaţa, îi strigă:
- Bine, domnilor! Telegrafiez îndată Excelenţei Sale. Fiţi liniştiţi! îndată ce voi primi răspunsul, veţi fi avizaţi...
- Dar ce garanţie avem noi că dumneata ai să te 5   ţii de cuvânt ? - nu se lăsă Polejniev.
- Pe cuvântul meu de ofiţer, îţi făgăduiesc, Petre Axentievici, că veţi fi avizaţi. Pe onoarea mea de ofiţer!...
Năvălitorii părăsiră isprăvnicia şi, printre ei, ui-10   tat, şi Răutu.
în cursul nopţii, spre a para la orice eventualitate, a fost elaborat planul de acţiune.
Toate drumurile din Turinsk duceau spre podul plutitor de peste Tura. 15       Răutu, cu un grup de tovarăşi, urma să treacă pe ţărmul opus al râului, iar Polejniev cu ceilalţi să aştepte dincoace de pod.
Răutu plecă chiar pe dată, cu Arunchin, Obiedzinski şi Barszevicz.
20 în zorii dimineţii, sosi la pod un străjer călare şi opri circulaţia, ordonând ca podul să aştepte nemişcat la acest mal.
Astfel se confirma eficacitatea planului. Trecu un ceas. 25       Pe ambele maluri se îngrămădiră care în aşteptarea trecerei. Dar străjerul nu permitea îmbarcarea lor. Trecu încă un ceas... alte două ceasuri. Soarele se ridicase sus deasupra orizontului, când se zări un alt călăreţ, alergând în galop dinspre 30   oraş. Ajuns la pod, după un schimb de vorbe cu podarii, amândoi călăreţii plecară. Carele fură îmbarcate pe podul care porni spre ţărmul opus... Toate planurile fuseseră dejucate.
888
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
889
Prestea cu tovarăşii fuseseră, desigur, îndrumaţi pe un drum de ocol, de mult părăsit...
în oraş, pe Răutu îl aştepta o altă veste groaznică: ofiţerul Stepanov, comandant al gărzii, îşi puse ca-5   păt vieţii.
Se descoperise că o soră a lui, fostă studentă în Petersburg, se afla şi ea deportată în Siberia.
Stepanov, nereuşind să intimideze pe Răutu şi fugind ruşinos de pe teren, după ce dăduse comanda 10   „la ochi", nu se putu resemna la degradarea, goni-rea din armată şi închisoarea, care-1 aşteptau.
Răutu, încuiat în cameră, ca întotdeauna în ceasurile de tulburare sufletească, refuză toată ziua să mai vie în contact cu tovarăşii. 15 în plină prostraţie, întins în pat cu plapoma peste cap, el îşi punea întrebarea: dacă, purtând răspunderea pentru această viaţă, nu are şi el datoria să-i urmeze pilda ?...
Dimineaţa îl găsi încă în zbucium, neadormit. 20       Razele oblice ale soarelui aprindeau de la fereastră o făşie care îl învălui într-o lumină caldă.
Se aşeză la masă, hotărât să se spovăduiască Taniei, înainte de a lua hotărârea definitivă.
- Domnule Răutu! - auzi el de la spate. Sunteţi 25   poftit îndată la isprăvnicie.
în uşă stătea paznicul politicilor.
- Pentru ce ? - se ridică Răutu de la masă.
- înalt născutul domn ispravnic are a vă comunica telegrama primită astă noapte de la Excelenţa
30   Sa domnul guvernator.
- A! Răspuns la cererea noastră ? - exclamă Răutu. N-au plecat încă ? îi putem vedea ?
Şi, turburat, se repezi pe uşă aşa cum era, numai cu o şapcă pe cap.
în curtea isprăvniciei stăteau, lângă o troică înhămată la un tarantas, doi jandarmi înarmaţi până 5   în dinţi.
O presimţire îl înfiora pe Răutu.
Secretarul isprăvniciei, pe care îl găsi în cancelarie, îi zise cu un ton sec, „protocolar":
- Domnule Răutu, din ordinul Excelenţei Sale, io   sunteţi transferat la dispoziţia domnului ispravnic
al judeţului Berezov. Veţi pleca imediat. Tarantasul vă aşteaptă.
- Cum imediat ? - izbucni Răutu. Lucrurile mele au rămas la Spaskoie, trebuie să am vreme mă-
15 car să le aduc! Apoi n-am fost primenit, n-am luat nici rufele pe care le am aici; sunt chiar fără manta. Cum să plec ?
In uşă apăru capul zburlit al ispravnicului Sverlov. Smucindu-şi mustaţa stângă, el porunci secreta-20   rului, ignorând pe Răutu:
- Să-1 ducă la gazda lui, ca să-şi ia ce-i trebuie...
Pornind în galop, trecând pe lângă locuinţa soţilor Polieschi, Răutu văzu în ceardac silueta adusă din spate a Ecaterinei Efimovna.
25 Acasă, abia fu lăsat să-şi strângă într-o legăturică cele două schimburi de rufe şi şase volume, între care şi traducerea rusească a Criticii raţiunii pure de Immanuel Kant.
Când tarantasul pornise în goană mai departe, 30   se încrucişa în drum cu Ecaterina Efimovna, care alerga zăpăcita cu o perinuţă şi o pereche de ciubote pe mână.
Ea încercă să i le arunce lui Răutu.
890 C. STERE
Acesta îi strigă: - Rog telegrafiaţi Taniei!... Ecaterina Efimovna îşi zvârli braţele în sus. în tarantas nimeri numai perinuţa şi o singură 5 ciubotă.
După o clipă de şovăire, Răutu aruncă ciubota în stradă, rămânând numai cu perinuţa, spre amintirea vieţii animate din Turinsk...
în urmă, stătea încremenită pe loc Ecaterina 10   Efimovna, stâlp de sare, ca femeia lui Lot...
Partea ii ZORI DE MIAZĂNOAPTE
Cap. IX
ÎN VOIA VALURILOR
5       Iunie 188...
Remorcherul „Kurgan", noul vapor de călători al firmei „Fraţii Toporov & Co.", cobora pe Irtiş în jos, trăgând după sine o barja penitenciară.
Convoiul se apropia de căderea Irtâşului în Obi, io   de unde urma să pornească în sus, spre răsărit.
Soarele era încă la orizont, dar în aer se simţea suflul nopţii.
Viaţa tundrei se stingea cu încetul; stolurile de raţe sălbatice, pornind de pe fluviu, se lăsau în mlaşti-îs   nile de pe lături; treptat zgomotele taigalei amuţeau. Apele revărsate nu mai puteau trezi noţiunea de fluviu. Dacă ţărmul drept, ceva mai înalt, mărginea încă cu oarecare precizie albia lui, - la stânga însă nu numai că tufişul de sălcii de pe mal dispăruse sub 20   pânza gălbie, ci apa năvălise şi taigaua, sticlind printre trunchiuri, în răsfrângeri sumbre; iar peste sorburile putrede, ea îşi întinsese luciul adormit peste toată zarea.
Şi tot acest cuprins nesfârşit îşi rostogolea som-25   noros valurile tulburi la vale.
La dreapta, de după un buchet de mesteceni, se zări o cupolă albă de clopotniţă, sclipind cu crucea-i aurită pe fondul întunecat al taigalei. „Kurganul"
892
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
893
trecu prin faţa a două uliţi de căsuţe negre, ce se dezvăliră de după tufişurile de sălcii ale ţărmului, de care le despărţea un alt braţ de apă, larg şi galben. Apoi, satul se ascunse după o cotitură. Dar, dând un 5 semnal lung, maşina se opri ceva mai la vale şi vasul se apropie, cu roţile nemişcate, de o ridicătură a malului şi rămase pe loc, ca la o bătaie de puşcă de mal.
Odgonul se slăbi şi căzu în apă. Barjaua - pe care se ivi deodată oarecare animaţie - mişcându-se io   încet după curent, îşi îndreptă prora spre ţărm.
De la vapor se desprinse o luntre cu doi vâslaşi şi porni spre pupa barjalei...
Ion Răutu fu debarcat de pe barja aici, pe ţărmul pustiu, împreună cu paznicii săi, jandarmii Feighin 15   şi Sinenco.
Luntrea care îi adusese se dezlipi de ţărm, ajunse la vapor şi fu iar legată dinapoi. Mateloţii se suiră pe bord, „Kurganul" dădu un nou semnal - un şuier prelung ; roţile se puseseră în mişcare, rostogolind valuri 20 de apă; odgonul se ridică, se întinse; barjaua îşi îndreptă prora şi, lin, porni în urmă-i.
Şi, între cele două dungi lăsate din fugă prin apele pustii, umbra neagră a barjalei, imensă şi sinistră, urmărea îndărătnic, ca şi cugetul necurat al făcătoru-25   lui de rele, silueta cochetă a remorcherului...
După o cotitură acoperită de brazi, dispăru mai întâi vaporul albăstriu, apoi carapacea neagră a barjalei, valurile din urmă se neteziră... Peste câteva clipe nu se mai auzi nici huruiala maşinii, - numai o dungă 30   de fum negru se înălţa spre cer...
După trei zile de goană nebună în căruţa poştei până la Tobolsk şi alte trei în cloaca barjalei de ocnaşi,
Ion Răutu, istovit de emoţiune şi oboseală, de nesomn, de necunoştinţa zilei de mâne, veşnic torturat de aceleaşi întrebări - încotro ? Ce va fi? Ce va face Tania când nu-l va mai găsi la Turinsk ? -, urmărea 5   cu încordare, tulburat, dispariţia convoiului.
Până şi jandarmii păreau impresionaţi de măreţia decorului.
Soarele se scufundă după pădurea de brazi de pe celălalt ţărm. O dungă de roşu aprins lumina tot apu-
10 sul şi nordul şi, pe fondul ei, ca printre flăcări, se profilau vârfurile negre. Sub cerul senin, raze viorii se resfrângeau în fâşii irizate pe oţelul întunecat al apelor întinse şi aruncau luciri roşietice pe tufişurile de sălcii şi pe mestecănişul de pe malul drept.
15 Totul era învăluit în lumina zilei, dar natura dormea!
Niciun sunet de viaţă nu rupea tăcerea limpede a acestei feerii luminoase, niciun ciripit de pasăre nu învia văzduhul, nicio ţâşnitură de peşte nu frângea 20 oglinda sumbră a apelor, nicio făptură nu venea să împrăştie coşmarul singurătăţii sălbatece a acestei nemărginiri mute, cu atât mai apăsătoare în zorile vii ale dimineţii.
Seara şi dimineaţa, noaptea şi ziua, se topiră 25   într-un vis de tăcere şi de lumină.
Feighin, cu o sudalmă grea, ca un aer de pivniţă, şterse toată magia.
Lung şi deşirat, cu o barbă căruntă veşnic încâlcită, şi cu urechi mari, clăpăuge, cu nişte aripi păroase, 30 sergentul Feighin clocotea din pricina desconsiderării, pentru motive tainice, a galoanelor sale de către colegul său, Sinenco - un om scurt şi îndesat, cu
894
C. STERE
o mustaţă groasă ca o perie -, cu îndărătnicia de hahol scrisă pe obrazu-i negricios.
- Ce holbezi ochii aşa ? - sâsâi Feighin printre dinţii săi ştirbi. N-o să dormim aici, pe mal, trebuie 5 să găsim pe diavolul de primar, pentru luntre şi vâslaşi, - vorbea el parcă către Răutu, dar privind furios la Sinenco. Mişcă-te... dvoreanule! — se oţărî el, în sfârşit, fără adresă precisă.
Neputând nimeni dezlega acest conflict ierarhic, 10 Feighin se răzbuna de vanitatea lui jignită împotriva lui Răutu şi a vâslaşilor, pe care îi recruta cu brutalitate, invocându-şi titlul de „om împărătesc"....
A doua zi, luntrea care purta convoiul lui Răutu se înfundă în deşertul de apă, după ce clopotniţa albă 15   a Samarskului se şterse în depărtare.
Un vânt uşor bătea dinspre apus, încreţind pustiul cenuşiu al fluviului, şi valurile, izbindu-se de ţărmul drept, se sfărâmau în spumă gălbuie.
Spre a se pune mai la adăpost de vânt, luntrea se 20 apropie de ţărmul stâng, închipuit de vârfurile rare ale pădurilor inundate, printre care pânza întunecată a apei se topea în vălul fumuriu al cerului, lăsat greu în jos, ca o abureală sură, încât până şi contururile şterse ale ţărmului îndepărtat din cealaltă parte 25   păreau înecate în ceaţă.
In această monotonie sumbră, nici măcar rotirea soarelui nu mai putea însemna hotarul între zi şi noapte...
Şi numai loviturile încete ale lopeţilor măsurau, 30   leneş, curgerea vremii.
IN PREAJMA REVOLUŢIEI
895
reprezentată fie chiar numai prin coşul fumegând al vaporului, care, o dată pe săptămână, în cele trei sau patru luni de navigaţie, târa la remorcă spre răsărit câte o barja de ocnaşi. 5 Oricât de subţire şi şubredă era această legătură, ruperea ei îl scotea parcă cu totul din sfera morală a lumii de azi şi-1 arunca cu milenii în urmă, în starea unui primitiv care, în faţa naturii nepăsătoare, nu mai poate găsi resursele pe care le dă omului civilizat munca acuze   mulată a generaţiilor dispărute.
Răutu se simţea astfel prins în sorburile tundrei şi transpus în alte epoci geologice...
Cerul se înnoura...
Urmară zile după zile, în luntre, între vălul întu-75   necat al norilor şi nesfârşita pânză a apelor...
Acelaşi pustiu monoton, de valuri galbene, revărsate peste malurile mlăştinoase, însemnate abia ici şi colo de brâul zdrenţuit al tufişurilor sărace de salcie pe fondul pădurilor de mesteceni sau de brazi. 20       Dar tundrele ruginite se fac tot mai dese şi pădurile tot mai joase, iar în ele se răresc tot mai mult petele albe de mestecăniş şi se închide tot mai neagră taigaua nepătrunsă, de brazi, în nemărginirea ei întunecată. Răutu pierduse de mult socoteala zilelor neţăr-25   murite de noapte...
Trece o staţiune după alta; la început, un sat, două, ruseşti; apoi, tot mizerabile aşezări de osteaci; vâslaşii se schimbă; jandarmii se ceartă; Feighin se năpusteşte ca o fiară asupra obidiţilor fii ai tundrei; câ-30 teva clipe de tulburare şi zgomot, - şi iarăşi sute, şi sute de kilometri pustii...
... Depărtându-se de malul pustiu al Samarskului, Răutu pierdea cel din urmă contact cu „civilizaţia" -
Aceleaşi patimi mici, aceeaşi sălbătăcie, aceeaşi cruzime şi înjosire... O lume redusă la câteva scânduri
896
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
897
şubrede, mereu departe de ţărmurile ascunse în ceaţă; şi în acest microcosm, nişte fiinţi înrăite şi învrăjbite îşi duc toată viaţa materială şi se zbuciumă într-o abjectă intimitate şi strâmtoare, necompatibilă nici cu 5 cel mai elementar simţ de demnitate omenească, fără putinţa de a păstra vreun decor sau respect de pudoare, chiar când pe bord se află o femeie...
Tundra îl sorbea pe Răutu tot mai adânc. Ajunse să privească fără tulburare şi isprăvile lui
10 Feighin, care, mai ales de când luntrea se înfundase printre satele oropsite ale osteacilor, se dădea la adevărate saturnalii de cruzime şi sadism cu nenorociţii locuitori ai taigalei, cu totul dezarmaţi în faţa atotputerniciei „omului împărătesc" - cum îşi zicea el cu fală.
11 ... Şatlimsk...
Pe ţărmul drept al fluviului abia se pot desluşi între tundră şi pădure vreo zece bordeie cu totul înecate, afară de mica ridicătură de pământ din jurul a vreo două iurte dărăpănate de la margine. 20 Când luntrea se apropia de ţărm, pe această ridicătură se observă o mişcare neobişnuită şi o larmă nedesluşită de glasuri omeneşti tremura prin pustiul tundrei.
Prora se izbi de ţărm. Uimiţi, călătorii rămaseră 25   o vreme în nemişcare.
Prin mâzga hleioasă, câteva zeci de pitici, pociţi şi stranii, se zbăteau într-un vălmăşag de forme omeneşti împleticite - capete însângerate, picioare pe jumătate goale agitate prin văzduh, braţe încordate, 30   mâni încleştate.
Din grămadă, ca dintr-un enorm muşunoi omenesc, se auzea când un ţipăt de femeie, când un gemăt
înăbuşit sau un răget fioros, în care aproape nici nu se mai putea ghici o voce omenească.
In răstimpuri, de sub zvârcolirea trupurilor încolăcite, izbutea să se smulgă câte un chip bestial, rupt 5 şi plin de glod, care, abia ţinându-se pe picioare, apuca o scurtătură de lemn şi căuta să dea în grămadă, dar, căzând deasupra ei, era îndată acoperit de alte trupuri. Sau vreo femeie cu părul vâlvoi, numai într-o cămaşă zdrenţuită, se căţăra în vârful piramidei de io trupuri omeneşti, spre a se prăbuşi îndată în mijlocul ei, cu ţipete sălbatece...
In această încăierare năprasnică nu se mai putea spune cine cu cine se bătea. Fiecare lovea orbeşte în toate părţile şi cu toţii se năpusteau cu o furie ne-15   bună asupra fiecăruia în parte.
Un sat întreg părea căzut în demenţă: cu toţii erau beţi - aşa cum pot să se îmbete numai osteacii, degeneraţi înainte de a fi ieşit din sălbăticie şi cărora civilizaţia le-a adus numai alcoolismul şi boale abjecte. 20       Se putea ghici numaidecât că, nu de mult, a trecut pe aici vreun mare negociant de blănuri, care a uzat prea larg de instrumentul de schimb - clasic pentru aceste regiuni, deşi oprit de lege -, basamacul otrăvit... In focul luptei, nimeni nu băgase de seamă sosi-25   rea luntrii.
Feighin îşi simţi, bineînţeles, cel dintâi chemarea; el sări din luntre şi vocea lui răguşită acoperi zgomotul bătăliei:
- Mă liftă spurcată!... Unde-i măgarul cela de 30   staroste al vostru ?... Acuş bag sabia în el !...
Abia vreo două sau trei capete se întoarseră pentru o clipă...
- Acuşi vă vin eu de hac, păgânilor! - se repezi Feighin, adus îndată în stare de incandescenţă...
898
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
899
Suduind cât îl ţinea gura, el dădea cu călcâiele ciubotelor în grămadă, lovea orbiş în toate părţile cu teaca săbiei... loviturile răsunau ca în lemn... degeaba!...
Deodată, el apucă din grămadă un picior şi începu 5   să-1 tragă din răsputeri:
- Las că te scot eu, faraoane!
Şi un om desprins cu sila din ghemul de trupuri încâlcite, târât de picior, ca un câne de coadă, bălă-bănindu-şi capul prin mâzga cleioasă şi căutând să io se rezeme în manile tremurătoare, fu tăvălit aşa până la mal şi aruncat, cu ajutorul izbiturilor de ciubote, în luntre...
Un urlet de fiară răsună de pe mal, puţin după aceea: Feighin, care apucase de păr o femeie, o trăgea fără 15   milă spre luntre... dar ea, încleştându-şi manile de alţii şi mugind de durere, nu se lăsa; capul, cu gâtul lungit, îi atârna de părul strâns în pumnul lui Feighin. Şi pe când acesta, după ce o smulse din grămadă, o târa spre mal, zdrenţele cămăşii ei fâlfâiau prin aer, lăsându-i 20   aproape gol trupul slab, plin de noroi şi de sânge...
Al treilea vâslaş, recrutat în acelaşi chip, fu în sfârşit zvârlit lângă ceilalţi...
Luntrea se depărta de ţărm...
Pe îngusta limbă de pământ înconjurată de apă, 25 încăierarea sălbatecă urma înainte; luptătorii parcă nici nu băgaseră de seamă dispariţia tovarăşilor...
Răutu se uită la cei din luntre.
Mici de statură, cu spetele largi, cu picioarele scurte şi cu feţele galbene pământii, acum mânjite şi 30 pline de zgârieturi şi de vânătăi grozave, - ei nicio clipă măcar nu-şi îndreptară spre satul abia părăsit ochii lor negri şi mici, înfundaţi deasupra nasurilor largi şi turtite. Abia rupţi cu sila din învălmăşeala
aceea şi ameţiţi încă de băutură, - şi nimeni nu se interesase dacă au mâncat ceva şi dacă vor avea ce mânca în cele douăzeci de ceasuri, poate, până la staţia următoare, - aceşti gnomi de pe Obi, muţi, trăgeau auto-5 matic la lopeţi... Şi niciun cuvânt de protestare! Nicio întrebare măcar: cu ce drept şi cu ce scop au fost ei prinşi din mulţime şi puşi la muncă ?...
Şi lopeţile, în ritm măsurat, despicau valurile...
... O ploaie măruntă acoperă cu pulbere de be-10   şici gălbui faţa neagră-vânătă a apei.
Nu se mai vede nici umbra ţărmului drept, nici tufele înecate ale celui stâng...
Luntrea stă parcă pe loc, închisă într-un cerc. în zadar cad lopeţile prin apele moarte, ele nu mai pot rupe 15   acest cerc vrăjit, mărginit de reţeaua umedă şi rece.
Răutu, într-un suman subţire şi în cămaşa-i de pânză, muiat până la piele, tremură de frig. Frigul a răzbit şi pe Feighin, învălit într-o pocladă. Chiar şi liniştitul Sinenco îşi pierde răbdarea şi-i zoreşte întruna 20 pe vâslaşi să dea mai repede. Aceştia îşi încordează o vreme braţele obosite, dar ţărmul rămâne mereu ascuns după vălul îndărătnic al ploii... Cerul coborât îşi cerne neobosit lacrimile mărunte şi dese...
în sfârşit! Norinsk... 25       Numai vreo cinci şase iurte, îngrămădite pe o colină destul de înaltă, la adăpost de apă.
Feighin se îndreptă hotărât spre iurta mai arătoasă de la margine, se plecă de-a buşilea şi anevoie se strecură prin gura uşii, joasă şi îngustă, în care 30   chiar un om mai puţin lung n-ar fi putut intra decât aproape târându-se.
Răutu îl urmă... dar nu apucă să-şi plece capul, când o lovitură puternică în piept îl răsturnă aproape
900
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
901
pe spate. Feighin, ghemuit, sărise din iurtă parcă ars şi, frecându-şi fruntea, începu să scuipe şi să înjure: - Ptiu!... Spurcăciuni... Parcă-s câni!... Sinenco râdea pe sub mustaţă: 5        - Bre-bre-breL. Parc-ai fi fată mare... Se vede că n-ai mai fost prin meleagurile astea... şi intră liniştit în iurtă.
Bordeiul - clădit din bârne negre, fără fereşti, fără tavan, fără sobă, în locul căreia ardea în mijloc
io   un rug mare - era plin de fum, care ieşea jumătate pe uşă, jumătate printr-o gaură tăiată drept în acoperiş, acum astupată puţin cu nişte coajă de mesteacăn, ca să nu bată ploaia înăuntru, înăbuşit de fum, Răutu plecă capul.
15 în jurul focului ce pălpăia pe rug, pe o ridicătură joasă de pământ bătătorit, erau lungiţi mai mulţi osteaci, bărbaţi, femei şi copii, goi sau abia acoperiţi cu câte o zdreanţă. Cu toţii dormeau duşi, afară de vreo două părechi, care nu păreau impresionate, nici
20   jenate de musafirii neobişnuiţi...
Cu tot fumul şi ventilaţia largă, în iurtă duhnea un miros greu de untură de peşte râncedă.
Feighin, plecat peste genunchi, spre a se feri de fum, scuipa şi înjura fără astâmpăr.
25        - Ptiu, lighioane spurcate! Scoală-te câne neruşinat ! - se năpusti el, clocotind de mânie, asupra unuia dintre bărbaţii care nu dormeau şi, ridicându-l de spate de lângă nevastă-sa, îl azvârli cât colo, în picioare. Omul, bezmetec, se clătina...
30 Prin valuri de fum, Feighin călca furibund, cu ciubotele pline de apă, peste trupurile lungite în jurul rugului; din zvârcoleala de forme nedesluşite, oamenii săreau speriaţi din somn.
Sinenco se dezbrăcă şi-şi atârnă cu socoteală mantaua şi muniţia de o grindă mai la o parte, apoi se aşeză, numai în cămaşă şi nădragi, lângă foc, pe locul rămas liber la marginea patului de pământ. 5 Răutu îi urmă pilda, cu umerii strânşi de sfială şi dezgust...
- Ce poţi găsi de mâncare la dihăniile astea?... Crăpare-ar şi le-ar fi de cap! - bodogoni posomorât Feighin.
io - Ia, tot s-a găsi ceva peşte proaspăt pentru o ciorbă ! - răspunse netulburatul Sinenco. Se cheamă că-i fiertură... şi cu ce mai avem noi... Nu eşti aici la tine acasă... Ia, fă-ne rost de ceva, gospodino! - se adresă el către o bătrână scurtă şi osoasă, care îşi
15   lega, într-un colţ, capul despletit cu o petică.
Răutu nu avu tăria să guste din bucătăria babei şi se mulţumi cu o coajă de pâne, veche de mai multe zile şi muiată de ploaie. Feighin, scoţând ciorba din ceaun cu o lingură de lemn, se strâmba şi înghiţea în
20 silă. Numai Sinenco, ca un adevărat stoic, mânca în linişte şi cu poftă...
O fetiţă de vreo cinci ani, galbenă-verzuie şi zbârcită, toată goală şi plină de bube suspecte, sugea un cap de peşte pe care i-1 întinsese Sinenco...
25       Răutu sări afară din iurtă...
... Apă şi cer plumburiu... Ţărmurile îndepărtate se topesc în ceaţă... Soarele nu mai străbate vălul de nori; fără sfârşit dăinuieşte amurgul monoton...
Şi tundra fără fund soarbe tot mai adânc în bezna-i 30   neagră viaţa luntrii, pierdută pe valurile pustii...
Răutu, sleit de puteri, aţipise stând pe banca-i îngustă cu capul între manile sprijinite pe genunchi.
902
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
903
Deodată, o lovitură puternică îl făcu să-şi deschidă ochii: Feighin, întinzându-şi fără voie piciorul, îl izbise în piept. Răutu se uită un moment la obrazul acesta roş-vânat, la nasul coroiat ridicat
5 spre cer, la urechile păroase, îndepărtate ca nişte aripi, la gura ştirbă deschisă, care duhnea încă de rachiul rechiziţionat la ultima staţie; şi deodată, aruncă cu putere de pe genunchii săi piciorul lui Feighin. Acesta, buimăcit, sări din somn şi începu
io   să sâsâie, ameninţând cu degetul:
- Să nu mă scoţi din sărite cu fasoanele astea! Nu eşti decât, mă înţelegi, un pârlit de arestant... Dă-te la o parte, mă înţelegi, este acolo loc şi pentru piciorul meu...
15       Lui Răutu îi tremurau buzele şi ochii i se aprinseră:
- Ascultă, canalie beţivă! - şi chiar el se miră de vocea străină ce-i şuiera printre dinţii încleştaţi. Dacă nu te linişteşti odată, răstorn luntrea!...
Feighin, prostit, rămase cu gura căscată, holbând 20   ochii. El văzu, din mişcarea isterică cu care Răutu îşi şi pusese mâna pe bordul luntrii, că e în stare să aducă la îndeplinire ameninţarea-i nebună...
Şi cine ştie unde mai putea duce pe Răutu viaţa înciumată din acea coajă de nucă, rătăcită prin nesfâr-
25 şirea Obiei, dacă o întâmplare năprasnică nu venea să-i tulbure până la adâncimi nebănuite tot sufletul.
La Kondinsk, pe la jumătatea drumului spre Berezov, locuitorii atraseră băgarea de seamă a jandarmilor că vântul pare a se schimba şi-i sfătuiră să
30 mai aştepte, căci de se întorce cumva dinspre miazănoapte împotriva cursului apei, îi ameninţă o mare furtună, ca întotdeauna pe aceste şesuri întinse şi înclinate spre nord.
Dar pe călători îi anima numai o dorinţă: să scape cât mai grabnic de această caznă.
Nu numai Feighin, ci chiar şi cumpănitul Sinenco nu mai era dispus să asculte sfaturi de prudenţă. 5       Pe Răutu nu-1 întreba nimeni, dar el era şi mai zorit decât ceilalţi.
Vântul se tot întărea, intrând în luptă cu cursul apei, vâslaşii lucrau din lopeţi mai cu stăruinţă.
Vremea curgea leneşă... 70       Crestele galbene se tot înmulţeau, valurile tăiau acum fluviul de-a curmezişul şi ajungeau până la malul de dincoace.
Cârmaciul - un osteac scund, cărunt şi posomorât, cu peri rari în barbă - se încrunta tot mai tare. 15 Pe la jumătatea drumului spre Şarkalinsk, unde trei braţe paralele se împreunează ca într-o mare, ţărmul drept abia se mai putea ghici în depărtare; iar la stânga, apa se pierdea în fundul zării. Ea nu mai înfăţişa aici nici slabul scut al vârfurilor de copaci îne-20   caţi şi toată faţa ei clocotea...
Intre valurile negre, toate încrestate acum, se săpau brazde tot mai adânci şi spuma lor se făcea tot mai albă...
Pe cerul întunecat, fugeau tot mai repezi volburi 25 de nori groşi; vântul creştea iute într-un uragan şi vâjâia între crestele de valuri.
Cârmaciul îndreptă luntrea spre ţărmul înecat din stânga.
O clipă, pe coamă, Răutu zăreşte tufele negre ple-30   cate, peste care sar, zdrobindu-se în pulbere, stânci de apă...
Dar tot e mai aproape până acolo decât până la ţărmul drept... şi e o nădejde de adăpost...
904
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
905
Luntrea e plină de apă...
Cârmaciul îşi face cruce, aruncă poruncitor lui Feighin un căuş de lemn... nu se aude ce spune... El se apleacă din nou peste mânerul cârmei, pândind cu 5   încordare clocotul valurilor...
Bătrânul osteac parcă a crescut şi pare acum un uriaş... Spre el sunt aţintite toate privirile...
Un val izbeşte în coastă, din dreapta, - luntrea se culcă... Feighin, cu un scâncet, se apucă cu manile io de bord şi scapă căuşul... Sinenco îl prinde iute şi se aruncă să scoată apa... Picături! Feighin îşi smulge chipiul din cap şi, cu mişcări înfrigurate, îl ajută... Şi Răutu se repede cu pălăria lui...
Vântul bate din spate, - ei merg acum împotriva 15   apei, după valuri.
Din nou se văd o clipă tufele ţărmului stâng... mai aproape!...
Şi iar întuneric.
Dar Răutu nu se mai uită în lături... 20       El îşi vede numai pălăria plină de apă... goală... iar plină... repede, mai repede... nimic mai mult... nimic... totul e aici... toată viaţa!...
Iarăşi pe coamă: linia ţărmului drept e frântă şi dispare sub talazuri uriaşe, care sunt aruncate spre 25 cer, vrăjmaşe, în fantastice blocuri negre de apă şi se prăbuşesc mugind în prăpastie, - iar de cealaltă parte, toată zarea fierbe în spumă albă, prin care înnegresc, ici colo, vârfuri ascuţite...
Drept sub picioare, în fund, o pată neagră de 30   tufe, peste care se sfarmă valuri...
Şi luntrea cade printre vârfurile dese de brazi înecaţi... valul s-a dus... Dar cârma e ruptă... Oamenii, în spaimă nebună, se apucă de crengile subţiri... ele se pleacă neputincioase, se frâng...
Aici, în desiş, zbuciumul valurilor sub luntre e mai slab, dar din afară se ridică un părete negru, tot mai înalt. Toate adâncimile uriaşului fluviu se rostogolesc spre cer, se azvârl nebune şi îneacă totul... 5 întuneric...
Luntrea, dintr-o smuncitură, e aruncată în sus printre crengi şi se prăvale în beznă... O lovitură straşnică în fund... o pârâitură...
Valul a trecut... Luntrea însă, spartă, începe să se io   scufunde încet, încet.
Feighin, cu capul gol, cade gemând în genunchi:
- Doamne, Doamne, miluieşte-ne pe noi păcătoşii... Fecioară născătoare de Dumnezeu... Maică Precistă... Tatăl nostru care eşti în cer... Fie voia ta...
15   Iartă-ne greşelile noastre!...
Sinenco se lăsă şi el în genunchi şi-şi face cruci largi. Osteacii îl urmează, tăcuţi şi resemnaţi.
Pentru Răutu, aproape din copilărie cerul e gol... Dar acum el e adânc mişcat de această topire a sufle-20   telor atât de disparate într-o rugăciune obştească... Şi se surprinse uimit şi înduioşat cu un gând venit din întunecimile adânci ale sufletului său: „Tania şi ea, desigur, s-ar fi rugat acum!..."
- Fraţilor! - răsună adânc vocea lui Feighin. 25   Iertaţi-mă dacă v-am greşit... Ooo! - izbucni el în
hohote de plâns; apoi îl sărută pe Răutu pe frunte, pe ochi, pe obraji. Picăturile reci de apă murdară îi picurau din barbă şi din mustăţi, se amestecau cu la-crimile-i fierbinţi pe obrajii lui Răutu... 30 Luntrea se afunda mereu: apa îi ajungea acuma aproape de margine şi, la fiecare tremurare de unde, se vărsa înlăuntru... S-a sfârşit...
906 C. STERE
Vremea se opri. în viitor nu mai era nimic... nimic, decât o aşteptare oarbă...
Iar trecutul întreg se condensa într-o viziune orbitoare, de o singură clipă. 5 Răutu îşi văzu într-o singură fulgerare întreaga lui viaţă, de la cele dintâi amintiri de copil; chiar amănunte de mult uitate i se iveau acum în faţă, în contraste puternice de lumini şi de umbre...
Dar mai ales o vedenie, din tainiţele nelămurite, 10   îi prinse tot sufletul şi, minunat, îl umplu de o bucurie senină.
Femeia palidă, cu ochi morţi, din librăria liceiş-tilor din Chişinău... Când îi dă ceasul lui... uite cum îl priveşte!... Iată... Doi ochi larg deschişi şi aiuriţi îl n ţintesc... apoi s-aprinde în ei atâta recunoştinţă nesfârşită şi bucurie nebună...
Cu aceiaşi ochi parcă îl priveşte acum şi bătrânul osteac...
Pentru ce ?
20 Fundul luntrii se oprise într-un trunchi sau într-o ramură mai groasă a bradului înalt pe lângă care se prăvălise...
Aici era mai multă stabilitate şi mai puţină ameninţare de scufundare imediată... 25       Dar însăşi această stabilitate relativă făcea mai mare primejdia ca valurile din afară, izbind în coşul şubred al luntrei, să o sfarme în bucăţi. Şi furtuna clocotea cu aceeaşi furie... Câtă vreme va putea să reziste luntrea ? Şi câtă 30   vreme vor mai putea să lupte oamenii aceştia istoviţi ?...
... Osteacii, tăcuţi şi smeriţi, scot apa din fundul luntrii, Sinenco îi ajută; Feighin ţine strâns de mână pe Răutu, de care nu se mai dezlipeşte...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 907
Din când în când, vine un val năprasnic şi, urlând, cade asupră-le; luntrea pârâie; oamenii se încleştează de crengi, s-o ţină pe loc; valul trece, lăsând din nou apă în trupul schilodit al luntrii... 5       Şi viaţa reîncepe...
Câte clipe sau câte ceasuri trecură astfel în spasmele stihiei şi în aşteptare mută, nici Răutu, nici ceilalţi nu puteau spune.
în realitate, zile întregi s-au scurs aşa în bătaia 10   uraganului, în viforul acestui veşnic amurg fără soare şi fără umbră de noapte.
Dacă fiecare val suspenda cursul vremii, - viaţa nu se oprea, ci, nu ştiu cum, se adâncea şi se lumina. Şi, în răstimpurile de linişte relativă, fiecare clipă tră-i5   ită avea un cuprins de nesfârşire.
Când luntrea s-a mai golit de apă, bătrânul cârmaci îşi umplu luleaua şi se căzni în zadar cu amnarul să aprindă iasca umedă.
Cremenea scapără; şi aceste scântei sau mişcări li-20   niştite ale bătrânului, cu degetele-i noduroase, aduc o stranie potolire de sine, - cu toţii urmăresc micile scântei albastre ce se aprind şi se sting în văzduhul posomorât...
Viitorul pieri din gândul tuturora... 25 - Ce-i şi viaţa omului! - zice încet şi potolit Feighin către Răutu. De mic am fost luat de la părinţi - cu sila... îmi aduc aminte numai de o femeie tânără, cu ochii negri - mama, care vroia să mă smulgă din manile soldaţilor... Şeptesprezece ani -30 slujbă nu ca acum - muncă silnică... Când a venit legea cea nouă, se auzi că au să ne dea drumul acasă... Unde era să mă duc ?... Nu ştiam nici de unde sunt, nici cum îi cheamă pe părinţii mei... Feighin am fost numit mai mult în batjocură - în canton - când
908
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
909
m-au botezat... Şi, într-un rând, cum stăteam aşa, cuprins de gândurile astea, ca sentinelă la magazia de pulbere, deodată aud un răcnet: Dormi la post, canalie!... Căpitanul!.... Vânăt de mânie, ridică sa-5 bia şi-mi dă cu mânerul în faţă, şi dă-i, şi dă-i... Am fost găsit pe pământ, aşa, ameţit, plin de sânge, cu nasul sfărâmat şi dinţii rupţi... Căpitanul, pesemne, fugise... Vremurile se schimbaseră... Şi mi-a venit aşa o ciudă şi o răutate la inimă! O să vadă el, să
io schilodească aşa oamenii!... Are să se plimbe ras şi în lanţuri! Şi, culcat la spital, numai ce văd o fetiţă, aşa, micuţă, de-o şchioapă, cu ochişorii limpezi, -fata căpitanului... Şi-mi spune cu glăsciorul ei dulce aşa: Eşti mai bine acum, moşule    Mama îţi trimite
15 puţină dulceaţă... şi-mi întinde cu mânuţele ei un gă-vănoşel... Mă uit, mă uit aşa în ochişorii ei limpezi... pun mâna pe căpşorul ei şi zic: Nu vrei să mă pupi, drăguţă?... Ea îşi întinde buzişoarele, drăguţa de ea... Am sărutat-o, şi mi-am făcut cruce, şi i-am zis:
20   Spune-i mamei să fie liniştită, - atât.
O fi crescut mare... Măritată de mult... cu copii... nu m-a uitat: Va auzi Dumnezeu rugile ei! Şi tăcu.
Simţise şi acesta nevoia de a-şi opri gândul la sin-25   gura clipă, poate, senină din viaţa lui zbuciumată...
- Ce tremuri aşa ? - întrebă el pe Răutu şi-i vârî mâna la piept sub suman. Ţi-i frig ? Eşti ud leoarcă... Sumanul ţi-e subţire şi dedesubt eşti numai în cămaşă... Stăi! Mantaua mea e mai groasă... am şi o jiletcă de 30   lână pe sub mundir... Pe mine nu m-a răzbit aşa...
Răutu, care îşi regăsise parcă sufletul lui Vania din Năpădeni, zâmbi blajin şi recunoscător, împăcat.
Şi luntrea se clătina mereu în bătăile vântului, între crengile înlăcrămate ale bradului înalt...
...Viaţa parcă n-a căpătat un înţeles decât... din clipa când şi l-a pierdut pentru fiecare în parte din aceşti oameni, strânşi în coaja lor de nucă, în mijlocul valurilor înfuriate!... 5 Câtă vreme fiecare din ei avea - în afară de viaţa din luntre şi mai presus de ea - o ţintă deosebită, în care îşi punea tot rostul, sufletul lor era otrăvit de duşmănie şi de scârbă.
Şi acum... câtă lumină, când totul e mărginit la
io cele câteva clipe ce le-au mai rămas de trăit pe aceste scânduri, înainte de a fi înghiţiţi de valuri!...
Şi nimic nu va mai rămânea din ei decât nişte oase acoperite de mâlul ţărmului pustiu.
Şi timp de veacuri, fiecare primăvară va arunca
15   peste ele un nou strat de mâl, şi gheţurile iernii le vor înfunda tot mai adânc în pământul mlăştinos... Până când, poate, vreun antropolog va descoperi, odată, o stranie colecţie de cranii... A!... Scopul vieţii!...
20 In goană după scopuri închipuite, mai presus de această singură realitate - de la certurile de bucătărie, până la conflictele de pe arena vieţii istorice -, toate clipele sunt otrăvite de ambiţii, de ură sau de scârbă, în exasperarea sălbatecă a cruzimii sau a indiferenţei
25 faţă de semeni... Chiar când creştinul îşi urmăreşte mântuirea sufletului pentru vremea de apoi, ca un dar mai preţios decât viaţa în această vale a plângerilor, - încă fumegă rugurile jertfelor omeneşti sau inimile se amorţesc în chilii de pustnici...
30 Dar atunci când, la capătul scurtei călătorii, vine ceasul suprem, din tot zbuciumul ei nu rămân în faţa conştiinţei decât clipele de bucurie senină, când în tremurul de dragoste au fost biruite toate năzuinţele
910
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
911
deşarte, ce păreau frumoase şi înalte numai sub imboldul patimei oarbe...
Dar şi câte alte morminte nu sunt decât tot mărturii ale unor vieţi risipite în deşert...
5        Furtuna vâjâia necontenit...
Dar bătrânul osteac, de o bucată de vreme, ridica din când în când capul şi privea cu încordare spre apus; el voia parcă să spună ceva, bărbia cu peri cărunţi şi scurţi îi tremura, dar lăsa din nou capul în io   jos, în tăcere.
în sfârşit, arătă cu mâna-i vânoasă: - Semn că se schimbă vântul... dacă vine ploaia ceea aici...
La apus, pe fondul norilor cenuşii, care fugeau în 15 sus, învăluind tot cerul, apăruse acum o pată neagră de nori plumburii, de care parcă atârnau nişte făşii întunecate, lăsându-se drept în jos, peste spuma valurilor sfârmate.
Peste mugetul apei, creşte un ropot îndepărtat... 20 Mai tare, tot mai tare şi mai aproape... Norii negri cuprind zarea până-n răsărit... O picătură... alta... şi deodată - potopul!... parcă toate zăgazurile cerului s-au rupt; picături grele şi dese sfredelesc valurile...
Un văl negru închide totul, nu se vede nimic mai 25 departe de marginea desişului de brazi înecaţi, în mijlocul căruia se clatină luntrea...
A trecut. Ploaia cerne mărunt... a stat...
... Luntrea e golită iar de apă: vâslaşii rup nişte rogojini şi le bat cu băgare de seamă prin toate crăpătu-30 rile; bătrânul scoate securea şi, cu ajutorul unei bănci, drege în grabă cârma... Şi pândeşte iarăşi, încordat, clocotul de valuri; şi din nou el pare că creşte în văzduh şi toate privirile sunt aţintite asupra lui...
... Luntrea e scoasă acum dintre crengi şi lăsată în voie pe apă. Oamenii îşi fac cruce:
- Cu Dumnezeu înainte! - zice, adânc, Sinenco. Luntrea iese din desiş şi saltă pe valuri...
5 Despre partea aceasta a drumului, până la Şarka-linsk, Răutu îşi aducea aminte numai cum, în luptă cu valurile zbuciumate, atunci când jandarmii se perindau cu vâslaşii la scos apa din luntre şi la lopeţi, vru să vâslească şi el, dar Feighin îi zise foarte aspru:
10       - Stai locului, mă rog! Ne lipsim noi de serviciile dumitale.
Dar Răutu, simţindu-se tot cu sufletul lui Vania din Năpădeni - Vania al mamei Irina şi al lui Tănăsică ţigănuşul, şi al Uenuţei -, nu se supără de acest ton
15   aspru şi râdea fericit...
Sleit de puteri, Răutu intră în casa starostelui din Şarkalinsk şi se lăsă pe laviţă, pe jumătate ameţit. El nu mai voi să mănânce şi nici nu avea putere să se dezbrace. Sinenco, cu ajutorul starostoaei, o fe-20 meie groasă, nu încă bătrână, cu o faţă rotundă şi rumenă, îl făcu să înghită un păhărel de rachiu, îl dezbrăcă, îl învăli într-un şal şi-1 culcă lângă sobă...
încălzit, Răutu stătea lungit, cu ochii închişi; totul parcă se învârtea în jurul lui. 25       Feighin horăia năstruşnic, pe cuptor.
Numai liniştitul Sinenco nu putea dormi, ci stătea în cămaşă şi nădragi la gura sobei, privind tihnit în foc.
- Ia mai daţi zor acolo, mă! Ptiu! Tot liftă spur-30   cată! Destul am pierdut noi trei zile cu afurisenia
912
C. STERE
aia de furtună, mă înţelegi!... Noi suntem oameni împărăteşti, diavolilor! - se auzi vocea lui Feighin, de afară.
Răutu deschise ochii. Prin fereastră bătea soa-5   rele, aruncând pe jos o pată cadrilată de lumină.
Răutu se îmbrăcă în straiele lui, uscate, şi ieşi în cerdac.
Furtuna alungase, în sfârşit, norii; în undoiarea uşoară a fluviului, razele soarelui se resfrângeau în 10   mii de sclipiri vii, iar la stânga, departe, peste brâul rar al tufelor întunecate, nemărginirea strălucea, arzând în flăcări albe...
... Luntrea nouă - cea veche rămăsese pe mal, o jalnică epavă, cu fundul în sus - porni în larg şi se 15   îndreptă în jos, iarăşi în voia valurilor. Viaţa ei reîncepu.
Jandarmii fugeau parcă de privirile lui Răutu şi între ei se ridică din nou zidul problemei ierarhice; iar vâslaşii, luaţi cu sila, tăceau posomorâţi, trăgând 20   la lopeţi...
- Ar putea veni, singură, prin pustietăţile astea bătute de Dumnezeu, Tania ? - se gândi Răutu.
Cap.X
AURORA BOREALĂ
Din scrisoarea lui Ion Răutu:
Iamalsk, 21 iunie 188... 5       Draga mea, buna mea Tanenca,
In sfârşit, am ajuns la Iamalsk, un sat prăpădit de pescari osteaci, pe ţărmul golfului Obi, la peste o sută de kilometri mai la nord de Obdorsk, o aşezare ceva mai însemnată, situată ceva mai deasupra cercu-10   lui polar.
Gândul meu cel dântâi e la tine. Sunt torturat de teama că poate nu ţi s-a trimis telegrama din Turinsk, care să te oprească pe loc, până la lămurirea situaţiei. n       Nu ştiu dacă ai primit şi scrisoarea expediată din Tobolsk, înainte de a mă fi îmbarcat pe barja.
îţi povestisem acolo pe larg evenimentele tragice din Turinsk şi crahul pe care l-a suferit obştea de acolo.
20 După o lungă călătorie pe vapor şi în luntre -care a ţinut peste două săptămâni, în condiţiuni indescriptibile -, am ajuns la destinaţie.
In afară însă de o mică furtună suferită în mijlocul unui peisagiu fantasmagoric şi care a prilejuit o
25 interesantă experienţă psihologică, nu merită în drumul acesta o menţiune decât întâlnirea din Cemasa
914
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
915
cu biata Sonia Aniutina, care, la vrâsta de şeptespre-zece ani, e aruncată în prăpădenia aceasta, singură, fără alt tovarăş decât Ozerov - un vechi student din Kazan, deportat de vreo zece ani şi care pare acum 5   cu desăvârşire decăzut şi prea puţin simpatic...
Şi cu oroare am băgat de seamă că nenorocita e şi însărcinată.
Nu mi s-a plâns de nimic, dar, vădit copleşită de tristeţă, îmi strângea doar mâna, şoptind:
10 - Sunt fericită că te-am putut vedea, - pe unul din obştea barjalei noastre de pe Volga... Câtă vreme, Doamne, câtă vreme a trecut de atunci !...
Nici un an!...
Despre obştiile din Berezov - un târguşor cu
11 vreo mie două sute de locuitori - şi din Obdorsk -un sat aproape tot aşa de oropsit ca şi Iamalskul meu - nu-ţi scriu acum. Nădăjduiesc să menţin contactul cu tovarăşii, deşi ne despart sute de verste.
Ei m-au primit frăţeşte, mi-au dat informaţiuni 20   şi sfaturi în ce priveşte viitoarea mea reşedinţă; şi mi-au dăruit chiar şi o puşcă; e cam primitivă şi hodorogită, dar, după asigurarea lor, îmi va da putinţa să nu mor de foame la Iamalsk.
Din nenorocire, n-am fost lăsat la Berezov decât 25   o singură zi, iar la Obdorsk, am stat două zile; m-am aprovizionat acolo, spre a mai agrementa menu-urile mele polare, cu puţină untură şi o bucată respectabilă de pemican - carne uscată la soare, foarte sărată. Cum să-ţi descriu Iamalskul ? 30       Tundra moartă, îngropată iarna sub zăpadă, groasă de patru, cinci metri, se întinde spre Pol aproape o mie de verste, în peninsula strânsă între Marea de Karsk şi Golful Obiei, joasă şi înclinată spre ocean, vrând parcă să dispară sub gheţurile pustii.
Iarna, niciun vestigiu de viaţă nu apare la suprafaţă, dar vara, tundra se îmbracă în vestmântul ei zdrenţuit de muşchi şi tufe rahitice de brazi - brazii pitici ai regiunilor boreale. 5       Această vegetaţie îşi duce veşnic lupta pentru viaţă în stratul subţire de pământ fertil, aşezat pe un strat de gheaţă eternă, care apare aici ca o formaţie geologică, în care s-au putut păstra, timp de îndelungate milenii, aproape intacte, cadavre de mastodonţi şi mamuţi. io       Pe ţărmul golfului, în cea mai mare parte a anului, numai câteva fumuri trădează locul unde e înecată sub zăpadă vreo duzină de iurte, cu o singură jalnică clădire de bârne, care s-ar putea numi casaşi care serveşte de locuinţă pentru agentul fraţilor Stariţchi 15   din Obdorsk - Demian Petrov.
Numitul agent reprezintă, în cuibul acesta de pescari, şi autoritatea de stat, ca un potentat absolut.
E un uriaş sălbătăcit, dar în fond voios şi prietenos, care striveşte, chiar cu trupul său masiv şi cu glasul răsu-20   nător, ceata prăpădită a supuşilor săi, osteaci chirciţi. Acuma e încântat că soarta îi dă o societate de „creştini", în persoana mea şi a paznicului Axentiev.
Ospitalier, Petrov ne oferi pentru locuinţă comună o cămăruţă din bordeiul său. 25       M-am uitat la Axentiev.
Scund, nervos şi posomorât, în tot drumul de la Berezov încoace, el nu-şi ascundea o vie antipatie, ba chiar o animozitate faţă de mine. Punea în sarcina mea surghiunul care 1-a aruncat, singur, la atâtea sute de 30   verste de familia lui rămasă la Berezov.
Am refuzat hotărât oferta, preferând să stau singur, fie chiar într-o iurtă de osteac.
Inchipuie-ţi un cort făcut din bârne aşezate în picioare, cu interstiţii între ele astupate de muşchi şi
916
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
917
acoperit cu piei de reni. O uşă joasă, prin care trebuie să intri aproape târâş şi, în vârf, o gaură pentru ieşirea fumului sunt singurele deschizături prin care poate pătrunde lumina şi aerul. Ca mobilier -5 o uşoară ridicătură de pământ, în jurul vetrii din mij -loc, în care arde necontenit un rug.
Dar nu această primitivitate m-a impresionat atât, ci, dacă se poate spune, mai cu seamă atmosfera morală şi socială a vieţii de tundră.
10 Toată populaţia s-a înghesuit, fără fasoane, în iurta mea. Femei şi bărbaţi - pocituri caricaturale -chinciţi în jurul rugului, toţi cu lulelele în gură, urmăreau cu o vie curiozitate fiecare gest al meu, pe când îmi aranjam comorile: rufele şi mai cu seamă
11 cărţile - o bibliotecă bogată -, şase volume pe care, până ce îmi vor veni bagajele - Allah ştie când! -, le voi putea rumega, după un calcul matematic precis, în şapte sute douăzeci de rânduiri variate succesiv...
Oficiul poştal cel mai apropiat se află la cinci 20   sute de verste, în Berezov.
Aici, la Iamalsk, corespondenţa şi mesageriile nu pot ajunge decât „cu ocazia", care adesea se lasă aşteptată câte patru şi cinci luni de zile.
Scrisoarea aceasta o voi expedia până la Obdorsk, 25   cu vâslaşii care m-au adus aici. De acolo, se vor îngriji tovarăşii.
Această izolare mă chinuieşte mai mult. Cine ştie când voi putea avea vreo veste de la tine şi cine ştie când şi dacă vei putea primi şi tu scrisorile mele. 30       Singura mângâiere mi-o poate da spectacolul naturii boreale.
Acum, vara, soarele nu mai apune: descrie spre nord un cerc, în care se roteşte aproape două luni. Şi iarna, vom avea tot atâta vreme o noapte neîntreruptă...
Viaţa are astfel un aspect fantastic, fără hotarele obişnuite de activitate şi odihnă.
Existenţa materială mi-o asigur relativ uşor.
Apele sunt pline de raţe, de gâşte sălbatece şi 5   de lebede.
Tufele şi pădurile mişună de varietăţi nenumărate de păsări şi de iepuri de nord.
Şi acest „vânat" este atât de sălbatec, încât nu cunoaşte omul, nu se teme de puşcă, încât chiar eu, care io   n-am stofă de nemrod în mine, mă pot aproviziona uşor cu puşca mea.
Autohtonii trăiesc mai mult cu peşte şi cu ouă de raţe şi gâşte sălbatece, pe care le conservă într-un fel de saramură, în cantităţi enorme. 15       Draga mea, să mă crezi că nici viaţa aceasta nu e lipsită de farmec.
Omul e pus aici numai în faţa naturii. Toate ororile şi toate mizeriile izvorâte din viaţa societăţilor civilizate aici lipsesc. Eşti doar în luptă directă cu 20 natura, ca să-i smulgi mijloacele de viaţă, - şi succesul atârnă numai de energia, de vigoarea şi de inteligenţa individuală.
Dar, draga mea, cred că vei recunoaşte că aceste satisfacţii nu sunt pentru o fată ce nu a atins încă 25 nici vrâsta respectabilă de douăzeci de ani, crescută la Chişinău şi fără altă experienţă a vieţii decât aceea pe care i-a putut-o da liceul de fete, sub înalta direcţie a doamnei Laza, şi şcoala de moaşe şi subchirurge din Odessa.
30       Nu mi-aş ierta niciodată, dacă te-aş aduce în sălbătăcia aceasta.
Aici - chiar dacă ai trece cu bine prin toate grozăviile călătoriei de săptămâni cu luntrea, în mijlocul pustietăţilor tundrei -, nici n-ai putea măcar
918
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
919
aplica meşteşugul tău „de a ajuta - cum spui tu -omenirea, la apariţia şi dispariţia ei".
Oamenii se nasc şi mor aici fără niciun meşteşug - ca orişicare alt mamifer din tundrele acestea îngheţate. 5       Să crezi, iubita mea, că am fost adânc mişcat de hotărârea ta de a împărţi surghiunul cu mine.
Toată dragostea care ne leagă din copilărie, mai strâns decât orice „glas al sângelui" sau cătuşe legale, nu poate să exprime recunoştinţa cu care am primit jo   sacrificiul tău, - fiindcă, draga mea, a fost un sacrificiu; nu mă pot înşela subtilităţile scrisorilor tale.
Dar tocmai pentru aceasta nu pot, nu am dreptul să accept acest sacrificiu astăzi, când ai fi silită să duci un trai care prăpădeşte şi stinge până şi triburi   rile de osteaci, care duc viaţa asta de veacuri.
Nu mai vorbesc ce groază îmi inspiră numai gândul, când mi te închipui, singură, în drumul până aici!...
în singurătatea mea, voi găsi, chiar la aşa depărtare, un sprijin mare în conştiinţa unei afecţiuni atât 20   de înălţătoare, care va păstra mereu o legătură vie între mine şi „alte tărâmuri".
Desigur că-mi va fi foarte greu să trăiesc luni îndelungate fără veşti de la tine, dar cu atât mai mare îmi va fi bucuria când „ocazia" îmi va aduce, în sfâr-25 şit, un teanc de plicuri cu ieroglifele tale caracteristice, de care râdeam atâta pe vremuri şi care îmi sunt atât de dragi acum.
închei scrisoarea. Vâslaşii aşteaptă.
Te sărut mult, mult, al tău, oricum şi oriunde, 30   acum şi pururea şi în vecii vecilor, Ion Răutu.
Condiţiunile în care era silit să trăiască Răutu erau cu mult mai apăsătoare pentru el decât îndrăznea să le mărturisească Taniei.
Paznicul Axentiev, hărţăgos şi urâcios, făcea cu neputinţă orice relaţiuni normale.
Şi, în cadrul fantastic al pustietăţii boreale, el se ciondănea mereu cu Răutu, pentru respectul re-5 gulamentului.
Numai necesitatea şi pentru el însuşi de a-şi susţine viaţa cu vânatul îl împiedica să confişte puşca lui Răutu - interzisă de litera regulamentului.
Din pricina lui, şi Demian Petrov se ţinea în 10 rezervă.
Era exclusă şi orice apropiere cu aborigenii.
Nu numai din cauza nivelului lor cultural, dar viaţa lor de pescari şi condiţiunile de igienă în care trăiau îi învăleau într-o atmosferă pe care simţul olfactiv 15   al lui Răutu n-o putea suporta.
îndeobşte, cătunul osteac era înecat în mirosuri grozave.
Metoda primitivă de a conserva peştele şi de a extrage untura direct pe rugul iurtei îmbibase nu nu-20 mai locuinţele şi hainele oamenilor cu un miros greu de dejecţiuni putrede, dar până şi pielea lor.
Necunoscând baia şi nici alte îngrijiri de igienă, toate fiinţele din tribul acesta degenerat, prăpădit de boli, şi mai cu seamă femeile păreau abia scoase 25   dintr-o cloacă.
Răutu nu putea să se folosească măcar de serviciile lor în iurtă. Singur îşi căra apa, tăia lemne, îşi spăla rufele şi-şi pregătea bucatele primitive.
Nu putea însă evita cu totul contactul cu aborigenii. 30 Viaţa lui de pustnic, veşnic cu cartea în mână, ca şi câteva picături antiholerice sau prafuri de chinină împărţite la noroc i-au creat reputaţia de mare vrăjitor. Oamenii s-au deprins să caute la el sfat şi ajutor.
Asemenea trai avea totuşi poezia şi pitorescul lui.
920
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
921
Vânător de nevoie, Răutu ajunse în curând la o mare perfecţie în mânuirea armei de foc, vraci şi şaman - vrăjitor - fu adâncit, în acelaşi timp, în arcanele filozofiei transcendentale. 5 Critica raţiunii pure îi deschise perspective şi îi dete nădejdea de a găsi, în sfârşit, o ieşire din jungla metafizică, în care îl lăsaseră exerciţiile de şcolar din închisoarea din Odessa.
Teoria cunoştinţii, opoziţia dintre „numen" şi „fe-10   nomen" poate arunca o punte între determinism şi libertate, între mecanismul materiei şi acţiunea morală ?
în orice caz, „materia" e dezbrăcată de „realitatea" ei atotdominatoare, pe care i-o dădea un Vogt.
Dar problema morală - blăstămata chestiune ? 15       Cugetătorul, se gândi Răutu, orişicum, nu poate găsi un mediu mai prielnic pentru studii transcendentale decât în regiunile polare!...
Sub cerul imobilizat, care nu cunoaşte umbrele nopţii, parcă e mai uşor să înţelegi şi irealitatea timpu-20 lui şi a spaţiului: vremea se opreşte în loc şi spaţiul este mort, mai cu seamă în zilele înnourate, când, sub orizontul redus, nici timpul, nici spaţiul nu cunosc hotare - şi totuşi par închise...
Vremea însă curgea, - monotonia lecturilor soli-25   tare şi interminabilele excursiuni cu puşca, prin deşertul mohorât al tundrei, măsurau etapele vieţii.
S-a scurs vara.
Când prima oară soarele se lăsă sub orizont, deşi ochiul nu simţise vreo schimbare în lumină, cerul, ră-i0 mas gol o clipă, fu salutat cu bucurie: parcă a fost descătuşată fuga zilelor, care se scurtau văzând cu ochii.
într-o zi târzie de august, Răutu, adaptat îndestul la viaţa de iurtă pentru ca să-şi întreţină noaptea
rugul aprins fără să se mai trezească din somn, se simţi parcă neliniştit de o prezenţă străină.
în reflexul mistic al zorilor dimineţii, cu ochii somnoroşi abia deschişi, zări parcă, brusc, dincolo de ce-5   rul rugului o ciudată pată neagră lungită pe podiş.
în deşteptarea treptată, în jocul tremurat al flăcărilor rugului, contururile se precizau şi deodată el constată că nu este victima unei halucinaţii.
De sub o manta neagră, apăru în lumina roşie ca-w pul unui om culcat pe spate, cu un enorm nas subţire, acvilin, şi cu o barbă încreţită, cu vârfurile roşcate scânteind în pălpăirile rugului.
Necunoscutul dormea dus.
Răutu se coborî spre râuleţul care şerpuia la mar-15 ginea satului şi, după o toaletă sumară, aduse apă, o puse la încălzit pentru ceai şi, între timp, în aşteptare, se cufundă în citire.
- Mata, tavariş Reut ? - auzi el deodată. Aplecat spre el, şedea pe vine, răzămat în pumni,
20 necunoscutul - cu un cap sărit parcă din basoreliefurile asiriene:
- Mata, tavariş Reut? - repetă el.
Apoi, scoase de sub manta o legăturică învelită în cârpe, o desfăcu; de sub o cârpă ieşi la iveală un jur-25   nai, iar sub acesta, păturite una într-alta, mai multe hârtii de diferite culori şi calităţi, iar înăuntru, în sfârşit, un plic.
- Na! luvat mata! - zise nepoftitul, întinzând plicul.
30 Răutu descoperi înăuntru o scrisoare, datată cu vrun an şi jumătate în urmă, şi o cruce a Sfintei Ana, de aur.
„Tovarăşilor, - glăsuia scrisoarea, - prezentatorul este un bun prieten, Mehmet Şihau Oglî, care
922
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
923
mi-a uşurat mult viaţa cu devotamentul şi credinţa lui, mai presus de orice laudă. Silit să plec, rog pe orice tovarăş în ale cărui mâni va cădea această scrisoare să-1 ia sub ocrotirea sa pe Mehmet. Nu va re-5 greta. Alăturez o tinichea de aur - amintirea inutilă a vremurilor apuse -, pe care rog să o vindeţi şi produsul să-1 daţi lui Mehmet. Salutări. Jbanov".
Răutu fu emoţionat de această urmă a lui Jbanov, încă de dinainte de întâlnirea lor anul trecut în peni-10   tenciarul din Tiumen...
Din ziua aceasta, Ion Răutu nu mai fu singur. Caucazianul - al cărui nume autohtonii l-au transpus în ruseşte: Ivan Ivanovici Şahov -, credincios ca un câne, nu se despărţea de el nici ziua, nici
15 noaptea, luând asupra-şi toată sarcina de aprovizionare cu vânatul. Puşcaş foarte îndemânatec, el nici nu avea nevoie de concursul lui Răutu, care-1 însoţea din când în când doar pentru plimbare.
Dar Răutu trebui să se adapteze noţiunilor de
20 onoare ale caucazianului, care s-ar fi crezut dezonorat, dacă ar fi fost silit să care apă sau să taie lemne. în schimb, el frigea oricând, pe cărbuni aprinşi, cu solemnitate, un iepure sau o pasăre; dregea şi cosea tot ce era de piele - curele, ciubote, cojoace -, dar, pen-
25   tru nimic în lume, lucruri de pânză sau de postav!... îl venera şi îl adora pe Răutu. Dar, printr-un proces psihologic insondabil, înţelegea ca acesta singur să poarte sarcina tuturor muncilor pe care el le socotea dezonorante pentru un cunac.
30 Când Răutu citea sau scria, Mehmet stătea de strajă ca acesta să nu fie deranjat şi întreţinea singur toată noaptea focul pe rug.
Din septembrie, căzu zăpadă groasă şi se lăsă un frig intens.
Nopţile se lungeau vertiginos. Din octombrie, ziua nu mai era decât un amurg; iar în noiembrie, 5   veni, stăpână neţermurită, noaptea polară.
Soarele nu mai răsărea. Şi doar rotirea Ursei Mari şi a Casiopeiei, ca nişte enorme arătătoare, în jurul stelei polare, ridicată aproape la zenit, măsurau fuga vremii...
io încă înainte de dispariţia de istov a reflexelor solare, lui Răutu îi fu dat să trăiască un ciudat episod romantic.
La Iamalsk se opri pentru popas un mic trib de sa-moezi, care se întorceau la vetrele lor, în săniuţe trase 15   de câni, din Berezov, unde căutaseră dreptate la isprăvnicie împotriva unui trib rival.
întârziaţi, ei erau grăbiţi să prindă în drum încă ultimele raze de lumină.
Aşezarea lor se găsea în inima peninsulei, cu 20   încă vreo două sute de verste mai spre nord, la marginea unui lac.
Răutu nu-şi putu stăpâni nostalgia ineditului şi se hotărî să-i însoţească.
Şeful caravanei, un samoed bătrân, care îşi purta 25   cu mândrie titulatura de kneaz - prinţ -, îl primi cu bunăvoie:
- Dar ştii să mâi cânii ? - îl întrebă kneazul. Săniile noastre sunt mici, nu pot încăpea doi.
- Nu, nu pot! - răspunse Răutu, descurajat. 30   N-am fost niciodată cu cânii.
- Apoi ? Cum o să mergi ?...
Aici interveni, spre marea bucurie a lui Răutu, o fetişcană de vreo cincisprezece-şaisprezece ani,
924
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
925
mărunţică şi vioaie, cu trăsături care dovedeau un amestec al rasei albe:
- Nu-i nimic, - declară ea hotărâtă - îl iau cu mine! Micuţ cum e, şi nici eu nu sunt mare, încăpem
5   în sania aceea cu merinde, pe care o să le descărcăm în a mea.
Răutu îşi puse în grabă echipamentul polar, îşi încredinţa iurta lui Mehmet şi porni în săniuţa mânată de prinţesa Lirca, fata kneazului Taimun. io La strâmtoare, era silit să stea în atingere strânsă de ea, cu picioarele întinse, în dreapta şi în stânga, de-a lungul săniuţei şi, ca să nu cadă, trebuia să-şi împreuneze braţele în jurul ei.
Lirca mâna cu îndemânare şiragul de zece câni, 75   urmând din scurt sania kneazului.
Arătătoarele orologiului ceresc, Ursa Mare şi Casiopea, tăiaseră aproape un sfert din cercul lor, când Lirca îl întrebă încet pe tovarăşul ei de sanie:
- Nu ţi-e frig ? Nu eşti obosit ? Noi suntem de-20   prinşi, dar pentru tine trebuie să fie greu. Am putea
să poposim mai înainte.
- Nu! - se grăbi Răutu. Ce poţi tu, pot şi eu! -şi fără voie o strânse mai tare în braţe.
Lirca se lipi de el, zicând: 25        - Aşa!... Aşa are să fie mai cald. Strânge mai aproape şi picioarele.
Şi iarăşi rotirea bolţii înstelate măsura vremea, în tăcerea călătorilor.
La popas, kneazul Taimun aruncă cânilor deshă-30   maţi puţină hrană - nişte peşti uscaţi.
într-un fel de peşteră săpată în zăpadă urmau să se adăpostească toţi călătorii pentru odihnă.
De pe podişul săniilor au fost scoşi nişte saci îmblăniţi, în care se putea trece noaptea fără teamă de frig şi umezeală.
- Dar musafirul nostru ? - exclamă deodată 5   Lirca. Are el sac ? Cum de nu ne-am gândit ?... Ce facem acum ?
Răutu, puţin înciudat pentru această nesocotinţă, declară:
- Nu mi-e frig aşa tare, sunt bine îmbrăcat; am 70   să mă îngrop cu totul în zăpadă, o să treacă!
- Nu se poate, nu se poate! - îşi trăgăni cuvintele cu hotărâre Lirca. O să luăm sacul tatii, că-i mai mare; s-o zgribuli el cum o putea în al meu; iar pentru noi, acela îi prea de ajuns. O să stăm cam la strâm-
75   toare, dar fără obidă.
Kneazul mârâi puţin pentru sacul cel mic, dar nu găsi nimic de obiectat pentru folosinţa comună a sacului celui mare.
După un prânz frugal, în jurul unui foc aprins cu 20   multă îndemânare, călătorii, învăliţi în sacii lor de blană, n-au aşteptat multă vreme somnul, - afară de cel rămas de strajă pentru caravană şi pentru a întreţine rugul.
Răutu se vârî întâi în sac şi, cu mirare, văzu că 25   Lirca se furişează alături de el, ca o şopârlă, fără mare sforţare.
Pentru a câştiga spaţiu, acuma ea îl îmbrăţişa pe Răutu, lipindu-se de el.
Tăcerea nopţii nu era tăiată decât, din când în 30   când, de scâncetul unui câne şi de sforăitul sonor al kneazului Taimun, de alături.
Arătătorul Ursei Mari se lăsă drept spre pământ.
- Cum te cheamă pe tine ? - întrebă încet Lirca.
926
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
927
- Vania - răspunse, tot încet, Răutu, care ştia că samoezii n-au nume de familie.
- Vania! Vania! - repetă fata, parcă înduioşată. Lui Răutu i se păru că aude în înduioşarea ei ră-
5   sunetul altor voci feminine.
- Vania... frumos sună! - reluă Lirca. Eşti de departe ?
- De foarte departe. Din alt capăt al lumii.
- Se zice - e adevărat ? - că sunt ţări în care şi io   iarna e soare toată vremea... Şi, vara, vine noaptea în
fiecare zi... şi că nu e zăpadă... şi poamele cresc pe copaci, nu ca ale noastre, mici, în tufiţe de iarbă, ci mari cât capul de om, şi dulci, şi mirositoare...
- Sunt ţări şi de cele fără iarnă deloc şi cu tot fe-îs   Iul de poame... şi cu multe flori. Ţara mea e cam pe
la mijloc...
Din nou urmă tăcerea. Arătătorul ceresc se ridicase puţin spre răsărit.
Răutu nu putea dormi. Şi nici Lirca. 20       In ochii ei, larg deschişi, Răutu vedea luciri reflectate din astrele cerului.
- Vania! spune ce te-a adus în ţara noastră ? Cu multă trudă, Răutu se sili să-i explice acestei
fiice a tundrelor polare cauzele deportaţiunii poli-25   tice, rostul răzvrătirii, scopurile revoluţiei... Lirca tăcea.
înţelesese ea ? Sau alte gânduri o frământau ?
- Eu numai acuma, singura dată, m-am ridicat pe apă în sus, până la Berezov... Nu mi-a plăcut!
30 Strâmtoare, zgomot, nacealnici aspri, de ţi-i frică să te uiţi la ei... La noi e mai bine - e slobod, larg, peşte în apă cât vrai... şi vânat... şi reni... Tatăl meu e bogat şi puternic; e kneaz, are multe sute de reni... ai să vezi, şi năvoade, cu o sută paispreze cârlige de
oţel, de prins peşte. E bine la noi. Şi poamele noastre, deşi mici, sunt gustoase... Şi iarna, când se aprind zorile de miazănoapte, nu poate fi mai frumos nici în rai. Şi vara, când e ziua lungă, e cald şi 5 tundra înverzeşte şi înfloreşte; şi mii şi mii de păsări se abat... şi lebedele albe, cu puf moale. E bine la noi... E bine la noi...
Şi Lirca zâmbea, adormită...
Iar arătătorul Ursei Mari se ridica mereu pe cer. io       Răutu fu, în sfârşit, furat şi el de somn.
Cu toată graba pusă de caravană, prea mult întârziată cu treburi la Berezov, călătoria ţinu vreo cinci zile.
Prin intimitatea din sanie şi din sacul de dormit, se închegă o duioasă prietenie între prinţesa samo-15   edă şi puiul de boier din Năpădeni.
In sfârşit, în lumina lunei pline apăru ulusul -un grup de iurte, la malul lacului Karino, acuma îngropat în zăpadă -, aşezarea kneazului Taimun.
In zare, se profila pe cer, ca o pădure de coarne, 20   o turmă de reni îngrămădiţi sub paza cânilor şi a supuşilor kneazului Taimun.
In iurta acoperită pentru căldură cu blocuri groase de gheaţă, îi aşteptau flăcările vii ale rugului aprins.
Şi prima grijă fu pregătirea unui ospăţ de mân-25   cări calde, bine venit după truda şi frigul drumului lung prin tundra înzăpezită.
Odată foamea astâmpărată, se făcu simţită o altă nevoie urgentă, după săptămâni petrecute în haine blănite, fără primenire. 30 Kneazul aruncă jos nu numai blana de pe el, ci şi tot ce avea pe dedesubt şi, întorcându-şi odăjdiile pe dos, întreprinse cu solemnitate operaţia de purificare.
928
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
929
în hainele scuturate deasupra rugului, aproape linse de flăcări, se auziră pârâituri sugestive.
Lirca apăru şi ea, într-o clipă, fără alt vestmânt decât inocenţa ei şi pofti şi pe Răutu să ia parte la această 5 solemnitate.
Sunt pe lume necesităţi inexorabile... Răutu, cu toată jena, se supuse invitaţiei.
Kneazul, un fiu al lui, ca şi două femei bătrâne priviră cu indiferenţă acest ritual. 10       - A, ce piele albă ai! - exclamă cu o voce dezmi-erdătoare Lirca. Şi ce lină şi dulce e! - urmă ea, mângâind cu latul mânii spinarea lui Răutu.
Bătrânul kneaz şi fiul său se culcară fără grijă, iar femeile roboteau cu străchini şi ceaune, după masă, n   trăgând, indiferente, mahorcă tare din lulelele lor.
Pe kneaz, ca şi pe megerele fumătoare îi interesau, vădit, prea puţin evaziunile sentimentale ale prinţesei Lirca.
- Ce drăguţe sunt şi boabele astea! - prinse ea 20   pe Vania de sân. Şi ce frumos miroase trupul tău! Parcă-i spălat cu suc de cnejevică.
Lirca respiră cu voluptate pe nas, ridicându-şi faţa în sus. Şi reflexul rugului aprinse luciri roşietice în privirea ei şi-i coloră cu nuanţe portocalii trupul; 25   sfârcurile sânilor i se ascuţiră.
Zâmbind, cu o întrebare mută, se apropie de Răutu, se ridică în vârful degetelor şi-i puse braţul după gât...
Răutu, simţind chemarea, tulburat şi înduioşat, 30 se aplecă o clipă spre ea... Dar trupul acesta cu liniile ciudate ale anatomiei mongolice, cu şolduri largi, cu picioare scurte, cu pulpele groase lăsate prea jos, trupul acesta care nu cunoştea nici săpunul, nici alte primeniri decât purificarea de deasupra rugului îi
izbi nările, în căldura intensă a rugului, cu emana-ţiuni de menajerie.
Tresări ruşinat, indignat de sine. Se îmbrăcă repede şi, sub privirea mirată şi îndurerată a prinţesei 5   polare, sări din iurtă afară.
Porni drept, tot înainte, pe podişul nemărginit al tundrei imaculate, spre nord.
Fugea în neştire, cu manile strânse la piept, şoptind îndurerat şi revoltat: „Animal, animal scâr-10   bos!... După ce i-am scris Taniei! Ce ar zice ea ?..."
Câtă vreme a mers Răutu aşa - un ceas, două, trei - nici n-a căutat să-şi mai dea seama.
Se opri doborât de o negrăită, mistică tăcere care îl învăluia.
15       Toată firea parcă era prinsă de o tainică aşteptare... Spre miazănoapte, pe fondul de azur translucid al nopţii boreale, parcă se desprindea, ca un imens crai de lună răsturnat, un segment mai întunecat al cerului, tremurător, nuanţat de palpitări uşoare, viorii.
20 Şi, brusc, din umbra lui diafană, zarea se aprinde de o lumină intensă de aur incandescent, care, ca un groaznic val de lavă limpede, se înalţă până la mijlocul bolţii cereşti. Şi, fără răgaz, după el se aruncă, în goană năprasnică, deasupra lui, un nou val, apoi al tre-
25   ilea, al patrulea, - nenumărate valuri aprinse tot mai sus, - până ce toată faţa de miazănoapte a bolţii e înecată sub talazurile înfuriate ale unui ocean în flăcări. Toată zarea clocoteşte, vijelioasă. Şi, deodată, peste coama valurilor descătuşate,
30 porneşte o erupţiune vrăjmaşă, brăzdând faţa oceanului de lavă cu făşii luminoase, ce se azvârl în spasme una peste alta - roşii, albastre, verzi, portocalii -, se desfac şi se topesc în pălpăiri colorate şi vii şi - imense briliante - incendiază adâncurile până la zenit şi iarăşi
930
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
931
se sting, aproape în clipa în care se nasc, înlocuite pe dată de alte ţâşniri feerice de nestemate misterioase.
Şi în orgia aceasta de lumini şi culori, nicio moleculă de spaţiu, niciun punct al bolţii răzvrătite nu 5 rămâne nemişcat, ci totul se roteşte, se prăbuşeşte şi din nou izbucneşte, şi tremurând şi radiind în hăul nopţii fulgerări şi scânteieri neînchipuite, care în fiece clipă se sting spre a se reaprinde îndată.
Iar jos, nemărginirea albă a tundrei se aprinde şi /o   ea şi oglindeşte minunea din cer în miliarde de sclipiri resfrânte.
Şi această privelişte, unică în măreţia ei de necrezut, cu toată formidabila dezlănţuire de forţe elementare, se desfăşoară totuşi într-o tăcere gravă şi solemnă, 75   mai grea şi mai tainică decât însăşi moartea...
în faţa acestei splendori de taină şi de groază, Răutu, un biet punct negru, rătăcit din alte zări, stătea amuţit de extaz şi teroare, nemişcat, sub izbiturile inimii zvâcnite. 20 Cu încetul, erupţiunile se scurtară, apoi cerul păru coborât mai jos, ca învălit de o pânză îmbibată de sânge.
Focarul de aur incandescent de la orizont se nuanţă cu reflexe irizate din segmentul de la margine. 25       E vis, e viaţă, e moarte ?...
Totul e fum şi amăgire, afară de puterile năprasnice, care mână firea.
Ce este bietul om în complexul energiilor primordiale ?
30 Şi ce le poate opune el - el însuşi jucăria pati-melor oarbe ?...
Flacăra plăpândă a conştiinţei poate doar fi suflată într-o clipă ca un fir de pulbere !...
Unde poate găsi ocrotire de urgia stihiilor duşmane?
Şi, deodată, în inima lui Răutu, în mijlocul imensităţii îngheţate şi mute, luminată de zorile mistice de miazănoapte, licări o nădejde, se aprinse o credinţă...
Taina dragostei... 5       înaintea lui trecură, pe ecranul de aur incandescent, în volbura viorie, vii ca aievea, chipurile dragi: Mama Irina... Ilenuţa... Undina... tiotia Nataliţa... Fany... Măria Culiceeva...
Dar nu le mai putu ţine desluşite multă vreme... io Cu încetul, toate se topiră într-o singură icoană -născută din nostalgia lui de dragoste şi de ideal, în adâncimile nepătrunse ale inimii lui de copil nedorit, de adolescent prigonit, urgisit de soartă şi de oameni, însetat de un dor neîmplinit... 75       Iat-o estompată în feeria cerului...
Ca într-un văl transparent, în plutirea de lumini opalizate, într-o lungă hlamidă străvezie, apare un chip blond, graţios şi totuşi maiestos, cu ochi verzi, în aureola lui de păr auriu, cu luciri trandafirii... 20   parcă coboară treptele scării din lava de aur topit...
Răutu privea cuprins de nădejde şi spaimă.
E un vis, o amăgire ?...
E o realitate transcendentală ?
E însuşi izvorul primordial al vieţii, - în care 25   s-a zămislit el şi toată firea, - menit să biruiască stihia moartă...
Vedenia se şterse, lumina se stinse, se topi şi segmentul vioriu...
In bolta translucidă a cerului boreal se aprinseră 30   din nou stelele şi luna.
Zguduit, Răutu porni, încovoiat ca sub o povară grea, abia târându-şi picioarele, spre ulusul îndepărtat de pe ţărmul lacului Karino.
c. stere
în iurtă, sub flăcările potolite ale rugului, el putu întrezări trupurile încolăcite ale gazdelor, prinse de somnul greu al oamenilor trudiţi.
Alegându-şi un loc liber lângă rug, se culcă şi el.
Dintr-un colţ mai întunecat auzi sughiţuri de plâns stăpânit.
De cât de departe vine biata prinţesă Lirca!...
Cap. XI
SINGURĂTATE.
Peste două zile, năvăliră în lagărul paşnic al kneazului Taimun Axentiev împreună cu Petrov şi doi 5   osteaci, în goană după fugar.
Şi Răutu fu pornit înapoi la Iamalsk, de astădată într-o sanie trasă de reni, pentru ca să aibă loc alături de el şi paznicul.
... Şi din nou, sub cerul înstelat, pe întinsul ima-w   culat al tundrei, se înşiră caravana.
Răutu, încă stăpânit de cele trăite, îşi aduse aminte de celebrul pasagiu din Critica raţiuneipure:
„Două lucruri ne umplu sufletul de admiraţie şi de respect mereu renăscut şi cresc în măsura în care gân-/ 5 dul nostru se opreşte mai ales asupra lor: cerul înstelat deasupra noastră şi legea moralăînlăuntrul nostru..."
Cerul înstelat îşi înalţă şi aici bolta măreaţă...
Dar legea morală, - unde s-o cauţi ?...
La Iamalsk reîncepu viaţa în tovărăşia lui Mehmet, 20   în monotonia şi rutina ei de mai înainte.
In noaptea opacă de la nord veni şi Crăciunul, - al patrulea petrecut departe de Năpădeni, - în nevoie.
Clipe şi ceasuri - ziua nu se născuse încă - se strecurau în neştire, în aceeaşi lipsă de cuprins şi
934
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
935
izolare, sub un ger cumplit, temperatura nemaiurcân-du-se peste 50 grade sub zero.
în mijlocul naturii împietrite, Răutu parcă îşi simţea şi sufletul îngheţat. 5 Lungi, lungi ceasuri - pe care nimeni nu le mai număra, vremea însăşi părând moartă -, Răutu şi chiar Mehmet au fost siliţi să steie ca nişte fiare în bârlog, pitiţi în iurtă, lângă focul rugului, de urgia hiusului - o groaznică sublimizare a vântului. 10 Nici neînfrânatul vânător caucazian nu putu rezista: i se părea că tot trupul său e străveziu şi prin toţi porii îi intră ţinte subţiri, muşcătoare, de fier îngheţat.
Şi totuşi o pană aruncată în văzduh cădea jos ca în vid.
îs însă toată masa de aer, condensat de frig parcă într-un singur bloc, solid şi elastic, se mişca încet-în-cet, implacabil ca destinul, nimicind în cale orice pulsaţie de viaţă, - nicio haină, niciun adăpost nu puteau ocroti de tortura îngheţului.
20 Numai lângă vatra în flăcări se găsea o mântuire. Când Răutu şi Mehmet îndrăzniră, în sfârşit, să se depărteze de rugul iurtei, pe toată întinderea tundrei răsăreau - ca pe o imensă mantie de hermină -petele negre ale cadavrelor de animale şi păsări...
25       Veşti tot nu soseau.
Răutu îşi pierduse aproape nădejdea de a mai veni vreodată în contact cu lumea şi viaţa de pe „celălalt tărâm".
Pe la mijlocul lui ianuarie, însă, prima „ocazie" 30   îi aduse, în sfârşit, corespondenţa - un teanc de scrisori, cărţi şi jurnale.
Două erau „de acasă" - de la Tania şi Nataliţa.
Aceasta din urmă îi scria însă după însărcinarea lui Iorgu Răutu, care nu ştia carte rusească.
Amândouă, în fond, îi vesteau acelaşi lucru, -5 Tania, într-un stil mai sobru, Nataliţa, cu jovialitatea ei obişnuită.
Vania află că, prin guvernatorul general al Odessei, se pun mari stăruinţi pentru transferarea lui „în regiuni mai ca oamenii"; că Nataliţa şi Tania sunt io hotărâte, la nevoie, să plece chiar la Petersburg, unde Nataliţa poate pune în mişcare vechi cunoştinţe şi prietenii.
Tania se gândeşte să vie şi la Tobolsk, „ca să dea peste cap" pe guvernatorul Dvorski, despre care aflase 15 de la o prietenă şi tovarăşă de şcoală, care se afla acum deportată şi ea la Tobolsk, că este accesibil la interven-ţiuni stăruitoare. Prietena ei, Măria Volcova, îi şi oferi ospitalitate.
Scrisoarea Taniei se isprăvea cu o declaraţie atât 20   de caracteristică pentru dânsa:
„Dragă Vaniuşa, să crezi că nu mă sperie nici noaptea polară, nici neajunsurile culinare din iurtele osteacilor. Oriunde, alături de tine, mă voi simţi mai bine decât în viaţa de zvârcoliri zadarnice pe care 25   sunt silită s-o duc acum.
Dar dacă nu mă vrei, mă voi putea întoarce supusă îndărăt, să mă usuc la căminul părintesc.
Precum oricând voi răspunde la chemarea ta, ca vechi şi bun tovarăş şi credincioasa ta, Tatiana Răutu."
30 O scrisoare a Ecatennei Efimovna din Turinsk îi aduse, în treacăt, printre comunicările asupra bagajelor sale, şi o veste foarte tristă: Avdotia Lazareva din Spaskoie şi-a pus capăt vieţii, aruncându-se în
936
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
937
Pelim. Consătenii se răzvrătiră şi ancheta stabili torturile odioase la care fusese supusă de către octogenarul satir, care se şi găseşte acum la închisoare în Turinsk, în aşteptarea sancţiunii. 5       Biata Avdotia!...
Zilele creşteau mereu, dar gerul bântuia parcă şi mai grozav.
Insă soarele ridicat tot mai sus deasupra orizontului înviora şi înveselea viaţa.
10 în martie, noaptea fugea în goană mare în faţa astrului înflăcărat.
Pe neaşteptate, Răutu fu înştiinţat oficial că e transferat la Jercinsk, pe malul Obii, cu vreo sută cincizeci de verste la sud de Berezov, - un cătun prăpă-
11 dit de pescari, cu vreo şaisprezece iurte de osteaci şi numai cu trei căsuţe primitive din bârne cojite, care, toate aparţineau negustorilor Stariţchi.
în mai, Răutu se instala împreună cu credinciosul Mehmet într-una din aceste căsuţe modeste, în-20   chiriată gata mobilată de la acela din fraţii Stariţchi al cărui centru de activitate comercială se găsea chiar la Jercinsk.
Peste puţine săptămâni, uriaşul fluviu, sfărâmân-du-şi cătuşa de gheaţă, se revărsă asupra tundrelor • 25   şi pădurilor dimprejur.
Răutu însoţea rareori la vânat pe Mehmet, care, | de dimineaţa până în noapte, cu puşca în mână, bă- ! tea toate împrejurimile. !
Veşti de la Tania tot nu veneau. 30       A fost la Petersburg ? A venit la Tobolsk ?
în corespondenţa primită la trecerea lui prin Berezov, Răutu nu găsise nici de la Tania, nici de la Nataliţa.
înfrigurat de aşteptare, el îşi pierdu şi somnul, şi 5 pofta de mâncare. Nu mai putea nici măcar să citească. Şi nu-i putea împărtăşi zbuciumul său sufletesc nici lui Mehmet, care, cu cinismul orientalului, la expansiunile lui Răutu, mormăi butada brutală că „toate femeile au acelaşi lucru"... 10 Caucazianul realist şi moldovanul romantic dădeau dovadă de o totală lipsă de comprehensiune unul faţă de celălalt.
De aici se născu un conflict dureros pentru amândoi.
15       In lipsă de argumente mai bune, Mehmet îşi dezvăli într-o zi înaintea lui Răutu o mare taină.
Surprinşi de noapte la vânătoare, aşezaţi lângă un rug mare aprins spre a goni ţânţarii şi fiarele, Mehmet, culcat pe spate cu braţele sub cap, povesti o grozavă 20   tragedie. Trăsăturile i se înăspriră, nasul ascuţit i se profila ameninţător, ca un pumnal.
Fusese deportat în Siberia, împreună cu un frate de cruce din acelaş aul cu el - Abdul Chilim -, pentru a pune capăt unei vendete care ameninţa să extermineze 25   două triburi înduşmănite de generaţii.
Tovarăşii, care dispreţuiau orice altă ocupaţie în afară de mânuirea armelor, s-au aşezat în inima regiunii de tundre, ducând viaţa de vânători liberi. Dar, în curând, Mehmet băgă de seamă că pen-30   tru Abdul nu „toate femeile au acelaşi lucru..."
Cu oroare el văzu că fratele său de cruce se lasă tot mai mult de vânătoare, se domesticeşte, „se ţine lipit de fusta unei creştine..."
938 C. STERE
în sfârşit, într-o noapte, tot aşa la flăcările unui rug, Abdul îşi mărturisi intenţiile de a părăsi legea Islamului şi de a se boteza, spre a lua în căsătorie pe fata iubită şi spre a dura o „gospodăria de mujic..." 5 In faţa acestei primejdii de apostasie şi degradare, „pentru un dos de muiere", Mehmet, după o rugăciune, îşi îndreptă puşca asupra fratelui de cruce şi, privindu-1 drept în ochi, îl culcă la pământ...
- Aşa păţeşte - sfârşi el în limba lui schimono-10   sită - oricine îşi uită cinstea şi cade sub farmecele muierilor...
Răutu se ridică şi, fără să rostească un cuvânt, porni singur în toiul nopţii prin mlaştinile şi jungla taigalei. Mehmet găsi mai târziu, la întoarcere, uşa casei 15   lor încuiată şi, la bătăile lui, nu primi niciun răspuns. A doua zi dispăru din Jercinsk, fără ca cineva să ştie de urma lui.
Răutu rămase din nou singur, numai cu paznicul său hărţăgos şi cârcotaş. 20       Acum avea din nou sarcina de a-şi asigura singur existenţa.
Dar, mai cu seamă, îl apăsa grija pentru soarta lui Mehmet. Cu temperamentul lui violent şi cu grozava lui susceptibilitate, cine ştie ce ar fi în stare să facă! 25       Şi el, Răutu, ar purta toată răspunderea.
între expediţii cu puşca prin taiga şi lecturi transcendentale, vidul imens îl sorbea.
Sosiră, în sfârşit, bagajele şi cărţile din Turinsk, cu o scrisoare din partea Ecaterinei Efimovna Polieschi. 30 Ţicorschi, Ceavcehidze, Jbanov, Giurilă şi Prestea, porniţi după arestare cu destinaţie necunoscută, sunt acum în drum spre Iacutia.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 939
Au, deci, înaintea lor cel puţin un an de drumuri de etapă...
Unii din vechii tovarăşi au fost şi ei transferaţi în alte gubernii, alţii goniţi în diferitele sate ale judeţului. 5 Iar bietul Mişca Toptighin, victimă şi el a „cazului Răutu", a plătit cu viaţa pentru isprava lui în faţa închisorii din Turinsk: devenit primejdios după dispariţia lui Jbanov, mentorul şi protectorul său, el fu împuşcat din ordinul isprăvniciei. 10 Astăzi, în Turinsk, în afară de Polieschi, nu mai rămăseseră din vechea obşte decât soţii Obiedzinski, Artur Schwartzmann şi Barszewicz.
Bietul patriarh nu mai avea cui ţine cursuri.
După echinopţiul de primăvară, zilele creşteau 15 mereu.
în mai, când se topi zăpada şi porniră gheţurile pe Obi, noaptea scăzu până la un scurt amurg.
Apele se întinseră din nou până la marginea orizontului, înecând toată taigaua şi tundra, la sute de 20   verste în lături.
Chiar satul fu inundat. Afară de o mică coastă mai ridicată, pe care se aflau casele lui Stariţchi şi cea închiriată de Răutu, peste tot comunicaţia dintre iurte se făcea cu luntrea. Ca să poată avea un cul-25 cuş, oamenii adesea erau siliţi să ridice nişte eşafodaje rudimentare.
Cu reînvierea naturii, în ape şi băltoace sosiră şi oaspeţii primăverii, nenumărate cârduri de lebede, de raţe şi gâşte sălbatece - pradă uşoară pentru 30   puşca lui Răutu.
Dar aceasta nu-i putea da multă mângâiere.
940 C. STERE
Totul se coalizase pentru a-i otrăvi viaţa: singurătatea; lipsa de veşti de acasă şi, mai cu seamă, de la Tania, a cărei imagine îl obseda tot mai mult; grija pentru soarta lui Prestea şi Giurilă - a căror viziune îi 5 revenea în fiecare clipă, în trudnica lor înaintare spre necunoscut, prin etapele Siberiei Orientale... încă un an, mai bine de un an, în fiecare zi, ridicându-se din pat, el parcă va vedea cu ochii cum un convoi sinistru, cu ei în frunte, se înfundă tot mai adânc în noap-10   tea taigalei!
Şi amintirea lui Mehmet îl neliniştea.
Un străjer din Berezov, trimis cu însărcinare prin judeţ, lăsase pentru Răutu o scrisoare de la Tania, datată cu mai mult de trei luni în urmă, din Petersburg 75 şi care, rătăcindu-se până la Iamalsk, revenise la Berezov şi, în sfârşit, ajunse la destinaţie.
Transferarea lui la Jercinsk fu lămurită. Ea se datora stăruinţelor Nataliţei.
Tania, povestind cu humor peripeţiile prin 20 Olimpul birocratic din Petersburg şi impertinenţele delicioase ale Nataliţei cu Jupiterii diferitelor cancelarii, sfârşea scurt:
„Acum, iubitul şi austerul meu soţ, plec la Chişinău; îmi aranjez toate micile mele interese; şi 25 luându-mi rămas-bun de la părinţi, după ce voi trece şi pe la Năpădenii tăi să îmbrăţişez pe moş Iorgu şi să mă închin înaintea Smaragdei Theodorovna, voi porni direct la Tobolosk.
Acolo nădăjduiesc să aflu că ai şi fost transferat 30 în părţi mai locuibile. Şi, neîntârziat, mă voi prezenta în faţa stăpânului şi seniorului meu...
Nu te încrunta, Vaniuşa!
Nu admit nicio discuţie!
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 941
Am paşaportul în regulă, am deci dreptul să mă aşez unde voi găsi de cuviinţă. La nevoie, dacă îmi vei închide uşa, îmi voi lua o cămăruţă cu chirie în vecinătate, - spre marele scandal al ţaţelor şi leliţelor si-5   beriene, care cred că sunt şi acolo ca în toată lumea.
Zău, Vaniuşa! Vei vedea cât de bine o s-o ducem! Nu te voi stânjeni cu nimic, nu-ţi voi limita libertatea!
Dar dacă n-ai tu nevoie de mine, am eu mare nevoie de tine - mare, mare mare de tot, Vaniuşa! 70 Nu poţi avea cruzimea de a mă goni. Iar eu îţi anunţ solemn: am învăţat să pregătesc guşa de curcan umplută şi, trecând pe la Năpădeni, am să mă perfecţionez încă la însuşi marele Costache!
Vaniuşa dragă, ai face bine să scrii din timp prie-75   tenei mele Măria Volcova din Tobolsk despre ce ai avea nevoie, ca să-ţi pot aduce cu mine.
Şi acum, iubitul meu, te sărut, iată, în cercul pe care îl fac aici: o, te sărut mult, mult, cu dragoste şi încredere, şi chiar zbor pe aripile nădejdii ca soţie tan-20   dră şi fidelă, a ta Tatiana Răutu."
Răutu se temea să-şi dea seama de sentimentele care îl bântuiau.
Era nespus de fericit.
Cu Tania, bunul tovarăş din copilărie, devotat, 25 duios, vesel, cu un suflet delicat, el nu s-ar mai simţi singur; toată viaţa ar lua altă tonalitate.
Dar se simţea şi îngrozit de răspunderea pe care şi-o lua.
în primul rând, se punea grozava întrebare: cum 30 va putea ajunge ea până la el, singură, această copilită care n-a împlinit încă nici douăzeci de ani!
Chiar drumul până la Tobolsk, pe calea ferată, şi cu vaporul până la Ural şi dincoace de Tobolsc, până la Samarskoie, nu e uşor şi fără primejdie.
942
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
943
Dar zece sau şi mai multe zile în luntre, prin deşertul Obiei, pentru o fetiţă singură printre osteaci, chiar şi fără straja jandarmilor cu care venise el, e un coşmar!
5       Dacă o surprinde vreo furtună ca cea trăită de el ?... Şi, ca o obsesie, îi veni un gând groaznic: furtuna de pe Obi, care făcea anual atâtea victime, ce pretext, ce justificare poate servi pentru dispariţia unui copil, aruncat fără protecţie în regiuni boreale !...
io       Dar şi mai mult îl tortura ceea ce rămăsese vag, nedesluşit, în raporturile dintre ei.
Nici ea, nici el nu s-au resemnat la situaţia netedă a unei căsătorii fictive.
Corespondenţa lor nici n-a dus la abrogarea fic-15   ţiunii, la un angajament formal; dar nici nu s-a menţinut în cadrul raporturilor de pură prietenie...
Se putea dar el, Răutu, considera liber de orice obligaţiune morală faţă de Tania ?
Cum a înţeles, cum a interpretat ea expansiunile 20   lui şi chiar chemarea lui ? Căci o chemase...
Care este gândul ei adevărat şi sentimentul ei ? Şi care este datoria lui ?
Tania era din copilărie, pentru dânsul, mai mult 25 decât o soră; dar, ca femeie, ea vorbea foarte puţin inimii şi imaginaţiei lui.
In misterioasa gravitaţiune fizică, în alchimia tainică a simţurilor, Tania însemna pentru el mai puţin decât aproape toate figurile feminine asupra 30 cărora, din copilărie, i se oprise vreodată curiozitatea lui aprinsă.
In viziunea pe care a avut-o în lumina aurorei boreale, în icoana sintetică de ideal feminin, zămislită
din nostalgia dragostei - în acea închipuire blondă, graţioasă şi maiestoasă, învălită în reflexe mistice -, contribuţia Taniei a fost nulă.
Şi totuşi, conştiinţa îi spunea că el a deşteptat nă-5 dejdi, a creat o atmosferă de sentimentalism vag, care îi impunea acum datoria de a nu jigni, de a nu îndurera sufletul acesta atât de neprihănit şi devotamentul acesta mai presus de orice încercare.
Desigur, într-un tânăr de douăzeci şi unu de ani, io în condiţiunile anormale în care trăia el, vorbeau şi forţe elementare, pe care nici el n-ar fi îndrăznit măcar să le mărturisească şi care, poate, erau ascunse şi conştiinţei lui proprii.
în zbuciumul acestor gândiri şi sentimente, 15   Răutu găsi pe neaşteptate o uşurare în alte sarcini ce căzură asupra lui.
Dintre naufragiaţii obştiei din Turinsk, fură trimişi la Jercinsk soţii Arunchin.
Răutu fu silit să le cedeze una din camerele locu-20   inţei sale şi, în acelaşi timp, să le asigure şi întreţinerea, cu vânatul lui.
Lipsa de îndemânare culinară a Rosei Moiseevna Arunchin, care adesea reuşea să nimicească într-un ceas produsul unei vânători de două-trei zile, nu fă-25   cea uşoară această sarcină.
Indiscreţia naivă a soţilor Arunchin, sincer convinşi că între tovarăşi nu pot dăinui „ceremonii" şi secrete, îl stingherea în micile detalii ale vieţii zilnice. El nu mai putea lăsa pe masă o scrisoare sau notele 30 lui, pentru că Arunchinii se credeau îndreptăţiţi, ca tovarăşi, să cotrobăiască prin toate saltarele. Trebuia să-şi păzească chiar şi rufele, pentru că, la nevoie, nu numai Arunchin, dar şi Rosa Moiseevna nu stăteau
944
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
945
la îndoială să-şi însuşească cămăşile lui sau chiar mărunţişurile mai intime ale toaletei.
într-o zi, îi veni o „idee strălucită": să-1 silească pe Arunchin să împartă cu el sarcina de vânătoare. 5       Astfel, ar fi putut scăpa, măcar pentru câteva ceasuri, de această veşnică prezenţă.
- Ascultă, Moritz Borisovici, nu e drept, nu e tovărăşesc - îi zise hotărât, în expresiunile favorite ale soţilor Arunchin -, nu e tovărăşesc ca eu singur să
W   umblu la vânătoare... Măcar din trei zile una, să
mergi şi dumneata.
Arunchin, ruşinat, îşi holbă conurile ascuţite ale
ochilor săi şterşi, îşi smunci barba din stânga, unde
creştea în sus, şi exclamă uimit: îs       - Dar ce să fac, tovarăşe Ivan Egorovici ? Eu n-am
mai vânat în viaţa mea.
- Ai să înveţi! Şi urşii învaţă să joace! - declară răspicat Răutu. Am să-mi pierd eu pentru asta câteva zile cu dumneata...
20 Chiar de a doua zi, în prăvălia lui Stariţchi fu găsită o lungă flintă, cu cocoş, care trebuia să inaugureze isprăvile vânătoreşti ale acestui descendent al nenumăratelor generaţii trăite în ghetto.
După câteva lecţii sumare de mânuire a armei, 25   cei doi tovarăşi porniră în taiga, de-a lungul ţărmului Obiei. Rezultatele fură prea jalnice!
Pentru început, Răutu a ales vânatul cel mai uşor - al marilor galinacee pe care ruşii le numesc teterev. E o pasăre enormă şi stupidă, care - în regiunile aces-30   tea puţin bătute de oameni şi bogate în atâtea alte vânaturi mai atrăgătoare - nu era spărioasă.
Totuşi, şi această pradă se dovedi inaccesibilă lui Arunchin.
La început, abia desluşind vreo siluetă neagră, chiar de la patru sau cinci sute de paşi, el şi dezlănţuia o adevărată canonadă...
- Ascultă frate! - îi strigă iritat Răutu. Cartu-5   şele sunt scumpe aici şi teterevii nu mor numai de
frică! Ce tragi nebuneşte, la zece verste de ei ?...
- Trebuie mai aproape ? Cât de aproape ? - întrebă fâstâcit, Arunchin.
De aici înainte, nici nu mai ajungea să tragă: orile cât de mult se apropia, după ce vedea, la ochire, că pasărea nu zboară încă, el lăsa puşca în jos şi încerca tiptil, în vârful degetelor, să mai înainteze câţiva paşi, până când şi cel mai inert teterev se speria şi dispărea în desiş. 15 - Ce căşti gura, frate ? - ţipa furios Răutu. De ce n-ai tras ? Vrai să-1 prinzi de coadă ?
- Bine, tovarăşe Ivan Egorovici, ba răcneşti să trag mai de aproape, ba te superi că n-am tras mai de departe! Ce vrai de la mine! - aproape plângea
20 nenorocitul.
Răutu se convinse că nicio pedagogie nu poate ajuta aici. Şi, pe deasupra, produsul acesta de două milenii de viaţă orăşenească detona aşa de grozav în pei-sagiul de sălbătăcie primordială de aici, încât jignea şi 25   simţul estetic al unui băiat de la ţară, fiu al naturii, îl lăsă în plata Domnului.
Născoci însă pentru soţii Arunchin, ca o distracţie sportivă, pescuitul cu undiţa, care, dacă nu era de mare folos pentru serviciul de aprovizionare, cel 30   puţin îi dădea câte un mic răgaz, zilnic.
Şi vremea fugea mereu...
Trecu şi solstiţiul de iunie.
Dispăru din nou, cu totul, umbra nopţii.
946
c. stere
Despre Tania, însă, tot nu se auzea nimic.
Nici tovarăşa ei din Tobolsk, Măria Volcova, nu răspundea la scrisoarea urgentă trimisă cu o „ocazie", prin care o implora ca Tania să nu fie lăsată în 5   niciun caz să încerce călătoria în luntre.
Şi - dacă ţine cu orice preţ să vină la Jercinsk - să aştepte până la toamnă, când se lasă spre gurile Obiei, o singură dată pe an, vapoarele, spre a remorca de acolo bărcile încărcate cu peşte sărat sau afumat, 10   produse ale sezonului de vară.
Răutu nu-şi mai găsea linişte.
Fiecare luntre ce apărea la orizont îl atrăgea la ţărm.
Pe toţi călătorii care treceau spre sud îi încărca cu scrisori şi cu o mulţime de comisioane, de cele n mai multe ori perfect absurde. Iar pe cei ce veneau în jos îi înnebunea cu interogatorii nesfârşite: Dacă n-au văzut... dacă nu ştiu... dacă n-au auzit ceva despre Tania, despre o tânără femeie care se coboară în luntre pe Obi spre soţul ei. 20 Orice furtună dezlănţuită pe fluviu îl scotea cu desăvârşire din fire.
Imaginaţia lui bolnavă închipuia îndată cele mai grozave catastrofe.
Partea iii TANIA
Cap. XII
SUB CANDELA STINSĂ
5 în feeria luminoasă a începutului de iulie boreal, după mai multe zile de zbucium şi de oboseală la vânătoare, Răutu, cu desăvârşire istovit, căzu, în sfârşit, într-un somn torturat de vedenii şi coşmaruri grozave. Cu toate sforţările lui de voinţă, în starea dintre io vis şi realitate, el nu reuşea să se smulgă de subt apăsarea lor.
In sfârşit, după multe zvârcoliri zadarnice, i se păru că a biruit coşmarul.
Extenuat şi transpirat, deschise ochii şi văzu, cu 15 groază, că nu scăpase încă de vedeniile care îl prigoneau : drept în faţă-i stătea, răzămat în puşca lui, îmbrăcat într-un armeac nou şi cu ciubote aproape elegante de iuft, surâzând de la o ureche la alta, Mehmet Şihau Oglî, dispărutul! 20 Răutu stătu o clipă din nou cu ochii închişi, apoi, cu teamă, îi redeschise.
Mehmet, acum, rânjea de entuziasm.
- Venit! Adus eu!... Răutu se ridică.
25       Nu e vis! E chiar Mehmet, în carne şi oase... Inima îi zvâcnea cu putere:
- Pe cine l-ai adus ? - abia putu el rosti.
- Gaspadina Tatiana!...
948
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
949
- Tania! - răcni Răutu sărind în picioare. Tania! Unde e ?...
- Făcut ceai, bucătărie! - rânji, fudul şi mulţumit, Mehmet.
5       Şi prin uşă năvăli îndată, viforos, cu ochii aprinşi de bucurie, Tania.
- Vaniuşa! Dragul meu! - răsună în urechile lui Vania vocea atât de dragă, ca smulsă din adâncul sufletului. Dragul meu, dragul meu! - repetă ea, arun-
W   cându-se în braţele lui Răutu.
Caucazianul dispăru, - orientalul nu putu suferi asemenea înjosire a demnităţii de bărbat.
în schimb, se arătară în odaie, cu exclamaţii joviale, soţii Arunchin. 15       Rosa Moiseevna, în faţa unui spectacol atât de mişcător, se lăsă pe un scaun, râzând şi plângând de beatitudine. Iar Arunchin se învârtea în jurul părechii îmbrăţişate, care, în uitarea de sine, nu-şi mai dădea seama de ce se petrece împrejur. 20       - Aşa e bine! Aşa îmi place! Bravo! Bravo! -striga Arunchin, bătând pe umeri şi pe spate când pe Răutu, când pe Tania. Bravo! e frumos, e dulce! -striga el mereu, entuziasmat, ţopăind şi vârându-şi nasul strâmb între cei doi, îmbrăţişându-i şi 25   sărutându-i şi el, la rândul său.
Tania se smulse, ruşinată, din îmbrăţişarea lui Vania. Acesta, mişcat, procedă maşinal, la recomandaţie:
- Nevasta mea, Tatiana Gheorghievna Răutu; soţii Arunchin, tovarăşii Rosa Moiseevna şi Moritz
30 Borisovici...
Nu-i fu uşor pentru Răutu să scoată din odaie pe cei doi Arunchini, care, în expansiunea lor de cordialitate zgomotoasă, nu-şi dădeau seama că o prezenţă străină, în aceste momente, poate fi inoportună.
Rămaşi singuri, Tania întrebă:
- Câte camere aveţi aici ?
- Numai două! - răspunse cam încurcat Răutu. Una, deocamdată, e ocupată de Arunchin... Le voi
5 căuta lor altă locuinţă... Până atunci, eu o să mă aranjez în bucătărie... E foarte bună... sau în tindă... E încă vară... cald...
Tania, puţin roşită, dar liniştită, tuşi de vreo două ori şi, lovindu-şi cu gestul ei obişnuit vârful io   nasului, inspecta camera.
- Pentru ce ? - întrebă ea cu o nuanţă de maliţiozitate în timbrul nazal al vocii. Pentru ce ? Camera e destul de mare, îmi pot închipui eu aici un colţişor, uite, acolo sub icoană, după un paravan... Nici n-ai
n   să mă simţi! - adăugă ea încet, aruncându-şi privirea în lături.
Intr-un ceas, Răutu şi Mehmet - tâmplăria şi construcţia nefiind munci dezonorante pentru un cunac - înjghebară din câteva scânduri şi rogojini 20 un paravan şi un pat, pe care arta feminină îl transformă, într-adevăr repede, cu câteva fotografii iscusit aşezate, într-un „colţişor" vesel şi primitor, sub icoana cu candela aprinsă.
Răutu, pe furiş, o examina. 25       Puţin slăbită şi mai palidă ca de obicei, probabil de oboseala călătoriei, care îi dăduse şi o uşoară tusă, Tania se schimbase prea puţin, în fond.
Cu căpşorul ei tuns, ea îşi păstrase aceeaşi siluetă de băieţaş, strânsă în aceeaşi bluză neagră, mărginită 30   de un guler alb, cu nasturi până în gât, prinsă cu o curea de aceeaşi fustă simplă, fără cute.
Ea se apucă îndată de grijile gospodăriei.
îşi legă strâns în jurul capului un tulpan negru, de sub care luceau şi mai vii ochii ei căprii, veseli -
950
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 951
„ca o rândunică" se gândi Răutu - şi începu să gri-jească odaia şi colţişorul ei, să aranjeze cărţile şi hainele lui Răutu, să-şi desfacă bagajele, să bată cuie în pereţi, în care straiele atârnate erau învelite cu 5   cearceafuri curate.
Şi cu vechea ei zburdălnicie şi maliţiozitate, zâmbind şi scânteind din ochi, începu să fredoneze cu vocea ei surzită un cântec popular rusesc, puţin parafrazat:
Tania pe Vania îl iubi, io Vania pe Tania o prăpădi,
Zinga, zinga, zinga-zi, Trece-o noapte, trece-o zi:
Vania pe Tania n-o iubeşte, Taniape Vania îl părăseşte !...
15 Răutu, înduioşat, nu se mai putu stăpâni şi, râzând, o prinse în braţe, cântând şi el:
Vania pe Tania o va iubi, Câte zile vor trăi...
Şi o sărută lung, lung... 20       Tania păli şi mai mult; cu respiraţia tăiată se desprinse uşor din braţele lui şi îl privi câteva clipe, întrebătoare, drept în ochi...
Apoi, tăcută şi gânditoare, se apucă din nou de treabă.
25 După masa de seară, multă vreme, mica dar voioasa colonie a Jercinskului stătu de vorbă în jurul samovarului, sub razele irizate ale soarelui de noapte, care îmbră-cau păreţii de bârne ai camerei în tonuri îndulcite.
Tania aduse veşti mai mult triste despre dezorientarea obştească din Rusia, despre regimul de teroare şi delaţiune, care înăbuşea toate sferele societăţii sub triumful neînfrânat al reacţiunii. 5 O notă veselă aduse povestirea lui Mehmet asupra peripeţiilor călătoriei lui:
Cum reuşise să fie luat în sanie de o ştafetă a isprăvniciei din Berezov până la Tobolsk; cearta lui cu toate autorităţile satelor din cale pentru un pasager ne-
10 prevăzut în „foaia de drum"; cum, de mai multe ori, fu nevoit să scoată kindjalul - pumnalul caucazian -, băgând sub masă de spaimă autorităţile şi pe însuşi purtătorul de ştafetă; peregrinările lui prin Tobolsk până ce găsi, în sfârşit, pe doamna Măria Volcova, prie-
75 tena Taniei, şi pe Tania însăşi, care, aflând că vine de la Vania, de bucurie îi sări de gât; echiparea lui Mehmet în prăvăliile Tobolskului, sub supravegherea Taniei; sfădăliile lor pentru fiecare detaliu de toaletă, nepotrivit pentru un cunac ca el...
20 - A fost foarte drăguţ cu mine - se roşi Tania. Nici nu ştiu cum aş fi ajuns până aici fără dânsul, care se îngrijea de toate, prevedea toate, mă apăra cu o delicateţă feroce de indiscreţiunea şi brutalitatea autorităţilor şi vâslaşilor... nicio mamă n-ar putea fi mai
25   delicată şi mai atentă...
Tania imita cu f ineţă dialectul baroc al lui Mehmet, aşa că acesta nici nu se putea simiţi jignit, când ea, de pildă, povesti cum, oferindu-i odată puţină dulceaţă, el traduse cunoscuta zicătoare rusă, spre lauda fruga-
30   lităţii, în formula: „Frumuşele mai puţintele..."
Cu acest prilej, Arunchin încercă să povestească şi el anecdote evreieşti.
Când acestea luară o turnură mai riscată, Tania, cu mult tact, începu să caşte:
952
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
953
- Vai de mine, sunt obosită şi mi-i somn!... Dar cum să te culci, în plină zi!...
Răutu se uită pe ferastră:
- Am trecut de mult de miezul nopţii, soarele 5   a răsărit.
- Ah ? Fără să fi apus ?...
Arunchinii se retraseră în camera lor. Mehmet îşi făcu culcuşul în tindă.
- Dar cum o să dormim în lumina aceasta crudă ? -io   exclamă Tania. Eu nu pot... - şi vocea îi tremura puţin.
Ea se apucă îndată să astupe cu îngrijire fereastra cu plapume şi cearceafuri.
Apoi, în semiumbra luminii de candelă, aruncă lui Răutu:
15        - Noapte bună, dragul meu! - şi, cu un knix şăgalnic, dispăru după paravan.
Vania se simţi foarte tulburat. Se dezbrăcă încet, cu grija de a nu face vreun zgomot.
După paravan, dispăru în curând şi umbra im-20   precisă, pe care, sub lumina candelei, silueta Taniei o arunca pe pânza lui. Tăcere.
S-au stins şi şoaptele din odaia Arunchinilor.
Numai în tindă mai răsuna domol răsuflarea so-25   noră a lui Mehmet.
Vania îşi ţinea respiraţia, fixând ţintele de lumină palpitantă, ce răzbăteau prin interstiţiile rogojinelor din paravan.
După paravan, nicio mişcare, niciun sunet. 30       Deodată, un uşor scârţâit de scândură... Pe pânza paravanului se proiectează o siluetă deformată... Deasupra lui apare o mână... ridică încet candela de la icoană... O uşoară suflare... întuneric beznă.
Şi, din nou, tăcere opacă...
Dar întunericul e animat parcă de o pulsaţie tainică. Vania nu respiră. Cu capul puţin ridicat de pe perină, stă încordat, în aşteptare intensă... Inima îi 5   zvâcneşte cu putere, parcă prinsă şi ea în pulsaţia întunericului...
Şi deodată, el simţi pe faţă o atingere de mână, caldă şi tremurată.
- Vaniuşa! Vaniuşa, nu vorbi! - suflă în şoaptă, 10   mai mult ghicită decât auzită, Tania. Nu vorbi!... Ah !...
Vania se trezi singur în pat, în odaia inundată de lumină.
Deasupra paravanului, la icoană, ardea candela. Din bucătărie se auzea vocea Taniei şi a lui Mehmet 15   parcă certându-se.
Răutu rămase puţină vreme întins, depănându-şi gândurile şi scrutându-şi simţirile.
Apăsat şi confuz, el se îmbrăcă repede. Luându-şi puşca, se furişă afară, parcă vinovat, să 20   nu fie prins.
Şi porni prin taiga, de-a lungul ţărmului, deasupra nesfârşirii de ape tulburi ale fluviului revărsat.
Soarele se ridică sus spre răsărit, cedrii aruncau umbre lungi, în care apa întinsă la picioarele lor lua 25   un luciu negru.
Aşezat pe un trunchi gros, căzut spre mal şi ieşit deasupra apei, Răutu, cuprins de un zbucium greu, se uită la imaginea lui reflectată în oglinda întunecată de sub picioarele sale. 30       Ce-i de făcut ?
Care e datoria lui ?
Tania îi era dragă, mai dragă decât oricând. Cu bucurie şi-ar fi jertfit viaţa pentru ea.
954
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
955
Dar acuma, departe de extazul, de sublimizarea poetică pe care i le dădeau pe vremuri îmbrăţişările Ilenuţei, departe chiar de acea senzaţie violentă de care era cuprins sub dezmierdările Avdotiei, se sim-5 ţea strivit de remuşcări amare, ca şi cum ar fi vinovat de un incest.
Pentru nimic în lume, Tania nu trebuie să ghicească starea lui sufletească.
Dar va putea el oare duce povara asta ?... io       „Povară!"... zâmbi amar Răutu.
Şi câtă vreme va mai trăi ? Cine ştie ceasul când va suna chemarea ?...
Cel puţin nu va avea pe conştiinţă şi acest suflet şi va lăsa în urma-i o amintire afectuoasă... 15 Din desiş ieşi un iepure şi, surprins, se ridică în două labe la vreo trei paşi de Răutu. Acesta, maşinal, fără să ridice măcar puşca de pe genunchi, îndreptă ţeava şi trase cocoşul. Lovit în plin de întreaga încărcătură de alice, iepurele căzu, rupt în două. 20 „Cum să mărturisesc o asemenea ispravă cinegetică ?... Nici aici n-am noroc!" - zâmbi el. Şi, ridicân-du-şi prada, se îndreptă spre casă.
In prag, ferindu-şi ochii cu mâna de soare, cu tulpanul negru strâns legat la cap şi cu un lung şorţ alb 25   imaculat, îl aştepta Tania.
Ea îl privi, puţin parcă speriată şi jenată.
- Bună ziua, rândunica mea! - o salută Răutu. Cu hainele tale negre, cu basmaua asta în cap şi cu şorţul ăsta alb, eşti curat o rândunică. 30 Tania se lumină auzind această aluzie la cântecul ei favorit - o mică romanţă sentimentală şi naivă -, care întotdeauna, din copilărie, o emoţiona şi pe care adesea o cânta în ceasurile ei de melancolie nedesluşită:
„A zburat rândunica departe... Ah departe!" Puţin ruşinată, ea îi întinse gura:
- Bună ziua, dragul meu! Unde ai fost ? Te aştept de un ceas cu cafeaua cu lapte. Am adus cafea anume
5 din aceea care îţi place. Am prăjit-o şi am măcinat-o cu Mehmet, cu care era cât pe ce să mă sfădesc... Am făcut şi niştepirojchi... să-ţi lingi degetele!...
Apucându-1 de mână, îl târî în cameră, unde, la masă, Arunchinii se extaziau înaintea artei culinare io   dovedită de Tania.
Ei luară ca un lucru de la sine înţeles că, de acum înainte, nu vor mai avea nicio grijă nu numai de aprovizionare, dar nici de pregătire.
Toată sarcina grijilor gospodăriei cădea acum 15   asupra lui Mehmet şi a Taniei.
După ce îşi aşeză oalele şi tingirile în cuptor, Tania, lăsând pe Mehmet să le supravegheze, declară hotărât:
- Vreau să mergem împreună puţin la primblare 20   în taiga, s-o văd şi eu... Mehmet o să mă înlocuiască
un ceas, că se pricepe foarte bine.
Răutu se uită cu mirare la neîmblânzitul caucazian, care accepta jugul Taniei cu atâta voie bună până la a se coborî la munci dezonorante „pentru un cunac".
25       Merseră împreună la trunchiul de copac de deasupra apei umbrite şi se aşezară acolo.
Tania îl îmbrăţişa pe Răutu şi, lipită de el, ascun-zându-şi faţa la pieptul lui, grăi emoţionată:
- Vaniuşa dragă! Spune-mi cinstit, nu-ţi pare 30   rău ? Ştiu că nu sunt femeia care-ţi trebuie, pe care o
meriţi... Ştiu că nu-ţi pot inspira acel sentiment care mă arde pe mine. Şi durerea mea mare este că nu-ţi
956
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
957
pot da fericirea adâncă, acea bucurie luminoasă, pe care o simt eu. Dar tu n-ai găsit până acum altă femeie şi cine ştie când o vei găsi... M-am hotărât astăzi, când dispăruseşi nevăzut de nimeni - închipuindu-mi ce 5 se petrece în sufletul tău -, m-am hotărât să avem o explicaţie, ca buni şi vechi tovarăşi, ca să nu ai nicio părere de rău, nicio remuşcare... Vania o strânse la piept în tăcere.
- Nu poţi trăi singur, dragă Vania. Trebuie să-ţi io   mărturisesc, iubitul meu, că eu de mult, de foarte de
mult, de când am înţeles destinul care te aşteaptă, am prevăzut şi am dorit clipa asta. Am complotat chiar pentru ea cu tiotia Nataliţa la Odessa, când erai la Numărul Cinci. Da, da! dragul meu!... Sunt aşa, per-
15 versă... De când mi-am dat seama de mine şi de lume, tot interesul vieţii mele era concentrat în tine. Ai să mă părăseşti odată, desigur, - nu se poate altfel. Dar oricum, nu vreau să rămân fără să am nimic de la tine... dragul meu! Nu mi-e îngăduită făţărnicia faţă de tine:
20   vreau un copil de la tine, Vaniuşa! Va fi numai al meu, nu vei avea nicio răspundere pentru el; îl voi creşte cu toată dragostea mea pentru tine, în cultul tău. Nu vreau ca tu, o clipă, să-i simţi povara... Vania tresări la acest cuvânt.
25 - Vei rămâne liber, stăpân pe viaţa ta, chiar şi acuma... şi aici... şi mai târziu... şi oriunde...
Mişcat până în cele mai adânci tainiţe ale sufletului său, Răutu se puse în genunchi în faţa Taniei şi cu capul în poala ei, ţinând-o strânsă de talie, îşi revărsă
30   căinţa amară, gata de spovedanie:
- Taniuşa! Taniuşa! Ce păcătos sunt! Cât de departe sunt de icoana pe care ţi-ai făcut-o despre mine! Cât de puţin te merit! îmi eşti aşa de dragă, ca nimeni altul pe pământ, şi-ţi jur că voi face totul ca să
mă înalţ până la tine, pentru ca niciodată, niciodată să nu regreţi jertfa ta!...
Tania îl ridică şi, strângându-1 la sânul ei, între planşete, muindu-1 cu lacrimile ei, îi opri spovedania: 5 - Nu trebuie, dragul meu! Ştiu tot, ştiu mai bine decât tine... Tu trăieşti în alte sfere, iar eu mă târăsc pe pământ, sunt mai aproape de coborârile vieţii. Nu vorbi! Sunt foarte fericită, sunt foarte fericită! Şi orice s-ar întâmpla, - înţelegi tu Vaniuşa! - orice s-ar în-
w tâmpla, nu voi regreta niciodată, niciodată, ceasurile acestea. Şi-ţi voi fi întotdeauna adânc recunoscătoare pentru fericirea şi înălţarea pe care mi le dai... Ah! -exclamă ea deodată zâmbind. Acum să mergem acasă, să nu încercăm prea mult bunăvoinţa lui Mehmet!...
15 Stai! Să sărut întâi locşoarele mele! Sunt ale mele! -se opri ea, sărutându-1 pe bărbia unde nu se întinseseră încă şuviţele încreţite ale bărbii lui tinere. Apoi, ruşinată şi provocatoare, exclamă: - Cine o să ajungă acasă mai repede? Una, două, trei!...
20       îşi strâns fusta şi porni în goană nebună.
Cu tot plumbul din suflet, care îl apăsa, Vania se avântă şi el în urma ei.
Lângă uşa de intrare, Mehmet despica lemne pentru surcele. 25       Arunchinii lipseau, plecaţi cu undiţa.
Din bucătărie se auzi, fredonat cu un timbru nazal - exagerat ostentativ -, cântecul:
Zinga, zinga, zinga-zi, Trecu o noapte şi o zi:
30 Vania cu Tania s-au iubit,
Tot ce Tania a dorit!...
958
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 959
Dinga, dinga, dinga-da, Uşoară e şarada mea:
Vania tare e drăguţ,
Dar s-ascunde ca un struţ!...
5        - Mehmet! - strigă poruncitor Tania. Mai adu o căldare de apă!...
Mehmet mârâi, rânjind:
- Frumuşele, mai puţintele! - dar luă căldarea, supus.
io Pentru Tania, el abdicase pe veci şi de la punctul de onoare de adevărat cunac circazian, dar nu primea ordine decât de la Tania...
Nicio prinţesă din castelele căţărate pe piscurile Caucaziei n-a avut o slugă mai plecată, o confidentă
n   mai credincioasă şi un protector mai cavaleresc.
Cine ar fi putut crede vreodată că o copilită mărunţică şi slăbuţă, neformată şi departe de a fi frumoasă, cu un trup de adolescent, va putea ajunge la o aşa dominaţie neîngrădită asupra neînfrânatului fiu
20 al Caucaziei, încât cu un surâs sau cu o mişcare din sprânceană să îl arunce în gehenă ?...
La masa lui de lucru, după prânz, când Tania, ghemuită după paravanul ei, tăcută, îi revizuia ciorapii, Vania cu greu îşi putea concentra gândurile asupra unui 25   volum de istoria filosofiei de Friederich Uberweg.
Tot timpul, el se întreba: cum se va aşeza viaţa lor ? Şi ce-i aşteaptă chiar la noapte ?
Când Arunchinii făcură un moment irupţie în cameră, cu indiscreţia lor obişnuită, Răutu mai că se 30 bucură de distracţia pe care o putea astfel găsi şi, fără voie, surâse la aerul de indignare, pe care abia şi 1-a putut stăpâni Tania faţă de asemenea sacrilegiu.
Când veni ceasul de culcare, Tania astupă din nou hermetic fereastra şi se retrase după paravan, dar îndată stinse candela şi se furişă, tăcută, sub plapuma lui.
Viaţa conjugală, încă de la început, puse înaintea 5   lui Răutu o gravă problemă.
îmbrăţişările lor îl zguduiau prin tonalitatea lor neaşteptată.
Tania întotdeauna tăcea, rămânea în aparenţă inertă, niciun gest nu-i trăda violenta încordare a tu-10 turor simţurilor. Printr-un paradox crud, se părea că numai Vania era cuprins de pasiune.
El suferea însă adânc de dezacordul dintre trupul lui tânăr şi înflăcărat, trezit la viaţa de pasiuni, şi sufletul îngheţat de conştiinţa lui de vină, care îl apăsa faţă 15   de nelimitata adoraţie al cărui obiect nemeritat era.
Simţurile lui Răutu erau afectate şi de ciudata şi extrema pudicitate pe care, cu toată pasiunea ei, o manifesta Tania.
în tot timpul convieţuirii lor, ea nu se arunca nici-20   odată în braţele lui Vania decât în întuneric absolut.
Dimineaţa, nu o găsea în pat alături de el. Iar când venea să deschidă fereastra, ea era întotdeauna complect îmbrăcată; nu lăsa în casă nicio pisică când îşi lua baia...
25 Ziua, nu-şi permitea niciun gest, nicio dezmierdare, nici măcar o privire care să fi depăşit o manifestare de simplă afecţiune, îngăduită între buni prieteni.
Indiscreţia soţilor Arunchin o făcea mereu să sufere.
30 Aceştia - şi nu numai Rosa, ci chiar şi Moritz -îşi permiteau confidenţe şi o doborau pe Tania cu întrebări care o aruncau aproape în leşin.
Viaţa, astfel, se aşeză şi curgea, de pe o zi pe alta, fără evenimente dramatice.
960
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
961
Dar, sub aparenta ei monotonie, se condensau în tainiţele sufleteşti ale Taniei şi ale lui Răutu tot mai intense momente tragice...
Se părea că Tania robotea ca şi înainte, purtând, ■> voioasă şi veselă, toate sarcinile menajului pentru mica lor obşte.
Dar parcă slăbea tot mai mult şi paloarea îi acoperea faţa tot mai îndărătnic.
Tusa uşoară, pe care Vania o observase chiar de 10   la sosirea ei, revenea mai des şi tot mai grea.
Răutu o surprindea, din când în când, privindu-1 parcă cu o întrebare plină de tristeţă.
Zilele se scurtau repede, se apropia echinopţiul de toamnă.
15       Noaptea, nu mai era nevoie să fie astupate ferestrele.
într-o seară, fără nicio explicaţie şi fără niciun motiv justificat, Răutu fu surprins că Tania nu mai stinsese candela de la icoană şi se culcase tăcută, după 20   paravanul ei.
Inima lui Răutu se strânse.
Cu capul răzămat de părete, el aştepta.
Frânturi de gânduri roiau, sentimente confuze se ciocneau în sufletul lui. 25       Nu vine ?
Şi parcă o tainică mulţumire îl cuprinse.
Dar, în acelaşi timp, un ghimpe îi îndurera inima.
S-a trădat el oare ? Dar prin ce ?
înţelesese ea? Trebuie să fie nenorocită... 30       El îşi încorda auzul...
Nicio mişcare!
Dar ea nu doarme, pentru că nu se simte nici respiraţia ei, totdeauna lină şi egală, întretăiată doar, din când în când, de o tusă uşoară sau de un geamăt înăbuşit.
El se ridică şi, în vârful degetelor, uşor, se apropie de paravan.
Tania, în adevăr, nu dormea: întinsă pe spate, ea stătea cu plapuma trasă până la bărbie. 5       Când îl văzu pe Vania, în ochii ei se aprinse atâta bucurie, încât el simţi o acută împunsătură de remuş-care şi se aruncă spre ea cu braţele întinse.
- Stinge candela, stinge candela! - şopti ea, parcă înspăimântată şi totuşi transportată de extaz. io       Răutu stinse candela...
Din noaptea aceasta, numai el lua iniţiativa îndrăgostirilor şi a dezmierdărilor.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
963
Cap. XIII
RĂTĂCIRI
Jercinsk, cu populaţia lui oropsită de osteaci, servea ca un punct strategic pentru marea firmă 5   „Fraţii Stariţchi", în operaţiunile ei de comerţ cu peşte şi blănuri.
Niciun potentat al împărăţiilor orientale nu putea fi stăpân mai absolut asupra supuşilor săi decât fraţii Stariţchi asupra triburilor de pescari şi vână-10   tori, dintr-o regiune vastă cât jumătate din Europa. Chiar din primele zile după aşezarea lui la Jercinsk, Răutu avu prilejul să se convingă cât de nemărginită este această autoritate. întâlni pe ţărmul Obiei pe vecinul Filatca - osteac încă tânăr şi care /;   părea mai dezgheţat şi mai deştept decât majoritatea semenilor săi - cu o splendidă vulpe argintie prinsă în capcană.
Filatca abia îl văzu şi începu să se tânguiască:
- Vezi! O să-mi dea cel mult o rublă pe ea! Pen-20   tru aşa mândreţe! Plesnire-ar ochii!...
- Cui ? - se miră Răutu.
Filatca, imediat, se făcu parcă şi mai mic, se lovi cu palma peste gură şi, speriat, îşi furişa ochii lui mici, negri, prin toate tufişurile dimprejur. 25        - Şşşş!... Să nu ne audă! - şuşui el, înspăimântat.
- Cine, frate ? Spune odată! - îi strigă Răutu.
- El... Stariţchi!... - şopti Filatca.
- Dar de ce să-i dai blana pentru o rublă ? Iacă, eu îţi dau îndată zece pe ea...
Filtaca sări în sus ca ars şi, îngălbenit de spaimă, 5   fugi spre vatra satului, fără să se mai uite îndărăt.
Peste puţină vreme, între Răutu şi acest vecin se legară relaţiuni mai prieteneşti.
Răutu, pe atunci având singur sarcina aprovizionării, simţea nevoia de un câne special dresat pentru 10   vânătoarea de teterevi.
Aceste păsări stupide sunt parcă fascinate de lătratul cânelui şi când îl aud, nu se mai mişcă, chiar dacă le împuşti una după alta pe toate câte sunt în copac. Filatca îi oferi un splendid dulău, lăudându-i in-15   teligenţa şi dresajul, - şi pe un preţ foarte convenabil : numai trei ruble.
Pornind a doua zi la vânătoare, Răutu încercă o crudă dezamăgire. Sultan - aşa era poreclit cânele -nu numai că nu-1 ajuta la vânat, dar fura fiecare pa-20 săre împuşcată fără ajutorul lui şi fugea cu ea în pădure, silind astfel pe stăpânul său la fantastice curse de întrecere printre copacii şi băltoacele taigalei.
La un moment dat, când fiara îi smulse chiar din mâni un enorm curcan, în Ion Răutu se treziră furi-25   ile lui Vania de altădată şi, cu un foc bine ţintuit, Sultan fu doborât la pământ, unde se rostogoli cu prada lui cu tot.
La întoarcerea în sat, Vania, necăjit, dădu peste Filatca, lângă iurta lui, dregându-şi năvodul. 30       Cum îl văzu pe Răutu, osteacul îşi despică gura într-un surâs prietenos.
- Bună ziua Vangorici! - aşa simplifica el numele rusesc al lui Răutu. Bună ziua, Vangorici! Dar
964
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
965
unde-i Sultan ? Cum a mers ? - şi ochii lui mici şi şireţi băteau lăturile.
- L-am împuşcat! - răspunse Vania furios, povestindu-i jalnica păţanie. 5 - Uite, javra afurisită! Nu a fost păcat să jertfeşti încă un cartuş pentru aşa jigodie ?... - îşi trăgăni liniştit glasul Filatca, cu compătimire, cine ştie dacă pentru Sultan, pentru cartuşul pierdut sau pentru Răutu, păcălit de el...
70 Acest cinism candid îi câştigă lui Filatca oarecare simpatie din partea lui Răutu, care, la rândul său, prin mărinimia arătată cu acest prilej, îi inspira mai multă încredere lui Filatca.
Astfel, Răutu putu descoperi şi resorturile intime
15 ale puterii fraţilor Stariţchi: prin creditul acordat în mărfuri, ei ajunseseră să înglodeze toată populaţia în datorii fantastice. Fiecare socoteală de sfârşit de an constata mereu creşterea datoriei, cu toate că oamenii livrau tot produsul muncii de un an.
20 In zadar încercă Răutu să trezească în robii aceştia conştiinţa demnităţii omeneşti, a intereselor şi a drepturilor lor.
El fu primit cu ostilitate, nu numai de către fraţii Stariţchi, dar chiar şi de către osteacii înşişi.
25 Cu sosirea Taniei la Jercinsk, raporturile cu băştinaşii se îmbunătăţiră, mulţumită practicei sale de moaşă şi subchirurgă.
începutul fericit fu făcut tocmai de Filatca. într-o zi, obştea din Jercinsk, stând la masă, auzi nişte mu-30   gete prelungi chiar lângă prag.
Sărind afară cu toţii, găsiră pe Filatca răzămat cu capul de bârnele păretelui, scăldat în sângele care-i curgea şiroaie din ţeasta crăpată şi aproape golită de
scalp - rezultatul unui chef cu prietenii, pornit pentru a cinsti o mare izbândă vânătorească.
Osteacii îi venerează, aproape îi divinizează pe urşi. Cu toate acestea, nu poate fi o glorie mai mare 5   pentru vânătorul osteac decât răpunerea unui urs în luptă corp la corp, numai cu cuţitul în mână.
în jurul cadavrului se încinge numaidecât un ceremonial pitoresc.
Tot tribul adunat sfâşie cerul cu jalnice lamenta-10   ţiuni, iar vreun bătrân venerat adresează răposatului o oraţiune funebră, în care caută să-1 convingă că acest accident regretabil se datoreşte numai unei confuziuni: că vânătorul nu şi-a dat seama că are a face cu divinul protector al tribului, care este deci implorat să-i ierte 15   greşeala. Totul se isprăveşte cu un ospăţ în care divinul protector e mâncat. Şi firma „Stariţchi" îşi asigură cu acest prilej o bogată recoltă de blănuri în schimbul basamacului necesar spre a da praznicului toate splendorile. 20       La un asemenea praznic, comesenii, ameţiţi de băutură, sfârşesc adesea printr-o încăierarea sălbatecă. Astfel fusese rănit şi Filatca.
Tania porunci să fie adus în casă; îl culcă în patul lui Răutu, îl spălă, îi îngriji rana şi îl bandajă, 25   după toate regulile artei.
Filatca, beat mort, nici nu-şi veni în fire.
în cursul nopţii, Tania îi inspecta de mai multe ori bandajele şi, în sfârşit, se culcă după paravanul ei, cu candela stinsă, ca de obicei. 30       Dimineaţa, spre spaima ei, găsi patul lui Răutu gol şi pe Filatca nicăieri.
Se repezi spre iurta lui.
Lângă rug, stătea acolo cinchită, cu luleaua în gură, Marda, stăpâna, încă aburită şi ea după ospăţ.
966
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
967
- Unde-i Filatca ? - o întrebă Tania.
- Dus la pescuit! - hârâi venerabila matronă. într-adevăr, spre seară îl văzu întors cu luntrea
plină; capul bandajat nu-i împiedicase izbânda şi 5   nu-i stricase voia bună.
- Bună seara, gospodina Tanuca! - abia putu bolmoji el de sub bandajele care îi strângeau bărbia. Ţi-am adus morun cu icre! - şi adaogă în şoaptă: -Numai să nu afle diavolul!...
io       în vizita ei, Tania băgă de seamă că Marda e însărcinată.
îndată ea şi începu să o trateze după „prescrip-ţiunile ştiinţei".
Marda le primi cu foarte multă bunăvoinţă, mai 15   ales că, între altele, Tania îi ordonă să-şi fricţioneze sfârcurile sânilor, în vederea alăptării ulterioare, cu alcool cât mai curat, pe care i-1 şi procură...
Dacă alcoolul o fi servit cumva şi pentru scopul indicat de Tania, rămâne sub vălul tainei; dar Marda 20   îl consuma în cantităţi impresionante.
Când se apropie ziua dezlegării, Tania îşi vizită zilnic pacienta. Şi-i porunci ca, în caz de nevoie, să fie trezită chiar noaptea.
într-o dimineaţă, plecând în turneul ei obişnuit -25 căci îşi asigurase o clientelă şi în alte iurte, mai ales printre copii -, Tania văzu îngrozită, la uşa iurtei lui Filatca, sub ochii indiferenţi ai fericitului părinte, un prunc nou-născut, pe care îl lingeau cu multă poftă cânii; - era prima toaletă, care înlocuia baia... 30 Noaptea, Marda se dezlegase, cu tot ritualul impus de obicei, cu ajutorul megerelor iscusite şi în asistenţa şamanului.
Acest sfârşit lamentabil al metodelor ştiinţifice ale Taniei n-a fost ultimul. Dar ea nu se descurajă şi, în curând, în ciuda acestor accidente, ajunse patroana iubită şi respectată de toată populaţia din împrejuri-5 mile Jercinskului, chiar şi din satele îndepărtate la mai multe sute de kilometri.
Şi dacă nu putea „ajuta la apariţie" pe noii născuţi, era cel puţin totdeauna invitată la ospăţul de după apariţia lor, când erau servite delicatesele rituale, pregă-10   tite, în diferite combinaţiuni, din... placenta lehuzei.
O grozavă epidemie de difterie, care a decimat familiile din regiune, pusese la grea încercare forţele Taniei şi chiar tăria ei morală.
In deşert predica ea necesitatea de izolare şi de 15   pază a copiilor.
Fiecare nou sicriu, adunând în jurul lui toată populaţia, crea astfel un nou focar de molimă.
Iurtele se goliră de copii, dar Tania, sfârşită de puteri, desperată de neputinţa ei, ajunse totuşi, ca mare 20   şamană, o autoritate nediscutată, stăpână a taigalei.
Răutu era foarte mulţumit de activitatea desfăşurată de Tania, care îi dădea multă satisfacţie morală şi mai multă încredere în sine.
Unul singur mârâia şi protesta - Mehmet Şihau 25   Oglî, care mai de mult avea pică mai cu seamă împotriva lui Filatca, pe care îl învinuia nu numai de înşelăciuni, dar şi de furtişaguri de ustensile de bucătărie - cuţite şi tingiri.
Cu deosebire, însă, îl revolta faptul că Tania îşi 30   riscă sănătatea, se expune la molimă - ea însăşi un copil -, pentru „asemenea puturoşenii".
968
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
969
îşi permise de mai multe ori să reproşeze cu amărăciune şi lui Răutu lipsa lui de atenţiune pentru sănătatea Taniei.
între Răutu şi Mehmet se produsese, de la sosi-5   rea Taniei, o stranie tensiune.
Mehmet, în realitate, dispăruse din Jercinsk după scena din jurul rugului în taiga, nu pentru că s-ar fi simţit ofensat de uşa închisă în faţa lui, ci din afecţiune pentru Răutu. Văzând că acesta „se prăpădeşte
10 după o muiere", se hotărî să pornească la Tobolsk, unde ştia că o poate găsi pe Tania, ca să o aducă în haremul stăpânului.
O aduse.
Şi se aştepta să-1 vadă pe Răutu în culmea fericirii.
11 Dar, spre uimirea lui, îl găsea acum mai îngândurat, mai abătut şi mai enervat decât înainte.
Nu mai înţelegea nimic.
îşi dădea însă seama că între Răutu şi Tania lucrurile nu merg cum ar fi trebuit. 20       Şi, din porniri sufleteşti obscure, luă pătimaş partea Taniei, deşi nu îndrăznea să sufle niciun cuvânt.
Adesea însă privirea lui grea îl urmărea pe Răutu cu o mustrare tăcută.
Răutu, plecând odată cu puşca la primblare, mai 25   bine de treizeci de ore nu reveni acasă.
Dimineaţa, Tania, liniştită, deşi puţin necăjită, pentru că plecase fără să-şi ia rămas-bun şi fără măcar s-o previe, umbla cu grijile gospodăriei, fredonând ca de obicei, când se simţea tulburată, mica ei romanţă:
30 A zburat rândunica departe...
Ah, departe!...
De cuibu-i uitat sub palmieri O vrajă de dor şi dureri,
Sub cerul străin, o desparte... N-are parte!...
Spre amiazi, începu însă să se îngrijoreze. Iar când nici la ora prânzului Vania nu apăru, ea fu prinsă 5   de panică.
îi veniră în gând toate poveştile osteacilor despre vânători temerari sfâşiaţi de fiare; despre sorburile implacabile ale tundrei, care înghit pe călătorul necunoscător, torturat într-o agonie lentă, fără putinţă de W mântuire; despre cadavrele, găsite la marginea satului, ale rătăciţilor prinşi de vârtejul misterios al taigalei la câţiva paşi de casa lor; despre vânătoarea de oameni a bandelor de varnaci şi a triburilor sălbătăcite în fundul junglelor necercetate... în zadar tovară-15 şui Arunchin, ca s-o liniştească, inventa anecdote picante, care ar fi putut explica întârzierea...
în zadar şi Mehmet o asigura că Răutu, în peregrinările lui, nu se abătea niciodată de la mal, tocmai de teama rătăcirii... că poate s-o fi lăsat acum cu lun-20 trea prea departe la vale şi, desigur, în ceasul acesta luptă în drum spre casă, împotriva valurilor...
Spre seară, Tania goni în pădure ca cercetaşi pe Mehmet, pe Filatca şi pe toţi bărbaţii pe care îi găsi în iurtele lor, - chiar şi pe Arunchin. Iar ea însăşi cu Rosa 25   Moiseevna şi cu alte femei băteau tufişurile dimprejur.
Noaptea n-a fost decât o lungă agonie.
Spre dimineaţă, aproape toţi se lăsară de aceste căutări zadarnice şi reveniră la vatră.
Numai Mehmet nu se întoarsese încă şi astfel în 30   inima Taniei mai licărea o nădejde...
In sfârşit, spre amiazi, Răutu apăru palid, extenuat, cu zgârieturi pe obraz şi pe mâini, cu hainele rupte şi murdare.
970
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
971
La vreo douăzeci de verste mai sus de Jercinsk, el răspunse la împuşcăturile lui Mehmet şi fu găsit de acesta numai la vreo două sute de paşi de mal, întins pe pământ, cu capul răzămat de un trunchi că-i zut, istovit şi deznădăjduit. Mehmet îl ridică în braţe şi-1 duse până la ţărm, unde rechiziţiona cea dintâi luntre în trecere.
La vederea lui Răutu, Tania îşi uită rezerva obişnuită, se repezi într-un hohot de plâns, se aruncă fur-
10 tunos în braţele lui şi, în văzul tuturora, îl strânse la piept, sărutându-1 pătimaş, printre lacrimi.
Răutu, căutând s-o liniştească, încercă - deşi buzele îi tremurau, glasul i se stingea şi genunchii i se în-doiau - să-i înfăţişeze totul ca o aventură comică:
15 - Fleacuri! - exclamă el, cu o veselie prefăcută. M-am rătăcit ca un August cel prost, literalmente între copaci. Intram în sat când, pe cedrul cel mare de deasupra iurtei lui Senca chiorul am văzut un splendid teterev. L-am ochit şi l-am trântit la pământ...
20 dar a fost numai rănit şi a fugit în tufiş. La doi paşi de sat, nu mai ţineam seama de ţărm şi m-am aruncat după el; l-am ajuns, apoi m-am îndrumat spre sat - şi n-am mai dat de el! Şi nici de ţărm n-am mai putut să dau; curat ca August cel Prost! Dracu ştie prin ce
25 uşoară deviaţie trecusem pe-alături. Nu aveam busolă; cerul fiind înnourat, nu mă puteam orienta nici după soare. M-am hotărât deci să-mi pun în aplicare arta învăţată de la eroii romanelor lui Fenymore Cooper şi Mayne Reid. Am încercat întâi prin mijlo-
30 cui cel mai simplu. M-am suit în vârful unui copac, dar n-am putut vedea, până la marginea orizontului, decât aceleaşi vârfuri de verdeaţă sumbră de brazi şi de cedri, care se confundau într-o singură masă ondulată, fără să pot ghici pe unde trece cursul fluviului...
Apoi, mi-am amintit de sfatul lui Filatca - spunea că, în caz când te rătăceşti, să cauţi numai încotro se uită pădurea... Am căutat! Dar ea nu se uita nicăieri, cel puţin pentru ochiul meu... 5 Atunci mi-a venit în ajutor legea gravitaţiei. M-am hotărât să caut un şipot sau un pârâiaş cât de mic. Acesta trebuie doar, din afluent în afluent, să ajungă la Obi. Am şi pornit deci în zigzag-uri, ca un beţivan nepocăit, - ceasuri întregi. Deodată, la
io marginea unui râuleţ, drept în cale, dau peste un enorm urs negru, devorând cu lăcomie nişte boabe de brusnică... Ce să fac ? Să trag cu puşca... Dar dacă nu-1 nimeresc, - şi mă sfâşie... Să-1 înconjur ? Dar dacă voi pierde din vedere râuleţul, acest fir al Ariadnei...
15 Atunci am dat dovadă de eroism şi prezenţă de spirit; am stat pe loc şi am început să mă strâmb la el şi să-i fac mutre urâte regelui taigalei. Namila s-a uitat la mine a dispreţ a scuipat şi a plecat în lături... Şi totul a fost în zadar. Râuleţul se înfundase într-o
20 băltoacă din care nu era nicio ieşire. Acolo m-a găsit Mehmet.
Tania, încă îmbrăţişată, sub stăpânirea emoţiunei, urmărea cu încordare aceste peripeţii, pe care Mehmet le asculta cu un surâs sarcastic. 25 Tania nu se lăsă înşelată de umorul lui Vania, dar, palpitând încă, exclamă prefăcută, strângându-şi buzele ca o cochetă capricioasă:
- Vai, Vaniuşa! Ce păcat că n-ai avut curajul să tragi! De mult visez eu la o frumoasă blană de urs 30   ca s-o aştern lângă pat!...
Peste câteva ceasuri, Mehmet aduse din pădure o superbă piele de urs şi, cu o privire dispreţuitoare spre Răutu, o aruncă la picioarele Taniei!
972
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
973
- Nna! Cunac puşcat urs, când vrei. Nu frică!
Chiar dezinteresarea lui Răutu pentru micile griji de gospodărie provoca ieşiri supărătoare din partea cavalerului caucazian. 5       Conflictele se năşteau cu prilejuri cu totul neaşteptate.
Plaga vieţii de tundră în timpul verii sunt ţânţarii, care, împreună cu ploşniţele din casă în toate se-zoanele, pot literalmente otrăvi existenţa.
10 La plângerile Taniei, Răutu încercă în zadar toate mijloacele pe care le putea găsi în cărţi.
Circazianul, însă, şi în această privinţă găsi remedii mai eficace, în diferite fumegări şi decocţiuni de ierburi de baltă. Şi făcea în urmă un scandal infer-
15 nai, dacă la aceste remedii, destinate de el exclusiv pentru Tania, recurgeau şi soţii Arunchin şi chiar însuşi Răutu.
Acesta fu silit de mai multe ori să-şi dojenească cu oarecare asprime vechiul tovarăş.
20 Mehmet se înfuria, scrâşnea din dinţi şi profera chiar ameninţări neînţelese în limba lui. Numai Tania ştia să-1 mai potolească.
O întâmplare îl domoli puţin pe Mehmet, deşi armonia desăvârşită de altădată n-a mai fost restabilită.
25 Locuitorii Jercinskului, în lipsă de orice altă distracţie, alergau cu toţii la ţărm la trecerea luntrelor de călători.
într-o zi, Răutu şi Mehmet, cu veşnica lui puşcă, se găseau şi ei pe ţărmul Obiei, cu prilejul trecerei 30   domnului zasiedatel, subprefect în Kondinsk.
Mehmet ridică puşca şi ochi o gâscă sălbatecă, care tocmai în momentul acela zbura sus deasupra capetelor.
- Nu strica degeaba cartuşul, turcule! - se răsti zasiedatelul. Cine poate nimeri la aşa înălţime ?...
Mehmet, totuşi, trage... Gâscă, lovită de moarte, cade drept la pământ, ca o bucată de fier. Atunci mân-5   drul puşcaş, adânc ofensat că s-a pus la îndoială iscusinţa lui, îndreptă al doilea cartuş asupra zasiedatelui.
Numai lovitura dată de Răutu peste ţeava evită o nenorocire.
Din ordinul zasiedatului - înspăimântat şi înfu-10   riat -, Mehmet fu însă arestat îndată, dus la Berezov şi dat în judecată.
Multe stăruind şi sacrificii 1-a costat pe Răutu aplanarea stupidului incident.
Mehmet reveni la Jercinsk mai îmblânzit, recu-15   noscător, dar tot plin de tristeţă asista la neînţeleasa dramă conjugală ce se petrecea înaintea ochilor lui.
In această atmosferă, apariţia neaşteptată la Jercinsk a lui Grişa Goncev aduse o nouă notă în viaţa tulbure a soţilor Răutu. 20       îndată ce-1 văzu, Răutu îl întrebă despre Polia.
- A murit! - aruncă sec Grişa, evitând hotărât să se oprească mai mult asupra subiectului, spre a nu-şi trăda emoţia.
Răutu fu adânc îndurerat de această veste, dar, imi-25   tând atitudinea lui Grişa, trecu şi el la alte chestiuni.
Grişa Goncev se schimbase puţin de la despărţirea din Moscova.
Colţurile ascuţite şi incolore ale bărbii lui se lăsaseră puţin mai jos şi balonul de păr aspru din jurul 30   capului luase proporţii impunătoare.
Ca întotdeauna, el ştiu să subjuge pe străjerii săi, cărora le comanda cu atâta hotărâre, încât nici prin gând nu le trecea să-i reziste.
974
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
975
Călătorea astfel pe îndelete. La Cemaşa, se oprise două zile. Şi în aceste două zile, luă, fără pic de şovăire, hotărâri eroice:
- Ar fi o mârşăvie - declară el scurt - ca Sonia 5 să mai rămână acolo cu bruta aceea de beţivan. Copilul născut din acest alcoolic o omoară de scârbă. E nebună de teama eredităţii. Se prăpădeşte. Am convins-o să fugim împreună. Mă duc la Berezov numai să organizez evadarea prin tundră, după concepţia
io lui Prestea, pe care o găsesc genială. Dar tu, măi Vania, ce te murezi aici ? Ai meritul că păţania ta din Petrovskoie a răscolit băltoaca şi a înviorat spiritele. Dar în Siberia nu se poate face nimic. Trebuie să ne întoarcem în Rusia - zece, cincisprezece, o sută,
15 cinci sute deodată. Vor scăpa zece sau unu la sută, dar mişcarea va reînvia. Tu mai puţin ca oricine ai dreptul să stai aici. Eu nu mă pricep în teorii. Este treaba ta să ne dai o nouă doctrină şi să ne elaborezi noi metode de lucru!...
20 Răutu, emoţionat, se ridică plimbându-se agitat prin odaie, se uită la Tania.
Aceasta - palidă, cu faţa tăiată de o pată roşie cu margini tranşante, pentru prima oară observată de Răutu - îi evită privirea şi, cu o atenţie exagerată,
25   servea lui Grişa ceaiul.
- Dragă Grişa, - răspunse confuz şi stingherit Răutu - nu poţi scoate o doctrină din cap, cum ai scoate un manuscris dintr-un saltar. Ştii că eu nu prea am multe talente practice; în orice caz însă,
30 poţi fi sigur că, dacă va fi nevoie de mine în acţiune, voi răspunde la apel.
Tania se ridică, dispăru pentru câteva momente după paravanul ei, de unde reveni cu ochii aprinşi şi cu o zburdălnicie şi veselie forţată:
- Bine, Grişa, pornesc şi eu! Ce frumos are să fie! Tu cu Sonia şi copilul; Vania cu mine! Ar trebui să ni-i asociem şi pe Arunchinii... Se va cutremura catapiteasma...
5 - Eu sunt hotărât! - anunţă categoric Grişa. Chiar dacă ne prinde, o să ne trimită în Siberia Orientală... dar cel puţin voi scăpa pe Sonia, acest suflet minunat, de bestia aceea de Ozerov.
La vreo trei zile după plecarea lui Grişa, veni altă W   veste rea.
O scrisoare a tovarăşului Popov din Kurgan le aduse la cunoştinţă moartea impresionantă a panului Semienski. A murit cum îi prevestise, pe vremuri, lui Răutu: „Pan Semienski munceşte cât trăieşte şi tră-15   ieste cât munceşte..."
Intr-o după-amiază, pe la mijlocul lui iulie, înainte de încetarea lucrului, el părăsi brusc fierăria poruncind lui Ifrim:
- Ai să isprăveşti osia asta numai cu Fiica. Eu 20   mă voi odihni puţin.
In casă se culcă în pat cu faţa spre părete.
La ora mesei, fu găsit mort.
Zdruncinat, Răutu rătăci prin pădure, singur, mai multe ceasuri. 25 „Câte jertfe!... Câte jertfe! - îşi şoptea mereu. Şi toate în zadar, numai în preajma revoluţiei, fără luptă rodnică... Revoluţia adevărată se lasă mereu aşteptată..."
Revenit acasă, Răutu înscrise pe o foaie de hârtie: 30       „Pomelnicul celor căzuţi în preajma revoluţiei: Alexandru Levi, Petea Stan,
976
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
977
Marat,
Andrei Rechinul,
Polia Goncev,
Pan Semienski..." 5       Tania trecu pe lângă dânsul şi-şi aruncă, de după spatele lui, ochii pe hârtie şi abia îşi putu stăpâni un gemăt, - paloarea-i se aprinse de pete sinistre.
Răutu se uită la dânsa o clipă.
Şi prin creierul Iui fulgeră un gând grozav, io monstruos...
îngrozit de sine însuşi, strivit, el îşi puse capul pe masă neîndrăznind să arunce o privire Taniei.
- Dragă Vania - îl mângâie ea pe cap - asta-i soarta acestei generaţii nenorocite. Dar şi moartea 15   chiar numai în preajma revoluţiei nu e zadarnică... Şi... ceasul morţii nimeni nu-1 cunoaşte... numai cugetul să fie curat şi să ai dragoste în suflet...
Vania îşi simţi parcă un cuţit înfipt şi întors în inimă.
20       Jenat, sărută mâna Taniei - foarte mirată de acest gest - şi fugi în pădure.
Fugi, de cine ? De Tania ? De dânsul ? Dar poate omul fugi de sine însuşi ? în faţa unei mari băltoace negre, îi veniră deodată 25   în minte versurile lui Victor Hugo, înscrise în carnetul lui de închisoare încă de pe când se afla la Numărul Cinci din Odessa:
Comme dans les etangs assoupis sous les bois, Dans une âme on voit deux choses a la fois: 30       Le Ciel qui teint les eaux a peine remuees Avec tous ses rayons et toutes ses nuees; Et la vase, fond mome, affreux, sombre et dormant, Ou des reptiles noirs fourmillent vaguement...
Pentru ce tocmai el trebuie să aibă în sufletul său asemenea reptile grozave ?
Tania, ca şi Undina, desigur, nu le are... „Să fug ?... Dar unde să fug şi cum să fug ?..."
5       Cu nopţile mai lungi, temperatura scădea mereu. Pe la sfârşitul lui iulie, nu se mai putea scălda în râu. Iar din august, adesea o brumă groasă acoperea tundra.
Torturat de arzătoare remuşcări de cuget, sufle-10   tul zbuciumat al lui Răutu nu mai găsea linişte.
Se simţea parcă adânc şi de neiertat vinovat faţă de Tania şi, neavând curajul unei explicaţiuni, rătăcea cu ceasurile prin taiga, scormonind mereu mâlul, lutul din sufletul său. 15       Da, mâlul, lutul:
... La vase, fond morne, affreux, sombre et dormant, Ou des reptiles noirs fourmillent vaguement.
Dar dacă nu-şi poate stăpâni simţurile ?
Dacă o ticăloasă senzualitate a fost sădită în carnea 20   lui de cine ştie ce ereditate, nu e de datoria lui cel puţin să nu înşele pe Tania, să-şi mărturisească păcatul ?
El n-are dreptul să-i tăinuiască simţirile sale...
Ar fi o gravă ofensă faţă de acest suflet cristalin...
Dar cum să-i mărturisească ? 25       Să dea o lovitură perfidă de pumnal, într-o inimă care zvâcneşte numai de dragoste ?
Pentru Tania nu rămăsese ascuns acest zbucium.
Şi pentru ea se punea o problemă nu mai puţin gravă.
30 Nu-şi manifesta grija şi tulburarea din suflet. îşi păstra în aparenţă minunata ei egalitate de dispoziţie, care constituia farmecul firii sale.
978
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 979
îşi continua cu aceeaşi meticulozitate funcţiunile de menajeră. Vania auzea adesea chiar fredonările ei obişnuite:
Zinga, zinga, zinga-zi, 5 Trece noapte după zi...
Trece vara, vine iarna Şi ne ducem şi noi razna...
Dar în adâncimile ei sufleteşti se cocea o hotărâre.
într-o după-amiază, curând după trecerea lui Grişa w Goncev, ea se aşeză în faţa lui Răutu şi, luându-i amândouă manile între ale ei şi privindu-1 drept în ochi, aborda, cu o notă patetică în glasul ei nazal, o conversaţie gravă:
- Vaniuşa, ştiu ce se petrece în sufletul tău. Pen-15   tru ce să nu stăm de vorbă deschis, prieteneşte ? N-ai
doar pe nimeni pe pământ cui să-i poţi vorbi aşa cu inima deschisă ca mie...
Un fior rece trecu prin toate vinele lui Răutu.
- Vaniuşa! Vrai să fugi ? Grişa Goncev ţi-a redeş-20   teptat ardoarea de luptă, dorul de sacrificiu ? Dar
ţi-e milă de mine, ţi-e teamă să mă părăseşti !...
O piatră căzu de pe inima lui Răutu. Tot sângele i se urcă în obraz... De ruşine, nu putea privi pe Tania în ochi...
25       Se ridică şi începu să alerge tulburat prin cameră. Tania îl urmărea liniştită, cu un zâmbet plin de tristeţă blândă.
- Da! Taniuşa dragă! Nu mai pot trăi aici! - răspunse Răutu (cu o laşă rezervă mentală, se gândi el).
30 Nu pot trăi aşa, draga mea! Mă prăpădesc, îmi întinez sufletul, te chinuiesc şi pe tine, te molipsesc de disoluţie morală. Numai acţiunea, lupta, sacrificiul
pentru o cauză mare mă pot mântui. Trebuie să fug... Trebuie să fug... Să crezi că mă doare grozav să te părăsesc... aşa... - adaogă din nou laşitatea rezervei mentale... 5 în ochii Taniei se aprinse o lumină şi, cu acelaşi surâs blând şi trist, ea rosti:
- De ce dragul meu ? Rostul vieţii mele nu e să-ţi întunec viaţa, să te paralizez, ci să te sprijin, să-ţi dau şi mai multă tărie. De ce dar să te torturezi ? Doar io   nu fugi de mine... Nu mă părăseştipe mine!...
Nici expus la stâlpul infamiei, Răutu nu s-ar fi simţit mai crud biciuit şi umilit.
îmboldit de amară căinţă, el se aruncă spre Tania, care îl strânse în braţe la sânul ei încă neformat, 15   mângăindu-1 ca pe un copil obidit.
Simţindu-se mai apropiaţi ca oricând unul de altul, înduioşaţi de despărţirea aşteptată, stăteau acum mereu la sfat ca buni prieteni, discutând un plan de evadare, elaborat până în detalii. 20 Sub pretext de boală, Tania va pleca cu unul din vapoarele care în curând vor trebui să vie spre a remorca bărcile cu peşte de la gura Obiei. Mehmet o va însoţi, ca servitor şi protector.
îndată după îngheţ, Răutu va pune în aplicare, 25   cu ajutorul lui Grişa Goncev, planul lui Ion Prestea, de fugă prin tundră, direct peste Ural.
Sufletul zbuciumat al lui Răutu găsi puţin echilibru. O situaţiune nenorocită va fi, în sfârşit, lichidată, fără ca Tania să fie jignită şi umilită. 30 Mehmet, care nu fusese încă pus în curent cu noile proiecte, se putea bucura acuma de armonia afectuoasă care domnea de la un timp încoace în relaţiile dintre soţi, dar simţindu-se parcă mai puţin necesar,
980
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
981
prins de melancolie, petrecea zile întregi de-a rândul cu puşca prin taiga.
Cu o singură lovitură, tot eşafodajul de planuri fu dărâmat.
5       O scrisoare de la Grişa, adusă de un om de încredere, cerea imperativ:
„Frate Vania, să trimiţi îndată cu Mehmet dohalele şi toate blănile ce le aveţi tu şi Tania, ca şi toţi banii disponibili, lui Nicolae Laptev din Neremova. Urgent!
W Am aranjat itinerariul pentru ea şi pentru mine. Acolo e locul de întâlnire, de unde vom porni la tainiţa în care vom aştepta să treacă vijelia. Esenţialul este să nu pierdem niciun moment. Aducătorului, ca semn că te-ai executat, îi vei da un volum din Alfred Fouillee.
15 Vei sublinia numerele paginilor, spre a indica data când crezi că pachetul respectiv va ajunge la destinaţie. M-am îngrijit ca, în primăvară, să poţi scăpa şi tu. Detaliile le vei afla la timp de la Nicolae Laptev. Tania n-are nevoie să apuce aceeaşi cale. Mai conspi-
20 rativ este să stea acolo până ce tu vei fi în siguranţă. Adio mio caro, al tău Bursuc."
Răutu întinse în tăcere Taniei scrisoarea lui Grişa.
Fără blănuri şi bani, evadarea devenea imposibilă.
în primul moment, Tania nu-şi putu stăpâni 25 bucuria. Dar văzând aerul abătut al lui Vania, îmbujorată de ruşine, ea îl îmbrăţişa:
- Nu e nimic, Vania! - îl mângâie ea - chiar dacă se amână pentru la primăvară. Eşti încă tânăr. Pe urmă, banii ne pot veni încă înainte de trecerea vapoa-30 relor. Putem cumpăra atunci şi alte blănuri. Iar eu, în adevăr, ar fi mai bine să rămân pe loc. Sub ocrotirea lui Mehmet, nu sunt în primejdie...
Pentru ea, ca şi pentru Răutu, nici nu se născu măcar gândul că s-ar putea contraria combinaţiunile şi injoncţiunile lui Grişa Goncev.
Oriunde şi oricând, el ştia să-şi impună voinţa.
5 Trecerea remorcherelor, o dată pe an, spre sfârşitul toamnei, era un mare eveniment în viaţa satelor din bazinul Obiei inferioare - ca o apariţie din alte lumi.
La coborârea în jos până la golful Obiei, vasele nu se opreau la Jercinsk. Dar la întoarcere, mergând 10   mult mai greu împotriva cursului apei, erau silite să se aprovizioneze aici cu lemne.
Atunci, timp de o săptămână, în fiecare zi, se opresc în faţa Jercinskului trei-patru vapoare cu douăzeci până la treizeci de bărci şi populaţia satului creşte, 15   pentru câteva ceasuri, de zece şi de douăzeci ori.
Poloboacele cu spirt ale fraţilor Stariţchi se goleau şi, mai multe zile de-a rândul, Jercinskul dădea spectacolul unei groaznice orgii.
Niciun om, nicio femeie, niciun copil nu se pu-20 tea găsi teafăr. Subt năvala sutelor de oameni străini, din drojdia deportaţiunii, care au fost angajaţi pentru sezonul de pescuit, scăpaţi acum, în sfârşit, din sălbătăcia şi din robia pustietăţilor de miazănoapte, - se petreceau scene de desfrâu pe care nu-25 mai ocnele Siberiei şi lupanarele Extremului Orient le pot cunoaşte.
Tania şi Rosa Moiseevna nu puteau ieşi din casă. Iar Răutu cu Mehmet şi chiar cu Arunchin trebuiau să vegheze, înarmaţi, zi şi noapte. 30 Paznicul Axentiev, spre mirarea lui, fu primit şi el cu braţele deschise, ca reprezentant al autorităţilor, şi încă înarmat, dând o chezăşie de siguranţă mai mult.
C. STERE
Chiar Filatca, beat mort, se târî pe brânci până în casă, înjurând şi ameninţând pe rivalul său Mehmet, încât trebui să fie ţinut sub pază.
Când ultimul vapor se şterse după colţul acoperit de brazi, la cotitura spre Cemaşa, cu făşia lui de fum pieri şi ultima nădejde de evadare înainte de primăvară şi se pierdu orice mijloc de a găsi vreo soluţie mai grabnică pentru drama din căsnicia Răuteştilor.
Aproape în fiecare noapte, bruma acoperea cu scânteieri de cristaluri muşchiul din tundră. Tot mai des apărea dimineaţa prin băltoace şi o pojghiţă subţire de gheaţă.
In fiecare zi, Răutu şi mai cu seamă Tania simţeau mai greu lipsa de blănuri.
Banii însă întârziau.
Cap. XIV
TOBOLSK
O nouă şi mai grozavă lovitură ruină definitiv planurile de evadare. 5 în seara primei dumineci din septembrie, sosiră la Jercinsk doi jandarmi - dintre care unul, vechea cunoştinţă a lui Răutu, sergentul Sinenco - spre a ridica pe Răutu şi a-1 duce „la dispoziţia comandamentului gubernial al jandarmeriei".
io - Dar nu putem merge fără blănuri! - fu singura obiecţie pe care Răutu, zăpăcit, o opuse lui Sinenco, acum starşoi nediscutat. Cum putem merge aşa? Până la Tobolsk, călătoria în luntre, împotriva apei, poate ţine trei sau patru săptămâni! Până atunci vine
15 şi iarna de-a binelea. Nevastă-mea, vezi, are sănătatea şubredă...
- Doamna e slobodă să rămână, - îi răspunse Sinenco, cu impasibilitatea lui caracteristică. Iar pentru dumneata, vom închipui noi ceva cu vâslaşii. De
20 altfel, n-am voie măcar să stau de vorbă. Ordin! Viu, mort, trebuie să te aduc la Tobolsc; altfel, plătesc eu cu pielea mea...
îndărătnicul hahol abia consimţi să amâie plecarea până a doua zi dimineaţa, ca să-i dea timp lui
25 Răutu să-şi strângă lucrurile şi să se aprovizioneze cu ceva merinde.
984
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
985
Răutu abia îşi putu stăpâni mânia şi deznădejdea. Chiar veşnic jovialul Arunchin alerga exasperat de colo până colo, zmucindu-şi în jos barba din stânga:
- Au înnebunit, au înnebunit! - striga el. Ce ne 5   facem noi acum în pragul iernii singuri ?...
Iar Mehmet parcă îşi ieşise cu totul din minţi: scrâşnea din dinţi şi, rotindu-şi fioros ochii injectaţi, împroşca pe jandarmi cu toate înjurăturile şi afuriseniile în limba lui şi-i ameninţa cu moartea.
io Numai Tania nu-şi pierduse cumpătul. Fără să spuie un cuvânt, ea strânse mâna lui Răutu şi acesta simţi cum un curent cald parcă îi trecu prin toate fibrele şi prin toţi nervii, aducându-i linişte şi tărie sufletească. Surprinzând gestul lui Mehmet, care, la un mo-
15 ment dat, îşi scosese pumnalul, aruncându-se cu un muget sălbatec asupra lui Sinenco, Tania se puse în calea lui. Ţinându-1 de mână şi privindu-1 drept în ochi, ea îi zise încetişor:
- Nu se poate, Mehmet, nu se poate! Fii bărbat, 20   fii om! Acuma toată nădejdea mea e în tine... Vom
merge împreună la Tobolsk. Iţi dai seama că am nevoie acolo de tine. Nu te prăpădi dar fără rost!...
Mehmet răsufla greu, scrâşnea din dinţi şi-şi rotea ochii, dar totuşi se potoli, mai mult sub farme-25   cui acestui glas liniştit decât de înţelesul cuvintelor.
Răutu se îndreptă spre Sinenco:
- Poate să meargă şi el cu noi ? - întrebă el arătând cu capul spre Mehmet.
Sinenco clătină numai din cap. 30       Mehmet se smunci din nou, dar Tania îi apucă obrazul între mânuţele ei şi, drăgălaşă şi înduioşată, îi vorbea mereu:
- Mehmet, Mehmet!... Ruşine, Mehmet! Vei veni după noi, îndată ce vom primi paralele de acasă. Iţi
dau cuvântul meu. Nu mă crezi ? Nu pot avea nădejde în tine ? Ai să mă laşi singură, fără sprijin, pentru o nebunie ? - şi încetişor îi luă şi pumnalul din mână.
Noaptea aceasta n-a dormit nimeni. 5       Nu era nevoie de multă vreme pentru a strânge lucrurile. Mai multă grijă le-a dat însă aprovizionarea cu merinde, pentru această călătorie prin locuri pustii.
întreg satul se strânse la mal pentru a-i petrece pe surghiuniţi. io       Femeile se boceau, chiar Filatca urla ca un copil.
Când Tania îşi luă rămas-bun de la Mehmet, acesta începu din nou să-şi rotească suspect ochii injectaţi, încât Tania, spre a-1 potoli, se aplecă la urechea lui şi-i şopti:
15        - Mehmet, dacă mă iubeşti, nu te nenoroci pe tine şi pe noi toţi!...
Mehmet, hârâind ca în agonie, se aruncă spre Tania, îi apucă mâna şi, cu un gest atât de caracteristic pentru un oriental, şi-o puse pe frunte, în semn de supu-20   nere şi adoraţie.
Ea se plecă, sărutându-1 pe creştet şi, mângâin-du-1 cu drăgălăşenie, îi zise:
- La revedere, în curând, Mehmet! Te vom aştepta cu mare drag! 25 Circazianul, alb ca varul, îşi lăsă braţele în jos, fără să se mişte din loc, ca un stâlp de piatră, gemea, urmărind cu ochii aiuriţi silueta aceasta uşoară ce dispărea în luntre.
Când Răutu veni să-i strângă mâna, el se cutre-30   mură întreg şi-i aruncă într-un spasm de desperare o privire de fiară gonită.
986
C. STERE
Vâslaşii şi cârmaciul, cinci vecini din Jercinsk, puseră la dispoziţia călătorilor până la Cemaşa dohalele lor, ca să-i apere de frig.
Luntrea se desprinse de mal, înaintând greu îm-5   potriva apei, sub loviturile cadenţate ale lopeţilor.
Oamenii se împrăştiară cu încetul, în tăcere.
Pe mal, rămase încremenit numai sărmanul Mehmet.
Tania, până la cotitura care i-1 fură din ochi, îi 10   flutura batista ei albă.
Mai târziu, în sufletul lui Răutu se ridica din adâncimile subconştientului o stavilă la orice amintire a acestui calvar de trei săptămâni, petrecute în luntre, în toamna târzie, prin deserturile Obiei, sub ploaie, 15   în bătaia vântului îngheţat!...
Toată viaţa i se părea întunecată numai la simpla evocare fugară a icoanelor trăite atunci.
Luntrea abia dacă putea răzbate trudnic, sub loviturile lopeţilor împotriva apei, vreo treizeci-patru-20   zeci de verste pe zi.
La fiecare popas, vâslaşii părăseau luntrea la mal, luându-şi cojoacele împrumutate călătorilor. Şi până la rechiziţionarea celorlalţi, Tania şi Răutu rămâneau câteodată ceasuri întregi fără altă ocrotire împotriva 25   intemperiilor decât hainele lor subţiri.
Tania, învineţită de frig, adesea muiată de ploaie, fără să-şi piardă seninătatea şi tăria sufletească, se străduia numai să dea lui Vania o iluzie de voie bună. Când acesta, în încercarea vană de a-i da măcar pu-30 ţină căldură, o lua în braţe şi o strângea la piept, ea, prefăcându-se ruşinată, îi şoptea râzând, împotriva obiceiului ei, aluziuni riscate:
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
987
- Ştrengarule! Ai găsit bun pretext, ca să nu te astâmperi, măcar de ruşinea oamenilor...
Veni şi o plagă mai grozavă decât frigul, ploaia, oboseala şi foamea: fiecare schimb de cojoace, re-5   chiziţionate de la vâslaşi până la popasul următor, dezlănţuia o nouă invaziune de păduchi lacomi de carne proaspătă...
Sinenco, executor implacabil al ordinelor primite, nu îngăduia nicio oprire pentru odihnă şi schimb io   de rufe.
Zile şi nopţi lungi, fără primenire, în haine murdărite, muiate de ploi, sub mişunul de insecte, le sădeau în suflet dorul de moarte.
In acelaşi timp, nu le era îngăduită altă hrană de-15 cât merindele luate din Jercinsk şi, din când în când, o cană de apă clocotită la rug, în aşteptarea vâslaşilor de rând.
Spre sfârşitul călătoriei, luntrea înainta printre sloiuri. Lopeţile cu greu mai puteau fi mânuite sub 20   povara blocurilor de gheaţă îngrămădite pe ele.
Dar îndărătnicul hahol gonea înainte.
La protestările lui Răutu, el răspundea hotărât şi aspru:
- Drumuri lăturalnice nu sunt pe aici. Dacă ne 25   prinde îngheţul, va trebui să stăm cine ştie câtă vreme
pe mal, în vreo văgăună blăstămată. Şi apoi, aşa e ordinul : urgent!
în sfârşit, Obi stătu şi luntrea fu prinsă de gheţuri aproape la zece verste de satul Uvaţk. 30       Satul trebuia ajuns, prin viscol, pe jos.
Şi de acolo, îi aşteptau încă două sute de verste de străbătut până la Tobolsk, în căruţe hodorogite, pe drumuri îngheţate, fără zăpadă.
988
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
989
în toată cazna aceasta nesfârşită, Tania nu s-a plâns niciodată, ea nu se arăta nici măcar mâhnită sau abătută, ci toată vremea se silea numai să-şi ascundă oboseala şi suferinţa şi să gonească norii de pe frun-5   tea lui Răutu cu zburdălniciile şi ştrengăriile ei.
De mult nu se mai simţiseră ei aşa de uniţi - se lipeau unul de altul, ca doi copii surprinşi de furtună sau rătăciţi într-o pădure.
Din tot zbuciumul acesta, amintirea unui episod W   îi răscolea îndeosebi durerea lui Răutu.
După o zi întreagă de luptă cu valurile, la jumătatea drumului dintre Kondinsk şi Voronino, jalnicul convoi se încrucişa cu luntrea ispravnicului de Berezov, care cobora din sus. 15 Acestuia îi veni gândul să schimbe luntrele, dar nevrând să piardă vremea sub ploaie pe malul pustiu, porunci jandarmilor să se întoarcă la Kondinsk -ceea ce însemna mai mult decât o zi întreagă pierdută fără rost. 20       Răutu protestă cu vehemenţă.
Dar acum în zadar îi aducea aminte lui Sinenco de ordinul de urgenţă: vechiul slujbaş nu îndrăzni să reziste pricazului prefectului, deşi părea afectat, înfuriat, Răutu strigă: 25        - Degeaba cârmiţi! E o ticăloşie! Viu nu voi ieşi din luntrea asta!...
Ajunşi îndărăt, la Kondinsk, Răutu se ridică în picioare în luntre şi din nou strigă către ispravnicul, care avusese timp, după o zacusca, să revină la mal, 30   unde aşteptau, descărcate, bagajele lui.
- Mizerabile! Repet, nu voi ieşi viu de aici! N-ai dreptul să-ţi baţi joc aşa de oameni...
Ispravnicul, care părea că nici nu-1 bagă în seamă, făcu numai un semn jandarmilor şi străjerilor lui, care se repeziră spre luntre.
Răutu smulse lopata din mâna unui vâslaş şi, im-5   petuos, învârtind-o ca pe un enorm ciomag, porni spre capătul luntrii, în aşteptarea atacului.
Uimit, el văzu însă cum străjerii încremeniră pe loc; ispravnicul îşi făcu cruce şi, aruncându-le câteva vorbe, se îndreptă spre luntrea cu care venise. io       Răutu se întoarse.
în dosul lui, stătea în picioare pe bancă Tania, palidă, cu cercuri roşii aprinse sub pomeţi, cu ochii înflăcăraţi, - ţinând şi ea marţial o lopată, ridicată ameninţător... 15 Sinenco, numai cu un zâmbet tăinuit sub mus-taţa-i groasă, îşi luă locul în luntre.
Şi, din clipa aceea, nu-şi mai putea stăpâni respectul şi admiraţia pe care i le inspira eroica lui captivă.
La Tobolsk, căruţa se opri la poarta închisorii cen-20   trale, care se deschise numai pentru Răutu.
Tania rămase singură în faţa ei, în toiul nopţii...
închisoarea din Tobolsc, ca şi toate penitenciarele siberiene, adăposteau acum, spre iarnă, un număr de arestaţi cel puţin de trei ori mai mare decât cel avut în
25   vedere la construirea ei.
Oamenii, de cele mai multe ori, erau siliţi să-şi facă culcuşul pe duşumele, să stea îngrămădiţi în coridoare, în încăperile băilor şi chiar în pod şi în pivniţele golite de provizii.
30 „Castelul", o imensă speluncă, constituia, în văzul şi ştirea tuturora, o primejdie şi pentru oraş, ca un veşnic focar de boli contagioase.
990 C. STERE
In mijlocul curţii principale, ca o insulă, se găsea Secretul - corpul destinat arestaţilor politici -, înconjurat cu ziduri înalte, în care era tăiată o poartă totdeauna încuiată, singura comunicaţie cu restul închisorii. 5 Răutu nu găsi acolo ca tovarăş de captivitate decât pe bătrânul - socotit bătrân la vrâsta de numai treizeci şi şeapte de ani! - Serghei Alexandrovici Jaba, un supravieţuitor din faza poporanistă a mişcării revoluţionare din Rusia. 10 închişi în celulele lor numai noaptea, ei îşi petreceau toată ziua împreună.
Tovarăşul Jaba îi făcu lui Răutu o impresie confuză şi chiar contradictorie.
Mic de statură, cu un cap turtit şi tot în zbârci-is turi, ca un măr copt, cu un nas şi el mototolit, cu mustaţa şi barba cu peri rari, drepţi şi ţepoşi, împestriţaţi de fire albe, el parcă lumina totul în juru-i cu ochii lui senini şi candizi, de copil blând, care contrastau ciudat cu toată înfăţişarea lui de om îmbătrânit îna-20   inte de vreme.
Fiu de moşier bogat dintr-o gubernie centrală a Rusiei, el apucase la vrâsta de douăzeci de ani vremurile eroice ale „mersului în norod".
Deghizat când într-un armeac ţărănesc, când 25   într-o ciuică de târgoveţ de mahala, când în bluză de lucrător, Jaba trecuse prin toate vămile revoluţiei ruseşti: arestat, liberat sau evadat, deportat în Siberia, emigrat în străinătate...
Neclintit în ideologia lui poporanistă, el se afla 30 totuşi în rândurile revoluţionarilor numai printr-un echivoc dureros al vieţii publice din Rusia. Omul acesta, organiceşte incapabil de violenţă, nu avea la activul său nicio acţiune revoluţionară propriu-zisă. Dar, visător ireductibil, refractar la toate noţiunile
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 991
de ortodoxie şi de respect al ordinei stabilite, el constituia, prin însăşi existenţa lui, o primejdie pentru „tron, altar şi cămin".
La pragul bătrâneţii, ajunsese şi teoreticeşte în 5   conflict cu mişcarea revoluţionară, susţinând cu pasiune „concepţia evoluţionară" - cum se exprima el -, în opoziţie cu ideea de revoluţie.
La începutul „şederei" sale în Secretul închisorii din Tobolsk, o întâmplare, foarte caracteristică pen-io   tru el, făcu multă vreme deliciul tuturor obştiilor de deportaţi din Siberia.
Secretul, „în complect" pe atunci, primi o vizită importantă - un general bătrân şi foarte decorat, care ţinuse să vie „în contact personal" cu aceşti razii   vrătiţi împotriva ţarului - „duşmani ai statului, ai religiei, ai proprietăţii şi ai familiei".
Dar bietul general, cu tot aerul lui impozant şi solemn, nu prea avea spirit inventiv. Intrând într-o celulă, nu găsea altă întrebare decât: 20 - Ei... Ei... Ei... cine eşti? - grohăia el, încruntat, înţelegând să i se „raporteze" de către arestat numele, profesia, tagma legală etc.
Vecinul lui Serghei Alexandrovici, unul Procop Melnicov, terorist înfocat, în veşnică dispută cu el, 25   avu inspiraţia să răspundă la această întrebare scurt:
- Revoluţionar!...
- Hm... hm!... - se fâstâci generalul şi iute ieşi în coridor.
In camera de alături, Serghei Alexandrovici, blând 30   şi nevinovat, auzind răspunsul lui Melnicov, în toată buna credinţă, aruncă şi el la întrebarea personajului:
- Evoluţionar!...
992
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
993
Generalul, la aspectul candid al acestui „duşman", & prinse curaj şi se înveseli: 1
- O-o-o! - tună el în hohot - fără un r, e mai puţin fioros! Ho-ho-ho! - şi păşi mulţumit în coridor.
5       Şi, din celulă în celulă, gluma produsese un efect neaşteptat. Generalul fu primit cu anunţări succesive: „Voluţionar... Oluţionar... Luţionar"... j în sfârşit, la capătul coridorului, Mihail Suhanov, ' un coleric irascibil, fără să mai aştepte întrebarea, îl \
10 întâmpina cu un ropot naprazmc: |
- Rrrrrrrr!...
Generalul, speriat, dete înapoi. Şi declară hotărât că mai departe nu mai poate merge: ăsta e cel mai grozav, — extremist!...
11 Răutu îl îndrăgi îndată pe Serghei Alexandrovici. Discuţiile cu el îl distrăgeau din veşnicile lui frământări sufleteşti.
Dar, în acelaşi timp, se simţea revoltat de placiditatea netulburată cu care tovarăşul Jaba privea oa-20   menii şi lucrurile.
Peste două zile, primul interogatoriu lămuri pe Răutu asupra cauzelor arestării sale.
împotriva rutinei stabilite, rolul activ la acest interogatoriu nu-1 avea colonelul de jandarmi,
25 Pocrovschi, un bătrân obosit, cu ochii blânzi, ci tânărul procuror Hasengras, balt de origină, cu favoriţi negri, îngrijiţi, cu o privire de oţel, care contrasta cu eleganţa lui efeminată şi cu mâni mici şi albe, expuse cu multă cochetărie.
30 La o percheziţie în Siberia Orientală, căzuse în mâna autorităţilor o scrisoare rătăcită a lui Ţicorschi, în care se vorbea despre planurile chibzuite pe vremuri
la Turinsk cu Prestea şi Ceavcehidze şi se pomenea, fără nicio precizare, şi numele lui Ion Răutu.
Acesta se înfurie, tăgăduindu-şi orice vină şi răspundere şi susţinu cu violenţă că scrisoarea nu 5 dovedeşte nimic şi nu poate servi de temei pentru nicio acuzare.
Revenit în celulă, Răutu îşi aminti cu oarecare melancolie deosebirea dintre atitudinea lui de acum şi cea pe care a avut-o cu patru ani în urmă, la pri-10   mul interogatoriu din Chişinău.
Dar domnul Hasengras - ca orice balt care se respectă, un înfocat slujitor al tronului şi, deşi teuton de origine şi protestant de confesiune, plin de râvnă pentru „temeliile statului naţional şi pravos-15 lavnic rus" - nu se resemna atât de uşor să-şi piardă primul său „caz politic".
Răutu fu menţinut în stare de arest.
- Domnule colonel, - se adresă Răutu lui Pocrovschi înainte de a părăsi cancelaria - vă rog să-mi
20 autorizaţi o întrevedere cu soţia mea. Sunt îngrijorat de sănătatea ei, după o călătorie făcută în condiţiuni sălbatece...
- Am văzut-o! - tresări, interpelat astfel pe neaşteptate, colonelul. E slăbuţă, cam palidă şi tu-
25 şeşte, dar e sprintenă şi voioasă. îi voi da autorizaţia chiar mâne.
- Mm... Mm... vom vedea, - strecură printre dinţi, privindu-1 furios, balticul stâlp al ortodoxiei.
Colonelul se ghemui şi tăcu, cu ochii stinşi. 30       Totuşi, a doua zi, Tania apăru la întrevedere în adevăr sprintenă şi voioasă, deşi cu urme vădite de extremă oboseală.
In cadrul acesta, despărţită de el prin cele două reţele de fier reglementare, Răutu văzu deodată
994
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
995
înaintea lui pe vechea Tania - logodnică mistică şi soţie fictivă din închisorile Odessei, bun şi credincios tovarăş, pe al cărui devotament se poate pune toată nădejdea. 5 Toată spuma şi mâlul năclăite în sufletul lui sub candela stinsă din Jercinsk fură ca prin farmec spălate.
Răutu se simţi îndată mai ridicat sufleteşte şi mai împăcat cu sine.
Pe nesimţite, reveni rutina regimului din Odessa. io   Numai că Tania îşi asigură acum două întrevederi pe săptămână, nu una, şi adesea putu sta de vorbă cu el un ceas şi chiar mai bine.
Dar reveniră şi „chestiunile blăstămate"... Din nou se ridica înaintea lui, şi cu o mai mare 15   greutate, întrebarea asupra rostului vieţii în general şi asupra datoriei morale personale.
Dar, de data aceasta, se punea nu atâta o problemă transcendentală, in abstracta, cât întrebarea directă despre rostul lui în mişcarea revoluţionară rusească. 20 Curentele care o dominau acuma nu-1 satisfăceau. Le găsea greşite şi scopurile urmărite irealizabile, metodele inacceptabile.
Marxismul ortodox i se părea inadequat pentru ţările în care muncitorimea e reprezentată de ma-25   sele ţărăneşti.
Terorismul individual, care se prevalează într-o altă şcoală revoluţionară ? îl socotea ineficace ca metodă de luptă, necompatibil cu concepţia lui asupra lumii şi vieţii, adânc nepotrivit cu firea lui. 30 Dar, mai presus de toate, se simţea mereu tot mai străin de Rusia.
Simţind nevoia să-şi strângă gândurile, adresă o lungă spovedanie lui Moise Roitman, faţă de care,
ştiindu-1 refractar ideilor sale, credea mai cu seamă necesar să-şi justifice îndoielile.
„Omul s-a născut în societate - scria el între altele. - înainte de a se diferenţia ca individ, el nu 5   exista decât ca o moleculă a organismului social şi, înainte de a cunoaşte cuvântul eu, spune noi. Copiii vorbesc despre ei la persoana a treia. Adesea m-am întrebat ce mă leagă de moldovenii mei din Năpădeni. Acuma cred că mi-am dat seama. 10       Eu nu pot spune noi decât gândindu-mă la ei. Secole de viaţă obştească, un şir nesfârşit de generaţii, care au trăit sub aceleaşi urgii şi cu aceleaşi aspi-raţiuni, au creat un suflet colectiv din care nu mă pot desprinde. 15       Desigur, un om civilizat se ridică până la idealul sublim al unei omeniri înfrăţite peste hotare.
Dar precum un zmău de hârtie se urcă în azurul cerului atâta timp cât îl trage firul care îl leagă de un punct al pământului, tot aşa un om cade bicisnic la 20   pământ, nu mai poate realiza înaltele lui idealuri, dacă se dezrădăcinează.
Şi eu mă simt legat printr-un fir indestructibil de colţişorul acela al Basarabiei, în pâlnia Năpădenilor, -sat de răzeşi moldoveni, printre care au trăit şi au mu-25   rit generaţii de Răuteşti până în negura vremurilor.
Tu, ca evreu, trebuie să mă înţelegi mai bine decât oricare altul.
De milenii, evreii sunt împrăştiaţi între toate neamurile pământului. N-au organizaţie de stat. Şi-au 30 pierdut de mult limba comună. Astăzi mulţi dintre ei nu mai au nici credinţa străveche. Cu toate acestea, cum vei răspunde tu, dacă cinstit şi sincer te vei întreba cine formează pentru tine acel noi mistic, care leagă pe un om de viaţă şi-i hotărăşte rostul ?
996
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
997
Şi totuşi, evreii sunt cel mai internaţional dintre noroade. Ei se pot acorda cu interesele, aspiraţiunile, mentalităţile tuturor ţărilor în care sunt aşezaţi.
Totuşi?...
5 Nu totuşi, ci pentru că: în adevăr, tocmai mulţumită acelei închegări sufleteşti indestructibile şi mistice, care le dă conştiinţa unităţii lor naţionale, ei au putut ajunge un factor atât de însemnat al istoriei mondiale, ca un ferment de unitate morală a omenirii.
W Nu degeaba cartea lor serveşte de temelie conştiinţii religioase a lumii civilizate.
Prin ruptura de sufletul colectiv care ne-a creat, mai putem noi servi idealul omenesc ?
Desigur, evreimea nu a produs numai pe un Isus
15 din Nazaret, ea produce şi pe Isidorii Katz. In complexul sufletului colectiv nu intră numai Isus din Nazaret, ci - vai! - şi Isidor Katz.
în fiecare dintre noi e ceva din Isidor Katz, ca şi din Isus din Nazaret, în doze variate.
20 Isidor Katz ne trage la fund, spre obârşia noastră animală, însă numai printr-un Isus ne putem înălţa până la un alt noi: sufletul colectiv al omenirii nu se va naşte decât atunci când, plecând din abisurile zoologice, se vor ridica fruntaşii tuturor grupărilor na-
25 ţionale şi, întrupând fiecare sufletul lor colectiv, vor crea o obştie, o unitate superioară, o conştiinţă generală a umanităţii.
Grandoarea ameţitoare a mesianismului constă în concepţia unui Om care, ridicându-se ca expresiune
jo a conştiinţii umanităţii întregi, prin aceasta devine Dumnezeu.
Dar omenirea e astăzi încă numai în zămislire, mai mult o noţiune abstractă, fără substrat real.
Pe puţinii aleşi care grăiesc în numele ei îi aşteaptă răstignirea pe cruce, cupa de cucută sau rugul.
Fie! Dar ei domină conştiinţa elitei tuturor neamurilor - şi tocmai fiindcă în ei se întrupează sufle-5 tul adevărat, gândul adânc al neamului lor -, în nostalgia-i nestinsă de ideal.
Ruptura cu acesta i-ar duce la inaniţie morală.
Şi Omenirea n-ar mai fi măcar o devenire".
In cursul întrevederii următoare, Tania îi comu-10   nică lui Răutu o veste primită de la tiotia Nataliţa.
„Ilenuţa lui Vasile Cornea a murit, dând naştere unui băieţel." Ilenuţa!...
Unul din firele care îl legau de pâlnia Năpădenilor. 15       Un simbol ?
Răutu îşi întoarse capul în tăcere... Tania îl privea, de după dublul grilaj, cu un surâs trist.
Cu toată lipsa de dovezi, procurorul Hasengras 20   reuşi să implice pe Răutu într-un proces de vastă conjuraţie, care cuprindea peste o sută de acuzaţi, împrăştiaţi în diferitele regiuni ale Siberiei.
Nicio nădejde nu mai putea fi într-o eliberare grabnică.
25       Iarna înainta, gerul devenea tot mai intens.
Dar în zilele fixate, de două ori pe săptămână, Tania era nelipsită din faţa grilajurilor camerei de „audienţă".
Era singura bucurie a lui Răutu. 30       Totuşi, peregrinările acestea din oraş până în deal, unde, la o jumătate de oră de mers, se înălţa clădirea
998
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
999
masivă a închisorii - adesea în bătaia crivăţului şi în viscolirea grozavei purgale siberiene -, erau o prea grea încercare pentru puterile ei.
Venea în fiecare dată parcă mai slăbită şi tusa ei 5   cu sonorităţi şuierătoare îi rupea inima lui Vania, ros de mustrări de cuget.
De Crăciun, după o tradiţie acum respectabilă, Tania îi adusese din nou vestitele turte dulci cu lapte de mac.
10       îi transmise totodată o scrisoare a lui Costea, acum student la Academia Agronomică de lângă Moscova.
Scrisoarea era pe trei sferturi mânjită de către cenzură cu cerneală tipografică; pe multe locuri, nu rămăsese dintr-o frază întreagă decât un singur cu-15   vânt şi înţelesul trebuia reconstituit sau ghicit.
Bineînţeles, scrisoarea, care răspundea la vestea despre o nouă arestare a fratelui mai mare, întârziase mult prin diferitele cancelarii.
Costea, cu care Tania se împrietenise mult după 20   surghiunul lui Vania, îi scria:
„Nu ştiu, dragă Tania, dacă trebuie să-1 plâng sau să-1 invidiez pe Vania. Deportaţiunea... scutit... spectacol grozav de laşitate josnică... Cât de multă dreptate avea Şcedrin... mlaştină putredă... cerul 25 mort... numai umbre cenuşii... fiinţe lipsite de suflet, de orice vlagă, de orice înălţare... apetituri şi patimi bestiale...
De nicăieri nicio rază de lumină... Cât am visat eu viaţa de student!... 30       O turmă de arivişti...
...Căptuşindu-şi uniforma studenţească cu mătasă albă...
Beţie... lupanare... joc de cărţi...
...Nu plăteşti prea scump cu Siberia, închisoarea, ocna sau chiar moartea...
Apoi Vania te are pe tine... Să trăieşti, dragă soră, şi să săruţi în numele meu şi pe Vania"... 5       Şi Costea!... Inima lui Vania fu strânsă de o presimţire...
- Mi-1 aduc aminte când era încă un bunducel, rotund, - spuse încet Răutu - dar de atunci... încă un tovarăş brav şi leal!... Ultima dată l-am văzut în
io fuga din Odessa... Vroia să mă urmeze... îl voi mai vedea ? - adaogă, sub povara presimţirii, Vania.
Tania, tremurând în hohot de plâns, fu prinsă de un violent acces de tusă, pe care în zadar încerca s-o oprească, astupându-şi gura cu batista.
is Vania, foarte deprimat, o rugă să nu se mai expună, cât e vreme rea, şi să nu vie la întrevedere în ziua Anului Nou.
Peste patru zile, însă, ea reveni, deşi abia se putea ţine pe picioare. 20       Cum o văzu, Vania abia avu suflul să strige.
- Costea?...
O telegramă, în adevăr, adusese vestea că, în momentul unei percheziţiuni domiciliare, după care urma să fie arestat, Costea şi-a tras un glonte de re-25   volver şi a căzut mort la picioarele jandarmilor...
Tania, albă de durere, lipită de reţeaua despărţitoare, vroia parcă să se topească în sufletul lui Răutu, să-i dea bărbăţie şi putere pentru a birui această nouă nenorocire. 30 Şi, deodată, strângându-şi gura cu batista, căzu cu ochii închişi pe duşumeaua camerei de întrevedere.
Răutu, strigând în neştire, se izbea de fierul grilajului.
1000
C. STERE
Paznicul înspăimântat deschise uşa.
în genunchi, lângă trupul acesta inert, Răutu văzu cu groază că batista e muiată în sânge.
Smulsă din braţele sale, Tania fu transportată acasă sub supravegherea doctorului închisorii.
Cap. XV
TRIŞTI A..
De Anul Nou, Tania nu mai veni la întrevedere. Dar însuşi colonelul Pocrovschi aduse un bileţel de la ea: 5 „Dragul şi înţeleptul meu soţ, - suna scrisorica cu tonul glumeţ, atât de caracteristic, al Taniei -n-ar trebui să cârtesc împotriva tagmei din care fac şi eu parte. Dar medicii sunt aşa de proşti, mă silesc să stau în pat şi mă îndoapă cu droguri, cu toate că,
10 te asigur, sunt foarte voinică, mă simt foarte bine. O răceală uşoară nu poate justifica oprirea întrevederilor noastre, care îmi dau mie atâta bucurie şi care, desigur, mi-ar prii mai bine decât toate prafurile şi pilulele lor. Dar ce pricep ei ? Un singur lucru mă
15 mângâie - că atunci când voi veni la tine cu totul vindecată, tu mă vei vedea în altă lumină, voioasă, veselă şi «slută dar fermecătoare», cum ai spus tu odată, foarte de demult, - ţii minte ? - încă la Chişinău, în comuna Blumberg.
20 Doctorul mă sileşte să pun punct. Crede că mă poate obosi conversaţia cu tine. Colonelul Pocrovschi, care, cu toată uniforma lui de jandarm, e aşa de bun şi drăguţ, îmi făgăduieşte că-ţi va transmite îndată scrisorica aceasta. Ca un om care a văzut multe, mă va
25 ierta că te sărut aici în faţa lui, mult, mult, şi-ţi urez sănătate şi voie bună şi eliberare grabnică, ca să poţi
1002
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1003
trăi încă mulţi ani şi să fericeşti pe credincioasa şi supusa ta soţie Tania Răutu."
Vania fugi în celulă, fără măcar să-i mulţumească bătrânului colonel. 5       Trecu şi Bobotează, şi încă o săptămână: Tania rămânea nevăzută.
Bileţelele ei deveneau tot mai scurte.
Colonelul Pocrovschi, vădit captivat şi el de Tania, venea mai des la închisoare şi, cu timiditate, îi io   sugeră lui Vania că un gest de pocăinţă i-ar îngădui stăruinţa la departamentul poliţiei pentru liberarea provizorie.
- Nu cred - îl fixa cu oarecare sfială bătrânul, în-vârtindu-şi alianţa în jurul degetului -, nu cred că
/ 5   dumneata poţi fi un duşman atât de înrăit al Ţarului.
- Dar cu ce drept m-aţi putea considera ca duşman ? Cu ce drept îmi puteţi cere căinţă ? Nu sunt vinovat cu nimic şi n-am de ce să mă căiesc, doar pentru că am citit câteva cărţi oprite în cercurile de
20   autoinstrucţie ? Ce-mi puteţi reproşa mai mult ?
- Mi-ai putea întări această declaraţie printr-un cuvânt de onoare ?
Răutu tăcu. Cugetul îl mustra.
Acest ofiţer de jandarmi e un „călău" al Ţarului, 25   prin urmare, un duşman.
Dar e un bătrân inofensiv, slujba lui în Siberia nu e decât o sinecură, pe care nici el nu o ia în serios. Şi a dovedit atâta atenţiune şi omenie faţă de biata Tania!
30       îi este iertat lui să-1 înşele, să-1 inducă în eroare ? Şi, pentru prima oară, Răutu avu curajul să-şi pună precis şi categoric întrebarea: Pentru ce se găseşte el în Siberia şi, acum, în închisoare ?
Pentru zburdălniciile de copil în cercurile de autoinstrucţie ale Chişinăului, pentru visurile de adolescent, care n-au găsit înfăptuire ?
De fapt, el n-a luat nicio parte efectivă la acţiu-5   nea revoluţionară. Oricare ar fi fost intenţiunile lui, aceste intenţiuni nu pot justifica legalmente această sălbatecă represiune.
Cu ce drept dar este tratat el ca un prizonier de război ? Nimeni nu este în drept, în numele împără-io   ţiei, să-i scruteze conştiinţa! E prizonier ?
Atunci nu-i este iertat lui une ruse de guerre1 -adăugă el, cine ştie pentru ce, în franţuzeşte - chiar faţă de Pocrovschi ?
Nemaiputând suferi nesiguranţa, în dorul lui nes-15   tăpânit de a veni în ajutorul Taniei, el adresă colonelului Pocrovschi o petiţie, prin care stăruia să fie liberat provizoriu, spre a se putea îngriji de sănătatea soţiei.
„Nu vă cer iertare, nici scutirea pedepsei, oricât de grea ar fi aceasta. Dar, în lipsă de dovezi, nu aveţi drep-20 tul să mă ţineţi în închisoare, - si mai puţin aveţi dreptul să torturaţi o femeie bolnavă, care are nevoie de îngrijiri şi linişte, sub pretextul unui proces, de care sunt străin şi în care n-am avut şi n-am niciun rol.
Vă anunţ dar că, de azi, încep greva foamei. Asu-25   maţi-vă dar, dacă veţi avea tăria, răspunderea pentru două vieţi..."
Culcat în celula lui, Răutu refuză să-1 vadă şi pe Serghei Alexandrovici Jaba.
In viforul de veşti catastrofale din ultimele săptă-30 mâni - moartea Ilenuţei, sinuciderea lui Costea, boala Taniei -, Răutu nici nu simţea lipsa de hrană.
1 Un şiretlic de război (fr.) (n. ed.)
1004
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1005
Colonelul Pocrovschi alergă chiar a doua zi să viziteze pe Răutu în celula lui.
- Domnule Răutu! - aproape plângea el. Să mă crezi că de mult, fără să aştept petiţia dumitale, am
5 intervenit la departamentul poliţiei. Recunosc, nu e motiv serios pentru menţinerea stării de arest. Şi am multă consideraţie pentru Tatiana Gheorghievna. Dar nu stă în puterea mea... Procurorul, domnul Hasengras, se opune. Ce vrei să fac ? Iţi făgăduiesc
10 că voi face tot ce-mi stă în putinţă... dar nu-ţi ruina sănătatea, - o omori pe Tatiana Gheorghievna!...
Răutu nici nu-şi întoarse măcar capul, fixându-şi îndărătnic privirile în părete.
Aşa se strecurară în neant o zi, două şi trei. Răutu
11 căzu într-un fel de somnolenţă, nu se mai putea ridica din pat. Urechile îi vâjâiau; la fiecare sforţare era prins de ameţeli. Amorţeală desăvârşită nu-i venea, dar nu-şi mai putea strânge şi preciza gândurile.
Foame nu-i era defel. 20       Dar, ciudat, mereu simţea, ca prin vis, mirosul de caşcaval basarabean, pe care de ani de zile nu-1 mai văzuse. Se surprinse şoptind: „Caşcaval cu unt şi pâne neagră, ce bun este!"...
Trecu aşa o săptămână, zece zile, fără nicio schim-25   bare. A treisprezecea zi, Răutu dormita, mereu zbă-tându-se între vis şi realitate.
Deodată, uşa se deschise şi Tania intră în celulă susţinută la braţ de colonelul Pocrovschi şi de directorul închisorii, Onucin. 30       Ea căzu la marginea patului şi, aplecându-se, îşi lipi fruntea fierbinte de faţa lui Vania:
- Vaniuşa, Vaniuşa! - abia putu şopti ea. Pentru tot ce eşti chemat încă a înfăptui şi de la care n-ai
dreptul să abdici... şi pentru mine, pentru liniştea mea... pentru dragostea mea... pentru... pentru... viaţa mea, -încetează! îţi jur că vei fi liberat în curând, în curând! Dă-mi puterea să te aştept, să mă însănătoşez!... 5 Răutu o cuprinse în braţe şi, într-un val fierbinte de dragoste şi de nădejde, îi făgădui din toată inima: - Taniuşa, voi face totul pentru tine, totul, - şi-şi pierdu conştiinţa.
Când îşi reveni în fire, Tania nu se mai găsea în 10   celulă şi el se întrebă o clipă dacă totul n-a fost decât un vis.
Răutu se întrema repede.
Prin doctorul Tarelchin, el se informa regulat şi de sănătatea Taniei.
15 In săptămânile următoare, Vania, veşnic agitat şi tulburat, trăia totuşi sub un diapazon sufletesc foarte ridicat.
Doctorul îi dădea multă nădejde. Simţindu-se, în acelaşi timp, mai apropiat de Tania 20   acum ca oricând, visa mereu la viaţa lor viitoare.
Niciodată Tania n-a primit de la el scrisori de dragoste mai înflăcărate şi, ciudat, niciodată Tania n-a scris cu mai multă rezervă decât acuma.
In variante nesfârşite, se repetau mereu aceleaşi 25   asigurări:
„Draga mea Taniuşa, Rândunica mea! - scria Răutu - nici nu-ţi poţi închipui cât de tare simt eu lipsa ta şi ce dor îmi e de tine. Ştiu, Taniuşa dragă, că sunt foarte vinovat. Am fost orbit de egoism şi nu-mi 30 dădeam seama ce comoară mi-a dat soarta în tine şi ce vid ar fi în viaţa mea, dacă n-ai fi tu. Ce nebunie
1006
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1007
a fost despărţirea noastră! Doi ani pierduţi şi acum eu aş da zece ani din viaţă pentru fiecare din aceşti doi ani, dacă s-ar putea întoarce roata vremii. Dar ştiu că în curând ne vom vedea iar. Doctorul Tarelchin asigură
5 că spre primăvară vei fi perfect vindecată. A, cu ce dor aştept eu întoarcerea rândunelelor, ca s-o văd şi pe rândunica mea! Nu ne vom mai despărţi, - am să şterg orice urme de amintiri urâte. Voi face totul ca să te merit. Al tău cu totul şi pentru totdeauna, - I.R."
10       Tania răspundea:
„Dragul meu, n-ai nimic de şters şi nimic de regretat. Am fost foarte fericită că am putut să-ţi fiu utilă, să stau alături de tine în ceasurile de încercare. Dacă-ţi sunt acum atât de recunoscătoare pentru
15 scrisorile tale, să crezi că nu-mi fac nicio iluzie; îmi dau seama cu cât sunt mai prejos de acea femeie care ar putea într-adevăr să-ţi fie tovarăşă. Cât mă priveşte, eu sunt fericită, numai pentru că exişti. Starea sănătăţii mele nu mă îngrijeşte. Am răcit în timpul că-
20 lătoriei nenorocite din Jercinsk. Trebuie, desigur, cum spun doctorii, să mă păzesc, cât timp ţine frigul acesta sălbatec. Visez şi eu vremea când noi vom putea fi împreună, însă nu pentru a te încătuşa. Tu, dragul meu, nici nu poţi, prin firea ta, nici n-ai dreptul
25 să te opreşti asupra micilor consideraţiuni personale. Nu vei trăi pentru mine, cum nu vei trăi nici pentru tine. Tu trăieşti pentru o cauză mare, de la care atârnă destinul oamenilor. Nu vei dezamăgi nădejdile ce sunt puse în tine, nădejdile înaintaşilor tăi în sacrifi-
30 ciu, ale celor care zac în ocne; ca şi ale morţilor căzuţi în luptă. Câtă vreme voi trăi şi câtă vreme vei avea nevoie de mine, e de prisos să-ţi dau asigurări de dragoste şi de credinţă.
Dar tu vei merge pe calea ta, ne vom despărţi fatal odată... Amintirea zilelor trăite trebuie să-ţi dea numai conştiinţa fericirii pe care mi-ai dat-o şi a recu-noştinţii de care bate inima mea, când mă gândesc la 5 tine. Aşadar, a ta până la sfârşit şi... dincolo de sfârşit, a ta devotată şi credincioasă, Tatiana Răutu."
La vederea bătrânului doctor, Vania, de fiecare dată înfricoşat, rămânea în suspensiune în aşteptarea veştilor.
io       îşi gonea, de altfel, cu îndărătnicie în întunecimile subconştientului orice îndoială.
Intr-o joi - ziua întrevederilor cu Tania -, el fu pe neaşteptate chemat în „sala de audienţă".
Depăşind paznicul care urma să-1 însoţească, nă-15   văii vijelios, spărgând aproape uşa, în sală.
De după grilaj, scânteiau ochii în flăcări ai lui Mehmet...
Mehmet se arătă mult mai sumbru şi parcă spiona fiecare gest al lui Răutu. 20       Puţin stingherit de această privire fixă, Răutu totuşi îl salută prieteneşte şi-1 întrebă cum o găsise pe Tania...
- Sănătos... recita puţintică, dar iaca, iaca, sănătos. Doctor zis trebuie mâncat dormit, şi liniştit... 25       De aci înainte, Mehmet venea regulat la întrevederile cu Răutu. Dar, de cele mai multe ori, sfertul de oră reglementar se petrecea în tăcere.
In schimb, în reportajele pe care le făcea Taniei, el găsea cuvinte pitoreşti, ca s-o asigure de sănătatea 30   şi voia bună a lui Răutu.
Răutu găsea parcă, în frământările prin care trecea, îndemn la muncă sau poate avea nevoie de muncă
1008
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1009
şi agitaţie, pentru a-şi distrage gândurile şi a-şi înăbuşi îndoielile şi temerile, îşi reluă chiar studiile.
După ce isprăvi Critica raţiunii pure, se înfundă cu 5   pasiune în studiul filosofiei neocritice din Germania. I se părea că e pe cale de a răzbate, în sfârşit, la lumină.
Se interesa, în acelaşi timp, mai mult şi de viaţa reală, cu micile ei mizerii şi bucurii, închisoarea, mo-w   ravurile ei, tipurile care se năşteau şi înfloreau în atmosfera pestilenţială a puşcăriilor siberiene.
îi atrase îndeosebi luarea aminte un specimen din această faună.
De la încarcerarea lui în Secretul din Tobolsk, un 15   tânăr deţinut de drept comun, Stenca Balmojin, era întrebuinţat pentru grijirea camerilor şi pentru serviciul personal al „politicilor".
Blând, timid, cu pupila foarte deschisă şi limpede, încât aproape că se confunda cu albul ochilor, 20   şchiop şi bolnăvicios, el îi inspira compătimire.
Răutu nu-şi putea explica cum un asemenea temperament nimerise la închisoare.
încercările de a lega o conversaţie mai susţinută cu el şi a-1 îndemna la mărturisiri rămaseră fără succes. 25       Răutu îl surprinse odată privind cu foarte mult interes la o fotografie a lui Serghei Alexandrovici Jaba, pe care, natural, Stenca îl cunoştea foarte bine.
- E bine ? - îl întrebă Răutu. Recunoşti ?
- De! - şovăi Stenca - parcă este cuconiţa dum-30   neavoastră ?...
Răutu rămase uluit. Cum un tip de fetiţă necoaptă putea fi confundat cu un bărbat cărunt, cu barbă şi cu o enormă papaha - căciulă caucaziană -în cap ?
Apucă de pe masă o ediţie ilustrată a lui Puşkin şi începu să-1 întrebe pe Stenca despre diferite „poze" din carte.
Stenca nu vedea şi nu înţelegea nimic. 5       Deodată, faţa lui se lumină la vederea unei ilustraţii a poemului Fraţii tâlhari.
Răutu crezu că, în sfârşit, identificase figurile de ocnaşi, ce-i sunt atât de bine cunoscute.
- Ei, ce-i asta, Stenca ?
10       Arătând cu degetul, Stenca rânjea cu mulţumire:
- Lanţuri!...
Nu recunoscuse decât verigile negre ce se proiectau pe zăpadă. Mai mult nu putu vedea nimic.
De la directorul Onucin, Răutu află cu mirare că 15 Stenca e un recidivist îndărătnic. Fusese condamnat în Rusia de mai multe ori ca hoţ de cai, exclus de obşte şi deportat în Siberia. Aici îşi reluase profesiunea, în forme grozave.
Mic şi subţire, pătrundea uşor prin ferestruicile 20 grajdurilor şi, după ce omora un cal, îi jupuia pielea pe care, scoţând-o pe fereastră, o vindea.
La ultima ispravă, el fu surprins de stăpân, care îl ridică în ţăpoi.
De atunci a rămas şchiop şi a trebuit să-şi ispă-25   şească isprava cu doi ani de închisoare.
Termenul i se sfârşi cu puţin înainte de Crăciun.
La plecare, Răutu şi Jaba îl copleşiră cu urări bune şi cu daruri.
Dar, după vreo două luni, Stenca Balmojin se pre-30   zentă din nou pentru a griji camera lui Răutu... Acum însă era acuzat de o crimă mai gravă. Şchiopătând pe un drum de zăpadă, sub ger şi viscol, cu haine rupte şi prost încălţat - darurile primite
1010
c. stere
în preajma revoluţiei
1011
fiind băute în cea dintâi circiumă din drum -, Stenca fu ajuns din urmă de un ţăran ce se întorcea de la târg.
De milă, acesta îl primi în sanie, ca să-i mai scurteze din drum. 5 Stenca, stând la spatele ţăranului, dădu peste un ciocan pe care acesta îl cumpărase în târg şi, maşinal, aproape ca un automat, apucă ciocanul, lovi cu putere pe bietul om în cap, încât acesta îşi pierdu conştiinţa, îl aruncă apoi din sanie şi se întoarse la târg, 10   căutând muşterii pentru cai şi căruţă.
El reapăru în închisoare cu acelaşi aer blând, timid şi-şi reîncepu serviciile, în nădejdea unui mic bacşiş.
Răutu nu mai ştia dacă trebuie să se indigneze sau să compătimească.
îs Lecturile sale îi dădeau adesea lui Răutu prilej pentru discuţii aprinse cu Serghei Alexandrovici Jaba, care aveau loc, de obicei, în timpul plimbării prin curtea Secretului.
Lângă poartă, pe o bancă, şedea ca întotdeauna
20 veşnic rezemat cu capul de zid, dormitând, paznicul Prohorov.
De treizeci de ani, de dimineaţa până târziu noaptea, când toate cheile se predau, conform regulamentului, directorului închisorii, el nu făcea altă treabă,
25 decât încuia şi descuia lacătul şi trăgea zăvorul de la poarta Secretului.
în acest răstimp, nu era văzut acasă, ziua, decât de două sau trei ori pe an, la sărbătorile mari; nu-şi vedea copiii decât adormiţi - sosind când erau culcaţi
30 şi plecând înainte ca ei să se fi sculat. Copiii creşteau, învăţau o meserie, ajunşi mari, se însurau, durau o căsnicie; Prohorov rămânea străin de toate aceste evenimente mari în mica lor viaţă.
In zidul de piatră de care-şi rezema capul de atâtea decenii se săpase o dungă adâncă. Răutu se uita cam cu teroare la ceafa lui, care a putut roade astfel piatra.
Lung, slab, cu faţa pământie, cu două cute adânci, 5   care plecau de la nări spre bărbie, cu ochii şterşi ca nişte nasturi vechi de cositor, el nu se interesa parcă de nimic pe lume şi nu simţea nevoia de a adresa cuiva un cuvânt.
Intr-o zi însă, lui Răutu i se păru că în ochii lui 10   Prohorov luceşte un interes, se aprinde un gând.
Ori de câte ori, în plimbare, se apropia de poartă, Prohorov se mişca puţin pe banca lui, îşi depărta capul de zid, deschidea gura, dar îndată îşi relua poza hieratică, cu capul lipit de zid. 15       Răutu, în sfârşit, se opri în faţa lui şi—1 întrebă:
-Ce-i?
Prohorov tuşi, se ridică în picioare, făcu un pas, apoi din nou se aşeză; se ridică iar şi, în sfârşit, se hotărî:
20 - Să mă iertaţi, domnule! - începu să scoată cu greu vorbele din gâtleju-i răguşit. Vreau să vă pun o întrebare. E adevărat că noi am avut împărătese nemăritate, fără bărbat ?
- E adevărat. Am avut vreo patru. 25       - Fără niciun stăpân asupra lor ?...
- Fără!... Prohorov şuieră:
- Măi, măi, măi! Ce preacurvie a trebuit să fie! -exclamă el, plescăind cu voluptate din buze şi, to-
30   tuşi, parcă plin de admiraţie.
Şi îndată, se aşeză din nou pe bancă; ochii i se stinseră, capul i se lipi de zid şi, peste câteva clipe, un sforăit de tenor zgâriat îi răsună din nou din nas.
1012
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1013
în treizeci de ani, niciun alt gând nu se putuse zămisli sub această ţeastă, mai tare decât pietrele zidului.
Au fost zadarnice toate încercările lui Răutu şi ale lui Jaba de a mai scoate ceva din această ciupercă 5   a regimului penitenciar.
Desigur, - se gândi Răutu - distanţa dintre Pro-horov şi un orangutan e incomensurabil mai mică decât distanţa dintre un Immanuel Kant şi dânsul.
Şi cum contribuie Prohorov la media de conşti-10   inţă şi inteligenţă a speciei de Homo Sapiens ?
Blândul Jaba se revoltă, dar Răutu fu mai curând prins de milă pentru întreaga specie.
Răutu căuta să câştige pe Jaba pentru concepţia asupra lumii şi a vieţii la care ajunsese el, după atâ-15   tea zbuciumări şi meditaţiuni.
Cu pasiunea unui prozelit iniţiat în tainele unei noi religiuni, el îşi expunea doctrina care, în credinţa lui, dezvălea rostul vieţii, dând şi problemei morale o soluţiune.
20 - Ce păcat, dragă Serghei Alexandrovici, că nu citeşti nemţeşte! - exclamă Răutu în extaz. Ţi-aş da Teoria ştiinţii de Alois Riehl, un tânăr profesor din Freiburg... îi datoresc, pot spune, viaţa...
Mă întrebam: ce rost are viaţa, ce criteriu moral 25   ne poate dirigui, dacă suntem jucăria patimilor oarbe fără niciun mijloc de rezistenţă, dacă şi conştiinţa, tot procesul psihic, nu este decât un fenomen secundar, un reflex al forţelor mecanice ?
în căutarea cărării, m-am înfundat în transcenden-30   talismul lui Kant. Dar şi el lasă imperativul său categoric - legea morală - suspendată în aer. în zadar căutam o soluţie la urmaşii lui.
Am învăţat mult. Adesea mi se părea că ating adevărul. Dar îndată constatam cum, la o aprofundare, îmi fuge printre degete.
Un singur cuvânt din Alois Riehl, ca un fulger 5   în noaptea opacă, îmi lumină orbitor deodată tot orizontul.
Dacă intelectul, conştiinţa, n-ar fi un factor activ, pentru ce evoluţia biologică constată că înălţarea în scara vieţii merge paralel cu creşterea creierului, orga-10 nul intelectului, sediul central al vieţii psihice ? Acestea sunt, aşadar, necesare spre a asigura triumful în lupta pentru existenţă!
Astfel se lămuri pentru mine toată naivitatea materialismului vulgar. / 5 La urma urmelor, noi nu cunoaştem în realitate decât impresiunile noastre, percepţiunile şi senzaţiile, adică stările noastre sufleteşti şi din ele deducem numai atributele lumii din afară şi construim materia.
Inchipuieşte-ţi, Serghei Alexandrovici, cum s-ar 20   înfăţişa lumea, dacă, în loc de un ochi, care e impresionat de ondulaţiunile luminoase, am avea un organ pentru a prinde ondulaţiunile magnetice ?
Latura calitativă a fenomenelor fizice ne este inaccesibilă. Nu o cunoaştem direct, ci numai prin stă-25   rile noastre sufleteşti.
De altfel, nimic altceva nu cunoaştem direct; restul nu sunt decât deducţii şi construcţii.
Dar de unde se naşte conştiinţa în sânul lumii fizice ?
30       Evident, ea nu poate izvorî decât din laturea calitativă, învăluită în fenomenele fizice.
Greşala lui Schopenhauer e că el generalizează şi o însuşire sufletească a noastră o exteriorizează şi o proiectează ca o însuşire a lumii fizice.
1014
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1015
Lumea nu este decât o universală - nu găsesc alt termen pentru moment - tensiune.
Această tensiune este la baza tuturor forţelor fizice - gravitaţiunea, electricitatea, căldura sau afini-5   tatea chimică -, ca şi a stărilor sufleteşti, a voinţii. Precum materia şi energia nu sunt lucruri distincte, ci numai două aspecte deosebite ale aceleiaşi realităţi, tot aşa procesul fiziologic şi cel psihic, la fiinţe în care s-a aprins flacăra conştiinţii, nu sunt două W   procese paralele, ci unul singur - privit sub două aspecte diferite, din care noi nu cunoaştem direct decât pe cel psihic. Astfel se explică pentru ce, cu apariţia conştiinţii în lume, s-a afirmat o nouă forţă - un factor real şi activ în complexul energiilor mondiale. 15       Natura, în sensul atotcuprinzător al cuvântului, nu e decât o veşnică acţiune şi reacţiune a energiilor, care nu sunt decât o manifestare exterioară a tensiunii universale.
Astfel omul, în acţiunea lui, cu scopurile şi idea-20   lurile lui, se încadrează şi el între forţele naturale.
Din pricina aceasta, omul poate subjuga scopurilor sale forţele fizice.
Procesul e abia la început şi, totuşi, faţa lumii e schimbată, scoarţa pământului e transformată de om, 25   apare ca o creaţiune a lui!
Eu văd cum, peste milioane de ani, soarele acesta, stins, va fi reaprins de către om sau înlocuit cu un alt astru.
Lupta noastră nu este deci zadarnică şi viaţa nu e 30   fără rost, pentru că voinţa noastră este un factor al evoluţiei universale şi idealul nostru e îndrumătorul ei... Viaţa e acţiune. Universul e acţiune!
Acţiunea e cheia întregii enigme a existenţei! -încheie cu entuziasm Răutu. Jaba îl privea uluit.
- Rostul vieţii ? - bodogănea el parcă supărat. 5   Rostul vieţii este să trăieşti şi să iubeşti...
Parcă-i Tania, - se gândi înduioşat Răutu.
Viaţa curgea din nou monoton, zi după zi, după aceeaşi rutină: corespondenţa cu Tania, citiri şi discuţiuni cu Serghei Alexandrovici Jaba, întrevederi io cu Mehmet, din când în când, o vizită a colonelului Pocrovschi, a cărui nedezminţită bunăvoinţă îl jena pe Răutu prin amintirea nereuşitei ruse de guerre; mai rar avea loc un simulacru de interogator din partea procurorului Hasengras, ca să-şi justifice menţinerea 15 în stare de arest, şi - foarte des - conversaţiile cu doctorul Tarelchin, care aducea mereu veşti bune despre Tania, cu perspective trandafirii pentru primăvara.
Aşa s-au scurs, din noul an, lunile ianuarie, februarie, martie şi aprilie. 20       In aer plutea ca o vagă şi tainică prevestire de renaştere a firii.
Intr-o seară de sâmbătă - şi niciodată Răutu nu uită această dată -, paznicul şef îi aduse la cunoştinţă că un sergent de jandarmi cere, din ordinul co-25   Ionelului Pocrovschi, să-1 ducă pe deţinutul Ion Răutu la comandamentul jandarmeriei guberniale.
„Pentru ce, se întrebă Răutu, această formalitate neobişnuită?"
Prins de o presimţire, înfrigurat de nerăbdare, el se 30   îmbrăcă repede şi, dând aproape peste cap pe Prohorov în poarta Secretului, năvăli furtunos în cancelarie.
- Mergem! - strigă el solului jandarmeriei, încă din prag.
1016
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1017
Colonelul Pocrovschi, foarte grav, îi vorbi lui Răutu apăsat, învârtindu-şi inelul în jurul degetului -semn de nervozitate stăpânită:
- Calc ordinele departamentului. Oficial, eşti re-5   ţinut pentru câteva zile la comandament. Dar Tatiana
Gheorghievna te crede eliberat, - nu trebuie să ştie adevărul...
Tonul colonelului îl înspăimântă pe Vania:
- Domnule colonel, spuneţi-mi adevărul! Moare ? 10       Colonelul păli şi-i strânse mâna lui Răutu:
- Doctorul crede că peste puţine zile situaţia se va schimba. Fii bărbat! N-o speria, are nevoie, înainte de toate, de linişte. Acum e bine, bine. Du-te, jandarmul te va părăsi la uşă.
n       Răutu porni, zbătându-se între spaimă şi nădejde. Căsuţa mică, numai cu trei odăiţe, locuită de Tania împreună cu Măria Volcova, era plină de lume. Se adunase toată obştea.
Era de faţă şi doctorul Tarelchin. 20       Mehmet stătea la uşă, ca o sentinelă de strajă.
Tania, aşezată în fotoliu, într-un fel de hlamidă albă, arăta în adevăr bine. Deşi palidă, cu pleoapele cernite şi foarte slăbită, ochii ei căprii străluceau de voie bună şi veselie, ca în alte vremuri. Petele roşii 25 de pe faţă păreau atenuate şi-i dădeau aproape aspectul de sănătate şi frăgezime.
- A! - exclamă ea cu bucurie stăpânită, văzând pe Răutu - moşneguţul meu tot s-a ţinut, vreasăzică, de cuvânt! Iată, în adevăr, că muntele vine la Mahomet!
30       Răutu, fără să poată stoarce din gâtlejul lui uscat vreun cuvânt, căzu în genunchi în faţa ei.
Tania, biruindu-şi emoţia, îl sărută pe frunte şi vocea ei nazală, acum puţin înăbuşită, suna calin când îi zicea:
- Ah, dragă Vaniuşa, nu mă mai strica şi tu! îmi fac curte atâţia cavaleri, că am să ajung vanitoasă!...
Când totuşi Răutu îşi aruncă privirea împrejur, i se păru că numai Tania e naturală şi în adevăr veselă. 5       Ea îl atrase lângă dânsa pe scaun şi-i puse mâna pe genunchi, vorbind repezit:
- Ah, dragă Vania! Sunt foarte fericită că această grozavă iarnă nu mai poate ţine mult. Afurisita mea răceală a cedat, în sfârşit. Mi-e aşa de bine! Mă simt
10 tare şi voinică. Eram hotărâtă să-ţi fac o surpriză: să viu la întrevedere. Aproape nu mai tuşesc. Ai să vezi. M-am ridicat din pat şi am putut chiar să mă primblu destul de mult prin odaie. Dar răutăciosul acesta de doctor şi Volcova sunt fără milă şi nu mă lasă. Dar
15 acum când a venit aici adevăratul meu stăpân - şi acum nu ne vom mai despărţi, dragul meu!, şopti ea aparte pentru Răutu -, acum când a venit adevăratul meu stăpân, va pune capăt acestei tiranii...
Răutu se încredinţa tot mai mult că însănătoşi-
20   rea e reală.
El acoperi mânuţa albă şi străvezie de pe genunchiul lui şi o mângăiă, cu inima înviorată de nădejde:
- Dacă te-au eliberat pe cauţiune morală, cum mi-a spus colonelul, - urmă Tania -, înseamnă că
25 totul merge bine. Spre toamnă, când se va isprăvi şi termenul tău de surghiun, vom putea, în sfârşit, să plecăm acasă. Tot coşmarul acesta din Siberia va trece ca un vis urât.
Doctorul Tarelchin interveni:
30 - Domnilor, trebuie să lăsăm pe Tatiana Gheorghievna, să n-o obosim prea mult. Apoi, desigur că mai vrea să stea de vorbă şi cu Ivan Egorovici.
Musafirii se împrăştiară; rămăseseră numai Volcova şi Mehmet, care se instalase în bucătărie.
8
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1019
Volcova îi porunci cu autoritate lui Răutu:
- Acuma să ne laşi un pic să ne facem toaleta şi să se culce dumneaei. Prea îşi permite multe. Pe urmă, dacă nu-i va fi somn, poţi veni să mai staţi puţin de vorbă. Acu, aşteaptă în sufragerie.
Răutu se mişcă ascultător ca un automat.
Peste un sfert de oră, Volcova se apropie de el şi, cu o privire sfioasă, aruncată spre uşă, îi şopti:
- Te aşteaptă... Dar... - îşi căuta ea jenată cuvintele - dar... fii cuminte... N-o obosi... E bine, dar paza bună trece primejdia rea...
După un moment de tăcere, ea adăugă, privin-du-şi fix unghiile:
- Ţi-am pregătit patul în odaia mea, alături. Eu mă voi aranja aici, în sufragerie, pe divan...
La intrare, Tania, întinsă pe pat, cu un semn ştrengăresc îl chemă la ea:
- încuie uşa! - îi şopti ea, zâmbind maliţios. Uuuu-u, e nesuferită! Ce ştie ea ? Tu, pentru mine, pentru sănătatea mea, poţi face mai mult decât toate doctoriile lor greţoase.
în timp ce Vania se aşeza pe marginea patului, lângă ea, îl privi câteva clipe în tăcere. Apoi, îmbujorată şi cu ochii aprinşi, îi suflă:
- Am fost aşa de fericită citind scrisorile tale... te înţeleg aşa de bine! Dar tu mă înţelegi ?...
Vania îi luă mânuţele şi i le sărută pe rând, în tăcere.
- Stinge lumina! - şopti, hotărât, Tania...
- Ah, dragul meu, sunt aşa de însetată de tine. Simt cum, în braţele tale, intră în mine bucuria vieţii şi sănătatea. îmbrăţişează-mă... Sărută-mă... încă... Mai tare... Sunt a ta... şi tu eşti tot al meu... tot... tot !...
Niciodată, în toată scurta lor viaţă conjugală, Tania nu avusese îmbrăţişări mai pasionate, cuvinte mai dulci şi mai înflăcărate, mai lipsite de rezervă şi mai pline de voluptate...
5 Răutu sări din pat, trezit de un acces de tusă al Taniei. Ea îşi ţinea strâns la gură batista, căutând să-şi întoarcă faţa spre părete.
Răutu însă observă câteva picături de sânge, care îi colorau batista.
10 Se plecă speriat, apucând-o de mână:
- Tania, nu ţi-e bine ? - exclamă el.
Febrilă, cu enorme cearcăne în jurul ochilor, fără nicio picătură de sânge în obraz, Tania îi zâmbi uşor:
- Nimic, dragul meu! Mi-i bine. Sunt puţin
11 cam obosită... Dar sunt fericită... Aşa de fericită... Varvare! - surâse ea cu o mângâiere în voce şi în privire. Să trimiţi aici pe Volcova şi să ne laşi singure câteva momente.
Măria Volcova intră, cu buzele strânse, cu năsu-20   cui ei ridicat sfidător şi cu un reproş în privire.
Răutu aştepta încă în sufragerie, când sosi şi doctorul Tarelchin şi fu admis imediat la patul pacientei. El nici nu se uită la Răutu, care se primbla mereu agitat, simţind violente mustrări de cuget. 25       Dar capul parcâ-i era vid de orice gândire.
Doctorul apăru pentru o clipă şi, la privirea întrebătoare a lui Răutu, îi aruncă numai:
- E foarte obosită. Trebuie s-o cruţăm...
Şi, chemând pe Mehmet, îl trimise cu reţetele la 30 farmacie.
- Doctore, pot s-o văd ? - întrebă, stins de groază, Răutu.
1020 C. STERE
- Să aşteptăm puţin... e obosită... şi prea emoţionată de prezenţa dumitale. Trebuie să-i dăm ceva doctorii şi să-i fac puţine injecţii...
Mehmet se întoarse cu diferite pachete, cutii şi 5 sticle. Şi, în curând, casa se umplu de un miros de farmacie, în aer pluteau emanaţiuni de eter şi alte droguri necunoscute lui Răutu. în sfârşit, doctorul ieşi şi, cu un aer neobişnuit de grav pentru el, îi declară lui Răutu:
10 - Şi ea doreşte să te vadă... Să n-o laşi să vorbească prea mult... Voi veni după masă. Dar dacă va fi nevoie, să trimiteţi pe Mehmet după mine...
Tania, deşi încă foarte palidă, parcă puţin mai înviorată, îl întâmpină zâmbitoare:
15 - Şezi lângă mine, Vaniuşa! Dă-mi mâna! Aşa! Aşa e bine. Şi cu fericirea trebuie să te deprinzi. Aşa de multă vreme nu te-am văzut!...
Vorbea foarte încet, cu o voce care se stingea mereu, înăbuşită şi de accese de tusă; dar cu ochi febrili,
20 parcă puţin aiurând, ţinându-1 pe Vania tot mai strâns de mână, vorbea mereu, - şi numai râdea la injoncţiunile Măriei Volcova şi la rugăminţele lui Vania:
- De ce să tac ? Nu mă oboseşte. Sunt aşa de fericită, Vaniuşa... Când am fost la Năpădeni, mama
25 Irina mi-a arătat liliacul tău din parc. Şi vezi, acum când stai aşa lângă mine, eu simt în cameră mirosul de liliac. Tu nu simţi ? Nu simţi mirosul de liliac ? Când ne-om stabili la Năpădeni, eu am să pun mulţi, mulţi lilieci de acei albaştri, albaştri... Ştiu că-ţi plac
30 ochii albaştri... Totdeauna m-am necăjit de ochii mei şi de sluţenia mea... Ochi, ochi... ca liliecii albaştri...
Din când în când aţipea şi prin somn buzele ei parcă se mişcau.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1021
Perina îi se muiase de transpiraţie.
Trezită, începu iarăşi să vorbească. Şi vorbea, vorbea, vorbea fără sfârşit despre anii din copilărie ca de ceva actual: 5 - Eşti îndrăgostit de Aniuta Burlacu... Şi ea are ochi albaştri... Ai mâncat trandafirul ei... Florile mele nu le mănânci... ţi le dau cu atâta drag!... Nici nu te uiţi la ele... Şi Undina, şi Undina are ochi albaştri... şi Ilenuţa... 10 Şi aşa urmau ceasuri, întrerupte numai de mici pauze de somn, dar şi acelea nelipsite de aiurări.
Mâna ei înfierbântată nu lăsa mâna lui Vania.
Şi, deodată, îşi întoarse spre el capul cu ochii mari larg deschişi şi înnegriţi, adânci ca un abis, şi-1 rugă: /5        - Vaniuşa! Vaniuşa, să mă săruţi încă o dată!... Aşa!... E bine...
După masă, veni doctorul. îi făcu o injecţie care o linişti puţin.
Vania, în tăcere, rămase din nou lângă ea. Şi, ador-20   mită, parcă tot mai tare îi strângea mâna.
De data asta, somnul tinu mai multă vreme. Vania nu se mişca. Cu un vid în creier şi o piatră grea pe inimă, el nu vroia să se gândească la nimic, - se temea să-şi puie o întrebare şi, cu o privire în infinit, stătu 25   multă vreme în toropeală, aproape pierzându-şi conştiinţa realităţii. - Viaţa parcă se oprise pentru el. Brusc, tresări ca sub o împunsătură de cuţit. Mâna Taniei tremură şi degetele i se mişcau continuu în spasmuri. 30       Vania băgă de seamă parcă o uşoară palpitaţie în tot corpul ei. Umerii îi tresăreau şi din piept i se auzi parcă un uşor horcăit...
1022
C. STERE
Şi deodată Vania, îngrozit, văzu pe perină o mare pată roşie de sânge.
Iată, în faţa lui, doctorul Tarelchin şi Măria Volcova, de a căror prezenţă în momentul acela nici nu-şi 5   dădea seama. Cu o expresie ciudată, ea îl fixează.
Compătimire ? Spaimă ?...
Uite, în colţ, palid şi colonelul Pocrovschi...
La uşă, rigid, cu ochii scânteietori, Mehmet...
Doctorul spune cuiva:
10 - Mai bine să-1 luaţi de aici! Iată şi sergentul de jandarmi...
Colonelul Pocrovschi cu sergentul şi cu Mehmet îl reţin cu de-a sila, când vrea să se apropie de Tania, care stă culcată tot cu faţa spre părete... Tace... Un
11 horcăit uşor se aude numai.
... îl îmbracă, îl scot afară, îl aşează în trăsură...
Unde-1 duc ?
închisoarea.
Director Onucin... 20 Cavalerov...
Secretul...
Prohorov...
Stenca Balmojin...
Serghei Alexandrovici... 25       Toţi, foarte stranii, parcă nişte umbre...
Morţi ? morţi ?...
Mort el?...
Tania!... Tania!...
Partea iv PESTE CULME...
Cap. XVI
CHEMAREA MORŢILOR
5 Vid...
Un imens vid, în care se mişcă umbre mute. Vania se simţea el însuşi o umbră şi se vedea mişcându-se mereu cu acelaşi vid în creier şi cu o piatră grea pe inimă. 10       Viaţa de rutină se desfăşura, ca într-o panoramă, din zi în zi.
Vania mânca; se primbla; răspundea la întrebări; punea şi el întrebări altora; discuta cu Serghei Alexandrovici Jaba. 15 Dar el era parcă, ciudat, străin de toate acestea. Şi se supraveghea cu o curiozitate ostilă: un animal... un aparat digestiv, - atâta!...
Se înviora puţin numai la întrevederile cu Mehmet, care urmau regulat, de două ori pe săptămână. 20       Erau foarte stranii aceste întâlniri, care îi zăpăceau pe paznici prin caracterul lor nemaivăzut.
Amândoi, cu faţa lipită de grilaj, cu privirile fixate drept ochi în ochi, tăceau, tăceau îndărătnici...
Nu se salutau la sosire, nici nu-şi luau rămas-bun 25   la despărţire; şi tăceau, tăceau, tăceau mereu, nemişcaţi, fixându-se unul pe altul.
Numai la anunţul paznicului că sfertul reglementar s-a isprăvit, când Răutu - cel dintâi - se întorcea şi se îndrepta spre uşă, cerchezul rânjea şi ieşea şi el.
1024
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1025
Intr-o zi, Mehmet nu mai veni.
Vania se miră, dar parcă oftă uşurat.
Trecu încă o zi fixată pentru întrevederi fără Mehmet, şi alta, şi a treia... 5       Răutu fu cuprins de nelinişte şi îşi manifestă mirarea şi îngrijorarea către Serghei Alexandrovici Jaba.
Acesta, după puţină şovăire, răsucindu-şi cu gestul lui obişnuit o şuviţă din barbă, îi zise:
- N-am vrut să te tulbur, dar ştiu de mult, de la 10   colonelul Pocrovschi, că, ducându-se la vânătoare,
Mehmet a căzut într-un sorb de tundră şi a fost înghiţit. La margine a rămas numai puşca lui şi un flacon de cristal sculptat...
Răutu, fără să spună un cuvânt, se întoarse şi se 15   închise în cameră.
Flaconul de cristal !...
îşi aduse aminte că, într-o zi, Tania i-1 dăduse lui Mehmet, pe care îl dureau dinţii, cu nişte picături narcotice... 20       Şi zilele fugeau deşerte, în vid...
Vania, în aparenţă, era neschimbat, îşi ducea viaţa obişnuită. Dar tot mai des îi venea gândul de sinucidere.
„De ce să mă mai târâi ca o umbră moartă, în 25   vid ? Să-mi ispăşesc vina..."
- Ivan Egorovici, Ivan Egorovici! - îi strigă lui Răutu Serghei Alexandrovici, intrând extrem de tulburat. Am primit o veste grozavă... nu-mi vine să cred. Grozavă! Leon Blagoliepov, ştii, emigrantul,
30 unul din marii şefi ai partidului Narodnaia Volia, organizatorul acţiunilor teroriste împotriva Ţarului, s-a pocăit, a trecut cu arme şi bagaje în lagărul reacţionar... Şi acum conduce „Glasul Moscovei", organul
oficios al Ohranei. Iată un număr, cu articolul de fond iscălit de el. Mi 1-a dat Hasengras...
Răutu luă jurnalul şi începu, maşinal, să-1 citească.
Articolul era intitulat Sufletul Rusiei: 5 „Sfânta Rusie... Norodul pravoslavnic. Tronul şi altarul... Jidanii... Emanaţia iadului... Apostaţii... Criminalii... Degeneraţii... Vânduţii... Unsul lui Dumnezeu... Ţarul alb... Şeful pomăzuit de Dumnezeu... Pumnul de fier... fără milă... distruşi... extirpaţi!... ex-10   crescenţă canceroasă... pe trupul sănătos al naţiei..."
Frazeologie banală, răsuflări de ură, de servilism -tot buchetul prozei guvernamentale, lipsită de sinceritate, de orice gândire şi de orice sentiment.
Şi acesta-i Leon Blagoliepov - idolul unei genera-15   ţii, al cărui gest trimitea zeci de suflete eroice pe eşafod, la ocnă, în deserturile îngheţate ale Siberiei !...
Pentru ce să mai trăieşti ?
Totul e mort.
Ceasuri întregi, Răutu căuta mijlocul, dejucând 20 supravegherea, să-şi dea o moarte sigură şi repede: spânzurătoarea... Un geam spart, înlocuind cuţitul, pentru a-şi tăia beregata... Otrăvirea cu esenţa de oţet, pe care o avea în cameră, pentru salată... Ori să-şi rupă o arteră, în baie, ca romanii... 25 Dar cu cât se deprindea el cu ideea morţii, cu atât mai mult se lăsa cuprins de inerţie, de lipsă de orice interes, pierzându-şi şi orice voinţă de acţiune...
Răsfoindu-şi într-o zi caietul de note, Răutu dădu peste o foaie scrisă de mâna lui. Maşinal, fără să-şi dea 30   seama la început de înţelesul acestor rânduri, citi:
„Pomelnicul celor căzuţi în preajma revoluţiei: Alexandru Levi, Petea Stan,
1026
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1027
Marat,
Andrei Rechinul,
Polia Goncev,
Pan Semienschi." J       Şi, deodată, se simţi prins de o vijelie de gânduri şi simţiri, care îi zgudui sufletul până în adâncimi necunoscute.
Văzu pe Tania, pălită, citind aceste rânduri, peste umărul lui, la Jercinsk... 10       Şi sări ca ars, la amintirea unui gând monstruos, care îi întinase atunci sufletul...
Apoi auzi parcă ecoul unor cuvinte uitate: „Trebuie să trăieşti pentru cei morţi şi pentru cei înmormântaţi de vii, care au crezut în tine şi şi-au n   pus nădejdea în tine."
Luând pomelnicul, Răutu adăugă la capăt:
„Costea Răutu,
Tania!..."
Stătu puţin pe gânduri şi mai adaogă: 20       „Cei înmormântaţi de vii: Undina, Maurul..."
Şi, peste câteva clipe, mai adaugă : „Morţii care mă leagă: 25 Ilenuţa, Avdotia, Stepanov, Mehmet..."
„Trebuie să trăiesc... trebuie să trăiesc pentru cei 30   ce au pus nădejde în mine..."
Din acea zi, porni o nouă fază în viaţa lui Răutu -începutul renaşterii sufleteşti.
Nu mai putea avea nimic în viaţa lui personală care să-1 abată din cale.
Durerile negrăite au spălat tot mâlul, tot lutul din sufletul lui.
5       Se simţea ca un om scăpat din fundul unui sorb: nimic nu-1 mai poate trage în prăpastie.
„Morţii lăsaţi în urmă, care-şi puseseră nădejde în el: ţărâna călcată de cizmele soldaţilor în curtea cazărmii Numărul Cinci din Odessa; mormântul
10 de sinucigaş, îmbălărit, fără cruce, cine ştie unde, în împrejurimile Moscovei; crucea de piatră în cimitirul din Tobolsk... Alta de lemn, printre stâncile din Năpădeni... înmormântata de vie sub cheia aurită din Schlusselburg."
15 Toate acestea constituie o chezăşie că el nu va înşela atâtea credinţi şi-şi va face datoria până la capăt.
Dar, aşa fiind, îi mai poate fi iertat lui să se arunce orbeşte în vălmăşagul haotic, în care se zbat, după 1 martie 1881, forţele revoluţionare din Rusia?
20 Datoreşte nu numai sieşi, dar şi celor morţi cu nădejdea în el să se afirme ca o voinţă luminată, ca un factor conştient în complexul forţelor istorice, punând în cumpăna idealului pentru care s-au jertfit atâtea vieţi nu numai o credinţă neclintită, o voinţă nebiru-
25   ită, ci şi o convingere întemeiată pe gândire şi ştiinţă.
înseninat, îi zise cu hotărâre lui Serghei Alexandrovici Jaba, care urma să fie expediat a doua zi într-un oraş din Asia Centrală:
- Nu mă mai interesează deportaţiunea. Voi 30   cere să fiu lăsat în închisoare până la sfârşit. Mi-am făcut un plan de studii, pentru ca să pot reapărea în arenă înarmat pentru lupta pe viaţă şi pe moarte...
1028
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1029
Serghei Alexandrovici Jaba nu-şi putea stăpâni respectul pe care i-1 inspira entuziasmul acestui tânăr, abia de douăzeci şi doi de ani, cu toată barba lui de „patriarh" şi cu tot aspectul lui de prooroc şi martir, 5   cu trăsături supte, luminate de ochi negri, înflăcăraţi.
Toamna era înaintată, când întreaga opinie publică din Rusia fu zguduită şi terorizată de grozava tragedie din Iakutsk. Toată străşnicia cenzurei şi a departamentului de poliţie nu putu înăbuşi răspân-10   direa veştilor despre ea.
Când ştirea pătrunse în celula lui Răutu, ea parcă mătură toate hotărârile şi planurile lui şi puse din nou pentru el, cu şi mai multă impetuozitate, toată problema morală: nu numai conştiinţa de revolu-n ţionar, dar şi conştiinţa lui de om îi cerea un răspuns urgent şi categoric în ce priveşte datoria lui.
Nu numai că unele din victimele tragediei îi erau prieteni personali, tovarăşi din copilărie, vechi membri ai cercurilor din Chişinău, dar însăşi ca-20 tastrofa apărea în ochii lui ca actul final al mişcării pornite în sânul deportaţiunei siberiene în urma „cazului Răutu".
„Echipa disperaţilor" - cum fusese poreclită coloana de deportaţi în cap cu Ion Prestea, Ţicorschi, 25   Ceavcehidze, Jbanov şi Giurilă - înainta, din etapă în etapă, spre Iakutsk, străbătând în lung toată Siberia în condiţii anormale.
Legende fantastice o încununau cu o aureolă de eroism feroce, care teroriza toate autorităţile. 30 Se credeau astfel necesare măsurile excepţionale: lanţuri, gardă dublă, oprirea oricărui contact cu lumea din afară, represiuni brutale a oricărei încălcări a regulamentului, reală sau închipuită.
De aici, conflicte violente, încăierări, încarcerări, privaţiuni de hrană, jocul paturilor de puşcă, lanţuri duble de mâni şi de picioare...
Ajunsă, în sfârşit, la Iakutsk, coloana găsi acolo
5   o nouă reglementare a expediţiei deportaţilor, întocmită anume de guvernatorul Ostaşov.
Cei mai mulţi urmau să fie trimişi la Nijni-Ko-limsk, pe ţărmul Oceanului Glacial, la nord de cercul polar, la aproape două mii de verste de Iakutsk,
io fără drumuri, fără alte mijloace de locomoţiune decât, în parte, cai de călărie şi, la sfârşit, cânii, prin pustietăţi unde, pe sute de kilometri, nu puteau găsi niciun adăpost decât cel mult bordeie nelocuite, şi fără alte provizii de hrană decât cele ce puteau fi lu-
15   ate cu dânşii din Iakutsk.
Expediţia numeroasă spre regiunile polare, puţin cercetate chiar de cei mai îndrăzneţi călători şi exploratori ai gheţurilor de nord, însemna, în condiţiile închipuite de guvernatorul Ostaşov, o pieire si-
20   gură de îngheţ sau de inaniţie.
La obiecţiunile formulate cu causticitatea lui obişnuită de către Ţicorschi, casa în care se adăposteau deportaţii în aşteptarea răspunsului fu înconjurată de armată din ordinul lui Ostaşov şi, pe loc,
25 sub pretext de rebeliune, şeful forţelor de asediu comandă foc.
Şase persoane au fost omorâte, între care Ţicorschi şi Ceavcehidze, mai multe rănite, între care Jbanov şi Moise Roitman, acesta foarte grav. 30 Curtea marţială improvizată, după un proces sumar, condamnă la moarte prin spânzurătoare pe Ion Prestea, pe Anton Jbanov şi pe Moise Roitman, iar pe ceilalţi, în cap cu Vasile Giurilă, la muncă silnică pe termene lungi, iar pe unii chiar pe viaţă.
1030
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1031
Execuţiunea avu loc imediat.
Moise Roitman, rănit, neputându-se mişca, fu dus la spânzurătoare cu patul.
Prins în ştreang culcat, patul fu retras, - ştrean-5   gul se întinse fără nicio mişcare.
Zvonuri sinistre circulau că a fost executat după moarte, numai cadavrul, spre a nu avea „o moarte onorabilă".
Răutu, singur în Secretul din Tobolsk, trecu 10   prin cea mai grea încercare a vieţii sale. Mai poate el trăi ?
Mai avea dreptul să-şi aleagă căile vieţii, să construiască sisteme filosofice, să elaboreze programe politice ?
Nu cade asupra lui o datorie imperioasă de solizi   darizare imediată, până la suprema jertfă ?
Ii poate fi iertată măcar o zi de viaţă sub povara acestei răspunderi ?...
Pentru Răutu era clar că trebuie să renunţe la orice planuri de viitor. Nu-i putea fi îngăduită decât o sin-20   gură acţiune - acţiunea de solidarizare.
Dar în ce formă şi în ce condiţiuni poate fi realizată o solidarizare eclatantă, înţeleasă de toţi ?
Dezlegarea îi veni de unde nu se putea aştepta.
Un tovarăş care se întorcea din Iakutsk reuşi 25 să-i transmită la închisoare un petic de hârtie mototolită, acoperită parcă de stropi de rugină, printre care desluşi câteva rânduri scrise de mâna lui Moise Roitman - cuvântul pe care îl lăsase, cu adevărat, cu limbă de moarte: 30 „Iubite Vania ! - citi Răutu în tensiunea supremă a tuturor nervilor săi. Iubite Vania! Mor. Nu ştiu dacă voi trăi până la ştreang. Ultimul cuvânt - ţie. Cade un luptător, oastea merge înainte. Am credinţa că n-am trăit degeaba şi nu mor fără folos. Nicio picătură de
forţă morală nu se pierde în zadar. Prinde făclia! Mor cu credinţa şi nădejdea în tine"...
Scrisoarea lui Ion Răutu:
Iunie 188...
5 Castelul din Tobolsk
Frate Vasile,
S-a încheiat aproape anul de la catastrofa din Iakutsk.
Nicio zi, niciun ceas n-a trecut de atunci fără să 10   mă gândesc la voi şi fără să simt toată povara răspunderii morale ce cade asupra mea.
Am scris pe marginea unei cărţi, scumpă mie, de care nu mă despart niciodată, lozinca lui Roiman: „Nicio picătură de forţă morală nu se pierde 15   în zadar".
Nu o uit şi nu o voi uita o singură clipă, oricâte zile îmi vor mai fi date să trăiesc.
Nu voi arunca făclia pe care mi-a transmis-o. îţi scriu acuma, fără să fiu sigur dacă rândurile 20   acestea îţi vor cădea vreodată în mână.
Scriu pentru mine, pentru conştiinţa mea, pentru a face aici un legământ pe toată viaţa.
Tania Lungu, pe care şi tu ai cunoscut-o şi ai iubit-o, zace şi ea acuma în cimitirul din Tobolsk. 25       înainte de a muri, mi-a spus şi ea că trebuie să trăiesc pentru cei morţi şi pentru cei înmormântaţi de vii, care şi-au pus nădejdea în mine.
îmi strâng aici gândurile, ca la o spovedanie, ca să spun tot cugetul meu, cinstit, fără să-mi adorm con-30   ştiinţa şi fără să vă înşel pe voi.
Tu, cu care împreună m-am născut la viaţa conştientă, cu care umăr la umăr am intrat în luptă, tu eşti unul din cei înmormântaţi de vii, care îşi pun nădejdea în mine.
1032
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1033
Ţie îţi datoresc, ţie - ca întrupare a conştiinţei mele -, această mărturie.
N-aş putea săvârşi o nelegiuire mai odioasă decât o reticenţă sau o sulemenire a adevărului faţă de tine. 5 Şi faţă de tine, mai mult chiar decât faţă de cea încătuşată la Schlusselburg - care şi ea îşi pusese nădejde în mine -, Undina.
Ţii minte conferinţa ţinută la Turinsk de sărmanul Ţicorschi ? M-am gândit mult la ea şi ea mă va 10   ajuta acum să-mi lămuresc mai bine gândurile.
Frate Vasile!
Nu cred că pot duce lupta pe calea pe care am plecat, în rândurile mişcării revoluţionare ruseşti.
Nu cred că acţiunea în mijlocul proletariatului 15   industrial din Rusia poate duce la prăbuşirea regimului ţarist.
Nu cred nici că acţiunea teroristă individuală poate fi eficace şi poate ridica vreodată masele ţărănimii din Rusia. 20       Mai mult!
Nu simt în mine resortul necesar pentru asemenea acţiune.
Pe vremuri, Undina îmi spunea că prima datorie a unui revoluţionar e: să-şi facă cinstit examenul de 25 conştiinţă şi să nu-şi puie pe umeri o povară pe care n-are puterea s-o poarte.
Frate Vasile!
Nu-mi pot lua această povară!
N-aş putea s-o port. 30       Şi tu ştii, frate Vasile, că nu sunt un laş.
în sufletul meu însă e secat orice izvor de ură.
în credinţa mea, nedreptatea, despotismul, împilarea sunt supravieţuiri fatale ale întunericului din epocile când n-a fost încă aprinsă flacăra conştiinţei.
Cei mai mulţi dintre păcătoşii bipezi fără pene, care îşi asumă cu atâta prezumţiune numele de Homo Sapiens, sunt nişte bieţi bulgări de lut, mânaţi de puteri oarbe, ca orice conglomerat de materie. 5 Călăii sunt nu mai puţin victime, ca şi cei cărora ei le răpesc viaţa.
Lupta împotriva puterilor întunericului constituie o datorie sfântă pentru orice om cu o conştiinţă vie, pentru orice om emancipat de sub stăpânirea ex-to   clusivă a forţelor oarbe.
Dar ura poate să-i fie tot aşa de puţin iertată cât şi medicului silit să-şi înfigă bisturiul într-o tumoare canceroasă.
Am suferit atâta, am trăit atâta în scurta mea vizi   aţă, că şi cei mai mari „vrăjmaşi" îmi inspiră nu ură, ci milă, ca fiinţe neisprăvite, suflete schiloade, inimi îngheţate, care nu au mai puţină nevoie de îngrijire decât demenţii.
Mărturisesc însă că şi consideraţiuni de altă na-20   tură îmi pun datoria de a-mi revizui conştiinţa.
Şi aici mă ajută bietul Ţicorschi.
El spunea, cum ştii, că, între Occidentul în continuă ascensiune şi Orientul în stagnaţiunea lui milenară, Rusia, aruncând în cumpănă masa ei formidabilă, 25   poate hotărî destinul omenirii.
Am ajuns însă la convingerea că, faţă de aparatul tehnic modern, pus la dispoziţia autocraţiei, puterile proprii ale poporului rus - oricât de nenorocit şi oprimat şi oricât de revoltat ar fi - nu pot ajunge 30   pentru a răsturna ţarismul.
Astăzi nu mai e cu putinţă marşul lui Barbaroux din Marsilia spre Tuilleries; s-ar isprăvi la cea dintâi subprefectură.
Istoria recentă a mişcării sociale şi politice din 35   Rusia ne învaţă că numai o lovitură din afară poate
1034
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1035
zdruncina aparatul de opresiune, dezlănţuind, în acelaşi timp, energiile revoluţionare.
Ţarismul însă este necompatibil cu progresul omenirii. El constituie, prin sine însuşi, o primejdie 5 de moarte pentru toată civilizaţia, ca un imens rezervor al forţelor reacţiunii mondiale, care poate pune stavilă întregii propăşiri sociale şi politice din lume.
Răsturnarea imperialismului moscovit nu este dar o problemă internă a Rusiei. Este problema istoriei 10 mondiale, este o condiţiune de biruinţă a luminii asupra întunericului în lume, punctul de plecare, primul pas pentru asigurarea dezvoltării normale a omenirii.
Şi aici, frate Vasile, tu, moldovan ca şi mine, mă vei înţelege.
13 Suntem fii ai unei naţiuni occidentale, înecate în întunericul şi în haosul Orientului.
Pentru noi, mai mult ca pentru oricare alt neam, prăbuşirea ţarismului este însăşi condiţiunea noastră de viaţă.
20 Un român, revoluţionar ori nu, trebuie să fie duşman de moarte al ţarismului.
Statul român, indiferent de ideile oamenilor lui conducători, apare în cadrul istoriei mondiale ca un factor revoluţionar, al cărui interes vital îl duce la 25   luptă împotriva absolutismului moscovit.
Aceasta e misiunea istorică a neamului nostru.
Şi simt în mine chemarea de a pregăti şi organiza energiile vii ale acestui neam, pentru ca, în ceasul de cumpănă, să se afirme ca purtător de steag al 30 civilizaţiei, al omenirii, în războiul crâncen împotriva reacţiunii mondiale.
Sunt hotărât dar să trec, după sfârşitul surghiunului meu, în România.
Voi înlătura din calea mea toate piedicile.
De astăzi înainte, n-am dreptul să sacrific chemarea mea, pentru micile rânduieli ale vieţii de surghiun.
Nici nu voi încerca măcar evadarea, care mi-ar putea crea o situaţie de inferioritate în viitor. 5       Ştiu că multora le voi inspira neîncredere şi voi fi acuzat de apostazie.
Nu mă voi abate însă din calea mea.
Şi aici, în faţa ta, ca în faţa tuturor celor înmormântaţi de vii, în amintirea tuturor celor morţi cu 10   credinţa şi nădejdea în mine, jur să îmbrac cămaşa morţii, în lupta împotriva colosului ţarist.
Jur că, până la ultima suflare, nu voi uita o clipă sarcina pe care mi-o impun credinţa şi nădejdea celor căzuţi.
15       Jur că, în serviciul acestei cauze, nu-mi voi cruţa puterile, nici viaţa, nici măcar bunul meu renume. Voi găsi sprijin în gândul la voi, care mă cunoaşteţi. Sunt om ca orice trup de lut, am scăderi, pot avea ispite şi clipe de şovăire şi de uitare de sine. 20       Dar, oricând, această scrisoare, în oricare mâni se va afla, va fi o chezăşie.
In clipe de îndoială şi de ispită, ea îmi va aduce aminte că acolo, în minele din Kara şi Nercinsk sau în cazematele din Schltisselburg, se zbate încă un su-25   flet, o conştiinţă, în faţa căreia voi fi chemat să-mi dau seama în ceasul meu din urmă.
Şi dacă voi cădea, toate torturile iadului vor păli faţă de blăstămul conştiinţei mele, la gândul la voi, fraţi de suferinţe şi nădejdi ai tinereţii mele... 30 Jur!...
Ion Răutu
sfârşitul volumului al [v-lea
VOLUMUL AL V-LEA
NOSTALGII
Partea i „GIOCONDA"
Cap. I
BIYUK - SĂRAI
5 Măria Ivanovna Culiceeva, ajunsă la marginea satului, se opri pe loc ca vrăjită, surprinsă de aspectul straniu al Saianilor.
Crestele lor abrupte, cu piscuri înalte de aproape trei mii de metri, care, în realitate, se înşirau la mai
10 multe zile de mers peste terasa mohorâtă şi pustie a stepelor Abacanului, i se păreau, de obicei, în aerul transparent de stepă, sub lumina crudă a zilelor de primăvară, aşa de strânse în jurul ei ca şi zidurile puşcăriei ce atâta vreme îi închideau orizontul.
15 Acum, însă, în acest amurg de mai, stepa fierbea, în reflexe opaline, de volburi cenuşii, condensate spre poalele munţilor într-o ceaţă vânătă, care parcă îi rupea de pământ şi arunca în văzduh creştetele lor încă albe, ce pluteau, maiestoase şi sinistre, în flăcările apusului.
20 Soarele, în calea-i spre tainiţele Mongoliei, revărsa peste culmile eteree şiroaie de lavă clocotitoare, ale cărei aburiri însângerate aprindeau marginile norilor joşi, ţâşnind, în făşii incandescente, prin toate rupturile lor, până ce răzbăteau, în valuri de aur topit, la smaragdul
25 senin de deasupra şi se stingeau cu încetul, încă mai sus, în albastrul spălăcit al bolţii siberiene.
Măria Culiceeva îşi înăbuşi oftatul şi se aşeză pe un buştean, aţintită asupra acestor piscuri mistice,
1040
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1041
care îngrămădeau în taină nesfârşirea adormită a Mongoliei şi deserturile îngheţate ale „Acoperişului Lumii" în Gobi şi Tibet, până la coastele virgine ale Himalaiei.
5 Ochii ei, albaştri adânci, care altădată scânteiau mereu de ironie şi de maliţiozitate cochetă, trădau acum - în priviri obosite - o tristeţă negrăită, o mistuitoare nostalgie de viaţă.
Vecinicu-i surâs, misterios şi captivant, care îi
io descoperea atât de provocator dinţii cu strungăreaţă, se prefăcu într-un rictus amar, mistificând această icoană de seducătoare feminitate sub o mască tragică, aproape feroce.
- Unde e visul şi unde realitatea ? - se gândi ea
15 cu melancolie... Dumnezeule!... Şi Ion Răutu care tace! E mai bine de o lună de când i-am scris. N-am fost înţeleasă?..."
Cu un gest nervos, scoase din corsaj un petec mototolit de hârtie -brulionul scrisoarei:
20 „Suşa, 14 aprilie 189...
Tovarăşe Egorici,
Nu ştiu dacă, în seninătatea dumitale de înţelept olimpian printre... vulturii jumuliţi ai deportaţiunii siberiene, îţi mai aduci aminte de mine, după puţinele 25   clipe trăite împreună acum şase ani în barja, pe Volga, şi apoi peste vreo trei ani, în obştia din Krasnoiarsk.
Dar să nu te mire indiscreţia mea. Pentru mine nu eşti un străin. Am vorbit mult despre dumneata, cu Fany Ginsberg (născută Perlov, odessită, tovarăşa du-30   mitale de la Numărul Cinci), cu Ilie Andreevici Samarin, ca şi cu neîntrecuta Varvara Semionovna Liescov.
Concertul de osanale, din surse atât de deosebite, îmi poate da o caracteristică justă, coroborată, de altfel, şi de amintirile mele personale.
Trebuie să fii un om de nădejde, la care o minte zăpăcită de haosul vieţii poate găsi un sprijin.
Şi niciodată un intelectual rus nu a avut o mai mare nevoie de o orientare sigură. 5       Pentru mine personal, chestia se pune cu o acuitate dureroasă.
Peste vreo doi ani mi se împlineşte termenul de deportare şi am asigurarea că nu se va mai prelungi.
Şi atunci - «liberă» - ce voi face, care îmi va 10   fi datoria?
Aici, în Siberia, îmi îndeplinesc cu sfinţenie sarcina abrutizantă de menajeră într-o căsnicie mai mult decât modestă: bucătărie, spălatul rufelor, cârpitul ciorapilor, ciondăneala pentru fiecare copeică în târg... 15 Nu-mi pot reproşa nimic nici ca mamă a trei copii: îi spăl, îi pieptăn, le pun, când trebuie, cataplasme sau le dau purgativ.
Să continuu acest regim şi în libertate ?...
Să renunţ la luptă, adică la orice rol activ în 20   societate ?
Să accept aşa-numitul «destin al femeii» ?
Nu pot! nu pot! nu pot!
Nici nu vreau!
Şi nici nu ştiu de ce să mă apuc, chiar dacă aş pu-25   tea şi aş vrea.
Chiar şi numai ca mamă, am datoria să mă îngrijesc şi de sufletul copiilor, nu numai de canalul lor digestiv; să le dau poveţe şi îndrumări.
Cel fel de îndrumări şi încotro ? Eu însumi stau 30 în faţa gurii negre a unei hrube fără fund... Să fac din Fonia un... filolog sau un numismat model ?
Toată deportaţiunea noastră e astăzi cuprinsă de psihoza vorbăriei; peste tot, discuţiuni interminabile, care despică firul în patru, în toate şi despre
1042
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1043
toate, dar scapă din vedere faptul brutal că Rusia de astăzi, după zdrobirea mişcării revoluţionare, nu e -cum a spus, mi se pare, Şcedrin - decât un imens cimitir de suflete, fiind populată numai de umbre sau 5   de cadavre în descompunere.
Simt nevoia să discut toată problema datoriei noastre în ceasul acesta, ca intelectuali şi revoluţionari, cu un om, pentru care căutarea ieşirii nu este îngreuiată de bagajul ideilor preconcepute şi de arcanele unei di-10   alectici răsuflate, nici de... moluzul vieţii personale...
Am credinţa, dar, că dumneata mi-ai putea fi de ajutor - să-mi dai o scânteie de lumină, pentru că nu se poate ca dumneata să nu-ţi fi pus de mult aceeaşi întrebare. n       Mă înşel ?
Nu e o prea mare prezumpţiune de a-ţi pune pe umeri asemenea povară ?
Scrie-mi.
Dar scrie-mi ca un bun tovarăş, ca înţeleptul 20   moş Egorici - hotărât şi limpede.
In momentul de faţă, noi avem putinţa de a obţine o transferare din Suşa.
E cam original a cere transferarea de aici, pe Enisei, ceva mai aproape de Minusinsk, într-o văgăună pe 25   malurile prăpăstioase ale turbulentului său afluent ca Amilul, abia la treizeci de verste de hotarul Chinei!
Dar am groază de parlotele1 din obştiile noastre, în care astăzi e cu neputinţă cercetarea serioasă şi obiectivă a oricărei chestiuni, mai cu seamă când dis-30   cutia e întunecată de mizerii şi patimi personale.
Nu vreau însă să-ţi cad pe cap, cu tot tribul nostru, fără să te întreb..."
1 Parlotte (fr.) - vorbărie, trăncăneală (n. ed.)
Măria Culiceeva îşi ridică, tresărind uşor, capul.
Lumina scăzuse, încât cu greu mai putu descifra rândurile din urmă.
Ceaţa de la poalele Saianilor se întunecă şi se topi 5   în umbrele stepei, lungind încă silueta lor sumbră.
Lava de pe culmi se mistuise şi numai crestele dinspre apus rămâneau luminate de raze muribunde, care aruncau tonuri roşcate asupra mantalei întunecate a norilor şi se înecau în albastrul mai închis io   al cerului.
- Mamenca, Mamenca! - auzi ea deodată o şoaptă speriată la spatele ei.
Un băieţel bălan şi foarte şui o trăgea de mânecă:
- Mamenca, Mamenca! Tata zice să vii acasă. /5   Spirea Varnacul, din Serghinsk, a adus o scrisoare...
Culiceeva prinse convulsiv mânuţa băiatului şi porni, sprintenă şi graţioasă, prin amurgul pustiu...
Sub alt cer, alt lanţ de munţi mărgineşte pitoresc şesul dezolat, acoperit de erupţiuni saline, din Crimeea.
20 Acolo, într-un conac stingher şi dărăpănat, în mij -locul stepei însetate, s-a născut Măria Culiceeva, însetată şi ea, din leagăn, de darurile vieţii, - cu ochii veşnic aţintiţi spre feeria munţilor.
în dosul crestelor diafanizate, se ridica zilnic soa-
25 rele din valea îmbălsămată, bătută de undele albastre, plină de cântecul păsărilor şi de zâmbetul florilor, se înfunda, parcă roşit de părerea de rău, în zarea fumurie.
De câte ori stătea micuţa Mania, fascinată de clocotul culorilor deasupra coastelor vrăjite!...
30 Erau atât de aproape şi atât de inaccesibile pentru ea, pentru lumea ei - îngustul furnicar de existenţe incolore şi scăzute: mici boiernaşi ruinaţi,
1044
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1045
funcţionari înflămânziţi, ofiţeri inferiori, cu numeroşi copii, palizi, rău mirositori...
Şi acolo, peste bariera fermecată, se găsea acea ţară din basme - abia întrezărită în vreo două excursii 5   scurte - cu palatele măreţe şi cu hotelurile luxoase, pline de fiinţe elegante şi fericite...
Tatăl Măriei, maiorul în retragere Ivan Macarievici Cervonin, om indolent şi slab, de mult pierzând nădejdea de a scoate ceva din Biyuk-Sarai (petecul de
10 moşie rătăcit în stepa salină, arsă de soare), nu se mai pasiona decât de trombonul lui, în care învăţase să sufle încă de când făcea parte din orchestra şcoalei de cădeţi, şi de vânat după privighetori.
Măria creştea ca un mânz de stepă, nestânjenit
15   de nimeni.
Numai mulţumită energiei şi tenacităţii mamei sale - Macrina Marcovna -, a mai putut căpăta şi ea o brumă de educaţie, a prins oarecari frânturi de învăţătură de la o serie de guvernante franceze şi ger-
20 mane, care se rătăceau cu intermitenţă printre tătarii din Biyuk-Sarai, înainte de a-şi lua lumea în cap, ne-urastenizate, pe jumătate înnebunite de singurătate şi de monotonie, exasperate de lipsa de disciplină a pupilei lor.
25 Astfel, la şaptesprezece ani, Mania Cervonina apărea ca un tip clasic de „duduie de muslină" a lui Turgheniev.
In faţa musafirilor, purta rochiţe albe, cu pan-glicuţe trandafirii sau albastre; trăncănea melodii
30 nevinovate la pian şi cânta cu vocea-i de alt profund romanţe de sentimentalism întârziat; ciripea puţine fraze trunchiate în limba franceză şi germană.
Iar din tezaurul ştiinţei şi al gândirii universale, abia dacă a putut prinde câteva fărâmiţe de la „verişorul" ei, Puntic.
In hotar cu petecul de moşie al Cervoninilor, se 5 întindea domeniul mai vast al unui văr al Macrinei Marcovna, Ipolit Calistratici Culiceev, un om hur-suz, rămas văduv de tânăr, care, până la capătul zilelor sale, se mulţumi cu serviciile jupânesei Fima, o matronă monumentală, care umbla mereu desculţă şi io nu se scălda decât rareori, vara, în râuleţul mâlos ce trecea pe lângă curte. Ducea însă cu sârguinţă şi pricepere povara menajului.
Dar Fima, bineînţeles, nu putea lua asupră-şi şi educaţia orfanului. 15 Această sarcină căzu, natural, asupra „tuşei Macrina". Şi băiatul, care se numea, ca şi tatăl său, Ipolit sau, după porecla inventată de micuţa Mania, Puntic, şi-a trăit primii ani ai copilăriei mai mult în conacul Biyuk-Saraiului. Tot acolo îşi petrecea, obi-20 cinuit, şi vacanţele, ca licean din Simferopol şi apoi ca student al universităţii din Harkov.
Toată lumea dimprejur ştia - cum ghicise şi Mania - că părinţii erau de mult înţeleşi să-şi rotunjească, cu vremea, proprietăţile, prin căsătoria copiilor, 25   spre a asigura prosperitatea descendenţei comune.
Astfel Mania, încă de mică, se deprinse să vadă în Ipolit Culiceev pe sortitul ei.
Nici nu cunoştea pe altcineva cu care să-1 poată compara.
30 Ca elev şi student, Ipolit Culiceev mergea din triumf în triumf: bacalaureatul magna cum laude, lucrări premiate, licenţa, doctoratul, disertaţia răsunătoare de „magistru" de filologie slavă îi asigurau o strălucită carieră academică.
1046
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1047
Şi iată, sosi ziua - o zi aridă din iunie - când Mania îşi aştepta sortitul, care, ajuns privat-docent la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, venea în vizită solemnă „să-i ceară mâna"... 5 în acea zi neuitată, Mania Cervonin îşi puse de dimineaţă rochiţa de „zefir" alb: o largă panglică albastră îi strângea talia şi alta, mai îngustă, îi cununa buclele ondulate, armonizând cu safirul scânteietor al ochilor.
io înaltă şi zveltă, ea îşi purta radioasă cei şaptesprezece ani, irezistibilă prin afirmarea feminităţii triumfătoare, cu tot „pliscul ei de răţuşcă" şi cu dinţii răriţi de strungăreaţă.
Aprinsă de emoţie şi de nerăbdare, Măria suprave-
; 5   ghea din ceardac drumul dinspre conacul Culiceevilor. Stepa se întindea îmbrăcată de soarele canicular în petece de rugină. Şi doar seninul catifelat al cerului, dincolo de piscurile fantomatice, reflecta scânteierea ochilor feciorelnici.
20 Numai spre seară, se zări, în sfârşit, trăsura cu caii suri, atât de cunoscută.
Ceremonia de peţire se desfăşură cu totul altfel de cum se aştepta Mania.
Ipolit apăru în pragul cămăruţei ei în redingotă nea-25 gră, cu o pălărie înaltă într-o mână, cu un buchet de trandafiri albi într-alta şi cu un pachet gros subţioară.
Parcă îl văzu pentru prima oară.
înaintea ei stătea, adânc tulburat, un tânăr deşelat, foarte brun şi palid, cu fruntea fugită îndărăt, parcă 30 retezată, cu obrajii veştezi şi cu nasul pleoştit deasupra firilor rari ale mustăţilor şi a gurii imense, mereu întredeschisă.
Şi tot stătea înţepenit în prag, cu ochii negri, larg holbaţi, ţintuiţi la nodul panglicei albastre, care părea născut din spuma albă a rochiei de „zefir".
II dureau vidul din cap şi inima îngheţată. 5       In zadar se silea să scoată un cuvânt din căscatul îndărătnic al gurii.
- Ce stai acolo, dragă Puntic, ca o statuie a comandorului ? - strigă aproape isteric, Mania. Vino aici...
- Nimic, Manicica, nimic! - bolborosi vexat Ipolit, 10   înaintând timid peste prag şi deodată izbucnind:
- Asta-i pentru dumneata! - şi oferi, buimăcit, pachetul.
Mania îl apucă, curioasă şi confuză, dezlegă panglica trandafirie care îl strângea cruciş, desfăcu învelişul 75   scoţând la iveală un volum gros, luxos tipărit pe hârtie velină, cu fel de fel de litere şi semne hieroglifice.
Pe copertă se desprindea, aproape în relief, titlul cu slove stilizate în slavona antică:
VOCALA O NEACCENTUAT 20 în fonetica slavă
Studiu de filologie comparată de
1.1. Culiceev
Privat-Docent la catedra de filologie slavă 25 la Universitatea din Harkov
Pe frontispiciu se înşira o dedicaţie, scrisă cu cerneală roşie:
Scumpei mele cusinete Măria Ivanovna Cervonina 30 Omagiu afectuos din partea
AUTORULUI
17/VI/187...Biyuk-Sarai.
1048
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1049
Măria simţi că i se ridică un nod în gât şi că parcă îi îngheaţă şira spinării.
- Ai citit dedicaţia ? - îşi ridică el ochii opaci.
- Hm! hm! - putu numai geme ea confirmativ. 5       - Ai înţeles pentru ce, după numele tău, Măria
Ivanovna Cervonina, stau un „tire" şi punctele de suspensiune ? Pentru ca să se poată adăugi în urmă: „Culiceeva" l... - ţipă el subţire, parcă zvârlindu-se în apă rece.
io Măria îşi încolăcea batista de linon, privindu-1 uluită.
Pe faţa ei apăru, pentru prima oară, acel surâs misterios, indescriptibil, care deveni atât de caracteristic pentru ea: se citea aici şi curiozitatea stăpânită;
15 mirarea în faţa forţelor primordiale, nepătrunse; mândria de cucerire; o uşoară ironie iertătoare faţă de slăbiciunile şi de scăderile omeneşti; teama nemărturisită de prăpastia deschisă năprasnic sub picioarele ei; şi cochetărie... şi tristeţă... şi jale, multă jale, jalea de
20 mamă faţă de un copil firav, nevoiaş de dragoste şi de ocrotire... şi mila de sine însăşi, de întreaga ginte femeiască... revolta demnităţii şi resemnarea în faţa destinului: un uragan de gânduri şi de simţiri abia revelat printr-o tremurată ridicare de buze peste
25 dinţii răriţi şi printr-o gropiţă provocatoare în colţul stâng al gurii...
Aşa zâmbea, desigur, Mona Liza, când Leonardo, leul împovărat de ani, inventa pretexte pentru a o ţine mereu în faţa şevaletului...
30       Surâsul Giocondei!
Dar, bineînţeles, nu o copilă de şaptesprezece ani îşi putea desluşi frământările urnite în suflet, din abisuri ancestrale, de feminitatea abia trezită.
Ea îşi lăsă, în sfârşit, tristă, căpşorul în jos şi rosti zâmbind cu silă:
- Ah, dragă Puntic! Nu e de mult hotărâtă toată afacerea ?
Şi gândi, fără voie, la declaraţiile de dragoste din Turgheniev...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1051
Cap. II
ÎN CARTIERUL ACADEMIC
în octombrie, tânăra păreche, după o scurtă călătorie de nuntă pe litoralul Crimeei, ocupă un mic
5 apartament în strada Puşkin din Harkov, a cărui mobilare rudimentară vădea inexperienţa Măriei, lipsa de gust a lui Ipolit şi mijloacele lor restrânse.
Puţinele vizite de rigoare nu i-au inspirat Măriei dorinţa de relaţii sociale.
10       A reţinut numai câteva figuri:
Ştefan Ignatici Culinschi - „domnul rector" -, un astronom hirsut şi irascibil, totdeauna supărat când îl deranjau de la calculele lui nesfârşite, şi soţia lui, Aliona Sidorovna - o mamă deprimată de
u şapte copii, vecinie robită de necesitatea de a acomoda un salariu modest cu nevoile căsniciei şi cu cerinţele decorului.
Apoi A.A. Mrajovschi - decanul, titularul catedrei de istoria literaturii ruse, stâlpul ţarismului, un
20 domn elegant şi pitoresc, cu frizura şi „favoritele" tăiate a la Guizot şi care vorbea cu accent „parizian", graseind agresiv pentru a acoperi inadvertenţele şi parfumul mahalalelor Moscovei, nedespărţit de Perpetuia Hrisantovna, prea conştientă de dota
25 ce putu aduce, ca odrasla unei familii de tăbăcari multimilionari.
Iar dintre ceilalţi colegi:
V. I. Polozov, elenistul, un om mustăcios, sumbru şi distrat, oprimat de pretenţiile aristocratice ale doamnei - „nee Xenia Arcadievna Remizov"; 5 Şi profesorul de limba şi literatura sanscrită, Pavel Pavlovici Zerenschi, cu desăvârşire tâmpit şi tiranizat de o veche stea de cafe-chantant, cunoscută în mai multe garnizoane ca La belle Julie de Saint-Denis.
Foarte curând, Măria Culiceeva observă o stra-10   nie atmosferă ce se năştea în jurul ei.
Cucoanele, abia cunoscute, o sărutau cu multă tandreţă şi îi adresau întrebări cu multe tăişuri, consolaţiuni şi sfaturi insolite:
- Ah, ma chere! Ce ochi frumoşi ai! - se exta-15   ziau ţaţele. Şi ce ten fraged şi viu! Eşti fericită ? Trebuie să te iubească mult Ipolit Ipolitovici, sărmanul!... E cam palid şi delicat... Nu-1 crezi cam obosit? Ar trebui să-1 mai cruţi. Altfel nu ţine mult !... Şi-şi strângeau buzele ca o pungă. 20       Cu bărbaţii era şi mai rău.
Aceştia, după ce vedeau pe soţii Culiceev împreună, deveneau îndată excesiv de amabili şi curtenitori...
Inteligenţa naturală a Măriei, cu toată lipsa-i de experienţă, descoperi îndată, sub decorul academic, 25   scăderile acestei mlăştinoase vieţi de provincie.
Căsnicia se aşeză repede într-un cadru imuabil, care lui Ipolit Ipolitovici îi părea orânduit de înseşi legile naturii.
El se arăta, de altfel, foarte afectuos si delicat cu 30   Măria, atent pentru toate micile capricii feminine.
1052
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1053
Şi totuşi dimineaţa, când însurăţelul se ridica din pat, cumpănit, mulţumit de sine, şi îşi începea grav şi metodic îngrijirile toaletei - îşi sufla nasul, îşi gargarisea gura, îşi curăţa dinţii, se rădea sau îşi tăia 5 unghiile - , ea îşi aducea aminte cum privea Anna Karenina urechile veştede ale soţului ei bătrân...
Şi adesea o cuprindea dezgustul acut, aproape ura...
Până la ora două după amiază Ipolit Ipolitovici dispărea zilnic la Universitate - la curs, la seminar 10   sau în bibliotecă.
în timpul prânzului, discutau noutăţi academice, se revelau succesele realizate de „omul de ştiinţă" şi se strecurau mici clevetiri la adresa colegilor şi a rivalilor.
15 în sarcina Măriei Ivanovna era regimul care se impunea pentru digestia delicată a lui Ipolit Ipolitovici: ciorbele şi sosurile ostracizate, numai legume, lăp-turi, compoturi.
Apoi, urma o siestă, pentru „acumularea de ener-20   gie intelectuală"; după care - sanctuarul: „cabinetul profesorului", îmbrăcat auster „sub stejar afumat".
La pragul cabinetului se opresc toate compli-caţiunile şi vulgarităţile existenţei: acolo se fierbe filologia şi fonetica slavă, acolo se zămislesc operele 25   nemuritoare, menite să încunune pe marele „o neaccentuat"...
Din când în când, o seară petrecută la concert sau la teatru; o carte citită împreună, ca altădată; şi, mai rar, comentarii solemne după Dobroliubov, 30   Pisarev şi Mihailovski, la fiecare dată însă, treptat, tot mai diluate.
Ipolit Ipolitovici se simţea satisfăcut şi mulţumit de sine. Era fericit.
El accepta ca de la sine înţeles rolul Manicicăi de asistentă discretă la fonetica şi filologia slavă, care nu trebuie să-i stânjenească, cu pretenţii exagerate, „acumularea de energie intelectuală". 5       Dar Măria Ivanovna ?
Ce putea face, în aceste condiţii, o biată „duduie de muslină" din Biyuk-Sarai ?
După primele încercări, stângace şi sporadice, de rezistenţă în faţa valurilor de vulgaritate, ajunse şi ea io să creadă „regimul academic" din Harkov ca o necesitate inexorabilă; să vadă în caracterele, aspiraţiunile şi normele de purtare ale eroilor admiraţi ai literaturii nişte visuri poetice, necompatibile cu realitatea; în cazul cel mai bun, ecoul sferelor de viaţă neaccesibile 15   pentru comunul muritorilor.
Totuşi, castelana visătoare a Biyuk-Saraiului nutrea gândul tainic că ea ar fi fost născută pentru acele sfere şi că numai un destin crud şi nedrept o aruncase năprasnic în băltoaca provincială.
20 O rază plăpândă de poezie se furişa însă şi în această viaţă mocnită şi - ca un paradox - chiar prin Ipolit Ipolitovici Culiceev.
Acesta, din când în când, îi aducea, cu aere misterioase, câte o broşură clandestină, câte un număr al 25   „Vestnicului Narodnaia Volia", care apărea în străinătate, sau un manifest revoluţionar.
Ca aproape toată generaţia universitară de pe vremuri, se arăta şi el colorat în roşu...
Era tocmai epoca atentatelor răsunătoare, organi-30   zate de tainicul şi groaznicul „Comitet executiv".
Măria Ivanovna urmărea cu pasiune fazele acestei lupte legendare şi, avidă, sorbea comentariile şoptite de cătră Ipolit.
1054
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1055
Acesta, ciupindu-şi cu tâlc sfârcurile mustăţii din dreapta, dădea să se înţeleagă că ştie mai mult decât disciplina revoluţionară îi îngăduie să spună.
- Cum aş vrea să cunosc măcar pe unul din ei! -5   exclamă Măria odată. Tu, Ipolit, ai cunoscut pe cineva ?
Ipolit Ipolitovici tuşi discret şi, lăsând pentru o clipă în pace sfârcul mustăţii, şopti:
- Cu Colea Sajin am fost coleg de clasă în liceu; şi la universitate am stat pe aceeaşi bancă, până ce el
10   dispăru în subteran şi deveni ilegal...
- Ai cunoscut pe Nicolai Sajin? - îl apucă de ambele mâni Măria.
- Am lucrat mulţi ani împreună... - tuşi Ipolit, apucându-şi din nou sfârcul mustăţii - eram nedes-
75   părţiţi. Dar disciplina şi... conspiraţia ne-au impus apoi drumuri deosebite...
Din acea zi, observând impresia produsă de aerele lui „conspirative", Ipolit şoptea adesea, după vreun atentat mai zgomotos: 20       - Aceasta e isprava lui Colea, îi recunosc maniera. Şi, sugestiv, îşi răsucea mustaţa. Asemenea revelaţiuni, şoptite parcă, apropiau sufleteşte pe Măria de Ipolit. Deşi adesea îi apărea pe faţă o expresie de aşteptare şi de nedumerire, pe care însă o 25   reprima repede din respect pentru „conspiraţie".
După 1 martie 1881, Ipolit îi înmâna vestita scrisoare a Comitetului către Ţarul Alexandru III, şoptind:
- E opera lui Colea, e stilul lui...
După ce citi acest apel zguduitor la conştiinţa cetă-30 ţenească a întregei inteleghenţii ruse, Măria Culiceeva rămase o clipă nemişcată: i se tăie respiraţia.
Apoi, extaziată şi, în acelaşi timp, îngrozită de măreţia vremurilor prevestite, se precipită către placidul privat-docent, apucându-1 strâns de mâni:
- Ipolit! acum ce facem ? Nu putem lăsa fără răspuns acest apel! Profesorii, studenţii... ce faceţi ? Ce facem ?... Chiar astă noapte, un meeting...
Ipolit, care, degajându-şi stângaci manile, îşi smulse 5   câteva fire din mustaţa dreaptă, simţi că i se îndoaie genunchii. Se rezemă cu braţul stâng de speteaza fotoliului şi, greoi, se lăsă pieziş pe marginea lui.
- Draga mea, - îşi regăsi, în sfârşit, suflul - în revoluţie nu sunt îngăduite iniţiative individuale, ar
io   putea duce la urmări dezastruoase... Plan... Acţiune organizată... Instrucţiuni... Conspiraţie...
Măria, cu buzele strânse, îşi învârtea violent inelul pe medianul din stânga, fulgerându-1 în tăcere. Germenii îndoielii încolţiseră mai adânc... 15       Apoi îşi încrucişa braţele la spate şi păşi încet din sufragerie, cu capul plecat şi fruntea încreţită...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1057
Cap. III
LOHENGRIN
Peste vreo două zile, se dezlănţui viforul care a răsturnat din temelie viaţa aşezată în apartamentul 5   tihnit din strada Puşkin.
Spre seară, după o vizită a „domnului decan", A.A. Mrajovschi, care îşi graseiase, ca de obicei, Măriei câteva madrigale de inspiraţie îndoielnică, soţii Culiceev stăteau încă la masa de ceai, schimbându-şi w   impresiile asupra pitorescului lor vizitator.
Servitoarea Dunia nici nu apucase încă să încuie uşa, când, deodată, năvăli furtunos în sufragerie un tânăr înalt, îmbrăcat corect, aproape elegant, într-un complect vânăt, şi se opri în faţa lui Ipolit, trecându-şi 15 degetele resfirate prin coama castanie, căzută pe o frunte netedă şi largă, foarte albă:
- Uf! - răsuflă intrusul cu putere. M-am încrucişat pe scară cu Guizotul tuturor Rusiilor. Noroc că era cam întuneric şi nu m-a recunoscut; altfel, în za-20   dar aş fi cotit în lung şi în lat prin toate văgăunele Harkovului ca să-mi semăn copoii...
în acelaşi timp, ochii reci, cu luciri de oţel, ai necunoscutului, scrutători, fixau, cu sfidare, faţa subit îngălbenită a lui Ipolit Culiceev. 25        - Colea Sajin! - gemu acesta sufocat de teroare şi suflă apoi: Mai încet!... Dunia... Servitoarea!...
- Ah! Ivan Ivanovici Petrov! - răsună îndată în vibraţiuni adânci contraltul Măriei Culiceeva. Bine ai venit! De când ai venit din Crimeea ? Ai văzut pe tata şi pe mama ? Ce fac ? Dunia! Dunia! repede sa-; movarul... Şi fuga după ceva prăjituri, ca să servim ceaiul pentru Ivan Ivanovici !...
Şi, mlădioasă, cu faţa luminată de bucurie, cu manile întinse, lunecă parcă în ritm graţios spre Nicolae Sajin, căci el era nepoftitul. io Acesta se întoarse vioi. Silueta-i atletică se aplecă o clipă; şi, în ochii suri şi reci, se născu o scânteie caldă, când scutură cu putere mânuţele Măriei.
Pe dată îşi îndreptă spre Ipolit profilul acvilin, transfigurat de un surâs vesel şi cam maliţios: 15        - Să trăieşti, Puntic! Eram sigur de primirea prietenească ce mă aşteaptă din partea ta şi a castelanei slăvite din Biyuk-Sarai...
Bietul Puntic rămase pleoştit în fotoliu, un mototol de carne veştedă, fără să găsească un cuvânt. 20       Măria se roşi la aluzia discretă că, evident, nu o dată fusese obiectul conversaţiilor între vechii tovarăşi...
Şi, în acelaşi timp, se irită de laşitatea prea vădită a lui Culiceev.
în timp ce Dunia alerga după prăjituri, Sajin lă-25   muri situaţia.
Urmărit de aproape, ca o fiară feroce, abia reuşise să deruteze pe „fileri". Are nevoie pentru puţine zile de un adăpost sigur. Se gândise la vechiul tovarăş, a cărui situaţie şi al cărui fel de viaţă îl feresc de 30 bănuieli. Salvarea lui pentru câtăva vreme are o însemnătate hotărâtoare pentru viitorul revoluţiei. Narodnaia Volia e clătinată din temelie.
1058
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1059
Triumful de la 1 martie riscă să rămână fără rezultatele nădăjduite de societatea rusă, dacă nu va urma îndată seria plănuită de lovituri succesive, până la prăbuşirea, sigură şi apropiată, a ţarismului... 5 Culiceev tăcea, suflând greu pe nas, paralizat parcă în fotoliul său, palid, cu ochii opaci larg deschişi, cu gura căscată, cu buze tremurătoare. Măria luă comanda.
Hotărât şi liniştit, cu o autoritate, nebănuită pen-10   tru Culiceev, în gest şi în glas, îşi dictă planul:
- Tovarăşe...
- Lohengrin! - întrerupse Sajin.
- Tovarăşe Lohengrin! Vom lua deocamdată ceaiul. Eşti o veche cunoştinţă din Crimeea, Ivan
15 Ivanovici Petrov, care pleacă chiar la noapte spre Moscova. Acord Dunii, îndată după ceai, permisia cerută. La întoarcerea ei, vei fi dosit în cămăruţa dinapoia dormitorului. Iar mâne dimineaţă, voi găsi motivul să o dau afară. Nu vom angaja deocamdată altă servi-
20 toare. îţi vom aranja o ascunzătoare ideală în cămăruţa din dos. Ipolit va dormi pe canapeaua din birou. In caz de vizite nocturne, unul din noi va parlamenta la uşă, până când celălalt te va ajuta să dispari pe ferestruica ce dă pe acoperişul casei vecine. Ziua nu vei
25 trece peste pragul dormitorului. Ipolit îşi va urma viaţa obicinuită. Eu mă însărcinez cu menajul...
Când Sajin îi aruncă o privire de admiraţie şi recunoştinţă, soarta Măriei Culiceeva fu hotărâtă.
Vechii „dudui de muselină" i se părea că abia acum 30   se trezise dintr-un somn greu sau chiar că abia acum se născuse cu adevărat şi, în sfârşit, trăia, trăia în fiecare zvâcnitură de inimă, trăia cu fiecare fibră a trupului, cu fiecare picătură a sângelui ei.
O infinită fericire o cuprinse.
Cum se întâmplase această minune ?
Niciodată nu-şi putu da seamă.
îşi aducea numai vag aminte, ca de un ecou înă-5 buşit al încarnărilor anterioare, de vocea metalică, potolită, care povestea fără nicio emfază peripeţiile dramatice ale unei cariere vijelioase, pândită la fiecare pas de primejdii de moarte; din când în când - izbucniri vehemente împotriva nedreptăţii, a exploatării io mizeriei umane; sau o apoteoză a omului liber, exaltarea dreptului pentru oricine la plenitudinea şi armonia vieţii, în ciuda tuturor îngrădirilor făţarnice, ridicate înaintea celor mai legitime şi neînvinse porniri ale firii...
15 în acelaşi timp, ea vedea, parcă învăliţi în ceaţă, ochii opaci, larg deschişi ai lui Ipolit, faţa lui palidă, agitată, cu trăsături dureros crispate; auzea un freamăt nedesluşit de şoapte de somnambul:
- Ai dreptate!... Suntem perfect de aceeaşi pă-20   rere... Totdeauna am fost... dar disciplina... organizaţia... Nu mai merge!... Trebuie dat semnalul... semnalul... semnalul...
Ea nici nu băga de seamă cum dispărea şi reapărea în cercul ei de viziune această icoană ştearsă, 25   care până acum ocupa - vai! - atâta loc în viaţa ei. Dar există Ipolit ? A existat vreodată ? Şi însuşi Sajin ? Are fiinţă el, în adevăr, în afară de ea ?
Aude ea cuvintele lui, vede gesturile lui ? 30       Nu face el, în realitate, parte chiar dintr-însa ca o fiinţă nouă, născută din hăul nimicniciei, ca o crisalidă când îşi scutură învelişul efemer ?
Nu se afirmă prin el, prin cuvintele lui, ea însăşi, gândurile şi simţirile ei proprii de-a pururea ?
1060
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1061
Câte zile şi nopţi a dăinuit acest proces de zămislire ?
Nu ştie, - nu mai ştie...
Cursul vremii se oprise... 5 Dar ştie bine, arde în fiecare atom al firii ei, în toate cutele creierului ei, amintirea momentului precis, când, ca printr-un plug de foc, a fost trasă brazda care a despărţit-o de tot trecutul ei, mistuind jalnicile năclăiri ale existenţei de protoplasma omenească.
io       ...Se vede singură, după o noapte trăită sub această dominaţiune, de sublimă şi tragică fascinare. Ipolit dispăruse în neant.
Iar pe el îl simte şi acum, - îl simte în ea însăşi, deşi e dincolo de prag... 15       O aşteaptă chiar acum, - ştie că o aşteaptă. O cheamă...
Păşeşte lent, ca sub imboldul destinului; îşi lunecă într-o simfonie mută trupul peste prag...
Sunt singuri faţă în faţă - în vecinicie şi nesfârşire... 20       O clipă se privesc gravi şi tăcuţi.
E aşezat pe pat; pe frunte îi cade, ondulată, o şuviţă castanie; din gulerul deschis răsare toracele alb şi viguros, înscânteiat de fire aurite; în ochii cei reci de oţel ard două faruri mistice; se ridică, cu braţele întinse... 25       Măria se aruncă asupra lui cu un răcnet de ti-gresă rănită, îi rupe cămaşa, îi sfâşie carnea... „Duduia de muslină" e moartă de istov, într-un uragan de patimi, se zbate în neştire o bacantă, o preoteasă extaziată a Afroditei, care nu cu-30   noaste frâul, nu simte ruşinea...
In seara aceea, Ipolit apăru foarte târziu, clătinân-du-se pe picioare, cu ochii injectaţi şi obrajii supţi, sub o roşeaţă suspectă, cu părul în dezordine:
- Am avut un meeting... un meeting... studenţesc... - bolborosi el într-aiurea - am dat semnalul... semnalul... ţinut un discurs... redactat un apel... un manifest... votat cu entuziasm... dus în triumf...
5   jandarmii... şarjă... fugit...
Şi cade în fotoliu, acoperindu-şi faţa:
- S-a sfârşit!... - gemea el isteric, sughiţând de plâns...
Măria stătea încremenită, prinsă de milă şi totuşi 10   nu se simţi în stare să se apropie de această otreapă omenească.
Sajin îl măsură câteva clipe în tăcere, ciocănindu-şi în tact pieptarul amidonat al cămăşii; ochii suri, reci se contractau de dispreţ, cu cruzime. 15       Apoi se întoarse spre Măria:
- Trebuie să dispar imediat. Tu, personal, nu cred să rişti ceva. în orice caz, vei aştepta un semn de la mine...
Trecu pentru moment în cămăruţa lui, ieşi în-20   dată, de nerecunoscut, cu o caschetă uzată aruncată pieziş peste părul ascuns sub o perucă neagră, într-o bluză albastră de muncitor.
Strânse în braţe pe Măria, ignorând pe Culiceev, căruia abia îi dărui o mişcare din cap. 25       Şi, grăbit, porni spre scara de serviciu. Soţii au rămas singuri.
Tăcere apăsată. Ea nu avea ce-i spune; el nu putea spune nimic.
In aceeaşi noapte, Culiceev fu arestat. 30       A doua zi, găsind sub prag un petec de hârtie cu o adresă şi o parolă, dispăru şi Măria.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1063
Cap. IV
ATENTATUL
Epopeea eroică, care a dăinuit mai multe luni, a răscumpărat pentru Măria toată platitudinea vegetă-
5   rii din trecut.
Cu nume împrumutate, cu documente plăsmuite; deghizată când ca ţărancă sau slujnică, când ca studentă, artistă sau mondenă elegantă; adesea fără adăpost şi, de multe ori, flămândă; în încordarea su-
10 praomenească a voinţii, trecând mereu de la culmile nădejdii şi ale extazului până în fundul prăpastiei de disperare; vecinie pe pragul pierzaniei, - Măria simţea totuşi că viaţa merită să fie trăită.
încercarea îndrăznită de către Sajin, care nu-i
îs cruţa nicio oboseală şi nicio primejdie, de a reînchega, în urma prăbuşirii Comitetului executiv, frânturile risipite ale grupărilor locale şi, în acelaşi timp, de a intensifica mişcarea teroristă, cerea puteri titanice.
20 Adesea erau siliţi să se separe, fără să ştie pe câtă vreme, şi totuşi, se simţeau mereu uniţi, topiţi într-o singură fiinţă. Chiar şi o singură clipă trăită împreună vibra în toată nesfârşirea despărţirilor.
Pentru toată Rusia subterană, tovarăşii Lohengrin
25 şi Gioconda, vestiţi prin activitatea lor neadormită şi prin darul de ubicuitate, se confundau: nimeni nu
putea şti dacă o acţiune era săvârşită numai de unul din ei sau de amândoi.
în primăvara anului 188..., pe când era încă vie amintirea faptei de la 1 martie 1881, Lohengrin pu-5   sese la cale dinamitarea podului pe Vocla - un mic afluent al Niprului -, pe care urma, după informaţii sigure, să treacă, la o dată precisă, trenul imperial.
Numai la câteva sute de metri de pod se găsea o mică vilă, cu un petec de grădinărie. io Lohengrin reuşi să se instaleze acolo sub numele de Terentiev, „grădinar diplomat", cu soţia lui Grunea (tovarăşul Undina) şi cu servitoarea Glaşa (tovarăşul Gioconda).
Tinerele femei - ambele blonde şi zvelte, rapizi   toare - stăteau acum faţă în faţă, ca două icoane ce întrupează abisurile „eternului feminin".
Undina - cu liniile eteree ale siluetei parcă imaterializate, dezrobite de gravitaţie; cu trăsăturile diafane şi severe, de o impecabilă frumuseţă, în care, 20 sub ochii senini ca lacurile de munte, tremura o umbră de melancolie - părea o viziune rătăcită pentru o clipă de pe alte tărâmuri, străină de patimi şi de scăderi omeneşti.
Cealaltă - cu trupul ei mai înalt şi elastic ca lama 25   de oţel, cu bustul robust, cu coloritul ce ţâşnea de o energie vitală - era, fără doar şi poate, fiica acestui pământ.
Gioconda putea în adevăr servi de model pentru Gea, zâna pământului, „Născătoarea vieţii". jo       Sub o frunte de regină, safirul întunecat al ochilor şi chiar nasul de „răţuşcă" şi dinţii cu strungăreaţă, luminaţi de un surâs fascinator, aproape pervers,
1064
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1065
vestitor de furtuni, puteau răpi de admiraţie, puteau inspira pasiuni nebune, dar şi vădeau nu numai o inteligenţă lucidă, o voinţă atotdominatoare, ci şi o inimă incandescentă, un suflet setos de bucuria vieţii, 5   bântuit de nostalgia dragostei profane.
Undina păşi simplu spre ea, cu un zâmbet prietenos, o apucă cu drag de umeri, o sărută şi-i şopti la ureche:
- Sunt fericită de a te cunoaşte, tovarăşe Gioconda! io   Sunt o veche prietenă a lui Lohengrin. Femeia care 1-a cucerit trebuie să fie o fire de elită...
Măria se plecă brusc, tremurând de o emoţie stăpânită, şi-şi ascunse obrajii aprinşi pe umărul ei primitor. Grădinăria urma să fie îngrijită serios, ca să nu 15   dea de bănuit, cu atât mai mult cu cât aducerea apei din Vocla justifica apropierea de pod, înlesnind depunerea dinamitei şi săpatul traseului pentru cablu.
Muncile necesare se făceau cu ajutorul lucrătorilor tocmiţi pe vară, sub care se ascundeau zburdalni-20 cui şi clocotitorul tovarăş „Mânzul" (vechea noastră cunoştinţă Costea Fomin) şi posomorâtul şi irascibilul tovarăş „Pui de lup" (Mihail Suhanov - mai târziu, tovarăşul de închisoare al lui Jaba, în „secretul" din Tobolsk).
25 în analele revoluţiei ruse, a rămas de pomină povestea „Argonauţilor împotmoliţi în insula lui Bernandin de Saint-Pierre", cum a pecetluit campania horticolă de pe Vocla tăcutul „Pui de lup", care totuşi, numai cu acest prilej, mereu pufuind morocă-
30 nos din lulea, îşi strâmbă buzele într-o încercare de surâs mai prietenos.
Fiecare din echipă avea un rol bine precizat.
Lohengrin, organizatorul, avea comanda supremă; asigura „legături"; furniza materialul necesar.
Undina conducea, ca tehniciană, operaţia pro-priu-zisă de subminare a podului, i Gioconda diriguia menajul şi se îngrijea de aprovizionare; noaptea stătea de strajă la răspântia dintre pod şi vilă; tot ea avea datoria, ca fire atentă şi scrupuloasă, să înlăture, spre dimineaţă, toate vestigiile din afara grădinăriei. 10 Munca brută, bineînţeles, cădea mai cu seamă în sarcina bărbaţilor.
Grozavă răspundere, muncă încordată, emoţiuni zguduitoare: într-o noapte, vila cât pe ce era să fie aruncată în aer din cauza unei false alarme; altădată, 15   veni vestea despre schimbări în itinerariul imperial.
Şi totuşi, câtă voie bună!
Gioconda nu avea nevoie de niciun stimulent: respira în plin şi se simţea fericită - fericită de participarea ei la o acţiune mare, fericită de efortul ce îi 20 încorda puterile trupeşti şi sufleteşti; fericită de prietenia Undinei, fericită de dragostea lui Lohengrin, fericită de viaţă...
In sfârşit, ziua cea mare veni.
Cam o oră după miezul nopţii, cortegiul impe-25   rial va trece pe pod.
Totul e gata. Un mecanism poate în momentul precis să declanşeze explozia minei de sub pod.
Pui de lup şi Mânzul dispărură de dimineaţă, pornind în direcţii opuse. 30       Semnalul urma să-1 dea Gioconda.
De pe un deal în apropiere, unde „grădinarul diplomat" Terentiev îşi arendase o mică fâneaţă pentru
1066
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1067
gospodărie, se deschidea o largă vedere asupra stepei ucrainene.
După observaţii minuţioase, fusese stabilit că, de acolo, ferestrele luminate ale unui tren accelerat 5 puteau fi văzute precis cu douăsprezece minute înainte să fi ajuns la pod.
Deşi până la fâneaţă nu se putea ajunge decât printr-un ocol cam lung, din vârf, în linie dreaptă, prin râpi şi costişe stâncoase, nu era mai departe până io la vilă ca vreo două verste, încât un semnal luminos putea fi îndată observat de acolo.
După ce vor fi pus mecanismul de ceasornicărie în mişcare, Lohengrin şi Undina urmau să plece îndată cu căruciorul de zarzavat; Undina, din nou de-15 ghizată, rămânea în drum lângă o staţie, iar Lohengrin, ca un negustor cuminte, îşi ducea marfa la un târgu-şor în apropiere, spre nord.
Gioconda, semnalul odată dat, trebuia să ajungă spre dimineaţă, pe jos, la o gară situată cam la zece 20   verste spre sud.
Locul de întâlnire cu Lohengrin era fixat la „gazda conspirativă" în Kiev.
La despărţire, Undina, îmbrăţişând-o, îi şopti:
- Orice s-ar întâmpla, tovarăşe Gioconda, eşti 25 fericită!...
Lohengrin o strânse tare la piept.
Noaptea fără lună, noaptea ucraineană, cântată de Gogol, îşi întindea în şoptiri ispititoare catifeaua brodată în miriade de sclipiri multicolore. 30       Ea respira pacea, furând furnicarului omenesc lumina de trudă.
Gioconda mai mult ghicea cărarea de atâtea ori bătută.
La o cotitură, unde vila dispărea din vedere pentru câteva clipe, se întoarse.
în ferestrele încă luminate, se profilau pe perdelele lăsate, siluetele familiare, în ultimele pregătiri. 5       Gioconda oftă şi porni încet înainte, cercând cu piciorul fiecare pas.
Săculeţul, cu sticla de benzină şi cutia de chibrituri, îi atingeau şoldul în cadenţa pasului.
în vârf, ea înconjură întâi stoguleţul de fân, anume io   pregătit, şi-1 atinse cu mâna, parcă să se convingă de materialitatea lui.
Apoi îşi aruncă privirea în vale.
Vila era mistuită în întuneric şi despre locul ei se putea orienta doar numai după felinarul chior al hal-15   tei de dincolo de pod.
Cei doi stau acolo, pitiţi şi înfriguraţi, - desigur, o caută şi ei în cerul înstelat. - Dragul meu!...
A! iată şi regele planetelor: Jupiterul... luceşte 20 ca un fantastic far în imensitatea albastră... şi, mai la dreapta, spre apus, mezinul său, aprins ca un monstruos rubin - Marte...
între ei, brâul diamantat al Căii Lactee despică cerul...
25       Pare şi el cuprins în tremurai de veghe...
Nu tăia tăcerea vrăjită decât doar, răsfirat, vreun lătrat de câne într-un sat, departe, departe, sau hârâi-tul ciudat, ca un glas răguşit, al cine ştie cărei pasări de stepă, înecat în jelania necontenită a broaştelor... 30 Cu greu putu desluşi la ceas că trecuse de miezul nopţii.
O eternitate încă...
1068
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1069
Dimineaţă, Lohengrin vestise că, împotriva ordinei obişnuite, trenul ţarului va merge în fruntea cortegiului Curţii.
Şi lui („Dragul meu!") acum îi zvâcneşte inima 5   în aşteptare...
Ce era viaţa până la el ?...
II va mai revedea?...
Merită ea atâta fericire ?...
Şi simţi ca o împunsătură subită în inimă. W       Pe căi misterioase, reînvie amintirea arzătoare a unei fapte ruşinoase.
Era încă fetiţă când, jucându-se, spărsese „vaza chinezească" - în realitate, un fabricat al mahalalelor Moscovei -, la care, Dumnezeu ştie pentru ce, ţi-15   nea grozav Ivan Macarievici Cervonin.
De groaza mâniei lui, tăcu.
Fu bănuită şi gonită cu scandal slujnicuţa Masca -o fată greoaie, aproape pătrată de statură, cu o faţă rotundă, stupidă, dar bună la inimă şi ataşată. 20       Niciodată Gioconda nu şi-a putut înăbuşi mustrările de cuget.
Dar când a tras cu urechea, noaptea, la uşa părinţilor?...
Simţi cum i se urcă roşeaţa până la rădăcinile 25 părului...
Apoi cazul cu Ghenia Arbuzov...
Codană de vreo treisprezece ani, purta încă rochiţe scurte şi uşoare. Odată, când vântul îi fluturase indiscret poalele, surprinse privirile furişate ale lui 30 Ghenia, un băiat din vecini, vicios, cu ochi unsuroşi şi bubuliţe urâte la colţurile gurii... O scârbă...
Şi totuşi, ticăloasă, se făcu că nu bagă de seamă... Mai târziu, repetă chiar manevra cu sărmanul Puntic...
Ce scârnăvie!
5       Bietul Ipolit!
Tot timpul acesta, ea rar îşi mai aduse aminte că se zbuciumă în închisoarea din Harkov, fără un cuvânt de la dânsa, sărmanul...
Şi, deodată, o mişcare de dezgust îi deforma li-io   nia gurii.
Ce bălăcire în sorbul acela putred din strada Puşkin!...
Şi acum Lohengrin stă alături cu Undina - aici, drept în faţă... Nu! - ceva mai sus şi mai la dreapta... / 5       Undina... cu sufletul ei intreprid şi cristalin, ar fi mai potrivită pentru dânsul.
Cu coatele ridicate în sus, Gioconda îşi îndrepta părul sub tulpan, ca în faţa oglinzii.
Brusc, se întoarse: urechea ei ascuţită, în tăcerea 20 desăvârşită a bolţii, prinse un ropot îndepărtat... Huruitul roţilor trenului!...
îşi surprinse mişcarea biruită a semnului crucii...
Se repezi spre stog şi, cât pe ce să cadă, înăbuşi un scâncet: piciorul lunecă, se izbi de un ciot şi, 25   scrântit la gleznă, înţepeni sfredelit de durere.
Se putu numai târî spre partea mai adăpostită a stogului.
In noaptea amuţită, prin aerul parcă îngheţat, fără nicio mişcare, zgomotul trenului se auzea tot 30   mai desluşit; nici bătăile inimii, cu pulsaţia arterelor care, cu zgomot infernal, se resfrângeau în tact, dureros, în glezna scrântită, nu-1 mai puteau înăbuşi...
1070
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1071
Nu mai avea fiinţă nimic pe lume decât acest răsunet sacadat al roţilor în vârtej...
Scoase sticla de benzină şi cutia cu chibrituri...
Iată, parcă se întinde din orizont o lumină roş-5   cată... Coşul locomotivei!...
Benzina e turnată pe stog...
Iată şi luminiţele pătratelor minuscule - ferestrele primului vagon...
O singură mişcare spasmodică aruncă flacăra W   chibritului în noaptea înnegrită...
O fugară ochire în vale prinde o scânteiere: semnalul înţeles al contactului încheiat.
25       Doar rostogolită de-a dreptul peste râpi şi stânci ?... Sub picioare, o prăpastie neagră, peste care, mai sus, se estompează fracturile stâncilor roşite de reflexul flăcărilor stogului...
O săritură în beznă, cu ochii închişi... Un fulger 30   din gleznă până în creştetul capului...
Spini!... probabil, tufe de păducel...
Drept în sus, spre marginea râpei, peste pietre ascuţite!
A! Glezna!
Pământul de pe costiş curge... pietrele lunecă... 5   crengile se rup sub greutatea corpului... Roţile huruie tot mai aproape!... Vagoanele parcă năvălesc sub ţeastă... Altă beznă!...
Costişul nesfârşit se înalţă până în cer... io       Ah! Marginea!
Iată la dreapta, jos, şi tap-tapul familiar al căruciorului cu zarzavat!...
- Să ţip ?... inutil.... prostie!...
Doamne, în sfârşit!... Uşa vilei!... Dar picioarele se îndoaie... Ah, glezna!... Târâş, târâş !... Blăstăm: uşa-i încuiată! Un geam spart taie braţul... Iată, aici e contactul... L-a rupt!... AL.
Podul cântă sub duduitul roţilor trenului!... A trecut!... O frântură de gând: 25        - Nu se mai poate ajunge la acea afurisită de staţie... Am pierdut şi punga!... întuneric...
în zorii dimineţii, la halta de lângă podul de peste Vocla, înaintea vagonului poştal din trenul per-30   sonal pentru Poltava, o ţărăncuţă zdravănă - cu obrazul zgâriat, cu trupul abia acoperit de zdrenţe
Dar ce-i asta ?
Pătratele luminate se înşiră mereu, nu se mai is-15 prăvesc...
Trenul imperial nu poate avea mai mult de pa-tru-cinci vagoane ?...
A! oroare! s-a dat drumul întâi trenului personal, după orarul obicinuit... 20       Stogul îşi aruncă flăcările în văzduh... E prea târziu...
Zeci şi sute de vieţi nevinovate... Asasină!... Asasină!...
N-are chip să ajungă la timp pentru a tăia cablul!...
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1073
însângerate - plânge ştergându-şi faţa cu mâneca murdară a cămăşei.
Pe platforma vagonului apăru poştaşul, un om între două vârste, cu o mustaţă căruntă, afumată de luleaua vecinie în erupţiune:
- Ce plângi, fetico! Hă ?
- Hmî... hmâ!... M-a bătut Petrică...
- De ce te-a bătut, fă ? Hă ? I-ai tras vreun şvichiu, drăcoaico? Hă?...
- Hmî... hmî!... - îşi suflă nasul în poala fustei ţărăncuţa.
- Şi ce faci aici ? Hă ?
- Am fugit... hmî... hmî...
- încotro vrei să fugi, fă ? Hă ?
- La Poltava, la tuşica... bucătăreasă la un boier... Hmî... hmî...
- Ai bilet, fă ? Hă ?... Ai bani ? Hă ? Ţărăncuţa din nou îşi suflă nasul sonor şi gemu
prelung:
- Nnnăă!...
Poştaşul se scarpină sub şapcă; furişă o privire în dreapta, în stânga; scuipă pe peron fără să-şi scoată luleaua din gură şi, lipindu-se de peretele va-gonului, porunci, în sfârşit, morocănos:
- Suie-te, fă, aici! hă... Bată-te să te bată!... hă... î Şchiopătând şi scâncind, femeia se urcă în vagon ■
şi se aşeză pe un sac cu corespondenţă, trăgându-şi | picioarele desculţe sub fustă... Trenul porni.
După oarecare încercări de galanterie rudimentară, respinse de pasageră cu violenţă, între „hmâncă-ielele" ei, poştaşul o lăsă pradă gândurilor înviforate, hârâind numai din când în când printre dinţi: "
- Râioasă oaie mai eşti, fă! Hă!... |
Cortegiul imperial trecând numai cu o jumătate de oră după trenul salvat de dânsa, Gioconda nu mai putuse, de teama jandarmilor care forfoteau împrejur, să-şi părăsească până în dimineaţă ascunzătoa-5   rea improvizată în grădinăria pustie.
Nu-i mai rămânea, ca să câştige timp, decât, cu tot riscul, să se urce, după ridicarea străjii, în cel dintâi tren în haltă.
La Kiev, din toate părţile, veneau veşti despre io   arestări în masă.
După două săptămâni de aşteptare, primi de la Lohengrin un mesagiu care, descifrat, suna:
„Undina arestată la Odessa. Prăvăliri peste prăvăliri.
/5       Insuccesul a dus la descurajare şi dezagregare.
Sunt la nord, pentru a salva ce se mai poate salva.
Tu trebuie să înlocuieşti la sud pe Undina.
Adrese: Pentru Odessa... Kerson... Nicolaev... Simferopol... Saratov... Tiflis... 20       Vei primi instrucţiuni.
Nu ştiu când ne vom putea vedea.
Dar am toată nădejdea în tine..."
O linişte negrăită şi o nebiruită hotărâre se coborî în sufletul Giocondei.
2S Câte luni - sau poate ani ? - au trecut în goana dezordonată prin tot sudul imperiului, de la Chişinău până la Vladicaucaz; conferinţe; discuţiuni; opinteli zadarnice; sfâşieri şi certe; accese de disperare; licăriri de nădejde; prăbuşiri - „prăvăliri, prăvăliri".
30       Nimic nu mai reuşea.
în toată Rusia se întindea paralizia morală, ataraxia...
1074
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1075
Vestea despre deportarea lui Ipolit Culiceev în Siberia Orientală fu primită aproape cu indiferenţă.
Măria nu-şi mai găsea reazim decât în rarele note laconice, pe care le primea de la Lohengrin şi 5   trăia în aşteptarea întrevederei promise.
In sfârşit, fu chemată la Kremeneţ, pe malul Niprului, la capătul vestitelor cataracte.
Acolo, a doua zi, o găsi Lohengrin.
Palid, înnegrit şi mult slăbit, cu ochii obosiţi, el io totuşi părea potolit şi luminat de o mare bucurie tăinuită.
In prima lor îmbrăţişare au fost parcă condensate toată energia şi dorul lor de viaţă.
- Dragă Maniuca! - zise el peste câtăva vreme, 15   cu o voce duioasă şi caldă, nebănuită la el de Măria.
N-am venit aici ca Lohengrin, nici nu caut pe Gioconda. Vreau să trăiesc şi eu măcar două-trei zile, măcar câteva ceasuri, să trăiesc ca un biet Colea Sajin, îndrăgostit nebun de Măria lui... 20       ... Ceasul ? Vecinicia !...
A doua zi, ţinând-o în braţe, strâns lipită de dânsul, îi zicea încet şi măsurat ca pentru sine:
- Viaţa nu se măsoară cu anii, ci prin cuprinsul ei, prin intensitatea energiilor descătuşate... Am
25 trăit!... Şi tu mi-ai dat comori... Când voi pleca de aici, Colea Sajin va fi murit pentru veci; iar Lohengrin se va înfăţişa înaintea Tribunalului Istoriei !...
Măria tremura uşor în tăcere. O strânse şi mai tare şi urmă:
30 - S-a încheiat o fază a istoriei. Narodnaia Volia nu mai poate reînvia. Cu timpul se vor naşte alte idei şi alte curente. Acum, la Kiev, se pregăteşte însă un mare proces al mohicanilor Narodovoliei. Acolo
trebuie spus cuvântul de justificare a unei generaţii mistuite - testamentul nostru -, zălog al vremurilor ce vor să vie... Nimeni altul nu-şi poate lua această răspundere... 5 Şi, din nou, o strânse, privind drept în ochii ei fascinaţi:
- Probabil nu ne va mai fi dat să ne vedem... Pe tine nu cred să te ameninţe mai mult decât o simplă deportare pe cale administrativă... Vei apuca alte io vremuri... Şi vei vedea că nu va fi fost risipită în zadar viaţa noastră... Te cunosc, vei avea de îndeplinit o mare misiune...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1077
Cap.V
BĂLTOACA
Peste două zile, Măria, prinsă subit de o violentă nostalgie, telegrafie acasă, dintr-o mică gară între Kiev 5   şi Crimeea, un singur cuvânt: „Sosesc".
Părinţii, când o văzură, aproape n-o recunoscură. Era sănătoasă, cu privirea senină, chiar zâmbitoare, foarte afectuoasă, dar cu desăvârşire transfigurată, străină, stăpânită de gânduri şi de viziuni nemărturisite. io Chiar Macrina Marcovna - ceva mai mărunţică şi mai uscăţivă, însă tot aşa de vioaie ca altădată -nu îndrăzni să-i pună nicio întrebare.
Iar Ivan Macarievici, cu desăvârşire albit, simţi, ca întotdeauna în ceasuri de cumpănă, o nevoie im-15   perioasă de consolările trombonului său...
Trecură însă numai vreo zece zile şi Măria, identificată ca soţia dispărută a unui „primejdios revoluţionar deportat în Siberia" - bietul o neaccentuat! - fu arestată.
20 îşi primi soarta cu resemnare, aproape cu mulţumire; se despărţi de părinţi duios, dar fără gesturi melodramatice.
Câteva luni după încarcerare, ea - spre oroarea Macrinei Marcovna - dădu naştere unui băieţel 25   blond, cu ochi suri - Fonia.
Vestea îl făcu pe Ivan Macarievici să asurzească o noapte întreagă, cu trombonul furtunos, toată domesticitatea şi chiar vecinătatea.
Fonia însă dădu puteri Măriei să nu fie doborâtă 5 de vestea condamnării lui Nicolai Sajin la moarte prin spânzurătoare - pedeapsă redusă, în urmă, din „graţia" ţarului, la muncă silnică pe viaţă în infernul îngheţat al Sahalinului.
în curând, urmă şi ea, „pe cale administrativă", io   pe Ipolit Culiceev în Siberia Orientală.
In satul Potanova, la vreo sută de verste de Kras-noiarsk, în sus pe Enisei, Ipolit Culiceev primi pe Măria cu o simplicitate care a câştigat-o. O ajută chiar, la coborârea din sanie, luând în braţe pe Fo-15   nia adormit.
Era relativ bine informat de cariera ei vijelioasă şi nu arătă nicio mirare la vederea copilului pe care Măria îl adusese, învelit sub blănuri, la sânul ei. Măria îi zâmbi prieteneşte şi-şi întinse obrazul. 20       Buzele lui Ipolit tremurau uşor, dar se stăpâni şi, grăbit, „trecu la ordinea zilei":
- Camera ta e luminoasă... bine încălzită, - vorbea surd, privind în lături. Voi închipui un minunat leagăn pentru copil. Malaşa îl va îngriji admirabil... 25 Nu părea prea mult schimbat, dar ochii îi deve-niră şi mai opaci şi faţa se acoperi de o reţea deasă de zbârcituri subţiri.
Viaţa iară se aşeză tihnită şi monotonă - precum după inundaţii torenţiale, în primăveri ploioase, mâ-30   Iul se aşează în straturi plate, fără alte variaţii pitoreşti decât doar băltoacele...
1078
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1079
în Potanova nu se găseau alţi deportaţi, ca să le poată aduce vreo distracţie.
Măria luă din nou asupra-şi sarcinile menajului; Ipolit îşi petrecea vremea mai mult între cărţi. Rare-5   ori stăteau de vorbă în afară de orele de masă.
Şi vorbeau mai mult despre micile incidente ale gospodăriei, despre tovarăşii din vecinătate, despre şansele de transferare într-o localitate mai bună, cu o obştie simpatică şi bine organizată. 10 Ipolit Ipolitovici manifesta, ostentativ, multă grijă pentru sănătatea lui Fonia. Dar adesea Măria îi surprindea privirea ciudată, fixată asupra ei sau asupra băieţelului.
Peste puţină vreme, începu să vorbească cu entu-n   ziasm despre Sajin:
- Nu cunosc o personalitate mai puternică. Asta nu putea fi robit de prejudecăţi şi de convenţiuni ruginite. Morala făţarnică a caietelor de caligrafie, cum se exprima el, nu se putea prinde de dânsul. Ţii minte
20 cum spunea el: dragostea sinceră e întotdeauna curată ? Ea nu poate fi îngrădită de clişeele bigote, de normele prescrise deopotrivă pentru toţi. Fiecare iubeşte după firea lui...
Ochii se înveleau, buzele i se contractau dureros: 25        - Ce zici ? Altădată parcă şi tu credeai la fel ?... Măria îi opunea numai surâsul ei.
într-o zi, îl găsi în birou plângând înăbuşit, cu fruntea rezimată de masă...
Cu compătimire, îi puse mâna pe umăr: 30       - Ipolit!...
- Ah, Manicica, Manicica! - gemu el printre spasme de plâns. De ce nu mă mai iubeşti ?...
- Eşti nedrept, Ipolit, ne cunoaştem din copilărie...
- Tot îl iubeşti! N-ai să-1 mai vezi... îl iubeşti mai mult decât pe mine...
- Altfel...
5        - De ce nu ai milă de mine şi... de tine ?...
Măria, prinsă de o mortală tristeţe, îşi plecă pe piept capul, cu gura încleştată.
într-adevăr, ce o aşteaptă? Viaţa ei sentimentală e înmormântată pe veci. Ce importanţă au mize cile detalii ale fermentaţiei organice, ale vegetării de antropoid ?...
Şi, într-un ceas de prostraţie, inevitabilul se săvârşi...
Băltoaca o supse...
15 Treceau luni şi ani; se născu o fetiţă, apoi un băiat - copii negricioşi, dizgraţioşi şi rahitici, sfrijiţi şi veşteji din leagăn...
Dar, straniu, intimitatea îi îndepărtă şi îi înstrăina. Deşi, din afară, nimeni nu ar fi bănuit vreo fi-20   sură în această viaţă conjugală.
Mândria ei indomptabilă nu-i ierta Măriei nicio mărturisire.
Sarcinele au motivat refugiile mai îndelungate ale Măriei la Krasnoiarsk, autorizate pentru dezle-25   gare sub supravegherea medicală.
îşi crease acolo prieteni şi legături care îi uşurau mai în urmă absentările din Potanova - autorizate sau tolerate.
Aşa avu prilejul să revadă şi pe Ion Răutu, care se 30   oprise pentru câtăva vreme la Krasnoiarsk în drumu-i din Nijne-Udinsk spre Minusinsk.
1080
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1081
Atât firea acestuia, ce părea cumpănită, cât şi câteva trăsături din viaţa lui, aflate de la prieteni, îi inspirară Măriei multă consideraţie pentru „moş Egorici", care - deşi mai tânăr decât ea - purta de ; mult, de la vârsta de douăzeci şi trei de ani, această titulatură după numele tatălui, cu care ţăranii din Rusia cinstesc pe bătrânii respectaţi.
Şi Răutu, încă de la cunoştinţa pe barjaua penitenciară, păstrase multă simpatie pentru Măria 10 Culiceeva.
Acum, o radiere tainică, care îi lumina faţa, ceva incomprehensibil în atitudinea ei, chiar în surâsul ei, îl făceau să ghicească o intensă viaţă sufletească.
O împrejurare însă exaltă admiraţia lui, aproape 15   până la religiozitate.
Pe când Ipolit Culiceev se afla la închisoarea din Krasnoiarsk, condamnat la trei săptămâni de arest, pentru „părăsirea samavolnică a reşedinţei", se zvonise că fostul terorist Merţalov - în drum spre Petersburg -20   va fi reţinut sub pază la aceeaşi închisoare.
Merţalov - ca să scape de ocnă - începuse să-şi denunţe pe vechii tovarăşi şi urma să intre ca agent superior în Ohrana.
Numai moartea lui ar fi putut feri de spânzură-25   toare zeci de vechi luptători.
Măria Culiceeva primi să transmită pe furiş revolverul lui Ipolit, însărcinat cu execuţia.
Nu avea importanţă că Merţalov nu mai trecu prin Krasnoiarsk şi că execuţia nu mai avu loc; Răutu 30   se închină cu evlavie în faţa acestei firi eroice.
în curând după plecarea lui Răutu la Serghinsk, fură transferaţi şi soţii Culiceev tot în judeţul
Minusinsk, la Suşa, vreo două sute de verste mai spre apus.
Şi se strecurară din nou ani de viaţă, în aparenţă liniştită şi banală, a unui menaj mediocru. 5       Băltoaca părea netulburată.
Pe nesimţite, însă, situaţia ajunse atât de încordată între soţi, încât îi smulse Măriei - în căutarea ieşirii - acel apel exasperat la înţelepciunea lui „moş Egorici".
10       Se înnoptase bine, când Măria Ivanovna ajunse acasă, ţinând de mână pe Fonia.
In prag, o întâlni Ipolit Ipolitovici cu un pachet în mână:
- Nu ştiu ce-ţi mai scrie atâta acest Răutu! - bo-15   dogăni el iritat.
Măria Ivanovna îşi luă pachetul, vădit ferindu-se de discuţii inutile.
în sufragerie, aprinse lampa de petrol şi porni, viu interesată şi emoţionată, spre odaia ei. 20 Zăvorită, străină de tot ce se petrecea împrejur până târziu noaptea, Măria nu se putu despărţi de scrisoarea lui Ion Răutu, care i se păru o confesiune îndurerată.
După ce stătu absorbită de gândurile pe care i le 25   răscoleau aceste pagini, rupte parcă dintr-un jurnal intim, ea le reciti din nou :
„Serghinsk 11/VI/l 89...
„Dragă Măria Ivanovna,
Datând această scrisoare, adresată Giocondei, sunt 30   izbit de o sugestivă coincidenţă.
1082
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1083
Au trecut exact nouă ani din ziua când, despărtin-du -se pentru veci de Undina, şi-a început calvarul un adolescent naiv, dar entuziast, animat de visuri idilice şi de aspiraţiuni eroice, care se numea şi el -5   curios! - Vania Răutu.
Unde e acuma acel Vania Răutu, cu sufletul lui curat şi cu inima eroică ?
El poate n-ar fi roşit de gândul la decepţiile ce te aşteaptă când vei cunoaşte tot ce s-a năclăit în aceşti 10 nouă ani, în care Vania Răutu s-a transformat în «moş Egorici».
Să nu crezi că fug de acest examen. Aş petrece bucuros în apropierea dumitale anul ce-mi mai rămâne să stau prin meleagurile aceste oropsite, - dacă vor 15   îngădui zeii.
Să te ajut?
A! eu, desigur, aş câştiga mult din contactul cu Gioconda!...
Sunt încă stăpânit de gestul eroinei care - soţie 20 şi mamă - acceptase, pentru serviciul cauzei revoluţionare, cu atâta seninătate şi înălţare, prăbuşirea vieţii sale intime, sacrificiul soţului, al tatălui copiilor săi, întinzându-i revolverul..."
Aici un zâmbet de amărăciune şi compătimire 25   trecu fugar pe faţa cititoarei. Scrisoarea urma:
„Şi mă gândesc la portretul lui «moş Egorici» pe care ţi l-au servit Fany Perlov şi Ilie Samarin!
Judecata lor se întemeiază pe câteva momente excepţionale din trecutul meu, care ar fi fost excepţionale pentru oricine.
In cursul unei călătorii pe jos cu «etapa» - cunoşti grozăvia aceasta -, care a ţinut luni de zile, am fost
30
şi eu un ceas cavaler fără frică şi prihană, pentru două femei şi un copil.
Iartă dar lui «moş Egorici» - la a cărui înţelepciune apelezi - mândria, astăzi, la a noua aniversare a 5   primei zile din calvarul lui Vania Răutu, să declin certificatele tovarăşilor Fany Perlov şi Ilie Samarin, ca fiind date sub afect.
Nu ne vom opri nici asupra referinţelor măgulitoare ale Varvarei Semionovna Liescova. io       Pot spune numai atâta: nu le-am meritat; ele dau dovadă de un suflet nobil, de o inimă generoasă.
Şi cu atât mai arzătoare sunt remuşcările pe care mi le trezeşte amintirea ei.
Dacă ai şti, scumpă Măria Ivanovna, câte alte păzi   cate am pe conştiinţă!...
Şi cât de mult tocmai de acel «moluz al vieţii personale», despre care îmi scrii...
Ah, dragă Măria Ivanovna, omenirea reală nu se împarte, ca la romanticii de modă veche, în îngeri 20   şi demoni...
Cine poate fi sigur că în sufletul lui nu va birui, până la sfârşit, demonul ?
Şi am încă, poate, o jumătate de veac de trăit...
Mai doreşti să vă stabiliţi la Serghinsk ? 25       Nu te temi că, în loc să-ţi fiu de ajutor, vei avea de luptat cu demonii mei ?
Dacă nu mă înşel, totuşi vei veni: o fire ca a dumitale este zălogul triumfului împotriva tuturor demonilor.
Te aştept cu bucurie şi nădejde. 30       Să trăieşti dar, tovarăşă Gioconda, şi la o grabnică revedere!
Al dumitale smerit şi devotat, Ion Răutu
1084
C. STERE
P.S. - Să transmiţi salutările mele tovărăşeşti lui Ipolit Ipolitovici. I.R."
Partea finală a scrisoarei atrase îndeosebi atenţia Măriei Culiceeva; o reciti de mai multe ori. 5       Mai cu seamă se opri asuprapost-scriptumului...
Cap. VI
ÎN KRASNOIARSK
5       Serghinsk adormise de mult.
Rar mai răzbătea, printre siluetele negre ale caselor învelite de noapte, câte un pătrat de lumină roşie.
Numai adierea vântului răcoros dinspre piscurile ascunse în ceaţă deştepta freamătul frunzelor şi ru-10   pea iluzia unei împărăţii moarte, din basme.
Prin fereastra larg deschisă a „politicului" se vărsa lumina vie; un pas măsurat vestea o fiinţă încă nebiruită de somn.
Răutu se primbla prin camera lui spaţioasă şi, 15   maşinal, însemna - de la un capăt la altul - limita spaţiului stăpânit cu o lovitură de palmă în bârnele din păreţi: o reminiscenţă din anii petrecuţi în celula „Numărului Cinci", care revenea ori de câte ori era agitat sau adâncit în gânduri. 20       La nişte şoapte înăbuşite, ce veneau din afară, Ion Răutu se opri brusc în agitaţia lui. Zâmbi.
înţelese că, ascunşi în umbra neagră a străzii care mărginea făşia de lumină căzută din fereastră, 25   se frământă tovarăşii Tartanov şi Stadnicki.
Ar fi o cruzime să-i lipsească de sfatul lor reglementar de seară.
1086
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1087
Dar încă nu era în stare să se rupă din amintirile deşteptate de corespondenţa cu Măria Culiceeva.
Se aşeză ostentativ la masă, în faţa ferestrei deschise, îşi reluă frunzărirea caietelor cu însemnă-5   rile sale zilnice.
Lampa lumină o faţă încă tânără, tăiată de curba violentă a nasului, sub o luxuriantă vegetaţie capilară, care dădea contururi fantastice unor trăsături subţiri şi trase.
10 Cu toată porecla lui de „moş Egorici", în patru ani scurşi de la părăsirea închisorii din Tobolsk, frământarea intelectuală, ca şi zbuciumul sufletesc, sub aparenţa vieţii liniştite şi lipsite de evenimente, n-au fost potolite o clipă.
/ 5 Măria Culiceeva îl sili să-şi facă din nou examenul de conştiinţă şi să-şi revadă „registrul de păcate".
Numele Varvarei Liescova parcă îi înfipse un fier roşu în creier.
Acum retrăia drama la care i-a dus intimitatea lor.
20 Atunci a fost pusă înaintea lui o mare problemă morală.
Integritatea-i sufletească, puterea lui de luptă, chiar energia sa vitală atârnau de rezolvirea ei.
De la Turinsk, Răutu nu mai trăise în societatea 25   tovarăşilor de deportaţiune, în obştie organizată, petrecându-şi viaţa în închisori sau prin diferite sate prăpădite, în singurătate ori, cel mult, cu unul sau cu doi politici, „râioşi" ca şi el.
Cu bucurie dar se folosi de popasul mai lung ce 30   i se îngăduise, în drumul din Nijne-Udinsk spre Serghinsk, la Krasnoiarsk - a cărui obştie era vestită în toată deportaţiunea.
Aici însă putu constata evoluţia pe care, în acest scurt răstimp, o suferise nu numai deportaţia din Siberia, dar chiar, indirect, întreaga viaţă intelectuală din Rusia.
s In Turinsk, cu toată prăbuşirea încă recentă a partidului Narodnaia Volia, impulsiunea revoluţionară se simţea încă puternică; exilaţii îndeobşte dovedeau moralul ridicat, ca şi o viguroasă viaţă intelectuală. Disensiunile erau vii, discuţiunile aprinse, dar 10 aveau, de cele mai multe ori, un caracter abstract, pur teoretic.
In fond, deportaţia trăia încă în făgaşul tras de Narodnaia Volia, nădăjduind în învierea acesteia.
Orientarea în noul mediu nu era uşoară pen-15   tru Răutu.
Focarul obştei se găsea în casa „veteranului" Valentin Victorovici Brencianinov.
Casa însă se rezuma în „salonul" ei, unde trona tovarăşa Brencianinova - Matilda Rodionovna. 20       Ciudată impresie făceau şi casa, şi „salonul", şi mai ales amfitrionii.
Brencianinov aparţinea unei familii de elită, care a dat imperiului diplomaţi, generali, oameni de stat şi poeţi.
25 Şi cu toate că Valentin Victorovici, pentru a-şi face uitat păcatul originar, îşi exagera „fasonul" plebeian, răsărea într-însul un aristocrat din fiecare gest, din fiecare linie a figurii, din fiecare, se poate spune, moleculă fizică şi fiecare cută sufletească.
30 Departe de a fi frumos, cu toată fineţa trăsăturilor şi nobleţă frunţii, figura lui era ciudat desfigurată
1088
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1089
de un nas lung şi aşa de strâmbat spre dreapta, încât se părea că tinde să se lipească de ureche.
Şi totuşi, înfăţişarea lui nu avea nimic comic, ci impunea prin expresia de inteligenţă, ca şi prin portul 5 său plin de demnitate şi prin politeţa lui, rezervată dar ireproşabilă, în raporturile cu cei mai umili tovarăşi.
Numai momentele de turmentare îl abăteau, din când în când, de la această linie de purtare.
Căci, din păcate, cam suferea de „boala naţio-10   nală" - darul beţiei.
Matilda Rodionovna, născută dintr-o familie de modeşti funcţionari de provincie, făcea, dimpotrivă, -cu faţa ei brună, impecabil rotundă, peste tot acoperită de largi pistrui - impresia de incurabilă vulgaritate, 15   cu toate că era inteligentă şi instruită.
Aerele de grande dame, pe care îi plăcea să şi le ia în maniere şi în toalete, atât de discordante cu mediul, o deserveau grozav.
Şi totuşi, în cercurile deportaţiei, Matilda Rodio-20 novna se bucura de mare autoritate, - şi chiar în ochii aristocraticului ei soţ.
Pe vremuri, arestul şi procesul ei făcuseră mare zgomot în toată Rusia intelectuală, - şi justificat.
Femeie tânără, abia măritată, aşezase - din pasi-25 une revoluţionară, - până şi patul nupţial deasupra unui depozit de dinamită, din care era aprovizionată toată organizaţia teroristă a Narodovoliei.
Osip Pciolin, primul soţ al Matildei Rodionovna, după ce fusese condamnat la moarte, a fost trimis -30   prin comutarea pedepsei - pentru douăzeci de ani în ocnele din Nercinsk.
Matilda Pciolina a fost şi ea condamnată la patru ani de muncă silnică.
După ispăşirea acestei pedepse, exilată, ca o simplă colonistă penitenciară, într-un ulus iacut, întâlni 5   acolo pe Brencianinov.
Căsătoria ocnaşilor fiind, conform cu legile imperiului, de drept dizolvată, după o viaţă bogată în aventuri şi idile, se putu recăsători.
Transferată, prin stăruinţa familiei noului soţ, la 10 Krasnoiarsk, Matilda Rodionovna deschise imediat un „salon", pe care-1 prezida, dacă nu cu adevărată strălucire mondenă, cu multă energie.
Casa Brencianinov era mereu plină, des-de-dimi-neaţă până noaptea târziu şi aproape din pivniţă 15   până în pod.
Aici, oricine dintre tovarăşi putea găsi adăpost şi masă întinsă aproape la orice ceas de zi şi de noapte.
Era vremea ceaiului de după amiază când, abia sosit la Krasnoiarsk, Răutu se şi prezintă tovarăşilor 20 Brencianinov.
In vasta sufragerie a casei - pe vremuri construită de un prinţ dintre „decembrişti" -, clocotea un enorm samovar, în mijlocul unei mari mese pătrate, care ar fi putut ilustra şi banchetul lui Gargantua... 25 Vreo douăzeci de musafiri sau, mai bine-zis, consumatori se ocupau, în cele mai neaşteptate posture, cu golirea paharelor cu ceai, a farfuriilor şi - vai! -a sticlelor cu votcă. Şi, în acelaşi timp, cu toţii gesticulau, luând parte vie la discuţia generală din salon.
30       Intrarea lui Răutu suspendă pentru moment ocupaţiile intelectuale şi consumaţiunile.
1090
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1091
Pentru cei mai mulţi din publicul salonului, era cunoscut din auzite.
Brencianinov, ridicându-se din fotoliul în care se tolănea până atunci, se grăbi să-1 salute cu o afabi-5 litate de amfitrion şi de bun tovarăş şi cu o corectitudine de aristocrat:
- Bine ai venit, tovarăşe Răutu! Am fost prevenit de trecerea dumitale. Ia loc undeva... Ce te uiţi aşa cu mirare ? E cam balamuc la noi, dar te vei de-
10 prinde curând... A! nu-i loc liber ? Iată fotoliul meu! Eu mă voi aşeza şi pe această perină. Ce vrei ? Ceai ? Cafea ?... Sau poate n-ai mâncat ? Fenia! - strigă el către o nenorocită de slujnică care, cu toată boneta şi şorţul imaculate şi amidonate, se învârtea zăpă-
15   cită şi debordată de apelurile din toate părţile.
- Fenia, să te îngrijeşti!
Matilda Rodionovna, în picioare, ca să-şi domine mai bine salonul, se opri, cu braţele desfăcute, din prea aprinsa discuţie şi parcă îl cântări un rao-20   ment pe Răutu din ochi.
Apoi, brusc îl interpelă:
- Răutu! ce spui dumneata despre Sonia Marme-ladova ? Este ea un simbol de etică superioară, ce se ridică pe deasupra moralinei de mahala, sau o icoană
25   realistă de prostituată de rând ?
Răutu, prostit de surpriză, în zadar îşi căuta răspunsul.
împrejur izbucni harmalaia asurzitoare.
Impecabilul arbitru al elegantelor, pan Waclaw 30   Barszewicz, declară grav pe nas:
- Dostoievski e realist; el e psiholog, adânc cunoscător al sufletului rusesc; el nu simbolizează.
- Aşa este! Adevărat! - exclamă dintr-un colţ, smucindu-şi barba la stânga, Moriţ Arunchin, care reuşise, în sfârşit, să scape din solitudinea boreală, unde-1 lăsase Răutu.
5 - Ce simbolism! Ce realism! - întrerupse iritat Petre Axentievici Polejniev, alt naufragiat din obştia Turinskului, adus de valuri până la Krasnoiarsk. Dostoievski al vostru nu e realist, nici simbolist, nici psiholog şi cunoaşte sufletul rusesc ca un orangutan
io astronomia. E pur şi simplu o fire de călău. Având, din nenorocire, talent, în loc să-şi exercite profesiunea cu ştreangul sau cu cnutul, o exercită cu condeiul în mână, scoţând maţele din cititorii săi cu viziunile sale macabre.
15 -Bravo! perfect! întotdeauna am susţinut aceasta! - îşi holbă ochii ascuţiţi Moriţ Arunchin, torturându-şi din nou barba.
- Mofturi! Opinteli de originalitate! - hotărî suveran Matilda Rodionovna. Dostoievski e un ar-
20 tist, un artist genial, şi adevărata artă e întotdeauna realistă şi, fiind realistă, e şi simbolistă. Fiindcă simbolul... realitatea... viaţa...
- Splendid!...
- Baliverne!...
25        - Pardon! E o distincţiune...
Lui Ion Răutu, după îndelungata lui singurătate, îi vuia capul.
în zadar încerca să prindă firul discuţiei, ca să-şi spună cuvântul, vădit aşteptat.
30 Matilda Rodionovna oficia, profera formule estetice, emitea aprecieri critice, decreta sentinţe definitive
1092
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1093
şi intangibile - şi vorbea, vorbea, vorbea, fără să ţină seamă de avalanşa de întreruperi, obiecţiuni şi argumente ale corifeelor şi ale coriştilor salonului.
- Dă-i încolo! - şopti Brencianinov la urechea 5   lui Răutu. Ţi-am spus eu că e un balamuc... N-are
importanţă... Mănâncă şi nu-i băga în seamă... Ai să te deprinzi.
Răutu simţi ca o adiere de votcă arsă care îi exhala respiraţia.
10 Dar îi urmă sfatul, reuşind, în adevăr, nici să nu mai audă discuţiunile din salon.
Aproape adormise, legănat de zumzumul conversaţiilor, alături de Brencianinov, care, fără jenă, moţăia pe perina lui, când în uşă, apăru o stranie păreche:
15 o femeiuşcă scurtă, dar bine la trup, negricioasă, cu buze groase, care se ridicau în surâs sub un nas cârn, deasupra dinţilor inegali, târa după dânsa pe un lungan slab, cu ochii prea limpezi, cu o mustaţă decolorată, scurtă şi groasă, care-i acoperea gura.
20 - Aaa! - cântă Brenceaninov. Iată şi Ţiganul cu ursul lui!
Ţiganul era tânăra femeie, care, ca o şopârliţă, cu ochi râzători, se strecura spre Răutu.
- Varvara Semionovna! - o opri Matilda Rodio-25   novna - spune dumneata, dumneata poţi spune,
cine e superior, bărbatul sau femeia ?
- Atârnă de... poziţie! - aruncă tovarăşul Liescova, clipind din ochii-i maliţioşi şi deschizându-şi larg de râs buzele groase.
30 - Ho-ho-ho-ho!... hi-hi-hi-hi!... he-he-he-he! -izbucni hohotul din toate părţile în diferite tonuri, în huruieli, chiote şi nechezări.
Varvara Semionovna Liescova avea reputaţia bine stabilită de femeie spirituală şi sarcastică. Fiecare
cuvânt al ei provoca, cu anticipaţie şi pe credit, ilaritatea obştească.
- Sunteţi porci! - protestă ea cu vehemenţă, dar ochii drăcoşi o dezminţeau. Eu vorbesc despre pozi-
5 ţia socială, situaţia în mecanismul social, pe care o au reprezentanţii diferitelor sexe şi care are înrâurirea hotărâtoare asupra dezvoltării intelectuale, asupra...
- Matriarcatul...
- Patriarcatul...
10       - Căsătoria de grup...
- Irochezii...
- Tibetul...
Liescova, fără să mai dea atenţie acestor produc-ţiuni ştiinţifice şi literare, se apropie de Răutu şi-i 15   strânse cu căldură mâna:
- Să trăieşti, tovarăşe Răutu! Acuma am aflat că ai sosit. Am venit expres pentru dumneata, de mult sunt intrigată de înţeleptul moş Egorici. Avem mulţi prieteni comuni...
20 Răutu se simţea obosit şi, după un schimb de amabilităţi obişnuite la prima cunoştinţă, întrebă pe tovarăşul Liescova:
- Aş vrea să mă retrag. Nu ştiu dacă aici este vreun han, de se poate, fără ploşniţe. Mi-am lăsat lu-
25 crurile la poliţie. Am venit aici numai să mă prezint şi să mă informez... dar...
- Ha-ha-ha! - izbucni Varvara Semionovna. înţeleg ! Ai să te deprinzi! - afirmă ea ca şi Brencianinov. Vei sta, desigur, mai multă vreme între noi... Şi de ce
30 han? Mai bine, o cameră mobilată în familie. Cunosc una foarte bună, unde a stat Smirnov, plecat abia de vreo trei zile. Sigur că nu e încă ocupată... La
1094
C. STERE
nişte birjari... cărăuşi... cam în mahala, la margine... dar e linişte, îs oameni de treabă. Gospodina e o femeie curată; şi au o copilă foarte drăguţă, cam bolnavă, săraca...
5       Vorbea repezit şi cu un ton de siguranţă, ca şi cum lua pe Răutu în posesiune.
- Dar nu-i prea târziu ? - obiectă acesta.
- Iată!... mergem! - înlătură cu un gest toate obiecţiunile Varvara Semionovna.
10       - Afonin! - se întoarse ea la lunganul spălăcit, „ursul" ei, pe care-1 semănase printre oaspeţii salonului, când se îndreptase spre Răutu. Afonin! te duci singur acasă. Eu am treabă cu moş Egorici. „Ursul" mârâi ceva resemnat.
15 Apucând de mână pe noul tovarăş, porni spre uşă, strecurându-se ca o şopârliţă prin dezordinea pitorească a salonului.
- Nu mai lua râmas-bun! Aici fiecare intră şi iese când şi cum vrea, - opri ea un gest al lui Răutu.
Cap. VII
PRELIMINARE
In amurgul târziu, cu numai vreo două-trei stele sfredelite în mantaua cenuşie a cerului, punctele găl-5   buie ale rarelor felinare cu lămpi de petrol abia dacă reuşeau să dea tonuri argiloase clădirilor şi puţinilor trecători de pe străzile Krasnoiarskului.
- Ei! ce spui, înţeleptule moş Egorici, despre menajul Brencianinov ? - întrebă Varvara Semionovna
io pe Răutu, strângându-1 prieteneşte subsuoară, parcă spre a sprijini paşii nesiguri ai unui bătrân.
- Sunt zăpăcit, Varvara Semionovna! Am auzit mult şi despre Pciolina, ca şi despre Brencianinov. Şi mi-i închipuiam cu totul altfel.
15 - Sunt amândoi oameni necontestabil cu mult deasupra nivelului comun. Ea e o fire eroică şi, în fond, foarte inteligentă. El e foarte cult, un om cu o sensibilitate morală rară, altruist, gata oricând de sacrificiu. Dar ei sunt victime ale unor forţe elementare. E
20 aici o problemă, pe care nu ştiu, înţelepte prietene, cum o va rezolvi şi societatea viitoare: ambii sunt prinşi de o irezistibilă şi reciprocă atracţiune fizică. Pentru el, nu există altă femeie; ea - cu toate că e un temperament fugos şi nu se poate lipsi, pe ici pe
25   colo, de mici distracţii -, dar numai îmbrăţişările
096
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1097
lui Brencianinov îi pot da plenitudinea de mulţumire. Dar deşi sunt prieteni şi chiar se stimează, sunt firi sufleteşti necompatibile. Ea, foarte realistă, cam terre â terre, vanitoasă, nu poate trăi decât în mulţime, ca 5 într-un bâlci. Cu toate pretenţiunile ei de mondenitate, e lipsită de gust şi de tact. Brencianinov, dimpotrivă, e foarte fin şi delicat, cu un simţ rar al proporţiilor şi al nuanţelor, însetat de frumuseţă, dar are nevoie şi de comunicare cu inteligenţele de elită, io de prietenii discrete şi respectuoase. Ii e oroare de vulgaritate. Ai să vezi aici alt menaj, pe soţii Ingelstrohm, amfitrioni ai salonului rival, pe care mi se pare că îi cunoşti. Firi de un calibru mult mai mărunt, dar care se armonizează perfect... A! am sosit!...
15 în fundul unei vaste curţi, înconjurată de acarete -grajd, remiză, hambare şi şuri pentru fân şi ovăz -, frământată de copitele cailor şi semănată cu băligar, gunoaie şi rămăşiţe de nutreţ, se găsea o căsuţă foarte puţin arătoasă, dar cu perdele la ferestruicile împo-
20 dobite cu câteva oale cu flori - ceea ce e foarte rar în Siberia.
în prag, îi întâmpină o femeie înaltă, cam adusă de spate, dar plăcută, cu faţa rotundă, netedă şi cu ochii suri, prietenoşi.
25        - Bună seara, Solomonida Prohorovna! - o salută Liescova. Cum mai merge? E acasă Policarp Onufriici ? Aveţi camera de închiriat încă slobodă ? -îşi descarcă ea deodată întrebările, fără întrerupere. - Fiţi sănătoşi, Varvara Semionovna! - îi întinse
30 gospodina mâna dreaptă, ţinând cu cea stângă uşa deschisă ca să lase trecere. Poftiţi! Bucuroşi!... Policarp Onufriici vine la noapte. Paşa! diavole! - răcni ea
deodată la o fetiţă scundă, foarte palidă, dar drăguţă, cu părul de fân veşted şi ochi limpezi, care se instalase cu nişte petice de hârtie şi capete de creioane la masă - să-ţi iei catrafusele, ruşine! Ne vin 5 oaspeţi cinstiţi! Poftiţi, poftiţi, boieri milostivi! Luaţi un stacan cu ceai ?... Un păhăruţ de rachiu ? îi cu cernica, foarte bun, făcut de mine, - îşi semăna ea grăbită vorbele.
Dar Liescova o aduse scurt la chestie.
10 Astfel Ion Răutu se instala, chiar în seara aceea, la soţii Cuzneţov, în odăiţa lui, despărţită de camera stăpânilor numai printr-un uşor paravan de scânduri.
încăperea era peste [măsură ?] încărcată, cu un îngust pat de fier, o măsuţă, două taburete simple, ne-
13 vopsite, şi cu o etajeră, de acelaşi stil, făcută din două poliţe atârnate în părete.
Stăpânit încă de amintirile obştei din Turinsk, Răutu nu se putu adapta la atmosfera, atât de deosebită, din cercurile deportaţiei din Krasnoiarsk. 20 Urmând sfatul Varvarei Liescova, el vizită şi pe soţii Ingelstrohm - vechii tovarăşi de drum pe barjaua Volgei.
Baroneasa Gertruda von Ingelstrohm se arăta foarte puţin schimbată în cei şase ani care s-au scurs de 25   atunci, doar că devenise şi ea ceva mai planturoasă.
Baronul Fridtjof însă slăbise ceva; fruntea i se dezgolise puţin şi în părul rărit îi luceau mai mult fire albe.
Dar acum făceau amândoi şi mai mult impresia de oameni ireproşabil crescuţi, dominaţi de îngrijiri 30   pentru higiena şi de cerinţi estetice.
Manierele lor studiate, dar extrem de politicoase şi chiar binevoitoare faţă de oricine trecea prin
1098
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1099
saloanele lor se armonizau cu decorul casei elegante şi bine ţinute.
Un fecior, într-o redingotă care sugera o livrea, şi o cameristă cochetă păreau săriţi din avant-scena 5   unei operete.
Spre deosebire de Brencianinovi, baronii Ingel-strohm aveau un jour fixe.
In fiecare joi se adunau aici, în primul rând, câteva familii mai emancipate din elita locală, care socoteau io că un salon de atâta distincţiune nu poate constitui vreo primejdie.
Dintre „politici", salonul era frecventat de puţinii „aleşi", din care atrăgea atenţia îndeosebi blândul Serghei Alexandrovici Jaba, tot aşa de tânăr sufle-15 teste, deşi faţa îi semăna şi mai mult cu pieliţa zbârcită de măr copt şi capul îi albise; urmează: elegantul pan Waclaw Barszewicz; vecinicul lui rival întru mondenitate Arthur Schwartzmann; soţii Polejniev; şi, bineînţeles, sociabilii şi nelipsiţi Moriţ Borisovici 20   şi Roza Moiseevna Arunchin.
Din când în când, apărea şi Varvara Semionovna Liescova, veşnic însoţită fie de „ursul" ei, fie de vreun alt satelit, de care nu rămânea lipsită.
De data asta, ea îl acompanie pe Ion Răutu.
25 Ceaiul se servea cu tot ritualul observat în înalta societate din Helsingfors.
Baroana Gertruda veghea ca tonul discuţiunilor să nu depăşească diapazonul cuviincios şi ca subiectele să nu jignească decenţa.
30 Dar temele erau aceleaşi: comentariile operelor literare de la ordinea zilei şi - mai cu seamă - amorul şi organizarea mai raţională a raporturilor dintre bărbaţi şi femei.
Chestiunile mai „arzătoare" rar se atingeau aici chiar de Polejniev.
Părăsind această „aleasă" societate, Răutu izbucni:
- Ce i-a apucat pe toţi tovarăşii de aici? Nu 5   există alte probleme în afară de cea sexuală ? Sau de
problema normelor producţiunei artistice ? Se face oare revoluţia numai pentru a reglementa amorul sau pentru a stabili noile canoane ale frumosului ? Nu înţeleg!...
10 Mergeau cu paşi mărunţi, în noaptea care se lăsa cu încetul, spre locuinţa Varvarei Semionovna.
- Ah, înţeleptule moş Egorici! - îl întrerupse, cu o voce straniu surdă şi caldă, Varvara, pe când ochii ei parcă reflectau o lumină din adânci tainiţe su-
15 fleteşti. Oricât de înţelept eşti, dar - să mă crezi! -n-ai perspectiva justă. Bărbaţii şi femeile se iubesc, cum s-au iubit şi se vor iubi întotdeauna, şi se urăsc cum s-au urât şi se vor urî întotdeauna, în ciuda tuturor revoluţiilor... Să mă ierţi, tovarăşe Răutu, nu
20 eşti, desigur, un om de rând. Ai multe şi rare calităţi. Totuşi, nu eşti om complect! Şi nu vei fi, câtă vreme nu te vei dezbăra de concepţia călugărească a vieţii. Ca om - înţelegi? -, ca omul natural - homo! -, trebuie să bei şi dumneata până-n fund cupa dra-
25 gostei, poate otrăvită, dar care singură îţi poate da plenitudinea vieţii şi energiile necesare unui luptător şi cugetător.
- Dar dacă nu găseşti pe cine l-ai putea iubi ?
- A! - erupse cu violenţă Varvara - un călugăr 30   nu va găsi niciodată pe cine să iubească! îşi usucă
trupul, îşi pustieşte sufletul, îşi seacă inima, - cum să iubească! După greva foamei, pierzi apetitul, - ai nevoie de reeducaţia stomacului!... Mă indignează
1100 C. STERE
că un om ca tine - trecu ea, fără să observe, la tonul intim -, ca un om ca tine să fi trăit până acum aşa cum trăieşti ! Te-am observat bine de când eşti la Krasnoiarsk. Desigur, astăzi te temi de femei. Ar trebui să te duci la 5 Paris, în acest templu al amorului profan, să cunoşti chiar despetites femmes1. Ele te vor face să înveţi arta de a iubi, îţi vor da setea de amor şi atunci vei găsi pe cine să iubeşti, cu adevărat!...
Stăteau acum la portiţa căsuţei locuite de Varvara 10 Semionovna.
Ea îşi ridică un moment ochii spre cununa Căii Lactee, care se topea în cerul luminat de luna plină.
- Nu vreau să mă culc încă! Să te petrec până la tine, Vania, - spuse ea mai liniştit.
15 - De ce, Varvara Semionovna... - începu perplex Răutu, dar la primul cuvânt fu întrerupt:
- Nu! nu! nu! Te rog, fără dumneata şi fără Varvara Semionovna! Pentru tine sunt Varia! Nu pot vorbi altfel cu oamenii care îmi sunt dragi. Şi-mi
20 eşti foarte drag, Vania, poate chiar în contrazicere cu ce ţi-am spus: mă atragi tocmai prin combinaţia aceasta curioasă de cultură, de vigoare intelectuală şi de atâta naivitate sentimentală.
- De ce crezi tu, Varia, că nu ştiu să iubesc şi că 25   sunt aşa de naiv ? Am iubit mult, Varia. Dar n-am
avut noroc...
- N-ai avut noroc ? Dar adu-ţi aminte de romanele lui Turgheniev: un amor adevărat e întotdeauna nenorocit. Fiindcă el nu se poate naşte decât din se-
jo tea infinită, care nu poate fi niciodată satisfăcută, nu poate fi potolită. Dar tocmai în nenorocirea aceasta,
1 Despetites femmes (fr.) - lemei uşoare (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1101
poate, stă şi suprema fericire, pentru că te ridică deasupra banalităţilor existenţii. îţi ascute mintea, îţi oţeleşte voinţa, îţi dă aspiraţiuni eroice, capacitatea de jertfă... Dar acest amor nu se caută, el te găseşte, 5   vrei nu vrei... Despre altceva ţi-am vorbit eu...
Astfel ajunseră la portiţa lui Răutu. Aici au stat un moment gânditori. Apoi Liescova îi întinse mâna adresându-i sacadat, cu o voce înăbuşită: io       - Noapte bună, dragă Vania, e târziu, fug acasă.
- Nu, Varia! - protestă Răutu - acum te petrec eu pe tine.
în drum, subiectul conversaţiei fu puţin schimbat. Liescova povestea, spiritual şi adesea răutăcios, anec-15   dote din viaţa deportaţiunii; caracteriza personalităţile mai remarcabile din Krasnoiarsk, le schiţa portrete obiective sau caricaturi muşcătoare, întodeauna reuşite.
- Ştii tu, Brencianinovii au un copil, un băieţel, care nu e încă botezat şi nici nu are acte de stare ci-
20 vilă. Nu ştiu ce va fi cu sărmanul copil. Tragedia vieţii conjugale a părinţilor a făcut şi din el obiect de discordie. Matilda Rodionovna a hotărât să-1 boteze Rodion, după tatăl ei, iar Brencianinov vrea să-i dea numele bătrânului Brencianinov - Victor. De aci,
25 scene grozave, care ajung la cuvinte grosiere şi chiar la farfurii şi pahare transformate în proiectile. Şi băieţelul rămâne astfel fără nume şi fără stare civilă. Tatăl îi zice Vitea, mama - Rodea, iar noi, când sunt amândoi de faţă, nu îndrăznim să-i dăm vreun nume,
30 pentru ca să nu înduşmănim pe vreunul din părinţi. La ei, însă, cu cât certurile sunt mai violente, cu atât duc la împăcare cu îmbrăţişări mai pasionate. Câteodată mă întreb dacă şi problema numelui nu e numai
02
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1103
un pretext - nu ştiu dacă pentru certuri sau pentru împăcări subsecvente...
Din nou, la portiţa Varvarei Semionovna.
Iarăşi câteva momente petrecute în tăcere, apoi Liescova, repezindu-se, îmbrăţişa şi sărută pe Vania şi dispăru în curtea întunecată.
Răutu, retras în cămăruţa lui, multă vreme nu putu dormi. Deschise carnetul cu însemnările sale şi, grăbit, aşternu în rânduri turmentate:
„Varia crede că ştie ce este amorul!... Amorul!...
Am primit acum câteva zile fotografia unui desemn de Felicien Rops - Goana după femelă.
E grozav: într-un colţ de pădure preistorică, masculul omenesc prinde o femelă, - cu ajutorul cânelui de vânătoare! - Şi, într-o încăierare năprasnică - cu lovituri de par, cu muşcături încă de colţi de câne şi cu zgârieturi încă de gheare -, învinge... amorul!
Aci e punctul de plecare: în veşnica oscilare dintre atracţiune şi repulsiune, în acel război de sute de ori milenar, născut la diferenţiare din animalitate, în războiul care pururea moare în îmbrăţişarea supremă şi pururea reînvie în clipa următoare, a încolţit poezia, s-a aprins scânteia inteligenţei, s-a zămislit Umanitatea: toate prin sublimizarea unui instinct animal - amorul.
Aş putea spune că omul s-a născut odată cu amorul sau, poate mai exact: amorul a creat pe om!
Desigur, în fiecare din noi trăieşte încă masculul primitiv - trăieşte şi instinctul animal - şi sufletul nostru e arena neîncetatei luptei dintre ei.
Şi cât de des biruieşte animalul, pentru care totul se reduce la o plăcută gimnastică!...
Varia întreabă: dacă amorul nu vine, se poate trăi fără această gimnastică ? 5       Varia trebuie să fie, cu tot aerul ei jovial, foarte nenorocită..."
Din odaia de culcare a soţilor Cuzneţov, se auziră de după paravan oftaturi şi şoapte înăbuşite...
Răutu adăugă: io       „Bietul animal!... bietul om!..."
Indiscreţiile conjugale ale gazdelor lui Răutu ilustrau sardonic însemnările lui filosofice asupra amorului.
El se întâlnea rar cu Policarp Cuzneţov, care, cu 15   profesiunea lui de cărăuş, nu venea, de obicei, acasă decât noaptea şi, de cele mai multe ori, dispărea dis-de-dimineaţă.
Era un tip de autohton - zdravăn, aprins la faţă, cu păr roş, aspru ca sârma. 20 Cămăruţa lui Răutu fiind despărţită numai printr-un paravan subţire de dormitorul familiei Cuzneţov, aceasta - dormind, întreagă, într-un vast pat lipit chiar de paravan - nu avea secrete faţă de el.
Chiar în prima noapte petrecută la noua lui gazdă, 25   Răutu suferise inconvenientele acestei promiscuităţi.
Citea în camera lui, când, târziu spre noapte, se întoarse din drum cărăuşul Policarp.
După ceaiul sacramental, unit acum cu prânzul de seară, lumina se stinse, - veni ceasul de odihnă. 30 Răutu putu însă constata, fără voie, că soţii, după o despărţire mai îndelungată, nu se prea jenau nu numai de vecinătatea lui, dar nici de prezenţa bietei Paşa.
04
C. STERE
- Stai liniştită, diavole! - şuieră furios Solomonida. Răsună îndată şi o palmă, însoţită de o sudalmă
clasică, din partea tatălui.
Apoi, câtăva vreme, scâncetul şi plânsetul copilului acompanie fără întrerupere oftaturile şi gemetele părinţilor.
Copilul încă plângea, când Policarp se ridică şi se aşeză pe marginea patului, suflând greu:
- Ei, băbuşco! - se auzi şoapta lui sonoră -câte grade are moşul ?...
Apoi porni spre uşă bodogănind:
- Linişteşte scârnăvia asta... O-o-o! - căscă el prelung. Să văd ce fac caii. Am făcut o poştă grea astăzi...
A doua zi dimineaţă, Policarp era din nou pornit din casă; Solomonida robotea vioaie şi bine dispusă prin odaie.
Iar Paşa, albă ca varul, cu vinele albăstrii care-i împestriţau pieliţa diafană, cu ochi febrili, se ţinea cu mâna de inima care se izbea cu violenţă în coasta ei...
Cuprins de milă, o chemă în odăiţa lui să-i arate „poze" - şi astfel se legă o nouă prietenie pentru el.
Se apucă să dea lecţii acestui copil cu o vie dorinţă de învăţătură, dar condamnat - suferind, la vârsta de opt ani, de boală de inimă.
Cap. VIII
VIAŢA IN OBŞTIE
După prima întrevedere cu Serghei Alexandrovici Jaba, martorul momentelor tragice trăite în Tobolsk, 5 Răutu, copleşit de amintiri dureroase, se cam ferea de vechiul tovarăş din „secretul" Tobolskului.
Dar bătrânul, cu sufletul lui naiv, dădu dovadă de atâta delicateţă, îl îmbrăţişa cu atâta bucurie şi îi vorbea cu atâta blândeţă, încât birui toate rezervele. io Vizitându-1 în odăiţa-i curată, mobilată şi decorată ca un dormitor de fată bătrână, Răutu îl găsea mereu la masa de lucru, orânduind cu îngrijire teancuri de jurnale sau, cu o foarfecă în mână, gesticulând şi comentând cu foc fragmente din ele, pe care le li-pea, apoi, după cuprins, în diferite caiete.
Serghei Aexandrovici exploda, de obicei, în strigăte entuziaste ori de câte ori îşi vedea prietenul:
- Se mişcă, se mişcă, iubite tovarăşe Răutu! Iată, în gubernia Tambov, ţăranii au înfiinţat - din pro-
20   pria lor iniţiativă - o lăptărie cooperativă.
Aici, foarfecă lui era cât pe ce să se înfigă în ochii lui Răutu:
- Iar în pagina aceasta, se spune că şi la individualiştii noştri din Ucraina, la Cernigov, începe să se în-
25   tindă mirul - proprietatea comunistă!... A! citeşte
1106
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1107
aici, - vezi că se trezeşte simţul de demnitate omenească: o obşte a hotărât să nu mai tolereze flagela-ţia administrativă a consătenilor şi a anunţat că, la cea dintâi execuţie, gospodarii înşişi vor da foc satu-5 lui lor... Apoi duhoborii din Caucazia, care refuză serviciul militar, preferă Siberia şi chiar expatrierea în America! Merge, merge!... Ai noştri se bocesc! Şi un surâs ilumina faţa-i zbârcită:
- Se plâng că s-a stins mişcarea revoluţionară. io   S-a stins, s-a stins!... S-a stins, pentru că plutea în aer,
pentru că nu exista contact sufletesc real, în mişcarea comună, între ţărani şi intelectuali. N-a fost copt încă nimic! Dar acuma, se mişcă! Intelectualii să meargă cu adevărat în popor, - nu în costume
15 de mascaradă şi cu meserii pe care fiecare ţăran le poate face mai bine. Poporul are nevoie de medici, agronomi, veterinari, notari, scriitori săteşti, moaşe. Aceasta este activitatea necesară. E munca ce poate părea măruntă şi insignifiantă, dar care, în realitate,
20   e mai eroică decât jongleria cu bombe şi revolvere.
- Dar de aici, Serghei Alexandrovici, e încă departe până la revoluţie şi socialism, - observă Răutu -eroismul de acest fel se poate foarte bine împăca şi cu ţarismul... obscurantismul... bigotismul...
25 - Cum ? - sări în sus tovarăşul Jaba, aproape înfigându-şi foarfecă în pieptul lui Răutu - cum se poate împăca ? Ce, noi suntem în altă planetă ? Nu vezi ce se petrece în toată lumea ? Iată! - luă el în mână un caiet cu tăieturi din jurnal - iată, în Germa-
30 nia, de la 101.000 de voturi pentru Reichstag date Partidului Social-Democrat în 1871, ajung la 1.500.000 de voturi în februarie 1890! Iar noua Internaţională, născută la Paris, unde a fost reprezentată şi România voastră ? Toate astea sunt degeaba ?
Răutu punea el însuşi pe vremea aceea mari nădejdi în mişcarea muncitorească din Apus, dar rămânea sceptic în ce priveşte „eroismul de broscărie", care entuziasma pe Jaba. 5 Acesta fusese câştigat de predica pe atunci la modă în Rusia: „vremea noastră nu e vremea problemelor mari, ci a muncii mărunte, dar rodnice".
Cu toată naivitatea entuziastă a lui Serghei Alexandrovici, pe Răutu îl lega de dânsul tocmai blândeţea 10   şi naivitatea lui, ca şi filantropia lui practică.
Cea mai mare parte din mijloacele sale modeste le cheltuia pentru a ajuta pe tovarăşii în nevoie - indiferent de nuanţa lor politică - şi, mai cu seamă, pe cei ce treceau cu „etapa" prin Krasnoiarsk. 15 Reuşea, întotdeauna, să strângă în scopul acesta sume însemnate de la „nababii" deportaţiunii, care se ruşinau să-1 refuze.
Pe Răutu îl nota, bineînţeles, ca nabab, încă din închisoarea Tobolskului. 20       Intr-o zi, mulţumită acestui nărav, Răutu putu avea o experienţă interesantă.
Jaba venise cu Brencianinov să-1 invite la închisoare pentru întrevederea cu un tovarăş care trecea nu tocmai în condiţiuni obicinuite. 25 Era un vechi deportat „după judecată", ca supus străin, dintre muncitorii lăcătuşi, de origină neamţ, cu numele de Iernst Kenik - cum îşi zicea în loc de Ernst Kdnig, fiindcă, născut în Rusia, nu ştia o boabă nemţeşte. 30 După ispăşirea pedepsei în nordul Iacutiei, urma să fie expulzat, dacă nu vrea să rămână pe viaţă ca un simplu colon penitenciar în Siberia.
însurat însă cu o iacută, aceasta - prinsă subit de o adevărată nostalgie a necunoscutului, de dorul
1108
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1109
unei ţări cu fructe şi flori, nevăzute în Iacutia - îl hotărî să accepte expulzarea.
Porniseră mai bine de un an cu etapa. Ii mai aştepta cel puţin încă un an de peregrinări din închi-; soare în închisoare, până la hotarul Germaniei; porniseră cu patru copii, din care doi muriseră în drum. Era puţină nădejde şi pentru cei rămaşi, dacă nu ar fi venit un ajutor serios şi grabnic.
Kenik, înalt şi parcă dezarticulat, cu ochi foarte io   limpezi, făcea impresia unui om aruncat din făgaş, cu desăvârşire dezechilibrat.
Vorbea mereu nervos, fără rost şi fără şir, gesticulând dezordonat.
Cum îl văzu pe Răutu, îl luă la o parte şi-1 întrebă 15   cu un aer confidenţial:
- Tovarăşe Răutu! sunt cetăţean din Saxon-Viei-mar, - ce ţară este aceasta şi ce capitală are ? Habar n-am! Dracu să-i ieie
Aceeaşi întrebare o punea numaidecât tuturor vi-20   zitatorilor, cu acelaşi aer confidenţial şi totdeauna retras într-un colţ.
Altfel se arăta soţia lui.
Iacută tipică - cu ochii traşi în lături, cu faţa în romb, cu cele patru colţuri în creştet, în bărbie şi în 25   pomete -, părea că poartă pe umeri un cap enorm; în profil însă se vedea că o jumătate din el era formată numai din bărbie şi din fălcile de jos.
îşi părăsise ţara, părinţii, - aşezarea străveche de viaţă, singura ce-i era cunoscută; îşi sacrifica copiii, 30 dar - liniştită şi cumpănită - declara mereu, ca o maniacă, ferma ei voinţă de a vedea cu orice preţ o ţară cu vara mai lungă, cu cer albastru, flori, fructe, cu viţă de vie... despre care ştia numai din auzite. Dor neînvins de bucuria vieţii...
Nostalgia de lumină şi de climă caldă... Drang nach Saderi!'...
Numai voinţa ei, vădit, îl menţinea încă pe Kenik în oarecare disciplină sufletească. 5       De la această pereche stranie, Răutu învăţă însă ceva:
întrebă la un moment dat pe Kenik, dacă ciuccii şi coreacii - nişte triburi primitive din nordul Iakutiei -sunt foarte urâţi.
Kenik sări:
10       - Dar nu sunt urâţi deloc! Uite, sunt cam ca nevasta mea sau ca băieţii - acelaşi tip!... - A!
Nu există femei urâte, există numai femei iubite ori neiubite...
15       Ce vor face aceştia, sărmanii, în Occident ?...
în afară de cele două saloane, în Krasnoiarsk se mai găseau deportaţi răzleţi, care îşi dădeau porecla de „extremişti", „refractari", „sanchiuloţi" - mai mult spre a-şi justifica singularizarea. 20 Dintre aceştia, cel mai interesant părea lui Răutu un alt vechi client al „secretului" din Tobolsk -Procop Melnicov, tot dintre muncitorii câştigaţi pentru revoluţie.
îl distingea, mai cu seamă, o ură feroce împo-25   triva „burjuilor" - în care categoric îngloba pe oricine nu era... terorist!
Saloanele Brencianinov şi Ingelstrohm întrupau pentru el „burjuismul moscovit cu fanaberii nemţeşti".
30       Obştea se arăta dar sfărâmată - mai rău: despicată în impermeabile straturi suprapuse.
' Drang nach Stiden (ger.) - avânt, imbold către sud (n. ed.)
1110
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1111
Răutu vedea în această stratificare din sânul deportaţiunii simptomul înfrângerii definitive a vechii mişcări revoluţionare.
El se retrase în cămăruţa lui şi rar se întâlnea cu 5 tovarăşii - atât din cercul Brencianinov, cât şi din cel Ingelstrohm.
Citea şi studia mult, ca să-şi găsească cărarea proprie.
Raporturi mai intime le păstra numai cu Serghei 10   Alexandrovici Jaba, cu soţii Polejniev şi îndeosebi cu Varvara Semionovna Liescova, pe care o vedea aproape zilnic.
Lipsa de discreţie a gazdelor îi servi lui Răutu, cu alt prilej, o lecţie relativ la măsura de comprehen-1 5 siune a poporului pentru mentalitatea şi chiar limbajul intelectualilor.
Procop Melnicov porni odată în odăiţa lui o discuţie aprinsă despre feminism - ca în tradiţionalele discuţii, chiar cele mai abstracte, din cercurile intelec-20   tualilor ruşi -, cu vociferări şi gesticulări violente.
Melnicov, cu tot revoluţionarismul lui, era un feroce misogin.
- Cum poţi vorbi astfel ? - izbucni Răutu la o expresie prea crudă. N-ai întâlnit nicio femeie de
25   treabă? S-ar crede că n-ai mamă, n-ai surori!...
Noaptea îşi auzi comentarul:
- I-i-i - şopti Solomonida bărbatului ei. Ce-a fost astăzi, Maică Precistă!... Mă speriasem de moarte... Veni haiducul cela, Procop, la al nostru; şi începu
30 nitam-nisam să zbiere: Nevastă-ta nu-i cinstită şi mă-ta-i târfă... Iar al nostru cum trăzni cu pumnul în masă: Minţi, ticălosule, îi strigă de se cutremura
casa: Nevasta mea e femeie cinstită - nici nu ştiam că e însurat, frate! - Mă-ta e curvă... şi toate surorile tale preacurvesc! Doamne fereşte, şi Sfântul Nicolai mucenicul! Credeam că o să fie moarte de 5   om, şi acum îmi tremură carnea pe mine.
Prietenia dintre Ion Răutu şi Varvara Liescova devenea tot mai strânsă.
Răutu găsea în ea un bun tovarăş, inteligent, delicat şi atent - şi aproape uita că e femeie.
10 In fiecare zi, el îi dezvelea, tot cu mai puţină jenă, gândurile, nădejdile şi temerile sale.
Ajunseră aproape nedespărţiţi. Liescova alerga, de mai multe ori pe zi, până la căsuţa soţilor Cuzneţov, la marginea oraşului.
11 Printr-un acord tacit, preferau să nu se vadă la ea acasă - unde puteau întâlni pe Afonin, mereu mai lung, mai palid şi cu mustaţa mai melancolic scursă în jos.
Intr-o zi Răutu îi mărturisi - cum ar fi făcut-o faţă 20   de un prieten din copilărie - că-i cam teamă de femei:
- Femeile sunt mai fine, au suflete mai delicate, mai diafane decât ale noastre. De câte ori am putut admira, cu un dureros sentiment de inferioritate, spiritul lor de jertfă, eroismul lor, ca şi nemărginitul iz-
25 vor de simpatie, de altruism care bate în inima lor. Adesea mă gândeam că brutalitatea pornirilor noastre trebuie să le jignească. Şi de teamă de a nu apărea într-o lumină urâtă, chiar atunci când o femeie îmi inspiră multă simpatie sau când inima îmi arde de
30 dorul unei prietenii feminine, mă închid, tac şi, desigur, fac impresia că-s indiferent sau chiar hursuz.
- A, dragul meu! - îl înveli Liescova în surâsul ei înduioşat. Dacă ai şti cât de mult te înşeli, cât de
1112
C. STERE
mult se înşală adesea sufletele cele mai de elită dintre bărbaţi! Femeia e un biet suflet omenesc, tot atât de dornic de simpatie şi de dragoste, şi tot aşa plin de ispite şi de patimi, şi chiar de porniri ticăloase, ca şi băr-5 batul. însă, robită de milenii, ea nu poate avea acea francheţă de manifestare, care ţi se pare brutalitate la bărbaţi. Dar nici organiceşte ea nu poate lua iniţiativa... Uite-te, dragul meu, în jurul tău, gândeşte-te la toate femeile pe care le-ai cunoscut; vezi şi pe toate
10 acestea pe care le întâlnim noi în drum acuma. Iată: şi voluminoasa negustoreasa ce trece în trăsură; şi mica slujnicuţă cu obrajii rotunzi, care sări din portiţă; şi intelectuala asta palidă, probabil profesoară austeră în liceul de fete; toate - înţelegi? - absolut
15 toate, şi cele mai „delicate" şi mai „diafane", ca şi matroanele cele mai respectabile, ard de „brutalitate" şi se întrec în neruşinare în braţele unui bărbat iubit, excelează în gimnastica cea mai... plastică. Prinse în instantaneu, ar face să pălească şi desenurile lui Rops...
20 Şi pentru toate, în cele douăzeci şi patru de ore de vegetare, tocmai acestea sunt momentele de viaţă mai intensă, care ocupă şi preocupă mai mult mintea şi inima lor, - fără excepţia prea prudei baronese Gertruda, atât de zierlich-manierlich', care trebuie
25   să fie o gimnastă de forţă: Cosi fan tutte!...
Pentru aceasta, ele nu sunt însă mai puţin „delicate" şi „diafane" sau respectabile. Altfel - se murează, se înăcresc ca fete bătrâne. Să mă crezi, amice, - să fugi 30 de cele cu adevărat „caste" mâncând pământul!... Sunt sigură, dragă Vania, că ai nenorocit multe femei prin timiditatea ta...
1 Zierlich-manierlich (ger.) - delicat manierată; cu maniere delicate (n. ed.)
Cap. IX
ÎNCERCAREA
în curând, Ion Răutu trebui să treacă printr-o mare încercare, pe urma căreia multă vreme îi ardea 5   conştiinţa de amare remuşcări.
După o noapte agitată, enervat şi obosit, abia adormit spre dimineaţă, fu brusc deşteptat din somn de năvalnica apariţie a Varvarei, care, chiar din prag, fu prinsă de un nestăpânit hohot de râs: 10 - Dormi încă, leneşule! - ha-ha-ha! Prin ce orgii ai trecut ?... Eşti cam palid... Şi aceste cearcăne sub ochi!... Ce ai, dragul meu ? - se apropie ea de pat, vădit tulburată.
- A! - exclamă ea deodată - Dumnezeule!... 15   Eşti cu o carte în pat, în loc de o femeiuşcă... A-a-a! Asta nu mai e de suferit...
Şi fără ca Răutu să poată spune un cuvânt sau face o mişcare, ea lunecă vertiginos din rochie şi se strecură ca o şopârlă sub plapoma lui Vania.
20       După un ceas de ameţeală, Răutu rămase întins
în pat, nedezmeticit încă din vârtej, tulburat, în-
ghimpat de conştiinţă, învins...
Liescova, încă trepidând de pasiune, neruşinată,
cu desăvârşire dezvelită, se aşeză în faţa lui, pe mar-25   ginea mesei de scris şi, agitând un picior, îl privea
cu admiraţie:
1114
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1115
- Scumpul meu, iartă-mă!... Mi-a fost milă de tine şi... de mine!...
Şi ridicându-şi cămaşa aruncată pe un colţ de masă, îşi şterse lacrimile. 5       Apoi, iarăşi îl învălui în privirile ei lacome, bălăbănindu-şi piciorul.
Răutu suferea în tăcere. Nu îndrăznea s-o privească în faţă - şi numai pe furiş îi examina chipul şi liniile corpului: io Vibrează de viaţă... Dar ce colorit dezagreabil al pielei şi al petelor de păr scurt şi aspru... perii de ghete... Apoi, pulpele acestea groase şi foarte jos plasate... ca la sărmana Lirca, prinţesa samoedă...
Varvara îl observă câtăva vreme şi ea, avidă. 15       Şi deodată, se aruncă din nou asupra lui...
Pe neaşteptate, Răutu fu prins de un zbucium din care nu mai ştia cum să iasă.
Adesea se simţea ca un ucigaş, care se îneacă într-o mlaştină şi târăşte cu sine la fund şi pe Varia. 20       Era, de fapt, foarte ataşat de Varia.
Aprecia însuşirile ei sufleteşti, admira chiar şi curajul cu care, trecând peste toate convenţiunile, se zvârlise în braţele lui.
Dar, ca femeie, ea nu-1 atrăgea. Sau, mai bine zis, 25 nu-1 atrăgea mai mult decât ar atrage orice femeie pe un tânăr viguros, sub presiunea unui temperament pasionat.
Dar, tocmai pentru aceasta, el nu-şi putea ierta purtarea.
30 Credea că un bun prieten, un tovarăş, un suflet de elită, cum era Varia, merita mai mult şi merita mai bine decât să fie tratată ca o eroină anonimă a unei aventuri vulgare.
Şi, în acelaşi timp, el nu putea rezista faţă de îmbrăţişările fugoase ale Variei.
Cu o fină pătrundere psihologică, aceasta îşi dăduse seama, probabil de la început, de ce se petrece 5 în sufletul prietenului şi se jertfea, căutând să-i alunge scrupulele:
- Dragă Vania! - îi repeta ea în ceasurile de expansiuni prieteneşti. Nu ştii cât sunt de fericită! Dar să nu crezi că sunt nebună şi nu-mi dau seama de rea-
10 litate. Un om însă - bărbat sau femeie - capabil de amorul ideal al poeţilor e tot atât de rar ca şi orice geniu; şi atunci, ca om de treabă, curat, ce să faci ? Să te schilodeşti, să duci viaţă de călugăr ? N-ai temperament de călugăr! Ai dovedit-o... Nici eu nu sunt călu-
15 găriţă. Sunt o biată femeie, chinuită de setea dragostei, dar căreia nu-i pot fi iertate visuri romantice. Uită-te la mine: poate inspira pasiune aşa mutră ? Pot cere mai mult decât o bună camaraderie, o prietenie cu un pic, un mic, mic picuşor de romantism amoros ? -
20 Vai! - am o bogată experienţă!... Nu te indigna!... Nici ţie nu-ţi pot cere jurăminte de dragoste eternă... Poate însă... când vei găsi o altă parteneră, mai demnă de tine, nu-ţi va fi fără folos experienţa aceasta. Sunt mentorul tău în arta dragostei... Eşti încă, dragul
25 meu, un sălbatec sau un analfabet în amor. Nu cunoşti femeia, nu înţelegi temperamentul feminin. Şi dragostea are meşteşugul ei. Avântul şi vigoarea nu ajung... Şi când va suna ceasul pentru tine, vei putea să te nenoroceşti şi să o nenoroceşti şi pe ea.
30 Adesea Liescova atrăgea atenţia lui Răutu asupra diferitelor femei, le detalia cu cinism, le dezbrăca...
Iar când apăru la Krasnoiarsk Măria Culiceeva, Varia părea ca prinsă de o manie perversă:
1116
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1117
- Asta e femeie, dragul meu! Dacă aş fi bărbat, nu aş lăsa-o, pentru nimic în lume, să se ofilească în braţele unui molusc, cum e Culiceev.
- Dar de ce crezi că se ofileşte ? - întrebă, cu oa-5   recare ezitare, Răutu. Pare mulţumită...
- Aş! - protestă cu vehemenţă Varvara - şi cel mai inteligent bărbat e orb în această privinţă. Te asigur că, în momentul de faţă, ea chiar are un mic capriciu pentru tine. De la tine atârnă ca acest capriciu
io   să se dezvolte într-un sentiment serios şi trainic.
In acelaşi timp, faţă de Culiceeva, ea nu mai contenea cu laude la adresa lui Răutu.
Şi o apucau aproape accese de isterie, dacă aceasta se arăta indiferentă. 15       De multe ori, între îmbrăţişările cele mai pătimaşe, Varvara începea să plângă în hohote pe pieptul lui Răutu:
- Ştiu, ştiu, dragă, că nu-ţi pot da mai mult decât o trecătoare bucurie. îmi vei spune - nu-i aşa? -,
20   îmi vei spune cinstit când te vei sătura de mine sau vei avea alte perspective. Să-mi juri!
Fără să se mai gândească la decor, îşi ştergea lacrimile cu un colţ al cearceafului pe care erau lungiţi. Răutu, din milă, laş, o mângâia şi o strângea în 25 braţe.
Atmosfera, cu timpul, ajunse încărcată de nori de furtună.
Răutu aştepta cu nerăbdare ceasul când va fi pornit la locul de destinaţie. 30       Liescova, parcă simţind starea lui sufletească, îl îngrozi într-o zi cu o declaraţie:
- Ştii, dragă Vania, la ce m-am gândit ? Am să cer şi eu transferarea la Serghinsk. M-am săturat de
obştie şi de Krasnoiarsk. îmi surâde viaţa între pădurile acelea primitive, la poalele Saianilor. Răutu tresări.
Varvara îi surprinse mişcarea, dar, cu o prefă-5   cută veselie, adăugă:
- Apoi, ce ai să faci tu acolo, singur singurel, după această - să o mărturisim, dragul meu - cam vijelioasă aventură ? Ai să te călugăreşti din nou ? Sau ai să cauţi mângâiere în braţele cochetelor rustice ? 10 Pfui!... îţi trebuie o femeie! Şi eu, dacă nu pot inspira fantezii romantice, nici nu mă înşel asupra realităţii. Să vezi ce viaţă plăcută, de buni camarazi şi amanţi cuminţi, avem să ducem, până ce tu îţi vei găsi destinul!
15       Şi îi scruta faţa, căutând să nu-i scape nicio mişcare nicio clipire din ochi.
Răutu, iarăşi laş, tăcu şi îşi ascunse faţa la sânul ei.
La plecarea din Krasnoiarsk, Răutu lăsă o scrisoare pentru Varvara Semionovna, în care îşi re-20   vărsă toată căinţa lui amară:
„Scumpă Varenca,
Nu mă pot despărţi de tine, fără a mă spovădui. Altfel, cugetul vinovat mi-ar face cu neputinţă viaţa. Crede-mă, draga mea, că n-am un prieten pentru care 25   să am atâta afecţiune şi atâta stimă ca pentru tine.
Chiar lipsa de făţărnicie şi îndrăzneala cu care ai acceptat o situaţie atât de anormală îmi inspiră admiraţie, fiindcă îmi dau seama de sentimentul care te-a condus.
30       Dar, dragă prietenă, eu nu aveam dreptul să accept jertfa ta.
1118
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1119
In fiecare clipă simţeam că abuzez de o pornire nobilă, că întinez o prietenie curată - şi, deci, nu o merit.
Draga mea, adevărul adevărat este că am fost egoist, - m-am gândit prea puţin la demnitatea ta 5 de om, am nesocotit şi datoria pe care o aveam faţă de devotamentul tău.
Chiar dacă, la început, adevărul ar fi atins amorul tău propriu, ai fi suferit, desigur, mai puţin decât acuma.
io       Simt că aş săvârşi o crimă, dacă şi acum ţi-aş lăsa vreo iluzie.
Trebuie dar, cinstit, să punem capăt acestei situa-ţiuni înjositoare pentru noi amândoi.
Cu multă umilinţă te rog, - nu să mă ierţi, nici 15 să nu mă uiţi, - dar să crezi în durerea mea şi să înţelegi izvorul ei.
Al tău pururea devotat I.R."
încă înainte de a se fi instalat la Serghinsk, în scurtul popas de la Minusinsk, Răutu primi şi răspunsul, a 20   cărui amintire îl ardea toată viaţa:
„Dragă Vania,
N-ar fi demn de tine, nici de mine, să mint.
Am fost sinceră cu tine.
Dar, fără să vreau, m-am jucat cu focul... 25       Mi-ai fost drag şi mi-a fost — fără supărare! -milă de tine.
Am crezut să leg o nouă camaraderie amoroasă, poate mai adâncă şi mai caldă decât altele, pentru că o vedeam mai sublimizată sau mai intelectualizată, 30   deci, mai trainică.
Sunt pedepsită - n-ai fire potrivită - şi, fără veste, ai răscolit în mine adâncuri nebănuite.
N-ai nicio vină. Nici nu mă plâng.
Vorbeam cu tine, dar fără să bănuiesc câtă dreptate au poeţii. 5       Da! Dragostea nenorocită e tot o fericire.
Iţi sunt recunoscătoare că mi-ai dat să trăiesc ceea ce am trăit.
Dar... m-ai fi putut scuti de acel efort literar pentru justificare, - pentru că n-ai nevoie de nicio io justificare.
Făţărnicia ar fi, în adevăr, dureroasă şi umilitoare...
Să trăieşti!
Sunt fericită că exişti - şi aş fi şi mai fericită să ştiu că trăieşti. 13       Căci atunci, cred, îţi vei aduce aminte de mine fără aversiune.
Eu nu te voi uita.
Cu drag şi recunoştinţă, a ta pentru totdeauna -V."
Partea iii ÎN FAŢA SAIANILOR
Cap.X
ARCADIE TARTANOV
Ion Răutu reaşeză scrisoarea Varvarei în portofoliul în care îşi păstra corespondenţa la care ţinea.
Din umbra opacă se auziră din nou pe fereastră şoapte stăpânite.
- Arcadie! Pan Stadnicki! Ce conspiraţi acolo ? Veniţi încoace!
Din umbră, se iviră în făşia luminată de la fereastră două siluete:
- Dar nu te deranjăm, domnule Răutu ? - se auzi un glas cu un puternic accent polonez.
- Noi mai putem sta, moş Egorici! Noaptea e foarte frumoasă. Am venit numai aşa, să vedem ce faci, - urmă un bariton dulce, deşi răguşit.
- Veniţi, veniţi! - insistă Răutu.
în cameră intră o păreche prea puţin ajustată: un tânăr îmbrăcat cu foarte multă îngrijire, chiar elegant, cu o cravată stacojie, ţinând în mână o pălărie de paie cu borduri largi; în spatele lui, se clătina ciudat un bărbat mai în vârstă, puţin gârbovit, cu plete lungi, neîngrijite, puţin argintate de fire albe timpurii, palid, cu ochii obosiţi şi neliniştiţi, dar cu un oval delicat, cu trăsături corecte şi fine.
Acesta, îmbrăcat într-un veston de catifea uzată şi pătată şi cu largi pantaloni de stambă albastră,
1122
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1123
care îi curgeau peste picioare, abia se apropie de pat, cu paşi şovăitori, şi se aşeză pe marginea lui.
- Domnule Răutu! - rosti grăbit, puţin rosin-du -se de emoţie, tânărul. Domnule Răutu! Am scris
5 ceva pentru un ziar social-democrat din Galiţia poloneză. Aş vrea să-ţi rezum cuprinsul, dacă ai vreme. Să mă ierţi, dar aş vrea să ştiu părerea dumitale.
- Bine, pan Stadnicki, la dispoziţie! Numai scurt, că-s obosit şi e târziu.
io       - Atunci, - întrerupse timid pan Stadnicki -
nu e nimic, să lăsăm pentru altădată.
Dar, în acelaşi timp, ruşinat şi şovăitor, mereu
îşi scotea pe jumătate din buzunar manuscrisul şi-l
băga îndată îndărăt. 15       - Spune, spune, pane!
- Vezi, dumneata, domnule Răutu, la noi în Polonia, persistă nebunia naţionalistă. Şi se pun mari nădejdi în acţiunea polonejilor galiţieni, pentru a reconstitui statul polonez întregit, sub egida Habsburgilor. Şi eu
20 vreau să dovedesc că acest lucru nu e cu putinţă sub regimul capitalist. Iar sub regimul socialist, nu vor mai exista nici Habsburgii, nici Romanovii şi va dispare şi chestia naţională poloneză.
- Hm!...
25 - Vezi dumneata, domnule Răutu, în Polonia rusească a încolţit capitalismul, se dezvoltă industria, care se poate folosi de vastul debuşeu al unei ţări agricole cu o sută cincizeci de milioane de populaţie, cu industria încă înapoiată - Rusia...
30 - Aaaaa! - căscă din toată gura Arcadie Tartanov. El era celălalt vizitator. Şi se întinse fără multe fasoane în patul lui Răutu.
- Iar în Austro-Ungaria - reluă şi mai grăbit Boleslaw Stadnicki, furişând o privire speriată şi
mânioasă spre tovarăşul indiscret -, în Austro-Ungaria există o industrie mult mai dezvoltată decât în Polonia rusească. Aceasta n-ar putea deci susţine concurenţa, rămânând şi fără debuşeu... 5 Urmară clişeele cunoscute ale extremului ortodoxism marxist.
Răutu, faţă de aşteptarea plină de emoţiune a tânărului autor, putu numai spune surâzând:
- Dumneata ştii, dragă pane Boleslaw, că eu nu io sunt ortodox nici în marxism, nici în alte privind. Argumentaţia dumitale e foarte bună, dar nu poate fi convingătoare pentru cei care nu-ţi împărtăşesc premisele. Şi aceştia - vai! - constituie majoritatea covârşitoare a naţiunii poloneze. Acuma, pane, dobrodzie,
15   putem deocamdată pune capăt conferinţei noastre... Bietul Arcadie, văd că şi doarme somnul drepţilor... Răutu se apropie de pat.
Tartanov respira uşor şi cadenţat. Faţa lui, mortal palidă, încununată de plete negre, împestriţate 20 de fire argintii, era emoţionantă prin frumuseţa ei, sublimizată de suferinţă.
Se întoarse spre Stadnicki:
- Să-1 lăsăm în pace, pane Boleslaw! - îi spuse încetişor. Noapte bună!
25       Petrecându-şi oaspetele, Răutu se opri în uşă. Satul dormea.
Nicăieri, nici o sclipire de lumină. Şi chiar nesfârşirea domului ceresc părea apăsată de o imensă placă de opal, prin care nu răzbătea nici o scânteiere de stea. 30 Numai luna, gălbuie şi posomorâtă, îşi tăia cercul estompat şi învelit în nimbul palid, care se topea cu încetul în opacitatea lăptoasă a bolţii, cu reflexe
24
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1125
de sidef, aruncate în horbota norilor uşor dimprejur, într-un cerc vaporos, mistificat pe nesimţite.
Răutu se întoarse cu gândul la cel ce dormea în patul lui.
Retrăi prima lor întâlnire.
„Predat" la primărie de către jandarmii care îl însoţiseră până la Serghinsk, Răutu se adresă îndată „autorităţilor" locale - primarul şi străjerul politicilor:
- Departe locuieşte Tartanov ? Duceţi-mă la el.
- Tartanov ? - întrebă mirat străjerul.
- La Tartanov ? - răsună în ecou falsetul şi mai mirat al primarului.
Ei se priviră uluiţi.
Apoi primarul, strângând din umeri, porunci străjerului:
- Biinne! Să-1 duci la Tartanov!...
Satul se înşira într-o singură uliţă largă ca un fluviu de nisip gălbui, purtat în mici vârteje de o uşoară adiere de vânt.
Răutu păşea în tăcere, examinând aspectul noii sale reşedinţe.
Casele erau spaţioase, solid construite din bârne groase de brad răşinos; şi dovedeau o bună stare materială prin curţile lor vaste, cu grajduri impunătoare, hambare, stoguri de fân şi girezi de secară.
Era o zi de lucru şi satul părea pustiu.
După vreo cinci minute de mers, străjerul parcă scuipă printre dinţi:
- Iată-1,Tartanov! Răutu, interesat, se întoarse.
Strada era pustie. Nu se vedea nimeni.
- Unde-i Tartanov ? Nu e nimeni...
- Dar iată-1, chiar în faţă!
Răutu înţepeni pe loc cu inima strânsă.
La doi paşi, drept înaintea lui, se afla o arătare de om, peste care privirile lui trecuseră fără să se oprească.
Era greu să-şi închipuie în această jalnică apariţie pe Tartanov - un revoluţionar cu un rol răsună-5 tor în trecutul Narodovoliei; fiul amiralului Tartanov, fost ministru al marinei imperiale; descendent dintr-o familie de mare nobleţă.
Un chip de cerşetor, rupt, cu largi pete de piele murdară şi uscată, lipită de coaste, răzbătută prin io zdrenţe dezgustătoare; desculţ, cu părul învălătucit în câlţi lipicioşi, căzut pe un obraz slab, galbăn, sfredelit de nişte ochi speriaţi.
- Acesta-i Tartanov ? - nu-şi putea crede ochilor Răutu.
15       - Tovarăşe Tartanov! - se repezi spre el, tulburat - eu sunt Răutu! Bună ziua! - îl apucă de mână.
Nenorocita făptură se smunci înspăimântată, mugind ceva neînţeles.
- Unde stai ? Mă duceam la dumneata. Mergem 20 acasă!...
Tartanov, tremurând din cap până în picioare, se smunci din nou.
- N-are casă! - mai mult mârâi străjerul, fixân-du-şi ciubotele - sade la o... târfă, - aruncă el, apoi
25   scuipă şi-şi întoarse privirile în lături.
- Ce facem ? - întrebă Răutu perplex şi zguduit. Nu putem găsi în grabă o locuinţă ? L-aş lua cu mine...
- Pe dânsul ? - abia îşi putu descleşta gura, ui-30   mit, străjerul; şi scuipă din nou cu suprem dispreţ
într-o parte.
Se gândi puţin şi adăugă cu îndoială:
- Doar la Lisaveta...
1126
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1127
La marginea de sud a satului, Răutu se instala într-o casă veche, cu temei construită, dar cam lăsată fără îngrijire, cu numeroasele acarete pe jumătate dărăpănate. 5 Gazda - o femeie bătrână, cu faţa palidă şi slabă, parcă uscată la soare - îl primi cu un aer sumbru, aproape fără să spună un cuvânt.
La cererea lui Răutu, ea aprinse focul în baia ţărănească din colţul curţii, de mult părăsită; încălzi JO   apa, puse samovarul şi pregăti ce a dat Dumnezeu pentru gustare.
Răutu îl sili aproape cu violenţă pe Tartanov să se spele şi să se îmbrace în rufele şi hainele sale.
Acesta opunea o rezistenţă mai mult pasivă, arun-15   când din când în când împrejur priviri speriate şi bolborosind câte un cuvânt fără legătură şi înţeles.
Dar, primenit, pieptănat, se arătă mulţumit; şi, aşezat la masă, vădea deprinderile vechi de bună creştere.
Răutu nu-şi putea închipui ce sarcină grea îşi luase 20   astfel, nici nu se aştepta la surpriza ce-1 ameninţa.
Din puţinele mărturisiri, prea nedesluşite şi fragmentare, pe care le putuse smulge lui Tartanov şi din informaţiile adunate de la primar, confirmate de învăţătorul din sat, el află numai atâta: 25 Tartanov, după sosirea la Serghinsk, foarte demoralizat, izolat de alţi tovarăşi din deportaţiune, în aparenţă abandonat chiar de familia lui, redus la o diurnă mizerabilă, plătită de administraţie, primind prea puţine ajutoare din afară, fusese acaparat de curtezana 30 Serghinskului, care servea clientela prăpădită de lucrători ai minelor de aur din vecinătate.
Căzuse aşa de jos, încât aştepta pe treptele bordeiului în orele de recepţie ale heterei1 satului.
1 Formă rusesească a termenului hetairă (n. ed.).
Peste vreo două zile, puţin dezmeticit, îl bucură pe Răutu prin faptul că-şi putuse formula o dorinţă:
- Fotografii... acolo... de la mama... Şi ceasul tatii... acolo... nu mi le dă... Ea! - îşi înşira el tărăgănat vor-
5   bele abia desluşite.
A doua zi, Răutu îşi luă inima în dinţi şi porni spre bordeiul sirenei rustice.
La bătaia lui, în pervazul strâmb al uşii apăru... Aculina, „vârcolaca" din Tiumen!... JO       Răutu rămase înlemnit.
îţi pierduse cumpătul pentru o clipă şi Aculina. Dar îndată îşi veni în fire şi, agresivă şi batjocoritoare, se închină ca înaintea unui oaspe neaşteptat:
- Poftim, poftim, boierule! Câtă cinste! Nu ştiam J5   că dumneata eşti acela care mi-ai răpit comoara... pe
păduchiosul acela, pe care-1 hrăneam pe degeaba... Răutu îşi regăsi stăpânirea de sine:
- Aculina! - răspunse el apăsat - lasă strâmbăturile ! Am venit numai să te previn: sa strângi lucru-
20 rile lui Tartanov, dar să le strângi pe toate... înţelegi ? Voi veni peste un ceas cu primarul şi străjerul. Nu glumesc! - îşi ridică el vocea, observând un gest de sfidare al femeii.
Şi porni cam uluit şi tulburat.
25 - Ho-ho-ho! - răsună în urmă. Drum neted, boierule!... Tot claponit ai rămas! U-hu-hu! - huidui ea, provocatoare, cu manile în şolduri.
Peste vreo două ceasuri, spre uimirea lui Răutu, Aculina apăru în pragul locuinţei sale, îmbrăcată cu-30   viincios; un tulpan roş, strâns legat, încadra obrazul palid; buzele groase, parcă unse, purtau urme de artificii de cochetărie:
1128
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1129
- Iată, boierule, am adus ce am putut găsi, - îşi modulă, ea vocea, cântând puţin şi lăsându-şi ochii în jos, cu o smerenie nelipsită de provocare. Multe lucruri au fost vândute. Nu-i bancher! Nici eu 5 n-am moşii... A trebuit să trăim. Fără mine, se prăpădea, poate...
Lăsând pe un scaun mica legătură, salută respectuos şi plecă în pas elastic, ondulându-şi şoldurile.
Lisaveta, gazda, apăru pe neaşteptate în uşa harnic   barului şi o urmări cu răutate, dar tăcută.
Răutu avea toate motivele de a fi mulţumit de rezultatele „reeducaţiei lui Gaspard Hauser", întreprinsă de el.
încet, foarte încet, cu recidive exasperante, Tarii   tanov îşi recapătă chipul omenesc.
Omul trecuse printr-un adevărat cataclism. Graţie situaţiei familiei sale, era iniţiat în viaţa Curţii imperiale.
Câştigat de propaganda revoluţionară, Arcadie 20   Amedeici Tartanov nu se oprise la jumătate de cale, ci se înregimentase în organizaţia teroristă.
Lui datorea Comitetul Executiv putinţa de a urmări, pas cu pas, deplasările ţarului.
După 1 martie 1881, poliţia imperială adunase des-25   tule indicii ca să justifice arestarea lui, dar nu putuse culege vreo dovadă peremptorie, spre a-1 implica în procesul regicizilor.
In parte, mulţumită legăturilor de familie, dar, poate, şi fiindcă echilibrul său sufletesc fusese zdruncine   nat de teribilele evenimente trăite, Arcadie Tartanov fu numai internat într-o casă de sănătate, fără proces şi judecată.
După cinci ani, în pădurile de la poalele munţilor Mongoliei, fu aruncată o biată zdreanţă de om,
distrusă moralmente şi fiziceşte, cu o minte vecinie apăsată de temeri şi de viziuni grozave.
în mijlocul ţăranilor Serghinskului - oameni sătui şi aspri faţă de străini -, departe cu sute de ver-5 ste de la cea mai apropiată obştie de tovarăşi şi chiar de oficiul poştal; lipsit de cărţi, de ajutor medical, de cele mai elementare cerinţi ale vieţii culturale, Tartanov, singur, putea mai puţin rezista oricărui atac decât un călător rătăcit în nisipurile Saharei, în io   faţa fiarelor deşertului.
Cu atât mai mult cu cât nu-i putea veni vreun sprijin din partea familiei.
Amiralul Tartanov fu silit să părăsească Ministerul Marinei, să se retragă din serviciul activ şi chiar 15   din societate.
Quasi-exilat la o moşie îndepărtată, el nu îngăduia nici să se pronunţe în faţa lui numele lui Arcadie.
în această părăsire şi mizerie, Aculina apăru ca o ancoră de mântuire. 20       La o femeie, oricât de jos căzută, nu se stinge de istov niciodată sentimentul de mamă - trebuinţa de mângâiere şi de ocrotire.
Şi Aculina era ea însăşi o biată fiinţă, strivită de mecanismul vieţii, înjosită, călcată în picioare, care -25   şi ea - de mult nu mai auzise un cuvânt de omenie de la nimeni.
Dar ce putea da lui Arcadie o nenorocită prostituată a drojdiei de ocne, din pădurile de la graniţele Mongoliei ? 30       Resturi din dezmierdări obosite ?
O jalnică bucată de pâne ?
Un adăpost mizerabil ?...
Ea ridică însă un alt zid de izolare în jurul nenorocitului.
1130
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1131
Răutu instala, la început, chiar în camera lui pe Arcadie, care nu putea rămânea o clipă fără supraveghere şi care îşi manifesta chiar veleităţi de evadare.
întins în pat, rămânea zile întregi în prostraţie, 5   urmărind numai cu ochii orice mişcare a lui Răutu.
Trebuia silit să se ridice din pat pentru mâncare şi să-şi dea îngrijirile de care avea nevoie.
In zadar încerca Răutu să-1 intereseze măcar de ziare, de care rămăsese străin de ani de zile. io Luând o foaie în mână, el nu avea destulă tărie de voinţă să urmărească trei rânduri în şir; mereu o întorcea de la o pagină la alta abia începută şi, îndată părăsită, ca să revină din nou la ea şi din nou s-o părăsească. 15 Foarte curând, însă, Răutu observă că nu era un dement, ci numai un suflet lipsit de orice interes pentru viaţă, stors de ultima picătură de voinţă, cuprins de groază în faţa unei lumi străine şi duşmane.
înainte de toate, trebuia liniştit, asigurat dee 20 prietenie.
Din primele zile chiar ale convieţuirii lor, Răutu fu surprins de dovada unei inteligenţe vii, dar numai adormită.
Ca să-1 ruşineze şi să-i deştepte amorul propriu, 25   Răutu îl întrebă:
- Cine e astăzi preşedinte de republică în Franţa ? Tartanov, culcat pe spate, cu ochii pironiţi în
tavan, tăcea.
- Cum ? - izbucni Răutu - un om civilizat, un 30   intelectual, cu studii universitare, poate cădea atât
de jos ? Să ajungă străin de orice se face în lume, să nu ştie măcar numele şefilor de stat ai marilor naţiuni din Apus ?
După vreun ceas de aceste dojeniri, Tartanov îşi întoarse ochii spre „educatorul" său:
- Tovarăşe Răutu!... - i se adresă el domol - dar ştii dumneata cine e astăzi primar în satul nostru ? 5       Răutu tresări, surprins, şi nu găsi răspunsul.
Tartanov se reîntoarse din nou pe spate şi-şi înfipse privirile în tavan, fără a mai sufla o vorbă.
Răutu însă se bucură: căpătase nădejdea de vindecare.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1133
Cap. XI
SPIRCA VARNACUL
Pe neaşteptate, Răutu găsi un ajutor, de unde nu putea bănui.
5 Lisaveta, gazda lui, care la început îl primi morocănos, aproape ostil, îşi schimbă peste puţine zile atitudinea.
Bătrâna, spre mirarea lui Răutu, îşi ducea singură toată gospodăria. io       El află că şi chiar ara, semăna, secera, îşi căra recolta, o îmblătea fără ajutor din afară.
Acasă, îşi îngrijea vitele, tăia lemne, făcea bucătărie şi chiar, după primirea în gazdă a lui Răutu cu Tartanov, se însărcina şi cu mica lor gospodărie, res-15   pingând cu energie sugestiunea lui Răutu de a angaja o servitoare.
- Nu-mi trebuiesc - protestă ea posomorâtă -, nu-mi trebuiesc mofturoasele cele în casă... Numai puturoşenie şi trăncăneală din gură!... 20 Răutu însă se jena să fie servit de o femeie bătrână, care, cu puterile-i scăzute, să alerge pentru doi bărbaţi tineri şi să nu fie dispensată măcar de muncile mai grele.
Se adresă dar străjerului, în timpul vizitei lui re-25   glementare de dimineaţă:
- Domnule Gavrilov, nu s-ar putea găsi pe aici o femeie mai voinică, ca să ne servească şi să ajute puţin pe biata Lisaveta ? Că-i prea bătrână.
Gavrilov se scarpină puţin, gânditor, la ceafă; 5   apoi pe bărbia nerasă de mai multe zile; scuipă în lături şi, în sfârşit, pironindu-şi privirile asupra ciubotelor, hârâi morocănos:
- De!... îi greu... gospodarii de aici îs fudui... bogaţi... dar dintre „varnaci" se vor găsi, poate... Tre-
10   buie întrebat Spirea Varnacul, acela ştie...
- Dintre osândiţii de drept comun ? - zise Răutu cu îndoială. E cam primejdios, cine ştie peste cine poţi da. E un om cumsecade acel Spirea Varnacul ?
- Hm! - scuipă din nou cu un aer de dispreţ şi 15   ironie Gavrilov. Varnac, şi de treabă!... De, cam
rar... Dar îi cu stare: cărăuş, are două troici de cai, sănii, tarantase bune... Vecinie îl poartă dracul pe drumuri... Aduce bănet mult... Şi-i muştruluieşte pe toţi varnacii din partea locului.
20 Răutu se hotărî să se informeze întâi la primar şi la oamenii din sat, pe care i-ar fi recomandat acesta.
In curând, însă, se convinse că orice încercare în această direcţie e zadarnică.
Ţăranii din Serghinsk constituiau parcă o rasă
25 cu totul deosebită de grosul naţiunii ruse: mai mult scurţi, îndesaţi, voinici; cu feţe largi, care vădeau un amestec de sânge mongol; negricioşi sau roşcaţi, cu ochii negri sau suri; dar întotdeauna rumeni la faţă şi porniţi spre obezitate. Nicăieri nu se pot vedea
30   atâţia ţărani burtoşi.
Peste tot, Răutu fu întâmpinat cu neîncredere, cu răceală şi chiar cu o neascunsă ostilitate.
- Daa!... îţi trebuie, va să zică, o slujnică, o femeie în casă? Nu avem... nu slujim... slavă Domnului,
1134
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1135
avem ce mânca... încearcă pe la varnaci, îs flămânzi... îţi va găsi poate pe vreo prăpădită Spirea Varnacul.
Acest prim contact cu autohtonii îl interesă pe Răutu.
i Şi, cu ajutorul învăţătorului local Parfeniev, şi-a putut aduna un material preţios asupra trecutului şi a condiţiunilor sociale din Serghinsk.
în acest sat aruncat în văgăunele pădurilor de la hotarul Chinei, la sute de verste de orice altă aşe-
10 zare, se întemeiase de veacuri o viaţă originală, care dădu mult de gândit lui Răutu.
Erau gospodari bogaţi, ţărani liberi, care n-au cunoscut niciodată iobăgia şi care nici acum nu cunoşteau lipsa de pământ.
11 în aceste întinderi fără stăpân, chiar cuvântul de proprietate, în ce priveşte pământul, nu era cunoscut.
Ogorul cultivat de o familie ţărănească, în apropiere de sat sau în vreo poiană ceva mai îndepărtată, se numea zaimea, adică „ocupaţiune", şi rămânea în
20 stăpânirea „ocupantului" numai atâta vreme cât era muncit de el.
Oricine putea să „ocupe" această zaimeă, ca res nullius, şi s-o muncească, îndată ce era părăsită, adică, nu mai era cultivată de primul ocupant.
21 Nici autoritatea de stat serghinscenii nu o cunoşteau, de fapt, - lichidând toate raporturile cu administraţia locală prin vărsarea tributului anual convenit.
în aceste condiţiuni, se dezvoltase aci un tip de „ţăran", pentru care cu greu ar fi de găsit vreo analo-30   gie în afară de Siberia.
învăţătorul, Vasian Ivanovici Parfeniev, care trăia de vreo zece ani în acest mediu, ajunsese mizantrop şi mistic. Nu mai credea în viitorul omenirii.
Răutu găsi în odăiţa lui un adevărat muzeu de monstruozităţi: o colecţie de insecte stranii, cadavre de şopârle şi şerpi, schelete hidoase atârnate în arabescuri macabre pe păreţi. i Pe masa de lucru, surprindea o frumoasă gravură a Florei de Tiţian.
în acest decor funebru, nudul unei femei frumoase - încă accentuat de o cămaşă străvezie - făcea o impresie paradoxală. io Prinzând surâsul lui Răutu, Parfeniev, cu ochii lui de sticle decolorate, abia îşi strâmbă faţa palidă, rigidă, sub ciupiturile vărsatului, ca o mască, şi ridică gravura cu solemnitate de la locul ei.
In dos, apăru un craniu mic şi fin, vădit feminin, îs   cu cercuri verzi, largi, la tâmple, imprimate de cerceii preistorici oxidaţi, pe care colecţionarul îi şi atârnase pe de lături.
- Iată, vezi! - începu Parfeniev cu o voce tot aşa de incoloră ca şi înfăţişarea lui. Iată, vezi, şi din
20 Flora, din frumuseţea aceasta, acuma nu rămâne undeva decât tot atâta - câteva ciolane putrede.
Despre ţăranii din Serghinsk şi despre condiţiile lor de viaţă, învăţătorul - la întrebarea lui Răutu -începu o tristă litanie, cu aceeaşi voce lipsită de orice
21 pulsaţie de viaţă:
- Da, da, da!... ştiu, ştiu! Aceeaşi istorie, ca şi cu predecesorii dumitale... Eşti socialist, a? Visezi raiul pe pământ, cu toţi oamenii sătui şi mulţumiţi, a? Iată-ţi raiul - Serghinskul. îs sătui şi-s mulţumiţi...
30 O adevărată utopie, o republică care nu cunoaşte stăpân de veacuri. Aici „cetăţenii" trăiesc cum vreau, nu recunosc nici hotarul statului, trec oricând în China, fac contrabandă de aur... Pământ au din
1136
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1137
belşug. Toate nevoile şi le satisfac pe deplin. Nu mai doresc nimic. Au tot ce le trebuie. Şi nu sunt pe pământ fiare mai feroce şi mai perverse, vite mai obtuze: egoişti cruzi, urăsc orice fiinţă omenească 5 rătăcită printre ei; inaccesibili oricărei idei noi; de veacuri mucegăiesc în aceleaşi obiceiuri ruginite, cu aceleaşi prejudecăţi, cu aceeaşi suficienţă tâmpită, încearcă să le explici că pământul e rotund, că se mişcă, - ai să vezi!... Şi între ei se mănâncă ca nişte
io paiangăni, fiecare e gata să înghită pe vecin... Chiar faţă de femeile lor sunt tirani şi călăi... Iar ei înşişi îşi târăsc pe ascuns burţile umflate pe la Aculina! Uuuuu! îi urăsc! Mi-au uscat şi măduva din şira spinării, mi-au stors sângele din vine. Otrăvesc şi descompun pe ori-
15 cine nu li se potriveşte, - întreabă şi pe Lisaveta, gazda dumitale...
- Dar soyoţii ? - îl întrebă Răutu. Cruntul mizantrop se muie, în ochii săi apăru o expresie de blândeţă şi de melancolie:
20 - A! aceştia! - apucă el îndată firul. Soyoţii pot ilustra încă mai bine adevărul afirmaţiunilor mele; ei formează adevărata populaţie aborigenă de aici, - încalecă munţii, trăiesc dincoace, ca şi dincolo de Saian, în Urianhai. Nu se poate închipui un popor
25 mai blând şi cu un simţ moral mai viu. Ar trebui să-i cunoşti, ţi-ar face plăcere. Sunt budişti vechi şi sinceri - cinstiţi, muncitori şi paşnici. Manile lor nu cunosc de veacuri sângele omenesc. Şi totuşi, sunt jefuiţi şi exploataţi dincoace de ruşi, dincolo de chineji şi de
30 tătarii din Mongolia. Şi astăzi sunt aproape exterminaţi - nu ştiu dacă, în total, ajung la o sută de mii de suflete. Şi aici să vezi pe republicanii din Serghinsk, pe ţăranii dumitale „liberi şi sătui" ! Nici lupul scăpat într-o stână nu poate fi mai bestial şi mai crud.
- Ai pomenit de bătrâna mea Lisaveta. Mă interesează foarte mult. Ce-i cu ea ? - întrebă Răutu.
- în zece ani cu oamenii aceştia, închişi hermetic, am putut căpăta numai vagi informaţii. Se pare că
5 Lisaveta, ca fată încă foarte tânără, a trăit o grozavă dramă. Ştiu numai că-i vorba de un copil nelegitim... de tâlhării, omoruri... Totul - înmormântat în taină, pentru ca satul să fie ferit de intervenţia autorităţilor. Dar, de atunci, Lisaveta trăieşte ca o
io leproasă. Orfană de părinţi - fruntaşi avuţi ai satului -, ea n-a putut căpăta ajutor de nicăieri; şi de cincizeci de ani, e silită să-şi ducă viaţa solitară şi în-duşmănită, cum o vezi.
Răutu nu avu nevoie să caute pe Spirea Varnacul. 15   Se înfăţişă singur, însoţit de un om de tip mongol, care, timid, nu îndrăznea să treacă pragul. împin-gându-1 de la spate, Spirea îi strigă:
- Hai, omule! îţi zic, - sunt oameni buni, să-i pui la rană. N-ai frică!...
20 Răutu se uită cu interes la leaderul varnacilor din Serghinsk: era un omuleţ vioi, de aspect ţigănesc, cu un nas mic, redus încă de boală la o găurică abia ridicată în mijlocul feţei rotunde şi smeade; perii scurţi şi ţepoşi ai bărbii, care creşteau, ciudat, orizontal, în
25   lături, o lăţeau încă de vreo două ori.
Tocănind repede pe nas, aborda pe Răutu cu multă dezinvoltură, fără înconjur:
- Multă sănătate, Ivan Egorici! Eu sunt Spirea, musai ai auzit de mine, sunt prietenuş bun cu
30 Artamon Dimitrievici, din Minusinsk, trag nădejdea, îl cunoşti - ă? - Danilov? - suntem ca fraţii. Da! Să trăieşti, Ivan Egorici, îţi sunt musafir, şi nu prost: iată îţi aduc pe flăcăuanul ista, soyot, îi zice
1138
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1139
Sarâm pe nume, are mare nevoie... Poate îi vei face ceva cu prietenuşii din Krasnoiarsk... Ar trebui să frecaţi ridichea râiosului cela de la hruba din Chebeşa... Sarâm, soyotul, cu un tip mongolic, dar foarte 5 îndulcit, cu ovalul mai lung şi mai puţin colţuros, asculta resemnat această cascadă de vorbărie.
în sfârşit, cu foarte multă timiditate şi blândeţă, cu un accent gutural, îşi putu povesti obida.
Administraţia minelor de aur din Chebeşa acapara   rase, fără fasoane, izvoarele de apă potabilă ale soyoţilor - din care un trib întreg îşi adăpa vitele din timpuri imemorabile —, invocând ca pretext interesul exploatării minelor.
Astfel, soyoţii pot fi siliţi să părăsească aşezările 15   lor strămoşeşti...
In curând, avu o mare satisfacţie - primind vestea că soyoţilor li s-a făcut dreptate, mulţumită stăruinţei venite la timp pentru a da armele necesare uneia din taberele în vecinicul război civil dintre di-20   feritele ramuri ale biurocraţiei.
Din momentul acela, se stabiliră raporturile cele mai cordiale între Răutu şi populaţia aborigenă.
Sarâm aducea adesea pe alţi conaţionali cu diferite necazuri la Răutu. Răutu le scria petiţii, interve-25   nea pe lângă administraţia locală. Câteodată, nu le putea da decât un bun sfat, primit întotdeauna cu caldă recunoştinţă.
Astfel ajunse, pe nesimţite, jălbar, agent diplomatic şi protector al întregului trib. 30       Şi această „activitate socială" îi dădea singura satisfacţie morală pe care o putea avea ca un surghiunit într-un bârlog de urşi, cum era Serghinskul.
Pe soyoţi îi mişca foarte mult - ceea ce indigna pe Spirea - că „politicul" refuza cu îndărătnicie orice
„dar" - rar dacă primea câte un ulcior de „cumâs" sau o broderie casnică, ca omagiu prietenesc.
Sarâm luase obiceiul să viziteze locuinţa lui Răutu cel puţin o dată pe săptămână, spre a mai ajuta la gos-5 podărie - să taie lemne, să încălzească baia sau să facă mici reparaţii la casă sau la acarete.
De aici se legă o prietenie între dânsul şi Lisaveta, care chiar refuzul lui de a tăia măcar o găină - operaţie bărbătească prin excelenţă, după părerea ei -io i-1 respecta cu înduioşare, când soyotul îi declara categoric:
- Nu tăiat!... sânge... păcat!... Nu dat voie Buda!...
- Vezi, - spunea ea - îi păgân, dar mai creştin decât creştinii!...
15 Când Răutu, la cea dintâi ocazie, îl rugă pe Spirea Varnacul să-i găsească o slujnică, acesta, pe loc, apucă razna, tocănind ca de obicei:
- înţeleg, înţeleg!... îţi trebuie o fetiţă mai drăguţă!... da, da, da!... Altfel, te prăpădeşti cu
20   cealdonii... Numai pentru dumneata sau şi pentru Tartanov, care şi el e văduvit de atâta vreme ?... Răutu, nu fără greutate, reuşi săi lămurească. Un nou motiv pentru Spirea de a dispreţul pe „smintit".
25 La urma urmei, el putea înţelege, deşi cu greu, să nu ia parale de la soyoţi - această hrubă de aur! Se vede că are destui bani el însuşi, - dar fără muieri!...
- Daaa! - lungi el pe nas - îţi trebuie, vasăzică, o femeie muncitoare, cinstită, curată, care să ştie bu-
30 cătărie şi să spele rufele, să grijească odăile... Unde să găseşti aşa podoabă, frate ?... De, Aculina e foarte iscusită, dar are alte metehne... N-am acuma, boierule, aşa ceva potrivit. Poate la vară o să ne vie vreun convoi. Dar cu diavolii aceştia burtoşi, îi greu... Pun
1140
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1141
mâna pe ce e mai bun. Doar din munca osândirilor trăiesc ei şi cine nu li se robeşte, vai de el! Trebuie să-şi ia lumea în cap...
Răutu privi acum pe Lisaveta cu mai multă simpa-5   tie şi se hotărî - în afară de contribuţia lui Sarâm -să o ajute el însuşi zilnic la muncile mai grele; îl sili şi pe Tartanov.
Inima Lisavetei dezgheţa cu încetul; deşi tot posomorâtă şi tăcută, se ataşa, vădit, tot mai mult de io   Răutu şi de Tartanov; şi lua chiar parte activă la „educaţia lui Gaspard Hauser".
Contactul cu Spirea Varnacul căpătă un mare interes pentru Răutu.
Vecinie în călătorii nebuloase, el făcea cu putinţă 15   o corespondenţă mai susţinută cu obştia din Minusinsk şi cu tovarăşii răzleţiţi prin judeţ. Distanţele pentru el păreau a nu exista.
In curând, putu aduce servicii şi mai însemnate. Artamon Dimitrievici Danilov, pe care îl declara 20   „prietenuş", era o veche cunoştinţă a lui Răutu, încă de la frecventarea, ca licean din Chişinău, a cercurilor revoluţionare din Odessa.
In Siberia, însă, în urma stingerii vechii mişcări din Rusia, Danilov săvârşise o extraordinară evoluţie şi 25   acuma se afirma ca un cap de şcoală, creator al unei doctrine politice şi al unei tactice revoluţionare nouă.
După toate semnele, deportaţiunea siberiana şi toată intelectualitatea rusă intrau într-o nouă fază, premergătoare deşteptării după lunga amorţeală ce 30   urmase pe 1 martie 1881.
Nereuşind a obţine autorizaţia cuvenită pentru o călătorie la Minusinsk, Răutu se gândi la o vizită clandestină.
Spirea era gata să-1 pornească în taină din Serghinsk, se arăta numai îngrijat de consecinţe, pentru dânsul personal.
Răutu însă se aranja ca să aibă un avans de vreo 5 douăzeci şi patru de ore, înainte de a fi descoperită lipsa lui; pe de altă parte, asigură şi secretul pentru rolul lui Spirea.
Iar el personal nu risca, în cazul cel mai rău, decât darea în judecată pentru „părăsirea samavolnică io   a reşedinţei fixate".
Pentru expediţie, fu aleasă o noapte luminoasă, cu lună plină, pentru ca goana cailor să nu fie stânjenită de întuneric.
La locul convenit în pădure, la vreo trei verste 15   de sat, aştepta în lături cu sania Spirea, care de vreo trei zile se făcuse dispărut din sat, ca de obicei, pentru destinaţii necunoscute.
Răutu îl găsi tropotind pe loc şi bătându-şi, încrucişat, braţele, ca să se mai încălzească. 20       Era ger cumplit.
Crengile copacilor dezgoliţi scânteiau la lumina lunei de cristaluri de gheaţă.
- Ce ai întârziat atâta ? - şopti pe nas Spirea, deşi chiar lătratul cânilor din Serghinsk abia mai pu-25   tea fi auzit la distanţa aceasta. După ce te las, încă de cu noapte, la Matora, mă dau în lături şi ajung tocmai la Karatuz, pentru ca să-mi fie pierdută urma.
Porniră în goana cailor cu clopoţeii legaţi.
Lumina lunei, reflectată de întinsul zăpezii ima-30   culate, stingea stelele; şi cercul albicios se topea spre orizont în neaua pământului.
Drumul, aproape nebătut încă după ninsoarea din ajun, se pierdea între copacii albi de promoroacă;
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1143
şi numai umbrele troicei, cu „duga" enormă, lunecând împrejur la cotituri, dădeau puţină variaţie acestei monotonii adormite.
Răutu, îmbrăcat în „dohaua" lui siberiana şi acoperit pe deasupra de o blană groasă de urs, stătea în fundul săniei pierdut în gânduri; şi, pe nesimţite, începu să moţăie.
Spirea dădea zor cailor - şuiera, plesnea din bici şi, cu o voce subţire, tărăgănată, cânta pe nas vechile balade „varnaceşti", care plâng soarta „nenorociţilor" sau glorifică isprăvile vagabonzilor, celebrii „Nuţiuminte", în taina taigalelor şi a tundrelor.
Noapte cu lună...
Taigaua sună...
Un pui de vultur, băieţaş,
Tâlhărel şi ucigaş,
E flămând şi fără bani,
Iar pe umeri nici sucman !...
Vântul bate
Şi răzbate
Până-n spate !
Oi, biet orfan
Ii la aman:
Fără mamă, fără tată,
Averea-i toată
In spinare o poartă:
O secure şi un ceaun
Puşcă lungă şi... drum bun!
Şi toporul îmi este tată, Prin taigaua să răzbată, Puşculiţa-i dragă mamă,
Din cealdon să fac pastrama, Cu burjui la cataramă.
Pe cealdon îl apucai,
De o creangă-l spânzurai, 5 Pân-la piele-l dezbrăcai!
Pe burjui îl sfărâmai,
Beregata i-o tăiai,
Gol la ciori îl aruncai!...
Şi, fudul, de zor plecai. 10 Un biet drumeţ: niznai, niznai!
Şuierând ca un voinic:
N-am văzut, nu ştiu nimic!
- Ehei! - se îndreptă el deodată către Răutu - a rămas şi Serghinskul cu vreo treizeci de verste în
15 urmă; iar încolo la stânga, cine ştie, poate şi mii de verste, dincolo de munţi, nu dai de o ţipenie de om; iar încoace, în dreapta şi în faţă, sunt sute de verste până la cel dintâi bordei. Ehei! aici dacă ai nenoroc şi vreun cealdon cânos îţi trage un glonte sau un Ivan
20 Nuţiuminte, flămând, îţi taie beregata, îţi pot putrezi oasele numai la cincizeci de paşi de drum şi o sută de ani nu va da nimeni peste ele... Hehehe! Porumbeilor ! - plesni el din bici deasupra troicei, şuieră voiniceşte şi începu din nou cântecul tărăgănat, pe nas:
25 Nuţiuminte, băieţel,
E voinic şipungăşel!
Bat-o focul ei s-o bată,
Tare dragă-i e o fată!
Ah, e dulce ca bombonul 30 Şi duhneşte adicolonul!
1144
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1145
10
15
20
25
Iute, foc, s-ar însura, -N-are-n pungă o para, -Un biet pribeag fără noroc. Fugit din ocnă cu soroc!... Bate, bate, măi, taigaua, -Sufle vântul şipurgaua !...
Pe ţap gras eu mi l-am prins Pan' la sânge ras şi lins!...
Şi taigaua maică tace... Cine ştie, măi varnace ? Doar o cioară din copac L-a văzut pe prostănac...
Am acum şi bani şi ceas, Şi-o fetiţă-n tarantas, Pe obraz cu suliman Şi pe umeri safaran...
- Uite, aici, spre stânga, vezi mestecenii cei bătrâni ?... abia îi deosebeşti de albi ce sunt, iar crengile se întind până la stele. Acolo, acum vreo patru ani, şi-a avut sfârşitul un negustoraş, - bogaaat! -din Karatuz... I-au tăiat beregata... Nici acum nu se ştie cine... Nici pe el nu l-au mai găsit... A, drac afurisit ! - răcni el deodată şi începu să dea cu biciui în căluţul mărginaş din dreapta.
Şi iarăşi - şuier voinicesc şi balade ocnăşeşti:
Noapte cu lună, Taigaua sună...
Pe burjui îl sfărâmai,
Beregata i-o tăiai, Gol la ciori îl aruncai
Şi, fudul, de zor plecai, -5 Un biet drumeţ: niznai, niznai!
Luna plină se pleca tot mai mult spre apus, pe platourile Mongoliei. Umbrele se lungeau şi se îndesau.
Răutu se deşteptă şi supraveghea acum, cu băgare de seamă, pe Spirea, care se întorcea mereu spre el, se 10 pleca spre fundul săniei, trăgea hăţurile şi vădea o nelinişte tot mai agitată.
Sania deodată se opri brusc şi Spirea sări în drum, hârâind răguşit:
- Să dezleg colopoţeii... Suntem la jumătate de 15   drum spre Matora...
- Dar spuneai că vrei să treci pe nesimţite acolo ? -îl întrebă Răutu, care se coborî şi el din sanie. Atunci de ce ai nevoie de zurgălăi ?
- Apoi, e mai vesel cu zurgălăi... E prea uricios 20   aşa. Se plictisesc şi caii... Să se mai hodinească un pic...
începu să sară în loc, tropotind, şi să se bată cruciş cu braţele:
- Eee! e frig, e frig - straşnic!... Ivan Egorici, hai la trântă!... să ne încălzim un picuşor! - se apro-
25   pie el brusc.
Răutu, aducându-şi aminte de o veche lecţie de box a lui pan Semienski din Kurgan, cu o mişcare bruscă şi violentă de pumn, de jos în sus, îl lovi din toate puterile în nas.
30 Spirea se clătină şi aproape căzu pe marginea săniei; dar iute se plecă spre fundul ei, lângă capră, întinzând mâna în paiele aşternute pentru picioare.
1146
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1147
Răutu, pregătit, îi puse fulgerător ţeava revolverului la ceafă:
- Lasă toporul, că trag, ticălosule!
Tăcere şi nemişcare. Grupul sculptural părea în-5 cremenit.
- Ehehehe! - râse subţire şi forţat Spirea. Am şuguit, moş Egorici!... Şi dumneata... mi-ai turtit pe degeaba nasul... Nici aşa nu-i cu fason...
- Scoate mâna din paie! - porunci apăsat Răutu. io       Dându-1 la o parte, Răutu scoase din paie un topor şi, după ce se convinse că nu se mai găseşte pitită nici o altă armă, se sui cu el în sanie şi fără să lase din mână revolverul:
- Suite-te pe capră!
15 - Hm-hm-hm! - se scânci pe nas Spirea. Nu mă nenoroci, boierule!... Ţi s-a nălucit... Zău!... Aici să mor!... întrebaţi despre mine şi pe Artamon Dimi-trievici din Minusinsk, suntem vechi prieteni...
- Mergi înainte! - porunci sec Răutu. 20 Porniră.
Luna se apropia de orizont, cerul păli şi un fel de ceaţă lăptoasă înecă şi bolta de sus, şi învelişul de zăpadă de jos.
Zurgălăii cântau jalnic în cadenţă. 25       între cei doi călători stingheri, rătăciţi printre copacii în promoroacâ, în mahmuria fără hotar, îngheţată şi albă, nu mai fu schimbată nici o vorbă.
La marginea Matorei, Spirea opri caii:
- Acum, boierule, ar trebui să te dai jos, cum 50   ne-a fost vorba, - zise surd, uitându-se în lături -
să iai drept înainte pe uliţă; şi, cam la mijlocul satului, e o casă mare, cu un cat, la cedrul cel înalt, unde
e şi fântâna... întreabă de Gliebov, Filimon... e cărăuş vechi... prima!
- Nu, acum mergem împreună! - ripostă hotărât Răutu, care nu lăsă încă revolverul din mână.
5       Spirea îşi plecă faţa în jos:
- Vrei să mă pârăşti ? - aproape şopti el.
- N-ai teamă! Dar nu ştiu ce-ţi mai trăzneşte prin cap. Nu vreau să rămân singur, noaptea, pe drum necunoscut.
io       Spirea oftă, apoi îşi făcu o cruce largă şi, cu o voce tremurată, jură:
- în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, amin!... Boierule, moş Egorici... Oameni suntem... Şi diavolul îi tare... Dacă mă miluieşti, îţi sunt rob până
15   la groapă. întreabă şi pe Artamon Dimitrievici... Apoi se întoarse spre cai şi plesni din bici. Luna dispăruse. Ceaţa se mai îndesă, ziua se apropia bine. Dar satul dormea încă.
- Filimon Silici, Filimon Silici! - strigă cât îl ţi-20   nea gura Spirea, bătând în uşă - deschide!... E un
muşteriu bun, pentru Minusinsk...
în uşă apăru un ţăran zdravăn, cu o stufoasă barbă roşcată, în care, la prima vedere, se putea recunoaşte un varnac.
25       Aruncând lui Spirea o privire cu înţeles, se adresă către Răutu:
- Vreţi să pornim îndată sau mai odihniţi, să luaţi un ceai ?
1
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1149
Cap. XII
ARTAMON DANILOV
La Minusinsk, Răutu ajunse spre noapte târziu -după ce mai schimbă o dată caii - fără alt incident.
Trase direct la Polieschi, „Patriarhul" din Turinsk, gonit şi el pe urma crahului şi la care se mai oprise şi înainte, în drumul său spre Serghinsk.
Polieschi şi Ecaterina Efimovna i-au dat, ca întotdeauna, ospitalitate ca buni prieteni.
Patriarhul chiar se ridică de la masa sa de lucru, ca să mai stea de vorbă.
Se arătă însă rezervat faţă de întrebările lui Răutu despre obştia din Minusinsk şi, mai cu seamă, în ce priveşte pe Danilov.
- Vezi, dragă Ivan Egorici! - zicea tacticos Polieschi, mângâindu-şi, pe dedesubt, barba lungă, ceva mai albită - vezi că, în vremea noastră, generaţiile se succed repede. Noi suntem cam puşi la remiză. Nici nu prea ne înţelegem cu cei mai tineri. Astăzi, desigur, vei găsi, ca întotdeauna, lumea adunată la zburdalnicul de Costea Fomin. Acolo vei afla mai bine cum stau lucrurile. Eu nu prea mă duc. Am luat asupra mea o lucrare serioasă pentru muzeul local, minunat organizat de un cetăţean de-aici, domnul Casianov.
- Dar Danilov? Ce spui despre el, Semion Vichentievici ?
- O! - rosti cu sfială Patirarhul. Aproape nu ne vedem. Deşi suntem de aceeaşi vârstă; poate că are chiar un an-doi mai mult, dar a fugit cu multe generaţii înaintea mea sau, poate... a căzut din altă pla-
5 netă, - surâse Patriarhul cu gesturile lui obicinuite, lovindu-şi pumnii când cu stângul, când cu dreptul pe celălalt.
Costea Fomin salută pe Răutu cu urale:
- Ura! Să trăieşti, moş Egorici! - strigă el cu
10 bucurie - oastea noastră sporeşte! Mă războiesc cu dihăniile astea de „fabricanţi"...
Trecură câteva momente până când Răutu îşi dădu seama mai bine de publicul din camera destul de spaţioasă, dar joasă, luminată slab de o lampă, care
11 îşi adăuga funinginea la fumul de ţigări şi de lulele.
De altfel, acesta era aspectul cunoscut al „parlo-telor" siberiene, cu neîngrijirea şi dezordinea lor revoltătoare.
Răutu găsi aici şi multe din vechile lui cunoştinţe.
20 Deosebită bucurie simţi văzând pe Isaac Blumberg - băiatul Sarei, comunardul de altădată din „Hanul Blumberg" de la Chişinău -, de curând sosit tocmai din Mezeni, cine ştie pentru ce ispravă.
în centrul interesului obştesc se găsea tot vechea
25 cunoştinţă de pe barja, Vasilie Vasilievici Vasiliev, care se intitula acum cu emfază „social-democrat" şi polemiza în felul lui - liniştit, tacticos, dar, în fond, cu multă acerbitate - împotriva „narodnicilor", pe care îi reprezenta aici, cu foc bengal, ca de obicei,
30 Costea Fomin, vecinie agitat, cu profilul lui în triunghi, purtându-şi cu glorie poreclele de „Mânzul" şi de Constantin de Tarascon.
1150
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1151
Răutu strânse cu mulţumire mâna şi altor vechi cunoştinţe, cum erau Mihail Suhanov - tăcutul „Pui de lup", cu nestinsa-i lulea în gură; Tcacenco -„Hoholul" de pe barjaua Volgei. 5       Artamon Danilov nu era de faţă.
- Sai în ajutor, moş Egorici! - urlă Costea Fomin. Iată, Vasilie Vasilievici nu admite terorismul, nu vrea să recunoască misiunea revoluţionară a ţărănimii şi predică - poţi să-ţi închipui infamia! - pre-
10 dică, - da! - capitalismul!...
- Nici terorismul nu-1 resping în principiu, nici ţărănimea nu o ignorez, nici capitalismul nu-1 predic, - răspunse liniştit Vasile Vasilievici, frecându-şi puţin cu arătătorul nasul-cartof - susţin un lucru
11 simplu, care e clar ca lumina zilei, pentru oricine a studiat pe Karl Marx, şi anume: că socialismul nu se poate naşte oricând şi oriunde; că el nu poate fi decât rezultatul revoluţiei industriale pe care o produce capitalismul; că, până atunci, terorismul nu
20 poate duce la niciun rezultat, iar că ţărănimea, până ce nu va trece, şi ea, prin cazanul capitalismului, este, în cazul cel mai bun, o masă inertă, care poate merge numai în coada altor clase. Şi întrucât capitalismul nu cere voie de la nimeni - nici măcar de la
25 Costea Fomin - să se întindă şi în sfânta Rusie, proletariatul, care creşte şi în număr, şi în conştiinţa misiunii sale istorice, ajunge factorul tot mai însemnat al vieţii noastre publice şi numai el se va putea pune, când va suna ceasul, şi în fruntea revoluţiei.
30       Protestări, ironii, ţipete - toate apucăturile de „bună sfadă rusească" - acompaniau această expunere. Răutu luă puţin parte la discuţie, într-un moment însă de relativă acalmie, îşi permise întrebarea:
- Dar Artamon Dimitrievici nu vine ? Urmă tăcere şi perplexitate...
în sfârşit, tot „Mânzul" izbucni:
- Dă-1 încolo pe bonzul acela! Feldmareşal al 5   marxismului! Aşteaptă numai să te ploconeşti înaintea lui, cu cădelniţa în mână, altfel nu stă de vorbă cu nimeni...
- De ce ?... N-ai dreptate! - întrerupse cu aceeaşi gravitate cumpănită Vasile Vasilievici. Tovară-
10 şui Artamon Dimitrievici e un teoretician de forţă şi un om de acţiune, care nu depune armele nici aici. însă tocmai pentru aceasta, n-are destulă vreme să petreacă în societate.
Mihail Suhanov hârâi fără să-şi scoată luleaua
15   din gură:
- Nu vrea să ia parte la tirul în caschete, cum îi place lui Constantin de Tarascon.
- Ce? - urlă Mânzul - dar pentru tovărăşia lui Crahmalov şi Nitocichin - un pervers şi un escroc,
20   criminali de drept comun - găseşte vremea ? Căzură parcă Sodoma şi Gomora...
Răutu, la cel dintâi prilej, se retrase.
Artamon Dimitrievici Danilov ocupa o căsuţă de mahala, în fundul unei curţi largi, foarte negli-
25   jată, plină de bălării.
Când Răutu, cam intimidat, bătu la uşă, îi deschise o femeie palidă, cu ochiul din stânga care fugea în colţ sub pleoapă, încât lui Răutu i se părea că nu se uită la el, ci se strâmbă şi îi întoarce spatele.
30 - A! tovarăşul Răutu din Serghinsk ? Minscaia! -se recomandă ea la rândul său, întinzându-i mâna. Vrei să vezi pe Artamon Dimitrievici? Să-i spun...
1152
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1153
Are cam mult de lucru astăzi, - porni ea spre uşa din dreapta tindei, şchiopătând dizgraţios.
Peste puţin timp reapăru şi-1 invită pe Răutu pe uşa din fund:
5 - Poftim, tovarăşe Răutu! Artamon vine îndată. Pentru dumneata, ca vechi odessit, îşi va întrerupe pentru puţin timp lucrul.
Camera în care Răutu fusese introdus avea un aspect care prevestea caracterul original al amfitrionului. io       După masa din mijloc şi după bufetul cam dărăpănat din colţ, părea a servi ca sufragerie.
Dar peste tot se găseau împrăştiate cărţi, mape, cartoane cu fişe, teancuri de jurnale, un aparat fotografic, iar pe păreţi - trofee de vânătoare, păsări 15   şi animale împăiate, fotografii şi litografii ieftine.
Tovarăşul Minscaia se aşeză la o măsuţă de lângă fereastră şi, după ce cu un semn îi indică un scaun, luă o mapă şi începu, ignorându-i prezenţa, să foile-teze nişte hârtii. 20       Aşa se strecurară vreo zece minute.
In sfârşit, se arătă şi Danilov, tot aşa de lung, slab şi incolor, dar parcă, în ciuda vremurilor, întinerit, - numai că lâna lui veştedă de pe obraz părea şi mai mult mâncată de molii. 25 - A, ilustrissime prinţ valah, descendent al împăraţilor Bizanţului! - rânji el frecându-şi, ca de obicei, perii aspri şi incolori de pe bărbie. Bună ziua, de mult nu te-am văzut!
Şi se aşeză, încolăcindu-şi picioarele. 30       - Ei, ce mai spui ? Tot mai umbli cu migdale zaharisite şi cu dulceaţă de trandafiri ?
Răutu, cam fâsticit, îi răspunse totuşi cu oarecare fermitate:
- Ştiu că, pentru dumneata, tovarăşe Danilov, orice aş spune ar fi „migdale zaharisite" şi „dulceaţă de trandafiri". N-am venit să-ţi vorbesc eu, ci - dacă se poate - să te ascult. Trăiesc de mult izolat de ob-
5   şte, sunt foarte puţin informat de ce se petrece în cercurile revoluţionare. Ştiu că eşti în curent.
- He, he, he! - începu să râdă sardonic Danilov, îşi încolăci într-altfel picioarele şi, frecându-şi bărbia, îşi reluă tonul, de batjocură:
10 - La poruncă, serenissime! Dar, mai întâi, n-am însuşiri de guvernor al odraslelor boiereşti; în al doilea rând, ar fi şi inutil; dumneata eşti inaccesibil pentru marxism, - altfel ai fi destul de citit, ca să-ţi poţi forma convingerea direct din izvoare; în al treilea
15 rând, sunt prea ocupat şi n-am niciun gust pentru exerciţii retorice, ca excelentul Costea Fomin sau coreligionarul meu întru marxism Vasilie Vasilievici; în al patrulea rând, ca un om care tot te-ai frecat pe lângă revoluţie, trebuie să ştii că informaţiile cu ade-
20 vărat interesante nu ţi le pot spune, iar celelalte m-ar plictisi şi nici pe dumneata nu te-ar satisface; în al cincilea rând, aş putea înşira şi mai multe argumente, dar de ele este tot aşa de puţină nevoie, în fond, ca şi de cele precedente. De altfel, emeritul Gelehrter1
25 Polieschi, atotştiutorul Costea Fomin şi pedagogul neobosit Vasiliev îţi pot spune tot ce ştiu ei, - şi chiar mai mult...
Răutu nu mai insistă şi se ridică.
- Hehehe! - îl acompanie râsul sarcastic al lui 30   Danilov - cerem iertare, înaltissime strănepot al
Capetingilor din Fanar, şi vă urăm toate strălucirile cuvenite. Apropos! Sunt aici alţi doi prinţi în exil -
1 Gelehrter (germ.) - învăţat, cărturar, savant (n. ed.)
1154
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1155
Nitocichin şi Crahmalov - în unele privinţi oameni serioşi, dar s-ar potrivi cu dumneata în ce priveşte oftaturile după estetica vieţii, dacă nu după moralină trandafirie. Te sfătuiesc să faci numaidecât cunoş-5 tinţă cu dânşii... Ce n-aş da să văd această maiestuoasă conjuncţiune de astre pe firmamentul deportaţiei!...
Răutu salută pe tovarăşul Minscaia, care abia se întoarse şi, privind cu ochii ei saşii Dumnezeu ştie încotro, smunci numai din cap spre Răutu, bolboro-10   sind abia auzit:
- Sănătate, Răutu!...
După masă, Semion Vichentievici Polieschi propuse o vizită la muzeul local.
Acesta, într-adevăr, merita toate elogiile: colec-
/J ţii foarte preţioase - de etnografie, preistorie, paleontologie - şi un desăvârşit asortiment de faună, floră şi mineralogie locală.
Nu era greu de înţeles că adevăratul creator al muzeului - sau, cel puţin, renovatorul şi organizato-
20 rul începuturilor puse de Casianov - este însuşi Polieschi, care, pasionat pentru ştiinţa pozitivă, avea nevoie, ca deportat politic, de scutul lui Casianov pentru a se putea consacra unei asemenea opere de interes general.
25 - Semion Vichentievici! - îi întrerupse Răutu cursul improvizat de preistorie, prin care căuta să-i dovedească că tocmai din împrejurimile Minusinskului s-ar fi fost roit triburile mongolice, iar din acestea ar fi pornit, în urmă, hoardele lui Gingishan, invadând Eu-
30 ropa - Semion Vichentievici, mă gândesc ce frumoase cursuri trebuie să ţii dumneata în obştia de aici, având la dispoziţie asemenea material. Tare îmi pare rău că sunt ţinut în sălbătăcia aceea a Serghinskului.
Patriarhul parcă se zgribuli şi începu să-şi pieptene barba cu degetele răsfirate pe dedesubt.
- Nu!... Aici nu se ţin cursuri, - îngăimă el oarecum cu silă - e altă atmosferă...
5 - Pentru ce ? Nu le mai este tovarăşilor dor de învăţătură? Am asistat ieri la discuţii aprinse. Au, deci, nevoie de o bază ştiinţifică pentru teoriile lor.
- O! - exclamă tot parcă ferindu-se de mărturisiri Semion Vichentievici - spiritul ştiinţific, ca şi
io gândirea filosofică, presupune îndoială, cum spune Descartes, şi, prin urmare, critică. Iar... pe aici se crede că o carte, apărută acum o jumătate de veac, cuprinde o revelaţie divină, - este o Biblie sau un Coran al socialismului. Şi lozinca la ordinea zilei poate
Z5 fi formulată: nu e Marx decât Marx şi eu sunt profetul lui... Unicul profet... Din nenorocire, sunt prea numeroşi aceşti „unici" care se războiesc între ei, manipulând cu patimă un imens şi incoherent material de manuscripte şi imprimate „marxiste" ... E o
20 adevărată exegeză talmudistă, care n-are nimic comun cu spiritul ştiinţific, nici chiar - cred - cu Karl Marx... In aceste condiţii, ce rost ar mai avea cursurile ca cele pe care le-ai cunoscut în Turinsk ? - încheie Patriarhul cu melancolie.
25 La muzeu veni şi Isaac Blumberg în căutarea lui Răutu.
Despărţiţi de atâţia ani, simţeau trebuinţă de expansiuni prieteneşti.
In cămăruţa lui Isaac, într-o mahala mai prăpă-30 dită, după un schimb de amintiri şi de povestiri din viaţa personală, prietenii trecură şi la situaţia din obştea Minusinskului - şi Răutu se interesă mai cu seamă de personalitatea lui Artamon Danilov.
56
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1157
Blumberg încercă să-şi strângă gândurile, dar, vădit fără voie, fu difuz şi confuz, şovăitor şi chiar timid:
Vezi, dragă Vania, - vorbea el încet şi tărăgănat. Nici nu ştiu cum să spun; îl cunosc puţin şi chiar impresiile mele personale sunt contradictorii. Iar despre aprecierile celorlalţi, ce să mai zic ? Unii, - drept vorbind foarte puţini, aici chiar unul singur, Suhanov, -îl idolatrează; alţii, foarte mulţi, îl urăsc şi-1 dispreţuiesc, - cum e, de pildă, Costea Fomin; ai treilea comuniază împreună întru marxismul ortodox şi absolut, ca Vasiliev, care însă, în fond, nu se înţelege deloc cu dânsul; în sfârşit, mulţi, pur şi simplu, nu-1 pot pricepe şi se simt intimidaţi; dintre aceştia e şi Semion Vichentievici Polieschi.
După o scurtă tăcere, Isaac urmă cu mai multă siguranţă:
- In orice caz, e o personalitate puternică şi originală. In adolescenţă, a fost lovit de o cumplită nenorocire. Ţii minte ce am citit noi la liceu despre Manoilova, care fusese executată la Kiev, pentru o nelămurită complicitate la un act terorist? Se pare că era logodnica lui Artamon Danilov. In orice caz, o iubea. Şi, de atunci, a rămas sub apăsarea amintirii despre această execuţiune, la care a asistat. Poate, inconştient, şi atitudinea lui politică e în mare parte influenţată de această amintire: urăşte pe „narodnici" - şi Manoilova era narodnică; urăşte terorismul - şi Manoilova era acuzată de participare la teroare. Parcă nu-i poate ierta ei însăşi sacrificiul. Lozinca lui favorită este: revoluţia nu are nevoie de martiri şi de eroi, - o repetă mereu, cu orice prilej.
- Dar atunci, după părerea lui, cum se poate face revoluţie ? - întrebă, foarte interesat, Răutu.
- Revoluţia - spune el - o săvârşeşte, din interes de clasă, proletariatul, despre al cărui nivel cultural şi moral în momentul de faţă nimeni nu-şi face nici o iluzie. Din pricina aceasta, e înconjurat de nişte indi-
5 vizi pe care el însuşi îi califică de „idioţi şi canalii". Aici, de pildă, printre agenţii lui de încredere se află şi un deportat pentru tâlhărie la drumul mare, care face pe cărăuşul nu ştiu pe unde pe aici...
- Spirea Varnacul din Serghinsk ? - întrebă sur-10   prins Răutu.
- Da! Aşa mi se pare că-1 cheamă.
- Dar cine sunt acei Nitocichin şi Crahmalov, despre care a amintit şi Costea Fomin şi mi-a vorbit şi el ? - întrebă Răutu.
75 - Unul, Nitocichin, fost mare funcţionar la căile ferate, organizase o vastă escrocherie, defraudând statul cu multe milioane, - un om lipsit de simţ moral, un caracter meschin. Celălalt, Crahmalov, un mare latifundiar de undeva de peste Volga - o brută,
20 care nu vorbeşte decât despre mâncare şi despre femei. A fost deportat pentru violarea unei minore de treisprezece ani. Danilov îi primeşte, stă de vorbă cu ei, - în interesul revoluţiei. Amândoi dispun de mari mijloace şi sunt porniţi să facă toate sacrificiile pen-
25 tru un fel de reabilitare socială. Prin donaţiunile lor pentru diferite scopuri filantropice, au şi reuşit să pătrundă în elita socială locală. Ar dori mult să fie primiţi şi în cercurile deportaţiunii politice. Danilov cam exploatează această dorinţă. Deşi personal este
30   dezinteresat, mai presus de orice bănuială.
- Dar pentru ce îi trebuiesc mijloace aici ?
- O, este foarte activ! întreţine raporturi mai cu seamă cu străinătatea, de unde afirmă că va porni renaşterea revoluţionară; ajută publicaţiunile
1158
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1159
clandestine, la care colaborează cu asiduitate; organizează evadările coreligionarilor. Dar, mai cu seamă, duce o vastă corespondenţă, fiindcă, „pentru a pregăti terenul", cum se exprimă, este prins într-o gro-5 zavă vâltoare polemică: în primul rând, polemizează cu „pretinşii" marxişti; şi pretinşi sunt toţi marxiştii nesupuşi lui. Aceştia trebuie exterminaţi cu orice preţ şi cu orice mijloace, - nu li sunt cruţate cele mai brutale invective, ponegriri şi chiar calomnii. Iar pe
io socialiştii de alte nuanţe îi urăşte şi-i dispreţuieşte într-atâta, încât nici nu stă de vorbă cu ei sau despre ei. Şi acest feroce polemist şi revoluţionar intransigent, printr-un contrast curios, în viaţa lui de toate zilele face impresia de mic burghez, şters şi inofensiv.
15 Ca jurnalist de profesie, trimite gazetelor siberiene corespondenţe banale despre micile întâmplări de provincie - prin aceasta îşi sporeşte bugetul; citeşte, scrie, se ocupă cu grădinăria pentru a-şi agrementa menu-ul; vânează - e un vânător pasionat, - unica
20 lui distracţie; nu are relaţii sociale decât cu oameni simpli, mahalagii, mici funcţionari, negustoraşi.
- Dar tovarăşul Minscaia, - care e situaţia ei ?
- A! E un caz extrem de interesant. Având nevoie de o secretară pentru vasta lui corespondenţă, ca
25 să-i cifreze şi să-i descifreze scrisori şi acte, şi-a ales o biată moaşă de la ţară, dizgraţioasă, chiar diformă, lipsită de orice farmec feminin, dar care e foarte muncitoare şi devotată ca o roabă. L-a urmat şi în Siberia, unde s-a căsătorit cu el, - aceasta este Lia Davidovna
30 Minscaia, despre care întrebi. E un specimen de revoluţionară prin sine însăşi impresionant. Numai Danilov i-a putut descoperi sexul; e foarte comodă, de altfel, - fără pretenţii, - toată ziua munceşte, iar noaptea, când e nevoie de potolit exigenţele trupului,
e la îndemână... Niciodată nu dorm împreună, chiar dacă se culcă în aceeaşi odaie, chiar dacă n-au decât un singur pat. Când îi vezi - mai cu seamă când o vezi -, eşti sigur - nici nu se poate altfel - că nici-
5 odată n-a văzut-o fără cămaşă. Şi aproape nu-şi vorbesc, în afară de „chestiuni de serviciu". Acum îi duce şi gospodăria, pe lângă corespondenţă; veşnic miroase a unt rânced, ca bucătăreasă, şi a cocă şi hârtie arsă, ca secretară de corespondenţă conspirativă...
io Şi, ceea ce e curios, par fericiţi amândoi. Afecţiunea lor trebuie să fie reală. Danilov îi rămâne credincios. Ea, nici vorbă...
Lui Răutu îi era teamă să tragă vreo concluzie. Rămas pe gânduri, îşi aduse aminte de toate în-
15 tâlnirile sale cu Danilov, începând din vremurile îndepărtate, când venea la Odessa din Chişinău, ca elev de liceu.
Spre seară, Răutu primi o vizită originală. Pe neaşteptate, pătrunseră la el două figuri dis-20 parate.
Primul, parcă împins de celălalt pe la spate, - un uriaş obez, cu obrazul învelit în grăsime, care îi inunda şi micii ochi „porcini" şi îi dădea un colorit de purcel proaspăt opărit, numai că pielea îi era zbârcită şi aco-
25   perită de mici şi rare smocuri de păr albicios.
Al doilea, înalt, cu o siluetă îngrijită, de o exagerată eleganţă a vitrinelor de haine gata, cu o barbă tăiată artistic, cu păr ondulat artificial, şi totul exalând odoarea de adevărată apă de Colonia „Jean-Maria-Farina".
30 Deşi avea trăsături destul de corecte, dar cu ochii neliniştiţi, parcă vecinie la strajă în aşteptarea unei palme, făcea o impresie dezagreabilă.
1160
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1161
- Am onoarea să mă prezint - ieşi înainte cavalerul din vitrină - Alfons Mihailovici Nitocichin şi domnia sa este Diomid Eradici Crahmalov. Am avut cinstea să aflăm că sânteţi în mijlocul nostru de
5 la Artamon Dimitrievici Danilov, care avuse amabilitatea de a ne transmite dorinţa dumneavoastră de a face cunoştinţă cu noi, ca oameni de bună societate. Ah! în viaţă pot fi multe incidente, dar buna creştere e bună creştere şi aici... 10 Domnul Alfons Mihailovici Nitocichin, cu un gest expresiv, arătă cât de dezastruoasă este creşterea concetăţenilor săi forţaţi din Minusinsk.
- Ne-a spus Artamon Dimitrievici - adăugă el confidenţial - că şi dumneavoastră descindeţi din
îs   împăraţii Bizanţului... îmi pare bine! De mult sunt lipsit de societatea unei adevărate nobleţe... hm!... Răutu roşi.
Din primul moment, ghici farsa pe care i-o jucase maliţiozitatea lui Danilov. 20 - Nu, domnule Nitocichin, - răspunse cam enervat - Artamon Dimitrievici glumeşte. Mă trag din răzăşii basarabeni, un fel de ţărani înnobilaţi numai de puţine generaţii.
- Hm! dar sunteţi un „latifundiar", după bâr-25   feala la modă ?
- Tatăl meu are o moşie în Basarabia...
- Eee... Foarte agreabil. Desigur că aţi călătorit prin străinătate ?
- Nu, până la arestare n-am ieşit din Basarabia. 30       - Hm!... Nu cunosc o mai mare plăcere decât
călătoria în străinătate. Diomid Eradici a fost globtroter pasionat - a făcut ocolul pământului nu ştiu de câte ori...
Pe când vorbea, elegantul domn îşi scotea din barbă, cu unghiile trandafirii şi ascuţite ale degetelor lui subţiri, un singur fir de păr încolăcit, care, desfirat, se arăta cu vreo treizeci centimetri mai 5 lung decât restul bărbii. Apoi îl încolăcea şi din nou îl plasa cu îngrijire la loc printre ceilalţi peri.
Pe Răutu îl irită acest tic cam dizgraţios.
- Ce-i asta ? - aruncă el tăios.
- A! E mândria mea: ţar-părul. în timpul Ex-10   poziţiei din Paris, l-am demonstrat şi acolo. La un
banchet pe care i l-am oferit, Anatole France chiar mi-a spus: „Am citit undeva că aveţi la Moscova un ţar-tun care nu trage şi un ţar-clopot care nu sună, şi dumneata ai acest monstruos ţar-păr; se vede, la
15 dumneavoastră, în Rusia, tot ce este inutil se numeşte ţar!" - Hi-hi-hi - subţire spus! - Inutil? Dar e o distincţie şi distincţia e totul. Ah! şi ce banchete le dădeam!... Nu este în lume altă bucătărie ca cea franceză...
20 - Nu face o ceapă degerată bucătăria dumitale franceză! - grohăi deodată uriaşul din fundul slă-ninei sale. Carnea miroase a peşte, peştele a vânat, iar vânatul - a dracu ştie ce... Şi sosurile lor, - dracul să le ieie: îţi taie maţele ca şi cu cuţitul trei zile. V-au în-
25 vârtit capul franţuştele... Dar şi franţuşca e numai abur, când o strângi mai bine rămâne numai puful sub tine. - O! Orientul, acolo e arta bucătăriei! Şi femeia... s-s-s-s! Mi-au servit la Calcuta, odată, un peştişor, - un fleac de nimica, cât un degeţel, - şi îşi
30 ridică aici demonstrativ arătătorul lui cât un câmat. îl prăjesc cu nu ştiu ce ulei vegetal parfumat şi cu piper de Caiena, şi alte mirodenii... m-m-m! - mugi el cu voluptate şi ochii îi aruncau scânteieri canibalice. Dar indianca! O! o! o! - o scârbuliţă de zece sau
1162
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1163
unsprezece ani, că la dânşii nu sunt mofturi de astea europene, - abia dacă ai la ce să te uiţi! Dar este şi ea cu piper de Caiena şi te saltă ca şi cum ar avea în ea un arc de caretă! M-m-m! măicuţa mea! - mugi din nou, 5   lăsând de emoţie să-i curgă balele din râtul lui lacom.
- Nu poate avea arta unei pariziene! - interveni, aici, cu autoritate domnul Nitocichin.
- Să mă pupe pariziana dumitale! - se revoltă borţosul. Artă ? Arta o are chinezoaica! Aceea e
10 artă! Da! E doctor în treaba asta, domnule. Mâna ei, fiecare deget, - gura!... Dar cum îşi roteşte pântecele!... ah!... Premiul Romei, domnule, îţi zic, nu ajunge pentru aşa artă. Şi mi-a pregătit, neică, una la Şanghai, un cuib de rândunică... ţi-a!... ţţia!... ţţia!...
15 Ce gust, ce miros! Ţi se topeşte în gură şi-ţi trezeşte, frate, parcă fiecare firicel din tine! Zău!... Şi fructele lor! Am mâncat eu în Borneo, la Bandiermassin, un fel de harbuz - Uuuu! Miezul lui, ca o şampanie, grasă, dulce, mirositoare! Oi-oi-oi! O dată încă să-1
20 gust şi să mor! Am încercat eu o combinaţie la noi, -ascultă dragă: să iai cnejevica - ştii? - cnejevica noastră de nord -, să o pui în garafă, să torni până în gât vin de Madeira - adevărat! - tare şi dulce, şi pe deasupra să pui vreo două gălbenuşe de ou, minu-
25 nat! Dar nu-i acelaşi lucru! Iar femeile lor, Doamne, Doamne! umblă goale, - dar după o noapte nu m-am putut târî nici în patru labe!... Zău! Muierile noastre sunt nişte vaci! Abia dacă ştiu să-şi ridice coada. Ptiu! Cu mâncarea însă poţi face ceva: să iai,
30   de pildă, racul...
A făcut de trei ori ocolul pământului, dar n-a văzut peste tot decât restaurantele şi casele de toleranţă şi nu poate vorbi decât despre mâncări şi prostituate -
cum sunt în toate porturile şi capitalele lumii -, căci acestea reprezintă pentru el „femeia" !...
Pe când Crahmalov îşi povestea isprăvile, Nitocichin fredona Donna e mobile, însă cu un text pro-5   priu, de o obscenitate indescriptibilă.
Şi aceştia sunt primiţi, se gândi Răutu, în saloanele siberiene...
Niciodată n-a avut o realizare mai plastică a înrâuririi sistemului de deportare asupra moravurilor şi 10   chiar a sănătăţii sufleteşti a populaţiei băştinaşe. Şi Danilov îi „utilizează" !
Abia putu scăpa de aceşti Kulturtrdgeri1 panruşi în primitivitatea taigalei, - sub pretextul că e aşteptat la Costea Fomin. 15 Plecară foarte mulţumiţi, „pentru ceasul petrecut în societatea distinsă" - în fond, bucuroşi că n-au fost daţi afară...
Noaptea petrecură din nou la sociabilul Costea Fomin, care, de data asta însă, improviza mai mult 20   un „banchet de Sardanapal, cu teorii, cântece şi alte divertismente"...
„Teorii" erau puţine, dar „alte divertismente" în profuziune.
Dimineaţa, Răutu încă nu se dezmeticise, îi troz-25   nea capul de mahmurie, când ispravnicul - însoţit de Gavrilov - năvăli cu jandarmii în locuinţa pacinică a lui Polieschi.
Fu arestat, dat în judecată pentru „părăsirea samavolnică a reşedinţei fixate" şi pornit sub escortă 30   îndărăt la Serghinsk.
1 Kulturtrdger (ger.) - promotori ai culturii (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1165
Cap. XIII
TRIBULAŢIUNI DE PEDAGOG
Lisaveta îl aştepta în ceardac, rezemată de pervazul uşii.
5       La salutul lui Răutu, răspunse numai cu o înclinare. Dar acesta observă o expresie de furie comprimată pe faţa ei, de obicei impenetrabilă.
- Arcadie Amedeici e acasă ? - întrebă el. Lisaveta îşi smunci numai capul în sus - semnul
10   negaţiei la autohtonii Siberiei.
- Dar unde-i ? - se îngrijoră Răutu. Lisaveta se dezlipi de pervaz şi-şi pironi asupra
lui ochii aprinşi de o lumină aproape perversă:
- Cum ai plecat, a şi şters-o!... De atunci n-a 15   mai dat pe-acasă. Cred că e la... varnaca aceea...
Răutu, fără să mai intre în casă, se grăbi spre bordeiul Aculinei.
Găsi uşa zăvorită şi perdelele de stambă roşie lăsate în jos.
20       La bătăile lui furibunde, nu primi multă vreme niciun răspuns.
In sfârşit, auzi zăvorul. Furtunos, năvăli înăuntru. In tindă, retrasă în fund, stătea, în faţa lui Aculina -numai în cămaşă: un umăr căzut jos îi dezgolea sâ-25   nul dur şi elastic, care, provocator, îşi ascuţea sfârcul spre el.
Palidă, cu cearcăne la ochi, dar cu un aer de triumf, cu buzele groase, strânse într-o uşoară mişcare de ironie, Aculina aştepta.
- Unde-i Arcadie! Ce-ai făcut cu el ? - ţipă Răutu, 5   într-un glas neaşteptat de subţire.
Aculina surâdea în tăcere şi-şi trăgea cămaşa pe umărul gol; apoi, cu o intonaţie de irezistibil sarcasm, dându-se în lături ca să-i lase trecerea, grăi:
- A! ai venit după odorul dumitale, plodul ne-10   vinovat pe care-1 dădăceşti. Ia-1! Dar să-1 ţii, te rog,
în lanţuri, că vine aici şi se istoveşte... Uită-te în ce hal este!...
Arcadie, într-adevăr, se găsea într-o stare jalnică.
Pletele întreţesute de fire argintii îi cădeau în 15 dezordine pe faţa-i de o paloare cadaverică. Ochii îi lăcrămau şi, dezmăţat, în mijlocul imundei destrăbălări a aşternutului, încerca să-şi acopere goliciunea cu pantalonii ţinuţi în faţă.
- Ce faci, nenorocitule ? Nu ţi-e ruşine ? - strigă 20   Răutu, sufocat de duhoarea care parcă-i rămăsese ca
o otravă în nas, încă de la orgiile lui Pavluşa Braşevan cu Pelaghia din Năpădeni.
Tartanov se aşeză pe marginea patului răscolit şi, îndoindu-se şi mai tare, icnea de plâns.
25       Lui Răutu i se făcu milă. Se apropie de pat şi-i puse mâna pe umeri.
Tartanov izbucni în hohote şi, lăsându-şi pantalonii căzuţi pe picioarele goale, îşi acoperi faţa, tremurând din tot trupul.
30       Răutu se întoarse spre Aculina:
- Adă apă proaspătă! - îi spuse el apăsat. Aculina îşi şi pusese o fustă, aruncase pe umeri o
scurteică şi, plecată deasupra unei străchini, îşi spăla, cu mişcări repezi, obrazul.
1166
C. STERE
La porunca lui Răutu, îşi băgă îndată picioarele goale în pimi de pâslă şi, grăbită, ieşi în tindă.
- Nu plânge, Arcaşa! - îl mângâie înduioşat Răutu pe cap - fii om!... O să treacă... Acum scoală-te! 5       Neputincios, cu ochii umflaţi şi cu manile tremurătoare, Tartanov avea nevoie de ajutorul lui Răutu ca să se îmbrace.
Aculina aduse o cofă cu apă, umplu strachina, o puse pe laviţă şi se dădu în lături. 10       Tartanov se spălă. Aculina îi întinse în loc de ştergar o ruptură zdrenţuită, dar curată. Apoi îi dete pieptenul.
Când Tartanov, spălat, pieptănat, era gata de plecare, ea îi ridică cojocul dintr-un colţ şi i-1 puse 15   în spate.
Toată scena se produse în tăcere.
Aculina îl fixa necontenit pe Răutu cu o expresie - neaşteptată pe această faţă - de înduioşare şi chiar de admiraţie. 20 Acesta, cam jenat, îi evita privirile, ca şi indiscre-ţiunile încă supărătoare ale toaletei. Nu se putu însă reţine şi o salută la ieşire:
- Rămâi sănătoasă!
Cu o bucurie aprinsă o clipă în ochi, Aculina se 25   închină adânc, dar tot fără niciun cuvânt.
Acasă, Tartanov se aruncă pe pat, cu faţa spre părete şi adormi îndată. Şi lungi ceasuri rămase aşa, ca dus pe altă lume.
Lisaveta, după ce îl fulgeră la sosire cu o privire de 30   mânie şi de dispreţ, robotea prin odăi, tropotind ostentativ şi zvârlind cu furie lucrurile ce-i cădeau în mână.
- Lisaveta Onisimovna! - încercă s-o moaie Răutu - e un om slab, nenorocit, bolnav, nu trebuie
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1167
să ne supărăm. Dar pe viitor, dacă voi lipsi, să te ţii de dânsul şi să nu-1 laşi din casă.
- Ai să ţii pe dulăii ăştia?... Când îi miroase a fustă, îl apucă alte cele! Şi aia - ştie să-şi ridice coada 5   sub nasul lui...
Răutu reluă cu energie „reeducaţia lui Gaspard Hauser". Aproape nu se despărţea de Tartanov. Fără să-şi permită vreo aluzie la penibilul incident, căuta să-i ridice moralul, să-i inspire încredere în sine, să-i w   ocupe mintea, să-1 intereseze la ce se petrece în lume. Luase obiceiul ca, la fiecare sosire a jurnalelor cu „ocazie", să-i încredinţeze aranjarea lor după dată. Apoi, le citeau împreună, le comentau, - adică le comenta Răutu, deşi, câteodată, constata cu durere că n   Tartanov, cu toată bunăvoinţa arătată, adormea.
Lisaveta, bodogănind şi încruntată, îl ajuta totuşi foarte mult, cerând mereu lui Tartanov ajutor la micile treburi de gospodărie.
Şi, cu o uimitoare pătrundere psihologică, se fă-20   cea că se interesează şi ea de ce spun ziarele; şi—1 întreba: ba ce se petrece, cum auzise ea în treacăt, cu duhoboriim America; ba cu minerii din Australia şi chiar cu greviştii din Anglia sau din Franţa.
Sforţările lui dădeau adesea greş; dar Răutu nu 25   se descuraja; mai cu seamă că putea constata, totuşi, progrese necontestate.
„Gaspard Hauser" se ataşa vădit din ce în ce mai mult de pedagogul său, care se simţea fericit că, şi atunci când nu-i putea da mai multă atenţie pupilu-30   lui, acesta, stând întins pe pat, îi urmărea fiecare mişcare cu drag.
Toată iarna Răutu aproape nu putea ieşi în stradă sau în primblare la marginea satului spre peisajul de munţi, fără să fi întâlnit pe Aculina.
1168
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1169
Legată cu un tulpan roş pe cap, cu cojocul ei de o curăţenie îndoielnică, de sub care apăreau nişte enorme ciubote de pâslă, ea nu putea inspira o idee de graţie şi mai puţin de eleganţă şi de cochetărie. 5 Şi cu toate acestea, în privirile ei, în mişcarea gurii, într-o roşeaţă ce-i apărea subit în faţă, în ondularea trupului său, în salutul ei tăcut, se simţea că ea nu trece indiferentă pe lângă Răutu.
Prin insesizabilul atitudinii ei, îi sugera lui Răutu io   ceva negrăit, dar înţeles...
într-o seară, rezemat de poarta ţarinei, Răutu urmărea jocul de lumini roşii, viorii, portocalii, albastre - care, aruncate de soarele ce se afunda peste creasta lor, se resfrângeau în vârfurile imaculate, ca 15 şi printre copacii ce-şi profilau siluetele negre pe zăpada dimprejur.
Deodată, auzi o exclamaţie de la spate:
- Frumos e, boierule! Era Aculina.
20       Răutu tăcu.
Zâmbind uşor şi parcă ruşinată, ea lăsă ochii în pământ:
- Ce face Arcadie Amedeici, boierule ? Acum e mai bine ?... S-a mai cuminţit ?...
25       Şi-n ochi, şi-n surâs îi licări parcă o nuanţă de cinism.
- E bine, mulţumesc! - răspunse Răutu sec. Se întoarse şi plecă, mirat de iritarea ce o resimţi.
II aştepta, în seara aceea, şi o altă surpriză: vizita 30 lui Spirea Varnacul, care îşi oferi serviciile, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic între ei...
Oficiul poştal cel mai apropiat găsindu-se la sute de verste, iar „ocaziile" oficioase fiind rare şi neispirând încredere, Răutu nu putea dispreţui aceste servicii.
Lisaveta se cam încrunta la fiecare vizită a lui Spirea - şi, mai ales, după ce mai trăsese cu urechea la ce spune.
Dar, ca adevărat varnac, trecea pe lângă „cealdoncă" 5   zgomotos şi cu sfidare, bravând manifestările ei de antipatie.
Intrând în cameră, Spirea se închina întâi spre colţul unde atârnau fotografiile mari ale lui Immanuel Kant şi Jean-Jacques Rousseau şi unde ar fi trebuit să
io   se găsească icoanele; apoi saluta adânc pe Răutu, dădea prieteneşte din cap către Tartanov şi, cu o voce ostentativ răsunătoare, îşi modula „complimentul": - Multă sănătate, boieri dumneavoastră! Am venit să întreb dacă nu aveţi vreo nevoie de Spirea.
15 Hihihi! - chicoti el subţire şi pe nas. Spirea e aici şi colo. Spirea e bun pretutindeni şi la orice ceas! Ohoho! Mă uit eu la dumneavoastră cum trăiţi aici. Icoane n-aveţi, dar parcă sunteţi călugări. Hihihi! chiar Arcadie Midiei a uitat de Aculina! Hihihi! Se pot găsi
20 şi mai bune decât Aculina! - făcu el din ochi; apoi, trecând subit la un ton grav: - Aveţi vreo poruncă, Ivan Egorici ? Am un prietenuş care pleacă spre Karatuz. De acolo poate răzbate sau trimite cu altcineva la Minusinsk ori în altă parte, unde trebuie...
25       Lisaveta cam avea dreptate să se încrunte...
Răutu reuşi să lege şi câteva cunoştinţe cu „autohtonii", - mai mult din interes pentru psihologia specifică a acestor „ţărani sătui".
Legendele ce s-au creat în jurul său le inspirau o 30   vie curiozitate, dar şi neîncredere.
Un om care, după cât se pare, nu e dintre „ăia cu nădragii rupţi la spate"; primeşte mai în fiecare lună
1170
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1171
bani de acasă, şi bani mulţi, nu-i cheltuieşte, dar nu-i zgârcit, - are mână spartă; toată noapte vrăjeşte, nu se ştie ce, la lumină, casa-i plină de nişte cărţăloage mai groase ca evanghelia popii, scrise - zice învăţă-5 torul - în fel de fel de limbi, cu fel de fel de buchii; nu bea; după femei nu umblă - nici după femei măcar nu umblă! - Nu-i lucru curat!...
- Falalei Falaleici! - întrebă Răutu, de pildă, un gospodar solid, burtos ca un poloboc, larg şi roş la
10 faţă ca un samovar bine frecat, aureolat cu o barbă în culoarea morcovului, cu ochii mici şireţi - Falalei Falaleici, ai multe semănături anul acesta ?
- De!... Avem şi noi câteva, - răspunse Falalei Falaleici, neaşteptat de piţigăiat pentru volumul său.
11 Avem, avem... Dar poate eşti dornic şi dumneata, Egorici, să cumperi ceva ?
- Nu, Falalei Falaleici! Dar aşa, aş vrea să ştiu şi eu cum merge gospodăria pe aici.
- Aşa! înţelegem... Poate vrei şi dumneata să du-20   rezi aici o gospodărie ? Avem o zaimcă, o zvârlitură
de băţ de la marginea satului. Am lăsa-o şi ieftin... Avem multe, - îşi resfira, cu gravitate, perii roşii din barbă Falalei Falaleici.
- Nu, Falalei Falaleici, nu mă gândesc la gospo-25   darie. Eu am altă treabă.
- Aşa!... Tot cu cărţile... Dar ce scrie în cărţile cele ? Viaţa sfinţilor sau alte pisanii bisericeşti ? De, oameni învăţaţi... Este şi pe la noi un ţăran de-ai noştri, îi tare citit. Eliseev, Inochentie Fedulici îl
30 cheamă. Scrie şi el cărţi şi scrisori la boieri mari, la ghenerali, la prinţi şi grafi. îi straşnic de citit, - dar numai în cărţi bisericeşti. Nu vrea să ştie de cele diavoleşti... Aţi auzit, poate ?...
- Eliseev ? Am citit ce scrie despre dânsul contele Lev Tolstoi - mare scriitor -, dar n-am ştiut că-i de pe aici.
- Ba cum nu! E aproape, - cam vreo sută cinci-5   zeci, două sute de verste. Vine câteodată şi pe la noi.
Are o fină măritată la Serghinsk, crescută de el, - şi Falalei Falaleici îndată începu să-şi lăţească rotundul de aramă cu un surâs de dublu înţeles. O ajută mult, că e cu stare; a ajutat-o chiar cu bărbatul ei, să
io caute peste munţi piei ieftine. Au făcut bune parale. De! Evanghelie, Evanghelie... Om sfânt, dar lumea zicea multe... Naş, naş... dar o dată vede naşul pe fina lui fără cămaşă. Dar dumneata Ivan Egorici, numai aşa, cu cărţi şi iar cu cărţi ? - şi ochii îi strecurară lu-
15   ciri libidinoase - n-ai de gând să durezi o căsnicie ?... sau de! - omu-i om şi carnea-i carne... Şi dumneata oare, cu adevărat, cum spun Spirea şi Lisaveta, -ni-ni ? - Ca şi chitaiul nostru ? Răutu nu răspunse.
20 Conversaţia cu Falalei Falaleici era tipică pentru încercările lui de a intra în contact cu consătenii.
Pe urma lor, ajunse numai un obiect de curiozitate şi pentru partea femeiască a Serghinskului. Femeile măritate, când îl întâlneau, aproape îi râ-
25   deau în faţă şi-şi dădeau cu cotul.
Fetele îşi lăsau ochii în jos, dar săltau din şolduri. O femeiuşcă obraznică şi cârnă se opri odată în faţa portiţei, când Răutu stătea acolo, şi - cu capul aruncat cu sfidare îndărăt, scărpinându-şi şoldul -
30   interpelă pe Lisaveta din cerdac:
- Ţaţă Lisaveta! îi faci prişniţe reci la... burtă? ori l-ai ciopârţit?... Şi, ţâşnind în chicote, porni cu manile în şolduri, bătând în batjocură zăpada uliţei cu ciubotele ei de pâslă.
în preajma revoluţiei
1173
Cap. XIV
PROFETUL
După ce aflase că se găseşte în apropiere, pe Răutu îl interesa foarte mult „profetul" Eliseev, pro-5   clamat genial de însuşi Lev Tolstoi.
Spre marea lui bucurie, în toiul iernii, într-o zi luminoasă şi relativ caldă, apăru în camera lui un uriaş, cu o largă şubă de blană de lup în spinare, care-1 făcea să pară şi mai enorm, - un om în vârstă, io cu o lungă barbă de apostol, albă, imaculată, dar cu o faţă rumenă şi cu vii şi pătrunzători ochi albaştri.
- Să trăieşti, Ivan Egorici! Iată-mă-s, - declară el prieteneşte - Eliseev! Am venit să-ţi fiu musafir, mă primeşti? Am auzit că vrei să mă cunoşti; şi eu am
15 dorit, de asemenea. Mi-a vorbit despre tine domnul Casianov, vraciul de vite din Minusinsk, care mi-a căutat o iapă, şi doamna Culiceeva, Măria Ivanovna, care şade nu tocmai departe de noi - la Suşa...
Şi pe când vorbea, se dezbrăca de blănuri şi le 20   aşeza tacticos într-un colţ, pe laviţă.
încântat, Răutu - ca să respecte obiceiul pământului - comandă Lisavetei samovarul şi trimise pe Tartanov după un „ştof" de rachiu.
- Bine ai venit, Inochentie Fedulici! - îl pofti el 25   pe musafir la masă. îmi pare foarte bine. Ai venit pentru multă vreme pe la noi, la Serghinsk ?
- Să văd! Am aici o fină. Bărbatul ei, Ivan Timo-feici - îl cunoşti ? - vrea să dureze la Serghinsk o tăbă-cărie. Suntem aici aproape de graniţă şi peste munţi se găsesc piei ieftine. Au umblat chiar adineauri pe acolo
5   cu nevastă-sa. Au cumpărat foarte bine.
- Au fost peste graniţă ? Se poate trece pe aici ? - se miră Răutu.
- De, graniţa!... Cine o păzeşte aici? Le-am scos şi eu paşapoarte, ca să fie în regulă, dar mare ne-
io voie n-a fost. Am venit şi eu mai mult pentru sfat, ca om bătrân, că treburi nu mai fac. Mă ţin mai mult de cele sfinte şi mă gândesc la sufletul meu. N-am doar să calc pământul un veac.
Stând la ceai, cu toate accesoriile ospitalităţii si-
15 beriene, Răutu încercă să-1 descoase pe acest filosof rustic.
- Ştii, Inochentie Fedulici ? Am citit despre dumneata la Lev Nicolaevici Tolstoi. Şi-mi pare bine să fac cunoştinţă tocmai aici, în fundul Sibe-
20   riei, cu un ucenic al lui Tolstoi.
Eliseev, - care, până în momentul acesta, bea ceai ţinându-şi tacticos farfurioara cu cele cinci degete resfirate ale dreptei, iar cu stânga ducând la gură bucăţica minusculă de zahăr, din care muşca
25 câte o fărâmiţă la fiecare două-trei înghiţituri, - auzind aceste cuvinte, îşi puse farfurioara pe masă şi începu să râdă cu zgomot:
- Hohoho! Eu, ucenic al lui Tolstoi! Hohoho! Tolstoi ar avea multe de învăţat de la mine, frăţioare!
30   Numai să-i ajungă capul. Hehehe!
- Dar, Inochentie Fedulici, Tolstoi este un om mare, un scriitor slăvit în lumea întreagă, - toţi ochii sunt aţintiţi asupra lui.
1174
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1175
- Hehehe! nu e greu să fie ochii aţintiţi asupra lui! Când pe un şleah mare merge mulţimea de mii şi mii de drumeţi şi un trăznit apucă razna peste câmp, toată lumea îl vede şi-şi aţinteşte privirile asu-
5 pra lui. Dar pe cel ce merge în frunte, ducând mulţimea asta pe drumul cel larg, cine-1 poate vedea? Numai cei din două-trei rânduri din faţă. He, frăţioare, Tolstoi e ăla care a apucat peste câmp, iar eu merg în frunte şi cei mulţi nici nu mă văd, nici nu
10 mă aud. Dar în sufletul lor şi în mintea lor e cugetul şi gândul meu. Aşa-i, frăţioare! să mă crezi!...
Şi apucă din nou, tacticos, ceaşca cu ceai şi bucăţica de zahăr, din care muşcă cu dinţii lui albi, întregi. Răutu îl privea cu uimire. Nu se aştepta la
11 această siguranţă liniştită şi încredere în sine.
- Şi care este cugetul şi gândul dumitale, Ino-chentie Fedulici ?
- Aceleaşi pe care le-a avut şi Christ, şi proorocii, şi alţi oameni mari şi sfinţi din alte neamuri. Tolstoi
20 mi-a scris despre unul, la care se închină şi soyoţii de aici - Buddha, şi mai ştiu eu cum îl cheamă. Dar prin acel cuget şi gând trăieşte omenirea. Iar când se rătăceşte şi le uită, e mare alean...
„Nostalgie" ! - se gândi Răutu.
25 - Până ce i se face milă lui Dumnezeu, - urmă Eliseev. îşi trimite Dumnezeu un sol să-i ducă iarăşi pe drumul cel larg şi drept.
- Dar care-i cugetul şi gândul, Inochentie Fedulici ? Şi care e drumul ? Eu tot nu înţeleg.
30 - Hehehe! De unde să înţelegi ? Mă uit la cărţuliile astea ale tale, scrise în toate limbile. Cum vrei să mai înţelegi ceva, dacă ele îţi întunecă capul, cum l-au zăpăcit şi pe Tolstoi ? E o singură carte, frăţioare, - una singură, fântână a înţelepciunii, - Sfânta Scriptură
şi, mai cu seamă, Otcrovenia Sfântului Ion Apostolul - Apocalipsa, cum îi ziceţi voi. Ai citit-o ? Ai rumegat-o bine ?
- De citit, am citit-o, Inochentie Fedulici. Dar 5   mărturisesc că prea mult de rumegat n-am rumegat-o.
Să-mi spui însă dumneata cugetul şi gândul...
- Numai să le pătrunzi, frăţioare! Gândul este: unul e Dumnezeu, şi în toate e Dumnezeu, şi toţi sunt în Dumnezeu, Dumnezeu e totul, - toate din to-
10 tul răsar, şi în totul se topesc. Ai înţeles ? Ăsta e gândul, - iar cugetul este: nu e altă fericire pe pământ decât cea din sufletul tău, când mergi pe calea cea dreaptă, după porunca lui Dumnezeu. Tot ce-i pe deasupra e numai amăgire. Ai înţeles ?
15 - Cum sunt toate numai în cuget şi în gând, Inochentie Fedulici ? Dar orânduiala vieţii, legi drepte, frăţie şi dreptate între oameni ? - Orânduiala proastă strică şi gândul, şi cugetul...
- Ehehei! Dacă mintea ţi-e întunecată de căr-20   tulii!... Orice orânduiala omenească, fără cuget curat şi gândul cel drept, duce la pierzanie.
- Ei! - încercă Răutu - dacă dumneata nu cunoşti decât o singură carte, cum vrei să ştii ce-i în celelalte, chiar despre rânduială ? Ai auzit de socialism ?
25 - Auzit, auzit, frăţioare! Cum să nu aud, dacă cei din tagma voastră, atâta puhoi se abate prin Siberia. Dar aşa, balalai-talalai-tararai, - ca moara stricată. Numai la faţă spumegă, dar în adânc nu prinde nimica.
- Ei, iată, Inochentie Fedulici! Am aici o cărţu-30   lie scrisă de un american - Bellamy se numeşte -,
care vorbeşte despre orânduiala dreaptă, cum socoate el că va fi întocmită odată şi odată. Ce faci astă seară ? Vrei s-o citeşti ?
- Ii pe ruseşte ? - întrebă cu bănuială Eliseev.
1176
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1177
- Pe ruseşte.
- E groasă ?
- Nu, iacă-tă, cam de un deget.
- De! să mi-o dai, poate mă voi învrednici...
5       Răutu a aşteptat cu nerăbdare aprecierile apostolului siberian.
Utopistul american îşi construieşte toată schema de renovare socială pe baza serviciului obligator de muncă pentru timp de douăzeci şi patru de ani, care W începe la majorat, după sfârşitul învăţământului obligator. Pe de altă parte, raporturile de familie s-ar întemeia în societatea viitoare pe o desăvârşită libertate, fără niciun formalism.
Peste vreo două zile, Inochentie Fedulici năvăli n   din nou în camera lui Răutu, începând să şuiere:
- Fiu, fiu, fiu! Mare procopseală şi americanul tău, Ivan Egorici! Ia, un prostănac să mă crezi! Ia pe un copil şi-i bate capul până la douăzeci şi unu de ani la şcoală, apoi îl bagă în jug şi-1 ţine până la patruzeci
20 şi cinci de ani şi atunci când îi îmbătrânit, îi spune: eşti slobod, - s-o duci în chef şi bucurie, frăţioare! Ce chef, frate, când începe să curgă nisipul dintr-însul ? Când omul e în putere şi-i dor de viaţă, la douăzeci şi unul de ani, atunci bagă-1, bre, în fabrică, ţine-1,
25 mă, în cazarmă, - iar când se hodorogeşte, atunci îi slobod. Un prostănac, să mă crezi, frăţioare! Apoi şi cu partea femeiască, iar nu-i bine! Să-şi arunce cu toatele poalele peste cap, după cum le trăzneşte ? De, păcatul ne pândeşte. Şi cu toată legea şi blagos-
30 lovenia bisericească, dracul îşi face treaba. Dar dacă încă şi spui: dă-i năvală ? Apoi, frăţioare, şi acuma joacă toporul şi livorverul! Dar rânduiala prostănacului tău are să stingă patima din inima omului ? Ori să
moaie aleanul la femei? Hehehei, frăţioare! înţelegi că, fără cuget şi gând, degeaba-i toată rânduiala ?! Răutu n-a mai discutat.
- Multă sănătate, puiule! Dacă ai s-o vezi ori ai 5   să-i scrii Măriei Ivanovna, - multă închinăciune din parte-mi. Ia, asta-i femeie, frăţioare! Un milion de femei în fiecare firicel din ea! Păcat că se usucă aici în Siberia, - şi cu molăul cela de bărbatu-său.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1179
Cap. XV
„CHITAIUL"
Lisaveta îşi dădea multă silinţă să ţină în ordine rufăria chiriaşilor. 5       Dar Răutu nu-şi putea explica de ce mai cu seamă cămăşile lor nu păreau prea curate şi erau întotdeauna mototolite.
Odată, când îi aduse chiar o cămaşă arsă, se hotărî să caute un remediu.
10 Prietenii cumpărau adesea zahăr în cristaluri de la prăvălia chinezească a lui Fu-Yun-Ping.
Acesta era singurul locuitor chinez al Serghins-kului, dacă nu socotim şi pe tânărul său slujitor, Ciu-Li-Siang.
11 Lumea se deprinsese cu el şi-1 accepta aşa cum era. Personalitatea lui însă atrăgea atenţiunea nu numai prin trăsăturile mongolice ale feţei şi printr-un port original: coadă, un fel de halat albastru şi papuci cu talpă de pâslă albă groasă.
20 Dar şi prin felul lui de trai părea învelit în taină: apărea şi dispărea subit, fără ca cineva să ştie dacă este sau nu este în sat. Şi când dispărea, prăvălia lui rămânea închisă, casa încuiată, cu ferestrele astupate, - şi la bătăi nu răspundea nimeni, - evident că
25   se ducea împreună cu slujitorul.
Cu greu se putea înţelege cum îşi mai putea duce negoţul în aceste condiţiuni.
Dar şi când era în sat, nici nu ştiai cum deodată îl găseai la spate şi cum se mistifica, când vroiai să-i pui vreo întrebare.
Vorbea întotdeauna foarte încet, într-un limbaj 5 pitoresc prin schimonosirile neaşteptate ale limbii ruse: nu numai că, neputând pronunţa consoana r, spunea, de pildă, lus şi Selghinsk, dar recurgea şi la întorsături abracadabrante.
Ceea ce îl distingea însă, mai cu seamă, era ex-10 trema lui politeţă şi, în acelaşi timp, - dacă se poate spune aşa - impenetrabilitatea lui.
Politeţa lui nu se dezminţea niciodată.
Chiar atunci când vreun beţivan îl înjura sau îl bombarda cu pietre, nu lipsea să salute de trei ori, la 15   fiecare sudalmă şi fiecare piatră zvârlită:
- Sănătate tale, onolat dumisol!
Iar impenetrabilitatea lui îi inspira câteodată lui Răutu o adevărată teroare.
Cu toată eticheta lui nestrămutată, minuţioasă şi 20 nuanţată, când îl priveai în ochii lui negri, cu care te fixa rigid şi fără clipire, niciodată nu se putea stabili măcar acel curent de simpatie, de pătrundere reciprocă, pe care o poţi avea şi cu un dobitoc, cu un câne sau cu un cal favorit: era tot aşa de străin şi depărtat 25 de tine, cum este un gândac sau chiar o blană de animal împăiat, cu ochi de sticlă.
Suferind din cauza stării nesatisfăcătoare a rufelor sale, Răutu îşi aduse aminte, din citirile lui, că ocupaţia principală a chinejilor din San Francisco este 30   spălatul rufelor.
Se hotărî, deci, să-1 încerce pe Fu-Yun-Ping, al cărui port era întotdeauna foarte curat.
îi deschise uşa însuşi Fu-Yun-Ping, care imediat îşi şi începu salutările sacramentale:
1180 C. STERE
- Salbun (seară bună), dom Leut.
Un pas îndărăt şi o nouă salutare până la pământ :
- Plag meu tlecut, e male stăpân... încă un pas şi alte trei ploconeli:
5       - Nevlednic plimile male şi dlag mosafil, - stăpân, eu slugă.
Şi trecând pragul camerei de alături:
- Poftiţi, stăpân, gustale!...
La bătaia lui din palme, apăru în cameră şi tână-10 rul slujitor Ciu-Li-Siang, în care Răutu însă recunoscu, uimit, fără doar şi poate, o tânără femeie.
Atunci înţelese pentru ce Fu-Yun-Ping putea duce viaţa ni-ni, cum se exprimase onorabilul Falalei Falaleici.
15 Era de mirare însă că, după atâţia ani, de când Fu-Yun-Ping apăruse în Serghinsk, nimeni încă nu aflase adevărul!
E caracteristic pentru impenetrabilitatea chinezului.
20 Chiar cel mai minuţios şi fidel cronicar s-ar fi obosit de a reproduce exact, cu toate fasoanele şi ploconelile, conversaţia ce urmase între Fu-Yun-Ping şi oaspetele său.
Trebuie să ne mulţumim cu un rezumat apro-
25 ximativ.
Lămurindu-şi scopul venirii, Răutu fu asigurat: că este absolut stăpân nu numai pe averea, dar şi pe viaţa lui Fu-Yun-Ping şi chiar a lui Ciu-Li-Siang; că nu există jertfă pe care ei n-ar aduce-o numai ca
30 să facă un cât de mic serviciu stăpânului lor Ivan Leut; că simplul surâs al lui Ivan Leut este pentru el, Fu-Yun-Ping, mai luminos decât însuşi soarele şi toate planetele şi toate stelele cerului; - dar că nevrednicele lui mâni nu se pot ferici de a spăla şi călca
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1181
rufele ilustrului, marelui şi învăţatului său stăpân Ivan Leut.
Şi, în acelaşi timp, între nenumăratele închinăciuni, nici cea mai uşoară tremurare de surâs nu-i 5   lumina faţa şi în ochii lui negri, fixaţi asupra lui Răutu fără clipire, nu licări nicio scânteiere de simpatie sau înţelegere.
Plecând, Răutu se gândi, fără voie, la caracterul şi la destinul acestei rase misterioase. 10       Pe când se afla încă într-un sat de lângă Nijne-Udinsk, Răutu a avut prilejul să observe, la lucrările de terasament pentru viitorul transsiberian, atitudini atât de caracteristice pentru reprezentanţii diferitelor rase, care erau angajaţi la aceste lucrări. 15       Masa lucrătorilor o formau chinejii, în cea mai mare parte - oameni înalţi şi care păreau robuşti. Cu toate acestea, munca lor era de vreo trei ori mai puţin spornică decât a lucrătorilor ruşi, care nu sunt nici ei muncitori faimoşi. 20       Japonezii, de cele mai multe ori oameni mici şi slabi, aproape pitici, erau în regulă generală întrebuinţaţi ca supraveghetori, contramaiştri şi picheri.
O scenă care se gravă în memoria lui Răutu îi dădu mult de gândit; şi mai târziu îi putea explica numeroa-25   sele evenimente din istoria Extremului Orient. Era o sâmbătă, zi de socoteli şi de plăţi. Intre un grup de vreo treizeci, patruzeci de lucrători chineji şi un supraveghetor japonez se născu o discuţie, - fie pentru numărarea zilelor de lucru, fie 30   pentru calculul salariului convenit.
Japonezul gesticula mânios şi striga strident cât îl ţinea gura. Chinezii, nemişcaţi, parcă cântau tân-guindu-se îndărătnic, în aceeaşi notă nazală.
1182
C. STERE
In sfârşit, japonezul se înfurie, sări în sus, ca să poată ajunge până la obrazul namilei ce-i stătea în faţă, şi-i plesni o palmă răsunătoare, - o dată, de două ori, de trei ori, apoi, ca o veveriţă, săltă spre o altă 5   namilă, spre a treia, a patra...
Şi deodată, toată turma aceasta de namile chinezeşti porni în fugă năprasnică, ferindu-şi cu manile obrazul de lovituri; iar piticul japonez alerga ţipând după ei, sărind când în spatele unuia, când în al altuia... 10       Ce-i asta ?
Lipsă de resort sufletesc ? Fire pacifică, incapabilă de manifestări violente ? Dispreţ pentru interese materiale ? Resemnarea în faţa violenţei şi a exploatării ? Cine poate şti ?... 15       Trebuie să simtă şi ei vreo nostalgie de ideal...
Cap. XVI
ACULINA
După insuccesul încercării cu „chitaiul", Răutu se gândi să se adreseze direct Lisavetei. 5       Se apropie de ea cu oarecare timiditate şi începu pe departe:
- Lisaveta Onisimovna, nu-ţi este prea greu, cu toată gospodăria, să mai speli încă şi rufele noastre ?
Lisaveta îndată îşi ciuli urechile: 10       - Ce ? nu-ţi place cum sunt spălate ?
- Nu! de ce ? Cum nu ? - nu ştia cum s-o întoarcă, ca să nu o supere. Sunt bine spălate. Dar nu ştiu de ce sunt cam mototolite şi de aceea par mai puţin curate. Poate nu sunt călcate bine ?
15       Lisaveta părea grozav de mâhnită.
După ce stătu un pic rezemată de pervazul uşii, în poza ei favorită, cu manile împreunate sub şorţ, unde, în clipe de emoţie, le agita febril, se întoarse şi dispăru pe uşă; reveni însă îndată cu un enorm fier
20   de călcat şi cu o cămaşă arsă, în petice:
- Iată, Ivan Egorici! Am mai ars una! Ce să fac ? - se jălui ea - nu ştiu să calc! Nimeni nu ştie la noi. Noi numai ne învălătucim rufele, le trecem sub vălătuc. M-am milogit pentru fierul acesta la Nastasia
25   Carpovna, care-1 are de la şpehturul - cine o fi şi acela ? - care a stat pe aici acum vreo şapte ani o vară,
1184 C. STERE
cu nevastă-sa. Aceea îi călca, ea însăşi, cămăşile, -albe, albe! La plecare şi-a uitat fierul aici. Dar noi nu putem...
Pe când vorbea aşa, intră în cameră, zgomotos ca 5   întotdeauna, Spirea Varnacul. El îşi lăţi încă mutra, rânjind răutăcios, şi interveni:
- Cum să calci ? Cine să poată călca în sălbătă-ciunea aceasta ? Arde nu numai rufele, dar se arde, se face friptură el însuşi!...
10 Lisaveta îşi vârî repede mâna stângă subt şorţ. Şi astfel Răutu băgă de seamă că era bandajată.
- Ăsta-i un lucru boieresc! - continuă Spirea -pentru boieri - prima -, mă înţelegi ? E lipsă aici de o spălătoreasă subţire - caniac trei steluţe! - care
11 să ştie să dea şi cu crobmal, mă înţelegi ? Aici, în prăpădenia asta, numai doar Aculina s-ar pricepe. Aia a călcat şi pentru ghenerali, şi pentru prinţi... pentru toţi boierii mari, - mă-nţelegi ?
Răutu nu dădu multă atenţie acestor vorbe, dar 20   chiar a doua zi se trezi în casă cu Aculina.
Oprită modest în prag, potrivindu-şi numai uşor cu o mână sau alta părul sub tulpan, îl salută, fără să-1 privească:
- Să trăiţi, boierule! Mi-a spus Spirea că aţi avea 25   nevoie de o spălătoreasă. Eu am mai spălat pentru
dumneavoastră, la Tiumen. Aţi fost mulţumit atunci. Numai să am fierul, aş putea să vă servesc şi acum... şi - adăugi cu înţeles - aş câştiga şi eu un ban...
Răutu auzi pe Lisaveta trântind furios ustensi-30   lele ei în camera de alături.
După o scurtă ezitare, îi zise:
- îţi mulţumesc, Aculina, dar şi Lisaveta ne serveşte bine, şi fără fier de călcat. De ce să o supăr ?...
Ustensilele Lisavetei tăcură.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1185
- Să trăiţi! - răspunse Aculina resemnată. Am crezut...
Aruncă, sfioasă, câteva priviri împrejur, oftă, se înclină şi plecă, tot îndreptându-şi discret părul 5   subt tulpan.
Răutu crezu incidentul închis.
O împrejurare neaşteptată însă îl readuse la ordinea zilei.
După Crăciun, descăleca la Serghinsk Boleslaw
10 Stadnicki - fost student în Varşovia, arestat cu prilejul prăbuşirii partidului polonez „Proletariatul" şi deportat, „pe cale administrativă", în Siberia Orientală.
Mititel, tinerel - abia trecuse de douăzeci de ani -, frumuşel, rotunjel la faţă, cu părul castaniu deschis,
15 aproape blond, lipit lucios de craniu, tăiat just în două de o cărare inimitabilă, părea, şi după călătoria cu etapa pe drumurile Siberiei, abia scos din cutie -spălatei şi curăţel.
Ca un simptom al vremurilor, profesa un mar-
20 xism ortodox, feroce şi intransigent, - care se potrivea cam rău cu ochii lui căprui, nevinovaţi, cu gulerul lui înalt, rigid amidonat, cu cutele impecabile ale pantalonilor, cu toate manierele lui de băieţel de familie, bine crescut şi delicat.
25 Aspectul, dar mai cu seamă bagajele lui, îndată au inspirat respect unor oameni atât de aprigi la câştig, cum erau cetăţenii Serghinskului.
Astfel, problema locuinţei fu relativ uşor rezol-vită, deşi Stadnicki, în cursul peregrinaţiilor sale
30 până la locul de destinaţie, prins de oroarea ploşniţelor, punea o condiţie imposibilă: lipsa acestor insecte, fără de care, pentru siberieni, nici nu poate fi un culcuş confortabil şi plăcut.
1186
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1187
însuşi venerabilul Falalei Falaleici Cartuzov, binevoi să anunţe cu vocea-i piţigăiată, mângâindu-şi sârmele bărbiei şi întrebuinţând peste tot pluralul, ca suveranii:
5        - De! Sunt, cum se vede, oameni cinstiţi. Avem o căsuţă în ogradă - nouă nouţă...
Stadnicki a fost larg - nici n-a discutat condiţiunile.
Prima complicaţie se ivi când Fevronia Luchia-novna îi aduse rufele spălate. io       Bietul pan Stadnicki, pentru care cămaşa amido-nată părea un suport indispensabil pentru corp şi suflet, era exasperat.
Ceru imediat să fie angajată o spălătoreasă „ca oamenii".
15 Şi după laborioase tratative şi variate combinaţii preliminare - expediţia lui Spirea la Karatuz după amidon, sineală, săpun prima şi alte ingrediente; deposedarea Lisavetei de fierul acaparat; închirierea susnumitului fier de la Nastasia Carpovna; angaja-20 rea Aculinei -, pan Boleslaw Stadnicki se simţi, în sfârşit, la adăpostul decăderei morale şi fizice, - putând apărea într-o cămaşă imaculată ca piscurile Montblancului şi rigidă ca gheţarele polare.
Răutu îşi aruncă fără voie o privire la mânecile 25   cămăşei sale.
Nu spuse niciun cuvânt, dar în cămăruţa Lisavetei şi în bucătărie două zile vâjâi furtuna. Apoi Lisaveta capitulă.
Intrând în camera lui Răutu cu bocceaua de rufe, 30   o aruncă jos şi-şi puse ultimatumul:
- Nu mai spăl! Să vie... aceea, dar să nu se fasolească în faţa mea, că-i crap scârnăviei botul...
Aculina apăru astfel din nou în casa lui Răutu.
Se ţinea modestă, - căuta vădit să îmbuneze pe Lisaveta, adresându-i-se cu multă smerenie; dar chiar în tonul glasului, în siguranţa discretă a gestu-5   rilor, îşi trăda simţul de triumf.
La început, Răutu aproape nu băga în seamă această apariţie. Aculina, în aparenţă, nu-şi schimbase atitudinea.
Numai venea mai des să ceară lămuriri, să sugereze 10   necesitatea de renovare sau de complectare a rufariei. Din când în când, găsind că o piesă sau alta are nevoie de o reparaţie urgentă, care îi scăpase din vedere înainte, îşi lăsa cojocelul, se descălţa de ciubotele de pâslă şi, aşezată cu simplicitate pe scaun, se 15   apuca să coase, să cârpească, să netezească. Câteodată, constatând că-i lipseşte lui Răutu un nasture de la haină sau că mâneca e descusută sau vesta pătată, îi atrăgea atenţia cu oarecare familiaritate, care părea foarte naturală în situaţia aceasta; şi, fără fa-20   soane, îl dezbrăca de haina cu defect pentru a o pune, pe loc, în ordine.
Era dar silită să treacă adesea în apropierea lui Răutu şi nu se putea feri chiar întotdeauna de uşoare coliziuni sau de atingeri. 25       Răutu respira astfel mereu odoarea animală a acestui trup viguros, pe care ajunse să o simtă îndată ce intra în tindă. Şi cu greu se putea apăra de viziunea micilor neglijenţe ale îmbrăcămintei rustice. Aculina aproape că nu se uita la Tartanov, iar 30   acesta, de o bucată de vreme, părăsea ostentativ camera lui Răutu îndată ce Aculina îl găsea acolo.
Dar Răutu se surprindea, supraveghindu-1 cu un sentiment ciudat de curiozitate maladivă şi de iritaţie.
1188
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1189
între ei nu vorbeau niciodată despre Aculina.
Răutu începu să se înspăimânte de ceea ce descoperea în sufletul său.
Noaptea avea tot mai des coşmaruri şi visuri 5   urâte, viziuni odioase, de care nici nu îndrăznea să-şi aducă aminte, pentru că găsea în ele cu oroare, împletite în procesiuni lubrice, icoanele tuturor femeilor care îi opriseră vreodată atenţiunea.
Se credea foarte vinovat, se dispreţuia, se acuza io   de monstruoase pervertiri ale simţurilor.
Tot rigorismul firii lui era exasperat de el însuşi.
Citirile nu-i mai dădeau satisfacţia de altădată, simţea ca o povară şi apropierea de Tartanov şi chiar de nevinovatul pan Stadnicki. 15       Căuta uitarea de sine în oboseala lungilor primblări în umbra pădurilor dimprejur.
Cu primăvara care trecu repede la arşiţa de vară, situaţia se agrava.
Răutu, scârbit şi ruşinat, nu se putu opri totuşi 20 de a detalia pe toate femeile şi fetele pe lângă care trecea; le spiona fiecare fluturare de fustă, fiecare cută sau ruptură de cămaşă. Fiecare petec de nud descoperit îi tăia respiraţia.
Dar mai cu seamă îl obseda figura Aculinei. Ima-25 ginaţia lui se concentra asupra fiecărui detaliu din silueta ei.
Era mai cu seamă dominat, ca de o vedenie, de amintirea momentului când o întrezărise atunci cu Tartanov, desculţă, despletită, cu umărul cămeşei că-30 zut jos, dezgolind un sân dur şi elastic, care îşi ascu-ţea provocator sfârcul spre el.
Noaptea se deştepta transpirat, bolnav, stors de puteri.
într-o după-amiază, bătrâna Lisaveta, neagră şi uscată ca o scrumbie afumată - tot ce poate fi mai discordant cu sugestia de feminitate - , spăla în curte nişte petece, plecată, cu poalele suflecate, asu-5   pra albiei prea jos aşezate.
Răutu se trezi urmărind cu încordare evoluţiile marginii de fustă deasupra picioarelor ei...
îngrozit, fugi spre casă.
Pe scară, întâlni pe Aculina, care venea, ca o cari-10   atidă, cu un coş de rufe pe cap. Brutal îi strigă:
- Pleacă de aici! Pleacă îndată! Ce te tot târâi pe aici ?...
Se încuia în cameră. 15 Peste puţin, văzu pe Aculina trecând sub fereastră, fără coş, însoţită de Lisaveta, care o petrecea până la portiţă, după un scurt şi vădit prietenesc schimb de vorbe, Aculina plecă, săltându-şi şoldurile şi bătând cu ghetele noi pământul încă neprăfuit de arşiţă.
20 Pe înserate, Răutu se furişă din cameră, fugind de întâlnirea cu Lisaveta, Stadnicki şi, mai cu seamă, Tartanov, - şi se îndreptă pe cărăruşa din dosul caselor spre bordeiul Aculinei.
Aceasta îl zări de departe şi, parcă prevenită, lăsă
25 perdelele, deschise uşa şi, retrasă în fundul tindei, îl aştepta.
Răutu însă nu se opri în tindă, ci sărind peste pragul mizerabilei odăiţe, în care trona un pat larg şi solid, începu să se învârte lent pe loc şi să se pipăie, ca 30 şi cum nu putea crede că el, Ion Răutu din Năpădeni, se găseşte într-adevăr în această vizuină.
Nu ştia dacă Aculina îl urmase, nu o căuta cu privirea, iar ea nu dădea niciun semn de apropiere.
1190 C. STERE
Totul încremeni în aşteptarea a ceva odios, dar inevitabil.
Arterele îi pulsau cu violenţă. Un glas străin, pornit însă de undeva din el, po-5   runci răguşit:
- Dezbracă-te.
Manile lui Răutu îi tremurau când începu să se îmbrace.
Aculina încercă, timid, să-1 ajute, - fără să se 10   uite la el, şi fugind ea însăşi de privirile lui.
N-a cunoscut niciodată îmbrăţişări mai reci, mai lipsite de pasiune, mai „caste"...
Simţi totuşi un nemărginit dezgust - dezgustul de sine.
n       Aruncă o „bumaşcă" în pat, fără să se uite...
La uşă, un moment, nu îndrăzni să-şi scoată capul afară.
Porni drept spre taiga, fără să mai intre în sat.
Şi, lungi ceasuri, a stat întins cu faţa spre cer, -20   pustiit de orice gândire şi simţire.
Rămase, ca niciodată, insensibil la feeria şi mistica bolţii înstelate...
A doua zi, porunci, pe neaşteptate, Lisavetei să reia spălatul rufelor pentru el şi pentru Tartanov... 25       Din acest moment, Răutu trăi sub stăpânirea unui coşmar.
I se părea că toată lumea ştie ruşinea şi ticăloşia lui - îl dispreţuieşte şi-şi bate joc de el.
„Burtoşii" tuşeau cu înţeles când îl întâlneau; fe-30   meile de asemenea, neruşinate, îşi permiteau şi mai des cuvinte de batjocură; fetele tinere îl fixau şi cu mai mult cinism, jucându-şi mai expresiv şoldurile.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1191
Femeiuşcă cea obraznică îi strigă o dată, în chicotele leliţelor:
- Ţine-ţi nasul, boierule, să nu cadă!... Ptiu!
Iar Aculina, după câteva zile de eclipsă, redeveni 5   agresivă şi întreprinse o persecuţie sistematică.
Parcă îl pândea şi, oriunde îl găsea, îi arunca cuvinte de ocară, subliniate de gesturi obscene.
învăţătorul Parfeniev îl evita acum cu îndărătnicie şi, când nu se putea altfel, scurta vorba şi îşi în-10   torcea grăbit capul.
Stadnicki se prefăcea că nu ştie nimic şi că nu s-a schimbat nimic.
Dar Arcadie era insuportabil, - urmărindu-1 vecinie din ochi cu nedumerire şi tristeţă.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1193
10
15
20
Cap. XVII
POVESTEA LISAVETEI
Numai Lisaveta se arăta mai binevoitoare şi mai afectuoasă ca oricând, - „oprobriul obştesc îi apropia" - se gândi bietul moş Egorici.
Intr-o seară, veni în camera lui şi, rezemată ca de obicei de pervazul uşii, cu manile frământate sub şorţ, stătea mestecând parcă ceva în gură, trudindu-se să lege vorba:
- Ivan Egorici! - se hotărî ea în sfârşit - să te fereşti de varnaci! Te vei nenoroci! Să ştii de la mine: cu toţii au inima otrăvită.
Răutu aştepta.
- Eu din pricina unui varnac am rămas oropsită ! - gemu Lisaveta.
Şi gheaţa crăpă.
Sub puhoiul de amintiri năstruşnice, în trebuinţa, atâta vreme înăbuşită, de expansiune, de spovedanie înaintea unui suflet prietenesc, se revărsă în valuri.
- Rămăsesem orfană de tată - fată tânără -, dar cu o bună stare: o casă frumoasă şi o gospodărie bine durată, zăimcă din zare în zare, argaţi buni, moară cu vad mare, vite... Mamă bună, îndrăgită de mine.
Şi...
Veni odată spre seară un drumeţ cu traista în spinare...
Nu pusesem încă pâne şi cană cu lapte pe poliţa de la fereastră... 5       Cum îl văzui de departe, prăfuit şi trudit, - mă grăbii să-i duc, pe lângă lapte, şi o bucată de porc afumat...
Era încă tânăr, flăcău înalt şi zdravăn, cu ochi de jăratec.
Când se uită la mine, zise dulce, dulce: io       - Să trăieşti, frumoaso!... Tare frumoasă mai eşti... Şi parcă mă arse până în inimă. Cât pe ce era să cad leşinată.
Şi, plecând, mă străpunse din nou cu ochii lui de jăratec şi se înclină până jos... 15       Şi vântul îi desfira pletele negre şi creţe, când îmi spuse:
- Să trăieşti, frumoaso! Să-ţi dea Dumnezeu noroc şi multă, multă dragoste!
Şi s-a dus cântând cu glasul lui cel dulce, domol 20   ca un clopoţel de argint:
25
Oi, tu, frumoasă fată! Dar n-am de tine parte.. Ah, inimă sărmană! Ce arzi de-al fetei dor ? In suflet am o rană, De rana ceea mor...
30
Şi dus a fost...
Noaptea nu-mi găseam astâmpăr.
Ochii ceia de jăratec mă ardeau mereu şi glasul cel dulce, ca un clopoţel de argint, îmi cânta „frumoasă fată... frumoasă fată... frumoasă fată, de dorul tău eu mor"...
1194 C. STERE
Şi deodată, nu mai ştiu dacă visez sau aud chiar aievea acel cântec dulce, dulce, - doar nu-1 cunoşteam încă:
Oi, tu, frumoasă fată! s Dar n-am de tine parte...
La o uşoară ciocănitură în fereastră, văzui că nu visez - şi ştiam că este el.
Sării ca nebună şi ieşii în curte...
Lisaveta, după o lungă reculegere, urmă surd: 10       - Stepan, - aşa îl chema, alt nume nu-i cunoşteam, cel spus la primărie nu era adevărat -, Stepan nu era om de rând, avea învăţătură, întotdeauna purta şi câte o cărticică cu el în traistă.
Nu-mi spunea ce faptă îl adusese în Siberia. îs   După semne la braţe şi la picioare, trebuie să fi purtat lanţuri.
Nici nu ştiu ce îndeletniciri avea, - dar avea bani. Din pricina aceasta, la primărie nu-i prea cercetau hârtiile.
20       Stătea la noi în sat câte o săptămână, două, câteodată şi mai mult; şi apoi se făcea nevăzut; şi iar venea. Era drumeţ!
Dar după purtare, se vedea că-i om de altă lume. Ştiam de la prietenele măritate şi de la fetele mari 25   cum se poartă la noi bărbaţii şi ibovnicii. Nu era aşa.
Mă săruta şi mă dezmierda.
Şi când spunea cu glasul lui dulce: „Porumbiţa mea albă", simţeam că mor. 30       Şi mă dezmierda şi mă săruta, şi iar mă dezmierda...
Când îmi trecea mâna lui de-a lungul spinării, mă apucau frigurile...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1195
Pierdusem şi ruşinea cu el, - nu aveam ruşine nici când mă săruta... toată...
Şi avea pielea dulce, ca de catifea, şi păr moale, moale ca mătasa; şi mirosea a busuioc...
5       O nouă reculegere. Apoi:
M-a cerut Calistrat Avdeev - băiat bun şi cu stare -, am fost sortiţi din copilărie.
Mama, toate neamurile, tot satul stăruiau pentru
io dânsul.
Nici n-am vrut să aud.
Când lipsea Stepan, aşteptam mereu numai să aud cântecul, - şi când îl auzeam, nu mai ştiam pe ce lume sunt...
15       Din nou tăcere, - numai buzele îi mestecau necontenit:
- Şi am căzut grea.
Când îi spusei şi-1 rugai să fugim, să trăim în altă parte şi fără cununie, el se posomori şi-mi zise: -20   „Un drumeţ n-are ce face în taiga cu o muiere şi cu un sugaci..."
Tăcui şi-1 îndrăgii, parcă, şi mai mult. Şi s-a dus - şi acum chiar dus a fost!... In zadar îi mai aşteptam cântecul. 25       Şi am aflat de la un varnac pripăşit - blăstâmat să fie din neam în neam! - răcni ea deodată sălbatec -, am aflat de la varnacul cela că Stepan se năimise la hrubele de aur, pe aici, nu tocmai departe, şi că are şi nevastă în Rusia, şi că primeşte scrisori şi bani de 30   la dânsa...
Aşa mi-ai fost!...
Şi parcă şerpi veninoşi mi-au intrat în inimă.
1196
C STERE
Şi, într-o goană, m-am dus la Calistrat. Şi-i zic: dacă-1 omori, te iau de bărbat. Iar el când mă văzu aşa despletită şi dezmăţată, singură în casa lui, - mă strânse de mijloc. 5       Iar eu - căţea turbată! - zic: Mă las, - dar să mi-1 omori! Jură la icoană!... A jurat...
Dar când veni şi-mi spuse: „Varnacul tău a trăit", îmi pierdui cu totul minţile. 10       - A! mi l-ai omorât, beteagule!... L-am scuipat în ochi.
Şi când îl văzui aşa, galben şi tremurând ca varga, îi strigai: - Te omor, câne râios! Şi am dat cu toporul în el: 15       - Ha! Mi-ai spurcat plodul! Şi după el!
Abia a scăpat javra!... Nu mai puteam vedea pe nimeni din sat. Când flăcăii încercau să se apropie, le arătam do-20   sul şi le spuneam vorbe proaste...
Mă suduiau şi mă huiduiau, oricând mă vedeau. Nu mai puteam scoate capul în lume...
Şi după o tăcere :
- Şi am lepădat copilul - un băieţel - înainte de 25   vreme, - la şase luni... O stârpitură hâdă, - îl spurcase
cânele cel de boşorog! L-am trăsnit cu capu de prag...
Doborâtă de viziunea evocată, cu geamăt şi scrâş-nire de dinţi, Lisaveta se boci:
- A! sărăcuţul nevinovat!... 30       Ce scroafă sălbatecă, am fost...
Poate trăia - puiul mamei! - şi era om, şi sprijin la bătrâneţă.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1197
Faţa-i zbârcită şi aridă se crispa de durere greu stăpânită.
- Şi alergai prin sat - urmă bătrâna -, să găsesc pocitura ceea blăstămată, să-1 răpui. 5       Bătrânii satului m-au prins, m-au legat, m-au bătut cu vergi în faţa lumii...
Mirul însă s-a sfătuit să acopere toată treaba, ca să-1 scape pe Calistrat.
Bătrâna se întunecă şi mai mult, - şi parcă se si-70   lea să-şi înăbuşe grăbit amintirile:
Mama a murit de ruşine... Mă părăsise şi trăia din milă pe la neamuri. Când am aflat câ-i pe moarte, m-am dus s-o văd... Dar ea, cum mă zări, îşi ridică braţul lung, lung 15   şi uscat şi mă blăstămă... Nu m-a iertat...
O tăcere mai lungă:
Şi trăiesc, aşa cum mă vezi, mai bine de cincizeci de ani, singură ca o bufniţă şi duşmănită de sat, fără 20   rost şi bucurie...
A murit demult şi Calistrat - se zice de inimă rea, - că nu-şi mai venise în fire... Nu l-am iertat nici eu... Nu-1 iert! 25 Da!...
Se întoarse, porni spre uşă, după puţină şovăire reveni, aruncându-i încă o dată:
- Zic: să te fereşti de varnaci!... Să ştii de la mine că varnacele sunt încă mai afurisite...
1198
C. STERE
Şi aceasta este tot o jertfă a forţelor oarbe> Sa fie şi el, Ion Răutu, pe veci robit lor ?...'
Situaţia devenea intolerabilă. Dar o întâmplare neprevăzută vântură toate aceste >   preocupări şi tulburări, precum toamna o ov tu a de vant spulberă frunzele veştede.
Cap. XVIII
O LOVITURĂ DE VÂNT
5 Zasiedatelul de poliţie din Karatuz - Achim Sunducov -, un om rotund, astmatic şi cu ochii bulbucaţi, trecea prin cele mai dramatice momente ale vieţii sale.
In ajun, primise de la Excelenţa Sa domnul guver-
10 nator al guberniei Eniseisk, un pachet „extra secret", adus cu „ştafetă extraordinară" de un „curier special".
Pachetul conţinea ordinul de a porni imediat, cu o escortă „de nădejde", în satul Serghinsk, unde să percheziţioneze, „prin surprindere", pe deportatul
15 politic Ivan Gheorghiev Răutu, inculpat de o gravă crimă de stat, să-1 aresteze şi să-1 pornească imediat, „sub pază vigilentă", la închisoarea din Minusinsk, împreună cu „toate persoanele suspecte" ce s-ar găsi în preajma lui.
20 Mai cu seamă îl tulbura nota nemaipomenită în asemenea afaceri:
„Ordonăm - suna misiva guvernamentală - ca secţiunea din Minusinsk a comandamentului de Jandarmerie să nu fie deranjată, ci ţinută în afară de
25 chestie. Veţi executa ordinul sub personala dumneavoastră răspundere şi de la punctualitatea şi promptitudinea aducerii lui la îndeplinire va atârna cariera dumneavoastră."
1200
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1201
Semnat:
„Guvernator:
Consilier intim de stat
CA. MALINOVSCHI"
5       Fără jandarmi!
Cum să faci asemenea daraveri fără jandarmi ? Şi încă „gravă crimă de stat", „surprindere", „punctualitate", „promptitudine"...
înainte de răsăritul soarelui, porni din Karatuz 10   o impozantă expediţie.
Zasiedatelul, cu secretarul său Arhipov, un zdravăn beţiv, - într-un enorm tarantas, înconjurat de străjeri cu săbii şi revolvere, - se pusese în fruntea unui cortegiu de vehicule disparate, încărcate cu forţe 15 pedestre, precedat şi urmat de călăreţi înarmaţi cu puşti, lănci şi chiar cu pari şi ciomege.
Ajunşi la Serghinsk spre noapte, secretarul Arhipov - care „pentru curaj" se încărcase „peste normă" din damigeana luată între „muniţii", - cu un 20   străjer, precedaţi şi urmaţi de câte un călăreţ, au fost trimişi în recunoaştere, pentru a asigura „surprinderea".
Satul era adormit de mult, când Răutu - sleit de puteri, aproape amorţit - îşi stinse lampa, se aruncă în pat şi îndată fu şi înecat în neştire.
25 Arhipov, sprijinit de străjerul pedestru, râgâind ordine neînţelese, reuşi totuşi să afle unde e locuinţa „straşni-ccului ccriminnaal (ic!), înţeles?"... de la Gavrilov şi de la primar, ridicaţi din pat de către călăreţul de avangardă.
30 Constatând luminile stinse şi deci asigurată surprinderea, - raportă cazul domnului Zasiedatel.
Primarul şi Gavrilov, impresionaţi de această cavalcadă apocaliptică, cu extravagantele ei operaţiuni de recunoaştere, au dat sfoară în sat.
Zvonul despre evenimentele senzaţionale ce se pu-
5 neau la cale, lăţindu-se din casă în casă, a ajuns şi până la Falalei Falaleici şi, prin el, la Boleslaw Stadnicki, -în forma că va fi luată cu asalt căsuţa Lisavetei, Răutu spânzurat pe loc şi ars împreună cu toate cărţile lui „diavoleşti"...
io       Stadnicki se hotărî să plece imediat la faţa locului. Dar întrucât simţul lui de demnitate nu-i îngăduia să iasă pe stradă cu toaleta în dezordine, întârzie şi când ajunse la teatrul de război, rămase înmărmurit de spectacolul ce se desfăşura înaintea lui.
15 Zasiedatelul, gâfâind, cu sabia într-o mână şi cu revolverul într-alta, dădea forţelor sale de asalt ordine, în şoapte sinistre, să ocupe toate intrările şi ieşirile: - „pentru ca nici o muscă să nu poată scăpa, auziţi, mă! - mânca-v-aş şi arde-v-aş, încolo şi pe
20   dincolo, mă mangosiţilor!..."
Toată uliţa era ocupată de cetăţenii Serghinskului, adunaţi în masă, cu femei şi copii în costume improvizate, pitoreşti, dar insuficiente.
La portiţă stăteau, ca să-i lumineze cărarea spre
25 glorie, doi străjeri cu felinare, iar unul chiar cu o torţă improvizată în mână.
Dar în momentul când era cât pe ce să dea lui Arhipov ordinul de atac, i-a fost sortit să mai ia o supremă hotărâre.
30 Se trezi în faţa lui cu un tânăr, cu bordurile largi ale pălăriei ă la Rubens, cu un guler imaculat înalt şi rigid, strâns de o lavalieră roşie - o discretă profesiune de credinţă social-democrată -, cu necriticabile dungi la pantaloni.
1202
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1203
Fâstâcit, domnul Zasiedatel se adresă în şoaptă primarului:
- Cine-i ăsta, mă ?
- Ia, tot un politic, un leah, Sataniţchi, - fu răs-5   punsul, tot în şoaptă.
Globul lui Achim Sunducov, stacojiu ca şi lavaliera satanică, de mânie, era cât pe ce să rămână văduvit de ochii bulbucaţi:
A ! cum ? politic... leah... Sataniţchi!... Iată „periei   soana suspectă" din ordinul Excelenţei Sale!...
Domnul Zasiedatel îşi umflă pieptul:
- Pe el, mă! - porunci răguşit secretarului Arhipov.
- Legaţi-mi-1 burduf, cot la cot!...
Intr-o clipă, corectisimul pan Boleslaw se putu 15   convinge cât de efemere sunt nu numai dungile la pantaloni, lavaliera şi gulerul amidonat, dar şi cărarea impecabilă din cap...
Răutu sări din somn, trezit de bubuitul uşii scoase năprasnic din ţâţâni, de ţipătul strident al Lisavetei 20   şi, înainte de a se fi dezmeticit, fu înconjurat - cum i se păruse - de flăcările roşii a mii de felinare şi imense torţe aprinse, purtate de nişte demoni hidoşi.
Când odăiţa lui era peste plin înghesuită de oastea victorioasă, se repezi pe uşă şi Achim Sunducov, -25   maiestuos cu sabia şi cu revolverul lui, - urlând din toată suflarea:
- Manile în sus!...
Şi lovit de un acces violent de astmă, îşi scăpă armamentul, se apucă cu manile de piept, cât pe ce să 30 cadă, - prins în braţe de primar şi de doi străjeri, fu aşezat în singurul colţişor mai liber din odaie, - pe marginea patului, alături de Răutu, încă uluit, în că-maşa-i de noapte...
Cetatea Lisavetei fu însă cucerită şi garnizoana căzută în captivitate.
Glorioasa armadă a lui Achim Sunducov porni spre Minusinsk, în procesiune fantasmagorică, prin 5   pustiităţile taigalei.
In tarantasul cel mare, luaseră loc Răutu, cu lanţuri la mâni şi la picioare, - „inculpat de gravă crimă de stat" - şi Boleslaw Stadnicki, care, fiind numai o „persoană suspectă", nu fusese onorat decât cu o 10 frânghie, care îl ţinea legat cobză, - cu vreo cinci străjeri pedeştri lângă el şi înconjuraţi de călăreţii cu săbii, revolvere şi lănci, îndreptate spre dânşii -„sub pază vigilentă"!...
„O execuţie punctuală şi promptă"... 15 La fiecare douăzeci-treizeci de verste, cortegiul cu Zasiedatelul în cap şi în coadă cu secretarul Arhipov - care, de bucuria victoriei, îşi golise damigeana cu basamac şi se găsea aproape în stare de ca-talepsie - era întâmpinat de un nou „pichet" de 20   călăreţi, care se şi încolona imediat.
In satele răscolite de necunoscuta desfăşurare de forţe înarmate, - peste tot aşteptau noi tarantase cu caii de schimb.
După două zile şi două nopţi de goană, „crimina-25   Iii" - rupţi de oboseală, aiuriţi, în necunoştinţă desăvârşită a motivelor acestei grandioase parade - fură, în sfârşit, „predaţi" la închisoarea din Minusinsk.
O celulă mucedă de închisoare, într-un colţ prăpădit al provinciei siberiene, s-ar părea că nu poate 30   da niciun motiv de mulţumire.
Dar Răutu, smuls din atmosfera morbidă în care se sufoca la Serghinsk, se simţi ca un drumeţ obosit
1204 C. STERE
de străinătate, când se găseşte din nou în mediul, poate mediocru, dar transfigurat de amintirile anilor din copilărie.
Prindea cu mulţumire sunetele familare: zăvo-5 rul tras la uşă, scârţâitul cheii în broasca uzată; paşii paznicilor prin coridoare; apelurile prelungi ale sentinelelor.
- Cineee-i?...
Dar bietul pan Boleslaw Stadnicki, care, ca musa-
10 fir neaşteptat, fu silit să stea la început în aceeaşi cameră, până ce i se pregăti celula lui, se credea adânc nenorocit, prăpădit de degradarea în care fu aruncat: nu numai că hainele lui pierduseră până şi amintirea fierului de călcat, dar nu fusese lăsat să ia cu dânsul
15 nicio primeneală, nici măcar o cămaşă de noapte şi nici obiecte de aşa însemnătate vitală, cum sunt peria de dinţi, pieptenul, săpunul şi apa de Colonia!
Răutu, ca să-1 mai consoleze, îl asigură că nu e aşa de greu a te lipsi, pentru o noapte, de confortul civili-
20 zaţiei, dar că a doua zi tovarăşii îl vor aproviziona, desigur, cu tot ce este necesar.
Dar mai cu seamă, spre a-1 distrage de la obsesiu-nea acestor nenorociri, începu o discuţie pasionată asupra misterului care învăluia arestarea lor atât de
25 subită: De ce a fost ea motivată ? Ce înseamnă că nu s-a văzut picior de jandarm, toate operaţiile fiind conduse exclusiv de poliţia „civilă", care - natural -putea avea, în cazul cel mai bun, numai rolul de auxiliar secundar ?...
30 Ipotezele, una mai extravagantă decât alta, se succedau - până la presupunerea lui Stadnicki că în Polonia ar fi izbucnit revoluţia şi că au fost sesizate articolele lui marxiste, - dar erau toate respinse pe rând ca nesatisfăcătoare.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1205
în sfârşit, Răutu, obosit şi enervat, se culcă la marginea patului, spre a lăsa loc şi lui Stadnicki, a cărui viziune îi fu răpită de somn în momentul când alerga furios de la un capăt la altul al camerei, agi-5   tând gulerul amidonat, turtit şi murdărit.
Din bezna neştirii fu readus la o licărire înnourată a conştiinţii de nişte scâncete jalnice:
- Domnule Răutu, domnule Răutu! - gemea plângător Stadnicki. Ah! Doamne, Doamne! Ce mă
io   fac eu ? Cum puteţi dormi ?
- A! ce ai ? Ce s-a întâmplat ? - îşi veni în fire cu greu Răutu.
- Ploşniţe! legiuni... grozăvie! - se bocea pan Boleslaw. Cum puteţi dormi ?
15        - A! Ploşniţe! Pe mine nu mă mănâncă, - mormăi plictisit Răutu.
Şi se întoarse cu faţa la părete.
- Cum nu vă mănâncă ? Doamne, Doamne! - exclamă exasperat novicele deportaţiunii siberiene.
20       Răutu se ridică brusc şi se aşeză pe marginea patului, înduioşat, plin de compătimire. Pentru Stadnicki ? Pentru sine ?
îşi aduse aminte de începuturile sale de deportat 25 în Siberia, cu aproape şapte ani în urmă, în închisoarea din Tiumen, când avuse loc o scenă aproape identică cu un alt veteran, defunctul Anton Jbanov...
Atunci el era în starea jalnică a lui Stadnicki şi se plângea de incomprehensiunea bietului Jbanov...
30       Trecuse peste zece zile de la încarcerare.
Răutu, de mult despărţit de Stadnicki şi ţinut în cel mai strict „secret", tot nu reuşise încă să dezlege misterul arestării sale.
206
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1207
In zadar aştepta un interogator sau vreo altă informaţie oficială.
De nicăieri, nicio veste - se părea că e uitat.
Nici tovarăşii din Minusinsk nu erau mai în curent. 5 Costea Fomin găsise mijlocul să-i transmită vreo două notiţe cu tot felul de imprecaţiuni la adresa ocârmuirii, dar nu-i putuse da nicio lămurire.
Când Răutu aproape se resemnase de a nu mai cerceta misterul, primi în camera lui vizita colonelu-10 lui Perepiolchin, comandantul jandarmeriei din Krasnoiarsk, un om înalt şi uscăţiv şi încă foarte tânăr pentru vârsta lui.
Cum îl văzu, exclamă cu vioiciune:
- în sfârşit, domnule colonel, de când aştept in-15   terogatorul sau vreo explicaţie pentru această caraghioasă aventură.
Pe faţa palidă a colonelului se tăie un zâmbet de ironie:
- Pardon, domnule Răutu! - declară el cu o voce 20 catifelată, din care nu lipsi niciun moment nota sarcastică. Pardon! Nu am venit să te supun vreunui interogator. Nici n-aş putea: noi suntem străini de arestarea dumitale. Sunt aici numai în baza dreptului nostru general de inspecţie. Şi nu aş putea să-ţi dau
25 vreo lămurire oficială, doar să-ţi comunic, ca un simplu particular - prieteneşte -, ceea ce am aflat, - în măsura în care am aflat şi noi ceva...
- Dar atunci de cine sunt arestat ? - întrebă zăpăcit Răutu ?
30 - Arestarea dumitale, domnule Răutu, poate fi considerată, cu drept cuvânt, ca o aventură, dar care nu are nimic „caraghios", cum te-ai exprimat, ci e un caz foarte grav: eşti acuzat ca organizator al atentatului
împotriva Alteţei Sale Imperiale Marele Duce Alexandru Nicolaevici, care a trecut acum două săptămâni prin Krasnoiarsk spre Extremul Orient...
- Atentat împotriva Marelui Duce ? Atunci cum 5   poate fi comandantul jandarmeriei străin de chestie ? - se minună împricinatul buimăcit.
- Hm!... Hm! - se strâmbă şi mai sarcastic colonelul. Noi n-am ştiut şi nu ştim nimic nici acum despre atentat!... A fost descoperit de poliţia civilă
io şi ordinul de arestare e dat, peste capul nostru, de însăşi Excelenţa Sa domnul guvernator al provinciei...
încetul cu încetul, colonelul - nu fără o prefăcută rezistenţă - destăinui „prieteneşte" lui Răutu un capitol de roman poliţienesc, cum se exprimă el.
15 înaintea trăsurii Marelui Duce, la un pod, în apropiere de Krasnoiarsk, sărise - făcând semne disperate - un „pristav" de poliţie.
La oprire, el vesti că, sub pod, fusese descoperită, în ultimul moment, o mină cu dinamită.
20 Pristavul fu înaintat, guvernatorul primi o înaltă mulţumire şi ordinul Sfântului Andrei, iar comandantul jandarmeriei îşi atrase o aspră admonestare pentru gravă neglijenţă.
Dar ancheta discretă, condusă de jandarmerie,
25 ar fi stabilit că întregul complot nu e decât un joc de imaginaţie.
Dinamita din butoiaşul de sub pod nu ar fi fost, în realitate, decât o nevinovată făină amestecată cu păcură; misterioasa cutie cu sârme conţinea maşinăria 30 unei vechi pendule stricate; corespondenţa interceptată, care motivase arestările lui Răutu şi compania, în mare parte era constituită din falsuri, iar restul, din piese inofensive, greşit interpretate...
1208
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1209
De aci, pornise un conflict grav între comandamentul de jandarmi şi administraţia gubernială.
Autorităţile superioare susţinându-şi subalternii, - izbucnise un adevărat război între Ministerul 5   de Interne şi Corpul de jandarmi, al cărui comandant era şi şef al poliţiei politice - vechea şi ilustra Secţia III-a.
Domnul Răutu risca dar ca - în cazul cel mai bun -să-şi vadă termenul de deportare prelungit la infinit, w   dacă nu se va găsi mijlocul ca adevărul să fie adus la cunoştinţa Majestăţii Sale Imperiale Ţarului...
Răutu îşi da bine seama de greutăţile ce-i stăteau în cale, ca şi de nesiguranţa sprijinului eventual din partea jandarmeriei. 15 Guvernatorul Malinovschi, un vechi şobolan de cancelarie, care îmbătrânise între dosare de arhivă, fu scos la lumină numai mulţumită carierii strălucite, dar cam îndoielnice, a unei nepoate.
Puternicii săi protectori nu se vor lăsa bătuţi aşa 20   de uşor.
Dar aici era în joc, pentru Răutu, chiar posibilitatea de eliberare.
In două zile, redacta deci un vehement protest la adresa Ministerului de Interne şi a Corpului de jan-25   darmi, în care acuza administraţia guberniei de o odioasă înscenare şi cerea cu insistenţă o anchetă.
Actele au fost expediate, prin intermediul comandantului de jandarmerie, pe numele mareşalului nobilimii din Basarabia, Ştefan Gheorghevici 30   Cazară, împreună cu un memoriu documentat.
Numai peste vreo două săptămâni, Răutu, graţie protecţiunii colonelului, fu eliberat „provizoriu" din închisoare. La poartă, găsi cu bucurie pe pan Boleslaw Stadnicki - din nou ca scos din cutie -, care
amesteca, în expansiunile lui, ploşniţele, indignarea că nu fusese chemat la interogatoriu măcar o singură dată, că tot nu ştie încă motivul arestării; oroarea zilelor petrecute fără rufărie; bucuria pentru articolul 5 isprăvit, „foarte marxist", în care ar fi lămurit raporturile de clasă dintre proletariatul industrial şi „inteli-ghenţia" din aşa-zisele profesiuni libere.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1211
Cap. XIX
FURTUNA
Nu i-a fost dat lui Răutu să se folosească, aşa cum nădăjduise, nici de răgazul ce i se acordase, până la plecarea la Serghinsk.
Abia putu veni în contact cu muzeul domnului Casianov şi cu biblioteca tovarăşului Polieschi, când sosi vestea despre tragedia din Kara - ocna în care erau strânşi supravieţuitorii din organizaţia teroristă a Narodovoliei.
In bezna în care fusese înecată de un deceniu intelectualitatea rusă, - şi pentru elita deportaţiunei din Siberia, în care licărea încă nădejdea, se punea acum problema de la care atârna tot rostul ei şi însuşi viitorul renaşterii revoluţionare.
Răutu avea şi motive personale de a fi adânc zdruncinat; toate tulburările şi preocupările lui de până adineauri, chiar chestiunea eliberării eventuale din Siberia, apărură deodată mărunte şi meschine, fără interes.
Soţia unui fost terorist, condamnat la muncă silnică pe viaţă, Aglaia Peşehonova, care îl urmase până la locul de caznă, se sinucisese din cauza maltratărilor suferite.
Deşi venise de bună voie şi trăia în afară de închisoare, era supusă, conform unui regulament barbar, autorităţilor ocnei.
Cu prilejul unei intervenţii mai vioaie în favoarea soţului, învinuită de lipsă de reverenţă, fu supusă, din ordinul directorului ocnei, unei pedepse infamante - flagelaţia. 5 Execuţia avu loc în prezenţa întregei garnizoane şi a administraţiei.
Peşehonova, ca protestare, se otrăvi. Răutu parcă o revăzu cum era atunci, împreună cu el, pe barjaua Volgei: înaltă, vecinie în doliu, taro   cută şi tristă, cu figura îngustă şi palidă... ochii negri şterşi... un păr plat, tras la spate...
Deţinuţii, aflând despre execuţie, în semn de solidarizare, se otrăviră şi ei în masă.
Rezultatul: treisprezece morţi, opt femei şi cinci 15   bărbaţi, dintre care şi Peşehonov, soţul; mulţi încă se zbăteau între viaţă şi moarte, printre ei şi Vasile Giurilă - tovarăşul din copilărie, păstrătorul jurământului său.
Mai poate fi scăpare din acest infern ? 20       Ce-i de făcut ?
Costea Fomin aproape scoase uşa din ţâţâni şi se opri, sufocat, în prag.
- S-a mai întâmplat ceva ? - întrebă Răutu speriat. Costea căzu pe scaun şi cu faţa rezimată de masă
25 se chinuia să plângă, dar din pieptul lui nu ieşea decât un fel de şuier sinistru:
- Vania! Vania! - îşi putu, în sfârşit, stoarce un geamăt - nu se mai poate trăi aşa!... Peşehonova... Peşehonova!...
30 Răutu îşi aduse aminte de solicitudinea pe care Costea Fomin o arătase, în cursul călătoriei spre Siberia, pentru Aglaia Peşehonova.
1212
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1213
- Am convocat obştia - reuşi, în cele din urmă, să-şi stăpânească puţin emoţia -, am fost şi la Danilov. A înţeles şi el că nu mai poate sta deoparte. Va veni împreună cu Minscaia.
5        Şedinţa obştei.
Costea Fomin, împotriva obiceiului său, a expus faptele concis, simplu, fără emfază, încheind cu întrebarea:
- Tovarăşilor, ce facem noi acuma ? io       Urmă o tăcere apăsată.
Toate privirile se concentrară asupra lui Danilov, care şedea, ca de obicei, cu picioarele lui lungi încolăcite, cu capul rezimat în mâna dreaptă, cu degetele desfăcute - arătătorul de-a lungul nasului şi medianul is   lipit de buze -, ca şi cum voia să-şi ţie gura încleştată.
Răspunse tot cu o întrebare:
- Dar dumneata, tovarăşe Fomin, ce crezi că trebuie să facem ? Şi, mai cu seamă, ce crezi că putem face ?
Costea Fomin izbucni:
20 - Un lucru e clar, tovarăşe Danilov! Nu putem sta cu braţele încrucişate. Nu putem rămânea indiferenţi faţă de o faptă odioasă, care a dus pe tovarăşii noştri la martirajul lor eroic. Dacă am fi capabili de o aşa laşitate, atunci n-avem ce căuta în revoluţie.
25 - Dar ce foloseşte revoluţiei jertfa lor, acest martiraj eroic ?
- Dacă noi ne solidarizăm cu dânşii, dacă-i vom urma pe calea ce ne-o indică, se va cutremura conştiinţa omenirii întregi! - interveni, pe neaşteptate,
30 tovarăşul Tcacenco, care foarte rar lua parte la discu-ţiunile obştiei.
- Conştiinţa omenirii ? Aş fi foarte recunoscător tovarăşului Tcacenco dacă mi-ar indica locul în
care stă ascunsă această conştiinţă. De altfel, nu cunosc în toată istoria mondială vreo revoluţie produsă de cutremurarea numitei conştiinţe. E o incomensurabilă prostie de a se încrede - în politică - în convin-5 geri, în devotament şi în celelalte nobile însuşiri. Revoluţia e întotdeauna nu opera cavalerilor fără frică şi prihană, ci rezultatul mişcărilor de masă - încheierea logică a luptei de clasă.
- In orice caz, nu laşii, nu turma lipsită de simţul 10   demnităţii, nu trădătorii care-şi lasă tovarăşii să piară fără protestare pot săvârşi revoluţia!
- Tovarăşe Fomin! - îl întrerupse cu o răceală glacială Danilov - eloquenţa dumitale nu poate înlătura nici faptele, nici logica.
15 - Ştim, ştim: „Revoluţia n-are nevoie de eroi şi martiri!" - intercala agresiv Răutu.
- Ah! Mă miram că n-am auzit până acuma glasul Comnenilor şi al Lascarilor!... Da, Alteţă bizantină, revoluţia n-are nevoie de eroi şi martiri. Desigur,
20 dintr-o sută de oameni prinşi de vârtejul unei revoluţii, - poate unul, unul singur, e om convins şi inteligent, - treizeci şi nouă sunt firi de puşcăriaşi şi şaizeci, imbecili, - cu toţii sunt însă elemente de descompunere socială. Proletariatul vrea să ajungă stăpân pe mij-
25   loacele de producţie, ca să trăiască mai bine. Pentru aceasta face revoluţia. Deci, din interes, adică din egoism, nu din idealismul fetelor de pension... Răutu, iritat, ripostă:
- Dar proletariatul e oastea, masa. Cei însă care o 30   conduc, aceia pot fi ei lipsiţi de idealism, de entuziasm, lipsiţi de spiritul de jertfă?
- Nu, amice! Conducerea reală n-o pot avea decât revoluţionarii de profesie. Revoluţia este o artă sau, dacă vrei, o meserie. Şi orice meserie presupune
1214
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1215
o tehnică, adică - nevoie de specialişti! Aceştia însă nu au nimic comun cu parfumul de trandafiri.
- Atunci, - întrebă din nou Răutu - tovarăşe Danilov, tâlharii de drumul mare, atentatorii la bu-
5 nele moravuri, escrocii, defraudatori, - care sunt şi ei elemente de descompunere socială - servesc mai bine revoluţia decât „eroii" şi „martirii" ?
- în politică, amice, repet, moralina n-are ce căuta - scopul urmărit este totul. Pe baricadă, un punic   gaş de buzunare sau un incendiator va fi mai folositor
decât un filosof moralist.
- Dar partidul, forţa organizată ?
- Partidul nu e un pensionat de domnişoare. Revoluţia, prin forţa lucrurilor, înseamnă un masacru.
15 Iar într-o ţară ca Rusia, presupune nimicirea de milioane. Un inventator al unei bombe, care să poată fi ţinută în buzunarul vestei şi care totuşi să aibă puterea de a distruge o armată, ar face mai mult pentru revoluţie decât un milion de idealişti nebuloşi. Cu
20 parfum de trandafir nu reuşeşte o revoluţie. Iată un adevărat revoluţionar: Tcaciov, care nu s-a sfiit să declare că, într-o ţară ca Rusia, revoluţia nu poate triumfa decât dacă va fi masacrată toată populaţia mai în vârstă de douăzeci şi cinci de ani.
25 - Dar atunci, - izbucni iarăşi clocotitor Costea Fomin - ce ar mai rămânea din poporul rus ?
- Unui adevărat revoluţionar - suflă ca un crivăţ tovarăşul Danilov -, unui adevărat revoluţionar puţin i-ar păsa dacă ar peri şi nouăzeci la sută din poporul
30 rus, numai ca restul să trăiască până la revoluţia mondială. Atunci repede s-ar repopula şi Rusia.
Patriarhul Polieschi, care, în timpul discuţiei, îl urmărea pe Danilov lovindu-şi pumnii unul de altul, surâse aici cu amărăciune:
- Ce-ar zice Kautsky, dacă te-ar auzi, tovarăşe Danilov ?
- Nu mă interesează ce ar crede acest tip de şuncar din Praga, care nu înţelege o boabă din marxism.
5        - Dar, în sfârşit, ce facem ? Să ne spui dumneata, tovarăşe Danilov! Ce crezi că trebuie să facem ?
- Să ne ducem acasă în linişte, - fu răspunsul lui tăios. Revoluţia e un război şi orice război impune o aspră disciplină. Nebunia unor exaltaţi nu poate justi-
10 fica rezultatul atât de dorit de Ohrana: exterminarea în masă a elementelor mai energice şi, deci, lichidarea pentru multă vreme a oricărei mişcări revoluţionare în Rusia... Vă rog, vă rog, tovarăşilor! Fără gesturi şi declamaţii! - opri el mişcările de protestare. Să-mi
15 răspundeţi scurt: ce va folosi revoluţiei, dacă puţinii luptători care nu au o acadea în loc de inimă şi pomăda parfumată în loc de creier vor înghiţi cianură de potasiu sau vor decora spânzurătorile ?
- Iar dumneata, în loc de inimă, ai un burete şi 20   în loc de creier, acid sulfuric! - îşi sări din ţâţâni
Costea Fomin.
- Foarte spiritual şi original! - se strâmbă Danilov.
- Să ştiţi că eu... eu... eu... - zbieră fără să mai asculte Fomin - faceţi ce vreţi, eu, eu mă duc să
25 omor pe bestia aceea de Cerneavin, directorul ocnelor din Kara!
Şi fugi, nebun, pe uşă.
Danilov se ridică în toată lungimea lui:
- Gentlemeni, vă salut şi vă mulţumesc pentru 30   lecţia ce mi-aţi dat-o. Ştiam de ce este capabilă această
onorabilă companie, dar omul nu se vindecă uşor de iluzii şi prejudecăţi. Adio, carissimi!... Şi păşi cu picioroangele lui peste prag.
1216
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1217
Minscaia, strângându-şi gura pungă, se urni şi ea, şchiopătând penibil, cu un ochi fugit sub pleoapă, cu celălalt îndreptat spre cer.
Cei rămaşi în cameră se priviră perplexi, în tăcere. 5 Nici Suhanov nu îndrăzni să-şi urmeze „profetul" decât după mai multe minute de şovăire.
Numai un Shakespeare ar fi în stare să descrie „scena mută" care urmă acestui exit senzaţional.
- Dar ce facem, tovarăşilor, ce facem ? - îşi re-to   petă nervos întrebarea Răutu.
- Vezi, tovarăşe Răutu, - începu tacticos ca întotdeauna, dar parcă cu mai puţină siguranţă, Vasile Vasilievici - vezi, forma poate e nenorocită, dar, în fond, tovarăşul Danilov are dreptate. Nu avem drep-
15 tul să răpim proletariatului rus, în momentele acestea, când el începe să se afirme mai conştient de misiunea lui revoluţionară, pe conducătorii şi pe teoreticienii săi.
Răutu nu-şi mai găsea nicăieri un punct de sprijin.
- Mă rog! - se adresă el, revenit acasă, Patriar-20   hului - revoluţia nu este un scop în sine, ci numai
un mijloc, şi încă un mijloc disperat, care implică sacrificiul cel puţin al unei generaţii. Oricât de inevitabilă ar fi în condiţiuni date, revoluţia nu poate fi considerată ca o cale normală de progres! Progresul
25 fiind infinit, ar rezulta că generaţiile trebuiesc sacrificate una pentru alta, pe rând, până la infinit - pentru himera fericirii finale, - viaţa ar fi un infern pentru vecie. Apoi nici lupta de clasă nu înseamnă canibalism; ea este un regulator al echilibrului social
30 pentru un moment istoric determinat. Numai prin luptă, prin rezistenţă, se poate evita o direcţie falsă a evoluţiei sau chiar prăbuşirea societăţii. După însuşi Karl Marx, chiar şi robia constituie o fază necesară a
evoluţiei sociale, ca şi iobăgia, manufacturismul, capitalismul. Atunci, luptă înţeleg, - dar această ură canibalică?...
Patriarhul îşi resfira barba cu mişcarea lui obici-5   nuită. Apoi, cu tristeţă, dar hotărât, întrebă la rândul său pe Răutu:
- Socoti deportaţiunea noastră în momentul de faţă capabilă de o manifestare impunătoare, chiar de orice acţiune comună ?
io       Răutu nu găsi răspunsul.
Isaac Blumberg, foarte abătut, care asista la conversaţie fără să ieie parte la ea, privind pe fereastră, sări deodată.
- în curte sunt jandarmii şi poliţia!
15 în tindă se auziră paşi grei şi zăngănit de pinteni. Un „pristav" bătrân şi un bărbos sergent de jandarmi apărură în uşă.
- Să ne iertaţi, Semion Vichentievici, - se adresă pristavul, cam jenat, Patriarhului - avem ordin să
20   facem percheziţie. A dispărut domnul Fomin. După informaţiile noastre, e fugit. Totuşi trebuie să vedem dacă nu se află ascuns pe undeva. Tovarăşii se priviră îngroziţi. Costea Fomin, vasăzică, e hotărât să-şi ducă la 25   îndeplinire ameninţarea...
Vestea impresiona adânc toată obştia, afară de Artamon Danilov, care strânse din umeri, mormă-ind printre dinţi:
- Pisica cu clopoţei...
30       Obştia aştepta înfrigurată.
Dar peste vreo trei zile se află că Fomin a fost arestat în drum între Minusinsk şi Krasnoiarsk, denunţat chiar de unul din cărăuşii lui; opuse o rezistenţă armată, răni pe un jandarm, primi şi el o lovitură de
1218
C. STERE
sabie. Dus în lanţuri la Krasnoiarsk, aşteaptă judecata. Şi, în cazul cel mai bun, va fi condamnat, desigur, la muncă silnică.
Răutu, torturat de mustrări de cuget, se simţea vinovat, deşi nu-şi putea da seama care îi este vina.
Numai asigurarea, primită ceva mai târziu, că viaţa lui Vasile Giurilă e în afară de primejdie îi aduse oarecare tristă mângâiere.
Cap. XX
NORII
Răutu se înstrăina tot mai mult de tovarăşi. Chiar Issac Blumberg îl împovăra. 3       Stătea mai mult în biblioteca Patriarhului.
Aproape nici cu bunul său amfitrion nu mai schimba decât saluturile convenţionale, dimineaţa şi seara.
Şi totuşi, fu silit să rezolve o chestiune penibilă
10   în situaţia de atunci.
Colonelul Perepiolchin îl convocă la isprăvni-cie, unde-1 primi cu foarte multă politeţă: se sculă în picioare, îi indică un scaun, îi oferi o ţigaretă. Dar toată înfăţişarea lui părea schimbată.
13 Ciocănind cu cartonul ţigaretei în capacul port-ţigarului de argint, îşi strecura, cu răceală studiată, lent, răsfirat, vorbele cu multe subînţelesuri:
- Domnule Răutu, aţi adresat prin mine cereri de anchetă Ministerului de Interne şi Corpului de
20 jandarmi. Ministerul de Interne şi Corpul de jandarmi sunt astăzi perfect înţelese - sublinia colonelul - şi au hotărât să nu mai fie turburată, fără necesitate, MajestateaSa Imperială. Cu toate insistenţele noastre însă, domnul mareşal refuză să retragă
23   cererile menţionate, fără consimţământul expres al
1220
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1221
dumneavoastră, şi stăruie să aducă toată discuţiunea înaintea Maiestăţii Sale Imperiale. Veţi fi dar bun să-i faceţi cunoscut că vă retrageţi cererea.
- Dar, domnule colonel, îmi cereţi, de fapt, să 5   muşamalizez un abuz, - mai mult: să acopăr o crimă
care poate costa viaţa mai multor oameni nevinovaţi. Ancheta, sper, va face cel puţin cu neputinţă repetarea acestor nelegiuiri.
- Domnule Răutu, trebuie să înţelegeţi că liniş-
10 tea Majestăţii Sale Imperiale e pentru noi mai presus de orice alte consideraţii... Siberia e vastă şi viaţa omului e scurtă... Sunteţi încă foarte tânăr şi aţi mai putea avea alte zile. Pentru ce să ne siliţi la măsuri extreme ?...
11 Răutu se mira cât de puţin îl impresionau acum şi chiar îl interesau aceste ameninţări nedeghizate. Şi, cu un surâs ironic, răspunse:
- Aşa cum îmi puneţi problema, domnule colonel, - ca să întrebuinţez un cuvânt mai puţin jignitor - îmi
20   deschide perspective străine de orice normă de legalitate şi chiar de corectitudine. Ce garanţie aş putea dar avea că, în cazul retragerii cererii mele, Siberia va deveni mai puţin vastă şi viaţa omului mai lungă ? Pe faţa palidă a colonelului răzbi o uşoară abu-
25   rire de roşeaţă.
- Domnule Răutu! - luă el îndată un ton mai familiar şi chiar mai cald. Iţi pot da cuvântul meu de onoare că eu şi, prin mine, tot Corpul de jandarmi, dacă ne uşurezi situaţia şi-ţi retragi cererea, te asigu-
30 răm că termenul dumitale de deportare, până la care a rămas relativ puţină vreme, nu va mai fi prelungit.
După o scurtă reflecţiune, Răutu se ridică de pe scaun:
- Mă voi gândi, domnule colonel...
Prietenii, consultaţi, au fost unanimi:
- La urma urmelor, - rezumă discuţiunile Patriarhul - jertfa dumitale n-ar da nicio garanţie; poate, dimpotrivă, ar servi de pretext pentru înăsprirea regi-
5 mului de deportaţiune. Apoi... în urma nenorocirei din Kara, nici nu e cuminte, nici drept să se puie nervii noştri la o nouă încercare, pornind o luptă care nu poate avea decât un sfârşit tragic.
Chiar Danilov, întrebat de Isaac Blumberg, în W   numele lui Răutu, îşi trimise răspunsul, cam caustic, dar lămurit:
- N-are nicio importanţă, pentru revoluţie sau chiar pentru deportaţiune, ce va face delicatul descendent al cruciaţilor din Fanar. Poate să se spânzure!
15 Se pot spânzura, pentru companie, şi toţi tovarăşii lui întru migdalizare. E un om condamnat; orice ar întreprinde, nu va reuşi. N-are tăria de a renunţa la revoluţie, dar vrea s-o facă vărsând, în loc de sânge, sirop de zmeură. Visează să fie arbitrul situaţiei şi să
20 cuprindă necuprinsul - şi va fi vecinie între două scaune şi încolţit din toate părţile. Să-i spui dar că-i dau blagoslovenia mea. Cu cât mai curând va dispărea din Siberia şi din Rusia, cu atât va fi mai bine şi pentru dânsul, şi pentru noi...
25 Cu toată apropierea zilei de libertate, nori grei parcă se adunau tot mai mult în jurul lui Răutu.
Copleşit de gânduri negre, dezorientat în ce priveşte viitorul apropiat, după liberare, căuta refugiu în studiile sale filosofice.
30 Din jurnalul său însă rezultă că la el nici specu-laţiunile cele mai abstracte nu rămâneau neinfluenţate de frământările şi preocupările zilnice - cum
1222
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1223
ne dovedesc şi fragmentele de mai jos, scrise chiar la Minusinsk:
20 aprilie 189... Minusinsk
Filosofia singură ne poate lumina cărarea vieţii. 5 Dar filosofia, dacă nu este o vulgară înşirare de noţiuni goale de înţeles real, nu poate fi decât o sistematizare sau chiar - s-ar putea spune - o sublimizare a ştiinţei, până la concepţia generală asupra lumii şi a vieţei.
Teoria cunoştinţii, elaborată de criticismul kan-10 tian, este acel instrument prin care se poate ajunge la o asemenea sistematizare şi sublimizare.
Defectul cel mare al pozitivismului constă tocmai în faptul că Auguste Comte ignorează teoria cunoştinţii.
15 Şi marxismul, ca să intre în cadrul filosofiei ştiinţifice, trebuie să accepte aceeaşi temelie.
E în contrazicere cu noţiunea fundamentală a marxismului de a interpreta dialectica hegeliană -cu tezele, antitezele, şi sintezele ei -, care nu e decât 20   un proces intelectual, ca o evoluţie istorică reală.
Aceasta înseamnă, în fond, a subordona realitatea unui silogism.
Ceea ce este real în dialectica hegeliană e un fapt foarte simplu şi se rezumă în trei cuvinte: azi, ieri 25   şi mâne.
Orice mişcare poate fi înfăţişată ca înşirarea a trei momente succesive: trecutul, prezentul şi viitorul.
In procesul istoric real, un moment nu poate distruge de istov pe cel trecut; nici construi din neant 30   pe cel viitor.
Totul se înlănţuie, se desfăşoară, se continuă: azi schimbă pe ieri (negaţia), dar în schimbarea de mâne (negaţia negaţiei) se vor regăsi şi azi şi ieri.
Panta rhei - a spus Elada antică - totul curge.
Dacă totul curge, separarea momentelor are totdeauna un caracter mai mult sau mai puţin artificial şi arbitrar, ca un act al intelectului nostru. Şi pentru această separare şi singularizare a momentului, for-5 mula tripartită a lui Hegel poate servi tot aşa de bine ca şi o formulă patrupartită sau oricare alta, cu care ne-am orienta în mijlocul eternului şi neîntreruptului curs al evenimentelor.
E un simplu mijloc de orientare a intelectului io   nostru în haosul şi complexitatea fenomenelor.
Şi „heterogonia scopurilor" a lui Wundt ne poate servi pentru ilustrarea acestui adevăr.
Scopul ce-şi propune omul într-o acţiune nu acoperă rezultatul acestei acţiuni: acesta din urmă este 15   mai vast, mai complex, - până la negaţiune.
Desigur, omul este un animal care îşi propune scopuri, urmăreşte un ideal; - pentru dânsul, cauza faptului săvârşit de el se confundă cu motivul care îi determinase acţiunea. 20 Dar dacă omul este un factor al procesului istoric, - el nu este unicul factor: orice rezultat final al acţiunii sale apare ca o rezultantă, în care intervin şi alţi factori.
De aci - „heterogonia scopurilor", - rezultatul 25   acţiunii trece peste motivul ei.
Pe faptul acesta se reazimă toată filosofia acti-vismului.
Acţiunea este singurul mijloc de a birui forţele oarbe ale Naturii. 30       Altfel, intelectul, conştiinţa vor fi mistuite de Inconştient; - şi flacăra raţiunii - stinsă.
Lupta, acţiunea este deci un imperativ categoric.
Prin acţiune, prin luptă, omul poate ajunge cu vremea un factor tot mai decisiv.
1224
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1225
Insă acţiunea lui e întotdeauna determinată de scopul ce şi-1 propune, care, în sublimizarea lui, se afirmă ca un Ideal.
Idealul său devine, în consecinţă, o cauză în pro-5   cesul mondial.
Astfel poate fi interpretată şi concepţia platoni-ciană, după care Idealul este - suprema realitate.
De aci şi caracterul de nostalgie pe care îl are setea de ideal, care poate fi considerat ca patria noas-10   tră reală.
Din acest punct de vedere, socialismul nu se poate reduce, cum face Danilov, numai la lupta de clasă pentru un trai mai bun.
Lupta de clasă, ca şi războiul, îşi are rădăcinile 15   în pură biologie - lupta pentru existenţă.
Lupta de clasă, ca şi războiul, care, de altfel, va dispărea odată cu lupta de clasă, a fost impusă de mecanismul procesului istoric.
Ea însă este numai punctul de plecare, indispensa-20   bil - chiar conform cu marxismul - pentru o altă luptă.
Căci socialismul trebuie să realizeze, ca scop final, organizarea, solidarizarea şi unirea omenirii întregi pentru idealul ei comun - triumful asupra puterilor Inconştientului, supremaţia omului în pro-25   cesul mondial.
Dacă mijloacele risipite pentru războaiele dintr-un singur veac s-ar fi întrebuinţat pentru propăşirea şi binele comun al omenirii, astăzi pământul întreg ar fi fost o grădină. 30 Acest scop final însă nu este compatibil cu ignorarea normelor morale, cum predică Danilov, - nici cu promiscuitatea cu elementele de disoluţie.
Dar este scopul acesta realizabil ?...
înainte am crezut ferm... Vai!...
4 mai 188..J Minusinsk
Am recitit, Banchetul de Platon. 5       M-a impresionat formula amorului pe care o pune - ce simbol! - în gura unei femei:
„Ardoarea şi amorul de care oricine este necontenit turmentat are de scop imortalitatea (Viaţa speciei)...
Calea dreaptă a amorului pleacă de la frumuse-w ţile pământeşti pentru a se ridica la frumuseţea supremă, trecând prin toate treptele: de la un singur corp frumos, la cele două, de la acestea la toate celelalte, apoi de la corpuri frumoase - la frumoasele acţiuni, la frumoasele ştiinţi, - până la ştiinţa cea mai 15   pură, ştiinţa frumosului..."
Sublimizarea şi nostalgia amorului ideal, - nostalgia frumosului...
Desigur, Varvara n-a citit pe Platon.
Dar ea pune şi o „blăstămată problemă". 20       Amorul ideal presupune şi - cum se zicea în veacul al XVIII-lea - un „obiect" demn, - şi nu numai demn, ci şi potrivit.
Dacă nu-1 găseşti ?
Goana după frumosul suprem in abstracto nu po-25   toleşte încă acea „ardoare" despre care ne vorbeşte Diotima lui Platon, - preota din Mantinea...
Sublimizarea amorului nu-1 poate desprinde de temelia lui organică...
Spre sfârşitul lui mai, autorul jurnalului fu pornit 30   din nou în „împărăţia forţelor oarbe" la Serghinsk...
1 Corect, probabil: 189... (n. ed.).
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1227
Cap. XXI
FANY (Din jurnalul lui Ion Răutu)
Acasă, îl aştepta pe Răutu scrisoarea Măriei Culi-5 ceeva, - pe care o cunoaştem din brulionul citit de autoare în faţa Saianilor, la începutul acestei povestiri.
Cu tot răspunsul lui smerit, găsi o îmbărbătare în simpatia şi încrederea în el, manifestate prin acea scrisoare.
10       I se părea acum că şi atmosfera din sat e schimbată. Fu primit chiar cu oarecare căldură - sentimentul pe care îl inspiră, şi celor mai indiferenţi şi mai egoişti, vederea unui înecat revenit la viaţă.
Numai Aculina se arăta tot pornită, dar repede 15   se mai potoli sub dezaprobarea obştească.
Lisaveta, Arcadie Tartanov şi chiar pan Boleslaw Stadnicki, foarte atenţi şi prietenoşi, se întreceau în bunăvoinţă şi afecţiune.
Spre mulţumirea lui Răutu, Arcadie Tartanov se 20   înfăţişă cu mult mai bine decât cum îl lăsase. Nu numai că exteriorul lui era mai bine îngrijit, dar un teanc de numere din „Russkia Viedomosti", aranjate după date şi chiar cu articolele mai interesante subliniate cu roş şi clasate după cuprins, dovedeau un neaş-25   teptat interes intelectual şi un mare efort de voinţă. Toate nădejdile păreau dar îndreptăţite.
Ajutat de cei doi tovarăşi, Răutu desfăşură o activitate foarte vie spre a găsi o locuinţă potrivită pentru Culiceevi, a o mobila mai confortabil, a angaja o slujnică, încât Măria să se simtă de îndată acasă. 5 Tot satul pândea cu curiozitate sosirea oaspeţilor, atât de aşteptaţi de „politici".
într-o poieniţă din pădure, Răutu stătea lângă învăţătorul Parfeniev care, aplecat asupra unui muşuroi de furnici, filosofa: 10       — Vezi, Ivan Egorici, aceasta e o societate bine orânduită, o societate socialistă, întemeiată nu numai pe robirea cetăţenilor, dar chiar pe schilodirea lor printr-o specializare excesivă. Iată, vezi, acesta este un ostaş, cu formidabilul instrument de atac în făl-15   cile lui, dar care singur nu se poate hrăni măcar: alţii trebuie să-i bage alimentele pe gură. Trei băieţi veniră val-vârtej în poieniţă: - Moş Egorici, moş Egorici! A venit Spirea cu o coniţă şi cu un domn şi cu trei copii, - au tras la 20   casa Melaniei...
Răutu găsi pe soţii Culiceev instalaţi, cu samovarul pe masă.
Măria, prietenoasă, afabilă şi rezervată, ca întotdeauna, şedea între Boleslaw Stadnicki, vecinie ele-25   gant şi corect, şi Arcadie Tartanov, cu o„lavalieră" roşie la gât, cu îngrijire legată şi vădit împrumutată de la Stadnicki.
Chiar a doua zi, mica obştie se adună pentru ceaiul de seară, sub preşidenţia Măriei Culiceeva. 30 Conversaţia lunecă asupra motivelor care au determinat pe Măria Ivanovna să ceară transferarea la Serghinsk şi - natural - trecu şi la elogiile Fanyei Perlov şi ale lui Ilie Samarin pentru Răutu.
1228
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1229
In urma celor trăite în ultimul timp la Serghinsk -şi, mai cu seamă, a aventurii cu Aculina -, invocarea acestor nume îl vexa pe Răutu.
- Ah, dragă Măria Ivanovna, atâtea s-au schimbat 5   de atunci, încât aproape nu-mi vine să cred că eu am
fost eroul despre care îţi vorbeau tovarăşii Samarin şi Fany Perlov. Nici n-aş putea să-ţi povestesc despre acele „acte de eroism", pentru că astăzi cu greu aş putea să intru în pielea băiatului care se numea atunci
io încă Vania Răutu. După ce am primit scrisoarea dumitale, am recitit jurnalul meu, în care erau aşternute pe hârtie cele două episoade din pohodul cu etapa de la Tomsk până la Kansk, săvârşit împreună cu Fany Perlov şi Claudia Samarin. Şi mi se părea că
n   citesc despre altcineva, nu despre mine însumi.
După ceai, Ipolit Culiceev se scuză, invocând lucrul ce are de făcut.
După plecarea lui, conversaţia luă un caracter mai intim.
20 Măria Culiceeva îl apucă pe Răutu de umeri şi, scuturându-1 uşor, îl întrebă zâmbind:
- Nu vrei să-ţi descarci secretul ? Am să te scutur până ce vei citi din jurnalul dumitale cele două episoade, cu Fany şi cu Claudia Samarina. Mă inte-
25 resează foarte mult, îţi voi spune mai târziu pentru ce, - după ce vei citi.
Răutu fu puţin jenat; se supuse însă şi, luându-şi caietul, începu să citească, pe sărite, însemnările relative la „eroismul" lui.
30       7 iulie 188... Etapa din Pietuhova.
După două zile de mers pe jos, în care am făcut abia vreo patruzeci de verste, am ajuns, în sfârşit, la această etapă, unde urmează să stăm pentru odihnă şi ziua de mâne. Prin urmare, dormim aici două nopţi.
înaintând în felul acesta, convoiul nu poate face, normal, mai mult de câte patruzeci-cincizeci de verste la fiecare trei zile.
Convoiul nostru cuprinde peste şase sute de cri-5   minali de drept comun.
Ca veteran al deportaţiunii, umblat prin atâtea etape şi cu cele mai variate mijloace de locomoţiune, am fost totuşi impresionat şi eu de „jelania surghiuniţilor", pe care o gemeau, la fiecare trecere prin vreun io sat, sute de gâtlejuri contractate de foame, de înjosire, de revoltă, de ură!...
în comparaţie, „jelania" convoiului din Kur-gan-Ialutorovsk era un cântec dulce şi armonios. Dar biata Fany, care aude întâia oară această pro-15   ducţie muzicală, e zguduită.
Când răsună formidabilul geamăt, care parcă se naşte în adâncurile pământului, respins în ecouri nesfârşite de taiga şi tundră, răzbate până în nori şi umple de vibraţiune necontenită fiecare grăunte de 20   ţărână, fiecare moleculă a aerului:
Ah, creştinilor! Ah, părinţilor! Ah, măicuţelor! Ah, fraţilor! 25 Induraţi-vă de noi...
Fanyei îi vine ameţeală şi o podideşte în fiecare dată hohotul de plâns. Totuşi ziua merge.
Dar noaptea trecută - prima noapte a Fanyei în 30   etapă - a fost penibilă.
„Paraşa" infectă, instalată lângă uşă, alături de sentinela înarmată, n-a fost răul cel mai mare.
1230 C. STERE
Am plătit pentru noi un loc mai adăpostit într-un colţ şi am închipuit pentru Fany un fel de cabină separată din mantalele noastre.
Dar la ce poate servi aceasta în promiscuitatea eta-5   pei, în care nu sunt despărţiţi măcar bărbaţi de femei!
In lumina scundă a lămpii de la uşă, explozia bestialităţii încătuşate, în zornăitul lanţurilor, în urlete, în gemete şi scrâşniri de dinţi!...
Cât trebuie să sufere această copilă! io       Nu-mi permit - în faţa ei - un cuvânt de aluzie la acest infern de desfrânare.
Şi, sărăcuţa de ea, pare încă indispusă.
E palidă, nervoasă, agitată, dar nu se plânge.
8 iulie 188... Aceeaşi etapă. 15       Zi de odihnă.
M-am primblat cu Fany dimineaţa în ograda etapei. E mizerabil. Dar tot e soare şi prin palii ei poate adia puţină răcoare.
Totuşi Fany o găsi „nesuferită". 20       Şi, plângându-se de dureri, intră în baracă şi se culcă la locul ei, cu faţa spre părete.
N-am îndrăznit s-o las acolo singură şi m-am aşezat şi eu alături pe nară.
Deodată, un gând îmi trecu prin minte: Fany 25   până acuma s-a lipsit de uzul paraşei!... Biata fată!...
Ce chin trebuie să fie pentru ea!
9 iulie 188... Etapa Kolesnaia Astăzi, plecând din Pietuhova, Fany se simţea aşa de rău, încât am aranjat să meargă în căruţa cu bagaje.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1231
în mers, mă adresai comandantului caraulei -un locotenent bătrân, înaintat dintre soldaţii de rând - cu rugămintea:
- Domnule locotenent, e cu noi în acest convoi 5 o tânără „politică", domnişoara Fany Perlov. înţelegeţi că este peste putinţă pentru ca ea să se folosească de paraşă în camera cu sute de bărbaţi, lângă o sentinelă... Nu s-ar putea, la etapa viitoare, să aşezăm paraşa în tinda cea mică, între compartimentul cara-
10   ulei şi camera arestaţilor, fără sentinelă ?...
- Cum se poate, domnule! Auzi! Fără sentinelă ! Dar eu am răspundere, domnule! Şi dacă pui sentinelă, nu-i totuna dacă vede cum e făcută jidanca dumitale unul singur sau o mie de haidăi ? Hohoho! -
15   izbucni locotenentul şi ochii i se înecară de râs în grăsimea obrazului.
Abia mă stăpânii. înţelesei însă că orice insistenţă e inutilă.
Sosind la etapă, încercai să îngrădesc paraşa cu 20   un de fel de paravan din cearceafuri şi mantale, în zadar!...
Vărnăcimea nechează: bărbaţii se delectează de perspectivele paraşei; chiar şi femeile, cu toate fasoanele ce le fac când se urcă pe acest piedestal, în fond, 25   nu doresc să se lipsească de pitorescul tradiţional al vieţii de etapă şi de un mijloc încercat de... seducţiune.
Până şi sentinelele chiotesc în faţa unei asemenea deplasate pudicităţi.
Fany însă a ignorat şi pentru astă noapte eşafoda-30   jul meu.
10 iulie 188... Etapa Sucenka.
Abia ne-am instalat în colţul nostru al baracei, unde mâne petrecem ziua noastră de odihnă, când, pe neaşteptate, am avut o vizită.
1232
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1233
în baraca noastră intră, însoţit de comandantul convoiului, un bărbat înalt, cu o faţă energică, arsă de soare şi de vânt.
Vorbea ruseşte, dar cu un accent îngrozitor. 5       După ce schimbă puţine vorbe cu arestaţii de drept comun, se îndreptă hotărât spre colţul nostru.
Aici, se opri brusc, se întunecă şi, cu obrazul împietrit, abia dacă putu să-şi strecoare surd salutul printre fălcile încleştate. io Nu-şi ridica ochii de la icoana plăpândă şi virginală a Fanyei, înghesuită împreună cu mine în mijlocul acestei viziuni danteşti.
Vădit, cu greu îşi stăpânea oroarea şi revolta.
Era un publicist american - George Thomson -, 15   care, cu autorizarea stăpânirei - Dumnezeu ştie cum o căpătase! -, cutreiera de doi ani Siberia, studiind condiţiunile de viaţă din închisori şi din locurile de deportare politică.
Sunt silit să fac aici o mărturisire şi comică, şi tristă.
20 Numai văzând ce impresie face asupra acestui om încercat şi trecut prin multe spectacolul baracei de etapă, simţii şi eu cât de grozavă e cazna aceasta pentru orice om încă „neadaptat"; şi mă indignai de plasticitatea sufletului omenesc...
25 In cei câţiva ani din Siberia, simţurile mele se tociseră într-atâta, încât mă resemnam, ca la o condiţie de viaţă normală şi de la sine înţeleasă, şi la mersul cu etapa.
11 iulie 188... Aceeaşi etapă. 30       în această zi de odihnă, catastrofa se împlini:
Un băiat de abia douăzeci şi trei de ani se văzu silit, singur, ferind-o de priviri indiscrete, să dea unei
tinere fete, numai de douăzeci şi unu de ani, întinsă în faţa lui fără conştiinţă de sine, îngrijirile care pot fi iertate, fără simţ de ruşine sau de repulsiune, numai unei mame faţă de copilul ei...
5       14, iulie 188... Etapa Taighinsk. Iar o zi de odihnă. Situaţia ajunge tot mai penibilă. Fany se îndepărtează de mine. Amintirea acelei zile blăstămate îi este intolerabilă. 10       Simt o adevărată teroare la gândul că groaza de recidivă impune acestei firi delicate şi romantice o neînchipuită jertfă: paraşa.
Nu sunt în stare să descriu pandemoniul la prima încercare a ei, şi care se repetă zilnic cu ace-15   laşi prilej.
4 august 188... Krasnoiarsk, închisoarea de transport.
La poarta închisorii, convoiul nostru era aşteptat de Saşa Ginsberg, logodnicul Fanyei - un tânăr înalt şi sprinten, cu un nas acvilin şi o barbă scurt tă-20   iată, pe o faţă palidă.
După încheierea formalităţilor de cancelarie, plecară braţ la braţ.
Ne despărţirăm fără efuziuni, dar Fany îmi strânse mâna cu căldură, lăsându-şi însă ochii în jos. 25       Mă iartă, dar nu poate uita.
Sărmana!...
Să fie fericită!
După o scurtă întrerupere, în care Măria Culiceeva, trădându-şi agitaţia, veni spre Răutu şi se aşeză 30   în tăcere lângă dânsul, acesta îşi reluă citirea.
Cap. XXII
LUDA
(Tot din jurnalul lui Ion Răutu)
6 august 188... Krasnoiarsk, aceeaşi închisoare s       Mâne convoiul nostru porneşte mai departe.
Locul Fanyei îl va lua o altă „politică", Claudia Mihailovna Samarin.
Am văzut-o numai o dată, în treacăt. Nu e încă bine întremată din lehuzie.
10       8 august... Etapa din Sorokino.
Niciodată n-am crezut că mă voi putea bucura la vederea unei etape!
Cele două zile de mers până la Sorokino, unde avem o zi de odihnă, au fost nespus de grele. is       îngrijirea şi alăptarea pruncului întrec puterile Claudiei.
Am fost fericit să-i pot asigura un loc în căruţa cu bagaje.
Iar în ce priveşte pe micuţa Luda, fără să ştiu cum, 20   m-am trezit în rolul de dădacă şi chiar de doică - o spăl, o primenesc şi chiar o alăptez cu biberonul... Dar Claudia se simte tot mai rău. La etapa precedentă şi mai cu seamă la cea de aici, am fost silit chiar s-o cobor în braţe şi s-o duc 25   aşa până la locul ei în baracă.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1235
Mâne, stând o zi liniştită, fără zdruncinările căruţei, poate că-şi va mai reveni.
12 august 188... Etapa din Balaisk.
E o grozăvie: Claudia-i grav bolnavă. 5       De două zile zace în aiurări, arde grozav, dar nu pot şti măcar ce temperatură are. In tot convoiul nu există un termometru şi nici nu se găseşte măcar un pic de chinină.
Am cumpărat numai puţin oţet de la o arestată 10   şi îi fac comprese pe cap.
Şi aşa, biata femeie agonizează, târâtă fără ştire în căruţa de bagaje, din etapă în etapă.
Noroc că Fedosia - femeia cu oţetul - are o inimă bună şi mă ajută puţin în rolul meu de infirmieră. 15       Până la cel dintâi medic sau până la farmacie avem încă cel puţin cincisprezece zile de mers.
E astăzi zi de odihnă. Aş avea mare nevoie de ea.
De trei zile n-am închis ochii.
16 august 188... Etapa din Ozernoe. 20       Deznodământul fatal a venit astăzi, în plin câmp, la popasul de la mijlocul drumului, între ultima etapă de odihnă şi cea intermediară de aici.
Nici acum nu mă pot linişti după calvarul ultimelor zile.
25 Abia aţipesc şi din nou tresar, auzind parcă iarăşi acele gemete şi aiurări, numele soţului şi al copilului, şoptite în neştire:
- Iliuşa... Luda... Ludocica... Iliuşincal... Poate ierta febra tifoidă în aceste condiţiuni ? 30       Şi era lămurit că bolnava avea febră tifoidă.
Fedosia o dezbrăca la fiecare etapă şi-i făcea fricţiuni pe tot corpul cu oţet, ca să-i mai scadă temperatura.
1236
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1237
După câte ştiam din reminiscenţele mele, am hotărât s-o învelim în cearceafuri muiate în apă rece.
Chiar în drum, la popasurile dintre etape, încercam aceste mijloace drastice, numai ca s-o vedem 5   puţin răcorită.
întreg convoiul de aceste fiinţe decăzute, prins de jale, fierbea în neputinţa de a da vreun ajutor.
Ca s-o scăpăm cel puţin de zdruncinul căruţei, am înjghebat o targa şi ocnaşii, cu lanţuri la picioare, 10   cu capetele rase pe jumătate, cu pecetea abjecţiunii pe faţă, o purtau, pe rând, în braţe.
Fedosia ajunse şi ea o umbră, căutând să mă ajute la îngrijirea copilului, pe care nu-1 mai lăsam din braţe.
Dimineaţa, constatând că ziua de odihnă înrăută-15   tise doar starea bolnavei, care abia dacă mai respira, am stăruit ca să ne oprim până la deznodământ.
Noul comandant al convoiului, un sublocotenent mărunţel şi sfrijit, cu o voce piţigăiată, n-a vrut să audă nimic. 20       Şi iarăşi pornim.
Dar la popasul de la mijlocul drumului, în care convoiul de obicei se odihnea vreo două ceasuri -pentru a îmbuca ceva din merinde -, am silit pe comandant să prelungească încă cu două ceasuri 25 odihna, pentru că era vădit că sfârşitul putea veni în fiecare moment.
Am declarat categoric că nu plec mai departe în aceste condiţii.
Atitudinea convoiului impuse comandantului să 30   acorde prelungirea cerută.
Găsi şi un pretext plauzibil: trimise după primarul satului vecin spre a-i „preda cadavrul cu proces-ver-bal", - ca o piesă justificativă pentru dispariţia unui arestat înscris în registru.
Cadavrul, în adevăr, nu se lăsă mult aşteptat.
Dar cu ultima suflare a Claudiei Samarin, se născu un conflict violent, care putea duce la un masacru.
Stăteam, cu Luda în braţe, lângă sergentul carau-5   lei, care scria procesul-verbal, şi primarul satului vecin, căruia urma să i se predea cadavrul.
Luda îmi surâdea graţios şi-mi gângăvea ceva cu jovialitate, jucându-se cu arătătorul meu.
îmi aruncai privirea asupra procesului-verbal şi io   constatai, spre uimirea mea, că urmează să fie predată şi copila.
Mă adresai îndată sergentului care, gâfâind şi asudând, cu limba scoasă într-un colţ, se trudea la aceste exerciţii neobişnuite pentru el. 15        - Domnule sergent ? Cum ? Vreţi ca şi copila să rămână aici ?
Sergentul mă privi cu necaz.
- Păi ? Ce te amesteci unde nu-ţi fierbe oala ? Apoi, pruncul e înscris în registru numai ca suplament
20   al răposatei, vezi bine! Dacă se duce răposata, cum rămâne suplamentul, - vezi bine ? Hei ?...
Primarul, un gligan morocănos, deşi vădit vexat, nu îndrăzni totuşi decât să îngăime pe nas, cu o jumătate de gură:
25        - Păcatele mele!... Dar cine să se îngrijească de ea ?... E vremea muncilor... femeile noastre n-au când... avem destule guri de ale noastre de hrănit... şi cine va lua - şi încă fără plată! - un pui de ocnaşă în casă ? înspăimântat şi revoltat, mă repezii spre coman-
30   dant, izbucnind:
- Domnule locotenent! asta nu se poate! Nu se aruncă un copil aşa, ca un căţel... la o moarte sigură... O aşteaptă tatăl său, un tovarăş...
1238 C. STERE
- N-am vreme, nici dreptul, să-mi bat capul cu fleacuri! - îmi strigă comandantul. Şi vocea-i piţigăiată se rupea la fiecare cuvânt ca o pânză putredă. - Ce ? Să-mi încurc registrele cu odraslele tu-
5   turor tovarăşilor din lume! Marş de aici! - încheie el cu obrăznicie.
- Ce ? Nu-ţi încurci registrele ? - mă speriai eu însumi de răgetul ce-mi răsună din piept. Registre ? Mizerabile! Nu dau copilul, ticălosule! Viu, nu mă
10 despart de el! Oameni buni - mă adresai la arestaţii care, agitaţi, se îngrămădiseră în jurul nostru: - Oameni buni! E un prunc nevinovat... Să-1 arunce ca pe un pisoi în gârlă ?...
- Nu se poate!... E păcat!.... Un suflet de creş-15   tin! - se rostogoleau ameninţătoare glasuri înăbuşite din mulţime.
Pumnii se încleştau, ochii ardeau de ură, în inimi se aprindea revolta.
Soldaţii, palizi, cu răsuflarea reţinută, înţepeniră 20   cu puştile strânse la umăr.
Piţigăiatul stătea faţă în faţă cu mine, - pământiu, cu ochii fixaţi şi holbaţi de furie şi de groază.
In sfârşit, se întoarse şi comandă scurt sergentului, care scria procesul-verbal: 25       - Scoate plodul!...
Ca un singur oftat se auziră gemetele de bucurie din mulţime.
Pentru o clipă, toată strânsura aceasta eterogenă se topise într-un singur suflet. 30       îmi simţeam şi eu inima bătând în unison cu gloata asta mizerabilă...
- în coloană! Am întârziat. Mişcaţi-vă, vitelor!... Coloana-mars!
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1239
Astfel îşi uşura comandantul sufletul de necazul înfrângerii.
io
28 august 188... Kansk, închisoarea de transport Am dădăcit singur pe Luda până la porţile acestei închisori, unde am predat-o - voinică şi veselă -tovarăşului Samarin care ne aştepta. Am avut o satisfacţie.
Copilul, văzând figura tatălui aplecată asupră-i, începu să plângă, se lipi de mine şi nu vroia să părăsească braţele mele... maternele1!...
Probabil nu o voi mai revedea.
Dar până la capătul zilelor mele nu voi uita surâsul şi gângăvirea de copil, care, o clipă, au aprins scânteia divină în gloata aceea de suflete pierdute...
De la maternelle (fr.) - matern, -ă (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1241
Cap. XXIII
MĂRIA
In tot cursul citirii, Răutu nu a fost nicio singură dată întrerupt. 5       După ce îşi închise caietul, nu îndrăznea să se uite la Măria Culiceeva.
Aceasta, deşi foarte emoţionată, părea, în acelaşi timp, straniu iritată.
După câteva momente de tăcere, întrebă parcă 10   cu sfidare:
- Şi dulcea Fany ţi-a mai scris după ce şi-a încununat neprihănirea cu Saşa Ginsberg ?
Nervos, bătea cu vârful botinei în duşumele şi parcă îl fixa cu nerăbdare pe Răutu.
15 - Când ne-am despărţit la Krasnoiarsk - răspunse acesta surd - , îmi dădui seama că amintirea acestei golgote, dintre Tomsk şi Krasnoiarsk, va face cu neputinţă pentru Fany să se mai întâlnească cu mine. Acum, nici nu-mi scrie, nici eu nu mă încu-
20   met să-i aduc aminte existenţa mea.
- Frumos! - exclamă Măria, surâzând aproape cu cruzime. Poate te simţi şi vinovat că n-ai lăsat-o, aşa pângărită, pe mâna ocnaşilor!... Nu înţeleg asemenea fasoane din partea unei femei inteligente şi
25 de caracter, cum o socot pe Fany! - urma ea cu pasiune. Din capul locului, este ea singura femeie care
a fost silită să facă cunoştinţa paraşei ? Cu toatele am trecut pe acolo. Şi ce-i păsa ei de brutele convoiului ? O înjoseau nedelicateţele lor ? Iar în ce te priveşte pe dumneata, nu avea ea simţul demnităţii, 5 nu-şi dădea ea seama că nu puteai avea curiozităţi bolnave ? Ar fi fost o ofensă să se gândească o clipă la dumneata în asemenea momente ? Şi apoi, când s-a şi întâmplat „catastrofa", cum o numeşti dumneata, n-a înţeles ea atâta lucru, că în momentul
io acela ea nu mai era femeie şi dumneata nu mai erai bărbat ? Sunt momente când numai un orangutan poate avea o excitaţie de mascul. Dar un om care poate face, cu atâta devotament şi abnegaţie, serviciul de doică pentru un sugaci şi de infirmieră pen-
15   tru mama lui!...
- Eşti prea aspră, scumpa mea Gioconda. Eu îmi dau foarte bine seama de ce se petrecea în sufletul bietei Fany. O înţeleg şi o absolv. Trebuie să ştii, dragă Măria Ivanovna, că am avut multe prietene
20   printre femei.
- Nu mă miră, moş Egorici! Dumneata, cred, împreunezi în structura dumitale psihică vigoarea şi energia unui bărbat cu fineţa şi delicateţa feminină. E natural deci să fi avut multe şi devotate prietenii
25 feminine. Nu poate fi altfel. Să mă crezi, chiar cea mai cochetă femeie are nevoie câteodată de sprijinul moral al unui bărbat, cu fermitatea lui de voinţă şi cu luciditatea lui de judecată, fără a se teme că îi stă la pândă un mascul, gata să abuzeze de slăbiciunea
30 ei. A! cât de ofensatoare şi chiar, pur şi simplu, obositoare sunt câteodată poftele astea carnivore, privirile libidinoase, necesitatea de a te ţine mereu de strajă, ca să nu cazi victima cupidităţii vreunui om de cavernă... Dar e târziu. Şi nu e tocmai frumos,
1242
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1243
după amintirea îngrijirilor ce le-ai dat Ludei Samarin, să-mi uit datoria de mamă...
Din ferestrele locuinţei Culiceevilor, crestele Saianilor păreau că se ridică spre cer chiar la margi-5   nea satului.
în bătaia razelor de soare, aproape fiecare cută a 1
lor, fiecare stâncă puteau fi desluşite de ochi buni. ş
După dorinţa Măriei, fascinată de această privelişte, }
Răutu o conduse la poiana lui favorită, de unde întreg 1
io   lanţul maiestuos putea fi cuprins dintr-o privire. j
Culiceeva, cu ochii aprinşi de bucurie, parcă nu 1
se putea rupe de această grandioasă panoramă. f
- Sunt născută în stepa Crimeii, - rosti ea încet -toată copilăria mea a fost agitată de un singur dor: să ;
15 trec peste lanţul munţilor care desparte şesul sălciu i al Tauridei de litoralul fermecat. Dar mi-a fost dat j să-1 întrezăresc numai în treacăt. Aproape nu-1 cu- 1 nosc; cu toate acestea, nici acuma eu nu simt atât nos- J talgie pentru conacul părintesc, Biyuk-Sarai, unde )
20   m-am născut şi pe care nu l-am părăsit până la căsăto- ; rie, cât pentru acest litoral necunoscut. Simt ca şi cum patria mea adevărată ar fi tocmai făşia aceea scăldată de undele mării, valea îmbălsămată de florile parcurilor şi ale grădinilor pitoreşti, care veşnic ră-
25   sună de cântecele păsărilor. Cum poţi avea oare simţul nostalgiei pentru ceea ce aproape nu cunoşti ?
- Cred că aceasta este esenţa nostalgiei - răspunse gânditor Răutu. în cazul meu, adevărul concepţiei platoniciene se înfăţişează şi mai puternic.
30   Eu nu sunt, cum ştii, rus de origină, ci român - ' moldovan, cum se exprimă oficialitatea noastră. Dar n-am fost niciodată în România, ocârmuirea a ridicat pe Prut - „râul blăstămat", cum îi zice poporul
nostru - un zid mai impenetrabil ca cel chinezesc. Toate informaţiunile mele despre România - în afară de ceea ce am putut auzi din întâmplare, ici şi colo -se reduc la cele patru-cinci rânduri din manualele de 5 geografie sau din istoria războaielor ruso-turce. Nu-i cunosc literatura, nici chiar limba; cu mare greutate am reuşit să pun mâna, prin contrabandă, pe două-trei cărţi româneşti, - mai mult ca să mă conving că acel patois ţărănesc, vorbit în copilărie, a putut servi de io bază pentru o limbă literară. Şi totuşi simt ca şi dumneata că această ţară himerică, de care provincia mea natală e despărţită de vreo optzeci de ani, îmi este patria; şi inima-mi arde de dorul ei. Cred că există aici
0 cauză adâncă. In primul rând, omul - ca animal 15   social prin excelenţă - nu este desăvârşit decât ca
membru al unui grup. Numai ca atare el îşi poate da măsura puterilor sale. Răzleţirea Basarabiei nu a putut distruge legătura ei organică cu restul naţiunii. Şi, în afară de această legătură, nu mă simt întreg. Astfel
20 simţul nostalgiei are la mine un caracter ciudat: România mă atrage, mă fascinează şi, în acelaşi timp, îmi inspiră groaza necunoscutului!
Dar poate, în orice nostalgie - urmă Răutu după oarecare gândire -, noi nu dorim patria reală, aşa cum
25 o cunoaştem, ci o patrie idealizată, aşa cum am vrea să fie. Şi dorul se simte cu atât mai viu, cu cât mai greu poate fi găsită patria idealurilor tale. Ce alt înţeles pot avea cuvintele poetului:
On l'aime malgre elle, 30 Meme, injuste et cruelle...1
1 „O iubeşti în ciuda ei,/ Chiar fiind nedreaptă şi crudă". Nu am izbutit să identificăm autorul francez al versurilor citate (n. ed.)
1244 C. STERE
Cine poate iubi injustiţia şi cruzimea ? Nu sunt cei mai înfocaţi patrioţi satiricii care biciuiesc fără milă viciile şi scăderile ţării lor ? Şi, desigur, de cele mai multe ori idealurile lor nu-şi găsesc înfăptuire. 5 Realitatea urâtă rămâne stăpână, dar dorul de ideal, nostalgia idealului nu se stinge - şi numai ea dă valoare vieţii...
îşi urmărea gândurile înainte, ca şi cum ar fi vorbit numai pentru sine sau le-ar fi aşternut în jur-10   naiul său.
Măria Culiceeva se întoarse şi-1 privi cu atenţiune.
Apoi se aşeză pe un trunchi căzut şi, luându-şi genunchiul între manile împreunate, întrebă:
- înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Dar nu înţeleg
15 cum se justifică acest sentiment ciudat, acest dor înse- i tat, împletit în acelaşi timp cu groază de necunoscut... j Şezi aici... ia loc lângă mine, să mai stăm de vorbă...
- Sentimentul acesta, nostalgia după o ţară necunoscută - reluă Răutu - nu e decât o formă a setei de
20 ideal, setea de patrie ideală. Nu e oare acelaşi lucru, în fond, şi cu setea de dragoste, cu nostalgia dragostei ? Oricine, în adolescenţă, visează o dragoste curată, înălţătoare, aşa cum o cântă poeţii. Dar cei mai mulţi ne bălăcim în proza căsniciilor adormite sau
25 în mlaştinile aventurilor vulgare. Şi cu cât mai adânc ne soarbe mlaştina, cu atât mai arzător este dorul de ideal, chiar când rămâne în veci nepotolit.
Măria Culiceeva, bătând nervos cu vârful piciorului pământul şi privind în lături, parcă fără voie, îşi
30   strecură încet o frântură de mărturisire:
- Nu ştiu dacă e mai grozav să mori de setea amorului pe care nu l-ai cunoscut decât să trăieşti înecată în mlaştină, după ce l-ai cunoscut...
Se ridică brusc, pornind drept înainte:
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1245
- Mergem! - îl invită, oftând. E târziu, mă aşteaptă sarcinile de gospodină şi de mamă.
O vreme, asemenea mărturisiri nu mai reveneau. Dar Răutu se simţi mereu mai apropiat sufleteşte de 5   Măria Culiceeva.
Subt înrâurirea ei, viaţa micii colonii luă un ton de intimitate necunoscută.
Aproape în fiecare seară, se întâlneau cu toţii fie la Răutu, fie la Stadnicki - şi mai rar la Culiceevi, ca să io   nu-i deştepte pe copii, care se culcau devreme; şi, mai cu seamă, să nu deranjeze pe Ipolit Ipolitovici Culiceev, care părea absorbit de studiile sale de filologie.
Citiri şi discuţiuni, adesea amintiri şi povestiri despre cele văzute, planuri asupra viitorului, măr-15   turisiri, nădejdi şi îndoieli - creau o atmosferă de caldă prietenie şi de confort sufletesc.
Sub farmecul Măriei, chiar Stadnicki devenea mai puţin amidonat, iar Arcadie Tartanov parcă reînvia şi dovedi că poate fi interesant, câteodată 20   chiar fin şi spiritual, vădind o educaţie îngrijită şi o cultură serioasă.
Răutu însuşi - care, cu toate multiplele-i prietenii feminine, încă nu cunoscuse o atât de înviorătoare comuniune sufletească cu o femeie - nu se mai sim-25   ţea fericit decât în societatea Măriei Ivanovna.
Mai cu seamă îi plăceau discuţiile dintre ei doi, în lipsa celorlalţi tovarăşi.
Tema discuţiunilor era, în aparenţă, de interes general : şansele revoluţiei în Rusia; progresele socialisto   mului în Apus; perspectivele politicii internaţionale; situaţia ţarismului; structura socială după înfrângerea capitalismului.
1246
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1247
In fond, însă, pentru amândoi era clar că fiecare nu vorbeşte decât despre sine, caută să rezolve problema vieţii proprii - să-şi găsească cărarea, din jungla în care se rătăcise, i - Eu nu recunosc - spunea, de pildă, Răutu - nu recunosc internaţionalismul în felul în care îl predică Danilov, care tăgăduieşte, pur şi simplu, orice interes organismelor naţionale. Pentru mine, omul nu este un exemplar din speţa homo sapiens. El e, cum ţi-am mai io spus, mi se pare, un produs al istoriei unui grup determinat, cu un suflet propriu. Omenirea, cum spune şi Wundt, se naşte din colaborarea sufletelor naţionale, care, prin înfrăţirea obştească, se înalţă până la un suflet comun al omenirii. Acesta este internaţionalişti mul meu. Eu nu sunt rus... De aceea, pentru mine, problema viitorului se pune altfel decât pentru dumneata. Sunt hotărât să plec în România.
- Dar te vei putea rupe de Rusia ? Nu eşti grefat în organismul ei ? Vei putea trăi după amputaţie ? Am
20 fost deprinsă să trăiesc în mediul revoluţionarilor, care, deşi aparţineau diferitelor grupări etnice, luptau în frăţie pentru cauza de dreptate obştească. Şi cred că prin lupta aceasta comună se naşte mai curând acel suflet al omenirei despre care vorbeşte Wundt.
25 - Nu ştiu! Nu ştiu! - insistă Răutu îndurerat. In lupta aceasta am pierdut un frate. Au căzut jertfă şi alte fiinţe ce mi-au fost scumpe. Las un mormânt stingher în cimitirul din Tobolsk. In ocnele Siberiei, se zbuciumă prietenii mei din copilărie. Dar eu mă
30   simt tot mai străin aici...
- Dar lupta pentru revoluţia din Rusia - revoluţie care va da altă îndrumare întregii istorii mondiale -, această luptă nu-ţi poate da tăria morală ca să treci peste toate durerile personale şi peste mormintele
părăginite ? Am şi eu un... prieten - mai mult decât un prieten -, un om căruia îi datorez însăşi viaţa, care a aruncat o scânteie în întunericul unui suflet prins de mlaştinile existenţii, cum ai spus... Şi nu e i   măcar mort. E la ocnă în Sahalin, de unde încă nu s-a întors nimeni. Şi dacă sufăr, sufăr din pricină că nu pot şi nu ştiu dacă voi mai putea să iau parte la luptă, să mă jertfesc pentru cauza al cărei apostol era el... - Dar dacă nu vezi nicio ieşire pe calea ce ai apu-10   cat-o ? Am dat un jurământ, l-am încredinţat acelui prieten din copilărie care abia a scăpat de moarte în tragedia din Kara. Şi nu ştiu dacă nu te-ai simţi şi d-ta ca şi mine, - dacă nu se găsea în gheţurile şi în negurile Sahalinului un om care-ţi dă puterea de viii   aţă şi tăria de luptă şi care îşi are rădăcinile adânc împlântate în acelaşi pământ ca şi dumneata... Iar eu, şi în România, tot împotriva ţarismului am să lupt... Voi continua acţiunea în alte condiţiuni, în altă formă şi - cred - mai eficace...
I
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1249
Cap. XXIV
OTRAVA
Din când în când, se asocia la conversaţiile lor şi Ipolit Ipolitovici. 5       Dar - curios! - conversaţia pierdea îndată caracterul de intimitate, desi Culiceev introducea în- J totdeauna în discuţie un subiect de morală şi de î psihologie mai personală.
Pe el îl interesa mai cu seamă problema amorului, - , 10   mai exact - a raporturilor dintre bărbaţi şi femei. ţ Era o adevărată obsesiune sau, mai bine zis, o | otravă care îi rodea trupul şi sufletul.
Se afirma cu pasiune ca un campion aprig şi neclintit al amorului liber - emancipat de orice norme n   şi cătuşe.
Sfârşea mereu cu apologia poligamiei şi a po-liandriei: f - Inima omului nu cunoaşte legi şi îngrădiri - re- I peta el mereu, cu energie -, trupul se deosebeşte de | 20   la om la om, în fiziologia lui intimă, prin dorinţi, pasi- * uni şi chiar, dacă voiţi, prin fantezii neînvinse. Dacă ». numai dragostea poate legitima unirea dintre un băr- i bat şi o femeie, atunci orice dragoste reală, orice pasi- I une sinceră şi adâncă legitimează prin sine însăşi unirea. 25   Dar când un bărbat iubeşte mai multe femei şi o femeie mai mulţi bărbaţi ? Ar fi un bigotism mărginit şi
făţarnic, o concepţie de ascetism barbar, care ar pune stavilă unui asemenea amor...
Ori de câte ori discuţia luneca pe acest teren, Măria Culiceeva, în aparenţă liniştită şi chiar indife-5 rentă, căuta să servească un pahar de ceai sau lua un lucru de mână, fără să participe la conversaţie. Dar surâdea, parcă mulţumită, când un argument al lui Răutu îl arunca în perplexitate pe Culiceev.
- Nu e legitimă - spunea, de pildă, Răutu -, nu e 10 legitimă orice pornire „naturală", cum îi zici dumneata, Ipolit Ipolitovici. Uită-te la Bulanca dumitale, acest mic mops, care de zeci de milenii trăieşte în casa omului, - picturile egiptene ni-1 prezintă pe genunchii doamnelor elegante de pe atunci. Vezi ce târcoale
15 face, înainte de a se culca ? Strămoşii săi din jungla primitivă aşa trebuiau să-şi facă un culcuş în iarba câmpiilor virgine. Câte porniri bestiale nu se pot trezi însă în om ? Şi de ce tocmai în raporturile dintre bărbaţi şi femei să ascultăm „glasul sângelui", care e glasul ances-
20 trai, - desigur, chiar glasul strămoşilor noştri preu-mani ? Să renunţăm la sublimizarea şi la singularizarea sentimentului de dragoste ? Care sunt rezultatele -ne învaţă istoria: întotdeauna desfrânarea sexuală a fost semnalul decăderii morale şi sociale.
25 De obicei, aceste discuţii se isprăveau cu izbucnirile aproape isterice din partea lui Ipolit Culiceev. în ochii lui opaci se aprindea o ură ucigaşă. Faţa-i veştedă parcă se acoperea cu o erupţiune; buzele largi şi subţiri îi fugeau spre colţul feţei, manile îi tremu-
30   rau, vocea i se stingea, sacadată.
- Asta-i făţărnicie popească! Teorii de rob! Dispreţul celor mai naturale porniri, al celor mai legitime aspiraţiuni, - teorii incompatibile cu ideea de adevărată fericire!
1250
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1251
Adesea izbucnirile lui se sfârşeau chiar cu urlete nearticulate, cu lovituri de pumn în masă, cu ameninţări şi blăstăme; mai cu seamă când Măria, cu zâmbetul ei enigmatic, eluda întrebările lui furioase: i - Dar tu ? De ce taci ? - i se adresa cu vehemenţă filologul în turbare. Tu! tu! tu! nu crezi tu tot aşa ? Care este părerea ta? Spune! Spune şi lui Răutu!... Să o ştie!...
Răutu căuta să se ferească de discuţii şi chiar de io   întâlniri cu Ipolit Culiceev.
Dar acesta, parcă cu tot dinadinsul, bravând aversiunea ce o inspira - mai cu seamă lui Stadnicki, care avea oroare de toată înfăţişarea şi de manierele lui -tot mai des alerga şi la prietenii noştri, provocându-i n   la aceleaşi nesfârşite discuţiuni.
Măria Culiceeva nu revenea niciodată asupra acestui subiect, în lipsa soţului.
Ea nu părea tulburată, ci - senină şi radioasă -lua parte vie la toate interesele micii comunităţi rătă-20   cite în taigaua de la poalele Saianilor.
De la un timp, când venea mai din vreme, aducea cu ea şi copiii, care adesea adormeau în pat la Răutu sau la Tartanov. Parcă se temea să-i lase singuri acasă, mai cu seamă pe blondul şi vioiul Fonia...
25       Aşa se sfârşi vara, începu iarna, trecu Crăciunul.
Răutu era silit să se gândească la plecare, termenul împlinindu-i-se în martie viitor.
Apropierea zilei de eliberare punea însă, cu toată acuitatea, nu numai întrebarea asupra datoriei lui 30 obşteşti, dar - mai cu seamă în faţa „otravei" lui Culiceev - ridica şi o chestiune intimă, pe care nici nu îndrăznea să şi-o mărturisească.
Câteva note din jurnalul său, deşi foarte rezervate, ne zugrăvesc starea lui sufletească din acea epocă.
8 ianuarie 189... Serghinsk.
Oricât de ciudat s-ar părea, dar am ajuns să cred că şi în teoriile lui Danilov se reflectează tot misticismul adânc al firii ruseşti. 5 In acest popor, dacă un ţăran cărturar descopere că - după Sfânta Scriptură - focul purifică de toate păcatele, un sat întreg este în stare să-şi umple casele cu paie şi să le dea foc, cu femei şi copii înăuntru, - ca să se „purifice" cu toţii! Sau regiuni întregi 10 se schilodesc, renunţă la cele mai elementare bucurii ale vieţii, pentru că „un mădular care te duce în ispită trebuie tăiat şi aruncat în foc".
Şi Artamon Danilov a zămislit ideea de revoluţie „adevărată" - revoluţie/»r undan sich - ca şi sectan-15 ţii ruşi, care urmăresc o viaţă adevărată şi absolut pură şi, pentru aceasta, îşi impun o existenţă de veciniei „pribegi", care nu dorm două nopţi în şir sub acelaşi acoperiş, nu plătesc impozite, nu fac serviciul militar, - sau formează o comunitate în jurul 20 unei „născătoare de Dumnezeu", pentru ca, prin „păcatul de-a valma", să procreeze un fiu de Dumnezeu, fiindcă Evanghelia zice că Dumnezeu este acolo unde se adună credincioşii în numele său...
A, asemenea practice nu sunt compatibile cu exis-25   tenta statului sau cu viaţa socială ? Ce are a face ? Numai sufletul să fie mântuit şi viaţa să fie „pură" !...
Danilov e la fel.
Şi pentru Danilov, poate pieri nouăzeci la sută din norodul rus, numai revoluţia mondială să fie săvâr-30 sită, cu orice mijloace şi cu oricine, chiar şi cu ajutorul tâlharilor de drum mare, - piară, la urma urmelor, şi nouăzeci la sută din omenirea întreagă!...
Această concepţie de revoluţie „pură", de „revoluţie pentru revoluţie" e, în realitate, de aceeaşi
1252 C. STERE
natură ca şi „mântuirea sufletului" şi „viaţa pură" a sectanţilor...
Nu apare şi sub „emanciparea cărnii", sub acel „amor" fără frâu şi fără norme al lui Ipolit Culiceev, 5   acelaşi fond de misticism ?
Şi-a născocit omul o quintesenţă a amorului, un amor pentru amor, amor fur und an sich, şi e gata să-i sacrifice totul, să-şi tortureze soţia, să compromită pacea unei familii.
W       Misticismul, desigur, e o mare forţă şi nu poate fi desconsiderat ca factor al istoriei mondiale.
N-a fost oare pusă întotdeauna o credinţă mistică în serviciul tuturor marilor transformări impuse de noile necesităţi ale vieţii sociale ? 15 încotro însă ne pot duce energiile unui popor de peste o sută cincizeci de milioane, animat de acest misticism mistuitor ?
Cu toată identitatea de terminologie, ce deosebire de mişcările sociale din Apus! în fond, e şi aici 20   acelaşi veşnic antagonism între forţele oarbe ale firii şi intelectul omenesc însetat de ideal.
Energii deopotrivă indispensabile pentru asigurarea progresului.
Care popor va şti să le armonizeze, să le domine, 25   în interesul obştesc al omenirii ?
Acela va fi în fruntea procesului istoric...
12 ianuarie 189... Serghinsk.
E ceva neînţeles, misterios în Măria.
Când o priveşti, îţi dai bine seama că nu din fru-30 museţa convenţională a trăsăturilor feţii, nici din liniile corpului ei radiază acel farmec nebiruit, care o caracterizează.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1253
Independent de exterior, în toată firea ei, ea impresionează ca un fel de sublimat al feminităţii.
Simţi că, pentru o asemenea femeie, ai putea primi cu bucurie toate caznele, - şi nu pentru un sfert de 5   oră de... gimnastică....
Ce grandioasă e concepţia homerică, după care două popoare se războiesc decenii pentru o femeie!
Ea singură ar ajunge să învedereze geniul Eladei antice. Şi doar acei ostaşi crunţi nu puteau visa la io   Elena cea frumoasă pentru... gimnastică!
Dar legenda Nitocris ?
Mii de ani, generaţii nesfârşite de felahi vorbeau despre fantoma unei femei care ar locui în piramida faraonului Mykerinos de la Giseh. Ea ar apărea, din 15   vreme în vreme, înaintea unui bărbat, goală şi prea frumoasă, - şi acesta înnebuneşte de dragoste nestinsă.
Şi abia savanţii din zilele noastre au putut descoperi că acea piramidă ascunde, în adevăr, mormântul necunoscut, uitat, al împărătesei Nitocris - Rhodopis, 20 în traducere greacă, Frumoasa cu obrăjiori de trandafiri! — care şi în viaţă, cu milenii în urmă, sădea o sete nepotolită de dragoste tuturor bărbaţilor care numai o zăreau!
Aici, farmecul eternului feminin a biruit nu nu-25   mai moartea, ci şi uitarea - milenii de uitare!...
Aşa fire a trebuit să fie şi acea Aspasia, cu aminti-rea-i întinată de veacuri, pentru care un Pericle plângea în faţa tribunalului de obscuri mici burghezi, ca să o scape de pedeapsa pentru imoralitate. 30 Când mă gândesc că la masa acestei hetere - în „salonul" ei -, se puteau aduna Herodot şi Thucydide, ca şi vraciul Hippocrat; Zenon de Elea, Protagoras
1254
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1255
de Abdera, ca şi Socrate, inspiratorul lui Platon; Eschyle şi Sophocle, ca şi Pindar; Phidias şi Polyclet, -cugetători, savanţi, artişti şi poeţi, care sub egida lui Pericle, animat şi chiar inspirat de Aspasia, au depus 5 în tezaurul civilizaţiei acele comori din a căror exploatare omenirea trăieşte de aproape trei milenii...
Omenirea tributară unui cenaclu fermecat de o femeie!...
Ce ilustraţie mai patentă poate fi pentru adevă-w   rul că înălţarea gândirii omeneşti, ca şi creaţiunea artistică, izvorăsc din aceleaşi adâncimi ale firii ca şi sublimizarea amorului care le stimulează ?...
Aceeaşi radiere de feminitate biruitoare şi atotdo-minatoare o are şi Măria. 15       Din jumătăţile ei de mărturisire se poate ghici că trăise odată şi ea o mare, o înălţătoare dragoste.
Dar, atunci, cum se poate împăca cu un molusc ca Ipolit Culiceev ?...
Cum poate tolera zilnica ofensă a teoriilor lui ? 20       Ce „reptile negre" poate cuprinde în tainiţele sale sufletul omenesc ?...
Ah! de s-ar isprăvi comedia înainte să înnebunesc! Mor de dorul de a pune un hotar între mine şi toată fantasmagoria aceasta!...
25 Răutu primise de la librarul Gautier din Moscova, - strecurat printre cărţi - şi un exemplar din „Die Zeit", în care găsi un rezumat al raportului Partidului Socialist Român, prezentat la Congresul Internaţional din Paris, de către delegatul Vasile
30   Credinţă din Ciubăreşti.
în acest raport, tovarăşul Vasile Credinţă, deşi recunoaşte că în România nu există un proletariat industrial, afirmă totuşi că mişcarea socialistă prinde rădăcini adânci la ţară; că ar fi fost până în momentul 5 acela peste şase mii de membri înscrişi; că au reuşit să fie aleşi doi deputaţi socialişti...
Răutu rămase foarte nedumerit după citirea raportului.
De mult vroia el să scrie tovarăşului Vasile Cre-10   dinţa, dar îl jena necunoştinţa limbii literare româneşti, chiar a gramaticei şi a ortografiei...
Apropiindu-se momentul când va trebui să hotărască definitiv dacă „pune hotarul" între sine şi Rusia, îşi luă inima în dinţi şi alcătui o scrisoare, a cărei 15   amintire multă vreme îl delecta şi-1 întrista în ceasurile lui de reculegere.
Puse la contribuţie întreaga sa bibliotecă românească, pe care o adunase şi o păstrase, sub veşnică ameninţare, cu multă trudă şi cu mari riscuri, şi anume: 20       Doine şi lăcrămioare de Vasile Alecsandri (o ediţie tipărită cu un alfabet amestecat latino-slav):
Istoria românilor, pentru clasele primare, de A.D. Xenopol; şi -
Un număr, incomplect, al „Convorbirilor lite-25   rare" din 1882... Şi atâta!...
Ortografia şi gramatica o combină după Cursulu Primitivu de Limba Rumână, compusă de Ioannu Doncevu (tipărit la: „Kişineu, tipografie lui Akimu 30   Popovu 1865", - o raritate pentru bibliofili)...
Când aceste izvoare nu ajungeau, recurgea la graiul său ţărănesc din Năpădeni.
Astfel văzu lumina zilei următorul cap de operă în arta epistolară:
1256
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1257
„11 ianuarie 189... Serghinscu, ţinutulu Minusinscu, în Sibiru Orientale.
„Milostivu Domnu Credinţă,
■> Am cititu în gazeta die Zeit uă socotelâ (Bericht) a matale pentru Congressulu din Pariju despre progressia partidului socialistu în România.
Suntu unu moldovanu din gubernia Bessarabesca. Chitescu şi eu să viu în România dupe ce oi scăpa io   de Sibiru.
Mata vorbesci despre lăţirea socialismului la ţărani. Şi eu socotesc că nu se pote a strânge socialismu la proletariatulu fabricantu. Insă trebuie a mai gândi, cum se pote duce unu fenomenu sociale dintr-un mediu 15   complexatu, ca în lumea occidentale, la împrejurimile proste ca în Orientulu agricolu. Ţăranulu nu este numai unu muncitoru, ci şi unu stăpânu a pământului. Nici uă dată ţăranulu nu va primi răzpământirea. De aici şi se vede deşerţiunea uneia aşa vedere. 20       Eu credu în unitatea spirituale a lumei, însă alta este temelia materiale în fiescicare ţară.
România pote a ave uă mare rolă în Istorie. Dacă nu pote a fi socialistă astă-di, mie mi pare că pote a fi precursoru a socialismului în Orientu cum a 2>   fostu Aristoteluprecursor Cbristi in rebus naturalibus... România este unu stătu dreptescu (Rechtsstaat). Şi cine dice stătu dreptescu, dice libertate cetăţenă şi stăpânirea legei.
Rusia nu este stătu dreptescu, va să dică - stătu 30 poliţiescu.
Destulu ni vorbesce acelu f aptu prostu că în Besa-rabia nu putemu a ave uă singură gazetă românescă şi uă singură carte românescă.
Trimitu acesta scrisore pe drumu chezăşluitu, dar nu potu spune mai multu.
Şi mata e sema cându mi scrii. Rogu forte mult să mi scrii. Adressulu celu mai chezăşluitu este:
5 La Domna Natalia Varnavinu
(pentru Pimperlicu) La moşia Oniţcani, în ţinutul S**", gubernia Bessarabesca, Russia.
Tare jinduiescu să primescu mai degrabă scrisorea 10   de la mata, ca să sciu ce potu a face.
Cu uă închinăciune tovarăşescă, a matale slugă smerită
IOANNU RĂUTU
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1259
Cap. XXV
„SURÂSUL GIOCONDEI"
întârziat la masa lui de lucru, Răutu îşi auzi numele şi bătăi tari în uşă. Deschise.
Era Marfuşa, slujnica Culiceevilor, care veni despletită, numai în cămaşă, cu cojocul aruncat pe spate, cu picioarele goale vârâte în ciubote de pâslă.
- Domnule Răutu, Domnule Răutu! - ţipă ea ca surdă. Veniţi îndată! Boierul omoară pe coniţa!...
Răutu nici nu ştiu cum se trezi în faţa locuinţei lui Culiceev; şi se aruncă viforos în camera lor de culcare.
In momentul intrării lui, Culiceev urmărea cu cuţitul în mână pe Măria, care, cu o putere şi o energie uimitoare pentru o femeie, îi para loviturile şi reuşise să puie între ea şi Culiceev masivul pat conjugal.
Văzând pe Răutu, Culiceev se opri şi se întoarse spre el. Cu o mişcare bruscă, Răutu îl apucă de braţ şi-i smulse cuţitul. După o scurtă luptă, Culiceev fu silit să se lase pe un scaun, ţinut cu putere de umeri.
- Ce faci, Ipolit Ipolitovici? Ai înnebunit? Ce oroare şi ce ruşine!
Culiceev, sufocat, hârâi:
- Uită-te la ea, uite, vipera! Uite cum din ochii ei iesă gheare lungi, de fier, ascuţite, şi se înfig, se înfig în inima mea, îmi sfâşie inima... Uite!... Uite!...
Cadaveric, palid, - ochii lui secretau furie şi ură.
Răutu aruncă o privire spre Măria.
Stătea în ungher, numai în cămaşă, abia acoperită de un colţ de plapomă. Pe gât şi pe umeri îi răsă-5 reau vânătaie grozave. Dintr-o rană a braţului stâng picura sângele. Se vede că Ipolit încercase întâi să o gâtuie şi, numai după ce ea se smulsese din manile lui, începuse goana cu cuţitul.
Imobilă, parcă rece şi străină, privirile ei se în-
10 dreptau de departe, de departe, spre salvatorul ei, cu încredere şi cu mărturisirea unei taine nespuse încă.
Răutu, cu o mişcare de mână, îndepărtă din odaia de culcare pe Marfuşa şi, întors cu faţa spre Culiceev, cu un ton tăios se adresă către Măria:
11 - Dă-mi plapoma şi ştergarul!
îl ridică în braţe pe furibund, îl culcă în pat, îl învălătuci în plapomă ca într-o cămaşă de forţă, îl înfăşa cu ştergare, încât nu se mai putea mişca, şi—1 lăsă ca o masă inertă, cu faţa înspre părete. 20 Apoi, privind pe fereastră, vorbi cu blândeţe Măriei:
- îmbracă-te, trebuie să vorbim. Ai să vii acum cu mine, ca să chibzuim ce-i de făcut. Marfuşa îl va păzi până ce ne vom întoarce, de altfel, după respi-
25   raţie, pare că a şi adormit: e, evident, istovit de şocul nervos.
Răutu ascultă amuţit de groază povestea Măriei. Acest suflet eroic se simţea biruit şi căuta sprijin în el.
30       Măria, fără să bage de seamă, îi apucă mâna şi i-o ţinea strânsă, pe când îşi revărsa durerile ei tainice:
- I-ai auzit teoriile... Toate acestea erau numai pentru a mă tortura şi a-mi stoarce mărturisiri. Vreau
1260
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1261
de mult să-1 părăsesc; dar, cu toate predicile lui de libertate, mă ameninţa că-şi va exercita puterea părintească; şi nu mi-1 va da nici pe Fonia... străin de el. Şi, în fiecare noapte, coşmarul, tortura: când urlă că 5 din ochii mei iesă gheare de oţel şi îi sfâşie inima; când, că gura îmi exalează flăcări şi gaze otrăvite, care-1 omoară; când îmi cere dezmierdări imposibile pentru o femeie cu simţ de demnitate...
Mă întrebam dacă sunt perversiunile unui sadic
10 sau maniile unui dement. Căutam să-mi ascund groaza. Aşteptam termenul deportării, nădăjduind că acolo, acasă, între părinţi, voi şti să-mi asigur copiii, cel puţin pe Fonia. Şi atunci, aş fi putut găsi o soluţie şi pentru mine, fără să mai am teamă pentru
11 viitorul lui Fonia...
Punându-şi capul pe umărul lui Răutu, - de obicei atât de rezervată, - ea nu mai căuta să-şi stăpânească emoţia:
- Ce să fac, ce să fac, dragă Vania ?
20 Inima lui Răutu se umplu, ca de un val cald, de dorinţa de a veni în ajutor acestei fiinţe, atât de armonioasă, de născută pentru bucuria vieţii. Era gata să jertfească totul pentru a-i da libertatea şi a-i asigura zile mai fericite.
25 - Draga mea! - îi declară el, tremurând de înduioşare. Poţi dispune de mine. Nu e cu putinţă să cazi victimă acestei urâte şi bolnave pasiuni, să nu fie o ieşire. Pentru dumneata, se vor găsi mulţi să-şi dea ultima picătură de sânge, numai ca să-ţi netezească
30 cărarea. Voi face totul, totul. Am legături puternice. Tatăl meu este om bogat. Voi pune în mişcare cerul şi pământul, pentru a sfărâma jugul acesta odios.
Măria îi strânse mâna şi apoi, punându-i cealaltă mână după gât, se lipi toată de el, ca un copil.
Un curent de energie, de forţe vii vibra prin tot trupul lui Răutu.
Şi simţind pulsaţia inimii în acest corp tânăr, tre-i pidând de viaţă, o strânse şi el năprasnic în braţe.
5       Universul întreg se concentra într-un singur dor... Şi, în neştire, o sărută pe ochi, pe obraji, îşi lipi buzele lacome de gura ei...
Cu o mişcare, Măria Culiceeva se degajă, se depărta în lături şi-i aruncă o privire de nespusă tristeţă, io   şi zâmbi...
Zâmbi!...
Ah! ce zâmbet grozav! - „Zâmbetul Giocondei", în care tresărea o amară decepţie, o tremurare de re-■ voltă şi, în acelaşi timp, de milă, - milă pentru sine,
| 15   milă pentru el, pentru iluzia pierdută, pentru încre-
| derea şi nădejdea zdruncinată...
I Un zâmbet care punea pe o carte tot destinul
• unui om...
I Răutu, fulgerat, strivit de o greutate negrăită, îşi
i 20 plecăjoscapulcufaţaascunsăînmânile-itremurânde:
i Ce ruşine! Ce abjecţiune!...
I Câteva clipe de înspăimântătoare tăcere...
I Apoi, Răutu simţi o uşoară atingere pe umăr a
I mânuţei Măriei.
I 25       - Ah, Vania! Nu te amărî atâta. Sunt şi eu vino-
I vată că, după atâta experienţă, am uitat o clipă pri-
\ mejdia la care te expun. Să uităm acest moment de
trecătoare ameţeală. Eu cred în sufletul tău, în inima şi prietenia ta. Nu mă pot lipsi de ele. I 30       Răutu înţelese că, trecând la singularul pronume-
lui, Măria voi să-i arate că-1 absolvă.
Se plecă să-i sărute mâna; apoi, îndreptându-se spre fereastră, căutând să-şi stăpânească glasul, îi spuse:
1262
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1263
- Dragă Măria, se apropie ziua. Eu te las aici, ca să te mai odihneşti puţin. Mă voi culca în camera lui Tartanov. Dar mai întâi vreau să văd şi ce face nenorocitul acela. Mâne, voi vorbi cu el serios. S-a făcut vi-
5 novat de o tentativă de omor. Ori e nebun, ori e criminal. Şi dacă nu va înţelege, dacă nu se va resemna să te lase să pleci împreună cu copiii, rana aceea va servi, la nevoie, să fie internat într-o casă de sănătate, - că teafăr nu este... io       - Mi-i milă de el, - şopti Măria.
- Voi face totul ca să fie cruţat; dar nu admit să continue infernul acesta pentru tine. Nu e sănătos. Şi dacă, de data aceasta, ai putut fi salvată, nu se ştie
ce va fi mâne. Şi nici pentru tine, nici pentru copiii 1 15   tăi, nici pentru cauza mare căreia te-ai consacrat, n-ai | dreptul să te expui. Cred că acuma nu va fi greu de convins nici el însuşi. I
Pe Culiceev îl găsi adâncit încă într-un somn greu: gemea, scrâşnea din dinţi, - dar nu se deştepta. 20       Marfuşa, care adormise în scaunul ei, sări speri- 1 ată la zgomotul uşii. Se linişti îndată şi-i şopti:
- Doarme! Doarme dus! Dar se frământă în somn. O dată a clănţănit din dinţi aşa de grozav, că era să fug din casă...
25       Luând oarecare dispoziţiuni în ce priveşte copiii şi gospodăria, Răutu plecă.
Până la deşteptarea Măriei, Răutu, primblându-se prin pădure, elabora planul de acţiune.
Culiceev nu opuse nicio rezistenţă. 30       Părea un om sfârşit, cu toate resorturile sufleteşti j sfărâmate. Fără împotrivire, acceptă să fie deocamdată î
instalat în camera lui Răutu, care îşi aşezase un pat la Tartanov.
Măria insistând că ar fi necesar un examen medical la Minusinsk, Culiceev, de asemenea, se supuse
5   fără multă vorbă.
în consecinţă, Spirea fu trimis cu ştafeta la Minusinsk, ca să transmită lui Polieschi cererea Măriei pentru autorizarea transferării lui Ipolit la Minusinsk, pentru caz de boală, - cu toate datele
10   necesare ca să poată lămuri autorităţile.
Autorizarea pentru transferare nu întârzie şi Arcadie Tartanov primi o însărcinare de răspundere: să însoţească pe Ipolit până la Minusinsk şi să-1 predea acolo Patriarhului.
15 Răutu avu mulţumirea să constate că Arcadie a putut, cu ajutorul lui Spirea, să se achite foarte bine de această delicată misiune.
Aduse însă veşti nu tocmai bune. în drum, Culiceev îşi schimbă atitudinea; de-20   veni chiar agresiv, fără însă să-şi permită vreun gest care să fi trădat o afecţiune mintală.
La Minusinsk, purtarea lui impresionase până şi pe Patriarh, care totuşi cunoştea adevărul.
Era foarte cumpătat în vorbă şi stăpân pe sine. Se 25 plângea că nervii săi au fost supuşi la o grea încercase, pentru că Măria vrea să-1 părăsească şi să-şi ia copiii. El, bineînţeles, nu se opune la despărţire, dar nu va consimţi niciodată să-i lase copiii. Nu consimte nici la divorţ formal. El nu-şi recunoaşte nicio vină. Iar 30   împotriva Măriei nu înţelege să intenteze acţiune.
1264
C. STERE
Patriarhul comunică, peste puţine zile, că prima consultaţie a avut loc şi că el nu crede ca medicii să găsească vreun cusur. Rămâne deschisă acţiunea penală.
5       Toate proiectele de bună înţelegere căzură...
Cap. XXVI
EVADAREA
Măria a stat tristă multă vreme, aţintindu-şi vârful papucului, cu care bătea în podea. 5       Apoi:
- Nu mă pot expune, dragă Vania, unor dezbateri judiciare... Nu pentru mine... Ar fi şi inutil. Tu singur mi-ai spus că - după legile noastre - şi în caz de condamnare, dacă aceasta nu atrage după
10 sine şi pierderea drepturilor civile, el poate reveni la căsnicie şi să-şi exercite puterea maritală, ca şi puterea părintească...
- Dar cel puţin am câştigat timp. Poate chiar vei ajunge, înainte, la termenul deportării. Atunci, spui
11 că nu mai ai grijă.
- Dar indiferent de aceasta: nu mă pot expune la dezbateri judiciare. Socot, ţinând seama de moravurile noastre, că ar fi şi achitat. Eu îl cunosc şi ştiu ce mă aşteaptă, cu tot aerul lui spăşit. Nu mai pot da
20   ochii cu el.
- Atunci ?
- Evadare, - singurul mijloc...
Conversaţia ulterioară dovedi că se gândise la toate. Vorbea încet, dar hotărât; asculta obiecţiunile lui 25   Răutu; accepta cu recunoştinţă ce găsea potrivit.
1266
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1267
Se adresa lui Răutu, simplu, prieteneşte, chiar cu afecţiune. Dar de pe faţă nu-i dispărea un surâs trist, - parcă de jale, pentru ceea ce nu este, dar ar fi putut să fie... 5       Şi se cam ferea să se apropie de el.
Planul a fost elaborat în toate detaliile.
A fost preferată calea peste munţi - neutilizată încă de fugari, din cauza riscului de a străbate regiunile vaste şi sălbatece ale Mongoliei, vecinie bântu-10 ită de anarhie şi bătută de tâlhari, - peste o mie de verste până la Urga, de unde numai pornesc drumuri relativ mai sigure, în provinciile mai civilizate din China.
Acest lucru însă este cu neputinţă fără un ghid si-15   gur şi fără mijloace însemnate.
Dar avantagiile sunt prea mari: nimănui nu-i va veni gândul de urmărire în această direcţie; graniţa e foarte puţin păzită, poate fi trecută pe nevăzute şi numai la puţine ceasuri de mers de la Serghinsk. 20 Răutu se oferi s-o însoţească, - ultima încercare de a silui destinul... Măria zâmbi.
Răutu se simţi iarăşi ca ars de acest zâmbet.
- Nu, dragă Vania! Cu nimeni altul n-aş fugi cu 25   atâta mulţumire. Dar n-ai dreptul să rupi orice legătură cu casa ta părintească. Apoi, trebuie să-ţi iei sarcina copiilor, până ce va veni mama, de care Ipolit cam ştie de frică.
Vania tăcu, deprimat. 30       Afectuoasă, se apropie de el şi-i puse ambele mâni pe umeri:
- Eşti supărat ? Bănuieşti că nu mai am încredere în tine? Iată, acum eu te sărut... N-am nicio teamă de tine şi niciodată nu am avut.
Ii luă capul între mâini, îl sărută întâi pe ochi, apoi pe gură.
- E totul uitat ? Vezi, noi femeile suntem nişte fiinţe foarte ciudate. Am fost foarte tulburată atunci.
5 Dar acum - să-mi ierţi francheţa! - gândesc că poate mi-ar fi părut şi mai rău dacă nu era ce-a fost... Nu simţi că ne-am apropiat sufleteşte ? Dar - zâmbi ea din nou - trebuie să mă păzesc, - să ne păzim... Degeaba ai vorbit tu aşa de frumos de nostalgia amoru-10   lui ideal ?...
Răutu se simţi ca pălmuit; se plecă numai, tot în tăcere, spre a-i săruta din nou mâna.
Se apucă cu energie de preparativele necesare pentru realizarea planului de evadare. 15       Mai întâi, chemă la el pe Sarâm, soyotul:
- Frate Sarâme, poţi trece peste munţi, tainic, o doamnă, care apoi să călătorească fără primejdie mai departe spre China ?
- Odată trecut, odată făcut! Frate la Noiona! -20   răspunse sigur de sine soyotul, bucuros să poată
aduce un serviciu lui „bun moş", înţelegerea se făcu uşor:
Măria va răspândi zvonul că pleacă să-şi vadă soţul bolnav.
25       In aceeaşi noapte, Sarâm o va aştepta, deghizat în tartaroaică, cu voal, în poiana de la sud de sat.
Spre dimineaţă, vor trece munţii prin pasul Alghiac, unde Măria va fi luată în primire de fratele lui Sarâm - Cevar -, care o va adăposti la Noiona 30   până la noi dispoziţii.
Iar Sarâm se va întoarce îndată la el acasă, încât lipsa lui nici că va fi observată.
1268 C. STERE
Astfel, până ce autorităţile îşi vor da seama de evadare, va curge multă apă pe Amil.
Urma să fie dobândit un paşaport şi găsit un împrumut, fiindcă nu se putea întârzia până ce ar sosi 5 banii de acasă şi nici nu era bine să se atragă atenţia la poştă pentru o sumă neobicinuit de mare, primită pe adresa lui Răutu.
In acest scop, întreprinse ultima sa infracţiune la regulamentul deportării, prin „părăsirea samavol-10   nică a reşedinţei", în care Spirea se întrecu.
Cum sosi la Minusinsk spre seară, Răutu se îndreptă direct spre locuinţa lui Crahmalov.
Ii deschise uşa o slujnicuţă, cam somnoroasă şi dezmăţată:
n - Diomid Eradici nu sunt acasă, - îi spuse ea speriată, îndreptându-şi tulpanul pe cap. - Sunt duşi la Alifont Mihailici...
- Mergem la Alifont Mihailici!
La Nitocichin îl întâmpină un tânăr fecior în livrea, 20   gris, cu galoane de aur şi şireturi roşii:
- Poftiţi în biurou! - îl invită el, foarte stilat, pe Răutu.
In vestibul, pe când se dezbrăca, auzi grohăiturile lui Crahmalov: 25        - Să fie bine coaptă culebeaca', nu e glumă, - as-cultă-mă pe mine, domnule: colţul de la curcan trebuie ridicat în sus şi rumenit, colţul cu nisetru...
Răutu păşi pe uşă.
„Biuroul" fericitului stăpân al ţar-părului avea 30   mai curând aspectul buduarului unei cocote: cu-şete, fotolii şi „pufuri" tapiţate de matasă bleu ciel;
1 Kulebeaca (rus.) - plăcintă umplută cu carne de peşte (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1269
pe păreţi - o profuziune de oglinzi şi fotografii de obscenitate excesivă; şi totul învelit în duhoare de parfumuri violente.
Cum îl văzu, Nitocichin - îmbrăcat şi el într-un 5   halat de mătase bleu-ciel - se repezi spre Răutu:
- Ah! Câtă cinste! Ce mare cinste! Bucuros, bucuros, să vă văd! Poftiţi, poftiţi, Ivan Egorovici! Luaţi, vă rog, loc aici pe cuşetă, faceţi-vă comod... Ei! Apolon! - strigă el bătând în palme către fecior,
io într-adevăr un băiat de-o rară frumuseţă. Apolon! Iute ceai! Complectisimul! Ai înţeles ?...
Peste câteva minute, Apolon, ajutat de unpiccolo - un băieţel de vreo treisprezece ani, tot în livrea gris-roş-aur, şi tot frumuşel -, au împins pe uşă o
15 masă pe rulete, cu un serviciu de ceai şi cu un arsenal de tot felul de sticle, mezeluri şi aluaturi.
- Poftiţi, Ivan Egorovici! O ceaşcă de ceai ? Mezeluri ? - oferi el, cu gesturi rotunde. Vinurile nu sunt recomandabile, - la distanţa asta nu le poţi
20 aduce. Dar lichiorurile, votcile, ca şi mezelurile şi aluaturile, nici împăraţii nu le au mai bune... Sunt pregătite - e destul să spun - după reţetele lui Diomid Eradici...
Răutu, grăbindu-se şi neştiind cum să înceapă,
25   se mulţumi cu o ceaşcă de ceai şi cu un toast.
- Puteţi să vă închipuiţi, Ivan Egorovici, că era să-1 pierdem pe această sculă de gastronom: a fost prins cu o fetiţă de opt ani de prin vecini, călare pe genunchii lui; a smomit-o cu acadele şi a îmbătat-o
30 cu lichior năstruşnic; zice că vroia să vadă cum e făcută - hehehe! -porc bătrân!... Noroc că părinţii i-au auzit la timp ţipetele. Ce alergătură am avut până l-am scăpat! Ispravnicul nostru - un suflet
1270
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1271
nobil - s-a demenat1 grozav, săracul! A trebuit să fie îmbunat şi procurorul... In sfârşit, - gastronomia l-a salvat!...
Burtosul se supără, faţa i se injecta cu sânge şi se 5   întunecă:
- Ce atâta vorbărie! - hârâi el. Am vrut numai să ştiu dacă are păr... Straşnic îmi place să văd cum porneşte la ele părul...
- Hehehe! mistreţ sălbatec! Auziţi-1, ce pasi-10   une pentru ştiinţele naturale. Hihihi!...
Gastronomul deveni negru şi abia putu râgâi, feroce:
- Â... â... â... Fiecare cu gustul lui! - aruncă el o privire mânioasă spre piccolo. Mie nu-mi trebuiesc
15   de-alde aceştia...
Nitocichin, cam fâstâcit, începu să-şi onduleze şoldurile cu seducţiune, apropiindu-se, într-un fel de menuet, de Crahmalov:
- Oooo! Te-ai supărat, bădiţă! - îl bătu el mân-20   gâietor peste burtă. Nu înţelegi de glumă! Spune
mai bine lui Ivan Egorovici cum se face culebeaca. E minunat - se adresă el la urmă către Răutu.
Mistreţul se însenină: în ochi îi apăru expresia obicinuită de voluptate carnivoră:
25 - Principalul, scumpul meu - grohăi el cu satisfacţie -, principalul e aluatul: să aibă temei, să fie ca puful. - Bun! - Să se topească în gură. Pentru aceasta nu treci numai cu vălătucul peste el, ci îl şi baţi cu lo-păţica... îl baţi, îl baţi cu lopăţica; apoi iar dai cu vălă-
30 tucul, şi iar îl baţi, până ce se face ca o foiţă de ţigaretă. Dar să nu se găurească, Doamne fereşte! Apoi îl pă-tureşti cu unt topit şi cu sare, - nu pulbere, ci mici
1 Se demener (fr.) - a se zbate, a-şi da osteaneala, a se sili (n. ed.)
bobite, - să circule aerul... Apoi farsul, orezul cu mirodenii... înăuntru - temelia - eu pun într-un colţ nisetrul, în alt colţ curcanul, - apoi ficăţele de găină... M-m-m-m! măicuţa mea!... 5 Nitocichin observă aici că Răutu se enervează de nerăbdare. Interveni îndată:
- Ah! nici nu v-am întrebat, Ivan Egorovici, dacă aţi venit pentru multă vreme şi ce vânt prielnic v-a adus pe meleagurile noastre ?
io       - Am nevoie de un împrumut, până ce îmi vin banii de acasă... Trei mii de ruble, - răspunse Răutu, sec.
- Diomid Eradici! - se adresă către tovarăşul său Nitocichin - ai cu dumneata această sumă ?
Crahmalov care, după ce fusese întrerupt, stătea 15   cu gura deschisă, mormăi ceva, se uită furiş într-un enorm portofoliu soios şi declară sumbru:
- Numai două mii...
- Restul îl complectez eu, - răspunse graţios amfitrionul şi scoase dintr-un săltăraş al biuroului,
20   tot pe nevăzute, zece bancnote a o sută de ruble.
- Vasăzică, - îşi reluă povestirea Crahmalov -după ficăţelele de găină...
Răutu se scuză:
- E târziu; şi eu trebuie să plec chiar la noapte... 25   Mulţumesc, - să trăiţi!...
„A! se gândi amărât Răutu, Danilov recurge la aceşti Kulturtăgeri ai Siberiei cel puţin pentru revoluţie. Iar eu, pentru o femeie, mai bine zis, de teama unui surâs de femeie!..."
30       în colţ, îl aştepta sania lui. Aruncându-se în ea, porunci:
- La Lugansk, la Inochentie Fedulici Eliseev!
1272
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1273
Trecuse cu mult de miezul nopţii, când Răutu bătu cu energie la porţile solide ale caselor apostolului siberian.
în lătratul infernal al cânilor, apăru, în sfârşit, în 5   uşă - după ce desigur îşi putu da seama de caracterul inofensiv al musafirilor - , însuşi Inochentie Fedulici, învelit în şuba lui de lup peste cămaşă:
- Cine-i acolo ? - strigă el.
- Eu sunt, Inochentie Fedulici, eu, Ivan Răutu io   din Serghinsk. Fii fără supărare! Am mare nevoie!
- Ehei! Cel cu prostănacul de american ? Trebuie să fie chiar mare nevoie, de baţi drumurile pe vremea asta. Dumnezeu să ne ajute, - în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh, Amin! - Să ne fii musa-
15   fir. Poftim!
Mobilierul din odaia cea mare în care intrară era cel obişnuit în casele ţăranilor înstăriţi din Siberia, numai că era mai solid construit şi vădea un serviciu de generaţii într-o familie cuprinsă.
20       - Nu ne aude nimeni aici, Inochentie Fedulici ?
- Poftim în cămăruţa mea de rugăciune... Odaia nu era tocmai mică; dar, îmbrăcată toată cu
icoane bătrâne, în rame aurite, cu candele aprinse în păhăruţe colorate, apărea - în luminile amestecate,
25 resfrânte asupra feţelor corogite ale sfinţilor, asupra cadrelor întunecate şi a cărţilor groase ale Scripturii, în legături roase de piele, cu slove de aur vechi pe cotoare, aşezate în coloană pe o măsuţă din colţ, - ca o cavernă mistică a vreunui pustnic din Tebaida.
30 - Inochentie Fedulici, - începu Răutu impresionat, în şoaptă grăbită - Măria Ivanovna Culiceeva era cât pe ce să fie omorâtă de soţul ei. Nu e întreg la minte. Dar stăpânirea nu o lasă slobodă. Se întâmplă o nenorocire, dacă nu fuge. O s-o avem pe suflet,
dacă nu o ajutăm. Am venit să-ţi cer paşaportul finei dumitale. Nu e nicio primejdie: fuge peste munţi. Dar prin China nu va putea trece fără hârtii. Ni-1 dai ?
5       Eliseev se încruntă puţin şi păstră tăcere mai multă vreme. Apoi îşi făcu cruce.
- Sărmana femeie! Şi ce femeie! Nu sunt multe vrednice să-i sărute talpa papucului... Vezi ce înseamnă să trăieşti fără gând şi cuget ?...
io       Apoi, iar stătu gânditor, cu degetele încleştate între genunchi...
In sfârşit, îşi făcu din nou cruce, oftă şi rosti hotărât, cu înţeles:
- Vezi, eu nu mă iau la harţă cu stăpânirea... De 15   dat, nu ţi—1 dau eu, nici fina. Dar poate fi furat... Ce să
faci ? Dumnezeu s-o ajute! Straşnică femeie!... Şi vezi, muca1 ceea de bărbatu-său!... Doamne iartă-mă.!...
Nu mai era nevoie de vorbe. Răutu putu porni îndată.
20       La jumătatea drumului îl aştepta Spirea, cu troica lui; şi, noaptea, se întoarse la Serghinsk.
Bietul Gavrilov abia avusese vreme să afle de dispariţia lui şi să plece în urmărire spre Minusinsk.
Peste două zile, aproape de miezul nopţii, din ca-25   mera copiilor adormiţi ieşi Măria, îmbrăcată în haine tătărăşti; numai că nu-şi pusese încă voalul.
Răutu nu o văzuse încă plângând. Acuma îşi lăsă liber cursul lacrămilor, se îndreptă spre el şi, în semn de desăvârşită absolvire, îşi puse capul pe umărul lui: 30       - Dragă Vania! - tresaltă ea din plâns - eşti aşa de bun! Nici nu ştii cât îmi eşti de drag... Poate ne va
1 Muka (rus.) - chin, calvar (n. ed.)
1274
C. STERE
mai fi dat să ne vedem... E târziu - oftă ea -, Sarâm ne aşteaptă... In pădure nu ne putem lua rămas-bun...
Şi cu un gest care lui Răutu i se gravă pe veci în memorie, îi prinse capul între manile ei, îl sărută pe 5   ochi şi, de mai multe ori, pe gură...
Apoi îşi puse blănurile, se înfăşură în voalul ei tă- j tărăsc şi porni pe uşă. {
Răutu o urmă, doborât de durere, disperat de viitor...
10 In poiana lor, unde - primăvara trecută - se revărsară întâile lor expansiuni prieteneşti, îi aştepta Sarâm, soyotul, lângă vechiul trunchi de brad, culcat la pământ.
Sub cerul acoperit, totul era înecat într-o umbră | 15   opacă. i Măria îi întinse numai mâna şi-i şopti:
- Dragul meu prieten! Drag, drag, drag!... Eşti bărbat!...
Troica, cu clopoţeii legaţi, se urni din loc şi se 20   mistui îndată în noapte... încă un vis risipit...
Răutu simţi ca şi cum s-ar fi rupt atunci ultimele lui legături cu Siberia şi chiar cu Rusia...
Sarâm, întors, îi aduse un cuvânt: 25        - E hotărâtă, orice s-ar întâmpla, să-şi ţină calea spre Orient. E foarte bine echipată; are tovarăşi de drum siguri şi prietenoşi, până în inima Chinei... De acolo, se va vedea.
„Dragă prietene, să trăieşti! Să vedem zile mai 30 senine!"...
- „Sahalinul!" - îi tăie un gând inima lui Răutu.
Partea v „FUMUL PATRIEI"...
Cap. XXVII
CU „FRÂNGHIUŢĂ"
5 Puţine zile după fuga Măriei Culiceeva, populaţiei Serghinskului i-a fost dat să trăiască zile de emoţie şi de agitaţie, cum acest sat nu prea cunoscuse.
„Chitaiul" Fu-Yun-Ping lipsea de mai multă vreme din sat.
io Aşa obicinuise pe consătenii săi cu dispariţiile şi reapariţiile lui subite, încât, la început, nimeni nu băgă în seamă lipsa lui.
Dar vecinii începură, în curând, să fie incomodaţi de un miros greu ce venea din casa chitaiului. 15       Repede, odoarea deveni insuportabilă şi mai rău decât suspectă.
Primarul porunci vătăjeilor să scoată uşa din ţâţâni. Oamenii legii, năvălind înăuntru, fură îngroziţi de spectacolul ce li se înfăţişă: chiar în prima odaie, 20   zăcea pe jos, oribil ciopârţit, cadavrul tinerei femei ce se ascundea sub numele de Ciu-Li-Siang. Ce dramă grozavă avusese loc aici ? O percheziţie descoperi, în dosul prăvălioarei chinezeşti, o fabrică de monede false. 25       Piesele găsite dovedeau atâta măiestrie minuţioasă, încât, pentru profani, era peste putinţă a descoperi falsul.
1276
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1277
Autorităţile erau atât de îngrozite şi zăpăcite, încât, pentru moment, uitaseră şi despre evadarea Măriei Culiceeva.
O fabrică de monede false, care funcţionează ani 5   de-a rândul în coastă, şi nimeni nu bănuia nimic!
Dar Răutu se gândi numai: încă unul care n-a găsit soluţie pentru „problema blăstămată..."
Chiar felul cum a fost schilodit cadavrul învedera îndestul natura patimilor dezlănţuite.
10 Evident, biata femeie a fost dovedită sau bănuită de infidelitate, sau, poate, îşi manifestase numai dorul de libertate...
Das Ewig-Weibliche zieht uns hinan...
Acesta a fost, pentru Răutu, salutul de adio al
11 Serghinskului.
La începutul lui martie, în aşteptarea termenului de eliberare, Răutu fu autorizat să stea, pentru a-şi pregăti plecarea, câteva zile la Minusinsk.
Luându-şi rămas-bun de la Lisaveta, o văzu şi pe 20   ea pentru prima oară plângând.
Ea îl îmbrăţişa, îl blagoslovi şi-1 mişcă adânc cu şoapta ei înăbuşită:
- Acum rămân din nou orfană...
Spirea pocni din bici şi, în zvonul argintiu al zur-25   gălăilor, falnica lui troică porni ca vântul.
într-o clipă, Serghinskul dispăru în ceaţă albă. Se năşteau zorile. Zori de zi...
La Minusinsk - unde sosiseră pe furiş şi Tar-30   tanov cu Stadnicki, riscând închisoarea, pentru a-şi lua rămas-bun -, ultimul ceas a fost cu atât mai dureros, cu cât pentru Răutu însemna o ruptură mult
mai adâncă decât numai o despărţire de vechii tovarăşi de suferinţă.
Noaptea întreagă, cu toţii - afară bineînţeles de Danilov şi Minscaia, care nu admiteau nicio „migda-5   lizare" - o petrecură la Patriarhul Polieschi.
Starea ridicată a spiritelor se manifesta şi în neputinţa de a porni „o bună sfadă rusească", - nici măcar de a duce o conversaţie mai legată.
Aproape tot timpul se strecură în cântece - în ve-10 chile cântece revoluţionare, cântece de exil, cântece de revoltă, care se transformau în plâns şi resemnare.
Răutu era obsedat de amintiri şi de gânduri la auzul Imnului ocnaşului, pe care îl cântase încă în „comuna" din Chişinău:
15 El merge trudit
Pe drumul pustiu,
Şi lugubru zornăie lanţul.
Dar fruntea-i mândră
Nu e plecată, 20 Şi inima-i nebiruită
Zvâcneşte de nădejdea
Biruinţei finale
A dreptului ş-a libertăţii...
Vecinii, adunaţi împrejur, curioşi, nu înţelegeau 25   ce se petrece.
- Ce i-a apucat? - şopti o băbuşcă. Parcă-s smintiţi...
- St, st, st!... - şopti acru un ţăran bărbos, mai în vrâstă. Nu vezi că se închină la Dumnezeul lor,
30   în legea lor!... Lasă-i, pătimesc şi ei mult... Dumnezeu să-i ierte...
1278
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1279
Ecaterina Efimovna luându-şi sarcina copiilor Culiceev - până la sosirea bătrânei Cervonina -, Răutu se simţi liberat.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, îşi achită datoria la 5   Kulturtrăgeri, rămânând aproape fără bani; dar, în nădejdea de a primi la Tomsk un acreditiv telegrafic, nu se sinchisi prea mult.
Exact la ora douăsprezece, când oficial i se împlini sorocul, ispravnicul - un bătrân şobolan de io cancelarie - îi citi pe nas o hârtie, din care rezulta că este „liber" - n-are însă dreptul să locuiască în cele două capitale, în oraşe universitare sau în centre industriale...
Răutu porni - luându-şi hârtiile cuvenite direct 15 de la isprăvnicie -, între ultimele salutări zgomotoase ale prietenilor, singur sub coviltirul săniei sale - cumpărate, pentru ca să nu mai fie schimbată la staţii până la capătul călătoriei sale -, neavând răbdarea de a căuta, după obiceiul pământului, un tovarăş de drum. 20 Se încredinţa bunăvoinţei cărăuşului de la capătul acesta al „frânghiuţei" - cum se numesc aici seriile de „prietenuşi", adică cărăuşii legaţi între ei pentru transportul de călători.
Aceste „frânghiuţe" străbăteau, înainte de dru-25   mul de fier, toată Siberia, de la o margine la alta, asigurând astfel circulaţia de pasageri şi de bunuri.
Stepă, taiga, tundră...
Taiga, tundră, stepă...
Zi după zi, noapte după noapte. 30       Zile luminate de soare, în scânteierea cristalurilor de gheaţă.
Zile mohorâte, învăluite de ceaţă sau înecate în ninsoare.
Nopţi scăldate de lună.
Nopţi încrustate numai de infinitatea de focuri colorate ale cerului de nord.
Nopţi prăvălite în beznă... 5       Săptămâni întregi: zi după zi şi noapte după noapte, - fără popas.
Când într-o tăcere de moarte sub bolta înmărmurită, - când în bătaia crivăţului, în vârtejul purgalei, sub fulgi de zăpadă... io       Şi într-o lungă agonie, săptămână după săptămână, zi după zi, ceas după ceas, moare trecutul...
Viaţa însăşi parcă se scurge, picătură, după picătură...
Totul e alb până în zare, - în cer şi pe pământ. 15       Numai horbota de crengi negre ale taigalei şi drumul bătut, pângărit de convoaie omeneşti, rupe monotonia sepulcrală.
Din sat în sat, de la un prietenuş la alt prietenuş, adesea la distanţă de sute de verste, - o cale aproape 20 de două ori cât se întinde între Chişinău şi Paris trebuia străbătută în sanie, cu troica, în cele patru-cinci săptămâni înainte de dezgheţ, - pentru ca, în ajunul primăverii, pe drumul care şerpuieşte veşnic între oraşe, în zigzaguri, de la sud la nord, pornirea dez-25 gheţurilor pe râuri şi desfundarea drumurilor să nu prelungească la infinit coşmarul acestei călătorii...
Singur, în fundul săniei, culcat peste cărţile sale aşezate în straturi şi acoperite cu o pâslă groasă... Şi universul întreg se reducea la triunghiul tăiat în-30   tre marginea coviltirului şi coasta cărăuşului, prin care se zărea o bucată de cer spălăcit, crupa calului din stânga, câţiva copaci fugind în şiruri neîntrerupte
1280
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1281
îndărăt pe o făşie nesfârşită de zăpadă, ce se furişa printre trunchiurile negre.
Timpul nu îngăduia niciun popas, nici măcar o oprire pentru a pregăti o gustare. 5       Călătorul primea ospitalitatea prietenuşului de rând, dacă îi apuca familia la masă; - altfel se mulţumea cu merindele reci luate cu sine.
Noaptea nu se putea lăsa adormit pe drumuri pustii, printre taigale şi tundre frecventate numai de io   vagabonzi profesionali, — oastea veşnic răzvrătită şi duşmană, - adesea complici ai „prietenuşilor".
Pentru Răutu, dispăru ziua ca şi noaptea, veghea ca şi somnul, - tot timpul rămânea de strajă, - cu mâna încleştată pe revolver; - dar nu era bine treaz, 15   ci într-o continuă somnolenţă agitată.
Se simţea un mic punct stingher, rătăcit în imensitatea spaţiului.
Siluetele nedesluşite şi vorbele înăbuşite la schimbul cailor, din sat în sat, păreau numai nişte reflexe 20   ireale, icoane din visuri redeşteptate.
Noaptea, în trecere prin sate amorţite şi pustii, doar câte un ochi de lumină vestea un suflet chinuit, -cine ştie ce biată fiinţă oropsită, fără odihnă.
Rar personalitatea prietenuşului sau a nevestei 25   acestuia îi atrăgea atenţia, - după cum, nici pentru dânşii, el nu era, desigur, mai interesant decât un pachet de marfă, de transportat.
în trecere prin Krasnoiarsk, Răutu insistă să fie dus la vechea lui gazdă, cărăuşul Policarp Cuzneţov. 30       Nu vroia să se întâlnească cu tovarăşii din obştie şi mai cu seamă cu Varvara Liescova, fără oarecari informaţii prealabile.
Fu primit cu multă bucurie de Solomonida Proho-rovna, care îi declară categoric că trebuie să stea la masă la ea, - apoi, va pleca când va voi. Policarp fiind în oraş, ea nu-i va îngădui să ia vreun alt muşteriu. 5 Lui Răutu îi surâdea ideea de a porni pe „frân-ghiuţa" la al cărei capăt iniţial se găseşte un om bine cunoscut ca Policarp.
Solomonida, tot aşa de vioaie, părea însă mai slăbită şi mai palidă. io       Răutu observă că poartă şi haine negre.
îşi aruncă privirile împrejur, văzu cărţile Paşei, dăruite de el, rânduite pe colţul mesei ca şi atunci când îi dădea lecţii; în părete recunoscu, atârnate în cui, hăinuţele ei. 15        - Dar Paşa ? - întrebă după oarecare ezitare.
Solomonida răspunse surd, privind peste capul lui:
- A murit astă toamnă.
S-a stins fetiţa cea palidă, cu subţiri vine albăstrii, ce răzbăteau prin pieliţa delicată a feţii, cu ochi 20 clari şi neliniştiţi, cu mâna ţinută la piept, ca să mai reţină bătăile inimii...
Nu găsi cuvinte de mângâiere şi se grăbi să întrebe:
- Dar ce fac soţii Brencianinov ? Baronul şi baroneasa Ingelstrohm ? Mai e pe aici Serghei Alexan-
25   drovici Jaba, sau Melnicov ?
Solomonida, îngrijindu-se de samovar şi rându-ind toate cele pentru masă, reuşi să-şi stăpânească emoţia şi începu să vorbească repezit:
- Brencianinovii ? A! ca întotdeauna, îi un bâlci 30   la ei, zi şi noapte! Şi vorbărie şi chef... Baronul cu
doamna lui îs duşi acasă, încă de pe când a trecut pe aici Măria Sa Marele Duce. Serghei Alexandrovici a îmbătrânit tare, sărmanul. E tot pe aici; dar nu stă în oraş. A făcut o lăptărie, ca să înveţe pe cealdonii
1282 C. STERE
noştri să facă unt şi brânză... Melnicov, zurbagiul cela, s-a bătut cu ispravnicul şi e trimis nu ştiu încotro, mai departe...
Solomonida se lăsă pentru moment de robota ei, 5 se îndreptă în toată lungimea şi, ştergându-şi buzele cu dosul manei, încercă să răspundă pe un ton natural, la o întrebare ce nu-i fusese pusă, - privindu-1 pe Răutu cu coada ochiului:
- Iar sărmana Varvara Semionovna trăieşte sin-w gură, la cealaltă margine a târgului. A stat la noi o bucată de vreme, după plecarea dumitale, tot singură. Dar de când nenorocitul acela - Dumnezeu să-1 ierte! -, Afonin, s-a spânzurat aici, în faţa ferestrei, ea n-a mai vrut să steie la noi... Acuma, aproape n-o 15   vede nimeni. Trăieşte curat ca o călugăriţă...
Ca să se stăpânească, Răutu îşi fixă privirea asupra paravanului, lunecând numai peste uşa cămăruţei sale de altădată şi peste fereastră...
îşi aduse aminte că auzise despre sinuciderea 20   lui Afonin.
Dar în vâltoarea în care se zbătea atunci, nu-şi oprise gândul, nici nu stabilise legătura...
Şi ea credea că nu poate inspira pasiune!... O, „problema pe care nu ştiu cum o va rezolvi nici soci-25 etatea viitoare" - îi sfredeli creierul acest cuvânt al Varvarei din vremea intimităţii lor.
S-o vadă ?
Ar însemna să nu mai plece. Să se prăbuşească toate ?... 30       Ah, ce laşitate!...
Solomonida dispăru, discret, din odaie.
Policarp îşi arătă în uşă faţa-i arămie, salutând zgomotos:
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1283
- A noastră închinăciune! Să trăieşti, Ivan Egorici! Ce bucurie pentru noi! Mulţumim până la pământ că nu ne-ai uitat! Iată, am să te duc şi eu o dată cu căişorii mei! Socot că porneşti abia mâne ? Ai
5   să dormi la noi, odăiţa e slobodă. Te duci, de bună seamă, să-ţi mai vezi prietenii.
- Nu, Policarp Onufriici, sunt grăbit. Mă întorc acasă. Am de făcut atâtea mii de verste... Mă tem să nu mă prindă dezgheţul în drum...
io - Ehe! Ai să vezi ce prietenuşi am să-ţi dau. Frânghiuţa mea e vestită, - cea mai bună din toată Siberia. Te duce ca vântul... Apoi, ar trebui să-ţi iei şi un tovarăş de drum. Orişicum, e primejdie prin pră-pădenia asta să mergi singur.
15 - Nu, Policarp Onufriici! - răspunse Răutu, cu oarecare iritaţie, mai mult de conştiinţa laşităţii proprii, de imposibilitatea de a da ochii cu Varvara, decât pentru insistenţele inoportune ale lui Policarp - nu, Policarp Onufriici, nu pot pierde vremea. Te rog să
20   înhămi caii îndată ce vor putea pleca la drum.
- La drept vorbind, - grăi nehotărât Policarp -la drept vorbind, am eu o cuconiţă care trebuie să plece până la Acinsk, - învăţătoarea dintr-un sat de aici, de aproape, - Uliana Alexandrovna... Nu-i
25 mare lucru până la Acinsk. Şi-i săracă, nu are parale de plătit... şi apoi ce parale poţi căpăta de la o muiere ?... Dar dacă n-ai pe nimeni ?... Tot e un tovarăş, pentru o bucată de loc... E şi mai vesel în doi...
- Dar poate porni îndată ? N-am nevoie de parate   lele ei.
- Acuş, acuş, acuşica! - se repezi Policarp - de câte zile aşteaptă, sărăcuţa, vreun suflet milos! Trimit pe Solomonida să-i deie de veste şi o vom apuca în drum, că doar bagaj n-are cât pentru o casă.
1284
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1285
- Medviedeva, Uliana Alexandrovna, - se recomandă tovarăşa de drum, urcându-se în sanie.
De sub blănuri şi şaluri nu se vedea decât un mic cerc de faţă ofilită, cu un nas cărnos şi ochi şterşi. 5       întinsă la dreapta lui Răutu, încă cu o cergă de pâslă aruncată deasupra, ea nu manifestă dorinţa sau poate nu îndrăznea să înceapă vreo conversaţie.
Iar Răutu era şi mai puţin dispus pentru expansiune.
io Covârşit de gândurile sale, ruşinat de laşitatea de care a dat dovadă, cu inima strânsă de compătimire şi de regrete pentru Varvara, aproape uită cu totul de vecina lui din sanie.
Sania vastă, cu doi pasageri tăcuţi sub coviltirul ei,
15   lungiţi pe cărţile lui Răutu, îşi urma „frânghiuţa" din staţie în staţie, fără opriri, cu gustări prea sobre din merindele lui Răutu, de care Medviedeva parcă se ferea să se atingă, mulţumindu-se cu o bucată de pâne. După vreo două zile de goană neîntreruptă, so-
20 sind spre seară la un popas, Răutu băgă de seamă că tovarăşa lui era leşinată.
Ridicată în braţe, dusă în casă, uşurată de blănuri şi dată în îngrijirea gospodinei - o femeie repezită şi cicălitoare, cu un nas ascuţit în vânt, dar foarte bine-
25 voitoare -, Medviedeva îşi reveni repede în fire după o „duşcă de rachiu", turnată cu curaj pe gât.
Era o femeie încă tânără, cu o faţă simplă până la insignifienţă, palidă şi foarte tăcută, cu un port de călugăriţă.
30 Deşi avea ochii obosiţi şi faţa istovită, ea spunea mereu:
- Nu-i nimic, Ivan Egorovici! Am ameţit numai aşa, pentru o clipă, dar acum sunt bine. Ştiu că eşti grăbit. Numai să îmbucăm ceva şi pornim înainte...
Lui Răutu i se făcu milă de ea şi-i răspunse cu o aparenţă de nepăsare:
- Dacă nu te superi, Uliana Alexandrovna, şi nu te grăbeşti dumneata, ne-am odihni aici câteva cea-
5   suri. De o săptămână sunt pe drumuri şi măcar o dată nu m-am culcat în casă.
Gospodina, tocănind întruna, se apucă să pregătească cina:
- Nu se poate, boieri dumneavoastră, fără odihnă! io   Somnul bun şi mâncarea caldă dau putere drumeţului ! Dar unde am să vă culc ? Noi dormim în polate şi suntem cam mulţi. Poate o să vă stânjenim...
Răutu se uită spre plafon.
Polatele siberiene sunt un fel de al doilea plafon, 15   cu vreun metru mai jos de cel dintâi şi scurtat la o margine, pe unde se urcă la culcare, pentru mai multă căldură, toată familia.
Jos, în casă, nu se mai găsea decât o laviţă largă, care să fi putut servi de culcuş. 20       - Eu m-aş întinde aici pe laviţă, - spuse Răutu cu îndoială.
- Şi eu! - adăugă Medviedeva, după ce îşi aruncă cu frică ochii spre polate; promiscuitatea cu o familie numeroasă, în spaţiul acela redus, nu putea ispiti.
25        - Bine, bine! - trăncăni iute gospodina - laviţa e lărguţă şi - de! - oameni tineri... vă împăcaţi...
După masă, când gazdele dispărură în polate, Medviedeva se adresă timid lui Răutu:
- Vom pleca cât mai curând, nu face să mă dez-30   brac. Mă culc aşa la părete, - sunt subţire... Dumneata te poţi odihni în linişte.
- Da, - răspunse Răutu cam jenat - desigur, nu face. Dorm şi eu tot îmbrăcat, că nici eu nu sunt voluminos.
1286
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1287
Se întinse pe laviţă cu faţa spre odaie, stând amândoi lungiţi aşa, spate la spate.
Medviedeva nu se mişca şi respira atât de liniştit, încât nici nu se auzea. 5       De la icoane tremura penumbra multicoloră, luminând în sus numai marginea polatelor şi căscând şi mai neagră deschizătura lor, ca o gură de peşteră...
Rezimat într-un cot, Răutu nu putea adormi.
De vreo două ori surprinsese la marginea
10 polatelor nasul ascuţit al gospodinei, care se strâmba cu mirare şi dispreţ şi iarăşi dispărea.
Răutu închise ochii.
Gândurile lui fugeau când spre necunoscutul viitorului, când se opreau cu durere la trecutul recent,
11 de care se despărţea.
Tania... părăsită într-un colţ al cimitirului din Tobolsk... Avdotia... Aculina... acum Varvara... Şi Măria Culiceeva. Ah, Măria!... Şi din nou îl arse simţul nestăpânit de ruşine şi... 20   de regret...
Apoi: Roitman, Jbanov, Ţicorschi, Vasile Giurilă.
...Vasile Giurilă!... ... Jurământul.
România... Nu va sta mult în Basarabia... Nu-25   mai să afle ceva despre ţara lui viitoare... Dacă îl aşteaptă scrisoarea de la Vasile Credinţă?...
Socialismul e în creştere în Apus...
Nu mai este multă vreme până la revoluţia socială, după profeţia lui Engels... 30       Va putea face ceva în România pentru a dărâma bariera ţarismului ?
- Ssss! - îi tăie cursul gândurilor un suflu uşor venit din polate.
Peste marginea lor se arătă din nou nasul ascuţit şi ochii miraţi ai gospodinei.
- Ssss! - sâsâi ea din nou şi îi şopti: - Noi dormim aici cu toţii... Fiţi pe pace! Somn plăcut!... 5       Şi nasul ascuţit şi ochii curioşi parcă se înfundară în bezna polatelor.
„La Chişinău, va trebui să văd pe Ecaterina Matveevna, - îşi reluară cursul gândurile lui Răutu. Biata bătrână! Tania fusese copilul ei preferit... io       La Năpădeni...
Cum mă va primi mama ? Bietul tata!... Trebuie să fie tare bătrân. Nu ştiu dacă Nataliţa mai vine până la ei. Mă vor lăsa oare să trec curând în România ?"... 15       - Sssst! - se auzi iarăşi şuierul din polate.
Gospodina, aşezată la margine, ţinea în mână o cergă. Cu un gest bine calculat, o aruncă peste cei doi tovarăşi de laviţă. Ochii ei se aprinseră de scânteieri libidinoase: 20 - Acum nu se mai vede, conaşule! - şopti ea. Fiţi pe pace... Poftă bună!!... Hihihi! - chicoti ea subţirel; şi iarăşi dispăru în întunericul polatelor.
Medviedeva rămase nemişcată, dar Răutu, simţi totuşi parcă un uşor tremur la spatele lui. 25       îşi regulă suflarea, ca să dea impresia că doarme şi, pe nesimţite, fu prins de neştire.
Dimineaţa, biata Uliana Alexandrovna se ferea de Răutu. Dar acesta încercă să-i uşureze călătoria printr-o atitudine mai prietenoasă. 30       La Acinsk, se despărţiră ca buni prieteni.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1289
Cap. XXVIII
GRANDOARE ŞI MIZERIE
Aci, însă, fu găsit un tovarăş de nădejde: Gavril Fomov - agentul unei firme de blănării din Mos-5   cova, om guraliv, foarte tranşant în toate chestiunile, un călător expeditiv, cu multă experienţă, străbătând mereu Siberia pentru cumpărarea de blănuri.
Se grăbea şi el să ajungă până la staţia de drum de fier, înainte de dezgheţ. W       La Tomsk, însă, pe Răutu îl aştepta o surpriză neplăcută.
Ajunşi acolo spre seară, află că - fiind zi de sărbătoare - băncile sunt închise şi deci Răutu nu poate încasa până a doua zi dimineaţa acreditivul te-15 legrafic trimis de tatăl său: mai bine de cincisprezece ceasuri pierdute în zadar!
Dar, în faţa fatalităţii, călătorii se resemnară, -Fomov, nu fără a bodogăni puţin.
Amărât, după un prânz sumar, Răutu se culcă în 20 camera lui din hanul de poştă şi dormi până dimineaţa un somn de piatră.
Trezindu-se însă, văzu sub uşă un bileţel de la Fomov.
Expeditivul voiajor îl înştiinţa că, găsind din în-25   tâmplare un alt tovarăş care pleacă imediat, îi cere scuze, dar datoria faţă de firmă nu-i îngăduie să piardă fără folos vremea în Tomsk.
Astfel Răutu porni iarăşi singur la drum prin taigaua mohorâtă, între cerul pustiu şi pânza de zăpadă.
Din nou vremea trecea într-o stare intermediară între veghe şi somn, cu universul redus la triunghiul 5   tăiat de coviltirul săniei şi de coasta cărăuşului.
... Un ghem de gânduri şi simţiri, aruncat în nemărginirea spaţiului şi a timpului...
La vreo cinci sute de verste de Tomsk, lângă Kainsk, cărăuşul se ridică brusc în picioare: io - S-a întâmplat, - s-a întâmplat o nenorocire, boierule! Uite acolo în dreapta drumului, se văd oameni: e negru de mulţime. Sunt şi călăreţi... trebuie să fie poliţia.
Sania se opri în faţa unor oameni în uniforme, 15   cu săbii, care stăteau lângă un cadavru culcat în zăpadă şi acoperit de o cergă.
Pete roşii de sânge se tăiau pe crusta maculată. Era zasiedatelul de poliţie cu străjerii lui: în noaptea trecută, o bandă înarmată atacase o sanie cu 20 doi călători. Unul, un agent de comerţ, Fomov, a fost omorât; tovarăşul său, grav rănit, a fost lăsat pe loc fără conştiinţă, - ambii jefuiţi până la piele. Cărăuşul dispăruse....
încă o piatră funerară îi însemna o etapă în calea 25 vieţii.
Răutu oftă:
- Bietul Fomov! prea s-a grăbit. Acum grăbit e şi el. înainte!...
30 Zi după zi, săptămână după săptămână, - drumul curgea, dar vremea părea oprită în loc.
încă peste o mie de verste, lăsate în urmă de sania plină cu cărţi, purtând un călător între veghe şi somn...
Kainsk... Omsk... Petropavlovsk... Kurgan...
1290
C. STERE
Din toată această lungă şi monotonă peregrinare, până dincolo de Kurgan, memoria lui Răutu îşi cernu din negura uitării numai două momente.
La un popas înainte de Omsk, i-a fost dat să asiste 5   la zămislirea unui mit.
Prietenuşul la care trăsese, un ţăran uscăţiv şi deşirat, cu un gât lung şi subţire, pe care mereu îl răsucea în dreapta şi în stânga, ca şi cum încerca să-1 deşuru-beze, ospătos, îl rugă să aştepte un pic până ce se va W servi prânzul, că-i gata, - şi are şi alţi oaspeţi cinstiţi. La masă, erau doi reprezentanţi tipici ai Rusiei rurale de pe vremuri, aşa numiţii umblători.
Ţărănimea rusă, din vechi, crede că tot pământul îi aparţine de drept şi numai prin uzurpaţiune 15   poate fi deţinut de alţii.
Fiecare sat, veşnic flămând de pământ, alege câte un delegat sau doi, pe care îi trimite în lumea largă ca cercetaşi şi soli ai mirului.
Aceştia cutreieră Rusia în lung şi în lat: se stre-20 coară în trenuri fără bilet; se urcă în căruţa călătorilor miloşi; sau, de cele mai multe ori, bat şleahul pe jos, cu o traistă în spinare, şi ajung aşa până la Amur, pe ţărmul Pacificului, în Caucazia şi chiar până în stepele Asiei centrale, în căutarea „pământului slo-25   bod", - de aici şi numele lor de umblători.
Unul din aceşti doi „oaspeţi cinstiţi", un bătrân melancolic, mai mult tăcea, mestecând mereu ceva, chiar dacă nu avea nimic în gură. Celălalt, un ţăran din Iaroslav, scurt şi îndesat, foarte vorbăreţ, dez-30 gheţat şi sigur de sine, îndruga dimpotrivă vrute şi nevrute, numai să nu-i tacă gura.
Ascultându-1, bietul siberian ospitalier îşi sucea gâtul de uimire, - de te mirai că nu i s-a şi rupt.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1291
Şi Răutu însuşi se simţi viu interesat de povestirile umblătorului.
- Acum, - spunea acesta hotărât, între două sorbiri din farfurioara de ceai - acuma s-a sfârşit cu
5   toate liftele! Pentru buntaşii din toate Evropiile, de toate neamurile, - capac!
- Aşaaa ? - lungi siberianul.
- Ohei! I-a încălecat măicuţa noastră Roşia. Cum ridică vreunul nasul şi începe să buntuluiască, Impăra-
10   tul nostru Alb îi face aşa cu degetul: - Ia, vino-ncoace, mă băiete, să văd ce ai ascuns în nădragi!...
- Şi vine ?
- Cum să nu vie! Se adună cu toţii în ceardacul dvoreţului1 împărătesc; şi englezoaica îi mare
15 scârnăvie!
- Rea?
- Foc! Se bagă procleta sub apă, de numai ochii îi sticlesc şi de acolo trage cu tunul.
- Şi nu se îneacă ?
20 - Ii vidma, dracului, se întinde cu Michiduţă, a făcut şi o pocitanie cu el, târfa, de îngheaţă şi iadul; şi necuratul i-a dat darul să n-o primească în veci nici apa, nici focul.
- Bre, bre, bre!...
25        - Daa! Vine şi turcul, - îi buntaş şi păgân, dar e
prost...
- Ii prost?
- Un dobitoc, dar umblă mereu cu mâţa în sac! Vine şi neamţu, - îi cârnăţar, se umflă cu bere, dar
30 îi şmecher: a născocit maimuţa, - învârte maşinuţa şi joacă şi cântă cu ea, - şi strânge la gologani, şi strânge, strânge, strânge.
1 Dvoreţ (rus.) - palat (n. ed.)
1292
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1293
- Sssst!...
- Potlogar, dar nu e rău. Franţuzu, acela-i iute ca ardeiul, - şi-i şugubăţ, lucru mare! - A tăiat capul împăratului lor şi-i umblă ochii ca jăratecul, -
5   şi muierile lor îs curve.
- Auzi, frate ?... Toate ?...
- Toate! Umblă cu poalele peste cap, aşa... Da! -Iar dimineaţa când se scoală, iesă împăratul nostru Alb în cerdac, - zice: Sănătate, băieţi! Ei se închină
10 cu toţii până la pământ, - zic: Să trăieşti Măria Ta, împărate Alb! Şi când vede împăratul Alb pe englezoaica, îi zice: Ia, ascultă, zgripţoroaico, - ştiu eu pe unde-mi umbli! Să te-astâmperi, făăă! - că altfel găsesc eu de unde-ţi cresc picioarele. Dar ea zice (şi aici
îs povestitorul, ciudat pentru făptura lui, îşi schimonosi glasul într-o piţigăială subţire de babă) - dar ea zice: Nu-i adevărat, Măria Ta! îi năpastă, îs clevetiri, - şi că-i câr, că-i mâr... - Tacă-ţi fleoanca! - trecu povestitorul din nou la basul lui profund, - şi împăratul se
20 dă la turc, zice: - Iar vrei să buntuluieşti creştinătatea, păgâne ? Bagă-ţi mintea în cap, că te fac saramură. Am să-ţi frec eu încă o dată ridichea! Dar turcu se închină numai: Aman, Aman!... Şi franţuzului îi dă împăratul nostru Alb un frecuş, măi frate! -
25 zice: - Ha, hengherule, te-apuci să tai capetele la împăraţi, he ? Dar franţuzul îi tare hâtru: Să trăieşti Măria Ta, zice, era papistaş, zice, iar noi vrem legea pravoslavnică, sub oblăduirea Măriei Tale... Aşa ? -zice împăratul - bine! dar broaşte să nu mai mă-
30   nânci, mă spurcatule!
- Dar moştenitorul nostru, Cesareviciul, ce căuta tocmai la Chitai ? - interveni aici siberianul, to-când repezit, în cascadă, după graiul local. Ce căuta ? Era foc şi pară când a trecut pe aici! Se ridică în
tarantasoiul în picioare, şi ochii, mari cât o farfurie, aşa fulgerau, aşa fulgerau în toate părţile, - şi cum icni, - tătucă! - i-hi-hi-i! - căzurăm toţi în genunchi şi nu mai îndrăzneam nici să ridicăm capul... 5 Şi jandarmi, şi călăreţi, şi generali, - Sfinte Haralambie! - o gloată, nevoie mare!...
- Supărat! Peţise pe fata lui Chitai-împărat - dez->               legă taina categoric umblătorul - şi nu i-a dat-o...
- Nu i-a dat-o ? Dar ce-i trebuia fata lui Chitai-îm-] io parat ? Trebuie să fie tare slută! Chitaii care vin pe I aici îs straşnic de sluţi - galbeni, cu ochii strâmbi şi i               perii ca în coama calului.
' - De slută îi slută, dar zestrea-i mare, - de pe
obrazul ei n-o să bea doar apă! Chitai-împăratul are
15 pământ mult şi norod puţin. Iar la noi, vezi ce strâmtoare ! De doi ani batem drumurile, şi pământ slobod tot nu găsim, - totu-i prins! împăratul nostru Alb îi zice Cesareviciului: să iai fata lui Chitai-împărat, - să dăm norodului nostru pravoslavnic văz-
20   duh şi pământ...
- Şi acum ce-o să fie, dacă nu i-a dat-o ?
- Bătălie! Mare bătălie! - De aceea, vezi, se face aici drumul de fier: ca să ducem oaste multă. îi potopim pe chitai şi le luăm tot pământul... Ce le
25   trebuie atâta, - dracilor saşii!...
Răutu, adânc impresionat, găsi în această povestire naivă şi absurdă nu numai cheia imperialismului rusesc: rusul întotdeauna vede şi simte, se poate spune, în cadrul mondial: 30 Ţăranul visează cotropirea globului, ca un drept al lui.
Omul de stat - dominaţiunea universală:
1294
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1295
Dar şi un intelectual revoluţionar, ca şi cel mai umil muncitor, aderat la mişcare, simte - chiar dacă nu-şi dă seama - că rezultatele acţiunii lui, succesul sau înfrângerea, nu se vor mărgini numai la hota-s rul împărăţiei, ci vor avea repercusiuni asupra istoriei mondiale.
Un semn vădit de grandoare al unei împărăţii mondiale!
Aici e o veşnică ameninţare pentru pacea lumii.
io Dar aici e şi nădejdea, - se gândi oftând Răutu. Lupta împotriva ţarismului, pornită din afară, va găsi întotdeauna un sprijin în mişcarea revoluţionară dinăuntru, - pentru că revoluţionarii ruşi sunt dispuşi să vadă într-un atac împotriva Rusiei ţariste o mani-
15 festare de solidaritate umană, - o încercare de acţiune mondială împotriva opresiunii şi a exploatării...
Trecuse, în sfârşit, peste Kurgan...
Kurgan! Aici debarcase cu opt ani în urmă Vania Răutu.
20       lată. Mahalaua Căruţaşilor... Fierăria bietului pan Semienschi: dărăpănată, căsuţa plecată pe o coastă, dar vădit locuită. De cine ? Iată şi velniţa lui Isidor Katz... Palatul „condotierului" pan Bronislaw Ptaszinski... 25       A! şi casa care fusese pe atunci locuită de Zinaida Nicolaevna... Trăieşte încă?... Sau, în sfârşit, şi-a găsit odihna ?
înainte!
E grăbit... Dezgheţul se apropie. 30       Trecutul e mort... înainte!
Dar, în curând după Kurgan, i se ridică în cale o piedică năprasnică.
Aci se desfăşură un spectacol - al doilea moment al călătoriei reţinut de memoria lui Kăutu, cu 5   totul de altă natură -, care dezgolea mizeria de fund de sub învelişul grandoarei imperiale...
Sania fantomă intră într-o regiune bătută de foamete, unde peste treizeci de milioane de suflete agonizau de aproape un an. io       La început, Răutu observă numai că nicăieri, la nici o staţie, nu se mai văd oameni aşezaţi la masă; apoi, priviri lacome, când îşi desfăcea pachetul cu merinde, şi mâni tremurătoare, întinse spre a strânge toate fărămiturile lăsate de el. 15       La o staţie, însă, năvăli în odaia unde se oprise pentru a îmbuca ceva o ceată de femei, copii, bătrâni, - şi cu toţii, fără nicio vorbă, s-aruncară asupra mezelurilor şi începură să le înghită, luându-se la întrecere. Răutu lăsă manile în jos. Nu avu curajul să pro-20   testeze şi plecă înainte nemâncat.
Dar nici caii nu mai puteau trage decât greu, la pas, abia târându-şi copitele.
De la o vreme, a fost silit să meargă şi el însuşi pe jos, împreună cu cărăuşul, - fericit că cel puţin 25   caii puteau târî încă sania.
Satele păreau viziuni macabre, demne de inspiraţia lui Dante.
Figuri scheletice de copii; femei care-şi pierduseră şi chipul omenesc; nicăieri un acoperiş de paie 30   nedesfundat: toate fuseseră întrebuinţate pentru hrana vitelor.
De groază, Răutu nu mai intra în nicio casă, după ce, la o oprire, găsise trei cadavre într-o singură odaie, întinse goale pe podea.
12%
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1297
Erau încă peste o sută de verste până în Zlataust, prima staţie de cale ferată, dincolo de Ural, unde urma să se înnoade legătura cu Transiberianul, -când orice înaintare ajunse cu neputinţă. 5 Sania se opri într-un sătulean prăpădit, decimat de tifos şi de un flagel şi mai grozav - holera!
Caii care-1 aduseseră nu mai puteau trage; şi nu se mai găsi niciun om, nicio vită de tras, care să-1 poată duce înainte.
10 Nu mai avea nici merinde.
Disperat, Răutu, neîndrăznind să treacă pragul unei case, măsura uliţa de la un capăt la altul al satului, urmărit de priviri flămânde, de scânteieri canibalice în ochi larg deschişi şi imobili.
11 Ceas după ceas treceau în aşteptarea unui vehicul cu călători, care să fi avut puterea de a-1 primi şi pe el.
Spre seară, era cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa auzind zurgălăii unei caravane numeroase cu mărfuri. Văzu apoi săniile mari şi solide, la care erau în-20   hămaţi cai viguroşi.
Era un convoi de negustori tătari din Asia Centrală, care transportau spre Nijni-Novgorod diferite mătăsuri şi ţesături ale industriei lor casnice, tocmai de la marginile Afganistanului. 25 Oameni prevăzători, ei nu numai că aveau merinde din belşug, dar de la Omsk şi-au cumpărat şi cai şi şi-au asigurat aprovizionarea cu nutreţ.
Oameni de omenie, fără discuţii, după un schimb de câteva sunete guturalei între ei, ataşară sa-30   nia lui Răutu la una de ale lor şi-1 poftiră „la gustarea de drumeţ".
Un moşneguţ, cu peri scurţi şi aspri în barbă şi mustaţă, făcându-i cu ochiul, îi oferi şi un pahar
dintr-o băutură alcoolică parfumată, necunoscută lui Răutu.
- Mahomed nu dă voie, dar pentru călători, într-un drum aşa de greu, Allah îngăduie.
5       Cu durere moare trecutul...
în sfârşit: Uralul, Zlataust!... Aici Răutu avu câteva ceasuri de reconfortare. încă din Minusinsk avu recomandaţia către inginerul Cosma Cocoş, un moldovan din Basarabia, însărci-10   nat cu construcţia primei porţiuni a Transiberianului. Se simţi fericit de primirea caldă ce-i făcuseră acesta cu Nadejda Petrovna, care nici n-au auzit înainte despre el, totuşi numai de bucuria de a fi dat, după Dumnezeu ştie câţi ani, de un moldovan cu care / 5   puteau schimba câteva vorbe în dragul lorpatois de ţărani din nordul Basarabiei, - nu mai ştiau ce să facă, pentru ca să-i fie mai uşoară şi mai plăcută călătoria.
Informaţiile pe care le avu aci Răutu despre întinderea regiunii înfometate şi despre intensitatea 20 mizeriei îl îngheţară: sate întregi plecate peste câmp, pierite în drum, decimate de tifos exantematic şi de holeră, ce se întindea vertiginos; scene de groază, până la canibalism; neputinţa de a se da vreun ajutor, - chiar intelectualii care, sub conducerea contelui 25 Lev Tolstoi, încercaseră să creeze ospătarii comunale, fură opriţi de stăpânirea bănuitoare.
Răutu simţi aici că împărăţia Ţarilor nu e departe de pragul pierzaniei...
Drăguţa doamnă Cocoş reuşise totuşi să organizeze 30   un comitet pentru a strânge fondurile, care erau mai apoi vărsate la isprăvnicie, - fiindcă nu se putea altfel.
1298
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1299
Răutu îi încredinţa sania lui, ca şi blănurile şi toate bagajele - afară de cărţi, marfă fără valoare în aceste meleaguri - spre a fi vândute pentru ajutorul înflămânziţilor. 5 Rămase, afară de cărţi, numai cu ce era pe dânsul şi cu banii strict necesari pentru biletul de cale ferată.
Trenul pleca aproape de miezul nopţii; şi Răutu nu voia în ruptul capului să-şi întârzie călătoria.
Ca într-un vis, fu însoţit de soţii Cocoş până la W gară; ei îi cumpărară biletul. îl aşezară, cu lădiţa lui de cărţi, „într-un colţ mai confortabil" - cum spunea doamna Cocoş - al vagonului de clasa treia şi, emoţionaţi, îşi luară rămas-bun.
Trenul porni. Batista Nadejdei Petrovna se şterse ii   în ceaţă.
Răutu căuta pe fereastră să prindă silueta Uralilor, zidul ce-i închidea Siberia.
Deodată, trenul se opri.
Speriat, întrebă: ce s-a întâmplat ? Un ţăran bătrân 20   din faţa lui, care adormise, căscă şi răspunse leneş: - Ce să fie ? Ia, o staţie.
Nu se dezmetici încă bine, când îl surprinse o nouă oprire, la altă staţie.
După întinderile siberiene, cu popasurile distan-25   ţaţe la zile şi nopţi întregi, opririle unui tren de persoane, la fiecare cincisprezece, douăzeci de minute, îi făceau impresia unui trecător care, în mers, îşi freacă băţul de gratiile unui gard, de-a lungul trotuarului...
Nu putea dormi. 30       La cea dintâi staţie mai însemnată - îi reţinu numele: Berdiauş -, se coborî la bufet şi ceru un pahar de ceai. Când chelnerul îl servi, de emoţie, fără să-şi
dea seama, răsturnă paharul înainte de a-1 fi putut duce la gură.
Al doilea pahar, vroind să-1 smulgă de pe tavă, îl sparse în ţăndări. 5       Al treilea, turnându-1 de-a duşca pe gât, se arse şi, apucat de tuse, cu ochii înlăcrămaţi, privi împrejur şi văzu cum călătorii, miraţi, îl fixau din toate părţile.
Se urcă în vagon fără să-şi mai ia ceaiul: avea nevoie şi el, ca un Gaspard Hauser, de o reeducaţie...
10       Şase zile şi şase nopţi!
Din vagon în vagon, gâfâind sub lădiţa lui de cărţi, fără somn, flămânzit, silit la economie, trecea prin imensitatea Rusiei ca printr-o aiurire.
Nu-şi da seama nici de panorama de peisagii ce 15 se succedau, schimbându-şi mereu aspectul cu înaintarea lui spre regiunile sudice, nici caleidoscopul de costume - un muzeu de etnografie, nici variaţia de tipuri - un muzeu de antropologie.
E grăbit!...
20 înainte!...
Zile întregi, vagoanele erau atât de tixite, încât Răutu află că un om obosit poate dormi şi în picioare.
Desigur, nici n-ar fi putut rezista, dacă, dincolo de Ufa, un tânăr student, aflând că în faţa lui e un 25   fost deportat politic, nu se devota pentru a-i asigura puţin confort.
Mulţumită lui, Răutu a ajuns a fi alintat de toţi pasagerii, care luptau ca el să aibă întotdeauna un loc liber pentru odihnă. 30       După Kiev, Răutu putu constata adevărul cuvântului celebru:
1300
C. STERE
Şi fumul patriei ni-i dulce şi plăcut.
Spre seară, trenul intră încet într-o mică staţie.
De pe peron se auzea un zgomot neobişnuit.
- Iată şi havra jidovească! Ce harhat! - răsună 5   din colţ o voce răutăcioasă.
Trenul trecuse peste „linia de aşezare evreiască".
Răutu se miră că aceste sunete, puţin armonioase, îi puteau face plăcere - amintindu-i vremurile copilăriei -, mai cu seamă când, deodată, îi parveni o 10   schimonosire comică:
- Şimaifaş (ce mai faci ?) Se apropia de Nistru...
Cap. XXIX
LA NĂPĂDENI!
A doua zi, coborî în staţia Krijopol din Podolia. Telegrafiase din drum acasă şi, cu emoţie, încă 5   din fuga trenului, zări pe peron pe vizitiul Dumitru, enorm, drept ca un stâlp, dar tare cărunţit.
Se repezi spre scara vagonului, în pasul lui caracteristic, întrerupt şi sacadat, şi Aizic cârciumarul, cu buclele lui cu totul albite... 10 - Să trăiţi, cucoane Vania! - îl salută adânc mişcat bătrânul, luându-i din mână lădiţa cu cărţi, -unicul bagaj.
Şi când se pleca, faimoşii săi perciuni se despărţiră de barbă, lăsându-se în jos... 15       Dumitru se mulţumi să tune ca din poloboc: - Sărut mâna, conaşule!...
Răutu însă îi sărută pe amândoi. Turna, ca grăunţele din sac, fără să aştepte răspunsul, tot felul de întrebări, întrerupându-le cu exclamaţii de bucurie: 20       - A, bătrâna caliaşca tot mai trăieşte. Dar caii sunt alţii!
Respira cu amândoi plămânii, fără să-şi creadă ochilor. In câteva zile, se trezise în toiul primăverii, în mijlocul lui aprilie, în ajunul sărbătorilor de Paşti. 25       — Boierul e bine, sănătos! - încerca să mai intercaleze între vorbele „conaşului Vania" câte un răspuns
1302
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1303
şi Aizic. E îmbătrânit şi cam slăbit, dar, slavă Domnului, e încă bine. Şi coana Smărăndiţa e bine; dumneaei ţine toată gospodăria. E acum la Năpădeni şi duduia Maşa. E fată mare şi e frumoasă tare. Este şi 5 coconaşul Colea Berezovschi din Râuleni, din ţinutul Bălţilor, - şi, oprindu-se puţin, şopti misterios, închizând cu înţeles singurul lui ochi sănătos - este vorba de nuntă!
Peste câteva minute, scuturându-şi melancolic 10   cârlionţii lungi ai perciunilor, oftă:
- Iar bietul Leizăr arhitehturul, cum îi ziceai mata, ne-a lăsat sănătate...
Pe neaşteptate, Dumitru tună răguşit de pe capră:
- Satu-i plini de jandari! - şi scuipă furios în lături. 15       Aizic se repezi.
- Iiii-hhh! Lehamete! - şuieră el în şoaptă. Când a fost venit telegrama, au năvălit şi ei. De două zile, forfotesc peste tot. Boierul s-a spăriet pentru mata. Să nu fie iar ceva... Cuconiţa tare-i scârbită...
20 Intrând în Năpădeni, Răutu zări la marginea satului silueta familiară a unui înalt sergent de jandarmi. Altul îl întâmpină chiar în poarta curţii...
La scară, îl aşteptau părinţii şi, la spatele lor, Maşa, frumoasă, cu o siluetă de Junonă, - de abia o 25   putu recunoaşte, - iar lângă ea, un tânăr subţirel şi spălăcit: Colea Berezovschi, din Râuleni. Bătrânul plângea:
- Măi băiete!... măi băiete!... tare slăbit eşti. Vai de mine! Cum te mai ţin picioarele cele, ca nişte
30 sirnici?...
Smaragda Theodorovna, foarte tulburată şi ea, îl sărută pe frunte şi, rezervată, adăugă numai la cuvintele lui Iorgu Răutu:
- Şi cum este îmbrăcat... Şi se vede că de mult nu-i tuns!...
Văzându-i lădiţa cu cărţi, adăugă:
- Şi iaca-i şi tot bagajul!...
5       Răutu simţi ca o adiere de crivăţ.
Maşa şi Colea Berezovschi îl întâmpinară cu afabilitate; dar îl priveau mai mult cu curiozitate decât cu afecţiune.
Era şi natural: Vania se simţea cu totul străin de io   sora lui, pe care n-o mai văzuse de când ea avea numai opt ani.
Iorgu Răutu, însă, parcă dându-şi seama de atmosfera cam prea puţin cordială, îl luă sub protec-ţiunea braţului său părintesc, cu care îl îmbrăţişa 15   peste umeri:
- Hai, măi băiete, hai! Să te mai cureţi, să te mai speli; şi să stăm la masă. Lasă-1, Smărăndiţo! - şi după aproape treizeci şi cinci de ani de căsnicie, greşi el:
- Lasă că-1 va tunde mâne Nicache, feciorul. îi 20   tare meşter! - se adresă el din nou către Vania -
acum mă tunde şi mă rade şi pe mine, că mă duc rar la S***.
Seara, după masă, Iorgu Răutu nu se îndura să se despartă de fiul său, deşi acesta părea istovit de 25   oboseală şi de emoţie.
îl interesa foarte mult: de ce Vania, după ce îl supărase cu jalbele sale pe mareşalul Ştefan Gheorghievici Cazară, le retrăsese după aceea ?
- Amu, sărmanul, nici nu mai este mareşal, -30   adăugă cuconu Iorgu oftând - la urma urmelor, tot
i-a luat slujba Fedor Fedorovici Carpinschi.
Ascultând povestea lui Vania despre înscenarea complotului, bătrânul se indigna mereu şi izbucnea, cu glasul lui de altădată, izbind cu pumnul în masă:
1304
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1305
- Auzi, frate, scârnăviile! Aşa tâlhari pot fi gheneralii şi gubernatorii iştia ? Măi, măi, măi! Nu li-i ruşine obrazului şi n-au frică de Dumnezeu! Auzi, Smaragdiţo!
5 Smaragda Theodorovna sau coana Smaragda, cum îi zicea acum lumea, asculta cu buzele strânse, cu atenţie, dar în tăcere; interpelată însă de conul Iorgu, interveni hotărât şi fără şovăire:
- De! ce să facă şi gubernatorii, când au a face w   cu duşmanii împăratului ? Răspund şi ei! îşi pierde
omul şi capul, când din toate părţile: unul trage cu pistolul, altul dă cu dinamita; scriu măscări şi batjocuri prin cărţi; pe la biserică nu dau; trăiesc cu femei fără cununie şi nu-şi botează nici copiii. Se 15   dărâmă aşa şi împărăţia...
Maşa cu Colea, care până în acel moment îşi şopteau într-un colţ, se ridicară şi se apropiară de masă.
Iorgu Răutu, simţind că terenul devine lunecos, exclamă:
20 - Iaca! ne prostim şi noi! Bietul băiet îi de şase săptămâni purtat pe drumuri, ca frunza pe apă, şi noi îl ţinem cu vorba. Du-te, măi băiete, şi hodi-neşte-te! Mai avem vreme pentru vorbă...
Vania se sculă în zori de zi şi se grăbi în sat, la 25   mama Irina.
în cerdac îi ieşi înainte - parcă îl pândise - Margareta Jozefovna, - „barometrul casei"...
îmbătrânise, faţa ei rotundă se zbârcise; dar gura tot îi despica obrazul de la o ureche la alta şi 30   buzele se strâmbau în acelaşi tic făţarnic şi pervers, când îl întrebă:
- Nu aşteptaţi ceaiul ? Să nu fie mâhnită coniţa Smaragda...
Vania înţelese.
Enervat, coborî repede scara, încât Margareta -cât pe ce să cadă - fu silită să se apuce de balustradă...
Mama Irina, când îl văzu, parcă se smintise de 5   bucurie. Plângea, râdea, îl îmbrăţişa, îl săruta, îl mângâia, vorbind tot timpul.
- Puiul mamei! Vaniuşa! Pimperlic dragă! A! ce păros eşti! Barbă şi chică de popă. Ptiu! să nu fie de deochi! Şi slab, slab!... Mititelul mamei, câte-i fi
io   păţit, sărmănelule! Vai de mine şi de mine!
în bărbosul siberian, „martir şi erou", ea vedea tot pe pruncul pe care-1 ţinuse la sân, - pe micul şi sfrijitul Pimperlic.
Vremurile nu trecuseră însă uşor pentru mama 75   Irina. La cincizeci de ani, devenise pentru tot satul „baba Irina".
De sub tulpanul ei negru, înflorit la margine, răzbăteau perii albi; faţa îi era zbârcită; din gură îi lipseau mulţi dinţi, - numai ochii albaştri îşi păstraseră 20   lumina şi căldura.
După puţine expansiuni, Vania o întrebă:
- Mamă Irină, aş vrea să mă duc la ţintirim, să văd mormântul Ilenuţei. Se poate ? Cum să-1 găsesc ?
Mama Irina începu îndată să-şi ferească privirile 25   şi-i răspunse repezit:
- Cum nu ? cum nu ? Se poate. Ţine şi ea straşnic la mata. Când îşi dădea duhul, tot pe mata te chema: Vania, Vanicica, Vaniuşa!... Lumea credea că-1 cheamă pe băieţelul ei, pe care înadins îl botezase
30 Ion. Dar eu înţelegeam - numai eu îi ziceam Vania. Ea îl striga mai mult Ionică... Are să te ducă băieţelul, să-ţi arate groapa.
1306
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1307
Şi, ieşind pe prispă, mama Irina strigă:
- Vania! măi Vania! Pe unde îmi umbli, strigo-iule ? Vino îndată încoace! A venit conaşul Vania!
De după colţul casei sări un băieţel de vreo şase 5   ani şi înţepeni în faţa „conaşului Vania", ştergându-şi nasul cu dosul mânii şi privindu-1 cu ochii lui albaştri închişi ca violetele - ochii Ilenuţei...
- Ah, bată-te să te bată! - se repezi la el mama Irina, bodogănind, dar ştergându-i cu drag nasul -
io   te-ai făcut ca dracul! Nu ţi-e ruşine!... Ce-a spune conaşul Vania?...
Băieţelul îl călăuzi pe „conaşul Vania" spre cimitir, sărind când într-un picior, când într-altul, deodată se opri şi îl privi din nou cu ochii lui de violete: 15        - Mneata eşti conaşul Vania a boierului ? Ai fost la Sibir?...
Intr-un colţ al vechiului cimitir, între alte morminte anonime, sub cruci înnegrite de vreme, Ionică se aşeză alături de o movilă mai îngrijită şi - grav -20   observă pe Vania Răutu. Apoi:
- Aici... A fost frumoasă m-mâca? Bunica zice că a fost tare frumoasă...
Vania Răutu îl luă în braţe, îl sărută pe ochi, spunându-i încet: 25        - A fost foarte frumoasă şi foarte bună, dragă Ionică. Amuş să mergi acasă: de aici îmi găsesc eu drumul şi singur.
După ce băieţelul dispăru pe poartă, Răutu plecă peste câmp, spre pădure. 30       Bătrânii stejari seculari îl salutau prietenos. Toată ganga pădurii îl primi cu concertul care îi legănase copilăria.
Răutu se îndepărtă spre colţul pădurii, care se înfigea în câmpul de lângă Cucernica.
Zărind crucea aurită a bisericii, ieşi la margine.
Până în ţarina satului, la dreapta, se întindea lanul verde al grâului de toamnă.
Dar privind la stânga, spre vârful dealului Cior-> nenilor, căutând faţada atât de familiară a maiesto-sului castel al lui Nicanor Miulescu, fu dureros izbit, găsind profilându-se în albastru cerului numai nişte jalnice ruine.
Se întoarse spre izvorul Tudosiei. Cu greu răzbi io   prin tufele de corn şi porumbei, crescute mari.
Doar poieniţa, în care se vărsa dintr-o coastă neagră o şuviţă de apă limpede şi rece, rămase aproape neschimbată...
La marginea satului, stăteau doi sergenţi de jan-15   darmi. Zărind pe Vania, porniră tacticos spre o uliţă laterală.
în cerdac, îl întâmpină Smaragda Theodorovna:
- Ai cam întârziat. Ceaiul te aşteaptă de mult şi eu am să-ţi vorbesc...
20 Lui Vania nu-i mai ticni ceaiul. înghiţi pe repezite un pahar şi se îndreptă spre buduarul mamei.
Margareta Josefovna, care stătea în faţa doamnei, îşi lăsă ochii în jos, oftă şi, cu fasoleli foarte sugestive pentru Vania, se îndreptă spre uşa pe care o
25   închise cu băgare de seamă.
- Ia loc, Vania - i se adresă Smaragda Theodorovna în ruseşte. Trebuie să vorbim serios, pentru ca să ştim ce avem de făcut. Nu mai eşti copil şi trebuie să-ţi dai seama de ce-ai fost pentru casa asta
30 până acum. N-ai fost încă ajuns la Năpădeni, şi am şi fost asediaţi de jandarmi. Tata e om bătrân şi n-ar trebui să-şi vadă ultimii ani astfel tulburaţi. Am fost silită să iau gospodăria pe seama mea. El n-o mai
1308
C. STERE
poate duce... Trebuie să te hotărăşti - şi îndată -, vrai să te stabileşti la Năpădeni şi să te însărcinezi cu gospodăria, renunţând la toate nebuniile, - pentru ca să fim lăsaţi şi noi, în sfârşit, în pace ? Ori vrai 5 să-ţi urmezi înainte acelaşi drum ? Atunci... Răutu o privea în tăcere.
La cincizeci de ani, îşi păstra urmele frumuseţii de brună mată; puţinii peri albi nu o îmbătrâneau atâta, cât expresia aspră a ochilor, gura crispată de iri-10   taţie stăpânită, - şi talia dispărută, ceea ce, cu statura ei scundă, îi dădea o siluetă de senilitate prematură.
- Ştiu, dragă mamă, că mă aflu la o răspântie. Nu mă pot împăca cu ideea de a rămânea fără studii universitare. Dar în Rusia îmi este oprită şederea în
15 vreun oraş universitar. Nu m-aş putea înscrie decât la vreo universitate din străinătate... Deci, înainte, aş vrea să ştiu dacă pot avea ajutorul necesar ca să-mi sfârşesc studiile.
Smaragda Theodorovna păli uşor şi-şi apăsă cu 20   medianul stâng tâmpla.
Vania tresări. A, de câte ori în copilărie văzuse acest gest, care însemna pentru el mânia mamei, simbolul înstrăinării sale de familie...
- Bine, Vania! Am să vorbesc cu tata. Trebuie 25   să-1 pregătesc. Ştii că el nu se hotărăşte îndată. Şi nu-i
va fi uşor să se despartă de tine... E bătrân... Ai rămas singurul fiu, reprezentant al neamului Răuteştilor din Basarabia.
Cap. XXX
LA TIOTIA NATALIŢA
La Oniţcani, tiotia Nataliţa îl îmbrăţişa cu atâta căldură, încât comparaţia pe care o făcu fără voie îi 5   strânse inima de mâhnire.
După primele expansiuni, ea trecu la acel ton de ironie înduioşată şi familiară, cu care Vania era obişnuit din anii cei mai fragezi.
- Stai aşa! Ia întoarce-te, să te văd din toate păr-10   ţile... Bre, bre, bre! ia să-mi spui: succesul revoluţiei
mondiale atârnă oare de mătura asta din bărbie şi de stogul de fân din cap ? Apoi, să mi te îngraşi! De schelete se sperie şi femeia cu cel mai vulcanic temperament... Dar costumul - Dumnezeule! - ce fa-15   son!... De unde, mă rog, ai găsit aşa podoabă?...
- La croitorul „american" din Minusinsk, -zâmbi Vania.
Natalia Chirilovna Varnavin, cu toţi cei zece ani în plus pe care-i avea, părea mult mai tânără decât
20 Smaragda Theodorovna. Părul ei blond ajunsese foarte deschis, graţie amestecului de alb. Dar faţa îi păstra coloritul fraged şi radios al tinereţii; ochii scân-teiau, deşi, din când în când, se putea surprinde în ei o nuanţă de melancolie. Rochia ei neagră - semn de
25 văduvie - învălea aceeaşi siluetă robustă, dar elastică şi agilă.
1310
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1311
- Stai! - îşi aduse ea deodată aminte - am o scrisoare pentru tine. Din străinătate. Am crezut că e mai bine s-o ţin la mine până ce vii. Ţi-o aduc îndată.
Şi ieşi pe uşa dinspre buduar. 5       Vania ştia despre decesul bietului Serghei Semio-novici Varnavin, al cărui portret împodobea acum păretele salonului, alături de portretul primului soţ -Anatol Vasilievici Voronin.
- Iaca! - îi întinse tiotia Nataliţa, reintrând în
10 salonaş, un plic gros.
Lui Răutu îi sări inima: după plic văzu că scrisoarea trebuie să fie de la Credinţă, din Ciubăreşti.
Dar se stăpâni şi o vârî în buzunar, să o poată citi în linişte acasă.
11 Pe uşă se aruncă, zburdalnică, o fetiţă de vreo şapte ani, brună, de o rară frumuseţă.
- Mamă, mamă! - alergă ea spre Nataliţa. Cine a venit cu trăsura din Năpădeni ? L-am văzut pe Dumitru...
20       Vania se uită mirat la tiotia Nataliţa.
Ştia că după bietul Serghei Semionovici nu ramă- 1 sese niciun copil. 1 Nataliţa pufni de râs la mirarea lui:
- E Gionna, o italiancuţă orfană. Am adus-o 25 din Neapole şi am adoptat-o. Acesta este Vania, băietul lui moş Iorgu din Năpădeni, - se adresă ea către fetiţă, cu un ton cald, care singur dovedea cât de adânc e sădită în inima acestei femei, stinghere şi „frivole", după judecata cenzorilor judeţului S***,
30   nevoia de iubire: nostalgia de maternitate. '
- Dar ce-ai făcut cu moş Ursu ? Unde l-ai lăsat ?
- Vine în urmă şi gâfâie, şi gâfâie, ca o batoză! -râse copilita, sărind lângă fotoliul Nataliţei.
în acelaşi moment, apăru în uşă un moşneag gârbovit, care-şi purta trupul voluminos, împovărat de astmă.
Zărind pe Vania îşi strânse puţin pleoapele: 5        - Cine-i ? Cine-i dumnealui ?
- Cum să-1 recunoş a ? E Vania Răutu.
- Feciorul lui Iorgu ? S-a întors din Sibir ? A, bietul Iorgu trebuie să fie nebun de bucurie. Ia vino, puiule aici, să te sărut, dacă n-am putut să te mântuiesc
10 de beleaua ceea. Le-am pregătit atunci pe toate, am pus toate la cale să te trec peste Prut. Venind la Năpădeni, te-am găsit dus. Te-am vânat prin toate pârloagele şi hârtoapele ţinutului, - şi nu te-am putut prinde. Şi - de! - aveam în vremurile cele zmăi, nu cai. 15 Vania îşi aduse aminte de fuga lui spre Găinarii Vechi, ascuns în căruţa cu fân a lui Vasilică Cornea.
„Pentru aceasta mă gonea el atunci ? - se gândi el. De la ce a atârnat scăparea de Siberia!..."
Nataliţa găsi un moment să-i şoptească lui Vania: 20       - Bietul Costea Ursu, e ruinat cu totul, dar tot mai mult după caii lui plânge.
Răutu îşi explică înfăţişarea jalnică a bătrânului, „încă o ruină!..."
- Am văzut dăunăzi - începu Vania ca să lege 25   o conversaţie - că frumoasa casă a lui Nicanor
Miulescu din dealul Ciornenilor e dărâmată. Cum s-a întâmplat aşa ceva ?
- Apoi, o calicit, sărmanul. Moşia îi luată de bancă. Acum e vorba s-o cumpere unu, Barhanovici.
30 Aista are să o meremetisească. Mulţi boieri s-au prăpădit de aici. Moşiile lor au picat în manile armenilor Ieşiţi de prin Galiţia, cu toţii veniţi aici, ca lăcustele, de
1312
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1313
ieri-alaltăieri, fără pantaloni pe ei. Acuma vântură banii cu lopata... Ei sunt boierii mari în ţara noastră.
- Dar din ce pricină se prăvălesc boierii noştri aşa -întrebă Vania -, de le pot lua locul nişte venetici, aduşi \
5   de vânt Dumnezeu ştie de unde ? Pare-mi-se, toată j Basarabia noastră a ajuns o dărâmătură... 3
Costea Ursu îşi scoase o mare batistă albastră, cu suspecte nuanţări cafenii, îşi şterse ochii înlăcră-maţi şi-şi suflă zgomotos nasul.
10 - Ştiu şi eu ? - îi răspunse în locul lui Nataliţa - \ dar puţini s-au putut împotrivi puhoiului. Chiar j Berceştii se clatină. Bietul Volodea se luptă din greu j şi chiar Ştefan Gheorghevici Cazară, dacă nu i s-a vân- | dut cu darabana pentru datorii şi Vântura, e doar din
15 mila împărătească. Şi nu numai armenii Ieşiţi, cum le zice conu Costea, năvălesc la noi şi cu toţii se îmbogăţesc. Numai moldovenii noştri ajung peste tot la sapă de lemn. Rar mai dai acum de o mare curte boierească, care să fie încă în mâna moldovenilor. Ştiu eu de ce ai
20 noştri nu le ţin piept ? Poate că s-au făcut becisnici cu firea ? Poate că-s oropsiţi de ocârmuire ?...
-Nemesis! Nemesis! Boierimea noastră are soarta de care e vrednică. îşi plăteşte păcatele faţă de norod - răsună de la uşă basul lui Ivan Nicolaevici
25   Telega, care se ivi în toiul conversaţiei, neobservat.
Diogenul judeţului S*" *, care merita acum - prin contrastul creţurilor albite cu coloritul întunecat al feţei - şi mai mult porecla „Cap de negru", sărută mâna Nataliţei cu acelaşi aer de galant de modă ve-
30 che, strânse prietenos mâna lui Costea Ursu şi, îndreptându-se spre Vania Răutu, se opri în faţa lui:
- E Vania Răutu din Năpădeni, - îi spuse Nataliţa.
- Sibiriacul ? - îl îmbrăţişa expansivul Ivan Nicolaevici. Iaca! Cine din boieri s-a ridicat atunci
când a fost luat un plod de a lor de la şcoală, nevinovat, căci nici nu avea vreme să se facă vinovat ?
Conversaţia urmă în acel jargon ruso-moldove-nesc, intraductibil, în care se discutau pe vremuri la 5   curţile boiereşti din Basarabia „materiile înalte".
- îţi spun, dragă cuconiţă, că Nemesis - dreapta Nemesis - face pe boierii noştri să-şi plătească păcatele. Au vândut norodul pentru un petec de pergament, s-au coborât până la toate josniciile şi slu-
10 gărniciile; şi-au stors astfel cea din urmă picătură de vlagă. Şi acuş, cum vrei să mai aibă puterea de împotrivire ? îşi pierd cuiburile părinţilor, le iau locul veneticii, iar ei umblă cu talgerul... Şi ce ai de gând să faci acum, tinere ? - se adresă el către Vania.
15        - Nu ştiu... Mă gândesc să plec în România...
- în România ? - îl întrerupse aici Cap de negru. Stai!...
Se uită pe ferestre, în curte, scoase capul pe uşă şi inspecta coridorul; închise încetişor uşa şi, cotrobă-20   ind sub vestă, pescui cine ştie din ce tainiţe un plic:
- Iaca! Pentru asta am venit! - şopti el. Alexandru Matveevici Vătruţă mi-a adus pe furiş de peste graniţă o ruptură de gazetă, cu un articol... îi straşnic!... Iaca! săvi-1 citesc.
25 Fragmentul nu păstrase din titlul jurnalului decât litera finală u.
Articolul însuşi era intitulat Inamicul firesc şi purta semnătura „Nitza Vasilescu" şi data: 3 ianuarie 1891.
30       „Nu-i aşa de multă vreme" - se gândi Vania.
Cap de negru accentua la citire pasagiile care îl impresionau mai mult:
„Existenţa noastră este incompatibilă cu îndeplinirea idealului imperial vecin; inimiciţia sa în contra
1314
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1315
noastră nu poate înceta decât în ziua în care va reuşi să ne desfiinţeze sau îi va fi pe deplin dovedit că nu ne poate desfiinţa...
Soarta ne-a pus de-a curmezişul drumului Ru-5   siei spre strâmtori. Ea nu poate merge acolo, unde o cheamă logica ei de dezvoltare, decât trecând peste trupurile noastre...
Acea împărăţie a cercat, cearcă şi va cerca să calce pe ceea ce crede dânsa drumul pe care i l-a croit provi-W   denţa. In drumul ei, ne găseşte pe noi. Pe noi dar cercat-a, cearcă şi va cerca Imperiul Ţarilor să ne şteargă din cartea neamurilor...
De înţelegere, de compromis, de concesiuni nu poate fi vorba într-o asemenea problemă. Trăim -15 Rusia se ciunteşte în ceea ce de două secole a încălzit poporul rusesc; reuşeşte împărăţia vecină în îndeplinirea visului ei de aur, visului pe care cu atâta credinţă şi tenacitate l-a urmărit şi-1 urmăreşte, -statul românesc, ca şi neamul românesc, nu rămâne 20   decât un suvenir...
Rusia şi România sunt două vieţi care se exclud..."
- Ei, ce ziceţi ? - îşi încheie citirea Ivan Nicolaevici Telega.
- Cine e acest Nitza Vasilescu ? - se interesă 25 Nataliţa.
- Mi se pare, e un advocat din Ciubăreşti, - se zice: un mare advocat, cu viitor.
- Şi de ce advocatul cela o duşmăneşte aşa pe Roşia ? - întrebă şi Costea Ursu.
30       Vania Răutu, entuziasmat, interveni cu vehemenţă:
- Nu e vorba de duşmănie! Aista-i un adevărat om de stat, care vede limpede - Rusia şi România sunt, în adevăr, două vieţi care se exclud, cum spune el, adică nu pot trăi împreună, - Rusia ţaristă bineînţeles, -
Imperiul Ţarilor, cum spune el. Negreşit, omul aista va juca o mare roală. Aiasta este şi misia istorică a României: de a se pune în calea ţarismului, pentru slobozenia ei şi pentru folosul lumii întregi, pentru 5   civilizaţia omenirii...
Nataliţa se apropie de el pe la spate şi îi puse mâna ei plinuţă pe gură, strângându-i capul la pieptul ei.
- St... st... st! - ţistui ea, urmând drăguţ: - Taci, nebunule, că abia ai scăpat!...
io Vania fu prins de o înduioşată mulţumire, mirosind parfumul delicat atât de familiar, de liliac de Persia, simţind căldura acestui sân, la care de atâtea ori găsise sprijinul şi mângâierea ce îi erau refuzate la sânul mamei...
15 Sări în sus, o îmbrăţişa, ca altădată, şi o învârti de mai multe ori într-un vals nebun prin odaie.
- Stai, stai, zărghitule! Un flăcău ca tine poate învârti capul şi la o babă bătrână...
- Tiotia Nataliţa, tiotia Nataliţa! Iacă, - o sărută 20   el de trei ori pe gură - iacă, încă o dată, şi iaca încă
o dată! Mă duc, mă duc în România!...
Parcă i se risipiseră ultimele şovăieli: ţara în care oamenii de stat pot vorbi aşa, - acolo e locul lui...
Dar ce va zice mama ?
25       La despărţire, Nataliţa îi şopti:
- La Chişinău, să vezi numaidecât pe Ecaterina Matveevna... sărmana!...
Plecând de la Oniţcani, la suirea în trăsură, Vania fu salutat milităreşte de un tânăr voinic, într-o tuto   nică militară necunoscută, care se adresă lui Dumitru cu accentul românesc, al bucovineanului Petre Urzică din Tiumen.
1316
C. STERE
10
- La Pietroasa s-o iai mai bine la dreapta, că podu-i şubred; să nu se prăbuşească...
Răutu se întoarse iute spre el:
- De unde eşti ?
- Să trăiţi, domnule! Din judeţul Vaslui, din România, - dezertor...
Răutu rămase puţin perplex:
Să fie o manifestare a spiritului revoluţionar în ţărănimea românească, despre care vorbeşte raportul partidului socialist român, în Congresul din Paris ?
îşi aduse aminte că mai întrezărise o figură asemănătoare când intra în curtea mamei Irina.
Cap. XXXI
CEASUL DE CUMPĂNĂ
Acasă, închis în odăiţa lui, despecetlui cu emoţie scrisoarea din Ciubăreşti. 5       O parcurse pe nerăsuflate până la capăt. Sfârşi sufocat: nu-i venea să-şi creadă simţurilor, i se părea că aiurează, îl apucau ameţelile.
O reciti pentru a doua oară, oprindu-se la pasa-giile mai însemnate. io       Vasile Credinţă îi scria:
„14 martie 189... Ciubărăşti.
Tovarăşe Pimperlic,
Ţi-am primit batalamaua în regulă. 15       Te cunoştem de mult din auzite. S-a scris şi în jurnale, şi în reviste, - şi aici, şi aiurea.
E de vină şi zărghitul de Balanovici, de era cât pe ce să rămâi sub gheaţă...
S-a legat, haimanaua, de muierea contrabandistu-20   lui, când trebuia să-i încredinţeze marfa. Copoii au şi mirosit vânatul.
Acuma e medic de plasă prin judeţul Iaşi.
Dar bine că s-a isprăvit, - şi te vedem la clime calde.
Suntem tare bucuroşi să te avem printre noi. 25       Dar cât priveşte ţărănimea, n-ai dreptate.
Ţăranul nostru este ca şi proletar. Proprietatea lui e numai un meşteşug ciocoiesc: i s-a dat câte un petec
131f
C STERE
păcătos, de care nu-1 lasă inima să se lepede. Dar nici a se hrăni din el nu poate, - mai bine ar fi pentru el să-şi ia lumea în cap şi să caute muncă şi plată în altă parte, ca un adevărat proletar. Acum însă ciocoiul îi 5 plăteşte după hatârul lui, că-1 ţine de chică pentru banii luaţi de cu iarnă pentru hrană.
De altfel, nu l-ar lăsa să plece de pe moşie nici primarul cu poliţia, dacă moşierul sau arendaşul are nevoie de munca lui..." 10 Dar aceasta este o adevărată iobăgie! - se gândi Răutu. Ce vorbeşte el despre proletariat? Nu ştie un socialist ce este proletariatul ? Scrisoarea urma:
„E firesc deci ca ţăranul să caute ocrotire şi apari   rare la socialişti, - căci din altă parte n-are de unde să le aibă.
Să vezi, de pildă, ce se întâmplă cu pădurile. La 1864, legea aşa-zisă de împroprietărire a lăsat chestia pădurilor neorânduită. 20       Ţăranii din judeţele de munte aveau, din vechi, anume drepturi de folosinţă asupra pădurilor. Legea din 1864 spune ritos că drepturile acestea trebuie ţinute în seamă şi că, până la o nouă orânduire, lucrurile să rămâie în stare. 25       Dar ciocoii, odată ce au trecut gârla, au întors porcul de coadă şi, fără altă socoteală, au pus pân-dari turci, - să nu mai lase pe un ţăran să ia barem o creangă uscată. Şi nimeni nu zice nici cârc.
Ţăranii ar putea porni judecata, căci dreptul lor 30   nu se prescrie decât la 1894.
Dar dacă cineva ar îndrăzni să le vorbească despre acest drept al lor, ar înfunda îndată puşcăria, ca răzvrătitor.
Şi ar fi şi zadarnic.
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1319
Cine să-i judece ? Cine să le deie dreptate ? Chiar dacă nu ar şedea prin tribunale mai mult odraslele boiereşti şi slugile lor, - judecătorii sunt amovibili, şi dacă ar încerca marea cu degetul luând în răspăr 5 pe vreun ciocoi, şi-ar pierde lefteria şi ar afla îndată unde şi-a pierdut dracul iapa..."
Dar cum se poate aşa ceva, - izbucni în sine bietul Vania - într-un stat întemeiat pe o ordine de drept, pe domnia legilor, într-un stat constituţional ? io       Autorul parcă îi prevăzuse întrebarea şi se însărcina să-i răspundă pe loc:
„Ţăranii, de bună seamă, primesc cu drag poveţele noastre. In judeţul Iaşi au ales chiar, la Colegiul al treilea, - care este colegiul ţărănesc, pe tovarăşul 13   Ion Nădejde, candidat socialist.
Dar nu l-au mai reales.
Nu pentru că ţăranii nu l-ar mai voi, dar pentru că la ţară nicio propagandă nu e cu putinţă. Nu e lăsat să treacă rohatca târgurilor nicio gazetă, niciun mani-20 f est electoral. Iar dacă un candidat s-ar încumeta să întrunească vreo adunare în sat, acolo şi-ar lăsa pielea.
Am încercat şi eu o dată să-mi pun aici candidatura. M-au prins, mi-au dat o bătaie soră cu moartea -eram cât pe ce să dau ortul popii - şi mi-am luat 25 tălpăşiţa, am spălat putina şi am fost bucuros că am scăpat numai cu două măsele scoase şi o coastă ruptă.
Acum ne-am înţărcat de alegeri, nu mai punem candidaturi la ţară.
Şi ţăranii îşi dau seama că nu pot lupta în alegeri. 30 Acum se răscoală din când în când, - şi atunci vai de ei! Ii împuşcă ca pe nişte câni, îi bat până ce se udă, îi chinuiesc mai rău ca în caznele din Evul Mediu.
încât oamenii au început să jinduiască stăpânirea rusească, mai ales de când primesc veşti de la băieţii
1320
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1321
dezertaţi peste Prut, că acolo, în Basarabia, ţarul îi jupoaie pe boieri şi face tobă din pielea lor..."
Apoi partid socialist le trebuie ? - exclamă fără voie Răutu. Un om ca Nitza Vasilescu, care înţelege 5 primejdia ţarismului, face mai mult decât o sută de propagandişti socialişti. O luptă „burgheză", pentru libertăţi elementare cetăţeneşti, va putea da României posibilitatea de a-şi îndeplini misiunea ei în istoria mondială, ca antagonistă a Rusiei taro rişte, - ca „două vieţi care se exclud". Dar acum, în zadar face Credinţă atâta „conspiraţie" la începutul scrisoarei. Publicarea ei ar conveni de minune corpului de jandarmi!...
îşi reluă citirea: 15        „în aceste împrejurări vei fi bine venit (?!).
Ştiu că eşti nepotul răposatului Ioniţă Răutu din Botoşani; - şi eu sunt, de felul meu, tot de prin partea locului. Eşti, prin urmare, văr bun cu colonelul Leonida Răutu şi cu deputatul Lascar Răutu - fii ai 20 lui Mihalache Răutu, şi trebuie să fii înrudit cu Zaimeştii, Zahornenii, Farneştii; - toţi îs oameni de neam şi cu stare..."
Hm! curioasă concepţie marxistă!
Să mergem mai departe: 25        „Cu Basarabia şi cu Rusia nu mai avem legături directe. Ar fi bine dacă, înainte de a pleca de acolo, ai pune la cale vreun cerc, două, cu care să avem raporturi regulate.
Despre celelalte, mai vorbim noi când vei fi aici. 30   Te aşteptăm cu dragoste.
Salutări socialiste.
V. Credinţă".
Răutu îşi lăsă neputincios mâna cu scrisoarea în jos. Ce e adevărat din ea ?
Nu e numai, oare, un suflet înăcrit de insuccese, al unui vecinie şi ireductibil opozant ?
Chestia dezertorilor luă în ochii lui, pe dată, altă importanţă.
5 în consecinţă, chiar a doua zi, o vizită din nou pe mama Irina, la care îi plăcea să stea, chiar singur, în odăiţa jocurilor de pe vremuri cu Ilenuţa.
- Mamă Irina, am văzut pe aici, rândul trecut, un flăcău într-un mondir soldăţesc. Cine era acela ?
io - Cine să fie ? Ia, un dizirtir de peste Prut, Vasile Oancea din judeţul Covurlui, zice. îs pline satele de ei. Fug ca potârnichile, de flămânzi şi schingiuiţi ce sunt, sărmanii, - şi bătăi groaznice de-i schilodeşte...
- Aş putea să stau de vorbă cu dânsul ?
15        - Cum nu! Slujeşte la frate-meu, Dumitru. Are şi boierul câţiva... Şi strigă pe uşă:
- Măi Vasile! Vino, pentru un ceas! Vrea să-ţi grăiască ceva conaşul nostru.
20 Peste câteva minute, Vasile Oancea intră în casă, urmat de un ţăran înalt şi puţin adus din spate, care se opri în prag când Vania, fără să se uite la el, se adresă îndată dizirtir ului:
- De mult ai fugit din România ? Şi de ce ?
25 - Să trăiţi, domnule! - luă postură militară Oancea. De vreo şase luni, pentru că ne bate, nu ne dă de mâncare, ne ţine goi, în opinci rupte! - recită dizirtirul, ca o lecţie învăţată pe de rost.
Era un rotofei scurt şi îndesat, cu aer obtuz. Nu
30   se mai putea scoate nimic de la el.
- Să trăieşti, conaşule! - se apropie ţăranul din uşă. Vania se ruşina: numai acum băgă de seamă că e
Niculiţă, tovarăşul lui de joc, fratele Ilenuţei, care
1322
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1323
cu greu putea fi ghicit sub masca aceasta de gospodar, parcă de mult trecut de tinereţe.
- A, dragă Niculiţă! - se scuză, perplex Vania. Iartă-mă, nu m-am uitat la tine şi nu te-am recunos-
5   cut; da amu grozav de bine îmi pare că te văd. Ia vino să mai stăm de vorbă...
Niculiţă, învârtindu-şi căciula în mâni, căuta să treacă peste acest incident:
- întrebai, conaşule, despre dizirtiri. îs tare mulţi io   pe aici. Am grăit cu ei, - povestesc grozăvii de ţi se
face părul măciucă... îi ţine cu raniţa şi cu puşca în spinare, cu ochii la soare; îi pune să alerge aşa, ceasuri, că mulţi cad fără duh; şi-i bate cu curele, de le rupe carnea. Am văzut cu ochii mei cum unii sunt încres-15 taţi la spate. Şi boierii lor, la ţară, sunt lacomi şi haini, îi jupoaie de vii. Şi dreptate nu le dă nimeni. Pământ n-au, dreptăţi n-au... Aici la noi, zic că e rai... Vania se posomori.
Nu seamănă a spirit revoluţionar o asemenea pro-20   pagandă pentru regimul ţarist...
Adevărat, mai curând, trebuie să fie ceea ce spune în scrisoarea lui Vasile Credinţă.
în urmă, se putu convinge că nu se găsea pe atunci aproape un singur sat în Basarabia fără vreo doi-trei 25   propagandişti de aceştia.
Peste vreo două zile, Smaragda Theodorovna îi zise, în sfârşit, lui Vania:
- Tata te aşteaptă în cabinetul său... Vrea să-ţi vorbească...
30       îl găsi pe bătrân primblându-se în odaia lui. Cum îl văzu pe Vania, se aşeză la o masă.
- Măi băiete, zice mă-ta că vrei să ne laşi pentru străinătate. Unde vrei să te duci ?
- In România, tată. In ţara noastră.
- Bine, măi băiete, e ţara noastră; dar nu-i o ţară pentru tine. Amu vreo doisprezece-treisprezece ani, erai încă copil, la ghimnazie, frate-meu Ioniţă din
5 Botoşani, unchiu-tău, care te-a botezat, vroie să te ieie acolo la dânsul; şi să te înfieze, - că însurat n-a fost şi copii n-ave. Mă-ta cam vroie să te deie, că era om cu stare; şi-ţi lăsa toată averea cu diată. Dar eu am chitit să mă duc să văd şi eu ţara aceea. Şi s-au strâns io toate neamurile la Ieşi, la Hotel Binder. Nu mi-au plăcut. Muierile sulemenite şi împopoţonate ca nişte... Dumnezeu să mă ierte!... Chiar fetele tinere îs neruşinate; iar bărbaţii... nu ştiu ce să mai zic. Cu toţii vorbesc o limbă pocită, de nu-i poţi înţelege. Era 15 şi un gheneral, Zaima, cam neam cu noi, se trage dintr-un soi de grecotei care ţinuse pe sora bunicului meu. Şi, amu, - Doamne iartă-mă! - îi gheneral, dar parcă-i un caraghios de iarmaroc. Se pune călare pe scaun, spune la măscări de s-ar ruşina şi muscalii; şi 20 când slujnica a fost adus dulceaţă şi ţine în mâni tava, el i-a şi băgat mâna subt fustă. Ptiu! Dacă aşa ghenerali au ei, ce mai ţară o fi şi aceea! Şi i-am zis lui frate-meu Ioniţă: - Nu, bădiţă! Ţara aiasta nu-i pentru Vania. Să mă ierţi! S-a crucit şi el, sărmanul!... 25       Vania zâmbi fără voie.
„în adevăr, se gândi el, ce impresie putea face un aşa general asupra unui boier basarabean, pentru care ideea de general e nedespărţită de un fel de manechin de fier, abia articulat, cu trăznete şi fulgere în loc de 30 vorbe, cu pieptul roată, plin de decoraţii, veşnic înconjurat de aghiotanţi în uniforme strălucite, de crunţi cazaci călări, - în urale, în sunet de muzici ?" Bătrânul, după o scurtă pauză, reluă:
1324
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1325
- Mă-ta s-a fost supărat pe mine atunci şi - de! -poate am greşit. Ai fi scăpat de prăpăditul cela de Sibir şi poate te deprindeai... Dar tot parcă chitesc eu că nu-i o ţară pentru tine, măi băiete!
5       „De două ori dar, - se gândi Vania, - a atârnat numai de un fir de păr, ca toată viaţa mea să fie altfel îndrumată... Dar aş vrea să revin ?..." Insă răspunse:
- Dar, tată, ce să fac eu aici ? Nici nu-mi pot is-10   prăvi învăţătura, că nu mă lasă la universitate...
- De, măi băiete, ai şi tu dreptăţile tale. Când Dumnezeu ţi-a dat capul, ar fi păcat să rămâi fără învăţătură. Dar Tosia şi Costea au murit; şi amu te duci şi tu. Eu sunt bătrân, - să-mi închid ochii, aşa,
is   singur, şi să-mi ştiu casa fără stâlpul ei...
Bătrânul se întoarse; plângea tăcut, fără să-şi
şteargă măcar lacrimile.
Vania îşi simţi gâtul strâns de un nod şi cu greu îşi
putu descleşta gura. Luă mâna bătrânului şi o sărută: 20       - Ce să fac, tată ? - abia îşi stăpâni plânsul şi el.
Vezi ce viaţă aş avea aici, ce viaţă am avea noi cu toţii ?
Şi amu jandarmii îs în sat... Apoi, cine ştie ?... Poate că
până când mi-oi mântui eu universitatea, s-or schimba
vremurile şi m-oi întoarce la Năpădeni. 25       Bătrânul începu să plângă în hohote; îşi clătina
numai capul.
- Tată, tată! - plângea acum Vania de-a binelea. Dacă vrei, rămân. Spune numai un cuvânt! Oi răbda ce a da Dumnezeu.
30       Bătrânul îşi întoarse capul spre el, îşi şterse lacrâmile şi—1 privi scrutător, cu neîncredere:
- Nu, măi băiete! Şi mă-ta crede că e mai bine să pleci. Voi aveţi amândoi mai multă minte decât mine. Trebuie să fie mai bine aşa. Şi dacă Dumnezeu mi-a
da încă zile şi putere, m-oi duce şi eu peste graniţă să te văd, - numai să nu te duci pre departe.
Vania sărută din nou, în tăcere, mâna bătrânului ; acesta îl trase la dânsul, îl îmbrăţişa şi-i strânse 5   capul la pieptul său de uriaş.
- Aşa a vrut Dumnezeu, măi băiete! Mi-a dat trei feciori, - unul s-a înecat încă din ghimnazie, altul s-a împuşcat de năpastă, iar tu te duci în străini, laşi Năpădenii, care din moşi-strămoşi erau stăpâniţi
io de Răuteşti. Şi cine ştie pe ce mâni or încape, după ce m-a lua Dumnezeu! Şi tu, iar ai să duci, poate, viaţa cei mai amară... Ai mintea prea aprinsă şi inima chiar de foc. Pe aiştia, oriunde, nu-i iartă lumea... Nu degeaba au fost în neamul nostru şi de aiştia... Unul a
15 pierit în ţeapă, sub Vasile Lupu Vodă... Dar pentru de ce taman amu să fie iar unul ?... De! să fie cum a vre Dumnezeu, - schimbă brusc vorba conu Iorgu. Mă-ta spune că ţi-a ajunge pentru trai vreo două sute de ruble pe lună. Ţi-oi da şi mai mult, ca să fie vreo
20 mie de lei de ai lor. Am să am eu grijă de tine... Dar dacă ai învăţa, să scrii şi cu slova noastră veche...
Bătrânul tăcu, dar Vania înţelese; şi, îndurerat, îşi lăsă capul în jos.
Smaragda Theodorovna îl aştepta pe Vania în
25   buduarul ei, liniştită în aparenţă şi sigură de dânsa.
- Aşa e mai bine, - îl primi ea din nou, în ruseşte. Ai deschisă calea pe care tu singur ţi-ai ales-o. Ce vei găsi la capătul ei, nu ştiu. Eu n-am nicio vină. Am făcut ce-am putut pentru a-ţi da o altă îndru-
30 mare. Ai fost însă totdeauna mai accesibil înrâuririlor lăturalnice. Pentru tine, de mic, cuvântul unui ţigănuş sau al unei ţărance avea mai multă greutate decât tot ce-aş fi putut spune eu. Dar e în zădar să mai vorbim despre acestea. Nu vei fi obijduit. Vei
1326
C. STERE
avea la timp partea ta. Vei înţelege însă că un bărbat are mai puţină nevoie de avere decât o femeie măritată cu un magistrat... Acuma ce ai de gând să faci ?
- Aş pleca la Chişinău, să stărui pentru un paşaport. Nu este aşa de uşor de căpătat, pentru un fost deportat politic, autorizaţia de a pleca în străinătate.
Cap. XXXII
UMBRE
Când caleaşca din Năpădeni se opri în faţa Hotelului „Paris" din Chişinău, Gaspar Gasparovici 5 Nazarian - zis şi „Gazeta Basarabiei" - se găsea la postul lui de observaţie, pe terasa din faţa hotelului.
Părea foarte îmbătrânit; zărind însă pe Vania Răutu la coborârea din trăsură, se ridică pentru salutul sacramental, cu care primea pe toţi musafirii 10 hotelului.
Vania îl revăzu cu mulţumire şi alergă îndată spre dânsul.
- Bună ziua, Gaspar Gasparovici! îmi pare grozav de bine să te găsesc, după atâţia ani, voinic şi sănătos! 15       Gaspar Gasparovici, din politeţă, nu vroia să-şi dea pe faţă lipsa de memorie faţă de un muşteriu care îi vorbeşte cu atâta prietenie.
Vania îşi dădu seama de efortul lui de reamintire şi începu să râdă: 20       - N-ai să mă recunoşti, Gaspar Gasparovici! Nu m-ai văzut mai bine de zece ani... Eram încă elev de liceu. Sunt Ion Răutu.
Faţa moşneagului şi mai cu seamă chelia, întotdeauna sanguine, se luminară acuma ca o tingire de aramă. 25       - Băiatul lui conu Iorgu din Năpădeni ? A! Ce bine-mi pare că te văd. De când ai scăpat din Siberia ?...
1328
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1329
Chiar în seara aceea, Gaspar Gasparovici - nerăbdător de a pregăti un subiect interesant pentru conferinţele lui de la „Clubul dvorenilor" - apăru în camera lui Vania. 5       Fu însă silit să-şi descarce întâi el noutăţile:
- Da, da! multe, multe s-au schimbat aici în zece ani! Ştefan Gheorghevici Cazară, săracul, stă mai mult la Vântura cu Paulina Andreeva. De când a căzut la alegerea pentru mareşalatul Basarabiei,
io parcă îi e ruşine să-şi arate capul. Şi cu averea s-a cam încurcat. Ehehe!... Unde sunt balurile cele vestite, în care Paulina Andreeva era înconjurată ca o împărăteasă!... Feodor Feodorovici Carpinschi, în sfârşit, a reuşit... Şi acum e mare şi tare. A putut
15 mătura şi pe guvernatorul cel vechi, pe generalul Hvost-Berezinschi, - Apolon Apolonovici, Dumnezeu săi ierte! - Că a şi murit de necaz. Zicea că-i prea slab cu moldovenii. Şi a adus pe guvernatorul cel nou, Straniţchi, Matvei Afanasievici...
20       - Tot general e ?
- Ţivil! - răspunse cu o nuanţă de dispreţ în glas Gaspar Gasparovici. Ia, din cei care îşi fac cariera în anticameră! - se uită el cu oarecare sfiiciune spre uşă. Dar îi cânos, lucru mare! Cum a venit, a şi înce-
25 put prigoana împotriva moldovenilor şi a liberalilor. Vai de mine! Ce liberali moldoveni mai sunt pe aici, pe la noi prin Basarabia ? Dar dumnealui s-a înhăitat cu domnii Matu şi Pavluşa Braşevan. Hehehe! Aiştia au ajuns acuma cei mai straşnici ruşi, - deşi neam de
30   neamul lor nici n-a trecut pe lângă rus.
- Pe Pavluşa Braşevan îl cunosc. E fiul lui Alexandru Ivanovici, care se însurase cu naşa mea, coana Anica Mesnicu din Corbeni, la noi, în ţinut. Numai nu înţeleg ce caută el pe aici şi cum de-a ajuns la
vreun rost. Dar Matu, - care Matu o fi ? Am fost la şcoală cu unul - la pastorul Faltin, de unde fusese dat afară îndată, de stricat ce era, - şi la liceu o bucată de vreme, că mult n-a stat nici acolo... Andriuşa ;   Matu, fiul acelui monstru din Stăuceni... N-o fi el ?
- Ba-i chiar el. Tatăl lui a murit şi, aşa ticălos şi tâ-râie-brâu cum era, i-a lăsat totuşi o avere frumoasă. Şi atunci a descoperit că se trage din boierii moscoviţi şi a întemeiat o gazetă. Hihihi! - râse nu fără raze   utate de concurent, Gaspar Gasparovici - o foaie
de varză, dar plină de venin. Se cheamă „Russkaia Pravda" (Dreptatea rusă). Pentru aceasta, a avut nevoie de Pavluşa Braşevan, că el, cu învăţătura lui, abia dacă poate citi - cât mai poate! - dar de scris, 15 cel mult o iscălitură. Şi aiştia îs acuma oameni mari în Basarabia noastră. Vania oftă.
Apoi, aducându-şi aminte de scrisoarea lui Credinţă, întrebă: 20 - Gaspar Gasparovici, era pe vremea mea un seminarist, Andrei Găină, un prieten, dar l-am scăpat din vedere. Nu vei fi ştiind - Dumneata ştii toate! -ce a devenit el ?
- Găină... Găină... Am cunoscut un tânăr preot 25   Găină, din Perieni.
- N-o fi Andrei ?
- Iată, nu-i ştiu numele de botez. Dar voi afla.
Răutu hotărî să se adreseze cu cererea pentru paşaport şi pentru autorizaţia de plecare prin marele ad-30   vocat al Basarabiei, Constantin Dimitrievici Chirilă.
Acesta, ca de obicei, îl primi cu gesturi largi şi cu tunete în voce, care însă şuierau puţin printre dinţii falşi.
1330
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1331
Dacă părul său, văpsit în culoarea mahonului aprins, îi trăda adevărata vârstă, voiciunea şi neobosita lui energie dovedeau o inimă nebănuit de tânără.
- Aaa! - exclamă el aflând „cu cine are onoarea". 5   Sporeşte tabăra noastră! Ţinutul S"'**, cu aşa stăpân
la Năpădeni, va fi din nou în fruntea Basarabiei.
Vania, foarte jenat, îi explică motivele vizitei sale şi zădărnicia nădejdilor ce se pun în el, ca viitor stăpân al Năpădenilor. io Constantin Dimitrievici îl ascultă cu multă bunăvoinţă. Şi dacă deveni mai puţin jovial, rămase tot aşa de prietenos:
- înţeleg, înţeleg, frate! Bietul conu Iorgu! Dar dacă aşa ni-i soarta!... Poate am să te ajut eu în treaba
75 aceasta... Am şi eu prieteni la care pot apela, şi aici, şi la Petersburg. Chiar peste vreo două zile trebuie să plec la Petersburg pentru procesul Bartic; şi atuncea aranjăm noi treaba. Vor fi de aranjat şi lucruri pentru viitor. Că dacă nu mai vii înapoi - şi e puţină nă-
20 dejde -, trebuie găsită vreo înjghebare pentru avere, să nu rămâi acolo, peste hotare, pe drumuri.
- Aţi spus că plecaţi la Petersburg pentru procesul lui Bartic. Care Bartic ? Vasile Petrovici ? Iar a făcut vreo poznă ?
25 - Hohoho! - reveni iarăşi la jovialitatea lui şi la gesturile-i largi, Constantin Dimitrievici. Mare poznă! Cea mai mare din toate ne-a făcut-o, - a murit!... Şi o avere ca din poveşti: zeci de mii de fălci de moşie; zeci de milioane de ruble pe la bănci; şi
.10 alte zeci de milioane pe care le-au găsit prin sertare, prin feţe de perină, prin oale cu unt topit, turnat pe deasupra monedelor de aur şi chiar a bancnotelor. Hohoho! Şi niciun testament! Şi nicio rudă într-un grad apropiat! Cum îl cunoşteam eu, trebuie s-o fi
făcut dinadins, blăstămatul, ca să încurce lumea. Acuma e un proces cum nu cred să mai fi fost vreodată altul...
- Dar aveţi să lipsiţi mult din Chişinău ? Mie 5   mi-e teamă să nu mă sâcâie aici. Poliţia din Basarabia
nu-i prea deprinsă cu foştii deportaţi politici. Din Năpădeni m-am şi grăbit să plec, pentru că năvăliseră jandarmii. Oamenii sunt spărieţi, tata e necăjit, mama e supărată... io - Eu mă întorc cel mult în zece zile. Dar până atunci, te duci cu un bileţel de la mine la poliţmais-terul nostru. îl cunoşti pe Babare ?
- Babare? Nu-1 cunosc. Se vede, un francez, după nume.
/5 - Hohoho! - izbucni într-un formidabil acces de jovialitate Constantin Dimitrievici - e moldovan get-beget, coada vacii, stilizat în franţuzeşte de birocraţia rusească, căreia i-ar plăcea şi chinezi mai bine decât moldoveni. Pe tatăl său, răzăş chiabur din
20 Costuleni, îl chema Babă-rea, adică Babă răîn moldoveneasca noastră. Şi din cancelariile ruseşti a ieşit franţuzul Babare. Hohoho! Dar e un om cumsecade şi am să-1 rog să te ocrotească, trebuie să-1 cunoască bine şi pe conul Iorgu. Cred, de altfel, că ar
25 fi mai bine să mai stai pe aici - cel puţin până la iarnă -, că epidemia de holeră care s-a întins acuma până la Benderi, pe Nistru, - în puţine zile va trece desigur dincoace, - a silit pe români să ridice o carantină la Ungheni. Astfel, orice călător trebuie să
30 steie vreo două săptămâni la graniţă, în nişte barăci puturoase, sub supravegherea lor medicală.
Preotul Găină din Pcricni s-a dovedit a fi chiar Andrei, unul din membrii primului cerc revoluţionar,
1332 C. STERE
întemeiat pe vremuri de Vania Răutu la Chişinău, sub egida Undinei.
Cum a ajuns popă ? - se mira Răutu. Era un băiat tăcut şi timid, foarte moldovenizat, - dar, ca 5   toată lumea din cercuri, revoluţionar şi... ateu!
Perienii se găsesc numai la vreo douăzeci de verste de Chişinău, la puţină depărtare, în lături, de şleahul Hânceştilor.
Se hotărî să-1 viziteze. 10       Plecând dis-de-dimineaţă din Chişinău, în vreo două ceasuri ajunse, - cu o trăsură de piaţă cu doi cai - în frumosul sat moldovenesc, înecat în grădini, pe malul Cogâlnicului.
Părintele Găină, foarte tânăr încă, brun, cu o 75   scurtă barbă mătăsoasă şi coama popească ondulată, îl salută prieteneşte, - dar cu oarecare nedumerire.
- N-am ştiut că ai revenit. De la nenorocirea ce s-a întâmplat cu bietul Vasile Giurilă - despre care ştiu de la tatăl său -, am crezut că vei fi pierit şi tu pe
20   acolo... Iată şi preoteasa mea - Anisia Ivanovna...
Era o femeie încă foarte tânără, dar prea voluminoasă, cu faţa rotundă, albă şi rumenă, cu ochii adormiţi - un tip clasic de fată de popă.
Răutu, sărutându-i mâna, se simţi jenat şi nu mai 25   puţin şi părintele Găină, pentru că, aducându-şi aminte de ce învăţase la şcoala eparhială din Chişinău, mama preoteasă, ca înţepată, îşi adresă salutul într-un limbaj româno-ruso-francez:
- Sunt prea charmee' de znacomstva2 matale... 30       Stătea cu mâinile subpuse la sân; şi, neputincioasă, surâdea, rotindu-şi ochii.
1 Charme, -e (fr.) - încântat, -ă (n. ed.)
2 Znakomstva (rus.) - cunoştinţa (n. ed.)
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1333
Se vedea cât de colo că bietul Găină a luat-o numai pentru a-şi asigura o parohie...
- Să stăm, Vania, în grădină mai bine, până ce se pune masa - ai să stai la masă cu noi ? - Acolo, sub 5   părul bătrânesc, putem sta liniştiţi de vorbă... De când nu ne-am văzut, avem multe de vorbit... Mă tem să nu ne găsim cu totul înstrăinaţi...
Aşezaţi pe o veche bancă, pe jumătate dărâmată, la umbra părului, tânărul preot se grăbea să se descarce: 10       - Te vei fi mirat găsindu-mă în preoţie ? Să mă crezi că nu m-a hotărât numai nevoia de o bucată de pâne, - deşi, pentru un sărac fiu de dascăl de la o biserică de sat, fără alte studii decât seminarul, nu e uşor să-şi găsească vreo altă îndeletnicire... Dar, 15   gândeşte-te, după prăbuşirea Narodovoliei, - dacă în restul Rusiei e o mortăciune, ce trebuie să fie în Basarabia ? Ce era să fac ? Eu n-am în mine aluat de iniţiator şi de organizator... Ştii că eu am ţinut întotdeauna la neamul nostru moldovenesc. Pentru el 20   am fost intrat în revoluţie - nu ca tine sau ca sărmanul Prestea, care din revoluţie aţi venit la moldovenism. In starea de azi însă, numai popa poate veni în atingere cu norodul... Şi iacă-mă-s... M-am jertfit... E greu... Dar ce să faci ?... Vremea noastră nu e 25   o vreme de mari probleme, mai ales pentru un fiu de dascăl de ţară.
Isprăvindu-şi spovedania, popa Găină privi spre Vania cu nădejdea absolvirii. Acestuia i se făcu milă. 30       Cunoştea prea bine situaţia reală a popimii din Basarabia, pentru a-şi da seama ce putea în realitate face Găină, în calitatea lui oficială, sub ochii jandarmului.
„Şi Găină, totuşi, e dintre cei mai buni - Doamne !" -, îşi zise el.
1334
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1335
îi răspunse însă ca un vechi prieten, expunându-şi planurile sale de aşezare în România:
- Dragă Găină, ia să-mi spui: nu s-ar putea oare înjgheba aici un cerc, cât de mic, care să se ţină în le-
5   gătură cu mine ? Să fiu cel puţin înştiinţat de ce se petrece la noi.
- Sunt foarte singur, dragă Vania! - răspunse părintele cam încurcat. Ne întâlnim din când în când câţiva intelectuali moldoveni - poate nu-s oameni de
10 mâna întâi, dar cu bunăvoinţă. Nicolae Patraşcu e acum medic tocmai în Ackerman, nu poate veni. Dar chiar poimâine, dacă vrei, ne-am putea aduna doi-trei la Daşa Staroverov, - o cunoşti - e fiica mai mică a vechii tale gazde; a fost şi prin cercurile noastre.
11 Acum este institutoare la o şcoală orăşenească de fete. Locuieşte tot în casa părintească, în care ai stat. U voi aduce şi pe Porfir Gavrilovici Gheorghiţă, - e un om de vreo cincizeci de ani; dar mai tânăr ca noi toţi cei de aici; e judecător de pace pe aproape - cât
20 o mai fi, - că e văzut rău pentru că în judecată vorbeşte moldoveneşte cu ţăranii. Apoi e Brânzariu Semion, tovarăş de clasă cu tine; - nu a descoperit chiar praful de puşcă; dacă ţii minte, Scarnitz îi zicea Sempronius Brenzarius Constipatus, dar acum l-a
25 mai luminat Dumnezeu, - e foarte bun moldovan, deşi, ca grefier la tribunal, trebuie să se păzească...
La ora fixată, Răutu sună la casa Staroverov, din strada Puşkin.
Fu întâmpinat de Daşa Staroverov, care, ca şi 30 cum numai ieri s-ar fi despărţit de el, a reluat fără nicio şovăire tonul familiar de altădată:
- îmi pare bine, Vaniuşa, că te văd voinic şi plin de viaţă. Mi-a vorbit Găină, - nu-i curios să-i zicpă-rinte ? - zâmbi ea.
Era acum o femeie de vreo douăzeci şi cinci de ani, fără multă frumuseţă, dar plăcută şi inteligentă.
- Sunt mulţumită de încercarea ce-o faci - îi spuse ea -, sunt moldovancă numai după mamă, dar
5 văd la şcoală ce înseamnă a lipsi pe copii de limba lor maternă. Să nu-ţi pui însă prea mari nădejdi în cei ce se adună aici. Suntem numai umbre ale trecutului, care vrem să ne înşelăm că trăim. Se va vorbi foarte mult, dar se va face prea puţin. Nici că se poate face io   mult astăzi.
în curând, veniră şi Găină, cu Porfir Gavrilovici Gheorghiţă şi Semion Brânzariu.
Deci, în afară de Vania Răutu şi de amabila amfitrioană, numai trei bravi ostaşi pentru cultura na-15   ţională s-au strâns în jurul steagului...
Pe cât Brânzariu era de masiv, serios, tăcut şi-şters, pe atâta Porfir Gavrilovici era mic şi vioi, guraliv şi neastâmpărat ca argintul viu.
Părea a fi singurul om viu aici, deşi fără cultură 20   deosebită şi fără orizont politic.
Răutu a socotit că e mai bine să apuce taurul de coarne:
- Domnilor, pe intelectualii basarabeni îi apasă un mare păcat. Chiar prin învăţătura lor şi prin izola-
25 rea lor de cultura românească, ei sunt înstrăinaţi de masa poporului nostru. Insă noi moldovenii - românii - avem o mare sarcină de împlinit. Rusia ţaristă stă în calea progresului omenirii întregi. Sfărâmarea ei e de o însemnătate covârşitoare pentru istoria lu-
30 mii. Un tânăr bărbat de stat român, dar cu mare viitor, Nitza Vasilescu din Ciubăreşti, a spus că Rusia şi România sunt două vieţi care se exclud, adică nu se pot împăca. Lupta împotriva ţarismului e o datorie nu numai faţă de neamul nostru, dar şi faţă de
1336
C. STERE
civilizaţia omenirii, faţă de viitorul social. Asupra intelectualilor basarabeni cade în întâiul rând sarcina de a trezi cugetul naţional al ţărănimii noastre şi, pentru aceasta, de a-şi însuşi ei înşişi cultura românească. 5 A pune începutul unei înjghebări în vederea aiasta -este şi ţinta adunării noastre.
„Conspiratorii" se priviră cam perplexi şi spărieţi. Numai Porfir Gavrilovici Gheorghiţă se arătă mai jovial, dar parcă totuşi nu-şi dădea seama nici el 10   de gravitatea problemei, - sau nu punea mare preţ pe colaboratorii eventuali din Basarabia:
- Neamul aista nu va pieri niciodată! - erupse el. A ţinut piept tuturor năvălirilor, - cine n-a călcat pământul aista ?... Şi aici suntem! Şi vom fi! Dar
is   ne trebuie ajutor şi de peste Prut, - şi domnii nici nu vreau să ştie de noi, - de frica rusului...
- Mă aşez eu în România, - declară Răutu.
Discuţia a urmat anevoie, până dincolo de miezul nopţii.
20 A fost fixat un plan de acţiune, elaborat un statut, discutate persoanele care ar putea fi eventual atrase într-o acţiune de asemenea natură, care - fiind clandestină - nu era cu totul lipsită de primejdie. Vania îşi stăpânea, melancolic, surâsul. 25 Astfel se născu primul „cerc cultural moldovenesc" din Basarabia, cu scopul de a răspândi învăţătura, de a trezi conştiinţa naţională la norodul basarabean şi de a stabili legături mai strânse cu România...
Slabă oaste, sărac arsenal pentru deşteptarea Ba-30   sarabiei şi pentru răsturnarea ţarismului...
Lui Răutu îi venea să plângă. Ar fi fost mai mulţumit, dacă ar fi fost întâmpinat cu ostilitate făţişă. Dar această gelatină!...
Cap. XXXIII
AMĂRĂCIUNI
Două-trei întâlniri, în zilele următoare, amarară pe Răutu şi mai mult, dovedind şi cu mai multă plas-5   ticitate că „fumul patriei" nu e întotdeauna „dulce şi plăcut".
Mai întâi, în camera lui de la hotel, cerupozvolenia de a-1 vedea fostul mareşal şi stăpân al Borosenilor, Petre Constantinovici Bârsianu, de care Vania îşi
io aducea aminte numai în strălucirea lui de „şef" al nobilimii din judeţul S***.
In faţa lui stătea un bătrân în haine peticite, lustruite de vreme, care cu greu îşi păstrau aparenţa de curăţenie. Lunga-i barbă albă se nuanţa, de neîngri-
15 jire, cu făşii de păr gălbui-verzui. Ochii şterşi îi lăcrămau când, urmărindu-1 cu privirea, îl salută pe Vania cu o voce plângătoare şi tremurătoare.
- Vii din Năpădeni ? Ce face moş Iorgu ? E bine ? Dar coana Smaragdiţa ?... Eu m-am răzorit1, dragă
20 Vania, - urmă el fără să mai aştepte răspunsul. La Boroseni s-a aşezat un arman galiţian... Pe Rozalia o ţine amu din milă la Bărbăţei, ca hoziaică2, duduia
1 Razant (rus.) - a ruina (n. ed.)
2 Hoziaika (rus.) - proprietară, stăpână, gospodină, soţie (rcg.); aici cu sensul de persoană însărcinată să administreze gospodăria (n. ed.)
1338
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1339
Eleonora Blagea, nepoata coanei Profira Merea... Dumnezeu s-o ierte... Copiii îs rasipani1... Pe unii îi mai stipenduieşte Zemstva la şcoală... alţii... Dumnezeu ştie ce polojenie2 or mai avea... Cuda mî idem, 5 gospoda !3 - îşi aduse aminte un crâmpei al trecutului de glorie.
Dar îndată, coborându-şi steagul, îşi începu litania:
- Iar eu... eu... eu!
Bătrânul îşi scoase din buzunar un imund petec io   şi începu să-şi sufle nasul şi să-şi şteargă faţa muiată în lacrămi:
- Iar eu trăiesc din milostinia ce-mipojaluiesc4 boierii, când mai trec pe la Chişinău. Vania... Vania -iarăşi jalnica batistă i-a trecut pe faţă, după ce-şi suflă
15   în ea nasul - Vania puiule, nu-mi poţi da vreo zece ruble ?... N-am cu ce să-mi spăl rubaştele' Şi ochii morţi îl ţintuiau... Vania fu doborât.
Limba macaronică accentua şi mai mult aspectul 20   tragic al acestei ruini omeneşti.
într-o după-amiază, Vania se încrucişa în coridorul hotelului cu un ofiţer de husari, înalt, foarte blond, aproape albinos, cu faţa rotundă, făinoasă şi cu o mică mustaţă, puţin colorată de pomadă, care îi ascuţea 25 şfichiurile în sus, şi cu o expresie de viţel nevinovat, aşa de caracteristică, încât Vania fu izbit de o vagă amintire. Oprindu-se în loc, brusc, îl recunoscu:
- Sereja Bilii! - exclamă el.
1 Risipiţi? (n. ed.)
2 Polojenie (rus.) - situaţie, poziţie (n. ed.)
3 Unde mergem, domnilor ? (n. ed.)
4 De \zpojalovati (rus.) - a acorda, a da (n. ed.).
5 De la rubaşka (rus.) - cămaşă (n. ed.).
Husarul se încruntă, începu să-şi răsucească şfichiurile mustăţii, silindu-se să recunoască pe cel ce-1 aborda cu acest aer de vechie cunoştinţă.
- Cum, nu mă recunoşti ? Sunt Vania Răutu. Ţii 5   minte: Hanul Blumberg, comuna de la bariera
Buiucanilor ?...
Din albinos, husarul deveni cadaveric - pe rând, verde, galben, portocaliu, vânăt, negru; şi, înspăimântat, îşi arunca privirile împrejur, vădit stăpânit 10   de gândul de fugă.
- Bună ziua! - şopti el, în sfârşit, temându-se totuşi să-i întindă mâna.
Acesta era Sereja Bilii, cel mai devotat şi mai supus din comunarzii de altădată, - Sereja Bilii, pe 15   care Vania îl scăpase de sinucidere !...
Vania îi întoarse spatele şi plecă fără alt cuvânt.
- In armată... suspect... să nu ne vadă! - bolborosea în urma lui bravul locotenent de husari, care îşi revenea, treptat, la coloritul său făinos, pe mă-
20   sură ce Vania se depărta.
Şi mai penibil pentru Vania a fost un alt incident.
Preocupat de afacerile şi de grijile sale, încă nu avusese răgazul să se înfăţişeze „în formă" la Ecate-rina Matveevna Lungu - mama Taniei -, care, şi pen-25 tru dânsul, fusese ca o mamă în vremea şcolăritului său din Chişinău.
Poate şi icoana mormântului stingher din Tobolsk nu-i dădea curaj.
într-o zi însă, Vania întâlni, pe neaşteptate, pe 30 aleea principală a Bulevardului, pe Saşa Lungu, fratele Taniei.
Cu tot puful gălbui care îi încadra faţa, îl recunoscu de departe şi se aruncă spre el cu braţele deschise,
1340
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1341
făcând senzaţie în publicul mocnit ce se primbla prin acest Corso al Chişinăului!
Saşa, surprins o clipă, dar, probabil mulţumită fotografiilor recente ce se găseau în posesiunea familiei, 5 îşi dădu îndată seama cine e atacantul. înspăimântat, cu gestul lui atât de caracteristic, îşi trase pantalonii în sus ca şi când erau să cadă, - porni aproape în fugă pe o alee lăturalnică şi dispăru după nişte tufe mari de salcâm. 10 Vania se opri ca fulgerat, cu braţele întinse, adunând în jurul său o ceată de curioşi, care nu înţelegeau nimic din scena aceasta...
Vania recunoscu şi pe cei doi „fileri" care se ţineau după dânsul tot timpul, de la sosirea în Chişinău. îs       De aceştia se spăriase Saşa Lungu, - cumnatul său...
A doua zi, ceru audienţă la poliţmaisterul Babare, deşi prejudecăţile de vechi revoluţionar îi inspirau fără voie repulsiune la ideea de a se folosi de protec-ţiunea unui poliţai. 20 Babare, un tip de ţăran moldovan, relativ încă tânăr, dar cărunt, cu mustaţă groasă „pe oală", cu mici ochi vii, se arătă foarte afabil:
- îmi pare bine că te văd, Ivan Egorovici! Am vrut chiar eu să te caut. Am primit aici, trimisă pe 25 urma dumitale, o hârtie cam neplăcută. Şi n-am voit să se facă zvon pe degeaba. Lumea şi aşa e speriată de apariţia dumitale. Ai fost condamnat în lipsă la o lună de zile de închisoare la Minusinsk pentru părăsirea samavolnică a reşedinţei... 30 In mintea lui Vania trecu, fulgerător, amintirea călătoriei romantice, prin taigaua de la poalele Saianilor, cu Spirea Varnacul.
Mai rămânea încă una care aşteaptă sancţiune -acea făcută spre a asigura paşaportul şi banii pentru
evadarea Măriei Culiceeva, - ultima lui „samavolnicie" din Siberia...
„Iată unde crapă!" - surâse el melancolic.
- Nu e mare treabă, - căută să-1 liniştească dom-5   nul Babare, interpretând greşit mişcarea lui. Ai
toată vremea să-ţi faci treburile. Să-mi spui când vrai să-ţi fac oficial comunicarea. Nu-i nici o grabă, trimit hârtia la S*** cu o adresă ca, în caz de lipsă, să fii căutat la Hotin, la Bălţi, la Soroca, la Orhei... Este, io   este vreme!...
- Aţi primit o scrisoare de la Constantin Dimitrievici Chirilă ?
- Primit, cum nu ? De aceea îţi vorbesc. N-ai nici o grijă. Când o veni Constantin Dimitrievici, aran-
15 jăm noi toate. Te expediem şi peste Prut şi - şopti el strângându-şi şiret pleoapele - vei scăpa şi de luna ceea de închisoare, dată de tribunalul din Minusinsk... Hihihi! cum să ţi-o comunic peste graniţă ?...
Lui Rautu nu-i rămânea decât să aştepte întoar-20   cerea lui Constantin Dimitrievici Chirilă.
Se simţea prins ca într-un cerc de fier, peste care nu îndrăznea nimeni să păşească.
în oraşul acesta, în care-şi petrecuse copilăria, era aproape tot atât de singur ca într-o celulă izo-25   lată a închisorii.
Numai bătrânului Gaspar Gasparovici Nazarian nu îi era frică să stea de vorbă cu el. Căuta să-şi adune cât mai mult material despre Siberia şi asupra condiţiilor de viaţă de acolo, preparându-şi vădit refera-30   tul pentru „Clubul dvorenilor".
în conversaţiile cu dânsul, pentru Vania reînvia parcă vechea Basarabie, - Basarabia pe jumătate moartă chiar la naşterea lui, Basarabia cu boierii
1342
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1343
moldoveni, bogaţi şi mândri, cu viaţa lor de ţară, cu vânătorile şi sărbătorile ei, cu adunările nobilimii, cu nunţi feerice şi cu banchete pantagruelice...
Vania bătea singur, ca într-un vis, străzile atât 5   de bine cunoscute şi atât de străine ale Chişinăului.
Din când în când, întâlnea câte o figură cunoscută: îi tăia drumul vreun coleg de liceu, vreun vecin de moşie, cu care copilărise, şi chiar vreo rudenie -cel mult li se încrucişau privirile sfioase sau amare, io   capetele se întorceau şi drumurile se desfăceau.
Vania înconjură de mai multe ori „Castelul penitenciar" ; dar nu putu intra pe poartă şi nu i se îngădui să-şi revadă celula.
Mai multe ceasuri a stat în via Burdujoaiei, lângă 15 triunghiul de plopi, de unde Tania îi „telegrafia" spre castel.
Recunoscu şi ferestruica celulei sale...
îşi luă inima în dinţi şi porni în strada Mihai-lovsca, spre locuinţa Lungeştilor. 20 Ecaterina Matveevna - cu faţa ei de fildeş vechi, în care vremea a gravat o reţea de zbârcituri, fără să-i şteargă trăsăturile fine, vestigii de frumuseţi de altădată, - îl îmbrăţişa şi îl ţinu multă vreme strâns în braţele ei, fără să poată grăi un cuvânt. Numai 25 zvâcnirile inimii şi o uşoară tremurare a braţelor îi spuneau lui Vania toată adâncimea durerii ei.
Nici Ecaterina Matveevna nu avu puterea sâ-i pună vreo întrebare despre Tania, nici el nu îndrăzni să-i pomenească măcar numele. Dar între ei doi, ca 30   era mereu a treia şi, în tăcerea lor, nu-şi vorbeau decât de dânsa.
Gheorghe Gavrilovici Lungu nu era acasă.
Catia, de asemenea, nu venise încă pentru vacantă de la „cursurile" din Kiev.
Iar când intră în odaie Saşa Lungu şi, jenat, îi întinse mâna, Vania se ridică pentru a-şi lua rămas-bun.
- Ai vrea să iei odată masa cu noi ? - îl întrebă cu îndoială Ecaterina Matveevna.
5       - Acum n-am vreme. Poate când mă voi întoarce din Năpădeni, înaintea plecării peste graniţă, - răspunse Vania fără sinceritate. Dar fu înţeles.
Astfel se rupse ultimul fir ce-1 mai lega cu anii io   de şcoală.
Numai rupturi...
Curând după întoarcerea lui Constantin Dimitrievici, acesta îl invită să-i comunice rezultatul demersurilor pentru autorizarea călătoriei în străinătate. 15 îl găsi alergând de la un capăt la altul al vastului său birou, gesticulând cu violenţă şi cu adevărate răgete de furie.
- Măgari!... porci!... bestii!... canalii!... tâlhari de codru!
20       Vania stătea nemişcat în pragul uşii.
- Inchipuieşte-ţi, frate, spun că nu-ţi pot da autorizare; că, peste hotare, te vei lega cu toată emigraţia revoluţionarilor; şi că poţi fi primejdios când vei ajunge, ca singur fiu, în capul averii Răuteştilor. Idio-
25 ţii nu cunosc măcar legile! Cer să renunţi la dreptul de moştenire şi vor o declaraţie a lui moş Iorgu în această privinţă. Juridiceşte n-ar valora o ceapă degerată asemenea renunţări şi declaraţii. Dar suntem în sfânta Rusie şi sora dumitale se mărită. Şi acel Colea
30 Berizovschi e o poamă!... îl cunosc de la tribunalul de aici! Vor trebui poate decenii de judecată ca să poţi găsi dreptate. Şi cu ce ai să trăieşti dacă - Doamne fereşte ! - moş Iorgu nu mai este ? Poţi primi asemenea condiţii ?
1344
C. STERE
Vania stând în uşă, îşi înfipse medianul în tâmpla stângă:
- Primesc orice condiţie... numai să scap... Tata nu mă va obijdui.
5 - Dar tată-tău o să trăiască veşnic, măi băiete ? -se înfurie Constantin Dimitrievici, lovind din toată puterea cu pumnul în masă.
Nici mama, - adăugă cu şovăire Vania. Constantin Dimitrievici se opri brusc, îl arse cu 10   o privire şi se aruncă în fotoliu.
- Bine! Dă-mi cererea şi actele necesare. Iţi voi redacta declaraţia pentru tine şi pentru moş Iorgu. Te vei duce îndată la Năpădeni şi când te vei întoarce, vei şi putea porni peste Prut.
îs Peste două zile, Vania plecă spre Năpădeni cu drumul de fier, în imensul ocol prin Chersonia şi Podolia, până la staţia Popeliuhi, unde telegrafiase să-1 aştepte trăsura.
în staţia Rasdielnaia, la o jumătate de oră de
20 Odessa, avu o mare ispită să se furişeze în taină în acel oraş, legat de atâtea amintiri pentru el şi, mai cu seamă, de amintirea Undinei şi a bietului Andrei Rechinul.
Dar se stăpâni, gândind tot la ei, ca să nu-şi rişte viitorul.
25 După ce ieşi din Basarabia pe la Benderi, trecând podul peste Nistru, se simţi mai bine - se pierdea în lumea necunoscută, ca un biet atom al nesfârşirii.
Cap. XXXIV
PE POD
La Năpădeni, Vania povesti părinţilor demersurile făcute de Constantin Dimitrievici Chirilă şi ex-5   puse condiţiunile în care poate obţine paşaportul.
Iorgu Răutu se posomorî şi, suflând greu pe nas, dărăbănea violent cu cele două degete în masă.
Smaragda Theodorovna interveni, cu oarecare răceală:
10 - Nădăjduiesc, ai încredere în noi că nu vei fi obidit! - îşi strânse ea buzele, fugind de privirile întărâtate ale lui Iorgu.
Acesta sări ars în sus şi, cu gestul lui, parcă înfi-gând cu cele două degete pe cineva în pământ, răcni:
15 - Ai căpehiet, femeie ? De obidă poate fi vorba ? Dar aiasta înseamnă că nu vor să-1 mai lese să vină în ţară! Să rămâie în veci înstrăinat şi Năpădenii pustiiţi, fără stăpân, în vecii vecilor... Măi băiete, aiasta nu se poate! Te-au căznit destul pentru păcatele ce îi fi
20 făcut, ca un plod neştiutor; dar mă duc eu la împărăţie... pentru ce să pătimesc şi eu, şi tot neamul meu, ca Năpădenii să intre pe mâni străine ?...
Vania tăcea, palid, cu buza de jos tremurată, prinzând cu durere şi cu inima strânsă fiecare cuvânt şi
25 fiecare gest al tatălui, ca şi cum ar fi auzit lovituri de ciocan în piatra lui de mormânt.
1346
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1347
Aruncând o privire spre el, bătrânul se opri brusc, îi apucă între manile sale capul, îl privi drept în ochi... Apoi, suflând greu, se lăsă pe un scaun, lângă masă.
5       După mai multe clipe, stăpânindu-şi sughiţul de plâns, se adresă încet lui Vania:
- Măi băiete, ce să facem ? Fie voia lui Dumnezeu!... Dă hârtia încoace s-o iscălesc.
O iscăli fără să se uite. io       Apoi luă un ton hotărât:
- Oi scrie şi lui Zamfirache Zaima, prezident la Sudul1 din Fălticeni. Ţi-i văr al doilea, - mai cuminte ca alţii... Şi ştie şi slova noastră veche, cu cerdacuri. Nu l-am văzut de atunci. Dar tot socot că îţi poate
15   fi de folos printre străini... El îţi va putea scrie şi scrisori pentru mine...
Şi atmosfera din Năpădeni deveni prea grea pentru Vania.
Icoana bătrânului răsărea, în faţa lui, ca o arză-20   toare mustrare de cuget.
Smaragda Theodorovna abia îşi stăpânea nerăbdarea să-1 vadă cât mai curând plecat.
Postul de jandarmi din sat simboliza pentru dânsa ruptura de acest fiu rătăcit al Năpădenilor. 25 Acest post deveni intolerabil şi pentru Vania. El făcea cu neputinţă contactul cu ţăranii, cu tovarăşii jocurilor din copilărie, cu care ar fi dorit să stea de vorbă, pentru a-şi da seama de curentele care bântu-iesc în sufletul norodului basarabean. 30 Chiar şi mama Irina, care trăia sub o vecinică tensiune şi cu teama de primejdiile ce le simţea ameninţând pe „puiul" ei, îl îndemna la plecare.
1 Sud (rus.) - tribunal, judecătorie (n. ed.)
Vania îşi înăbuşi, în urmă, şi amintirea despre această dureroasă ruptură, - care încheia cronica seculară a Răuteştilor din Năpădeni.
Caleaşca străveche a Năpădenilor, cu Dumitru 5   pe capră, ducea din nou pe Vania Răutu pe drumul Orheiului spre Chişinău.
Faimoasele pocnituri de bici, cu care Dumitru îşi mâna înaintaşii celor patru cai în şir, sunau - îi se părea lui Răutu - prohodul vechii boierimi ai 10 Basarabiei...
Şi în drumul acesta, fiecare pod şi fiecare cotitură îi aminteau de calvarul băietanului de optsprezece ani, deghizat ca ucenic de meseriaş, care, fugar, se îndruma trudnic pe jos spre Chişinău. 15       Ii va mai fi oare dat să revadă aceste meleaguri ?
In Chişinău, se hotărî, în ceasul acesta de adâncă ruptură, să-şi ia rămas-bun de la doctorul Roitman, tatăl lui Moise, care îşi păstrase situaţia de om înaintat şi de conducător al opiniei publice liberale 20   din Basarabia.
Doctorul, hotărât, menţinea conversaţia numai asupra planurilor de viitor ale lui Vania, eliminând orice aluzie la trecut:
- Socot că faci singurul lucru pe care îl ai de fă-25 cut... Eşti foarte tânăr. Aici încă multă vreme nu-i nimic de făcut. Dacă ai fi venit în contact cu generaţia tânără, te-ai fi îngrozit. Până şi seminariştii - viitorii popi - îşi poartă uniforma căptuşită cu mătasă albă, ca să semene cu ofiţerii de cavalerie. Ce să mai 30 vorbim de alţii?... Peste tot: beţie, desfrâu, joc de cărţi, lipsă totală de interese intelectuale. Destul să-ţi spun că idolii tineretului sunt astăzi „adevăraţii ruşi", ca Matu şi Braşevan, organizatorii profesionali ai
1348 C. STERE
pogromurilor. Eu stau şi voi muri la postul meu. Sunt prea bătrân, ca să pot încerca altă cale... Ar trebui să vezi însă pe vechiul tău preceptor, Vasile Vasilevici Saharov. E acum prim redactor la „Gândul Basara-5 biei". E cam supărat că nu l-ai căutat până acum. Iţi va putea fi eventual folositor, dacă vei avea vreo nevoie în Basarabia.
In domnul obez, cu „saci" umflaţi sub ochi, era greu de recunoscut pe tânărul subţirel, creţ şi negri-10   cios de altădată.
Cu toate acestea, întâlnirea a fost foarte cordială.
- Pleci, - mi-a spus doctorul Roitman! Ah, dacă aş putea pleca şi eu! - oftă Saharov. Uite! iată adversarii cu care trebuie să lupt!... Şi-i întinse ultimul nu-1}   măr din „Russcaia Pravda".
Vania citi titlul primului articol: Să ştie jidanii!...
De la primele pasagii, i se părea că e transportat cu veacuri în urmă:
„Să ştie jidanii că o sută cincizeci de milioane de 20   ruşi pravoslavnici nu se vor lăsa stăpâniţi de o mână de barbari, care, sub pretext de luptă pentru tot felul de autonomii, drepturi cetăţeneşti şi libertăţi, sug şi măduva din oasele creştinilor...
Să ştie jidanii că, dacă vor, cu constituţiile lor, să 25   omoare o împărăţie de sute de milioane, chiar cadavrul acesteia, uriaş, ar otrăvi în descompunere Europa întreagă, - şi ar pieri cu toate lipitoarele perciunate...
Să ştie jidanii că nu vom aştepta până ce îşi vor ascuţi pumnalele: sfânta Rusie se va ridica ca un sin-30   gur om şi va strivi toate năpârcile puturoase...
Creştinilor! - să fiţi gata, ca la semnalul ce-1 vom da, - să ştie jidanii că le-a sunat ceasul din urmă..."
Semnat: P.A. Braşevan...
Pavluşa!...
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1349
- Vezi paradoxul, - urmă cu tristeţă Saharov -jurnalul condus de mine, un rus, şi susţinut de bur-ghezimea liberală, în cea mai mare parte evreiască, în cap cu doctorul Roitman, se numeşte „Gândul Basa-; rabiei" şi cere şcoli moldoveneşti pentru ţărani; iar organul „adevăraţilor ruşi" - numit „Russcaia Pravda" -e redactat de moldovanul Pavel Braşevan şi finanţat de un alt moldovan, Andrei Matu. Şi iată ce răspunde în numărul de ieri, la cererea de şcoli moldoveneşti, io   sub titlul: Argintii lui Iuda:
„Perciunaţii de Ia «Gândul Basarabiei», desigur, în schimbul aurului străin, încearcă o manevră, în aparenţă anodină, cu scopul de a surpa autoritatea imperială şi de a înstrăina blândul popor al Basara-15   biei de mama lui, Rusia.
încep cu şcoli în limba străină, ca mâne să ceară autonomia şi înstrăinarea. Argintii lui Iuda circulă... Non olet ? 20       Banul nu pute; dar jidanul pute.
Să nu ne silească să luăm măsuri urgente şi energice, de drastică dezinfectare..."
Şi iarăşi semnătura: P.A. Braşevan... Nu! nu mai este chip de trăit în această ţară!... 25       întâmplarea a voit ca, înainte de plecare, Ion Răutu să se întâlnească cu cei doi eroi de la „Russcaia Pravda".
La restaurantul Hotelului „Paris", la o măsuţă din colţ, şedea singur un domn, cu desăvârşire chel, 30 galben la faţă, aruncând în toate părţile priviri sumbre şi bănuitoare.
Pe masă, lângă tacâmul lui, puse ostentativ, în sala plină de muşterii, un revolver!...
1350
C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
1351
Din şoaptele vecinilor, Răutu află că acesta este Pavluşa Braşevan, - căci nu-1 putuse recunoaşte.
După un schimb de vorbe cu chelnerul, Braşevan se ridică de la masă şi, cu un aer sfios şi totodată sfi-5   dator, se apropie de Răutu:
- N-am ştiut, dragă Pimperlic, că eşti la Chişinău... Ce mai faci ?
Vania nu avu tăria să refuze mâna fiului vitreg al coanei Anica Mesnicu, naşa lui, dar îi răspunse ac-10   centuat, cu răceală:
- Mulţumesc! - şi nici nu-1 invită la masă. După mai multe clipe de tăcere penibilă, - sub
ochii consumatorilor, - Pavluşa se repezi spre uşă, pe unde intrase o stârpitură, ciupită de vărsat, cu un nas 15   pleoştit, cu ochii înfundaţi sub arcade de orangutan:
- Andriuşa! pe unde ai umblat ? De când te aştept! După o şoaptă la urechea lui, Andriuşa Matu clipi
din ochi în direcţia lui Vania Răutu, rânji şi urmă pe Pavluşa spre masa lor. Acolo îşi scoase şi el revolve-20   rul şi-1 aşeză lângă tacâm.
Cum este chip de a suferi asemenea neomenie ?...
O împrejurare făcu pe Vania să dea zor cu plecarea. Poliţmaistrul Babare îşi luase concediul pentru caz de boală.
25 Vania nu mai putea şti ce se făcuse cu sentinţa din Minusinsk, nici nu îndrăznea să întrebe pe locţiitorul prietenosului Babare.
într-o frumoasă zi de sfârşit de mai, Vania, complect echipat, din grija tatălui său, şi cu lada sa de 30   cărţi, purtată pe drumuri de la poalele Saianilor până aci, se aşeză în trenul ce pornea spre graniţa românească, la Ungheni.
îl petrecură până la gară numai Daşa Staroverov, doctorul Roitman şi Vasile Saharov.
Batista albă a Daşei flutură rămasul-bun de la ţara lui natală, - simbolicul rămas-bun de tot ce fu-5   sese viaţa lui până acum...
Un budist, la apropierea momentului temut de reîncarnare în altă fiinţă, nu-şi simte inima mai strânsă ca Vania în clipa în care dispăru acest semnal de despărţire...
10       Din staţia Pârliţi, rămase singur în vagon.
Iar la Ungheni văzu, după cercetarea paşaportu-rilor de către căpitanul de jandarmi de la graniţă, că nu sunt pentru Unghenii de dincolo de Prut decât trei călători, în afară de el: un medic evreu din 15   Constantinopole, rotund, dar vioi; un tânăr student din Caucazia, cu un caracteristic nas armenesc şi cu ochii unsuroşi ca măslinele; şi un tip de târgoveţ din Rusia centrală - bărbos, înalt, spătos, greoi şi tăcut. Căpitanul le luă paşapoartele şi porni în biroul 20   său, de unde se auzi îndată soneria telefonului.
între timp, un enorm sergent de jandarmi pofti pe cei patru călători cu destinaţia pentru România să se urce în singurul vagon - de clasa treia -, care forma, din cauza holerei, tot trenul ce putea trece graniţa. 25 Vagonul fu încuiat îndată, spre a izola pe călători de restul publicului şi a împiedica astfel orice contact care ar putea prejudicia interesele împărăţiei.
La uşile vagonului se postară, ca cerberi neclintiţi, doi jandarmi. 30       Trecu un sfert, o jumătate de oră, peste ora de plecare normală. Nicio mişcare.
Telefonul zbârnâia mereu în biroul căpitanului...
1352 C. STERE
Călătorii stăteau în aşteptare, îngrijoraţi... Vania, agitat, scoase capul pe fereastră şi se adresă cerberului de la uşă:
- De ce nu se aduc paşapoartele ? întârziem. Tre-5   nul trebuie să plece...
Jandarmul nici nu se uită la el.
- N-aveţi grijă! Nu veţi pleca fără paşaport... Vania se aşeză în colţul său, neliniştit: dacă se va
telefona vreo veste despre condamnarea lui de la 10   Minusinsk ?
Ceilalţi călători - fiecare în colţul lui - tăceau posomorâţi, fixând uşa biroului căpitanului, fără să-şi adreseze vreun cuvânt sau măcar o privire, în sfârşit, ieşi pe uşa aceea un vagmistru de jan-15   darmi, cu nişte carnete şi hârtii în mână. Se îndreptă spre vagon.
în drum, se opri însă la vorbă cu şeful staţiei, salută pe vameş; apoi se apucă de o conversaţie, vădit galantă, cu nişte dudui împopoţonate,xgesticulând 20   cu mâna în care ţinea hârtiile şi carnetele.
Patru părechi de ochi din vagonul trenului de hotar stăteau aţintiţi la braţul care le mişca... Parcă se strecurau eternităţi între fiecare din gesturile vagmistrului.
25       Uf! Vagmistrul intră în vagon, îşi suflă nasul, îşi şterse gura, tuşi şi luă cu dreapta, foiţă după foiţă, carnet după carnet, din cea stângă. Şi strigă ca la apel:
- Doctorul Beri Silberman! 30       - Prezent!
- Studentul Kirkor Cartanianţ!...
- Târgoveţul Andrei Antonov!...
A noi se uită la ultima foiţă ce-i rămăsese în mână:
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI 1353
- Dvoreanul Ivan Răutu!
- Aici! - răspunse sugrumat Vania. Vagmistrul, reţinându-şi foiţele, înmâna carnetele, paşapoartele, - întâi pe rând celorlalţi trei pasa-
5 geri, - reciti, încă o dată, foiţa care îi mai rămânea, măsură din cap până în picioare pe Vania Răutu şi-i întinse şi lui paşaportul.
Ieşi din vagon, încuind din nou uşa, şi, după un semn al lui cu mâna, se auzi un fluier strident şi trenul 10   porni încet, încet printre două rânduri de sentinele.
Iată şi capul podului de peste Prut...
La intrare, pe ambele laturi, siluetele imobile ale celor două din urmă sentinele...
Vagonul se apropie; pe fereastră se profilează încet, 15   figurile sentinelelor: în prima fereastră, în a doua...
Vagonul trece pe lângă ei şi înaintează spre mijlocul podului.
Vania răsuflă uşurat.
Medicul oftă din adânc şi, cu un aer de mulţumire 20 nespusă, îşi dezbumbă vesta: se văzu că era toată căptuşită cu manuscrise şi note tipărite. Era agentul Alianţei Israelite, trimis pentru o anchetă despre pogromurile ce avuseseră loc, cu puţin înainte, prin Podolia şi Volinia... 25 în acelaşi moment, se transfigurară şi ceilalţi doi călători.
Studentul, care se recomandă ca un naţionalist revoluţionar din Armenia rusească, - cu gemete şi chiote de bucurie tropotea pe loc un fantastic 30   dans triumfal.
Iar posomorâtul târgoveţ scoase pe fereastră, spre sentinela uluită, un enorm pumn şi—1 salută din adâncul rărunchilor:
1354
c. stere
10
- Mama ta!...
Era un propagandist de sectanţi extremişti - fugar şi el.
Trenul se opri la capătul românesc al podului. Conductorul rus descuie uşa vagonului, iar conductorul român strigă:
- Poftiţi din vagoane, domnilor! Pentru vămuire, revizia medicală şi dezinfectarea bagajelor!...
Pe uşa îngustă a vagonului, Ion Răutu din Năpădeni se aruncă, cu pumnii încleştaţi, în bezna Necunoscutului.
sfârşitul volumului AL v-lea
Sumar
Studiu introductiv..................................V
Cronologie......................................XLI
Notă asupra ediţiei..........................LXXXIII
Volumul I Prolog
SMARAGDA THEODOROVNA
I Cortina se ridică............................3
II Iorgu şi Mignonetta........................17
III Geniul de familie..........................26
IV Păstorul..................................31
V Avertismentul............................40
VI Expertul şi Aizic..........................45
VII în drum spre Ţiuleni.......................53
VIII Civilizatorul..............................66
IX Nunta...................................74
X Iniţiarea Smărăndiţei.......................81
XI Nataliţa..................................90
XII Maternitatea..............................98
XIII „Cavalerii...".............................109
XIV Vântura.................................118
XV Pregătiri de asediu........................132
XVI „Dvorenii"..............................140
XVII „Sobrania"..............................149
XVIII Chioşcul................................163
1356
XIX Pe pragul vieţii. . . XX Pecetea destinului
XXI Setea de viaţă............................191
XXII Strategie..................................207
XXIII Feerie..................................214
XXIV Mater Dolorosa..........................235
XXV Graţia divina.............................244
Volumul al ii-lea COPILĂRIA ŞI ADOLESCENŢA LUI VANIA RĂUTU
Partea I. Zorile..................................253
I în nebuloasă.............................253
II Tovarăşi din sat..........................259
III Alte amintiri.............................272
IV Spre prima migraţiune.....................280
Partea ii. Anii de şcoală...........................295
V La pastorat..............................295
VI Prima vacanţă............................305
VII „Gimnaziul nobilimii"....................313
VIII Familia Lungu...........................323
IX „Cal ideal"..............................327
X „Puşkin"................................334
XI Emanciparea.............................343
XII Dispariţia lui Tosia.......................351
Partea iu. Iniţierea...............................357
XIII „Dracul Arab"...........................357
XIV Războiul şi revoluţia......................365
XV Seminarişti şi „Odessiţi"...................372
XVI   „Zwei Seelen wohnen, ach!
In meiner Brust".........................379
XVII Pavluşa Braşevan.........................387
1357
XVIII Iar Nataliţa..............................391
XIX Ruptura.................................397
Partea iv. La prag................................403
XX „Comuna"..............................403
XXI Noviciatul...............................414
XXII Revelaţiunile Nataliţei.....................423
XXIII „Expediţia"..............................429
XXIV Vraja...................................437
XXV „Maturitatea"............................447
XXVI Intelectuali şi muncitori...................454
XXVII Povestea Undinei.........................463
XXVIII Crahul..................................471
XXIX Peste prag...............................483
Volumul al iii-lea LUTUL...
Partea I. Sub călcâiul de fier.......................499
I în „Castel"..............................499
II „Numărul cinci".........................513
III Tovarăşul Fany..........................523
IV Andrei RechinulQurnalul lui Ion Răutu).....534
V Lutul omenesc.............................548
VI Logodnica...............................556
VII Blăstămatele chestiuni.....................565
VIII Prosopul................................573
IX Jurnalul lui Ion Răutu.....................586
X Complotul..............................600
XI Iar jurnalul lui Ion Răutu..................606
XII Misiunea Taniei..........................(»M
XIII Tot jurnalul lui Ion Răutu..................617
XIV Visul...................................(.2/
XV LaSchlussellnirg.........................631
XVI Triumful Nataliţii........................637
XVII închisoarea centrală.......................641
1358
Partea 11. Spre alte zări............................653
XVIII Căsătoria................................653
XIX Pohodul................................661
XX Butârka.................................674
XXI Volga, Volga..............................682
XXII Obştia plutitoare.........................693
XXIII ,Şpanaua" şi „Societatea" ..................703
XXIV Centrala din Tiumen......................714
XXV Spre zări mai senine ?.......................733
Volumul al iv-lea HOTARUL...
Preludiu. HOMO HOMINI LUPUS...................743
Partea i. Antecedentele „Cazului Răutu"...........755
I Zinaida Nicolaevna.......................755
II Mahalaua Căruţaşilor.....................771
III Dezgheţul...............................791
IV Cu etapa................................805
V Zorile „Cazului Răutu"....................823
VI Redivivus...............................841
VII Avdotia.................................861
VIII în obştie................................876
Partea ii. Zori de miazănoapte.....................891
IX în voia valurilor..........................891
X Aurora boreală...........................913
XI Singurătate................................933
Partea iii. Tania..................................947
XII Sub candela stinsă........................947
XIII Rătăciri.................................962
XIV Tobolsk.................................983
XV Tristia...................................W01
Partea iv. Peste culme.............................1023
XVI Chemarea morţilor......................1023
1359
Volumul al v-lea
nostalgii
Partea i. „Gioconda"............................1039
I Biyuk-Sărai...........................1039
II în cartierul academic.....................1050
III Lohengrin..............................1056
IV Atentatul...............................1062
V Băltoaca...............................1076
Partea ii. Varvara...............................1085
VI în Krasnoiarsk..........................1085
VII Preliminare.............................1095
VIII Viaţa in obştie...........................1105
IX încercarea..............................1113
Partea iii. în faţa saianilor........................1121
X Arcadie Tartanov........................1121
XI Spirea Varnacul.........................1132
XII Artamon Danilov........................1148
XIII Tribulaţiuni de pedagog..................1164
XIV Profetul................................1172
XV „Chitaiul"..............................H78
XVI Aculina................................1183
XVII Povestea Lisavetei.......................1192
Partea iv. Nostalgii .............................1199
XVIII O lovitură de vânt.......................1199
XIX Furtuna................................1210
XX Norii..................................1219
XXI Fany..................................1226
XXII Luda..................................1234
XXIII Măria..................................1240
XXIV Otrava.................................1248
XXV „Surâsul Giocondei".....................1258
XXVI Evadarea...............................1265
1360
1
Partea v. „Fumul patriei"........................1275
XXVII Cu „frânghiuţă".........................1275
XXVIII Grandoare şi mizerie.....................128N
XXIX La Năpădeni!...........................1301
XXX La tiotia Nataliţa........................1309
XXXI Ceasul de cumpănă......................1317
XXXII Umbre.................................1327
XXXIII Amărăciuni.............................1337
XXXIV Pe pod.................................1345
Tipărit la R. A. „Monitorul Oficial"