NICHITA STANESCU OPERE V. Publicistică • Corespondenţă Grafică ACADEMIA ROMÂNĂ FUNDAŢIA NAŢIONALA PENTRU ŞTIINŢA ŞI ARTA Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE" Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION NICHITA STANE SCU OPERE V. Publicistică • Corespondenţă • Grafică Ediţie alcătuită de MIRCEA COLOSENCO Editura Academiei Române univers enciclopedic Bucureşti, 2003 Redactor: Ioana Cracă Coperta: PODALV Tehnoredactor: Diana Tatu Mariana Mîrzea Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial' îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciuhâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări. PARTEA A TREIA PUBLICISTICĂ {Din colecţii şi periodice) Nichita Stănescu - Opere © Dora Stănescu & Mirela Vasilescu Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic şi Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă ISBN: 973-8240-97-2 973-637-029-1 ISBN: 973-27-1016-0 973-27-1028-4 7 AUTOPORTRETE. PORTRETE AUTOPORTRET Prietenii mei, scriitorii macedoneni, mi-au cerut pentru această carte de versuri apărută în măiastră limbă macedoneană a lui Tasko Sarov să-mi fac un autoportret în câteva pagini tipărite. JVIi-am pus la mână ceasul şi la ochi ochelarii de micşorat timpul şi mi-am zis că, cel mai frumos autoportret al meu în limba macedoneană ar fi dedicaţia pe care-o pun pe fruntea cărţii şi anume aceasta: Iubite cititorule al meu din Macedonia, îţi dedic această culegere de versuri cu prilejul faptului că ne-ani întâlnit în timpul vieţii noastre, iar nu în timpul vieţii altora. Dacă nu este mulţumitor acest autoportret, atunci aş mai adăuga faptul că a te naşte este o sugrumare, iar a muri, un strigăt. faptul de a te fi născut este atât de uluitor şi de mirabil, încât este mai degrabă asemuitor întâmplării, decât legii. Voi zice şi eu, în consecinţă, că întâmplarea naşte legi, iar legile nasc întâmplări. întâmplarea nemaipomenită de a fi cal poate fi asemuită cu nemaipomenita întâmplare de a fi arbore. Pe om, îl ispăşeşte de individualism cuvântul, care este un organ colectiv al umanităţii, dacă nu cumva singura ei fiinţă fragmentată în nesfârşite substantive şi verbe rostite de pieritorii globului pământesc. 8 NICHITA STĂNESCU 9 Despre poezie, am o părere foarte bună. Dacă din punct de vedere sociologic, omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca şi dinamita, din punct de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit. Averea cea mai sigură şi cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanităţii mele este poezia fiecărui om în parte, - şi, în acest sens, estetica o înţelegem ca pe expresia cea mai fiinţândă a eticii. Poetul este aidoma unei moaşe de ţară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a confunda moaşa cu miracolul naşterii ar fi un cântec al surzilor. Poezia poetului stârneşte poezia intimă a fiecăruia. Un poet este cu atât mai măreţ cu cât cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi. Închei, adăugând că Podul de la Struga e un curcubeu căruia-i zărim bolta, - şi ale cărui picioare nu i le zărim, do-rindu-i-le lungi - prelungi ca Ecuatorul. Ave! Al vostru, Nichita Stănescu. Azi. NOTĂ AUTOBIOGRAFICĂ S-a născut la Ploieşti, Ia 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa. A rămas repetent în clasa întâia primară fiindu-i deosebit de greu sâ-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scrise. Mai târziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcând că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu râvnă, în fine alfabetizat fiind, să scrie versuri sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter obiectiv. A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topîrceanu de Ia care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului. A învăţat atât de bine lecţia, încât în cele din urmă a reuşit să o uite. Aşa se face că matur fiind, încă neconvins de faptul că vorbirea poate fi scrisă, a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor, prin practica leit-motivului unor viziuni, şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai speciale intitulată Necuvintele. Temperament contradictoriu şi paradoxal, el este, aşa cum au remarcat si prietenii săi, profund influenţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca orice om civilizat, şi înlăuntrul 10 NICHITA STĂNESCU 11 spiritului său, dacâ-1 putem numi spirit, îndărătnic pe ce a cunoscut de unul singur, şi original ca un barbar. Aparenţa lenei în acţiunea fizică este numai o aparenţă. Se gândeşte obsesiv zile şi nopţi la o singură viziune, iar când o scrie sau mai degrabă o dictează dă iluzia improvizaţiei. F. probabil că nu va reuşi niciodată să-şi constituie o familie, din excesul de idealizare a ideii de femeie iubită. în această direcţie, fiind ros de gelozii inutile, dă cioara din mână pentru vrabia de pe gard. Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu. Nu-i place să călătorească, deşi a călătorit, nu iubeşte lucrurile de care atunci când le posedă se desparte repede, cu o bucurie ironică. Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, aceleaşi cărţi: cum ar fi, bunăoară, poemul Ghilgameş, Cartea lui Iov, Odiseea, şi unele piese ale tânărului scriitor Shakespeare. O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu. Acum, la această dată, are 44 ani şi a traversat din creier pe hârtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor alege câteva poezii bune. Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Histria şi se gândeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi. BIOGRAFIE Nu-mi aduc bine aminte momentul în care am simţit vocaţia poeziei. Vreau să subliniez că poezia scrisă este numai o formă a poeziei şi ea este rezultatul poeziei trăite. Nu mi-aduc foarte bine aminte când am început să trăiesc poezia, dar mi-aduc foarte bine aminte când am început să încerc să o scriu: aproape de îndată ce am învăţat să scriu şi să citesc. Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă. Prima barieră pe care am rupt-o a fost aceea a cuvintelor (înţelegând că ele sunt materialul poeziei), fâcându-mă să mă întorc de la poezia personală, strict legată de cuvinte, la o poezie din ce în ce mai impersonală, deci cu o adresă mai largă. Sesizând concreteţea cuvântului şi surprinzătoarea lui asemuire cu structura materiei, mi-am dat seama că el este casa sufletului meu şi am realizat cu intensitate că limba română este patria mea spirituală. Prin limba română, am văzut cu ochii şi cu sentimentele măreţia României. Devenind în timp poliglot de limba română, destinul mă îndreaptă către întrebarea care a început să se repete din ce în ce mai des în sinea mea: 12 NICH1TA STĂNESCU 13 Ce fac cu materialul lingvistic şi cu dragostea mea de poezie? îmi răspund din ce în ce mai acut, până când voi izbuti să-mi îndrept direcţia poeziei către această deviză: A face câte ceva pentru cuvinte, iar restul, pentru oameni! TIMPUL PATRIEI Timpul trece pe unde trece cu mai multă repeziciune sau cu încetineală de dragoste. La Ploieşti, bunăoară, unde minunatul profesor de istorie Nicolae Simache, a cărui amintire o evoc acum cu lacrimă în cuvinte şi cu dragoste în limba latină, a nemurit în atâtea generaţii de elevi, la Ploieşti, bunăoară, timpul trece prin ceasuri vechi, aşezate în mijlocul unui muzeu, şi prin albastrele şi pătatele de ulei combinezoane ale făcătorilor de sonde şi ale desfăcătorilor de sonde. Trece timpul prin rubine de ceasuri, tremură pământul la Ploieşti ca taurele, de cât de pupat poate să fie cu tălpile. Ticăie în muzeul de ceasuri ceasurile, pentru că şi la Ploieşti oamenii au dreptul să îmbătrânească. Colţ de inimă şi ruptură de aripă de înger e oraşul acesta al meu natal. Stai noaptea şi auzi cum bate ceasul din muzeul de ceasuri. Ceasuri grăbite. Şi greierii, cu prilejul primăverii, cu un cri-cri bat înverzirea sau înroşirea sau albăstrirea florilor de pe pom. Prea aproape de Bucureşti fiind Ploieştittl, mai prejos nu s-a lăsat, devenind o capitală a limbii vorbite. întinzi braţul şi la Braşov ajungi. La Braşov sus, pe muntele cu brazi, de stă cetăţeanul duminical, de se uită jos la vale, de zăreşte Ploieştiul risipit printre oi care ne dau lână, care ne dau carne. 14 N1CHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 15 O, I, oi, scump oraş care m-ai lăsat repetent în clasa 1 primară. Nu credeam să învăţ cuvântul a-1 scrie, scriere, când numai scheletul sondei de sărut îl credeam că este dânsul înfăţoşat cu carne de petrol. Tradiţia clasei muncitoare la Ploieşti a pus o bună cuviinţă de jertfă la sângele de piattă al Carpaţilor. In Ploieşti miroase a muncitori. Şi ce credeţi voi, dragii mei, că miros pot să aibă muncitorii? Miros de levenţică au dânşii, miros de cicoare au Domniile lor, miros de fier pilit cu pila au şi miros de ciocârlie pilită cu aerul. Să nu credeţi, Domniile voastre, că numitul Caragiale a fost ploieştean. El a fost numai împloieştenit cu râsul lui ursuz şi precoce. Statuia lui de pe bulevard a fost pusă mai mult din dragoste decât din respect. Spiritul lucrând aicea nu şlefuieşte substantive de mahala, ci rubine roşii de la fusele de ceasuri din muzeul ceasurilor. Caragiale este un cetăţean de onoare al Ploieştiului, dar nu un ploieştean. Ploieştiul, oraşul care pe timpul secetei prin cuvinte atrăgea ploaia, Ploieştiul, care ar fi trebuit să aibă pavaj de aur, câţi străini dinaintea războiului din urmă au tras din el şi din sufletul lui, astăzi, când înfloreşte liliacul, oraşul acesta al nostru se face cubic şi de zahăr ars, plin de locuri de dormit pentru minunata noastră clasă muncitoare, care îşi depune aicea somnul ei cu visuri. Pe vremuri şi înainte de război, când legile alergării cu bicicleta erau tot Ia fel de blânde ca şi cele de astăzi, tatăl meu mă lua pe cadrul bicicletei şi mă ducea sub castani, învăţându-mă că omul, chiar şi copil fiind, are dreptul la umbră, la alunecare, la translaţie. Oraşul numit Ploieşti translează Braşovul spre Bucureşti. Întorsătură de linii ferate, deschide braţe lungi spre toată ţara. Spuneau bătrânii că niciodată această mahala a Bucureş-tiului risipită mai la nord nu va deveni înger. Iată că ea a devenit înger. S-a împodobit cu zodia socialismului constructor. Oraşul acesta cândva urât a devenit un oraş frumos. Dacă nu mă credeţi că este aşa, când treceţi prin Ploieşti opriţi-vă în el. Timpul patriei se măsoară şi în muzeul de ceasuri din Ploieşti şi se veseleşte şi trece pe sub floarea lui de castani şi pe sub scheletele lui de sonde amirosind a petrol, sânge de animale din alte ere. Timpul patriei, în combinezoanele sondorilor, precum şi în ale făcătorilor de rulmenţi, stă ce stă şi deodată sărută. 16 PUBLICISTICA 17 O VORBĂ DE DRAGOSTE DESPRE ORAŞUL MEU NATAL - PLOIEŞTI Ploieştii, oraşul meu natal, este unul din cele mai interesante oraşe ale ţării noastre din două pricini: are, pe de o parte, o unitate nemaiîntâlnită lingvistică, iar pe de altă parte, este de o rară varietate, până la pierderea unui stil personal al clădirilor sale. Să spun întâi ceea ce este mai interesant în acest minunat oraş şi special oraş. Aicea, parcă coboară de la vârtejul Carpa-ţilor, în jos, limba română; se vorbeşte absolut pur şi colorat; e nu numai limba lui Caragiale dar este o chintesenţă a întregii vorbiri a limbii literare. Aş spune chiar - aş îndrăzni să spun - că este chiar limba în care se aude Mioriţa în transcrierea lui Alecsandri. Nu întâmplător, aici, la Ploieşti, s-au născut scriitori deosebit de interesanţi cum a fost, în primul rând, mai presus de toţi, Caragiale, pe care eu îl consider - şi nu numai eu - nu numai ca pe cel mai mare dramaturg al nostru dar ca şi pe unul din cei mai de seamă nuvelişti ai noştri - nuvelele lui şi proza lui Caragiale sunt exemplare în scriitură şi el, printre altele, este şi un părinte al prozei româneşti, acest mare om de spirit care a fost Caragiale. In ce sens este creator al limbii româneşti, alături de Petre Ispirescu, cel care a recreat în limba română cel mai minunat basm al ei, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm la tel de frumos şi la fel de măreţ cum este Mioriţa şi foarte ciudat, foarte asemănător conţinutul său ideatic cu conţinutul mioritic. Bănuiesc, de altfel, că şi sunt create cam în aceeaşi perioadă şi că au amintirile asupra aceloraşi origini ancestrale. în fine, după prezenţa covârşitoare a lui Caragiale, la Ploieşti, trebuie să spunem că din acelaşi oraş se mai trag scriitori vestiţi ca jVliron Radu Paraschivescu - autorul Cânticelor ţigăneşti — traducător emerit al lui Pan Tadeusz, autor de versuri foarte frumoase, foarte deschise, pline de umanism revoluţionar. De asemenea, figura scriitorului Geo Bogza pe care îl considerăm ca un clasic al reportajului românesc, cel care a ridicat acest gen literar, după Brunea Fox, la o înălţime stilistică care îl îndrituieşte să fie considerat ca parte integrantă din artă, ca specie literară. în fine, îmi aduc aminte că din acest judeţ, deci practic din acest oraş au mai pornit şi alte valori de seamă ale noastre cum este prozatorul Ştefan Bănuîescu, cum este criticul şi prozatorul Eugen Simion, cum este tânărul critic N. Manolescu şi încă mulţi alţii care au pus pana lor Ia slujirea limbii române. Este o abundenţă atât de mare de scriitori cu renume şi cu reputaţie într-un spaţiu relativ mic cum este Ploieştiul - de tot semnificativa. începând şi de la evoluţia politică a oraşului care chiar dacă a fost ironizată de către Ion Luca Caragiale, totuşi să nu uităm că la Ploieşti este o veche tradiţie republicană. Oraşul s-a dezvoltat în jurul rafinăriilor, mai precis de-a lungul şoselei Bucureşti - Braşov, care traversează şi Valea Prahovei, una dintre cele mai frumoase văi ale ţării noastre, şi nu a avut o arhitectură deosebită, cu precădere a Bulevardului Castanilor care e unul din cele mai frumoase bulevarde (după cele importante, Bulevardul Aviatorilor şi Bulevardul Kiselefl din Bucureşti), e aproape asemănător în maiestuozite şi în frumuseţe lirică. 18 N1CH1TA STĂNESCU Dar, în rest, clădirile au fost sărăcăcioase, un oraş compus din mahalale. După 23 August, oraşul a recăpătat mari puteri şi cu precădere în regimul nou instaurat, în regimul revoluţionar, a început să-şi creeze un început de personalitate a sa proprie, o personalitate nouă. Oraşul Ploieşti este un oraş care renaşte din sine, adică practic tradiţia lui arhitectonică este foarte mică. Foarte mică dar totuşi nu inexistentă pentru că există un Palat al culturii toarte frumos, fost Palatul de justiţie - foarte frumos - şi Halele centrale care în epoca de dinainte de război erau o mândrie a oraşului nostru fiind socotite cele mai mari hale din lume şi până astăzi suntem toarte mândri de aceste hale din Ploieşti. în sfârşit, despre Ploieşti se pot spune foarte multe lucruri, cele mai interesante lucruri care se pot spune despre el sunt, în primul rând, de natură spirituală. Despre spiritul ploieştean, despre spiritul muncitoresc care s-a creat în acest oraş, despre o anume cordialitate şi cult al prieteniei care există în acest oraş, despre nesfârşitul humor foarte sănătos al ploieştenilor. Oraşul, pe care îl iubesc şi care este oraşul nostru natal, mai are şi un ghinion geografic unic de data asta. E prea aproape de Bucureşti şi toţi oamenii care se creează şi muncesc cu greu la Ploieşti (unde avem o echipă de profesori, de învăţători de excepţie, de intelectuali unul şi unul şi de profesori emeriţi unul şi unul), cam tot ce este mai strălucit, cam toţi capii de promoţie fug la 60 km distanţă până-n Capitală, aşa că nu spun că în Ploieşti n-au rămas oameni de vază, oameni de bine, dar există un veşnic transfer către Capitală din Ploieşti, datorită apropierii imediate a acestor două oraşe. La un moment dat, de supărare pe acest fenomen (pe început de râs) de neam: ce suntem noi? Noi suntem un cartier nou al Bucureştilor, cum ar fi Drumul Taberei. Dacă stau bine şi mă gândesc, populaţia Ploieştilor, aproximativ de vreo PUBLICISTICĂ 19 200 000 de oameni, este tot cât populaţia cartierului Drumului Taberei. Zic: Uite, domnule, ce face şi târgul ăsta Bucureşti, unde şi-a plasat un cartier, atât de departe de el, la 60 de km tocmai. Asta ar fi în câteva secunde o vorbă de dragoste despre oraşul meu natal Ploieşti. 20 PUBLICISTICĂ 21 FRUMUSEŢEA FRUMOSULUI Ca şi Sadoveanu, care a debutat de tânăr, ca un poet, Arghezi care a debutat la maturitate, ca un prozator, deci, ca şi Sadoveanu, Arghezi a fost receptat imediat de marele public, cât şi de critică, - contestat şi elogiat, lăudat până la abuz, sau insultat feroce. Ca şi Sadoveanu, care a ridicat o trâmbă cosmică a limbii române, Arghezi a ridicat un taifun, măturând în dreapta şi-n stânga vorbirea înţepenită şi pălmuind fără milă leşinul stilistic al epocii, ancorat cu o geană în elegie, şi cu o sprânceană în umorul involuntar. De neimitat, a avut totuşi imitatori care i-au preluat uneori descoperirile de sintaxă a poeziei, uneori cu mai multă inventivitate decât însuşi inventatorul lor. Totuşi, opera lui are, cel puţin deocamdată, un destin mai bun decât cea a lui Vinea, care astăzi, prin atât de multe şi succesive preluări nu mai poate fi recunoscută şi deosebită de proprii ei imitatori; - iar apariţia editorială atât de târzie a versurilor sale nu a mai constituit un eveniment estetic, ci unul de restituire, arhivistic şi istoric literar. Balansul între dulce şi amar, între florile de piatră şi flotile de mucigai, a impus viziunea argheziană ca pe una de tip antinomic mult spaţializată, încăpătoare de posibilităţi de expresii poetice noi, cel puţin din punctul de vedere al tehnicii literare, dacă nu şi al zugravului îndreptător de sprâncene şi chivere de voievozi pe ziduri de monastiri. Ciudat ni se pare însă, întocmai ca şi în cazul lui George C'osbuc, cuantumul mic şi inefabil risipit în versurile poetului, mai dornic parcă să-şi arate piramida decât faraonul dinlăuntrul ei. Aşa se face că geometriei argheziene îi putem adăuga o geometrie neargheziană, începând cu neparalelismul păsărilor pe un cer emisferic, sau, creând cu vergeaua de alun cu 3,14 al numărului de înscrieri al razei în cerc, număr inefabil detestând aritmetica şi împărţirea prea simplă în da şi nu a spinării cămilei celei cu două cocoaşe. Oricum ar fi sau n-ar fi, opera lui Arghezi e vie, şi ne mai muşcă de colţul inimii cu dinţi de lapte. Ave! 22 PUBLICISTICĂ 23 IN AMINTIREA DE NEŞTERS A POETULUI A.E. BACONSKY P.S. Uităm prea repede, dar de fapt nu uităm de tel că A E Baconsky a pus umărul sub Carpaţi, iar nu sub un sicriu. Ridicarea sensibilităţii poeziei române de astăzi, în mod negreşit i-o datorăm Iui, a greşelii lui de a fi fost primul muncitor dintre noi. A zice că e o muncă în vedenii înseamnă a-1 uita pe cel care ţi-o vopseşte în culori gi s-o şi vezi cu ochiul apt pentru culori. Ce mândră poate să fie limba română de un bărbat care, cu atâta greutate şi atâţia cai morţi sub şa a descălecat-o de sub sinea sentimentelor sale. Domn fără tron, boier fără pogoane, A.E. Baconsky şi-a făcut platoşă de cavaler rătăcitor ca să nu se vadă sub dânsa lacrima lungă care a fost în căutarea unui ochi care s-o plângă. Poet al ţării, se sulemenea cu Strâinezia din dor de a se spăla, regăsindu-şi obrazul din copilărie. Se îngheţa pe sine însuşi, refuzându-şi sărutul tocmai pentru că era cel mai apt dintre noi toţi pentru aceasta. N-a fost iubit, pentru că iubea prea mult. Şcoliţii lui erau şcoliţii ifosului lui de gheaţă, iar nu a inimii lui de viaţă. Ce frumos sună latina în Dacia, Doamne. Dar ce frumos şi ce pur, ca un clopot, sună în mine turla răsucită şi neînţepenită încă în vers cel care a fost şi este A.E. Baconsky. Mi-aduc aminte că tânăr fiind i-am citit poetului textul pe care-1 compusesem şi pe care îl visasem şi care mi se revelase numit: Îngerul cu o carte in mâini. Spontan, Domnia sa, mi-a desenat o caravelă pe marginea textului. Ca să plutească spte Caraibe acea caravelă de atunci, iată aducerea aminte de acum, mai vie decât noi doi la un loc. 24 25 UN CRIN ALB, ÎN CÂMP ALBASTRU Cu legitimă bucurie am aflat vestea că dragul nostru poet 1 eodor Balş a fost laureat de către oraşul Avignon cu Premiul „Ginta Latina" pentru poemul său Căderea Sarmizegetusei. Acest premiu de înalt prestigiu internaţional, dat în urma unui concurs la care participă poeţi din ţările de limbă latină, după cum bine ştim, pentru prima oară a fost acordat lui Vasile Alecsandri, spre bucuria cititorilor săi de atunci şi de astăzi. Poezia lui Teodor Balş, iată-o încoronată cu petalele unui crin alb, cu ameţitorul miros al fiinţei de copil a versului. II îmbrăţişăm cu toţii pentru succesul său şi ne mândrim de faptul că din nou un poet român primeşte o confirmare internaţională. Mustăciosul de Teodor Balş astăzi are dreptul să mustăcească, cu zâmbetul lui Alecsandri! ANOTIMPURILE LUI MI HAI BANDAC Pictura lui Mihai Bandac are caracter simfonic. Anotimpurile lui ne amintesc de anotimpurile lui Vivaldi şi mărturisesc că rareori mi-a fost dat să întâlnesc o mai mare afinitate electivă între pictură şi muzică, cum se poate vedea şi auzi în acest caz. Putem zice despre Bandac că el este unul dintre cei mai de seamă colorişti ai noştri. Că el este unul dintre cei mai talentaţi pictori ai generaţiei de mijloc, despre acest fapt nu avem nici o îndoială. Dar în ceea ce priveşte, însă, colorismul pânzelor sale, după părerea noastră, el este mai degrabă suportul materialului şi vehiculul unor sentimente majore. Culoarea lui Bandac nu este în sine şi pentru sine, ci expresia nemijlocită a unui dor, a unei melancolii sau a unei jubilaţii în faţa măreţiei naturale, cu precădere a peisajului transilvan. Ciclul intitulat Anotimpuri al lui Mihai Bandac e predestinat să rămână în istoria picturii româneşti contemporane, ca expresia unui artist de primă mână şi ca o înfăţişare monumentală, prin unitatea de concepţie slujită de mijloace estetice majore. 26 27 UN GÂND FĂR DE LINII ŞI PLIN DE COLORI După 50 de ani de coloare şi linii amestecate, Sabin Bălaşa încă mai visează mitologii pierdute pe un ţărm de mare. Mitocănia colorilor lui dovedeşte deplin spiritul angelic al desenului său. Dă cu bidineaua albastră peste linia dreaptă până îi cresc sâni albi, şi, în spinare, aripi de grifon. Ar trebui să-şi bage încă o dată mâinile-n pământ şi să se mai şteargă încă o dată cu ele pe faţă ca să uite perfecţiunea liniei de drag de tandreţea colorii. Acest Cănuţă, om sucit, întins pe ziduri universitare cum îl văzurăm pe la laşi, ar trebui să-şi încoroneze mâinile cu coroane şi capul cu o opincă. In jurul inimii lui sunt numai stele curate, în jurul cuvintelor lui numai sentimente şi în jurul pânzelor lui numai ochi de prieteni chiar dacă sunt mai mofluzi în această secundă când mi i-am trezit din somn. Iii cei 50 de ani îi urez mai multă coloate şi mai puţin desen şi, în genere, să picteze cât mai este şi el în viaţă că altfel îl vor picta alţii pe el. La mulţi ani! ION BÂNUŢĂ Ion Bănuţă este un scump al inimii mele de dimineaţă. După ce, muncitor fiind, a rupt lanţurile asupririi, a încălecat brusc pe o mătură ca şi Samantha şi s-a dus să măture burghezia razelor de stele. E un poet fără de invidie în el şi în mare măsură datorita influenţei pozitive a lui Paul Georgescu, pe atunci critic revoluţionar de stânga, a rupt bariera invizibilă dintre dogmă şi sensibilitate şi a publicat în jurul anilor '60, ca editor, o gâdă de aur de tineri poeţi. Cine o fi inventat, Doamne Dumnezeule mare, ideea de tânăr poet, a fost un dibaci. Până la generaţia anilor '60, poetul era poet, mai tânăr sau mai bătrân, mai poet sau mai nepoet. Ideea de generaţie a tinerilor poeţi (destoinică, nu glumă) ne-a dat şi nouă un statut social şi, tineri poeţi debutând, tineri poeţi o să şi murim când ne va veni vremea. Nu mai spun că, în epocă, Eugen Simion, criticul nostru rafinat de astăzi, uluit în faţa ideii de tânără generaţie, îi încadrase pe mii de poeţi talentaţi, dar care n-avuseseră norocul să fie de tot tineri, în numita generaţie de mijloc. Cu voia sau fără voia lui Ion Bănuţă, stârnit de mintea ascuţită a lui Paul Georgescu, acest om de un gust infailibil până la eroare, ne trezirăm cu toţii la primul campionat naţional de şah, unii pioni, alţii turnuri, alţii cai, iar eu nebun. Timpul trece, dar erorile rămân. Până când şi astăzi stăm cu toţii pe galantarul unei librării ca nişte pepeni turkestani sau 28 NI CHITA STÂNESCU 29 ca nişte pepeni topotami. De multă vreme partida pepenilor turkestani şi topotami mă cheamă şi eu nu ştiu să mă întorc din pricina faptului ttecerii timpului care m-a transformat, dacă nu într-un leu, măcar într-un elefant. Iubite poete Ion Bănuţă, care ne-ai moşit împreună cu Paul, Georgescu debutul sălbatic, mă întorc acum ca fugitivul după fugit, ca piatra către nisip, ca piramida spre faraon. închei cu drag aceste rânduri. ÎN TOAMNA PRIMĂVERII LUI Asta zic şi eu cosmonaut! Mihai Beniuc să se ia de braţ cu Prunariu, dar mai cosmonaut îmi pare încă Mihai Beniuc. A dat roată cu pământul de 75 de ori în jurul Soarelui şi a horit in jurul axei Pământului celebrul cântec „zi noapte zi noapte zi noapte zi" de 365 de ori pe an. Culmea, scrie poezie tot timpul şi-n loc să adoarmă, se trezeşte şi-n loc să se trezească, visează. Nu zicea oare Beniuc într-un poem al lui rămas celebru, în final: Primiţi-mă ca pe un idol, eroi proletari?. Acum, în toamna primăverii lui, ne închinăm în faţa meşterului, de la care noi cu toţii am şcolit să facem şi mai şi ce ne-a învăţat că trebuie să facem şi mai şi, şi tot de la care noi am învăţat să nu-i repetăm greşelile, că le-a făcut el şi pentru noi, căci, mărturisesc cu mâna pe inimă, cum mi-ar spune meşterul: „Sunt atâtea noi greşeli de făcut, încât e păcat de Dumnezeu să repeţi o greşeală veche". Acum, la 75 de ani de vulturime peste versul românesc, haide să-i dedicăm un vers maestrului pe care-1 binemerităm şi care, pe noi, elevii lui, ne binemerită: Vultur bătrân cu aripe de ramuri din care frunzele nu cad tu ce-ai moşit atâtea neamuri a verbelor de la stejar şi de la fag. Acum în pliscul tău tu ţii inelul logodnei cu un substantiv NI CHITA STĂNESCU 31 aşa ţi-a fost, aşa ţi-e felul de vultur subiectiv. Pe colţul inimii acoperiş te punem crizantemă faţă în faţă şi pieziş cu soarele emblemă. ETERNĂ TINEREŢE Nici nu ne vine să credem că erernul şi nărăvaşul adolescent Geo Bogza locuieşte într-un tanc de dinainte de primul război mondial. Primul lucru pe care-1 facem, îi urăm „La mulţi ani", îi urăm să nu-şi piardă niciodată eterna lui tinereţe, nici felul răstit, nici felul blând de a fi. Parcă ieri au trecut mai bine de douăzeci de ani, când Geo Bogza m-a luat cu Domnia sa, împreună cu Ţoiu, cu Coşovei şi cu Velea la tăbăcării, după care vreo douâ-trei săptămâni ne-a ftecat pe fiecare-n parte şi pe fiecare în felul lui, învăţându-ne taina reportajului literar şi, mai presus de orice, ajutându-ne pe fiecare-n parte ca reporteri, scriitori, să fim noi înşine şi neasemănâtori unul cu celălalt. De atunci până acum, lecţia mi-a prins bine, s-a îmbogăţit cu experienţa altora şi, mai presus de orice, cu propria mea experienţa. La începuturile mele literare, Geo Bogza m-a ajutat deosebit de mult din punct de vedere moral. îl priveam ca pe un Ulise al Oltului. Şi astăzi, Cartea Oltului, recitind-o, mi se pare la fel de măreaţă ca şi prima ei ediţie. Geo Bogza în contemporaneitatea noastră ne apare a fi una dintre figurile literare cele mai importante. Dacă am şti să desenăm un plop, i-am desena un plop în semn de omagiu. 1-1 desenăm acum în gând şi i-1 trimitem telepatic, în semn de „La mulţi ani"! PUBLICISTICA 33 INTERVIU TACITURN CU EMIL BOTTA Cu o modulată politeţe, lentă şi înflorită, parcă desprinsă din frumosul secol XVIII imaginat, Emil Bona a acceptat să mă întâlnească într-o după-amiazâ pe care a marcat-o în mintea pe un lingou straniu. Am alergat spre casa lui cu senzaţia că însuşi Edgar Allan Poe mă invită să călătorim împreună cu Maelstrom, într-un Maelstrom al tainelor poetice, la o călătorie în întunecatul April, acel tainic vârtej vizionat, acel fund de ochi cercetat de duhuri. Nu-1 văzusem decât din fotografii, de aceea vederea vie a marelui artist m-a electrizat, frumuseţea lui olimpică în chiar însăşi neliniştea decantată pe care o emana. Ochi fosforescenţi cărora nu le suporţi privirea, glas unic şi divin, o, voi nobile trăsături ale lui Hamlet! Şi totul există deodată, într-un sincronism pe care-l visează numai imaginaţia adolescentului: poetul şi artistul sculptează perpetuu omul şi toate acestea trei sunt una şi aceeaşi. Am încercat să reţin totul, absolut totul, mi-am fixat privirea pe gesticulaţia mâinilor lui ca să nu le uit, pe felul de a merge, pe felul de a se purta îmbrăcat în acea cămaşă cu guler înalt şi arsă de o ţigară, învelind probabil un tors elin. Degeaba însă, concretul dăinuie o secundă, numai o secundă, volati-lizându-se şi lăsând acuta impresie a împăratului-poet ţinând pe mâna dreaptă un şoim de vânătoare. întrebările nu-şi mai aveau rostul, se formulau din ce în ce mai leneş, iar răspunsurile, subtile poezii predestinate doar oralităţii de lavandă. Emil Botta este singurul poet total pe care imaginaţia mea 1-a întâlnit vreodată. Viu până la irealitate şi ireal ca norii de ploaie, poate singurul care ar fi putut să dăruiască teatrului nostru, din suflet, un Hamlet real. Emil Botta mi-a dat profunda intensitate şi bucurie de a şti că el există într-adevăr şi că într-adevăr există oameni ca el. - Dintre fizică şi chimie aleg metafizica şi alchimia, mi-a spus. Şi câtă tăcere aurită de decăderea soarelui pe ziduri putea să fie, Doamne! - Omul nu este un fapt divers. Omul este un eveniment, mi-a spus. Şi am realizat prospeţimea şi curajul de a relua fiecare privire de la începutul ei şi fiecare obiect văzut din ce în ce mai din interiorul lui. Mi-am amintit fără să vreau că, în urmă cu ani de zile, prietenul magic de atunci, Nicolae Breban, într-o explozie de forţă, îmi spusese că dacă ai putea privi cu intensitatea reală un obiect de fiecare dată ca de prima dată, şi întruna, l-ai putea schimba în sensul privirii tale, lăsându-te schimbat în acelaşi timp în sensul esenţei lui. Cred că este una din foarte puţinele replici date maestrului, în lungile pauze de tăcere covârşitoare. Cred că am înţeles marea artă a tăcerii la Emil Botta. Cred că de la el am învăţat să pricep un timp aparte al vorbirii. Cred că de la el am văzut că tăcerea în poezie e uneori cu mult mai activă decât versul. Şi totuşi, să fie versul oare o toartă a tăcerii? Sunt tăceri repezi, alerte, sunt tăceri ca de vis, sunt tăceri de animale sfâşiate, de răni, de fructe, de nu ştiu ce, de schimbare de anotimp. „Cu tăcerile gândirii voind sufletul să-nu vindic", cum aş parafraza dacă aş şti să parafrazez. 34 NI CHITA STĂNESCU 35 I .urne în lume, Botta el însuşi ni se arată ca reprezentantul unei lumi şi anume nu al existenţialismului cu acel vivere pericolosamente, ci al lumii lui, a trăi sensibil. El vine cu o floare în mâini, şi cu o mantie de purpură, şi cu o aură de metal, şi cu o spadă la şold dintr-o rază. t Eu îmi înclin un genunchi şi în mâna dreaptă primesc floarea ca s-o duc mai departe. FERMECAT DE PICTURA LUI BQTIŞ Impactul picturii lui Teodor Botiş cu spectatorul expoziţiei se produce direct, aş spune chiar arzător. După secunda de stranie intrare într-un univers cu un alt punct de fugă, fenomenul de surpriză începe să se distileze în spaţiile colorate propunând un dramatism liric şi, în acelaşi timp, asumându-şi o epică de tip romantic, ridicând mişcarea sentimentelor concrete la graţia ideii abstracte, de la ondulă la unghi, de la un spaţiu de timp mioritic la o aură colţuroasă. Materialitatea culorii, palpabilitatea ei, discreta ei atingere de vizualitatea spectatorului creează o cordialitate pe care nu o putem defini prin noţiune, ci numai prin interacţiunea dintre punctul de emisie format din planul tabloului şi punctul de recepţie al contemplării implicate în actul estetic. Distingem câteva direcţii majore în universul pictorului. Una mi se pare a fi atmosfera dealurilor şi satului natal care fără să mai fie figurativă, prin vivacitate, nu este nici abstractă. Ia locul de ruptură dintre concreteţea aproape fosforescentă a culorilor şi raporturile aşezărilor lor pe plan, găsim un mod de a înţelege această îmbinare fericită dintre tradiţional şi modern, tradiţionalul fiind abordat d.p.d.v. modern, iar spaţiul modern, cel al raporturilor, având acea angulaţie de tip grec amintind de civilizaţia minoică. 36 NICH1TA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 37 Esenţial în această pictură este ceea ce elimină ea din real şi ceea ce adaugă ea realului păstrând prin conexiune un echilibru tulburător. în cazul picturii lui Teodor Botiş, tablourile mici mi se par cele mai impresionante, pentru că ele creează un modul«i>-iici aecat m înfăptuirea raportului reciproc. Acest raport reciproc are 0 reducţie, un acord care din nefericire uneori wii„s - i- j i- ■ i seaniaila cu egalizarea sau cedarea limitelor existenţiale în mod reciDroc. 1111111 ce mai Puternic ne apare în acest caz a fi între-tăierea a două linii, adica plmctul. Despre semnificatul seninului punct priceperea noastră începe sa tremure în tcea ce prjveste cedarea reciprocă de graniţă a cunoaşterii. Totuşi ne întoarcem si zicem. Starea legendară se opiinc stafii memoriei, emarcăm faptul ca semnul produce legendă iar nu amintire. Legenda ne apărea fi rezultatul unui amestec al focului cu ninsoarea şi al îngerului cu 2bonl|. Semnificatul ne apare a fi nu un act de subiectivitate a milei faţă de sine însuşi d di„H,otriva aj c<,im,njcării flagrante şi fără de înţeles evident. ^ Mila, care începe ca sentiment prin a fi pentru sine însuşi, c ipa părerea noastră temperamentală este cel mai josnic sentiment, adică talpa murdărită de real a irealului. Şi totuşi mda de siUe însus; e s[ngUru] argument în ordinea sentimentelor întru justificarea realului ca o descendentă urgentă a creatului iar nu ca 0 stare aleatorie de Rubicon, de zar, de şase-şase a absurdului Prin mila te izbăvt-şti de măreţie atâmându-te de ţâţa lăptoasă a infinitului. Uneori negândind în nici o limbă şi negândind cu precădere în ţâţoasa mea şi lăptoasa mea Je jimba maternă, scuip pe ci re cu excepţia cifrej UIU1 care are naturâ calitativă, care are natura lui epsilon, deci are dimensiunea fragilă a infinitului. e, in-a apucat un cântec de beregată cum spân-zurătoarea pe Frar,Cois Villon. PUBLICISTICĂ 249 De vicisitudine Rana, ca ţipăt al durerii, are un înţeles sângeros. O descălecare e aproape la fel de suavă ca o tragere pe roată. Durerea, dacă ar avea înţeles imediat nu ar mai fi durere. Sentimentul durerii este la fel de măreţ ca însuşi neantul. Mă gândesc uneori că rănile fostului meu trup nu au avut altceva decât flagranta timpului. Cuvinte însă sângerând de înţeles nu am văzut cu ochiul liber. De sămânţă Sămânţa are o natură tragică prin faptul că din ea provine atât rădăcina cât şi desrâdăcinarea. în rest, contemplând natura lucrurilor, totu\ mi-aparea fi palid. Pâinea mi-apare a fi nu atât hrană principală cât un interregn. Urletul nocturn al stelelor cât şi adumbrirea luminoasă diurnă a soarelui nu au nici un fel de echivalenţă în de ele. Omul se dezrădăcinează noaptea şi se însămânţează dimineaţa. Diurnul mi-apare ca o ocrotire a somnului cu vise, iar nocturnul ca o laşitate. De pe ce să te smulgi tu însuţi? De pe mai nimic. Vai celor ieşiţi din mare ca să se drogheze cu aer şi şi mai vai încă celor dezrădăcinaţi din pământ de-a dreptul în verb. Ca noroc, starea trecătoare a vieţii, Ca nelinişte, starea trecătoare a vieţii Ca noroc, starea trecătoare a nopţii cu stele, Ca nelinişte, starea trecătoare a zilei. Ca noroc, nenorocul! 250 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 251 Dar, vorbind încă două sau rrei vorbe, ne răzgândim din nou spunând că da şi nu nu sânt şi sunt, că este se îmbrăţişează cu nu esre, că însumi cu însuţi, când plâng cu lacrimile tale de din plânsu-ţi. Ar fi ca să jelim dezrădăcinarea şi am face-o de n-ar avea-o drept mamă pe însăşi sămânţa. Filosofia de natura pasională mişcătoare între noroc şi nenoroc are o natură subiacenta trecătorului glob terestru. Nietzsche trebuia să gândească în peşteră la Altamira atunci când a rostit faimoasa sa frază: „Dimineaţa ideile merg în vârful picioarelor". Golan de geniu! Ideile nu au picioare, nu au „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile"! Talpa, ca şi meningea par a fi murdare, dar fiecare însă dintr-o cu totul altă pricină. De starea de graţie Singura srare în care memoria poate fi acceptată ca accident al unui posibil viitor este starea de graţie. A te gândi impalpabil şi a-ţi proiecta subiectivitatea unui eventual trecut asupra unui viitor îndeobşte vizualizat în roz nu-mi apare totuşi ca stare fundamentală a graţiei. Starea de graţie, în pofida aparenţei sale gingaşe, are în fapt o natură explozivă. Ea proiectează impalpabilul trecut în insesizabilul viitor ca şi cum trecutul şi viitorul ar fi având natura creatului. Starea trecutului cât şi starea viitorului ţin mai degrabă de vioiciunea verbului decât de real. Dar ce, Doamne Dumnezeule mare, aşteaptă substantivul la el acasă decât pe verb! De aceea starea de graţie are vari întruchipări şi poate că este singura stare care se supune legii, cântăririi valorice. De ce? Pentru că starea de graţie e mişcarea verbului dintre două substantive, iar legea, mişcarea adevărului între două neanturi. Noi nu putem însă niciodată cântări greutatea stării de graţie. Şi nu atât din faptul că tot ceea ce este creat atârnă. Srarea de graţie, însă, are neatârnare. Ea nu se înţelege, ci numai se percepe. Tocmai cum iarba cea din primăvară şi dacă tocmai te afli din întâmplare cal. în rest, nu cunoaştem o spânzurătoare mai sigură decât cea proptită şi atârnândă de colţul angular al surâsului Giocondei. De aceea când fulgeră sau trăsneşte ne gândim cu drag la Pitagora, cel care a întrerupt linia dreaptă prin micşorarea cercului, cu privilegiul pătratului catetelor. Pitagora a păţit-o, spre diferenţă, însă, noi o s-o păţim. Această lecţie scurtă despre rriunghi sper să mă odihnească în această noapte pe mine însumi în timp ce tu, Jupiter, mi-ai devenit în minţi şi în descreierare Tonans, adică tunătorul, fulgeră torul. încheiem cu o rugăciune în limba latină: Ave Măria, gratiaplena... Despre pacea şi despre împăcarea păcii Pacea nu este o formă a echilibrului şi nu ţine de nici un fel de balanţă. Ea nu ţine nici măcar de împăcarea neliniştii sinelui cu însuşi. Ca şi războiul, întocmai, ea are cel puţin în idei o natură activă. 252 NICHITA STĂNESCU 253 A avea pace sufletească, — cum se spune, sau a muri împăcat j cu sine, aceste două stări de spirit nu au nimic de-a face cui destrăbălară pace. Problema este cu mult mai simplă şi este de domeniul I extraordinar de simplu al geometriei şi încă mai vulgar decât ] acesta, al arhitecturii. Bunăoară: Mai întâi faci zidul şi după aceea îi croieşti în el fereastra, iar nu mai întâi croieşti fereastra şi în jurul ei ridici zidul. Deşi, uneori, a face o fereastră e mai important decât a ridica un zid. Cititorule, îţi mulţumesc pentru răbdarea de a-ţi azvârli vederea pe aceste rânduri. „...poetul este de natura profund monadicâ..." • Am o reală bucurie, pentru că tendinţa este, cel puţin pentru cei care sunt îndrăgostiţi de poezie, clară, adică mişcarea către o nouă generaţie care se formulează în mai multe spirite tinere pe care noi - cei care la rândul nostru cât am putut am făcut şi noi pentru literatura română - trebuie să le sprijinim fără falsă deschidere, ci cu o mare deschidere; aşa cum animalul mai bătrân mai dă o labă animalului mai tânăr şi cum, la rândul nostru, şi noi am primit labe grele pe după ceafă şi uneori, ne-au rupt cefele, celor care aveau ceafa mai fragilă. Acei care aveau două gâturi pentru un singur cap, cum a fost cazul nostru, au mai rezistat, ni s-a creat numai unul şi restul a fost cap cu gât de rezervă, cum s-ar spune. • Aş vrea să observ un paradox obiectiv, ca să spun aşa. Mai degrabă l-aş numi tautologie, cum spunem moş bătrân, care e prima formă de paradox pe care am putca-o discuta. Mă gândeam aşa, ce înseamnă bătrân. Bătrân ştim foarte bine ce înseamnă, că vine de la veteranul - betrnnus, betrangus, betran— bătrân, nu? Moş ce înseamnă? Un veteran care s-a creştinat, adică vine de la moses, deci, este un veteran latin care a trecut la religie creştină, lată un paradox posibil. Există şi un paradox, în fond o tautologie, a fiinţei poetice. Şi anume aceea că poetul este de natură profund 254 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 255 monadică singuratică, dar el se adresează unei mari mase. In] singurătatea, în unicitatea lui, comunică, totuşi, cu nenumăratei unicităţi de natură monadică. Pentru că să ştiţi: criteriul! expresiei se modifică de la o generaţie la alta, nu şi criteriulj eternităţii. t Căci cea mai mare bucurie a unui poet este să fie antic. Pentru că, dacăeşri modern, te învecheşti, nu ştiu cum săj spun. Dar dacă eşti antic este un lucru sigur. • Dacă poezia ar putea fi judecată în mod obiectiv, ea ar j fi făcută de foarte multă vreme în mod automat. Din Franţa -linie automată de Baudelaire, Rimbaud, - dar nu e cu putinţă. Un inginer dacă vine si spune: „ Uite ventilatorul meu se mişcă cu două sute de mişcări mai mult pe secundă decât ventiliitorul J pe care-l ai dumneata", îl băgăm în prizaşi gata. Dar ventilatorul; poeziei nu poate fi pus în priză. Nici nu ştiu ce ecou ciudat j poate să aibă, care se mişcă mai repede, care se mişcă mai încet. De unde şi putem deduce că taina artei este chiar lipsa de natură concurentă. Arta are o natură revelatorie, iar nu concurentă. în poezie, nu poate să existe Nadia Comăneci. Nu poate j să existe nici un săritor la înălţime care să sară 3,45 m care-i mai bun decât cel care a sărit 3,25 m. Poezia are un caracter) unic revelatoriu şi de natură monadică, cum ar spune un vechi gânditor grec care a şi inventat, de altfel, toată gândirea noastră logică contemporană, gândire de natură monadică. Democraţia în cazul artei nu trebuie înţeleasă ca un egalitarism sau ca o comparare, cât trebuie înţeleasă ca o coabitare într-o revelaţie mai profundă, necesară unui popor. în acest sens, fiecare tânără generaţie, noi când o lăudăm spunându-i ce proaspătă este, într-un fel o şi insultăm puţin. Este primul semn că noi am îmbătrânit întrucâtva. E un semn bun îmbătrânirea, dar cel mai bun semn ar fi antichizarea. Adică, să revenim la Homer, să revenim la Ghilgameş, la cărţile ' egiptene peste care a trecut atâta amar de vreme şi, vai nouă, nici un firicel de pral nu-1 putem şterge de pe dânsele. în cazul poeziei citite de faţă, din puncrul meu de vedere strict personal şi din punctul de vedere al prejudecăţilor pe care le am, penrru că fiecare generaţie are tipul ei de prejudecată în funcţie de condiţiile sociale, economice, politice şi istorice, în care a trăit şi nu fac sociologism vulgar spunând asta, am câteva prejudecăţi faţă de această poezie care este chiar poezie! Căci cel mai greu este să fii poet. între un poet şi un poet genial distanţa este numai de-o geană de copil. Adică de destin. îngrozitor de greu este să fii chiar poet. După ce eşti poet nu se mai ştie ce se-ntâmplă. Poţi să fii ucis de tânăr, poţi să mori la vârstă mijlocie, se dărâmă un bloc cu tine, eşti împuşcat sau salvezi un popor. Nu se ştie. Distanţa este doar de-o geană de copil. • îl îmbrăţişez pe poet şi îi spun să fie atent la critică, dar mai ales să caute să stea în viaţă. Că cine-i în viaţă mai apucă să fiică una, alta. Morţii mor frumos. Este o postumitate. Şi să lăsăm postume doar lliada şi Odiseea. Nu pot să uit una dintre confesiunile fundamentale care s-au făcut despre artă şi care este cuprinsă în Odiseea de care eu am luat cunoştinţă în mai multe variante ale ei, dar cu precădere în traducerea lui Eugen I.ovinescu care a avut extraordinarul bun-simţ să sacrifice ritmul şi inefabilul versului pentru o lipsă de perfecţiune a profesorului de greacă şi latină, marele nostru critic dintre cele două războaie, cum toţi îl ştim şi cum toţi începem să-l recunoaştem ca atare şi cel care a făcut, de fapt, fundamentul limbajului critic în spiritualitatea românească. Ce aflăm la întoarcerea lui Ulise în sala peţitorilor, când se-ntoarce cu bine în Ithaca după întâmplarea destul de plăcută si de stranie şi de inefabilă cu Nausicaa, după ce trecuse şi 256 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 257 printr-o insulă unde Calipso îl mai acuză şi e puţin demn de dispreţuit? Dar, în fine, se întoarce acasă unde bătrâna sa soaţă tot cosea acolo ceva, în sfârşit, mă rog, şi este recunoscut de bătrâna sa doică. Bineînţeles, după ce putea fi recunoscut? Nu după o idee, nu după un sentiment, ci după o cicatrice. Că mai nou oamenii când încep să încărunţească nu se mai recunosc după idei, ci numai după cicatrici. Şi se încoţopeneşte în sala peţitorilor, unde bine benchetuiau peţitorii, cu fiul său Telemac. Şi se opreşte în uşă. Alăruri - fiul său minunat, fiul Tclemac care-şi iubea şi mama şi tata şi patria, şi pe absolut toţi. Şi-aici e relatat brusc cum apare ficţiunea pentru prima oară. Apare ficţiunea în literatură, când ea, de fapt, literatura este predestinată să spună doar despre ce-i vorba. Ea nu poate să spună despre ce-i vorba, căci a spune despre ce-i vorba duce în mod direct la moartea personajului. Cum îl faci logic, cum moare. Şi atunci, când apare Atena cea cu ochi albaştri care produce o minune? Când Ulise nu mai are încotro. Datorită logicii eposului, el trebuie să se cureţe. Şi-atunci, în chip de vrabie sau în alte chipuri, dă suflet celor care se îndreaptă neabătut spre pieptul ei. Aşa s-a născut şi literatura. Ca dorinţă a omului de a supravieţui. Deci, stând Ulise în uşă alături de fiul său Telemac, ce-avea în mână? Două suliţi. Două mâini — două suliţi. Telemac — două mâini, două suliţi. Patru! Normal, toate nimeresc în piepturile a patru peţitori. Normal. Prin urmare, nu pot să uit ce metaforă fină de tot decursă din proză, translată din proză către o zonă mult mai inefabilă. De altfel, proza e mai inefabilă decât lirica, dar asta este o problemă foarte complicată. Şi, mă rog, pentru peţitori. Unul moare împingând cu piciorul scaunul. Şi face această remarcă fină parc-ar fi Proust avânt la lettre. Spune: „Şi încă vinul se mai plăsmuia în pahar când el îşi dăduse duhul". Altuia îi taie iute capul. Şi capul se rostogoleşte prin aer când încă se mai ruga să fie lăsat în viaţă. Deci, percepuse o viteză atât de scurtă între visări şi gură, încât el încă mai urla nemaiavând urlet în el. Dar, în fine, apare şi poetul Eemios care este, de fapt, un autoportret al lui Homer. între timp, 80 de peţitori cu 160 de mâini azvârleau 160 de lăncii, mă rog, două se înfigeau sus, două jos, două dreapta, două stânga, câte una venea către pieptul fiecăruia. Şi-atunci apare Atena în chip de pasăre. Apare ficţiunea în proză. Se termină şi cu peţitorii. Şi unde stătea colegul nostru, Femios, poetul? Unde să stea? Sub tron. Un tron de piele, bătut cu ţinte de aramă. • Şi iese de acolo, de sub jilţul ăsta de piele bătut cu ţinte de aramă, îşi pune hermina lângă tron şi se repede, cade în genunchi şi îi sărută genunchii lui Ulise. Şi-atunci, se petrece pentru prima oară noul val francez, ca să spunem aşa, în care autorul nu şrie nimic despre personaj. Telemac se apropie de urechea lui Ulise şi-i suflă ceva la ureche. Nu se oboseşte Ulise să spună ce. Şi Femios, poetul, spune următorul text care este fundamental ca artă poetică, deci care cuprinde toate artele poetice la un loc, în rezumat şi en titre şi trecute şi vopsite cu patru mii de ani de nu mai putem modifica noi nimic la ele. Cum nu mai putem perfecţiona piramida, cel mai mare soclu pentru un punct. • Femios zice: Iartă-mă şi nu mă ucide. Asta este prima artă poetică. Arta supravieţuirii. Supravieţuirea prin cuvânt. Dorinţa de a-ţi câştiga nemurirea prin cuvânt. Cuvântul fiind parte integrantă din trupul omului şi cea mai puţin perisabilă. Nu?! Ce rezistă din noi? Osul se mai rupe, 258 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 259 ficatul se mai sparge, inima se mai împunge. Cuvântul, dacă este bine alcătuit, mai rezistă. Deci „lartă-mă şi nu mă ucide". Prima frază, nu? Deci, care este sensul literaturii? Supravieţuirea prin cuvânt, nemurirea, cum ar veni. De ce să ne-ascundem după deget? Nemurirea prin cuvânt. A doua frază, partea sociologică. „Şi vii au fost, şi mulţi, şi m-au silit, de aceea am cântat la masa lor". Partea a treia zice: „Dar eu singur mi-am învăţat meseria mea". Deci profesiunea este de natură monadică. Se învaţă de unul singur, n-o înveţi de la nimeni. Şi-apoi o suceşte puţin. Spune: „Dar învăţ pe deasupra cântecelor mele". Mă rog, or fi având şi metafizicii părţi bune. Şi după aceea se uită lung la Ulise şi zise: „De aceea te pot cânta şi pe tine ca pe el". Aci se încheie confesiunea, se repede, îşi ia lira şi-o şterge repede pe trepte unde Ulise tocmai se ocupa de uciderea servitoarelor. • Deci, cam asta ar fi, comprimate şi spuse la modul primitiv, antic, artele poetice posibile. Unii au dezvoltat prima parte „Iartă-mă şi nu mă ucide", alţii au dezvoltat partea a doua, sociologiştii: „Au fost mulţi şi de aceea am cântat la masa lor". Alţii au dezvoltat arta individualistă, hermetică: „Eu singur mi-am învăţat meseria", alţii - artele hermetice şi mistice: „Eu sunt deasupra cântecelor mele", iar unii arta asta minoră - „Dar eu te pot cânta ca şi pe el", care este foarte rezistentă după cum se vede. E foarte greu să scrii un vers bun. Un poet se judecă după ce are el minunat, iar nu după eşecurile lui. • Spiritul modern în poezie nu are încă o suficientă tradiţie în poezia noastră şi când spun spirit modern nu mă gândesc la poezia withmaniană americană sau la poezia lui T.S. Eliot, ci mă gândesc la o receptare a noului ideal pe care noi îl trăim si chiar îndeobşte este simptomatic, după părerea mea, în poezie printr-un anume tragism, mai degrabă intelectual, dar lipsit de feeling tradiţional. Există un tip de feelingal poeziei tradiţionale care, nu ştiu, parcă eşti apăsat pe un buton şi imediat vibrezi, eşti băgat imediat în priză. Pe când tipul cercetător de poezie e lipsit puţin de bucuria tristă a unei intelectualităţi inteligente. E un tip de poezie, după părerea mea, foarte interesantă, eu personal mă simt cumva alături de ea, pentru că întrucâtva şi eu sunt un spirit cercetător, dar fuga mea este mai degrabă într-un concept decât într-un obiect. Un obiect este cu mult mai mult serios decât un concept, de aceea este şi mult mai greu de mânuit. Fiecare poet este altceva, doar să asemui ca zonă de cercetare pe un foarte interesant poet al nostru, Petre Stoica care creează o lume a obiectelor, cu alt tip de potenţare. Sau un deosebit de interesant poet care, iarăşi, nu a ajuns la popularitatea pe care o merita. Şi mă gândesc la Mircea Ivănescu care face o poezie dificilă, adevăratul hermetism al poeziei care nu este de natură formală cum e de tipul exterior făcut de Ion Barbu, de hermetizări de tip sintactic, bunăoară, ci hermetismul provine tocmai din revelaţie care este mai aplicată pe obiectul misterios. Mi-aş permite să fac o diferenţiere şi anume că ceea ce este misterios este concretul. Concretul este profund misterios şi are o natură calitativă spre deosebire de abstract care, vai, are o natură cantitativă. Abstractul are o natură cantitativă, căci, cu excepţia cifrei 1 care este o revelaţie, 2, 3, 4, 5, 6 sunt raporturi faţă de 1. Este şi firesc să abandonezi şi abstractul pe care melosul îl conţine în el. în mod paradoxal ca aparenţă, căci ca observaţie nu-i câtuşi de puţin paradoxal, orice formă de melos este o formă abstractă. Melodia, muzica în genere, dacă nu o 260 NICHITA STĂNESCU 261 considerăm aşa, cu resemnare, ca pe un răspuns căruia nu 1 s-a pus nici o întrebare, are totuşi un caracter abstract. Tot tipul de armonie a muzicii este o armonie, în ciuda efectului ei copleşitor asupra spiritului uman - muzica nu are o natură calitativă, ci una cantitativă. • Criza muzicii s-a încercat să se rezolve prin aşa-numita muzică concretă. Nu s-a putut rezolva, esenţa muzicii fiind mai vecină cu matematica decât cu poezia. în cazul ăsta, refuzul muzicii, adică refuzul cantităţii, deci a abstractului şi intrarea lui în calitate, îşi refuză peanii, ca să spun aşa. glume auzite în piaţa matache măcelaru si povestite Argument la glume Adeseori, ascultăm cu mare plăcere una şi aceeaşi glumă, spusă mereu de altul. De fapt, mai corecr ar fi: înnoită de altul. Glumele nu sunt prea multe, în miezul lor ancestral, pentru că râsul însuşi nu este de mai multe feluri. înnoirea stă în a socoti un hohot de râs - zdravăn şi sănătos - drept un şir prelung de surâsuri puse cap la cap. Să nu ne fie frică de gluma scrisă, atâta vreme cât nu ne e teamă de ea spusă. Nici un cuvânt, oricare ar fi el, nu este vulgar dacă gândirea, care-I face necesar, nu este vulgară. Abjecţia şi murdăria unui cuvânt nu le aflăm nici măcar în înjurătură dacă ea este sănătoasă şi îndreptăţită, ci numai într-o gândire superficială. Jegul, niciodată, nu este al pieli Făt-Frumos din Drumul Taberei Făt-Frumos puse şaua pe bidiviul lui măiastru şi-o luă în goană pe Şoseaua Bujoreni, spre Drumul Taberei. Aici descăleca şi-i zise calului: 262 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 263 - Şezi blând aci-işa, sub balcon, că de-or fi să mă încolţească, m-azvârl de la etajul nouă drept în şaua ta şi p-aci ni-e calea! Făt-Frumos luă ascensorul, sosi - în cele din urmă - la nouă. Sună şi i se deschise. - Bine-ai venit, Făt-Frumos, că bărbatu-meu tocmai a plecat în delegaţie. Cosânzeana îşi scoase bigudiurile şi se făcu galeşă. Când, deodată, ţîrrrr, la uşă! - Bărbatu-meu Gicu! strigă ea speriată. Făt-Frumos îşi luă mantia şi... băşti pe fereastră. Cosânzeana îşi puse în grabă bigudiurile şi se apropie de uşă, întrebând supărată: - Cinc-i? - Tovarăşa Cosânzeana? -Da! - Nu vă supăraţi, eu sunt calul lui Făt-Frumos. Spuneţi-i şefului că a început să plouă şi-1 aştept jos în hol. O întâmplare din Cehia Trei copii se dădeau în leagăn la creşă. Primul zise: - Ce vremuri grele trăim! Eu, încă de pe când eram în mama, îmi puneam problema: „S-or fi găsind pantofiori cu talpă pentru copii, nu s-or fi găsind pantofiori cu talpă pentru copii?!..." - Da, da, zise al doilea. Şi eu, încă de pe vremea când eram în mama, îmi puneam problema: „S-o fi găsind lapte praf pentru copii, cu polivitamine, nu s-o fi găsind lapte praf pentru copii, cu polivitamine?!..." Al treilea zise: - Ce-aţi trăit voi este un fleac! Eu am fost cu mult mai... stresat! încă de pe vremea când eram în tata, îmi puneam problema: „Să merg la mama, să merg la doamna Vlaicova?!..." Un dialog din Cartierul Militari - Mamă, de ce fuge tata în zig-zag? - Taci şi adu gloanţe! Alt dialog - Cu cât dai, bre, găina asta? - Cu o sută de lei! - Ce, eşti nebun? Eu vreau s-o cumpăr ca s-o-mănânc... O întâmplare povestită de un preşcolar O femeie în vârstă târa o fetiţă mică, de un picior, pe scări, în bloc. O vecină îi zise: - Vezi, să nu-i cadă căciulită! - Nici o grijă, am fixat-o cu un piron! O poveste veche, de pe vremuri străvechi Ivanuşca stătea pe malul Volgâi, rupt de foame şi de asuprirea socială a ţarilor, când deodată, hârşti, trase cu undiţa un peşte de aur curat. - Vino repede la tigaie, scumpule, zise Ivanuşca, căci mor de foame. 264 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 265 -Tot nu te saturi cu mine, căci eu sunt însuşi peştişorul de aur. - Lasă gura, zise Ivanuşca, şi vino mai repede că sunt mort de foame. - Şezi blând, zise peştişorul, şi să nu să te mai pupagrija, căci pe loc îţi îndeplinesc trei dorinţe. - Peştişorule, zise Ivanuşca îndulcit brusc, dacă tu eşti însuşi peştişorul de aur, ai putea tu să faci Volga aceasta mare să fie toată de vodcă? - Da, spuse peştişorul şi făcu toată Volga aceea mare să fie de vodcă. - Mda, zise pescarul, dar Marea asta Caspică poţi s-o faci să fie toată de vodcă? - Da, spuse peştişorul şi făcu toată Marea Caspică de vodcă. După care, tăcând pescarul şi scărpinându-se în ţurloiul capului, peştişorul îi mai zise: - Haide, spune-mi şi a treia dorinţă, căci sunt tare grăbit! - Ştii ce, bă peştişorule?! spuse Ivanuşca, dă şi tu o vodcă mică! Un banc din „P1F" Pilotul de încercare către bază: -Atins trei mii de metri înălţime! Baza răspunde: -O.K.! Pilotul către bază: - Atins cincisprezece mii de metri înălţime! Baza răspunde: - O.K.! Continuă! Pilotul: - Doamne, am bătut toate recordurile: treizeci de mii de metri înălţime! - Da, fiule! O întâmplare din Scoţia Se zice că în Scoţia s-a organizat un concurs dotat cu premiul fabulos de un penny, bani peşin, pentru acela care străbate cel mai mare număr de mile, încălţat cu una şi aceeaşi pereche de pantofi. După ce concurenţii străbătură cam de trei ori distanţa pământ-lună, mai rămaseră vreo cinci, iar către linia de sosire se distanţă unul singur, cunoscutul John. La sosire, prietenul său, James, care-1 aştepta sâ-i ia un interviu nu văzu apropiindu-se decât o pereche de tenişi goi-goluţi care abia se rârau. - John, John, unde eşti John? strigă James. Şi o voce se ridică subţire ca un fum de ţigară, din tenişi: - Sunt aici, m-au ros pantofii! Scurt dialog din Englitera - John, plimbă câinele! - Plouă, sir! - Atunci, plimbă peştii! Muma-Pădurii şi Făt-Frumos Muma-Pădurii ieşise la pensie şi sta întinsă pe patul ei de frunze şi tocmai da să aţipească. Deodată, apăru în luminiş Făt-Frumos, care-i zise: - Eşti de o mare scumpiţenie! - Nu, nu, spuse emoţionată Muma-Pădurii. - Ai genunchii ca două mere domneşti, spus Făt-Frumos. - Nu, nu, spuse Muma-Pădurii, lac de emoţie. Te rog, Făt-Frumos, ia-ţi mâna de pe genunchii mei! - Cum doriţi, spuse acesta rece. In definitiv, este visul dumneavoastră! 266 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 267 II O poveste din Madagascar Un explorator tăia liane cu cutitoiul intrând în junglă. Deodată, auzi - în spatele său - o voce: ' - Beţivule, beţivule! -Taci, crocodilul dracului, spuse exploratorul înaintând în junglă, tăind cu cutitoiul lianele, în spatele său se auzi aceeaşi voce: - Beţivule, beţivule! - Dacă nu taci, spuse exploratorul cel care tăia cu cutitoiul lianele înaintând în junglă, dacă nu taci - zise dânsul - bag mâna în tine şi te întorc pe dos ca pe o mănuşă, crocodilul dracului! Exploratorul - cel care tăia lianele cu cutitoiul - auzi din spatele său pe crocodil zicând: - Beţivule, beţivule! înfuriat, băgă mâna în crocodil şi-1 întoarse pe dos ca pe mănuşă, continuând să înainteze în junglă şi tăind lianele cu cutitoiul. După un timp, auzi din spatele său o voce mai stinsă: Beţivu-be, letivu-be! De la „9" Un nebun învăţa o pisică să zboare, zvârlind cu ea. Doctorul, văzând, zise: - Iar se strică vremea! - De unde ştii? îl întrebă colegul său. - Păi, tu nu ai văzut? Iar zboară pisicile aproape de pământ! De la Mărcuţa Un nebun mergea prin curte, trăgând de lesă un galoş. Un vizitator amabil îi zise: - Ce căţeluş frumos aveţi! - Ce, eşti nebun? exclamă nebunul. Ce, eşti nebun, nu vezi că este un galoş? Ghicitoare - Ce stă în copac, este albastru, are guşă, cizme şi cântă la trombon. -...? - Privigheroarea. - Cum privighetoarea? Ce privighetoarea cântă la trombon? - Bineînţeles, că nu! Dar, ce, voiai să ghiceşti aşa uşor? III Argument pentru glumele cu Bulă De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când societatea noastră se reaşeza, ca orice reaşezare de societate avea şi o culoare a ei. Ea provine direct din bancurile şcolăreşti de sorginte incert moldoveana. Şi anume, este vorba despre celebrul personaj Oşlobanu repetenţiosul clasei. Un fel de „muieţi-s posmagii?" de-a dreptul descinşi din Ion Creangă. Câţiva amici literari mi-au reproşat faptul că am dat curs publicării unor bancuri hipercunoscute în revista noastră umoristică „Urzica". Aveau şi n-aveau dreptate. Locul cel mai neîndreptăţit de muncă al poporului nostru e spiritul lui, gluma lui, felul lui de a face haz de necaz. Mărturisesc că, deşi provin 268 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 269 din oraşul lui Caragiale, nu am umor. Dar la locul de muncă al spiritului nu ne supără câtuşi de puţin ipostaza poetului metafizic, vis-â-vis de dreptul sănătos al ţăranului şi al muncitorului de a râde plin de cutezanţă şi de a fi domn pe propria sa inimă. Astfel se face că, astăzi, fără umor fiind, dar în cinstea respectului pe care-1 purtăm marelui nostru comic - Tânase — repunem în circulaţie câte ceva din sănătatea râsului nostru plin de spirit. într-adevăr, n-ar fi decăderea muncii mele de poet să o însoţesc cu bancuri auzite şi atribuite lui Bulă. Dacă Bulă nu este Nastratin Hogea în Isarlic-A lui Ion Barbu, în schimb este personajul favorit al unei întregi populaţii gânditoare. Mi-aduc aminte cu tandră mirare de o găselniţă a industriaşilor niponi, care-şi făceau chipul, mare, din plastic, ca tot muncitorul, înainte de ziua de lucru, să scuipe pe acea imagine, defulându-se. Bulă este tot ce este rău în noi înşine şi tot ce este bine tot în noi înşine, prin luarea în cunoştinţă de sine şi prin mustăcire. Aşa cum scoţienii îşi umplu vechile castele cu stafii, Bulă este stafia lipsei noastre de castel. Nu am pretenţia că reproduc cele mai bune bancuri din Bulă. Unele sunt de-a dreptul licenţioase şi nu suportă lumina tiparului, ci numai şi numai repetăm câteva nimicnicii, „apropo de Bulă", această stafie a cozonacului fără stafide. Ele nu sunt cele mai bune din câte le ştim sau din câte se ştiu, dar repetă câte ceva din autoironia sănătoasă prin care se zâmbeşte sieşi, buna şi îngăduitoarea noastră limbă română. Despre Sile, fiul lui Bulă Bulă se duce la spital ca să-şi vadă copilul nou-născut. Pe o cameră scria: SUPRADOTATI. Deschide uşa şi strigă: - Bă, Sile, bă! Unde eşri bă, bă să te pupe tac-to?! Sile... nimic. Pe altă cameră scria: COPII DOTAŢI. Bulă deschide uşa şi strigă: - Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?! Sile... nimic. Pe altă cameră scria: COPII NORMALI. Bulă deschide uşa şi strigă: - Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?! Sile... nimic. Pe altă cameră scria: COPII NĂSCUŢI PREMATURI ŞI ŢINUŢI IA INCUBATOR. Bulă deschide uşa şi strigă: - Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to?! Sile... nimic. Pe altă cameră scria: COPII HANDICAPAŢI. Bulă deschide uşa şi strigă: - Bă, Sile, bă! Unde eşti, bă, să te pupe tac-to pe handicap?! Sile... nimic. Bulă, dezamăgit, pleacă şi, deodată, zăreşte scris pe altă cameră: SILE. Recensământul - Bulă, câţi sunteţi în familie? - Numai eu, doamnă profesoară. ■ Cum numai tu, Bulă? Dar taică-tău? Ce, a plecat? - Nu, n-a plecat, a murit azi de dimineaţă. - Vai, ţie! Şi maică-ta ce zice? ■ Nu zice nimic... A murit şi ea tot azi de dimineaţă. - Păi şi tu ce te faci? 270 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 271 - Io? Ce să fac io?! Mă joc şi eu de azi de dimineaţă cu tractorul prin casă... Tot despre Sile, fiul lui Bulă Bulă îi zice asistentei medicale: - Soră, adu-mi-l şi mie pe fiul meu, Sile, să-i pup picioruşele. - Nu vă speriaţi tovarăşul Bulă, Sile s-a născut fără picioruşe. - Bine şi-aşa, spuse Bulă, adu-mi-l repede pe Sile să-l sărut pe frunte. - Nu vă speriaţi, tovarăşul Bulă, Sile s-a născut fără frunte. - Bine şi-aşa, spuse Bulă, aduceţi-mi repede băiatul. Sora pleacă şi se întoarce, peste tui minut, aducând în braţe o ureche uriaşă. - Sileee, Sileee! strigă Bulă. Să ne tragi tu chiulu' Iu' tac-tu şi lu' mă-ta?! - Nu vă supăraţi, tovarăşul Bulă, spuse sora, dar vorbiţi mai tare că nu aude. Pensia - De ce ai lipsit, Bulă, azi de Ia şcoală? - A murit bunicul. - Cum o să moară bunică-tu când l-am văzut tocmai astăzi la fereastră? - Ehe, dom'profesor, tocmai azi se dădea pensia, aşa că l-am proptit de pervaz! Agapa La douăzeci de ani după terminarea liceului, Bulă se întâlneşte cu colegii şi învăţătorii lui de la şcoala primară. - Chiar aşa elev slab am fost eu, dom' învăţător? întreabă Bulă. - Da' de unde, tovarăşe director?! Aţi fost cel mai bun elev! Ancheta - Bulă, l-ai văzut pe cetăţeanul acela căzând de pe schelă? - L-am văzut, tovarăşul miliţian. - De ce crezi că a căzut? Care e pricina? - Nu credea în Dumnezeu, tovarăşul miliţian! - Cum nu credea, mă, în Dumnezeu? - L-am auzit eu, tovarăşul miliţian, spunându-mi: „Nu mai zgudui schela, bă, Bulă, Dumnezeul mă-tii". PREZENTĂRI. PREFEŢE [MONEDE DACO-GETICE ŞI EFIGII ROMANE] Monede daco-getice şi efigii romane este o carte în felul ei unică. Cele câteva încercări de a mări moneda antică prin fotografie, aflate numai în puţine lucrări străine, nu urmăreau descifrarea unui portret prin fizionomia şi psihologia sa, ci mai degrabă tindeau să facă cunoscută frumuseţea artei antice, cât şi să pună în valoare interesul pentru ştiinţa numismaticii, ramură importantă a arheologiei, coincidentă cu interesul pentru dovezi istorice. Dc data aceasta investigaţia, plecând de la documentul monetar, nu se mai plasează în zona numismatică, ci în aceea a reconstituirii prin fizionomie şi psihologie a măreţiei şi decadenţei cezarilor, atât de importanţi în vârtejul centrifug ce a creat o Europă. De asemenea, interpretările date semnelor monetare celto-dacice pun în evidenţă, pentru întâia dată în literatura de specialitate, originalitatea spiritualizată a spaţiului carpatin. Putem deduce de aici că istoria desenului şi a basoreliefului la români îşi trage în mod direct rădăcinile nu numai din splendidele cioburi ceramice conservate până la noi, ci şi din misterioasele stilizări de pe aceste monede, care anticipă cu două mii de ani, dacă nu mai mult, un Brâncuşi, ca pe un genial interpret al fondului spiritual european. 274 NICHITA STĂNESCU 275 Aşa văd cartea lui Ion Donoiu - o contribuţie importantă şi inedită, într-o zonă puţin cercetată, bucurându-mă că pot răsfoi, cu tainică plăcere, nu o colecţie de monezi, ci un sentiment al istoriei. zeităţile purtau mărgele Pentru a vorbi despre arta monetară şi emitenţii ei, trebuie mai întâi să încercăm o privire asupra monedei, fapt foarte dificil din pricina de varii calităţi, investiţii şi scopuri pe care aceasta le adună. O primă trăsătură fundamentală a monedei este aceea că îmbină într-un singur obiect minimal material o idee abstractă într-o înfăţişare concretă. înainte de orice altceva, moneda a constituit primul limbaj intercomunitar şi ulterior un vehicul al puterii, scopul ei fiind acela de a se identifica cu însuşi mijlocul cumpărării capacităţii de atac şi de apărare a unei oştiri. Dreptul la jaf, fiind inferior din punct de vedere real celui al gratificaţiei cu sume băneşti, avea o altă justificare. în subsidiar, aşa cum s-a mai remarcat, moneda juca şi rolul de jurnal al antichităţii şi de propagandă, prin care se transmiteau evenimentele esenţiale. Chipurile zeilor mai întâi şi mai apoi efigiile în serie ale împăratului, precum şi titlurile acestuia ajutau răspândirea imaginii centrale din metropolă către marginile imperiului. Evident, arta cea mai răspândită în Antichitate era, sub aspectul cuvântului, teatrul, mama tuturor artelor; sub aspectul concret, direct, arhitectura însoţită de sculptură şi pictură. Statuile de zei şi de împăraţi în basoreliefuri miniaturizate se simplifică şi se serializează pe monedă şi erau în Antichitate cam 276 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 277 ceea ce ar fi acum reproducerea fotografică a unei bazilici faţă de însăşi bazilica. Arta numismatică a fost sesizată abia mai târziu, în Renaşterea italiană, prin câţiva maeştri padovani care au redescoperit moneda latină, copiind-o mărită şi, artistic vorbind, sporindu-i frumuseţea. Nu este însă şi cazul monedei „barbare" care prin ingenuitatea ei se constituie într-un fel de premergătoare a desenului abstract modern, cu precădere moneda daco-celtică din spaţiile dacic şi panonic şi moneda propriu-zis celtică de pe alte teritorii, celelalte „barbarizări" neîntrunind condiţiile liminare ale artei. Caracteristica, însă, cea mai importantă pe care o are moneda antică rezidă în acea captatio benevolentiae cuprinsă în ea, în afectivitatea pe care bronzul şi tetradrahma greacă, dar în mare măsură şi sesterţul, precum şi denarul latin o adună în ele. Tocmai în aceasta constă contribuţia originală a cărţii lui Ion Donoiu în care analiza portretului feminin, precum şi a podoabelor lui, de la vechile zeităţi latine până la atât de enigmaticele efigii de împărătese romane, amintesc câte ceva despre tandreţea şi mirajul lumii străvechi, desprinse de rădăcina matriarhală, dar încă tributară ei. De bună seamă, portretul feminin, destul de variat în fizionomia lui, are câteva trăsături comune, pe care, la un mod subtil, cartea lui Ion Donoiu le subliniază, în acelaşi timp sugerând şi portul, eleganţa, coafura, bijuteriile şi ţinuta feminină în diferitele epoci istorice relativ apropiate unele de altele şi în succesiune. Moneda ca atare şi îndeobşte denarul, care este folosit majoritar ca material documentar în această carte, au o miniaturizare abia accesibilă ochiului ostenit de lectură. De aceea, mărirea de zece, douăzeci sau treizeci de ori a efigiilor prin fotografiere aduce un efect inedit de album de artă, la care valoarea de sugestie este accentuată de patina monedei respective, cât şi de unghiurile luminii sub care este evaluat basorelieful, unghiuri denotând nu numai o abilă tehnică fotografică, dar şi un real gust în valorificarea inestimabilelor documente. In acest sens, moneda antică nu este numai un document de cronologare istorică sau un însoţitor al anumitor datări de războaie, sărbători religioase sau consulate, ci şi un amplu album de artă în care măreţia şi decăderea, sfruntarea sau obedienţa exprimată de unele portrete ne introduc, aşa cum subliniam mai sus, într-o zonă a cunoaşterii prin afectivitate a unor realităţi de multă vreme stinse. Desigur, portretul de pe o monedă nu poate sta alături de cel înfăţişat de o statuetă de lut, de o statuetă de bronz, sau de impozanta marmură, material desăvârşit al impulsului afectiv în sculptură, dar cu aceasră diferenţiere care se impune de la sine, în parte recuperată prin măririle fotografice, puterţi afirma în mod deschis că avem de-a face cu o lume fascinantă şi cu o artă cu legi autonome, pe care o putem numi arta monetară. Funcţionalitatea atât de complexă a monedei în spaţiul economico-istoric, aspectul ei de arră şi sesizarea acută a afectivităţilor ei ne amintesc de un fenomen artistic nou, care datează de numai câteva decenii, şi anume, de design, care însoţeşte fenomenul tehnic în funcţionalitatea lui cu un fenomen afectiv. Ca şi în volumul mai vechi al lui Ion Donoiu, Monede daco-getice şi efigii romane, în Efigii feminine romane avem de-a face cu un grup de noi elemente care tind să se constituie într-o încercare de cunoaştere a esteticii artei monetare. Această estetică, care la noi a fost aproape total ignorată, iat-o acum la primii ei paşi dintr-o iniţiativă originală şi valoroasă. 278 PUBLICISTICA 279 Ion Pctrache nu numai că este un fost soldat minunat al ţării noastre, dar acum e un galeş poet, atât de galeş că te poate emoţiona şi poate emoţiona chiar şi pe cei cu tâmple cărunte. CUVÂNT ÎNAINTE Poezia Iui Ion Petrache, în primul rând, emoţionează prin faptul inimii sale, apoi emoţionează prin emoţie. Nu cred să avem un alt poet atât de alt cum este el, în ceea ce priveşte descripţia prin sentiment a durerii războiului. Poezia lui de război este unică şi de invidiat. Ea intră în marea conjunctură a tradiţiei acestei poezii mai puţin naţionale, mai mult europene. E firesc ca poezia lui să fie un elogiu dedicat patriei: un elogiu discret, dar plin de o deosebită măreţie. De asemenea, este firesc ca soldatul să-şi cânte iubita. într-o oarecare măsură, după opinia mea majoritară, după opinia altora, numai într-o oarecare măsură, poezia lui Ion Pettache este o nesfârşită scrisoare de dragoste către iubita rămasă acasă. Gingăşia poetului se acoperă de aparenţa unei durităţi a poemului. în fapt, această duritate e numai un mod de a-şi apăra sensibilitatea. Autor al mai mult de douăsprezece cărţi, acest om discret este unui dintre cei mai reprezentativi poeţi ai noştri, cu precădere în zona tragică a eposului. Epica se transformă, în cazul poeziei lui Ion Petrache, în lirică, iar lirica lui are o rară, o foarte rară delicateţe. N-ai crede că lacrima lui e plină de sare, n-ai crede că zborul lui e plin de aripi de avioane. Dacă cititorul îmi îngăduie să folosesc o expresie populară, dezbărată de înţelesul ei primordial mistic şi ajunsă loc comun, aş zice: să te ferească Dumnezeu când un soldat scrie versuri! 280 PUBLICISTICA 281 un cavaler al epigramei Valeriu Bucuroiu este unul dintre acei rari poeţi, pe care timiditatea şi discreţia îl îndepărtează de la confesiune şi intimitism, pe care simţul măsurii şi bunul-simţ îl ridică în zona înaltă a versului de spirit. Ironist de marcă, alternând vorba de duh cu observaţia penetrantă, poetul se dedică genului poate cel mai popular al poeziei, epigrama. în ciuda audienţei largi pe care epigrama o are, constat cu mirare că ea se practică din ce în ce mai rar în ultimele decenii, iar un volum de epigrame esre o adevărată rara avis. O astfel de pasăre rară şi scânteietoare cum e carrea de faţă a lui Valeriu Bucuroiu trebuie semnalată cu inima deschisă şi cu căldură, nu numai pentru că ea creează un precedent sănătos în mijlocul poeziei încruntate, nu numai pentru că adaugă un bob de piper şi o fâşie de ardei iute la varza călită a versului melancolic, ci şi pentru tradiţia mare a unui Cincinat Pavelescu şi a unui Al.O. Teodoreanu - pe care se înscrie. Comentariu critic, lipsit de venin şi invidie, a fenomenului artistic şi în special al poeziei contemporane efervescente, cartea de surâs şi zâmbet a lui Bucuroiu este un breviar de moravuri şi năravuri, un cântec acidulat, despre cântec. Lapidar şi stăpân pe mijloacele sale de expresie, neocolind rima rară şi paradoxul, Valeriu Bucuroiu nu foloseşte niciodată spada, preferându-i floreta. E adevărat că versurile lui au în coadă un subtil ac de albină,.dar, după cum bine se ştie, o astfel de înţepătură, când nu e excesivă, face bine bolnavului de reumatism la idei. Mă uit lung la epigramele lui, zâmbesc şi râd sănătos de umorul lor vital şi salut în Valeriu Bucuroiu o prezenţă aparte în poezia noastră de azi. Acest cavaler al epigramei mă face să-i admir floarea floretei de aproape iar ascuţişul ei, de la distanţă. 282 283 un gand pentru szilagyi domokos precuvântare Szilagyi Domokos, astăzi, este o rază de la stea, delicateţea lui existenţială mutând-o în amintirile noastre despre făptura lui sensibilă. Ce om a putut să fie, ce om! Semăna mai degrabă cu un vers. El a fost omul-vcrs. Ce ochi putea să aibă, Doamne, ce ochi! Parcă ai tuturor poeţilor! Ochi homerici. Vedea cu întreaga lui fiinţă, râdea cu râsul norilor, plângea cu o sare plină de valurile mării. Ne-am îmbrăţişat. Şi acum ne îmbrăţişăm. El dusu-s-a, rămânând. Eu rămas-am, ducându-mă. El n-a fost, ci, cum spun basmele, el „a fost odată, ca niciodată şi dacă n-ar fi nu s-ar povesti". Atlantis este, într-un fel, o antologie a miturilor adolescentine. A încerca o monografie a adolescenţei înseamnă a privi cu ochii literelor pasărea care zboară înapoi. Poate că ea nu mai există de mult, dar sensul ei înapoi e nobil şi gratuit. Atât de gratuit încât se transformă în lucru, în obiect. Ceea ce autorul încearcă în această carre nu sunt poezii. Sunt obiecte. Sunt pene ale păsării care zboară înapoi. Uitaserăm că proprii noştri părinţi sunt trupurile noastre din adolescenţă... Dar cum am putea uita că sufletul acestor trupuri călătorind prin cărţi trebuie să revină? Există un fel de „acasă" al sentimentelor. Aceste pene zburând prin sufletul nostru sunt un nobil „acasă" al adolescenţei noastre, lată-le oferindu-ni-se în cartea lui Gheorghe Tomozei. 284 Gheorghe Tomozei. VERSURI ÎN LECTURA AUTORULUI Gheorghe Tomozei {născut la 29 aprilie 1936, Bucureşti) este autorul unui număr impresionant de volume de beletristică distinse cu Premiul Academiei Române (1975), Premiul Uniunii Scriitorilor (1971), Premiul naţional „Cântarea României" (1977), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1975 şi 1978) şi Premiul Uniunii Tineretului Comunist (1967). Poezia lui Gheorghe Tomozei are farmecul straniu al sensibilităţii româneşti în ce are ea mai profund. Tradiţional în mit şi, în acelaşi timp, modern în cele mai subtile conotaţii ale limbajului, versul lui este un amestec vrăjitoresc al spiritului bizantin şi al vechilor balade din Carpaţi. Antenele de marţian ale talentului nativ al poetului readuc pulsul atât de concret şi totuşi atât de intangibil al sentimentelor fundamentale. Lumea lui este a copilăriei devenind adolescenţă; frumuseţea poeziei lui este frumuseţea sosirii, iar nu a plecării. Culoarea ei este a unui no-man's land între verdele şi violetul curcubeului fosforescent. Din ea răsare fascinaţia de basm a viziunilor lui; melancolia de castel de cristal a cuvintelor şoptite. PUBLICISTICĂ 285 Făuritor de paradise visate, Tomozei reînvie transparenţa verbului; a acelui fulger izbucnit din sintaxa naturală a sinelui poetic. Şi totuşi există ceva ce eludează chiar şi cea mai atentă şi plină de acurateţe descriere. Mă gândesc mai ales la descifrarea metalingvistică sugerată dc cele mai bune poeme ale sale, la tonul său inimitabil. Acest mare poet, a cărui valoare este uneori recunoscută, alteori contestată de criticii literari, are, după părerea mea, un elan de creativitate în stilul său atât de personal şi, în acelaşi timp, atât de penetrant. Aşa cum litera compune cuvântul şi îl redă vederii ca sens, vocea, de data aceasta scrisă pe spirala unui disc restituie ceva din însăşi fiinţa inefabilă a poetului. Experienţa discului-document fără să fie de tot nouă, în orice caz, nu e veche. Ce n-am da, astăzi, să avem măcar un crâmpei din vocea lui Labiş atât de repede şi de neglijent ştearsă de pe benzi dintr-o economie risipitoare! A-l auzi pe poet citindu-şi propriul său poem, deschide o fereastră către o mai adevărată înţelegere a versului lui, aşa cum l-a gândit el. După părerea noastră, selecţia, mai mult decât zgârcită pe care a întocmit-o din opera sa poetul Gheorghe Tomozei, este relevantă, apropiată fără de intimism şi îndepărtată ca o rază de lumină curbându-se în jurul unui corp cosmic. Să-l ascultăm cu atenţie şi cu meritată reculegere, aşa cum asculţi o colindă a cărei ninsoare este glasul poetului. 287 RECENZII [ANOTIMPURILE] Cu apariţia volumului de artă Anotimpurile al lui Mihai Bandac, cultura română trăieşte un eveniment de primă mărime. Asemui această desăvârşită carte de artă, care reproduce o parte însemnată din capodoperele pictorului într-un tipar de excepţie pentru nivelul atins de reproducerea de artă la noi, cu apariţia Poemelor luminii al lui Lucian Blaga sau al Jocului secund a\ lui Ion Barbu de dintre cele două războaie. Evenimentul picturii lui Bandac, de o tulburătoare chintesenţă a spiritualităţii spaţiului nostru tocmai prin aceasta are o virtute universală, pentru că pictorul nu reproduce natura, ci o recreează în sentiment. Măreţia acestor picturi, a acestor opere de artă stă, după opinia noastră, în profunda lor personalitate care, prin adâncime morală, se transformă în impersonalitatea artei populare. Impersonalitatea profund personală a operelor lui Mihai Bandac ne aminteşte de unul din criteriile de bază ale esteticului gândit ca o culminaţie a eticului. Dulceaţa culorilor nu implică câtuşi de puţin moliciunea. Vastitatea comprimată a peisajului nu mai implică de multă vreme ochiul. E vorba de o retină a retinei, e vorba de-a dreptul de starea inefabilă a naturii obiective. Opera lui Mihai Bandac, ca şi opera altor mari creatori ai noştri şi de pretutindeni, ne sugerează o posibilă definiţie a stării 288 NICHITA STĂNESCU 289 de graţie, adică a inefabilului: inefabilul - este înţelesul înţelesului cuvântului. în cazul picturii lui Bandac, avem de-a face cu o recreere a realului, cu o artă a construcţiei, iar nu cu o degenerare a realului prin simbol. El opune natura sa interioară 'naturii obiective într-un nesfârşit şi impersonal război al Troiei. Ave! OGLINZILE CARNIVORE M-am întrebat adesea de ce tema copilăriei revine cu o frecvenţă atât de mare în literatura ultimului deceniu. Poate şi din pricină că revelaţiile ei permit analiza unui fenomen „chimic-pur", de o sporită precizie, atunci când sunt surprinse genetic. Mai întâi, e vorba de o stabilire a reperelor, asemeni unui tablou al elementelor, el singurul permiţând descifrări mai apropiate de real şi totodată mai aprofundate în ficţiune. Conexiunile psihologice pot fi percepute numai în funcţie de un sistem de referinţă marcat cu clarirate, altfel ele devin ininteligibile, sau, în cel mai bun caz, psihologism absurd. „Copilăria" este un reper important, iar, în cazul prozei de analiză, ea constituie pentru scriitorul modern un sistem de referinţă la care se vor raporta deschis sau discret, în subtext, multe dintre fenomenele abordate. Deci, de modul în care „copilăria" ca matrice a primelor revelaţii fundamentale despre lume este fixată literar, depinde profunzimea analizei ulterioare a întregii „reacţii în lanţ" a dezvoltării, creşterii şi descreşterii sentimentelor, în toate celelalte etape ale existenţei eroului. Aceste reflecţii mi le-au impus lectura nuvelei Copilăria lui Herben de Nicolae Breban. Evident, nu e vorba de o elucidare sau de o descriere monografică a fenomenului (de altfel stin-gheriroare, în artă), ci de câteva jaloane care, prin proeminenţa lor, permit însă reconstituirea unui „tablou al elementelor" 290 NICHITA STĂNESCU profund inedit, dacă nu chiar absent până acum în proza noastră de analiză. Cu o fină intuiţie a temei, - prefigurarea în spaţiul fără semn etic al copilăriei, a elementelor cu valenţă etică, pe care maturitatea le va uni, - autorul îşi realizează arhitectura nuvelei, nu sferic, închis, ci ca pe o coloană ale cărei segmente în descreştere conică tind către un capitel sculptat. Pentru Herbert, personajul-copit, asupra căruia se concentrează analiza psihologică, timpul nu este ireversibil, ci urmează să devină ireversibil prin revelarea lui; şi nici nu este căutat, prin asociaţii de fixare proustiene, pentru că timpul se naşte o dată cu obiectele contemplate, lipit de obiecte, rămânând chiar puţin înapoia lor când acestea sunt în mişcare. E vârsta spaţiului alb, deschis tuturor posibilităţilor, Ia care virtualul e aproape nediferenţiat de teal, şi orice gând are-n el o forţă de gravitaţie, aidoma forţei de gravitaţie terestre. Ca şi în geometrie, unde totul poate fi demonstrat în afară de postulate, care acceptă numai o verificare prin bun-simţ, prin intuiţie, cred că există şi în arta prozei o serie de postulate, şi, după cum numai prin atacarea lor se pot modifica teoremele, cred că numai prin reinterpretarea categoriilor celor mai generale, devenite locuri comune, poncife* se pot modifica structurile prozei, într-un sens major. Iată, deci, categoria „timpului", atacată dintr-un unghi analitic inedit: Herbert înregistrează trecerea unui camion pe stradă. Unul dintre cei doi însoţitori aşezaţi pe lăzile dinapoia camionului îi aruncă o vorbă neplăcută. Reacţia bruscă a eroului nu este aceea de jignire sau de enervare, cum ar cere-o locul comun, ci, pur şi simplu, de respingere a realului dat şi de modelare a lui după virtual. Astfel, el trece imediat din real în virtual, împinge camionul din concret în închipuire, şi-1 face să treacă de două-trei ori înaintea Iui, modificându-i aparenţa, după voinţă. PUBLICISTICA 291 Timpul lent în care Herbert face toate aceste operaţii imaginare are însă un înveliş real, concis: „... rămase câtva timp încă in aceeaşi poziţie, nemaiximţind şi nemaivăzând nimic, apoi întoarse încet capul, spre partea cealaltă a străzii, pregătindu-se pentru peisajul ultracunoscut, cu copaci prăfuiţi, şi cu gropile mari ale şoselei; dar fu surprins să vadă, imediat îndărătul spatelui său, un camion foarte asemănător cu cel la care se gândea de atâta timp, şi nici nu avu vreme să se întrebe cum de rrecuse acel vehicol fără să-l observe, când îşi dădu deodată seama că e de fapt acelaşi". Dilatând timpul interior al personajului său, apoi supra-punându-1 pe timpul obiectiv care îl şi anulează instantaneu, reperul timpului este astfel fixat în sistemul de referinţă al acestei proze de analiză. Al doilea reper fundamental este cel al spaţiului. Şi aici, conceptul de spaţiu (de obicei luat în sensul descriptiv-pitoresc, sau, în cazurile mai subtile, în sensul de decor-atmosferă) este atacat dintr-un unghi inedit. Pentru erou, revelaţia spaţiului obiectiv apare şt se consolidează concomitent şi în antiteză cu spaţiul intim, subiectiv, ale cărui suprafeţe labile iau dimensiunile sentimentelor. Până la această revelaţie, evenimentele se petrec într-o arie albă, populată de obiecte văzute întâmplător, toate de un timbru şters, alunecând totdeauna din focarul atenţiei eroului. Revelaţia spaţiului mută ponderea interesului infantil faţă de gest şi mişcare în sine, către semnificaţia gestului şi a mişcării, către absorbirea lor într-un sens mai larg, cu o durată mai mare. O incursiune în pivniţă, noaptea, provoacă personajului nu spaima de întuneric (şi ea incipientă, dar repede reprimată), ci nelămuritul sentiment al spaţiului închis. Surprinzându-şi propria spaimă, spaima contemplată rămâne numai a insului biologic. Herbert îşi propune o autopenitenţă, şi nu mai apucă să revină asupra hotărârii, pentru că „uimit, el observă cum 292 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 293 aproape fără voia sa, trupul i se răsuci parcă pe un ax şi picioarele i se mişcară singure, depărtându-se de acea pată alburie care plutea salvatoare la câţiva centimetri de el, şi el însuşi înspăimântat de uimire, se luă ca după o umbră, după trupul său, inima sa parcă se târa după propria ei mişcare'! Insul biologic se conformează încă voinţei iniţiale, apariţia îndoielii, a analizei nu-şi găsesc încă un reflex în realitatea lui. Sentimentul confuz de atracţie şi de respingere a spaţiului închis este nu numai alienarea melancolică faţă de stătea amnioticâ, el dă totodată şi contraponderea sa, revelaţia spaţiului liber, cert. Aplicându-se nu pe suprafeţe epice, ci în adâncime, luând în discuţie înainte de a cerceta obiectul înseşi instrumentele de cercetare a obiectului, unghiul nou, lărgit, de abordare a realului, permite o recuperare în planul artei a unor zone care, raportate la un sistem de referinţă mai îngust, ar fi părut absurde. Absurdul, atunci când nu are o funcţie ironică sau grotescă, e detestabil, dar a defrişa ţinuturi acoperite, ce pot da uneori aparenţa absurdului numai din lipsa unor mijloace suficiente, mi se pare un merit esenţial, indicând talentul de prim rang. Şi e vorba nu numai de finisarea mijloacelor de investigaţie, ci şi de forţa de persuasiune. Fără îndoială, analiza căilor de-a ajunge la inima fenomenului e deosebit de atrăgătoare, dar esenţa lui, numai ea rămâne scopul principal. Jaloanele fiind trasate cu siguranţă, se declanşează o avidă forţă de absorbţie a realului: „Nimic nu se pierdea în faţa ochilor lui rotunzi şi negri, lipsiţi de expresie şi de personalitate, semănând cu nişte hiperşlefuite oglinzi, miraculoase însă, oglinzi care rup şi smulg imagini din realitatea armonioasă a lumii, oglinzi care devoră, oglinzi carnivore". Evenimentele declanşate au o cădere verticală, uniform accelerată, acea cădere a jetului de apă ale cărui inflorescenţe tind să refacă sfericitatea. Fiecare revelaţie nouă coincide cu o coagulare a obiectului ei, cu o materializare a acestuia într-o formă pe care adesea celelalte vârste n-o mai pot modifica. Prefigurarea celorlalte vârste apare clar, mult mai nuanţat si cu o tonalitate solemnă, în această perspectivă deschisă de reinrerpretarea unor postulate ale prozei de analiză, ce păreau inabordabile. Copilăria lui Herbert, prin ineditul şi profunzimea ei, certifică apariţia unei etape noi, superioare, în dezvoltarea prozei noastre de analiză. 294 PUBLICISTICĂ 295 o primă a doua ediţie... o Recent a apărut într-o primă a doua ediţie, dacă putem zice astfel, Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, - operă fundamentală, cel mai fantastic şi detaliat, totodată, tablou de epocă al literaturii noastre şi, în acelaşi timp, frescă monumentală, cu calităţi de pottretistică unică. Când am luat cartea în braţe, am luat-o cu aceeaşi plăcere cu care aş fi pus în spinare un sac cu grâu... Brusc mi-a revenit în memorie figura măreaţă a profesorului G. Călinescu, căci am avut onoarea, în timpul cât am frecventat Facultatea de Filologie, să-i fi audiat la mai multe cursuri. Apoi profesorul Tudor Vianu, ţinând la mine ca la un elev al său, m-a invitat de câteva ori la şedinţe ale Academiei Române (unde pe atunci erau rezervate şi locuri pentru studenţi) şi, cu acest prilej, am putut să-l aud pe marele nostru G. Călinescu vorbind într-o altă postură, nu în postura de profesor, ci în aceea de academician. Şi cu precădere am avut cinstea să-l văd la aniversarea prozatorului Mihail Sadoveanu, când G. Călinescu a rostit unul dintre cele mai splendide discursuri ale sale, fiindcă, printre multe altele, era şi un orator de prima mărime, în alocuţiunea căruia adevărul esenţial se împletea în mod armonios cu frumuseţea limbii române, dulceaţa graiului moldovenesc cu fascinaţia neologismului pentru care profesorul avea o mare dragoste. De altfel, nicăieri neologismul nu a sunat mai bine în limba noastră vorbită sau scrisă ca la dânsul. Surprindea poate mediul Domniei sale de emisiune în frază, accentul plăcut moldovenesc, scandarea aproape de tip clasic grec, îmbinată cu neologismul de tip european. în acea epocă felul său de a vorbi îmi părea ca un summum al limbii române, ca un summum foarte greu de depăşit, ca o avere, ca o tezaurizare semantică, ce iradia de jur-împrejur în splendoarea intelectualităţii. Ar mai trebui spus apoi că G. Călinescu a cunoscut majoritatea scriitorilor dintre cele două războaie, dacă nu cumva chiar pe toţi. I-a cunoscut personal, le-a citit cărţile proaspete, mirosind încă a cerneală, i-a chestionat, a dialogat cu ei, a legat relaţii de simpatie vii şi de antipatie vii, cum este şi firesc într-o lume atât de bogată. De aceea, lucrarea lui, printre alte multe mari calităţi, o are şi pe cea de document de epocă inegalabil. Este foarte greu, dacă nu chiar imposibil să fii istoric literar obiectiv faţă de literatura care-şi petrece istoria chiar sub ochii tăi. în ceea ce priveşte contemporaneitatea lui, G. Călinescu a depistat cu siguranţă marile jaloane, deşi se resimt, pe alocuri, oscilaţiile umorale. Minunat în intenţia călinesciană este faptul că ea întrezărea monumentalitatea artei eminesciene construcţia ei fantastică, indiferent că F'minescu nu a putut să-şi ducă până la capăt piramida impresionantă a gândirii sale, coloana fără sfârşit a operei sale, Călinescu a adunat toate materialele, i-a pus toate bazele, i-a precizat toate nuanţele, în aşa fel încât a putut să fie astăzi reconstituită, aproape în mod integral, ca stare de măreţie a spiritualităţii române. Acest punct de vedere al lui G. Călinescu asupra construcţiei eminesciene a avut o influenţă neasemuită în poezia ulterioară, în taina construcţiei cărţilor ulterioare de poezie. Dacă până la G. Călinescu prea puţine cărţi de poezie aveau o structură riguroasă, cu excepţia celor de geniu, ieşită dintr-o bucată, 296 NICHITA STĂNESCU 297 cum ar fi, bunăoară, Plumbulhu Bacovia sau Poemele luminii aie lui Blaga sau Jocul secund al lui Barbu, în genere ideea de volum de poezie era la noi o idee de culegere, de selecţionare a unor poezii frumoase cu mai multă sau mai puţină legătură unele faţă de altele. Ideea călinesciană de constructor al cărţilor de poezie a proliferat, însă, ulterior, foarte puternic, nu atât ca idee de tip criric, ci mai ales ca idee de tip poetic. In mod ciudat că a influenţat fantastic de mult următoarele generaţii de poeţi şi cu precădere generaţia de după ultimul război mondial, de la Labiş până în zilele noastre. Majoritatea volumelor marcante ale poeziei noastre conremporane au la bază, ca ghid estetic, această idee de construcţie, pe care a întrezărit-o cu atâta precizie şi G. Călinescu în grandoarea operei eminesciene. Capitolul dedicat lui Mihai Eminescu, în sinteză, depăşeşte aproape tot ce s-a scris despre Eminescu, deşi acesra nu şi-a găsit încă critic pe măsura lui. Dar o primă treaptă de apropiere de opera eminesciană o constituie viziunea lui G. Călinescu din Istorie..., cu atât mai mult cu cât ea se bizuie pe două grupe de lucrări anterioare, de o mare vastitate a cercetării: prima parte este monografia dedicată vieţii scriitorului nostru naţional, excelent compusă şi delicat scrisă, iar a doua parte, ciclul de mai multe volume, în care se analizează Opera poetului nostru genial. G. Călinescu are aici o preciziune de chirurg, iar judecata sa de valoare este deasupra oricărei discuţii. în altă ordine de idei fie spus, portretistica literară a lui G. Călinescu nu este numai aceea a unei tipologii scriitoriceşti sau a unor fizionomii artistice, dar şi, cu precădere, aceea a unor spiritualităţi în plină mişcare, atât de deosebite una faţă de alta. Reapariţia monumentalei cărţi Istoria literaturii române de la origini până în prezent coincide, în contextul culturii actuale, cu reapariţia Geticei lui Vasile Pârvan. Cele două evenimente de restituire a moştenirii noastre spirituale de prima mărime se leagă inseparabil în suflenil meu. George-Radu Chirovici. ALGORITM Cărţile au un destin al lor, independenr de voinţa şi de destinaţia pe care le-o acordă autorul. Cartea de poezii, întâia, a lui George-Radu Chirovici, bunăoară, s-a compus de la sine. E vorba nu de o spontaneitate în sensul exploziilor incandescente, ci, mai degrabă, de o lenră şi foarte personală osmoză, parcurgând vertical, de la senzaţia emotivă, la sentimentul material al lumii interpretate liric, etapele unei certe împliniri. Chirovici scrie prin excelenţă poezii de dragoste. Timbrul versurilor lui, de o nuanţă argintie-albastră, are o uşoară afectare copilăroasă, insinuând aproape totdeauna fantastice aventuri trăite. Este acel mod singular al jocurilor de copii care-şi iau în serios propria fantezie, coborând dintr-un rămuriş frunzos, ca dintr-un cer plin de nori verzi, unde s-au petrecut mari lupte între păsări feerice, la care ei au fost martori, şi acum, vin printre noi să ne povestească totul. Sau, cum spune într-un loc: ... Iată, a venit o zi desfăcută în fire subţiri şi mai era acolo şi un zid pe care s-a urcat un păun albastru şi eu l-am auzit strigând 298 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 299 şi i-am spus trupului meu: mai aşteaptă încă puţin! (A venit un copil care eram eu însumi). Sunt unele temperamente artistice, care-şi găsesc tonul expresiei dintr-o dată, fără fluctuaţiile căutării, scutite de revenirea obsedantă asupra unei teme abordată din unghiuri diverse, ci, dimpotrivă - lăsând să încapă în plasma lirică numai motivele care-i susţin, iar pe celelalte ocolindu-le ca o cursivă meandră de râu. Aceste temperamente sunt poate cele mai apte să se realizeze în poezia de atmosfera, în poezia unui loc anume sau a unei vârste anume. Aceştia sunt poeţii care n-au fost niciodată tineri poeţi, apoi poeţi ajunşi la maturitate, apoi la crepuscul, pentru fiecare etapă având împlinirile şi neîmplinirile specificului dat, ci sunt poeţii fără vârstă, poeţii unui timbru liric anume, mereu acelaşi, la care revii mai ales din plăcerea unor melodii constante. Aceasta este categoria de poezii care propune interferenţa cea mai pregnantă a poeziei cu muzica, şi nu e vorba de muzicalitatea exterioară, fonică a versurilor, şi nici de strălucirea dinamică a rimelor, ci de conexiunile metaforelor schim-bându-şi locul la infinit pe un portativ fix. Evident, poeziile lui George-Radu Chirovici au această structură: Priveşte, c toamnă pe lume şi norii... Pământul trece echinoxul de-a-notul. Pomii încearcă să plece şi ei cu cocorii Dar nu izbutesc întru totul... (Sentiment de septembrie) Am citat acest haiku atât de caracteristic şi de pregnant în care, asemeni majorităţii poeziilor lui George-Radu Chirovici, nu obiectul stârneşte unda comunicată de lirism, ci emoţia insului liric comunică radiar cu obiectele. Aceasta este poate cea mai definitorie trăsătură, rară în peisajul poetic al generaţiilor mai tinere. Cărţile au un destin al lor. Unele au menirea de a debuta un autor; sunt cărţi de debut. Cartea de poezii, întâia, a lui George-Radu Chirovici nu este o carte de debut. Ea s-a conturat lent, s-a materializat şi iat-o acum în forma finită a literei tipărite, pe care o salut colegial. 300 301 extemporal c Ce aţi înţeles din romanul Vacanţa al Măriei Luiza Cristescu? Elevul Stănescu Hristea Nichita scrie: Romanul Vacanţa scris de unul dintre cei mai importanţi scriitori ai noştri contemporani, Măria Luiza Cristescu, are două personaje principale, dintre care unul şi cel mai important, compus din doi, stârnind în sufletul meu bucuria dialogului, iar al doilea este compus nu numai din unul care reprezintă o uimitoare fiinţă suprapunând realul imaginar. Primele două personaje, care sunt un singur personaj, cu mirare intră în dialog cu al doilea, care nefiind apt de replică se stinge discret în decursul eposului. Romanul Vacanţa, prin sesizarea unei logici umane aduce o bucurie sufletească şi pută celui care munceşte mult mai întâi şi abia după aceea are dreptul să se pronunţe asupra muncii cu dreptatea muncii. Am citit acest roman cu nespusa bucurie pe care o ai atunci când îţi regăseşti sufletul impersonal şi drept al unei idei măreţe. Am plecat din clasă emoţionat în timp ce profesorul meu de limbă şi literatură română şi-a întors capul brusc spre mine şi s-a uitat în ochii mei: încurajator. îi mulţumesc Măriei Luiza Cristescu pentru privilegiul de a-i citi cu dor încă o dată romanul. un istoric al cuvântului vorbit Astăzi am plăcerea să scriu despre criticul şi istoricul literar Victot Crăciun, un istoric şi un critic lirerar în felul lui unic printre colegii săi. El e doctor în ştiinţe cu o teză despre Scriitorii şi Radiodifuziunea Română. O istorie a literaturii române la microfon. Este, până acum, singurul care se dedică, printr-o teză de doctorat - atât de specială, dar şi atât de necesară - cercetării istoriografiei din cadrul aşa-numitei mass-niedia, adică a comunicării imediate cu cele mai largi mase. De altfel şi în Europa sunt extrem de puţine cazuri de scriitori, de critici literari, de ziarişti care să se ocupe în mod constant de implicarea scriitorilor în fenomenul mass-media. în acest sens Victor Crăciun este un autor bogat în evenimente literare. Bunăoară, cartea lui scoasă la Editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească, numită Articole vorbite, înregistrează principalele intervenţii scriitoriceşti la microfon rămase necunoscute până în prezent, cum ar fi acelea ale lui M. Sadovcannu, 1. Arghezi, G. Călinescu, Eugen Lovinescu, V. Voiculescu, Vladimir Streinu, Lucian Blaga, M. Codreanu, I. Minulescu, M. Sebastian, O. Goga, Tudor Vianu, Perpessicius şi aşa mai departe, lucru deosebit de preţios pentru istoria literaturii române. Un alt volum, Manuscrise şi voci, de asemenea, foarte interesant, adună, ca şi celălalt, lucrări preluate din fondul de aur al Radiodifuziunii şi Televiziunii noastre. La acestea, se adaugă monografiile Contribuţii la cunoaşterea Radioteleviziunii 302 NICHITA STĂNESCU 303 Române, Teatrul radiofonic, precum şi Eminescu la Radio, altă cercetare inedită, care, alături de cealaltă catte a lui, Dedicaţii lui Eminescu, reprezinră o contribuţie de un deosebit interes pentru istoriografia eminesciană, mai ales pentru felul cum Eminescu s-a aşezat treptat-treptat în conştiinţa naţională. Evident că este şi autorul altor studii de istorie literară. Dar ce vroiam să subliniez astăzi, că aşa cum editura are un rol foarte important producând obiectul aşa-numit carte, aşa cum ziarul este deosebit de important pentru că el produce comunicarea rapidă a informaţiilor pentru mase, aşa cum revista literară este un lucru foarte important pentru că ea este un atelier în care scriitorii de toate vârstele îşi verifică până la publicarea în volum o parte a creaţiei lor, experimentând, Radioul şi Televiziunea au o covârşitoare importanţă în comunicarea cu masele. De aceea, vreau să subliniez însemnătatea studiilor lui Victor Crăciun care slujeşte cu râvnă şi cu hărnicie acest tip de comunicare, sprijinindu-o cu o cercetare temeinică, şi, care, în felul lui, este un pionier ce deschide un început pentru viitoarea literatură despre mass-media. George Dinizvor. PURUREA Astăzi sărbătorim un lucru cu totul şi cu totul deosebit şi anume nu numai o carte o sârbărorim, ci şi un om, şi nu numai o carte si un om, ci sărbătorim reînfiinţarea climatului de cultură la Bucureşti. Gheorghe Marinescu ce putea să fie el, decât membru corespondent al Academiei franceze? Cine fusese înaintea Domniei sale membru corespondent a) Academiei Franceze de Medicină? Tot Gheorghe Marinescu! lată că nu mai scăpăm de Marincşti, cum nu mai scăpăm niciodată de Marea Neagră şi nici nu dorim să scăpăm de dânsa vreodată! Frumuseţea cărţii savantului nostru drag şi iubit constă în spiritul ei cercetător. Gheorghe Marinescu, care şi-a spus George Dinizvor şi plăcut şi-a spus, drag inimii noastre, deci George Dinizvor de n-ar fi fost poet, n-ar fi fost bun savant. Dacă francezii pe al lor Ingres, care ne sfătuia pe toţi „să nu folosiţi albastru de Prusia că peste patru ani se înnegreşte", l-am crezut pentru că avea şi-un violon, numit şi „Violon d'lngres"... să-l credem pe marele şi scumpul şi modestul nostru savanr, atunci când vorbeşte şi îngână ancestrala limbă, c-are şi el violonul său „d'lngres" numit „din Izvor", de data asta, iar nu „d'lngres!". Cartea sa citită cu atenţie este cartea unui poet autentic. Am citit-o vă mărturisesc cu spaimă că ar fi putut să nu fie astIci! fi bine, astfel este, este cartea unui poet autentic! Şi diavolul 304 NICHITA STĂNESCU 305 cercetător din el umblă la rădăcina cuvântului şi arată acele fundamente de aur, acele pepite de aur ale vitalităţii limbii noastre contimporane. Nu se putea numi cartea altfel decât Pururea şi n-o putea semna decât un om care se trage dintr-un izvor, adică Gheorghe Marinescu, această minunată, scumpă sufletului nostru carte, aceste scumpe versuri de acest om isteţ, zdravăn şi fără ifose, acest savant adevărat, care aproape ar merita să-l numim soldatul nostru drag şi iubit. Să ne trăieşti, dragule! SCHIMBAREA ÎN CUVÂNT Mai nimica, după câte băgăm de seamă, nu se schimbă în cuvânt. Lebăda — după opinia noastră, - fiind murită, şi cântând cântecul ei de lebădă, acel cântec de lebădă pe care îl cânta lebăda, — cea ruptă cu gâtul sub cuţit, deci minunatul cântec mortal al lebedei, — totuşi, el e numai cântec, iar nu cuvânt. Atunci ne-am pune legitima întrebare şi anume aceea că „ce este cuvântul?" Răspundem zicând: - Dânsul, cuvântul, el este moşia noastră şi mult mai mult decât atâta, el este strămoşia noastră. Dacă ne întoarcem în propriile noastre amintiri citite în alţii, vom zice că sub limbă se ţinea moneda întocmai, - şi la greci, cum pasărea migratoare se ţine în amintirea aerului creierului nostru. Era firesc ca, pentru noi, Ion Donoiu cel desculţ, fiul ţârăncii şi al iubitului ţărăncii de maică-sa, - dânsul, Domnia sa, să se încalţe nu cu opinci, ci cu amintirea cuvântului gemut la naştere. Cartea pe care el a mărit-o a văzut chipul cuvântului imprimat pe Carpaţi şi tras la vale în chip de râu. Aşa se face că avem bucuria unei cărţi minunate pe care doctorul Ion Donoiu ne-o oferă pentru însănătoşirea vechimii, pentru iubirea strămoşilor ca şi a viitorilor noştri părinţi ce 306 NtCMITA STÂNKSCU 30? ne-au născut nu tocmai .şi întocmai in verdeaţa îmbrăţisătoare a umbrei codrului lor dts. Iubitule cetitorule, de fapt si de fapt, eu nu te mint: e cartea iui Ion Donoiu atâta dc a mea, încât mărirea dragii lui de mame pe toate monezile ale hn, - zestrea lui, moştenirea lui, - de mosnean, că el, Domnia sa Ion, din nelinişte si din grijă de pământ a schimbat, pentru noi cei toti, moneda în cuvânt, -si cuvântul n-a mai avut grijă dc noi decât să ne cheme. De cântarea cuvântului, am eu grijă. De chemarea cuvântului are Ion grijă. IUBIRE DE PIETRAR A te apropia de prima carte a unui poet cere poetului mai în vârstă un anume suflet, o amintire a propriei sale sensibilităţi, cea din preajma propriului lui debut. Asemuirea nu se face prin comparaţie, ci prin solidaritate autentică, regâsindu-tc pe tine însuţi în el însuşi, şi, de ce n-am mărturisî-o, rcgâsindu-1 întotdeauna cu o bună dreptate pe tânărul debutant mai proaspăt, mai nou si mai plin de virtualităţi fată de debutantul care ai fast ru însuţi. Evident, acest fel de a te apropia de o carte de început c un mod mai general de apropiere, din care justa măsură critică a propriei tale experienţe ar fi o lipsă de respect tată de tânărul poet, dacă i-ai ascunde-o. Aurelian Titu Dumitrescu „debutează" cu placheta Iubire de pietrar. Ani pus debutează între ghilimele, pentru că, în cazul iui, debutul nu ne apare că începând de Ia zero, nu ue apare ca un început de drum, ci numai din punct de vedere formal m' cronologic îi putem zice debut, altfel, nu avem de-a face decât cu prima carte a unui poet gata matur şi format. Având privilegiul să cunosc dosarele ample ale poeziei iui Aurelian I ini Dumitrescu, stiindu-i exigenţele, dar şi idealismelc, aproape că aş putea indica cele câteva date la care autortd şi-a sugrumat cu bună ştiinţă dreptul la tipar şi şi-a refuzat o primă plachetă ca buletin de identitate al poetului. Din mărturisirile Uii, din lecturile mele copioase ale versurilor lui, în cunoştinţa de cauza a felului meu de a lucra de Ia II elegii încoace, nu 308 NICHITA STANfcSCU PUBLICISTICA 309 numai că am fost de acord cu el, dar, mai mult decât atât, am salutat cu stimă conştiinţa tânărului scriitor, gata formată, gata matură, faptul, pentru mine devenit cutumă, dar iată că nu-mi aparţine cutuma numai mie, de a scrie zece cafti ca s-o tipăreşti pe-a unsprezecea ca rod al experienţelor celor zece. în acest sens, a unsprezecea carte scrisă de Aurelian Titu Dumitrescu e prima carte tipăriră de el. Cine nu este avizat poate fi surprins că un poet atât de tânăr construieşte cu siguranţa unui arhitect înrăit in domuri şi în turle răsucite; poate fi surprins de dezinvoltura şi precizia pensulei cu care, din câteva linii, schiţează tabloul unei stări de spirit; cităm spre exemplificare poemul plin de o graţioasă nelinişte Femeie dormind: Zorile se mişcă în cuiburile acoperite de ceaţă din umerii ei, marea a evitat să se mişte, ochii se deschid fără judecată... dimineaţa poate începe oricând. Textul, ca tehnică subtilă, are spiritualitatea unui haiku, înţelegând prin haiku o formă fixă a sensibilităţii cum prin sonet înţelegem o formă fixa a metrului sî a împerecherilor dc rimă. Un astfel de poem nu poate fi scris decât de experienţa unui profesionist ce se exercită asupra unei vederi genuine. Acest tip de abordare a realului sentimentelor indică pentru mine ca acul busolei polul magnetic gata trasat al originalităţii poeziei lui Aurelian Titu Dumitrescu. Ansamblul cărţii are o construcţie a timpului interior, o spaţialitate a acestuia, circumscrisa ca într-o peliculă de film între un punct dc declanşare şi unul de închidere. Revelaţia sen ti ni cutelor fundamentale, cu precădere acel al dragostei de femeie, explodează între două jaloane: cartea debutează cu un autoportret si se încheie cu un alt autoportret. Ceea ce este subtil în construcţie este faptul că, părând a decurge între două secunde fundamentale, ea decurge numai înlăuntrui unei singure secunde şi anume aceea a revelaţiei poetice. Primul şi al doilea autoportret nu sunt decât două variante cu modificări numai de unghi, iar nu de substrat ale unicului portret: sentimentul ridicat la nivelul conştiinţei. Cartea are o anume duritate şi o anume patimă care, însă, niciodată, nu vor transpare la nivelul lexical. Dimpotrivă, morfologia este voit calmă, cuvintele nu se Izbesc în metaforă violent, rezolvările nu apar la nivelul comparaţiei, ci întregul textului se distanţează ca un fum vertical deasupra unui vulcan în aparenţă taciturn. Citez fragmentar: Bărbattd iubit nu are destin, mi-am golit nopţile de viitor, pleacă, sunt curat ca un doliu de om sărac. (Şansa) Patima stârnită de eros nu are nimic dionisiac în ea, ci, dimpotrivă, are o stranie luminozitate apollinică, o puritate bărbătească şi atisteră, un mod direct, dar, în acelaşi timp, rafinat de abordare: Cântă privighetoarea deasupra copilului adormit în panerul albastru, cântă privighetoarea si oamenii alunecă tot mai adânc în fântâni, cântă privighetoarea şi iar trebuie lungite conturile să coboare căntura între ape. (Privighetoarea) Poetul, atât de înzestrat pentru metaforă, si-o refuză ca prea la îndemână fiindu-i, îşi refuză ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin talent, talentul, pentru o notă cu mult mai 310 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 311 profundă şi mai gravă a timbrului poetic. Verbul apare singuratic, lipsit de podoabe ca şi substantivul, tendinţa de a trece pe planul doi materialul lingvistic ne apare ca fiind pronunţata, făcând loc, în prim-plan, tensiunii comunicării, mirării nedisimulate. lecţia eminesciană a întâiului vers din Odă (în metru antic), de care mai roţi am profitat, adăugându-i sau scăzându-i o nuanţă, iat-o revigorată în poetica, i-aş spune mirabila poetică a lui Aurelian Titu Dumitrescu, cu o nuanţă inedită, a mirării resemnate în faţa sentimentului posesiv: Ţi-ai uitat agrafa pe masa mea. Ars, râuri negre încruntau pereţii peşterii, nimic nu plutea deasupra lor, eu plimbam degetul pe locul unde odihnisei, nu ştiu al cui era sângele, iubirea noastră, mereu străină, a trecut în piatră desen rupestru (Iubire de pîetrar) în fapt, titlul cărţii, Iubire de pietrar, este de o insolită precizie cu portretul însuşi al acestei cărţî, Autodefinire de tip superior, echilibrată, care acoperă vârtejul cărţii. Arta poetică a demersului poetic acoperă într-o măsură mai mică deschiderile unghiulare ale textului unghiular, o descendenţă contemporană tot de sursă eminesciană, dar, de data aceasta, din Kamadeva, iar nu din Oda (în metru antic): Stau cuvintele ca vagabonzii în marile porturi ale lumii, vor să se angajeze simplii oameni de punte doar pentru a pune piciorul pe pământ necunoscut. îmi este milă de ele, bem împreună la o masă până când fiecare uită de ce a venit, pierde toţi banii şi aşteaptă un nou vapor. Am azvârlit într-o noapte la picioarele lor o pungă de galbeni, i-au privit şi au înţeles că astfel de aur nu mai văzuseră, le-am spus că el există dincolo de mare. dar nu au vrut să plece cu mine. Astfel bat marile porturi ale lumii căutând echipaje spre necunoscute pământuri chiar de le voi găsi vreodată, numai moartea îmi este atât de bogată spre a le putea plăti. (Corăbierul) Poezia citată pare a deruta discursul poetic. Eu am înţeles-o însă ca pe un pas de dans gândit numai, iar nu dansat. Obsesia cuvântului ca material lingvistic se adaugă cu prospeţime la tema fundamentală a ultimelor generaţii de poeţi preocupaţi de cercetarea şi învingerea în comunicare a batierelor lingvistice. Este o reacţie firească şi necesară, totodată, a poeziei noastre profund maturizate de după exemplele de lingvism şi dc cultivare sintactică a cuvântului, duse până la ultima lor consecinţă NICHITA STĂNESCU 313 de Ion Barbu şi Tudor Arghezi. Versul eminescian Unde să găsesc cuvântul ce exprimă adevărul: îşi găseşte, la aproape un secol de la moartea poetului, o nouă existenţă.şi revigorare în Hout câmp sensibil de poezie românească. In acest context, salutăm prima carte tipărită de Aurelian 1 itu Dumitrescu, carte cristalizată de calitatea cuarţului. Sandu Florea CARUSEL Sandu Horea este un artist neclasabil în nici o zonă tradiţională a artei, li poet fără să fie poet, prozator fără să fie prozator, desenator fără să fie desenator, pictor tară să fie pictor. I.-am încadra totuşi in ceea ce numim în genere banda desenată, dar nici aicea nu corespunde cutumelor, pentru că bagă mister acolo unde de obicei există happy-end, imaginaţie acolo unde există lirism şi epos irczolut acolo unde nu există nimic. Cartea lui numită Carusel, ilustrată de el în chip de bandă desenată, e fără de precedent, nu numai la noi, ci şi în genere. Benzi desenate pentru martiri, dar nu pentru maturi din tren sau din vacanţă, nici pentru excursionişti de pe munte şi nici pentru piloţi de cursă lungă care stau cu un ochi pe ceasuri şi cu altul pe câte o fotografic de iubită. Impresia generală este de insolit şi că ne aflăm în la belle âpoque a unei mute care, cu prilejul descoperirii sonorului, se va vădi că una-i desenat şi alta se înţelege. In fine, îl salutăm cordial pe acest novator şi vedem în el decursul unei arte noi care se înfiripă. E un nume de care se va mai vorbi şi s-ar putea să însemne în acelaşi timp felul artei 'ui un fel de fel mai nou al artei în genere. 314 PUBLICISTICA 315 sadoveanu si efectul PLACEBO Doina Florea-Ciornei, în teza ei dc doctorat intitulată Vizualizate şi audiţie in opera lui Mihai!Sadoveanu, detaliază până la obsesie pricina lexicală de aşezare pe hârtie a cuvântului sadovcanian. Adausul de argumente, decompozitia frazei până la ligamentele ei primordiale, citatul din Maestrul ales cu gustul de odinioară al lui G. Călinescu, cu precădere după părerea noastră, autor al Istoriei literaturii române de la începuturi până în prezent, aduce argument hotărâtor pentru împingerea mai departe a deeompoziriei naturii în compoziţia frazei sadoveniene. Dar ce e, de fapt, efectul Placebo? Efectul Placebo este medicamentul aplicat asupra psihologiei unei boli. Când te doare un genunchi de începi sâ zbieri cu tălpile şi ceri opiu sau cocaină, ori măduvă de mgeraş-canar, ori tupeu de Arghezi uns cu smoală si tăvălit în pene dc Eminescu, tocmai atunci când ti-c durerea mai dragă şi mai plină de urlet, ţi se face o injecţie în fesul de arnăut al lui Caragiale, o injecţie bineînţeles cu apă, de te doare până la urlet replica, dar îţi trece durerea din genunchi şi din talpa piciorului. Acesta esre efectul Placebo, muta tis mutandis în literatură. Doina Florea-Ciornei, demonstrând cu zel vizualitatea şi audiţia sadovenianâ, făcându-le, cum s-ar zice, dosarul, — ne pune la îndemână apa nesusurândă a râurilor sadoveniene si ochiul lui cu albeaţă ce s-a răstit spre natură. Natura lui Sadoveanu, îmi esce cât se poate dc clar, apare ca efectul Placebo apărând în opera genialului poet travestit după moartea Iui Eminescu în prozator fără epică. între cei doi poeţi, Eminescu şi Sadoveanu, diferenţa nu este nici de staminâ, nici de pistil si nici măcar de loc al înfăptuirii limbii lor, moldovenească la amândoi. Si nici măcar de măreţie nu poate fî vorba într-o diferenţiere suspectă. Atâta doar că Eminescu scria în stilul genial, şi Sadoveanu in stilul prozastic. Ii mulţumim Doinei Florea-Ciornei că, ciiindu-i teza de doctorat, ne-a oferit o clipă de sfânt harţag. 316 PUBLICISTICA 317 Acest bărbat distins şi cu tâmpla din argint, pe care lumina-l scoate-n strigăt din scoarţa de mesteacăn, este de fapt un adolescent. Copil fiind nu mă uitam mirat decât numai la adolescenţi. Marcel Gafton. ' MIRARIA Ce bucurie apariţia cărţii Miraria, atâta de plină de poezie, a lui Marcel Gafton. Acest bărbat distins şi cu tâmpla din argint, pe care himina-1 scoate-n strigăt clin scoarţa de mesteacăn, este de fapt un adolescent. Rareori am văzut un poet atât de nobil prin discreţia sa, nevoitor de sine însuşi şi atât de îndrăgostit de vers. Marcel îmi apare aidoma unui elev care chiuleşte de la lecţia de îngerească ca să fumeze o ţigară. Al nimănuia fiind, el este al tuturor. „Colindă gemănată umbrei", - umbrei celei răcoroase a mâinii pe care ţi-o pune mai niciodată iubita pe tâmplă. Mirată şi mirabilă, poezia pe care o cernâluieşte Gafton e ca litera pupilei pe căpruiul vederii, e ca albastrul irisului, cuvânt pe albul ochiului. Cărturar discret, slujitor al culturii româneşti prin atâtea şi atâtea rescrieri din alte înalte literaturi, exemplu de modestie,. de modestie fără de umilinţă. Gândindu-mă la inima lui Marcel gândesc mai degrabă la o floare a soarelui, şi gândindu-mâ la floarea-soarelui, gândesc mai degrabă la o albină. Miraria lui ne însănătoşeşte speranţa de poezie, iar versurile ei ne spală ochiul. 318 PUBLICISTICĂ Miron Georgescu. DEMNITATEA OCHIULUI La cel de al treilea volum de versuri al său, Miron Georgescu ne apare ca un poet deplin formai, care are un loc al lui, aparte, în concertul poeziei moderne. Cartea de pe urmă se intitulează Demnitatea ochiului si are o cuprindere largă asupra orizontului de meditaţie în ceea ce priveşte cuvântul ca material de comunicare, în ceea ce priveşte o anumită viziune despre comunicare. Pentru Miron Georgescu poezia înseamnă nu numai un act în sine, nu numai un obiect sub formă dc carte, ci şi un dialog amplu cu cititorii ei. Desigur, poeziile lui nu au un caracter recitativ, pentru că poetul, după ce şi-a exercitat ştiinţa asupra octosîlanului în cărţile sale mai vechi, de data aceasta refuză recitarea scenică. Tipul lui de poezie este. tipul de poezie care se citeşte de către unul singur, seara în tihnă şi linişte, poezia lui având un caracter profund meditativ. Volumul de versuri este împărţit în două mari secţiuni,' foarte inspirat după părerea mea, intitulate, unul, Pietre] lichide, care este un poem mai amplu de meditaţie vastă asupra rosturilor artei in lumea contemporană şt cea dc a doua secţiune cuprinzând un ciclu mai larg de poezii intitulat Banchetul* rostirii, cuprinzând, de asemenea, în obsesia integrală a cărţii,] meditaţii şi viziuni asupra dialogului, chiar dacă aparent elej sunt, uneori, au forma unor foarte rafinate scrise monologuri.j Miron Georgescu este un om deosebit de informat în ceea cc priveşte atât poezia noastră naţională, cât şi poezia europeană si universală. F.1 esre unui "-dintre cei mai culţi poeţi al noştri de generaţie de mijloc si excesul, ca să zic aşa, între ghilimele, excedentul de cultură poetică i-a dat o anumită timiditate in fata coalei albe de hârtie. De aceea el este un poet zgârcit, care publică rar şi cu o deosebită exigenţă. Poezia lui ridica oarecarî dificultăţi la lectură, provenite tocmai din abordarea savantă a conceptului poetic atât de elaborat, dar inspirat elaborai în cazul lui Miron Georgescu. Fără îndoială, volumul de versuri Demnitatea ochiului este un eveniment literar care ne bucură [k noi roţi, este o carte care rrebuie nu numai citită, dar şi chiar recitită, pentru a fi înţeleasă în profunzimea ei. Cartea nu întotdeauna se lasă destăinuită, la o primă lectură, în întregimea ei datorită caracterului savant cu care ea a fost gândită şi datorită, aş spune, aproajie unui exces de muncă depusă asupra cuvântului. Deşi, cum spuneam, poezia lui Miron Georgescu nu acceptă în sine recitarea, am să fac totuşi un efort de a citi clar si în mod alb două din foatte frumoasele lui poezii, de care este atât de bogată această carte. 320 publicistica 321 Ion Gheorghe. ZOQSOPHIA închid cu profundă emoţie coperta din urmă a Zoosophiei cu sentimentul nelămurit în noţiuni, dar sigur prevestitor de adevăr, acela că am asistat prin lectură la semnul material al unui drum nou, posibil si realizat între drumurile poeziei româneşti. Cartea, desi o aşteptam, m-a surprins, totuşi, într-o atare măsură încât o dorinţă bruscă de istoric al literaturii m-a obligat să-mi revendic amintiri, şi înfăţişări, şi să-mi transcriu în noţiuni gesturile şi portretele în mişcare ale lui Ion Gheorghe, acum la această tânără şi matură vârstă când dăruieşte poeziei noastre Zoosopbia, capodoperă de gândire poetică. Ar trebui să dau argumente si le voi da de îndată ce voi depune mărturie despre chipul, statura şi obiceiurile poetului, acum, când este în deplină forţă creatoare, adevărat şi purtând în sine lumea poemelor sale viitoare, asemeni unei broaşte ţestoase, ţeasta mai de nerănit decât rana mişcătoare a obişnuitului trup. Repezit şi zgârcit la vorbire, aspru, ascunzând înapoia as-primei o delicateţe şi o învestire a gestului bărbătesc, Ion Gheorghe preţuieşte zonele abstracte acordându-le o fire bărbătească, concretă, mitică aş zice dacă cuvintele mari nu ar supăra din cale-afară mediocritatea. Depun mărturie că el are ochi deschişi si trăsături nervoase, depun mărturie că el poate părea dur celor care nu sunt duri, blând celor care mi suni blânzi. Depun mărturie că el niciodată nu si-a scos cunoştinţele ja paradă si n-a făcut afiş din cultura lui lăsându-şi-le si una şi alta acolo în profunzimea lor, unde sunt. Îmi voi îngădui să spun numai cele mai generale idei pe cire Zoosopbia mă obligă să le exprim. Evident nenumărate nuanţe, evident serii de reacţii şi disocieri se pot face în decursul lecturii acestei cărţi. Las aceasta în scama celor care au inspiraţie mai mare la îndemână şi încerc să determin trăsătura cea mai importantă a zoosophiei. Ce este Zoosopbia: După ridu şi după structura ei profundă, ar trebui să fie un soi de Bestiar medieval, fantastic, reactualizat în sensibilitatea modernă. Desigur, lucrarea are şi această valenţă, şi anume: rediscutarea sensurilor si înţelesurilor mitice ale acelor idei care nu şi-au mai găsit întruparea într-un obiect sau o fiinţă materială existândâ, ci într-una care neexistând în planul realului există în planul fantasticului şi dacă nici în planul fantasticului nu poate să existe atunci e perceptibilă în planul mitului. Mitul (dacă ar fi să spunem o aserţiune cu şanse de adevăr) e un fel de tratat, un fel de chartă încheiată de real cu propriul lui vis. El este un fel de a te înţelege cu abisalul, un fel de armistiţiu între criteriul convenţional al existenţei şi lipsa de criterii a oticărui alt fenomen, din afara existenţei. Dacă acest Bestiar at fi luat în discuţie numai şi numai această problemă că toate bestiarele pe care noi le cunoaştem (şi dintre care ultimul şi poate cel mai nuanţat este cel al lui Apollinaire), o pondere de gravitate estetică ne-ar fi îndemnat să-l apreciem ca un act major de poezie. Fiind şi aceasta, Zoosopbia îsi adaugă un destin cu mult mai mare. 322 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ Născută, după părerea noastră, din imensa rădăcină a luptei „dintre inorog si corb", a primului mare si genial scriitor român, Dimitrie Guuemir, trecută pe la Ploieşti si pe la Buzău, unde după cum aflăm din Istoria literaturii româiw... de G. Călinescu, scrierile lui Anton Panii se vindeau cel mai mult; am irosind dintr-o trecere pe Urmuz sau întârziind prin sintaxele lui Ion Barbu, luând de la fiecare numai ceea ce era al său şi schimbând toate aceste subtile şi vrăjitoreşti tehnici în sprijinul unui sine poetic flagrant original, Zoosopbia cunoaşte în măruntaiele ei tot ceea ce trebuie să hrănească şi să dea vitalităţi unei fantastice si noi fiinţe, unui nou animal mitologic, convenţie între ceea ce este si ceea ce ar putea să fie imaginaţia poetică, unei fiinţe dificil de imaginat dar totuşi imaginabile autonome, şi existând ca o necesitate poetică şi purtând un nume savant „abstro-grec" cum i-ar?.ice poetul si anume, acel de Zoosopbia. E greu să spui dintr-o dată (şi poate părea chiar simplist) că sentimentul istoriei este epic şi figurativ si că e! din punct dc vedere estetic se exprimă mai ales prin legende. în lupta dintre Inorog şi Corb, uluitoarea Istorie hieroglifică a lui Dimitrie Caniemir, fantasmagoria, realitatea, interpretarea ireală şi aluzia la real, totuşi îsi au o reprezentare (epico-figurativâ}. Struţo-câmila se compune dintr-un strm şi o cămilă, ea arc calităţile unui struţ şi ale unei cămile. Ea cuprinde logodna de sensuri şi de simboluri pe care le-ar putea da struţul cel laş şi cămila cea răbdătoare. O struto-câmilâ poate chiar exista si poate să fie percepută senzorial după ce a fost gândita. Dar Anton Pann, cel cursiv în vorbire, adaugă, cu experienţa cea mai potrivită, gândirea ticluită a lui Dimitrie Cantemir. Dar ce fel de „formica" văzută şi auzită şi mirosită şi pipăită poate fi formica lui Ion Gheorghe care are astfel de picioare: Una due, trema pana, trage un poştalion la Mănăstirea Tismana. Aici, sensul a rost mai puternic decât expresia, simbolul mai piuernic decât obiectul său. Si atunci obiectul cn un conţinut mai marc decât forma sa, a făcut explozie. Figurativii) a devenit nonfigurativ, „formica" aceea care riebuia să întruchipeze un simbol, sfărâmându-se, a devenit dugâ la un grup de simboluri, iar simbolul trebuhidu-se exprimat printr-o singură înfăţişare {fie ea şi fantasmagorică, reinventatâ) brusc a început să se exprime printr-o multitudine dc înfăţişări materiale. Istoria veche ca şi istoria contemporană, prezentul acut ca m prezentul istoric s-au găsit deodată dimpreună într-un nou ligament neconvenţional, proaspăt, vital. Aceasta este o mare descoperire poetică, Este un procedeu nou, fundamental, de esenţă, comparabil numai din punct de vedere didactic cu descoperirea formală a versului modern, faţă in faţă cu versul clasic, Avem dc-a face, în această carte, cu o revelaţie, cu o descoperire, cu o invenţie, cu o constatare inedită. Este vorba dc nonfigurativizarea (îmi cer scuze pentru un termen atât de lung) sentimentului istorici în poezie şi punerea lei, astfel, la îndemâna sentimentului existenţial cotidian. Desigur, mi-ar face plăcere să vorbesc detailat şi competent despre tehnicile poetice folosite; aş socoti necesar să vorbesc despre o deosebită plăcere si să analizez citatul folcloric, sau să tac o amănunţita analiză a tehnicii inedite a absurdului care în acea\tă structură poetică serveşte cu eficientă zonele logicului. NICHITA STĂNESCU 325 De asemenea, s-ar putea face un studiu comparativ al motivelor; o savantă analiză lingvistică a crizei limbajului poetic şi a rezolvării lui pe spirala superioară. însă, după părerea mea, Zoosopbia descoperă un fapt fundamental al poeziei contemporane şi arminc acela de a distruge figurativul convenţional al sentimentului istoric, de a fărâma fabula, şi de a construi un edificiu nou, inedit şi real, zoosophia dă nume unei realităţi poetice care se naşte. Gabriela Melinescu. VÂNĂTOARE ÎN VIS Cu Gabriela Melineseu apare în poezia noastră tânără noţiunea de poet-copil. A fi poet-copil înseamnă a percepe în planul esteticului lumea ca pe un joc, a privi lumea fără nici o idee preconcepută, dar şi exagerându-i datele concrete. Neîntâmpinând rezistenţa lumii obiective constituită în simboluri, sentimentul natural ţâşneşte ca si un gheizer având orice direcţie, constituindu-se în mod natural. Ca verticală, si ignorând gravitaţia terestră, aleargă la nesfârşit, aidoma unei coloane fără boltă. Retina este rănită de evenimentele lumii concrete, luând act cu suferinţă de propria ei existenţă printr-o „boală de origine divină". Intrarea sau, mai precis, năvălirea abruptă în mijlocul concretului esre un prilej de perpetuă mirare, iar sensul unei atari poezii se formulează în copilăreasca întrebare „de ce?". Acest „de ce?" mutat tot timpul din zona reală în cea ideală, din zona contemplaţiei (neformulatâ, însă) în zona acţiunii dinamice, dă un farmec interogativ tuturor obiectelor constituite în poezie. O astfel de poezie începe prin a se mira de lume sfârşind a se mira ca, poezia, de ea însăşi. De ce ne farmecă acest fel de sensibilitate? Pentru că ea reprezintă expresia elementelor, exprimarea lor. Gradual înşirate în tabla lui Mendelcev, o astfel de poezie reprezintă 326 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 327 expresia acelor elemente cu cel mai greu nucleu atomic, adică a elementelor radioactive. Un soi ciudat de radioactivitate umană, o vizibilă aură electronică însoţeşte tonul poeziilor Gabrielei Melineseu. După volumul Ceremonie de iarnă, cristalizând o copilărie jumătate dăruită dinamicii jocului şi jumătate reveriei de basm. saltul Ia ideea poetică care s-a şi produs îşi păstrează însă faciesul copilăresc conservând într-o altă zonă, în noua conjunctură logică, vechiul impuls de candoare. E ca şi cum am transforma în diverse sisteme de referinţe expresia uneia şi aceleiaşi cifre. Poezia Gabrielei Melineseu, după părerea mea, este secret substantivală în esenţa ei, posibilă numai de mereu schimbate înfăţişări într-o imensă varietate de oglinzi ale stadiilor de înţelegere, mereu reluate, ale unuia şi aceluiaşi lucru. Un motan încălţat cu cizme de data aceasta se va încă!ţa cu idei şi, brusc, ideile poetice vor avea un anume fel felin al lor de a se arcui. Vânătoare în vis, noul volum de versuri al poetei, urmând să se înfăţişeze cititorilor ei în cursul acestui an, măreşte la modul lupelor de microscop, până la analitic revelaţiile formulate numai, dar nedesfăşurate, din volumul Ceremonie de iarnă. Moleculele primei cărţi sunt ridicate în a doua la rangul unor sisteme solare, electronii şi nucleele la rangul planeţilor şi sorilor. Lumile sentimentelor melancolice sau dominate de o secretă speranţă sunt învestite cu dimensiunile tragicului sau ale grotescului. Este ca şi cum ai mări masca unui actor al teatrului tragic antic până acolo încât poţi stabili în ea numărul de elemente tragice şi optimiste care o compun; la fel şi masca unui actor comic al teatrului antic până acolo încât poţi stabili 'numărul de măşti surâzătoare şi triste care o compun. Oniricul este numai un pretext sau numai o cochetărie suavă care dă un luciu si un timbru distins confesiunii directe. Oniricul în această poezie are mai degrabă însuşirile aerului boreal decât acele ale somnului raţiunii care naşte monştri. h un act dc conservare a copilăriei până dincolo de adolescenţă, sugerând vitalitatea albului sclipitor, de iarnă, în pofida culorilor fundamentale carc-I compun pe discul newtonian al acestor versuri. Esre o invenţie a mirării compusă din particule ale reflecţiei, este o victorie a candorii în pofida amplelor eposuri care i se subsumează. 328 PUBLICISTICA 329 construcţia volumelor de poezie Există o întreagă literatură dc specialitate, analitică, există nenumărate sinteze despre arhitectura şi construcţia romanului; nu ne amintim însă măcar o exegeză sau măcar un studiu cât de cât mai important, nu numai în literatura noastră, ci si în genere, despre structura, alcătuirea şi tipurile ele construcţie ale volumelor de versuri. Mai mult decât atât, în ce priveşte istoria şi clasificarea romanelor, criteriul construcţiei lor joacă un rol de prim-plan. în ceea ce priveşte, însă, „volumul" de versuri, cartea dc poezie, problemele de construcţie reprezintă un fel de „terra incognita", o pată albă pe hărţile tehnicii literare. Existaşi o explicaţie, darea nu justifică această stranie situaţie; foarte mulţi poeţi nu şi-au adunat niciodată versurile într-o carte; criticii au fost aceia care au făcut această dificilă şi delicată lucrare. Cităm numai ilustrul exemplu ai volumului de poezii al lui Mihai Eminescu, alcătuit de Titu Maiorescu. Ce s-ar fi întâmplat dacă Titu Maiorescu nu ar fi manifestat gust şi un instinct literar atât de sigur? Cum ne-ar fi fost reprezentat într-o carte, altfel alcătuită şi cuprinzând poezii de toată mâna, Miliai Eminescu? în genere, critica literară, atunci când se ocupă de poezie, are în centrul ei de atenţie în special caracteristicile cutărei sau cutărei poezii, necorelând poeziile între ele decât prin viziunea lor comună sau prin tehnica individuală a corpusului poetic ca atare. In epică, în cadrul poeziei lirice-epice marile construcţii sunt mai uşor de supus unei analize structurale şi de construcţie, propunându-se chiar ele însele unui atare tip de analiză. Dar in cazul poeziei lirice? Suportă poezia lirică ideea de construcţie, in asamblarea ei într-o carte? Hotărât, da, şi aici depistăm (si nu din motive didactice, ci din necesitatea rigorii) două posibile direcţii; una, aceea a construcţiei naturale, a construcţiei de la sine, corespunzând tipului de poezie strict afectiv, sentimental, acelui tip de poezie care cultivă tensiunea lirică egală cu ea însăşi, cum este cazul poeziei lui George Bacovia. Dar mai există şi un alt tip de poezie, în care prototipurile poetice se înşiră nu după criteriile tensiunii, ci după cele ale ideilor poetice, după criteriile viziunii necuprinsă integral într-o singură poezie si multî-plicându-se apoi în faţete ca ochiul de albină, sau,.dimpotrivă, întregindu-se, adăugându-si viziunea prin savanta înşiruire a riziunilor-monade la viziuul-monade. Această diferenţiere, desigur, este foarte generală, ea suportând, la rându-î, nuanţe; de asemenea, această diferenţiere poate întâmpina rezistenţe în înţelegerea ei imediată, din pricina tonului poetic, în genere uniform în cadnd oricărei diferenţieri de construcţie poetică. Totuşi, ea ni se pare necesară, cu atât mai mult cu cât ne aplicăm la cicluri de poezie, la volume dc poezie şi nu la poezie în genere. Sartre spunea că nu-i posibil să cauţi omul pretutindeni, ci trebuie căutat acolo unde se află... Nici noi nu dorim să căutăm construcţia în alcătuirea de „volum" de versuri, decât acolo unde se află. In cazul de faţă, o aflăm în volumul lui florin Mugur Mituri, evident cea mai bună carte a autorului (până acum), carte demnă de meditaţie, a cărei valoare poetică reală o impune ca pe o reuşită certă în bogatul nostru peisaj poetic, în care este dificil să te impui, fără a atinge şi sări peste ştacheta înaltă 330 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 331 ridicată dc exigenţa şi talentul celor mai buni reprezentaţi ai lirismului nostru. Atent concepută, din cărămizile unui timbru original, inimitabil, înlănţuită într-o dialectică fină, aproape imperceptibilă din pricina naturaletii ei, dc o unitate de1 gust selectivă şi constantă, cartea lui Florin Mugur se citeşte ca un singur poem, edificiu suav iluminat de melancolie si de speranţă, de inefabilă nelinişte si certitudine, ca o rază străbătând cristale, împărtăşi ud u-si culorile care o compun, recompunându-se iar în tonul iniţial, intens, iradiind calm, meditativ şi apoi iarăşi precipitat într-un pendul bătând uneori - fiecare oră, alteori chiar şi sferturile de secundă ale timpului interior. în mod paradoxal, poeziile lui Florin Mugur din această excelentă carte, pârând a ignora muzicalitatea formală a ritmului şi a rimei, redau muzicalitatea intimă a sentimentelor, creşterea şi descreşterea lor într-o echivalenţă nu numai fonică, ci şi vizuală, tactilă. Miturile lui Florin Mugur nu sunt reinterpretâri ale miturilor clasice sau moderne. Ele sunt mituri ale lumii calde a sentimentelor, întruchipate în cuvinte. Metafora în poezia lui dc cele mai dese ori îşi pierde funcţia stilistică, încorporându-se vorbirii, comunicării, ca un act natural. Cartea Mituri, desigur, poate fi analizată şi în elementele eî componente, in reuşita cutărei poezii sau farmecul alteia. Valoarea ei constă însă, tocmai în unitatea ei sensibilă. Stilul ei unitar lasă totuşi să urce la suprafaţă insule antologice, dintre care, cu îngăduinţa cititorului, voi cita în întregime una: îmi iei măna-ntre dinţi, câinele meu, şi-o ţii aşa, sprijinită pe cele treizeci de piscuri ale tale ' ascuţite, de os j intre care se mănâncă iarba lunii, \ între care se macină capetele păsărilor, între care curg râuri încet cu stele şi peşti — îmi sprijini mâna pe şirurile tale de munţi care se bat in capete si-o porţi intre dinţi fericit, fără s-o răneşti, cape-un copil, ca pe-un sfânt, (Moment senin) 332 PUBLICISTICA 333 o carte antifascista Cartea e tulburătoare. Prin adevărul ei istoric confruntat cu eternul uman. Romeo, Julieta şi întunericul este relatarea creşterii unui sentiment, frânt absurd înainte de împlinirea lui, în conjunctura tragică a unei Cehoslovacii cotropită de fascism, în plină furie rasistă. Acţiunea cărţii lui Jan Otcenasek are o cadenţă din ce în ce mai precipitată spre deznodământ, gravitând în jurul a doi adolescenţi, Paul şi Ester. Autorul nu-şi nuanţează personajele. E!e sunt înscrise în ordinea firescului şi de aici marea lor puritate. Şi dacă cititorul poate presupune reacţiile lor, cu o plăcere complice, momentul ruperii firescului apare cu atât mai impresionant iat revelaţiile de conştiinţă declanşate vor fî cu atât mai profunde. Sentimentul iubirii dintre Paul şi Ester atrage după sine şi pe cel al responsabilităţii. Zidurile protectoare care îi despart de ameninţarea demenţială a terorii fasciste devin din ce în ce mai subţiri. Iubirea devine o culpă care atrage după sine ameninţarea morţii şi bucuria de a fi om devine un păcat capital. Acţiunea se petrece în infernul fascist, dar raţiunea se opune iraţionalului şi victoria ei necruţătoare este consfinţită de către legile implacabile ale istoriei. Umanul şi tot ce arc el mai propriu nu poate fi dislocat. Ester îsi sacrifică viata ca sâ-si salveze iubitul. Gestul este ireversibil, dar forţa şi frumuseţea lui constă în aceea că el putea fî făcut de către oricare dintre cei doi îndrăgostiţi. Absurdităţii urii de rasă, un absurd atroce în acţiune, i se smulge oricare falsă nuanţă şi este relevată în toată grozăvia ei antiumană. Mesajul lui Otcenasek este şi un avertisment grav, dur, precis. In linie ascendentă el ne înfăţişează pe Daphnis şi Chloe, unica şi splendida frumuseţe a adolescenţei care trebuie apărată si păstrată şi va fi păstrată tocmai pentru că ea corespunde esenţei umane. în acelaşi timp, mesajul lui Otcenasek este şi un avertisment puternic dat revanşarzilor dc la Bonn şi celor care râvnesc să învie spectrul fascist, un avertisment în sensul că ceea ce a fost nu mai este posibil, iar înfrângerea absurdului, antiumanului va fi definitivă. Deşi setisă recent, Romeo, Julieta şi întunericul s-z. bucurat de o largă preţuire (lucru atestat şi de cele peste 18 traduceri din diverse limbi). Versiunea ei românească, datorată lui Jean Grosu, are ţinută artistică. PUBLICISTICA 335 Petru Popescu. ZEU PRINTRE BLOCURI Poate că puţini dintre poeţii noştri tineri sunt atât de bine reprezentaţi psihologic de către versurile lor, Cel care-1 ştie pe acest băiat lung şi subţire, de o eleganţă marcată a trăsăturilor şi a gesturilor, când îi va reciti versurile, o dată cu ele îi va reveni în auz timbrul vocii poetului, metalic, şi îşi va reaminti râsul său exploziv si tineresc trădând bucuria ex isteţi tei adolescentine, dc o lucidă şi expansivă puritate. Cum remarca Paul Georgescu, modelul poeziei lui Petru Popescu este dc esenţă citadina. Asociez această poezie în sensibilitatea ei stăpânită, de o fină, imperceptibilă aproape, geometrizare, cu arhitectura noastră modernă, înscrisă în mari pătrate şi romburi, supusă unui flux şi reflux lunar iradiind marile spaţii artificiale care au născut civilizaţia secolului XX. Dacă peisajul citadin („m-afund în cartierele democrate"), aşa cum transpare el la Bacovia, are o luxuriantă monotonie, tragică în geometrizările lui, ale copacilor albi şi copacilor negri, sau dacă Bucureştiul matern exaltând de o sevă dulce-otrăvitoare, de un straniu exotism nuanţând imaginea pitorească a oraşului aşa cum ne-a rămas ea din descrierile de epocă sau din albumele acelor vremi, în cazul poeziei lui Petru Popescu reacţia la acest clişeu este evidentă, un anume timbru argintiu şi distant scuturând în permanenţă orîce tentaţie de a poetiza, de a trage linii în pastă groasă acolo unde nu este vorba de altceva decât, cum ar spune Labiş, de „linii curbe şi culori". Dar, mai întâi, ce este aceea poezie citadină? Ne punem [ntrebarea, pentru că un timp s-a vorbit şi s-a teoretizat mult pe această temă. Cred, în primul rând, că nu e vorba de pas-tclistica obişnuită şi numai cu obectivul schimbat, mutat dinspre deltă, lacuri şi râuri, câmpii, păduri, spre marile şosele naţionale, spre marile pieţe în zarvă coloristică, spre arhitectura blocurilor. Poezia citadină este mai degrabă antivizuală, mai degrabă nonfigurativă. Problema este una de stil şi mai puţin una de conţinut. Este vorba de un stil ale cărui coordonate, efortul generaţiilor de poeţi care încearcă să le stabilească prin tatonări succesive asupra realului nou, ce-si caută o înfăţişare nouă, o expresie nouă, pe măsura lui. Şi în acest sens, cartea lui Petru Popescu, dincolo de stângăciile inerente debutului este o reuşită, fragilitatea ei ţinând de natura pură a sentimentului, în construcţie însă fiind rigidă, dând senzaţia solidităţii reţetelor dc bare metalice, ale schelelor moderne, lată, am în faţă o schelă modernă, de un înalt nivel tehnic şi proiectată să vestească un edificiu monumental pe care mă grăbesc să îl salut. T'u în mâini, cu satisfacţie, cartea Zeu printre blocuri a colegului meu mai tânăr, Petru Popescu. Cu premeditare, nu am citat nici un vers din valoroasa culegere Zeu printre blocuri, deşi am rost mai tot timpul tentat să o fac. Dacă n-am făcu t-o este că ţin să stârnesc curiozitatea cititorului acestor rânduri pentru plăcuta cartea confratelui meu. 336 PUBLICISTICA 337 Victoria Ana Tâuşan. CULORILE COMPLEMENTARE Un sentiment al detaşării autorului faţă de versurile sale, sentiment rar în ordinea liricii feminine, de meşteşug aproape bărbătesc, de argintar expert în a face ape cu înfloriri metalice, dar în acelaşi timp si grele mânere pentru săbii, mi-l stârneşte lectura versurilor mai noi ale Victoriei Ana Tâusan, alese şi publicate cu stricteţe artistica în noul ei volum. Cert, am în faţă un act de maturitate poetică, un început de conceptualizare originală, atât de necesară, dar şi de firească poetului autentic. Viziunea este strânsă în echilibrul formei de expresie, exaltarea este autoccnzurată, sperând astfel în expresivitate, comunicând mai degrabă la modul meditativ, bunăoară în Ocheau: Noaptea, un fantastic râu cade-n cer de pe pământ. Crengi tăind cu muchia frunzei, se împrăştie în vânt -şi acolo jos, în cer, dedesubtul tălpii mele, sar în ierburile-albastre stropii prefăcuţi în stele. Substratul lirîc al poeziei Victoriei Ana Tâusan este unu! mitologic, şi nu folcloric, asa cum s-a afirmat de către criticii ti. Să mă explic: nu este vorba aici de o preluare a motivelor, i ritmurilor, sau pur şi simplu o preluare a aerului poeziei populare, şi nici măcar de o formă rafinată de prelucrare a categoriilor folclorice. Aerul folcloric provine mai degrabă din comentariul miturilor populare, comentariu eliptic, beneficiind de cursivitatea versului, dar în acelaşi timp presupunând o temeinica cunoaştere a ritualurilor mitice care nu sunt repovestite, ci sugerate, întotdeauna în sprijinul unei stări de spirit strict individuale. In aceasta, cred, constă valoarea experimentului lirerar al Victoriei AjiaTâuşan, despre care, acum, putem spune cu certitudine că s-a şi conturat pe o linie personală demnă de interes estetic; un exemplu, poezia Legendă de inimă: Prelung albastru cald de primăvară, Arbori purtaţi de cerbi pe fruntea lor. închise-n munţi cu piscurile afară, Mă cer din nou cetăţile de dor. Urc tot mai sus pe dunga unei ape. Porţi se deschid în fiecare trunchi. Simt mâna ta atâta de aproape. Pe locul numai iarbă în genunchi. Să plec pe urma ta? Dar unde eşti? Mama zicea că-n nopţi de primăvară Se reîntorc şi umbre din poveşti. Stă luna ca un vulture de ceară... Mi-ar trebui o sabie si n-am, Să pot urzeala nopţilor desface. Ascult cum se ascute-un verde ram De muntele din faţă, care tace. 338 NICHITA STĂNESCU Un astfel de tip de poezie mi se pare însă dificil de realizat în tot complexul de implicaţii pe care le stârneşte. Uneori eul poetului poate trece pe planul doi, lăsând o predominare mai întâi a meşteşugului care cere un deosebit rafinament. Astfel reuşitele stilistice în mod «paradoxal adumbresc personalitatea frustă, o distilează sau chiar o eterează. Nu-mi dau seama dacă acest fenomen constituie o calitate sau un defect. Sunt sigur însă că el constituie o treaptă intermediară, treaptă care nu poate fi sărită decât cu riscul ininteligibilităţii estetice. Dar: Zeii de mult au adormit în vie şi strugurii-au crescut în somnul lor. Bem vinul roşu, luna întârzie şi braţele ca nişte crengi ne dor. lată o interesantă carte de poezie conţinând germenii unor autentice realizări. o replică la teatrul absurdului Piesa luî Radu Dumitru pe care o prezentăm, astăzi, cititorilor şochează prin originalitatea ei. Iată mult discutata criză a limbajului în dramaturgie, şi nu numai în dramaturgie, care a atras după sine atâtea speculaţii fructuoase, dar si formule închise, aşa cum bunăoară s-au relevat în teatru şi proza fui Beckert. In cazul Vizaviului, se ridică din nou problema comunicării si a limbajului-limită, iar valoarea acestei piese constă tocmai iu ironizarea subtilă, în demonetizarea numitei crize a limbajului care cel puţin în cazul dramaturgiei nu a dat decât lucrări cu un caracter închis şi în ultimă instanţă sterile. In definitiv, teatrul absurdului propune universuri concentrice. Un sistem logic oarecare este pus să acţioneze în spaţiul real care are logica dialecticâa realului. Coincidenţa a două sisteme de referinţă diferite provoacă ilaritate şi neînţelegere. Metoda nu este nouă, procedeul apare insular încă din quiproquo-urile atât de des întâlnite în teatrul clasic. în emil teatrului absurdului, quiproquo-u\ este ridicat la rang dc metodă unică perfecţionându-se, dar unilateralitatea lui provoacă o puternică sărăcire a conţinutului emoţional. I se propune gălbenuşului şi funcţiile albuşului şi ale cojii. Impresia este de incoerenţă iar în cel mai bun caz de umor negru. Şi în cazul Vizaviului avem un quiproquo în care logica absurdului este luată drept cea a realului şi invers. 340 NICHITA STĂNESCU 341 Ironia ca metodă în această valoroasă piesă constă tocmai în migraţia unei logici într-alta, prilej de reflecţie ironica şi reducere la absurd a absurdului însuşi. Hazul este enorm, iar piesa reprezentată pe scenă bănuim că va produce un val de râs sănătos sporindu-si prin interpretare subtilităţile. Vizaviiil nu creează personaje, ci dezvăluie un mecanism. Este o piesă care demisttfîcâ un procedeu, care nu este numai cel al teatrului absurdului, ci ţine de un anume tip de psihologie. Iar dacă ironia este un act de vitalitate atunci piesa Iui Radu Dumitru este o piesă plină de vitalitate. Tipul ei de ironie este modern şi îşi are rădăcinile în folclorul oral modern. E are o trăsătură de puternică oralitate, dar ce altceva şi-ar putea dori un dramaturg decât această primă calitate a dramaturgiei, oralitatea. Şi, totuşi, această piesă nu se adresează urechii, ci spiritului. Satisfacţia celui care o citeşte tipărită acum, ca şi a celui care o va vedea interpretată este de ordin spiritual şi mai puţin sentimental. Pentru acest dramaturg, ea este o artă poetică anunţându-i piesele grave de profunzime a sentimentelor pe care le aşteptăm încrezători de la talentul lui pe care astăzi îl salutăm colegial. Corneliu Vad im Tudor. POEZII Poezia lui Corneliu Vădim Tudor vine cu o undă de tot proaspătă în poezia noastră actuală. Ea aduce o schimbare, aş mârrml să spun şi chiar aş observa acest lucru - o schimbare în tendinţa mai generală a poeziei tinere, o schimbare superioară şi anume o întoarcere către lirismul pur, către simplitatea autentică. Aşa cum remarca şi marele-nostru prozator Eugen Barbu pe coperta volumului în discuţie: „Rareori mi-a fost dat să găsesc, de la Nicolae Iabis, o mai mare puritate în întrunirea cuvintelor, care atât se refuză unele pe altele pentru a scoate sau a nu scoate acea jerbă nevăzută a poeziei care încununează un vers. E poezia unui copil care zgârie cu crida o tablă de ceară pe care nu s-a scris nimic. Căutător de fântâni nedescoperite în aridul deşert al unor ogoare lirice ce-au început să se secă tu iască. Vădim Tudor promite să ne descătuşeze un filon de aur". Suntem cu totul de acord cu opinia prozatorului nostru, pe care nu-l putem acuza niciodată de o prea mare blândeţe în ceea ce priveşte judecarea poeziei. Fără să fim câtuşi de puţin blânzi, ne bucurăm din toată inima de această plachetă de versuri intitulată Poezii - foarte frumos acest titlu, îl ţin minte încă de la primul mare volum semnat de Eminescu. Aşadar, ne bucurăm din roată inima de apariţia acestui volum nobil, de această nouă puritate care apare în poezia noastră tânără si careta îi prevestim un strălucit viitor. II invit pe cititor să caute m librării această carte şî să o citească cu deosebită atenţie. 342 PUBLICISTICA 343 Romulus Vulpescu. EXERCIŢII DE STIL Ronuiius Vulpescu este unul dintre Toarte rarii scriitori care sunt în acelaşi timp şi propriul lor personaj. Romulus Vulpescu este invenţia lui Romulus Vulpescu, aşa cum Don Quijoteeste invenţia lui Cervantes. Autorul nostru este atât de lipit de propria sa operă, încât uneori nu mai poţi şti cine La scris pe cine, care dintre cei doi este real şi care ficţiunea. Voi încerca, totuşi, o privire timidă, însoţitid-o şi de câteva consideraţii simple, asupra unui autor şi a unei opere compacte, dificil de subsumat unei formule şi total imprevizibilă în valenţele ei polîpiere. Mai întâi, aş vrea să precizez că personalitatea lui Romulus Vulpescu nu se lasă dezvăluită fragmentar şi că în fata scrierilor lui nu vom avea niciodată prilejul vechii arheologii de a reconstitui după un os un schelet întreg; trebuie să-i parcurgi integral poez.ia oferită inedit, sau disimulată înapoia unor monumentale reinterpreiări, trebuie să-i parcurgi proza sinuoasă şi inspirată, obscură şi sclipitoare, teatrul vivace şi eseul doct, să iei cunoştinţă de o întreagă concepţie regizorală şi să contempli imaginile decupate dintr-un real fimtasr de către operatorul cinematografic, amator de butade tragice sau de repezi ochiri asupra imperfecţiunii. Asist la naşterea unui stil: fenomenul şi formularea lui e în plină desfăşurare, criticii revenindu-i deocamdată un rol expecrativ, rămânând ca abia la capăt să-i găsească sau să-i creeze un loc stabil de interpretare. Oricum ar fi, ne luăm şi noi un fir al Ariadnei cercând să ne întoarcem cu bine de la Minotaur: funcţia cuvântului si învestitura lui perpetuă cu har. Intr-o perioadă când experimentul literar, după opinia mea, >e erijează către depăşirea materialului lingvistic, către meta-Jingvism, când gândirea poetică tinde către geometrii simplificate, insular, Romulus Vulpescu a provocat o erupţie incredibilă de cuvinte, a răsturnat în scrierile sale aproape toată materia lc\icalâ posibilă, aproape toate variantele motto-urilor existente, mai si inventând unele (în spiritul absolut al limbii) sau reanimând altele, pe care abia dacă le mai găzduia vreun text prăfuit de arhivă, cu o vitalitate şi forţă a bunului simţ total ieşite din comun. In mijloc dc cercuri şi pătrate lingvistice el ridică luxuriante cupole khmere, tropicalizează fulgerător linia expresiei lapidare, topeşte hieratismul şi-1 face să bolborosească într-o retortă a Larei decoctie duce direct la piatra filozofală. Nu mă gândesc câtuşi de puţin să fac o metaforă, numindu-1 pe Vulpescu alchimist, ba, dimpotrivă, îl bănuiesc ca şi pe straniul alchimist modem FulcaneUt de descoperirea unor transmutării lingvistice între stilul criptic, pur şi hermetic, şi cel oral, colorat şi fluctuant, nu numai după regiune, ci şi după ora şi starea de spirit cu care este rostit. Inventator de cuvinte-clepsidră, de (oare mărimile şi pentru toate folosinţele, de toate vârstele si de toate psîhologiile, acestui mag nici măcar nu-i tresare ideea de a sfărâma canonul lexicologie. Dimpotrivă, el apără şi sporeşte limba existenta, descoperă cu furoare vorbirea prin cuvinte, amplifică morfologia si sintaxa până acolo încât le face să planeze şi asupra morfologiilor şi sintaxelor limbilor înrudite punând oul să clocească cloşca. Urmărind acest fir, cred că ne putem descurca oarecum prin labirint. De ce labirint? Pentru că, totuşi, nu limbajul, nu 344 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 345 cuvântul constituie obiectul scrierilor şi activităţilor artistice ale iui Romulus Vulpescu. Impenetrabilă şi suavă, adolescentă în poezie, gândirea artistică se arată încă şi mai decantată în proza sa. Trecând prin zidul cărnos al cuvintelor, simbolul nu se paiiditează, nu dispare înapoia măştilor lexicale violente. întotdeauna delicat, strigătul este acela al sensibilităţii acute, convertită în parabole, în pilde, în aluzii şi uneori în mituri. Tălpile acestei proze merg pe pământ, dar numai ele. Exerciţiul de stil e numai un pretext, ca şi schimbarea persoanei pe traiectul celor trei secţiuni ale cărţii („la persoana a lll-a", „la persoana a 11-a", „la persoana I-a"). în realitate avem de a face cu variantele unui stil unic, propriu, care îşi refuză autopasrişarea; iar fabulele dinapoia lui, de asemenea, îsi refuză una alteia coincidenţe de construcţie, sau repetări în intenţie. Nedescinzând din vreun maestru anume, regăsim totuşi pepite din Ion Vinea cel din Paradisul suspinelor şi Mateiu Caragiale din Retnember, dar filiaţia e hazardată, fiind vorba de o preferinţă nu de un criteriu. Ceea ce ne frapează insă peste tot, cu constanţă, e suavitatea vehementă, puritatea groasă, angelismul exprimat cu brutalitate, al unei structuri rimbaldienc. Poate in aceasta constă si acel farmec real şi original, pe care autorul şi scrierile sale îl răspândesc în bloc. Iată o mostră: „Mi-a crescut un cap la subţioară. Un cap viu, cu ochi, cu nas, cu urechi, cu gură. Sigur că are gură, ca să râdă. Clipeşte batjocoritor. E absurd, dar incontestabil. Proporţional, cam jumătate cât capul meu, din câte îmi pot da seama. Pielea crăpată de la subţioară e ca un guler de flanelă în jurul gâtului subţire, in care par să se nască hohotele de râs. Sunt uimit, intrigat. Mai mult intrigat, decât indignat. Râde într-una, îmi face cu ochiul - e şi vulgar-absolut insuportabil. Dinţi albi, ascuţiţi, obraji rumeni, pomeţi rotunzi, pielea subţire, lucioasă. îmi apropii degetele si-i pipăi bărbia. M-a muscat de degetul arătător al mâinii drepte" {Raport, p. 179-180 din secţiunea: Exerciţii de stil Li persoana l-a). Fantezia cultivată a scriitorului preferă grotescul gigantic si absurdul cazuistic, humorul negru traversat nu o dată de melancolie. 347 DEBUTANŢI UN COLEG CU IARBA Şl CU MINE Dumitru Alexandru, poet de o nobleţe dura, se înfăţişează cititorului dintr-o dată matur, fără adolescenţă. Scriu cu întârziată, melancolică emoţie aceste rânduri, despre un artist pe care faima l-a ocolit numai din întâmplare. Dar cum în artă nu sunt două destine asemănătoare, orice destin de poet autentic ne tulbură prin singularitatea sa, prin steaua nevăzută uneori, dar descoperită prin luneta bunului simt si a gustului, prin steaua plutitoare deasupra versurilor sale. Talentului puternic al lui Dumitru Alexandru, aş vrea să-i adaog un strigăt dc încurajare, rugându-mă şi pentru el, când mă rog pentru mine, la Dumnezeul poeziei - Caracterul - să-i dea destinul ce i se cuvine: cinstea dc a fi citit cu dragoste. 348 PUBLICISTICA 349 MIHAI BOGDAN inadaptabilităţi strângăndu-sc Ia piept eu adaptabilitatea, şi mai presus de orice m-a frapat inteligenta versului în numirea sentimentului. Mihai Bogdan, îţi doresc din toată inima să debutezi cu pasul drept pe drumul lung şi nesfârşit al poeziei care există ca dimensiune fundamentală în toţi oamenii care nu şi-au câştigat moartea născându-se, ci sufletul plin de sentiment şi anume acela de a fi viu. Născut în 1960, cam pe timpul când debutam cu prima mea carte, studentul de la Facultatea de Comerţ, Mihai Bogdan, subţire ca un fir de grâu castaniu si cu sprâncenele îmbinate, aproape că m-a speriat în urmă cu luni de zile dându-mi un aprig telefon, l-am spus prietenului meu Titu să stea cu mine în minutele în care-1 invitasem, având suspiciunea că urmează să încasez un toc de bătaie de la vreun necunoscut căruia cine ştie când îi voi fi fost sărutat iubita. Aşa a şi fost. Pentru că iubita lui Mihai Bogdan este însăşi poezia şi măgarul de mine i-o sărutasem. Mi-am dat seama de roate acestea după ce tânărul poet plecase şi, în reculegere, i-am citit versurile şi am realizat faptul că am de-a face nu numai cu un poet format, dar chiar cu germenii unei viitoare mari poezii. E datoria mea firească să-l încurajez cu o îmbrăţişare pe tânăr, cu atât mai mult cu cât prin diferenţa noastră de vârstă ar fi putut să-mi fie chiar copil. Treptat, treptat am prins drag de el şi poate că şi el de mine. Despre poezia lui pot zice că m-a impresionat cu precădere acel sentiment nemaiîntâlnit în poeziile altor poeţi şi anume acela al gingăşiei reci până la fulgul de zăpadă, al versului clasic mânuit cu extremă siguranţă în determinarea unei stări de spirit romantice, al unui viitor îmbrăţişându-se cu trecutul, al unei 350 351 un poet de mâine ŞI de ieri: george canache Dacă fiecare poet în care se simte poezia nu crede despre sine că a atins starea dc graţie, atunci să se lase de poezie nefiind poet. Poezia nu este o concurenţă şi nici un clasament ci o; revelaţie şi un univers. Universul poate fî descoperit în propria ta inimă sau înj inima altora. Universul, de asemenea, poate să nu fie descoperit j şi atunci cel care nu este poet să nu încerce să fabrice poezii. Universul lui George Canache are ceva diamantin în el. Nici nu ştii că există între tine o sticlă, un geam, o fereastră spre j Cosmos decât în clipa în care diamantul ti-o zgârie si ţt-o sparge. Printr-un geam spart nu se vede nimic. Printr-un dia-'. mant se vede lumină. Dar prin lumina nu se mai vede absoluţi nimic. Prin George Canache se vede ceva din spiritul haikului. Prîn spiritul haikului se vede ceva din taina luminii. Prin lumină nu se mai vede absolut nimic. Săi fie vorba de şarpele Uroboros cel care se hrănea j mâncându-şi propria-şi coadă? Noi zicem că da. [ROMEO CĂTUNE AN V] Dintre sute de catarge câte-mi bat valurile şi malurile, iată că Romeo Catuneanu, de la NAVROM - Constanţa, mi-a debarcat digurile şi porturile inimii mele. Om minunat în vers, după gustul meu sigur, iar nu după sistemul de referinţă critic al meu, uneori fluturând de emotivitate, Romeo este în mod sictir poet, chiar dacă nu seamănă cu ce gândesc cu despre poezie, îl încurajez cu toată fiinţa mea sensibilă, pentru că, la rândul meu am fost încurajat de fiinţa sensibilă a altora. întrebându-1 pe tatăl meu o dată cu întrebarea neghioabă, cum as putea să-i fiu recunoscător, el mi-a răspuns sec şi dur: - Fă un copil şi crcşte-l, măcar atât de sărac cum te-am crescut eu pe tine! Cam aşa ceva s-a întâmplat cu câţiva poeţi, iar ultimul dintre ei, şi al inimii melc ca şi ceilalţi, este Romeo Catuneanu. Poezia lui, ca toate începuturile poetului, se zăpăceşte în sinea ei, cjutându-şi rima. Tocmai dc aceea, din exces de personalitate, uneori încalcă măreţia impersonalităţii. Dar, stimate cititorule, fără încurajarea personalităţii, niciodată nu vom ajunge la distincţia geometrică a piramidei. Cum îmi spunea odată un poet, I.iviu Dam ian, poezia nu se începe cu talentul, ci se începe cu sufletul. Talentul este răsplata târzie a sufletului si a umanismului de a intra în contact cu umanitatea. 352 NICHITA STĂNESCU Eminescu, dacă nu era încurajat de Iosif Vulcan, poate că se pierdea de multă vreme. Sufletul eminescian, încurajat cu versuri naive şi pure, însă, sufletul lui măreţ a atras după sine abstracţiunea impersonală a Luceafărului de mai târziu. Romeo Catuneanu îndeplineşte condiiia sufletului si a talentului rccognoscibîl. Vai, însă, de poetul pe care-1 recunoşti după talent, iar nu după suflet! Acest lucrător la NAVROM are suflet şi, citindu-1 cu atenţie, mi-a apărut clar că are şi talent. Acum cu prilejul debutului său, îi urez să fie mai talentat decât mine, dar să nu mi-o spună niciodată. Pentru că, dacă aş înceta să cred despre propriul meu talent, n-aş mai scrie un vers. La primul pas făcut pe calea lungă a umanismului socialist, dragă Romeo, sparg o lacrimă de bordul navei tale, lansată pe marea cuvintelor! 353 0 DORIN CONSTANTIN Ce medic aş fi fost, Doamne, ce umanist aş fi fost, Doamne, de-as fi putut suporta vederea sângelui! Cuvintele numai în concepţia Iui Gutcnherg sunt o vedere, altfel ele sunt simţăminte. In acest sens, considerând verbul ca pe o sângerare a substantivului, simtindu-1, dar nevâzându-1, îl putem accepta, redevenind medic şi umanist. Am oare dreptate? Chiar aşa să fie? Nu, nu am dreptate, nu este chiar aşa... 354 355 simion cosma sau despre stup Când moare o albină în stup sau când intră o furnică în stup, ce este omorâtă, sau orice tel de altă gânganie care întră în stup şi este omorâtă, albinele lucrătoare, de îndată ce albinele războinice şi-au făcut treaba, deci albinele lucrătoare, cum zic, o acoperă cu un fel de ceară aparte ca să ferească interiorul stupului dc putregai şi mierea de alterare. 1 .ucrările pe care nu le pot numi nici pictură, nici sculptură şi nicî basorelief, lucrările lui Simion Cosma din această perioadă par scoase din ulteriorul unui stup. Mă întreb roşul lui violent ce sânge acoperă, albul lui de nord tomnatic ce fulg topit închide, griurile lui ce vechi tristeţi le acoperă cu ceară? Şi totuşi, dacă ne refuzăm o mai profundă contemplare a obiectelor sale, primul sentiment este acela de bucurie, de jubilatie de moment mozartian. In spatele lui se ascunde o durere învinsă, o rană cicatrizată şi o istorie prelungă. Văzându-i o garoafă de ceară am tresărit dându-mi seama că acest artist unic, care este Simion Cosma, se uită prin propriile sale răni ea prin nişte pleoape roşii: spre lumea pe care el încă o mai vede ca bume. Să-ţi faci dintr-o rană un ochi, dragă Polifeme, înseamnă că Ulise urmează să te mai cerceteze încă. [AURELIAN TITU DUMITRESCU] Ne-am cunoscut printr-o minciună, care, s-a vădit ulterior, prin desfrânarea talentată a versului lui, ca nefiindă. M-am uitat, mărturisesc cu oboseală, pe versurile lui şi lăsându-mă cuprins de ele, m-am regăsit într-o odihnă a spiritului. Din sămânţa muncitorească, naşte vers de fiertură de fier si-1 înţepeneşte în neuitarea noastră uitucă, cum lebăda pe lacuri şi murindă, cântecul. Nepricepuţi cum sunteni noi, la dânsul însă ne pricepem. Aurelian are privirea neagră până la luciul luminii, gene de măturat lumea cu ele şi sprâncene pentru umbră, de ar fî nevoie cumva şi de vreo umbră. Suflet sănătos şi inimă zdravănă, Aurelian a venit la mine să mă-ntrebe dacă nr putea să doarmă un pic de osteneală. - Aureliene, l-am întrebat, noi pe aicea avem pe la noi de locuit două auricule şi două ventricule. Unde vrei să tragi în noaptea asta? - Dacă s-ar putea, mi-a răspuns fiorosul poet sfios, dacă s-ar putea, mi-a spus Aurelian, eu aş dormi în auricule. închei aici, salutând drumul unui nou poet în care nădejdea noastră pune o mare bizuinţâ estetică. 356 357 starea poetului tanâr FILIP [POET-COPIL] Srarea poetului tânăr este starea naţiunii, adolescenţa ei, înflăcărarea ei, idealurile ei. Poetul tânăr îl are pe nu îl are, curge la munte de-a dreptul în sus, zvârlind cu păstrăvii după vulturi, Fericit nu este cel despre care se zice de bine, ci acela care zice de bine despre ceea ce este. Aurelian Titu răsare în mijlocul, verbului nostru cum Pasărea măiastră in piatra lui Brâncuşi. Ce chin, şi câte viori sparte în circumvoluţiunilc versului său. De veţi citi fără prejudecăţi fărădelegea versului lui, vă veţi umple de un cântec mut, de o aripă care îşi caută zburătoarea, de un fulg de zăpadă care îşi caută iarna. Vid arăt astăzi mândru' de el şi bogat de mine. Filip este speranţa de poezie a tot ce noi am plâns fără să avem ochi de plâns. Is[u ne interesează ce vârstă are copilul-poet. Pe noi, ne interesează numai faptul că el este în viaţă şi că el arc măreaţa ştiinţă de a se juca cu acele cuvinte copilăreşti, cum se joacă alţii cu bilele albe sau negre supt sentimentele omeneşti. Filip e părăsii de tată şi de mamă. Filip e fiul cuvintelor pe care el le cântă. El este miraculosul copil care încântă şi dezmorniântă adolescenţa spre copilărie. Salut în Filip pe ochii Iui Homer cei văzători din copilărie. Salut în acest om cu trup, frumuseţea gândirii libere. Salut în acest copil, refuzul adolescenţei. Salut în acest copil neasemuirea lui cu caprele. Salin în el identitatea cu capta. Salut Inel neasemuirea cu stelele si identitatea lui cu steaua. Filip are grijă de Macedon Aiexandros. Al tău Nichita Stănescu, cetăţean român de origine sălbatică. 358 359 augustin fraţilâ Augustiiv Frăţilă, acest tânăr talentat până în unghii, unghii cu eare-şi zgârie de tot melodios ghitara, compunând pe dânsa minunate cântece pe versurile sale şi pe versurile tuturor celorlalţi poeţi, iată-l acum publicat sub semnul Luceafărului. Ca orice ardelean, el refuză versul vâscos, ca orice poet tânăr, e proaspăt şi aspiră la universalitatea culturii.'Om drag şi dintr-o bucată, lăsând în sentimentul nostru, aidoma cometei, o coadă de lumină, acum la debutul său îi urăm nu ca într-o gară când pleacă un tren - drum bun -, ci ca într-un gust care ştie să guste - drum vertical! [CONSTANŢA IORGAJ Tânăra poetă are un condei discret şi- o scriitură încă ingenuă. Sentimentele poartă masca lucrurilor si a obiectelor, din a căror distribuire se desprinde o atmosferă pură, modernă. Talentul este evident şi bănuim că prin Constanţa Iorga cea mai tânără promoţie de poeţi se adăugeşte cu un glas nou, original şi plin de prospeţime. 360 361 [CONSTANTIN MENAGACHE] portretul unei sensibilităţi în versurile lui Menagache apare în mod mai cristalin decât la alţi colegi ai lui de generaţie o reformulare a poeziei genuine plecate din ultimul strat social, oraşul. Poezia populară a ţărânii devine ironie pe asfalt. Cosmosul liber din câmp apare fumuriu de după hornuri. Şi totuşi şî acest fel este un demers al metafizicii poetice. Apare un incipient strat metafizic între Eu şi Cetate. E meritul lui Constantin, sau poate suferinţa sa abstractă, în a contopi materia proto-lingvistlcă în semnul cuvântului. Ridicarea la înţeles al înţelesului cuvântului ridicat la rândul său din proto-cuvântul sensibil, dar încă nu indus în semn, ne semnifică în verbele şi substantivele articulate de Constantin Menagache un posibil nou mod de abordare a realului din punct de vedere estetic. Salut aceste versuri, cu drag şi încurajare! Prima impresie pe care o lasă lectura versurilor lui Florentin Palaghia e aceea a unui spirit adolescentin, nostalgic ca o toamnă bogată, străfulgerată de unda unei purităţi inefabile şi cordiale în acelaşi timp. Versul e păstos ca în Băncilâ, dar discret aidoma perioadei albe a lui Grigorescu. Sentimentul de oglindă curgătoare răsucită ca un fior, de nară de cal azvârli ud u-şi săgeţile de aburi în galopul unui ger fixează o clipă cursivă în opreliştea ei. Răzbate ceva de prospeţime care-şi caută drumul expresiei, acel „li" cu care se începe fiecare drum de o mie de „li". Lapidaritatea şi aparenta nonşalanţă a imaginii destrămând statutul unui haiku iniţial, de fapt emite o tendinţă spre regăsirea matricei pierdută printre arhetipuri de data aceasta stră-văzute şi întrezărire prin ceaţa translucidă a unei ferestre închise. Baletul este numai aparent, iar graţia lui e de fapt un rictus al unei dureri ancestrale schimbate în doină. Florentin Palaghia, ca poet, se dizolvă în propriile sale metafore în irezistibila şi instinctiva regăsire a unei măşti pierdute cândva în copilărie şi poate cândva regăsită într-un viitor sugerat. Impresionismul poeziei sale şi spunem, în cazul lui Palaghia, poezia că este poezie, căci aşa ni se vădeşte a fi fiind -impresionismul nu devine o dogmă estetică, ci numai un 362 NICHITA STĂNESCU 363 instrument de sculptură necesar acestui stadiu de evoluţie al poetului în şlefuirea de neşlefnitului verb. Dc aceea, întoarcerea cailor nu este o stampă, ci o pânză fluturătoare dc caravelă sau de vârf de lance. Etapa suitoare şi flagrantă totodată faţă de volumul anterior Sintagmei acesta la rându-l anunţând un destin literar. Spre edificare, iubite cetitorule, cum scriau înaintaşii noşrri cu acea limbă ca un fagure de miere, te invit să re dedulceşti de harul înfriguratului poet, trubadur cu cravată, ce ţine în loc de lăută o pană smulsă dintr-o lebădă pândindu-i cântecul. UN STRĂNEPOT AL TURLEI RĂSUCITE Ion Popa Argeşeanu s-a născut la opt strigăte depărtare de fântâna Meşterului Manole. Aidoma strămoşului său pietrar de turle răsucite, poetul ridică versul numai cu o inimă îngropată în silabe. Icar invers însă, îşi zvârle cumpăna cu găleata în apa stelelor. L-am surprins zidind un fulg de zăpadă în catedrala iernii, l-am zărit mistuindu-se în fracul rândunelelor de toamnă, l-am îmbrăţişat într-o primăvara, cu braţul, şi mi-a rămas în palmă o sapă de săpat fântâni şi-n cealaltă un bulgăr de cuvinte argintii, şi iată în toiul verii i-am gustar poezia, ca un miez rece de pepene vărgat. la miracolul curat şi întemeietor al limbii munteneşti, Ion Popa Argeşeanu adaogă o mioară coborând tocmai din Vrancea, laie, bucălaie şi nebună. Mi-a pus-o şi mie în braţe. Ce eram să fac cu mielul-mioară? L-am sărutat. 364 365 în spirit DE haiku despre starea tânărului poet Nici nu poţi .şti de unde poate răsări poezia adevărului! Faptul că noi suntem organizaţi pe bresle e bun, dar el îndreptăţeşte mai ales bătrâneţea noastră decât adolescenţa noastră. Un inginer care se ocupă cu depoluarea, tot spălând de jeg natura, îndrăgostit fiind de ea, iatâ-i prin revelaţie îndrăgostit de natura naturii, adică de natura sufletului omului. Omul este natura naturii şi Mircea Raicopol a sesizat puternic, simplu şi inefabil, şi pentru noi aceasta. E o bucurie pentru mine să recunosc cu ochii mei obosiţi vederea lui proaspătă. Nu este un împrumut de vedere, ci o îndreptăţire a sensului vederii. Tocmai de aceea Mircea Raicopol refuzând forma sentimentului îi preferă spiritul. Poemele lui nu sunt haiku-uri, cî spirite dc haiku, O spălare a inimii nu cu săpunul cuţitului, ci cu spiritul înţelegerii. Sâ-i urăm bun venit si drum bun în ciudata şi necesara profesie de poet! Cum de buna seamă srim cu toţii, poezia este starea cea mai fericită a sufletului nostru; cum sentimentul îndrăgostitului, asa cum am fost şi suntem de bună seamă, îşi exercită tandreţea asupra viitoarei manie, poetul ca atare ne apare ca fiind o stare mai aparte şi mai strigătoare si mai spusă a sentimentelor noastre ale tuturora. Când îti bate un poet la uşă, te cam tulburi din pricina faptului că el ar putea să-ti trimită în mod direct o misivă de !a Shakespeare sau de la domnul Mihai Eminescu, anun-ţându-te că n-a putut să fie punctual de data asta din pricina faptului ca trebuie să aştepte în Gara de Nord o nepoată pe nume Mirela venită tocmai de la Moldova, sau pe numita Ofelia venită de-a dreptul dintr-un izvor. Habar nu ai cu cine ai de-a face! Când ţi-e somn, s-ar putea sâ-i trânteşti în nas uşa domnului Bacovia, sau să-l izbeşti cu clanţa peste gleznă tocmai pe Lord Byron. Aşa se face că uşa rămâne de-a pururea deschisă, indiferent câ-ţi vine boierul Ienăchiţă sau veselul Alecsandri în casă. Nu-i bine să nedreptăţeşti, căci nu-t bine să împărţi ru însuti, în măsura în care eşti poet, dreptate. Bunăoară, te trezeşti cu un blond gazelatic, ce scrie în spirit de haiku, la tine în toiul lenii tale, sau chiar la tine în toiul scrisului tău. „Sâ-1 tai mi-e lrica,să-l las se strică că vine altul şi mi-l ridică". - Ce eşti, măi Mircea?, I-am întrebat pe Raicopol. - Inginer de depoluarea apelor, mi-a răspuns intrusul- 366 NICHITA STĂNESCU 367 — Şi atunci dc ce scrii în spirit de haîku? — Tocmai de aceea am veni să-ţi zic. Poeţii nu se nasc în şcoli, altele decât şcoala vieţii. Cei jnai buni nu sunt prea duşi pe la biserici. îndeobşte am observat că au câte o şurubelniţă în buzunar şi câte»o cheie franceză atârnată, cercel, la o ureche. M-am întrebat pe mine însumi dacă pot întineri cu un poet... Mai pot întineri cu un poet. Bătrâneţea e dedată celor născuţi bătrâni. Şi-acel regc-al poeziei, vecinie tânăr şi ferice - veselul Alecsandri, cu antene atente, îşi văzu de seama lui, adică de seama tânărului poet. l-am zis deci: — Versurile tale îmi par a fi fiind. Caută şi tu de nu-mi îmbătrâni gustul, chiar dacă uneori e nedrept de favorabil. Ia urma urmelor, amicul meu Rainer Măria Rilke debutase cu două cărţi sub nivelul poştei redacţiei, şi deodată brusc, din senili, diniarbă verde, Cartea Orelor. Dacă îl descuraja cineva lajnceput s-ar fi descurajat pe sine însuşi, mai apoi. Noi, aceşti ce am săltat de patruzeci dc ani în stilul flop, ştim prea bine că în profesiunea noastră singuratică şi de unul singur; o jumătate se poate învăţa, dar cealaltă este mirarea însăşi care este de mirare, iar nu de învăţare. Tânărul meu prieten nu credea să înveţe a muri vreodată, iar eu nu mă pricepeam cum să-l învăţ aceasta. Uneltele mele mi le lăsasem la ţară, îar sufletul meu în braţele daimonului. Cred că, aproximativ, aceste lucruri i le-am şi spus. Cel mai greu de pe lume e să fii poet, adică să exprimi ca şi-cum ar fi ale tale sentimentele altora. între un poet şi un poet genial distanţa nu este decât de o geană dc copil, adică de conjunctură, de istorie, de destin. în rest: words, words, words... THEODOR RĂPAN Apropierea de un tânăr poet este un act de profundă atenţie pentru toţi cei care o fac, în sensul grijii sporite pe care poetul mai în vârstă şi scriitorul în genere mai în vârstă trebuie s-o aibă fată de tînerît scriitori şi tinerii poeţi şi faţă de debutanţi în genere. Din acest punct de vedere, în ceea ce mă priveşte eu iui accept critica negativă, ci numai cea constructivă si, în anumite cazuri, critica de încurajare. fheodor Răpau este un poet care a mai publicat câteva din versurile lui prin presă, ba mai mult decât atâta, a publicat şi o serie de reportaje pe reme sociale, deosebit de interesante, vădind o pană ascuţită de gazetar. De când l-am cunoscut pentru prima oară, acum numai câteva luni, mi-a plăcut pe loc de el, de tinereţea lui, de felul Ini de a gândi şi de cultura implicită pe care o vădea acest fel dc a gândi. Mi-aduc aminte că mi-a citit câteva poezii scurte, mai precis mi-a recitat câteva poezii scurte de-ale lui, care m-au încântat şi m-au făcut să-mi dau seama că literalmente am dc-a lace cu un tânăr şi nou poet. Mai târziu, i-am cerut să-mi încredinţeze mai multe versuri. Theodor Râpan are două sau trei volume de versuri în manuscris şi mi-a încredinţat unul dintre ele, cu titlul provizoriu Pharmakonii, pe care l-am sfătuit însă să-l schimbe, pentru că se înţelege mai greu la marele public. Lăsând la o parte însă ridul tineresc al volumului, poezia 368 NICHITA STĂNESCU este surprinzător de proaspătă, de bună calitativ şi de profund. Iată două mostre de poezii: ...Nu uit/i, inimă a dainwnului meu Înfloram trecere spre cânt! Ti-a trebuit să-nnebuncsti auzul * Si gura prefăcută în cişmea... Tu stai lipsită de durere Nemaivăzuto! Mă vezi?... (îndemn) sau spre exemplu poezia Dialogos: - Ai deget pentru inel de logodită? - Da, am deget pentru inel de logodnă. - Ai deget cu care să-mi arăţi noaptea, frica şi dragostea ta? - Da, am mâna aceasta ce ţine loc de inimă, de cuvânt şi de pistol zgomotoasă şi temătoare ca întrebarea ta. însingurare.' Magnoliile trec prin faţa mea. Vedem în Theodor Răpan un talent viguros şi sperăm din toată inima să câştige unul din concursurile la care şi-a dat cartea pentru publicat, aştepându-1 să apară, în fine, la un loc de cinste printre poeţii tineri. închei cu drag. 36'» [VIRGINIA STOICA] E. un fior de respect faţă dc Poezie, e şi poftă de joacă, în versurile târă vinovăţie ale Virginiei Stoica-şi sunt presimţirile şi neliniştea unei conştiinţe poetice care se naşte. Dacă nu mă insei. Dacă nu se înşalâ... 370 371 [TRAIAN TAL] Poezia lui Trăiau Tal este aceea a uniri om cultivat cu o amplă deschidere către sensibilitatea modernă, con tem porană. el ESTE chiar poet: iulian talianu Am o reală bucurie ascultând poez.iile Iui Iulian Talianu. O reală bucurie pentru că el este altceva si acest altceva dacă nu este profund definit, tendinţa este, cel puţin pentru cei care Mint îndrăgostiţi de poezie, clară. Adică mişcarea către o nouă generaţie care se formează în mai multe spirite tinere... Trebuie să le sprijinim cu mare deschidere, fără o falsă deschidere. Cu o mare deschidere... Câteva poezii m-au surprins cu mare bucurie printr-o prospeţime a tânărului nostru coleg Iulian Talianu. Mărturisesc că aproape l-am invidiat... Cel mai greu este să fii poet. între un poet bun şi un poet genial distanţa e numai de o geană de copil. îngrozitor dc greu este să fii poet... în cazul poetului Iulian Talianu el este chiar poet... Ceea ce pot să mă pronunţ dintr-un bun-simţ pe care încă îmi mai dau voie să îl am ca dovadă că nu ani albit chiar de tot ar fi acela să spun că aş face o diferenţiere între ceea ce vreau eu să scriu si ceea ce scrie Iulian Talianu. în acest sens îi fac critica, nu în sensul de a-1 corija, care ar fi o nedreptate în primul rând pe care mi-as face-o mie însumi ca ins nereceptiv. Sunt câteva poezii care m-au tulburat propriu-zis. M-au tulburat în mod sigur... Poeziile mi-au dat o reală bucurie estetică şi îl îmbrăţişez pe Iulian Talianu şi îi spun să fie atent la critică, dar mai ales să caute să stea în viată. Cam asta ar fi ideea. Cine este în viaţă 372 NICHITA STĂNESCU 373 mai apucă să facă una-aJta. Bravo, bătrâne! Obiecţiile de rest la text sunt neimportante, B foarte greu să scrii vers bun. Un poet se judecă după ce are el minunat, iar nu după eşecurile lui. ALOCUŢIUNI [...SPIRIT DE PRIETENIE...] Si eu, ca şi Domniile voastre, consider un moment profund emoţionant, acesca al întâlnirii noastre, a_tuturor cu toti, şi aduc si eu un sentiment de recunoştinţă Domnilor profesori şi iubiţilor mei colegi. Iar cât despre mine, vreu să vă spun că am fost un elev cam mediocru în liceu, ca dovadă ca am rămas repetent în clasa E primara; atâta vreme cât era vorba de liniuţe oblice si de nişte bastonaşe totul era O.K. Când am trecut la o-i, oi, aicea... Mai târziu, însă, când, ros de chinul profesorilor mei de română, unde nu am avut note prea bune, am realizat aşa faptul că gândirea, că cuvântul, poate fî scris... nu mi-a mai ieşit revelaţia asta din cap şi tot aşa o ţin de atunci până acuma, până când mai prind vreo altă revelaţie. Cât despre faptul că prietenul meu Gociman a propus acel sentimentalism... cum să se numească o generaţie, eu cred că ea mi are nevoie de numele vreunuia în mod special; dar cu m-am gândit că Domnia sa a făcut-o din spirit de prietenie pentru mine, căci eu nu sunt căsătorit, dar plătesc 7 pensii alimentare. 374 [... TÂMPLA NOASTRĂ A ÎNCEPUT SĂ ALBEASCĂ...] PUBLICISTICA 375 existenţei - că Universitatea este un început de existenţă, o melancolie a unui început - să remarc că noi, care odinioară fusesem tineri şi contemporani cu marele Arghezi, cu marele Blaga, cu marele Ion Barbu, cu marele Bacovia - ca să amintesc numai latura poeziei noastre - am ajuns, în cele din urmă cu melancolie, să devenim contemporani cu noi înşine: tâmpla mustră a început să albească) Vă sărut cu o tâmplă care a început să albească! Mult iubiţi şi stimaţi profesori, care nc-aţî ajutat să ajungem nişte oameni aproape culţi, Dragi fraţi şi scumpi colegi, De fapt, douăzeci si cinci de ani aniversaţii, acum, din '52 (1952), de când am izbutit - ştim cu rotii în ce condiţii grele, dar fericite, totuşi, - să intrăm la Facultate şi să ne adunăm de pe drumuri slujind literele româneşti, fiecare în felul său şi cu dragostea sa şi cu puterea sa de sacrificiu. în decursul acestor ani de când am terminat minunata Facultate, tristă Facultate, săraca şi nobila Facultate pe care am fâcut-o, in ceea ce mă priveşte, am avut prilejul deosebit să colaborez cu marele nostru scriitor, dragul Zaharia Stancu, care, astăzi, nu mai este printre noi, aproape douăzeci de ani, fie redactor la „Gazetă literară", fie colaborând în biroul Uniunii Scriitorilor cu Domnia sa. Nu pot să uit, până astăzi, o întâmplare, când mă ocupam de interesele unor tineri scriitori care veniseră - câţiva puşti - veniseră la tâmplele albe ale acestui mare prozator al nostru şi care strigaseră nu în tocmai buna şi politicoasa limbă română la dânsul. F-l a dat o replică pe care nu pot s-o uit. A spus: - Nu uitaţi că viitorul tinereţii este bătrâneţea! în acest sens, meditând asupra celor douăzeci şi cinci de ani care au trecut de la sfârşitul liceului nostru şi începutul ARTA ESTE ŞI ACŢIUNE COLOCVIUL ARTELOR {Cuvânt Ia Conferinţa Naţională a Scriitorilor) Nichita Stănescu a adus un omagiu maeştrilor literaturii noastre care au îndrumat primii pasi ai scriitorilor din generaţia sa în drumul lor spre afirmare. Referindu-se, în continuare, la unele probleme ale breslei scriitoriceşti, vorbitorul a spus: „Literatura noastră are o problematică: nu are cazuri. De cazuri sunt vinovaţi unii dintre noi care, în loc să muncească păzesc munca. Noi, scriitorii', facem parte din clasa muncitoare, din clasa ţărănească. Rostul nostru este de a fi în sprijinul popondui nostru, al românilor, al maghiarilor, al germanilor care cu cinstire clădesc societatea noastră ". Pornind dc la ideea că „rolul uniunii noastre, dl breslei noastre de muncitori, este grija faţă de floarea ţărir, faţă e de altă parte, acţiunea .succesivă, întâi a simbolismului, apoi a suprarealismului - care, amândouă, au dat o lovitură conceptualismului si retorismului ce caracterizau clasicismul şi romantismul. Poezia modernă e beneficiara acestor două orientări. - Credeţi câ există in acest domeniu o experienţă - limită, o treaptă peste care abstractizarea expresiei poetice nu mai poate avansa fără a se părăsi terenul poeziei? Şt.Aug. Doinaş: Aproape fiecare mare poet modern marchează o experienţă lirică, o treaptă peste care nu se mai poate continua: dincolo de ermetismul lui Mallarme începe zona şaradei şî a rebusurilor; dincolo de eufoniile simboliste se anunţă jocurile pur verbale şi aberaţiile letriste; dincolo de experienţele lui Breton asistăm la transcrierea unor stări psihice spontane sau provocate care frizează patologicul (Artaud, Michaux, generaţia beat); dincolo de poezia faptului de cultură al lui Eliotsau Pound începe babilonia plurilingvistică. Problema care se pune e aceea de a distinge, cât mai clat, între adevărata poezie modernă, dificilă prin structură, şi impostura modernismului cu orice preţ, dificilă prin lipsa ei de substanţă si prin faptul că se drapează în faldurile celei dintâi. Nina Cassian: Eu cred că nu are rost sâ vorbim despre nici un fel de limite în formele de manifestare ale procesului de creaţie, fie ele concrete sau abstracte. Limita o impune 416 NICHITA STÂNF-SCU PUBLICISTICA 417 instinctul de conservare a speciei poetice, astfel încât, atunci când concretul tinde sâ apese prin cantitatea lui de pământ inefabilul poetic, poezia se salvează respirând în noţiuni, în abstract, iar când abuzul de abstractizare o rarefiază ea se salvează prin recurgerea fa izvoarele concretului, la diversitatea lui. Acest proces, observat de altfel în toate domeniile artei de-a lungul secolelor, este propriu şi poeziei, care a pendulat între o modalitate sau alta de expresie, reuşind sâ le îmbine doar în cazul unor genii plenare. - Scopul discuţiei noastre fiind de a stabili „disocie-rile-necesare" între domeniul poeziei autentice si cel al poeziei mimate, dea uşura accesul publicului spre adevărata poezie, ce consideraţi că e necesar să se întreprindă în orientarea estetică a cititorilor pentru ca dificultatea receptării poeziei moderne să fie înlăturată? Nichita Stănescu: Am remarcat, discutând despre cititorul de poezie, o tendinţă mai generală, şi după părerea mea eronată si anume aceea de a explica orice poezie în naţiuni, de a converti metafora imediat în echivalentul ei naţional. Acesta e un mod simplist de a încerca să înţelegi o poezie. Convertind o metaforă în noţiune, se pierde exact diferenţa specifică. Or, valoros în metaforă este tocmai diferenţa ei specifică faţă de noţiune. Nu mai pun la socoteală faptul câ adeseori nici nu e posibilă. Aş îndrăzni să numesc diferenţa specifică a;meraforei faţă de noţiune, cu un cuvânt încetăţenit în critica clasică dar şi modernă şi anume acela de „inefabil". Inefabilul poate fi identificat cu ermetismul?! Inefabilul are o natură obscură? Hotărât, nu. Numai câ nu trebuie să confundăm sistemul de referinţă al noţiunii: ea denumeşte o stare de spirit, iar a înţelege o stare de spirit înseamnă să o simţi şi nu să încerci să o bagi într-un silogism în care ea nu are ce căuta. Nu trebuie cerut automobilelor să zboare si nici merelor să înoate. Sistemul de referinţă al mărului este copacul, regnul vegetal în genere, sistemul de referinţă al poeziei este gândirea în imagini, încercarea de a schimba sistemul de referinţă în interpretarea unei poezii poate atrage după sine adesea o falsă impresie de hermetism. E ca şi cum am considera ermetic un automobil, numai pentru că nu macină grâu. Nina Cassian: Eu pornesc dc la faptul câ marea majoritate a publicului doreşte să-şi apropie şi sâ înţeleagă poezia modernă. Cu un astfel de public trebuie discutat ca de la om la om, fără a-1 speria prin caracterul de sectă al ocupaţiei poetice. I'l trebuie convins că poezia are acelaşi izvor ca restul performanţelor umane, că este o formă a aspiraţiei spre perfecţiune, o necesitate de respiraţie multilaterală a umanităţii şi nu un joc sau un act de alchimie, condamnat să rămână străin muritorului dc rând. Acesta este un prim gest, dc demistîfîeare al procesului poetic. Al doilea, menit să-3 echilibreze pe primul, consta în necesitatea de a-l convinge pe cititor că poezia nu trebuie tratată ca un simplu divertisment sau ca un ornament oarecare al existenţei. Când oamenii vor simţi arta ca pe o necesitate vitală, vor avea roată stima faţă de fenomenul creări ei artistice, vor realiza câ el nu poate fi îndeplinit sau gustat fără efort. Şt.Aitg. Doinaş: Niciodată poezia nu a găsit un public gata constituit, un public avizat pentru a o recepţiona ca atare. Din contră: marea poezie şi-a format treptat publicul său, ridi-eându-1 la contemplarea estetică a valorilor sale. Ne aflăm în faţa unei culturi poetice încă deficitare care face ca dificultatea aparentă — invers proporţională cu această cultură - a poeziei moderne sâ se reverse pentru cititorul nostru şi asupra operei lui Blaga, Bacovia, Arghezi, poeţi care sunt departe de dificultatea reala a unui ermetic ca Ion Barbu. Situaţia aceasta va fi remediată după părerea mea, abia în clipa când educaţia cetăţenească si culturală, formarea şi rafinarea gustului estetic, 418 NICHITA STĂNESCU 419 însuşirea teoriei literare etc. ale tinerelor generaţii se vor face pe texte paralele din clasici şi moderni. Dacă până în anii 1930—40 era cu totul firesc ca Peneş Curcanului Moartea lui Gclu sâ constituie exemplele clasice ale poeziei patriotice, astăzi capodoperele poetice ale scriitorilor dintre cele două războaie ar trebuie să se predea în şcoală, de asemenea, ca modele ale genului. Numai în felul acesta va scădea indicele dificultăţii aparente care barează calea spre culmile realizării majore ale poeziei româneşti. Restrânsă faţă de complexitatea problemei, discuţia de faţă prilejuieşte afirmarea opiniilor câtorva creatori asupra ?nodernităţii în poezie, opinii purtând fiecare amprenta personalităţii autorilor, dar, în acelaşi timp, făcând să se detaşeze câteva distincte linii de forţa. Se realizează, în primul rând, punerea în lumină a ideii receptivităţii cititorilor pentru noutatea autentică, spre deosebire de creaţiile „eşuate", „obscure prin nerealizare", făcute pentru a „epata publicul". Conştiinţa estetică a iubitoribr de poezie este deschisă tuturor înnoirilor, tuturor căutărilor care înlătură rutina şi hi primul rând celor ce exprimă un conţinut nou. Se adresează astfel, implicit, un apel la activitatea şi autoritatea criticii literare în izolarea pseudoerţaţiei şi în afirmarea încercărilor reale de înnoire în conţinut şi în expresie, pentru a se înlătura deruta şt a se stabili coeziunea firească, necesară, între creator şi cititor. VORBIRE IN PIEZIŞ] Interviu - la ce lucraţi acum? _ l^i o carte intitulată Râsu-plâmu care are subtitlul: Vorbire în piezii de „Spaţiul Mioritic al neasemuitului Lucian Blaga". O altă carte aflată sub tipar Laus Ihokmae încearcă „poezia-eseu" pentru întâia oară. Rămâne cititorului să le voteze cu Da sau cu Nu. De asemenea, împreună cu prietenul meu, poetul Gheorghe Tomozei, vom încerca sub titlul general de Poezia civilizaţiilor antice să găsim echivalenţe noi în limba română, ale poeziei biblice, ale egiptene! cărţi a morţilor, a poemului Ghiigameş şi ale altor minunate texte din străfundul civilizaţiilor pierite, pentru a le pune la îndemâna iubitorului de poezie dornic de repere. - Ce credeţi că este poezia? - Poezia este un organism viu, in sine. Ea se naşte din imaginaţia poetului şi se hrăneşte din imaginaţia cititorilor ei. Ea are o biologie a ei, o sociologie a ei, o chimie a ei, o anatomie a ei, o fizică a ci, o istoric a ei. Se naşte, creste, descreşte şi moare. Poezia e un animal abstract, a cănii menite e să depună mărturie în faţa sufletului despre suflet. Ea reprezintă diferenţa specifică între om şi orice altceva. - Daţi o definiţie a poeziei?... - Nu. E o declaraţie de dragoste pentru suava căprioară abstractă. 420 NICHITA STĂNESCU 421 - Ce înseamnă poezia gnoseologică? - Orice poezie, prin esenţa ei, este im act de revelaţie, de cunoaştere. De gradul de realizare a cutărei sau cutărei poezii depinde şi profunzimea ei gnoseologica. E o banalitate ce spun. ■ Ce aş putea să cred despre poezia gnoseologică? tf>e bine! De foarte bine! - Ce credeţi despre spaţiul ontologic al artei (alpoeziei)? -Cred că „spaţiul ontologic al artei" esre o foarte delicată şi abstractă denominare â unei realităţi violente. Spuneam că poezia se naşte din imaginaţia poetului. Mă grăbeam. Ea se naşte din imaginaţia poetului, şi creşte hrănindu-se cu el. Abia când ajunge la maturitate începe să se hrănească şi din imaginaţia celor care se îndrăgostesc de ea. Adăugându-i. Apropo de relaţia poet - poezie, îmi vine să inversez mitul lui Cronos care-si mânca fiii. Invers. Fiii lui Cronos îl mănâncă pe Cronos. Şi nu e aşa? Homer nu e legendar, mistuit de propria sa operă? Shakespeare nu a început sâ fie contestat ca autor al operei sale? Marlowe, mai stafie decât Shakespeare, începe să-l concureze ca tată al lui Hamlet. Suavul animal abstract, căprioara cosmică, nu-şi iubeşte decât admiratorii. Aproape niciodată părinţii. REVELAŢIA ASUPRA EXISTENŢEI UMANE Masă rotundă După părerea mea, a declarat Nichita Stănescu, orice realitatede care iei cunoştinţă, prin sentimente, este nouă asa câ raportul dintre scriitor şi realitate nu trebuie în nici un caz să fie privit în mod simplist. Realitatea are un dublu caracter: unul obiectiv şi exterior, altul subiectiv şi interior. Dacă putem vorbi dc un univers al scriitorului în general, depinde din ce punct de vedere vorbim despre acest univers. Dacă vorbim din punctul de vedere al scriitorului cu percepţii proaspete şi activ, fără doarşi poate vom vorbi despre un univers dinamic, în plină luare dublă de contact obiectiv-subiectiv totodată; şi fiindcă s-a vorbit de experienţa vie, aceasta este multiplă: pe de o parte are un caracter de epică socială, de apartenenţă a scriitorului la societate, de încadrare a Iui într-o anumită societate şi într-un anumit sistem de relaţii cu societatea, iar pe de altă parte este vorba de experienţa intimă a revelaţiilor asupra existenţei şi de o experienţă tehnică, aceea a luptei cu expresia, a modelării perpetue a cuvântului, a autodepăşirii ca putere de exprimare. Eu cred că fenomenul literar, luat pe viu, ca fenomen dinamic, trebuie înţeles mai amplu; nu trebuie sâ înţelegem numai o latură, sau pe autor în calitate de obiect, ci trebuie să ne referim la raportul scriitor-carte—cititor. Toate acestea trei Ia un loc alcătuiesc un univers al poeziei sau al prozei, fenomenul literar este un fenomen sferic. Poezia, dc pildă, nu 422 NICHITA STĂNESCU 423 se constituie numai din ceea ce gândeşte poetul, ci se amplifică profund subiectiv si aproape dificil de controlat, în cititorii săi. S-a ridicat aici problema „fanârii" repezi a unor cărţi de debur, a succesului lor repede uitat mai apoi. Evident, se im-'pune o exigenţă estetică sporită a editurilor fata de manuscrisele încredinţare tiparului. Dar, în acelaşi timp, cred că uu trebuie condamnată o carte care „se trece" repede, deoarece istoria literară ne arată câ o serie de mari poeţi ai lumii n-au debutat strălucit, de exemplu Rilke. Sunt însă şi fenomene inverse, cum este cazul lui Bacovta, care debutează cu cel mai bun volum al său. Mobilurile unui univers estetic sunt diferite, ele variază de la scriitor la scriitor - şi dc aceea putem recepta marea varietate a personalităţilor; într-un sens, îl contrazic pe Marin Sorescu, care susţine că scriitorul „vânează" realitatea. El are şi nu are dreptate. Scriitorul încearcă sâ adauge realităţii o nouă realitate. Cunoaşterea nu este numai contemplarea directă a realităţii, unul din mobilurîle poeziei este şi acela al redării unor revelaţii care nu sunt de natură estetică. Toată lupta constă în transformarea în zonă estetică a ceea ce nu aparţine exclusiv esteticului, dar în acelaşi timp, nu este convertibil în altă zonă. Această reflectare a lumii generale printr-o prismă individuală deformează realitatea? In cazul fericit'al creaţiei de orice natură, deci şi estetică, o adaugă. Este, cu alte cuvinte, rezultatul unei îndelungi elaborări intentarea ideilor, prin prisma concepţiei filozofice a scriitorului, care, în ceea ce ne priveşte, pornind de la principiile creatoare ale gândirii manrist-lcniniste, investighează în profunzime realitatea înconjurătoare, relevându-i adevărurile si sensurile umane fundamentale. DESPRE STAREA LITERATURII TINERILOR CONSEMNATA SUBIECTIV DE UN TÂNÂR Anchetă Literatura se face cu cărţi - a decLimt Nichita Stilftescu. A fi moral înseamnă în literatură a avea talent, a scrie cărţi bune sau toarte bune, şi" mulre, sau foarte multe. Dacă as fi şofer aş spune că din punctul de vedere al şoferilor a fi moral înseamnă sâ parcurgi un număr cât mat marc de kilometri cu un număr cât mai mic de reparaţii ale maşinii; fără accidente, întocmai si la timp. Din punctul de vedere al şoferilor a fi moral nu înseamnă să fii un bun tată de familie, din punctul de vedere al şoferilor a fi moral înseamnă a fi un bun şofer. Din punctul de vedere al doctorilor a fi moral înseamnă a vindeca cât mai mulţi pacienţi. Din punctul de vedere al doctorilor nu interesează foarte mult dacă eşti un bun rată de familie sau dacă iţi plăteşti chiria la timp, ci interesează faptul câ nu îţi mor pacienţii pe masa de operaţie. Din punctul dc vedere al măturătorilor a fi moral înseamnă a stropi şi a curăţa strada la timp. Întocmai şi la timp. Degeaba ai farmec personal, degeaba eşti generos la cârciumă, sofisticat sau chiar inteligent, traumatizat de condiţia umană sau nu, dacă strada căreia i te-ai dedicat o ţii murdară şi neglijată, din punctul de vedere al măturătorilor a fi moral înseamnă a mătura bine. A fi scriitor înseamnă să-ti însuşeşti mai multe puncte de vedere deodată, mai multe soiuri 424 NICHITA STANKSCU PUBLICISTICA 425 dc existenţa simultan. A fi moral ca scriitor înseamnă nu numai sâ mături bine strada, dar, să mături foarte bine şi propria'ta inimă. Acest soi de curăţenie se cheamă talent. Puterea de a exprima o prietenie loială, si dusă în timp cu constanţă, echivalează cu loialitatea unei metafore. Exista o îndreptăţire reală a nisipului din clepsidră. Ca să fierbi un ou îţi trebuiesc cinci minute. Nisipul cărămiziu dintr-o clepsidră curge de sus până când nu mai este sus, în jos, până când acesta se umple cinci minute. Cine şi-ar putea Imagina că puiul viu dintr-un ou aflat în stare de gălbenuş se poate răscoace mai repede decât în cinci minute înseamnă că arco mare imaginaţie a gravitaţiei terestre; adică îsi imaginează câ poate smulge căderea nisipului din clepsidtâ mai repede. Acesc tip de imaginaţie s-ar putea denumi lipsă de caracrer şi s-ar mai putea numi totodată ignorare a gravitaţiei; proastă metaforă, imoralitate în artă. A fi scriitor tânăr este o metaforă. Ideea dc tinereţe esre o idee adjectivală; bune sunt substantivele; adjectivele sunt răsfăţuri, ele joacă faţă de substantiv sau mai bine zis faţă de subiect, rolul cuantelor din materia propriu-zisâ. De ce n-am crede în materie propriu-zisâ? Dar toate acestea se petrec în timpul veghii, în timpul stării de veghe căci o treime din existenţa noastră decurge oniric. Personal n-am aflat niciodată vreun scriitor care sâ scrie în timp ce doarme, deşi oameni cate vorbesc prin somn se mai întâmplă. A vorbi nu e totuna cu a scrie. A scrie nu e totuna cu a face literatură. In cadrul literaturii în ceea ce priveşte partea de somn a existenţei nu putem avea altceva decât o compătimire. E adevărat că aceasta compătimire poate fî entuziastă si atunci o putem numi cum ea însăşi se numeşte pe sine, onirism. Dar e naiv, sau teribil acel care confundă somnul cu visul. Act de trezire pură, visul este al literaturii, pentru că literatura complineşte o lipsă de organe umane. Somnul şi petrecerile lui anunţă numai o lipsă, o absenţă a biologicului. Având prilejul într-o maternitate să văd, cu timpanele, ţipetele unui grup anarhic de noi născuţi, am înţeles câte ceva din dragostea posibilă la trezie, pentru somn. Visul aparţine celor născuţi mai de mult. Ţipătul lor de trezire din somn şi-a pierdut naturaleţea anarhică. A te trezi cu două mâini, cu două picioare, cu trunchi şi cu cap îti poate stârni un strigăt de nedumerire, dar acest strigăt tinde sâ devină o mână în plus sau un ochi mai mult. El se consolidează în comunicare ca act al prieteniei adică al bunăvoinţei fată de orice altceva. Homer când scria strigând îşi căuta în viitor\m prieten ideal. Tocmai se trezise din neant. Dar strigătul lui era de veghe, de o tulburătoare veghe mai lungă decât existenţa lui biologică. El se dorea înţeles, iar tensiunea existenţei lui încoronată de dorinţa de a fî înţeles a fost atât de mare, încât a devenit postumă; iar strigătul lui va rămâne etern până când va găsi un alter ego care sâ-l înţeleagă. Din fericire pentru literat acest lucru nu se va întâmpla niciodată, din nefericire pentru biolog acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Literatura noastră tânără există pentru că ea încearcă sâ oprească vrejul infinit al ţipătului homeric, în trecători, dar Doamne! cât de gustoşi ciorchini dc cuvinte. 426 PUBLICISTICA 42" SCRIITORUL - INTRE PREZENT ŞI VIITOR Anchetă Scriu - decLiră Nichita Stănescu - pentru că ani ceva de spus, ceva care nu poate fi spus nici în limba] ştiinţific, nici încadrat în categoriile etice, nici în cele filosofice. Scriu pentru că simt că am ceva de spus. Acest ceva ţine mai degrabă de zona esteticului fără ca sâ fie subsumat ei. Dar este mai aproape de estetic decât orice altă denomînare modernă. Am să scriu atâta tîmp cât n-am să fiu convins că am reuşit să spini ceea ce vreau să spun. Scrisul nu este altceva decât un ventcol af unui adevăr. Adevăr al unuia câre tinde sâ devină" adevăr al mai'muftora! Aceştia din urmă sunt cititorii. Este un lucru banal, dar îh acelaşi timp plin de adevăr şi de misrer/Cel care-şi asumă destinul de a fi scriitor scrie pentru cititorii Iui. In noţiunea dc scriitor se cuprinde ecuaţia simplă şî anume aceea în care A scrie pentru tot restul alfabetului. Migraţie a lui A spre B şi C şi D şi E, încercare de a comunica a individualului cu generalul individualizat. Arta scrisului nu se confundă cu scrisul în sine. literatura nu este totuna cu scrisul. O numim ană a scrisului prin convenţie. Cel care are de comunicat o revelaţie, o existenţă, un „ce" anume face acest lucnt cu ajutoml cuvintelor scrise. Cuvântul scris este ceea ce este firul de telefon pentru cuvântul vorbit şi comunicat unui om cămia nu-i vezi chipul. Ce este un scriitor? Cine esre un scriitor? Care este scriitor? Este acela care doreşte cu tot dinadinsul să comunice un adevăr mai mult decât iubitei sate sau prietenilor săi, cel care doreşte sâ comunice un adevăr generos. Adică sâ comunice un adevăr nu numai pentru intimii săi, ci şi pentru necunoscuţi. Dacă el izbuteşte să facă aceasta se cheamă că el are talent. A avea talent înseamnă a cunoaşte, a le vorbi despre ei şi a te face pe tine însuţi, necunoscut pentru ei, cunoscut. Cititorii pentru care scrii nu sunt neapărat numai de acum, de azi sau de mâine. Uneori, ei sunt cei de poimâine sau de răspoimâine. Uneori, nici nu s-au născut. Orice adevăr artistic are numai o parte de prezent în el, restul ţinând de viitor, restul adresându-se ncnăscuţilor. Nici un scriitor niciodată nu se adresează unor oameni care au fost, nici un scriitor autentic nu este un om care a fost. Comunicarea în zona esteticului este o comunicare cu viitorul şi cu sensibilitatea lui imaginată. Şansa scriitorului nu se joacă niciodată în timpul vieţii lui. El este un jucător al cărui câştig sau pierdere întotdeauna se va şti după moartea lui. Dacă îmi îngăduiţi o comparaţie el ar semăna cu un alergător la suta de metri plat, care după cincizeci de metri de alergare se volatilizează pentru că pista lui e jumătate în prezent, jumătate în viitor, iar cei care îi vor arbitra alergarea nu sunt nici măcar născuţi, ci sunt undeva in viitor ţinând în mâini ceasornice neinventate încă, încoronându-1 sau dis-preţuindu-l, încoronând sau dispreţuind un alergător care nu mai e de fată, un alergător din ttecut. Scriitorul este cronicarul vremii lui, placa sensibilă fotografică a vremii lui, urma de talpă apăsată în pământul prezentului, înregistrând viitorul. Scriitorul este cel care înregistrează amintirile viitorului despre prezent. Despre valoarea lui şi îndreptăţirea lui el nu are decât speranţe, niciodată mărturii. El însuşi abia dacă este martor sensibil, sufletesc, a ceea ce a fost bun şi rău în trecut. Efortul comunicării, dorinţa comunicării, miracolul şi aura comunicării niciodată nu se petrece numai pe un plan orizontal sau numai în timpul prezentului acut. 428 NICHITA STĂNESCU 429 Asa cum ne putem întrista sau surâde receptând vechile, scrisele, mesagii ale scriitorilor care nu mai sunt, tot astfel pregătim întristări sau jubilaţii, cei care suntem, pentru cei care vor fi. Dar asta numai dacă avem ceva de spus, dacă «festinul nostru ne tensionează şi ne face să spunem ceva. Scriitorul este cel care arc ceva de spus, dar nu toii cei care au ceva de spus izbutesc să şi spună; a izbuti sâ spui ceva ce vrei să spui, adevărul tău individual si cunoscut de tine însuţi, necunoscuţilor din prezent şi din viitor constituie sensul şi râvnă perpetuă a miraculosului mod de existenţă pe care-1 numim poezie şi care constituie una dintre dimensiunile noastre, fie că o producem, fie că o receptăm. AVEM NEVOIE DE CITITORI TALENTAŢI' Interviu de Dumitru Dinulescu - Dificultatea poeziei este o consecinţă estetică a evoluţiei ei? - Nu, sau mai bine zis, ideal ar fi ca zonele dificile ale poeziei sâ fie câteva „rara avis" experimentale. în realitate, nu există un sincronism perfect între evoluţia mijloacelor de expresie ii educarea receptivităţii cititoruhu. Până la un punct, cum spunea regretatul profesor Tudor Vianu, hermetismul este o problemă de înţelegere, de recepţie. Pentru un cititor receptiv la poezie, zona ei de hermetism este redusă; dar problema receptivităţii sporite este, la urma urmelor, o problemă dc educaţie şi, dc ce nu, si de talent. Avem nevoie de cititori talentaţi în aceeaşi măsură în care avem de scriitori talentaţi. - Ce înţelegeţi printr-un „cititor talentat"? - Un cititor talentat este un cititor pasionat, un cititor pentru care lectura nu constituie un prilej, de a-şipierde timpul, ci unul de a şi-l spori cu timpul operei literare parcurse. Cititorul talentat este pandantul scriitorului, este cel pentru care sunt. scrise cărţile. Cui nu-i place poezia să n-o citească, altfel tot n-ar înţelege-o. Dacă n-ai voce nu are rost să cânţi. - Sau d/ică ai voce trebuie s-o cultivi. Există însă şi cititori cu real talent de recepţionare a literaturii, dar care se dezinteresează din unele raţiuni obiective. - In învingerea acestor raţiuni obiective, literatura de bună calitate are un rol uriaş. Porta de atractivitate a literaturii 430 NICHITA STÂNESCU 431 (realizară, bună, de calitate - bineînţeles, coincide cu rolul şi cu sarcina ei educativă. Şi asta pentru că literatura de bună calitate înţelege categoria estetică de „Frumos" ca o treaptă superioară a categoriilor etice. „Esteticul" este si trebuie să fie o formă superioară, realizată, a „Eticului". CONVORBIRE LITERARA cu Nicotae Breban N.S.: Oralitatea presupune o anumită intensitate a intimităţii de destin. A fî intim (indecent deci prin accesul la neesenţial) presupune un aer al comunicării. Cine comunică? cel care pierde? Probabil. Proba focului este proba succesului, în fata zeiţei Nike se aleg cei care sunt împreună. Psihologia pierderii esre o psihologie a generoşilor. Dar acea a câştigului, a realizării? (în datele ei, bineînţeles relative). Psihologia succesului, dureroasă expertiză, e aptă de transfuzii de interes, dc atenţie. De ce? Din pricina alienării. Autentica alienare apare în momentul realizării incipiente. Când începi să fii tu însuti, posibilitatea opţiunii se limitează în descreştere geometrică. Eşti bucuros de sunt în momentul când sunt nu mai reprezintă o aspiraţie. Monotonie? Caracter? N.sJ.: Suntem încă prea bătrâni, Nichita, patru o astfel de discuţie palpitantă, cum e cea despre „psihologia succesului". Să aşteptăm să mai întinerim, îţi propun, bineînţeles, nu prea mult. Succesul nu iubeşte pe oamenii bătrâni. Şi noi am făcut stângăcia de a ne naşte bătrâni. Sau eu, cel puţin. In acest sens am „am construit" romanul meu în absenţa stăpânilor în ordine „inversă", pare unora: bătrâni, femei, copii. De fapt, aceasta e adevărata ordine, cel puţin cea care mi se potriveşte mie... şi ţie, sper, sau... îţi propun. Nu ştiu exact ce crezi tu, dar eu când sunt ameninţat cu bătrâneţea, dau din umeri si chiar dacă nu dau 432 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 433 efectiv din umeri. îmi vine s-o fac. Pe onoarea mea, cum spuneau strămoşii noştri visători. Nu cred în bătrâneţe şi în tocul ei, pe teritoriul ei, aşez mereu, cu o anumită nepăsare, copibiria mea reală, cu care abia aştept să dau ochii, poate chiar să ne ciocnim unul de „celălalt", aşa cum se ciocnesc doi trecători distraţi, necunoscuţi, pe stradă. N.S.: Şi totuşi în absenţa stăpânilor propune nu numai candoarea {copilăria - cinică prin neaderare la regula jocului, la lege - ca o posibilă victorie), ci un pat, dacă îmi îngădui, pentru adormit vechimea, monotonia destinului dc a avea caracter. Ţi-aminteşti o metaforă pe care o făceai în răstimpul pudicei noastre adolescente comune (adolescenţa, fireşte, e un act dc conştiinţă, iar nu unul de exasperantă biologie a etapelor închegării de oase) — şi anume aceea a lăzii negre? Cu capac ne«rti? în care se învârteşte-n întuneric o roată neagră, cu spiţe negre? Dc cinci ori pe oră? De 120 de ori pe zi? Zile în şir, luni, ani? în întuneric, nccontrolată. Şi, deodată, vine cineva, bunăoară tu, bunăoară eu, sau te miri cine şi smulge capacul lăzii. Ce vede el? (Sau tu, sau eu, sau dumneata sau dumneavoastră): o roată neagră, cu spiţe.negre, într-o cutie neagră, care sc învârteşte egal, dc cinci ori pe oră; indiferent dacă c văzută sau nu. Ca o lacrimă a orbului, care plânge fără sâ vadă că plânge. Simţind numai ce plânge. îmi îngădui un paradox? Acesta: caracterul este un fel de a simţi ca obiecte, relaţiile dintre obiecte. N.B.: - Da, caracter, mereu caracter, sau structură cum i se spune astăzi. Este caracterul o structură sau nu: Nu ştiu, mai bine-zis nu ştiu acum. Pentru că nu vreau să ştiu. In afara voinţei de a şti, există şi aceea de a jiu sti. Pentru a şti altceva. Sau pentru a şti nimic. Nimicul oare nu-i o ştiinţă? Ce se ascunde oare în nimic? în acea „anti-materie" a sentimentului, în acel „nu" al creaţiei? Nichita, dă-mi voie să te întrebe, de ce eşti unilateral şi meschin? Exişti numai prin poezie şi strigi mereu prin cuvânt? De ce nu vorbeşti şi altfel, de ce nu eşti mai darnic cu trupul tău? De ce atâta aristocraţie a gurii, pe care ştiu că o dispreţuiesti? Nu-mi spuneai tu, odată, că faţa omenească e rău construită? Că locul gurii, cu dinţi şi cu buze, nu e cel mai bine ales? Cu ce vorbeşti tu atunci când îl strigi pe Axios?! N.S.: Cu unele substantive. Ba chiar cu unde adjective. Ele, cuvintele, par a fi uneori însăşi existenţa noastră. De curând am parcurs Biblia cuvânt cu cuvânt, cu un ochi laic. Lăsând pentru câtva timp transcrierea emoţiei covârşitoare pe care textul mi-a impus-o, remarc respectuos câ cei vechi, cei de demult, aveau oroare de sângele animal. Fie jertfit, fie băut pur si simplu. Ei credeau că sufletul, câ spaţiul sufletului este sângele. De aceea prescriau, ba chiar prin mit dădeau legea de a nu se mânca sânge. Nonă, celor dintr-un alt timp, si tornşi supestiţioşi, pentru că legea se exprima prin cuvinte; sau ea însăşi reprezintă un fel de limbaj, - „esenţa limbajului" chiar (a dialogului dintre stat şi individ, bunăoară; adică a dialogului dintre general şî particular, dintre abstract şi concret) ne vine sâ credem câ viata, sufletul nostru are aparenta legii, si deci trupul cuvintelor. Esenţa cuvintelor, - cu mult mai misterioase decât însuşi sensul lor. N.B.: Nu ştiu ce spui, dir te credpe cuvânt. Arta prozei, dacă există o astfel de artă şi dacă pot să vorbesc cât de cât despre ea fără să roşesc prea mult, nu crede în cuvânt. De aceea, acei prozatori care au încercat să subjuge numai prin cuvânt, nu au învins adică nu au făcut şcoală, nu au avut în postumitate un întreg popor de supuşi, un popor liber, adunat prin hazard, care se cheamă glorie. Chiar dacă au zgâriat bolta artei cu o unghie subţire, de aur, precum divinul Mateiu Caragiale, fiul lui Ion l.uca, marele nostru evanghelist burlesc şi tatăl nimănui. Proza se serveşte de cuvânt, mai elegant spus, serveşte cuvântul, fără a-l înţelege, chiar şi fără a-l iubi, adică fără a-l naşte şi a suferi pentru el. Proza, cred eu, trăieşte din sintagme, uneori chiar din propoziţii sau fraze, în care cuvântul nu mii poatefi recunoscut. 434 NICHITA STANFSCU PUBLICISTICA 435 în care cuvântul e altceva şi nu există. Proza, romanul, trăieşte prin mişcare, e adevărat, prin epic, dar mişcarea nu e cea care are importanţă în primul rând. Şi nici ideea. Ci altceva, un altceva care seamănă foarte mult cu altceva alpoeziei dumneavoastră. Ce este acest altceva al prozei, cât mi-e îngăduit mie s-o spun? Un amănunt, cred, care trebuie mereu „inventat"de Ui carte la carte, mereu „descoperit" şi aici e rima şi cea mai mare recompensă a scriitorului; revelaţia acelui „amănunt"'în jurulcăruia se adună grăbită, înfrigurată, întreaga carte care vrea să fie o lume. Şi care trebuie să fie o lume, sunt de acord. Dar una din lumile, necunoscute, o „lume dintr-o altă lume" semănând cu lumea noastră, cu obiectele şi relaţiile lumii noastre doar atât cât să.creeze acea confuzie agreabilă lectorului spre a-l detenni/ui în lectură, întreg acel clasic „mimesis" nu e decât o convenţie, o dublă convenţie, între creator şi lector. Căci altfel dc ce plângem cândvedem o piesă la teatru? Când e aşa de evident că totul şe petrece conven-ţional, dar acest lucru se petrece numai tot timpul, adică numai superficial?.' Căci, de fapt, acolo nu e nimic convenţional* şi deodată, în jurul- nostru, al celor care stăm în staluri, şi îri jurul nostru al celor care ne mişcăm pe scenă, zidiţi- aparent în alt. deşţni, se întâmplă ceva cineva trage un inel invizibil şi tiranic şi deodată nu mai jucăm nimic, nu mai „mimăm", nimic, ci trăim pt*r..si simplu, cu groază şi exaluire adică, sufrripi şi ne sufocăm de destin> de destinul nostru,numai al nostru, unic şi tierepetabil$i£rec& tor ca frunza pe apa -unui lac iiiventat, suspendat. Malraux spunea* auid trecut într-un interviu, că „arta autentică e cea care suferA mereu tra/iscetidentul". Adică, adaugeu, cea care arătând wi obiect real, sugeră mereu.un obiect nereal, sau ireal, care, atunci când arta e autentică, devine el cel real. Adică; real- nonreal- Real. N.S.: Ceea ce gândeşti despre proză îmi îndreptăţeşte un presentiment transformat cândva chiar într-un început coherent de idee. Anume, aveam acel presentiment că rădăcina misterului, a inefabilului exprimat (pentru că există, intuiesc, si un inefabil în afara expresiei, şi anume în existenţă, în participarea la existenţa perpetuă a ta însuţi ca martor mut, refuzat de dialog) deci a inefabilului în expansiune, în dialog >au în plurllog, - consistă în epic. Bagatelizând cu falsă autoironie, mi se părea dialogând, - câ autenticul inefabil e însuşi epicul (accidentul, întâmplarea) în pofida liricului - de loc inefabil, atunci când chiar este, în pofida liricului, exaltare a legii, a relaţiei prestabilite între o cauză şi un efect fix, previzibil. Previzibilitatea, calmul (neologic, dacă prin logică înţelegem mai ales logica formală) si calmul liricii, hieratismul ei formă a exaltării staticului, nu este de natură inefabilă, ci de o natură împărtăşită, aptă de consfinţire. Neliniştea liricului, a spaţiului liric, este o nelinişte dialectică. Actul epic, curgere în timp de Ia A ia B, este cel care prin însăşi natura sa neagă pe A ajungând la B după ample tribulaţii, în drumul dintre A şi B, eposul îşi schimbă tot timpul, sistemul de referinţă iniţial. Apar, cursive şi trecătoare, şi alte sisteme de referinţă posibile (întâmplările) neduse însă până Ia capăt. Destinul e un sistem de referinţă impus. Sistemele de referinţă posibile şi frânte pe parcursul sistemului de referinţă iniţial creează meandrele, neînţelesul şi misterul eposului, inefabilul epic. Noţiunea de epic este egală şi neechivalentâ totodată cu noţiunea de inefabil. Poeţii, pleacă de la inefabil (adică de la sistemele de referinţă neesenţiale, ca sâ ajungă la sistemul de referinţă esenţial, .la. lege). Prozatorii sfărâmă sistemul de referinţă funda-menţaf ca sâ-1 refacă târziu, la urmă, în timp. Ei refac memoria legii. N.B.; Da, a fost totdeawui dificil de a defini ceva, liricul şi epicul, de exemplu, şi mai ales acum, adică astăzi, când aceste categorii estetice convenţionale devin din ce în ce mai convenţionale. Mult mai ispititor ar fi poate să definim chiar 436 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 437 convenţionalul sau convenţia, categoric a artei dintre cele mai importante, cred eu, foarte rar şi incomplet abordată. De altfel întreaga artă, aproape, a ultimelor decenii sau secole în lume, a încercat o răsturnare a convenţiilor consacrate, aşa cum se întâmplase în secolul trecut, în jurul anilor 30 dată marcată de premiera lui Hematii, când a fost dat marele atac"împotriva regulilor aristotelice. De atunci, istoria literaturii şi a culturii a mai cunoscut astfel de „atacuri " si ultimul, cred eu, de amploare, a fost cel al naşterii suprarealismidui sau poate chiar, mai recent, al abstracţionismului, al nonfigurativului. Dar, din această prea sumară inventariere a istoriei „convenţiilor" moderne în artă se poate desprinde, cred eu, şi puţina importanţă pe care o au anumite reguli, convenţii de tip istoric, şi, în acelaşi timp, fundamentalul rol al Convenţiei în artă, axă a artei. Arta este în primul rând o convenţie pentru a putea deveni o existenţă, aşa cum si existenţa noastră e convenţie, pentru a putea fi. pentru a ajunge la sine „ein Ding an sich", cum ar spune Hegel. Da, întreaga existenţă trece prin convenţie, pentru a fi existenţă şi artă, cum spuneam, de asemenea, (arta ca formă de existenţă şi nu de comunicare). Dar aici e vorba nuri aşa, de un alt fel de convenţie, adică de convenţional în sens categorial, în sensul unor reguli elementare de organizare a fiinţei vii. Eşecul existenţei sau al creaţiei poate începe oricând din ignorarea - nu a convenţiilor, ci a convenţionalului, în sens categorial, o repet, şi un artist poate ignora perfect convenţiile secolului său sau ale unui anumit deceniu, dar nu chiar convenţionalul, pârghie fundamentală a artei şi existenţei. Când se ignoră convenţiile, riscul e de a nu fi modern, sau la modă de-a dreptul (cum au fost, dc pildă marii Thomas Hardysau G. Bacovia, o clipă), dar ignorarea convenţionalului, a regulei artei, duce cu rapiditate la neantul pur, la non-artă, primejdie care ameninţă, cred eu, multe producţii în proză ale noului val francez, de exemplu, (ca şi cele mimetice lui, de aiurea) care nu ajung şi nu vor ajunge niciodată în arta, pentru că nu iubesc şi nu se supun rigorii fundamentale a artei. Convenţiei Artei. Aşa cum o corabie fără fiind nu poate pluti, indiferent dacă e împodobită sau acţionată de abur, vâsle, sau pânze colorate, de mătase, pentru că principiul plutirii, convenţia plutirii este un sărut care durează, între un ţărm al oceanului şi celălalt o corabie spartă nu poate săruta apa sărată a oceanului, o corabie care refuză sărutul apei se scufundă. N.B.: Si totuşi convenţia atât de necesară si chiar dc nedorit, prezenţă perpetuă, se opune ca o limită visului (nu visării, ci visului) un ah sine-qua-non cvidenţîal. Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet, versul rămâne metrul etalon al opoziţiei. Dar, glumesc, Doamne-Dumnezeule, am luat-o razna. Eram cât pe ce să identific ca odinioară proiectil tiştii, inversul eminescian (nu lupta de clasă), ci lupta dialectică dintre convenţie şi vis. „Rraţ molatic" - convenţia si „Gândirea unui împărat poet" - visul... N.B.: Visul? Iată un alt cuvânt care face carieră. N.S.: O convenţie, desigur, o convenţie dormind... şi totuşi visul rămâne ne-trupul ideilor, posibilitatea ideilor de a locui mai în larg. ALB.: Crezi în existenţa ideilor, cum odinioară Platou.' N.S.: „Amicus Plato sed magis amica veritas". Şi ca sâ fiu dtept, sunt prieten cu Platou, dar mai mult îmi place Plotin. Idei: Poate. Cred în existenţa intelectului... N.B.: Bine, dar critica literară vede mereu, că odinioară regretatul Camil Petrescu, în poezia ta, numai idei. îmi dai voie să te întreb, despre cefei de idei e vorba? N.S.: Nu-mi dau seama dacă cei care m-au onorat cu părerea lor văd în mod special, în ceea ce scriu, idei, Mai de grabă o atitudine. Mă gândesc (în idei, bineînţeles) câ o idee are valoare cât timp nu devine o dogmă. Am fost fascinat de dogme, tocmai pentru câ îmi repugnau. Aproape am dorit să pot (face, inventa, crea, - nici un verb nu e potrivit) o dogmă. 438 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 439 Dar una singuratică. Trupul omului e o lege, dar si o dogmă. Cât timp este lege, el e bineînţeles, in momentul în care se transformă într-o dogmă, devine insuportabil. Cineva mi-a relatat o dată următoarea scenă care m-a facut-fericit: o babă (tradiţionalistă) declara unui medic: „Domnule doctor, simt din când în când un dor în piciorul stâng". Era o babă neasemuit de tânără. Mai presus de legile biologice şi foarte departe de dogmele lor... N.B.: Iată deci, succesul, convenţia, legea, visul... am discutat fără ordine prestabilită aceste articulaţii ale artei şi ale existenţei ei sociale. E evident, cred, că arta (şi literatura, bineînţeles) nu pot trăi în vid, în vidul social adică. Relaţia artă-societate susţine căeo relaţie nemodernă, în sensul că ea va deveni abia modernă după ce a fost un modus vivendi al întregii renaşteri. Prima jumătate a secolului în care trăim şi care, vai, îmbătrâneşte atât de repede sub ochii noştri, a fost un spaţiu de creaţie, grevat printre altele şi de ceea ce numesc eu „snobismul superior" al artei. S-a întâmplat, după 1900 mai ales, o dată cu apariţia diverselor curente para - si suprarealiste (mişcări importante, de altfel, în evoluţia mijloacelor si a tehnicii creaţiei) un fel de dispreţ aristocratic - perfect motivat de vreme ce a cauzat apariţia unor capodopere ale liricii şi mai ales a prozei moderne - ce a acaparat şi sedus fiinţa spirituală a creatorului. De aici o distanţare de public, un dezechilibru între cei doi poli ai realităţii artei. N.S.: După opinia ta, când situezi apariţia prozei moderne? N.B.: Cred că proza modernă are o dată foarte precisă de apariţie: anul 1605, când la Valladolid apare în imprimeria lui fuan de la Cuesta prima parte din romanul Don Quijote al lui Miguel Cervantes y Saavedra. N.S.: Şi de ce crezi că tocmai această neasemuită carte este şi o piatră de hotar a prozei? N.B.: Nu ştiu, asa cred. N.S.: Dintr-un punct de vedere afectiv, adică din acel punct de vedere „cititor-scriitor", creând tensiune în planul prezentului acut, sunt mulţumit de replica ta. Dar nu şi de răspunsul tău. 'fu, Nicolae, escamotezi trupul existenţial al unei viziuni. Tu crezi în ea strâmb. Adică drept. Adică din punctul de vedere al pre?entului judecător. Dar in ciuda succesului contemporan al lucrării lui Cervantes, opinez că această reuşită se plasa pe superfîcia unei epoci, - neesenţială fiind. Poate succesul operei acesteia se datora, în pofida inefabilului ci, mai întâi subiectului ci convenţional, „la putere", în ciuda lestului ei azvârlit, târziu, din nori. A'. B.: E posibil ca cele şase ediţii ale lui Don Quijote care au urmat primei ediţii, în acelaşi an, s-au datorat unui succes şi de modă, romanulfiind în primul rând o parodie la gustatele cărţi de aventuri ale secoltdui; ale acelor romane „de la Table Ronde". Probabil că acest lumi, acest amănunta fost primum-ul movens, superficial şi exterior al carierei nemaiîntâlnite, grandioase, pe care afăcut-o această carte antropofagă, care şi-a înghiţit pe propriul ei creator. Dar aici s-a întâmpin un lucru paradoxal: moda a durat exasperant de mult - moda acestei cărţi, fireşte - a durat neverosimil de mult şi, deodată, nu a mai fost modă, ci a fost valoare si o naştere de viziuni în lanţ seculare. Acum jumătate de secol, Picasso era o modă. Picasso a rămas în modă, dar această modă de jumătate de secol e cu totul altceva şi putem spune acum că Picasso nu a fost niciodată „la modă". N.S.: Ai dreptate. Afirmaţia ta este netă, dar şi susţinută. Ui mărturisesc câ ţi-am pus întrebarea preconceput. Pentru mine interogaţia uneori este un act postum obiectului ei. începem prin a elucida uneori şi sfârşim prin a întreba. Suficienţa în artă înseamnă a da crezare aparenţei. Dar ce e în definitiv aparenţa, din acest punct de vedere? Aparenţa nu e niciodată ceea ce se înfăţişează în mod spontan atenţiei, punctului de atenţie. Aparenţa este un fel de bineînţeles al 440 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA memoriei. A crede un Da care nu e al tâu, numai din pricină că cel ce-1 rosteşte e un om de încredere. în aprecierea actului artistic nici o altă mărturie nu e bună. Fenomenul subiectiv care e literatura nu poare fî perceput decât subiectiv. Critica literară nu esre o mărturie despre literatură, ci un act de creaţie. Pentru criticul autentic, opera literară e un prilej de delimitare, de autodefinite perpetuă, prin răsfrângere, a sinelui izbindu-se de alt sine, formulat într-o altă structură. Credeam si cred câ momentul naşterii artei moderne coincide cu dara (neştiută) a naşterii poemului Ghilgamcş. Şi nu a poemului în totalitatea sa, ci în scena revelatorie a descoperirii morţii de către Ghîlgameş, nu prin sine. ci prin răsfrângere. Prin actul lucid şi egoist al contemplării morţii lui Enkidu. Cîlu'lgamcş este prima reprezentare a omului care descoperă moartea. E o posibilitate (elementară) de a defini modernitatea prozei. Ce c altceva mai modern, mai inedit decât a descoperi moartea? Dar acesta este un fenomen singuratic, pe cont propriu, ca să zic aşa. Modern:' Modă? O modă prelungită, cum susţineai, nu mai e o modă, autoanulându-se restrospectiv. A fi modern înseamnă poate a anula înapoi punctul de plecare, impulsul iniţial. Poate că ai dreptate. Nici măcar nu e atât de important. Şi acest „a avea dreptate" până la urmă e reductibil la un sistem de referinţă. Depinde care. N.B.: Iată că am ajuns, după multe ocolişuri şi la ceea ce era inevitabil: la cuvântul modem. Despre această noţiune se spun şi mai ales se scriu o grămadă de bazaconii pline de bun-simţ. Pentru mine modern înseamnă reprezentativ. Oricine, oriunde, a reprezentat ceva, a fost modem. N.S.:... în afară de cei care au reprezentat ceva, şi mai ales ideea de ceva, retrograd. Dar să lăsăm acest slalom supus legilor hazardului, această repede alunecare în pantă printre noţiuni. lată o dilemă care mă încearcă: sâ fii primul la concursul de trotinete, „şampionul", cum ar zîce şoseaua de centură a oraşului populată de o distinsă vorbire, sau sâ fii învinsul lui Shakespeare? Campion la trotinete, da! De Shakespeare n-au auzit învingătorii noştri... N.B.: Nu am înţeles perfect ceea ceai vrut să spui şi de aceea bănuiesc că ai făcut un calamburreuşit. Ce spui, Nichita Stănescu, de anul literar '68, despre care începe să se vorbească acum? N.S.: Cred şi eu ceea ce cred colegii mei, criticii literari. Anul 1968 a fost în esenţa lui un au al romanului, aJ prozei. An inefabil în istoria literaturii române. N. B.: Se pare, ai dreptate, că acest an are nevoie de o etichetă. Necesară, probabil, de vreme ce se vorbeşte despre ea. An al romanului sau al sonetului. (De ce nu scrii sonete, Nichita?) e un an se pare, bogat şi mai ales viu, un an nerăbdător de a muri, în sfârşit, adică dc a intra în istorie. în istoria încă relativă, literară, ai cărei martori suntem, împreună cu carnea noastră încă. Sper că eşti de acord cu mine, - cea mai simpatică parte a vreunei istorii literare. Oricum, cea mai convenabilă. Am început acest lung monolog, din pură întâmplare, cu câteva fraze despre „psihologia succesului", despre care, o dată, M. Ralea a scris o carte dar care astăzi, la noi, în mediile specifice, efoarte puţin comentată. Ai putea să-mi explici-eu însumi nu-mi pot explica în clipa aceasta prea bine - de ce am făcut-o? Ce a însemnat, pentru generaţia noastră, să zicem, succesul? N.S.: După generaţia eroică şi traumatizată a celor care au supravieţuit intelectual războiului, a celor care salvându-şi viata n-au reuşit să-şi salveze şi adolescenţa părâdultâ, succesul generaţiei noastre a însemnat restituirea adolescentei, ei înseşi. Dc aceea, pentru prima oară în istoria literaturii române s-a vorbit despre o generaţie de tineri scriitori. Până la această perioadă existau scriitori sau nu, direcţii literare, grupări etc. Acum au apărut numiţii tineri scriitori. Etichetare de bine, dar şi de rău. Tineri scriitori, pentru câ refăceau tinereţea unei 442 NICHITA STÂNESCU 443 literaturi, cât pe ce sâ fie îngropată înrr-im război mondial, cinic. Tineri scriitori, pentru că inerţia impotriva căreia Labjş s-a ridicat cu sfântă vehementă, nu poate admite câ tinerii se mai si maturizează... N.8.: Aici se deschide alia problematică, prea complexă pentru a o începe acum, spre sfârşit. Eu cred însă, ca şi tine, că nu mai există tineri scriitori, pentru că nu mai este nevoie de ci. Desi o bună parte din opera lui Eminescu, Maccdonsbi, Blaga, e o operă tipică de ..tânăr scriitor". Dacă nu mă înşel, în primul tău volum, ai închinat o poezie, „lui Eminescu tânăr". Noi nu renunţăm prea uşor Li epitetul (era un epitet!) de „tineri scriitori", desi nu mai suntem de mult „tineri scriitori". Si, cred eu, fără modestie falsă, nu numai din pricina vârstei. Aceasta c însă cu totul altceva. Dar, apropo, cc, mai faci Nichita? N.S.: Mulţumesc, sunt sincer surprins câ m-am născut. N.B.: In încheiere vreau să-ţi propun ceva: din clipa aceasta să ne spunem Dumneavoastră. CE ACTORI AŢI VREA SĂ VĂ RECITE VERSURILE? Anchetă de Florin Mugur Poate că s-a schimbat sensul cuvântului, sau poate că l-au compromis serbările şcolare, dar nu putem să nu ne întrebăm câţi actori de astăzi mai recită cu adevărat, în înţelesul curat al vocabulei, adică spun versuri învăţate, pe dinafară? De cele mai multe ori, slujitorii scenei sunt rugaţi să dea citire (cu intonaţie sau ba, cu dulci şoapte sau cu strigăte impresionante) unor texte poetice propuse în ultimul moment şi pe care, profesionişti conştiincioşi, nu le refuză mai niciodată. Şi nu le refuză, în duela eforturilor pe care trebuie să le facă pentru a o scoate la capăt onorabil. (Ceea ce, din nenorocire, izbutesc.) Numai puţini, foarte puţini actori continuă, cu nobilă. încăpăţânare, să-ţi aleagă singuri poeziile. Im ei şi numai la ei devine posibilă dăruirea faţă de artă sau, mai simplu, plăcerea de a spune adevărul, un adevăr care e şî al lor, nu numai al poeţilor. Către aceşti actori - uneori cu mare si strălucitor talent — se îndreaptă întreaga recunoştinţă a poeţilor care-şi dau seama că opţiunea unor intelectuali de valoare pentru opera lor reprezintă şi un semn de omagiu. Omagiu la care nu au cum să răspundă: decât, poate, înfăţişaudu-şi şi ei preferinţele artistice. Le dăm, câtorva poeţi, ocazia s-o facă, nu fără speranţa că politicoasa şi terna conşiiincioziuite va trăi un moment de descurajare. 444 NICHITA STANKSCU PUBLICISTICA 445 Anghel Dumbrăveamr. Ezit... întrebarea vizează, desigur, o situaţie ideală, la care pot visa cu ochii deschişi îndelung, cum ai visa la o femeie frumoasă şi, de aceea, îndepărtată, mai frumoasă si mai ■■îndepărtară decât ai putea crede. Dar, rămânând pe terenul fantasticului, mărturisesc că ezit, fără posibilităţi de a mă decide, intre a o numi pe Marcela Rusu sau pe Carmen Stănescu. Nu numai pentru că sunt actriţe excelente, ci şi pentru câ am impresia că mă regăsesc în vocea şi vibraţia lor, când le ascult spunând versuri. Avem actori de clasă înaltă. Unii dintre ei trăiesc poezia, alţii nu. Dar mă tulbură dc pe acum improbabila posibilitate dc a-mi asculta o poemă neocazională, în lumina inefabilă a emoţiei cu care una dintre actriţele amintite ar putea să-mi rostească incertitudinile lirice. Gabriela Melineseu: încoronarea Alicei ca regină... Cine să-mi recite versurile - nu ştiu. Actorul meu preferaţi' Aş fi vrut sâ nu existe în realitate, mai târziu să se dovedească cnm câ a fost un monstru fabulos precum inorogul, chiar sacru, încoronarea Alicei ca regină ar fi putut-o avantaja numai pe Magda Popovici, actriţă tânără, piersicoasâ. copilăroasă, cu ochi mari de păpuşă, căreia îi place gălăgia veselă. Ea pleacă din visul copilăriei şi întră iar în vîs. Cineva, dacâ-i trânteşte uşa în nas, se poartă ca în Wonderland. Oricum, are destui timp sâ se pregătească să devină Alice. Doresc sâ scriu pentru ea un scenariu după genialele scrieri ale lui l.ewls Caroll. Pentru aceasta, voi înghiţi, mulţi aburi de piper. Adrian Păunescu: Un pelerin nemaivăzut a! artei... Fireşte, Emil Botta. De ce F^mil Botta? Pentru că este unul dintre poeţii noştri cei mai iubiţi astăzi. Şi nimeni nu ştie sâ citească o poezie mai bine decât un poet. Şi nimeni nu ştie să iubească o poezie ca un mare poet. Satisfacţia de a găsi în alţii fantoma invocatoare a poeziei dă măiestrie înaltă vocii. Iar Emil Botta este îndreptăţit să-l iubească [ie Eminescu si sâ-l recite. Eminescu suferă încă odată când se cuprinde de sufletul lui Emil Botta, care nu este un actor, ci un pelerin nemaivăzut al Artei. Şi mai este un tânăr teribil - Florian Pittis, un copil liber şi extrem de talentat, un actor care dovedeşte gust bun pentru poezie. în rest - atâţia oameni înzestraţi, atâţia actori remarcabili şi vocile poeţilor, documente ale unei respiraţii închinate inventării unui alt ritm al lumii. Nichita Stănescu: Ştiu... Nu şriu ce actor as dori să-mi recite versurile. Ştiu însă cu precizie câ m-aş simţi onorat sâ pot eu recita versurile unui mare om de teatru si desăvârşit poet: Emil Botta. 446 PUBLICISTICA in poezie, este aidoma unei cărămizi spirituale, cărămidă la temelia edificiului tării. Hun si realizat în poezie este numai ceea ce slujeşte în mod nemijlocit, în mod direct, ţârii, înălţării ei socialiste, ceea ce porneşte nemijlocit din această realitate. SUB OCHII NOŞTRI SE NAŞTE REALITATEA NOUĂ A ŢĂRII Anchetă Nichita Stănescu: Cat de abstractă ar părea si cât de lipsită de impact cu sfera realului, arta poeziei, în mod subril, îşi are rădăcinile în social. Anul 1 968, mai mult poate decât oricare alt an al deceniului din urmă. a fost pentru mine bogat în semnificaţii ale socialului, revelatorii, de natură lirică. M-a impresionat în mod deosebit activitatea internă, lucrul social plin dc dinamism, care a tins şi a realizat posibilitatea imai bilanţ pozitiv. Am văzut îndeaproape lucrând activişti dc partid, am asistat - si nu ca simplu martor - ia acea totală implicare a lor în destinul tării, la lupta lor neobosită pentru edificarea civilizaţiei socialiste. Am remarcat în forme atât de elocvente unitatea indestructibilă între partid şi popor, unitate de idealuri şi de faptă; am constatat participarea din ce în ce mai largă si mai directă a maselor la conducerea statului. Toate acestea vor modifica şî vor tensiona în direcţia sublimului arta poeziei şi menirea poetului, nu numai ca martor şi cronicar ai vremii iui, ci şi suflet din sufletul tării lui, cum îl predestina odinioară George Cosbuc într-un vers de genială intuiţie. Arta poeziei mi se pare în multe privinţe asemănătoare cu priceperea de a face cărămizi, care se vor constitui într-o construcţie impunătoare! Ceea ce este mai bun şi mal autentic 448 PUBLICISTICA 449 SECRETUL POEZIEI Interviu de Florin Mugur • Nicolae Labiş, recitind Moartea căprioarei • Târziul elev ni lui Cîrlova • Ion Barbu împotriva ermetismului * Poezia trăieşte în însăşi existenţa noastră • „ Uite ce frumos sunt eu, uite ce urât eşti tu!", un joc straniu * Poezia socială - o dimensiune de neînlocuit • Un pământ numit România - îmi amintesc o după-amiază din 1957 când, la un ceas după ce făcusem cunoştinţă, îmi citeaţi o poezie despre moartea lui Nicolae Labiş. Câţiva ani mai târziu se vorbea despre „generaţia poetică a lui Labiş" şi despre „generaţia lui Nichita Stănescu ". Când aţi huit contact cu poezia lui Labiş? - Când a apărut Moartea căprioarei. M-a fascinat. Mi-aduc aminte câ am citit-o pentru prima oară în „Viata românească", parcă într-o librărie. Am rămas surprins de strălucirea stranie a versurilor, în pofida stilului întrucâtva tradiţionalist. Cred câ primul sentiment, cel de admiraţie, a coincis şi cu unul de invidie, de-să zicem - nobilă invidie colegială. Mai târziu, un amic mi l-a prezentat pe Labiş, în holul Universităţii. Eram nespus de curios să-l cunosc şi mărturisesc că toată discuţia noastră a fost, de fapt, un monolog al lui I abis, eu provocandu-1 tot timpul şi încercând cu încăpăţânare sâ-i smulg secretul. - Ce secret? — Voiam sâ-mi dau seama de ce are talent, să văd cu ochii mei ce e acela un om cu talent. .în acea perioada, eu nu publ icam nimic. Scrisesem doar câteva zeci de poezii argotice, pe gustul prietenilor şi colegilor mei de facultate, pe care abia acum mi-ar place sâ le public. Atunci, le socoteam prea dezinvolte şi oarecum în afara poeziei. Pe Nicolae Labiş mi-l aduc aminte ca pe un om de o discretă siguranţă de sine, neverosimilă pentru chipul lui de copil pictat pe o Icoană de sticlă, cu o ciudată cultură şi o citidatâ forţă de a se apropia dc poezia franceză. Un răstimp lung - ca şi cum n-aş fi fost un singur om, ci mai mulţi - mi-a făcut un şîr de disocieri excelente, vorbindu-mi despre Villon, De fapt, abia acum mă gândesc că erau excelente. Pe atunci, pur şi simplu, mă uitam la el, la Nicolae Labiş, şi chibzuiam că, probabil, aşa era şi Eminescu la vremea lui, cu o înfăţişare asemănătoare şi poate cu aceeaşi discretă siguranţă de sine. Brusc, imaginea mi se stinge din minte şi îmi revine încă o dată chipul emoţionant al lui Labiş, când, cu prilejul unei şezători am avut norocul rar să-l aud recitind Moartea căprioarei. îl ţin minte îmbrăcat într-o frumoasă bundă cu înflorituri moldoveneşti; se zărea la el un început precoce de maturitate, poate subliniata şi de o fantastică mustaţă neagră. Avea o gesticulaţie lejeră şi mi-aduc aminte chiar că şi-a mimat un vers: Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters. în acel moment a făcut gestul respectiv -şi noi, toţi cei care îl ascultam, ne-am tulburat. Imediat după acel 1 abis ca un tânăr zeu, suav şi energic, l-am văzut pe Cezar Baltag {nu-1 cunoşteam încă), recitând o superbă şi copilărească poezie care cred că se numea Bunicul. L-am cunoscut, evident, foarte puţin, pe magicul poet Labiş, dar având şansa să-i aud vocea, îmi aduc aminte şi acum inflexiunile ei sacadate şi felul său propriu de a-şi sfârşi brusc, în lectură, flecare vers... 450 PUBLICISTICA 451 „CE NE-AM FACE DACA AR trebui SĂNETRAlM OPERA?'1 Interviu de Adrian Păunescu - Câţi am, câte cărţi, Nichita Stănescu'. - Lasâ-mâ puţin! Greu va fi în prima jumătate de oră, că restul de cinci minute vor fi foarte uşoare. Dar nu mai scrie şi tu tot. Eşti din cale-afarâ de parşiv. - îmi trăiesc soarta. - Tu zici că-ri trăieşti soarta. Ăsta esre un lucru relativ uşor de trăit. Dar dac-ar fi să ne trăim opera, ce ne-am face? - 35 de ani? - 36 ani, 10 căiţi tipărite. Şi încă una Ia tipar. 11 toate, câte sunt elegiile. - Te referi deseori la elegii ca la un reper. Ce au însemnat pentru dumneata elegiile? De ce elegii? De ce J1? -11 elegii este singura mea carte trăită. Dacă ar fi să o mai scriu încă o dată, este singura carte pc care aş refuza categoric să o mai scrin. A costat prea scump. Astăzi mă uit la 11 elegii, cum se uită doctorul Barnard la pacientul Blaiberg. Mă tot întreb: mai ţine-n ea inima de-atunci? Când o va respinge? - De fapt, cele 11 elegii sunt 12. De ce 11, când la numărătoare ies 12? - Voiam să-mi intitulez cartea 11 elegii sau Cina cea de taină... - Unde erau 12... - Da, dar printre cei 12 se afla si Iuda. De altfel, sâ ştii că dac-aş fi avut cunoştinţă de o superbă icoană pe sticlă (pe care de curând am văzut-o) reprezentând Cina cea de taină, altfel mi-aş h compus poate cartea de-atunci, dar atunci, bineînţeles, nu acum, intitulând-o „3 elegii". - Numai 3? De ce? - In această icoană, artistul popular îşi imagina Cina cea dc taină numai cu trei apostoli. Se pare că în istorie (icoana datează cam din secolul XVIII) luda este marcat de destin. - Ai 36 de ani. De câţi ani scrii? - Ca sa fiu sincer, din anul 1966, de când mi-au apărut elegiile, am dobândit sentimentul scrisului. Altfel, litere cu caracter literar am scris cred încă pe la 6 ani, evident fără umbră de conştiinţă literară, ci suflat de vântul poeziei populare şi lăutăreşti care bântuia atât de vehement prin oraşul meu de baştină. - Cum ai luat cunoştinţă de poezia populară? - In două feluri. într-un fel tragic, pentru că era război şî toţi soldaţii cântau. - Şi-n celălaltfel? - în felul mirific, pentru că bătrânii noştri aveau acel sacru obicei de a se îmbăta din durere, cu cântecele la ureche, adică punând sâ le cânte până la amorţire câte un lăutar. - Spune-mi literele primei dumitale poezii! - Le-am conservat numai printr-un accident. Cred că era toamnă şi aveam vreo 7 ani, iar mama, auzindu-mă bolborosind, s-a rupt de lângă cazanul de aramă, în care tocmai" făcea bulion şi, cu frumoasele ei mâini, mi-a transcris-o pe un petec de hârtie: într-o zi, cam pe la prânz, Gheorghiţă mergea cu-un mânz. Cum mergea cu mânzu-agale Ii ieşi un hot în cale. 452 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 453 Hoţul fiind bandit din fire li luă mănzul cu grăbire. Gheorghiţă râmase cu buza umflată Că n-a avut cu el o bâtă lată Pe bandit săd bată. După cum vezi, scriam destul de modern, fără să-mi dau seama. - Care e titlul poeziei? - Oh, n-avea nici un fel de titlu; ca sâ aibă titlu, trebuia să am ideea de poezie. Nici măcar n-avea pentru mine o semnificaţie scrisă. Cel mult semnificaţia unei simple numărători, ca un joc de copii. - Esti ploieştean? - Da, şi mă gândesc cu dragoste la spaţiul ploieştean, ca la spaţiul mioritic. - At făcut liceul la Ploieştii - Bineînţeles, şi nu numai liceul. - Erai un adolescent timid? Iţi plăcea limba latină? - Limba latină nu mai ştiu dacă îmi plăcea sau nu, ştiu că o-nvăţâm de zbârnâiam. Profesorul meu de latină, domnul Bălan, nu glumea. Şi, spre binele meu de acum, îmi dădea la împrumut, ades, pâlniile, unei vergi de alun, şi ea făcând parte integrantă din studiul limbii latine. - Dar erai timid? - Abia acum ştiu că eram timid. Atunci eram sportiv. -- Care este fiiptul senzaţional întreprins de dumneata In liceu? Nu se poate să fiu fie unul. - Acel fapt senzaţional s-a petrecut într-o seară, după un meci de volei. Tocmai îmi spălam mâinile la o pompă... - Esti în formă, Nichita! - Nu sunt în formă. Sunt cu un prieten. - Deci îţi spălai mâinile la o pompă şi... - Şi nimic! Am constatat deodată că ele sunt absurde. - Enkidu. Pagina I. Versul I: „Prîveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde!" - Ce sâ facem? Inventăm atât de puţin, când izbutim câte ceva. Dar să nu-l supăr pe Dumnezeu. în alte cazuri, şi minţim foarte mult, când izbutim câte ceva. - Acuma să intrăm, cum se zice, în plină actualitate... - Adică in memoria prezentului curent. Nimic mai actual, de fapt, decât viitorul. Vrei să fac câteva pronosticuri? De ce natură? - De câteva zile te-aud vorbind numai despre cosmonauţii trimişi in vecinătatea Lunii. - Am fost foarte emoţionat când primul echipaj uman a depăşit atracţia pământului şi s-a rotit în jurul Lunii- Mi-a fost frică, pur şi simplu, să nu se cureţe acei nobili cascadori. N-am fost invidios pe ei în calitatea mea de cosmonaut, sau mai bine zis dc teronaut, care dă ocol soarelui, măcar o dată pe an, împreuna cu pământul, dar... - Ştii din cine e versul: în jurul soarelui te-nvârţi şi tu, o data cu pământul, Nichita? -Nu. - Dar din cine crezi că e? - E al tău? - Nu. Mi-e dificil să-ţi spun, pentru că pare nefiresc să ne amintim versuri ale mai marilor nastrî. E dintr-un poem de Zaharia Stancu. Să revenim! - Dar gestul a început să prevaleze ideea. Pentru câ ocuparea Lunii de câne oameni este mai mult un gest decât o idee. - Nu-nţeleg. - A dărui o floare, uneori, înseamnă mai mult decât a inventa o metaforă. - Trebuie să recunosc că acum lucrurile sunt mult mai clare. Nu mai înţeleg chiar nimic. Adineauri era o răzgâtere. Acum e purul adevăr. 454 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 455 - Puţin ermetism face bine. De ce ani mai sta de vorba, dacă ne-am înţelege perfect? Dacă ar fi aşa, ţi-ai lua ţie singur interviu, şi m-ai întreba dacă aş fi de acord să-ţi numeşti eu] sau şinele cu numele meu. Nu spun ca nu. - Vorbeai mai adineauri, în afara interviului nostru, cu tristeţe despre împrejurarea câ numai primul cosmonaut (chiar dacă a fost scurtă si nu atât de complicată ieşirea lui) va fi păstrat în memoria curentă. - Bineînţeles. Nu păstrăm în aniversările noastre decât data naşterii noastre. Deşi s-ar putea ca n altă zi sâ fie infinit mai nuanţată si mai aptă de memorie decât însăşi geneza. - Ce înseamnă, pentru dumneata zona politicului? -Stadiul maturităţii unui bărbat. - Dumneata ai atins acest stadiu? - Din moment ce vibrez acut la destinul ţării mele, bineînţeles câ da. Mă simt profund integrat în destinul ţârii mele. - Cum crezi că poate face un poet politică? - încercând nu să redea, nu acesta e cuvântul, ci sâ înalte în zodia comunicării sufletul şi tendinţele sufletului naţional. - Dar relaţia iti/iivid-Mţiuue nu se stabileşte de îndată. Există atâtea etape - unele contestate - ale drumului pe care un poet îl străbate, până la a reprezenta. Crezi în noţiunea de poet naţional? - Da, cred în această noţiune, numai că ca pentru mine nu e reprezentată în special de Goga, ci de Bacovia, nu în mod special de Coşbuc, ci de Blaga, nu în mod special de Vlahutâ, ci de Macedonski, nu în mod special de Aron Cotruş, ci de Ion Barbu. Spiritul naţional nu este totuna cu spiritul provincial, Naţiunea există între alte naţiuni. Ea este măreaţă şi demnă în măsura în care îşi aduce o contribuţie la spiritul universal. - Nu mă opresc decât la exemplul Goga. De aci, aş avea să intrăm într-o discuţie teoretică. Dumneata ai rostit o frază paradoxala. Poet naţional pentru aproape toată lumea este Goga, şi nu Bacovia. Pe ce temei îl consideri pe marele - poate cel mai marele - poet G. Bacovia poet naţional? - Pe temeiul Mioriţei. - Dacă noi am fi numit Mioriţa, da. Dar noi suntem (şi dumneata susţii asta!) si Toma Alimoş. Renunţarea bacoviană nn poate, cred, constitui trăsătura singură şi necesară in accepuirea unui poet naţiomd. - Nici n-am susţinut acest lucru. De altfel, pentru mine Bacovia nu este un poet al renunţării, ci este cel care a dar nume acestei realităţi spirituale; dându-i nume, el a fixat-o; fixând-o - a invins-o. Dacă aş scrie un studiu despre Bacovia, l-aş intitula Bacovia învingătorul. - Dar dacă ar trebui să scrii un studiu despre Goga? ' - Goga a fost un poet înseninat. Până la un punct, a fost chiar un luptător. El a dat glas sentimentului de jale. - Şi de protest si de energie naţională şi de unitate şi de spasm al durerii şi câte altele. - De acord; dacă nu spuneai tu, spuneam eu. Atâta doar că el nu a coborât suficient în atomica individului. între tehnica prelucrării fierului si tehnica prelucrării uraniului este o epocă. Noţiunea dc naţiune a evoluat. Săbiile spiritului au fost ale epocii aceleia. Un poet luptător al prezentului nostru acut iui mai luptă cu sarea din lacrimi şi nici cu mânia tăişului spadei sale. - Ce s-o mai lungim? Mie îmi place Octavian Goga. - Şi mie îmi place Octavian Goga. Numai că-1 recitesc mai des pe Bacovia. - Eu nu-l recitesc pe Bacovia, îl ştiu pe dinafară. - îţî mulţumesc. - Dacă ai fi şi mâine atât de dăruit ca azi, dacă recunoaşterea instituţiilor inefabile ale spiritului ar funcţiona ca azi, crezi, Nichita Stănescu, că ai putea fi considerat un poet naţional? 456 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 457 - îmi pui o întrebare crispantâ. Eu mă socotesc un elev târziu al lut Cîrlova şi un urmaş al Vâcâreşrilor. Dacă cititorii mei ar remarca asta, răspunsul la întrebarea ta îl socotesc ca Fîirid dat. - Cititorul! Iată un cuvânt de care credem n că te vei feri. Aud atâţia cititori declarând că nu înţeleg nimic din ceea ce scrii, încât mă întreb şi te întreb: ce este, pentru dumneata, cititorul? - Cititorul este un alter-ego, este cel pentru care scriu. Versurile mi le scriu în singurătate. Tot asttel mi Ic citeşte si el: în singurătate. Poate că nu am mulţi cititori în prezent. Dar dacă poezia pe care o scriu va avea un cât de cât viitor, s-ar putea ca şi acolo în viitor să-mi găsesc câţiva alter-ego. - Ce drepturi crezi că are cititorul? - Drepturile pe care şi le acordă el singur. Chiar şi acela de a gândi mai bine emoţia unei poezii decât am gândit-o eu. - Ce drepturi are scriitorul? - Dea cere editorului, radiodifuziunii şi televiziunii să nu-î mai reproducă prin antologii până la epuizare o serie de poezii pe care el însuşi le socoteşte depăşite sau slabe. într-un cuvânt: dreptul de a fi consultat asupra sa însuşi- Este adevărat că ce-ti spun eu e mai puţin un drept, şi mai mult o dorinţă. 1 - Cum vezi dumneata libertatea de creaţie? - O văd îngrozitor de complicat. Nici un studiu de şase sute de pagini n-ar putea sâ epuizeze această problemă atât de complexă. - în ceea ce te priveşte! - Când izbutesc să scriu o poezie bună şi izbutesc s-o şi public, nici nu mă gândesc la problema libertăţii de creaţie. M-am gândit însă la ea când, în volumul // elegii!, în prima lui ediţie, editorul (tovarăşa Mîhăileanu) nu mi-a îngăduit să-mi conserv Elegia Oului, care apăruse mai înainte în presă. - Asta acum câţiva ani. - Crai că, în perioada actuală, editorul a hotărât să-şi asume mai mult responsabilitatea unei cărţi, cu toate câ, la drept vorbind, această responsabilitate îi revine autorului ei. O carte cu prea multe dădace riscă sâ moară cu paginile netăiate. - De ce nu scrii poezie politică? - Cum nu scriu poezie politică? Am scris suficiente poezii estetice care prezentau şi un interes politic. - Aş remarca, dacă-mi dai voie, şi chiar dacă nu-mi dai voie, că profiţi de inteligenţa dumitale pentru a nu-mi răspunde direct bi unele întrebări. Căci (zici dumneata) dacă totul pe lume e discutabil, de ce n-aş muta cum vreau termenii? Eu te întreb chiar despre poezia politică. - Intreabâ-mâ! - Plec trist spre altă întrebare. Ce este acehi un înrăuitor? Ce este acela un om de iniţiativă? Ce face, ce trebuie să facă el, în concepţia dumitale? - Un om de iniţiativă, un om care exercită influenţă este un om care are în vedere, în primul rând, calitatea. în orice sens si în orice domeniu. Cantitatea nu poate fi acceptată decât ca fiind a calităţii. - Să restrângem sfera! Ce este înrâuritorul cultural, literar, cum vrei să-i zicem? - Istoria contemporană a ţârii, judecată şi în epica ei social-politică, dar şi în cea de monadă a indivizilor. - Nu asta te-am întrebat. Am fost însă probabil mai neclar decât însăşi neebiritatea. Ce este un creator de climat, un factor de catalizare? Ce rol îi atribui? Cultura se poate dezvolta haotic? - Evident câ se poate dezvolta şi haotic. Dar atunci când este stimulată, când este încurajată (căci vorba dulce mult aduce!} ea poate fi înfloritoare. în cultură, editorul ideal este cel care tipăreşte cărţi ideale, ca sâ fim logici. Pentru aceasta, maî întâi, trebuie sâ existe cârti ideale, şi ele, uneori, există. Mai apoi, trebuie sâ existe editori ideali. Dar ei nu prea există. Este 45S NICHITA STÂNESCU 459 o contradicţie, dar nu dialectică. Este o contradicţie metafizică. Cine nu-şi aminteşte de excepţionalul editor Al. Rosetti, căruia cultura românească îi datorează biblioteci întregi de opere valabile? Ar trebui ca generaţia noua de editori să se uite lung la domnia-sa, atât cât ne uităm noi la Eminescu. - Iţt apare, înţeleg, volumul NecuvtnteJe. Ce cuprinde el? - Mi-e foarte greu sâ vorbesc despre propriile inele cărţi şi, maî ales, despre ultima mea carte. - Ai răbdarea, ai generozitatea să citeşti proza de azi? - Răbdare? Dimpotrivă: o citesc pe nerăsuflate şi invidios. Animale bolnave'de N. Breban, îngend a strigat dc Fănuş Neagu şi Cunoaştere de noapte de Al. Ivasiuc mi-au dat sentimentul şi jubilaţia de a citi trei mari prozatori ai acestei ţări. - Şi cine eşti dumneata, Nichita Stănescu? - Asta mă-ntreb şi eu dc-arâta timp. Uneori, îmi recitesc Elegiile şi atunci îmi spun: nu, nu! MITUL ESTE POVESTEA CEA MAI SIMPLĂ A UNUI SECOL Convorbire cu Nicolae Breban Nichita: Dragul meu Nicolae, sâ vorbim despre simbol ca mască şî sâ iubim mirul şi sâ... Nicolae:... denigrăm. Nichita: Şi sâ denigrăm masca. Nicolae: Te rog. Nichita: Dacă ini-aduc bine aminte, în teatrul antic marile caractere purtau măşti. Erau fixe şî ele purtau măşti. Dar aceste măşti nu aveau numai darul de a defini un caracter fix, ci, uneori, şi de a defini un destin fix. Erau mai degrabă măşti aplicate de-a dreptul peste obiect. Frumuseţea teatrului antic consta în supleţea şt în simplitatea lui hieratică. Nicolae; Dă-mi voie să te întrerup, dacă îmipermiţi, Nichita. Nu numai frumuseţea teatndui antic sau a literaturii antice comta în această încremenire, să spunem implicabilă a unui destin, ci şi cheia si formula tragică, antică, venea de aici. Noi am pierdut ideea aceasta tragică de tip antic, care venea de acolo dintr-o confruntare de nerezolvat între două caractere sau între două stări, în teatrul antic sau în literatura antică, caracterele se opuneau unul celuilalt, adică se defineau, în primă instanţă; erau opuse, în al doilea timp, unul celuilalt şi, în al treilea timp, unul din cele două se distingea sau amândouă în acelaşi timp. De aici, suna 460 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 461 tragicului în teatrul antic. în teatrul modern sau în literatura modernă, alta este sursa tragicului. Nichita; Adică, da, sigur că, da. Dacă în teatrul antic, masca surâsului sau masca plânsului, masca râsului sau masca plânsului se opuneau... '" Nicolae: Da. Nichita: Sau dacă diferitele măşti ale râsului sau diferitele măşti ale plânsului mergeau din când în când în paralel, masca pe care o purta atunci un singur actor s-a sfărâmat. Acest simbol foarte general şi într-un fel nesatisfâcător, nevoile de timp, nevoile de istorie, nevoile de nuanţă sufletească s-au sfărâmat încât, aş putea spune că astăzi, teatrul împrumută un grup, împrumută un mozaic de măşti, actorul modern poartă o mască mozaicară a râsului şi a plânsului. Nicohie: Da, o nuanţare foarte mare a unui sentiment fiind, să zicem atunci în Antichitate. Dar nu există în această nuanţare foarte mare a râsuliu, nu, în aceste mininuanţe ale râsului, nu există astăzi hi noi, la cei care scriem astăzi, nu există o nostalgie după râsid acela primar, fundamental, elementar, simplu şi aproape frust, aş spune, nu există o nostalgie după sentimentul primar aici? Nichita: Nu, după părerea mea, nu. Pentru că sentimentul râsului şi sentimentul plânsului literaturii antice era mai degrabă un sentiment desenat decât unul real. însăşi ideea de destin este o idee desenată. Nicolae: Abstractă. Nichita: într-o oarecare măsură abstractă, mai degrabă grafică, vizualizata. Aş spune că în literatura antică marile idei erau puţine si simple iar vizualizarea lor era primitivă, naivă, simplă si chiar desenată. Masca fiind o formă de desen în relief. Nicolae: Da, o formă a caricaturii sentimentului, să spunem. Pentru a fi şi puţin pedanţi, iată o să cităm aici, o definire a misterului la Mircea Eliade care sună cam aşa; (după Mircea Eiiade) „Mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a.avut loc într-un timp primordial, timpurile fabuloase ale începuturilor." Trebuie să-ţi mărturisesc, Nichita, că această definiţie, deşi este dată de un mare gânditor, pe mine nu mă satisface şi, mai ales, ultima parte a frazei în care vorbeşte despre timpurile fabuloase ale începuturilor. Mi se pare o încercare de a defini un timp, un timp istoric al creării mitidui. O perspectivă puţin încremenită, statică, a istoriei mitului. După părerea mea, pentru a fi scurt şi a-ţi expune totul într-o singură frază, eu credea una din forţele capitale vii-ale umanităţii este tendinţa ei neînfrânată pe care o urmăreşte mereu de a încerca de a se rezolva într-un nou mit, adică tentaţia, tendinţa care se traduce şi în real, în realitate, în actele reale de a crea noi şi noi mituri. Nichita: Şi eu sunt puţin uluit de definiţia pe care o dă, poate, cel mai mare specialist al lumii în mituri, e vorba de marele scriitor şi marele savant Mircea Eliade. Mi se pare într-adevăr puţin prea generală, puţin vizând mai degrabă categoria istorică a mitului, decât realitatea lui curentă. De fapt, mitul din punct de vedere al categoriei literare în care poate fî încadrat Ia urma urmelor, sigur, este o poveste, dar ce fel de poveste? Este mai degrabă cea mai simplă poveste, cea mai simplă schemă a lumii sentimentelor, schema sublimă diutr-o conexiune a lumii sentimentelor. Toate miturile pe care le-am moştenit, ca şî miturile care tind să se nască, nu rezolvă, mi sunt altceva decât elemente pe o tablă a Iul Mendeleev, elemente al căror gabarit de tensiune emoţională, de viziune, de farmec, de emoţie, de electricitate, este într-o anumită creştere după o ordine stranie, ca şi elementele din tabla elementelor, începând cu cele mai simple cu oxigenul, heliul. Nicolae: Hidrogenul, hidrogenul e. Nichita: Da, cu hidrogenul, care ar reprezenta poate miturile străvechi, poate mitul descoperirii morţii, poate chiar mitul lui (jhilgames, care eşi cel mai vechi şi cel mai simplu; 462 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICĂ 463 după aceea miturile biblice, miturile vechi greceşti, dar toate miturile nu sunt altceva decât o schemă de sublim. în definitiv, ce este un sentiment! Un sentiment este un fenomen care vizează sublimul. El se află la o distantă mai mare sau mai apropiată dc el, tendinţa lui este să adeverească şi să pună în valoare tocmai această noţiune, noţiunea de sublim. Nicolae: £ foarte adevărat ce spui, dar iată că într-un fel păcătuieşti ca şi Mircea Eliade; când ai dat definiţia sentimentului, ai plutit puţin, în vag, ceea ce arată că este foarte greu de a încerca, de a circumscrie o noţiune atât de fundamentată ca miud şi sentimentul. Nu ştiu ce savant francez spunea că numai ynarii maeştri pot vorbi despre lucrurile elementare, lată că lucrurile elementare sunt foarte periculoase, foarte greu de circumscris. Un alt aspect al mitului vreau sări ating într-o frază. Ceea ce spuneam şi înainte, însă poate imprecis şi neclar, ideea aceea, ideea foarte simplă si poate mai puţin observată că omenirea — să spunem aşa în termeni mai laici — nu se mulţumeşte cu miturile odată conservate, nu? Cu miturile odată descoperite, sacralizate şi conservate, adică nu ne sunt suficiente, miturile antice, să spunem, nu?, din care noi ne hrănim şi din care, în primul rând, literatura, arta se hrănesc copios, miturile religioase, războinice, nu? ori istorice. Fiecare secol are drept la mitul său, aşa cum fiecare generaţie are dreptul la o existenţă a ui proprie şi este evident că noi, în secolul nostru, chiar asistăm la o încercare uneori disperată, alteori calmă, alteori înfrântă a oamenilor care constituie populaţia acestui secol, contemporanii noştri, a nouă înşine, de a găsi o frenezie sau cu răbdare uneori miturile acestui secol. Se pare că umanitatea trăieşte pe ideea de mit, în sensul ei foarte viu, în sensul ei foarte viril şi vital, nu pe o idee istorică de mit. lată, e foarte simplu, ca să încercăm să dăm două sau trei idei sau două sau trei încercări de creare de mit modern, iată, am putea vorbi despre atragere. Iată, in vremea noastră, există o altă tentaţie a exoticului să spunem, nu, aşa cum în Evul Mediu era tentaţia cruciadelor, tentaţia pământurilor încă nedescoperite, de pe care după aceea greoaiele corăbii, fregate aduceau mirodenii, nu?, lemnuri parfumate, produse din Colonii, acele coloniale si altele în vremea noastră se încearcă să se aducă ramuri de măslin sau alte tipuri de simboluri terestre din Cosmos, nu e un fel de medievism, un fel de tentaţie exotică in Cosmos! Nu mai căutăm continentele nedescoperite pe Pământ, ci le căutăm undeva în aer. Se pare că planeta noastră îşi desface pământul mult mai întins în spaţii mult mai largi decâtpâiui acum în spaţii strict geografice, lată un mit posibil, să spunem, astăzi, mitul acesta cosmogonic. Nichita: Da, şi dacă-mi îngâduieşri, un alt mit posibil este mitul analizei, care se opune mitului cosmogonic, şi care iarăşi c un mit de dată recentă. Nicolae: Da! Nichita: Bunăoară proza de analiză care esre o invenţie -scuză-mi termenul - nu o invenţie, o revelaţie. Nicolae: Aproape numai a secolului nostru. Nkhita: Aproape numai a secolului nostru; face de fapt aceeaşi investigare în sens invers, în sens interior, ştiu eu poate tot dintr-o tulburătoare chemare exotică. Nicolae: Da, ai mai putea găsi un alt mit al secolului nostru, Nichita? Pentru că trebuie sâ ne mândrim cu propriile noastre mituri, nu? Iată, să-ţi propun un mit mai vulgar, eu ştiu, să zic mitul westernului, să spunem, nu? Este un mit destul de specific secolidui nostru, un mit poate de mâna a doua, dar este un mit real, un mit autentic, care se pare că de 100 de ani trăieşte şi se revigorează pe zi ce trece. S-au semnalat câteva morţi succesive ale acestui mit, ale acestei încercări, ale acestei schiţe de mit, dar ele s-au dovedita fi false şi iată că in vremea noastră asistăm la o glorificare a unei încercări care odată părea făcută inconştient. Nichita: Uite un alt mit, de o altă natură e mitul tinerilor. Intr-un mod foarte straniu cred câ numai în secolul nostru tinerii s-au numit generaţie tânără. Ei s-au constituit, eu cred 464 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 465 că pentru prima oară aproape în istorie, tinerii se constituiesc din punct de vedere al vârstei, uite fenomenul acesta uluitor din lume al beatnicilor... Nicolae: Alhippilor, da... Nichita: Al hippy-ilor şi aşa mai departe, dar şi'fenomcnul care se manifestă în artă, în poezie. A apărut, pentru prima oară, termenul de poet tânăr, de scriitor tânăr, de artist tânăr. Până acum, erai artist sau nu. Erai arrist, erai poet sau nu erai. Acum, există această noţiune foarte aparte, care tinde să dea curs unui mit, unui mit de prospeţime, de tinereţe, care se rezolvă într-un fel sau altul, dar care, mai ales acum, se fundamentează. Bănuiesc că, în mitul ăsta al tinerilor, al conştiinţei unei vârste, urmează în câteva decenii de aici înainte să se prefigureze un foarte mare mit al secolului XX care depăşeşte cu mult mitul atomic. Adeseori, se spunea că secolul XX este secolul atomic. Aş îndrăzni sâ spun că, secolul XX este secolul tinerilor. Nicolae: Dar ceea ce este foarte interesant în acest lucru este faptul.că tinerii în vremea noastră şi când zicem tineri, probabil că trebuie să demarcam foarte exact vârsta între 16 si 25-28 de ani, nu? Nichita: Da, da. Nicolae: Aceasta este categoria de indivizi care se aliază într-o categorie largă. Interesant că aceşti tineri se pare că se aliază în diverse forme şi formule, dintr-un tip de nerăbdare care, aş spune eu, are un dublu aspect. Unu: un tip de nerăbdare, de nervozitate, de refuz al timpului pentru a ajunge în formele maturităţii şi asta se poate vedea bine în nuvelele lui Salinger, adică un fel de refuz, un refuz al realului matur, adult, a unui fel de neîncredere a realului, a realului în formele lui mature, coapte şi în acelaşi timp un al doilea aspect: un fel de neîncredere şi în cei adulţi, adică în cei care i-au precedat, în indivizii care i-au precedat, un fel de neîncredere faţă de oamenii maturi care conduc destinele - să zicem politice, economice, ştiinţifice, artistice ale lumii... Nichita: Asta pe de o parte, este un aspect, dar pe de altă parte s-ar putea să fie şi un alt aspect sâ aibă şi o trăsătură pozitivă şi anume un fel de ajungere a cunoaşterii de sine mai rapide şi pentru o anume vârstă. Poate că până în secolul nostru toţi se pregăteau ca sâ fie maturi sacrificându-şi tinereţea. Dacă cumva fenomenul acesta al tinerilor prepară maturitatea fără pierderea tinereţii, dacă în lanţul în care se sacrifică copilăria, tinereţea, totul se subjugă ţelurilor maturităţii, dacă există o extensie, de data asta, dacă fenomenul mai nou este acela de a recupera şi adolescenţa în cadrul existenţei lucide? Nicolae: Da, într-un fel deci, am putea spune că este vorba, sau că se pot semnala simptomele unei precocităţi generale a banii, nu-i aşa? Nichita: Da, poate într-un fel. Nicolae: Şi acum ca să revenim şi să încheiem ideea asta prea lungă, discuţia asta prea lungă despre mit şi simbol, ţi-aş propune eu însumi o definiţie a mitului foarte simplă, foarte la îndemână. Eu ţi-aş spune de exemplu că mitul ar putea fi povestea cea mai simplă a unui secol. Nichita: Da, în orice caz, formula e foarte frumoasă, e atractivă, am să meditez asupra ei şi-ţi mulţumesc pentru lapidaritatea definiţiei pe care ai dat-o. Nicolae: Este evident, are o parte hazardată, întreprinderea de a găsi sau a regăsi, sau a preconiza chiar miturile secohdiu, sau vremii noastre şi ar putea părea mai distins, mai rehixant mai „aristocrat" de a investiga şi de a cataloga doar miturile existente, nu cele 8 sau 12 sau 5. Dar noi nu putem trăi în forme, cum spuneam mai înainte şi trebuie într-un fel, chiar greşind, chiar apăsând pe clape false, trebuie să detectăm, să descifrăm cristalele mitului vremii noastre, chiar într-o formă infuză, informă, nu? Nichita: Da. Eu nu te înţeleg, părerea mea este că eşti în mod neaşteptat puţin timid faţă de această problemă, cu atât mai mult cu cât tu însuţi afirmai înainte, remarcai (ceea ce au 466 NICHITA STÂNESCU 467 remarcat încă mai mulţi cercetători, scriitori, oameni pasionaţi de detectarea miturilor), remarcai existenţa miturilor în secolul nostru. Orice secol îşi lansează cu violentă miturile sale, secolul nostru are câteva mituri pregnante, care sunt mimai ale lui, numai ale prezentului lui, dacă ele, unele dintre ele sunt mai dificil de detectat, sunt numai din apropierea noastră, de ele, aşa câ definiţia pe care tu o dădeai înainte, cel puţin ca formulare, ca simplitate şi ca lapidarîtate mi se pare deosebit de frumoasă; Mitul este povestea cea mai simplă a unui secol. CAPODOPERA NECUNOSCUTĂ Anchetă Din septembrie 1968 şi până în septembrie 1969au apărut la noi în ţară peste 600 de cărţi de literatură originală. Fatal, o parte dintre ele au fost recenzate superficial sau trecute cu vederea. Socotiţi că printre aceste lucrări se află şi unele de reală valoare? Dacă da, vă rugăm să le numiţi. Răspund: Alexandru Andriroiu, Ştefan Bămilescu, Demostene Botez, Constantin Chiriţă, Radu Cosaşii, Dan Cristea, Ov.S. Crohmălniceanu, Gabriel Dhnisianu, Leonid Dimov, Mircea lorgulescu, Dan laurenţiu, Ion Negoiţcscu, Mihail Petroveanu, Veronica Porumbacu, Nichita Stănescu, George Timcu, Gheorghe Tomozei, Laurenţiu Ulici. Nichita Stănescu: Am să pomenesc numele a două cărţi de poezii, după opinia mea, excepţionale: Rugăciune pentru Efe?nera de Florica Mîtroi şi Nuduri de Ovidiu Genaru. 468 PUBLICISTICA 469 ,AM SIMŢIT NEVOIA SA ADUC UN OMAGIU OSTAŞILOR PATRIEI" Interviu de căpitan Ion Lotreanu • N-amjbst niciodată un precoce • Examenul de sublocotenent l-am luat cu notă maximă • Este un act de demnitate şi de sinceritate acela de a-ţi recunoaşte rădăcinile • Mă socotesc elevul lui Ienăchiţă Văcărescu şi al lui Ctrlova • începi să devii accesibil aşa cum încep copiii să vorbească * Monumentul ostaşului român - o piramidă imensă de arme din care iese o mână de granit ţinând în palmă câteva fire de iarbă - Ce vârstă aveţi, Nichita Stănescu? - 36 de ani. - Aveam impresia că nu depăşiţi30 de ani... De unde credeţi că vine „eroarea" noastră? - „Eroarea" dv. provine de acolo că generaţia din care fac parte este numită generaţia tânără. Este prima şi, sper, ultima-generaţie care poarta acest nume. Nu există scriitori tineri, există scriitori - şi atât. Cine ar putea spune despre Rimbaud: tânărul scriitor Rimbaud? - Aţi pătruns greu în literatură? - Da, am pătruns greu în literatură, şi târziu. Am debutat la 24 de ani. N-am fost niciodată un precoce. - Aţi avut ceea ce se cheamă un maestru? - N-am avut un maestru propriu-zis. Poezia m-a pasionat încă de foarte tânăr. Profesorului de limba română Constantin Râpeanu îi datoresc în mod direct bruma de prozodie pe care o ştiu. In clasa a patra de liceu {la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavcl" din Ploieşti), domnia sa m-a obligat sâ învăţ pe dinafară Luceafărul şi Odă (in metru antic). Cred câ a fost cea mai fericită idee pedagogică. Ia acea vârstă jună, n-as fi avut cum să înţeleg poezia subtilă eminesciană. Ştiind pe deasupra, însă, câteva din capodoperele eminesciene, treptat-treptat ele însele mi-au germinat conştiinţa estetică. Pe această cale, îi mulţumesc domnului profesor. - Aţi făcut armata? - Da. - La ce armă? - La artilerie. Mărturisesc chiar că examenul de sublocotenent l-am luat cu notă maximă. Ia început, am avut o mare sfială, ba chiar dorinţa de a mă „învârti" într-un fel sau altul de a mă „fofila", ca soldat neinstruit. în clipa în care, însă, am depus jurământul militar şi am primit pentru prima oară în viaţa mea în îngrijire o puşcă, brusc am avut sentimentul că m-am maturizat, câ am devenit bărbat. Nu este bărbat cel ce nu tace armata. Nu-ţî poţi apăra ţara la nevoie dacă nu ştii să ţii în mână o armă. Experienţa armatei este ta fel de necesară ca şi experienţa primului sărut în adolescenţă. - Cum v-aţi apropiat de Editura Militară? - Am simţit nevoia să aduc un omagiu ostaşilor patriei. - Citiţi volumele care apar în Editura Militară? Ce impresie vă lasă lectura lor? - în general, le citesc şi mărturisesc că le prefer pe cele de memorii de război. Regret că acest gen de literatură, atât de important, nu are o mai mare extindere şi nu intră în zona dc interes şi a celorlalte edituri. Ar fi deosebit de interesant să putem citi nu numai memoriile de război ale ofiţerilor. De un 470 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 471 deosebit interes ar fi să citim şi memorii de război scrise de soldaţi. Pentru aceasta trebuie numai un dram de iniţiativă: un redactor inimos şî un magnetofon. - Ce legătură este între eseurile, de o factură cu totulpersomlă, pe care le publicaţi în presa literară, şi poezia dumneavoastră? - O legătură foarte strânsă. Ele mă ajută să-mi exprim nu numai părerea despre marii tioştri înaintaşi, ci şi despre ideea de poezie în genere. Nimeni nu se naşte fără rădăcini. Esre un act de demnitate şi de sinceritate totodată acela de a-ţi recunoaşte rădăcinile, Şi apoî, fiecare generaţie trebuie să-şi afirme, într-un fel sau altul, legăturile ei indisolubile cu înaintaşii. Acestea, sau mai precis aceste eseuri {ştiu cu dacă sunt J eseuri?), îşi propun să readucă în atenţie ceea ce există de fapt în atenţie. Sâ sublinieze ceea ce este subliniat. Să înrămeze pentru generaţia mea ceea ce are o ramă cât hotarele ţării. -Aţi scris rânduri remarcabile despre lenăchiţă Văcărescusi Cîrlova. E vorba de nişte afinităţi? - Da, mă socotesc elevul lui lenăchiţă Văcărescu şi al lui Cîrlova, aceşti mari poeţi de o rară modernitate şi de importanţă vitală pentru poezia modernă. Ei nu sunt încă studiaţi şi cunoscuţi la nivelul adevăratei lor valori. A existat şi mai există încă inerţia de a consideta poeţii Văcăreşti, şi, in general, preeminescienii, drept scriitorii naivi şi precursori. Ei nu numaj câ nu sunt precursori, ei sunt de-a dreptul întemeietori. - Spuneţi-ne câteva cuvinte despre personalitatea lui Dimitrie Cantemir. - E o întrebare foarte dificilă, pentru că Dimitrie Cantemir, scriitor de talie mondială şi cu o operă vastă, variată, originală şi magnifică, nu se lasă închis într-o formulă. Totuşi, aş putea da o sugestie: Ani văzut, cu mândrie, pe marile plăci de marmură încastrate în zidurile Sorbonei numele Iul Dimitrie Cantemir scris alături de numele celor mai de seamă scriitori şi filozofi, întemeietori ai civilizaţiei europene. - Ce semnifică pentru dumneavoastră verbul „A fi", raportat la spaţiu şi timp? Dar litera „A "? - Despre semnificaţia lui „A fi" scriu într-una, doar-doar voi Izbuti să ştiu şi să exprim câte ceva despre acest verb mirific. Cât despre litera „A", ea este însăşi gura noastră. - Care este înţelesul„necuvântului"înpoezut dumneavoastră? - îmi e greu sâ exprim în câteva fraze ceea ce n-am izbutit să exprim într-o carte întreagă. în mare, nu fac altceva decât să reiau o mai veche părere a mea, şi nu numai a mea, că poezia nu rezidă din cuvinte, ci cuvintele sunt simple vehicule ce transportă tensiunea comunicării estetice. Dacă am putea face poezie din pietre sau dacă am putea transporta sentimentele pe spinările cailor, atunci probabil câ mi-aş fi intitulat cartea Ne-pictrele sau Ne-caîi. - Ce vă sugerează figura ostaşului român de ieri şi de azi? - Un sentiment de profundă nobleţe. De încredere de solidaritate. Un sentiment de justificată mândrie pentru demnitatea şi eroismul soldatului român. Ideea de steag apărat. Ideea dc cer acoperit numai de păsări. Ideea de iarbă crescută in linişte şi neterfelitâ de şenile. Ideea de grâu şi de porumb, dar mai ales ideea că poate să crească în voie grâul şi porumbul. - Dacă vi s-ar spune că sunteţi poet baroc, care ar fi replica dumneavoastră? - Depinde cum, s-ar spune aceasta. Iar dacă aş avea nevoie sâ dau vreo replică, aş răspunde cu versul eminescian Eu rămân ce-am fost: romantic. - Vă place sportul? - Mi-a plăcut foarte mult. - Aveţi condiţie fizică bună? - Condiţie fizică? N-as putea să răspund. în orice caz, sper câ am o bună condiţie umană. 472 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 473 - Sunteţi autor a 10 volume de versuri dacă punem la socoteală şi traducerile din Vasko Popa. După 10 cărţi publicate, ce sentimente vă încearcă? - De a mai avea încă multe de făcut* de a fi făcut foarte puţin până acum, si, mai exact, cum ar zice Arghezi, de a fi vrut până la zece şi de a fi putut până la şase. Fiecare scriitor are o obsesie a lui şi un destin al scrisului său. Ceea ce am izbutit să fac este abia începutul. Cât despre destin, el ştie mai bine decât mtne ce va urma. - S-a discutat mult în presă — nu numai în cea literară — despre accesibilitate, mai ales in legătură cu poezia. In afară de 1 ceea ce aţi spus cu diferite prilejuri, aveţi ceva de adăugat? - Da. Accesibilitatea, mai precis simplitatea, este un act de maturitate artistică. O simplitate precoce este un act de simplism. Accesibilitatea creşte o dată cu adâncirea mesajului -J si tensiunii estetice comunicate. Lucrul acesta nu pică din cer. începi sâ devii accesibil aşa cum încep copiii să vorbească. Accesibilitatea e un fel superior de a vorbi. - Care momente ale istoriei noastre naţioiuile v-au produs cea mai puternică impresie? - Momentul în care Avram lancu a plecat in codri cu fluierul, cel în careHoria, Cloşca şi Crişan au fost traşi pe roată şi, în genere, toate momentele de sacrificiu care au premers independenţa naţională. - Veţi mai publica în Editura Militară? - Da. Am publicat volumul Roşu vertical ş\ acum am sub tipar volumul Un pământ numit România. - Când un critic vă contestă poezia, vă întristaţi? - Da, atunci când nu-i dau dreptate. Dar când se-ntâmplă să-i dau dreptate, dimpotrivă, îmi dă resurse să depăşesc eşecul temporar. - Vă place muzica? — Bineînţeles, mai ales cea preclasică. De asemenea, am pentru Măria sa „Coana Măria", cum îi zicea un poet Măriei Tânase, o profundă veneraţie. Măria Tânase, pentru muzica noastră, a fost şi compozitor, şi poet, şi interpret. Cred că la vremea ei a fost cea mai bună din lume, în genul său. — Vă place singurătatea? — Nu m-am gândit niciodată la acest lucru. Armstrong şi Aldrin, când erau pe Lună, ar fi putut, cred, sâ răspundă dacă le place singurătatea sau nu. — Ce părere aveţi despre poezia eroică de ui noi şi de pretutindeni? -Am o părere complexă. Cred câ cel mai bine a scris poezie eroică Homer. Şi Shakespeare, dc asemenea. Poezia eroică presupune un efort de expresie uriaş. — Dacă ati fi sculptor, cum aţi concepe un monument al ostaşului român? — Ca o piramidă imensă de arme din care iese o mână de granit ţinând în palmă câteva fire dc iarbă. — Ce să transmitem, din partea dumneavoastră, militarilor armatei noastre? — Un gând bun, cald şi apropiat şi îndemnul să deprindă cu destoinicie meseria armelor, fără de care numele de bărbat nu are deplină acoperire. CUVINTELE ŞI NECUVINTELE ÎN POEZIE Două interviuri paralele de Victor Crăciun Vîrgîl Tcodorescu: In poezia pe care o scriu şi am scris-o, în perioade de flux sau de regresiune, am încercat sâ păstrez nealterată puterea plenitudinară a interogaţiei intransigente, ferindu-mă, în primul rând, să subordonez principiul dialectic capabil să înglobeze toate formulele şi toate logicele, oricărui alt principiu, în al doilea rând, printr-o participare activă dincolo de limita studiilor documentare şi teoretice la existente colectivităţii tracasată de lupta modernă a contrariilor. Poezia nu se reduce la o cercetare ornamentală şi estetică. Ea este revelaţia unei realităţi ascunse, căci dincolo de aparenţe există o lume în care raporturile se stabilesc dincolo de obişnuitele raţii de cauzalitate şi dincolo de obiectivitatea ştiinţifică. Imaginea poetică trebuie smulsă din cercul noţiunilor convenţionale. Un poem modern nu se poate scrie numai din dorinţa de a perfecţiona abilitatea umană făcând apel, în mod obligatoriu, la anume asociaţii de idei, hi anumite clişee şi raţiuni stabilite, la obişnuinţele mecanice, plasând obiectul într-o perspectivă şi într-un spaţiu euclidian cu trei dimensiuni, ci luptând din răsputeri ca erorile şt convenţiile să nu devină o a doua natură pentru sensibilitatea oamenilor. Dincolo de jocurile de limbaj, de artificiile de sintaxă, de jonglerii, de formule, orice poet adevărat deţinător al unei sinteze plurivalente în care elementul motrice nu-şi pierde niciodată 477 476 NICHITA STÂNESCU mobilitatea, autorul acelor arhipelaguri verbale care se risipesc şt refac ascultând de forţa baghetei lui, plămădeşte o imagine reprezentativă a epocii, traversată dc factorii mediului ambiant asemenea nervurilor unei frunze. „Poezia, spune Uutreamont, nu e furtuna, nu e ciclonul, este un fluviu majestos si fertil Nichiui Stănescu: Mai întâi, aş ţine sâ subliniez, câ după opinia mea, scrisul si poezia în specia! este lucrul cel mai specific uman. este faptul, acţiunea, tensiunea, care desparte pe om de orice altceva. Ea reprezintă specificul omului, ea reprezintă libertatea lui. Tehnică au şi păianjenii, tehnică putem descoperi şi la furnici, ca sa nu mai vorbim de superbele arhirecturi ate tcrmitelur. O oarecare tehnică are însuşi cosmosul, soarele, dar sentimente, sentimente nu au decât oamenii. 5' când mă refer la sentimente, mă refer la cele exprimate. Un sentiment nu există decât în momentul în care el este exprimat. Deci roiul poetului în societate este sâ exprime sentimentele contemporane mai întâi ale lui, mai apoi ale prietenilor lui, mai apoi ale prietenei prietenilor lui după aceea ale oraşului lui, ale ţării lui, ale continentului lut, ale lumii în genere. A comunica este sensul primordial al poeziei. Nimeni nu poate scrie numai pentru sine. Pentru sine poti gândi, pentru sine poţi plânge cu lacrimi. Pentru sine poţi râde în hî şi în ha! Dar pentru ceilalţi, în procesul comunicării se comunică prin cuvinte. AŢI MAI ZIDI-O PEANA? Anchetă de Măria Luiza Cristescu - Melancolia este singurul mortar folosit de istorie la construcţia piramidelor. (Ştie doar cititorul că piramidele sunt piatră (ieste piatră, simplu pusă.) - Deci, ai mai zidi-o pe Ana? - Nu, bineînţeles că nu. Odată, când am izbutit sâ scriu un vers îmr-adevâr bun si când mi-am dat seama câ el nu reprezintă nici a suta parte din tristeţea care l-a provocat, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dă, doamne, să n-am niciodată talentul lui Shakespeare, căci bănuiesc cam ce se ascunde în spatele lui". - Ai mai zidi-o pe Ana? - Da, bineînţeles că da. E mult prea frumoasa ca s-o las la vederea altora. în Legenda Meşterului Manele, zidirea Anei a semnificat o despărţire inspirată, la timp, adică. O Ană mirosind a cartofi prăjiţi poate fi neverosimil dc iubită, dar una topită în ziduri si în nori, precis este de neuitat. Memoria este un act semnificând sirui unor despărţiri la timp- Nimic din ceea ce continuă nu ţinem minte. - Ai mai zidi-o pe Ana? — Cum s-o zidesc? Niciodată cărămizile unei zidiri n-ar putea-o cuprinde. Mu, în nici un caz, n-aş mai zidi-o pe Ana. Si ştii de ce? Pentru că ar fi o zidire obiectivă. Tristeţea olimpiană este o tristeţe lipsită de obiect, o prea deasă zidire a Anei lui Manole nu mai esre chiar o zidire, ci numai un simbol. Dar nu un simbol atât de puternic cum ar fi, să zicem, bunăoară, 478 NICHITA STÂNESCU 479 cel al pâinii. Dacă ti se face foame, nu am auzit pe nimeni săturându-se în timp ce mânca simboluri. - Deci, ai mai zidi-o pe Ana? - Da, bineînţeles câ da, din grijă pentru ea. Eţacâ vine altul şî mi-o zidesre rău? Cum aş putea să las mistria pe mâna altuia? Şi, fir-ar sâ fie, după atâţia ani am început să ştiu şi eu unde se cuvine o cărămidă şi unde o perlă. Nu suport nici un fel de zidire anapoda. Cezar nu putea să moară decât în senar. Un Cezar care moare împiedicându-se la o beţie, parcă nu ne putem imagina. Cum ar fi putut sâ moară Cleopatra altfel decât muşcată de o viperă pe care şi-a pus-o pe frumosu-i trup? Cleopatra acoperită de piramidă, da: acoperită de farduri, ba. - Deci, ai mai zidi-o pe Ana? - Ai vâzut-o tu pe Ana, de mă întrebi pe mine dacă aş zidi-o? Crezi tu că ea există? Nu pot să zidesc ceea ce nu există. N-am mai pomenit de multă vreme ca şinele sâ aducă de mâncare sinelui. Nu pot să zidesc în timp de secetă, dar mai ales nu pot s-o zidesc pe Ana. pentru că ca nu există. Dacă tu ai văzut-o şi depui mărturie câ ai văzu t-o, adu-mi-o. Scoate-ţi picptănul din pâr si aruncâ-I ca să se facă pădure. - Ai mai zidi-o pe Ana? - Aş zidi-o. Şi asta pentru că am încredere în zidari. Ca să-i încurajez pe cei care fac de dimineaţă până seara cărămizi, ca să Je reamintesc rostul cărămizii, le spun: cărămida e făcută ca să zidească ceva. Bunăoară, să zidească aerul, bunăoară să zidească pe Ana lui Manole. - Ai mai zidi-o pe Ana? - Iţi propun sâ-i schimbi numele. Iţi propun sâ mă întrebi dacă l-aş zidi pe A, tatăl literelor. Uite, mărturisesc că pentru mine întâlnirea, deşi poate sâ sune paradoxal, reprezentată totuşi prin privire, îmbrăţişare, iar nu prin vedere, ar fi clipa în care Manole ar fi zidit-o pe Ana. Şi atunci nu mai ştiu ce să răspund. Dacă aş mai zidi-o? Dacă n-aş zidi-o? Ce este aceea a zidi-zidire? Cine este Ana? Dar în definitiv, cine, Doamne-Dumnezeule, este Ana? despre mesaj Masă rotundă, cu participarea lui Nicolae Balotă, Nicolae Breban, Nina Cassian, Matei Călinescu, S. Damian, Gabriel Dimisianu, Şt.Aug. Doinaş, Nichita Stănescu. Nicolae Breban: Vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei noastre la prima dintre cele câteva mese rotunde pe care le va iniţia „România literară", întâlniri între scriitori, menire să stimuleze schimbul de idei, să învioreze dezbarerile despre fenomenul literar contemporan. Vă reamintesc câşiîn toamna trecută am organizat o astfel de discuţie cu privire la raportul dintre critica literară şi actualitate, publicată în paginile revistei, şi care, după câte ştiu, a fost primită cu interes. Să discutăm şi la public unele teme care ne solicită in intimitatea preocupărilor noastre - şi de data aceasta aş vrea să vorbim despre „mesaj", despre această noţiune aparent compromisă, despre semnificaţia operei literare. Noţiunea de „mesaj" a fost poate compromisă, ştim bine în ce împrejurări, dar eu cred că într-o literatură realistă ca a noastră nu e putem dispensa de el. Vreau ca la sfârşitul discuţiei sâ avem asupra sa o determinare mai exactă, mai bine conturată, sau altfel conturată, întrebându-ne încă o dată, fără prejudecăţi, dacă există mesaj, dacă opera literară poate exista fără mesaj, sau care este tipul de mesaj încorporat astăzi operei de artă. Ceea ce, de altfel, ni se cere în momentul de fată este în primul rând o discuţie liberă, argumentată, „urbană", de o profundă ţinută principială. 480 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 481 N. Balota: Cred că dincolo de cuvinte, în cazul acesta cuvântul mesaj, ne interesează faptele şî conţinutul lor. „Reabilitat" sau nu, să vedem dacă termenul acoperă ceva si ce anume acoperă. Deci prin cuvânt înapoi la lucruri. Nîna Cassian: După părerea mea, numai „sonoritatea" termenului a fost compromisă! Nichita Stănescu: Sub această formă luxoasă şi nobilă a termenului mesaj, conţinutului i s-a substituit de fapt cu totul altceva, care nu numai că nu corespundea noţiunii de mesaj, dar i se opunea dc-a dreptul. Era vorba de un „mesaj" fix, un sistem fix dc truisme estetice, foarte osos şi foarre rigid în articulaţiile sale; într-o vreme, asta trecea drept mesaj. Câteva clauze înţepenite a căror simplă folosire putea să acorde scriitorului, într-o formă superficială, calitatea de „realist", de măre cunoscător al vieţii. A cunoaşte viaţa însemna a folosi o culoare unică, o schemă oarecare, şi dacă o foloseai se chema că înţelegi viaţa, dacă nu, se chema că mânuieşti un tip de mesaj adresat unui cerc îngust, lipsit de sens major. Nina Cassian: Se punea accentul pe un sens foarte conjunctural, minor propagandistic, strâmt înţeles. Nicolae Breban: Eu cred că de la un anumit tip de confuzie politică pornea confuzia semantică sau abuzul care s-a proiectat asupra acestui cuvânt: un anumit tip de a gândi fals politic în cultură, de a face politică culturală, a dus ca aceşti termeni, fundamentali de fapt, - fiindcă este evident că fără o definire perfectă, profundă şi foarte exactă a unui termen fundamental literatura poate să sufere foarte mult, - dintr-o greşită înţelegere politică a ceea ce se numeşte munca în cultură sau a ceea ce se numeşte arta angajată. Cred că noi putem discuta deschis despre acest cuvânt tocmai pentru că astăzi există la noi în ţară un alt fel de a privi şi dc a gândi, de a acţiona în ce priveşre înţelegerea politicii culturale. în lumina Congreselor IX şi X, modul de a gândi aceste lucruri se realizează din cu totul alt unghi decât acum zece sau cincisprezece ani. După părerea mea, lucrând la reviste şi, în genere, ca scriitori, facem şi noi o politică a culturii. Orice scriitor autentic, care acţionează într-un nucleu al vieţii publice, fiind scriitor şi participând (a viaţa publică, are o sensibilitate şi pentru politic - şi aceasta nu numai astăzi, când, la noi, scriitorul o are mai mult decât altădată. Matei Călinescu: Ceea ce s-a spus face utile şi posibile unele întrebări; pun aceste întrebări chiar dacă ele sunt formulate poate mai naiv: ce îl determină pe scriitor să aibă un mesaj? Este vorba oare de o determinare interioară, personală, sau de una exterioară? Este vorba de o alegere sau de o impunere din afară? Si apoi, a avea mesaj — raportându-ne la climatul nostru cultural - este un lucru confortabil sau înconfortabil. Este confortabil sau nu pentru scriitor? Este confortabil sau nu pentru alţii? Lăsând de-o parte ceea ce s-a crezut despre mesaj sau mai degrabă ceea ce s-a spus despre acest cuvânt, eu cred că noi ne înţelegem, în esenţă, cu toţii, asupra sensului noţiunii şi ne înţelegem chiar dacă, poate, nu vom reuşi să dăm o definiţie de dicţionar, exactă. Chiar dacă nu ştim ce este un mesaj, ştim cum ar trebui să. fie. Şi în funcţie de acest „cum ar trebui sâ fie", - care se raportează fără îndoială nu la o conjunctură sau la alta, ci la un absolut, la o rigoare transistorică, - să ne gândim tocmai la aceste probleme aparent mărunte şi poate chiar naive: confbrtabilitatea sau inconforrabititatea mesajului, cine sau ce îl determină pe un scriitor sâ aibă un mesaj. Şt.Aug. Doinaş: Eu nu sunt de acord cu Matei Călinescu care ne propune sâ pornim de la acest „cum trebuie să fie"; deşi, 482 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 483 dc fapt, fiecare are o imagine a acestui ideal, mai mult sau mai puţin clarificată. Cred că ar fi mai eficace să ne delimităm de ceea ce s-a înţeles la un moment dat prin mesaj, şi să explicăm ce anume înseamnă pentru noi mesajul, în substanţa sa. S-a procedat uneori la o disjuncţie nepermisâ între conţinut şi forma; de aceea mesajul nu a mai fost înţeles ca unitatea indisolubilă între aceste două noţiuni, ci, şcolăreşte, drept cantitatea de materie din conţinut. Cantitatea de materie presupune elementele datelor realităţii înconjurătoare luate ca atare, fără decantarea necesară, fără prelucrarea si transfigurarea care ar putea face dintr-un material brut o expresie artistică. Criteriul cantitativ impunea însă şi limitarea la anume aspecte ale datelor înconjurătoare, la o anumită arie. Dacă se depăşea graniţa arbitrară se cădea într-un „păcat" de neiertat, deveneai „omul cu mesaj greşit"; în momentul în care se căuta acel absolut necesar transfigurării artistice, se cădea în celălalt „păcat", în formalism. Se ignora tocmai faptul că arta în general este o modalitate a limbajului, nu o arie determinară prin repere spaţiale, geografice etc, în acel limbaj ce este - dacă vreţi - o prelucrare în sus a acestui limbaj, o mutaţie a lui într-un alt plan. Tocmai faţă de această înţelegere a mesajului trebuie sâ luăm poziţie si sâ înţelegem cu adevărat ce a fost mesajul artei de când a apărut ea, şi în ce măsură considerarea acestui mesaj suferit modificări în decursul timpului. Matei Călinescu: Prin 1950, se considera câ Baraschi are „mesaj" în materie de artă, iar Ţuculescu, nu... Nicolae Breban: Este vorba, în înţelegerea acestei noţiuni, de modul de a privi cultura, mod care, astăzi, la noi, se manifestă într-o politică a culturii mai profundă, mai specifică, mai „profestonalistă". într-o vreme activitatea în cultură semăna foarte mult cu aceea din economie, acelaşi om putea lucra şi în agricultură şi în economie, mânuind un acelaşi sistem de fraze. Gorki vorbeşte în Klini Samgbin despre un personaj care dispune de un anumit tip de fraze. Cu foarte mici ameliorări, cam asa procedau specialiştii în „general", promovând de (apt formule false. Dacă ne raportăm la această situaţie, deosebirea astăzi nu e pur cantitativă, ci profundă, optica este urnit mai profesionalizată, mai realistă azi. Oamenii care creează cultura o şi discută şi în acelaşi timp o şi „aprobă". Mesajul este şi un cuvânt politic, dacă vreţi, dar in primul rând noi discutăm aici sensul lui estetic. Matei Călinescu; Sunt de acord că putem concepe mesajul în funcţie de scara valorilor. Există valori spirituale, religioase, etice, estetice, economice, politice etc. In cazul acesta trebuie să subliniem câ mesajul propriu-zis al operei de artă tinde să depăşească esteticul, adică nu propui numai o valoare estetică, propui altceva, dar cu mijloace estetice. Esteticul esre mai degrabă un vehicul decât un scop, altfel ajungem la acea formula, foarte desuetă, a estetismului de la sfârşitul secolului al 19-lea, începutul secolului a) 20-lea, când se făcea confuzie înrre valoarea estetică si aceea de ordin religios. Dar noi trebuie sâ depăşim limitele unei discuţii pur estetice, pentru că mesajul este mult mai mult decât atât. Esenţial pentru mine este dacă opera, fie că mesajul ei este lucid, conştient, fie câ este, pentru creatorul însuşi, mai difuz, are o capacitate de a zgudui, de a disloca prejudecăţi, de a provoca. Această forţă de dislocare, de rupere a zăgazurilor, de spargere a inerţiilor, acest sens dinamic pe care îl introduce mesajul încorporat, ca un spirit îiur-un trup, în operă, este expresia unei necesităţi interioare a artistului. Acest mesaj este vocea cea mai profundă a spiritului creator care se exprimă. El are, după părerea mea, menirea primordială de a clinti tor ceea ce în viaţa spirituală tinde spre instituţionalizare. Mesajul are deci o unicitate care este o „fiinţă" şi care reprezintă în acelaşi timp un protest împotriva formelor în instituţionalizare, deci de osificate inrelectuală şi spirituală. 484 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 485 Mesajul are ceva profund revoluţionar în el. Poate e bine să ducem termenul de „revoluţionar" până la etimologia lui, la ideea de restitutie: mesajul te restituie într-un tel ţie însuţi. Nichita Stănescu: Mesajul nu este o noţiune autonomă pe care o putem diferenţia net dc alta. în cazul în care noi judecăm noţiunea dc mesaj aproape de noţiunea de estetic, o subsumăm acestei zone care comportă şî alte caracteristici implicate. în ce măsură este subsumată zonei estetice noţiunea de mesaj şi în ce măsură aparţine ea zonei estetice? Este o noţiune, de fapt, cu mult mai generală. Ea intră în zoon politikon, ca aparţine în primul rând zonei politicului, adică a acestei ştiinţe de a face tot ceea ce se poate mai bine în conjunctura dată, şi care acoperă mari dimensiuni de ordin spiritual si uman. Esteticul este el însuşi o dimensiune a conştiinţei umane, o notiune-liga-ment care uneşte mai multe zone. într-o epocă mai veche, se înţelegea prin mesaj o anumită putere dc translaţie, mesa/u) făcea translaţia mai netă dintre zona estetică si aceea politică. Această translaţie se poate face în foarte multe teluri. Au existat cazuri când marii scriitori s-au contopit exact cu sensul epocii lor. Mă refer, de exemplu, Ia Goetlie, a cărui operă „ştampilează" o epocă. Din punctul meu de vedere, noţiunea de mesaj nu e fixă, ci dinamică, nu este o noţiune în sine şi autonomă, ci este o noţiune de translaţie, de comunicare. Nu există operă estetică în sine, care să aibă mesaj; opera estetică are mesaj numai când indică o mişcare dc translaţie către altă zonă dominant politică sau dominant morală, G. Dimisianu: Purtăm această discuţie despre mesaj pentru câ simţim nevoia reabilitării sale, a repunerii sale în valoarc. Această noţiune a suponat, într-adevăr, cum s-a spus aici, într-o anumită perioadă, interpretări deformante. Dacă ne referim la ele o facem numai pentru a preciza termenii dezbaterii, înţelegând că reformularca unei probleme impune curăţirea preliminară a terenului de toate acele elemente creatoare dc conhizie în plan teoretic. Un asemenea element era faptul câ noţiunea de mesaj era cumva suprapusă aceleia de program ideologic, acordându-se termenului o valoare demonstrativă si de eficienţă imediată, în ordine practică. Se accepta deci câ o lucrare artistică avea mesaj în măsura în care ea corespundea unei reprezentări oficializate şi cumva standardizate despre lume. Mesajul operei se acceptă câ esre o acţiune de transmitere sau de ilustrare a unui conţinut exterior si independent de operă. Această accepţiune cred că este falsă şi trebuie înlăturată, în plan teoretic, desigur fiindcă în practica activităţii creatoare nu cred să existe opere de valoare estetică reală si s-au scris astfel de opere chiar în epoca la care ne referim care sâ se fi supus tiparelor restrictive. Artistul autentica realizat instinctiv care sunt căile fecunde ale creaţiei. Vom considera deci mesajul ca ceva organic operei, venind din profunzimile ei şi materializând o atitudine a creatorului faţă de existenţă, punctul său de vedere faţă sic real, cum vede acest creator lumea si ce valori anume, de ordinul moralei, al politicii, ideologiei, religiei ş.a.m.d. - afirmă. Ajuns la această constatare întrebarea pe care uri-o pun este dacă, judecând din perspectiva istoriei literare, noţiunii de mesaj îî acordăm numai o funcţie de tip pozitiv sau chiar revoluţionar, cum spunea Matei Călinescu, sau extindem sfera noţiunii şi asupra operelor care afirmă un punct de vedere conservator faţă de existenţă. Mă gândesc de pildă la literatura de factură tradiţionalistă, cu opere viabile sub raport estetic, dar al căror mesaj incită la conservarea vechilor forme, exal rându-le. Nina Cassian: Există mesaj de tip conservator. 486 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 487 Şt.Aug. Doinaş: Desigur, poate fi şi naţionalist, poate fi şi şovinist. E limpede. G. Dimisianu: înseamnă că această noţiune îşi extinde sfera, un fapt de care e necesar sâ se ţină seama în dezbaterile teoretice. Este de înţeles că mesajul literaturii noastre de astăzi seva încărca în mod firesc de implicaţiile contextului socialist în care trăim. Şt.Aug. Doinaş: Mie mi se pare că Matei Călinescu a lărgit sensul noţiunii prea mult, acribuindu-i un dinamism pe care aceasta nud are, şî deci un rol în istoria literară care mi se pare că nu ţine de mesajul operei. Acordând mesajului epitetul de „revoluţionar", Matei Călinescu a transferat asupra lui nişte virtuţi care nu aparţin de fapt mesajului. Cred că factorul care declanşează şocul, care dă loviturile, care ultragiazâ şi violentează formele vechi, nu se datoreşte mesajului operei literare. El ţine - dacă vrem sâ facem o distincţie scolastică şi chiar şcolărească - de noutatea formei în care se încorporează o operă. în sensul acesta „formaliştii" ruşi aveau dreptate: niciodată în istoria literară nu s-a întâmplat ca un nou conţinut să apară, să înlocuiască un vechi conţinut şi să aştepte să-şi găsească forma apropiată. întotdeauna o noua formă a ultragiat, a îndepărtat vechea formă, şi această nouă formă, în măsura în care a izbutit să se impună, a venit, în acelaşi timp, cu un mesaj care a început să fie perceput ulterior. Valorile acestea de conţinut - ca să le spun astfel - au nevoie de o perioadă mai mare de timp pentru a fi percepute în comparaţie cu noutatea adusă de un procedeu formal. De aceea cred că impulsul schimbărilor sc datorează în primul rând noii modalităţi artistice care înlocuieşte o veche modalitate artistică. Mi se pare că Nichita Stănescu a atins aici aceste chestiuni şi ne-a ajutat sâ ne adunăm ideile, în momenrul în cârca vorbii despre raportul dintre mesaj şi valoarea estetică. Mesajul unei opere literare este totalitatea valorilor extraestetice încorporate la modul estetic într-o operă şi pe care aceasta izbuteşte sâ le propună intuiţiei noastre intelectuale in aventura ei de-a lungul timpului. Toate celelalte valori care depăşesc esteticul se constituie în mesaj autentic doar atunci când fuzionează de aşa manieră, încât devin valori cu încărcătură estetică. De ce scriitorii mari, de la Homer până azi, sunt indiscutabil scriitori cu mesaj? Pentru că valorile care au ţinut de ideologia specifică a timpului hn, faţă de care noi ne delimităm, ni se transmit intr-o modalitate estetică ce încă ni se propune ca subiect hrănitor pentru sensibilitatea noastră. Discuţia se mută asupra acestei modalităţi, asupra acestui „cum" al operei de artă, mesajul neintrând în el decât măsura in care valorile care constituie sunt transfigurate estetic, se topesc în creuzetul creaţiei literare. Matei Călinescu: Nu altceva spuneam şi eu când atrăgeam atenţia câ mesajul este extraestetic. Dar dumneata ai început prin a trata unitatea între formă şi conţinut si apoi ai făcut o distincţie între ele spunând că ceea ce este înnoitor în operă rine numai' de formă. Dacă admitem asta înseamnă că mesajul tine de „formă"! Nina Cassian: Nu prea sunt de acord cu cele spuse de Matei Călinescu. Lărgind sfera mesajului prea mult şi spunând că trece dincolo de estetic, - esteticul fiind pentru scriitor numai vehiculul de transmitere a acestui mesaj - mi se pare că afirmi astfel indirect că esteticul ar fi un element în stare pură. De fapt nici mesajul nu e pur, nici esteticul nu e pur. Esteticul este şi concepţie, si atitudine etc, altminteri ne limităm la o formulă toarte mecanicistă, meşteşugărească. 488 NICHITA STÂNESCU Şt.Aug. Doinaş: Uitaţi-vă cum sunt trataţi poeţii Vlahu ţă .si Cerna în manualele şcolare. Nu se poate spune câ Vlabutâ nu are un mesaj, că Panait Cerna nu are un mesaj. Există în opera lor un corpus de idei care poate fi extras simplu şi servit în stare pură. Nu mă interesează însă acest mesaj, nevalabil estetic; cei doi sunt poeţi minori care nu au ce căuta în manualele şcolare. Mesajul, în accepţia cea mai largă este Weitauscbauug-ul pe care un scriitor îl încorporează în opera sa. Este vorba de propria sa structură, de planurile sale profunde, intelectuale, existenţiale etc. in general de întreaga sa fiinţă spirituală. Mă interesează acest mesaj doar atunci când este valabil din punct de vedere estetic. Nicolae Breban: Simplu vorbind, eu cred câ mesajul se compune din două elemente. Mal întâi, mesajul este un strigăt de existenţă al creatorului adresat întregii lumi care există o dată cu el şî, implicit, prin memoria ei, a întregii lumi care a existat până la el, un strigăt de existenţă, un fel de „sunt". în acelaşi timp, mesajul ar fi acel strigăt mai modulat, mai adaptat, care se adresează strict comunităţii geografice, istorice, naţionale, în care trăim. Există pentru mine această dublă accepţie a mesajului. într-o vreme se înţelegea prin mesaj mai mult partea imediată, conjunctura!ă, dar îngustă, şi până ia urmă falsificată conjunctural, iar în ultimii ani ş-a întâmplat ca mesaj sâ însemne numai acel semnal general al existentei despre care vorbeam. Eu cred că a sosit timpul ca noi, scriitorii, sâ restituim acestui cuvânt amândouă sensurile şî să încercăm sa le echilibrăm; adică să facem ca amândouă să trăiască, să existe simultan. Unii acordă prioritate primei forme a mesajului, mesajul mai general, mai abstract ţde exemplu, Eminescu într-o parte a operei sale), dar există şi un alt tip de scriitor, cum ar fi Coşbuc, care se aplică şi se adaptează mai mult celui de al doilea tip, mesajul adresat comunităţii în care există. PUBLICISTICĂ 489 Nichita Stănescu: Am senzaţia câ nu am izbutit să fiu clar în ceea ce aveam să spun. Ce ai spus, se potriveşte ca noţiune în sine, dar definiţia ta este valabilă şi pentru mesajul politic sau etic. Ai dat o definiţie a mesajului în genere, dar pe noi ne interesează cel mai mult să vedem ce este mesajul în literatură. Sâ vedem care este specificitatea mesajului în zona estetică. Mesajul este un mijloc de locomoţie, nu este chiar un element estetic, ci mai mult un vehicul pentru zona esteticului. PI este ligamentul, cei care face translaţia dintre estetic şi politic, dintre estetic si religios, dintre estetic si economic sau ştiinţific; dar şi o translaţie în jos, către receptivitatea reală, către comunicare, comunicarea fiind acum altceva decât mesajul. Nicolae Breban: Ar trebui sâ precizăm sensul acestui cuvânt, să delimităm sfera conceptului de mesaj. în epoca trecută, la care v-aţi referit, pe lângă cele arătare de dumneavoastră, s-a petrecut o îngustare a sensului acestui termen. Sfera sa a fost restrânsă mult. S-a dat conceptului de mesaj un înţeles strict politic, legat de anumite fapte de actualitate. Si chiar şî atunci când a fosr asociat cu anumite valori politice, acestea erau reduse fie la abstracţii foarte vagi, fie la simple cuvinte legate de o foatte îngustă actualitate. De fapt, există în sfera acestui concept trimiteri spre o pluralitate a valorilor. Se poate vorbi, pe drept cuvânt, despre mesajul poliric-socia! ca şi despre mesajul etic al unei opere. Au fost, de asemenea, epoci in care un mesaj era în mod primordial de ordin religios. Dar, polivalenţa axiologică a unui mesaj presupune necondiţionata sa realizare estetică. Cred că suntem cu toţii de acord că opera lui Ţuculescu are un mesaj. Mesajul acesta este înainte dc toate de ordin spiritual, valorile implicate fiind cu atât mai evidente, mai sugestive, cu cât sunt mai pe deplin realizate estetic. Văd că întrucâtva cu toţii suntem de acord cu ceea ce am numit polivalenţa axiologică, valorică, a mesajului respectiv, cu faptul că în sfera mesajului sunr cuprinse o serie de valori. Aş vrea 490 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICĂ 491 să deplasăm puţin problema. Propun următoarea idee: cred că, în fond, mesajul ţine de intenţionalitatea operei, a creaţiei ca atare care poate, în unele cazuri, sâ fie, în altele să nu fie identică cu intenţia scriitorului. între intenţia conştientă a unui scriitor şi între valoarea unei opere (adică realizarea acestei intenţii) este, fără îndoială, o distanţă. Buna credinţă a unui scriitor, intenţiile sale moraJ-social-politice de înaltă valoare por sâ nu fie realizate decât parţial sau într-o mică măsură, într-o anumită operă literară; de aceea, înainte de toate, în judecarea mesajului unei opere trebuie cercetat mesajul creaţiei ca atare. Intenţia scriitorului este încorporată în operă si o judecăm în operă. Arunci când vorbesc despre intenţia unui scriitor înţeleg, pe de o parte, intenţia omului ca atare, care are un anumit nivel ideologic şi politic, o anumită viziune etică, filozofică, estetică, o anumită perspectivă care poate să fie ori sâ nu fie în concordantă, să zicem cu valorile dominanre ale unei societăţi. Când judecăm, însă o anumită operă, o considerăm, înainte de toate în perspectiva intenţionalităţii ei interioare ca operă. Deci mesajul reprezintă, după cele spuse anterior în legătură cu polivalenţa acestui termen, intenţionalitatea creaţiei unei opere realizată estetic, aceasta fiind, în acelaşi timp, într-o mai mult ori mai puţin strânsă concordanţă, cu conştiinţa unui creator. Cum s-ar putea revalorifica termenul de mesaj? Cred câ aceasta ar trebui să se facă înainte de toate adâncind semnificaţia acestui termen, adică sensurile valorice ale acestui cuvânt, apoi accentuând faptul că mesajul ţine, înainte de toate, de opera însăşi, de creaţia unui creator şi de nivelul conştiinţei. într-adevăr, cred că, dacă vorbim despre mesaj, vorbim despre conştiinţa unui creator, a unui scriitor, deci implicit despre luciditatea, lărgimea, perspectivele ei. Vreau să spun câ, într-adevăr, nu trebuie să facem o asemenea disjuncţie, o deosebire între mesajul estetic şi politic sau moral, sau social. Exemplul lui Mateiu Caragiale este interesant, căci omul Mateiu Caragiale a fost, fără îndoială, un conservator bizar, cu felurite fixaţii, un maniac al blazonului, un fantast, un snob. Scriitorul a rost însă un om care avea o stranie viziune estetică. Cum judecăm opera sa, ca o operă care are un mesaj, sau care nu are, şi dacă arc, ce valoare are acest mesaj? Părerea mea este câ opera aceasta este o creaţie aparent fără mesaj. Dar acest mesaj există chiar în ceea ce numeam intenţionalitatea operei. Valoarea e în funcţie de conştiinţa scriitorului. S-ar părea, oarecum, că mă contrazic; dar părerea mea este că trăim într-o epoca în care „se cere"; acest „se cere" implică statutul însuşi al literaturii zilelor noastre care pretinde o conştiinţă lucidă, pentru care scriitorii de la Edgar Poe şi Baudelaire încoace au pledat. Marii scriitori ai secolului au tins spre mai multă luciditate, spre o conştiinţă sporită. Ei bine, această conştiinţă sporită implică, cred, o conştiinţă a mesajului operei, deci o identificare cn acea intenţionalitate care putea sâ apară într-o operă chiar dincolo de intenţiile autorului, ale scriitorului. S. Damian: Decât să ne investim energia în disocieri prea abstracte, ameninţate, vai, adesea, să rămână sterpe, poate că mai util, pentru desfăşurarea discuţiei noastre, ar fi aplicarea concretă a termenilor, referirea mai directă la practica literară curentă. în acesr sens nu împărtăşesc opinia lui Matei Călinescu câ există doar, o determinare interioară a mesajului, adică vocea artistului din adâncuri care adresează printr-un impuls imperios un apel lumii înconjurătoare, posterităţii. Mai ales astăzi putem observa cât de covârşitoare este presiunea exterioară a faptelor, deci condiţionarea din afară. Niciodată setea de informare a insului nu se satisface atât de rapid şi de eficace. Tot ceea ce solicită omenirea în imediata apropiere sau la mari distanţe, în orice colţ al globului, ajunge cu o viteză ameţitoare la cunoştinţa noastră, prin sisteme moderne ultraperfecţionate de difuzare. 492 NICHITA STÂNESCU 493 Rămâne impasibilă sensibilitatea noastră în faţa acestei invazii' a concretului? Inevitabil se produce o stare de efervescenţă lăuntrică, de nelinişte. Oricât am vrea să evităm aerul solemn, ne punem pateric aceleaşi întrebări: care este acum rostul artei? Ce poate ea salva în lupta pentru, demnitate, pentru destinul uman? Câr de întinsă, mai ales pentru o literatură pătrunsă de un spirit lucid, marxist, e aria ei dc înrâurire? Nici un artist autentic nu se poate eschiva de la această accepţie a gravităţii. „FOTBALUL ESTE UN JOC SCHEMATIC Anchetă Am stat la televizor din speranţa câ, a declarat Nichita Stănescu, în fine, se va compromite ideea de fotbal. Dispreţuiesc fotbalul, deşi ii iubesc pe fotbalişti. Fotbalul este un joc schematic şi stupid; în esenţă cotonogar. N-are nici o legătură cu măreţia sportului dc performanţă, cu măreţia olimpică a atletismului. Si nici n-arc nimic din farmecul gratuit al jocului; şi, şi mai presus de orice, nu este sport. De aceea, dintre fotbalişti îmi este simpatic portarul Răducanu. FI se joaca. Simt în comportarea tui un oarecare humor şi o oarecare distanţă faţă de fotbal. Ce e acea seriozirare în fotbal? Seriozitatea în fotbal e o ruşine! Seriozitatea e predestinată politicii, filozofiei! Cei care mor de inimă din pricina unui gol marcat, merită sâ moară. Daca stupiditatea altor soiuri de activităţi ar ucide stupizii lor, cum srupidîtatea fotbalului îşi ucide stupizii, atunci aerul lumii ar fi mai curat. E bine că fotbaliştii noştri nu sunt plătiţi. Sportul trebuie să fie gratuit. E trist că uneori fotbaliştii primesc premii în bani. Răsplata sportului trebuie sâ fie o medalie, iar nu bani. Mi se pare dc neconceput ca un jucător de fotbal care a înscris un gol sa primească pentru aceasta echivalentul unui salariu. Dar închei aceste consideraţii generale, la care se mai putea adăuga încă un număr important de argumente. Nu am timp să le continui. Alerg la televizor unde se dă finala campionatului. 494 PUBLICISTICĂ 495 DECENIUL CARE AFIRMA Anchetă Nichita Stănescu: Sigur că există cont in ui talc! Cine o contestă? De câtăva vreme, câteva glasuri scriitoriceşti pledează pentru literatura deceniului şase ca şi cum cineva ar fi contestat-o. Pledoaria este atât de înverşunată, încât tti vine să crezi, atunci când nu ţi se sugerează de-a dreptul, că întregul deceniu şapte este din punct de vedere literar mediocru dacă nu cumva chiar slab. Se citează nume ilustre, iar cap la proză totdeauna este citat G. Călinescu si romanul său Bietulloanide. Se uită însă cât dc glacial a rost primit, ce articole de-o pagină demonstrau atunci (din deceniul şase), sub o formă sau alta, cât dc neavenită este cartea. Tot în deceniul şase, criticul Nimeni scria despre putrefacţia poeziei lui Arghezi. Despre Blaga, ce să mai spunem... O literatură încurajată este şi o literatură bună. O literatură pe care o descurajezi cu obstinaţie nu poate produce valori. Deceniul şapte a preluat marile valori singuratice ale deceniului şase, îmbogăţind literatura noastră cu noi capodopere. Dar acest deceniu şapte are o trăsătură nouă, superioară celui antecedent: Valoarea estetică are o tendinţă de a se generaliza în lumea scrisului, iar opera literară se constituie nu polemic ca în deceniul şase ci armonios, ca rezultat al meditaţiei şi al cercetării atente şi nestânjenite a realului. Un cimbru nou şi pur a rămas în literele româneşti. Pe lângă numele afirmate mai de dinainte, dar care şi ele aveau să-si dea adevărata măsură abia acum, nume noi au început să răsară în amil de graţie 1960. Inspirata colecţie Luceafărul lansa în acest an volumul de proză Poarta al lui Nicolae Velea. Dar explozia de valori a aparţinut, mai întâi, poeziei înscriind în cartea de aur a dreptei istorii literare destine sî viziuni poetice dc o rară diversitate şi de o profundă rezonantă, cum sunt acelea ale lui Grigore Hagiu, Gheorghe Tomozei, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, loan Alexandru, Mircea Ivânescu, Marin Sorcscu, Petre Sroica, Liviu Călin, Florin Mugur, Emil Brumaru, llie Constantin şi încă atâtea altele. în acest deceniu al şaptelea îsi fac rârziul dar cât impresionantul debut literar în carte, Ştefan Augusrin Doinaş şi Leonid Di'mov, şi tot în acest deceniu îşi dă adevărata măsură a valorii, în cartea Drumul spre Dikson, poetul Dan Deşliu. Acum, tot în acest deceniu. Al. Andriţoiu. A E. Baconsky, Aurel Râu, Tibcriu Utan, Tudor George îsi împlinesc personalitatea şi acest deceniu al şaptelea Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Măria Banuş îşi fundamentează opera poetică, Nina Cassian îşi continuă ascendent lirica sa inefabilă, iar Ion Bănuţă ne face să-l iubim pentru poezia sa amintind de pictura naivă. Exemple pentru poezie se pot găsi cu mult mai multe, dar si acestea pe care le-am citat asa cum mi-au venit sub condei sunt revelatoare în a demonstra superioritatea netă în lirică a deceniului şapte facă de cel precedent. Şi este si firesc să fie aşa, pentru câ această înflorire a literaturii coincide cu înflorirea patriei pe care o slujeşte. Dar nu numai în poezie deceniul şapte şi-a afirmat valoarea ridicată, ci si în proză. Alături de Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marin Preda şi Titus Popovici, au apărut noi şi mari prozatori ca Niculae 4% NICHITA STÂNESCU 497 Breban, Fănuş Neagu, AJ. Ivasiuc, trasând noi direcţii, deschizând drumuri încă nestrăbătute până la ei in proza românească. M-am referit numai la poezie şi la proză. Lucruri similare se pot spune şi despre teatru (unde Teodor Mazilii si Ion Băieşu strălucesc) şi despre critică. N-am intenţia şi nici n-am avu t-o, să tac înşiruiri de nume şi clasamente. Clasamentele sunt bune numai pentru fotbal. Am vrut să afirm şi afirm câ deceniul şapte este un deceniu valoros şi fericit pentru literatură. Fie ca deceniul opt să aducă literaturii noastre măcar atâtea nume noi si de prestigiu câte a adus deceniul şapte! „S UMPLE DE NELINIŞTE ŞI ÎN ACELAŞI TIMP SĂ LINIŞTEASCĂ..." Interviu de Victor Crăciun şi Ion Petrache Reporter: Se pare că poezia contemporană manifestă o deosebită preferinţă pentru versul liber. Credeţi că formele clasice incomodează un poet modern? Pot exprima ele o gândire modernă? Vă întreb acest lucru pentru că dumneavoastră folosiţi ambele modalităţi. Nichita: întrebarea mi se pare foarte interesantă, cu atât mai mult cu cât nu numai eu am meditat asupra ei dar şi o serie întreagă de colegi ai noştri comuni. Fără doar si poate, în cazul unei sensibilităţi moderne, ea îşi caută şi o formă nouă, adecvată. Iar în cazul unor forme clasice, acestea din urmă îşi vor căuta un conţinut nou, adecvat. Deci, dacă sonetul, unora li se pare o formă depăşită şi desuetă, li se poate părea astfel nu numai din pricina câ ei nu pot concepe sonetul umplut de o nouă sensibilitate... întrebarea, într-un fel, se poate să permită şi un răspuns categoric. Răspunsul categoric ar fi acesta: dacă pictorii din Antichitate foloseau culoarea roşie şi culoarea verde, pictorii moderni, mai pot eî să folosească culoarea roşie, sau culoarea verde, sau culoarea galbenă? Fără îndoială că da. Formele clasice sunt totuşi forme; ele sunt moduri în care au experienţe si un anume tip de rafinament poetic. în nici un caz, un poet autentic 498 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 499 modern, orice formă ar întrebuinţa, nu mai poate semăna cu un poet din secolul nouăsprezece, care la rândul lui nu are dare şi posibilităţi în istoria literaturii să semene cu un poet din secolul optsprezece. Cred că există sociabil si societatea care impun, într-un mod aproape în afara voinţei noastre, impun în conştiinţa scriitorului - apar şi răzbat în opera scriitorului de talent. Evident că pot exista şi forme poetice de tip conservator. Ce sunt aceste forme conservatoare? Ele sunt nu numai formele clasice, de prozodic - să zicem, - dar şi formele moderne pot avea un caracter conservator. Când au un caracter conservator pe care noi îl respingem? Atunci când ele nu mai au în sinea lor o reprezentare a epocii în care ne aflăm. Reporter. Cu câţiva ani în urmă, dumneavoastră aţi recenzat sau prezentat în volume de poezie? Mă refer la ultiinele volume ale debutanţilor. Nichita: întrebarea este foarte grea, pentru că nu au trecut decar zece ani de când şi eu mă aflam in ceea ce se numeşte tânăra poezie. Aproape câ nu mi-aş permite să am păreri despre tânăra poezie. Pentru câ de obicei tot ceea ce este nou este viitorul nostru, dragostea noastră, patima noastră de literatură. Tânăra poezie, generaţia care de abia acum se lansează in câmpul literelor aduce cu sine - o prospeţime nouă şi o nouă stângăcie. Ei îşi vor pierde stângăcia literară, dar unii dintre ei, poate, îşi vor păstra prospeţimea pe care au adus-o cu ei. Or, aceştia care îsi vor pierde stângăcia, dar îşi vor păstra noua prospeţime sunt scriitorii care vor fi. Reporter. Pentru că am ajuns la problemele debuttdui aş vrea să ne vorbiţi de debutul dumneavoastră artistic. Când şi unde a avut loc. Nichita: In urmă cu mai bine de treisprezece ani, în 1957, în luna martie, am apărut în aceeaşi săptămână cu două poezii. Una în revista pe care o conducea Ioanîchie Olteanu şi alta în revista „Gazeta literară" din Bucureşti al cărei redactor-şef adjunct, pe atunci, era Paul Georgescu, care, în acelaşi timp, îmi era şi profesor la Universitatea din Bucureşti. Debutul meu este legat în mod strâns de numele acestor doi scriitori pe care îi stimez şi-i iubesc în mod deosebit de mult. loanichie Olteanu este cel care m-a debutat, dar nu numai cel care m-a debutat, ci si cel care cu o nemaipomenită consecvenţă a încurajat ulterior activitatea mea poetică. Chiar şi acuma, când nu se mai poate pune problema unei încurajări literare, Ioanîchie Olteanu m-a ajutat într-un mod deosebit cu aceeaşi veche francheţe şî cu aceeaşi nobilă generozitate sâ tipăresc ultima carte, In dulcele stil clasic. De asemenea, criticul Paul Georgescu, care mi-a fost profesor universitar ani de zile, mi-a încurajat producţia literară adeseori scriind chiar despre ea, dar in mod esenţial angajându-mă ca redactor la vechea revistă „Gazeta literară", prilej ca să iau cunoştinţă de mersul literaturii contemporane, prilej să fac cunoştinţa cu scriitorii contemporani. Reporter. Aţi revăzut de curând aceste poezii de debut... Nichita: le-am... le-am revăzut... Reporter. Şi ce sentiment v-a încercat? Nichita: Exact acela pe care îl încerca pe Mark Twain, vorbind despre lom Sawyer după ce acesta din urmă a făcut o năzbâtie: m-a încercat acel sentiment căruia Mark Twain îi spunea, „vălul duioşiei". Să lăsam vălul duioşiei peste acele vechi poezii. Evident cu trecerea timpului ele nu mai au o rezistenţă, ele şi-au pierdut mult din prospeţimea pe care au avut-o, iar, cât despre ştiinţa poeziei astăzi, mi se par încercări relativ naive. Evident, pot conserva într-o eventuală antologie câteva din ele. Nu atât cât din conştiinţă estetică, cât mai mult ca sâ consemnez un punct de plecare. 500 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 501 Reporter. Cu câţiva ani în urmă, Dumneavoastră aţi scos un volum intitulat Roşu vertical. Era vorba de o culegere cu caracter patriotic. Ce ne puteţi spune despre această poezie ca factor activ în educarea maselor. Nichita: Roşu vertical, ca şi volumul mai nou Un pământ numit România sunt cărţi care au într-o oarecare măsură pentru mine şi un caracter de activitate cetăţenească, dar, în acelaşi timp, şi un caracter experimental. Şi am sâ mă explic deindată de ce poezia patriotică are o foarte mare pondere în lumea sensibilă a unei epoci sociale. în ultima vreme, în ultimul deceniu, această poezie nu şi-a atins întotdeauna scopul. Trebuie spus cu hotărâre, că o poezie, ca să-şi poată atinge scopul său trebuie mai înainte de toate să satisfacă cel mai înalt nivel estetic. Adică să-şi satisfacă în primul rând chiar specificitatea ei. Am încercat, fără să mă laud că am reuşit, să creez o poezie care să răspundă celor mai înalte exigenţe patriotice rămânând, în acelaşi timp, absolut în esenţa poeziei, în specificitatea poeziei. Spun că nu am reuşit pentru că mi-am propus să fac o poezie de un foarte înalt nivel. Prima carte, Roşu vertical, este mai neizbutită decât a doua, Un pământ numit România. Iar aceste două cărţi sunt o suită din lucrările pe care eu încerc să le edific în această direcţie. Sper să pot, până la finele deceniului viitor, să pot oferi cititorilor mei o carte de poezie patriotică care sâ-i emoţioneze în mod real; mai mult decât atâta, să-i înflăcăreze, să-i umple de nelinişte şi în acelaşi timp să-i liniştească. Reporter. Acum câteva cuvinte despre ce veţi oferi cititorilor în viitor. Nichita: Pentru anul viitor am pe masa de lucru o carte pe care am intitulat-o Cartea de recitire. Ea nu este o carte de poezie, ci este o carte despre scriitorii de dinainte de Eminescu, până la Eminescu şi puţin dc după Eminescu. Este o carte in care redescopăr o seamă întreagă de scriitori care prin inerţia istoriei literaturii mi se vădeau a fi nişte primitivi şî nişte naivi, iar acum, la o ate-ntă recitire, ei ne pot oferi a nemaipomenită noutate în sensul că avem de-a face cu scriitori de un mare rafinament, cu scriitori care au stat la bazele limbajului poetic modern, cu scriitori care au asigurat apariţia pe bolta poeziei româneşti a soarelui numit Eminescu. 502 PUBLICISTICA 503 „POEZIA FOLOSEŞTE CUVINTELE DIN DISPERARE" Interviu de George Sanda G.S.: Ce sunt cuvintele necuvintele, ce este poezia Nichita Stănescu? N.S.: Poezia este o tensiune semantica către un cuvânt care nu există, pe care poetul nu l-a găsit. Poetul face semantica cuvântului care tiu există. Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă. In poezie putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcţia unei roti, simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai în modul sintactic. G.S.: Poezia are grupuri genetice? N.S.: Da. Poezia are trei grupuri genetice: L - fonetic, 2. - morfologic, 3. - sintactic. Poezia care-şi sprijină efortul semantic pe efectele fonetice esce o poezie primitivă, incantatorie şi, evident, inferioară. Prin vulturi, vântul viu vuia acesta o astfel de poezie. Ideea de sonet si în general de orice formă fixă, rima de orice natură ar ti (asonantă şi rima regală) atunci când îşi propun coafarea limbii vorbite, se consrituie în elementele dc bază ale limbii de tip fonetic. Morfologia este cea care poate da lustru şi luciu unei poezii de tip arghezian. Cuvântul este presat ca strugurele în teasc, dîn care se obţine un must etern: Logodnica de-a pururi, soţie niciodată. Semantică a vederii, ideea trebuie pipăită cu mâna ca să urle este. Ne farmecă şi ne ştampilează memoria. Si poezia de tip morfologic, ca o dromaderâ, poartă în spinare, şi frumos împodobită, cocoaşa poeziei fonetice. în fine, ceea ce ni se pare a fî mai aproape de propria esenţă majoră a poeziei este aceea (acea poezie) care se constituie sintactic, Tot în Arghezi vom găsi indici - Trei sau patru-n nud pescarii. Ion Barbu este însă desăvârşit. în acest caz dromaderâ se transformă în cămilă. La cocoaşa fonetică, se adaugă întru-inerţie şi cocoaşa morfologică. 'Poate armele poeziei sunt adunate la un loc. Jocul este asemănător cu acela pe care le-am regăsit într-o superbă fabulă iugoslavă. G.S.: Care este fabula, în rezumat? N.S.: Un copil conduce un partizan spre un sat. Pe drum, copilul începe să plângă. Partizanul, impacientat, află că tovarăşul sân se temea să nu fie împuşcat. Ca să-l asigure că nu va fi împuşcat, partizanul îi dă copilului propria sa armă. După un timp, copilul începe din nou să plângă. De data aceasta însă, din pricina câ arma era mult prea grea. Acesta este şi cazul poeziei sintactice. Fără inerţii fonetice şi morfologice plânge. Arunci când te dobândeşte e silită din nou să plângă. G.S.: Ce este poezia metalingvistică? N.S.: Ea are ca sursă inspiraţia, suflată la ureche poetului, rând pe rând, de către Dionysos sau dc către Apoi Io. Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată sau Eu credea vemicia s-a tuîscut la sat, sau Copacii albi, copacii negri, ne atestă posibilitatea marii poezii care nu mai foloseşte nici unul dintre mijloacele 504 NJCHITA STÂNESCU I 505 poc/iei. Versuri situate deasupra metaforei, ignorând orice fel ] de alambic posibil, acesta îmi pare a fî tipul de tensiune semantică spre un cuvânt din viitor. Necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris. „EU CRED CĂ ABSTRACTUL ESTE O COMPONENTĂ A REALULUI' Interviu de Ion Drăgănoiu - Ţi-aş propune pentru început să vorbim despre volumul tău care se află într-o fază destid de avansata de apariţie la Editura Eminescu, intitulat \\\ dulcele stil clasic. Credea putem oferi astfel o premieră nu critică, ci sentimentală... -Cartea în dulcele stil clasic am predat-o Editurii Eminescu la începutul acestui an, iar acum ea se află, după câte ştiu eu, într-un stadiu avansat, în stadiul tipografic. Cred câ este cea mai bună carte pe care am scris-o pană acum, pentru că pe de o parte am beneficiat de o experienţă poetică pe care am acumulat-o în mai bine de doisprezece ani de publicistică poetică, iar pe de altă parte eu cred că această carte mă reflectă cu mult mai sintetic decât celelalte. - Cred că o încercare de reflectare sintetică reprezintă şi volumul Alfa, apărut în colecţia Albatros. - Este adevărat, dar numai într-o oarecare măsură. Alfa e mai degrabă o selecţie din cărţi mai vechi ale mele, cărţi de care m-am îndepărtat din punct de vedere critic, cărţi faţă de care m-am răcit, era o încercare de a repune în circulaţie un nou punct de vedere asupra acestor cărţi, lăsând din ele numai ceea ce mi s-a părut câ este viaţă şî ceea ce mi s-a părut că, în mod real, rezistă punctului de vedere estetic. Evident, atunci când scrii o carte se presupune câ ea este rodul unei tensionate NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 507 meditaţii şi al unei selecţii îndelungate, dar chiar şi cea mai 1 riguroasă selecţie, o data cu trecerea timpului, începe să aibă, ca şi tablourile vechi, unele crăpături, unele lucruri care nu s-au aşezat bine, care nu s-au tasat, iar altele care pur şi simplu au fost numai aparenţă de calitate, dar pe care cxperiepţa şi intrarea în circuitul cititorilor le dovedesc a nu fi de reală valoare. Aşa că din deceniu în deceniu, orice poet care esre mai activ, care scrie mai mult, e bine şi chiar fericit să-şi revizuiască activitatea tocmai pentru a lisa un punct de vedere personal, mai just, asupra propriilor lui scrieri. - hiţeleg că pledezi pentru antologiile de autor, pentru antologiile severe care să te reprezinte în faţa sensibilităţii în mişcare. Cum va arăta antologia din colecţiile Cele mai frumoase poezii pe care o pregăteşti? - Bineînţeles că va fi o selecţie foarte dură, pentru că în mod absolut, cinstit şi serios, nu cred că cititorul modern are timp de înţelegere şi pentru experimentul numai pe jumătate reuşit. Ia cititor trebuie să ajungă numai diamantul, dacă eşti în stare să-l şlefuieşti suficient. In genere, spaţiu) poeziei este un spaţiu mai restrâns. Există o transmisie de sentimente şi după cum un inginer îi calculează unei ţevi, prin care trebuie sâ curgă apa cu anumit litraj şi cu o anumită viteză, un anume număr de ţoii, aceeaşi preocupare există şi în transmiterea emoţiei poetice şi, cu un termen fortuit, aş putea sâ spun că şi acest tip de comunicare are nevoie de un anumit număr de ţoii, calculat însă nu inginereşte ci esteticeşte. - Am impresia că In dulcele stil clasic reprezintă din acest punct de vedere un program, începând cu titlul. - Mai mult sau mai puţin un program, reprezintă o primă încercare de selecţie. O dată cu apariţia acestei cărţi, cel puţin în intenţia mea, pentru că rămâne de văzut cum o vor primi critica şi cititorii mei, îmi propun să nu mai experimentez în mod public prea mult, să nu las. intrarea în social a sentimentelor prea mult la voia cititotului. îmi propun din capul locului sâ dau un lucru pe care experienţa pe care o am până acum îmi permite să cred că pot s-o fac, sâ dau un lucru mai finisat, cu un indice mai mare de siguranţă, calitativ. — Din punctul ăsta de vedere crezi că volumele de poezie e bine să ajungă imediat în mâna cititorului, imediat după ce au fost scrise, sau câ e mai bine ca ele să aştepte o lectură mai neutră a autoruhu înainte de a fi încredinţate tiparului? — Sigur câ ar fi ideal ca în momentul în care o poezie se scrie ea să şi ajungă în aceeaşi clipă la publicul său, dar cum acest lucru nu este posibil poate câ este mai bine ca un volum odată încheiat, autorul să-l închidă într-un sertar şi să se răcească el însuşi de propriul său mesaj ca să îl poată privi mai rece, cu un ochi mai rece. Atunci cred că se va feri pe sine însuşi de foarte multe neplăceri si deziluzii. Dacă o carte pe care ai terminat-o şi care îţi place foarte mult ai forţa să n-o arăţi nimănui un timp, sâ o pâsttezi câteva luni până când îi mai uiţi intenţiile teoretice şi îi mai uiţi sentimentele, până când pe plăcile sensibile poetice se aştern noi semnale şi noi solicitări, o reluare de lectură va prezenta totdeauna şi o distanţare a autorului faţă de propriul său text pe de o parte, iar pe de altă parte îi va permite o oarecare obiectivare faţă de propriul mesaj, deci o mai bună distribuire a acestui mesaj în zonele esteticului. — Îmi place să cred că o carte de poezii e ca un ţipăt şi din punctul ăsta de vedere îţi propuneam întrebarea de mai înainte. — într-adevăr, este ca un ţipăt, însă este ca un ţipăt organizat. I,a urma urmelor şi piramidele sunt nişte ţipete şi astăzi, când ni le imaginăm sau le vedem fotografiile sau chiar cu ochiul liber, primul sentiment în faţa piramidei este acela de ţipăt maxim de umanitate ridicată la abstract. Dar acest ţipăt este un ţipăt profund eliberat de sunetele primordiale care îl compun. — Din punctul de vedere al abstractului şi abstractizării se observă tot mai mult, si nu fără temei, că traversăm o perioadă 508 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 509 în care abstractul penetrează tot mai mult în viaţa reală, fapt pe care poezia ta îl reflectă cred foarte bine. — Da, eu cred că abstractul este o componentă a realului. Mai ales o dată cu inventarea, crearea filosofici ca idee de filosofic şi ca doctrină, mă gândesc la lumea greacă creatoare a ideii dc iubire, de înţelepciune, abstractul a început să facă parte din real. Să nu fiu înţeles greşit, nu este vorba de o acordare de concreteţe abstractului, câtuşi de puţin, dar atât concretul cât şi abstractul fac parte din real. Abstractul în sine nu există, abstractul este o formă de gândire umană, noi nu avem nici în spaţiu] cosmic, nici în spaţiul terestru material, noi nu avem nici un fel de indiciu abstract decât cel produs de creierele gânditoare. Deci, ca un produs al gândirii, abstractul face parte din real. Or, cum societatea modernă şi societăţile civilizate în general îsi compun o bună parte din dimensiunile lor, îsi bizute o foarte importantă cantitate a activităţii lor tocmai pe trăsăturile de gândire abstractă a omului, este firesc ca in artă, aceasta reprezentând ceea ce este mai uman, exact ceea ce este mai specific omului, cuantumul de abstract sâ fie în creştere din ce în ce mai vădită. Eu nu văd nimic rău în asta, dimpotrivă văd un semn de apropiere de esenţial, esenţa umană având totuşi un caracter absttact în momentul în care ca este gândită. — S-ar putea ca unora să li se pară că ne îndepărtăm de poezie dar eu credea ne aflăm foarte aproape de inima ei şi de aceea am să te rog să vorbim despre cartea la care lucrezi şi pe care ai intitulat-o Măreţia frigului. Care e „manifestul" ei, ca să zic aşa! — E un proiect pe care îl port în conştiinţa mea de multă vreme, este o carte la care ţin deosebit de mult, pentru că ea tinde să pună punct unei foarte îndelungi experienţe şî experimentări de poezie, pe care nu le-am tăcut publice până acum decât tntr-o foarte mică măsură. Ea reprezintă dorinţa mea de a scrie o poezie foarte simplă şi în aceeaşi măsură dorinţa mea de a scrie o poezie foarte profundă, o poezie care să comunice rapid dar şi profund. într-un fel reprezintă propria invidie a poetului faţă de postulate. Dorinţa de postulat nu înţeles în teroarea neagră şi teroarea roz, teroarea neagră putând fi înţeleasă prin teroarea de tip medieval, iar teroarea roz fiind teroarea pe care o exercită prietenia asupra ta... 510 PUBLICISTICA 511 AVENTURA DE A SCRIE O CARTE Interviu de Ilie Purcaru Aventura smerii unei cârti este ciudata şi inefabilă ca şi poezia • Scrisul şi transcrisul: acte finale ale întreprinderii don quijoteşti • „ Cartea-obiect" şi „tehnologia poetică" • Ce este un „adevăr estetic" • Realitatea ireală a cuvintelor, palindromul şi erorile adolescenţei, poezia nu suportă analiza matematică, omul— obiectul artei — Nichita Stănescu, trebuie să mărturisesc că am trac. M-am tot gândit la o întrebare care să-ţi placă, să te provoace, să te oblige Li nişte replici de tip „Nichita Sănescu" - marcă de prestigiu si scânteiere, atât de bine cunoscută prietenilor... Am citit (mai e oare nevoie să-ţi spun?) tot ce ai scris, am citit, cred, toate articolele care s-au scris despre tine, am extras din ele unele „ideipreţioase", dar acum când stăm faţă-faţă, eu înarmat cu hârtii şi creioane, tu privindu-mă amuzat şi condescendent, renunţ la tot şi-ţi pun întrebarea la care (nu ştiu de ce) mă obligă zâmbetul tău: Nichita Stănescu, spune-mi, te rog, cât dintr-o carte de poezie este vocaţie şi cât orgoliu? — Bacovia a fost vocaţie pură. — Dar Barbu? — l,a Barbu, orgoliul si vocaţia au coexistat în mod fericit. — Dar la cine crezi că n-au coexistat? - în cazul lui Mateiu Caragiale, orgoliul a atras după sine o mare perfecţie a vocaţiei... dar pe care totodată a şi sterilizat-o. Asa îmi explic faptul că Mateiu Caragiale este autorul unei singure capodopere, Craii, şi că, deşi ea are o mică întindere, lasă sentimentul unei mari vitalităţi. O vitalitate care te-ar fi făcut să bânuieşti o foarte bogată continuare literară. - Să ştii însă, iubire prietene, că atunci când te-am întrebat ce te-am întrebat, nu m-am gândit nici la Barbu, nici la Mateiu. - Când îmi scriu cărţile, dragă llie Purcaru, am sentimentul câ ele sunt stârnite din pura vocaţie. Când le recitesc, însă, mărturisesc că fac un act dc orgoliu. Ca sâ-! menajez pe acesta din urmă, nu-mi prea recitesc cărţile. - Cărţile de poezie au şi ele o istorie? - Cum adică? - Dă-mi voie s-o iau mai pe acolite... Poezia trăieşte singură, atunci când trăieşte, asta o ştim cu toţii, iar ambiţia sociologistă de a-i găsi o „istorie" (cum facem cu romanele, cu nuvelele, care sunt „evenimentale"), adică istorie, şi în care epica literară are ea însăşi o „epică ", supusă legilor genului poate risca să-i ucidă fiinţa fragilă, făcută din mireasmă si abur... E adevărat; iar o astfel de observaţie (pe care mi-am permis s-o devansez, s-o găsesc sub acel ritos al tău „cum adică", m-ar paraliza, fără îndoială, dacă ai face-o cu voce tare. Şi totuşi... Şi totuşi, dincolo de toate observaţiile şi obiecţiile posibile, lasă-mă să fiu curios (oameni suntem.'), hisă-mă, deci să repet întrebarea, introducând-o, aşa direct ca pe o fisă de telefon, după îndătinata practică a interviurilor: cărţile de poezii au şi ele o istorie? Cum se nasc ele, cum se fabrică ele, care e aventura scrierilor? - Eu nu cred câ poetul adevărat scrie alandala, pradă dispoziţiilor de moment. Evident, în tinereţea acestei arte, în mod firesc, îţi încerci versul pe diferite tonalităţi şi expresii ale sentimentului, în diferite game tehnice. Dar cred că saltul de la poezii la poezie se face în momentul când ai revelaţia unei 512 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 513 idei unitare, a unei cifre impare. Dacă ideea nu suportă nici un fel de translaţie colaterală, adică dacă nu se rezolvă fie într-o acţiune existenţială, fie intr-o dogmă lapidară, intimă, ci rămâne ca un fel de piatră la creier, adică se transformă în obsesie, cred că atunci - şi numai atunci - poetul îşi poate pune în mod real problema unei cărţi. Aventura scrierii unei cărţi de poezie este ciudată şi inefabilă ca însăşi poezia. - lucii o curiozitate: bucată dintr-o carte de poezie [cred câ ştiu ce înţelegi printr-o „carte de poezie" (cred că înţelegem amândoi acelaşi lucru) este o piesă în sine sau o expresie a întregului? Este, cu alte cuvinte, o piatră de mozaic (pietre care sunt, într-un fel, autonome sau semiautonome, pietre care au, fiecare valori deosebite de strălucire şi greutate) sau este cartea însăşi, picătura care răsfrânge oceanul, fragmentul de marmoră care îşi sugerează statuia? - Cartea de poezie se confundă cu fiecare dintre părţile sale, cel puţin în intenţia ei trăită. Ideea de antologie se refuză de la sine; deşi corpul cel mare al unui volum gândit unitar poate primi în sine poezii disparate, scrise Ia date diferite, fără sâ producă fenomenul respingerii, în cazul când acestea (poeziile disparate) joacă funcţia de copiile. Găsirea tonului unitar şi a viziunii unice a unei cărţi este o lucrare, interioară de natură sisifică. Scrisul şi transcrisul sunt acte finale ale unei întreprinderi donquijoteşti. (Nu o dată, izbite de moara de vânt a vreunei edituri sau a vreunor editori - şi de toată coada lor administrativă - care fabrică obiectul pe care tu îl acreditezi cu propria ta existenţă, adică volumul, placheta, cartea). - Când vorbeşti despre „unitatea de viziune şi ton" mă gândesc, fără să vreau, la confuzia — prin care se resping volume bune şi se acreditează volume proaste — între tehnică şi estetică. - De fapt, ce vrei să spui? - Că unitatea de tehnică poetică a unei cărţi (lucru, desigur, deloc de lepădat) îi face pe unii s-o socotească structural „ unitară ", unitară în însăşi esenţa ei. Să fie oare ambiţia de a supune mistend poetic cu mijloacele logicii? Nu ştiu. Că nu se poate construi o judecată de valoare — vreau să spun, o judecată ca aceea pe care am meuţionat-o — numai pe această premisă, e, desigur, neîndoielnic. E un loc comun ceea cc-ţi spun, dar câte locuri comune compun o critică? - Despre cartea de poezie se pot accepta cel puţin trei unghiuri de vedere: cartea-obiect, care are un destin de circulaţie în cadrul bunurilor materiale, cartea reprezentând o tehnică (şi de ce n-am acredita expresia de „tehnologie poetică"?), ce suportă o clasificare valorică in raport de inovaţiile aduse expresiei poetice, şi, în fine, cartea-concept estetic, care presupune ideea de noutate, pentru că orice noutate adusa eternităţii este o abdicare de la valoare. - Frumos!Şi totuşi... - Şi totuşi - sâ precizez, nu? Pe noi ne interesează, in primul rând, unghiul estetic, adică gradul dc eternitate şi de tensiune a acestei eternităţi în comunicarea adevărurilor estetice. - Ce e acela un adevăr estetic? - Un adevăr estetic este un sentiment real, exprimat prin realitatea (ireală) a cuvintelor. Afirmăm despre cuvinte că sunt reale, pentru că ele transmit în mod real un sentiment real. Şi afirmăm în acelaşi timp, despre cuvinte câ sunt ireale, pentru că vorbirea în sine, cuvântul, nu are nimic de-a face cu sentimentele. O gravă eroare se face atuncea când se identifică sentimentul cu cuvântul, tensiunea cu expresia ei. - Ai simţit această eroare - ca să zic aşa - pe proprie piele? - Da, am simţit-o pe propria mea piele. în adolescenţă-şi, ca să spun aşa, toată adolescenţa - am confundat şi eu poezia cu propriile ei forme. De bună seamă, eroarea a provenit dintr-o proastă educaţie estetică- Credeam că a izbuti sâ găseşti o rimă sau a izbuti o glossă ori un gazel, după canon, este identic cu creaţia de poezie. De fapt, asta nu este câtuşi de puţin identic cu creaţia de poezie, ci o simplă producţie de versuri. 514 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 515 - Ajungem astfel (nu mai avan ce face!) la întrebarea-fisă de telefon: ce este versul? - După opinia mea, yersul nu este o unitate poetică, ci una de tehnică poetică. Şi aş mărturisi mai mult decât atât - că însăşi metafora nu este altceva decât o unitate de tehnică a poeziei. Asta, cum îţi spuneam, am înţeles-o mai târziu, - după erorile adolescenţei. - S-auzim! S-auzim, te rog, despre erorile adolescenţei! Măcar despre una!... Cu cât o formă era mai dificilă şi cu cât canonul era mai drastic, cu atât dădeau, pentru mine, aparenţa, în cazul realizării lor, a unei valori de natură poetică. Bunăoară, aflasem pe atunci că alexandrinii practicau un soi foarte dificil de poem într-un vers, palindromul, pe care-1 cântau acompa-niindu-se de un acord la ghitară. Sau, sâ zicem, la liră... Vers care, literă de literă citit de la cap la coadă şi literă de literă citit de la coadă la cap, avea acelaşi înţeles. Aflându-mă în acea perioadă de stupidă adolescenţă, m-am gândit {când în buna limbă franceză abia dacă sunt cind-şase palindroame!) să împodobesc si eu limba română măcar cu unul singur. Ignorând ideea de inspiraţie poetică, m-am gândit sâ încifrez în palindrom o strofă din Eminescu: La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume Dar frumoasa lui stăpână A rămas pierdută-n lume. Iară şi cum suna palindromul: Dus aici beţiv opal Lapovite bici asud Dur, o vietate (cal) — La cetate - ivor ud... în care versul prim citit literă cu literă invers dă versul secund, care la rândul lui, ci rit literă de literă, dă versul prim. Şi aşa şi versul terţ cu versul următor. Dc bună seamă, o prostie - tehnica poetică pură, fără poezie. - îmi place, iubite prietene că ai devenit didactic... - Didactic? - Vorbeşti ca din fotoliul prezidenţial al unui curs de poezie - ştii, cursul acela pe care-l visezi, despre care ai scris în „România literară"... A propos, ce-i cu cursul acesta? Ai vorbit serios? - Tu ce crezi? - După tonul articolului, da, pare o chestie serioasă. Mai ales când spui (şi parcă teşi văd în fotoliul acela urmărit de ochii celor din sală, care-ţi solicită ferm sentinţe): „Adeseori am visat şi visez încă să pot ţine un astfel de curs, alături de alţi colegi, în faţa unui auditoriu larg, sincer interesat să înţeleagă nu poezia — pentru că ea este o dimensiune a tuturor - ci cum este ea reprezentată în secolul nostru şi în tara noastră. Sentimentele evoluează mai încet decât exprimarea lor nuanţată. Trebuie arătat ce e nou şi ce este etern în poezia acestui secol. Trebuie refăcut prestigiul poeziei adevărate, adeseori legat de o mult prea dezinvoltă şi nepricepută abordare chiar in nu puţine dintre revistele şi ziarele noastre". Şi mai departe: „Necesitatea unui curs popular de poezie se impune cu aceeaşi stringenţă ca necesitatea creşterii permanente a calităţii la toate celelalte bunuri de consum materiale şi spirituale". Iată într-adevăr un program! ~ N-am renunţat încă la proiectul acestui curs, pe care îl gândesc ca fiind profund antitehnicist şi antiformalist. Cred că poezia românească s-a maturizat suficient în istoria sa, astfel încât să putem aplica propriile ei criterii interioare. Cred câ putem să vorbim deschis despre faptul că poezia nu poate să fie definită. Să nu uităm, definiţiile diverse care s-au dat 516 NICHITA STÂNESCU 1'UKUCISTICA 517 întotdeauna poeziei au fost exteriorul fenomenului. Mi se pare fortuit ca să facem o translaţie în noţiune a unui fenomen nenoţional. Poezia nu poare fi translată nici în noţiuni şi nici în cîfre - după opinia mea, ca ncsuportând o analiză matematică. Expresie a sentimentelor, noi ne putem apropia de esenţa ei prin ea însăşi. în acelaşi timp, putem să-i stabilim harta şi locul. Cred că acesta este scopul de bun-simţ al unui posibil curs de poezie. De asemenea, un astfel de curs şi-ar putea propune să demistifice ca impur tot ceea ce în mod curent se atribuie poeziei, fără ca să facă parte din ea. - Căci poezia este... - Ea însăşi. -S-ar părea că postulăm, iar postulatul pune punct discuţiei... Dar - dacă vorbeşti serios - spune-mi, totuşi, unde ţi-arpUice să tii un astfel de curs? La Universitatea Populară (cum ai scris în „România literară), la Filologie?"... - I ,-aş ţine în faţa studenţilor Facultăţii de fizică şi matematică. - O ironie? - In mod paradoxal, poezia este atât de îndepărtată de matematică, încât poate crea în spaţiul de comunicare cu gândirea matematică. Domeniile prea apropiate au prea multe interferenţe; se pot stârni confuzii. Cursul pe care-1 propun, având un caracter experimental, aerul de laborator i-ar prii... - O ultimă întrebare, crezi că arta poate schimba lumea? - Pui nişte întrehări... - Da, fiindcă eşti unul dintre marii, dintre cei mai mari îndrăgostiţi de poezie din câţi cunosc. Şi fiindcă, într-un fel, ai şi spus-o. „Poetul - scriai, nu demult, într-o revistă - este de fapt proprietatea privată a poporului său, a statului său; el nu se are nici măcar pe sine." Ceea ce poate, ceea ce e în stare poetul ar fi, cu alte cuvinte... - ...Să descopere - am mai spus - poezia din oameni, să-şi modifice destinul după destinul poeziei din oameni, ca să fie crezut şi eficient. - Dar, ştii. sunt oameni şi oameni. Pe unii, cine ştie, asta i-ar putea incomoda. - Da, s-ar putea. - Şi atunci poetid, - ca într-o foarte frumoasă poezie a ta, recent publicată — reintră in cetate ţinând „în mâna lui dreaptă, în pumnul lui drept / un şoim sugrumat". - Parcă în poezia la care te referi spuneam, totuşi, ceva mai mult. - Dă-mi voie să ţi-o citez în întregime: Poetid cu un şoim pe umăr intră in cetate. El se simte foarte tulburat şi întocmai ca steaua Canopus, cea din emisfera australă cea văzută de cei care poartă ochelari bx inimă. Nu-l vede nimeni pe poet. Unii nu-l văd pentru că nu au vedere. Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă. In fine restul nu-l văd pentru că nu sunt. Toţi însă spun în cor: Poetul nu este de băut, deci nu-l înţelegem! Poetul nu miroase cum floarea. Cum putem să-l înţelegem cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea drept floare?! Poetul merge pe strada cea mare. Du-te dracului îi suflă şoimul de pe umăr. NICHITA STĂNESCU 519 Poetul se face că n-aude nimica. Am văzut cu ochii mei un poet intrând în cetate. El ţinea în mâna dreaptă, în pumnul lui drept un soim sugrumat. ' - Aşadar, dragă Nichita Stănescu? - Aşadar, ce, dragă Ilie Purcaru? - După idealul exprimat de Yeats (tot ai fost de curând în Anglia, într-un lung turneu poetic despre care te voi întreba, poate, cu alt prilej), un poem ar trebui să aibă tot atâtea înţelesuri câţi cititori. - Dar tu - tu ce-ai înţeles? - Unul din înţelesuri (vorbim, vezi, din nou, ca la cursul de poezie...): sacrificiul poetului - mergând până la sacrificiul suprem, al poeziei însăşi - în favoarea oamenilor. Aşa este? - Să zicem câ-i aşa. Nu omul este - ca să vorbim chiar ca la un curs de poezie - obiectul artei? „A SCRIE, A GÂNDI s;i A SIMŢI POEZIA PATRIOTICĂ ESTE UN FAPT DE MARE PROFUNDITATE ARTISTICĂ" Anchetă de N. Dumbravă - Ce loc acordaţi, tovarăşe Nichita Stănescu, în ansamblul creaţiei dumneavoastră, volumelor de substanţă strict patriotică: Roşu vertical şi Un pământ numit România? - Le acord locul inimii. Dragostea dc ţară exprimată în poezie este o trăsătură care face sâ fie fraţi şi veri între ei toţi scriitori români, începând de la stângaciul boier Neacşu din Câmpulung, cel care cel dintâi a scris în această limba, până la acei poeţi care nu s-au născut încă. - Care credeţi că sunt notele specifice ale Literaturii patriotice contemporane? - Sinceritatea şi implicarea ei în destinul patriei. - Ce vă satisface şi ce nu vă satisface în lirica patriotică de azi? - Acesta este un capitol de mai lungă discuţie, în care putem vorbi cu seriozitate de reuşitele şi nereuşitele, izbânzîle si înfrângerile acestui gen major de poezie. In genere însă cred că poezia noastră patriotică şi-a găsit un făgaş al ei natural de expresie, şi-a tegăsit timbrul grav pe care îl merită depăşind convcnţionalitatea care adeseori se mai manifesta la modul fesrivist în unele texte. A scrie, a gândi şi a simţi poezia patriotică este un fapt de mare profunditate artistică şi de mare emoţie, de conştiinţă pentru cel care creează o astfel de artă. 520 NICHITA STĂNESCU 521 Poezia patriotică esre cea mai necesară poporului. Ea este, în primul rând, aceea care poate şi trebuie sâ mobilizeze scrisul unui poet. Ea nu trebuie înţeleasă îngust, ci aşa cum marii noştri înaintaşi Eminescu, Blaga, Bacovia au înteles-o cu acea exigenţă artistică cu care ne-a obişnuit Octavian Goga, cu acea sinceritate sfâşietoare pe care a avut-o Coş buc arunci când a scris extraordinarul său poem Noi vrem pământ. Poezia patriotică se adresează acum unei ţări noi. România de astăzi nu mai este România din timpul lui Coşbuc. .Aspiraţiile si împlinirile ei sunt mult mai înalte; de aceea şi poezia patriotică modernă trebuie sâ fie pe măsura lor. Noi nu ne mai adresăm astăzi unui public neinstruit, media de cultură a ţării a crescut fantastic, exigenţele cititorului de astăzi sunt mult mai mari si mai nuanţate. Poezia patriotică trebuie să aibă o funcţie educativă, ca trebuie să corespundă visului de frumos al ţârii noastre - Ce aveţi sub tipar în prezent? - Am pregătit pentru colecţia „Biblioteca pentru toţi" a Editurii Minerva o vastă selecţie din cărţile mele. Aici vor fi incluse in extenso si cele mai reuşite poezii din Roşu vertical şi din Un pământ numit România. De asemenea, la Editura „Cartea Românească" am sub tipar un volum de eseuri intitulat Cartea de recitire. SCHEMATISMUL EVAZIONISMULUI Dezbatere Nichita Stănescu: Poezia ne oferă un aspect aparte al problemei aliate în discuţie; în acest caz, cele două tendinţe nu pot fi luate în consideraţie ca atunci când ne apropiem de o scriere epică. Epicul, prin însăşi structura sa, îşi trage seva - fie în mod direct, fie mai subtil - dintr-un fundal profund realist. Poezia, Ia rândul ei, pleacă tot din realitate, numai că realismul se pune în cu torul alte date în cazul poeziei, Am să risc o opinie foarte personală, spunând că, după părerea mea, ceea ce este obiectiv în poezie, baza realistă a poeziei, plecând din însăşi natura poeziei, ar fi realitatea sentimentelor, sentimente înţelese ca stări de conştiinţă, nu ca stări psihologice, iui ca reacţii psihologice. Tocmai de aceea, o poezie poate sâ fie mai profundă sau mai puţin profundă, în funcţie de relaţia dintre sentimentul care este de natură realist-obiecrivă şi capacitatea de a exprima acest sentiment. Aş mărturisi însă câ eu cred câ sentimentele nu pot fi inventate - chiar dacă zona poeziei este zona cea mai plină de vise şi cea mai apropiată de noţiunea de romantism. Ele pot fi cel mult mimate; dar adevăratele sentimente nu sunt de natură unică, ele nu aparţin unui scriitor sau altuia, care le-ar fi inventat el! Dimpotrivă, cred că aceste sentimente sunt de natură general umană, lucru care şi explică existenţa poeziei în decursul întregii istorii a civilizaţiei umane, prezenţa pe care, 522 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 523 bineînţeles, n-am putea-o explica dacă poezia n-ar fi corespuns unei necesitaţi sociale. Geniul şi marca torţă ale lui Eminescu, constau în aceea câ el a reprezentat cu strălucire un sentiment care nu era de natură monografică, strict individuală, ci, dimpotrivă, avea o toarte mare forţă de generalizare. Excluzând din discuţie o întreagă categorie a evazionismului şi schematismului, şi anume aceea a lipsei de talent, as propune să încercăm sâ aruncăm o scurtă privire asupra fenomenului de evazionism în cazul operei reuşite, fiindcă altfel am ajunge doar la nişte lucruri neinteresance. Şi aici aş adăuga o altă precizare, care mi se pare necesară discuţiei şi anume aceea că poezia nu poate fi judecată îu bloc! Adică, nu putem spune că adevăraţii poeţi sunt realişti şi mat puţin poeţii siuu evazionişti! în poezia interbelică, de pildă, nu putem compara un anumit tip de realism al lui Blaga să zicem, cu alt realism, al lui Arghezi. Sau, iată, putem vorbi de un atât de strălucit poet cum a fost Ion Barbu, dar pe care, în ciuda talentului lui, l-aş considera pe o anumită latură a lui evazionist! Concret el mi se pare mai real şi mai plin de resurse de fond atunci când abordează aşa-numitul „spaţiu balcanic", decât atunci când s-a plasat în spaţiul Jocul secund, ale cărui viziuni poetic, nu sunt de cea mai mare durabilitate; dar, în schimb, au avut un imens efect tehnic. De ce aceasta? Fiindcă la urma urmelor, în poezie se pune şi problema limbajului, a recuzitei poetice, iar atei aş continua observaţia făcută de Ion Dodu Bălan, spunând câ în cadrul schematismului se poate remarca o simplificare fortuită a mijloacelor artistice, fără a exprima un sentiment fundamental, în timp ce în cazul evazionismului excesul de recuzită, oricât de strălucită, acoperă aceeaşi sărăcie a conţinutului de idei, de sentimente. De asemenea, trebuie să privim actul poetic ca pe un act petrecut în istorie, nu ca pe un dat fix, rupt dc spaţiu şi de timp, cu atât mai puţin de existenţa individuală a poetului, lată de ce vom remarca şi în cadrul aceluiaşi destin poetic o fluctuaţie, o fluctuaţie nu numai de talent, dar şi în realizarea unei viziuni unice, care să reprezinte un grup cât mai mare de sentimente fundamentale ale unei naţiuni, epoci, timp, chiar şi ale unei istorii. în ceea ce priveşrc fenomenele de evazionism, pe care le constatăm - în cazul poetului de talent - în prezentul imediat, cred câ aici există şi o cauză dc natură extraliterară şi anume încetâţenirca unei anumite comodităţi, a rutinei în corelaţia dintre poet si reviste, dintre poet şi edituri. Sigur că nu putem da vina numai [>e redactor sau pe editor, atât timp cât se poate constata o deficienţă de cultură filozofică a poetului respectiv, şi anume de cultură filozofică în sensul profund marxist. Aşa se face câ versurile unor autori de real talent nu-şi ating scopul, nu oglindesc foarte bine epoca din pricina unor lipsuri în pregătirea filozofică, lipsuri ce se manifestă nu atât prin mimetism, cât prin incoerenţă. Din fericire, pe direcţiile ei majore, poezia noastră actuală îşi oferă însă adevăratele valori, de o nobilă profunzime a ideilor, de o expresivă ţinută a imaginii artistice. 524 PUBLICISTICA 525 „NU ştiţi CUMVA UNDE E CALEA VICTORIEI?" Dialog cu Florin Mugur în urmă cu trei-patru ant, ţi-am luat un interviu, care a apărut în „Scânteia tineretului". Ceea ce lipsea de acolo era un portret al autorului. Al autondui adevărat. Cel care semnează un interviu nu e autorul, ci numai un cunoscut al lui, unul pe care autorul l-a întâlnit într-o zi pe stradă şi căruia, la întrebarea „i\'u şti cumva unde e Calea Victoriei?", i-a răspuns cu oarecare bunăvoinţă arătându-i mm a reuşit el într-o zi să ajungă pe Calea Victoriei. Se spunea în acel interviu al dumitale cum ai atins — forţând câteva fundături — Calea Victoriei, dar cine era cel care mergea liniştit sau nu, pe trotuar, nu se prea vedea. Lipsea, mm ziceam, portretul. M-am gândit, deci, ca, pornind de la autoportretul lui La RochefbucaubJ, şi citindu-l împreună, să facem un portret al autorului de atunci, care e şi autorul de azi. De acord? — Să încercăm. - O iau de la început. „Nu sunt nici scund, nici înalt, ci de o talie potrivită; am pielea închisă şi mată, fruntea e mare, fără exagerare; ochii negri, mici, adânciţi în fundul capului; sprâncenele negre stufoase, dar bine arcuite. Nu prea ştiu ce epitet merită nasul meu, nuenicicârn, nici acvilin, nici bîtăreţ, nici ascuţit, cel puţin după câte cred) ceea ce pot spune ecăe mai degrabă mare decât mic şi coboară cam jos. Am gura mare, buzele de obicei destul de roşii, nici bine, nici rău desenate. Dinţii mei sunt albi şi destul de regulaţi. Pe vremuri mi se spunea că am bărbia cam dezvoltată; m-am uitat tocmai acum în oglindă să văd cum e şi nu prea am ce să cred. Forma obrazului e fie pătrată, fie ovală, mi-ar fi greu să spun care dintre acestea două. Am un păr negru, bucbit, destidde lung şi de des". Limitele sincerităţii. - Despre înfăţişarea mea fizică, pot sâ mărturisesc în mod sincer că ştiu foarte puţine lucruri. îmi amintesc că, adolescent fiind, dimineaţa, când mă sculam din somn, rămâneam mirat că suni tot eu, că locuiesc acelaşi loc şi mai ales câ locuiesc aceeaşi memorie. Cred că nu am trăsături fixe ale chipului. O dovadă e faptul că întotdeauna rămân surprins când mă văd în fotografii. Sunt convins că, dacă, brusc, m-aş întâlni pe stradă, n-aş recunoaşte nimic din mine în acel individ. Acum în preajma vârstei de 40 de ani, inî-aş schimba cu plăcete trupul cu cel al lui Cassius Clay; cu o şi mai mare plăcere, ini-aş schimba memoria mea încărcată, cu memoria proaspătă, a unui adolescent. - In ce moment al vieţii dumitale, crezi că ar trebui să-ţi fiică cineva o fotografie, pentru ca poza să te reprezinte? - In ultimul moment, cu o secundă înainte de a muri. -- Când citeşti versurile unui poet şi i-ai contemplat chipul— în realitate, într-un desen, într-o fotografie —, te gândeşti la el, îl vezi? - Niciodată. Sentimentele sunt non-figurative. Cel mult mă gândesc la ce femeie a putut sâ iubească. - hi pare rău după chipul pe care l-ai avut cândva, în urmă cu douăzeci de ani? E mai bun cel de acum, e mai frumos? - Îmi pare râu după chipul de acum douăzeci de ani, dar nu sunt sigur că-mi pare rău chiar după chipul real pe care îl purtam, ci poate în genere, după chipul omului de douăzeci de ani. - S-a întâmplat vreodită să se apropie de dumneata o femeie care să te iubească şi să fii sigur că te iubeşte numai pentru că arăţi 526 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 527 aşa cum arăţi, fără să-i pese dacă eşti sau nu poet? Iartă-mă te rog, pentru lipsa de delicateţe a întrebării... — Nu pot să răspund nici da, nici nu, înclin sâ cred că niciodată n-am fost iubit pentru mine, cel grafic. Nu, n-ain spus bine. Numai o secundă, te rog... Nu e cu putinţă sa fii sincer, când răspunzi la o astfel de întrebare. De altfel, în genere, nu ştiu câtă sinceritate pot cuprinde cuvintele. Faptul câ există o semantică înlătură din capul locului posibilitatea unei confesiuni absolut sincere, semantica fiind mai degrabă un grup final de înţelesuri, în timp ce sinceritatea este o desfăşurare, un început de desfăşurare, pe pragul întâi al sensurilor. Ştiu că părinţii mei mă găsesc frumos, câ prietenii mei, din când în când, în câte un moment, îmi spun: „Fantastic ce bine arăţi acum. Vai cc expresiv eşti acum!", dar niciodată vreo femeie n-a făcut o astfel de observaţie. Femeile sunt mai sigure pe sentimentele lor. Poate dacă aş fi fost lipsit de dezinvoltura poeziei - şi nu atât a poeziei cât a gesticulaţiei poetice - nu s-ar fi apropiat de mine. Nu ştiu... Când am iubit foarte mult, m-am apropiat şi eu dificil de propria mea inimă în comunicare. Vorbesc cam sofisticat - nici nu se poate zice, aş deveni indecent... — Să reluăm: „Expresia mea e mândră şi amară; din pricina asta mulţi mă socot dispreţuitor, deşi nu sunt defel. Mă mişc uşor si chiar poate prea uşor şi tocmai de aceea fac multe gesturi când vorbesc. Iată spus cu naivitate cum cred că arăt şi socot că părerea mea nu e prea departe de adevăr. Voi fi tot atât de neprefăcut şi tu ce priveşte portretul meu moral"... Iji Rochefoucauld spunea că expresia lui e mândră şi amară... A dumitale cum e? - Mărturisesc că nu am meditat niciodată asupra acestui lucru. Cred că expresia mea este cordială şî încurajatoare. - Spuneai puţin mai înainte că nu te gândeşti niciodată la un poet, bl înfăţişarea lui, atunci când ii citeşti versurile. Dar la chipul lui Homer? (Al omului care a văzut Idei - şi a orbit)... Cum o fi arătat, totuşi Homer? - într-adevăr, Homer este mai uşor de imaginat - bunăoară, decât Ritke - ca fizionomie. Ciudat! într-un fel, este chiar mai uşor de imaginat decât, să spunem, Arghezi sau Ion Barbu, poeţi pe care am avut cinstea să-i văd cu propriii mei ochi... Ion Barbu - şi drepturile marilor scriirori - Iartă-mă că te întrerup. Cum arăta Ion Barbu? - Ion Barbu nu arăta în genere, ci arăta într-un mod special. Arăta din punct de vedere al unui student din anul întâi, al unui om care avea o idee atât de înaltă despre arta scrisului, încât, indiferent cum ar fi fost în realitate liniile chipului lui ion Barbu, ele se agăţau de poezia sa, intrau în ea. Era foarte sigur de sine, avea acea siguranţă de sine pe care o au, să zicem, preşedinţii Sratelor Unite, un soi de siguranţă de sine tranşantă, protectoare. Fără sâ te umilească. Şi fără replică. Se uită la tine cu ochi de pisoi castrat, ochi mari, apoşi, fără nici o expresie. Când vorbea, cuvintele ţineau loc şi de priviri. Era fantastic. S-a răstit brusc la mine, spunându-mi că Luceafărul nu-i un mare poem; apoi văzând stupoarea pură şi tâmpă de pe chipul meu, mi-a explicat câ, aidoma marilor tablouri vechi, Luceafăruls-a crăpat. Mi-a mai spus că are prea multe chipuri in el, pentru ca să se constituie într-un portret obsesiv. După care, imediat mi-a recitat Odă (în metru antic). Bătrânul Caragiale - a adăugat - era întrucâtva meschin, şi asta l-a împiedicat să devină un mare scriitor: prea mult visa cu un cap de câine, ca să nu latte din când în când. Eu, fiind ploieştean şi tn adorarea lui Caragiale, aproape leşinam, sugrumat de o sfântă emoţie, nestiînd că marii scriitori au acest drept să nege mari scriitori. Imediat mi-a comunicat, ca şi în versul său magic, câ prim şi ultim Caragiale este Mateiu, stupoarea mea fiind în creştere. Apoi, deodată cordial, m-a rugat: „I.asă-mă sâ-ţi recit două schiţe cu I-ache şi Mache din bătrânul Caragiale". Şi a făcut aceasta, mi-a recitat pe deasupra două schiţe cu Iache şi Mache din Caragiale. 528 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 529 - Erai singur? ' - Nu. Eram împreună cu Maieî Călinescu (prietenul meu - dacă îmi îngăduieşti a zice - din totdeauna) şi cu marele nostru compozitor Aurel Stroe, pe care l-am văzut atunci pentru prima şi ultima oară, dar l-am văzut atât de intens, încât e ca si cum l-as vedea tot timpul; îl şi urmăresc în ceea ce compune, cu dragoste şi cu emoţie. Ne aflam în casa poetului Sandu Tzigara-Samurcaş, unde, dintr-o pricină de amor, venise şi Ion Barbu: voia să vadă o jună care, evident, cum se întâmplă în Luceafărul eminescian, nu a venit; blestem pentru poet. Aşa se face că a trebuit să-şi piardă timpul divagând fată de nişte mucoşi, cum eram noi trei pe atunci. Plecând, mi-am dat seama câ a nega înseamnă mai înainte de toate a şti. A putea să spui „nu" înseamnă a şti pe deasupra. Nu poţi sâ-i spui cuiva „nu", înainte de a-l fi ştiut pe de rost. Mă întreb dacă mă exprim exact; stilul meu este oral, poate părea uşor agramat, dar întrebarea dumitale mi-a adus pe neaşteptate în gând această de neuitat întâlnire, când, cu tupeul timidului, î-am citit câteva poezii lui Ion Barbu, poezii impregnate de jocul său secund, într-o perioadă când Barbu era foarte criticat, când hermetismul său părea hermetism, iar nu pur şl simplu caracteristica unui poet profund original. Şi atunci Barbu mi-a spus: „Nu înţeleg nimic din poeziile tale, !asâ-mă sâ le citesc cu voce tare încă o dată. Haide să ne împrietenim cu ele". Era o ironie fină la adresa criticelor, mai ales neîndreptăţite, aduse poeziei sale. Mi-a notat numărul său de telefon chiar pe manuscrisul pe care îmi îndreptase două sau trei cuvinte. Am remarcat mirat câ a semnat Dan Barbilîan. Picioarele lui Homer - Să revenim de unde plecasem, să revenim la Homer, care a fost orb şi care, poate din cauza asta, avea chip... - Eu îl văd pe Homer începând cu picioarele. Pentru mine, picioarele lui Homer .sunt picioarele tatălui meu. Una dintre primele amintiri care s-au înregistrat în mine a rost venirea tatălui meu acasă. Ne aflam in timpul războiului. Tata nu ştia unde era detaşat, undeva la o garnizoana, mobilizat pe loc, în Ploieşti. încă nu începuseră bombardamentele asupra oraşului. Ca şi câinele casei, ca şi pisica, îl ştiam pe bătrân când sosea. Mă repezeam la el şi-j cuprindeam cu mâinile genunchii. Eram atât de scund si atât de slab si atât de mic, încât tâmpla mea ajungea în dreptul genunchiului tatălui meu şi mă uitam la el în sus si spuneam „când voi fi mare.."-Iar propoziţia „când voi fi mare" avea o realitate gigantică pentru mîne. Picioarele tatălui meu, ca si picioarele tuturor oamenilor care merg mult pe jos, aveau un miros aparte, ciudat, plin de feblere pentru mine, foarte drag, după care îl recunoşteam. Se aşeza pe scaun şi-şi punea picioarele groase şi obosite, pline de varice, într-un imens lighean de aramă. Cam aşa trebuie că arătau picioarele lui Homer. Valoarea nu stârneşte întotdeauna dragosrc - Care e cel mai frumos chip pe care l-ai văzut? - Este chipul madonei din grupul Pietâ, pe care l-am văzut împreună cu prietenii mei Constatin Chiriţă si Fănuş Neagu, acel chip atât dc fascinant şi atât de viu, încât a trebuit să ne îndepărtăm noi trei unul de celălalt, ca să nu ne zărim jena lacrimilor din ochi. Este acea statuie care a fost sfărâmată recent; şi a fost sfărâmat în mine cel mai frumos chip pe care 1-am văzut vreodată. Nu por să spun dc ce este cel mai frumos, pentru că el îmi inspira mai ales emoţie şi mai puţin dragoste, mai ales admiraţie şi mai puţin veneraţie. Mi s-a impus spontan, prin evidenţa flagrantă a valorii lui dc frumuseţe si nu prin valul de dragoste care s-ar fi putut ridica în mine. Uneori, m-am gândit câ valoarea nu stârneşte întotdeauna dragoste, câ literatura şi arta în genere ar trebui in primul rând sâ stârnească 530 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 531 dragoste, dacă ar putea să nu fie valoare. E un gând tulbure, nelămurit, un gând pe care l-am avut în faţa valorii frumuseţii. Singurele confesiuni reale - cele despre viitor - Mi-ai vorbit cândva despre ceea ce socoteai dumiîeata că te adevereşte ca poet, şi mi-am amintit de asta când îmi povesteai adineauri despre picioarele lui Homer. Spuneai că ai avut, într-o dimineaţă o experienţă extraordinară, a trupului dumitale - a unui trup a cărui existenţă ţi s-a părut deodată de necrezut. Experienţa aceea, ţi-o mai aminteşti? - Mi-o amintesc prea bine, chiar curios de bine, încât aproape încep să cred câ o falsific. Acea revelaţie de arunci, pe care am încercat cu disperare să o spun uneori în poezii, alreori în crâmpeie de vorbire libera sau în confesiuni, mi-e foarte greu să o reiau, pentru că, într-un fel, trecutul meu flutură, se modifică. De fiecare dată, aleg altceva din el, îl înţeleg altfel, încât mă tem că nu mai pot să fiu sincer cu el, din pricina prea multor gânduri care s-au suprapus. Aproape câ aş putea să-ţi spun că singurele confesiuni reale pe care aş fi în stare să ţi le fac sunt cele despre lucruri neîntâmplate, cele despre viitor. Mi-c foarte frică sâ nu aflu despre mie adevăruri pe care nu le-am ştiut, înţelesul unor întâmplări (de cuvinte sau de revelaţie) trecute, înţelesuri altele... Dar e prea mult ce spun. îmi pare că atunci când Eminescu a spus câ viaţa îi trece „încet, repovestită de o străină gură" s-a referit nu numai la sine, ci Ia o multitudine de sine, din care şi noi, cei care încercăm să ne exprimăm sensibilitatea, facem parte. - La Rochefoucauld încheie portretul fizic: „lată spus cu naivitate cum cred că arăt şi socot că părerea mea nu eprea departe de adevăr. Voi fi tot atât de neprefăcut şi în ce priveşte portretul meu moral, căci m-am studiat destul pentru a mă cunoaşte bine şi nu-mi va lipsi nici îndrăzneala de a spune fără sfială ce calităţi am şi nici sinceritatea de a-mi mărturisi cusururile în primul rând, dacă vorbesc de felul meu de care trebuie să spun că sunt melancolic şi chiar într-atât încât de trei ori sau patru am încoace nu ştiu să fi râs mai mult decât de trei sau patru ori. Melancolia mea -pare-mi-se - ar fijbst destul de uşor de răbdat şi destul de dulce, dacă arfi izvorât numai din temperament; atâtea împrejurări însă au sporit-o. închipuirea şi mintea îmi sunt pline de ea şi cea mai mare parte din timp fie visez în tăcere, fie rămân aproape nepăsătorfaţă de cele ce eu rostesc". -Aş vrea să spun că paralela pe care o faci o socotesc ca pe o metaforă, ca pe o inspirată găsire întru a lua un interviu, ca pe un act de stil. N-o socotesc câtuşi de puţin reală, pentru că altfel ar părea cel puţin neruşinat din partea mea să mă pretez la o paralelă - eu, om viu şi în lucrare - faţă de o valoare sigură şi în nemişcare. Aş da dovadă de infatuare nemărginită. Dar sâ respectăm metafora pe care o propui. Aş spune că, din punct de vedere moral, eu sunt un spirit religios fără de religie, în sensul că cel mai bine şi cel mai tensionat mă simt în prezenţa răului. Cel mai în mişcare şi cel mai stârnit mă simt în prezenţa durerii. Nu sunt un om râu şi nici un om dureros, dar, într-un mod ciudat, uneori propria mea fantezie îmi înlocuieşte realitatea existenţială. Pot să stau uneori în faţa unui copac cu ochii deschişi şi să-l şi visez în acelaşi timp. Şi sâ prefer să-l visez. Pământul ar trebui să se rotească în jurul soarelui în nouă luni - încercăm să construim acest portret într-un moment anume al vieţii dumitale. Se apropie o vârstă... Vârsta, bunul nostru comun şi răul nostru comun, orice-am face... - Uneori m-am gândit câ anul cosmic pământesc, cel împărţit în douăsprezece luni, este un an nedrept. Pământul ar trebui să se rotească în jurul soarelui în nouă luni, ca să nu-i mai dea spiritului prilejul a trei luni de libertate nemeritatâ. Mai am numai nouă luni până împlinesc patruzeci de ani şi 532 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 533 m-am hotărât să-mi număr invers fiecare zi, să mă număr invers, însoţind această numărătoare cu o meditaţie crudă şi reală despre mine însumi. Vreau să aflu nişte adevăruri despre ratările mele. M-am gândit că e bine să-ţi spui ţie însuţi - cu cuvinte în cuvinte şi cu sentimente în sentimente'şi cu vederi în vederi - cum stau lucrurile în privinţa ta. Ca sâ ştii tu însuti exact, dacă poci face într-adevăr ceva generos şi real sau dacă trebuie să te ascunzi definitiv în propria ta discreţie. Am o părere foarte proastă despre discreţie. Nu numai că o socotesc egoistă, dar o cred plină de răutate Nu pot sâ înţeleg de ce foarte mulţi dintre prietenii mei consideră discreţia ca pe un act de nobleţe. Nimeni nu are nevoie de discreţie; direcţia nu este nici labirint, nici poartă, nici cheie grea, ascunsă într-un buzunar uriaş. Făcând cea mai sinceră confesiune, rămâi poate mai discret decât dacă ai fi tăcut. Discreţia, după opinia mea, este vulgară. Discreţia, după opinia, mea este falsă, ncadevâratâ şi snobâ. Nu cunosc nici o vieţuitoare discretă. Nu cunosc nici o plantă discretă. Nu cunosc nici un sistem cosmic discret. Nu este nimic discret în noi înşine. Nici chiar inima noastră, care este în interiorul nostru, nevăzută decât cu cuţitul. -- Plantelor le e uşor: n-au ce face. Le lipseşte graiul. Să te văd însă cum eviţi capcana cuvântului. - N-o evit deloc. După opinia mea, nu există nimic trivial în confesiune. Nu confund niciodată confesiunea cu delaţiunea, sau cu informarea, sau cu autopenitenţa, sau cu mai ştîu eu ce alte astfel de fapte... Eu însumi, pentru mine, nu am chip - Confesiuni. Ne aflăm într-o cameră din Piteşti, o cameră mică, urâtă, o cameră verzuie, unde mi-am petrecut trei ani de lucru. Două scrii de zgomote se aud pe fereastră, m-am obişnuit să urmăresc cu o imensă teamă glasurile celor care îmi răspund Li întrebări. Dacă le vor acoperi zgomotele? N-au dreptul' Glasurile trebuie să se imprime clare pe banda de magnetofon. Dar cineva bate cuie cu ciocanul. Se aude ciocanul, se aud cuiele, unul câte unul, şi simultan cea de-a doua serie de zgomote: nişte copii care cântă în cor. încă o dată, zgomotele ameninţă glasid poetului care-mi vorbeşte. Nu-l înăbuşe, sper... Continui lectura: „Cu cei pe care nu-i cunosc sunt foarte rezervat şi chiar cu mulţi dintre acei pe care îi cunosc nu mă port prea deschis"... - Uite, fraza asta mi-a adus aminte de unul dintre lucrurile pe care mi le reproşez adesea. Sâ ştii că niciodată n-am avut judecăţi fiziouomice. într-un mod foarte ciudat, aproape mă simt amputat din această pricină. Niciodată oamenii nu mi-au fost simpatici sau antipatici, după chipul şi înfăţişarea lor. Dar absolut niciodată. în afară de atracţia erotica spontană, pe care orice bărbat o are faţă de o femeie frumoasă, niciodată o nouă cunoştinţă nu mi-a sugerat ceva nou, în prima clipă. Când un prieten sau altul îmi spunea despre cineva, pe care era evident câ-l vede prima oară, „Asta-i un dobitoc", îmi stârnea o imensă mirare. De unde ştia? întotdeauna am luat în consideraţie, în raporturile mele directe cu oamenii numai tensiunea discuţiei. îmi pare toarte rău că trebuie să spun lucrul ăsta, dar fac întotdeauna mari eforturi ca să-mi aduc aminte grafiile chipurilor prietenilor mei, deşi am ochii foarte buni şi nu am nevoie sâ port nici un fel de ochelari. Vederea mea e ageră, dar n-am memoria ei. Acum, în această clipă, mă gândesc că poate n-am ţinut seama niciodată, că poate nu mi-au spus niciodată nimic chipurile oamenilor. Pentru că eu însumi, pentru mine, nu am chip. Pentru că mi se modifică de atâtea ori şi atât de repede trăsăturile feţei, încât, cum ţi-am mai spus, as fi în stare Sâ nu mă recunosc într-o fotografie. Sunt sincer, chiar aşa este! Mai toţi prietenii mei - aşa cum îi ştiu eu, dacă îî ştiu — realizează simpatii şi antipatii spontane, prin fizionomie. Niciodată nu mi s-a întâmplat lucrul acesta. Stau şi mă gândesc şi mă mir. 534 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICĂ 535 - Ne aflăm tot în camera verzuie, tot o lumină verde urmăresc, din când în când pe cadranul magnetofonului şi ?nă gândesc că niciodată n-am avut o senzaţie atât de patentă faţă de oamenii cu care stau de vorbă, cum am în această calitate ciudată de ins care trebuie să apere ceva atât de pieritor cum este glasul. Sunt, nuzi mult decât orice altceva, un paznic de glasuri... Revin la text: „Inteligenţa mi-e atenuată de melancolie, căci, deşi vorbesc cu uşurinţă, am o memorie bună şi gândesc cu oarecare limpezime, sunt atât de cufundat în durerea mea încât exprim destul de aproximativ ceea ce doresc să spun. Nimic nu mi-e mai plăcut decât să stau de vorbă cu oameni de bună calitate". - Iar mă faci să meditez asupra unui lucru ciudat. Poate câ e aşa, poate că nu-i aşa. In clipa asta îmi pare că aşa este. F.u, de fapt, de foarte puţine ori am dialogat, am stat de vorbă. Ori mi s-a întâmplat să am o explozie de cuvinte în creier şi atunci am vorbit tot timpul, ori mi s-a întâmplat sâ stau mut şi să ascult ore în şir, fără sâ simt nevoia să scot nici un cuvânt. Singurele dialoguri reale pe care le-am purtat au fost cele convenţionale, de tipul: „Vă rog frumos spuneti-mi cât e ceasul? „Este ora cinci si jumătate". „Vă mulţumesc din suflet". - La Rochefoucauld... - îţi propun să părăsim autoportretul lui 1 a Rochefoucauld, el s-a îndepărtat prea mult de noi doi, a zburat ca un zmeu pe care-1 ţinem noi de o sfoară foarte lungă. Acum zbârnâie în altă parte, în alte cărţi. Dacă îmi îngâduieşti, lasă-mă să-ţi pun şi eu doua sau trei întrebări. Eşti de acord? Crezi că este foarte importatitâ ideea despre sine a sinelui tău? Crezi câ ea nu este la fel de plată ca şi mercurul din spatele geamului oglinzii? - E foarte bine să ştii o mulţime de lucruri despre tine, să ai o idee despre tine: această idee te poate sprijini. Cu o singură condiţie, sâ o poţi uita. Dacă n-o poţi uita, dacă rămâne mereu vie, dacă mereu ştii tot ce ştii despre tine, nu vei putea face absolut nimic, şi în nici un caz nu vei putea scrie... „Ia uite, domnule!" - Există, Florine, un moment fantastic, pe care eu l-aş nunii prospeţime, când faci o serie de lucruri şi brusc, în toiul lor te opreşti şi-ţi spui: „la uite, domnule!". 1-ai trăit? Când? — Cred că am trăit asemenea momente, dar nu-mi amintesc acum nici unul. Dacă-mi permiţi, am să opresc o clipă magnetofonul, să mă gândesc. — Cu o singură condiţie, ca răspunsurile pe care mi ie dai să nu le modifici după aceea - în altă stare de spirit, mai înţeleaptă - cu cuvintele în faţă. îmi promiţi? - îţi promit. Am devenit poet într-o după-amiază pe care o pot numi. Dacă aş face un efort de memorie, ţi-aş spune în ce zi şi în ce ceas anume s-a întâmplat. Atunci am spus pentru prima dată acest: „Ia uite, domnule!". Probabil că l-oi mai fi spus şi în copilărie, si în adolescenţă, dar nu-mi amintesc. Iată cum s-a întâmplat. într-o zi, (eu scriam de foarte multă vreme poezii, publicasem şi două volume, sau trei, poeziile mele erau scrise în momente de emoţie, iar apoi le Itmm, lucram foarte mult asupra lor, până ce ele încetau să fie ceea ce fuseseră şi nu mai erau nimic), într-o zi, trebuia să merg Li cinema cu nevastă-mea, să văd un western. Era vremea să plec. Dar m-am aşezat la o moşim de scris şi m-am apucat să bat în neştire ce-mi trecea prin cap. Băteam foarte încet, cu un deget - şi astăzi bat tot cu un deget - şi am bătut la maşină câteva cuvinte: erau de fapt o transcriere liberă a unui foarte cunoscut vers din Baudelaire, care-mi umbla mie prin cap. El spunea: „Je hais le mouvement qui deplace Ies lignes", iar eu am scris: „Mi s-a spus sâ stau nemişcat. Stau nemişcat". Şi fără să-mi dau seama ce fac, am început să bat Li maşină — în rânduri de proză dacă nu mă înşel, care apoi s-au transformat în versuri - o poezie care începea aşa cum am spus. După vreo cinci sau zece minute (bătusem vreo douăzeci de rânduri a intrat nevastă-mea în cameră şi mi-a zis: „Hai! Nu vii la cinema?" I-am răspuns: „Nu, nu vin la cinema. Du-te. Vin după jurnal". Şi am 536 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 537 bătut Li maşină vreo zece pagini. N-a durat foarte mult, pentru că versurile erau scurte. La un moment dat, mi-am dat seama că ceea ce fac acolo este exprimarea stării mele, a existenţei mele, aşa cum n-o nun exprimasem niciodată. Adică, spuneam ce e cu mine. ce simt eu şi ce se întâmplă pe lume. Ce se întâmpla tu întreaga lume, spuneam eu în acea clipă, în acele versuri. Am scris cele zece pagini (ele au fost un volum de versuri, căruia i-am zis mai târziu „Descinde intermediare") şi am ajuns la cinema la timp-cred că am pierdut jurnalul şi începutul filmului. A fost un western excelent. îmi amintesc că stăteam la balcon şi balconul era aplecat. Nu am avut nici o senzaţie aparte, dar ştiam si nu mă îndoiesc — n-am să mă îndoiesc niciodată - câ în acea seară s-a întâmplat ceva. Poate nu un lucru cu totul şi cu totul deosebit. Cu totul şi cu totul deosebit era numai faptul că mi s-a întâmplat inie. De-atunci nu-mi mai amintesc... Arăt întocmai ca o mirare a mea — Ce nu-ţi mai aminteşti? Nu ţi s-a mai întâmplat niciodată? — Nu, în felul accLi — nu. Atât de limpede - nu. Tot ce am făcut de atunci, toate poeziile pe care le-am scris nu au fost decât preluarea unor versuri, a unor motive, a unor strofe din acele zece pagini, pagini pe care nu le mai păstrez. N-am mai avut niciodată pe deplin senzaţia de: „Ia uite, domnule.'". — Cred că ai făcut, voluntar sau nu, un extraordinar profil psihologic al poetului şi al ideii de poet. Atunci când m-ai întrebat cum arăt, trebuia să-ţi răspund cu mâna pe inimă: arăt întocmai ca o mirare a mea. Atunci când m-ai întrebat cum arăt, trebuia să-ţi răspund că cea mai mare speranţă a mea este dc a putea sâ dorm, la sfârşitul vieţii mele, să dorm fără vise. Uneori sunt obosit de propriile mele gânduri, de apropierile de gânduri care se fac de la sine, de pornirea de a aşeza răul înainte. Durerea se umflă şi devine fabuloasă şi e aşa de parcă aş visa un vis. Un vis în care se face că statuia lui Venus din Milo, mare cât un Zcppelin, pluteşte liniştită pe cer, lungită, iar apusul de soare ii izbeşte sânii. Şi eu alerg pe străzi, pentru câ ea coboară spre mahalale, iar când oraşul se termină şi când copiii cu puţele goale şi cu buricele goale şi strălncinde de năduşealâ aleargă după mine în lătrături dc câini, eu încă mai fug după acea statuie uriaşă care urmează să se prăbuşească undeva după o lizieră. Dc ce alerg, nu ştîu. De ce latră după mine câinii, nu ştiu. De ce e atât de uriaşă acea statuie de piatră - şi pe care am văzut-o cândva cu ochiul liber într-un muzeu - nu ştiu. Şi de ce prefer, în locul unei idei lucide, patul şi transpiraţia şi făptura unei idei lucide, iar nu ştiu. Te supără ca ţi-am povestit un vis 538 PUBLICISTICA 539 „SCRIITORUL ADEVĂRAT POARTĂ ÎN INIMA SA INIMA CURATĂ A ŢĂRII SALE' Interviu de Ion Butnaru - Aţi publicat recent o Carte de recitire. Dincolo de titlu, văd o nuanţă polemică nemărturisită... - De câtăva vreme, s-a resimţit nevoia naturală a unei noi istorii a literaturii române, privita cu ochii oamenilor vii. M-am întrebat si eu, de fapt, ce este istoria literaturii române? Şi mi-am răspuns că ea este ceea ce iubim din scrisul înaintaşilor noştri. Cartea de recitire este o carte de dragoste. Lu nu ştiu dacă ea este o carte dreaptă şi nici măcar nu ştiu dacă ea este o carte adâncă. Ceea ce pot spune cititorilor mei, cu mâna pe inima mea, este că această carte e o carte a cărţilor pe care le-am citit cu dragoste şi respect. - Ce anume v-a inspirat, în mod deosebit, aceste sentimente? - Mai întâi, dragostea de ţară şi de limba românească a marilor noştri înaintaşi, fără de care noi astăzi n-am fî avut demnitate literară. Mai apoi, felul sublim în care ei au ştiut să rostească în limba română sentimente ale omului în genere,. felul în care ei au rostit cântecul adormit sau treaz în sufletul poporului. - Vorbeaţi de demnitatea literară. Ce înţeles îi daţi dumneavoastră? - Scriitorul nu a fost născut de societate ca un răsfăţat al ei; el a fost născut şi îşi justifică existenţa în cetate dând glas celor mai intime sentimente şi aspiraţiilor celor mai generoase ale poporului sau, carel-a născut pentru aceasta. Scriitorul adevărat poartă în inima sa inima curată a tării sale. Şi, dacă esre în stare, mută trilul ciocârliei în cuvinte şi lacrima sărată în surâsul său. Adeseori, m-am gândit câ cine nu este în stare să facă cu propriile lui mâini o cărămida nu are mâini. Cuvintele poeziei sunt cărămizi aşezate la temelia casei de vis în care tronează puritatea, strălucirea, forţa, vitalitatea şi destinul poporului nostru. Vai de ace! scriitor talentat care nu ştie de unde i se trage harul! — De unde i se trage bând scriitorului adevărat? - Scriitorul adevărat nu are viaţă personală, şi nici coroană, şi nici aură. El trăieşte viaţa ţării lui şi a lumii în genere, şi din când în când aurora boreală i se pare strâmtă pentru tâmpla lui din vis. El îşi trage vorbirea aleasă - dar, mai cu seamă, vorbirea trăită - din istoria strămoşilor lui, şi a strămoşilor tuturor celor care n-au murit mai înainte de a sădi un pom cu mâna lor. Poezia este mărturia tuturor actelor vii de muncă şi de creaţie. Ea este gura care spune cântând: s-a sădit din nou un copac, o cărămidă nouă a fost făcută. Ea spune facerea. Destinul ci şi necesitatea ei provin de acolo unde se clădeşte şi mai apoi se cântă ca să nu se uite. — Deci, locul cântăreţului... - Am citit de curând o idee a criticului Nicolae Manolescu, care spune aproximativ astfel: Scriitorul nu trebuie să stea între scriitori. Locul lui este mijlocul, centrul, locul unde se naşte, se creează, se clădeşte. Să fii de faţă şi implicat, şt mai apoi singur, ca sâ poţi cânta cântecul: mai apoi, din nou de faţă şi implicat: apoi, din nou singur, ca să ai distanţa vederii; şî, apoi, din nou implicat. Fenomenul seamănă întocmai cu respirarea aerului. 540 PUBLICISTICA 541 „S FIM CUM SUNTEM, DACĂ VREM SĂ MAI FIM" Interviu de Mihai Sin Mi s-a spus în Bucureşti: „Nichita Stănescu e greu de găsit atunci când îlcauţi şi apare când nu te aştepţi". Am avut noroc, l-am găsit, ne-am dat întâlnire a dotui zi, a fost punctiud. Nu-l văzusem până atunci. A trebuit însă să abandonez de li început convenţionalele formule de politeţe, pentru că poetul doreşte şi pretinde căldură, înţelegere, prietenie, colegialitate. M-am supus cu pkicere, dar nu fără mici dificultăţi. „Aşa sunteţi voi, transilvănenii, mai distanţi şi sobri, poate e mai bine aşa ", a conchis Nichita Stănescu, menţionând că nici el nu e un individ oral ceea ce nu-i prea adevărat. - Aş vrea sâ vă întreb cum aţi primit vestea păcii din Vietnam? - întrebarea ta este foarte serioasă, şi chiar îmi face mare plăcere că nu mă întrebi despre poezie, ci despre un lucru mult mai grav. Am să încerc să-ţi răspund cu o confesiune. Şi am sâ încerc să nu srilizez această confesiune, cum e tendinţa fiecăruia de a stiliza propria sa amintire, ca el sâ iasă dintr-însa mai galeş, mai Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, ştii, din Cotim. Una din marile mele dureri de intelectual a fost aceea că nu am tolerat niciodată gândirea statistică asupra umanităţii. Sună cam bombastic ce spun. Uite, eu am avut o confruntare cu unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei, la moartea lui Truman. Ia moartea lui însă eu am avut o durere. Nu atât durerea că a murit un om,, ci durerea că el a semnat actul bombardării Hiroshimei şi actul bombardării oraşului Nagasaki. Uite, vezi, nu pot sâspun în cuvinte Ioane exact, pentru câ ar suna prea dur. As putea să jignesc aşa, ca jignitor, şi nu starea jignirii mă lecuieşte. Dar gândirea de tip statistic, aceea câ salvăm 500 000 de soldaţi, omorând 200 000 de civili, mi se pare o gândire de tip criminal. Eu nu pot sâ omor un copil, ca să salvez 10 soldaţi. Nu potsâ gândesc câ se poate gândi că a ucide pe Romeo şi Julieta înseamnă salvarea Capuleţilor şi a celeilalte familii al cărei nume nu mi-lmai aduc aminre. Fu m-ai întrebar despre Viernam, am primit ideea păcii în Viernam, ca pe o reculegere. - Iţi aminteşti de reacţiile pe care le-ai avut? - Eu remarc un lucru care mă umple de oroare, şi pe care-1 detest şi la alţii. Atunci când mi se spune câ s-a prăbuşit un avion şi câ au murit 170 de oameni, noi spunem, vai, ce tragedie, au murit 170 de oameni, dar dacă ni se spune că din avion a căzut un copil într-o pădure, care a mers pe şirul unui râu, toţi suntem mâhniţi, impresionaţi. Adică uneori numărul nu arc de-a face cu oamenii, iar cei care gândesc numai în cifre nu au dreptul sâ conducă oameni. - Tocmai asta vroiam să te întreb, mai avem putinţa de a cerne prin suflet aceste informaţii tragice şi banale care vin spre noi? Indiferent că undeva s-a inaugurat un baraj, undeva s-a prăbuşit un avion, undeva s-a produs o catastrofă minieră. Există posibilitatea de a rămâne sensibili şi fără prezenţa noastră? - Cred că nu. Din tristeţe şi din melancolie, nu, pentru că din ce în ce mai mult se instaurează gândirea statistică. După opinia mea, gândirea statistică, luată izolat, este o gândire antiumană şi împotriva speranţei umane. Orice calcul care ia omul ca pe o cifră, nu ca pe un individ ci ca pe o monadă, poate să prolifereze nu numai erori, dar din când în când şi crime. 542 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 543 Ani avut recent mândria ca scriitor român care scrie în limba română şi care-şi confundă destinul cu destinul ţării lui sâ aflu că populaţia ţării noastre a atins 20 milioane de oameni. M-am apucat sâ-i număr şi-mi doresc ca până la sfârşitul vierii mele să pot sâ număr măcar 500 din cei 20 de milioane dc oameni. Trebuie să-i număr pe fiecare ca pe el, şi cum îi voi număra, îi voi număra în felul următor: unu, după aceea unu, după aceea unu după aceea unu ş.a.m.d.. — Asta înseamnă pentru tine tot atâtea revelaţii? — Nu, înseamnă tot atâţia oameni. — Deci, revenind la întrebare, ai avut o emoţie anume când ai aflat această veste, îţi aminteşti unde erai? — Da, sigur că-mi amintesc, şi sigur că am reacţionat, dar reacţia este foarte a mea, este ca şi cum aş fi aflat că iubita mea nu m-a înşelat, dar nu e bine nici aşa spus, am avut o fericire trista, pentru că această veste ar fi trebuit sâ coincidă cu naşterea mea. — Vezi, această veste e urmarea unor tratative şi, bineînţeles, e firesc ca din aceste tratative noi să ştim prea puţin, deşi am fost oarecum pregătiţi, ea nu a mai fost un şoc, aşa cum, să zicem a fost şocul celui de-al doilea război mondial, pe care noi nu-l cunoaştem decât din relatări, din literatura vremii. Şi de aceea am şi eu senzaţia aceasta tristă a consumării unui fapt, dar parcă nu suntem pe deplin sensibili faţă de el. -1 a'teralmente este îngrozitoare gândirea sratistică. Nu poţi să spui omori 50 ca să salvezi 100. Pe fiecare trebuie sâ-l iei individual. Dacă unul dintre ei era Shakespeare sau Mozart? — Asta este o chestiune care mă obsedează într-u?ifel, ca experienţă personală sau mai bine zis ca deficit de experienţă personală. Tot adineauri îmi spuneai, referitor la tinereţea ta: „dacă am fost cândva tânăr", adică eu am înţeles aceasta ca pe o afirmaţie dureroasă a maturizării timpurii, a unor confruntări destul de dure cu realitatea. Te rog să-mi spui acum, în pragde patruzeci de ani, dacă îţi e indiferentă, dacă te temi de această vârstă fără să-i dai neapărat un sens fatidic sau mai ştiu eu ce sens, dacă totuşi îi acorzi o anumită semnificaţie? - Nu-i acord nici un fel de semnificaţie. - Alexandru Ivasiuc îmi spunea că el, care a făcut nişte ani de studii de medicină, ştie că se produc nişte mutaţii chiar biologice, adică devii imun la nişte boli, vin alte boli, devii mai puţin receptiv bi unele lucruri, în acelaşi timp poţi să-ţi oferi o organizare interioară mai bună ş.a.m.d. - Nu. Cu cât îmi trece timpul, timpul biologic, cu atâta sunt mai puţin interesat de mine însumi. Cred că experienţa existenţială are însemnul miracolului în măsura în care ea poate nu să se obiectiveze ci să se cuprindă în ceea ce exisrâ. Nu e foarte important dacă viaţa mea a fost aşa cum a fost. Sunt un om ca oricare altul şi speranţa mea de existenţă este ca atunci când mor, când n-am să mai fiu, când am să mă fac praf şi pulbere sâ fiu mai puţin superb decât era Alexandru Macedon care, murind, a lăsar cu vorbă de moarte să i se pună mâna în afara mormântului ca sâ vadă grecii că n-a luat cu el nimic. Eu aş vrea sâ iau cu nune ceva, ceva ce se poate lua. Din această pricină când sunt cu mine mă înţeleg din ce în ce mai puţin pe mine şi când spun ceva înţeleg din ce în ce mai al nituror, ca să pot lua totuşi ceva. Cred că sunt foarte confuz. - Nu eşti confuz, însă acest ceva trebuie explicat la urma urmei. - De ce neapărat explicat? Poate fi numai trăit. - Reprezintă o speranţă a ta sau reprezintă un fapt trăit, măcar atât să precizăm. - Este o întrebare dureroasă, la care chiar dacă aş fi necuviincios tot mut aş rămâne. - Debutând la 25 de ani, ani în şir ţi s-a spus „ tânărul scriitor Nichita Stănescu". Această formulă de tânăr scriitor are mai multe semnificaţii... 544 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 545 - Nu, pentru mine n-are nici o semnificaţie. E o simplă conjunctură. - Să vorbim acum despre ceea ce oamenii numesc în general viaţă, viaţă oarecum ca termen abstract. Eu aş vrea să-i dăm un sens mai concret, adică viaţa noastră cea de tonte zilele. Să lăsăm la o parte poetul, ceea ce este ponte o ruptură imposibilă, să-mi Spui dacă eşti mulţumit de traiul cel de toate zilele, ce chip oferi lumii, dacă eşti mulţumit de acest chip. (Mi-a cerut să opresc puţin banda, am oprit-o). - La 40 de ani, încă am o foarte mare mirare faţă de existenţă şi chiar raţă de faptul că exist. Din această pricină n-aş putea să mărturisesc dacă sunt mulţumit sau nu. Când eşti mirat n-ai timp sâ te miri de mulţumire sau de nemulţumire, ci te miri numai cu mirare. Nu ştiu dacă înţeleg toarte bine ceea ce înseamnă lume, şi nu ştiu dacă aş vrea sâ fiu altceva. Nu e foarte importat ce se întâmplă cu nune. E atât de miraculos că pot sâ exist, că pot sâ strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar de vin, că [iot să plâng sau ca pot să râd, încât adeseori mă duce gândul că există numai o singură viaţă mare, la care noi toţi participăm. Am făcut versuri din acest gând al meu, însă nu reuşite, dar l-am făcut vers. Miracolul de a fi este atât dc mare, încât orice mi se înrâmplă mie şi orice se întâmplă cu mine, mi se pare că aşa trebuie să fie. Dorinţa mea de a modifica este foarte mică, dorinţa mea de a iubi este foarte mare si mai ales de-a fi iubit este foarte mare. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire, prin capul din inimă sau prin inima din cap, glume proaste fac acum, din vorbire liberă, dar niciodată nu mi-a dat prin gând să refac un pom. Sâ spun pomul ăsta nu-mi place, ar trebui sâ fie altfel, sau dacă văd o piatră să spun nu-mi place piatra, ea ar fi trebuit să fie altfel de piatră. Niciodată. Ar fi trebuit să mă uit la mine si sâ spun că ar fi trebuit sâ fiu altfel dc om, sau altul. Dar eu locuindu-mâ pe mine însumi şi suportându-mă pe mine însumi, mi se pare câ acesta este miracolul, şi singurul lucru mai trist este câ uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este câ niciodată a doua zi nu sunt aidoma. Iar ce se perpetuează niciodată nu este copacul văzut, ci numai numele copacului, niciodată nu e tnipul meu şi uu sunt seniimentele mele, ci numai numele sentimentelor mele şi numai numele meu, şi cum ar spune grecul cel vechi care-şi scaldă picioarele în râu, pantha reî. - Totuşi ar trebui să faci câteva precizări. - Despre cer - Exact despre chipul tău de om, un numai chipul tău răsfrânt de operă, ci chipul tău de om. Trebuie să fii conştient de ceea ce se întămpUi cu tine în imaginea celorlalţi. Găseşte-mi un termen care să te definească pe tine în raport cu ceilalţi. - Nu pot să-ţi răspund decât prin câteva amintiri flagrante. Pentru câ tu mă întrebi noţional un sentiment. Sentimentele neavând natură noţională eu nu-ri pot răspunde decât cu amintiri, adică cu mici zone epice, singurele inefabile pentru că cred că c uu lucru elementar şi dc bun-simţ a înţelege eposul ca inefabil şi poezia ca exaltarea lui. Nu? A înţelege câ întâmplarea este cea care nu se supune legii şi a înţelege că sentimentul exaltă ceea ce ar trebui să fie fix. - Legile sunt adeseori un focar, n-ai avut niciodată curiozitatea să sintetizezi aceste îutâmpfari? - Nu, legile nu sunt un focar. Trei fabule epice, deci inefabile: Aproape nefiind, deci copil, doream să fiu rănit si să vină zâna şi să mă bandajeze, fără sâ ştiu, ştiind aceasta. După aceea, lăsar să dorm în câmp, mi-a fosr frică sâ nu cad in vreo groapă de deasupra mea. După aceea, spă!ându-mi mâinile la o pompă, mi s-a părut absurd de curios, nu atât că aveam cinci degete ci pentru că puteam să le spun ele, iar nu eu. Şi pentru că vroiam să spun mâna mea, eu nu puteam sâ spun eu. S-a clădit în mine un fel de obsesie, poate e pretenţios spus obsesie, NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 547 dorinţa de a contempla, de a vedea ceea ce esre, din afară, dorinţa de a mă vedea pe mine din oglindă, fiind eu însumi oglinda. Cunaştt gluma aceea atâr de cinică şi atât frecventă: „a fi mai catolic decât papa". S-ar putea ca uneori eu sâ fiu mai însumi decât eu însumi. Dacă tu mă întrebi c* vreau să arăt lumii, probabil că aceasta. - In poemul tău, credea ultimul apărut, învăţăturile cuiva către fiul său, publicat in I .uccarărul. ai scris: Ce-am trâie cu prea mult este, aşa că-ţi ajunge şi ţie. Am fost emoţionat citindu-ti poemul. - Mincinosule... - Nu, nu sunt mincinos, nu ştiu de ce crezi asta, nu ai de unde s-o dovedeşti. Poţi să te referi şi la experienţele tale? - Da, pot sâ mă refer. Şi am să-ţi spun un lucru care bănuiesc a fi de bun-simţ. Cred câ nimeni, în singurătatea sa, nu acceptă că el e cel mai rău, câ el este pierdut, câ el are sedus. O astfel de afirmaţie spune: chiar dacă nu eşti om, chiar dacă ai făcut erori, chiar dacă nu ai dreptate, ca să te poţi suporta pe tine însuţi, trebuie să-ţi acorzi în continuare... mutarea erorii pe altcineva, reflectarea erorii. Când ai făcut o greşală prea mare, când ai făcut o eroare irecuperabilă. - Ce înţelegi prin eroare irecuperabilă? - Nu pot să spun, pentru că orice aş spune sună groaznic în gura mea, pentru câ sunt prea crispat ca să pot da un exemplu. Atât vreau să spun, că atunci când prea mult intră în tine, şi nu ai prea mare nedreptate, într-adevăr prea mare nedreptate, tor se transformă într-o oglindă şi răsfrânge nedreptatea ta pe alţii ca să mai poti exista. Nimeni nu suportă în singurătatea sa să-şi spună sieşi următorul lucru: Nu sunt om, niciodată n-am sâ fiu fericit, niciodată n-am sâ am familie, pentru că fericirea la mine se leagă în mod cosmic de ideea de familie si de ideea de a avea un copil. Lucruri pe care eu nu le am. Nici familie nu am, nici copii nu am. Şî când lucrurile sunt prea crude şi prea adevărate, tu însuţi devii urâcios şi râsfrângi în alarâ raza. Şi atunci spui: el nu arc familie, el nu are dreptate, sau cum spunea o nemaipomenita doamnă care m-a însoţit in tr-o tristeţe a mea, îmi povestea foarte copilăros şi foarte naiv următorul procedeu.de a se salva de durere de dinţi. Durând-o dinţii îngrozitor, ca să poată să suporte durerea, această doamnă îşi spunea sieşi: „pe ea acum o dor dinţii, pe ea acum o dor dinţii". Deci Ia întrebarea pe care tu mt-ai pus-o, ţi-aş fi putut spune că din când în când mi s-a întâmplat să-ini spun mie însumi că pe mine acum mă doare existenta, sau mai precis, pe el acum îl doare existenţa. Spune-mi te rog, dacă vrei să spui, şi dacă nu-ţi cer prea mult, ce-ai făcut, sau care a fost existenţa ta, înainte de a-ţi apărea primul volum de versuri, care a fost certificatul oficial de poet. Ştiu că ai absolvit o facultate în 57 - Facultatea de Filologie - dar dincolo de asta, din 57până la debut? - în '57 am debutat. - Bine, dar în 57 ai debutat în presă. - Uite, Mihai, eu am avut, eu, ce porcărie, mai bine spui el a avut, e şi mai eliberat. Norocul meu a fost că niciodată n-am avut nici cea mai mică precocitate în mine. în clasa întâia primară am rămas repetent, incapabil să învăţ scrisul. Niciodată n-am fost un elev strălucit si în genere n-am făcut parte din categoria acelor oameni care viază. La 20 de ani aveam mentalitatea unuia de 15 ani, la 25 de ani de 20 de ani, la 30 dc ani de 21, Ia 35 de ani de 22, şi sper că acuma bat spre 23 ani. - Spunea cineva că la un moment dat observă la tine o mare neîncredere, o neîncredere dramatică în cuvânt. Eu eram de părere absolut opusă. - Nu pot să spun nimic. Sunt părerile altora. Nu mă bag, iar îmi ies alte vorbe, sau cuvinte, cum vrei sâ le iei. - Există o capitală literară şi o provincie literară. Cum s-ar putea evita asperităţile nedorite şi uneori nefaste pentru toată lumea, ale unor aspecte incluse în cele două, atât de generale, noţiuni? 548 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 549 - în ceea ce mă priveşte, dorinţa mea cea mai mare ar fi să fac o facultate de poezie în cel mai antipoetic oraş, în care m-am născut, la Ploieşti. înţelegi, ar trebui ca fiecare judeţ să aibă tendinţa de a fi o capitală. în tarile cu veche tradiţie culturală, fiecare loc îşi arc importanţa si demnitatea lui. Din nefericire, în literatura sc manifestă un fenomen negativ, şi anume concentrarea talentelor către centru. Un lucru fals. In primul rând, pentru că nu totdeauna talentele sunt chiar alea care sunt la centru, în al doilea rând că se descurajează uneori talentele care acoperă suprafaţa sentimentală a ţării. Şi unul din principalele sentimente ar fi acela ca locurile de imensă cultură în România, cum este bunăoară Clujul cu tradiţia lui magnifică, laşiul cu tradiţia lui magnifică, să se multiplice ca şi capitale ale culturii româneşti. - Ce trebuie să intervină pentru ca dorinţele să se apropie de fapte? - O mai mare cordialitate între scriitori si o înţelegere a acestui lucru foarte elementar că în literatură clasamentele de fiitbol nu au loc, câ fiecare are de spus ce-i al său, şi cum zice proverbul, fiecare pe a sa piele şi e necesar şi în literatură şi în cultură o acoperire mai totală a spaţiului geografic al ţârii cu spaţiul spiritual. în cultură cu cât încurajăm local patriotismul cu atât suntem mai total patrioţi. - Ce calităţi trebuie să aibă un om ca să-ţi devină prieten? - Un om? - Da, un scriitor ca să-ţi devină prieten. - Mie? Mă gândesc acuma ce calităţi trebuie sâ am eu ca sâ devin prietenul altora. - Ai avut sentimentul că aparţii unei generaţii, îl mai ai şi acum? - Aristotel împărţea generaţiile după suta de ani în trei. Din treizeci şi trei în treizeci şi trei de ani, o generaţie. Despre generaţie, eu cred că esce un fenomen natural, adică ideea de generaţie nu este o idee filosofică şi nici măcar nu este o idee socială, ci este un fenomen natural. Generaţiile apar în jurul marilor evenimente. înainte dc ele, în timpul lor, sau imediat după ele. Astea sunt generaţiile. Ele nu ţin de vârstă, ci ţiu de marile evenimente ale istoriei. - Care sunt marile evenimente ale istoriei? - Bunăoară al doilea război mondial. Este un mare eveniment al istoriei. înainte de el a fost o mentalitate, în timpul lui a fost o jale şi crimă, după el o altă mentalitate. Deci putem vorbi dc o generaţie de dinainte de război, despre morţii războiului, şi de cei de după război constituiri într-o altă sensibilitate. Adică orice mare traumă care izbeşte trupul omului viu, se poate constitui în expresia ei într-o generaţie. Generaţia nu este compusă dc oameni care au diferite vârste, ci o receptivitate comună la un fenomen istoric. - Trebuie să-ţi citesc nişte versuri, tot din ultimul rău poem, rugându-te la nişte succinte comentarii: „Orice sărbătoare este masa pe care cel care a învins îl/mănâncă în talgere de aur, pe cel învins?" - Ce să spun, păi n-am spus? - Bine, altele: Dragule, dacă te opreşte oricine altcineva din mersul tău sau din somnul tău, ca sâ te întrebe, cu sărut sau cu urlet, cine esti, tu nu-i răspunde pentru că nu ştii cine eşti şi pentru că cel ce te întreabă în grozitoarea întrebare „cine eşti?" te întreabă cu gând ascuns să te piardă. - Da, aşa este, chiar aşa este. Ce sâ fac, aşa mi se transcrie gura. - Uite, chiar aşa o transcriu. - Mă rog, transcrie-o cum vrei tu. - „Fereşte-te vreodată să porţi mască; l nenorocul te recunoaşte I chiar înainte de a te naşte". 550 NICHITA STÂNESCU 551 - Eu sunt pentru orice fel de deeonspirare. Mai decon-spiraţi decât arborii, iepurii si câinii şi caii şi stelele. Ce ne-am face dacă copacii şi-ar pune mască? Să fim cum suntem dacă vrem să mai fim. POEZIA, ÎN STRUCTURA ŞI ÎN ESENŢA EI, ESTE PROFUND A TUTUROR Interviu de Anca Bărbutescu — Se spune că poezia domină scenaliteraturii noastre contemporane. Optaţi pentru un asemenea punct de vedere? — Da şi nu. Sentimentele fiind libertatea absolută a oricui, nu au perenitate. Poezia românească actuală, spre cinstea ei, nemaifiind conjuncturalâ, nu a avut încă timp să fie şi eternă. Viitorul este al poeziei mari, al acelei poezii ce se implică direct m istorie şi exprimă marile idei care domină epoca. Poezia ca si hrana. De ea nu ne putem despărţi niciodată. Dar poezia nu mai domină scena, ea a dominat. Ne afiâm într-o dnpă-amiazâ a poeziei, când se discern valorile. Libertatea sentimentelor înfloreşte astăzi la noi ca un reflex al epocii pe care o trăim. Am ajuns în cultură să fim l iberi până acolo încât unii îşi îngăduie însă să jignească, prin nonvalorile propuse, libertatea, să anuleze libertatea. Ei nu îmbogăţesc cultura noastră atât de străveche, dar nici n-o afectează în profunzimea ei. Sunt doar o umbră... I,a unii câteodată ţine loc de pâine sufletul altora, iar după ce au mirosit spun, cu „îndreptăţire": care alţii? — Un lucru e cert:poezia este astăzi căutată de oameni, de un număr tot îmi mare de oameni. Se spune chiar, şi aţi remarcat şi dumneavoastră, că poezia este „ca şi hrana". Cum vă explicaţi? — Faptul că poezia, în structura şi în esenţa ci, este profund a tuturor. Inventarea statuilor, ca şi a icoanelor, nu ne poate 552 NiCHl I'A STÂNESCU 55.1 race sâ credem că bisericile sunt numai un loc de descărcare a credinţei şi a obsesiei. în realitate, poezia ca şi statuile şi icoanele sunt opere de artă ale poporului; ele ne dăruie credinţa sau ne stampilează obsesia faţă dc frumos. Faptul că există poezie in toti a dus la involuntara inventare a poeţilor. ' - Distingeţi în poezia contemporană românească şi anumite trăsături care o particuhirizenză, o definesc? - De bună seamă că da. îmi este destul sâ mă uit, ca să răspund: da. Diferenţa între da şi nu este diferenţa între cel care vede şi orb. - Poezia dumneavoastră ce are caracteristic? - Faptul câ doreşte să imite oameni, vorbind despre ei, şi, raptul că uneori este considerată... papagal. Spune poezia realităţii pe care o aude şi o vede, fără însă a repeta întocmai. - Admiteţi părerea că poezia noastră de azi reprezintă diferitele generaţii, cu specificul fiecăreia? - Nu împărtăşesc aceasrâ părere. Singura hartă care nu se desenează pe un glob este harta inimii. Hartă pe dinlăuntru. - Cititorii acestui interviu, vreau să cred, aşteaptă să le spuneţi direct câteva cuvinte. Care ar fi acestea? - Dacă mi se face dor de ei şi lor de mine, ne întâlnim şi ne vom întâlni, cu poezia de ieri şi alaltăieri; aceasta este ora noastră de întâlnire: „Alaltăieri la Mihai, sau mai bine zis Ia Mihail, cu flori" în mână şî nu fa şapte, ci la Oda (în metru antic)". DIVANUL SAU GÂLCEAVA ÎNŢELEPTULUI CU LUMEA Interviu de N. Prelipceanu - Ce-ar fi dragă prietene, să intitulăm această discuţie Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea? (A urmat un fii de pauziî, un fel de cinci minute.) - Aşa că, precum ai spus acum cinci minute: Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea. Care divanul şi care gâlceava (înţeleptului cu lumea)? - Penrru că orice dialog care nu este natural este o convenţie, pentru că o vorbire pe care preopineţii săi o Învederează penrru a fi scrisă, penrru câ starea naturală nu face încă între noi doi, îţi propun, iubite prietene, să fim nenaturali şi să facem o discuţie crispară şi nenaturală. Având conştienta şi conştiinţa că discuţia noastră jiu este întru tocmai reală, îţi propun sâ facem o discuţie ireală, o irealitate a amândurora, care, dacă sâ nu aibă prea mult adevăr într-însa, sâ aibă totuşi un pic de eleganţă şi un mult de balet. - Nu te temi că, fiind noi nenaturali, cum propui, putem deveni mai imturali decât sunt cei care-şi propun să fie naturali! - Dc lipsa naturalului, de nenatural, nu ani de ce să mă tem; pentru că teama este un lucru natural. Nenaturalul înseamnă mai degrabă civilizaţie decât obiect. Engels - îţi voi cita un lucru minunat, de fapt în adolescenţă, citindu-i minunata carte Originea familiei, proprietăţii private şi a statului, am 554 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 555 găsit această idee de geniu că o dară cu naşterea, artificiului a apărut societatea umană, adică a apărut o dată cu naşterea artificialului, a zonei artificiale în mijlocul zonei naturale, a apărut civilizaţia. Maimuţa care nu mai muşcă cu gura, ci care-si prelungeşte gura sau îşi prelungeşte mâna cu un obiect este întemeietoarea primului sat în care s-au născut oamenii. - Sil mai vorbim despre dialog... ~ Intre doi colegi cum şi suntem, un dialog în intenţia de a fî şi scris este un ritual, ritualul este un artificiu de bună seamă, un lucru nenatural, natura nu are ritualuri. Cândva, când am citit îndelung cartea Domnului Eugen I.ovitiescu sau cărţile Domnului Eugen hovinescu ce conţineau părerile domniei sale despre literatura română, păreri care, mărturisesc, m-au interesat mai puţin prin justeţea lor şi mai mult prin structura lor, am remarcat acest dar pe care domnia sa l-a făcut intelectualului român şi în genere tuturor celor ce meditează asupra zonei estetice. El a zis: poezie lirică, poezie epică, poezie dramatică. înţelegând prin poezie lirică poezie, prin poezie dramatică drama şi prin poezie epică proza şi - de ce jiu? - romanul. Un fel de Tigru şi de Eufrat, târziu şi al conştiinţei noastre, ne spun câte ceva despre dorinţă nu particulară de a crea arră, ci despre apartenenţa generală a tuturor la artă. Poare părea formularea mea orală şi mult crispată, poare părea această formulare ininteligibilă. Am sâ încerc să o lămuresc, mai întâi pentru mine însumi, şi mai apoi pentru însumi, eliminându-1 dacă pot, pe acel mine din însumi. - Nu-i cam greu? - In genere, aşa cum putem observa cu mirare. Fac o paranteză şi mărturisesc, mirarea neagă total preconcepţia şi neagă în general amintirea - nici un om care are amintiri nu are mirări - şi aici mi-aş îngădui sâ închid paranteza. Deci, cu mirare remarc, ceea ce este inefahil ţine de întâmplare, adică de epică, poezia este exaltarea legii, poezia este exaltarea lucrurilor fixe, părerile fixe, şi aici nuanţez, spunând că părerile şunt nefîxc, dar obsesia lor este fixă. îi spuneam unui drag prieten câ el e fericit câ se poate încă îndrăgosti de întâmplare, îl mustram că se sărută pe gură cu întâmplarea, îl mustram e un fel de a zicere. în proză se pleacă dc la a către b, dar se ajunge numai la b prim, niciodată la b. Acesta este inefabilul, aceasta este întâmplarea. Proza şi poezia sunt un soi de Tigru şi Eufrat al unui mare vis neintâmplat al literaturilor. Dacă poezia poate fi trăită şi pricepută deci ca un act al exaltării lucrurilor fixe, adică a legilor, dacă misterul prozei provine din întâmplare, întâmplarea negând legea, ne vom gândi mai târziu, şi cu melancolie că mitul este o exaltare a întâmplării si ce facem noi acuma, prietene, este aproape o anchetă. Anchetăm ideile noastre trăite, nu poezia este un termen al stării noastre de a f, adică exaltarea ei, a legii, şi nici proza nu este celălalt termen ai stării noastre sentimentale de a fî, adică al întâmplării noastre de a fi, una şi alta sunt un Tigru şi un Eufrat descinşi din mit. Mitul este acela care exaltă întâmplarea, exaltarea întâmplării este străbunul sentimentelor noastre. în mit se exaltă întâmplarea din nevoia de a nu te naşte din nimic, nevoia de a te naşte din nimic nu esre totuna cu adevărul, dar nevoia de a nu te naşte din nimic este mai apropiată de adevăr chiar decât domnia sa. Miracolul nu constă in cantitate, otice cantitate, adică numărătoarea, naşte poezie în momentul în cate cineva vrea s-o oprească din propria ei curgere şi din propria ei descindere. Miracolul nu rezidă din întâmplare. Noi am inventat cu toţii un cuvânt numit inefabil, care se datoreşte întâmplării, ca şi cum întâmplarea s-ar putea fixa. Stau şi plâng la îdeea că ideea ar putea sâ se mişte. Mărturisesc, cu mâna unică pe sufletul unic, că tot ceea ce este idee reprezintă în fapt o cantitate. întâmplarea lucrurilor c calitate Ştiinţa are natură cantitativa. A avea idei înseamnă a procura existenţei cantitate. Zarzărea e infinit unică şi de o natură profund calitativă faţă de ideea lui Shakespeare a fi sau a nu fi, pură cantitate. Cantitatea poate fi sublimă în clipa în caree trăită, a trăî cantitatea 556 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 557 înseamnă a fi obiect. Trei, paisprezece şi o mie cincisute sunt cantităţi. între zero şi unu se produce miracolul. Tristeţea ştiinţei consistă in faptul că miracolul, preia miracolul, trăieşte miracolul, adică cifra unu. în rest ea este amorală, dublând, triplând şi multiplicând miracolul. între zero.şi unu se afiă un înger, înrre unu şi doi, numai o foame. — Gradina potecilor ce se bifurca... am găsit o mulţime de poteri ce se bifurcau in posibile întrebări. Dar întrebările-poteci ar fi distrus grădina, segmentând-o. Totuşi, tristeţea ştiinţei m-a trimis direct la: care e tristeţea poeziei? — Fiind crispat, de s-ar putea, as pune o distanţă ca un pat, intre propria mea existenţă şi oboseala ei de a fi. într-adevăr, prietene, ca si tu, consider ştiinţa amorală. Tot ceea ce nu e în stare de singurătate are parre de număr. Tot ceea ce ar putea sâ fie mult nu poate sâ nu fie. A fi nu ccrseşrc spaima unui epitet. A fi e o noapre a strigătului. Farmecul şi vraja ştiinţei stau în spaima ei, ţipăt repetat fiind aparenţa ideii, idee repetară dând aparenta adevăratului. Un morcov e numai de mâncare, oh, oh... O, doamnă, o delicată doamnă, un fluture de doamnă şi un cartof de doamnă s-a răstit la mine pedep-sindu-mâ de dragostea mea, nu de a fi poet, căci aceştia nu există, ci de a iubi poezia, căci aceasta există. Nici nu mai mi-aduc aminte ce si cum a spus, ci strigătul de răspuns mi-1 aduc aminte. Ii spuneam atunci, cu gândul meu de-acum; doamnă, ideea, adică starea cantitativă a timpului, de bună seamă şi aceeaşi, face gloanţe şi penicilină, doamnă, nu cunosc vreun om să ti murit din pricina unui sonet, doamnă, un sonet este ca un morcov, un morcov este ca o foame de iepure. — Nu prea ai nevoie de întrebări. Faci o convorbire cu tine singur. — Convorbiri fără întrebări natura o face şi mutul o vorbeşte Tâmpit de adolescent si zburat de pasăre fiind, am încercat odată să plâng fără sâ am dreptate. Plângeam din pricina numărâroriî cu numere, plângeam câ nu-mi apăruse în visul de sare părerea trăită că numărătoarea e unu şi unu şi unu, iar nu trei, doi, patru, cinci, optsprezece si trei si paişpe. Cantitatea e patul pe care doarme o zarzăre, ce văd eu, caii sunt pipăiţi de şei, a trebuit inventat nisipul ca sâ-i speriem pe ceilalţi că timpul trece; nu niciodată timpul nu trece. Sarajevo bunăoară, prietenul meu Ion bunăoară, steaua Canopus, niciodată nu sc tic, niciodată nu se tac. Poate că eu acum sunt mâncat de ceea ce mănânc şi poate că sunt de ceea ce sunt. — Sâ depăşim şi asta. Cum se fac cărţile de poezie? — Arhitect de copaci şî arhitect de clepsidre, mai rar, prietene, întrebare pe care mi-o pui nu se pune întocmai în felul meu de ureche. Mai bine decât o întrebare pune sau bombardează cu ceva. Zi tu. — întrebarea e un biet răspuns: ce? ~ îţi subliniez prea buna ta exprimare: întrebarea, într-adevăr, prietene, este un biet răspuns. — N-am să opresc totuşi acest instrument unic, şi în felul său minunat, deşi faci totul ca s-o fac. — Şi uite aşa, dragi cititori, din cuvinte se nasc cântecele, mă rog domniilor voastre să aveţi părerea că pasărea zboară mai puţin din pricină că există aer şi ciocârlia ciripeşte mai puţin din pricină că exist, că exişti, că există, le sunt adeseori feluri de întâmplări. Se întâmplă adesea verde, fel de a pierde, iepurele care zice îha, cal fără şea... — De ce vorbeşti numai versuri? — A vorbi înseamnă a face obiecte, a comunica înseamnă a sta în starea... a spune ce fericit sunt, atâţia ochi să al tu sâ vezi ce repede fuge de glonţ fluturele de iepure. Astfel, noi doi stând se Iasă cu o vreme viind, cu seară căzând, altfel noi am mai sta împreună. Nimeni însă nu se miră de noi, Cine eşti, cine sunteţi, spune nisipul angajat la o clepsidră. 558 PUBLICISTICA „NU MI-AM PUS ÎN MOD SPECIAL, PROBLEMA UNUI PRESTIGIU PERSONAL..." Interviu de V'irgil Sorin - Stimate Nichita Stănescu, după cum prea bine ştiţi, orice pasionat al poeziei pe care o scrieţi mi-ar fi luat întrebarea ce urmează din vârful condeiului: există o seamă de resorturi intime, inabordabile, absolut secrete ale creaţiei dumneavoastră? Ca să ajungem aici, totuşi, îngăduiţi-mi să vă întreb cu altfel de curiozitate: ce v-a determinat să scrieţi poezie?.., - O seric de fapte ale existenţei, fapte care fie că m-au stârnit, fie că le-am stârnit eu, încărcaudu-niă cu cie, cu tensiunea lor - nu am putut să le elimin sau să le justific sau să Ie înţeleg decât, într-o oarecare măsură, prin ceea ce numim în genere poezie sau sentimentul poeziei. Anumite tensiuni de natură intelectuală sau de natură sentimentală nu au putut sâ mă elibereze de ele, sau eu nu am putut să mă eliberez de ele sau sâ le eliberez decât încercând până la obsesie să-mi lămuresc misterul exprimării lor mai înainte de a-mi exprima misterul lor semantic piopriu-zis. Această rădăcină, evident, este cuvântul. Cred că în apropierea timidă, atentă şi perseverentă faţă de cuvânt, în această apropiere şi în această perseverenţă am constatat cele câteva texte din câte am scris până acum, care au valoare literară... - Mă gândesc însă că aţi trăit într-o perpetuă metamorfoză, într-o combustie artistică recurmată având ca rezultat, acumulări mai cu seamă calitative. Evoluţia este uşor de descoperit. Nichita Stănescu din anul 1974 nu este acelaşi cu Nichita Stănescu de la debut, din anul 1957... - Nu cred că exista, în această raportare, o diferenţă de fond, cî există numai una de expresie. în genere cred câ vârsta de maximă revelaţie - cel puţin asa cum s-a întâmplat cu mine, dar cred câ nu numai cu mine - este aceea a adolescenţei, înţelegând nu în mod neapărat adolescenţa biologică, ci în sensul adolescentei sufleteşti, care este ceva mai lungă decât cea biologică, a unei anumite naivităţi sufleteşti, care poate să ţină până la 30 dc ani. Toate aceste tipuri deadolescenţă, nu numai a mea, cred că sunt străbătute de diferite şocuri ale realului, şocuri care nu-şi găsesc tot timpul transformarea în idee, şocuri care nu se pot schimba să zicem într-o comunicare imediată... Cred că am spus şî alrădată că, aproape copil fiind, spă-lându-mi mâinile la pompă după un meci dc volei, am avut brusc revelaţia faptului că ele sunt absurde, am avut brusc sentimentul capot să spun despre propriile mele mâini ele, iar nu eu... - Dacă nu mă înşel, i-aţi destăinuit această revelaţie lui Adrian Păunescu, prin 1968—1969... - Da, cred că după această vârstă a adolescentei nu mai vin noi revelaţii, nu mai apar decât foarte rar, în cazurile obsesive, dar cred că prelungirea în maturitate a acestor revelaţii constă în special în exprimarea lor. Ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, voi spune că diferenţa între începuturile mele poetice si momentul poetic în care mâ aflu este mai degrabă una de exprimare decât una de revelaţie, una de amânunţire şi de purificare în cuvânt a unor stări cărora le-aş putea spune cosmice, care nu-şi găsesc întocmai locul lor în cuvânt... - Cu voia dumneavoastră, să coborâm în zilele obişnuite ale poetului, în înţeles pământean, de trudă. Aşadar, ce cuprinde o zi obişnuită din viaţa poetului Nichita Stănescu?... 560 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 561 — In general zilele mele nit se repetă între ele din punct de vedere intim, iar din punct de vedere exterior ziua medie are o mare monotonie. In genere scriu noaptea, seara sau chiar după miezul nopţii, descărcând o electricitate adunată de peste zi sau dc peste săptămână sau de peste lună. Aşa se Pace câ sunt zile in care nu scriu nimic si sunt nopţi în care scriu indecent ele mult, evident rupând cu decentă după aceea... — Aţi spus că sunt zile în care nu lucraţi Au fost insa şi perioade mai mari de timp în care n-aţi scris? Preiau afirmaţia dumneavoastră folosind-o pentru a exprima o altă întrebare: dacă există momente prielnice scrisului sau mai puţin prielnice, în ce mod sunt ele determinate, adică ce motivaţie suportă ele? — Nu am avut propnu-zis perioade mai lungi în care sâ nu lucrez. Am avut un an sau doi de inadaptare la poezia pentru publicat. După ce mi-a apărut prima carte, ea a fost bine primită în conjunctura critică a vremii, nedrept de bine primită, însă mărturisesc că am avut în sine un moment de dezorientare şi de dezamăgire iată de textul produs si tipărit, cu aîât mai mult cu cât debutul meu a fost relativ târziu. (Eu cred că poetul trebuie sâ tipărească chiar din adolescenţă, pentru că lucrul acesta îl încurajează foarte mult, chiar dacă la maturitate neagă tot ce-a scris în adolescenţă. Vorbesc în cazul destinelor mai mult sau mai puţin normale, nu în cazul destinelor de excepţie cum ar fi acela al lui îabîş sau al lui Rimbaud.) Deci, după prima carte am avut o perioadă de un an de zile în care tot ce produceam era absolut sălciu şi lipsit de tensiune poetică, chiar dacă din punct de vedere tehnic era mai mult sau mai puţin lucios. Dar în alara acestei perioade care a ţinut cam un an sau un an si jumătate, după care am mai avut încă o perioada de un an, un an si jumătate în imediata ei continuare, de timidă elaborare a celei de-a doua cărţi, în genere am lucrat fără întreruperi vizibile. — Părăsind masa de lucru şi frământările imanente scrisului, v-aş întreba în ce fel condiţiile de mediu au avut vreun rol in geneza şi tensioiuirea poeziei dumneavoastră? Vreau sâ spun în ce măsură aţi resimţit nevoia unui anturaj prielnic?... — Nu cred câ a avut vreun rol anturajul asupra mea. Cel puţin de câţiva ani buni de zile încoace nu-i simt nici un lei de influenţă. Bucuria de a avea prieteni o am pur şi simplu pentru bucuria de a avea prieteni, pentru câ sunt un om mai mult sau mai puţin sociabil, dar în ce priveşte scrisul, el este un lucru de taină, un lucru profund-pudic si fără nici o legătură imediată cu cei care mă înconjoară şi cu o relaţie, as spune eu, mai amplă faţă de cele câteva obsesii care m-au marcat şi faţă de cele câteva mari experienţe de lectură pe care le-am avut şi - aş îndrăzni sâ spun - faţă de cele câteva grave şi profunde experienţe de dragoste pe care le-am avut... — Cu riscul de-a fi impropriu, dar nu cu intenţia de a abuza de chestionări, v-aş întreba ce înseamnă pentru poet meticulozitatea sau dacă vă caracterizează o astfel de însuşire. Evident, nu leg acest amănunt de lucruri foarte importante, aşa cum el nu mi se pare indiferent în elaborarea operei literare. In aceeaşi sferă, intră şi nevoia de ordine. Simţiţi această nevoie? — Eu nu am avut niciodată un loc foarte fix, al meu. N-am avut ceea ce se cheamă o cameră de lucru, asa că meticulozitatea mea a avut, în măsura în care a existat, numai un caracter strict exterior, reflectat asupra celor câteva obiecte pe care le-am posedat sau pe care le posed, pe care mi-a plăcut - cum spune un proverb chinezesc că „în China pământul nu se ară, ci se sculptează" - mi-a plăcut deci sâ le sculptez aproape şi prin puţinătatea lor, dar si prin precaritatea lor, neavând un instinct prea mare al posesiunii si tocmai de aceea eu fiind exagerat asupra unor absurde mici colecţii. Cât despre scris, el s-a desfăşurat întotdeauna într-un flux şi reflux mai mult sau mai puţin spontan, iar compunerea cărţilor, arhitectura cărţilor mi-a 562 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 563 luat întotdeauna un foarte mare timp de gândire, dar şi acest timp de gândire a avut un caracter mai mult sau mai puţin spontan. Nu am rost totdeauna mulţumit de cărţile mele, aşa cum le-am reuşit arhitectonic sau de puritatea textelor pe care Ic-am publicat, dar timpul cred câ îmi va permite să retipăresc din când în când retrospective din ce în ce mai apropiate de semnul adevărat al poeziei aşa cum îl concep eu. Aş mai vrea sâ adaug că sunt două feluri de a lucra în sensul meticulozităţii, un fel pe orizontala, ca să simplific puţin, şi un fel pe verticalâ. Fără sâ fac nici un fel de comparaţie şi păstrând toate distanţele si de istorie şi de gust şi de valoare, un poet ca Ion Barbu lucra pe verticală, adică revenea de nenumărate ori asupra textului unei poezii. Repetând câ eu nu vreau să fac nici un fel de comparaţie de valoare, aş spune că eu lucrez pe orizontală, adică scriu 10 poezii în mod spontan, ca să-mi iasă una bună, dar nu scriu o poezie şi o refac până iese bună. — Cu prilejul altei discuţii îmi spuneaţi câ hârtia vâ inhibă şi că preferaţi interviurile prin magnetofon sau prin stenografie, şi chiar poeziile preferaţi să le dictaţi. Nu le scrieţi poate pentru că, fiind foarte exigent în materie de cuvânt, aţi reveni prea des şi aţi tăia din spontaneitatea elanului poetic... — Da, este foarte exact. Cuvântul văzut mă intimidează cu atât mai mult, cu cât toată adolescenţa mea a fost din punctul de vedere al poeziei eronat îndrumară şi eu însumi am avut o înţelegere strict formală a poeziei, identificând arta poetică, poezia, cu forma. Cred câ în adolescenţă scriam cu foarte mare dezinvoltură sonete, gazeluri şi cam în toate formele fixe şi în toate ritmurile care pot încăpea în limba română. Mai târziu mi-am dat seama câ toate aceste lucruri n-au nimic de-a tace cu poezia. Ele sunt necesare doar ca o igienă pentru cel care scrie, dar trebuie sâ te eliberezi de ele ca să poţi să ajungi la rodul vital al poeziei. Din această pricină şi astăzi am o tendinţă specială, atunci când scriu, de a şlefui Ia maximum textul, de a-l ermetiza, astfel câ uneori devine strălucitor ca frumuseţe lexicală, dar îşi pierde total spontaneitatea, acea taină de a comunica în mod spontan. Asta este una dintre pricinile pentru care, după ce meditez mai înainte, prefer să dictez decât să scriu, pentru ca din zece dictări să aleg una pe care, evident, după aceea o revăd... - Aţi simţit vreodată nevoia de consideraţie, de apreciere? - N-as putea să spun foarte exact. N-am meditat foarte mult asupra nevoii de consideraţie. Fără doar şi poate câ există, dar ea are un caracter profund pudic. Întotdeauna m-au crispat profund prietenii, când m-au lăudat cu epitete mari, şî mărturisesc că m-au crispat şi articolele critice, care mi-au părut adeseori ca un epitet fără acoperire. Nici nu mi-am pus în mod special problema unui prestigiu personal, dar asta nu înseamnă că o dată pe lună sau o dată la două luni, timp de câteva minute, nu am gândit cu o profundă încredere în talentul meu literar. Numai că lucrul acesta s-a produs în singurătate, scurt şi atât cât să-mi dea avânt ca să scriu mai departe. M-a bucurat întotdeauna când a existat o consideraţie pentru lucrurile pe care şi eu le consideram valoroase, m-a întristat uneori când unele lucruri pe care le-am considerat meritorii, nu au fost considerate ca atare, dar niciodată nu m-a obsedat şi nu m-a interesat în mod special acest lucru. Când te confunzi cu propria ta poezie, şi când ai starea de inspirare şi de patimă în faţa viziunii poetice, nu ştiu dacă te interesează foarte mult si aplauzele... -- Aş greşi dacă aş spune totuşi câ sunteţi ambiţios şi per-severent?... - Sunt tentat să fac un paradox. Aş spune că ştiu foarte puţin despre ambiţie şî despre perseverenţă. Cred mai mult în plăcerea scrisului şi în bucuria lui, în tensiunea şi în tristeţea scrisului. De câte ori a trebuit să scriu un lucru care m-a atras mai puţin, l-am scris cu imensă dificultate. Altfel mi se 564 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICĂ 565 întâmpla noaptea, când mă trezesc din somn şi alerg înnebunit să scriu pe colţul mesei douâ-trei idei, pe care le-am visat sau care m-au obsedat încă de cu zi şi cate, dintr-o dată, mi-au apărut clare în ecranul cuvintelor. N-as vrea sâ se creadă că, nu văd în perseverenţă.şi răbdare nişte merite reale. Nu cred însă câ ele sunt meritele artistului în genere. Eu cred câ un artist autentic munceşte într-un mod cu totul aparte fată de, sâ spunem, omologul sân intelectual, faţă de omul de ştiinţă. Cred că uneori dând impresia că te afli intr-o profundă inerţie, de fapt lucrezi mai mult decât in lucrul aşa cum este el înţeles în mod tradiţional. Se întâmplă ca uneori, citind o carte fundamentală, meditaţia îndelungară si secretă asupra acestei cărţi - care nu se traduce fizionomie sau nu se traduce gestic - sâ fie un produs al muncii şi al perseverenţei însă înţelese într-un cu totul şi cu totul alt sistem de referinţă... - Se cere o clarificare de o natură specială, cel puţin aşa simt in clipa aceasta, clarificare de ordin biografic la care dacă consimţiţi, n-am face decât să luminăm, în Unui celor discutate până aici, o seamă de lucruri nu lipsite de interes. Ce-au însemnat, aşadar, pentru poetul Nichita Stănescu, perioadele sau momentele mai grele din viaţă? S-au sedimentat, acestea, cu consecinţe sau poate că nici n-au existat astfel de momente? Dacă au existat, cum le-aţi depăşit?... - Am cunoscut şt perioade foarte grele, dar ele nu au fost niciodată de ordin material, ci de ordin moral, aş spune. Bineînţeles că în timpul studenţiei si chiar şi o parte a adolescentei am fost foarte sărac. Multă vreme după aceea nu am fost un om cu dare de mână, cum as zice câ sunt acuma, uneori. Niciodată nu m-a afectat acest aspect, dar am avut câteva momente de reală suferinţă morală, pe care din discreţie mai târziu, faţă de mine însumi, şi din pudoare, lată de dv., nu aş vrea să le sugerez... - Dar despre agresivitate, ce părere ai>eţi? — Dîn ce punct de vedere?... — Fie din punct de vedere iiitelectual, fie social... — N-am meditat niciodată toarte serios asupra agresivităţii. Antnci când ea ţine de adrenalină, adeseori am fost şi eu cuprins de agresivitate, dar ca a trecut o dată cu adrenalina. în rest, sunt partizanul acelui vechi dicton oriental: „înţeleptul cunoaşte lumea fără sâ fie nevoie să-si părăsească odaia". Agresivitatea înţeleasă ca o expresie maximă a epocii, ca o tensiune epică e un lucru profund detestabil. Ştiu eu, n-am văzut niciodată un copac care sâ omoare alt copac sau nu-mi imaginez ca o piatră să poată ucide altă piatră. în regnurile animale si umane, agresivitatea rămâne pentru mine un lucru de neînţeles. Poate doar ca o manifestare a unei forte profunde sau ca o dirijare a unei forţe istorice profunde... — De bi aceste observaţii grave si rostite ai o clară opţiune pentru nonagresivitate, v-aş ruga să amintiţi cum vă petreceţi în general, timpul liber. Dacă vi s-ar cere o definiţie a acestei noţiuni, cum aţi formubi-o?... — Nu există un timp liber, după cum nu există nici un timp ocupat. în cazul celui care face poezie, există în surdină o perpetuă activitate de tip poetic şi când spun de tip poetic nu mă gândesc la tipul poetizant, adică o permanentă activitate de reaşezare a gândurilor, de direcţionare a lor în sensul unei lucrări mai ample sau mai mici. Nu cred că în cazul acestei profesiuni - să-i spunem aşa - aceea dc a fi poet (dacă acceptăm că este o profesiune şi într-o oarecare măsură este o profesiune), există timp de odihnă sau există timp liber. Aş crede că sunt momente de mare tensiune în care se expulzează sub forma cuvântului o obsesie şi aş crede că sunt momente de reflux, în care se încarcă dicţionarul golit al sensurilor. O definiţie a timpului liber nu-mi stă la îndemână... — Ce preferinţe poetice are poetul Nichita Stănescu?... 566 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA — Ideea de preferinţă, îu artă, cred că la mine nu este srabilă decât în câteva cazuri fundamentale. Mi se întâmplă, ca si altor colegi de-ai mei, să iubesc pe rând o scrie de foarte interesanţi poeţi, după aceea sa obosesc în dragostea mea pentru ei, după aceea din nou să mă revigorez în ea, dar la modul fundamental cărţile la care am revenit au fost relativ puţine şi ele s-au constituit pentru mine în mai mult decât nişte preferinţe, ci în lecturi de căpătâi la care revin perpetuu. Bunăoară aş putea sâ citez Ghilgameş, poate cel mai vechi poem laic cunoscut, poem pe care l-am citit şi recitit cu fervoare şi pe care l-am cercetat în mai toate variantele care mi-au fost accesibile. Apoi, istoricii latini si, în special, Suetoniu, pe care, într-o vreme, îl citeam aproape zilnic, uluindu-mă întotdeauna de absenţa totală de cosmos şi de fior mistic în opera lui, absenţă atât de pură încât adesea Cei doisprezece cezari mi-a apărut ca o carte aproape mistică. în fine, Mihai Eminescu, cel care ne-a pus în conştiinţă sămânţa limbii româneşti şi de la care tori ne tragem, Baudelaire si Bacovia... — Dar dintre poeţii contemporani? — Despre poeţii contemporani români şi străini n-aş vrea să citez la întâmplare jignind pe unii dintre ei, prin omisiunea -unei secunde. Să vă spun ceva: eu nici nu consider că există poeţi în genere, consider că există poezie. în acest sens, mai înainte de a face poezie, sunt un îndrăgostit de poezie şi în acest sens un îndrăgostit până la invidie de minunatele poezii care uneori îmi cad în mână, sau pe care alteori le descopăr cu asiduitate prin cărţi. Poezia românească de astăzi este una din cele mai interesante poezii pe care le-a avut istoria poez.iei româneşti şî în acelaşi timp cred câ ea este una din cele mai interesante poezii care se scriu astăzi în lume. Indiferent dacă este cunoscută de străini sau nu, valoarea ei de experienţă umană rămâne în sufletul meu intangibilă... - Şi, dincolo de poezie, ce arte vă sunt aproape?-.. - Gusturile mele în celelalte arte consider că sunt gusturile unui om mediu, adică aproape tot ce-a fost mai minunat şi mai bine exprimat a obţinut o adeziune caldă din partea mea. Bineînţeles câ am ascultat şi am rcascultat Bach şi Bcethoven, preclasicii, sau am fost copleşit dc desenele lui Dali pe care am avut norocul să le pot vedea aproape în întregime cu ochiul liber, dar toate aceste lucrări sunt mai degrabă întâmplări fericite de cultură, nu cuprind în ele ceva deosebit, ci reacţia bunului-simţ si adeziunea unei sensibilităţi la opera de artă... 568 5b9 ORICE REVOLUŢIE ÎNTINEREŞTE VIAŢA Convorbire cu Constantin Coroiu • înainte de a fi scriitor, sunt cititor • Labiş a trebuit sâ fie adolescent şi biologic • O generaţie noua de poeţi apare după un mare eveniment istoric • Orice generaţie trebuie să depună mărturie despre înaintaşi • Oda {în metru antic) impune o perpetuă admirare si intrare in spiritul ei ca într-o catedrală gotică • Ceea ce nu cheamă redescoperirea, nu este valoros • Legământul de dragoste faţă de Eminescu - un legământ necesar — Despre dumneavoastră, stimate Nichita Stănescu, s-a vorbitfoarte mult, fiindu-vă atribuită adesea „şefia " unei generaţii, a generaţiei dumneavoastre. A devenit aproape un loc comun sintagma „generaţia lui Nichita Stănescu". Ce credeţi dumneavoastră înşivă despre conceptul de generaţie? - îmi puneţi o întrebare dificila la care mărturisesc că am meditat mai puţin, cu atât mai mult cu cât opinia mea este mai socratică: cam din 33 în 33 de ani se schimbă generaţiile, fiind vorba de o schimbare naturală, biologică. Sigur că în literatură generaţiile nu apar din 33 în 33 de ani, ci din mare eveniment istoric în mare eveniment istoric. Vreau să spun câ există o determinare a istoriei care este fundamentală. Vă rog să vă imaginaţi cum ar fi scris astăzi, nu spun Eminescu pentru că Eminescu a scris etern, dar poeţi de primă mărime ca Blaga, Arghezi, Barbu. Cum ar fi scris ei, dacă ar fi avut în spatele lor cel de al doilea război mondial? Operele lor, aşa, cum s-au configurat, sunt, văzute de la mare distanţă, posibile în conjunctura dintre cele două războaie, adică perioada apariţiei acelei literaturii majore a ţârii noastre, majore în sens estetic. O descoperire a zonei estetice şi o descoperire a Europei au fost posibile în acea perioadă. După trauma fantastică pe care a creat-o în conştiinţe cel de al doilea război mondial s-au produs mutaţii în poezie... - Vă referiţi la poezia românească... Da. Şi nu numai la ea. Pentru prima oară în istoria poez.iei universale apare noţiunea de tânără generaţie si dc tânăr poet. Înainte nu au existat tineri poeţi. Rimbaud fusese un poet tânăr, dar niciodată n-a fost considerat un tânăr poet. Mallarme la fel. De asemenea, Blaga sau Bacovia, chiar dacă vârsta lor era tânără. - schimb, Labis a fost şi este! Labiş apare imediat după război. Aici s-a produs un fenomen de tinereţe mai specială, adică a apărut ideea de tinereţe care o însoţeşte pe aceea de revoluţie. Orice revoluţie întinereşte de fapt viaţa, ideologia, instituţiile unui stat. Chiar dacă înainte se stia că poetid trebuie să fie adolescent în sensul purităţii, al candorii, de data aceasta el a trebuit să fie adolescent şi din punct de vedere biologic. Aşa se face că a apărut tânăra generaţie de poeţi care avut atâţia lideti câţi poeţi talentaţi au fomiat-o. De altfel, să vă spun foarte sincer, nu cred să mai apară o nouă generaţie dc tineri poeţi. Cred că generaţia nouă va fi o generaţie de poeţi şi atât. - Despre creaţia dumneavoastră s-a scris mult, mai bine sau mai rău, mai profuiui sau mai superficial. In orice caz, sunteţi un scriitor foarte comentat. Cu ce sentimente priviţi ceea ce s-a scris despre poezia dumneavoastră cu ce sentimente priviţi critica literară? 570 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 571 - Am un mart respect pentru critica literară. Sunt unul din credincioşii cititori criticilor. în acest sens, mă pot constitui într-un public avizat al criticii. în ce mă priveşte, critica literară, nu m-a influenţat în mod direct, dar a putut sâ mă încurajeze toarte mult, dar în anumite momente - de ce să'mint? - sâ mă si descurajeze. Arta literară, poezia în special, este un act de profundă intimitate, destin interior si ea are un caracter fluctuam. Cred că nu mă înşel când afirm că talentul literar nu este un fenomen continuu chiar în cazul celor mai mari şi mai înzestraţi poeţi. Talentul este profund fluctuant. Sigur, ulterior - puterea de selecţie si de autocritică a poetului poate conduce la o operă împlinită, dar talentul rămâne fluctuant. Critica literară poate avea mai ales la tinereţe un efect pozitiv, atunci când încurajează. - Pledaţi deci pentru o anumită generozitate faţă de autorii tineri, faţă de debutanţi? - ...Pentru critica fie încurajare, după cum pledez şi pentru cea de descurajare care, şi ea, are un caracter higienic. Chiar dacă nedreptăţeşte. Un talent, autentic va şti însă să extragă din critică ce este adevărat. Un talent autentic ştie să se reevalueze. - O să-mi permit să vă spun, ca poezia dumneavoastră secere comentată, analizată. A pătruns, a intuit şi a comunicat oare critica sensurile poeziei pe care aţi scris-o! - N-aş putea să mă pronunţ, nu-mi dau seama. Textul critic este de natură sâ mă bucure sau sâ mă întristeze. Nu-mi dau seama de justeţea lui fată în fată cu poezia mea. Opinia mea este că un critic trebuie sâ aibă el însuşi un sistem, o concepţie. Este mai importantă viziunea critică pe care o propune decât exemplificările, chiar dacă criticul exemplifică cu strălucire. Cu mai puţin interes cireşe o carte de analiză a poeziei lui Eminescu, decât o carte care propune o reorie critică. Dintr-o teorie critică se poate naşte o nuanţă nouă, de o analiză, oricât de profundă şi justă, nu pot beneficia decât învăţăceii, elevii... Este un mod de a propaga culnira - ca sâ spun aşa - pragmatic. Sigur, critica de analiză este foarte necesară, dar funcţionalitatea t-i este mai mult didactică. Critica didactică nu m-a interesat niciodată în mod deosebit. M-a interesat mai mult - regret-critica de concepţie care poate da un impuls viziunii poetice. — Ca şt alţi scriitori români din toate timpurile, inclusiv Eminescu şi dumneavoastră trăiţi tentaţia întoarcerii Li izvoare, a întoarcerii către valorile constituite ale culturii naţionale, a dialogului perpetuu cu clasicii. Aii scris un volum de eseuri — Cartea de recitire - materializare a acestei chemări irezistibile. O carte minunată... — ... care este una dintre cărţile mele pe care Ic iubesc cel mai mult. îi reproşez o anumită exaltare, ceea ce face ca pe alocuri stilul sâ sufere. Temeiurile ce m-au îndemnat s-o scriu sunt multe. A fost o necesitate intimă de a retrăi istoria literaturii noastre, de a o retrăi „pe viu". Orice generaţie trebuie sâ depună mărturie despre înaintaşi. Este şi condiţia ca înaintaşii sâ rămână mereu vii. fiecare scriiror tânăr trebuie sâ-si reafirme, să reînnoiască legământul său de dragoste faţă de Eminescu, de pildă. Este un legământ necesar. Aş spune că noţiunea de valoare in literatură este valabilă atâta timp cât ea se pretează redescoperirilor. Ceea ce nu cheamă redescoperirea, nu este valoros. Luceafărul, Oda (în metru antic), Ţiganiada şi atâtea alte capodopere, dacă nu Ic retrăim, devin fictive... Dar, de fapt ele ne „obligă" să Ie retrăim, să le recitim. Ca şi o catedrală gotică, cum este cea din Koln, monumentul sublim al artei gotice, aşa si Oda (in metru antic) este vizibilă din toate părţile şi impune o perpetuă admirare şi interes în spiritul ei. Tensiunea poemului eminescian, construcţia şi viziunea ce o cuprinde ne impune această capodoperă ca ceva statornic pe cerul gândirii noastre. — Unii scriitori trăiesc, se pare fascinaţia conceperii si redactării unei Istorii a literaturii române. 572 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 573 - Da, bunăoară - Eugen Barbu a anunţat o Istorie, Paul Anghel... Sunt binevenite astfel de lucrări, cu atât mai mult cu cât de Ia G. Călinescu încoace, cu excepţia cărţii lui Euşen Simion - Scriitori români de azi - care este un nucleu de Istorie, noi nu avem o altfel dc construcţie... De bună seamă că toate aceste Istorii vor avea o tentă subiectivistă sau nu numai subiectivă, dar este tocmai ceea ce va incita Ia meditaţie. Aşa că voi saluta apariţia unor asemenea lucrări ce vor pregăti poate un viitor Călinescu, în stare să ne dea un monument de interpretare critică a literaturii noastre dc azi - care este foarte puternică. - V-a interesat vreodată să vă apropiaţi de literatura română contemporană in postura de critic? - Bineînţeles. Adeseori, după cum ştiţi am scris despre colegii mei. - Mă refer la o vederepanoramnică... - Da, însă lucrul acesta se compune din cărămizi. Nu am pus destule cărămizi ca sâ dau iluzia unui zid, dar am speranţa si tendinţa de a cuprinde într-o vedere sintetică şi evident subiectivă literatura în mijlocul căreia exist. - Dacă tot aţi folosit adjectivul subiectivă, — riscaţi şi -faceţi-vă publice - câteva preferinţe! Sunt un om care în primul rând iubeşte literatura. Cred că acesta a fost motivul pentru care am început sâ scriu. Mai înainte de a fi scriitor, sunt cititor, şî mai înainte de a scrie poezie, sunt un îndrăgostit de poezie. Preferinţele mele de literatură contemporană românească? Am să spun careva dintre ele, dar pentru că mă întrebaţi pe nepregătite, fără voia mea voi omite nenumărate nume atât de dragi sufletului meu, pe acei scriitori minunaţi cărora le cer scuze de pe acum câ i-am uitat în zăpăceala unui răspuns... In afară de Geo Bogza, care a fost pentru mine un mare poet, dar şi un frate mai mare Ia care am putut să trag cu «chiul, aş putea sâ-i amintesc, ca poeţi străluciţi, pe Geo Dumitrescu, loan Alexandru, Gh. Tomozei, Marin Sorescu, Mihai Ursachi, Ion Drâgânoiu, un poet fascinant ca Adrian Păunescu. Ion Gheorghe despre care am si scris cu mare dragoste la apariţia cârtii sale Zoosopbia - o mare reuşită a literaturii noastre -, Cezar Baltag şi atâţia alţii... - V-a ţi referit numai la poezie... - Sau prozatori ca Eugen Barbu, Tittis Popovici, Marin Preda, Nicolae Velea, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Corneliu Stefanache, Mircea Micu... 'Pot ce este valoros în literatura noastră îmi place sincer şi fârâ nici un fel de parti-pris. Nu am nici un fel dc invidie literară şî apariţia unei cărţi de valoare îmi produce o mare bucurie. - ...După cum o bucurie, o bucurie spirituali, este şi aceea de a sta de vorbă cu Nichita Stănescu. 574 PUBLICISTICA 575 SPIRITUALITATEA NOASTRĂ Interviu de Dumitru Radu Popa - Contactul pe care-l ia cititorul cu poezia ta constituie, în bună măsură, o experienţă deconcertantă: pe de o parte el se simte atras irezistibil supus de vers, pe de altă parte, nu găseşte de la bun început obiectul inteligibil al încântării sale. E un gen de percepţie care îmi aminteşte afirmaţia lui T. S. Eliot, că poezia se poate comunica înainte de a fi înţeleasă... - Nn pot să-mi dau seama în ce măsură cititorii mei simt supuşi sau nu. Desigur, poezia aşa cum se scrie astăzi, la noi şi în lume, poate să dea aparenţa unei dificultăţi. Trebuie remarcat însă că, în mod majoritar, cititorii, clar nu numai ei, si esteticienii, cred că poezia trebuie în primul rând să se înţeleagă si că ea aspiră câire adevăr. O tace, însă altfel decât la modul obişnuit, comun: c o aspiraţie mediată de frumos. Un text literar, dacă este autentic, trebuie în primul rând să stârnească dragoste, să placă, sâ nască frumuseţe, să fie, cu alte cuvinte, iubit. Poezia, spre deosebire de filosofice îsi propune zoita frumosului ca adevăr - frumosul înţeles ca pe o încununare a zonei etice, a zonei morale. Nu mă gândesc la un corpus de legi, d mă refer la acel spirit profund al moralităţii, care din când în când se transformă în arcă. - Totuşi, concepută pentru a fi comunicată, cred că eşti de acord că poezia trebuie să găsească ecou în cel ce o receptează. Gloria de a fi neînţeles uu l-a mulţumit niciodată pe poet, chiar Baudebaire o clama cu orgoliu amar. Ce crezi, în această perspectivă, despre rebiţia poet—cititor? - Eu nu cred că poeţii sunt toarte importanţi - de multe ori am mai exprimat această credinţă—, ci cred că numai poezia esre importantă. Există, deci, nu poeţi, ci poezie, aşa cum există mare, asa cum există munte. Dacâ-ţi place marea, inevitabil înveţi să înoţi, dacă-ti place muntele, inevitabil înveţi să te ca-ţeri. Ce vreau să spun cu această remarcă simplă este că cititorul, astăzi poate mai mult ca altădată, trebuie la raiului său sâ devină accesibil poeziei, sâ o descifreze. Dimensiunea ixieziei este de natură obiectivă şi se află în absolut toţi oamenii. Zona ei de acţiune este insă subiectivă, ţine de individ. Idealul fiecărei existenţe în parte este frumuseţea: dacă viaţa este o zbatere pentru adevăr, încununarea ei trebuie să aibă o natură sublimă, adică frumoasa. Aici intervine rostul poeziei. Şi, aşa cum doctorii pe care îi iubim au rolul lor în societate, de neînlocuit, pentru câ vindecă bolile, tot aşa şi poeţii sunt de neînlocuit pentru că exprimă ce e mai frumos în fiecare, nu în roti, ci în unul câte unul, şi, unul câte unul, oamenii trebuie să-i descifreze. - In afara unor variaţii nesemnificative, poezia ta e îndreptată cu consecvenţă către acea sferă înaltă unde opusele coincid. Tema fundamentală a liricii tale mi se pare a fi identitatea esenţiali a lumii, dincolo de normele comune şi de fulguraţia obiectelor si culantelor. In acest spaţiu, al tensiunilor aproape abstracte, prin ce consideri că este românească poezia ta? - Poezia, prin natura ei, are o duplicitate sublimă, o dualitate evidentă. Esenţa sa este sentimentul ca act de conştiinţă; sentiment care, de o vreme încoace, semnifică suferinţa omului îndepărtat de natură, caresi-a creat un spaţiu artificial; spaţiu artificial care, la rândul lui, a creat prin gândire un spaţiu abstract. Pe de altă parte, materialul poeziei arc o profundă naţionalitate. Materialul poeziei mele este limba română şi prin 576 NICHITA STÂNESCU PUBIICISTICA 577 aceasta o consider în primul raiul prohmd românească. 1 ,imba română, care-mi este o dată cu ţara mea de pământ şi de piatră Ia fel de patrie ea şi tara, o patrie aş zice aproape mai eternă decât pietrele ţării, prin însăşi făptura st nuanţele sale imprima un caracter de unicitate, de naţionalitate, de specifi al acestor plaiuri. Limba, t_a material intraductibil al poeziei, o nuanţează în universalitate cu sclipiri unice, de uecoufundaţ. - Scriam odată despre poezia ta că, dincolo de avatarurile limbii, ea ilustrează nit etos specific, uu anume sistem de valori, esenţialul cute romanesc. - Eu cred că in orice poet apar, nu în mod premeditat, ci firesc, natural, nu numai fiinţa şi spiritualitatea tării lui, dar si o serie de tipare şi valori străbune, moştenite o dată cu respirarea aerului. Niciodată nn mi-am făcut un program din aceasta: ascultând o doină sau ascultând-o pe Măria Tânase, prinţesa tulburătoarea cântecului nostru, niciodată nu m-am gândit că îau parte în mod direct la una din acele valori pe care le încadrăm în etosul românesc. îmi era si îmi este atât de firesc un asemenea simţământ încât, a-mi face un merit din el sau a încerca să-l explic, mi s-ar părea ca şi cum m-aş lauda câ exist... - Eşti, după cate ştiu, uri bun cunoscător al liricii universale Ce crezi despre perenitatea valorilor poetice? -Sunt, într-adevăr, aş zice un iubitor si nu un cunoscător al liricii universale. Şi sunt un iubitor cu precădere a! celei mai universale dintre lirici, al poeziei străvechi. Cred că un poem ca Ghilgameş sau Vedele, mu. Cărţile egipune ale n0rp.br ,sau Cărţile sibiline în fragmentele care ni s-au păstrat, sau tulburătorul Dao De Tzin al lui Lio Tze, împreună cu fondul natural folcloric, balada, câmeail popular - toate acestea constituie ptezentul nostru cel mai acut. întotdeauna am înţeles contemporaneitatea prin natura ei eternă, niciodată prin forma ei conjuncturalâ. Adevărata perenitate se măsoară prin mulţimea, generozitatea sensurilor şi valenţelor. Veritabilele, grandioasele valori sunr lL'Ic cjre, peste nn timp,.pot să vorbească în mod contemporan, contemporanilor. - Ca iubitor de poezie, realizezi probabil dificultăţile pe care le suscită necunoaşterea limbii române in lume, pentru propagarea valorilor noastre. Această limbă, pe de o parte atât de puţin răspândită pe mapamond, are, pe de altă parte, valenţe poetice deosebite, o polisemie fantastică. In această situaţie, care crezi că este şansa poeziei româneşti in universalitate? - Limba română, atăi de încăpătoare şi atât de generoasă, este poate cea mai deschisă dintre limbile europene şi, nn pot să uit că un filolog belgian dâtlea un pronostic fabulos pentru viitorul ei, propunând-o ca limbă de circulaţie internaţională din pricina fantasticului dar al structurii limbii române, în aparenră rigidă, de a adopta aproape otice ah cuvânt cu naturaleţe, Aş face aici o paranteza: se ştie ea, în aria limbilor latine, limbile de margine, vicinalc, au rămas conservatoare. Depărtarea de centru exaltă întotdeauna valorile centrului. Nn cred că există uu punct care sâ fie mai divinizat decât centrul cercului adorat de cercul care-1 înconjoară. De aceea, în structurile ei gramaticale, limba română a rămas mai latină decât oricare alra, dar în coroana ei de frunze şi de cuvinte ea se înavuţeşte întruna, cu o ameţitoare viteză. O capacitate atât de mare de a primi şi adapta cuvinte nu poate sâ o aibă decât o limbă matură în structurile ei, pe deplin fixată. Dacă trebuie sâ-i fim recunoscători, printre multe alte pricini lui Eminescu, este pentru încercarea lui sublimă de a fixa limba română. Acest lucru şe poate observa însă cu uşurinţă în privinţa tuturor capodoperelor poetice româneşti. Sâ remarcăm că Mioriţa, sau Meşterul Manole, sau Toma Alimoş sau oricare altă poezie apropiată ca intensitate si viziune de acestea, deşi au vechime cu sutele de ani, citindu-le astăzi, din punct de vedere al limbii, par scrise ieri. De ce nu s-au alterat lingvistic? Bănuiesc că nu 578 NICHITA STÂNESCU 579 s-au perimat pentru că structura lor a atras cu precădere un fond primordial şi etern. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu marele nostru Eminescu. Aceste vârfuri despre care am vorbit - si am dat doar câteva exemple - dovedesc că spiritualitatea noastră, prin poezie, îşi află şt îşi va afla întotdeauna un foc de cinste şi de emoţie în universalitate. „ACEST PREMIU ÎNCUNUNEAZĂ IDEEA de CÂNTEC ROMÂNESC ŞI DE POEZIE TÂNĂRĂ" Interviu de Petre Pintilie - Nichita Stănescu, ai fost distins cu Premiul Herder pe amil 1975. Eşti cel mai tânăr laureat al acestui mare premiu care se acordă în Europa. Ce sentimente îmi poţi împărtăşi la aflarea acestei veşti? - Sunt fericit câ acest premiu încununează ideea de cântec românesc şi dc poezie tânără. - Ce semnificaţie atribui acestor lauri? - Premiul Herder se referă la întreaga literatură română contemporană şi, în primul rând, la toată generaţia mea, poeţi şi prozatori în jurul, şi mai ales trecuţi de 40 de ani, care azi fac gloria literaturii noastre şi mâine vor face gloria Europei. Clipă de clipă, noi, cei de 40 şi ceva de ani, facem elogiul marii prietenii care ne leagă pe toţi şi vom face ca numele de scriitor român sâ fie aşezat pe sigiliul prieteniei cu toate popoarele lumii. Adeveresc, ca scriitor român şi ca prieten a! marilor noştri scriitori de azi, că noi putem şi suntem datori să străbatem lumea cu gândul fiinţei unice a neamului românesc, cu floarea primăverii si cu floarea zăpezii. Suntem o mare literatură şi, în acest consens, eu sunt unul dintre umilii ei slujitori. Cei mulţi mai buni ca mine, neîncununaţi cu laurii acestei distincţii, în faţa căreia mă simt speriat, 580 NICHITA STĂNESCU 58! vor rămâne mândri să-şi audă numele pomenit cu acest prilej, pentru că premiul acesta se acordă prin mine întregii noastre literaturi de azi, el elogiază fiinţa întregului nostru neam, bătut de brazi, de zăpezi, de ierburi şi de ideea că am fost, rămânem, şi nu ne vom muta de lângă buza candelei cu simţire românească. ,AM VENIT DE ACASĂ, ACASĂ" Microdialog cu Mihai Cimpoi M. C; Cum te simţi la noi, în Basarabia, Nichita Stănescu? N. S.: Sunt acasă. Am venit de acasă acasă. Dealurile şi văile sunt şi aici eminesciene, ca pretutindeni în România. M. C: Este oare o condiţie a poetului modern - ştim câ te obsedează conceptul de sensibilitate moderna - să scrie poezie propriu-zisâ şi, totodată, să formuleze o poetică? N. S.: Sensibilitatea modernă ţâşneşte dintr-o conştientizare acută a părţii în cadrul întregului şi a discuta despre poezie este cu mult mai greu decât a scrie poezie, fiindcă nu eu o scriu, de fapt, ci ea mă scrie, ea mă foloseşte, ea singură, nu eu pe ea. Cuvintele sunt ca nişte umbre ale materiei, care se aştern peste spirit. Poezia nu este expresie a existenţei, ci existenţă însăşi. Ru am avut întotdeauna o idee mai înaltă despre poezie, considerând că nu ţine dc cuvinte, care sunt doar uu vehicul întâmplător: ea este ceva de ordin metalingvistic, de ordinul materiei care se infiltrează în conştiinţă sub formă de umbre. In versul eminescian Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată, aceste umbre se adună ca într-un singur cuvânt sublim, care nici uu este cuvânt, ci o intuiţie limită a conştiinţei lui de a trăi şi a muri. Este strigătul abisal al poetului care descoperă cauza fundamentală a artei - voinţa de a fi. M. C: Metalingvismul este un efect al uecuvintelor. Putem sâd legăm de ceea ce spunea Eminescu despre starea de poezie. 582 NICHITA STÂNESCU 583 aparentele complicaţii şi pronunţii descoperă eufonii şi ritmuri muzicale, care prelungesc starea de poezie a cuvintelor? N. S.: Poezia modernă, cea românească în particular, mură accentul de pe cuvânt pc tensiune (tensiunea este existentă). Or, singularul este întotdeauna mai tensionat decât multiplul. Miliail Eminescu este, în toate, mai-marele poeziei româneşti. M. C.: De ce îi zici Mihail? Mi-ai scris şi mie un autograf pe Necuvintele, care sună aşa: Lui Mihai de la Mihail... N. S.: Ii spun asa, fiindcă aşa mărturisea Caragiale câ i se prezentase lui: Mihail Eminescu. E uu nume mai plin, şi această plinătate îl face mai mult decât un nume. E un metanume. M. C: De unde începe poezia modernă română? N. S.: De la Odă (în metru antic), bătrâne. Eram odată în casa lui Tzigara-Samurcaş, şi Ion Barbu, care se întâmplase să fie acolo, mi-a spus că nu Luceafărul e marele poem al lui Eminescu, ci Oda... Mai târziu, această părere a autorului Jocului secund, s-a transformat într-o convingere intimă a mea... în Odă... este tensiunea sentimentului şî a ideii, este existenţă, în Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată e tragism şi seninătate olimpică, nu e moarte, nici viaţă, ci un raport tainic între ele, care naşte adevărata stare a poeziei, pe care o căutăm si noi, generaţia '60. De altfel, ce crezi, bătrâne, despre poezia română de azi? M. C: Sunt poeţi foarte valoroşi, sunt, aşa cum zici, monade puternice. Mă îngrijorează, însă, filologizarea ei, îndepărtarea de natură ca să zic asa... N. S.: Da, poeţii basarabeni sunt mai aproape de natură, deprimordii. Ei transfigurează natura gândirii in natura naturii. Am observat lucrul acesta la Vieru, Damian, la mai tinerii poeţi. ,AM TRĂIT RIDICAREA STATULUI ROMÂN LA CONDIŢIA DE STAT EUROPEAN" Interviu de George Arîon - Spune-mi Nichita! - Nichita. - Aşa, bătrâne. Dacă nu mă rutuieşti, nu mai scot nici un cuvânt. - Bine. - Atunci, ce mai stai? Dâ-i drumul! - Două versuri ale tale sună aşa: „ Oh, am fost un om frumos I Şi subţire, foarte palid". Ce mai ştii despre omul acebi? - Aproape că l-am uitat. - De ce? -Te răneşte exisrenţa şi te schimbă. Mi-e si frică să mă uit in oglindă. Pentru câ poezia se scrie cu un corn de mele, iar nu cu o baionetă. - Ţi-e dor de tânărul acela frumos'. - Dacă mi-e dor? O! - Ce ai trăit mai important în anii care au trecut7 - Am trăit ridicarea statului român la condiţia de stat european. Acesta este cel mai important eveniment al vieţii mele. O dată cu acest lucru, şi saltul emotiv şi calitativ superior al intelectualităţii si artelor române. Ţăranul a început sâ are pe câmpul abstract al Ideilor. Astăzi, când aniversăm o puzderie de ani de la 1907, mă întorc cu dragoste către casa ţărănească 584 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 585 a patriei şi le cer iertare ţăranilor că cot ei ne hrănesc pe noi. De altfel, minunea de limbă românească din gura lor a ajuns în creierul nostru. - Superb elogiul pe care îl aduci ţărănimii. Dar crezi că ea îţi înţelege versurile? Ai doar faima unui poet di fi ăl'. - Te înşeli. Mari categorii de cititori, inclusiv ţărani sau muncitori, îmi pricep versurile. Numai pentru cei care au prejudecăţi împotriva cântecului si a versului cântat, a înţelesului nobil pe care îl poare da cuvântul gândit şi trăit, numai cei care confundă poezia cu forma sa, numai ei nu pot sâ priceapă efortul meu în lucrarea poeziei. Repet încă o dată: nu muncitorii şi ţăranii! - Noi avem numeroşi poeţi buni astăzi. Unii dintre ei chiar colegi de generaţie cu tine. Dar dacă pe cei mai mulţi ii poţi asemui cu alţii, le poţi descoperi nişte ascendenţi, lui Nichita Stănescu îi descoperi mai greu hutintaşii. Ai ales dc k început un drum numai al tău, care putea duce undeva, cum s-a şî întâmplat, dar ht fel de bine putea să nu ducă nicăieri. - Nu am nici o programare în originalitate. De altfel, original e barbarul, nu omul inteligent. în măsura în care am reuşit să dau ceva temeinic, folosind limba română care îmi este si patrie totodată, a rost o urmare a efortului meu de a privi lumea în mod mirat şi curios. Cercetarea lumii prin cuvinte gândite are o natură mirată. Nu m-am mărginit numai din cărţi să aflu, ci şi din cartea orală a acestei limbi şi după ea sâ scriu câre puţin din ce am înţeles. După opinia mea, limba română este după limba latină una dintre cele mai frumoase limbi. Datorită profesorului Alexandru Rosetti, marele lingvist, ea are şi o definiţie. Domnia sa defineşte în mod strălucit limba română ca fiind latina târzie vorbită dc daci. - Totuşi, cum ai reuşit să păstrezi calea pe care ai ales-o, deşi nu puţini au fost aceia care spuneau că săvârşeşti o eroare? - Buna mea credinţă m-a ajutat sâ fiu la fel în orice împrejurare. Sunt un om onest, nu am făcut din poezie niciodată o trambulină spre cine ştie ce zări. Apoi, m-au ajutat nenumăraţi poeţi cărora te voi purta recunoştinţă toată viaţa. - Care poeţi? - O deosebită recunoştinţă port lui lenăchiţă Văcărescu şi tuturor rubedeniilor sale. Lui Mihai Eminescu. Cu adâncă emoţie îi sunt recunoscător lui Bacovia. Precum şi tuturor poeţilor fără de care versul meu n-ar fi fast cu putinţă. - Ai dorit deliberat să te diferenţiezi de toţi aceşti poeţi? - Nu m-am gândit în mod special. Asii meditat mai mult la metaforă, pentru ca ea sâ oglindească mai bine starea vieţii pe care o trăiesc. - Cum eşti, Nichita, contemporan cu noi, când timpul şi spaţiul par să nu existe în poezia ta? - Fiind contemporan cu tine, cu toţi ceilalţi, bănuiesc că nu sunt un om străvechi. De altfel, din convorbirile mele cu ţăranii, cu muncitorii, dragi inimii mele, am înţeles câ lor nu le plac descrierile naturaliste. Frebuie să le descrii visul lor de duminică, să surprinzi zigzagul fluturelui. Unii mi-au spus chiar câ nu vor să vadă într-un tablou tot strungul la care au lucrat toata ziua. Ei preferă sâ audă o romanţă decât huruitul pe care toată ziua l-au slujit. - Nu m-ai înţeles. Nu te-am întrebat despre naturalism, ci dacă poezia ta reflectă totuşi epoca noastră. - Din moment ce cu sunt un om de astăzi, si sunt onest, frământările mele sune cele ale omului de azi. - Dar cine îţi dă dreptul să vorbeşti în numele tuturora? Să pretinzi că frământările tale sunt şi cele ale celorlalţi? - Nu-mi dă nimeni acest drept. E doar buna mea credinţă. - Mai ţii minte cum a fost primită Elegia Oului? Cât de criticat ai fost atunci? - Tiu minte cu durere. 586 NICHITA STÂNESCU - Ai „plutit" drumulpe care l-ai ales. Dacă acum eşti un poet recunoscut, predat şi în şcoală, iu urmă cu uu chiarfoarte mulţi ani erai socotit o curiozitate de către unii. - Am plătit. A trebuit s-o îngrop pe Ana lui Manole în cuvinte. Căci altfel mi se dărâmau în fiecare seară. Mă gândesc cu tristeţe şi uneori mă si rog sâ nu mi se dea talentul lui Shakespeare. Bănuiesc cu spaimă cât trebuie sâ plăteşti pentru un astfel de talent. Eu însă nu sunt pregătit pentru o asemenea povară. Fără piară nu se poate crea nici o valoare. Nu degeaba există mitul jertfei în folclorul nostru. Cine nu pune totul într-o singură direcţie nu are parte de nimic. - Dar stai o clipă. Odată ai afirmai cam aşa: ce-ar mai fi dacă ne-am trăi cărţile? Te contrazici. - F>a o afirmaţie mai copilărească, mai puţin matură. O mare parte din ce am scris sau am spus nu-mi mai place. O parte din articolele mai vechi le recitesc cu jenă. Am rupt o groază de manuscrise, care poate conţineau ceva în ele, dar nu ajungeau totuşi la taina poeziei. Fiecare poezie trebuie scrisă ca şi cum ar fi prima pe care o scrii. Cu acea tulburare care altfel nu s-ar transmite cititorului. Rodin spunea că talent înseamnă a-ţi face plăcere munca pe care o faci. Am talent în acest sens: îm i produce o imensă bucurie mutica mea. Abia aştept să scriu. Cu nerăbdarea cu care m-aş întâlni cu o fiinţă iubită. - Ai avut o mare durere în viaţă? - Da. Dar natura ei e atât de intimă încât ar fi nerespec-rabilâ confesiunea. Nu în lacrimă sau în bocet, ci în concept şi idee stă puterea omului. în această privinţă, eu sunt un soldat. - Credeam că eşti un general. - Sâ mâ ferească Dumnezeu! Asta costă mai mult. - Bine, dar atunci măcar o bucurie spune-mi. -Am avut destule. Mircea Dinescu, în care văd o mare speranţă a poeziei noastre, mi-a produs o extraordinară bucurie când i-am citit ultimul volum, Proprietarul de poduri. Propriile PUBLICISTICA 587 mele versuri mi-au părut mai talentate. Ia fel m-am bucurat când i-a apărut lui Gheorghe Tomozei volumul Suav anapoda, lui GrigoreHagiu Sfera gânditoare, lui Ion Drăgănoiu Discurs împotriva metodei. în general, când citesc o poezie bună am sentimentul că am scris-o eu. Stăteam de vorbă o dată cu dragul meu prieten Sorin Dumitrescu, un pictor pentru care am o mare admiraţie, şi care m-a întrebat: Ce zici de versul: Ascultă cum plânge un tauri la care i-am răspuns: Nici nu ştii cât m-am chinuit să-l scriu. Minţi, Nichita, mi-a zis el, ăsta e un vers de Dan laurenţiu. Dar mă jur că am crezut o clipa că e al meu. - Cum as putea să pătrund, totuşi, in sufletul tău? - Cu sufletul tău. - Dar cu întrebările mele? - Prin urechi. E însă o cale mai labirintică. - S-o parcurgem, totuşi. Răspunde-mi, te rog, cum te aperi atunci când ţi se spune că faci filosofic în poeziile tale. - E un fals împotriva căruia protestez cu toată hotărârea. Poezia este o taină şi o lucrare de si ne stătătoare. Matematicienii şi filosofii au tainele lor. E ridicol să transferi uu sistem în altul. Din necesitatea versului şi nu din concept apar în poezia mea simboluri filosofice. Poetul nu urmăreşte sâ afle adevărul, ci sentimentul de adevăr. Când vreau sâ citesc adevăruri, îi citesc pe KarI Marx şi Hegcl sau Iao Tze. Când vreau să citesc politică - iau documentele politice. Când citesc poezie vreau să citesc poezie, nu precepte. Amestecul prea mare de genuri duce la improprietatea gândirii. - Dar există totuşi poezie politică şi încă foarte bună! - Bineînţeles că da. însă poezia politică ţine de zona esteticii, iar nu de zona politicii. în acest sens şi eu fac unele poezii care pot fi poezii politice. - Cum îţi explici faptul că tu, un poet atât de abstract, ai apelat nu o dată la folclor? 588 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 589 - în primul rând nu sunt un poet abstract. Apoi folclorul este dorul de a te întoarce acasă. Fugi ce fugi, dar te mai întorci şi acasă. Folclorul este un sprijin moral, îţi spun un lucru care poate e o aberaţie: poezia română cultă, cu unele excepţii, nu a atins dimensiunile folclorului. Nu a creat mituri. - La ce mituri ţii mai mult? - In această perioadă - pentru câ dragostea mea pentru mituri este înşelătoare - tin la Oedip. Plăsmuicsc de altfel o lucrare Oedip soldat. în viziunea mea, Oedip trage asupra propriei sale ţâri fără să ştie câ c mama lui. - înşeli deseori? Nu mă refer la mituri, ci la oameni. - Nu pot să-ci dau uu răspuns sincer. Şi poate ca nici nu ştiu. Uneori înşeli fără să ştii câ înşeli. - Te iubeşti? Te urăşti? - Nici nu mă iubesc, nici nu mâ urăsc. Locuiesc în trupul meu cu chirie. Uneori sunt cordial cu mine însumi şi apoi nu înjur de mama focului. De altfel, poezia nu e proprietatea nimănui. Poetul nu există. Doar moşeşte. Cum există gripă si ai nevoie de aspirină, aşa sunt şi poeţi pentru poezii. Poetul face parte din clasa muncitoare. Să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului. - Cum participi tu la viaţa acestei ţări? - Sunt foarte implicat în tot ce se petrece la noi. Eu sunt îndrăgostit de România. - E suficient atât? Concret, ce faci pentru binele ei? - „Creşterea limbii româneşti / Şi a patriei cinstire!" - Ce-ţi place mai mult la români? - Românii niciodată nu i-au pârât pe români străinilor. Nu cunosc o personalitate de-a noastră care sâ-i li pârât pe români altor naţiuni. Dacă avem ceva cu unul, e o treabă numai a noastră. Pe noi ne pârâm nouă, nu pe noi altora. - Iţi place să te joci în poezie? - E şi adevăr, şi minciună în ceea ce spui. Cu iezii te mai joci, cu caprele ba. - Nu înţeleg. - Nici eu. - Un mare poet îşi poate permite orice?'Spui într-o poezie că „poetul, ca şi soldatul/nu are viaţăpersonali". Dar tu ai o viaţă personală poate prea bogată... - Nu cunosc ce este aceea un mare poet. Cunosc ce este o mare poezie. Un poet nu îşi poate permite orice. Poezia lui, da, dacă are un sens constructiv. - De ce ţi-e teamă? -Printre altele, de incendii. Am copilărit în Ploieşti, lângă cisterne cu benzină, unde orice scânteie putea să însemne un dezastru. De-atunci, nu m-a părăsit frica de foc. - De altceva? - lasă atât. Cuvintele atrag realul. - Ce descoperire deosebită ai făcut de când trăieşti! - Cele două stări limită când era sâ nu mai fiu. Dar mi se parc indecent sâ le povestesc fiind de natură particulară. - Te mai crezi un „cireşar"? - Sigur că da. Bunul meu prieten Constantin Chiriţă ţi-o poate dovedi. Cu coşul de cireşe mai umblu si prin sufletul lui Nicolae Ştefănescu, autorul de romane poliţiste, care ne mai lasă să ne şi odihnim în timp ce el vânează păcatele Te-aş ruga sâ păstrezi ce ţi-am spus pentru ca să mai sărut nişte prieteni. - Ai huit cuvântul la Congresul educaţiei politice si al culturii socialiste. Ai fost foarte emoţionat. - iVI-a impresionat faptul că ideea de cultură a devenit problemă de stat, ca ideea de industrie sau agricultură. Implicarea întregii naţiuni la cultură. Programul sistematic dc ridicare a cuvântului la concept. - Iţi place să te bati pentru o idee? 590 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 591 - Bineînţeles. I a început m-am bănit pentru mine însumi. Dintr-o uriaşă neîncredere în ceea ce scriu. Apoi, am pus mâna pe condei ca pe o puşcă, pentru ca să mă bat pentru poezia care esre a noastră, a tuturora. De aici poate şi fascinaţia mea pentru armata română. » - De ce ai scris o Odă bucuriei? Esti atât de fericit încât să-ţi poţi permite acest lucru? - Nu sunt de profesie nefericit. Nici un om tragic nu sunt din înclinare firească. Am adunat bucuria şi fericirea ca să le comunic şi altora. Tristeţea este mai trecătoare decât osul sau scheletul. Ochii mei sunt destinaţi vederii şi nu lacrimei. Dc altfel, poporul din care fac parte, poporul român, este blajin. Ca şi limba lui minunară al cărei servitor sunt. - Ce crezi că e miraculos la ţara noastră? - Faptul că ea este. De la a fi începe orice copil. Lupta noastră este şi de a avea. Am tost învăţat în copilărie, înainte de-al doilea război mondial, câ România e o ţară bogată. Nu e adevărat. România nu este o ţară bogată. După ce au jefuit-o atâţia, cum am mai putea susţine acest lucru? Dar ea e o ţară profund miraculoasă. Miraculoasa ei frumuseţe din munca noastră există. - Te-a impresionat ceva deosebit din istoria acestei ţări? - Bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial de la Ploieşti. Am văzut cu ochii mei case arzând, oameni îngropaţi sub ruine, şi m-am îngrozit. De atunci, cred că a crescut în mine sentimentul uriaş că, oricând mi se va cere să pun mâna pe o armă ca să-mi apăr ţara, aş face-o fără nici o ezitare. De altfel, sunt sublocotenent de artilerie grea. - Am vorbit numai despre poezie. Dar dintre prozatorii din seria ta cine te bucură atunci când îi citeşti? -Am avut satisfacţia să citesc romanul Raculal prietenului meu Alexandru Ivasiuc, de o fină intelectualitate şi de o deschidere de orizont puţin întâlnită în proza noastră, Patima de Mircea Micu, pentru care terenul a fost pregătit de marii scriitori care sunt Eugen Barbu, Marin Preda, laurenţiu Fulga, Constantin Ţoîu. - Spune-mi, te rog, o întâmplare•frumoasă. Inchipuieşte-ţi că ai fi şi tu prozator - Eram mai tânăr şi îndrăgostit. Mersesem intr-o localitate, la mare, la 2 Mai. Nu-mi făcea plăcere marea. Mie-mi plac mai mult dealul şi muntele. Stăteam dc două zile în casă. Pe unul din pereţi, erao tapiserie populară, turcească. Inrârişa „Răpirea din serai". în centrul ei era brodat un cal. Intr-o seară, aştep-tându-i foarte mult pe prietenii mei, am crezut că acel cal este viu şi am încercat să-l încalce. De atâtea ori, încât era să-mi frâng picioarele. Să mă ierte Dumnezeu, dar anumiţi cai nu pot fi încălecaţi. - Convenţia dintre noi s-a spulberat. Mai aveţi ceva de spus, Nichita Stănescu? -Da. 592 .CONTRIBUŢIA SCRIITORULUI LA RIDICAREA CULTURII" Convorbire cu Tia Serbănescu Poetid celor 11 elegii şi al frumoasei cărţi, Un pământ numit România, Nichita Stănescu, cel mai tânăr laureat al premiului Herder, ne dezvăluie câteva din gândurile safe privind rostul scriitorului contemporan: - Scriitorul de vocaţie este un element activ social. Hi arc o funcţie socială importantă. Ca dovadă, societatea are nevoie el, nu se poate lipsi de el. Dar in acest rol fundamental, cum ar spune Socrate, în afară de maeutică deci este implicată si altă idee. Ideea de scriitor implică si ideea de acţiune - în sensul gândirii si al sentimentelor. Faţade omul politic sau dc soldat, bunăoară, care au roluri atât de precise, rolul scriitorului, care este complementar acestor roluri, implicat adică atât în acţiunea politică cât şi în cea de apărare, are o formulare specifică. Bunăoară, o formă superioară a maeuticii, adică a uşurării naşterii gândirii şi culturii fiecăruia, ar fi exprimată nu numai prin opera individuală a scriitorului, ci şi printr-o intervenţie a sa în chirurgia reparatorie a gândurilor rupte. Dau un exemplu: acum, când ştiu, prin dragoste şi patimă, literatura noastră în toate articulaţiile ei, ca cititor de literatură şi ca profesionist al ei, rămân mirat cât de târziu am putut sâ aflu de existenţa poetului Ion Barbu, pe care mai târziu am avut cinstea sâ-1 contemplu - cu ochii şi cu auzul. PUBLICISTICA 5l>3 - Care ar fi explicaţia acestei întârzierii1 - Manualele şcolare din perioada mea liceală, deşi erau înflăcărate de un romantism nou, erau totuşi eliptice fata de setea de cultură a adolescentului, lucru care, într-un mod mai redus, si astăzi se mai resimte, bunăoară în ce priveşte literatura contemporană. Fenomenul viu al literaturii contemporane, în farmecul şi dinamismul lui, desi în esenţă este prezent, rămâne încă uscat şî incomplet surprins în manualul de literatură. Si ar mai fî un lucru care mă miră profund: tot elevul ştîc că Eminescu este cel mai mare poet al nostru. Dar despre Enescu află doar de la Radio câ ar fi un mare compozitor. De prin reviste, află de Ţuculescu, de Tonitza, de Pe traseu, de Brâncuşi, de Pădurea, Michelangelo, Moore, Picasso, Dali. Numele lor figurează doar in manualul dc istorie ca simplă înşiruire, iar cel care termină liceul ti descoperă mai mult sau mai puţin prin Radioteleviziuue şi prin presă, d3r în mod, totuşi, aleatoriu. - Nu bănuiam că purtaţi un interes atât de profund învăţământului. .. Ei bine, cum vedeţi dumneavoastră „starea şcolii" în lumina exigenţelor pe care le-aţi formulat? - De ce, bunăoară, la orele de muzică, nu am avea, aşa cum există o bibliotecă pentru toţi, accesibilă tuturor, un fel dc discotecă pentru toţi la care tot copilul să audă, să spunem, Fuga în Re de Bach, iar profesorul sâ o explice, formându-i gustul. De ce bunăoară, la orele de desen, nu s-ar putea familiariza sufletul proaspăt şî receptiv al adolescentului cu reproduceri din arta naţională şi universală, prin explicaţii competent didactice ale profesorilor, majoritar, absolvenţi ai Institutului dc Arte Plastice? - In acest program, pentru că, iată, am pornit de bi rostul scriitorului, ce poate face scriitorul? Mi se pare că această acţiune presupune asumarea de către scriitor a unui efort social de anvergură... 594 NICHITA STÂNESCU I'UBUCISTIC 595 - Chiar aceasta esre datoria scriitorului. Sâ intervină la ridicarea culturii. Prin cuvânt. Cuvântul este cea mai perfecţionată maşina şi cel mai perfect instrument, pârghia minunată care ridică creierul greu de jos în sus. O soluţie imediată ar ft aceea dea se crea un manual de cultură generală, un manual sintetic care să îmbine teoria cu practica aşa cum se face în cazul orelor dc fizică (ştiind cât de importantă este activitatea elevului în atelierele uzinelor), familiarizindu-se elevul cu praxis-ul literei scrise, al gândului aplicat în acţiune. Tot astfel, manualul de cultură generală ar îmbina explicaţia estetică cu practica audiţiei muzicale, a vizionării de expoziţii, a albumelor de artă. Arta nu este numai literatură. Deşi limba este la fel de importantă ca şi pământul patriei. Rolul scriitorului este să lărgească, prin intermediul cuvântului, înţelegerea cătte alte posibile manifestări ale inteligentei creative umane. Oricum, acest efort nu este numai al unui individ, ci al unei bresle; orice om poate fî autorul unei opere literare, dar profesionalizarea în această foarte aparte si eternă profesiune implică unirea mai multor eforturi individuale de natură monadică. Să nu uităm câ Ion Creangă este autorul unei Cărţi de citire. De ce n-ar fi şi Marin Preda? - Iar Nichita Stănescu este autorul unei Cărd de recitire... Spuneţi-mi, mă înşel eu, sau aţi scris mai rar poezie în ultimul timp? - Dimpotrivă. De şapte ani de zile încoace cu foarte mici excepţii, am lucrat şi în schimb de noapte şi în schimbul doi de zi. Atâta, doar că nu am mai încredinţat tiparului textele fierbinţi, ca să pot căpăta o oarecare distanţă de obiect. în mod deliberat, am publicat mai rar, şi ce-i drept, cam întâmplător. Drept care pregătesc două cărţi pe care le socotesc a fi justificarea activităţii mele de scriitor. Excesul de publicitate este la un moment dat indecent fată de propriul tău cititor. Sigur <^ă există cititori talentaţi şi cititori netalemaţi, după cum există şi scriitori talentaţi - şi doar atât. E de natura didactică această reţinere a mea, poate, dar aceasta nu implică abilitate ci numai bun-simţ; Ca să-i faci pe cititorii tăi mai puţin talentaţi să li se facă dor de tine. A-ţi fi dor de un vers înseamnă că el ar putea sâ fî fost scris de tine şi acest lucru este deosebit de important, căci, totuşi, literatura se scrie pentru a fi citită. Am metri cubi de poezie scrisă, dar... - Cum se cheamă cele două cărţi pe care le anunţaţi? -Epica magnaşi Cărţile sibiline. Aceşti metri cubi de poezie scrisă nu înseamnă însă mare lucru. Prietenul meu, dr. Ion Donoiu, numismat ca şi mine, mi-a arătat o monedă bizantină care seamănă cu o farfurioară pentru zâne. Ce înseamnă un metru cub de hârtie scrisă dacă nu se transformă şi pentru alţii într-o monedă bizantină ca o farfurioară pentru zâne?... 596 597 TOTUL DEPINDE DE BUNUL-SIMŢ AL MUNCII NOASTRE Anchetă Nichita Stănescu: O anumită cordialitate, o prospeţime în relaţii, un anume mod lipsit de egoism şi constructiv pluteşte în aerul acestui an şi în sinea timidă a scriitorului român descurajat de vechi lupte pentru putere si încurajat de descoperirea plugului său personal. Sufletiştti au început sâ-i înlocuiască pe pietroşi. Scrisul a redevenit taină, iar măgarul pegas. Nu mai eşti ministru din pricina raptului că ai scris un sonet pe schema b, a, a, b, — a, b, b, a, - abc, - abc. Dintr-o astfel de lucrare se întâmplă sâ devii chiar poet. Literatura a devenit un fapt firesc, iar scriitorul un suflet necesar sufletului în genere. După ce ne-am uluit de revoluţie şi de schimbarea structurilor statului, acum ne dezuluim si ce este nou în noi a început sâ ne miroasă a acasă. Am minţi dacă am spune că suntem fericiţi, dar am minţi de două ori dacă am spune că suntem nefericiţi. Pe soare arzător, depindeam de umbra copacului. Acum, acesta depinde de Uinul-simr al muncii noastre. M-am sutprins respirând aerul de sub aripa unei pisări. Mi s-a prăbuşit în creştet. Ah, doamne, ce dulce durere! Puneţi mâna pe pământ, dragii mei, nici nu ştiţi cât de drăgăstos este el. A sădisădire este la fel de frumos cu afi-fire; a ara-arare este la fel de tulburător cu a cănta-cântare. OMAGIUL CELOR 47 DE GENERAŢII Interviu de Mircea Gociman în noiembrie 1977, împreună cu îorgu Anastasiade, absolvent al Liceului Comercial din Ploieşti, fost elev al profesorului Ion Grigore, am luat iniţiativa, ca foşti elevi, de a marca printr-o festivitate, împlinirea a 70 de ani de viaţă ai profesorului emerit dematematică Ion Grigoreşia 47 de ani de activitate la catedră, dintre care 40 la Liceul ,J. L. Caragiale" din Ploieşti, unde a dovedit însuşiri de mare dascăl, cu un bilanţ strălucit obţinut prin muncă, fără cruţarea puterilor şi cu un har ieşit din comun. Eforturile noastre s-au bucurat de audienţa cuvenită atât din partea foştilor elevi, cât şi din partea unor personalităţi marcante, sala de festivităţi a liceului dovedindu-se neîncăpătoare la această manifestare puţin obişnuită şi unică la noi în ţară, prin faptul că 47 de generaţii au venit să-şi omagieze dascălul. Printre cei care, din motive obiective, nu au putut participa la acest remarcabil eveniment s-au aflat Nichita Stănescu şi Eugen Simion, ambii din promoţia 1952. Mircea Gociman: Dragă Nichita, te-aş ruga foarte mult, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de către profesorul nostru, profesorul emerit Ion Grigore, să ne spui câteva gânduri de-ale tale, câteva amintiri în legătură cu cel pe care îl preţuim atât de mult. Nichita Stănescu: Prima amintire despre profesorul Grigore este ultima amintire, ca să spun aşa... pe care o ani despre şcoala minunată şi educaţia minunată pe care Domnia Sa ne-a 598 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 599 făcut-o( şi anume o am pe cea de la academicianul Moisil, cu care am avut cinstea să fiu buna cunoştinţă şî care (Domnia Sa invitându-mă de câteva ori, nu pot sâ spun la masă... ca masă ta care mă invita era mai degrabă un pretext pentru discuţie}, povestiudu-i excepţionalul noroc de a-l fi avut ca profesor de matematică pe domnul profesor Grigore, a început un fel de straniu minunat elogiu melancolic al minunatului meu profesor de matematică. Ce-mi spunea academicianul Moisil? îmi spunea câ în Grigore există potenţa unui savant dc primă mărime, a unei gândiri matematice absolut unice în gândirea noastră matematică şi că el, Moisil, nu-l înţelege de ce, în loc sâ îşi continue cercetarea matematică, se dedică, se dăruieşte în mod didactic... Poate câ am pierdut un marc savant în profesorul Grigore, dar, în schimb, opera lui este de o altă natură; chiar prin matematică, opera profesorului Grigore a creat gândire, acea precizie, acea eleganţă a gândirii logice care este la fel de valoroasă, îndrăznesc sâ spun, ca şi opera strict individuală. De altfel, profesorul Grigore este autorul unor cunoscute manuale, şi dacă acele cursuri ale sale de liceu ar fi imprimate, ar fi stenodactilografîate, ele ar fi, fără îndoială, pentru orice om de specialitate, ar avea o natură exemplară. Spiritul profund ştiinţific al profesorului Grigore, sistema Iui de gândire care aminteşte de Poincare în modul fineţii expunerii unei teze sau unei idei, întotdeauna a fost însoţiră şî este însoţită, ca şi astăzi, când am avut bucuria să ne reîntâlnim cu dânsul la a 25-a aniversare a generaţiei noastre de la săvârşirea liceului, e însoţită de un humor cu totul şi cu totul deosebit, as spune tipic ploieştean, dat un humor care provine nu din capacitatea de a face bancuri, din invenţia lexicală propriu-zisâ, ci din capacitatea de a observa realuh nn humor cu care l-am putea caracteriza şi pe concetăţeanul nostru Caragiale, al cărui humor nu provenea din jocul de cuvinte, din calambur sau din tipul de veselie conţinută în interior, ci din contemplarea cu mirare a realului în aspectele lui absurde. în acest sens, îmi aduc aminte de o glumă pe care mi-a fâcut-o profesorul Grigore. F.ram elev şi mărturisesc că, desi aveam o mare înclinaţie către matematica şi fascinaţie către profesorul de matematică, fascinaţie care mi-a rămas şi astăzi, deşi poate am învăţat mai puţin din legile matematicii si mai mult din gândirea matematică, din modul de a gândi matematic şi logic, aşa cum ne-a transmis profesorul, dar, în fine, eram în acel semestru sau pătrar, nu mai ţin minte întocmai cum era organizat atunci, în ce an eram, în ce vară. în Ce an, anii trec ca apa, cum zice Topîrceanu şi, in fine, am îndrăznit să ridic şi eu mâna ca să mă propun la răspunsul unei chestiuni pe care profesorul o pusese clasei şî, cu o mirare amuzată, ştiindu-ma în acea perioadă slab în zona matematicii, profesorul Grigore a spus „Ehe! Stănescu ne propune o aluzie", lucru de o înaltă fineţe şi ca exprimare si ca tip de glumă... lucru de neuitat. Astăzi, când acest eminent om împlineşte 70 de ani, cu o profundă emoţie îî urez din toată inima mulţi ani, sănătate, îi doresc ca strălucita Iui minte să-l însoţească până la 100 de ani, în magnifica ei strălucire diamantină şi îi sărut mâna! M. G.: Dacă nu te-ar supăra, aş dori să ducem o discuţie mai „copilărească", aşa, ca foşti elevi, şi sinceră. Ţi-a fost frică de profesorul Grigore? N. S.: Ca sa fiu sincer, nu mi-a fost frică de el şi sâ-ţi spun de ce. Mă fascina atât de mult spiritualitatea Iui şi nobleţea lui intelectuală, încât chiar în cazul unei note mici pe care o puteam „încasa", plăcerea de a-l asculta şi de a-l avea model ştergea ideea de frică şi de concurenţă de elev şi de speranţă a elevului de a lua nota 10. Mărturisesc că frica faţă de profesor are două naturi; ori că profesorul nu te-ar putea înţelege, în mentalitatea elevului de liceu, sau nu ti-ar putea aprecia efortul, orî în cazul, extrem de rar, în care tu însuţi eşti „penitent" ca 600 NICHITA STÂNESCU şi cunoştinţe raţă de cadru! rău didactic, în cazul profesorului Grigore, nici o secundă nu mi-am imaginat că Domnia Sa nu ne-ar înţelege sau ne-ar pricepe pe fiecare întocmai cât efort depune. De altfel, profesorul, tot timpul, s-a purtat cu noi cu o extremă eleganţă. 4 M. G.: Este foarte curios şi trebuie să-ţi mărturisesc un lucru: cu toate că uu ai ascultat înregistrările anterioare, există o aşa de mare asemănare între ce a spus Profesorul despre elevii lui şi ce ai sesizat, încât, în momentul în care o să asculţi aceste înregistrări, o să-ţi dai seama că, într-adevăr, este fantastic. Te rog să ne spui, în continuare, ce părere ai despre activitatea literară a profesorului de matematică Ion Grigore? N.S.: Deşi manifestată în mod sporadic, activitatea literară a profesorului nostru are o natura străluciră si aş spune-o ca fiind un „violon d'lngres" a matematicianului. De ce? Ca si strălucitul sau înaintaş Ion Barbu, şi Grigore s-a preocupat de latura estetică, mai puţin angajat decât Ion Barbu, evident, şt cu precădere în zona ironiei. Dar [wezîa de tip ironic a profesorului, ca şi epigrama sa, au caracterul paradoxului matematic, fapt care încânta profund spiritul şi chiar regret sincer, ca profesionist al zonei literare, că profesorul nu a fost mai consecvent în această dimensiune a sa care ne bucură pe noi roţi, cititorii săi. 601 OPERA LUI NICOLAE BĂLCESCU „CARTE DE CĂPĂTÂI A ROMÂNILOR" Anchetă de N. Stoicescu si Andrei Lenard - Stimate Nichita Stănescu, am dori să cunoaştem opinia dumneavoastră despre condiţia de scriitor a lui Nicolae Bălcescu. - La întrebarea dacă Bălcescu este sau nu scriitor se poate răspunde în mod tranşant: în primul rând este de natura evidentei că el este scriitor. Imediat după aceea este mai puţin evidentă posibilitatea clasificării lui ca gen literar. Este ca si cum ai pune aceeaşi întrebare despre Tacit!... După părerea mea, Bălcescu a fost, fără îndoială, un desăvârşit scriitor care, în loc sâ trateze ficţiune, în loc să facă tipologie, în loc sâ povestească propria lui experienţă de viaţă, povesteşte un fragment din experienţa de viaţă a umanităţii. Românii supt Mihai Voievod Viteazul esce scrisă cu atâta înflăcărare, cu un stilisin atât de cald şi de exaltat, încât fără îndoială ţine în egală măsură de zona estetică şi de zona istorică. Sigur că există o modă ieftină de a ne mai despărţi din când In când de clasici, de a-i nega... Este o superficialitate a afirma despre Bălcescu că nu este scriitor, cu atât mai mult cu cât de la el avem minunea de carte despre Mihai Viteazul şi tot de la el avem una din variantele Cântării României, poem fundamental al poeziei istoriei noastre. -■ Vă rugăm să ne vorbiţi despre Bălcescu şi sentimentul de patrie. 602 NICHITA STĂNESCU 603 — Bălcescu a fost un patriot înflăcărat, aş spune de natură romantică. De altfel şi epoca avea natura romantică a patriotismului si toate condiţiile istorice trăgeau după ele în scriitor, în cetăţean şi în intelectual obsesia unei patrii unitare, o obsesie naţională. In perioada în care a trăit e[ se puneau primele pietre serioase ale viitoarei independenţe de stat, Din nefericire n-a apucat sâ trăiască bucuria acestei izbânzi... A intervenit şi situaţia de peregrin a scriitorului. Să nu uităm câ Bălcescu a trăit o lungă şi nobilă emigrare, bineînţeles cu intenţia demnă de a sprijini intersele ţării sale. N-a fost numai el, la fel au stat lucrurile cu Bolintineanu bunăoară, care a avut un destin similar, şi Alecsandri într-o oarecare măsură, şi foarte mulţi alţii. E şi normal câ îndepărtarea de ţară, de pământul natal, generează un dor de patrie de natură superioară şi că acest dor are o repercusiune profund romantică, şi, când spun romantică, mă gândesc la o noţiune superioară, nu la una de catalog, la o stare de spirit, nu la una simplu sentimentală. Fără îndoială, Bălcescu a fost unul din cei mai de seamă romantici ai tării noastre, iar patriotismul Iui a fost de o puritate absolută, nemânjiră nici o clipa de o nuanţă naţionalistă sau -de orice altă nuanţă care ar putea sâ zgârie frumuseţea dc aur a ideii de Patrie şi a sentimentului de patriotism. — Sunteţi de acord câ opera lui Bălcescu merită să fie citită din scoarţă în scoarţă de oricare cetăţean al ţării noastre? — Eu cred că este o carte obligatorie în primul rând pentru limba română, şi tot în primul rând pentru istorie, şi tot în primul rând pentru cultura română. Este o carte de căpătâi a românilor. Şi mai cred că prezintă nu numai interes naţional, ci şi unul internaţional. S-ar bucura de un deosebit succes de public european dacă editurile noastre ar face un oarecare efort să o popularizeze. Am merita noi cu roţii ca această carte sâ fie cunoscută pretutindeni. SPECTACOLUL A VRAMdANCU DE MIRCEA MICU Anchetă Nichita Stănescu: O adevărată sărbătoare a poemului dramatic a avut loc la Cluj-Napoca, întruchipată de piesa Avram lancu de Mircea Micu şi magistral interpretată în rolul principal de inspiratul actor Lmilian Belcin. Ca orice replâmâdire a unui eveniment politic şi istoric mesajul piesei se desprinde cu înflăcărarea pe care orice idee justă o dă conştiinţei. O bucurie a spiritului este această reuşită a teatrului nostru! 604 PUBLICISTICA 605 DEMOCRAŢIA CULTURII Dezbatere realizată de Ion Drăgănoiu Reporter: Vă propun să definim democraţia în felul în care se conturează ea în viaţa noastră de toate zilele. Cum democraţia generează cultura, cum este cultura democratică şi cum acest sentiment reverberează în cele mai largi spaţii sociale, cum tinde să devină unul dintre postulatele esenţiale ale societăţii noastre contemporane. Avem la îndemână comparaţii posibile cu opera de artă produsă în cadrul democraţiilor antice, cu felul în care ideea artistului se şlefuia în contactul cu opinia publică, cu acel comanditar generos dar şi exigent pe care îi reprezintă largile mase populare. Sabin Bălaşa: Ce înţelegem prin democraţia culturii în ţara noastră, o ţară cu un sistem nou, socialist? Orice libertate, orice democraţie presupune o construcţie, o capacitate de a ajunge la acea înaltă altitudine a spiritului democratic. De la început noi excludem liberul arbitru, dezordinea, noţiune aflată în extrema celei pe care o definim noi acum. într-o construcţie, o dimensiune mentală pe care o atinge un om, nu poate lipsi libertatea lăuntrică, umană, generozitatea umană, capacitatea de a fi şi de a crea liber. Făurind o democraţie largă, şi în cadrul ei pe aceea a culturii, poporul nostru a fost întotdeauna conştient de aceste deziderate. Tiberiu Olah: Democraţia muzicii, pentru a mă referi la domeniul meu de activitate, şi prin democraţie înţeleg în primul rând accesibilitate, are două aspecte bine determinate. Primul e cel educativ, mă refer în primă instanţă la educaţia muzicală propriu-zisâ, iar cel de al doilea este efornil creatorului de a se exprima cât mai clar, de a comenta cât mai personal lumea înconjurătoare. Educaţia muzicală în şcoli, desfăşurată ce! puţin la nivelul educaţiei literare, ar reprezenta o stare ideală. Dar, referindu-mă la această stare ideală, nu mă gândesc nici o clipă câ noi, compozitorii, trebuie sâ stăm cu mâinile încrucişate şi să aşteptăm ca pe un moment miraculos realizarea acestui deziderat. Educaţia muzicală este o problemă profund politică, premisa omului integral dc înaltă cultură, a omului unei societăţi în care el devine (trebuie să devină) obiectul central şi subiectul exclusiv al exprimării artistice, eliberat de orice formă a înstrăinării. Sabin Bălaşa: Aş vrea să relev faptul câ, dincolo de principiile teoretice generoase de care dispunem, nu trebuie să uităm câ lucrăm cu oameni, pentru oameni aflaţi într-un marc proces tle prefacere şi că mereu vor apărea opinii libere, democratice, despre o aceeaşi problemă culturală. Cum ar fi cazul unei consultări, în ceea ce priveşte construcţia şi decorarea unei case de cultură. înfruntarea de opinii serveşte realizării unui lucru care trebuie să reflecte cât mai exact realităţile noastre sociale. Părerile nu vor fi toate la fel şi asta e o altă dovadă a democratismului nostru; dar tot dovada democratismului nostru este, în final, capacitatea de a discerne valoarea, noţiunea de democratism al culturii înglobând în ţara noastră recunoaşterea valorii. A da vot de încredere valorilor autentice mi se pare un act profund democratic, de substanţă. O consultare democratică înseamnă ca din multe confruntări libere să extragem, cu discernământ, cu bune intenţii, acele propuneri care servesc cel mai bine ziua de azi, ziua de mâine, ziua eternă 606 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 607 a poporului nostru. Servim ziua noastră atunci când o ducem în veacuri, în istoria viitoare. în acest sens noi nu avem, noi nu trebuie sâ avem fenomenul numit concurenţă, dar avem şi trebuie să avem şi trebuie sâ sprijinim fenomenul numit valoare, pentru că prin el ne vom arăta viitorului. Şi acest fenomen trebuie să cuprindă mase cât mai largi. Acesta este sensul profund, cred eu, al democraţiei culturii. Nichita Stănescu: Observaţia colegului Sabin Bălaşa mi se pare extrem de profundă, de importantă, pentru că democraţia nu se confundă cu liberalismul fără lege... Sabin Bălaşa: Este vorba de acea construcţie de care vorbeam Ia început, construcţia libertăţii... Nichita Stănescu: Libertatea arc natura unei opţiuni iar opţiunea are natură constructivă. Libertatea, aşa cum o înţelegem noi, cum o înţelege spiritualitatea noastră naţională, în cursul unei vechi istorii, cum o înţelege materialismul dialectic, este un sistem de construcţie, iar nu un sistem de distrucţic. A fi liber, a accepta democraţia înseamnă, aşa cum spunea latinul, a accepta un senatus consulta, adică o adunare care construieşte sau o adunare care luptă pentru a construi. Arta nu deţine altă putere decât a spiritului ei, iar puterea spiritului ei are o natură constructivă şi, mai mult decât atât, ea poate să fie prin autocritica sa sau prin critica adusă de alţii - sâ nu uităm acest fenomen esenţial în dialectica noastră socială - o forţă politică si socială de primă mărime. Aş mai spune câ fundamentarea democraţiei în cultură a primit un nou impuls la ultima Conferinţă a scriirorilor când, pe un teren real, s-a încurajat ideea cenaclurilor literare. Ce este cenaclul literar? Este un for constructiv de dezbatere şi el permite înlocuirea aşa-numitei „cenzuri" printr-o consultare largă, colectivă asupra virtuţilor şi lipsurilor operei de artă. Cenaclul este un loc larg, aş spune chiar mai larg decât presa pentru tineret, un loc în care tinerii se lansează într-o zonă plină de opinii diverse, pentru câ arta are o natură subiectivă, dar care nu este o zonă aleatorie, o zonă a întâmplării. Aşezarea se face într-un spaţiu mai larg. Artistul uu este important atât ca individ, cât este încadrarea lui într-o spiritualitate mai largă. Şi de aceea m-a bucurat remarca dumneavoastră că arta nu are natură de concurentă. Spiritul nu este în concurenţă, el nu creează campioni, ci valori. Tiberiu Olah: Aş adăuga, valori accesibile. Pentru că astăzi, când dispunem de realizările revoluţiei telmico-ştiinţifice, noi putem găsi o mulţime de căi prin cate avem posibilitatea de a educa şi transforma gustul maselor, de a ridica nivelul lor de cultură prin lucrări care, formează trepte de înalt nivel artistic, pentru introducerea celor mulţi în sfera artei. Mulţi „prieteni ai muzicii" din cluburile muncitoreşti, ca de pildă cei de la Uzinele „23 August", prin contactele lor sistematice cu compozitorii reuşesc sâ înţeleagă azi opusurile cele mai „grele", începând cu Enescu şi terminând cu generaţia de autori contemporani. Reuşim astfel să trezim gustul unor pături cât maî largi pentru muzică, solicitându-ne acel efort nobil de a găsi căile de acces spre publicul larg. Aceste căi pot fî, desigur, şi poteci, dar pot ti şi autostrăzi sau se pot transforma în piste de decolare sau de lansare a rachetelor. Re|x>rter: Ideea de consultare acoperă în mod real zona pe care am luat-o în discuţie. Ea devine wta dintre preocupările noastre intime. Vă propun să medităm asupra ei, asupra rolului fertilpe care ea îl poate juca şi îljoacă, atât în viaţa noastră politică, cât şi în cea social-cidturală. Nichita Stănescu: E foarte important să ne consultăm între noi, cât şi cu marile modele ale culturii noastre. De ce îl iubim pe Eminescu? El a lost acel tip de individualitate în care noi toti am putut să ne investim individualitatea. El a lost si este contemporan cu noi, aş îndrăzni să spun că este chiar mai tânăr decât noi, prin prospeţimea lui. Este un model şi un modul 608 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 609 totodată, în care noi ne investim o energic de tip creativ. Şi aş adăuga o observaţie de natură mai largă, la care ţin foarte mult, că artistul face parte în rapt din clasa muncitoare şi din cea ţărănească, cele două clase fundamentale, înfrăţite, ale ţării noastre. Artistul este o expresie, un mod de manifestare al acestor clase înfrăţite şi ideea de libertate, pe care el o apără împreună cu ceilalţi, trebuie să o gândim si mai profund, în generalitatea constructivă a întregii noastre ţări. Pentru că este un efort total de a construi o ţară din ce în ce mai frumoasă şi în acest efort spiritualitatea este soră cu plugul, poemul, culoarea, sunetul sunt înfrăţite direct cu efortul general de construcţie al acestei ţări. Deci, a discuta în cadrul democraţiei despre libertatea noastră estetică, de care nu cred câ un autor serios se poate plânge câ nu o are, înseamnă a discuta despre libertatea noastră, a tuturor, pentru care luptăm. Şi în clipa în care un autor este criticat, mă gândesc câ şi aceasta este o formă de manifestare a libertăţii noastre creatoare. Sabin Balasa: Democratismul nostru constă tocmai în faptul câ societatea noastră ne dă posibilitatea de a depăşi cu mult fiinţa biologică, de a deveni fiinţe organizate, fiinţe sociale cu înalte idealuri morale. Putem revela asrfel adevărul lucrurilor. Şi creatorul trebuie sâ ştie să lupte cu greutăţile, pentru câ dacă n-ar fi greutăţi, n-ar fi nici merite. Cei care se plâng de greutăţi şi-au greşit calea, penrru că orice fiinţă vie întâmpină si greutăţi. Nichita Stănescu: Munca artistului, ca şi munca celorlalţi, în genere, nu este o muncă uşoară. Ea are o natură grea, nu numai ca efort ci şi ca profunzime. Nu se poate trăi tot timpul într-o sărbătoare sau tot timpul într-o duminică. Arta, pentru a deveni o duminică a spiritului, are înaintea ci o întreagă săptămână de lucru, de luni până sâmbătă. Un prieten, inginer pe unul din marile şantiere de construcţie ale rării, mi-a spus un lucru învăţat din propria lui experienţă: „Atunci când pe o schelă sau când la o săpătură sau când la o turnare a betonului auzi un muncitor cântând, în timp ce lucrează, nu-l întrerupe. Căci atunci el lucrează cel mai bine cu putinţă". Acest tovarăş si prieten al meu, al nostru, m-a fâcur încă o dată să înţeleg că precizia, eficienţa muncii sunt cu mult mai mari atunci când sunt însoţite de cântec. Arta, cultura constituie o necesitate prokindâ a muncii, fiind totodată forme ale muncii. 610 PUBLICISTICA 611 AUTORUL ŞI BOLILE PROFESIONALE ALE SCRISULUI Convorbire cu Eugen Simion în 1977, vara sau toamna, nu mai ştiu bine, am participat Li o agapă la Ploieşti prilejuită de împlinirea a 25 de ani de la terminarea liceului „IA,. Caragiale". Nichita Stănescu manifesta uu viu interes pentru acest eveniment. Mi-a telefonat în îmi multe rânduri, a stabilit un program, arăta, în fine. o curioasă fervoare. Mă hotărăsc greu să particip la astfel de reuniuni, pentru că îmi dau un sentiment insuportabil de agresiune a timpului. Ne despărţim aproape copii şi ne regăsim, deodată, oameni în toată firea, înstrăinaţi, marcaţi de destin. Am acceptat, totuşi, să merg bi insistenţele poetului. A fost o întâlnire frumoasă. Ploieştenii sunt oameni cu umor şi stiu să întâmpine cum se cuvine astfel de evenimente. Discuţiutti, glume, fotografii in grupuri mart şi fotografii în grupuri mici, la urmă o masă bună. Nichita Stănescu este, indiscutabil, vedeta promoţiei. Colegul nostru, Mircea Gociman, creierul acestei reuniuni, propune ca promoţia să poarte numele lui Nichita Stănescu. Se acceptă, se aplaudă. Dăm toţi raportul în faţa tuturor. Ingineri, medici, directori de mari întreprinderi, un prorector Li Politehnică, arhitecţi reputaţi şi, printre ei, un poet şi un critic literar. Cum, prin ce miracol? Sunt de faţă profesorii noştri. G.V. Milica, Ion Grigore, Constantin Enciu, Andrei Vijoli, Mătuşa, Bâzu, dascăli învăţaţi şi drepţi. Matematicianul Ion Grigore, spaima noastră, scrie acum epigrame şi se arată curtenitor cu noi. Nichita face declaraţii scandaloase: nu sunt căsătorit şi plătesc cinci pensii alimentare. Se râde, se aplaudă, pbieştefiii fac cu ochiul... Părăsim împreună oraşul şi la câteva săptămâni primim fotografiile realizate de colegii noştri. Una dintre ele ne atrage atenţia: suntem împreună şi ciocnim un pahar de vin. E o cituLită bucurie şi bunătate pe feţele noastre. Hotărâm să publicăm, cu un prilej oarecare, această fotografie. Aşa s-a născut ideea unei cărţi vorbite. Am înregistrat convorbirea noastră (care a ţinut câteva săptămâni, în iama anului 1978) pe bandă de magnetofon. Transcrierea (făcută în parte de secretara de atunci a lui Nichita Stănescu, faimoasa Loreta) este deficitară. Tema noastră de discuţie este Autorul şi bolile profesionale ale scriitorului. Nichita Stănescu insistă asupra ideii că scriitorul, ca orice meseriaş, suferă de bolile profesiunii sale. în fapt este o evadare mereu din subiect. Poetulprimeşte o idee şifiige cu ea în altă parte. Imaginaţia merge repede şi discursul lui e, adesea, sclipitor. Când am citit dactilograim, am fost, şi eu şi el, puţin descurajaţi. Am decis să revedem textul, întâi el, apoi eu. Poetul nu s-a grăbit, nu m-am grăbit nici eu. I-am amintit de vreo două ori, apoi am renunţat. Cartea însumează aproximativ 200 de pagini şi reprezintă un document. Un poet şi un critic, foşti colegi de şcoabl, încearcă să înţeleagă ce s-a întâmpbit cu ei, de ce şi cum au devenit scriitori. Nichita Stănescu: Şi acum, stimate prietene Eugen Simion, pentru că ne apropiem de sfârşitul scurtului opuscul pe care l-am compus împreună sub forma dialogului, mă întreb, împreună cu dumneata, care a fost necesitatea, pricina intimă, a noastră a amândurora, să-l scriem. Mă întreb, evident, retoric, pentru că noi ştim exact care a fost pricina intimă, necesitatea de a-l scrie, de ce o carte poate fi uneori scrisă şi în doi. Păstrând proporţiile, de ce Preda şi Florin Mugur puteau sâ scrie 612 NICHTTA STÂNESCU PUBLICISTICA 613 împreună un jurnal rămas după aceea o piatră de încercare în comunicarea mentalităţii unei epoci? De ce Uf şi Pctrov, în alt sens, au scris o satiră rămasă una dintre capodoperele literaturii sovietice? De ce dialogul este, uneori, absolut necesar şi fertil? Eugen Sim ion: Pentru că dialogul este o sale de a ajunge la adevăr. Literatura de reflecţie începe cu o întrebare simplă si continuă cu un răspuns în doi peri. Dialogul, ascute mintea si pune întreaga flintă în stare de pândă. Alai este ceva: dialogul este posibil numai între oameni liberi. Libertatea spiritului e prima condiţie a dialogului. Dacă mi-amintesc bine, ideea de a alcătui această carte vorbită ne-a venit privind o imagine fotografică. O fotografie ce ne arată în mijloculfoştilor noştri colegi de liceu, la Ploieşti. Redevenisem adolescenţii care fusesem şi între noi se stabilise o comunicare tandră. Şi, deodată, a apărut ideea că această comunicare nu trebuie pierdută. Am deplasat-o atunci într-o lume mai abstractă si imprevizibilă, lumea ideilor. Nichita Stănescu: Acea fotografie pe care o oferim cititorilor pe coperta din spate a cărţii ne-a revelat nouă înşine faptul că există comunicare. Ce ciudată este înstrăinarea autorului de sine însuşi, uitând că, de fapt, el poate comunica şi eu autorul. Cu atât mai mult cu cât acea imagine mi-a atras atenţia asupra comunicării: comunicăm aproape fără sâ ştim că noi comunicăm. Eugen Simion: Acesta a fost pretextul. Cauza reală a dialogului a fost dorinţa comună, ca oameni ajunşi la o anumită etapă a carierei noastre literare şi-a vieţii noastre, de a regândi câteva noţiuni legate de profesiunea si de existenţa noastră. Ce gândesc şi ce pot comunica doi oameni care scriu şi, vorba ta, suferă de bolile profesionale ale scrisului? A comunica este poate mult spus. A pune întrebări este mai apropiat de sensul acestui dialog. Aşa cum am remarcat, deseori, în cuprinsul convorbirii noastre, una din formele cele mai ascuţite ale inteligenţei moderne este aceea dea pune în temă, dea ridica o interogaţie în faţa unui fenomen pe care raţiunea nu-l stăpâneşte, în totalitate, iar dialogul nostru despre autor a provocat, în chip fatal, o serie de alte teme adiacente şi-n cele din urmă s-a fixat asupra unei relaţii, relaţia dintre autor, operă şi „celdin urmă venit" care este cititorul „Cel din urmă venit", dar şi cel dintâi care hotărăşte, în fond, soarta relaţiei anterioare. Şi soarta autorului, şi soarta operei. Ne întoarcem, deci, Li autor, cu întrebarea cu care am pornit: Cine este automl? Nichita Stănescu: lngâduteste-mi, ]>entnt că aşa cum ai remarcat şi dumneata şi aşa cum remarc si eu, şi nu numai noi doi, există o tendinţă generală către opera deschisă, în care cititorul participă din ce în ce mai mult la operă si are o anume influenţă, pe care am stabilit-o mai înainte, cu precădere benefică asupra autorului. De aceea, putem vorbi de autor şi de epoca sa; epoca se constituie ca cititor, are, deci, o influenţă benefică asupra autorului. Ingăduie-mi ca la această înrrebarc pe care ne-am pus-o amândoi să-ţi răspund cu o întrebare: de ce ai optat pentru critica literară? Cu precădere, pentru că dumneata, cum bine se ştie, nu numai critică literară faci, ci şi publicistică si beletristică. Dar cu precădere, în mod esenţial, de ce ai optat pentru critica şi istoria literară? Care a fost mobilul secret al acestei opţiuni? Şi fac o mică paranteză. în cadrul generaţiei noastre -pentru câ am aniversat 25 de ani de la terminarea liceului şi am avut bucuria să vedem pe acei absolvenţi a erei clase paralele, A, B şi C ale Liceului „Ion Luca Caragiale" din Ploieşti, cât de frumoase destine au avut, ce bogate destine au avut - unii au optat penrru medicină, alţii pentru inginerie, în fine, câţiva dintre ei pentru profesiunea armelor şi aproape nu există un rateu, în afară dc rateul morţii - din fericire foarte puţini dintre noi - deci, în afară de cele foarte puţine pierderi pe care destinul 614 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 615 le dă oricărei generaţii, dumneata şi cu mine eram ca două păsări rare, ca două păsări ciudate, ca doi albatroşi, nu cu aripi frânte, dar ca două pasări în mijlocul generaţiei noastre. Dum neata sărutat şi îmbrâ ţişat de generaţie ca estetician şi critic literar, iar eu, de asemenea, fiind cu deosebită dildură sărutat ca poet şi, cu atât mai mult, am remarcat căldura deosebită a generaţiei pentru profesiunea noastră. Totuşi, profesiunea noastră de păsări rare mă face sâ re întreb la rândul meu care sunt pricinile, care sunt motivaţiile dumitale de a opta pentru această profesiune? Eugen Simion: Cu alte cuvinte, Nichita Stănescu, mă întrebi ceea ce gândeam eu să te întreb: care sunt acele motive care m-au determinat şi te-au determinat, să devenim scriitori?! Aproape că tiu-ţi pot răspunde, n-ani o explicaţie care să fie pentru mine convingătoare. Nu ştiu cum mi-a apărut gândul de a face critică literară. Mi-a apărut, însă, devreme plăcerea pentru literatură. Plăcerea criticii cred că mi-a venit din plăcerea lecturii şi din plăcerea dea medita asupra lecturii. Am gândit că lectura nu trebuie să se piardă şi că lectura trebuie prelungită şi prelungirea se cheamă meditaţie în marginea cărţii. Iar meditaţia în marginea cărţii se cheamă critică literară. Am descoperit, intr-o zi, o carte care vorbea altfel despre existenţă şi literatură. Mi-a plăcut atât de mult, încât n-am vrutsăspun nimănui. Am început să caut alte cărţi, de acelaşi fel, şi aşa am descoperit pe G. Ibrăileanu, E. Loviuescu, G. Călinescu... Când am citit Criticele lui T. Maiorescu, în vechea şi frumoasa ediţie a M inervei, am simţit — cum ziceam noi, tineriiploiesteni de după război — că iau foc. îmi plăcea stilul decis, fără milă al bătrânului! Bătrânul abia trecuse când scria studiile sale polemice, de 30 de ani! Apoi Lovinescu; ce forţă a gândului, ce cuprindere, ce demnitate a expresiei! Marea iubire a fost, atunci, G. Călinescu. Călinescu şi Blaga au fost scriitorii care mi-au marcat adolescenta. Nichita Stănescu: Iar critica literară exprimată prin carte se numeşte creaţie. Casă ne întoarcem întrucâtva, să adeverim întrucâtva observaţia lui Malraux: cultura naşte cultură, cultura nu naşte numai cititori, literatura se face din literatură, nu numai din real sau din contemplarea societăţii, ci şi din propria sa tradiţie Eugen Simion: Critica este o parte a literaturii, o formă a creaţiei. Şi anume este creaţia de idei. Critica este o literatură de idei. Deosebirea între un prozator şi un critic este că unul, cel dintâi, operează cu ficţiuni care se cheamă personaje, tu care pune viaţă si reconstituie viaţa, iar cel de-al doilea, criticul, operează tot cu personaje, mai abstracte, care se cheamă idei şi în care încearcă să pună o imaginaţie proprie. Nichita Stănescu: O stimată autoare de romane poliţiste, deosebit de inteligentă şi de vioaie, cum îndeobşte sunt autorii de romane poliţiste, relatându-i despre discuţia noastră, mi-a dat o formulare deosebit de inteligentă pe care tin s-o citez aici ca hind un bun comentariu al faptului câ Platou îl izgonea pe poet din cetate: autorul, poetul (deci şi criticul, căci îl consider tot poet, cum îl consider şi pe prozator şi pe dramaturg rot poet) are un egoism al ideii, arc o posesivitate a ideii, Iar posesivitatea lui de idee uneori, în mod paradoxal, încurcă posesivitatea mai generală a cetăţii pentru lucruri şi pentru obiecte. Eugen Simion: într-adevăr, feminină şi puţin burgheză această idee, insă ea ascunde un adevăr şi ridică, ca de obicei, o întrebare, o întrebare eternă: de ce Pbiton a izgonit pe poet din Cetate! De ce? Dar sâ lăsăm această eternă întrebare şi să revenim la tema noastră. Ai atins, Nichita Stănescu, un domeniu gingaş, un domeniu al amintirii şi al copilăriei noastre. Şi nici uu ştiu dacă trebuie să spun cititorului ceva despre copilulpe care te ştiam în oraşul nostru. Folosesc prilejul să spun cititorului că una din maribj mirări şi marile miracole pe care existenui mea intelecttuilă 616 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 617 le-a cunoscut este chiar naşterea, devenirea ta ca poet. Apariţia ta ca poet a fost pentru mine o mare surpriza. îmi ian inima în dinţi si te întreb acum: cum ai devenit tu poet în scumpul si burghezul nostru oras Ploieşti? Nichita Stănescu: Ca şi dumneata, nici eu nu pot răspunde la această întrebare, dar pot relata îmr-un mod antipoetic două sau trei evenimente care m-au tulburat atât de mult şi care mi-au dat sentimentul că ele nu pot fi exprimate, nu por fi rezolvate nici pe calea confesiunii, nici pe calea ştiinţei şi nici pe altă cale, deci îşi găsesc locul numai în expresia poeziei, conştiinţei estetice. Aceste câteva elemente în mod disparat le-am mat spus cu alte prilejuri, n-am sâ le reper acum, dar ceea ce vreau sâ spun este că, condiţia de tot ruptă de spiritualitate a unui moment al tinereţii mele m-a împins ca o necesitate către spiritualitate. In modul exterior, probabil, că mă comportam ca oricare voleibalist sau fotbalist adolescent. Nu m-am sfiit, copil fiind, să bat mingea de cârpă pe maidan, dar câteva şocuri, câteva falii ale unei activităţi banale m-au supt prin ele către spiritualitate. Iar alunecarea de la lectura unor broşuri de epocă către lectura lui Bacovia s-a tăcut cu atâta iuţeală, încât mai degrabă nu a fost o alunecare, ci o cascadă, o Niagară de schimbare de înţeles asupra existentei. Sigur că mijloacele de expresie s-au formulat cu mult mai greu şi, dacă în arră, există o evoluţie - pe care eu n-o găsesc exterioară, ci interioară, pentru câ fiecare autor are o evoluţie a lui până când îşi găseşte cele mai adecvate mijloace de expresie - revelaţiile şi fundamentul revelaţiilor, totuşi, eu găsesc că ele se fundamentează în adolescentă, adică in adolescenţă apar ca o explozie anumite revelaţii fundamentale, pe care abia maturitatea, dacă nu cumva chiar maturitatea târzie, este capabilă să le descrie şi sâ le comunice ca pe unităţi fundamentale ale cunoaşterii. Eugen Simion: Să tragem o primă idee din ceea ce am discutat până acum şi anume că naşterea unui poet sau naşterea unui critic, pe scurt, naşterea unui creator rămâne un fenomen greu de determinat. Nu acceptăm ideea de mister, dar câteva elemente incontrobibile, elemente care diferă de bi om la om, au împins copilandri din oraşid ciudat care se cheamă Ploieşti şi care nu-i, ştii bine, o Atena... Nichita Stănescu: Urbea găzarilor... Eugen Simion: ... spre o aventură atât de nesăbuită care se cheamă literatură. Ce curaj am avut în noi să ne apucăm să facem literatură şi să căfiănim — cum ar zice Ion Barbu - prostescul nostru scris? Acest lucru rămâne o posibilitate a convorbirilor viitoare. Pentru că, Nichita Stănescu, poate ne-am grăbit, poate n-am fost încă pregătiţi pentru acest dialog care a început ca uu joc al spiritului şi pe urmă ne-a copleşit prin gravitatea problemelor care ne-au venit în minte. Poate că viaţa de aici înainte o să ne ofere alte răspunsuri şi poate noi înşine vom fi mai pregătiţi într-o zi să răspundem Li întrebarea pe care ne-am pus-o: cine este autorul şi, în fapt, ce este autorul? Noţiunea de autor a apărut foarte târziu în istoria culturii. Mi-amintesc că jean Jacques Rousseau spune undeva că diică vrei să comunici adevăruri mari nu trebuie să te gândeşti la succes. Şi ca să nu te gândeşti la succes nu trebuie să ai vanităţi de autor, într-un fel, el sugera ideea că un creator nu trebuie să-şi lege destinul de desth/ul cărţilor sale si că meditaţia liberă, in afara oricăror considerente sociale, este profitabilă. Pe scurt spus, Rousseau crede că starea de autor este ilustră si stimabilă, cât timp nu devine o meserie. Cât de paradoxali, ne pare această idee astăzi, când scriitorul modern vrea să devină un profesionist. hui amintesc de un prozator contemporan care, după ce a scris o carte de primă mână, era bucuros să spună că de-abia a doua ante, cu un subiect în întregime inventat, îl recomandă ca scriitor adevărat. Pe prima a scris-o sub influenţa amintirilor sale şi n-a făcut decât să inventeze în interiorul unor d/ite primite. 6 LS NICHITA STÂNESCU PUBLICIŞTI C 619 Nichita Stănescu: Aici, ridici o problemă foarte importantă, căreia cred că i-a venit rândul s-o discutăm şi anume despre amatorism si profesionism în literatură. Fără nici o îndoială că amatorismul are o natură ingenuă şi se bizuie pe nişte date. Mai degrabă aş încerca să-l definesc ca bazaţi du-se pe srarea amintirii proprii. Profesionistul face o cercetare a amintirilor altora esenţializate în prezent. Definiţia mi se parei foarte bună dacă n-ar ti contrazisă în mod flagrant de către opera fundamentală a lui Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Şi atunci te întreb: Amintiri din copilărie este o carte de amator său o carte de profesionist? Eugen Simion: Este o carte de cel mai fin, cel mai subtil şi cel mai savant profesionism. De fapt, dacă facem abstracţie că personajul narator dc acolo se cheamă Ion a lui Ştefan a Petri şi că acest Ion a lui Ştefan a Petri corespunde cu autorul de pe copertă, vedem că scrierea (confesiunea) este o operă de pură ficţiune. Cartea ar rămâne tot atât de puternică, tot atât de fermecătoare dacă ar fi vorba de un alt copil. Aşa cum a observat G. Călinescu, în fond, nu este vorba de Creangă învăţătorul, care-şi aminteşte de copilăria lui, ci de copilăria copilului universal. Adică de miracolul unei vârste şi de păţaniile unei vârste. Nichita Stănescu: Am putea să tragem concluzia, plecând de la intuiţia călinescianâ, că a fi profesionist înseamnă a avea ştiinţa de a universaliza o experienţă proprie. Eşti de acord cu această definiţie? Eugen Simion: Este o posibilă definiţie. Trebuie spus, însă, numaidecât că puţine experienţe ating universalitatea. Puţine experienţe individuale, puţine cărţi, vorbind despre individ, ajung să vorbească despre condiţia umană. Nichita Stănescu: Nu stiu dacă am mai citat o frază pe care profesorul nostru de istorie, Nicolae Simache, ne-a spus-o pe când eram elevi. Eram împreună, dacă nu cumva şi-n aceeaşi bancă. Ca sâ ne facă să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în Iliada, văzând că noi copiii zumzăiam prin bănci, profesorul Simacbc s-a răstit o dată la noi strigând: copil, dar nu vă daţi seama că de fapt a fost bătaia pe rupte dintre două sate? Eugen Simion: Da, îmi amintesc de această propoziţie celebră. Acest istoric ilustru, puţin cunoscut din păcate, care a fost i'V. Simache, profesorul nostru si într-un fel părintele nostru spiritual (căci ne-a crescut de Li 11 hi 18 ani), acest om singur si învăţat avea un dar extraordinar de a demitiza, dar, în acelaşi timp, a trezit in noi o dorinţă nebună de a remitiza faptele istoriei. N-aş putea jura că Simache n-a contribuit, abituri de profesorul Milica şi de alţi distinşi dascăli din Ploieşti, k naşterea noastră ca scriitori, în sensul că a aprins în imaginaţia noastră tânără şi confuză acea lumină care, observ, nici astăzi nu s-a stins. Revenind acum hi tema autorului, as spune că scriitorul modern -si aceasta începând din secolul al XlX-lea - a căpătat conştiinţa profesiuîiîi atunci când a căpătat şi conştiinţa istoriei şi certitudinea că poate trăi din ceea ce scrie. Nichita Stănescu: Iţi cer scuze câ te întrerup la - mijlocul unei idei nobile cu o idee, ca să spun aşa, aproape sociologistă. In clipa în care dumneata spuneai că scriitorul a devenit profesionist în clipa în care a căpătat conştiinţa istoriei, sau conştiinţa continuităţii, brusc mi-a trecut prin minte o comparaţie ironică: el a căpătat în plus un cămătar al său, adică editorul. Ce este de fapt editorul în existenţa autorului? Eugen Simion: Ce să fie? Este un fel de cămătar, cum ai zis, care ia în custodie un giuvaer ce se cheamă manuscrisul. Dar nu-i sigur că e vorba de un adevărat giuvaer, poate să fie şi unul fals. Editorii sunt prin definiţie antipatici şi nu ştiu dacă există altă categorie de indivizi în societatea modernă care să fi primit mai multă contestaţie decât editorimea. Oriunde te duci în lume şi aduci vorba de editori, scriitorii încep prin a se plânge: editorul mi-a făcut, editorul meu a dres, editorul meu este un Harpagon, editorul meu este un om generos. Pentru că editorul stă în fond 620 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 621 la jumătatea drumului dintre manuscris şi cititor şi este cel care, ca o moaşă, moaşa ta comunală pe care ai tot citat-o, ajută sâ se nască copilul. îmi vine în invite o imagine din folclorul nostru, acea imagine a copilului care plânge în pântecele mamei şi uu vrea să se nască până uu i se promite viaţa fără de moarte. Şi numai când i se promite, încetează să plângă şi acceptă să iasă la lumina zilei. Editorul este cel care promite eternitatea operei. Nichita Stănescu: Şi totuşi, ca sâ nu-i nedreptăţim pe editori, trebuie să spunem că avem câţiva editori care şi-au câştigai dreptul la clasicitate, care au devenit prin intuiţia lor foarte fină aproape la tel de importanţi în istoria unei culturi ca şi marii critici de lansare. Aşa cum astăzi unui T itu Maiorescu i se aduc numeroase elogii pentru intuiţia lui nemaipomenită în lansarea critică a Iui Eminescu sau a lui Creangă, de altfel. Titu Maiorescu n-a fost numai un critic, ci, în cazul lui Eminescu, a fost şi un editor. Un editor de o natură superioară, un critic dublat şi de un editor. Un alt caz strălucit, în istoria literaturii noastre, este acela al marelui nostru lingvist Al. Rosetti, care a tipărit pe principalii poeţi, un savant dublat de un editor. Sau cazul Gallimard, care este o instituţie. A organizat-o în asa fel încât marca ediţiei Gallimard e ia fel de vestiră cum este marca de automobile Rolls-Royce. Sau Ford sau altele. Iacă că avem şi o latură în care editorul, dublat de omul de cultură, devine parte integrantă din destinul unei opere. Astăzi, noi uu putem vorbi de opera eminesciană fără casă luăm ca sistem de referinţă în primul rând ediţia Maiorescu. Deci, este o zonă idterior comercială si, în acest sens, făceam butada câ editorul este un cămătar al autorului, dar în cazurile sale de vârf, de mare realizare, am putea introduce în circuitul autor — operă — cititor şi noţiunea de editor. Adică am putea spune mai corect autor - operă - editor - cititor. Eugen Simion: Nichita Stănescu, simt nevoia să distrug această imagine foarte romantică pe care tu ai creat-o în jurul editorului. Nichita Stănescu: Eu sunt un interesat faţă de editori, care mă iubesc traumatizându-mâ cu drăgălăşenie, asa că vorba dulce cărţi aduce. Eugen Simion: Şi tu crezi că eu nu sunt preocupat de naşterea cărţilor mele, nu sunt interesat ca aceste moaşe să-mi aducă cărţile pe lume? Vreau doar să-ţi atra% atenţia că ai amestecat două vârste. Ai amestecat vârsta romantică a editorului cu vârsta profană a editorului modern, care de cele mai multe ori este un om de afaceri. Editura Gallimard este o uzină. Editorul modern este nn om care investeşte bani şi vrea să câştige mai mulţi bani. încât, dacă omul de afaceri se întâmplă să fie dublat de un om de gust, de un om de marc cultură, acest lucru este într-adevăr un miracol Din păcate, in lume, astăzi, omul de gust este înlocuit din ce în ce mai mult de un abil om de afaceri. Editorul este în fond un vameş care riscă enorm şi, de aceea, in marile culturi, el vrea să rişte din ce în ce mai puţin. Merge Ia sigur cu numele de succes. Să luăm, de pibiă, situaţia editorilor parizieni: după părerea mea, editurile cele mai interesante sunt micile edituri, acelea care se încăpăţânează să Linşeze nume noi, să publice pe necunoscuţi. Aceşti editori îşi fac cu greu loc şi rezistă foarte puţin timp. Dar să ne îndepărtăm de editori şi să revenim Lt tema autorului. Nichita Stănescu, ne cunoaştem de foarte multă vreme, nu spun de când... Nichita Stănescu: Dar de ce sâ nu spunem de când... Eugen Simion: Spune tu! Nichita Stănescu: Noi ne cunoaştem de-o viaţă. Cred câ singurul moment mai străin dc noi au fast clasele primare, dacă or fi fast şi acelea. Deci, tot liceul, toată facultatea, nenumăraţi ani de redacţie, deci colegialitatea literară, mă şi mir câ ne mai putem înghiţi unul pe altul de atâta cunoştinţă. 622 NICHITA STÂNESCU 623 Eugen Simion: Nichita Stănescu, satisfă-mi o curiozitate. Când mă uit Li fotografiile mele de copil de pe la I0-J1-12 ani, văd o figură care mi se pare foarte stranie şi-mi vine să spun, ca George Călinescu, cine eşti tu, băieţaşi1 Cine este băieţaşul acebi care se iută la mine şi pe care nu-l cunosc? îţi aminteşti de elf Ştii ceva despre devenirea lui? Că eu nu ştiu... Nichita Stănescu: Or, doamne! în fapt, odată am încercat să exprim această senzaţie într-un vers, nu ştiu dacă am făcut-o bine sau râu... Aşa că întrebarea: Cine eşti tu, băieţaş? este o întrebare legitimă şi plină de înfiorare din punctul de vedere al bătrânului. în fapt, noi risipim în spatele nostru un şir întreg de diferite trupuri, de la trupul noului născut la trupul adolescentului, la trupul îndrăgostitului, Ia trupul soldatului, Ia trupul studentului, la trupul celui melancolic, la trupul celui vesel, la cel care începe să albească la tâmple, la trupul... Eugen Simion: Nu vrei să te opreşti? Nichita Stănescu: Aş dori, dar nu se poate. Eugen Simion: Deci băieţaşul trebuie să rămână în continuare misterios, să ne privească străin de pe acea fotografie din ce în ce mai fumurie. Nichita Stănescu; Aş încerca sâ fac o noua comparaţie. De fapt existenţa, succesiunea trupurilor noastre poate fi comparată cu o piramidă cu vârful în jos. Toată maturitatea noastră, toată trăinicia gândirii noastre şi spiritualitatea noastră se sprijină pe trupul unui copil care are ca vârstă o clipă. Eugen Simion: Vrei să spui că toată maturitatea noastră se sprijină pe trupul inocenţei noastre? Nichita Stănescu: Pe trupul noului născut... STAREA DE POEZIE Interviu de N. Stoicescu şi Andrei Lenard - Stimate Nichita Stănescu, începem convorbirea noastră sub semnul unui avertisment ce vă aparţine: „De ce am mai sta de vorbă dacă ne-am înţelege perfect?". Sunteţi de acord? - Sigur câ sunt de acord. Cu atât mai mult cu cât de cel mai mare interes într-un dialog este conrradicria lui. Cu evidenţă, dacă am avea absolut aceleaşi păreri, am fi cu toţii un simplu cor şi n-am avea nevoie decât de o baghetă. Din fericire nu suntem un cor. Dc altfel frumuseţea gândirii antice greceşti, cea care a descoperit starea monadică, adică acea stare a unicităţii fiecăreia dintre ultimele particule ale materiei, se transmite o dată cu frumuseţea primei idei europene -descoperirea individului. Ce este un individ? Un individ este o flintă de natură monadică, de o unicitate singuratecă, încadrată însă într-un sens general pentru câ există în acel panta rei, în acea curgere generală a istoriei si a destinului. - Aţi spus odată: „A dărui o floare înseamnă mai mult decât a inventa o metaforă". Optaţi pentru gest? Nu-i o „trădare" a cuvântului? - Din moment ce are timp, cuvântul nu este altceva decât un gest. Orice cuvânt se începe cu o literă şî se sfârşeşte cu o literă. De vreme ce curge în timp şi are o viteză, chiar cea a expresiei, îl consider gest. Ceea ce-mi citaţi era o metaforă, nu era un adevăr. 624 NICHITA STÂNESCU - Ingăduiţi-mi să alătur răspunsului dumneavoastră un vers italian: „ Tra un fiore colto e l'altro donato I l'inispriinabile nulla". - Exislă şi gesturi metafora. Dacă nu mă înşel. Eugen Ix)vinescu la înmormântarea fiicei lui Delavrancea a zvârlit în mormânt în loc dc bulgari sau fiori, una din cărţile sale. - Să mai rămânem însă în domeniul cuvântului. Mă copleşeşte o idee şi nu mă consolează nici faptul că şi pe uhu îi chinuie la fel. Rostit, funcţionalitatea cuvântului este alterată de imixtiunea altor elemente de comunicare, gest, timbru, mimică... Numai în forma lui scrisă cuvântul atinge starea supremă. In această ordine Poetul renunţă cu părere de rău bt ipostaza Actoridui si la cea a Oratorului. Uneori această renunţare este împiedicată şi cuvântul rămâne ştirbit. Ani dreptate? - în mare parte cred că aveţi dreptate... Aş vrea însă sâ aduc o corecţiune de natură pur personală, deci fâră pretenţia unui adevăr generalizat. în ce mă priveşte, scriind atât de mult, am momente în care nu mai suport sâ văd cuvântul. De ce? Pentru că el imediat îmi sugerează foarte multe posibilităţi de combinare. Atunci când scriu cu propria mea mână tind să usuc textul din analiza prea multor posibilităţi care vin spontan de la combinarea cuvântului cu cuvântul. De aceea prefer sa dictez şi într-un tel dictarea este o parte de actorie. A nu vedea cuvântul, a-l spune în mod spontan, împrospătează întrucâtva comunicarea deşi, evident, după aceea revin asupra textului. Să nu uităm câ toate artele descind din teatru, că arta dramatică, arra histrionului şi arta poetului sunt mai mult decât înrudite, sunt aproape totuna. - Ce părere aveţi despre obiceiul de a se recita poeziile? - Nu ştiu, uneori am sentimentul că recit poezia bine, alteori o citesc alb... Sunt cazuri în care poezia se pretează la interpretare având o natură retorică mai accentuată; altele sunt predestinate de a nu fi citite în public, ci de fiecare în parte, în singurătatea lui. Bunăoară, o poezie de tipul Jocului secund PUBLICISTICA 625 al lui Ion Barbu. Am încercat de câteva ori s-o recit în public, cu nişte inflexiuni retorice, dar fără mare izbândă. Fa trebuie citită în singurătate şi descifrată în revelaţia singurătăţii. O poezie de tipul l.uceafăndui, care în afara vizionarismului ei conţine si o taină a comunicării retorice, poate fi foarte bine recitată în puhlic şi nu putem să uităm o foarte frumoasă interpretare pe care i-a dar-o Vraca, sau o alta la fel de frumoasă a lui Emil Borta. Sunt recitări cu totul si cu totul memorabile, după cum Sara pe deal în interpretarea lui Sadoveanu ne-a încântat tuturor adolescenţa şi aş spune că ne-a făcut nu numai sâ înţelegem această poezie, ci ne-a făcut şi mai culţi. - Aţi mai spus: „gestul a început să prevaleze ideea ". Totuşi la început a fost Ideea, uu? — Mă puneţi intr-o încurcătură matinală, ca să spun aşa, căci către amiază lucrurile se mai descurcă, iar către seară se ia sabia lui Macedon şl se taie nodul gordian. - Nu devine lumea anarhică dacă acţiunea precede gândirea? — înţeleg foarre bine câ vă referiţi la o acţiune, o gesticulaţie mai larga, eventual spontană şi nepregânditâ. Dar însăşi gândirea este o acţiune aşa câ acţiunea atrage după sine acţiune. Deşi nu sunt foarte sigur, nu am meditat prea mult asupra faptului, mă gândesc că totuşi acţiunea precede gândirea. Mi se pare că în genere aşa se întâmplă, cum vara precede toamna... Dacă lumea devine anarhică nu aş putea să spun. Căci iară, de pildă, o răscoală ca aceea a lui Spartacus, a fost justificată mult mai târziu în idee ca o acţiune a luptei de clasă. In mod straniu, sau mai degrabă normal, nici un istoric contemporan nu avea posibilitatea sâ sesizeze că in sânul societăţii dc tip sclavagist poate să apară brusc fenomenul luptei de clasă. Asa că nu putem condamna acţiunea lut Spartacus numai pentru faptul că nu era în mod neapărat fondată pe o ideologie extrem de clară. Sigur, acţiunea dc tip anarhic duce la debandadă şi la o contuzie socială totală, dar acţiunea ca o reacţie Ia 626 NICHITA Sl'ÂNESCU PUBLICISTICA 627 nedreptate, cum e toamna o reacţie fa vară, are o natură profund pozitivă. - Se spune că, după experienţa trăită conştient sau nu, ajuns in faţa foii de hârtie pentru a scrie poezie, nimeni nu te poate sfătui, nimeni nu te poate ajuta. Ultima etapă a actului de creaţie nu se poate petrece decât în singurâuite pentru că poezia nu se scrie şi nu se face cu martori. Aşa se spune. Am vrea să ne spuneţi dacă e drept ce se spune şi dacă da. cu ce sentimente parcurge poetul singurătăţile sale: cu voluptate, cu spaimă, cu silă, cu neputinţă, cu orgoliu... -Cu toate acestea şt cu multe altele. Sâ nu uităm celebra declaraţie pe care Femios i-o face lui Ulise în sala peţitorilor: „lartă-mâ şi nu mă ucide căci eu singur mi-am învăţat profesiunea mea, dar un zeu stă deasupra cântecelor mele, de aceea şi pe tine pot sâ te cânt ca pe el". Femios este singurul peţitor pe care Ulise nu-l ucide în acţiunea lui de răzbunare şi instituire a unei dreptăţi de tip tribal. - Spuneti-ne unde se întâlneşte poezia cu filosof a şi în ce măsură consideraţi că poetul este şi un filosofi — Nu ştiu prea bine ce este Filosoful, dar sriu bine câ poetul nu prea este filosof. Meditaţia, observaţia, revelaţia, metafora şi viziunea, după opinia mea, sunt cu precădere ale poeziei. —Aş vrea să continuăm cu cele 11 elegii care de fapt sunt 12, aşezate enigmatic ca o Cina cea de taină. Este o carte-irulsurâ, o carte-etalon pentru poetul Nichita Stănescu. Cum vă simţiţi în literele ei? — Mărturisesc că nu am recitit-o dc foarte multa vreme, dar cred câ această lucrare, care a fost stârnită de o imensă tristeţe personală, intimă, mă uluieşte prin norocul ei literar. R aproape un paradox... Desigur, când am scris această tarte am încercat să mă dezbar de orice fel de intimism. De altfel, ca să fiu sincer, nu iubesc deloc intimismul în literatură con-siderându-l ca nefăcând parte din zona esteticului. De bună seamă că orice poezie, orice nuvelă, orice roman sau piesă de teatru, se stârneşte-si se scrie, se inspiră, dintr-o seamă întreagă de pricini intime, numai că ele nu au dreptul sâ transpară ca atare, pentru câ literatura este o comunicare generală. Chiar dacă este produsă dc individ şi receptată de individ, ea trebuie să se ridice la nivelul speciei. Toţi suntem indivizi, totî sunt monade, dar ceea ce ne uneşte si ne leagă pe coti este faptul că facem parte din aceeaşi specie - această specie ciudată, umană... - Vă bucuraţi c-aţi scris elegiile.-' - Mă justific prin faptul câ le-um scris. Nu mă bucur, mă justific. - Că a fost o carte trăită aţi mai spus-o; as vrea să ştiu dacă a fost şi o carte durută. - Orice carte trăită este şi o carte durută, dar bucuria comunicării înfrânge lacrima. Literatura ca şi ochiul nu are profesiunea lacrimii. lacrima este un fenomen mînor al ochiului, profesiunea lui fiind privirea, contemplarea, observaţia. - Aveţi ambiţia să înţelegeţi mersul universului, sensul lui? - Nu, nu am această ambiţie. Universul mai degrabă mă uluieşte, mă miră... nici un om nu are dreptul să aibă o atare ambiţie. Este ca şi cum picătura de apă ar avea pretenţia sâ înţeleagă Marea. - „ Totid e atât de simplu, atât de simplu, încât i devine de neînţeles" — Elegia a unsprezecea. - O spun şi acum. - Sunteţi indiferent bl trecerea timpului care vă măsoară? - Nu sunt indiferent, sunt numai din ce în ce mai obosit... - Dacă vi s-ar fi dat voie să alegeţi în ce secol aţi fi trăit? - Din păcate nimeni nu este întrebat când se naşte... Nu stiu în ce secol aş fi trăit, probabil îmr-uiuil care nu a sosit. 628 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 629 - Ce înseamnă pentru un poet adevărat istoria neamului său? Ce înseamnă pentru dumneavoastră istoria României şi ce direcţii a căpătat această preocupare in ce vă priveşte? - Un poet descinde direct din istoria neamului său. Vai de poetul care nu are un neam în spate şi o istorie'. Vai de poetul care nu are propria lui tară în spatele lui şi nu se sprijină de ea. - Ştim că sunteţi un pasionat numismat. Ce semnificaţie are colecţia dumneavoastră? - Arc o semnificaţie romantică. Nu e o colecţie foarte mare, dar o monedă dacică te face să intri mai bine în atmosfera epocii aceleia, o monedă cu chipul împăratului Traian te face, pipăind-o numai, sâ simţi cohorte mergând să se bată cu germanii, cu dacii sau cn părţii. E un fel de intimitate prin obiect cu istoria. - Câte piese numără colecţia? - N-aş putea sâ spun exact. Cred că în jur de 30- 40, dar toate îmi sunt deosebit de dragi, toate cu foarte mare greutate şi alergătură obţinute. N-am precupeţit nici un efort sâ întru pe sub pielea vreunui bătrân colecţionar până când am izbutit, prin diferite tertipuri, să le smulg câte o monedă. Nici un colecţionar nu-şi vinde monezile, mai degrabă face schimburi şi până găseşti acele obiecte care ar putea interesa şi care ar putea să te ajute să-i smulgi o monedă cu frumosul chip al lui Alexandru Macedon sau o piesă, un sesterţ cu chipul împăratului Traian, sau acea misterioasă monedă din Histria, sau o tainică monedă panonicâ, cere o cheltuiala atât de mare încât aproape nu merită s-o faci. Sigur, o monedă poate fi contemplată si în expoziţii, dar să o ai în mână seara, să o ai lângă tine şi s-o contempli în intimitate e un fapt care poate să-ţl dea o irizare istorică mai deosebită. Eu nu iubesc obiectele, pentru mine monezile au fost un prilej de a reciti istoricii antici. Cred că în decurs de 5 ani am completat tot ce nu făcusem în facultate şi în liceu, recitind toţi marii istorici greci şi latini, chiar şi pe cei mai puţin importanţi. într-un fel numismatica a fost o automomeală pentru istorie. - Există o legătură între numismatică şi poezie? - între orice există o legătură. Depinde de cum ştii s-o găseşti. - Iată, îmi vine în cap o idee năstruşnică: să vă rog să faceţi cu puterea cuvântului „portretul" lui Burebista. - Cu puterea cuvântului nu se poate face un portret. Poate cu puterea poeziei care nu ţine de natura cuvintelor, se poate. Cuvintele, după cum am mai spus în nenumărate rânduri, sunt un simplu material al poeziei şi nu se identifică în nici un caz cu ea. De voi fi în stare vreodată să fac acest portret prin poezie, voi fi mândru. - Simţiţi o secretă tentaţie pentru lumea abstractă a ştiinţei? - Mai mult către filosofia ştiinţei, mai puţin către ştiinţă. - Care este legea naturii care vă uimeşte cel mai mult? - Naşterea şi moartea. - întrebarea următoare o veţi considera poate ciudată. Cât de departe vi separe anul2000? - Ia fel de departe cum mi se pare anul 2000 înainte de era noastră. - Stimate Nichita Stănescu, am vrea să ne vorbiţi despre condiţia morală a intelectiutlului, a artistului contemporan şi despre drumul până Li acest ideal. - Despre lucnil acesta am mai vorbit de câteva ori susţinând ideea că zona estetică face parte integrantă din zona etică şi câ estetica este o formă superioară a eticii. Cu asta am spus in esenţă tot ceea ce cred la această întrebare. - Sunteţi un poet încununat de b/urii victoriilor. Herder-ul străluceşte Lingă premiile Uniunii Scriitorilor din România. Cu ce sentimente le-aţi primit? 630 NICHITA STÂNESCU 631 — Ca să fiu sincer cu un sentiment de jenă, pentru că poezia nu se decorează şi nu se premiază, dar şi cu unul de bucurie. Nu m-a preocupat această zonă niciodată, nu am premeditat, a fost cum ai câştiga la loz in plic o sumă de bani sau o maşină. Un premiu te bucură, dar te şi sperie puţin, cuâtât mai mult cu cât toate aceste premii le meritau în egală măsură mai mulţi poeţi. S-a întâmplat sâ mi se acorde şi mie unele premii, dar ele nu au o mare obiectivi rare, ci conţin o marjă însemnată de subiectivitate. Când mi s-a acordat Premiul Herder erau cel puţin zece poeţi carc-l meritau la fel de bine şi nu fac aici paradă de modestie, ci vreau numai sâ afirm preocuparea mea, dragostea mea pentru poezie. Nu ştiu dacă sunt poet, dar ştiu precis că sunt foarte îndrăgostit de poezie, ca si Hokusai cel nebun după desen... Premiile nu sunt o preocupare cu atât mai mult cu cât literatura nu are natura concurentei. După părerea mea literatorul nu este un om care lucrează în concurenţă, el este un om unic si fiecare se realizează în funcţie de sine însuşi. Dacă Eminescu n-ar fi existat, Macedonski ar fi fost la fel de bun cât este. Nici mal mult, nici mai puţin. OMUL ÎŞI PREPARA SINGUR VIITORUL Interviu de Viorel Padina • O convenţie de societate • Libertatea sociabî şi natura ei specifică " Viitond nu se cunoaşte în stare pură, în Natură • Poetid liber în libertate* Poezia ca stare indiviză* 11 elegii si Elegiile duineze • Teoria cifrei I... • ... şi a literei A • Bunubsimţ şi „cutia neagră"» Explozia poeziei româneşti postbelice • Viitorul a şi venit - O convenţie de societate îmi impune să folosesc pluralul politeţii, vorbindu-vă, lucru ce mi se pare nefiresc. Cred că a vorbi unui Poet înseamnă a fi liber, infinit liber. Şi deci nu văd de ce nu v-aş spune „tu"!Nu înţeleg... - O clipă!... Tatălui tău cum i te adresezi? — Ii zic; „tu!", tată... — Dat... neînchipuitului zeu? - „Eu nu cred nici în Iebova"! — Nici eu nu cred, de aceea vorbesc despre el, despre „neînchipuit"... Şi acestei „neînchipuirî" cum oare i-aş purea spune ceva? cum i te-ai adresa? — Ştiu eu...? Credea rugând-o să se arate... Iată! „Mă rog să fii I De mine însumi mă rog să fii..." - „Arată-te!"... Vezi? Dacă pe taică-rău îl tutuiesti şi dacă şi neînchipuitul îl tutuiesti, tutuieste-mâ şi pe mine.., Nu pentru că eu aş fi ca şi tatăl tău sau pentru că aş fi ca şi neînchipuitul de zeu, ci pentru că sunt „eu" - singur „eu". De acord? 632 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 633 - De acord. Te rog să mă ierţi... - A cere iertare este tot o convenţia - ortodoxa. Or, libertatea este de neînchipuit pentru ortodocşi ca si pentru catolici, pentru papa şi pentru popa, şi pentru papă. - Tu, de pildă, eşti liber? - „Eu" nu, si nici „tu". E! - da. - Cine este „el"? -El este viitorul. El este, da...! Ce [Xit să-ti spun mai mult? - Libertatea de care vorbeşti este tot una cu libertatea sociabl? - Nu, nici vorba. Libertatea socială are o natură specifică. Am putea spune că libertatea socială este totdeauna deplină, adică: în deplină concordanţa cu necesităţile şi cu posibilităţile şi deci cu „interesele" unei epoci date. Nici o epocă nu acordă mai multă libertate socială decât poate da şi decât este necesar să dea. Libertate, în epocă, nu vei întâlni mai multă dar nici mai putină decât se poate da, şi deci cine se plânge de lipsă de libertate, în epocă, nu înţelege nici libertatea, nici epoca — pentru că numai cine nu înţelege, plânge; numai „neînţelesul" se plânge... Adevărul acesta îl cunoaştem încă de pe vremea lui Ghilgames care în fata morţii neînţelese a lui Enkidu a căzut în genunchi şi a plâns: „A murit Enkidu, fratele meu care vânase cu mine lei!". - Dar cealaltă libertate — mai mare? - „Cealaltă libertate" nu există. Ca să existe ar trebui ca viitorul însuşi sâ existe... or, viitorul este singurul timp care încă nu există - nu crezi? Viitorul nu se cunoaşte, în stare pură, în Natură. îndrăznesc să spun că viitorul este un element cu totul şi cu totul artificial. Omul îşi prepară singur viitorul, în laboratorul Muncitoresc. Prin urmare, „cealaltă libertate" o vom afla pe măsură ce vom înainta „în viiror", prin Muncă. A munci, în înţelesul omenesc a! cuvântului, înseamnă tocmai a lupta pentru o libertate nouă. Dar, desigur, atunci când Omul îşi va încheia I .ucrarea şi „va trece din imperiul Necesităţii in imperiul Libertăţii" - această nouă libertate nu va apare nicicum fară de un individ (căci individul, pe cât este de posibil, c deja liber) ci va privi specia, ca totalitate. Risc să spun că „omul" va fi absolut liber în momentul când se va elibera de „sine", prin exorcismul nobil al muncii sale (vorbesc de „om" ca specie). - Cred că înţeleg... Şi cred chiar că as putea preciza şi amplifica ideea. Iată... Viitorul este Noutatea. Viitorul încă nu există, nu există în paralelcu „prezentul" sau cu „trecutul": el este „cel ce vine". Dar el nu vine din afara timpului istoric, ci chiar din istorie: el suie din istorie, din „prezent" şi din „trecut", din „adânc". Viitondar putea ft imaginat printr-un scenariu care să admită o creştere a „lumeei dentâi", a „luminii", pâiui la un grad de „luminiscenţă" maxim, după care ar urma o calitate nouă a ei, cu precizarea că, privit invers, întregul proces ar putea să apară si ca o depreciere a vechii calităţi. Viitorul desemnează un proces ce pare că se va încheia printr-o revoluţie profundă în „omenesc", revoluţie analogă (nu identică!) cu aceea prin care „omenescul" însuşi s-a desprins cândva din „adâncul" Naturii pentru a se ridica Li o treaptă nouă („istoria"). Cu fiecare Poezie - risc această metaforă — Noutatea din lume creşte, viitorul, fireşte... - Da, poate câ ne pregătim pentru altceva cu mult mai mare sau poate câ pur şi simplu apunem. Nimeni nu poate şti... - Si deci să bisăm viitorul pe seama „viitorologilor"... - Dar poeţii, au sunt şi ei nişte „viitorologi"...? - Ba da... Şi totuşi... ce este un poet? - Repet: poetul este un om care vorbeşte liber - în viitor. Poetul este unul care vorbeşte despre unu... Ce aş putea să-ţi spun mai mult? - Te rog însă să precizezi: poetid este „unul" care vorbeşte liber sau în libertate? - Liber în libertate! 634 NICHITA .STÂNESCU PUBLICISTICA 635 - Sugerezi câ „ vorbirea liberă ", poezia, este posibilă doar acolo unde există libertate? - Chiar asta vreau sâ spun: o poezie mare este generic legată de un viitor mare. Şî dacă poezia românească de azi este marc, aceasta se întâmplă numai datorită faptului că: viitor de aur tara noastră are'. - Crezi într-adevăr în „profetul" Bolintineanu? Nici măcar nu a fost un poet mare... - Te contrazic! Toţi poeţii sunt mari!... Altfel, cum să-i împărţi? - înţeleg: pledezi pentru starea poeziei, indiviză. - Da, cred că poezia este o stare indiviză. Si nu cred că se poate ieşi din această indi viziune prin „poeţi", ci prin profeţi, fiecare poet vorbeşte în felul său despre viitor. - „Tristeţea mea aude ncnăscutii câini / pe nenăscuţii oameni cum îi bitră... " Ce viitor este aci? - Viitorul trecut. - In fine... Ai faima unui „ermetic"! - Cine mi-a creat această faimă? în orice caz, îmi zic, nu Femios... îmi vine să râd şi să plâng...! Eu, care nu pot să-mi mai ascund nici măruntaiele, nici părţile ruşinoase ale caracterului meu, cum aş maf putea să-mi ascund ideile şi sentimentele?! - De altfel, te bucuri şi de faima unui „orfeu abstract", „hiperborean " etc. - Mă bucur, da: râd şi plâng... - Şi totuşi cât crezi că datorezi criticii? - Măsoară-mi faima, şi o să afli... - N-am cum s-o măsor: e mare... - Atunci nici eu n-am cum sâ-ti spun cât datorez şi cui. - Fie... Ce critic crezi că a scris cel mai bine despre tine? - Nu-mi place întrebarea...! Alta nu găseşti? - Nu. Si nici nu vreau. - Atunci află că toţi cei care au scris despre mine au scris cât au putut de'-bîne. - Să înţeleg că ei au scris şi cât se poate de bine? - Eşti liber sâ înţelegi ce vrei. - Te-ai enervat... puţin?... - Nu... Sunt doar obosit, obosit... Te superi? - „ Orbul de mine marea o presimte l orbul de mine se apropia de mare...!" Ţi-e frică de „mare", Nichita? - „Mare e moartea...11 - Apropo de Rilke... S-a făcut o apropiere între 11 elegii şi Elegiile duineze. Cât de îndreptăţită este această apropiere?1 - Tu ce crezi? - Elegiile duineze ca pretext pentru 11 elegii - nu ştiu, poate... Altfel, nu văd idei o legătură. Tu îmi pari mai degrabă baudebiirian, decât rilkeian; un Baudebtire angelic... Dar şi mai sigur e că eşti nichitastânescian'.... în orice caz, viitorul tău îmi pare a fi altul decât al lui Rilke, deja „prezent". Tu vei fi... - Eî bine: ce voi fî? - Viitorul prezent... Dar, eu întreb...! - Intrcabă-mă, dar mai repede... Căci la ora 1, 00... - „ Vine îngerul..." - N-ai ghicit. Vine o doamnă. - Mă rog, totuna... - Apropo de I... Te foloseşti frecvent de această „cifră", în poezia ta, ca şi de „litera" A, pe care o opiului l. Ce semnificaţie acorzi acestor semne? - îţi voi spune dacă îmi vei răspunde şt tu la următoarea întrebare: ce crezi, materia umbra cui este, în cuvinte? - întrebarea mi se pare imposibil de gravă... de aceea mă grăbesc să-ţi răspund: nu ştiu! - Să încercăm totuşi sâ ne apropiem de gravitatea acestei întrebări... Să observăm mai întâi diferenţa dintre spiritul de 636 NICHITA STĂNESCU PUB1 .ICISTICA 637 observaţie şi dtnrre cel meditativ, al revelaţiei, şi sâ luăm ea simple cuneiforme cele două semne: A şi 1. 1 are natura calităţii, dar şl a observaţiei gânditoare, întocmai ca şi epsilon, adică este prima mărime peste nimic. Ceva - cel-mai-mic-cu-putinţă esre totuna cu infinitul. A este constatarea lui 1 prin exclamare sensibilă şi este tot de natura calităţii, si esre prima exclamare a primului lucru care există. A nu are natura infinitului, având o calitate secundă. A este revelaţia lui I, iar nu observarea lui nimic. — Ce înţelegi prin revelaţie? — Prin revelaţie nu înţeleg nimic mistic sau religios, ci o culminaţie a simţului proaspăt, genuin şi observator. — Deci un anti-bun-simţ? — Bunubsimt este aidoma „cutiei negre" ce înregistrează de la sine, alienându-te dc Ia spiritul observator. Majoritatea lucrurilor au fost observate de noul-nâseut o singură dată, după care conştiinta-în-genere se plimbă prin memoriaducru-rilor-obscrvate-o-singură-dată, iar nu printre ele. A revedea un lucru prin observaţie, prin meditaţie sau prin revelaţie mi se pare aproape angoasant... A revedea în mod pur si geniu un răsărit de soare mi se pare un lucru înfricoşător - nu în sensul spaimei biologice, ci în sensul gândirii observatoare... în acest sens ideea de frumos îndulceşte ideea de adevăr. —Mulţi credea anti-bunul-simţ a apărut abia o dată cu arta modernă. — Dacă prin „arta modernă" aceştia înţeleg, de pildă, „arta abstractă", atunci cred că este vorba despre o eroare de observaţie asupra obiectului meditaţiei artisrîce. Arta abstracrâ, nonfigurativă, este un rezultat al unor raporturi dintre cantităţi şi deci ca are un caracter cantitativ. Arta concretă, figurativă, are o natură monadică. Adică, spre deosebire de arta abstractă pe care, după opinia mea, o consider ca un raport între elemente quasi-ecbivalente, concretul diferenţiază punctul dc punct, frunza de frunză. Ultima particulă a concretului este monada, deci revelaţia, deci calitatea... Natura gândirii are organizarea sintaxei şi sensul semanticii. In cazul zonei estetice consider sintaxa ca raport, ca o formă abstractă, iar semantica drept un figuraţivism, o calitate, având deci natură monadică. Tot în acest sens, în ciuda paradoxului aparent, voi spune câ arta abstractă e mai veche decât arta concretă, voi opina că pruncul este tatăl propriului său părinte, iar că prezentul este strămoşul istorici! - In fine, trec peste alte întrebări... Cum în explici efervescenţii - aproape fără precedent în istoria noastră literară — a poeziei române de azi? - fxplozia poeziei româneşti postbelice are o sursă mult mai profundă decât talentul personal al autorilor. Tensiunea istorică de aproape două milenii, aceste blocuri etice masive şi gânditoare care nu s-au putut exprima liric decât parţial în decursul istorici noastre, au astăzi un început de descătuşare, scoală socială şi politică, şi artistică, as îndrăzni sâ zic, fată precedent în cazul literaturii române. - Ce înseamnă a fi talentat, azi? - A fi extrem de talentat în cazul poeziei române, astăzi, pare a fi un criteriu mediu pentru debutul unui poet. -Şi o ultimă întrebare: crezi că este posibilă o nouă generaţie de poeţi? - De ce mă întrebi pe mine? întrebă viitorul! - Să aştept deci până ce el va veni?! - A si venit! 638 PUBLICISTICA 639 CANDIDAT LA „PREMIUL NOBEL" Interviu de Constantin Crişan „Mai multe personalităţi ale vieţii literare şi artistice din Suedia şi Iugoslavia au propus candidatura lui Nichita Stănescu la PremiulNobel..." - Nichita, ce părere ai de ştirea asta? - Ani părerea, bătrâne, câ ştiam de ea şi... te ascult, continuă! - Păi, dacă o să fie aşa - reţine, te rog-ai n-o să-ţi mai spun niciodată tu, n-am să-ti mai spun pur şi simplu: Nichita, am să trec pe trotuarul advers, ca să te pot saluta cum se cuvine, adică: să vezi de departe câ te salut, înţelegi? - Asta o să mă bucure, bre, dar te rog de pe-acum sâ rămâi pe aceiaşi trotuar ca sâ-ti văd mai bine mişcările; ştii, aşa e mult mai sigur... - Deci, o să te bucure dtică - dea domnul bine, cum se zice - o să iei premiul ăsta? - Mă bucură de pe-acum deocamdată simpla ştire - şi mă bucură fiindcă e vorba de un român — ai scris cu majuscule? — fiindcă e vorba de România şi nu neapărat de mine. Care mine care eu nici nu mă gândesc la Premiul Nobel. - Si de ce mă rog nu te gândeşti? De ce să nu te gândeşti? - Fiindcă m-aş bucura mult prea îngrozitor şî n-am timp să mă gândesc arar de îngrozitor decât la propoziţia asta -notează -: „Românilor le trebuie un astfel de premiu, că prea îl merită ci de mult şi prin mulţi", şi când spun asta nu mă gândesc nici o clipă la mine - Dar cum te gândeşti tu la tine când te gândeşti la tine? - Mă gândesc, bătrâne, la faptul câ poeţii nici nu trebuie sâ fie premiaţi. Cel mai mare premiu pentru un poet, imposibil de preschimbat în plan material, este egal numai cu o Victorie, cu victoria că .va născut. Pentru mine, cel puţin, cea mai mare victorie esre Naşterea mea şi Munca mea: asta nu e suficient ca să fie absolut minunat? - Nue suficient, bătrâne, fiindcă aşa toţi ne-am născut şi toţi muncim - unii mai mult, alţii mai puţin, unii cu mai mult, alţii cu mai puţin har, si atunci Societatea - eşti de acord s-o scriem în majuscule?... - Poci s-o scrii oricum, că tot se vede. şi atunci societatea a inventat, casă deosebească lucrurile si oamenii lucrurilor şi lucrurile oamenilor, a inventat sancţiunile premiale. - Vai, bre Constantin Crişan, da' urât mai sună cuvintele astea; hal sâ le zicem vaccin că tot ni se-mpiedicâ limba... - Spune-le cum vrei, Nichita Stănescu, da' ele sunt necesare si fireşti ca aerul, ca apa, ca pâinea sau ca poezia. Apropo, crezi că e necesară poezia? Te-ntreb: eşti de acordcu Jean Cocteau care spunea: „ La Poe'sie est iiidispensable â moins queje sache â quoi 7 - Păi, cum vezi, el nu spunea câ e necesară, el spunea pur şi simplu că e atât de necesară, încât nici nu ştie bine la ce-ar putea fi ea. Domnia Sa Poezia, de folos. Or, daca mai vrei să-mi pui o dată întrebarea, eu am să-ţi răspund câ nu e nevoie, pentru că, deoarece întrebarea însăşi conţine toate răspunsurile. - Ne-am luat cu vorba, Nichita. Revin: ce părere ai despre Premiul Nobel si România, în general? - f, un premiu de prestigiu pe care meritau şt merită să-l ia atâţia români. Mă gândesc la nedreptăţitul de Paulescu - de-a cărui, ai notat? de-a cărui insulina eu nu am nevoie, dar aş fi 640 NI CHITA STANFSCU PUBLICISTICĂ 641 vrut să am numai să-1 fi luat, Premiul, aşa cum merita. Mă gândesc la Bacovia, la Arghczi, la Ion Barbu... Si acum, în prezentul prezent, mă gândesc la marele meu confrate şi compatriot Al. Philippide şi, bineînţeles, mă gândesc la marele Marin Preda. - Adică, stai puţin să te înţeleg, ca să mă pot bucura pe înţelese de gândul tău: vrei să spui că toti aceşti mari scriitori meritau sau (şi) merită Premiul Nobel? - Ah, bătrâne, de data asta ini m-ai înţeles cum trebuie. - Dar cum trebuie, Nichita, cum trebuie? - Trebuie, ca bucuria mea să fie întreagă, trebuie şi trebuia ca toţi cei pomeniri, şi poate alţii, să fi avut ori să aibă şi ei dreapta bucurie de a fi ori de a fi fost măcar propuşi asa ca mine; m-am bucurat mult când Paladc a luat acest premiu, o să mă bucur foarte mult dacă o să-1 ia Mircea El iade şi poate câ ar fi mai drept, mult mai drept să-1 ia cl, după cum m-as fi bucurai si mai mult să-1 fi luat toţi cei - să-i mai spini o dată? - Adică să fi fost încoronaţi, cum se spune. - Numai pârâul muntelui poate fi încoronat, iar eu nu sunt decât o piatră de pe fundul, de pe străfundul pârâului. Să fii fluviu sau să fii marea, iar nu aerul... - N-am înţeles. - Singura coardă a lacrimii este ochiul, n-am spus casa ei... - Poezia asta ascunde o durere, evocă vreo nedreptate pe care ti-a fâcut-q cineva? Sa înţeleg cumva că poate critica te-a nedreptăţit uneori? - Să nu crezi nimic, mai ales să nu crezi că un stindard poate fi stindard dacă nu-şi arată dinţii întotdeauna albi. - Şi cred totuşi că ţi-e teamă de ceva, de cineva? - Nu vezi că sunt un visător? - Şi visătorilor nu le e teamă de nimic? Nici de moarte?' - De moarte îţi vorbesc cu jumătate de gură. Singura mea teamă cu adevărat mare este naşterea. Când m-am născut, mi-a lost o frică de moarte, cea mai mare frică din viaţa mea. Sunt recunoscător profund mamei mele că murindu-mă, a vegheat asuwa naşterii mele. - l-ai bătut şi Ei o monedă scumpă asemenea tuturor împăraţilor romani care se lăfăie cu gingăşia lor milenară pe masa ta? - Mama mea se află nemurită în toate monedele, chiat în acest minunat Nerva Traîan Germanicus pe care-1 ţii acum in mână- Ici dai seama câ o ţii în mâna pe Nerva Traîan? Şî mai 'nainte ai avut onoarea să-1 cântăreşti pe Cacsar - sper câ ai scris cu diftong: Cae..., - Dar de ce o, Nichita, de ce la feminin? - Fiindcă - treci mai încolo de cacofonie - Caius lulius Cacsar se credea descendent al Venerei şi de aceea chipul Vencrei circula împărăteşte demult pe vremea aceea şi circula chîar în sângele împăraţilor noştri, în gesturile străbunilor noştri. - Nu ţi-e teamă, aşa cum le ţii risipite pe masă, că, într-o zi, colecţia ta numismatică se va împuţina, monedele tale „vorface încet picioare"? - Imposibil, bătrâne; să ştii, că noi, efigiile astea şi cu mine, ne ştim atât de bine, încât nici una nu reuşeşte să migreze cu adevărat; fie, mă duc cu după eie, fie, vin ele după mine - aşa, oriunde m-aş duce şi oricine le-ar lua, ele tot pe mine mă consideră stăpân, le chem, mă cheamă şi le descopăr, chiar dacă unele vor să-şi recâştige cununa lor veche de comoară undeva prin Ardealul apropiat sau prin Dobrogea imediată. Câteodată, le aud plângând, atunci, deschid repede fereastra, văd cum se adună, fac sfat mare daco-roman, dar rămân toate pe loc, aici în casa mea. - Deci, nici de asta nu ţi-e teamă. Spune-mi, ţi-a fost teamă când al împlinit 45 de ani? 642 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 643 -1 ,e-am spus prietenilor mei mai tineri: copii, eu am trăit în plus cinci ani şi ceva pe fiece secundă în parte; am acest hobby — colecţionez secunde, luni şi, dacă se poate, chiar ani. — înseamnă că, de fapt, crezi in rădăcinile timpului?! — Nu cred în înrădăcinare; eu sunt un înotător. Adept al celor patru clasice elemente, sunt mai întâi adeptul apei; suprema înţelepciune este supunerea pe ape, dar mie al dracului îmi place furtuna cu valuri. Sunt pregătit sâ înot în orice, chiar şi în pietre, chiar şi în raza de lumină. Când pământul n-o să mai semene cu o stea sau cu un cap, presimt că-mi voi race rădăcini în steaua Canopus. — Nichita Stănescu, la ce râvneşti sau ce te tentează cel mai mult pe lume? — Cel mal mult şi mai mult râvnesc la cunoaşterea inlâuntru şi din această pricină eu nu am o Penelopâ ca să nu pot fi un Ulise. — Acum câţiva ani, Vasko Popa, care - întâmplare civilă! -vorbeşte perfect limba română, mi-a vorbit ore în şir la Belgrad despre Nichita Stănescu, dar şi despre ideea genială a unei cărţi. „ O carte trăită, spunea el, d/ir atât de adevărată; despre limbile mici care au o literatură bifel de mare ca limbile mari. Despre absurditatea naturală - datorată limbilor de circulaţie redusă — în virtutea căreia un poet, de pibiă, cu mari merite estetice se impune foarte greu în lume, în timp ce altul poate cu multe trepte mai jos, dar dispunând de alt idiom de circulaţie, gustă gloria universalităţii". Despre reversulacesteiabsurdi'taţi, continua Vasko Popa, şi anume că poetul acela mare de limbă mică va fi întotdeauna mai mic decât poetul neîmemnat dar foarte reputat de limbă mare şi lucrurile astea - vai! - s-ar putea şi rămână veşnic in matca acestei nedreptăţi, adică necunoscute. Sigur, nu pentru tine, am reluat întocmai acest pasaj din Nostalgia comunicării, despre care am mai vorbit cu tine de multe ori. Şi totuşi, pentru tine am rememorat ideea aceasta bi care, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult mă întristez. Teoretizez şi mă întristez; nici măcar nu sună bine toate astea mai ales că rimează, dar am să-ţi pun o întrebare, poate că mă mai luminez puţin şi-mi trece puţin şi tristeţea, lată întrebarea: pentru tine, ca poet şi ca poet român, te doare (mult) faptul că scrii într-o limbă de mică circulaţie ca să nu folosesc termeni cu toc înalt? — Deloc nu mă doare asta şi nicăieri nu mă doare asta. 1 .im bile mici - dacă se poate spune aşa - vor fi totdeauna mari, atâta vreme cât vor fi slujite dc suflete mari, de minţi mari. Dacă s-ar smulge fals de pe această hartă abia atunci ar rămâne necunoscute, le-ar pieri sângele în vine si ar muri de muţenie universală. — Nu ţi se pare că mi-ai dat un răspuns prea metaforic la o întrebare prea concretă? — Dacă nu-ţi convine, întreabă-1 mai deparre pe Esop. Greaca nu este o limbă universală, greaca este o limbă care a creat un univers. - Şi totuşi, Nichita, ce facem cu poezia noastră modernă, cu traducerea poeziei moderne, şi a bunei noastre poezii de azi, adică, vreau să spun cu dreapta şi mai dreapta cunoaştere a ei? - Cred câ poezia nu se trage din folosul de a fi al omului ci din intrunzirea ei universală în cap, trunchi şi membre. - Vrei şi te încăpăţânezi într-o fabulă şi să afirmi că adevărului îi este sieşi suficient doar miezul, fără coajă, adică fără înveliş? - Când mărul se coace, poţi sâ spui că măru-i copt şî coaja-i crudă? - Cam ai dreptate, numai că, dacă vrei, îl cureţi de coajă. - Adică de limbă, şi mănânci numai limba adevărului -carnea. - Dar asta înseamnă că tu crezi în caracterul universal al poeziei sau că ştii ceva despre el, ceva ce mie îmi scapă. 644 NICHITA STĂMESCU - Nu ştiu. Ceea ce ştiu, este că atâta vreme cât va exista sete, apa nu va decade din funcţia ei de ideal. - Crezi, în adevăr, că, pentru un poet care nu are nici o disciplină a limbii, există o disciplină a limbajului? - întrebarea este tulburătoare pentru că are în ea un cerc negreşit... - Cum adică, de ce? - Pentru că retragerea poetului e retragerea lui din lege spre teritoriul care naşte alte legi, iar această fugă nu c o indisciplină ci o lungă şi organizată, mîgraţie a sensurilor barbare înspre teritorii fertile. - Să nu ne amăgnn; cititorii - cei mai mulţi dintre ei — nu ştiu totuşi ce este indisciplina. Unii cred că eşti genial, pornind de la faptul că te stht (iubi) fără să te cunoască sub toate feţele sau pe faţa cea mai adevărată de adevărul tău. Eu tiu ştiu dacă eşti sau nu de acord cu o asemenea înţelegere, cu o asemenea stare a receptării faţă de starea poeziei tale. Spune: da sau nu? - „La da şi la nu Ani paginile rupte... ". - Crezi totuşi în gustul public? - Ce este acela gustul public? - Stai o clipă, vorba lui Slavici, să nu mă pripesc, să mai chibzuiesc, eu n-arn darurile tale spontane. Ştii, ce este după mine gustul public? O medie a bunului-simţ pe care o propunem sau care ne este propusa ca bun-simţ; ce ztci, Nichita, merge aşa? Sunt convins că tu găseşti ceva mai bun. - Gustul public este o iubită, o logodnică, „soţie niciodată"; Logodnică de-a pururi, soţie niciodată, cum ar spune Arghezi. - Hai totuşi să ieşim din metaforă. - Mai mult de-atâta n-aş ieşi, dar, dacă vrei, gustul public este, pentru mine, ca un menhir de dragoste - neîmplinit acest menhir: el tânjeşte, eu tânjesc, noi tânjim şi poate câ nc şi-mplinim dar dâmu-ne seama de asta? PUBLICISTICĂ 645 - Care este poetul român în care crezi cel mai mult? - în Bacovia. Cred în Bacovia. Şi peste aceasta îl şi recitesc tot timpul. Si îmi sprijin tristeţea mea de tristeţea lui. - Cu ce poet sau poeţi de azi te simţi confrate până în rărunchii sufletului şi minţii tale? - Cu Sbakcspcare. De altfel, voiam să spun că, dtipă părerea mea. cel mai mare poet român este Sbakespcare. - Dar asta pare a fi un argument protestatar sau o uşoară evaziune ca să zic aşa. - în sensul în care detest arta ca pe un piedestal de concurenţă imediată, ei bine, în sensul acesta, răspunsul meu poate ti protestatar. Dar, în alt sens, te.întreb eu acum pe tine: de când, mă rog, nu se mai recunoaşte că arta e revelaţie doar şi că nu are în ea natura concurenţei fiind, al naibii de bine de protestatară? Armstrong trompetistul mi se pare la fel de românesc ca Marîa Tănase, mai ales atunci când mă gândesc câ universalitatea unei naţiuni nu sră în spiritualitatea ei închisă. Când cuvântul artizanal se depăşeşte în dialog universal, nu mai avem a face pur şi simplu cu tui individ creator, ci cu o lume care face parte lumii în toate părţile şi care înglobează umanitatea ca pe o lege funcţională. Cu atât un creator este mai universal., cu cât el este mai el însuşi, vorbind pe înţelesul tuturor. De aceea: lăsaţi-l pe Shakespeare să vină la mine, sau nu: lasaţi-1 pe Tolstoi sâ vină la mine, si pe Bacovia lăsati-l, şi pe Armstrong, şi pe Măria Tănase... - Şi pe tine la tine: se poate spune aşa? - Nu încă, nu încă- Sau da, numai că în alt sens; mai am atâtea îndoieli, mai am necredinţe. - Nici nu-ţi vine să crezi, Nichita Stânescu, în ce mare măsură mi-ai uşurat imaginaţia şi m-ai apropiat de o întrebare fundamentală; am zis fundamentală — te supără adjectivul? - Nu, deloc, dacâ-t la modă. Tot ceea ce e azi obişnuit, comun, se cheamă că e fundamental. Tare mi-e teama că 646 NICHÎTA STÂNESCU PUBLIC IST! CA 647 „preacuvann.il" ăsta a fost să fie aşa dintotdeauna... întreabă-mă fundamental! — Nu ţi separe că puterea artei, a literaturii - obsesie a sociologilor şi nu numai a sociologilor de azi — ţine. până la urmă de nemărginita credinţă a creatorului de a crede nemărginit de mult în arta sa, în ceea ce face? — Păi la asta a răspuns mai mult decât minunat Arghezi. Cât priveşte puterea - ah, ce putere are cuvântul acesta asupra mea! — mai precis puterea poeziei, dar şi mai precis puterea puterii poeziei, cred că ea vine din viscerele poeziei însăşi după cum vine din diferite forme de la formă până la putere. Conţinutul fiecărei forme este puterea de acţiune a formei date. Astfel, aş putea spune că apa dintr-o sticlă este egală cu sticla însăşi; adică, nu a fost făcută sticla pentru apă, tocmai ca să nu bei sticla?! — Şi dacă apa e pentru toţi, aş deduce de aici că, la sete, au toţi drepturi egale, deci, pot spune că poezia înseamnă şi comuniune si comunitate? — Nu zic ba, cu condiţia să nu uităm sticla. -- Există cineva care poate stabili drumul ăsta titanic între miez şi coajă? — Cred că nimeni, adică nu, greşesc faţă de izvor. — Din punctul acesta de vedere, neuitând nici puterea pe care o au poeţii asupra publicului — mă refer chiar bi puterea ta, de pibdă, adică a operei tale — te consideri definibil sau indefinibil în ordinea firească a lucrurilor estetice şi extraestetice? — Cred că spre izvor nu se ajunge căzând de pe un mal, ci printr-o deltă. — De unde ştii? — De la Clio şi Euterpe care sunt prea bătrâne ca sâ te împace cu cititorii de azi. — Dar ce fiice Nichita Stănescu pentru a se împăca cu cititorii de azi. - „Muza bătrână face versuri albe...'1. - Asta e o răutate sau o fabubl? - Ai început sâ crezi, Constantin Crişan, că Munţii Carpaţi mi-ar fi cocoaşe esopice. Fără ca ci să-mi fie nici erori, nici monumente, eu iau din ei nu cocoaşa ci şirul lor vertebral, ce-i drept, rupr la Vrancea. Şi, ştii, ce-aş mai vrea să fac? Să îndrept Carpaţii în linie dreaptă. Cât despre proverbul arab „cămilele trec, câinii latră" e mai bine să tăcem din gură. - De mult voiam să te acuz că vorbeşti fabulat ca Gorgias către Platou. Pe mine, fiindcă te iubesc (în cunoştinţă de cauză), mă poţi „duce" dar - întrebare concretă... - Hai, întunecă-mă. - ...pe cititondcel mult — cum? - Pe cititorul cel mult nu-l duc, îi rămân, pentru că-1 iubesc fără să-l ştiu. Nu-mi dă nimic, nu-i dau nimic, decât îmi dă şi-i dau acel organ comun nu al monadei ci al speciei care se numeşte Cuvânt. - Şi când se numeşte Necuvânt? - în cazul îmbrăţişării fie ca de-piatrâ-de-Brâncuşi. - Ţi se pare cinic să te întreb cât crezi şi cât nu crezi în Brâncuşi? - Nu mi se pare cinic, dar mă deranjează; e ca şi cum m-aş uita la mine însumi chiar în momentul când mă nasc. Urletul naşterii mă spală de impudoarea naşterii. - Apropo de cinism: ce părere ai de propoziţia: „ Cutare scriitor este un mare caracter (sau nu este)?" După tine, un mare scriitor este sau trebuie să fie un mare caracter? - Dacă ştiam că-mi pui asemenea întrebări, nu mai sfârşeam începutul. Nu crezi câ e timpul să încheiem? — cu toate „caracterele" chiar şi cu cele tipografice... - Are cuvântul Nichita Stănescu despre caracter. - Ce fericire că şi soarele poate să apună din când în când. Alteori, pur şi simplu, apune într-un nor, nu-i vedem lumina, 648 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 649 iar câteodată nu răsare exact în dreptul ferestrei noastre. Şi fiindcă nu putem muta soaţele, mutăm fereastra; dar dacă n-am spălat bine geamul şi vedem fals? îl spălăm şi vedem, ce vedem? că, între timp, razele soarelui s-au mutat la vecin, care nici măcar nu le vede fiindcă e plecat de-acasă. Altfel zis; câteodată, o fereastră luminează camera dinapoia ei, dar lumina - ce fericire - răsare şi apune. Numai animalele îsi sunt consecvente lor însilc si nu le e ruşine să aibă caracter sub propriii noştri ochi. în timp ce ochii noştri şi-amintesc de Kaiit care spunea ca „a avea caracter înseamnă a produce fenomene tip."**. Eu nu am caracter în sensul ecoului, ci numai în sensul clepsidrei. Martor îmi este secunda. - Crezi că secunda îţi poate fi un martor absolut? - Atâta vreme cât eu o scriu pe ea, iar nu ea mă scn'e pe mine - cred că da. Oh, uitam însă că uneori, de deparre, „totul este un punct", cum am spus odată într-un vers... - Ce se?zs acorzi prieteniei în judecat/i dc valoare? - Prietenia este acasă valorii, căldura răcelii ei. Este iertarea de păcat prin înţelegere şi dreaptă sabie a solidarităţii. Esce revelaţia foamei când suntem sătul. Este logodna permanentă şi chiar ţine loc de nevastă şi ţine ioc de Ioc. Prietenia adevărata - fie că intră sau nu intră în jocul valorii - este sau trebuie să fie asemenea bărbatului - care el bărbatul sfii ce este? Bărbatul este o femeie ratată care-şi găseşte în comunicare imposibilitatea lui de a naşte în mod direct. Prietenia ca şi duşmănia sunt Romulus şi Remus înainte de întemeierea Romei. Mi-e foarte dor, prietene, de gust de lapte de lupoaică, mi-e foarte dor, prietene, de un duşman comun. - Cu cât te cunosc mai bine, cu atâta îmi dau seama câ eşti un mereu mai copil, aşa cum credea trebuie, cum sunt, de fapt, Corrigenda, 23 decembrie '33: dacă nu mâ înşel, asta pare a fi fost spusă de Nicrzsche, dar de nude siitn câ n-a spus-o şî Kam? adevăraţii poeţi. Cineva, un filosof al gândirii estetice, nu tocmai neînsemnat, pe nume Georges Bataille, spunea că „literatura este copilăria în fine regăsită" („L'enfance enfin retrouvee"), iar un confrate al tău, marele poet Leopold Sedar Senghor, deschidea un simpozion internaţional de poezie decretând: „Pour etre vraiment poete ilfaut redevenir enfant". Tu, Nichita Stănescu, fără nici o prihană, îţi duci copilăria pe umerii tăi (încă) tineri şi mă revoltă gândul că îmbătrâneşti, când ai fost si, mai ales, când eşti atât de copil. Oare această copilărie nefăcută, neorganizată, să fie şi motivul pentru care cine te cunoaşte se îndrăgosteşte de tine, omul, de prima dată - ca studenţii aceştia de azi, fericiţi să te cunoască, să stea cu tine de vorbă. (Nu mai puţin fericiţi decât tine, dealtminteri.) Hai, poete, răspunde-mi o dată că am început să monologhez... - Eu nu am fost niciodată copil. M-am născut bătrân şi voi muri înnăscându-mâ. Cât despre monolog, dialog şi alte organe ale prieteniei, inclusiv despre zisa mea copilărie, trebuie să-ţi spun ceva tot despre cuvânt, despre cuvânt - ca organ al speciei si nu al individului... - Spune, Nichita Stănescu! - îti spun, Constantin Crisan: la începută fost cuvântul. - Şi la sfârşit? - „La in-ce-... Să nectivântâm aici. Nota bene. 28 mai 1978, când am început „pledoaria" - care a ţinut până joi, l iunie, ora 8 dim. (-accelerat Oneşti - pentru a-l convinge pe Nichita să meargă la Oneşti ca să deschidă Zilele Călinescu; J-3 iunie „78). Textul lui, „Călinescu în Palatul Culturii", în mss. dictat, se află separat în dosar personal (ulterior, publicat în „Jurnalul literar" - Oneşti). Până a ajunge la Oneşti -fiindcă am „întârziat" intervievând pe Bătrân vreo trei zile — Nichita mi-a dăruit, pentru Sanda, o „scrisoare de acreditare": un fier de călcat - „fiară de călcat" i-a spus - de 650 NICHITA STÂNESCU 651 la „Doamna Mihai Vodă Suţu", cu un bilet de dragoste în ea (în „fiară"), fiară care se păstrează în casa noastră, având în loc de cărbuni aprinşi, misiva de dragoste pentru răscumpărarea mea acasă (lipsisem vreo trei zile şi trei nopţi, cât au durat „festivităţile" inopinate de dragoste închinate inopinatei veşti privind candidatura k Nobel a lui Nichita). „O SĂRBĂTOARE A POEŢILOR, A CUVÂNTULUI LIMPEDE ŞI CONSTRUCTIV" Interviu de Dan Filipescu - Stimate Nichita Stănescu, nu ştiu cum să încep. Pentru mine aţi devenit un fel de simbol al poeziei şi asta mă cam inhibă... - Aştept să ataci frontal. Deci, prima întrebare! In ce priveşte măgulirile, sâ nu se mai repere! — Aţi putea defini poezia, metaforic fireşte? — Nu pot să o definesc printr-o metaforă, din pricina faptului că o iubesc mult prea mult. Dacă mă întrebi de mama mea plâng de emoţie. Poezia nu este un purtător de cuvânt, ci un rug sacru pe care ard sentimente. Să lăsam copiii să vină la noi! Să-i întrebăm pe copii, dacă au vrut să se nască! Dacă spun că nu, sâ nu-i învinovăţim de cântec! Când eram copil, l-am văzut pe tatăl meu plângând pe o roată de căruţă. Atunci, mi-am dat seama că roata nu e făcută să meargă, ci să fie plânsă. Lumina nu este bucurie, numele luminii este o bucurie. - Drumul poeziei este mult încercat, mai ales de tineri. Să fie o îndrăzueabî? — Pe tinerii poeţi, îi sărut pe inimă! Iubesc deosebit de mult [>e Traian T. Coşovei. Găsesc în versurile sale o imensă şi înalta puritate dură. li doresc din toată inima să nu fie Jeanne d'Arc al poeziei tinere! încă o dată, sărut rocile care au ceva de spus! - Cu ce gânduri întâmpinaţi Colocviul naţional de poezie? — Colocviul naţional de poezie este o sărbătoare a poeţilor, unde ei se vor întâlni, se vor îmbrăţişa, vor rosti taina cuvân- NICHITA STĂNESCU 653 tului, limpede si constructiv. Blândeţea, cordialitatea si înţelegerea faţă de poezie, dragostea şi grija fata de poetul cel tânăr, faţă de viitoarele piramide în care, ca un faraon, se va putea odihni poezia şi, dormind, va putea visa! lată spre ce se îndreaptă gândurile melc. Cred că a gândi este o muncă, iar a visa la o stare a poeziei este la fel de important cu a ara, căci osul frunţii este plugul cu care ari sentimentele! - Se poate vorbi despre o vârstă a poeziei? - Nici pomeneală! Poezia este natura meditaţiei, nu natura concurenţei. Toţi deschidem din toţi. Fu rămân ce-am fost, romantic. Şi cum spunea Bacovia, aud materia plângând. - Cum priviţi critica literara faţă-n faţă cu poezia? - Iubesc critica prin sentimente, nu prin obiecte. Iubesc întoarcerea sentimentului risipitor la inimă. Mă si gândesc să-i jertfesc lui Jupiter Olimpianul un taur!... Revenind la critica literară, atât voi spune: critica noastră esce de talie europeană si nemaipomenit de răbdătoare. - Ce surprize ne pregătiţi nouă, cititorilor de poezie? - In faţa cititorilor mei, oricând mă voi prezenta acelaşi, altfel numele meu ar Pi altul. Român acelaşi prieten, Nichita. Despre viitoarele apariţii, deocamdată nici un cuvânt. El, este o surpriză? - Ce nu-aţi mai spune dacă nu v-as mai întreba nimic? - Am să-ţi spun ceva din suflet: latina este cea mai frumoasă limbă dc pe lume. Limba română este copilul ei. Scriu poezie, să-mi explodeze creierul de frumuseţe lingvistică! Am să-ţi spun câteva versuri compuse în seara lui patru octombrie al, acestui an: Caii nu stiu că sunt cai. Copacii uu ştiu că sunt copaci. Noi care ştim că suntem Lacrima morţilor lor suntem. „EU SUNT TU" Interviu de Ioana Ntţescu I.N.: Ce înseamnă pentru N. S. poezia? N.S.: Hokusai îşi spunea sieşi, că el este „Hokusai cel nebun după desen". Poez.ia este o dimensiune obiectivă a umanităţii, este duminica săptămânii umanităţii. Poetul e un fel de moaşă care ajută naşterea poeziei din absolut toţi. Dacă poezia nu ar aparţine absolut tuturora, nici nu ar merita să ne preocupăm ca stare de conştiinţă de dânsa. Dar funcţia de uşurare a naşterii poeziei din toate spiritele care... ajutarea ei ca sâ existe într-adevăr, o face cu mâinile sale mâzgălite de cerneală. (...) /. N.: Nichita Stănescu, cine sunteţi? N. S.: Eu sunt tu. 654 PUBLICISTICA 655 PREDAREA POEZIEI MODERNE ÎN ŞCOALA Interviu de Ion Butnaru - Aţi participat, recent, în Giurgiu, hi consfătuirea profesorilor de limba şi literatura română din judeţul Ilfov, având ca temă predarea poeziei moderne în scoală. în dubla calitate, de poet modem şi de scriitor studiat în trei clase ale învăţământului gimnazial şi liceal, am vrea să ştim care e punctul dumneavoastră de vedere în această problemă? ~ Aşa cum am susţinut şi în raţa colegilor dascăli - interesaţi de felul în care elevilor li se pot transmite anumite cunoştinţe şi înţelesuri mai dificil de asimilat numai prin programa didactica - la urma-urmei, dacă elevul nu are o dotare specială în zona literaturii, depinde în mod direct de învăţătura profesorului său. Dacă profesorul înţelege foarte bine un scriitor şi îi şi iubeşte opera, nu se poate ca pasiunea lui şi înţelegerea lui să nu se transmită şi elevului. De bună seamă, nu există un reţetar sau o tehnică aparte în a comunica mesajul liric de la catedra. - Mai ales că, la rândul lor, cei aflaţi pe podium au afinităţi sau chiar preferinţe diferite faţă de un autor sau altul! - Cel care îl iubeşte mai mult pe Blaga decât pe Arghezi îl va determina pe adolescent să-1 înţeleagă mai profund pe Blaga, căci anumite reţineri de această natură nu pot fî reţinute la pupitru! Se ştie că sfera literară tine şi de gust şi, după cum zîce dictonul latin, Degustibus non disputandum. Trebuie, deci, să înţelegem câ profesorul de liceu nu este un funcţionar al culturii, ci e) însuşi este profund implicat în ea şi în transmiterea ei. Trebuie să respectăm gustul şi dragostea pentru literatură a fiecărui profesor în parte. Este de preferat ca un elev să cunoască cinci autori moderni în mod temeinic, decât cincizeci în mod superficial. - în cazul acesta, cum îsi va face o imagine corespunzătoare asupra ansamblului literaturii moderne? - După părerea mea, este destul de simplu: cu prilejul analizării operei unui scriitor, profesorul poate şi trebuie să facă permanent comparaţii, identificări, similitudini sau diferenţieri faţă de alţi contemporani, ai autorului preferat. - Din punctul de vedere strict didactic, aceasta nu pare o soluţie pe deplin (şipentru toţi) mulţumitoare. - Profesorul de limba şi literatura română dă acele elemente de cultură generală elevului nu în scopul de a-şi impune propriul punct de vedere, care, oricât de interesant ar fi, este insuficient pro domo pentru formarea conştiinţei culturale a elevului. Aşa cum remarca şi lingvistul Ion Coja, rolul profesorului este de a stârni dragostea de leu ură, patima pentru carte, sfiiciunea nobilă în faţa ideii dt uumos. Nu învăţarea pe de rost a unor nume, şi a unor titluri, şi a unor biografii stă în activitatea profesorului de română! O istorie literară este una trăită prin citirea ei şi mai puţin prin interpretarea impusă a lecturilor altora - Totuşi, să nu uităm caracterul normativ al manualului, în baza căruia se transmit relitiv aceleaşi cunoştinţe despre relativ aceiaşi autorii - Manualul este ca o hartă a otaşului cc indică unde pot fi găsite monumentele. El nu se confundă, însă, cu monumentul si nici cu oraşul. Profesorul nu este Ulîse, cel care pe o plută tinde către Ithaca, ci este „pluta" care îl ţine pe Ulise în spinările valurilor neînecat şi în drum spre lrhaca. 656 NICHITA STĂNESCU - Ce ueputeţi spune despre valoarea educativă a artei cuvântului? - După cum bine seşrie, literatura nu are in primul rând un caracter didactic. Este menirea criticului, istoricului literar şi profesorului să o folosească în scop didactic, definindu-i implicaţiile şi semnificaţiile umaniste. Fertilitatea ariei estetice este atât de vastă şi profundă, încât poate şi trebuie folosita ca nobilă hrană pentru spirit. Bunăvoinţa şi dragostea celui care se apleacă asupra literaturii constau în aceea că o „dîdacri-cizează" prin luminarea sensului ei fundamental, pentru ca si alţii, prin „canalul" didactic, să poată, ajunge la sensul ei fundamental. Uneori, literatura nu te învaţă să fii mai bun ori mai fericit. Uneori, ea trăieşte eroarea şi, prin aceasta, te îndepărtează pe tine de a o mai reproduce; din eroarea altuia şi chiar din eroarea ta însuţi poţi trage multe învăţăminte, devenind prin aceasta mai bun, mai drept, mai integru. - Ce părere are un poet modern despre uu clasic cu numele Eminescu? - Eminescu suntem chiar noi înşine. A vorbi despre el mi se pare aproape o impietate; de preferat să-l ştim pe dc rost. Nu pot să uit ca minunatul meu profesor Constantin Râpeanu, în clasa a patra de liceu, m-a obligat să învăţ Luceafărul pe deasupra. O săptămână l-am recitit până când l-am memorat. Recunosc, l-am învăţat fără să-l înţeleg. Şriindu-1, poemul a devenit ca un ou de mierlă în creierul meu, clocit de osul frunţii mele. In timp, oul s-a spart şi a devenit pasăre şi, uneori, fiind gânditor, m-am trez.it nu vorbind, ci gândind, în versuri. A citi poezie este, pentru conştiinţă, la fel dc Important ca alergarea pentru picioare. UN PĂMÂNT NUMIT ROMÂNIA-CHIAR AŞA SE NUMEŞTE PĂMÂNTUL CU POEMUL SĂU Interviu de Iulian Neacşu într-o zi de primăvară. Mă abat din Calea Victoriei spre Piaţa Amzei şi după câţiva paşi intru pe sub burta unui bloc într-o curte interioară luminată de câţiva plopi canadieni, între care şi unul cu care îmi făcuse cunoştinţă poetul altădată: Gică. îlsalut şi ridic privirea spre ferestrele de la scara C, etajul 4. Doi porumbei vineţii ca două vinete coapte, graşi şi importanţi, sar de colo-colo pe balustrada balconuhn. Asta ar putea să însemne că poetul nu este acasă sau că este, cum rareori i se întâmplă de la o vreme, singur. Şi totuşi, văd, fereastra din dreapta este deschisă. Soneria cbinţăne muzical, se aud paşi, sunt privit prin vizor, mi se deschide. Poetul, într-un pulovăr împktit gros si larg, mă întâmpină cu vederea sa ageră fără memorie, cu expresia sa, de care se bucură nu numai prietenii, cordială şi încurajatoare. Apartamentul este mic. Din vestibul (unde, neluîndu-mi în seamă protestele, mi-a agăţat din politeţe ploieşteanâpardeshdîn cuier) intru în prima cameră, o cameră aproape nemobibită, cu o masă rotundă sub o bimpă joasă, cu câteva tablouri ale unor pictori contemporani pe pereţi. Din această cameră se vede iar balconul, dar cei doi porumbei au zburat. Mai este o cameră mică, îngustă, cu un pat şi un televizor alb pe un scaun. Interior modest, care nu mă surprinde. O sărăcie de obiecte potrivită unui poet care nu 658 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 659 le-a iubit niciodată, cu excepţia celor pe care le-a colecţionat. Simt însă că E literă scrisă de jur-împrejur /cum aerul de jur-împre-jurul globului, llprivesc, în sfârşit. Tăiat de lumina dimineţii, pare nu gras, numai înalt şi foarte voinic, cum scria Lampedusa despre prinţul de Salina. Fruntea sclipeşte albă iub şuviţele de păr, sprijinindu-sepe bolţile largi ale ochilor verzi-cenusn. Dialogul începe greu şi este întrerupt de lungi tăceri, atunci când nu se aude soneria, iar aceasta se aude atât de des, încât uşa ar putea lipsi. Mi-amintesc, aşteptând, „să ne încălzim ", versuri, frânturi din cronici, interviuri (multe), dar mai ales o mărturisire mai veche a poetidui care mă inhibă: „Eu, de fapt, de foarte puţine ori am dialogat, am stat de vorbă. Ori mi s-a întâmplat să am o explozie de cuvinte în creier şi atunci am vorbit tot timpul, ori mi s-a întâmplat să stau mut şi să ascult ore în şir, fără să simt nevoia să scot nici un cuvânt". - Nichita Stănescu, într-un alt interviu, aţi declarat: „Singurele dialoguri reale pe care le-am purtat au fost cele convenţionale, de tipul: „Vă rog frumos, spuneţi-mi cât e ceasul?"... Este ora cinci şi jumătate". „ Vă mulţumesc din suflet". Acum este ora îl. - l-am spus asta poetului şi prietenului meu, Florin Mugur, adevărat. - Trebuie să recunoaşteţi că după o asemenea mărturisire îmi este destul de greu să sper într-un interviu. - Recunosc, dar putem încerca. întrebare. - O întrebare: cuţit mai arăta Nichita Stănescu automlYL\nc\\ magna. - Şi al Operelor imperfecte, al cânii semnal abia l-am primit. 1 Sunt două cărţi frumoase, nu? (Le aşază una lângă cealaltă, le răsfoieşte}. - E adevărat. Sunt dintre cele mai frumoase cărţi de poezie apărute. Sunt cărţi care pot fi oricând dăruite prietenilor şi pe care prietenii le pot dărui înapoi autorului ca să nu-l sărăcească. — Sunt frumoase şi lauda i se cuvine prietenului Sorin Dumitrescu. - Dar cum arată poetul... — Ca o cuneiformă tinzând spre alfabetul grec. - In faţa oglinzii. Vă rogfaceţi-vă un autoportret ca autor al acestor ultime două cărţi, numărându-vă eventual şi ridurile care s-au adăugat, scriindu-le. Cum mai arată Nichita Stănescu? întreba, nu stiu de ce, un cititor al dumneavoastră tntr-o librărie, de curând. - El arată ca propria sa mirare scrisă pentru alţii. -înfăţişarea unei cărţi, cred eu, este determinată, paradoxal, şi de înfăţişarea autorului ei, nu numai de grafician. Dimensiunea unei cărţi, aspectul grafic (atunci când autorul s-a preocupat de el) îl poate exprima uneori „în sine"pe celcare a conceput-o. De exemplu, eu îmi 'mehipui cu greu o carte mică, subţire, săracă semnată de Sadoveanu. Dumneavoastră aţi spus că Epica magna şi Opere imperfecte sunt cărţi frumoase, tipărite şi ilustrate cu rafinament. Or ele au apărut aşa nu întâmplător, dimpotrivă, forma în care au apărut a implicat şi sacrificii materiale din partea dumneavoastră. Ştiu, aţi spus odată: „Despre înfăţişarea mea fizică, pot să mărturisesc în mod sincer câ ştiu foarte puţine lucruri. îmi amintesc ca adolescent fiind, dimineaţa, când mă sculam din somn, rămâneam mirat că sunt tot eu, că locuiesc acelaşi loc şi mai ales că locuiesc aceeaşi memorie. O dovadă e faptul că întotdeauna rămân surprins când mă văd în fotografii..." De aceea vă întreb din nou, dar altfel: cum vă vedeţi în aceste două cărţi atât de frumoase? — Ca o biserică înclinată la vale pe panta unui dâmb ce dă spre râu. Deschizându-i porţile mari de lemn şi mucegăite, dai înlăuntru nu de o podea din dale de piatră, ci de ierburi şi flori, haotic crescute, şi albe de întuneric şi umezeală. Calci peste prag şi aluneci la vale, în unghii. Nimereşti cu mâinile în altar, dar cele două aripi de lemn ale lui zbătătoare, cu canatul în mâinile 660 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 661 melc deschise şi cu lacătul în şira spinării mele, aripi inverse, izbite cu Fruntea îmi fac Ioc şi cad cu fruntea în fluviu. Aici sunt peştii piranha care se reped să mă mănânce. - ...?! - Deodată mă trezesc din vis în rugăciuni şi cârârându-mă... şi agătându-mă de ierburile albe, viguros de albe, din interiorul unei biserici înclinate cu altarul spălat de-a pururi într-un fluviu, în piciorul soldatului latin mărşuluind, ajung în fine pe un drum de asfalt şi acolo, ah, doamne, ce căldură tropicală după atâta umezeală neagră. întrebare. - Există „o generaţie Nichita Stănescu"? - Refuz întrebarea. Dumneata zici. - Nu numai eu. Aproape toţi contemporanii dumneavoastră critici, poeţi, prozatori sau simpli cititori zic. - Refuz din nou întrebarea dumneavoastră. -Atunci v-aş ruga să-mi spuneţi astăzi, cândau apărut atâtea generaţii intr-o succesiune aproape aniutlă, ce poate fi o generaţie? Cum apare ea? Poate ea să fie numită, se poate autocontempla de la distanţe infime? - Eu nu cred că există o generaţie. Eu cred că există o specie. - Nu înţeleg. - Caii nu au avut primul război mondial, din punctul de vedere al cailor, iar căpşunile nu de atracţia pământului devin zeamă, ci numai din apăsarea căpşunei peste căpşună. Zeama lăsată de apăsarea omului de către om, de nu e cuvânt, atunci sânge se numeşte. - Nefiind deci, din punctul dumneavoastră de vedere, „o generaţie", cum priveşte Nichita Stănescu „din specie" „generaţiile" de poeţi? - Sâ nu confundăm sufocarea cu absenţa aerului. Ţăran aş fi de aş putea să ar aerul cu respirări... dar mă tem că vorbesc mult prea mult. Vântul bate numai pentru acel care nu are plămâni. Frig este numai pentru acel care are febră. Sâ ne întoarcem la specie, vă zic, căci altfel riscăm să confundăm moaşa cu naşterea. Am mai zis-o şi încă o dată mai zic că: nu există poeţi, ci numai poezie. Rolul maieutic i se cuvine celui pe care noi îl numim poet. Poezia este o dimensiune a tuturora. Tăierea buricului de este confundată cu buricul, vai, ce eroare? Când soarele răsare, de lumină este vorba, iar nu de mişcarea unui corp ceresc pe un orizont îngust aidoma unui arc barbar din care, de neputinţă nu se mai trage cu săgeata. I ,umina nu este o bucurie, iar ochii noştri nu sunt o frumuseţe. A vedea este primul sens şi prima apropiere de lumină. Dar îţi spun, lumina nu trebuie văzută, ci înţeleasă. Ea nu este măreaţă din pricina faptului câ nu orbeşte, ea este pur şi simplu, cum este cuvântul - un vehicul care transportă mirarea către o piatră. - Şi totuşi... - Am văzut supravieţuirea lui Homer în gura unei căprioare. Rostogolirea pe spate a lui Shakespeare pe spinarea noului-născut şi nespălat încă şi roşcovan de sângele mamâ-si. O continuitate de tristă materie, o împietrire de sensuri în chip de dinţi de lapte. întrebare. - Sunteţi, dacă citim bibliografia, un scriitor care aţi scris şi despre care s-a scris mult. Păreţi, totuşi pentru unii, paradoxal, un poet nu atât de fecund... - Fecunditatea scriitorului este un act a! gândirii însoţit cu o nesuferinţă a formei căruia îi eşri conţinut. Ea e un curaj al .singurătăţii, o prietenie tandră cu ridicolul, un dor de Sancho Pauza. Prietenul meu, copacul Gică... - L-am salutat. - Şi a răspuns. Plop canadian. El nu a vrut să mă lase sâ mor într-o noapte ridicându-şi locurile apte de ştreang, adică ramurile. A putea sâ mai fii după ce ai fost, ca naşterea de copil al nimănuia — şi ce bogăţie de timp inutil! - Sunteţi atât de bătrân? 662 NICHITA STÂNP.SCU PUBLICISTICA 663 - Nu sunt bătrân, sunt străvechi. - Aii scris Roşu vertical şi Un pământ numit România. - Eu am scris Roşu vertical şi Un pământ numit România. De ce mă întrebaţi? < - Pentru că nu ştiu ce credeţi dumneavoastră aici acum, despre ele, - Roşu vertical aste o carte de dragoste şi cine are timp să o înţeleagă va vedea că în ca este măcar un vers atât ele cinstit, încât superficialitatea celorlalte este spontan anulată. Un pământ numit România - chiar asa se numeşte pământul cu poetul său. - De curând am recitit Cartea de recitire. M-a impresionat atitudinea dumneavoastră de „recitator" absolut original al unor vechi texte pe care mulţi nici nu mai stiu cum să le citească şi pe care dumneavoastră le-aţi transcris în versuri. M-am gândit Li viabilitatea clasicilor istoriei literaturii române mai vechi sau mai noi printr-o astfel de interpretare, repet, originală. - Nu există, viabilitate, există numai viată, iară, dânsa tinde spre specie, nu spre individ. Adevărul nu are nevoie de el însuşi decar în degradarea sa proprie. Ca să fii ciorchine tai ai nevoie de adevăr. Ca să fii prinţ ai nevoie de principat. -Şi? - Numai lumina sc plânge de orbire. Absenta culorii e nepustiitoare, agresivă, leneşă şi cu coşmaruri, dormindă. Răspunsul la întrebarea dumneavoastră este nu, dar nu un Nu intim, ci un nu atât de generalizat încât interiorul lui şi naiva întrebare dorm şi visează că sc doare. - în aceeaşi carte apar şi scurte eseuri despre scriitori în care credeţi... - Dacă este să cred ceva despre cineva, cred de Avram lancu şi de Ceorge Bacovia. Grijă faţă de monadă şi respect faţă de specie. Ei sunt mari si iubiri de către noi care încă mai suntem vii si în lucrare, dar din nefericire ci mai ales au fost. Ii iubesc din toarâ inima mea pe aceşti vechili, pe aceşti mari doritori de propriile lor cisme cu pinteni, pe aceşti călători de aburi pe sufletul sublim şi stătător al acestui neam... E bine ca servitorii de lux să ne obrăznicească inima. Numai aşa, în timp, vom deveni stăpânii lor. Cc noroc de noi câ i-am avut pe ci! Altfel de unde un baroc al caracterului, o mângâiere protectoare a clopotniţei? Vidanjori sublimi, ci au transportat şi au dat afară stele mâncate dc raţiunea noastră. Cum să nu-i iubim? Cum să nu-i adorăm? Raza mâncată miroase a privire... - - Eî sunt nuntaşii timidităţii spiritualităţii noastre. Amintirea lor sc îndreptăţeşte prin pâine şi sare, niciodată prin piramidă. Pot zice cu o urare tristă şi geamăn cu tristeţea naţiunii noastre. Zic: să ne fi trâir, cc bine nouă! Ca să putem să zicem: Să ne trăim! Vâzut-ati voi, oare, căruţă fără de roate. Spiţe fără de scrâşnet la roata eârutîi, vâzut-ati? Dar am răspuns: văzut-am pe aceştia şi pe alţii ca dânşii. Si arunci mă întorc şi zîc: Merge căruţa? Merge. - Când aţi început să scrieţi Epica magna? - Epica magna am mcepm-o încă de mic copil, când se făcea câ mama mă născuse. Când se făcea că mă alăptase şi câ mâ crescuse. Când se făcea că eu creşteam ca răul şi răutatea umbrei de pe sub un ram. Se făcea ca eram izgonit, dar nu dintr-uu pântec, ci dintr-uu mit. Se făcea că mă înecasem în tot ce aflasem. Şi se mai făcea, si se mai făcea câ eram când nu eram, că era când nu era. întrebare. - Spuneaţi altădată: „...Proba focului este proba succesului, în fata zeiţei Nike se aleg cei care sunt împreună. Psihologia pierderii este o psihologie a generoşilor. Dar aceea a câştigului, a realizării? (în datele ei, bineînţeles, relative). Psihologia succesului, dureroasa expertiză, e aptă de transfuzii de interes, de atenţie..." Sunteţi unul dintre poeţii care ati „pierdut" puţin publicându'Vâ cărţile, cititorii şi critica in majoritate aşteptând 664 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 665 apariţia fiecărui volum ca pe un eveniment editorial. Poeţii v-au dedicat poezii, prozatorii v-au recunoscut ca prieten, iar criticii (când nu sunt şi poeţi) v-au comentat cu un entuziasm constant. Şi totuşi nimeni nu ar putea spune că sunteţi un om privilegiat în viaţă. ' - Numai o operă literară justifică o existenţă. Sunt oameni care au trecut ca şi cum n-ar fi fost. în urma lor nu rămâne nimic. Cărţile mai şi crapă după ani şi ani şi ani de zile, atunci când nu sunt unitare. Pentru mine îl elegii este cartea mea cea mai unitară, întrebare. - Un critic tânăr şi talentat, Dan Alexandru Condeescu, scria, după ce alţi critici îşi exprimaseră anumite regrete faţă de tipica magna: Epica magna este cartea unei metamorfoze poetice, a unei chinuitoare naşteri de sine şi a unei încă şi mai dureroase morţi ritualice. Dificultatea definirii vine din transformarea insesizabilă a trăsăturilor cunoscute în alt timp liric. Este momentul când ultimele fire din clepsidra unei forme şi vârste poetice se scurg lăsând doar formule goale şi măşti definitiv consemnate de critica literară. Şi tot acum, o dată cu partea finală a volumului, asistăm la răsturnarea fluidului liric într-o altă cupă a vârstei şi înfăţişării poetice. Derutată de prima parte a cărţii, critica nu a acceptat dialectica procesului şi dinamica interioară a acestuia, apărând sau negând doar vechile formule poetice şi implicit vechile interpretări". Este adevărat ce scrie criticul din punctul dumneavoastră de vedere? Cum credeţi că va fi întâmpinată Opere imperfecte în acest context critic? - Nu ştiu cât de adevărat este sau nu este. Mă tem însă că ta ultima mea carte se va exagera şi într-un sens şi în celălalt. Mai bine să nu mai vorbim despre asta. Să vorbim despre altceva. - Atunci recitaţi-mi, vă rog, o poezie a dumneavoastră. - Pe de rost ştiu numai dorul care mă cuprinde. în rest totul e amintire. - De ce aţi intitulat ultima dumneavoastră carte Opere imperfecte? Este o dovadă a modestiei, ori, dimpotrivă, a unui orgoliu disimulat cu abilitate de un poet recunoscut şi ca mare autor de titluri? - Pâră pricină sau cu o foarte mare pricină. Dar sâ închei dialogul nostru cu o glumă... - Vă rog, nu înainte de a-mi spune dacă aţi luat o clipă în serios afirmaţiile unora că, după atâtea cărţi, filonul poetic s-a epuizat, că aţi putea sfârşi. - Nu de sfârşire e vorba, ci de supravieţuire. Atât. - Şi gluma? - Gluma s-o.spună Ea. Ea: - Doi şerpi veninoşi în deşert; Unul dintre ei îl întreabă pe celălalt: Ssspune-mi! Mussscătura noassstră essste mortală? Celălalt ti răspunde: essste, dar de ce întrebi? Ssstii, mi-am mussseat limba. 666 PUBLICISTICA 667 TEATRUL CARE UMBLA Convorbiri cu Milo Gligorievic' Ziua şi noaptea am umblat după Nichita Stănescu, întrebând mereu prin cafenele şi pe străzi dacă a fost văzut, unde se duce de obicei, când se culcă, când se trezeşte, care îi sunt obiceiurile. Interlocutorii noştri amabili răspundeau nehotărâţi, ceea ce vroia să însemne despre Nichita nimeni jiu ştie nimic sigur. Nimeni nu poate să spună că „aia este cafeneaua lui ", toate cafenelele sunt ele lui. Dar când se scoabi? Câteodată se scoală atunci când tot Bucurestiul merge la cidcare. Se părea că vom duce la Belgrad doar povestea faptului că n-am reuşit să luăm interviu de la cel mai mare poet în viaţă al României. Povestea asta ar fi fost plină de decbiraţii ale unor oameni cunoscuţi şi amabili, poeţi, ziarişti, pictori, oameni care mergeau cu noi pe o străduţă liniştită în apropiere de Piaţa Amzei, din faţa casei lui, şi care în zadar îl chemau şi în zadar îi lăsau bilete. Ne-au spus, cât timp a durat această perioadă a necunoscutului, că Nichita Stănescu a intrat în literatură în anul 1960, ca să marcheze ruptura cu realismul socialist. Prima lui carte s-a numit Sensul iubirii, ultima se numeşte Operele imperfecte, bure aceste două cărţi, şi-au făcut loc încă vreo cincisprezece culegeri de versuri şi una de eseuri. Nichita Stănescu este astăzi, toţi sunt de acord, un mit al literaturii române. Criticul Nicolae Ciobanu a mărit curiozitatea noastră afirmând că unii tineri scriitori, dornici de glorie, încearcă să zdruncine acest mit, dar că Nichita Stănescu nu poate fi clintit, aşa cum nu poate fi clintit, de pildă, Mihai Eminescu. Frunzele şi iepurele ... Şi atunci, într-o seară, printr-o întâmphire, l-am „răpit" pe Nichita Stănescu. în taxiul care ne-a dus la o recepţie in Palatul Ghica-Tei, între poeţii iugoslavi şi români, se afla şi Nichita Stănescu, pe care ni l-a prezentat A dam PuslojiC', traducătorul şi prietenul lui. Vedem un om bine făcut, care şi-a asumat sarcina de a aduce neliniştea celebrului său compatriot Panait Istrati, şi încă câte ceva, care au frânt viaţa scriitorilor blestemaţi. — De atâtea ori mi s-a spus că mă caută cineva de la NIN, încât o să vă privesc ca pe un reprezentant al săptămânalului si nu ca pe un om. Aceasta a fost prima frază a lui Nichita într-o lungă, lungă convorbire. L-am întrebat cum se simte un clasic al literaturii române. Ce înseamnă sâ fii clasic în viaţă? - Cred numai în clasicitatea elină. A avea talent, astăzi nu înseamnă marc lucru. Stima este mai rară decât talentul. Mi-e ruşine că usturoiul nu mai are gustul usturoiului şi câ frunzele nu mai sunt verzi. Pe bună dreptate o să-mi spui, prietene, că asta-i vreo metaforă de a mea şi îţi vei aduce aminte, poate, de Francois Villon şi de celebrele lui cuvinte: «Unde sunt zăpezile de altădată»? Cuvintele lui Villon n-au fost o metaforă, ci un protest politic. O dovedeşte faptul câ pe Villon l-au spânzurat. Ni s-a părut necesar să-l întrebăm în clipa aceea pe Nichita cine este Nichita Stănescu. Răspunsul a fost scurt şi instantaneu: Un mod de viaţă. L-am întrebat după aceea despre încercările de a desfiinţa mitul lui Nichita Stănescu. Confirmând că „fenomenul există", interlocutorul nostru a adăugat câ este un fenomen 668 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 669 foarte sănătos pentru cultura poporului său. Dacă n-am sfărâma miturile, zice el iarăşi metaforic, n-am creşte cai pentru curse, ci viermii din mere. Dar de ce mirul lui Stănescu caută să-1 sfărâme tocmai tinerii scriitori? Fiindcă n-au reuşit să-1 sfărâme cei bătrâni. Acesta este, notat întocmai, răspunsul Iui Nichita. H zicem, din cele ce ne amintim, de părerea criticilor că Nichita Stănescu a apărut într-un moment de cotitura, când trebuia să apară un Stănescu. - Acesta este norocul şi nenorocul meu, zice el isteţ, 11 rugăm să ne descrie acest moment. - In vremea aceea, când oamenii răspundeau prin da sau nu si când de la mine aşteptau să zic da, fluturam frunzele verzi, iar când au vrut să zic nu, am făcut pe iepurele. Cititorii mei preferau maî mult frunzele şi iepurele poate şi datorită faptului că dti sî nu sunt două lucruri învcchiic care răpesc sensibilitatea. Mai departe, convorbirea a decurs în felul următor: - Sunteţi orgolios? Vi separe important ceea ce spun alţii despre dumneavoastră? - Totul este important, dar... pentru scurtă vreme. Nu am timp destul pentru ca să mă bucur şi nu am timp destul să mă neliniştesc. într-atât mă preocupă unele lucruri pe care trebuie să le fac încât o dată pe au îmi pun capul pe pernă şi zic: Sunt un geniu! Şi numai de şapte ori îmi acopăr capul şi zic: N-am talent! Asa că înţelegeţi că ceea ce întrebaţi nu mă preocupă mult. Spunând aceasta nu joc teatru, deoarece, prietene, eu însumi sunt un teatru care joacă. - Ce s-a jucat, până acum, la acest teatru şi ce se poate juca în viitor? - Numai o secundă din existenţa mea mă uit înainte, iar ceea ce s-a jucat încă u-ani reuşit sa aranjez astfel ca să pot schimba balega în diamant, iar capra în păstor. - Să ne întoarcem la primele cârti pe care le-aţi sens. In ce dispoziţie le-aţi scris, care a fost climatul spiritual în care au apărut? — întrebarea este bună, periculos de bună. Dar daţi-mi un minut ca să mă gândesc la răspuns. Time-out. Apropierea de sufletul omenesc Acest minut s-a întins până la orele mici. La Palatul Ghica-Tei, am avut prilejul să vedem bucuria oaspeţilor de a se afli lângă un om atât de neobişnuit şi uit om atât de obişnuit. Pe el n-au reuşit }ikiodată să-l bage in treburile curente, să-i vâre microfonul în mâini, diir această împrejurare, spun, nu l-a păgubit cu nimic. Mai târziu, la Hotelul „Dorobanţi", când noaptea demult învăluise oraşul, notăm versurile pe care le spune Pero Zubac: Târzii sunt scrisorile şi telefoanele, târzie e vocea. Şi pendulul se sperie legănându-se în zgomotul universal. Tremură mâna, fata tânără, în ceasul negândit în care iarăşi moare Nichita Stănescu... Poezia este scrisă în noaptea în care cutremurul a lovit Bucureştiulsi când autorul Ploilor de la Mostar // chema neliniştit pe Slavko Almăjan ca să-l întrebe dacă are vreo ştire de la Nichita. Dacă Stănescu e viu? Iar acuma, viu şi trist, Nichita ascultă poezia aceasta. O ascultă şi Slavko Almăjan şi Evrem Brkovicşi Goran Babiişi Adam Puslojicşi Stevan Tontiâşi Anghel Dumbrăveanu şi Florin Ursulescu. După aceea Nichita îşi anunţă prietenii că tocmai acum lucrează la o carte în care va încerca „să depăşească materialul 670 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 671 lingvistic şi să se apropie de sufletul omenesc". Se va numi, notăm repede, Descrierea stărilor sufleteşti profunde. Notăm şi aceste versuri libere şi traduse bi iuţeală: Priveam absent bt ceva, nu ştiu bl ce. Probabil câ în spatele meu ningea. Fuga iepurelui bisa urme negre pe câmp. Cum de am putut fără armă sâ provoc atâta groază. Şi iarăşi recită Nichita alte si alte versuri. Vorbeşte şî Anghel Dumbrăveanu şi Evrein Brkovic şi ceilalţi. în pauzele scurte, Goran Babic cântă acel frumos cântec vechi despre iubita pe care trebuie s-o uităm: Dumnezeu să-ti ierte păcatele, că m-ai înşelat, o, iubită necredincioasă... Şi aşa mai departe, şi asa mai departe. Ne pare rău câ la Hotelul „Dorobanţi" nu există o cameră de luat vederi, secretă, ca să filmeze o seară de poezie iugoslavo-româncască, pe care nici o regie n-ar putea s-o conceapă şi să o realizeze. Dintr-o dată Nichita se hotărăşte să răspundă la întrebarea pusă la Palatul Ghica-Tei: care a tost climatul spiritual în vremea in care au apărut primele lui cărţi. — In timpul luptelor, care se desfăşurau pe atunci, unii vorbeau de vremurib' bune, iar alţii de vremurile noi Când ai şaisprezece ani, într-adevăr aceste lucruri nu te preocupă. Te întorci frânt de oboseală acasă de pe vreun stadion şi dintr-o dată te uiţi cu alţi ochi bl mâinibj tale. Speriat, înţelegi că ele sunt absurde. Şi, Li piciorul tău, începi să te uiţi ca la un câine care a lătrat Li tine. Tot ce este în casă te împiedică să vezi ce e cu tine şi atunci înţelegi că eşti sănătos. Nu mai eşti bănuit că ai fi nebun şi, in general, nu mai eşti bănuit. în această lipsă de bănuiabi, se vâră un bătrân care zice că vremurile s-au schimbat. Nu mai sunt nici timpuriu: cele vechi, nici timpuriu: acelea bune, nici acele viitoare, promise. Ce se intâmpbi cu băiatul care crede că mâinile lui sunt absurde? Vremurile au luat un alt curs. 11 întrebăm pe Nichita cum a văzut schimbarea stării din literatură, schimbarea gusturilor literare? - Niciodată, în viata mea, n-am aşteptat nici un fel de schimbări. Toateformele timpului mi se păreau ca formeu1 patului în care dormeam. Când mi se întâmpla să mă sărute vreun glonte, întâmpbîtor, l-am mângâiat şi i-am spus: tu nu eşti glonţ, tu eşti cuvânt!într-atâta m-au scârbit toate cuvintele. Am înţeles că este imposibil să ai de a face cu cuvintele. De fapt, eram un om înapoiat. Din această cauză, am repetat prima cbisă a şcolii primare, atunci când toţi scobirii primesc premiul întâi, al doilea, al treilea sau menţiuni. Când părul nud era subţire, atunci mai mergea cumva, dar când mi-au spus că şi vorbele pot fi scrise, m-am speriat şi am înţeles că vorbek nu există. Eram ca un negru între albî. Ce sunt vorbele, cum vorbiţi? Credeam că acest lucru este tot aşa de natural ca şi atunci când te uzi sau doreşti un covrig... Tratat despre cal Nichita întrerupe mărturisirea, pentru o clipă, iar apoi continuă caşî cum ar scoate cuvintele dintr-o fântână adâncă: - Mă băteau la cap ca să pricep, dar cuvintele nu puteau să-mi între nici prin nas, nici prin urechi, nici prin gură. Habar n-am cum am reuşit să învăţ carte. Din această cauză, m-am înfuriat mai târziu şi am scris o culegere de poezii Necuvintele. Furios zic că poezia nu are nici o kgătură cu cuvintek. Desfac un zid ca să se înţeleagă aceasta mai bine: într-o căbltorie stupidă în Franţa, când gazdele m-au întrebat ce aş vrea să văd, am zis că mă interesează Ies Beaux, unde în Evul Mediu erau cekbrele judecăţi ale dragostei. Les Beaux, vă spun, este un dinte stricat dintr-o câmpie stearpă, înconjurată de ciuperci otrăvite. Mi-am adus aminte de codul dragostei din I ,es Beaux şi de articolul care zice cam aşa: îndrăgostitul este palid la faţă şi refuză să mănânce. M-am gândit: Dumnezeule, prin câte grozăvii a trebuit să treacă 672 NICHITA STĂNESCU omenirea! Dacă în vremurile de astăzi ai încurca-o din cauza unui gând sau poziţii, dacă codul din I-es Beaux şi-ar fi luat avânt tu Capitalul lui Marx si ar fi cuprins principalele capitole, atunci cu toţii am fi fost nevoiţi să purtăm măşti, fiindcă am fi putut fi condamnaţi pentru un zâmbet sau pentru o lacrimă. Iată de ce cuvintele nu au legătură cu poezia. Punct. Ideea metaforică a lui Nichita trezeşte nenumărate întrebări. Toţi le pun încrucişat, ca la o anchetă. Cine este poetul, ce este poezia: Ce nevoie a făcut ca natura să creeze calul şi ce se va întâmpla cu acest animal când oamenii se vor elibera? - Poetul este slugă si rege, zice Nichita Stănescu. Nu putem să-l confundăm cu poezia, ar fi o prostie după cum prostie este să confunzi moaşa comunală, care ajută la naştere, cu însăşi fenomenul naşterii. în grabă, printre altele, îl întrebăm cum apar poeziile lui? în ce dispoziţie sufletească, cu ce speranţe? - Vă voi răspunde, dar nu ştiu dacă am dreptul. în principiu eu nici na iubesc adevărul ci dragostea, adevărul duce hi crimă. Mă reîntorc la întrebare răspunzând ca slujirea poeziei este durere şî numai durere. Iar măreţia poeziei se află in depăşirea durerii. Fiecare poet năzuieşte spre un nou magnet cu ajutorul căruia să-şi construiască gândurile, aşa cum se adună piliturile de fier. Ce îngrozitor este când ţi se fură acest magnet, iar piliturile de fier devin nisip într-o clepsidră! Stimate prietene, oare nu credeţi că răsturnarea clepsidrei este o tragedie? Insistent, puţin ştrengăreşte, dar cu multă seriozitate, Coran Babic întreabă de cai, de soarta calului în civilizaţia umană. - Calul nu se mai poate elibera în vecii vecilor, amin! zice Nichita. Calul este tu aceeaşi măsură înstrăinat, ca şi omul. Sclavul niciodată nu se poate elibera din sclavie numai fiindcă se miră că în faţa lui este viitorul. Mai departe, Nichita afirmă: 1'URI.lCryiKĂ 673 - Calul este forum degenerată a omului. Calul este, adaugă el, un om frumos care, in loc de două mâini mai are două picioare. El admite să fie călărit de alt om care încă n-a căzut în starea calului. Neobservând că improvizaţiile lui trezesc o veselie (ărâ graniţă, Nichita se adresează lui Coran: - Întrebarea ta,prietene, este pusă unui tanchist. - Dar cum si de ce s-a născut calul? năvăleşte Coran. - S-a născut dintr-o bunătate a naturii. Şi, de aceea, n-a admis să i se nimicească neamul şi atâta a ţinut la mersul său în patru picioare încât a făcut o serie de compromisuri. Knox n-ar fi făcut aceste compromisuri. - Cine e Knox? întreabă toţi. -Nuştiu, răspunde Nichita. Atunci, Stcvan Tontîc povesteşte legenda facerii lumii. La capăml lucrării, nemulţumit de ceea ce a creat, Dumnezeu a făcut un plan tainic şi a creat calul. într-atâta i-a fermecat noua făptură, încât i s-a părur că n-ar mai putea să facă nimic vrednic după aceea. Şi-a ridicat mâinile şt a decis: să se creeze calul! Cea mai grea disperare Şi aici se termină povestea calului. Adam Puslojic vrea să audă care este deosebirea între Mihai Kminescu şi Nichita Stănescu. Sc face tăcere deoarece se ştie cine este Mihai Eminescu: cel mai mare poet român al tuturor timpurilor, favorit al zeului Bachus, omul care a băut până la fund cupa nefericirii omeneşti si care, lovit cu o piatră în cap, a murit într-o casă de nebuni, în 1880. Se ştie câ, în ceasul morţii, zicea că este Alexandru Macedon şi câ acela care La lovit cu piatra zicea, de asemenea, că este Alexandru Macedon. Dar Eminescu zicea câ este în plus şi Eminescu si câ aceasta este mult mai important. Viaţa aceea îngrozitoare, se înţelege, nu are nici o 674 NICHITA STÂNESCU legătură cu viata lui Nichita Stănescu. Dar poezia? Nichita răspunde în tel ui său, în rebus, iar tu stai şi ghiceşte: - Dacă ar fi trăit Mihai Eminescu, sunt sigur că în noaptea aceasta ar fi fost intre noi. Privindu-l asa, ca pe o statuie, noi credem, ca şi ei, că vom învăţa, odată, să murim. Ce avem în comun? Glasul lui Eminescu este aşa de puternic încât nu va trece nici o zi fără ca să sărutăm statuia lui şi să nu punem pe masă o cupă pentru el. Şi să nu se întâmple ca cineva, ca din întâmplare, să bea această cupă totdeauna până bi fund. îl întrebăm pe Nichita, în zori, cine sunt dascălii lui în poezie, în viaţă. Nu aminteşte de numele lui Eminescu, nu pomeneşte nici un nume. - Orice aş răspunde acum ar fi minciună. Cred că am fost cel mai puternic influenţat atunci când am înţeles că pot fi inşebit de omul pe care barn iubit şî pe care îl voi iubi, când am fost părăsit şi respins de toţi, când murind de groază în zadar chemam curajîd ca să pot să mă respect. Nimic nu este mai greu şi mai serios decât nedreptatea pe care o faci furându-te pe tine însuţi. Când am trăit pe pielea mea zicabi «nu ştie stânga ce face dreapta» şi ceahltă, «îşifiiră căciula», am fost disperat, mai disperat decât atunci când mi-am găsit iubita în braţele aluna. Cu iubita mea, am rezolvat-o simplu: amfăcut-o curvă şi am suferit ca un câine, dar repede am învăţat că sunt şi alte iubite. Dar când m-am în-şehtpe mine, n-am zis că sunt curvă, am înţeles că un altul n-am să găsesc. A trebuit să-mi iert, dar aceasta a durat foarte mult. De ce suferă poeţii în noaptea aceea s-a vorbit despre toate, aşa câ cineva a pomenit şi de venirea, eventuala venire a unei armate extra-planerare, care va hotărî asupra soartei neamului omenesc. Nichita întreabă: PUBLICISTICA 675 - Poţi oare să crezi că aş ridica arma? Aş ridica dorul de dragoste. Ce ar putea să-ne facă? Şi atunci se hotărăşte să ne povestească o poveste care nu se poate uita. — Nişte prieteni de ai mei, care se pricep şi în chestii politice, ca şi în strategia inilitară, găsesc că a fost ridicolă divizia poloneză de cavalerie, care s-a ridicat contra nemţilor. Se înţelege că au fost zdrobiţi şi caii şi căbireţii, dar spuneţi-mi, este asta o greşeabî militară, este o greşeală sufletească? Până astăzi şi în vecii vecilor, nu se va tuta mândria diviziei poloneze de cavalerie în faţa tancurilor. De mult au ruginit tancurib>, şi tanchiştii au ruginit, dar diviz'ui de cavalerie a rămas frumoasă cum e frumos primul vers din lliada. Convorbirea cu Nichita Stănescu o continuam şi o terminăm a doua zi, la el acasă. Nu vrea sâ vorbească despre cărţile lui. A vorbi despre ele, zice, înseamnă a năşi inutil: - Când s-a născut sora mea, tată s-a îmbătat aşa de tare că în sfârşit avea şi o fată, încât a acceptat toate prenumele care i-au fost sugerate de prieteni. Ea astăzi are un prenume lung ca un sabxm: Mariana Elena Georgeta Doina. Slavă Domnului că pe Lingă el nu erau mai mulţi prieteni. Aşadar, permiteţi-mi ca cel puţin eu să nu-mi năşesc cărţile. îi spunem că numele lui se află de ani de zile pe listele candidaţilor pentru Premiul Nobel. - Nu vreau să răspund la întrebarea aceasta. — îi spunem câ întrebarea nici nu s-a pus. Ce crede el de premii, în general, de premiere? — Fiecare poet ar trebui să primească cel puţin un premiu ca să înţeleagă că acesta nu are nici o legătură cu opera lui. Ar trebui ca celpuţin o dată să primească o medalie, ca să aibă ce să arunce pe fereastră. (i7fi NICHITA STĂNESCU 677 - Dar de ce, întreabă Nichita, toţi vor să vorbească despre premii? De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeţilor? De ce fecare vrea să fie Eminescu, dar nu vrea să trăiască viata lui? De ce toţi vrem să scrietn aşa cum a scris Rimbaud dar să nu batem drumurile Africii? Şi cum vrem cu toţii să semănăm cu Dostoievski, dar să nu fim condamnaţi la moarte? Noi trebuie să vorbim despre bolile profesionale ale poeţilor înainte de a ne întinde la vorbă cu privire la moralitatea poeziei, înainte de... în acest moment intră un tânăr, aproape un copil, si nemăsurat de bucuros ii arată lui Nichita nişte ziare de tineret cu versuri de-ale lui. Sunt primele versuri pe care Ic publică. Le arată dascălului său cu o bucurie pe care niciodată n-o va mai încerca în viată. Nichita, şi el foarte fericit, ne spune câ acest tânăr acum este dezvirginat, şi-a pierdut nevinovăţia, zice. Şi dă ziarele Loretei Volbea, pe care ne-a prezentat-o ca pc o colaboratoare, ca pe secretara sa, si mai misterios, ca pe fiica sa, ca ea să citească cu glas tare versurile. Zice: - Ducă-se dracului interviul, asta-i mai important. Reuşim să-i smulgem încă un singur răspuns. U întrebăm care sunt pasiunile lui în viaţă, în afară de poezie. - Fără avocat, zice, nu răspund la întrebarea aceasta. La urmă, la despărţire, ne ajunge şi pe noi întrebarea: - Crezi oare, prietene, că interviul este o formă de cunoaştere? Nu vi se pare că interviul se scrie astfel ca acela care este întrebat să arate mai multă inteligenţă decât adevăr? Tot ce-am vorbit până acuma de-abia dacă pregăteşte o îmbrăţişare prietenească, iar dacă această îmbrăţişare există, It ce atâta vorbă? LA CURŢILE DOMNULUI EMINESCU Interviu de Sânziana Pop (Parcul Palatului brâncovenesc de la Mogoşoaîa. Mijloc de iunie 1979.) S. P.: înainte ca anotimpul să intre în sfârşitul de vară, hminte ca primăvara cu mână caldă şi adevărată, care o face anotimpul împluiirilor, ne-am gândit ca, într-un peisaj cât mai apropiat de natura, de visarea, de fiinţa celui care a fost Mihai Eminescu, să încercăm să evocam întreaga sa măreţie şi personalitate. Acum, când după nouăzeci de ani, care s-au scurs de la stingerea sa din viaţă, timpul obiectiv a pus între el şi noi întreaga lui dimensiune a gândirii şi personalităţii sale. L-am rugat pe colegid meu, poetul Nichita Stănescu, sa facă începutul acestui omagiu, fireşte, fiind atât de aproape de chiar frumuseţea nebănnită şi de înţelegerea adevărată a versurilor eminesciene. N.S.: Eu am durerea mea, mi-esre foarte greu sâ-1 evocăm pe Eminescu. Mi-c greu din pricina sufletului nostru greu. Şi mă gândeam că mă simt atât dc supărat pe poetul Marin Sorescu, dar nu pot să nu recunosc ce frumoasă poezie i-a dedicat lui Eminescu. Şi fără sâ-i preiau ideea, pentru câ nu-i în 'mima lui, e-a noastră, a tuturora: Eminescu este dorinţa poporului român de romantism. Ştii că foarte mulţi oameni... Dar de fapt ce s-a întâmplat, domnule, ce s-a întâmplat cu acest copil care, la 33 de ani, în mod real s-a dus din lumea lichidă? Mai păstrăm într-o singură întrerupere splendida poezie pe care, atât de aspru, dar atât de minunat, un critic, Tîtu 678 NICHITA STĂNESCU Maiorescu, încă se întreba dacă să i-o publice în carte. Nu cumva viaţa lui Eminescu este dorinţa întregului nostru popor de dragoste şi de romantism, mă întreb? Pentru că El, fără îndoială, că a avut geniu. Dar nu numai El a avut geniu. Au avut mai mulţi. De ce poporul român Na ales pe El? Eu cred ca poporul român 1-a ales pe El pentru câ a întrunit anumite condiţii profund morale convenabile poporului român. Câ nu-i vorba de o morală proastă şi în genere, ci de o morală convenabilă poporului nostru. S.P.: Tocmai, tocmai, mă gândeam poate că poezia eminesciană poate fi interpretată şi ca o lecţie pentru suflet, ca o cultivare a sufletului. Atunci, fireşte, morala se poate regăsi in toată amploarea si profunzimea ei. N.S.: Da şi nu. Să-ţi spun de ce da şi nu. Ea se regăseşte ca virtualitate, iar nu ca realitate. Ca realitate, ea se regăseşte în poezia populară, în Mioriţa, în Toma Alimoş, în Miu Cobiul, dar, ca om viu, poporul nostru, si de ce să nu o spunem făţiş, nu a avut parte de mari vorbe de dragoste din partea altora şi, atunci, le-a găsit singur şi, atunci, el le-a numit Eminescu! De ce? Pentru ca acest băiat sublim Eminescu a trăit 33 de ani. Aşa, iată ca e un simbol câ a trăit 33 de ani. După aceea, a fost boala lui, mizerabilă pentru sufletul nostru nu pentru al lui, pentru câ a suportat-o cu profundă demnitate in care el a adeverit ceva din dorinţa curată a întregului nostru popor de a Pi iubit, pe care El nu a dezavuat-o în nici un fel faţă de alte popoare. El iubind nu a fost tot timpul iubit pe măsura iubirii Lui. Ori, întruchiparea de frumuseţe sufletească şi morală, pentru că trebuie să înţelegem estetica ca pe o parte superioara a eticii, ca pe o împlinire a eticii, ca pe o duminică a stării morale. Frumosul este o duminică a stării morale. Eminescu a întrunit aceste condiţii greu de întrunit cu precădere în acele condiţii istorice ale poporului român, care abia îşi câştiga, pentru întâia oară, independenţa lui de stat şi dreptul de a fi patriot cu sine însuşi fără de a fi insultat. Pentru câ noi cunoaştem întâmplarea PUBLICISTICĂ 679 de a avea dreptul de a fi* la cel care arc palat. Noi nu avem palate, noi avan munţi. Asta este frumuseţea noastră. România nu este o ţară bogată. România este o ţară minunată. Piste o tara frumoasă, nu o ţară bogată. Bogăţia României nu e petrolul pe care nu-1 avem, este Eminescu pe care îl avem. S.P.: Crezi că atitudinea patriotică a lui Eminescu, care a fost atât de uluitoare faţă de contemporanii săi şi care nouă ne este foarte limpede, astăzi, a găsit în poezia pe care a scris-o un echivalent pe măsură? N.S.: După părerea mea, dar este numai părerea mea, a găsit şi nu a găsit. Pentru că: dacă El ar fi găsit un echivalent pe măsură, ar fi interzis următoarelor generaţii, prin măreţia Sa, să mai scrie versuri. El a născut, prin caracterul şi prin probitatea sa morală, posîbilirarea noilor noastre generaţii. De ce este atât de tânăr şi prezent? Ştii, dumneata, Sânziana, prieten drag şi coleg al meu aproape de o viaţă, că noi aproape suntem mai în vârsta decât Eniinescu? Şî că sentimentele noastre nu sunt atât de simple ca aie Lui, Dar l-as certa şi pe Domnia Sa, pe Mihai Eminescu, că nu-i atât de simplu cu Mioriţa. A fost aevoinţa şi necesitatea poporului român de a sc regăsi pe sine însuşi în limbaj ales, pentru că altfel, în limbaj cosmic şi stelar, se regăsesc. Şi chiar aşa şi era. Uneori, ţara noastră a fost pe nedrept şi necinstit acuzată câ n-are document istoric pe o sută sau două sute de ani. Ce document istoric mai mare decât unitatea limbii române? Care este un document mai precis, mai adevărat şi mat drept decât totala unitate a limbii noastre, care de la nord la sud, de la răsărit la apus, nu avem decât două schimbări dc pronunţie maxim maximorum? S.P.: Cum ai putea nu califica, Nichita, înţelege şi explica în câteva cuvinte înnoirea pe care a produs-o în limba română? N.S. - Dacă aş putea-o explica, Sânziana, stimata mea colegă, aş face-o eu. Nu o pot explica. Aici, există ceva de gust. A bea laptele mamei tale când te-a alăptat nu-! poţi explica. Sunt anumite lucruri care ţin de modul profund şi până la 680 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 681 fundul pământului si care nu rin neapărat de cuvinre. Nu-mi explic aceste lucruri, ci refuzând să mi-l explic, prefer să îl iubesc. S. P.: Oricât ar părea de ciudat, apropierea de Eminescu este dificilă şi timidă, pentru că lucrurile fundamentale, profunde despre opera poetului s-au spus în mod sublim, cu toate acestea avem tot timpul sentimentul că ceva a rămas pe dinafară, că abia acum începem... N.S.: Nu începe cu noi. Te înşeli! Ne-a scăpat chiar hi. Frumuseţea 1 .ui este că, undeva, fără conştiinţa faptului, El a înţeles că poezia nu este arta cuvântului. Cuvântul este material pentru poezie. Mă înţelegi tu. FI a înţeles lucrul ăsta, faptul că a trage o pensulă, o culoare pe o pânză, au are nimic de a face cu pictura. Pictura nu-i pe pânză. Picrura-i un sentiment, este cu totul altceva; acestea sunt doar materialele din care se constituie acest sentiment. S.P.: Şi, cu toate astea, Nichita, cum ani putea numi. astăzi, după aproape un secol de Li dispariţia şi reapariţia lui printre noi şi mai puternică, cum se poate numi poezia eminesciana? Caut feţele poetului care le putem citi astăzi. N.S.: Toate erorile pe care noi le facem din lipsa de educaţie, îndreptăţite, ne ajută să le numim. (Un avion survola parcul, perturbând discuţia.) S.P.: Acea conduită încercăm să ne aducă idei mai aproape de înţeles. N.S.: {Arată spre avion.) Uită-te la el! Uită-te! Uitâ-te la el! S.P.: Poezui erotică, de pildă, cu înţeles uşor romantic în epoca lui Eminescu în care le-a scris, poate prea aproape de sentimente omeneşti, cum ţi se pare astăzi? N.S.: Sânziana! A suferit atât de mult! Ce să mai înţelegem? îi preluăm suferinţa dc dragoste. Numai câ frumuseţea suferinţei lui de dragoste nu s-a constituit într-o mârşăvie sau într-o bârfă sau în ceva urât, ci într-un fluture, într-un zig-zag, într-o geometrie. S.P.: Deci, încercând să explic, şi-ţi cer iertare pentru asta, lucrurile tale mai pe înţelesul chiar al meu şi, poate, al celor care ne ascultă, am putea spune că Eminescu este, astăzi, luat mai ales ca o trăire decât ca un înţeles intelectual. N.S.: Nu! Nici una, nici alta. N-aş fî de acord cu dumneata si să-ţi spun în ce sens n-aş fî dc acord: că ai prea multă dreptare, că ar însemna să-l elucidăm. S.P.: Atunci, hai să-l bănuim! N.S.: Hai să-l bănuim! Ha-ha! Da. S.P.: Să-l bănuim într-un interior. ' N.S.: Acuma, bineînţeles că telespectatorii înţeleg că ne aşezăm greu pe nîstc scaune de drag de domniile lor. înţeleg lucrul ăsta si că ne-am pierdut naturaleţea pentru că arta filmului are şi ea limitele ei şi ne obligă cumva să nu vorbim zburând, ci să mai vorbim şi şezând. lată, uite, îndrăznesc să-ţi spun dumitale întrebarea care este încă mai minunată, decât cea pe care dumneata mi-at pus-o mie. Dumneata, ca prozatoare şi ca femeie şi ca lucru minunat, adică să ai un copil atât de minunat cum îl ai - născând, cum îl mai înţelegi pe Eminescu? S.P.: Tocmai asta vreau să-ţi spun că, pe cât de apropiat mi se părea poetul pe când eram adolescentă, gândind că-i stăpânesc şî mijloacele şi biografia, pe atât de ciudat şi de enorm mi se pare astăzi înţekgerea lui. Este mai aproape decât înainte de mine şi-mi dau seama câ de câte ori încerc să numesc opera lui si întreaga lui personalitate, el îmi scapă. Şi că, de japt, opera fiind cumva asumată, chiar în ce fac şi gândesc, ceea ce mă uimeşte în clipa de faţă este persoana numită Eminescu; este uriaşa sa trăire şi biografie. Lucru care m-a uluit aflându-l, astăzi, mai cu dinamism decât îiuiinte, este acea ciudată călătorie pe care a făcut-o poetidla 15 ani în Transilvania. Iji 15 ani, plecând pe jos spre Transilvania, c-o boccea in spate, c-un băţ în mână, încercând să afle - ce? S-a spus despre el că a fost o recidivare în 682 NICHITA STĂNESCU 6«3 romantism. Eu cred că a fost o campanie ideologică. Cred că de la 7,5 ani. Mihai Eminescu era deja un mare patriot român. N.S.: Te cert! Te cert şi te-ntrerup şi te cert cu dragoste şi cu prietenie. La 15 ani... da, uite, Eminescu, ia 15 ani, avea conştiinţa patriotică. Ai dreptate! * S.P.: Reverberaţia iu operă a acestei întâmplări biografice a fost uriaşă. întreaga sa operă suferă şi reprezintă acest tip de patriotism. Deci, acesta este, în esenţă, pe care eu îl acord astăzi poetului. Uite, vreau să te întreb, Nichita, de pildă, ce înţeles poţi să-i dai astăzi dimensiunii filosofice poeziei lui Mihai Eminescu? N.S.: Nu, nu pot spune. Sunt anumite lucruri care ţin de cuvinte şi ele nu pot fi spuse nu din mândria de a nu gândi, ci din delicateţea de a gândi. Uneori, a gândi este mai real decât realul. Arborii care sunt în jurul nostru sunt cu mult [nai ireali decât gândurile pe care noi le gândim, care sunt cu mult mai reale. S.P.: Nichita, dacă ar fi să-i dedici poetului pacru fraze sau două fraze, câteva cuvinte, ce î-aî spune? N.S.: Ah, i-aş spune povestea despre maieâ-mea când s-a certat cu taîcâ-meu, când i-a spus: nu mai ştiu ce să mâ fac cu băiatul ăsta. Cămaşa î-o spăl şî mă bucur câ aleargă şi bate mingea. Picioarele i le spăl şi am început să mă mir de la o vreme că nu mai umblă desculţ. Dar să vezi ce s-a întâmplat cu eh l-am văzut căzând pe gânduri, iar gândurile nu sunt de spălat. Mâ tem că se înstrăinează de noi. Asta i-as spune Tui. S.P.: Nichita, te văd, adeseori, înconjurat de adolescenţi, admirându-te, fireşte, dar şi încercând să-nveţe ades ceva. Dacă te-ar întreba ei ceva despre Eminescu, ce le-ai putea spune? N.S.: Oh, mî-as ţine gura ca să afle singuri. Pentru câ atâta durere fericită mi-a creat cunoaşterea sfântă a operei lui Mihai Eminescu, încât n-as vrea s-o răpesc alinia până când el însuşi nu o trăieşte. CEL MAI MARE POET CONTEMPORAN Interviu de NJcolae Brânda împreună cu un grup de colegi, încercam în urmă cu câţiva ani un proiect ambiţios: transformarea unei reviste liceale într-o publicaţie de cultură, fără a altera totuşi profilul ei didactic. Revista se numea „Plai românesc" şi era editată de Liceul „Samuil Vulcan"din Beîuş, instituţie venerabilă, as un trecut semnificativ pentru istoria culturală a Transilvaniei, fiind al doilea liceu de limbă românească de dincolo de munţi. Din păcate, după numai două numere (1978, 1979), apariţia revistei a fost sistată tocmai când încercam configurarea profilului ei publicistic. Printre multe materiale ce urmau să apară, sperăm interesante, se numără şi interviul acesta rămas, prin forţa lucrurilor, inedit. Accesul la Nichita Stănescu ne-a fost facilitat de Gheorghe Pituţ. După un prim contact la Casa Scriitorilor, am fost invitaţi acasă la intervievat. Interviul s-a derulat spontan cu un reporter improvizat, dominat de tracul prezenţei poetului, de solicitudinea lui excesivă, de dorinţa de a fi la înălţimea acestei solicitudini, de a nu răni (prin inocenţă) susceptibilităţi, precum şi, evident, de necesitatea de a răspunde profilului unei reviste, totuşi, in primul rând şcolare. Cum tot timpul am fost asistaţi de Gheorghe Pituţ şi de Constantin Crisan, la solicitarea insistentă a subsemnatului, aceştia au intervenit în discuţii pentru a da mai multă fluenţă interviului. 684 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 6S5 Materialul înregistrat pe casetă se găseşte la muzeul Liceului „Sainuil Vulcan" din Beiuş. Nicolae Brănda: Altruismul dumneavoastră, al omului Nichita Stănescu, poate constitui pretextul unei mitologii. Care este de fapt mobilul acestui mod de a trăi pentru alţii, această antinomie a egocentrismului? Nichita Stănescu: Unul dintre cei mai mari fizicieni ai secolului nostru, domnul Heiscnberg, spunea că o întrebare justă conţine răspunsuri chiar în ea. Cel mai important, în fizică, zicea domnia sa, nu este atât răspunsul, cât justeţea cu care se pune întrebarea. în acest sens, întrebarea dumneavoastră nu mi se pare justă în ceea ce mă priveşte, pentru că nu sunt un om altruist. Sunt uu soldat, care are grijă de arma sa şi am grijă de arma mea din stimă pentru duşmanii mei. N.B.: Mulţi, foarte mulţi vorbesc astăzi despre Nichita Stănescu ca despre cel mai mare poet român contemporan. N.S.: Poetul Ion Barbu spunea că numai la cursele de cai există un cal victorios. în cazul [Mieriei, ea nu mai are o natură câtuşi de puţin concurentă cu atât mai mult cu cât poezia autentică nu se umple de galoane si de grade şi de decoraţiuni, nici de premii, nici de alte merite şi ea este de natură revelatoare, ca are natura conştiinţei, iar nu natură ierarhistică. In acest sens, cel mai mare-i cel de pe urmă ca să spun aşa; ca să citez dintr-un text, nu ştiu dc unde-mi aduc aminte, dar ştiu că acest text a fost tipărit pe undeva. Natura conştiinţei este o natură absolut sigură, nonierarhicâ, face parte din autoritatea spirituală a unui popor. Autoritatea spirituală a unui popor este cu mult mai puternică decât autoritatea tancurilor sale. Aşa se face că un popor cu o istorie atât de zbuciumată ca a poporului nostru există astăzi în continuare şi în măreţie, datorită schimbării lui iuţi în cuvânt, acoperirii munţilor cu doine N.B.: Ce vi se pare esenţial în poezie, unde începe şi unde se sfârşeşte ea? N.S.: Poez.iaeste o altă formă a patriei, simultană cu patria. Îndeobşte ea începe cu naşterea si se sfârşeşte cu moartea. Dar ea, în acelaşi timp, are o naştere mai îndepărtată şi o moarte încă şi mai îndepărtată de naşterea sa. Poezia, în măsura în cartea este adevărată şi întruneşte aspiraţia unei naţiuni, este inatacabilă indiferent de gustul aleatoriu, timp sau politicianist al unor mici grupuri mai bine sau mai rău organizate pe interese exterioare literaturii. Poezia ca atare este nevoia dc duminică a săptămânii statului. /V. B.: Dacă aţi scrie o seamă de scrisori pentru un tânăr poet, care ar ft primele sfaturi pe care i le-aţi da? N.S.: Primul sfat pe care l-as da unui tânăr poet este următorul: Nichita, mai uită-te din catul în când în oglindă. N.B.: Unui şi mai tânăr poet... N.S.: Nichita, sparge oglinda! N.B.: Unuipoet-elev? N.S.: Unui poet-elev? L-aş sfătui sa înveţe cum sâ facă acordul între subiect şi predicat, să caute să ştie buchia pe deasupra, cea scrisa, căci ea se poate transforma orişlcând într-un document în afara spiritualităţii ţării noastre, căci altfel limba nu are nevoie de a fi scrisă. De n-am avea nevoie să ne apărăm vorbirea şi spiritualitatea, nici n-am avea nevoie s-o mai scriem, N.B.: Se spune că vă dictaţi poeziile. Să înţelegea discursul liric este, bt dumneavoastră, absolut spontan? Iu ce proporţii intervine totuşi momentul ebiborării interioare? N.S.: în proporţie de 9 luni din cele 12 ale anului. N.B.: Unele dintre poeziile dumneavoastră pot deruta o categorie de cititori, au un discurs liric sibilin, ek sunt expresia dorinţei autorului de a transforma actul autoreceptării într-o revebiţie continuă? 686 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 687 N.S.: Discreţia scriitorului este aceea că nu-si alege cititorii!. Eu nu sunt vinovat că am cititori care gândesc sibilin. Constantin Crişan: întrebarea aceasta este mai degrabă o replica şi, fit sudoarea poetului, trebuie să vedem, mai întâi de toate, limbajul şi o oarecare cantitate de sibilin, pentru că o poezie modernă ţine, în primul rând, de limbaj. întreaga poezie, dealtfel, de la Holderlin încoace ţine, în primul rând de limbaj, arta toată este limbaj si este un clişeu ceea ce spun acuma, dar dacă se poate afirma despre Nichita Stătiescu că scrie o poezie sibilinică, atuncea nu înţeleg ce am putea vorbi despre poezia lui Alain Gilsbert sau, mai ştiu cu, poezia lui Pierre Segers. Părerea mea este că cititorul care se plânge de un grad al limbajului abscons, de o anumită obstrucţie a sensului şi de o anumită obscurizare a sensurilor în poezia de astăzi, greşeşte prin faptul că pune deasupra sudoarea Ini faţă de sudoarea creaţiei. Intre noi, se află şi poetul Gheorghe Pituţ despre care odată am afirmat că scrie o poezie politică de o mare densitate, care nu se oferă primei lecturi cu cea mai mare uşurinţă şi că, în fiecare vers, există o semantică foarte profundă, care trebuie cercetată asemenea sau in felul unui arheolog care încearcă să descopere lucruri tainice, foarte adânci. Este o eroare să întrebi pe un poet care practică poezie instituită pe funcţia superioară a limbajului, să întrebi în ce măsură el este sibilinic, atât timp cât nu te gândeşti în ce măsură este opac cititorul contemporan la un grad de poezie superioară, care să se afinnă exclusiv prin limbaj. Cred că acea şcoală românească mai are multe de făcut în ceea ce priveşte educaţia estetică şi psihoestetică a subiectului educat pentru ca să înţeleagă poezia nu prin funcţiile exterioarei, ci prin funcţiile ei interioare. Când vorbeşti despre Eminescu, trebuie să vorbeşti în limba lui Eminescu, când vorbeşti despre Arghezi, trebuie să vorbeşti în limba lui Arghezi. Nu toate lucrurile acestea voiam să le spun. Când vorbeşti despre poezia lui Nichita Stănescu, trebuie să vorbeşti numai în funcţie şi numai pe baza limbajului. inclusiv pe baza greşelilor pe care le exprimă Nichita Stănescu din punctul de vedere al stilisticii limbajului. N.S.: Deosebit de just şi interesant ceea ce a spus prietenul meu si totuşi am o despărţire de domnia sa iotr-o formulare şi anume în aceea câ poezia este limbaj. Poezia nu este câtuşi de puţin limbaj, după părerea noastră, ci ea este un material al simţului, al sentimentului. Ar fi o eroare să confundăm, aşa cum prost am fost educaţi în tinereţile noastre, că poezia ar fi arta cuvântului, dându-se drept exemplu şi argument modul destoinic prin care Eminescu îşi făcea manuscrisele. El nu-şi refăcea manuscrisele, el de fapt nu-şi tăia cuvintele, el căuta cuvântul ce exprimă adevărul, ceea ce e cu totul şi cu totul altceva. CC: In timp ce, astăzi, cititorul caută la un poet numai cuvântul care exprimă adevărurile stilului, pentru că cititorul a evoluat el însuşi atât de mult şi s-a făcut atât de parşiv că vrea să se instituie deasupra creatorului. Semn că el a evoluat foarte mult şi că, fără îndoială, trebuie aşezat pe un alt fotoliu de credit, dar, pe altă parte, cinismul acestui cititor, cinismul în sensul superior al cuvântului, este de altă natură. El vrea să consume şi să execute într-o staţie de tramvai viaţa şi gândirea unui creator în timp ce un creator nu poate executa un cititor nici măcar în gând. N.B.: Ce sens credeţi că are demersul criticii în formarea unui poet? N.S.: întrebarea minunată pc care mi-o puneţi cu atât mai mult nu sunt în stare să răspund la dânsa. N.B.: Răspunsul este totuşi elocvent. Sunteţi vulnerabil la iisperităţile vieţii? N.S.: Aici e şi mai greu. Eu sunt soldatul si-mi cer scuze că mâ autocitez. într-o scrisoare de dragoste adresată prietenului meu Toma, care s-a născut acum 2000 de ani, la Roma, si cu care numai dintr-o necoincidenţă de secol nu am putut da şi mâna, explicându-i că, uneori, nu e foarre important să fii 6S8 NICHITA .STÂNESCU mama a şapte copii şi mai degrabă copilul a şapte mame, spuneam să nu se mai uite atât de tare la rana piciorului meu cu care şcluoapăt atâta şi care mă doare el pe mine, dar şi eu pe el. Câ rana, căruia îl sunt eti rană, ea mi s-a părut mie, iar nu eu ei. ' N.B.: Vi se întâmplă, uneori, să fiţi conformist? N.S.: Bineînţeles, sunt extraordinar de conformist, în sensul câ am bunul obicei să-mi sărut soţia, iubesc Constituţia Statului meu şî, cu precădere, mă scol dimineaţa compus dîn cap, tâmple şi membre. N.B.: După câte ştiu eu, critica vă remarcă ascendenţa în spaţiul spiritual al Ploieştiului, locul dv. de naştere. Prin ce v-a marcat acest spaţiu.' N.S.: Prin absenţa lui loială. i\'.B.: Iu disputa dintre autohtonişti şi univcrsalişti, dacă am înţeles bine prin modul de a crea, vă bazaţi mai mult pe deschiderea spre universalitate. N.S.: Eu nu am pus niciodată aşa problema. Când am fost în stare să iubesc, uneori, am fost şi iubit, când nu am fost în stare sâ iubesc, mă universalizasem atât dc tare, că nu mă mai confundam de-o capră sau de un păianjen. N.B.: Revin Li întrebarea care bi început nu v-a plăcut. Care vi se par, să spunem, cei mai mari cinci poeţi români contemporani? Ştîţi, interviul acesta va apărea într-o revistă de liceu. De obicei, elevii sunt obişnuiţi cu ierarhiile. N.S.: Cei mai mari poeţi... N.B.: Spuneţi-mi, vă rog, numai patru, al cincilea rămâne să-l numim noi. N.S.: Cel mai mare poet este unu, al doilea esre al doilea, pe urmă, urmează al treilea, după care vine al patrulea. N.B.: Cum am spus, interviul nostru apare într-o revistă de liceu. Ce a însemnat pentru dv. şcoabi, forma de educaţie didactică, în special liceul? PUBLICISTICA 689 N.S.: Pentru mine şcoala a înseninat frumuseţea unul copac sădit de altul în mine. Eu având o vocaţie de cânt, am multă nevoie de liber când răsare soarele. N.B.: V-aţi iubit profesorii? N.S.: Neobişnuit de mult şi am avut norocul sublim să am parte de un profesor de excepţie, pe istoricid Nicolae Simache, fost colaborator intim al lui Nicolae lorga, autor al unor cârti tipărire pe cheltuială proprie în acele perioade grele dinainte de război, a Cronicii lui Stoica Eudescu, a Cronicii lui Radu Popescu (evident nu criticul de astăzi), Cronografului Moxa, autor a unor mai repezi ochiri asupra istoriei Munteniei şi a judeţului Prahova, cel care a găsit şi a publicat documente ale trecerii lui Bălcescu prin judeţul Prahova într-o carte, în fine, un om atât de cultivat şi profund în gândirea istoriei, încât el nu a educat mai ales elevi, cât patrioţi, în felul domniei sale de a fî. N.B.: Ştiţi prin ce sunteţi reprezentat în manuakle scobi re? N.S.: Ani o îndurerare de ceea ce-mi acordă manualele şcolare pentru elevi în genere, din pricina faptului că nu am fost consultat şi eu. Cel mai mult mi-aş fî dorit, dacă aş fî meritat să fîu reprezentat în abecedar, cu o poezie intitulată Mama pe care am jupuit-o, ca sâ spun aşa, de pe spinarea albă a unui copil care alerga la noi în curte. Ingânându-i modul de recitare pe care îmi cer permisiunea sâ v-o spun în îngânarea copilărească: Şapte-s mamele din cer Şase nu-s la fel Cinci sunt mamele din cer Patru nu-s la fel. Trei sunt mamek din cer Două nu-s bt fel. Una este mama mea Nimeni nu-i ca ea. 690 NICHITA STÂNLSCU PUBLICISTICĂ 691 N.B.: In manuale, textul despre dv. începe aşa: S-a născut în 1933, format la şcoala poetului Nicolae Ijibiş. Afirmaţia vi se pare exactă? N.S.: Mi sc parc exacta. N.B.: Prin ce? N.S.: Pentru ca iubesc foarte mult memoria sfântă a lui l,abiş. N.B.: De unde înclinaţia dv. spre abstracţiuni? N.S.: De la cerc, de la pătrat, de la piramidă. N.B.: Vă defineşte, totuşi, şi o obsesie a organicului, a senzorialului. N.S.: Oamenii trebuie să se mai şi înmulţească. N.B.: Ce facem totuşi cu revista scobiră? CC: Dar ce, copiii aceştia nu vor deveni oameni? N.B.: Câte cărţi aţi publicat până în prezent? N.S.: Nici una! Poate dacă o să izbutesc să traduc un text apocrif al evangheliei descoperită de un ţăran egiptean în Egipet, după divinul Tomas, într-o bibliotecă găsită într-o oală în formă de papirus, poare, în fine, aş debuta şi eu cu o carte în limba romană. N.B.: în cât timp scrieţi o carte? N.S.: Fără de timp! N.B.: Ce înseamnă pentru poeţi iubirea? N.S.: Republica Socialistă România. N.B.: Iubirea faţă de ţară... N.S.: Cealaltă: Una este mama mealNimeni nu-i ca ea. N.B.: Iubirea faţă de mamă... N.S.: Acelaşi lucru. N.B.: Care este cel mai frumos vis pe care l-aţi avut vreodtttă? N.S.: Limba română. N.B.: Care este cel mai important lucru pe care îl doriţi de hi viată? N.S.: Să nu trădez aceastâlimbâ minunată şi spiritualitatea ţării care m-a născut. N.B.: Care este cea mai frumoasă poezie pe care aţi scris-o vreodată? N.S.: Odă (în metru antic) de Eminescu. C. C: Mata ai pus o întrebare, la care N.S.: a răspuns, privind prezenţa lui în manualele şcolare. El, într-un fel, a protestat cu fineţe că nu a fost consultat cu privire la selecţia poemelor în manualul de clasa a XII-a. Ei, bine, important nu ar fi cele două poezii care-l reprezintă mai mult sau mai puţin; important este că exegeza, in sensul de analiză şi sinteză, care este făcută în manual, este atât de întortocheată, de suflecată pe dos, încât se întoarce împotriva poeziei însăşi, împotriva criteriului de poezie si că ceea ce elevul ar putea înţelege... N.S.: Aşa este! CC: îmi pare bine că Nichita Stănescu îmi dă dreptate, deci ceea ce elevul ar fi putut înţelege simplu din lectura însăşi a poeziei este în întregime răsturnat de un comentariu inept, pătimaş şi absolut subteran fără să ducă la nici un sens, fără să ducă la nici o înţelegere a poeziei. Chiar dacă n-aţi avea manualul aicea, aş vrea să vă spun din ?nemorie câ definiţia poemului Cântec începe aşa: „In Cântec, Nichita Stănescufoloseşte pentru cuvinte o seamă de expresii care vor să spună": cutare, cutare, cutare... exactceea ce poetul nu spune, „candoare şi multă libertate... în care însă cuvintele nu au decât rolul de a transporta emoţiile, ele însăşi..." greşeală monstruoasă de acord, apropo de faptul de a învăţa bine gramatica, de a face acordul între subiect si predicat; chiar şi pronumele de întărire are importanpl în limba română; „ele însăşi" în loc de „ele însele ". „Ele însăşi neavând corp, materie." „A dotui poezie, este vorba de Poveste sentimentală, prezintă câteva particularităţi interesante". Să vedem care sunt (asta este completarea mea). „încă din primele patru versuri se observă că spaţiul poetului este un continuu spaţiu timp. Cele două margini 692 NICHITA STÂNESCU ale orei se identifică cu cele două toarte ale amforei"? Ce părere ai Gheorghe Pituţ?'Nu este o simplă imagine cum ne dăm seama mai departe. De altfel, într-o poezie de mai târziu Nichita Stănescu va defini cuvântul poetic în felul următor: „Cuvintele tristele: jumătate timp, jumătate dor". Povestea sentimentală din cântec era o poveste a sentimentelor; aici ea devine o poveste a cuvintelor. „Cuvintele nu mai sunt doar mijloc de a exprima emoţiile, ele devin substanţă inefabili a poemului, conţinutul ca şi tema lui" etc, etc. N.S.: Ce carte citezi dumneata? CC: Florian Creţeanu, Nicobie I. Nicobie. „Literatura română", manual pentru clisa a XII-a. Editura Didtictică şi pedagogică, Bucureşti, 1978. Deşi am fost unul dintre cei mulţi care s-au ridicat împotriva redactărilor stupide, inepte şi lipsite de orice rotunjime în acest manual şi care distonează în ceea ce priveşte interpretarea şi predarea poeziei si, în orice caz, conduc copilul, şcolarul pe un drum malefic, văd că nu s-a luat nici o măsură, ceea ce este destul de grav. Pentru că, pe de o parte, avem în licee nenumărate talente de excepţie, generaţia care vine în poezia românească, în literatură, în artă şi care înţelege mai bine poezia, pe de altă parte, se află, uneori, profesori cum sunt cei pe care t-ani întâlnit într-o consfătuire şi care m-au întrebat; când se va institui, în fine, un limbaj al criticii pedagogice şcolire, fiindcă ei nu înţekg limbajul criticii literare. Daţi-mi voie să vă spun că, probabil, din rândul acestora din urmă, au apărut cei doi autori care au încercat să explice într-un mod cu totul trădător poezia lui Nichita Stănescu pentru că aşa înţeleg ei, într-un fel cu totul abscons şt nejust, dând dovadă că de fapt ei nu iubesc poezia. Eu consider că un om care nu e de cultură, dar care iubeşte cultura aparţine deja spaţiului cultural. Un om care e de cultură, dar care urăşte cultura n-are ce căuta în cultură. Gheorghe Pîtuţ: Domnule Nichita Stănescu, există un vers, o definiţie... PUBLICISTICA 693 N.S.: Zău, stimate coleg, nu-mi zi domnule... G.P. Domnule Nichita Stănescu, există un vers definitoriu, cred, pentru travaliul oricărui poet, versul e scris, desigur, tot de un poet pe care-lştim şi-l vom recunoaşte citindu-l „o boabi învinsă e orice carte". Ce părere aveţi despre acest vers? N.S.: Of... doamne!... aşa-i. E întocmai cum zici şi domnia ta, cu atât mai mult cu cât cel care a împlinit 40 de ani şi nu şi-a făcut casă nici nu-şi va mai face. C. C.: Lângă noi se află şi prietenul nostru G. P. un poet bi care ţinem deosebit de mult... N.S.: Şi nu numai dumneata. CC: Da, nit numai eu, dar toţi suntem nişte oameni care vorbim fără să vrem bi persoana 1, dovadă a egocentrismului „altruist". Da, toţi suntem nişte altruişti, vorbim la persoana l. Gheorghe Pituţ practică o poezie politică, am zis eu, deşi este un mare confesor al sentimentelor grave ak umanităţii de astăzi şi în primul rând ale marilor dureri ale omului, dar practică înainte de toate o poezie politică fiindcă aşează individul li scara istorică şi-o face aparent, hi o primă lectură, într-un mod foarte foarte simplu. Am acum în minte depibbi un poem al Domniei sak care începe aşa: Puterea este fruct divin Cine încearcă să o guste E-asemeni cehr ce beau vin hi cer la cramek auguste. Iată s-ar zice o poezie foarte simplă şi care se oferă înţelegerii imediate. Ce comodă e interpretarea, s-ar spune, imediat. Ce funestă exegeză din partea unui cititor entuziasmat de ideea de a-l recepta pe poet într-o staţie de tramvai. Ei bine, de fapt aicea autorul, creatorul în sensul cel mai bun al cuvântului a suferit mult mai puternic decât toţi cititorii lumii la un loc, gândindu-se in numek lor la ideile pe care ei înşişi k aveau în minte, dar nu reuşeau să k exprime, să k condenseze. 6M NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 695 In acest catren, asa cum poetul a reuşit să spună, ori aceasta este drama acestei prietenii dificile creator-cititor. aceea de a găsi un spaţiu de înţelegere, un spaţiu în care cuvântulaşa-zis abscons, pătimaş, greoi, elevat, colţuros, arborescent, danteltk, arabesc, ceresc, demonic, noroios şi plin de seninătatea astrală a poetului să devină în acelaşi timp spaţiul de înţelegere al cititorului. N.B.: Dacă criticul CC: ar scrie o carte despre poetul N.S., ce inotto ar pune la carte? C. C: Da!Altundeva eşti numai tu! N. B.: Şi care ar fi primă frază din exegeză? C C: Se dedică lui N.S., aşa ar trebui, dar tiu se poate. N.B.: încă o întrebare pentru N.S.: De ce vă iubeşte toată lumea? N.S.: Dacă toată Ionica este Dora, Tudoriţa, soţia mea atunci ştiu de ce, pentru că mă port urât cu ea. O supăr pe Tudoriţa... CC: Nu, n-o superi. Celebreaz-o, dar explică, şi celebrarea se explică. N.B.: încă o întrebare pentru N.S.: Nouă. De ce vă iubeşte toată lumea? N.S.:... N.B.: Domnule Stănescu, ne spuneţi totuşi 4-5 nume ale confraţilor pe care îi iubiţi mai mult? N.S.: Unu, doi, trei, patru, cinci. N.B.: Tot acolo ajungem? N.S.: Tot acolo. CC: Pentru cine regreţi tu N.S.: că ar fi trebuit să ia premiul Nobel în literatura română şi nu l-a luat? N.S.: Pentru Nobel regret lucrul ăsta, inventatorul dinamitei. C. C: Mulţumesc pentru replica dinamitardă. Dar nu-i aşa că Eminescu, dacă Nobel ar fi făcut premiul înainte, trebuia să fie primul care l-ar fi luat? N..S.; Stimate prietene, întrebarea dumirale am luat-o ca pe o glumă şi aşa o şi considerăm între noi, căci mi-aduc aminte că Ti tu Maiorescu l-a dus pe Eminescu la Palat şi l-a prezentat Carmenei Sylva, care era cât pe ce sâ-i dea decoraţia „Bene Merenrî" la care poetul agitat, marele inspirat agitat de prezenta unei regine în preajma sa, se căuta [ieste tot dacă nu are o decoraţie cu care să o decoreze pe regină, căci poetul îndeobşte decorează iar nu el e decorat. N. B.: Am fost tot astăzi la maestrul Beniuc şi tot obsedat de ierarhii îl rugam să citeze nume şi a început cu N.S.: şi a vorbit şi de Premiul Nobel, CC: Da! Uite, asta mă incită. Se pare că noi, romanii, avem o soartă tristă în ceea te priveşte Premiul Nobel. Dacă ne putem imagina că Premiul Nobel poate fi luat de un poet super modest, neavând nimic împotriva lui şi având o deosebită stimă, în 'general, pentru spaţiul culturii elenice, da, poate fi luat repet de un poet cu tottd modest nu superior lui Petre Got sau, să zicem, lui Mihai Cantuniari, Odisseos Elitis. Ei bine, e de neconceput, dacă stăm să ne gândim cum Premiib Nobel au putut să evite cele mai mari valori româneşti şi, se ştie că, primul, Blaga, am relevat acest lucru în Luceafărul în ianuarie 79, a pierdut în '56 Premhd Nobel pentru că nu a fost sprijinit de românişi l-a huitj. Ramon Jimenez doar cu două voturi deasupra lui BLiga. Este o durere dintre cele mai mari de care trebuie să ne amintim. Apoi, am pierdut Premiul Nobel în ceea ce-l priveşte pe Arghezi. Şi-acuma-mi-amintesc de-o frază pe care mi-a pronunţat-o, odată, fostul meu foarte bun prieten Fânuş Neagu, pe care mi-a spus-o într-o noapte la Athhiee Palace: „Mă Crişan, dacă într-o zi si un român ia Premiul Nobel, mă, să stii că trebuie să-şi construiască nişte ziduri de cetate, că-l mănâncă ăia, îl mănâncă, îl mănâncă..." El a spus un mare adevăr. G.P.: Şi-o glumă. 6% NICHITA STĂNESCU 697 CC: Da, şi-o glumă. O glumă tristă, pentru că uite, acum doi ani, Nichita Stănescu a fost propus de Arthur Lundqvist la Premiul Nobel, Eram aici când a primit scrisoarea, o scrisoare jubiliară. Presa românească tiu a suflat nici un cuvânt despre această treabă, în afară doar de revista „ Viata studenţească", n-a scris nimeni. Anul acesta, adică în amil '79, pardon, a fost iar propus. Pe cine ar deranja faptul că N.S.: ar lua Premiul Nobel având în vedere că... G.P.: Numai pe el. N.S.: Să nu mai vorbim despre aceasta. G.P.: Eu personal am scris în revista „Viaţa românească" o foarte mică însemnare, atât mi s-a cerut, despre primirea Herder-ului de către Nichita. Mi s-a spus să aibă o pagină. Criticul C. C. l-a amintit înainte peprietenid Fănuş, repet prieten, care este, ca şi Nichita, uu mare scriitor. Aceşti doi scriitori, după mine, seamănă cu acel unic şi irepetabil Mihai Eminescu cel puţin în felul de a fi contemporani cu contemporanii lor. Mă bazez pe 0 însemnare a lui loan Slavici care a bisat o mărturie extraordinară despre o vizita pregătită minuţios bi Pabitul Regal, unde Eminescu era aşteptat de Regină. Acel Slavici, bi care focuia Eminescu, hi mai puţin de 50 de metri de locul unde vorbim acum, spune că atunci când ajuns pe Podul Mogoşoaiei. bl mai puţin de o sută de metri de aici, Eminescu a întâlnit un cerşetor. Era dimineaţa, brumase şi s-a descălţtit de ciubotele pe care i U cumpărase Sbwici (:a să-l vadă Regina bine pregătit şi echipat), 1 b>-a dat cerşetorului, care era desculţ. în acest fel, se comportă * de dimineaţă până mâine dimineaţă tot timpul Nichita sau Fănuş Neagu. „ÎN SOCIETATEA NOASTRĂ, MUNCA SE ÎNSOŢEŞTE ŞI CU O JUBILAŢIE A EI" Interviu de Constantin Visan Odaia de lucru a poetului Nichita Stănescu îmi aduce în memorie Ţara dc piatră. Un om şi un topor, un om şi un cal. Un om şi un brad — scria Geo Bogza. Şi aici, totul este de-o simplitate ajunsă bl esenţe. O masă şi câteva scaune. Un tablou. Un prieten sau mai mulţi. O stichi de vin şi poetul. Poetul şi poezia. Poezia, singura şi inestimabila bogăţie a acestui îmblânzitor de cuvinte. în curtea blocului, copiii se bat cu bulgări de zăpadă. Poetul caută în vrafid de manuscrise câteva versuri inedite promise pentru interviul nostru. Le-a găsit, dar îmi propune să le citim bi sfârşitul convorbirii, pe care v-o rebitez, cu toate ezitările şi meandrele pe care le-a cunoscut. — Pentru că sunteţi poetul care a încercat şî încearcă un nou limbaj liric, vă propun câteva consideraţii despre poezia noastră contemporană, în context cu poezia lumii. - Despre propria mea poezie mi-e greu să vorbesc. Ori ar însemna să vorbesc prea mult, ceea ce ar fî un egoism, ori prea analitic, ceea ce ar fi un răsfăţ. Dar omiţând acest caz, adică al autorului care vorbeşte despre sine însuşi, ţin sâ spun că poezia română, după opinia mea şi nu numai după opinia mea, după ecourile aflate în presa internaţională, dar şi la cititorii noştri, după interesul nemaipomenit pe care ea îl suscită, după 698 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 699 direcţiile ei foarte variate, dar toate incluse într-un fond de lumină al umanismului socialist, poezia română de astăzi este una dintre cele mai înfloritoare poezii din lume. Şi ţin să remarc că acest lucru este într-o strânsă legătură cu efortul mai general dc construcţie al ţârii noastre. Pentru că printr-un efort de construcţie nu înţelegem doar ridicarea unui furnal, a unei uzine, a unui oraş, ci şi edificarea unui sentimenr sănătos, creativ. Poezia noastră mai are de parcurs careva etape, este în plină dezvoltare, dar şi atât cât este astăzi, nu numai că nu ne face de ruşine în lume, dar, aşa cum spunea, într-un articol din Time un critic englez, „uneori poezia abstractă - aşa o numea el - a românilor face să roşească până şi pe cei mai buni şi dotaţi poeţi englezi, determinându-i să li se pară lor înşile anemici11, lată o frază care ne bucură pe toţi, căci ea cuprinde un adevăr. Sigur, ce înţelegea criticul prin poezia abstractă este una, ce înţelegem noi este alta. Noi prin poezia abstractă înţelegem mai degrabă o metodă de lucru decar o abstractizare, adică o transformare a cantitativului în calitate. După cum bine ştim, numerele au precădere în aspectul ăsta abstract, deci cantitativ. Poezia rămâne totuşi pură calitate. Dar, lăsând ,1a o parte toate aceste mici aspecte care pot fi discutate şi care sunt de metodă, de metodologie, putem afirma că avem o atât de mare varietate, cum aproape u-am avu t-o niciodată. Şi chiar dacă deocamdată, din lipsă dc perspectivă istorică, am putea spune că nu avem, să zicem, sau poate că avem şi nu ştim noi, nu ne dăm seama, vârfuri cum au fost Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, în schimb, totalitatea poeziei noastre de astăzi are o personalitate absolut flagrantă şi puternică, imediat recognoscibilă şi care corespunde mai unitar ca niciodată unei spiritualităţi compacte. - Asupra căror elemente de originalitate lirică aţi fi tentat să atrageţi atenţia? - Am să iau câteva exemple de poezie contemporană, dintre cele mai flagrante, cel puţin pentru mine. Bunăoară, o poezie constituită, cum este aceea a lui Gheorghe '1 omozei, o poezie plină de nuanţe şi care atrage ca un năvod de pescari o întreagă gramatică străveche, şi când spun o întreagă gramatică şi un întreg lexic străvechi mă gândesc nu atât la vetustitatea cuvântului, cât la sufletul acelui cuvânt vechi. O operă ca a lui Gheorghe Tomozei mi se pare deosebit de expresivă în a arăta cu fineţea unui contor Geiger-Muller până la ce grad a ajuns radioactivitatea sensibilităţii noastre. Asta ca să dau un exemplu în această zonă. Dar în egală măsură mă por referi la un poet ca NicolaePrelipceanu, care, la rândul lui, în cu totul alt sens şi evident mai tânăr ca experiment literar, dar poate şi mai proaspăt decât noi ceilalţi care am exersat în aceste zone, cultivă ironizarea limbii, o ascuţire a ei. Nu atât în îmbogăţirea lingvistică lexicală, cât într-o anumită spiritualitate acidulată a limbii. Astfel de exemple se pot înmulţi. Dar fiecare dintre poeţii noştri, şi nu ducem lîpsâ de poeţi de primă mărime, are câte o contribuţie în şlefuirea limbii contemporane şi o contribuţie foarte serioasă în expresivitatea şi expresia sentimentelor contemporane. Pentru că, după părerea mea, bunăoară, a-ti iubi ţara înseamnă nu atât o descriere cât mai degrabă, ca poet, trebuie să încerci să îi redai sentimentele, să te ridici la acea forţă în care sentimentele tale personale, individuale, monadice să se mistuie în sentimentele mai generale, în sentimentele unei ţări, în sentimentele patriei tale, care sunt fără nici o îndoială măreţe şi puternice şi care iarăşi, fără nici o îndoială, sunt foarte nuanţate. - Aţi primit Premiul Academiei pentru Epica magna. In perspectiva acestui premiu şi după ce volumul a fostul pe larg discutat de critică, v-aş propune o revedere a intenţiilor cu care aţi scris această carte. - După părerea mea, premiile literare sunt de fapt întâmplări de biografie, iar nu întâmplări de literatură. Recunoaşterea unui artist, după mine, trebuie făcută din cu totul alte zone, 700 NICHITA STÂNESCU şî cea mai mare bucurie a lui esce atunci când ceea ce gândeşte el este resimţit ca adevăr, cu un gând adevărat şi curat de către cititorii lut, iar expresia în care gândeşte el este preluată de toţi. Asta nu înseamnă câ aş critica ideea de premiu literarjAm cel mai puţin dreptul sâ o critic, pentru că am avut norocul, ca să spun aşa, să iau multe premii literare. Dar în afară de o bucurie strict personală şî strict biografică pe care mi-au dat-o, ele nu m-au influenţat în sens estetic. Ba mai mult decât atâta; aş spune câ niciodată un premiu nu poate să fie de o imparţialitate totală şi că automat, printr-o alegere, alţii sunt întrucâtva nedreptăţiţi. Ştiu asta din propria mea experienţă, sîmţindu-mâ uneori frustrat de un premiu, alteori frustrând pe alţii. Dar, în fine, aşa este viaţa literara, şi încă de la olimpiadele antice, când se acordau premii pentru teatru. Prin urmare, nu văd cum excepţia premiului sau întâmplarea premiului ar putea să fie chiar atât de rea încât să renunţăm la ideea lui. - Să profităm de acest premiu aşadar şi să discutăm despre Epica Magna. Aş dori să plecăm de hi pledoaria pentru real, pe care o faceţi în această cane, pledoaria pentru ardere mai exact. Vă plice, etan afirmaţi într-un vers, sâ ardeţi în poezie, căci cel care arde luminează. - Despre această penultima carte a mea s-a scris un foarte mare număr de articole. - Critice... - Unele critice şi la propriu, şi la figurat, altele numai Ia figurat. în genere, cartea nu s-a bucurat de o bună primire publică, spre marea mea mirare, pentru că, în ceea ce mă priveşte, eu o consider cea mai izbutită lucrare pe care am întreprins-o până acum în zona estetică. Atribui insuccesul ei momentan unor conjuncturi care depăşesc literatura şi ţin mai degrabă de grupuri, de ofuscări sau de sensibilităţi literare. Dar lucrurile astea, în afară de o nelinişte trecătoare şi de o tristeţe PUBLICISTICA 701 trecătoare. Ic-am depăşit. Urmează ca timpul sâ-si spună cuvântul. - Important este că aţi scris această carte. Spuneţi într-un vers: „Cel care stă nu este. Cel care mişcă are trecut." Şi iată, Epica magna a-nceput să aibă trecut. - Celor care mă citesc le cer sur/c câ iau apărarea cârtii mele. De obicei am un punct de vedere mai obiectiv fată de lucrările proprii, cu atât mai obiectiv cu cât distanţa între mine şi ele creşte, dar de data asta nu prea văd de ce mi-aş face o falsă autocritica. Este o carte de maturitate. Poate că este mai dificilă, poare că are deficienţe de natură strict didactică, pe care ulterior le voi remedia în celelalte cârti. Cine are puterea s-o citească cu obiectivitate, nu ca un prilej de concurentă sau ca o piesă pe o tablă de şah, ci aşa cum a fost concepută, va vedea câ ea face parte dintr-un ciclu foarte strâns, pe care l-am început cu II Elegii, pe care I-am continuat, vai mie, din păcate, nu cu prea mare reuşită în construcţie, în Laus Ptolemaei, aceasta, Epica magna, fiind a treia carte din acest ciclu pe care îl proiectez in şapte volume si din care pân-acum aett terminat primele rrei: // Elegii, Epica imgna si Imus Ptolemaei. Pe ultima vreau să o revăd când voi fi în stare s-o revăd creator, nu ştergând din ea lucrurile care astăzi nu mi se par a fi izbutite, ci chiar Întocniindu-Ie cu acele părţi mai apropiate de ceea ce-şi propunea să fie Laus Ptolemaei. — Versurile dumneavoastră încearcă să populeze realul. Deşi sunteţi poetul prin excelenţă al cuvintelor, al abstracţiunilor, va decliraţi adeptul concretului, al simţirii, al sentimentelor. — împărţirea in poezie concretă şi poezie abstractă mic mi se pare, aşa cum am mai spus-o, un pic depăşită, sau în nici un caz operantă pentru a înţelege câte ceva din fenomenul poetic contemporan. Noi nu avem ceea ce se numeşte o poezie abstractă, înţelegând noţiunea de abstract ca o dozare a proporţiilor, ca un raport între cantităţi. Or, poezia, prin natura 702 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 703 ei, este prin excelenţă calitativă şi nimic nu poartă amprenta calităţii mai puternic întipărită în el decât fenomenul concret. S-a confundat adeseori calitatea cu abstracţiunea. Când se spune „a gândi abstract" se încearcă a se substitui ideea de abstract cu ideea de calitate, ceea ce este fals. Aşa-zisa poezie dc idei, asa-zisa poc/de abstractă, trebuie privită din unghiul de vedere al poeziei, adică al concreteţii şi al calităţii materialului poetic. Dacă ne gândim, de pildă, la cuvântul dor, poate cel mai frumos cuvânt, cel mai poetic cuvânt al limbii române, putem spune că el este abstract, dar totuşi nu este abstract, pentru că are o imensă concreteţe în măsura în care este trăit. - Aţi fost învinuit de „dorul cuvintelor". - E o dc tot plăcută vină. O vină al cărei păcat îl recunosc. - Toate ar fi interesant să dezvoltaţi ideeq^iceasta de dor al cuvintelor, care vă obsedează. - Eu sunt dublat într-o oarecare măsură şi de un lingvist care nu şi-a dus treaba până la capăt. Arta nefiind totuşi o profesiune, ci o vocaţie, în măsura în care ea este. Sigur că, fiind vocaţie, ca devine şi profesiune, dar mai întâi trebuie să fie vocaţie şî mai apoi profesiune. Profesiunea mea de bază este aceea de profesor de limba şi literatura română, si cu precădere - aceea de lingvist. Adică, într-o vorbă mai veche, de grămătic. O vocaţie pe care am avu t-o dintotdeauna, războindu-mâ cu diferite gramatici mai mult sau mai puţin academice ori mai mult sau mai puţin bine alcătuite. In acest sens, am avut şi am şi acum o reacţie asupra tipului de gramatică aşa cum esre ea concepută la ora actuală, nu neapărat la gramatica limbii române, ci la gramatica în genere, a tuturor limbilor, care este concepută pe un singur plan. în genere, toate gramaticile au o natură scolastică, toate-şi trag o oarecare rădăcină de la Port-Royal, dacă nu mâ-nşel, unde s-au pus bazele unei împărţiri mai mult sau mai puţin didactîc-scolastice a limbii. Limba nu are o natură didactică; ea poate fi didacticizată pentru a fi mai bine înţeleasă, dar primul ei sens este acela dc comunicare. Limbaeste în spaţiu, limba nu este plană. Noi ne-am obişnuit, când spunem limba română sau când spunem limba franceză sau când spunem limba rusă sau limba engleză şi aşa mai departe să vedem cărţi scrise. Ei bine, limba nu este o carte scrisă. Cartea scrisă este numai o formă, o conservă a limbii, o haltă a unei limbi, o gară prin care o vorbire trece. 1 ,imba este în spaţiu, este în relief. Primele schiţe atomice ale lui Nieîs Bohr erau trecute pe un plan, pe o tablă neagră, si întruchipau întrucâtva sistemul nostru planetar. Ulterior s-a văzut câ sistemul planetar însuşi, şi^iu numai el, dar cu atât mai mult sistemul atomic e în relief, adică electronii au curbe în jurul nucleelor lor, deloc paralele de la o cuantă dc lumină la o altă cuantă de lumină; fără a face o apropiere forţată şi înţelegând verbul ca o capacitate dinamică a limbii, asociaţia cu materialitatea, cu concretul existenţial nu mi se parc exagerară. Limba, la urma urmelor, fiind o umbră a materiei în conştiinţă, ea nu poate să nu reproducă întrucâtva şt structurile materiei. - Limba este, în fond, şi o expresie a biologicului. Poate cea mai subtilă, mai înaltă expresie a biologicului. Aşa cum spuneţi în autoportretul din Epica magna, „eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte". - Autoportretele, nu numai ale mele, ci-n general ale tuturor artiştilor, nu trebuiesc luate tale-quale. Ele sunt nişte simboluri, nişte tendinţe, ele nu trebuiesc văzute, ci mai degrabă înţelese Ele se adresează înţelesului şi mai puţin viziunii plastice. Chiar şi autoportretele pictorilor nu se adresează înţelesului grafic, ci înţelesului lor hermeneutic, semantic, semanticii lor propriu-zise, sensului şi semnificau tul ui lor. - Incursiunea pe care aţi făcut-o în electronică, în fizică, mă-ndeamnă să-mi aduc aminte de tentativele dumneavoastră de-a aduce geometria în poezie. 704 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 705 - Hit cred câ e prea mult spus a include ştiinţa în poezie, poezia însăşi fiind, dintr-un anumit punct de vedere, si ştiinţă, iar ştiinţa, din alt punct de vedere, fiind la rândul ei şi poezie, pentru că nu există o ştiinţă moartă sau o poezie moartă. Capacitatea umană de a penetra realul se face prin diferite canale. Uneori, poezia mi se pare a fi un canal la fel de puternic ca şi cel al ştiinţelor-de obicei, noi le zicem ştiinţe abstracte, iarăşi denumirea este mult prea larga si un pic confuză, un pic nedidactica, nedefinitorie pentru obiectul ca atare al ştiinţei, dar bai sâ-i spunem literaturii ştiinţă morală, pentru câ zona estetică trebuie înţeleasă (am mai spus-o în nenumărate rânduri şi am spus-o ca un profesor, ca un învăţător de şcoală primară, pentru că ideea trebuie sâ fie a tuturor, şi ea pluteşte şi este de fapt a tuturor, şi nu este o noutate aici, nu originalitatea ideii este importantă, cât puterea ei de a fi trăită), estetica este, de fapt, forma împlinită a eticii. Adică frumosul este forma cea mai înaltă a ideii de morală. Moralitatea se exprimă cel mai puternic si cel mai desăvârşit în ideea dc frumos. - Ce ipoteze ale ştiinţei contemporane vă atrag atenţia, vă fascinează? - Ca să fiu sincer, i[>orezclc ştiinţifice contemporane nu mă fascinează, ci mă sperie prin amoralitatea lor. Eu nu spun că ştiinţa este de natură amorală, ci numai că omul de ştiinţă trebuie să fie dublat şi de un om de o mare conştiinţă umanista. Pentru că exact cu aceeaşi idee bine gândită, bine alcătuită, dar de-naturâ abstractă, deci cantitativă, putem săvârşi şi bombe, dar putem face şi pluguri, exact cu una şi aceeaşi idee, Nu cunosc poet care să-şi fi ucis vreodată cititorul decât prin plictiseală, o moarte de tot benignă, pe când în cazul oamenilor de ştiinţă şi cu precădere al fizicienilor, iresponsabilitatea morală a unor fizicieni a dus la crearea unor arme distrugătoare. - Vă întrebam ce ipoteze, ce idei ale ştiinţei contemporane vă preocupă. V-aş întreba: şi ce idei ale esteticii. Ale Vieţii. Pentru că, iată, ne-ntoarcem bi această obsesie fundamentală a poeziei dumneavoastră, ea fiind un cântec.al vieţii. — Dintre ideile ştiinţifice contemporane, fără nici o îndoială că mă preocupă foarte mult ideile matematicii, ideile lui Heisenberg bunăoară, matematica mulţimilor şi unele idei mai vechi de geometrie, de geometrie cantitativă ale lui Georg Cantor, pe care parţial le-am şi studiat. Acestea ar fi unele dintre ideile de ştiinţă care mă preocupă. Cele estetice, să vă spun sincer, trebuiesc trăite. Doar a afirma teze estetice este foarte uşor şi ţine de o inteligenţă imediată, şi sâ-i lăsăm pe critici sâ emane, cât vor ei, idei estetice. Ele sunt bune, sănătoase, binevenite, te pun pe gânduri. Opera lirerară, departe dc a fi acefală şi lipsită dc idei, suscită şi provoacă idei literare. Condiţia e ca ele să fie trăite Mi-aduc aminte cu mare plăcere de o carte a profesorului meu de facultate Tudor Vianu, dacă nu mă-nsel se numea Idei trăite. Am asistat la cursurile unde acest eminent profesor ne-nvâţa pe noi, studenţii lui, modul de a-ti trăi în estetică ideile, de a le consuma la modul sensibil şi moral. — Vă preocupă noul în poezie, în artă, deci inovaţia, şi în acelaşi timp includerea tradiţiei în această inovaţie. Sunteţi printre poeţii care au recitit bi modul foarte interesant, contemporan, clasicii şi care el însuşi propune formule de inovaţie în spiritul celor mai generoase tradiţii ale poeziei şi culturii româneşti. — După părerea mea, tezaurul nostru de spiritualitate este departe de a fi în totalitatea lui pus în adevărata lui lumină şi în adevârara lui măreţie. Este şi de înţeles de ce se întâmplă aşa. Pentru câ istoria ţării noastre nu este numai istoria acestei tari. Ea este integrată în istoria, în conjunctura istoriei lumii în genere, cu rupturi, cu revoluţii, cu războaie şi cu toate cele câte s-au petrecut în acest secol dureros şi foarte grav, secolul XX, un secol în acelaşi timp plin de visare şî plin de umanism ca reacţie faţă de autodistrugerea personalităţii umane sau faţă de 706 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 707 excesul de individualism. Tendinţa este de încorporare totală si de recuperare totală a omului de către om. Şi nu numai a omului viu de către omul viu. Omul începe sâ-şi recupereze şi tot ceea ce au gândit înaintaşii în sprijinul lui.' - Cum aţi situa în acest climat problema libertăţii, atât de speculată de unele voci? Problema libertăţii de creaţie? - Ideea de libertate, dacă nu este înţeleasă profund, ci într-un mod speculativ, marginal şi necreator, poate fi foarte iute confundată cu ideea de debandadă sau cu o revendicare fără acoperire. Ca să ai copac, trebuie mai întâi să-l sădeşti. în acest sens, am o mare melancolie pentru oamenii necopţi, sau superficiali sau rău educaţi, cu precădere rău educaţi, care fug la umbra copacului altuia. Atâta vreme cât tu însuţi nu poţi să fii nepotul cuiva, este destul de nobil să fii strămoşul cuiva. Libertatea nu se poate asigura decât într-un cadru creativ. Libertatea este o idee creativă, nu o idee distructivă. Libertatea nu are nimic comun cu anarhismul. Libertatea este o formă a unui echilibru superior în gândirea unei păci interioare, a unei aspiraţii nobile. Or, eu nu văd o formă de libertate mai mare decât bucuria de a scrie o operă constructivă, de a crea ceva care la rândul Iui creează. Nu poate fi concepută libertatea fără echilibru. Noi dc obicei definim în termeni marxişti libertatea ca pe o necesitate înţeleasă. Şi fără nici o îndoială că aşa este, dar această formulă trebuie încă şi mai nuanţată. Libertatea înţeleasă nu este un jug, ea este o jubilaţie. Ideea dc morală este t> idee de bucurie, nu de constrângere. Zona artistică nu poate fi concepută decât ca o stare împlinită a zonei etice. Arta fiind ca un summum, ca o împlinire a aspiraţiilor morale. Dacă o judecăm din acest punct de vedere şi o considerăm ca atare, atunci morala ne apare ca fiind un efort, o construcţie, iar arta o creativitate. - Vă interesează studiul limbii vii, al oamenilor. Ce constatări ar face poetul, lingvistul, sociologul despre elementele noi în limba română? Cândva întreb asta, mă gândesc că poate aţi lărgi constatările făcute şi prin încercarea de a schiţa un portret al contemporanilor noştri. — Am să încep cu o mirare profundă pe care am avut-o din experienţă proprie, atât de lectură cât şi de cercetare a limbii vii. Adică a putea să auzi limba vie ca şi cum n-ai fi de faţă este de o bucurie nemaipomenită. Parcă ai auzi un cântec. E foarte frumoasă limba română, neobişnuit dc frumoasă şi neobişnuit de veşnic nouă şi de proaspătă. Am constatat câ limbajul cult se învecheşte cu o viteză uluitoare, pe când limbajul din poeziile populare are o perenitate cu mult sporită. Sigur câ şi limba creaţiei folclorice arc un procentaj de învechire faţă de limba cea mai nouă, dar nici limba aceasta nu poţi fi sigur că este cea mai nouă, ea având uneori alunecări în argou sau în cuvinte pe care ulterior trunchiul limbii nu Ic primeşte în sine. Cu riscul de a speria prin formulare, spun că am rămas uluit că Luceafărul\\\\ Eminescu din punct de vedere al limbii literare, el fiind fondatorul limbii noastre literare, şî noi toţi de la el ne tragem, cu timpul devine un pic mai întunecat decât limbajul Mioriţei, care rămâne atât de actual, atât de simplu, dar în acelaşi timp atât de complex, atât de viu, de neobişnuit. M-am gândit: să fie asta oare rezultatul faptului câ se recurge la fondul principal de cuvinte? Da şi nu. Dar plecând de la această constatare, mi-am creat un sistem de lucru comparativ, care încă nu a dat rezultate palpabile, dar pe care îl urmăresc cu patimă de cercetător. — Aţi colaborat mult cu pictorii. Poezia dumneavoastră este şi o dovadă a unui mod de a vedea lumea cu ochi de pictor; domină în ea imaginile de mare forţă plastică. Există de altfel o tendinţă foarte pozitivă în epoca noastră de interferenţă între arte, de colaborare între artişti. — Arta nu este decât una singură. Mijloacele, limbajul ei diferă. Pentru mine, poezia nu este arta cuvântului. Cuvântul 708 NICHITA STÂNESCU este materialul poeziei. După cum pictura nu este arta culorii, ci culoarea este materialul picturii. Există o singură artă, depinde în ce zonă are respectivul artist înclinare mai mare. Nu cred că omul e făcut să fie pictor, muzician sau poet. Cred că are o singură dimensiune estetică, dar ea se manifestă după accidentul conjunctura!, educaţional şi asa mai departe. Acesta este însă un subiect atât de deschis, încât poate oferi substanţă pentru un ciclu de conferinţe. Bineînţeles, dacă nu le-aş ţine eu. — Dar fiindu-vă atât de plăcut să vorbiţi despre pictură şi pictori, să profităm de acest interes al dumneavoastră. Aşadar, măcar pe scurt, o opinie pe această temă. — Mai pe scurt decât a spus latinul ut pictura poesis ce aş putea adăuga? — Mă contrariază faptul că cel puţin hi noi, unde avem o poezie atât de interesantă, mulţi compozitori, mai cu seamă cei de muzică uşoară, nu cobiborează aşa cum ar fi cazul cu poeţii excepţionali. Poate o abatere de bi acest obicei o realizează muzica jolk. Cântăreţii de muzică folk promovează cu lăudabilă îndrăzneabi şi cu dragoste poezia bună. Şi pe cea clasică, şi pe cea contemporană. — E o problemă care se discută de foarte mulţi ani, problema textului pentru muzica uşoară. Acuma, ca să fiu sincer, iubim muzica uşoară, totuşi, e mai bine câ are textele pe care le are, pentru câ mi-ar fi greu să văd un rock pe „Nu credeam să învăţ a muri vreodată" a lui Eminescu. Dar aici aş vrea sâ fac un alt tip de considerare. Muzica, pictura cât şi sculptura folosesc un material mai simplu decât poezia. De fapt, ele sunt specimene tot ale poeziei, cu un material mai simplu, mai nemijlocit, care intră prin canalurile simţurilor mai iute, prin ochi, prin ureche, prin tactil, în cazul sculpturii, să spunem, printr-o realizare a geometriilor în spaţii. De altfel, o definiţie a sculpturii ca tactil o dă Săruttdhu Rodin, urmat PUBLICISTICĂ 709 de Sărutulhu Brâncuşi, o îmbrăţişare. Dar aceste acte care au bucuria limbajului universal, pentru câ simţurile au un caracter universal, îşi recapătă adevărata lor măreţie când au tendinţa către cuvânt, către semn. în sensul ăsta, lectura lui Brâncuşi se face ca lectura unui text mai degrabă decât ca lectura unei arte sculpturale. Totul esre încărcat de atâta semnificaţie şi de atâta semn, încât sculpturile lui sunt opere de citit; ele se citesc, ele nu umilesc printr-o măreţie care ne sparge, să zicem, ochiul sau ne rupe timpanul sau ne umileşte papila gustativă. în cazul muzicii, care în aparenţă poate sâ pară regina artelor, muzica, adevărata, măreaţa muzică este de fapt poezia. Ea se ridică la cuvânt. Si aicea mă gândesc sâ lăsăm la o parte însoţirile primitive ale operei, Mozart, bunăoară, se însoţeşte în multe opere ale lui cu nişte librete uluitor de neutre. Dacă n-ar fi fost geniul lui fantastic, care să le potenţeze atât de mult, operele respective ar fi fost nişte catastrofe. Totuşi, ce este mai bun, ce e măreţ, ce este tezaur al umanităţii din Mozart sau din Beethovcn, sau, îndrăznesc sâ spun, la noi la Enescu, sau dintr-un Aurel Stroe, contemporanul nostru pentru care am o deosebită admiraţie, este faptul că muzica nu se constituie ca un melos pur, ci este o translaţie către semnul cuvântului. Nu chiar către cuvânt, ci către aura cuvântului. De aici şi pacea sufletească sau neliniştea meditativă superioară pe care o pot stârni astfel de opere fundamentale. în acest sens, însoţirea picturii cu poezia sau însoţirea muzicii cu poezia nu dă rezultate ideale. Eu, ca să fiu sincer, nu cred câ poezia poate fi ilustrată. Nici de desen, nici de sculptură, nici de nimic. Şi nici invers. Confluenţa între arte există totuşi. Ea constă în faptul că toate au tendinţa către cuvânt şi către un sens major al conştiinţei umane. Pictuta care nu se transformă în conştiinţă, muzica, sculptura care nu se transformă în conştiinţă sunt trepte exterioare ale unei piramide încă neconstruite. Să nu credeţi că sunt aspru sau că am o gândire de un dogmatism straniu şi 710 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 711 iau ca simplu criteriu cuvântul. însuşi cuvântul trebuie să aibă tendinţa spre cuvânt. Cuvântul fără sens şi fără o tendinţă către conştiinţă nu este decât un material fragil oarecare, care nu ne poate spune nouă foarte multe lucruri. Dar, aşa cum afirmam şi mai înainte (îmi cer scuze că mâ autocitez, lucrul ăsta nu mi-a plăcut niciodată la nimeni, deci nu-mi place nici la mine, dar iatâ-mâ nevolt să folosesc această merodă de vorbire liberă, cam superficială), arta este o dimensiune a tuturor oamenilor. Altfel, ea nu si-ar fi găsit locul în societate. Nu există creator de artă şi receptor de artă. Toată lumea e implicată în artă, toţi suntem implicaţi. Arta este dimensiunea fundamentală a spiritului uman, este zona lui cea mat de preţ, cea mai înaltă, zona estetică înţeleasă ca o împlinire a zonei etice. A, sigur, de bună seamă că fenomenul acesta al naşterii artei îl provoacă cineva, naşterea propriu-zisă este ajutată, provocată prin maieutica de către moasâ. Dar ce ar fi dacă noi am confunda miracolul naşterii cu dexteritatea moaşei? Ar fi o mare confuzie. în acelaşi sens, ne simţim un pic socratici, credem că artistul ca atare e un maieut, adică ajută naşterea operei de artă în interlocutorul său, în cel căruia i se adresează. De fapt, se poate spune fără a exagera despre Coloana fără sfârşitcă ea nu se află la Târgu-Jiu; ca este acel obiect care face ca ideea Coloanei să se nască în noi. Coloana există în noi, în primul rând, ea este maieutica, ea ne ajută ca semnul ei sase nască în noi. De fapt, Eminescu, el de ce este cel mai iubit şi cel mai drag? Şi iată că nu trece o zi, îiitr-un fel sau altul, să nu-i amintim numele. Din orice întâmplare ne vine în minte şi numele lui. De ce lucrul ăsta? Pentru ca el ne-a ajutat pe toţi să ajungem la o înţelegere a Luceafărului, la înţelegerea tragică dar olimpiană a acelui Nu credeam să-nvăţa muri vrodată. Dar asta pentru câ versurile lui sunt ale noastre, ale tuturor. Poemul propriu-zis nu a făcut decât să uşureze naşterea în noi a miracolului. Deci, din acest punct de vedere eu resping ideea de genialitatea artistului, ca fiind o idee vetusră. Nu se pune aşa problema. Un mare artist este un artist care ajută arta să nască în toţi. Nu arta lui e mare, ci ceea ce face ea în toţi e mare. Noi discutăm foarte mult despre talent. Ce c talentul? Iată o definiţie foarte mult eludată până acum. Rodin, autorul cel puţin al Sărutului şi al Gânditoridui, opere minunate ale gândirii noastre, de fapt ale tuturor, prin acea fantă deschisă de el către univers, spunea că a avea talent înseamnă a-ţi face plăcere ceea ce munceşti. Or, care este tendinţa socială in genere a umanismului socialist? Să fie de o asemenea natură, sa-si caute o asemenea canalizare ca orice fel de muncă să fie însoţită şi de jubilaţia' ei. - Să devină adică o muncă morală, creatoare. - Munca, deci, care îţi face plăcere, care devine morală, este asimilabilă ideii de talent. Sigur câ lucrul ăsta nu se poate deodată, câ presupune un efort general spre acest ţel ideal. Şi pentru câ discutam mai devreme despre detenta uriaşă a artelor în ţara noastră, despre înţelegerea de care se bucură scriitorii, toţi creatorii români si cu precădere - îndrăznesc să spun -poetul român, citit cu atâta patimă şi cu atâta dragoste, criticat şi elogiat, încadrar într-un fenomen absolut viu, trebuie să remarcăm că toate acestea sunt şi rezultatul faptului că în societatea noastră au început şâ apară primele semne mai generale care demonstrează că munca sc însoţeşte şi cu o jubilaţie a ei. Tot mai muhi oameni muncesc cu plăcere si talent, sunt tot mai frecvente cazurile în care munca este o creaţie. 59 712 PUBLICISTICA 713 ŞARPELE DE LA HISTRIA Interviu de Victor Crăciun Reporter: Vrei in emisiunea noastră de astăzi să lauzi pe cineva? Te-ai gândit că ar fi poate cazul odată şi odată să lauzi pe cineva? Nichita: Astăzi ani o nespusă poftă de a lauda pe cineva. Din singurătate, am pofta de a lăuda. Lauda este o formă dc dinafară a dedinlăuntrului. Astăzi, am chef să laud câmpia, grâul. Astăzi am chef să laud pământul şi grâul... Si, în genere, am bunăvoinţă şi stare de spirit că prin neîngropare în pământ laud pământul. Reporter: Nichita Stănescu, deşi cum arăţi cu mai multe kilograme decât s-ar cuveni unui atins de harul ceresc, nu eşti un om aşezat pe scaun ca să stai acolo şi să scrii, şi să scrii... Şi să biciuieşti din nou verbul... şi iar sad biciuieşti... şi iar să scrii, ci, în definitiv, dumneata eşti, prin harul care-l ai, un umbktcios. Nichita: Umblător. - Reporter: Nu, că asta aduce aminte de „umbbitoare". îţipbic drumurile? Nichita: Trupul omului, după părerea mea, este un drum. Casa omului e trupul lui, iar nu cărămidă. N-o să-ţi imaginezi ce drumuri fac de la genunchi până la ceafă, de la ceafă pân-la barbă, de Ia bardă pân-la bard. Habar n-ai! A fi e o călătorie. Homer există pentru că n-a stat pe Ioc. Starea pe loc c inimaginabilă. Iar eu care provin dintr-o descălecare de Carpaţi, umplu rot timpul câmpul cu morţi şi-1 semăn cu iarbă verde şi cu grâu. Ah, dumneata mai vrei să-ţi spun ceva? îti mai spun încă ceva. Trupul este cu totul şi cu totul altceva decât cuvântul care este fiul trupului. Reporter: Astăzi am vorbit despre drumuri, am vorbit despre toamna bogată, despre toamna românească. Poate că trebuia să mai vorbim despre frunză. Nichita: Despre aceşti plămâni verzi mai c-aş vorbi şi mal că n-aş vorbi. Spre diferenţă de om, arborele e un om întors pe dos ca o mănuşă. Roata omului, e rădăcina arborelui. Pământul dinlăuntru e frunza lui dinafară. Vorbesc dc gândirea fiecăruia în parte Feri-m-as de gândirea îu afară a arborelui. Feri-m-as! Reporter: Vreau o poezie... Nichita: Una? Trei poeziî stârnite de nici o întrebare; stârnite de venirea aicea a prietenului meu Victor Crăciun. Mai întâi, una chiar i se dedică: [Urmează recitarea a rrei poezii: Cneazul Victor şi hoţii de cai, România, La o margine.] Reporter: Hai acum să vorbim despre altceva. Nichita: Despre ce? Reporter: Uite, despre... demnitate... Nichita: Mai sunt atât de puţini oameni care mai au demnitate în scrisul românesc! Reporter: Dar sunt, să ştii, sunt. Nichita: Ca dovadă noi doi şi mulţi alţii ca noi. Hai să începem. Să-i dăm bătaie că pe urmă trece îngerul din mine... Astăzi, stimaţi ascultători, cu sfiiciune am să încerc sâ vă vorbesc despre faţa nevăzută a cuvintelor. Aşa cum există o faţă nevăzută, aşa cum există faţa pe care nici un ochi de om nu o priveşte, fata nevăzută a omului, spinarea lui, căci în ceea ce mă priveşte nu am cunoaştere ca vreun om cu ochii să-şi fi 714 NICHITA STĂNESCU văzut spinarea. Şi, în ceea ce mă priveşte, tocmai de aceea cred că pe spinarea care nu se vede cu ochii s-au inventat aripi pentru zbor, ca să fie mai lungi, mai mari decât omoplaţii, mai zbâtâtori şi cumva să se vadă. * Am să încerc să vă spun două-trei cuvinte simple despre fata nevăzută a cărţii, care este cărămida culturii noastre. Orice carte este aidoma unei cărămizi. Casele sunt de multe feluri. I,a casa cuvântului tării, cărămida zidului e făcuta din cărţi. Faţa nevăzută a cârtii este muncitorul, este frumosul de muncitor pe care noi îl numim în mod convenţional editor care este atât de îndrăgostit de obiectul muncii ca şi cel care face obiectul muncii lui. Cartea mea, bunăoară, gândită de peste 5 ani de zile, şî depune mărturie pentru aceasta, cel mai apropiat om al vieţii mele, soţia mea, cât am chinuit-o rupând şi scriind -are un editor. Kdirorul e muncitorul gingaş al feţei nevăzute a cărămizii cărţii. E cosmonautul care nu se uită la lumea văzută, ci ne descrie nouă nevăzuta de lună. Bunăoară, am să dau un exemplu. Cornel Popescu, cu care ani fost coleg, de facultate, om gingaş, apt de a fi mai scriitor decât mulţi alţi scriitori. Din idealismul cărămizii care se ridică la templul cuvântului, a devenit bravul şi iubitul meu confrate, neştiutul meu confrate în clădirea unei cărţi de-a mele. Cu mare mâhnire, cu revoltă, cu uimire am auzit ce spun poliţiştii vânduţi ai unui post străin de radio, vândut, cum că el si alţi colegi de-ai săi care şi-au sacrificat viata vorbitoare de dragul mai dreptei vorbiri a altora... dar ce să spun eu toate aceste prostii şi ce să-ţi spun dumitale, nu te întunec cu veninul altora! Atâta vă spun, câ unul dintre cei mai mari editori români, după Alexandru Rosetti, se numeşte Cornel Popescu, pe care, dacă cuvântul meu ar avea gură şi dacă cuvântul lui ar avea gură ne-am imagina un sărut - Săruttd\u\ Brâncuşi. Reporter: Mergem mai departe? PUBLICISTICA 715 Nichita: Mergem, dar nu prea departe... Reporter: Pe drumul care îl vrei. Cu căruţa, cu avionul... De la editori şi edituri la Vasile Pârvan - al cărui centenar îl serbăm. Şi la Vlaicu... Nichita: Dă-i drumul, să muncim... Reporter: Gata. Nichita: Edimrile fără editori sunt îmocmai cum căruţa fără de roţi. Drumul, care e lung ca un şarpe de piatră sau ca un şarpe de pământ, se ispăşeşte prin roata curgând, alergând, rostogolindu-se pe deasupra înţelesului drum. Ce frumuseţe, că există editori, ce splendoare că există drumuri. Căci fără editori nu cunoaştem a fl ştiind drumuri fără de roti, uu cunoaştem a fi, fiind... (Prin fereastra larg deschisă a pătruns uruitul unui avion). Reporter: A intrat un avion pe banda noastră, aşa că te-aş ruga, dacă se poate, să reluăm ultima frază. Nichita: Ai dreptate, cu atât mai mult cu cât emoţia distruge un pic fonetica. Hai să repetăm ceea ce am gândit împreună, mult mai fonetic, mai auzibil. Deci: Editurile fără de editori sunt ca drumurile fără de roti. Vasile Pârvan? Mai tânărul trăit decât mine a fast în toată lunga, prelunga mea viată un ideal. Acum două-treî gânduri, am fost în toată lunga, prelunga mea viaţă un ideal. Acum două-trei gândiri, am fost din nou la Istria, cu poetul Gheorghe Tomozei şi cu alţi buni ai mei prieteni, doctori, şi pătrunzând în muzeu şi revâzându-i chipul, m-am speriat de fericire. Mi-am zis: Vasile. lasâ-mă să semăn cu domnia ta! Am fugit şi n-am mai văzut cioburi. M-am despărţit de cetate şi n-am mai văzut ape. Şi-am intrat sub o şindrilă cum să vă puteţi imagina. O şindrilă în care puteam să cumpăr un IciI de struguri storşi. Pe a doua treaptă, din cele două, era un şarpe lung cât cele două braţe ale mele întinse. Şarpele se încălzea la soare, eu mă încălzeam la şarpe. Deodată insolitul, orizontul unduit dc şarpe 716 NICHITA STĂNFSCU PUBLICISTICA 717 cc era, spre mine începuse a înaintare. Fascinat de el am bătut din piciorul meu stâng cel bun pentru alergări. Ah, sâ vă spun: şarpele s-a speriat de mine! Şi-a ridicat capul teşit pe verticală, lăsând condura trupului lui pedală. A scos o limba tăiată în două ca un mărar şi-a aplecat capul spre mine, m-a ochit (şi l-am ochit) si i s-a făcut frică de mine şi s-a ascuns într-o gaură. Ah, jiu ştiu dacă nu cumva cuvântul, substantivul, verbul nu sunt o continuare, o spaimă de altceva. Dacă nu cumva însuşi cuvântul nu e ţipătul născutului predestinat prin naştere la moarte. Şi atunci m-am întors şi am zis: aici nu şezum şi plânsem, aici şezum şi inţelesem. Iar despre portretul tulburâtot al lui Pârvan mai tânărul trăit decât mine, ah, câc as vrea sâ mă asemăn idealurilor lui sfinte. Vlaicu a zburat pentru că nu avea de ce. A avea de ce, piatră se cheamă. A avea aripi, a zbura, înseamnă a nu avea de ce. Cum zicea odinioară, minunatul poet de Cîrlova, răzbândindu-se, văzând domnia sa ruinele Târgoviştei: O, ziduri triste, totuşi voi aveţi un ce plăcut. Fără de pricină fusese Vlaicu. Cum prinde pricina rădăcina ierbii - e pământul. (A sunat telefonul; la celălalt capăt alfirului era mama sa de la Ploieşti; fără să-mi dau seama nu am închis magnetofonul. Banda a surprins una din cele mai emoţionante convorbiri. Era înainte de plecarea la Struga...) -„Sărut mâna, Mamă; sâ te gândeşti la mine ca să-mi meargă bine, să fiu demn, să fiu deştept, să nu mă-ncurce duşmanii, să te reprezint cu frumuseţe..." (Banda magnetică reţine pentru totdeauna:) — „Bine, Mamă scumpă şi iubită. Auzi, Mamă? Fii atentă câ noi doi avem un pact. Atâta timp cât dumneata trăieşti eu nu mor"... „...Da, da... o să am grijă de mine. Mai ales că pactul nostru mai are un codicil. Atâta timp cât dumneata trăieşti, eu nu mă-n bolnăvesc". (Apoi brusc:) - „Hai să-i cântăm un cântec! Mamă, mamă, te iubim Alta nu mai ştim... (Şi melodia, improvizată, înbicrămează banda magnetică.) Mamă, mamă, te iubim Alta nu mai ştim... Mamă, mamă, te iubim Alta nu mai ştim..." 718 l'URI.ICISTIC 719 „ETERN ÎNDRĂGOSTIT DE LIMBA ROMÂNA..." Interviu de Boris Buziiă - Nichita Stănescu, de unde veniţi? - Sunt născut la Ploieşti şi cei şapte ani dc-acasă îi am din Ploieşti şi din judeţul Prahova; acasă mea este Ploieştiul şi judeţul Prahova, râul Drajna, satul Drajna de Sus şi cătunul Stăneşti. Şcoala primară am făcut-o la Ploieşti şi liceul tot acolo. Dar ce importantă au toate astea?! O biografie oarecare, nu din cale-afară dc interesantă. Ceea ce vreau să spun însă, este că locurile pe care le-am numit sunt ale formării melc ca om şi ca intelectual, ca un etern îndrăgostit de poezia populară, de limba română, de poezie în genere - V-a bătut vreodată gândul să vă luaţi un pseudonim? Dacă ' atifi debutat în cenaclul lui Lovinescu, poate că vi s-ar fi găsit unul... - N-am simţit în nici un fel nevoia unui pseudonim. Am două nume de botez, cum se zice, Hristea şi Nichita. Şi debutând în revista de fizică şi matematică cu rezolvări de probleme şi semnându-le Stănescu Hristea, elev, profesorul meu de istorie Nicolae Simache, un strălucit savant şi un mare pedagog, care ne-a format pe noi toti în spiritul dragostei de ţară si al cunoaşterii istoriei patriei noastre, dar nu numai atâta, ci şi într-un spirit de înaltă cetăţenie mi-a zis: „Mă, tu faci publicistică; Stănescu Hristea este nume de soldat mort la Mărăşeşri; n-o să te citească nimeni; te cheamă şi Nichita, ia pune-l înainte că se izbeşte aiurea cu Stănescu si te ţine minte lumea..." Şî atunci am semnat Nichita; tatei nu i-a prea plăcut numele ăsta, câ era după socru-său. Pe urmă, m-am obişnuit şi eu cu el, şi aşa a rămas, fiind tot numele meu. - V-aţi referit acum la tatăl dumneavoastră; o faceţi şi într-o poezie. Vorbiti-ne de el. -Tot ce am scris eu în literatură despre tata sunt figuri de stil şi simboluri. Doamne fereşte să-şi fi pierdut tata mâna în război, ne-ar fi îndurerat pe toţi. Dar ca orice cetăţean al României tata a făcut şi el războiul, ca mobilizat pe loc la paza rafinăriilor, fiind la data aceea mai în vârstă şi inapt să meargă pe front. - Trăieşte? - Da, trăieşte. - Câţi ani are? - Păi, cu douăzeci şi cinci de ani mai mult ca mine. Eu am 47; el are... -72. - 47 + 25 (râde) A avut o viaţă foarte interesantă, a fost sportiv de performanţă în tinereţea lui, băiat de ţărani, veniţi la oraş, a făcut meserie, a fost croitor, pe urmă a frecventat un an sau doi Academia Comercială pe care a părăsit-o. S-a dedicat sportului, a ajuns, la un moment dat, în perioada romantică a sportului, să câştige câteva curse de ciclism... A avut un accident sportiv, a lucrat un timp ca meseriaş, după terminarea războiului a fost funcţionar şi apoi muncitor la fabrica „Steaua Roşie" din Ploieşti. - Ce lecturi ar putea fi considerate decisive pentru formarea dumneavoastră ca intelectual şi ca poet? -Ani mai vorbit de aceste lucruri şi nu as dori să mă repet... Cred că principala întâlnire de tip intelectual, ca să spun aşa, a fost cea cu poezia eminesciană. Nu însă numai cu ea, ci şi cu 720 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 721 aceea a altor poeţi, mai puţin citiţi astăzi, dar care adolescenţilor din acea epocă le spuneau foarte mult. Dc pildă, întâlnirea cu poezia lui 1 opîrceanu, plina de o strălucită inteligenţă, mai ales în parodiile sale; cu prozele lui Matei Caragiale, cu Balfagtdlui Sadoveanu, cu Mara lui Slavici, cu minunatele şi desăvârşitele Amintiri din copilărie ale lut Creangă. Şi mai presus de orice întâlnirea cu, poate, cel mai frumos text care s-a scris vreodată în literatura română şi pe care eu îl asemui ca măreţie cu Mioriţa, acea coloană fără sfârşit a poeziei noastre naţionale, li vorba de basmul lui Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte care are un caracter dublu, întocmai ca şi Mioriţa. Se ştie doar că în cazul acesteia a existat mai întâi textul popular şi apoi varianta Alecsandri, în care s-a revărsat tot geniul acestui poet, şi a rost bine pentru noi toţi că s-a întâmplat aşa. Tot astfel în prelucrarea acelui basm s-a revărsat geniul lui Ispirescu, dâudu-i, după părerea mea, măreţia unui text antic clasic, care poate sta oricând alături de cărţile sibiline, dc Odiseea lui Homer, de unele povestiri biblice; are această măreţie! Mă mir ca unii continuă să nu vadă în el decât un basm. F departe de a fi doar un basm, este unul din textele fundamentale ale prozei româneşti. Scriitura este impecabilă, iar textul are o asemenea tensiune, o încărcătură de sensuri, de mit, dc arhetipuri încât, după părerea mea de cititor superbia lui n-a fosr atinsă încă nici de proza cultă românească. în ce priveşte lecturile filosofice, ele au tost oarecum dezordonate. Am început prin a citi o serie de istorii ale filosofici. Am trecut apoi la Capitalul lui Marx. M-au interesat Dialogurile luî Platou, dar trebuie sâ mărturisesc câ aşez mai presus de ele postulatele lui Euclid pe care le-am parcurs tot arunci, adică în anii formării mele intelectuale, precum şi alte texte de filosofie, aşa cum mi-au căzut în mână, mai mult sau mai puţin disparate. M-a pasionat într-un timp gândirea filosofului antîc chinez 1 .ao Tzî sau Dao De-tzin cum i se mai spune, fiindcă transcrierea numelui său nu este unitară. De fapt, Dao De-tzin este denumirea cărţii sale, un text deosebit de profund, în primul rând pentru câ în el se află primele elemente dc dialectică a gândirii umane Eu însă îl apreciez mai mult pentru faptul câ, dintr-un anumit punct de vedere, limbajul sau atinge o sensibilitate cu valoare perenă, în care mi se pare că ne regăsim noi înşine, indiferent în ce condiţii trăim. Aţi observat că n-am spus „sensibilitate modernă", pentru că tot ceea cc-i modern se învecheşte foarte repede, de aceea î se şi spune modern, deci apt de a se învechi. O adevărată minune, să poţi găsi acolo nişte sensibilităţi despre care credeam că sunt mari descoperiri rilheene şi care, evident, sunt departe de a aparţine lui Rilke, fiind, cel mult, de tip rilkeean. Bunăoară, un text din canea Dao De-tzin sună cam aşa: „Am dus golul inimii mele până la capăt si acolo în linişte, am aşteptat creşterea lucrurilor". După cum observaţi, textul are o dubla valoare: estetică şi filosofică, dar şi una şi alta au în primul rând o valoare profund morală, fiindcă nu putem concepe altfel estetica - această disciplină filosofică - decât ca o împlinire, o ducere la desăvârşire, în primul rând a formei morale. Adică pentru noi, estetica - şi pentru mine în mod special - este o reprezentare a moralului în cea mai fericiră ipostază a sa. Frumosul este starea dc duminică a moralului. - Aţi avut vreodată conştiinţa că sunteţi, iu poezia noastră de astăzi, u?i şef de generaţie? — îmi este cu neputinţă sâ judec generaţiile literare în ierarhii. Nu-mi pot imagina şefi de generaţie, subşcfi de generaţie, viceşefi de generaţie, lideri de generaţie, adjuncţi de generaţie fiindcă fenomenul literar nu este unul de natură ierarhică. Este un fenomen de calitate şi valoare; tot ceea ce are calitate posedă implicit valoare si unicitate; unicitatea — însuşi termenul o arată! - este irepctabtlâ, nonconcurentă. De aceea, nu mă pot niciodată pronunţa cine este „mai mare": Bacovia, 722 NICHITA STĂNESCU Arghezî, Blaga sau un altul. Avem, din fericire, mulţi poeţi mari; pe mine mâ interesează zonele de cercetare sensibilă şi estetică în care şi-au desăvârşit opera. Promoţia de poeţi care au debutat în anii '60 nu fac o generaţie. F.u am o gândire mai leneşa, mai aristotelică şi, de aceea, poate mai înţeleaptă. Ştiu, bunăoară, că generaţiile se schimbă din 33 in 33 de ani. în ceea ce ne priveşte pe noi, cei ce am debutat atunci, este vorba dc o serie care s-a bucurar de o foarte fericită conjunctură istorică şi care nu a făcut altceva decât să aibă un comportament literar firesc. Lucrul acesta a putut să pară uluitor fiindcă mai înainte existase - e mult să spunem, o falie, ci o anumită perioadă literară - în care fenomenul artistic nu se săvârşea în mod firesc -, aşa-numîta perioadă aproktcultului. Condiţiile de care am beneficiat noi, mă refer atât la condiţiile de climat literar, de presă, de tipărire, dar mai ales la deschiderea politică, la valorificarea bunurilor noastre spirituale, ceea ce s-a afirmat după 1965, toate aceste lucruri au fost din capul locului deosebit de fructuoase pentru seria noastră poetică. Noi ne-am dezvoltat în condiţii absolut fireşti, am fost chiar nişte răsfăţaţi, în comparaţie cu cei dinaintea noastră. Dar cu continui să cred cu încăpăţânare câ cine are ceva de spus, spune în orice condiţii. (Să nu uităm că în perioada numită proletcultistă au apărut, totuşi, Morometii Iui Preda, Bietul loanide al Iui Călinescu!) Cine are ceva dc făcut, de scris, face, scrie. Revenind la seria noastră poetică sau cum vreţi să-i spuneţi, mă gândesc că alte generaţii au fost, pur şi simplu, făcute terci, distruse de fenomenul tragic al războiului sau ele mişcările politice de dreapta din perioada interbelică, mişcări care au adus un frison negativ în cultura română şi o îngrijorare generală a spiritualităţii noastre naţionale. Am mai spus-o si altădată că spre deosebire de sport, în zona esteticului, în literatură şi mai cu seamă în poezie, nu se poate face o ierarhie a centimetrilor şi secundelor. Fără îndoială, există PUBLICISTICĂ 723 lucruri de mare valoare, lucruri mai puţin valoroase şi altele de-a dreptul slabe, dar aceasta ţine de firesc; pe de altă parte, nu ne putem permite să facem nici pronosticuri foarte precise în ce priveşte destinul unui poet. Să nu uităm că sunt poeţi care au debutat cu cărţi relativ slabe şi care şi-au dat întreaga lor măsură mai târziu. Pomenisem mai înainte de Rilke. Debutul lui aşa a rost, pentru ca mai târziu să facă explozie în Canea orelor, dacă nu mă înşel, caredintr-o dată a impus un poet dc o sfâşietoare măreţie. Alţi poeţi, cum este cazul lui Bacovia cu Plumb, au debutat cu cărţi fascinante după care apariţiile care au succedat debutului au fost cam Ia acelaşi nivel, n-au marcat nici progres, nici regres, curba nu a fost nici ascendentă, nici descendentă. Destinul unui scriitor nu poate fi programat. Se cunosc cazuri de scriitori care şi-au găsit vocaţia la 61) sau chiar la 70 dc ani. Dimpotrivă, sunt alte cazuri - cum a fost, cred, Labiş Ia noi - când afirmarea maximă a vocaţiei s-a petrecut intre zona adolescenţei si maturităţii. Iată, deci, că nu există criterii care să poată fi generalizate. Asta nu înseamnă câ nu avem deloc criterii; ele sunt bune atunci când sunt impuse dc cineva care realizează o operă bună. Cel care creează o operă bună îşi descopere a rebours ca să spunem aşa, criteriile sale, care pot să-l ducă la o operă bună sau la una mediocră. Dar eu continui să cred, cum v-am mai spus, câ cine are ceva de spus, spune în orice condiţii, cel ce are în el o valoare nu are cum să o risipească, să o piardă. - Starea poeziei a apărut în Biblioteca pentru coti în 50 000 exemplare. S-au înmulţit cititorii care vă înţeleg, s-au împuţinat cei care, în urmă cu aproape 20 de ani, susţineau contrariul? Cum vă explicaţi? — Ca şi profesorul Vianu, al cărui elev am avut cinstea să fiu la facultate, cred că nu există o poezie ermetică, că ermetismul este la urma urmelor o treaptă către cunoaştere. în măsura în care cititorul este mai profund, mai Informat, mai NICHITA STĂNESCU 1'UBI.ICISTIC 725 bine simţitor, mai acut în inteligenţa sa, obstacolul lecturii se îndepărtează, presupunând că ar exista unul. Şi astăzi avem asemenea cititori, şi ei sunt mai mulţi decât pe vremea când apărea, sâ zicem, O viziune a sentimentelor. Vă puteţi'imagina gestul absurd de a arunca un manual de cibernetică pe motiv câ nu-l înţelegi?'. Dar atenţie! Exista si cazuri de fals ermetism în care opera nu are nimic de spus, „încifrarea" sa este fără mesaj şi oricâtă bunăvoinţă ai avea nu ai ce înţelege, fiindcă nu se propune nimic înţelesului. Cât despre cirirori, cititorul trebuie să aibă şi el păreri, ca şi autorul care i se adresează. Fiecare autor îşi găseşte cititori de talia lui, pentru câ poetul gândeşte si scrie opera, tipograful o tipăreşte, cititorul o recepţionează. Nimeni nu scrie pentru sine însuşi; dacă ar scrie cineva numai pentru el, n-ar mai scrie... Câţi cititori atâtea re-creări ale operei! In asta şi constă validitatea unei opere literare: că poate fi recreată, retrăită, adăugată, înfrumuseţată, sau, dimpotrivă, micşorată, după cititorul care o receptează. Să vă mai spun ceva: nici excesiva popularitate a unui autor nu esre, automat, un semn de valoare, după cum nici lipsa de cititori nu este, de asemenea, un semn de valoare. Sunt diferite tipuri de succes literar; unele - cărora am putea sâ le spunem mai simplu succese pe orizontală, aduc o faimă rapidă, fac modă, autorul îşi asigură, brusc, mulţi cititori; altele sunt succesele/w verticală, autori care au un grup constant de cititori pe care şi-i dobândesc în timp, adică în fiecare generaţie îşi găsesc noi şî noi cititori. Sunt probleme pasionante de sociologia culturii. Ia noi, un cercetător încă tânăr, Constantin Crişan, cu inerente stângăcii, fiindcă este vorba de o zonă fără tradiţii, îşi încearcă instrumentul critic cu interesante rezultate de la care tragem mari speranţe. —Aţi afirmat în multe rânduri că literatura română are mulţi poeţi mari, în afara celor care sunt amintiţi în mod obişnuit. In acest context, l-aţi citat odată şi pe Cîrlova; de ce va pbice Cîrlova? - Mie nu mi se pare deloc curios să-l citez astăzi pe Cîrlova, în ciuda puţinătăţii poeziilor sale şi a vieţii lui sfâşietoare, impresionant de scurre. Cred că poetul Cîrlova este pentru sufletul nosrru un izvor gingaş de poezie, genuină si pură. Iar faptul că în versurile sale se înrâlnesc primele adieri de poezie universală cultă din literatura noastră nu ne poate lăsa nepăsători. Bunăoară, versul dedicat ruinelor Târgoviştei: O, ziduri triste, totuşi voi aveţi un ce pbicut mi se pare, pe de o parte ingenuu, iar pe de alta o definiţie aproape perfectă a inefabilului. Ceva ca în misterul versurilor, atât de simple în aparenţa, ale Iui Bacovia: Spune-mi de ce-i toamnă şi frunza de ce pică. Simple dar care nu sunt Ia îndemâna orişicui, ci numai a marilor poeţi. Sau ca versul eminescian: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată. O simplă mirare, dar ce miiare! - Spunem deseori: artă dc calitate, poezie de calitate... Ce ar putea defini, după dv., calitatea în artă? - După părerea mea calitatea, ideea de calitate este una de natură să vizeze concretul. Calitatea nu este o determinare a abstractului. Toate zonele abstractului sunt, de fapt, nişte raporturi cantitative. Calitatea vizează o formă a concretului. Deci, foamea de real este o foame de calitare O frunză cu realul eî este infinit mai calitativă decât un atât de subtil raport cum ar fi jc = 3,14 al înscrierii razei în cerc. - Care este, după Nichita Stănescu, stiirea poeziei române astăzi? - Starea poeziei române astăzi, este, după mine, una de excepţie, comparabilă cu aceea a poeziei dintre cele două războaie, în punctele sale culminante care a întrunit nu numai pe Barbu, Blaga, Arghezi, Bacovia dar pe o seamă întreagă de scriitori, unul mai interesant decât altul. Bunăoară Pil Iar, care este un mare boier al poeziei noastre de tip tradiţional. Pentru casă nu uităm: tradiţionalismul în poezie 7Zh NICHITA STĂNESCU este de fapt o marca a senioriei. Nu trebuie să ne refuzăm această nobleţe, luxul, sănătatea, boieria spiritului nostru. Nu mâ gândesc, câtuşi de puţin, la boieria ciocoiască! Există o boierie a spiritului care vine din ţărănie şi care se manifestă viguros în uucîe tradiţii ale poeziei noastre. Mă gândesc la Coşbuc, care mie mî sc pare un poet deosebit de important. Detractorii săi ulteriori l-au abordat pornind de Ia nişte aberaţii. S-a vorbit de filosofia lui, pe care el nici nu si-a propus să o aibă. Sau a fost socotit superficial, pentru idilele sale. Nu, Coşbuc nu este câtuşi de puţin superficial! O idilă de Coşbuc este ca un porţelan de Sevres, ca o rochie MalakofT, ca un ba] la Orlovi! Pot eu oare să mă lipsesc de un splendid stil de epocă, de bogăţia unei perdele de catifea numai pentru că această perdea nu este făcută din bronz şi pentru că porţelanul de Sevres nu are un vârf de săgeată de atac? Nobleţea coşbuciană este marca unui stil de epocă, plin de graţie, cum valsurile lui Strauss pot să definească o Vienă de epocă, în acest sens, noi nu ne putem lipsi de frumuseţea stilului lui Coşbuc pe care, fără nici o îndoială, noi, şi nu numai noi, ca oameni de bun simt şi gust literar, îl recunoaştem ca pe un mare înfăptuitor al poeziei româneşti. De bună seamă, noi nu-1 considerăm ca pe un poet-filosof, sau ca pe un poet-viziotiar. într-o camee, eu nu vreau să văd Muntele Himalaia; într-o camee, caut ceva din aerul vechilor casrele. Sau, din pricina lui Michelangelo Buonarotti, nu înseamnă câtuşi de puţin că nu-mi plac bijuteriile lui Benvemuto Celini. - Deşi nu mi-aţi răspuns la întrebare decât cu o frază, vă mulţumesc pentru această frumoasă divagaţie. Să trec, deci, la o altă întrebare; am admirat întotdeauna Ut dumneavoastră, stimate Nichita Stănescu, sentimentul prieteniei. Dar cultivaţi, mi se pare, o prietenie literară extrem de generoasă, macedon-skiană, dacă mă gândesc lagirul absolut pe care-l acordaţi uneori unor confraţi mai tineri... PUBLICISTICA 727 - Vă înşelaţi, în primul rând, eu nu cultiv prietenia. Mi se pare un dar firesc, al fiecărui om-firesc. Când scriu despre un coleg mai tânăr, nu o fac cu sentimentul unui critic literar; scriu ca şi cum i-aş dedica o poezie, cu gândul de a-i deschide sufletul. Si chiar dacă mâ înşel asupra valorii lui, la început si în continuare, mai bine să mă înşel de o sută de ori, şi o dată să nu dau greş, decât să aduc o pată de amărăciune în sensibilitatea unui tânăr poet, care poate merita o lumină mai multă decât cea pe care o merit eu. - Multă lume ar dori să vă vadă mai activ în obştea literară... - Sănătatea nu-mi îngăduie. Sunt bolnav. Dar avem mulţi scriitori dc marcată valoare care au în ei atâta forţă încât să nu se dedice numai propriei lor opere, ci să se ocupe şi de o foarte bună administrare a cetăţii poeţilor, să zicem. Cât dc fericit mi se pare faptul câ o forţă atât de puternică, aşa cum este poetul Adrian Păunescu, este foarte bine folosită! Se vede „cu ochiul liber" că a făcut multe lucruri pozitive pentru literatura română. Tot aşa mai sunt şi alte forţe: MirceaMicu, un scriitor plin de generozitate, dar în acelaşi rimp şi de un praxis care nu este numai pentru el însuşi, ci pentru toţi scriitorii. Sau acel poer de faimă naţională sau chiar internaţională care este Marin Sorescu. Ar putea, cu fantezia lui, dar şi cu capacitatea luî de muncă, să conducă o editură, plin de noutate şi de prospeţime. Trebuie încurajaţi cât mai mulţi oameni. Să avem o paletă cât mai largă şi mai variată de oameni pentru construcţia acestei cetăţi literare a spiritualităţii româneşti. - Marin Sorescu conduce bine revista „Ramuri"... - Da, numai că revista „Ramuri", prin forţa împrejurărilor, are totuşi un caracter mai mult sau mai puţin local, oricât de prestigioasă ar fi. - Aţi derivat dintr-un adverb frumosul substantiv acasă. Ştim acum, deşi ştiam şi mai de mult că acasă lui Nichita Stănescu 728 NICHITA STÂNESCU înseamnă Ploieştii, Prahova, râul Drajna şi cătunul Stăuesti. Şi desigur, Un pământ numit România. Mai înseamnă încă ceva? — Acasă? Un cuvânt care spune rotul. Acasă mea este, în primul rând, limba româna, limba în care gândesc, limba în care simt şi sunt. Nimeni nu poate fi rupt de limba sa maternă, deşi raptul câ există poligloţi este pozitiv; majoritatea intelectualilor noştri cunosc cel puţin o limbă străină. Şi eu cunosc franceza. Starea de suflet a fiecăruia dintre noi este însă limba noastră. De ea nu te pori despărţi niciodată. Şi când spun limba maternă nu fac, credeţi-mâ, din asta un fetiş. Deşî cuvintele unei limbi pot avea echivalenţe semantice în alte limbi, ele au şi uu sunet inconfundabii care le fac să însemne cu totul altceva. Eu sunt convins, că de pildă, cuvântul masă în limba română are cu totul altă tandreţe decât cuvântul table în limba franceză, care şi el are o tandreţe a lui, dar de alt tip... Cuvântul mal în limba română este cu totul altceva decât un cuvânt similar din altă limbă. Aş îndrăzni să spun că toate cuvintele cuprind în ele o informaţie genetică foarte aparte pe care o moştenim prin limba noastră marernă şi dc care nn ne putem rupe. Din acasă noastră, lucrul cel mai concret, mai material pe care îl putem poseda este limba. Fa este chiar mai materială decât sângele, carnea, oasele, nervii noştri. Noi ne alcătuim în ea şi prin ea ajungem la universalitate. în poezia românească s-a făcut o experienţă limită pe care eu o iubesc foarte mult ca experienţă şi care n-a fost niciodată înţeleasă în adevăratul ei sens: experienţa poetului Ion Barbu. El a tratat limba română ca şi cum ar fi fost o limbă universală, pentru toţi oamenii, adică, ba chiar mai mult, o limbă cosmică. Puţin i-a [lăsat dacă ea poate fi tradusă sau nu. în flexiunile ci lexicale el a atins, uneori, prin mari şlefuiri, perfecţiunea. Versurile lui sunt, pracric, intraductibile, dar aceasta n-arc nici o importanţă. Ele contează numai prin faptul că au devenit mare poezie şi contează mai ales prin punctul de plecare pe care-1 reprezintă, PUBLICISTICA 72'7 prin svungul, prin bobâmacul iniţial, cum ar spune domnul Kant, cu care se lansează în sufletele noastre, prin faptul că materialul lingvistic care transportă mesajul nostru, informaţia genetică a acestui material are o valoare universală. -„Ave, mă întorc către tine, eu, ave!/Soarele a izbucnit peste lume strigând... " V-am citat ca sâ vă întreb de ce vă pbtee cuvântul pe care îl folosiţi atât de des Ave? - Da, îmi place, este un cuvânt latin. - Ştiam asta, dumneavoastră l-aţi preluat... - Mai degrabă in-a preluat el pe mine... - Nichita Stănescu. Ave! 730 PUBLICISTICA 731 „POEZIA MUNCII ESTE MAI NECESARĂ ŞI MAI BINE VENITĂ DECÂT ORICÂND" Interviu de C. Stănescu - Ce crede poetul Nichita Stănescu despre funcţia şi rolul poeziei într-o lume în care geniul uman cunoaşte cuceriri fără precedent; într-o lume traversată de ştiinţă şi tehnică şi în care mulţi văd dispariţia spiritului poetic, dacă nu, chiar a poeziei? - In ceea ce mâ priveşte, şi jiu numai în ceea ce mă priveşte numai pe mine, cu cred că acum în contemporaneitatea general umană, dar si specîhc naţională, când cele mai importante idei politice ale omului despre sine însuşi au început să se clarifice, partea de uman şi de frumos al principiului mai mult sau mai puţin abstract o putem numi poezie, iar dacă pe aceasta o înţelegem ca pe o formă a moralului nu în restricţia sa, ci în jubilatîa sa, deci, dacă înţelegem zona estetică ca pe o duminică a eticii, atunci fără nici o îndoială că poezia muncii concrete şi a muncii abstracte este mai necesară şi mai binevenită decât oricând, Cum se poate ajunge Ia acest tip dc artă este însă o altă problemă, cu mult mai specifică decât principiul ci general, cu mult mai sinuoasă, acceptând şi înfrângerea atunci când ea este supusă spiritului cercetător, dar şi izbânda când acesta, spiritul cercetător, ajunge la împlinire prin creaţie, prin rezolvarea şi găsirea unor soluţii majore alespiritidui cercetător uman şi ale conştiinţei umane în genere. - Atribuiţi, deci, poeziei această înaltă funcţie de cunoaştere — deşi poate că unii mai zâmbesc atunci când se atribuie o viguroasă putere cunoscătoare acestui delicat, gingaş instrument care este poezia. In ce constă fitncţia de cunoaştere a poeziei? - Orice activitate umană, chiar şi jocul - şi mă refer cu precădere chiar la jocurile copiilor - în afară de starea de jubilaţie, sâ-î spunem dionisiacă, are şi o funcţie dc cunoaştere. Prima funcţie de cunoaştere e învăţarea limbii, de aceea poate că savanţii au apreciat că primii ani sau, cum se zice Ia noi, cei şapte anî de acasă înmagazinează în conştiinţa copilului alături de informaţiile tui genetice aproximativ 90-95 la sută din cunoştinţe. O coerenţă superioară a funcţiilor de melos, dar si de gnosos ale limbii, are o funcţie de cunoaştere proiectată in viitorul imediat al verbului, şi una de „bancă conservativă" a fondului esenţial de cunoaştere exprimată prin limbaj: fondul nostru esenţial dc convingeri şi adevăruri istorice, sociale, politice, filosofice. Dar mai presus de orice poezia este o acţiune si atunci când acţiunea ei arc un sens, o direcţie, mişcarea ei către ceva are natura revelaţiei, iar de la ceva către altceva, natura cunoaşterii. - Dacă nu sunteţi dintre creatorii care-şî „ard" anumite etape ale operei, v-aş întreba ce credeţi astăzi despre direcţia lirică exprimată printr-un volum ca Un pământ numit România. Ce loc acordaţi poeziei patriotice în general, aceleia de la noi, de acum, în special? - Poezia patriotică înţeleasă profund începe prin a sluji limba. Ecuaţia Bohr ca sistem solar era imaginată pe un plan, dar in relief văzută ea a atras după sine consecinţe uluitoare. Un sonet de Shakespeare tipărit sau cartea Iui Suetoniu - Cei doisprezece cezari, desfăşurată de pe un papirus, în ciuda aspectului lor plan, au modificat fundamental, după părerea noastră, unul - poezia şi altul - personajul istoric în ficţiunea prozei. 732 NICHITA STÂNESCU 733 Poezia patriotică nu este un drapel plan, ci unul fluturând; ea este un Pean ce aminteşte la ţărmul Mcditeranei soldatului grec, plecat să-l învingă pe cel pers, că el apără o familie - o mamă, o soţie şi o fiică - şi câ nu se poate întoarce altfel decât sub scut, iar nu pe scut. Poezia patriotică este o acţiune, ca şi poezia de dragoste, ca si poezia contemplativă. O acţiune către ceva şi de la ceva către altceva. Tocmai în aceasta constă universalitatea ei. Şi ea n-are de apărat un clondir de Sevres, ci un sân alăptând. In acest sens. Un pământ numit România pentru mine rămâne un loc plin de sens, expresia ataşamentului faţă de patria dc astăzi, o expresie poetică pe care - dacă am să fiu în stare - am s-o fac sâ urnească ceva către altceva. A-ti cânta ţara, poporul constituie o acţiune pentru care efortul perfecţionării artistice neîntrerupte nu este nicicând prea mare De aceea eu văd prezenţa acestei poezii patriotice în spiritualitatea României socialiste atât printr-o restituire mai atentă a operelor eminesciene, cât şi prin credinţa că Eminescu nu este un idol, ci un principiu al mişcării sensibilităţii noastre naţionale - ca dovadă Arghezi, Rlaga, Barbu şi Bacovia, care la rândul lor nu sunt nişte idoli, ci nişte principii în ramificare a unui arbore care este departe încă să-şi fi atins apogeul. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia sâ fac o glumă: aşa cum nu e bine să laşi pe alaltăieri ce trebuia făcut ieri, nu mi se parte potrivit să laşi pe răspoîmâine ce poţi face mâine, în virtutea consacrării excesive a cuvântului alean sau a cuvântului numit dor. înţelegeţi de aici ce mă preocupă. UN NU HOTĂRÂT RĂZBOIULUI Anchetă Cetăţenii patriei noastre, a precizat Nichita 'Stănescu, nu acceptă sub nici o formă un război. Orice om cu mintea la cap mi poate accepta ca ţara lui sâ devină un poligon de tragere atomic la îndemâna unor politicieni iresponsabili fată de destinul umanităţii în genere. Este de natura evidentei faptul că bomba cu neutroni este o armă criminală şi câ ea este îndreptată împotriva cetăţenilor paşnici. Războiul în secolul XX a fost o formă de delir a umanităţii, iar acum în pragul secolului XXI ar fi o formă de autodistrugere a ei. De aceea spunem un NU hotărât războiului şi bombei cu neutroni! Aşa s-a rostit, ieri, întreaga noastră naţiune, cu demnitate şi raţiune, ca o naţiune liberă şl stăpână pe destinele ei, unită de aceleaşi luminoase idealuri. 734 PURI1CIST1C 735 NOI E-AM RESPIRAT PE EMINESCU Interviu de Nicolae Băciuţ Trecând prin Ploieştiul lui Nichita Stănescu cumpăram o carte care tocmai apăruse: Starea poeziei. Atunci ştiam foarte puţine lucruri despre poet. Brusc am făcut din poezia lui o adevărată pasiune. Fără exagerare şifară să fac din asta un act de bravură, am purtat şi Li propriu şi la figurat, poezia lui Nichita Stănescu cu mine. Inii era insă teamă să mă întâlnesc cu poetul pe care îl veneram. Am trecut de mai multe ori pe la adresa sa din Piaţa Amzei. Nu am avut niciodată şansa să-l văd intrând sau ieşind. Dar nici n-am avut curajul să bat la uşa sa. Am aşteptat ceasuri întregi la umbra „plopilor lui", l-am scris, deşi nu speram să primesc vreun răspuns. L-am căutat apoi insistau. L-au anunţat si alţii despre intenţia mea. In sfârşit, mi-a deschis uşa casei sale. Nichita Stănescu s-a dovedit în acea zi minunată de început de octombrie, 1980, un partener fără egal L-am însoţit în locurile în care îşi avusese caseb? Slavici, l-am ascultat recitându-mi Kamadeva acolo unde, spunea poetul, ea a fost scrisă. N-am mai întâlnit până atunci, cu excepţia Ioanei M. Petrescu, un om pentru care Eminescu să însemne atât de mult. L-am văzut pe Nichita Stănescu într-o zi în care el se întrecea pe sine însuşi. Arăta şi se purta aşa cum, în copilărie, îmi imaginam că trebuie să arate un scriitor. De atunci, n-am mai vrut să-l mai întâlnesc ca nu cumva să-mi pângăresc această imagine pe care o port cu sfinţenie şi să rămân doar cu cărţile sale faţă de care am manifestat o statornică adeziune. Viaţa nu mi-a făcut însă această favoare. L-am mai văzut pe Nichita Stănescu. Si într-un fel şi în altul. Şi în Da şi în Nu. L-am văzut şi în timp ce era încununat cu aurul „Serilor de Poezie de Ui Struga" unde, pentru a-l vedea, pentru a fi alături de poet, am pornit, aidoma lui Badea Cârţau, pe alte coordonate, bineînţeles, purtând cărţile poetidui în rucsac, prin Bulgaria, tăind Macedonia iugoslavă până pe malurile fierbinţi ale Ohridului. - De o bună bucată de timp, mă obsedează două ipostaze: poezia, pe de o parte, şi poetul, pe de altă parte, puse faţă în faţă. Pornind de la versurile „Aş vrea să pot să locuiesc în propriik cuvinte", v-am ruga să ne spuneţi ce înseamnă cuvântul pentru poetul Nichita Stănescu şi ce înseamnă el pentru omul Nichita Stănescu, dacă între aceste două personaje se pot face delimitări'! - După părerea noastră, considerăm cuvântul a fi fiind singurul lucru concret din fiinţa generală a conştiinţei. Partea de om a cuvântului, partea ttecătoarc de om a cuvântului este importantă după cum mai puţin important este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi însăşi naşterea. în genere, din puncru! de vedere al poeziei şi al gândirii de acest tip, adică al gândirii de tip estetic care este o formă a cunoaşterii, a luării în cunoştinţă a sinelui de către sine, cuvântul sc ta în cunoştinţă de sine prin privilegiul unei conştiinţe şi prin întâmplarea unui trup. - Poezia lui Nichita Stănescu este, printre altele, o „ceartă cu limbajul poetic" şi o luptă a limbajului cu sine însuşi. Care este poziţia lui Nichita Stănescu faţă de limbaj - privit din perspectiva resurselor acestuia cât şi privit prin prisma vârstelor limbajului? - Nu cred câ întrebarea mi se potriveşte pentru că nu eu mâ lupt cu limbajul, el se luptă cu mine. Ca să fiu sincer, pentru că până acum am fast foarte sincer, deci, ca să fiu numai sincer, as spune că tot timpul m-am suspectat de inadecvare la limbaj. De aceea, în anumite etape ale conştiinţei mele, mâ gândeam dacă limbajul nu poate fi depăşit printr-un 736 NICHITA STÂNESCU PUBI ICISTICA 737 metalimbaj, lingvistic printr-o metalingvisticâ, cuvântul printr-un metacuvânt. Dar era numai o perioadă de impas, pentru că, de rapt, avem nevoie dc un mctatrup sî de o metaconştiinţă, pentru un cuvânt zdravăn, sănătos, real. Nu cuvântul trebuie perfecţionat, ci trupul, nu verbul si substantivul trebuiesc acordate, ci nervii pe care ei cântă, ei spun şi ei pronunţă. A te spăla pe mâini e mai important decât a şterge cu guma un cuvânt scris pe hârtie sau cu buretele unul alb scris pe tabla neagră. - Credeţi, totuşi, că suferă cuvintele de îmbătrânire, se perimează ekpentru spirit sau rămân „fidele" chiar dacă timpul trece peste ele „în pas de defibzre"? - Cuvintele nici într-un caz nu pot îmbătrâni; ele au o natură eternă prin faptul că ele nu au timp. Timpurile pe care ele Ic acceptă, pe care cuvântul le acceptă - trecutul, prezentul şi viitorul - sunt un fel dc piei, forme, trupuri, înfăţişări, privelişti si manifestări ale cuvântului. Cuvântul nu are natura timpului, el se petrece în timp, dar el are o narurâ statică. Timpul are o natură perisabilă. Locul petrecerii cuvântului e trecător, nu cuvântul. - Nichita Stănescu afirma odată, că: „ Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală". Cum îşi defineşte poetid propria existenţă şi care sunt momentele pe care el nu le poate şterge din memoria sa? - Acea poezie, de bună scamă că era o metaforă, iar acel vers o aserţiune. Intimitatea unui poet adevărat nu este totuna cu propriile sale amintiri. Nici nu suntem totuşi ceea ce ţinem minte câ suntem, cum am crezut adeseori. Intimitatea lui este ceea ce este el, este simultaneitatea lui cu orice şi oricând. Este intimitatea cuvântului, iar viata personală a poetului este avatarul verbului care se vorbeşte pe o orbită spaţială în jurul subiectului său, în jurul unui nume, în jurul unui substantiv. Sâ nu consideri, tinere prieten, câ vorbesc de tot abstract, câ vorbesc ele tot didactic. Este o încercare de a spune clar, sau de a pronunţa clarităţi, cam ceea ce ar f» tenebra. Tenebra, în accepţiunea dantescâ, este nu culoarea neagră şi deci nu o negarea culorilor, ci este o absenţă a culorii. Culorile - culoarea trecătoare a tenebrei; prin starea tenebrei, care este starea eternă, şi de natură atemporală, timpul apare ca o primă făptură temporală, atenebră. Culorile şi simţurile, auzurile şi muzicile, mirosurile si poftele, gusturile sî clopotniţele, dangătele şi măsurătoarea nu sunt altceva decât petreceri de mâna a doua, în ordinea nici uneî mâini, a absenţei dc mâini, a tenebrei. - Iu 1972 vă făceaţi un autoportret într-un dialog cu Florin Mugur. Ce-a mai rămas din acel tablou? Citez: „Arăt întocmai ca o mirare a mea ". Cum se vede poetul pe sine acum? Ştie el cum arată? S-ar recunoaşte dacă s-ar vedea pe stradă? - E o întrebare la care nu pot să răspund pentru câ acel dialog vechi, făcut cu florin Mugur avea atâtarea colegială a unor schimburi de sentimente, a unui trup de sentimente, trecător, cel pe care ţi-1 prilejuieşte tinereţea în conversaţie. Acum nu cred câ se mai poate vorbi de un schimb cu ceva şi nu cred că un autoportret mai e posibil pentru că portretul însuşi nu mai este cu putinţă. - Marin Preda spunea că omul „devine moral în momentul în care trăieşte prima spaimă". Dacă consideraţi afirmaţia de mai sus ca valabifa, spuneţi-)te când şi cum s-a întâmplat acest eveniment pentru dumneavoastră? - Nu accept ca valabilă această afirmaţie, iar spaima este o formă a egoismului, a autoconservării unei forme mici, doritoare, tinzândă către o formă mai mare Prima spaimă, de bună seamă a fost aceea a naşterii mele. Ca dovadă că ea a tost atât de uriaşă, coincide cu dreptul de afi uitat-o cu desăvârşire. Nimeni nu-şi mai aduce aminte un lucru esenţial al vieţii lui, secunda naşterii lui, după cum nimeni nu poate sâ ţină minte al doilea lucru coincident cu primul, al existenţei lui: moartea lui. 738 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 739 - Cum aţi defini scriitorul? Ce reprezintă el pentru cititor şi ce reprezintă cititorul pentru el? - Un scriitor este un cititor care ii citeşte pe cititori. - Iar cititorul pentru scriitor? - Cel care-1 scrie. Dar acum, după cum bănuiesc, stimate prieten, v-aţi dat seama că ultimele replici intră într-o zonă pur ludicâ, şi sunt făcute numai şi numai de plăcerea jocului de cuvinte şi nu au decât luxul pe care si-1 permit cuvintele în pofida adevărului. Căci a vorbi în mod real şi serios de ceea ce reprezintă un cititor pentru un scriitor este obiectul unei meditaţii dc o viaţă şi nu al unei replici de o secundă. Am refuzat-o printr-un joc de cuvinte şi sper că s-a înţeles ca atare. - De fapt, aspectul ludic este unul dintre aspectele poeticii lui Nichita Stănescu pentru care s-a bătut destulă monedă şi despre care critici serioşi au vorbit cu seriozitate. Pare-se că ludicul in poezie îi este drag poetului. - Nu-i adevărat! - Am fi îndreptăţiţi atunci să credem că textul lui Nichita nu a fost decodificat în toate straturile sale. Care va fi reacţia criticii care a făcut aserţiuni în legătură cu ludicul nichitastănescian? - Şcbiopâtarea nu este un joc al mersului! - Dacă cititorul Stănescu Nichita ar fi constrâns să păstreze o singură carte dintre cărţile poetului Nichita Stănescu, pe care ar alege-o? - Capitolul despre Claudiu scris de Suetoniu. - Cum a descoperit Nichita Stănescu că scrie? Care a fost reacţia lui când a descoperit că aşezând cuvintele altcumva decât în temele de clasă, el scrie poezie? - Nu înţeleg întrebarea. Să trecem mai departe! - Ce s-a întâmplat mai târziu, în anii studenţiei? Care erau lecturile prefirate şi care oamenii pe care atunci îi preţuia? - Să ştiţi că întotdeauna am preferat aceiaşi oameni şi aceleaşi lecturi. Numele lecturii s-a schimbat şi titlul omului s-a modificat. Dar nu am iubit decât pe aceiaşi autori şi n-am iubit decât aceeaşi poezie; sigur câ uneori ea sc numeşte Odă (în metru antic), altă dată ca.se numeşte Dao De-tzin, uneori autorul se numeşte Eminescu, alteori autorul se numeşte Eao-Tzî, alteori poemul se numeşte altfel, alteori autorul sc numeşte altfel dar în genere a fost o apropiere, în ceea ce mâ priveşte, de ceva perpetuu mişcător în faţa mea, înainte. Distanţa tot timpul a fost aceeaşi, lucrurile se schimbă. - Care este omul cel mai minimal pe care poetid l-a pus în dreptul inimii sale, „inimă, mai mare decât trupul" - cum aflăm dintr-un poem? - Soţia mea, Dora! - Poezia D-voastră are adepţi fanatici, dar în acelaşi timp are şî cititori care-şi exprimă rezerva - unii sunt de-a dreptul yiegativişti. Ce nu vor să înţeleagă nici una din aceste tabere? - ... Că Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată! (Să facem o pauză, am obosit!) - Aţi avut vreoa/ttă sentimentul îndepărtării de poezie? - Din nefericire, da! Tinere, am avut acest sentiment care e, cum să spun, majoritar, pentru că poezia este o regăsire, nu numai a mea ci a oricui în parte; fiecare om are o flacără a lui, dar absolut fiecare om are o flacără a lui, discretă şi topită într-o flacără mai mare, a umanităţii, flacăra la care nici chiar el însuşi nu ajunge. Poate poetul să ardă mai repede apropiindu-se de proprîa-i flacără. Poate e mai norocos sau mai nenorocos din acest punct de vedere. Dar îndepărtarea de flacără, a ta proprie, acel luciu sacrosanct numit existenţă, te aduce în mari deznădejdi şi sentimentul câ te îndepărtezi de el îl ai cu cât o dată sau de două ori te atingi de el. De bună seamă că el este majoritar faţă de împlinire, dar orice împlinire care n-o înţeleg atât prin frumuseţea expresiei sau prin acurateţea ei cât prin trăirea ei, prin simţirea ei, prin jubilaţia ei care arc, desigur, o natură profund morală, în acest sens ludicul îmi este drag fiindcă are o natură profund morală, a apropierii de copilăria 740 NICHITA S'l'ANF.SCU PUBIJCISTIC 741 ca, nu în sensul nătâng al copilăriei, ci al copilăriei tale în sensul genuin al ei, în sensul dc hymen, de feciorelnic, l-a urma urmelor, singurul lucru de natură strict pământeană este cerul. Nimic [iu este mai pământean decât cerul, mai al pământului. Deci, în acest sens, apropierea de copilărie, de virginal, îţi dă împlinire şi aşezare în tine însuţi. Numai că fenomenul nu este continuu sau majoritar, în majoritatea cazurilor nu-i continuu, iar eu aici fac parte din majoritatea cazurilor, iar reproducerea absentei lui în cazul celor care s-au apropiat dc el mai acut, c mai gravă decât pentru cei care şi-1 ţin mai cu grijă şi şi-1 apropie de el sau nu au luciditatea lui atât de acută. Aşa că sentimentul pierderii poeziei este cel mai frecvent, după părerea noastră, în cazul poetului autentic. Noi nu ştim dacă suntem poet autentic, dar năzuiţii foarte mult aceasta, cel puţin prin pierderea poeziei dacă nu prin câştigarea ei. - Cât i se potrivesc lui Nichita Stănescu aceste versuri care îmi aparţin: „ Unde se termină singurătatea I începe poezia"? -... Nki nu pot să spun că mi se potrivesc pentru că mi-ar fi plăcut sâ le scriu. - Un critic spunea că Nichita Stănescu îşi redeschide rănile. Considerau că legătura dintre o etapă şi alta a scrisului vine din natura intrinsecă a unei conştiinţe poetice; există un ceva care dă continuitate structurii poetice sau aceasta se realizează instinctual sau la întâmplare? - N-aş putea să formulez răspunsul în aserţiuni, dar as putea să-l tatonez, sâ tatonez răspunsul, să-l barbarizez, aşa ca să folosesc un termen de monetârie antică, cum bunăoară o barbarizare a tctradrahmelor cu chipul lui Filip al 11-lea, tatăl lui Alexandru JViaccdon, sâ încerc şi eu sâ fac chipul barbarizat al unui prototip ideal. Poezia este în fapt o arheologie, o reuniune dc - dar nu-mî place cuvântul cioburi - un fragmentari um de flăcări care tind să reconstituie un centru sau o procesiune sau un răsărit de soare. Deci, ea, într-un fel este o amprentă a focului lăsată pe conştiinţa noastră, dar a focului nu înţeles ca arsură şî nici măcar înţeles ca lumină, care sunt făpturi ale lui, întruchipări exterioare ale focului. Poez.ia este o amprentă fundamentală a spiritului creativ şi a creaţiei. Nu o întruchipare exterioară. Cuvântul este un pat al acestei flăcări iar nu flacăra este patul cuvântului sau forja cuvântului. Numai că la rândul lui, acest pat fantastic are natura generala pământească. De aici sentimentul nostru acut şi anume acela câ verbul esre lucrul cel mai material al pământului, după cum cerul este faptul cel mai concret şi mai pământean al pământului. - Ce reprezintă Eminescu pentru Nichita Stănescu si care e puntea prin care vă simţiţi legat de poezia sa? - Eminescu? -c foarte greu sâ respiri după el, dar in clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraria nenăseurilor. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat. - Acum, înţeleg de ce astăzi, înainte de a purta acest dialog, m-aţi purtat prin locurile în care, acum aproape un veac, Eminescu îşi purta paşii şî hi acelaşi timp realiza câteva din memorabilele-i respirări lirice. Deci, înţeleg încă o dată mai bine de ce am respirat astăzi aenddin locurile în care a respirat cândva şi Eminescu. (Din acest moment memoria benzii magnetice nuşi-a onorat menirea, lăsându-ne cu gustul amar al unei respiraţii brusc tăiate şi cu afirmaţia lui Nichita Stănescu pe care nu se putea să n-o reţinem: „Noi l-am respirat pe Eminescu însuşi".) - Poemele publicate nu cu mult timp în urmă în „Orizont" ne dezvăluie o faţă ascunsă a poetului Nichita Stănescu. Ce ne puteţi spune despre această nouă căbîtorie, aventură a spiritului? - Este un vis care aş dori să se transforme în realitate. Trecând prin Portugalia, Cristofor Colon a plecat de tot obosit după construcţia corăbiei Santa Măria, dar când marinarul de pe catarg î-a strigat „Pământ!" - noi astăzi ştim că acest pământ se numeşte Cuba. Aş vrea să descopăr din nou o Cuba, pe 742 NICHITA STĂNESCU 743 Cuba, acea insulă necunoscută inie dar care ştiu că ea există în Coraiba. - Ce reprezintă acest moment pentru poetul Nichita Stănescu? - Nu pot răspunde printr-o idee, cî printr-o poveste. Deunăzi, primind un pumn în faţă şi rupându-mi-se dinţii cei bine mâncători de animale moarte, fripte si gustoase, vânate de alţii, vândute de cu totul şi cu totul alţii, cumpărate de cu totul şi cu totul altul şi gătite de cu totul şi cu totul alta, deci, într-o zi, primind un pumn în faţă şi rupându-mi-se dinţii cei bine mâncători de animale vânate, am stat locului şî am împietrit de poftă de mâncare şî de neputinţa de a mai mânca gătitul. Nemaiputând mânca animalele gătite de mâncare m-am dezobişnuit de obişnuinţele cu care fusesem obişnuit. Şi-atunci m-am gândit: la, uită-te, ce dor mi s-a făcut dc acasă! Ia, uită-te la tine,- tu, ce dor ţi s-a făcut de maicâ-ta, dc mă-ta. Dar mai putea să-mi fie dor de acasă şi cu atât mai puţin de maică-mea cea bine gătitoare de animale cumpărate de la cei care le cumpăraseră de la cei care le vânduserâ? Şi atunci maică-mea nu mai era în bucătărie. Pe măsură ce dintele meu mâncător era rupt, ea scădea spre adolescenţa ei de dinainte de a mâ naşte. Gândindu-mă ce-o fi fost cu femeia asta când era ea, dânsa, domnia sa, fecioară? Ce gingăşie o fi avut? între câţi bărbaţi l-o fi ales pe acela cu care s-a împreunat ca să mâ facă pe mine cu dinţi mari în faţă, dc nerupt pentru ea şi căruia să-i gătească de mâncare cumpărată cu bani de pe sudoarea aceluia mie, şi-atunci gândindu-mă că şi mama mea a fost fecioară şi nu păcătoasa care m-a născut, m-am gândit că şi eu, la rândul meu, n-oi fi păcătosul autor al versurilor care le-am scris până acum, ci că poate mai sunt încă fecioară, în gândirea mea de atunci şi dinţi nemaîavând de mâncare de animale cumpărate, mi s-o fi cuvenind alt soi de mâncare mai lăptos si mai adolescent. Si-atunci, mi-am zis: „Pe corăbii!". NICHITA STĂNESCU ÎN DIALOG CU MĂRIA LUIZA CRISTESCU Nichita Stănescu e un poet căutat. Mereu se perindă prin casa lui admiratori, prieteni, tot felul de indivizi aspiranţi sau nu la un loc în Pamas, care creează de multe ori o atmosferă copleşitoare. Dacă în ziua în care convorbirea cu Nichita Stănescu a avut loc ar fi intrat toţi cei care au bătut la uşa poetului, cu siguranţă că n-ar mai fi încăput în casă. Dacă bătăile, în fitncţie de număr (?!), nu indicau prezenţa unui foarte apropiat prieten, Dora, soţia poetidui, nu deschidea. Aşa se face câ, în aceea zi, au intrat la Nichita doar Măria Luîza Cristescu şi Mircea Raicopol. Interviul („Noi l-am respirat pe Eminescu") era întrerupt, reluat, iar întrerupt, şi aveau bc discuţii din cele mai banale. O străfulgerare: „ Ce bine semeni cu Horia! Uite, curbura naşului, privirea, expresia feţei". Din câteva linii Nichita îmi face portretul. Semnează: „Al meu privit de al său ". „ Uite ce bine l-am prins, spune el, e ca un lup tânăr!" „Nu mai puneţi o semnătură, cea a numelui?"- îndrăznesc eu să cer. „Ce altă semnătură mai vrei decât cuvintele mele. Ele sunt inconfundabile" - mi-a răspuns poetul, aproape jignit. Stăm în jurul unei mese. Din când în când mai adaugă câte o linie unui portret pe care-l schiţează directpe luciul mesei. Măria Luiza Cristescu s-a aşezat şi ea Ui masă. Şi Mircea Raicopol. Nichita răspunde dar parcă ar rosti nişte replici pe o scenă. Nichita spune bancuri, râde cu poftă. Se opreşte şi priveşte Ui Măria Luiza, ?44 NICHITA .STÂNESCU cum îi spune el, încreţindfruntea: Ce-ai zice, Măria l.niza, dacă ri-aş lua un interviu? Chiar aşa! Merge maşinăria asta? continuă el, privind In reportofon. Merge, îi răspund (Nicolae Băciuţ). HS.\ tii, bine, Măria Luiza, am anat cu bucurie câ articohd D-voastrâ din revista „Vatra" dedicat colegului nostru Breban a avut neaşteptate ecouri, mai puţin în sufletul prozatorilor cât cu precădere în cel al jxieţilor. Ni se formulează următoarea mirare, nu întrebare: de ce oare prozatorii, care sunt, ca să spun aşa, „la memc janerte, autrement coifre", deci, aceeaşi Vemis mai fără de braţe, sunt mai puternici, in aparenţă, în social, decât ideea de poet si care ar fî diferenţa dintre un prozator şi un poet, nu aceea de fond, căci bănuim amândoi câ există vreuna, ci aceea de receptare socială. De ce prozatorul are o alură, o mască, mal bună decât cea fluturară, a poetului? M.L.C.: Cum am zis, c numai aparentă, e numai o mască, fiindcă asemănarea este una de fond intre poet şi prozator, cum asemănare de fond este între orice creator indiferent dc limbajul lor, dar, mm lucrăm cu cuvintele şi poeţii şi prozatorii, din cauza prozaismului prozei, ca să zicem aşa, chiar a vulgarităţii prozei, cum s-a spus altăchttă, a căderii în trivial, poeţii păstrează nobleţea limbajului si prozatorii, numai par a aliena poezia, a reduce poezia la concret, obiectualitate, mărunţişuri ca personaj, psihologie, lucruri care la poet sunt toate, doar pe un spaţiu mult mai restrâns, nu într-o sinteză, ci într-o viziune. Poetul are, de obicei, într-o poezie o viziune şi, de obicei, doar o sinteză. Când are şi o viziune este egal cu un poet adevărat, N.S.: După câte am înţeles eu, dumneavoastră faceţi o apropiere între ideea de sinteză si aceea de viziune. O asemuire, o contradicţie. M.L.C.: Aş zice că sunt stadii, trepte pe care se pot urca şi prozatorul şi poetul, d/ir mai degrabă poetul ajunge pe treapta cea PUBLICISTICA 745 mai de sus decât prozatorul. La poetul mare se vede imediat viziunea; Li fel si hi prozatorul mare, dar, de obicei, prozatorii rămân la nivelul de sinteză. N.S.: Sâ încercăm o delimitare din punctul de vedere estetic, nu cel filosofic, ai noţiunii de sinteză. M. L. C.: Sigur că nu am vrut să motivăm din punct de vedere filosofic, pentru că lucrurile ar sta mult prea simplu atunci. După definiţia pe care o uzităm noi, ca să zic aşa, după definiţia marxistă a cuvântului de sinteză, deci, când vorbim din punctul dc vedere estetic despre sinteză, ne gândim mai degrabă la un mod de a organiza lumea dintr-un punct de vedere personal, punct de vedere care să corespundă sau să aibă corespondent. N.S.: Deci, dintr-un punct de vedere revelat... M.L.C.; Evident, dintr-un punct de vedere revelat, diiriarăşi punctul de vedere al prozatorului uu ajunge atât de repede la o viziune adevărată, pentru că prozatorul este omul comun pe când poetul nu poate fi omul comun niciodată. Bun sau prost, poetul nu este comun niciodată. Prozatorul are, de obicei, aşa simplist spus şi ca să reducem în fond lucrurile, mintea oricărui cititor de al lui. Poetul este întotdeauna contrar sau străin şi îndepărtat de un cititor al lui. N.S.: Mă gândesc la această diferenţiere, şi spun mă gândesc la ea pentru că este fascinantă ca didactică superioară, dar neconvingăroare ca esenţă. Şi să spun în acest sens, punctul meu de vedere, ea este neconvingătoare. Pentru că dacă dumneavoastră consideraţi punctul de, cum ar spune, să zicem, Kant, înrr-o traducere veche, dar atât de plăcută, bobârnacul iniţial al artei, proza, să zicem, ar fi confundarea cu realul, dacă am tradus bine, în sensul în care spuneţi dumneavoastră, iar poezia, deosebirea de real a realului. Astea ar fi mai degrabă câteva ipostaze, iar nu câteva adevăruri pentru câ mă gândesc că folosinţa este sacrosanctă, adică aceea a cuvântului, iar arta cuvântului, şi ne-am obişnuit în cadrul literaturii române pe 746 NICHITA STĂNESCU care o ştim bine şi o să mă refer la ea pentru câ îmi este mai apropiată stării mele de spirit, putem vorbi foarte bine de arra cuvântului la Matei Caragiale sau la Sadoveanu, după cum unii dintre noi spun câ Rebreanu sau un Breban sau JMicolae Filimon mai de dinaintea lor nu ar poseda arta cuvântului pe măsura-tortei lor de a descrie, de a plimba o oglindă, ca să folosim o formulă mai veche, prin faţa unei societăţi. Plimbătorul de oglindă prin fata societăţii e totuna cu plimbătorul de neoglindă prin faţa ei. în acest sens al oglindei şi al oglindei sparte s-ar putea, după părerea noastră, să existe o oarecare diferenţiere între prozatot şi poet dar, întorcându-ne si zicând ca un critic pe care nu-l pot iubi din pricina subiectivismului şi impresionismului său, într-o nedreaptă judecată de amănunt avea o dreaptă încorporare a literaturii române, în poezia prozei, poezia epică, spunea domnia sa, poezia dramatică, denumind prin asta drama, si poezia lirică, denumind poezia: doricul, ionicul şi corinticul. Deci, nu de coloană e vorba ci despre cerul care apasă asupra ei, care îi dă un nume. Vă propun o discuţie despre cer, adică despre cea mai pământească parte a Pământului. M.L.C.: Cerul prozatorului e Pământul, Dacă e în start să privească Pământul de li o suficientă distanţă de el, Pământul va avea această imagine ca a cerului văzut de pe Pământ. Se pare că de aceea ştim că Pământul e rotund, că una dintre dovezile că Pământule rotunda fost... N.S.: ... e faptul că oamenii sunt plaţi... M.L.C.:... a fostfaptul că linia orizontului e rotundă. Până şi-au dat seama de acest lucru, că se vede aşa din cauză că Pământule rotund şi deci ce-i în jurul lui, ceea ce numim cerul, este rotund, n-au ştiut că Pământul ăsta e rotund, ci au considerat câ cend e rotund şi nu Pământul, nu? Deci un prozator PUBLICISTICA 747 poate să ajungă la ideea de cer, îndepărtându-se foarte, suficient de mult, de Pământ ca să-l vadă tot mai curbat decât orizontul. N.S.: Da, dar aici mă întorc şi zic: să fie oare diferenţa dintre un prozator şî poet aceea câ cititorul nostru îşi dă scama ca noi, doi prieteni si doi colegi de o viaţă, nu suntem preocupaţi de o idee amănunţită ci de un principiu general, de există, de nu există vreo diferenţă fundamentală între starea poetului şi starea prozatorului. Deci, în acest sens al discuţiei noastre, care-mi este mai ales mie accesibil ca poet, mi-aş pune următoarea întrebare legitimă, apropo de prezenţa gingaşă a dumneavoastră: există oare vreo diferenţă între autorul care-l interpretează pe Zeus sau mânuitorii de păpuşi ce se interpretează prin el, să fie creatorul măştii, deci al tipologiei, şi să fie farsa interpretării lui Dumnezeu, cântecul? M.L.C.: Să sar iarăşi peste metafore şi peste limbajul la care nu am acces şi să revin la unul al meu. înţelegea întrebarea care ne-o punem, în fond, este dacă poetul şi prozatorul care tind spre acelaşi lucru, spre a face poetică, poezie în fond, seamănă sau se deosebesc foarte tare, ei fiind în fond creatori, deci pornim de Li o bază egală. Fireşte că si prozatorul şi poetul, cu toate că prozatorul pare întotdeauna mai îndesat, mai sportiv, mai viguros, mat rezistent, câ scrie doi sau trei ani la o carte sau că scrie un roman, ca Balzac, în şapte zile sau în doisprezece zile o capodoperă, ei au tot aceleaşi boli, tot acekaşi aspiraţii; problema care se pune Li ei e o chestiune de modalitate — modtditatea include timpul. Un poet poate să aibă inspiraţia unei capodopere care îi iese de sub mană în cinci minute, dar probabil că s-a gândit la ea cinci sau şaizeci de ani, cum a scris o lungă poezie Goethe, iar un proztitor se gândeşte ut o singură idee dintr-o mare poezie, doi sau trei ani. Trebuie să se aşeze şi s~o demonstreze, să pună fapte, personaje, oameni psihologie. Este un alt mod de a organiza aceeaşi idee, un alt mod de a încerca să ajungă hi o viziune, cum am spus. 748 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 749 N.S.: îndrăznesc să întrerup acest discurs printr-o întrebare care are o aparenţă nedelicarâ. De ce o carte se poate numi figuraţie iar nu tipul? Care este diferenţa între un figurant şi un tip? i M.L.C.: Diferenţa dintre un figurant şi un tip ar putea fi aceasta că, din mai mulţi figuranţi, poţi, prin subţirimea figuranţilor, vedea o lume, bir prin mai multe tipuri nu poţi vedea nişte tipuri, mai multe tipuri. N.S.: Da! La acest lucru m-am gândit şi eu, că tipologia este ochelarul negru, că Balzac este, ca şi Homer, orb. Tipologia la Barzac este forma orbirii la Homer, Iar figuraţia intră în apa începătoare de a recunoaşte realul nu prin legitatea lui ci prin mitologia lui. Noi ştim că mitul este ceea ce încalcă legea. Adică nu este firesc că Oedip sâ aibâ o întâmplare tragică cu propria sa mamă, tocmai prin nevoinţă şi prin existenţă umană. Dar aceasta, a fost resimţită ca un mit, adică, ca un copil să se îndrăgostească al tfel decât matern de propria sa mamă - adică o încălcare a legii. Deci, este o spargere a realului tipologic, privită în acest sens. Deci, o închistare în real - închistare, ce termen stupid, dar dacă el provine de la cărăbuşi, atunci să-l acceptăm. Şi, deci, o oprire, ochihlimbârire, ca să folosim un termen în genul prietenului nostru comun, stimatul nostru, dragul nostru poet Gheorghe Tomozei, deci o chihlimbârire a acestei situaţii ar duce la starea personajului de tip balzacian, adică la orbire. De unde şi excesul de stil în proză, când nu accepta personaj, în cazul lui Mateiu Caragiale, ca pe un mare scriitor fără de un mare personaj, pentru că stilul lui este o formă a aceluiaşi stil de închistare, dc orbire, într-o înaintare mai gingaşă a cunoaşterii. M.L.C.: Şi din punct de vedere al prozei, de altă dată, Mateiu Caragiale îţi dai seama cât de tare s-a îngheţat el şi în faţa ideii de proză pe care a dispreţuit-o întotdeauna aşa cum îşi dispreţuia şi tatăl, a urât-o întotdeauna. Ce i-a ieşit mai bine în cartea lui este ideea de proză dispreţuită, adică Pirgu. Cel mai interesant personaj şi mai bun este nu nobilul crepuscubir ci, dimpotrivă, arivistul perfect şi minunat gândit în sensul unei mai vechi discuţii de a noastre când reproşam romanului cbisic de tip balzacian, nu a lui Balzac — Balziic a intuit perfect că arivistul trebuie să ajungă conform muncii uriaşe pe care o depune, conform moralei şi însuşirilor frumoase ale spiritului pe care k calcă în picioare, deci, plătind atât de scump, el trebuie să capete neapărat ceva foarte înalt, treapta înaltă pe care a râvnit-o pbitind atât de scump. Ulterior, balzacieni bt noi, de exemplu, ca Filimon, pe care tocmai îl citeşti, dintr-o necesitate de a face dreptate la un nivel social, cetăţenesc, ţine să-şi pedepsească arivistul. Şi-atunci nu-l mai face să parvină hi treapta pe care merita pentru câte a făcut împotriva omului şi a spiritului, nu-l mai face să ajungă acolo. Mateiu Caragiale îl bisă să ajungă acolo, îl urcă acolo, şi-i pune pe Montaigne în braţe. N.S.: Da, dar si mai şi decât Caragiale, Mozatt face din arivistul său un menuet. Dar mă întorc şi zic în continuarea ideîi dumneavoastre câ aşa cum în presă arivistul, nu ştiu dc ce trebuie pedepsit şi nu are acces la paradis, tot aşa au fost proliferate în poezie curentele moderne care sunt tot un tel de arivism al poeziei împotriva poeziei de revelaţie, clasicismul e un fel dc burghezie a poeziei revelate, spargerea burgheziei prin modernism care, devenit stil, este pedepsit de Dinu Păturică odinioară, ca altă dinioarâ Pirgu, ca altă dînioarâ personajele ce urmează să le mai orbim de vom mai avea atâta ahsenţâ în ochi. Dar sâ terminăm printr-o vorbă de prozator! M.L.C: Mă pui într-o situaţie inadmisibilă... N.S.: Nu, nu. Măria Luiza, dă-mi voiesâ-ti dau o sugestie: Nu poate fi ultima, nu pot să-ţi spun o vorbă pentru că... M.L.C.:... Nu-ţi pot răspunde pentru că nu ţiu minte, pentru că prozatorii scriu prea mult şi n-au cum să-şi ţină minte vorbele, dar vroiam să-ţi spun că ceea ce într-o discuţie pare umilitor, 750 NICHITA STĂNESCU 751 fiindcă verbul poetului este întotdeauna strălucit şi al prozatorului întotdeauna prozaic, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, îl fiice pe prozator, nu în discuţia obişnuită, ci atunci când lucrează, şi acest lucru îl ştiu de la mulţi prozatori mari, ca Durrel, de exemplu, şi de ba alţii, mai mici sau contemporani chiar, când scriu, proză citesc numai poezie, îşi îmbogăţesc vocabularul, şi revelaţiile poetului, sau metafora poetului devin atunci pentru el o bizară infomiaţie asupra cuvântului şi chiar materia viitoarelor lui revelaţii. „LOC GEOMETRIC AL ASPIRAŢIILOR NOASTRE" Interviu de N. Stoicescu şi Andrei Lenard - într-o noapte de vară a anului 1970, aţi dictat următoarele rânduri finale: „Atâta vreme cât a trăit eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul următor". Ce se ascunde in spadele acestei afirmaţii? -A putea să iubeşti este o construcţie iar atunci când iubeşti un fenomen in constituirea lui îl umpli cu tine însuţi prin atribuţie. labiş era acea sursă nedezvăluită până la capăt, acea sursă care-şi atribuia pilitura noastră de fier. Abia acum când formulez, această remarcă mi-aduc aminte că aşa îl definea o dată Lucian Raicu. Avea dreptate în descrierea fenomenului. Virtualitatea iui Labiş era atât de mare încât interzicea ca pe un lucru sacrosanct concurenţa. A nu publica în timp ce publica el Moartea căprioarei era 0 formă a respectului transfigurată în emoţie. Loc geometric al aspiraţiilor noastre a fost făptura vie a lui 1 abiş. Invidia, trebuie spus, în cazul lui, era o poreclă a aspiraţiilor noastre, iar nu o tormă a dexterităţilor parvenirii prin estetic. - Comparaţia cu Labiş vi se părea deprimantă? - Comparaţia cu el, într-adevăr, mi se părea deprimantă prin aceea că el era neasemuitor cu sine însuşi şi deci cu noi înşine. 752 NICHITA STĂNESCU Era lumina care scapă orbul cel apt de a vedea numai tenebra. Şi în acelaşi timp, Labiş ne apărea ca fiind neasemuiror de frumos, fără de un loc al frumuseţilor care ar fi putut fi reduse în placul mai leneş al înţelegerii noastre. Avea ceva din măreţia şi fragilitatea ţurţurilor de gheată, cei care izbiţi cu unghia, sună şi se rup prin fractura unei scântei. Numai cine iubeşte poezia poare să simtă cum inorogul de pe tapiseriile medievale simţea apariţia virginei. Labiş era un virginal în spirit, gingaş în alcătuiri şi, din pricina frigului emanat de austeritate, de neîmbrâtîşar, de neatins. - Poezia lui vă tăia, cum se spune, respiraţia? - Da. Poezia lui îmi tăia respiraţia, pentru că am uitat să-ţi spun stimate prietene, ca respiraţia mea era întocmai ca gâtul Manei Stuarr, iar poezia lui întocmai ca toporul călăului. - L-aţi invidiat pe tânărul şi enigmaticul prinţ al poeziei? - Sigur că acesta ar fi cuvântul potrivit şi anume acela câ l-am invidiat, dar nu pe Labiş l-am invidiat şi nici poezia lui. Ani mai spus o dată ce cred despre invidie, în sensul superior şi necoujuncrural. De fapt nu I-ani invidiat. Ba mint. Dc fapt l-am invidiat. Ba nu, nu Lam invidiat. Ba da... - L-aţi cunoscut în primăvara anului 1956. în ce împrejurări? - Nu l-am cunoscut. Am schimbat numai câteva cuvinte ou el. Mai degrabă, el mi-a adresat câteva cuvinte. Dacă mai ţin minte, făcuse o teorie lungă despre Prancois Villon şi despre dialectele langue d'oc şi langue d'oil. Prilejul era acela câ eram amândoi în viaţă şi cu precădere prilejul era că era el în viaţă. Părea un mort frumos cu ochii vii ce scânteiau în afară. - Ce setitimente aţi nutrit atunci pentru el? 'Um.lCLSTIC 7^ - Pe atunci încă lucram la o piramidă, făcusem rost dc multe pietre, de marmoră; şi de răsărit de soare ca să izbeascâ-n vârf dc piramidă făcusem rost. Cât despre I ,abiş, mă uitam circumspect la cl, având mare poftă de un faraon... Doream să moară. Să moară cu apă. Să moară de vânt. Să Don Qjnjote. Cu drag, al lui Sancho. - Ce reacţie vă provoca prezenţa lui? - Reacţie în lanţ, Uită-te la dumneata şi afli răspunsul. - La numai câteva luni după ce l-aţi cunoscut, pe poetul Nicoliie Labiş l-a strivit pasărea cu clonţ de rubin, lertaţi-ne indiscreţia: Aţi făcut parte din cortegiul care l-a însoţit pe ultimul drum? - Nu am avut niciodată veleităţi de cioclu. îmi amintesc şi acum că atunci când a murit marele Bacovia am fost desemnat să fac parte din garda de onoare, care se instituise la căpătâiul poetului. Eu, tânăr pe atunci, mare admirator al lui Bacovia, trebuia să mă simt onorar de această propunere. Nu l-am cunoscut pe Bacovia, nu-l văzusem în viaţă, îi ştiam doar poeziile si eram fermecat de universul său. Dar nu puteam să suport ideea dc a participa la vegherea lui. Nu ştiu unde am plecat, dar pur si simplu am fugit din oraş pentru a nu fi constrâns într-un fel sau altul să-mi îndeplinesc misiunea. Am participat la un singur cortegiu, acela al lui Marin Preda, dar nu am putut rezista până la sfârşit... - Consideraţi că destinul — în viaţă şi după viaţă - a fost nedrept cu Labis? - Destinul a fost nedrept cu sîne însuşi, cum Cronos cel care îsi devora copiii. 754 NICHITA STÂNESCU 755 - Cândva Labiş a fost pentru Dumneavoastră o obsesie. Ar putea redeveni? — Obsesiile nu obişnuiesc sâ-mi dispară. — In finalul interviului vă cerem o favoare. Ştim că aţi scris un vers despre moartea lui Nicobie Labiş. Ni-l spuneţi? - „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră". „L-AM CONTEMPLAT CU OCHII" Interviu de N. Stoicescu si Andrei Lenard - Intr-o noapte de vară a anului 1970, aţi dictat următoarele rânduri despre Labiş: „Atâta vreme cât el a trăit eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul următor". Comparaţia cu Labiş vi se părea atât de deprimantă? - Mi se pare încă extraordinar de deprimantă pentru că el este un om purf iar eu un om care are tendinţa să devină pur. - Poezia lui vă tăia, cum se spune, respiraţia? - Din moment ce-mî tăia capul, îmi tăia şi respiraţia. - L-aţi invidiat pe tânărul şi enigmaticul prinţ al poeziei? - L-am invidiat în sensul purităţii lui, nu în sensul concurenţei cu el. L-am invidiat aşa cum apa chioară a Dunării invidiază roua de pe câmpuri. - L-aţi cunoscut în primăvară anuhd 1956... - ...nu l-am cunoscut, l-am contemplat numai cu ochii... - In ce împrejurări? - în împrejurarea faptului că eram amândoi în viaţă. - Ce sentimente aţi nutrit atunci pentru el? - Nu le pot traversa în cuvinte. Un sentiment ca de rugăciune, ca de spovedanie, ca de icoană, ca de primăvară, ca de joc, un sentiment virginal. în acelaşi timp îmi impunea o glacialitate îmbrăţişătoarc, precum cea a pomului de zăpadă. - Ce reacţie provoca prezenţa lui? 7S6 NICHITA STĂNESCU - Reacţia pe care o provoacă nucleul în roiul de electroni. - Eraţi gelos pe succesul sau pe talentul lui? - Nu am fost niciodată gelos pe succesul cuiva; pe talentul cuiva nici atât. Cuvântul gelozie, pe care l-am folosit cândva, l-am folosit în sensul că aveam tânjirea către iniţiaticul lui. - La numai câteva luni după ce l-aţi cunoscut, pe poetul Nicolae Labiş La strivit pasărea cu clonţ de rubin. Iertaţi-ne indiscreţia: Aţi făcut parte din cortegiul care l-a însoţit pe ultimul drum? - Nu ani avut niciodată veleităţi de cioclu. îmi amintesc şi acum că atunci când a murit marele Bacovia am fost desemnat să fac parte din garda de onoare, care sc instituise la căpătâiul poetului. Eu, tânăr pe atunci, mare admirator al lui Bacovia, trebuia să mâ simt onorat de această propunere. Nu l-am cunoscut pe Bacovia, nu-l văzusem în viată, îi ştiam doar poeziile şi eram fermecat de universul său. Dar nu puteam să suport ideea de a participa la vegherea lui. Nu ştiu unde am plecat, dar pur şi simplu am fugit din oraş pentru a nu fi constrâns într-un fel sau altul *ă-mi îndeplinesc misiunea. Am participat la un singur cortegiu, acela al lui Marin Preda, dar nu am putut rezista până la sfârşit. - Consideraţi că destinul - în viaţă şi după viaţă - a fost nedrept cu Labiş? - Destinul a fost nedrept tu sine însuşi, cum Cronos cel care îşi devora copiii. - Cândva Labiş a fost pentru Dvs. o obsesie. Ar putea redeveni? - Obsesiile nu obişnuiesc să-mi dispară. - Ce sentiment nutriţi pentru el? - Bucuria grâului făcut pâine nouă. - In filialul interviului vă cerem o favoare: Ştim că aţi scris o poezie despre moartea lui Nicolae Labiş. Ajutaţi-ne s-o facem publică. PUBLICISTICA 757 - Ea este apărută fără dedicaţie din acelaşi sentiment al pudorii. Vă recit din ea două versuri: „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini Pe nenăscuţii oameni cum îi latră". 758 PUBLICISTICA 759 BALURILE POEZIEI ROMANEŞTI Interviu de Mihaela Macovei Reporter: Nichita Stănescu, când aţi citit ultima oară o poezie de Ion Minulescu? N.S.: Să va spun ceva, pe poeţii noştri îi cam citesc tot timpul şi îi răsfoiesc cam toată vremea şi din pricină profesională dar şi din dragoste de dânşii, aşa câ nu vâ pot spune dacă l-am citit ieri sau dacă l-am citit mâine. însă, pentru că m-aţi întrebat de Minulescu, ultima impresie de lectură a fost cu totul si cu totul aparte în ceea ce-1 priveşte pe autorul Romanţelor pentru mai târziu. Mi-am dat brusc seama că foarte putini sunt poeţii care şi-au realizat programul estetic anunţat şi că ei fiind totuşi poeţi profund autentici, nereatizându-şî programul au făcut cu totul şi cu totul altceva. Ca şi în cazul lui Coşbuc, care făcea să plângă la vremea Iui sate întregi, oraşe întregi îşi binemeritau lacrima, şi Minulescu care răscolea tânăra generaţie de intelectuali cu multă frumuseţe şi îi'pasiona pentru noile idealuri estetice ale acelei epoci, şi unul şi altul de fapr nu şi-au realizat programul estetic. Amândoi au fost dc fapt nişte aurari sau mai degrabă nişte mari făcători de porţelanuri de Sevres. Astăzi, când citesc o idilă a lui Coşbuc care se vrea odinioară a fî înţeleasă la propriu, eu n-o mai înţeleg la propriu. Şi dacă n-o iau în serios, o iau foarte în serios, o înţeleg ca pe un porţelan de Sevres. Totuşi când citesc una din romanţele semibaladcşti, semisimboliste ale lui Minulescu eu nu-l mai văd pe răzvrătitul cel cu un fular lung de doi metri care gesticula pe o scenă, ci văd o fineţe de rochie malacof nemaipomenită. Şi le sunt amândurora recunoscător că eî sunt cei care constituie aerul unei epoci a ţârii noastre sau unei perioade a ţării noastre şi că fără eî cultura noastră ar fi profund săracă şi câ aşa cum la baluri doamnele mergeau în malacof, domnii purtau joben, balurile noastre vestite sunt cefe ale poeziei româneşti unde domnii spun idile şi doamnele plâng, unde intelectualii tineri cu fularul lung şi târâit pe podeaua unei scene de teatru spun simbolisme si intelectualii de mai târziu plâng de dragoste... 760 PUBLICISTICA 761 ,POEZIA ESTE O DIMENSIUNE A FIINŢEI UMANE" Interviu de Ion Butnarii - Zilele acestea, a intrat în librarii o Carte de iubire, carte de citire pentru cei mici, pe care o semnaţi împreuna cu Gheorghe Tomozei. Se pare câ e prima dumneavoastră tentativă editorială de a dialoga astăzi cu cititorul de mâine! - Primele melc încercări pentru copii le-am făcut la îndemnul scriitorului Mircea Micu, care m-a găzduit în „Almanahul copiilor" cu generozirate. Eu aveam unele îndoieli; dar, spre plăcuta mea surprindere, paginile au avut succes chiar printre copii! M-am mai exersat în această zonă, pentru care îndemn pe orice scriitor român să se exerseze, fiind şi o latură didactică a muncii literare, dar şi o formă a grijii fată de cultivarea gustului estetic la cele mai fragede mlâdiţe, începând cu şoimii patriei. în acest sens, având unele relaţii prieteneşti cu lucrători de la întreprinderea de Mecanică Fină din Bucureşti, la îndemnul ing. Valeriu Matache am compus câteva poezii dedicate copiilor muncitorilor din uzină, care mi-au fost tipărite chiar de muncitori în calendarul pe 1981 scos de întreprindere, şi despre care am aflat că au adus bucurie părinţilor şi odraslelor lor. Beneficiind dc vechea mea amiciţie literară cu poetul Gheorghe Tomozei, mai experimenrat decât mine în acest domeniu, la iniţiativa distinsului poet, am scris împreună un fel de abecedar pentru prunci. Cartea a apărut în condiţii grafice excepţionale şi sperăm din roară inima că ea va umple un gol în ceea ce literatura pentru copii s-a vădit până acum mai leneşă. - In ce anume? - în a răspunde trebuinţelor celei mai tinere generaţii, ahtiată de cultură, de cântec şi de joc. Cartea noastră nu pretinde că este o carte desăvârşiră, ci, dimpotrivă, este un experiment ce se cere îmbunătăţit chiar dc către noi înşine, sau de alţii mai dotaţi decât noi în această privinţă. Mulţumirea noastră este mai mult de natură sufletească decât estetică. — Vedeţi o dihotomie între cele două „naturi"? - Cele spuse nu înseamnă câ esteticul cu arc o natură sufletească, ci mai degrabă că sufletul, din când în când, are şi o natură estetică. — Nu de mult, am participat la altă „premieră" al cărei protagonist eraţi: lansarea întâiului disc, intitulat destul de nespectacidos - O recitire. Să-l considerăm o altă încercare de a capta adeziunea publicului „neconsacrat"? — Pentru mine, ideea de disc e o idee de apropiere cordială faţă de iubitorul de poezie, demistificatoarc, căci, ne repetam pentru a nu ştim câta oară, nu există poeţi, ci există poezie. Aşa a fost gândit discul, ca un instrument al frumosului, iar nu al unei faime; discul nu lansează o vedetă, ci o posibilă poezie. De aceea, noi îl şi considerăm ca operă deschisă, la care au colaborat criticul Constantin Crişan, preocupat, nu întâmplător, de aspectele sociologice ale artei, şi tânărul cânrăreţ şi compozitor Augustin Frăţilă. Din această întâlnire am vrut să facem un unghi deschis către cititor şi să demonstrăm că poezia este o dimensiune a fiinţei umane şi că e Ia fel de necesară ca şi pâinea. Iarăşi ne întrebăm în ce măsură am reuşit: dar buna noastră intenţie poate fi considerată un succes moral. 762 NICHITA STÂNESCU - Ce s-ar mai putea face pentru educaţia tineretului prin poezie? - O mai bună selecţie a valorilor prezentate în scoală. Deprinderea elevilor cu acea exigenţă a didacticii, care a cant început sâ se piardă, şi care este memorizarea. Profesorul meu de literatură română, Constantin Râpeanu, m-a obligat sâ învăţ pe de rost Luceafărul lui Eminescu. Aşa se face că, în adolescenţă, la un moment dat, am început să înţeleg poemul dinspre creierul meu în afară, iar nu dinspre urechile mele înlăuncru. A învăţa poeziile frumoase e un act de cultură şi de amoeducaţie absolut necesară oricărui om civilizat. ,NU MAI POT EVADA DECÂT IN POLITIC. RESTUL E LITERATURA Interviu de Ilie Purcaru - Dintre cărţile dumneavoastră ce vă mai spune astăzi Epica magna? - De ce Epica magnat - Fiindcă în corul de laude ce însoţeşte destinul dumneavoastră literar, Epica magna a provocat o sincopă. Din cauza acestei cărţi — şi a altor vreo două-trei, care vă poartă numele pe copertă -Nichita Stănescu n-a mai Just iubit de unii critici care-1 iubeau. - O carte pe care ai scris-o tu însuţi si ai avut şi norocul să vadă lumina tiparului nu este nici o amantă, nici o iubită, nici o soţie, ci mai degrabă, aş îndrăzni să spun, un loc al descărcării tale spirituale. Epica magna îmi apare din ce în ce mal bună ca mesaj etic, nu din contradicţia negării ei de către unii critici, cî din pricina faptului că mă regăsesc în ea aşa cuin sunt. Mai precis, asa cum eram când am gândit-o şi am simţit-o, cu dreptate sau nedreptate, plină de ridicol şi de angelic, de tunet şi de menuet, de zgomot sî de cântec. - Aceeaşi soartă - adică o primire mai rece din partea criticii — au avut-o cărţik dv. Roşu vertical şi Un pământ numit România. - Mărturisesc că aproape îmi vine să propun Editurii Militare să-mi retipărească aceste două cârti. 764 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA - Roşit vertical n-a apărat cam în acelaşi timp cu Oul şi sfera? - Ba da. - Prima a fost respinsă, iar ultima elogiată. Oare de ce? - Există o prejudecată care s-a creat în jurul meu, ca poet apt să descrie doar fluturii şi inapt să-si apere tara cu puşca la subsuoară şi cu mitraliera în bandulieră. în ceea ce priveşte Roşu vertical şi Un pământ numit România, cine le va citi fără prejudecăţi politice va găsi în ele - în afară de iminentele poeme slabe, care sunt iminente şi în alte cărţi pe care le-am scris -câteva din cele mai de seamă reuşite ale mele în funcţie de mine însumi. - Când veţi întocmi ediţiile definitive ale operei dv., vă veţi reasuma tot ce aţi scris? - Se povesteşte despre I,ev Tolstoi că ar fi zis această vorbă de spirit: când voi fi pus în sicriu, voi spune tot adevărul despre femei, după care voi trage iute capacul deasupra mea. Lăsând la o parte fabulele, în ceea ce mă priveşte recunosc tot ce am semnat cu numele meu. Şi nu-mi pare rău de erorile făcute, atât de igienice şi de necesare în edificarea unei conştiinţe literare autentice. Un medic fără pacienţi nu poate fi crezut în diagnosticul lui. Nu cunosc medici abstracţi. - La ceasul defaţă unii practică — remarca un critic — „ediţiile sezoniere". Cele în care autorul omite o seamă de fapte ale trecutului său literar, reajustându-şi opera după moda zilei. - Sezonul este cel care desfiinţează o ediţie. O poezie citită iarna, primăvara, vara si toamna, dacă mai incintă, nu poate fi numită sezonieră. - Cum vă simţiţi între poeţii sezonului — sau ai generaţiei — dumneavoastră? - Străin de apropiat şi de solidar. - Ce părere aveţi despre această generaţie? — Nu prea înţeleg bine termenul de „generaţie". Dar îl pricep foarte bîne pe acela de simultaneitate în timp. Dacă ar fi să concedem termenului fals de generaţie că noi suntem o generaţie, arunci as spune că suntem prima generaţie ratată din istoria literaturii române. Pentru că noi chiar am avut ce rata. — V-aţi ratat cumva înaintaşii? — Aş zice mai degrabă ca mi-am ratat urmaşii. — Dar dumneavoastră, Nichita Stănescu, aţi provocat fascinaţia emulilor, determinând un adevărat frison mimetic. — Am fost întotdeauna omul cel mai trist şi mai intimidat în faţa corurilor. Pe cel care-mi seamănă nu-l disting. "M-a atras tot timpul neasemuirea mea cu omul, iar nu omul neasemuitor cu omenia. — Fraza asta poate să pară frumoasă. — La urma urmelor, de cc n-ar fi frumoasă? — Despre generaţia dumneavoastră Edgar Papu spunea, într-un interviu, că este cea mai interesantă după cea a junimii. O generaţie care, deşi lipsită de dascăli, fără acces la tnarile cărţi, s-a dovedit totuşi aptă să reia nişte funcţiuni din chiar punctul de acută refrigerare a organismului creator de cultură, oferind surpriza unor performanţe vitale ale scrisului românesc. — Nu îndrăznesc sl spun cuvântul „noi", pentru că nu îndrăznesc să-mi asum şi alte destine Deci, vorbind doar în numele meu, aş spune câ mi-am făcut cultura cu lasso-ul. Aşa cum ţările Moldovei şi Valahiei s-au făcut prin descălecare. Să încalec pe cerb e foarte uşor. Unii dintre noi - de data asta îndrăznesc să spun „noi" — am fost în stare să şi descâlceam de pe verb. — Cel care spune cu atâta reticenţă „noi" se simte cumva un om singur? — Odată, nu prea demult, pradă unei crize de depresiune, am vrut să mă sinucid. Brusc, mi-am dat seama că nu formulasem depresiunea într-o limbă anume, care e limba 766 NICHITA STÂNESCU română. Brusc, mi-am luat scama şi mi-am spus, crezându-mă cel mai singur, că sunt departe de a fi singur, din moment ce gândesc în limba unui popor. Limba unui popor - în cazul meu, limba română- este culmea comunicării. E avutul Gel mai de seamă al nes in gură taţii omului. Sinucigaşul nu gândeşte în m'cr o limbă. Nu sunt un om singur. Gândesc in limba română. — Ce poeţi vă plac? — Cezar Baltag, Gheorghe Tomozei, Grigore Hagiu, Mircea Micu, Adrian Păunescu, Mircea Ivănescu, Cezar Ivânescu, Mircea Dinescu, Nicolae Prelipceanu, Angliei Dumbrâveanu, Nichita Stănescu, Marin Sorcscu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, loan Alexandru, Valeriu Pantazi, Eugen Jebeleanu şi mai presus de toţi Zaharia Stancu. — Intre ce alţi artişti - în afara poeţilor - vă simţiţi bine? — De la Luchian încoace, n-am mai văzut o pensulaţie a jicisajului ca la pictorul Mihai Bandac. El este cel mai mare colorist român la ora aceasta, care s-ar putea să fie eternă. Iar Sorin Dumitrescu, spirit cercetător, trage linii muzicale în văzduhul spiritului meu. — Ştiu că vă pbic - aţi mai mărturisit-o - prozatori ca Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu... — După părerea mea, opera lui Ion lăncrănjan este o izbândă a conştiinţei de sine a muncitorului român. Oricât de greoaie ar putea sâ apară la o lectură estetizantă, ea vădeşte o conştiinţă de clasă impecabilă, notorie şi exemplară. Intri greu, în proza lui Ion Lăncrănjan, dar pleci mai bogat în spirit. Ion lăncrănjan este un scriitor preocupar de zona politică a conştiinţei omului. Dacă până acum am fost educaţi să ne placă tipurile, arhetipurile, moravurile şi năravurile, cunosc prea puţini scriitori în literatura română care să creeze o tipologie politică asa cum o creează Ion 1 ăncrănjan. El esre un precursor în materie, iar submarinul său „Nautilus" va deveni precis, [ieste o sută de ani, un „Yellow Submarine". Avem, iată, Jules Verne PUBLICISTICA 7(.7 adevăraţi, nu neapărat în farfurii zburătoare. Ci si în oameni stătători. în ce-1 priveşte pe distinsul nostru prozator Eugen Barbu, el, orice ar face sau orice n-ar face, este unul din cei mai dc seamă reprezentanţi ai literelor româneşti. Am citit interviul dumneavoastră cu Mihai Ungheanu, recent publicat în „Flacăra", în care readuceţi in discuţie „cazul" Barbu. Pe mine mă interesează, mai puţin dreptarea sau nedreptatea care i s-a făcut ori i se face, dar mă sperie jubilatia cu care a fost aplaudată falsa lui „excludere" din literatura română de către unii contemporani ai noştri, mai degrabă jurişti decât literaţi, fără de acoperire în munca depusă - ca să zicem ca şi domnul Bacovia, simbolistul - pe ogorul literelor. - Cei ce n-au operă să nu-i judece pe cei ce au? — Pentru mine esre o problemă de conştiinţă faptul încălcării atrihutelor morale alcoricărei profesiuni. Mă întreh dacă scriitorul se poate substitui judecătorului. Judecătorului de sentimente, da! Dar de fărădelegi, nu, căci are legile lui. îmi mai pun o problemă, tot de conştiinţă, legată de ce v-atu spus mai înainte. Bunăoară, dacă dreptul de vot este îndreptăţirea fiecărui cetăţean, dreptul de opinie, cred cu, trebuie acoperit cu muncă depusă şi cu valoare. Niciodată n-aş îndrăzni să-nu dau cu părerea despre nn motor de Rolls Royce, ca neplăcându-mi design-ul lui, de vreme ce el funcţionează Impecabil. Dreptul dea spune „da" sau „nu" în afara dreptului natural de vot trehuie sâ aibă acoperirea nu a băgătorului de seamă, ci a muncitorului de seamă. - Dar uneori scriitorii înşişi - căci despre scriitori vorbim — irită şi se fac nesuferiţi. Nu prin opera lor, ci prin ieşiri nedrepte faţă de contemporani. — Vreau sâ vă spun aici un lucru foarte simplu, de igienă a muncii. Aşa cum muncitorul miner, după ani si ani de muncă in mină, se poateîmbohiâvi de silicoză, aşa cum laiăl meu, losi campion dc ciclism, arc picioarele umflate, aşa cum sculptorul 768 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 769 îşi face mâini pătrare iar pictorul are tendinţa de a orbi, tot astfel şi scrii tonii, după ani şi ani de muncă depusă asupra cuvântului, are o anume iritabilitate, un anume subiectivism. Pentru care trebuie înţeles cu dragoste şi cu grijă, fiind vorba de o boală profesională. — O boală de origine divină, cum ar zice Nichita Stănescu. — Să vă dau un exemplu. Magistralul nostru scriitor Marin Preda, in ultimii ani ai vieţii sale pierite pretimpuriu, devenise un om pătimaş si iritabil, desi ţinut totuşi în chingi dc spiritualitatea înaltă care e opera sa. Jubilatia faţă de iritările lui Preda, ca judecabile, mi s-a părut monstruoasă, ca şi jubilaţîa faţă dc iritabilitatea lin Barbu. Vă rog să luaţi ce spun ca un principiu, nu ca o analiză onomastică. — Dumneavoastră sunteţi iritabil? -Da. — în clipa asta, de pildă, vă irită ceva? — întrebările dumneavoastră mi-au trezit nişte iritări mai vechi. Da, mă irită non-talentele care se salvează prin funcţii, prin „adorarea" valorii pe care de fapt o dispreţuiesc, prin steagurile volumelor bune purtate în cruciada copiilor, jalea este atunci când nu iei seama la timp şi te laşi pradă landei sau te laşi amărât de insultă. Sunt false probleme, dar să remarcaţi şi dv. că falsele probleme sunt agile şi par a Pi vii. — Credeţi că poezia poate schimba ceva? -.Ce să schimbe? — Lumea, de pihiă. — Poezia nu schimbă lumea. Poezia o conservă. — Dar cuvintele? — Cuvintele nasc realul. Aventura existenţei noastre este aventura unei declinări. Atâta vreme cât noi vom rosti numele iepurelui, precis că nu vom fi capre. — Sunteţi un om trist? - De ce-as fi? Tristeţea nu îmbogăţeşte pe nimeni. Eu sunt un fnmzos. Umbra mea pe vară dă răcoare. - De fapt, cine sunteţi, Nichita Stănescu? - Eu sunt profesiunea mea. - De credinţă? - De muncă. - Am senzaţia că discuţia noastră a devenit mult prea gravă. Haideţi s-o pigmentăm cu ceva vesel. Haideţi să discutăm, de pildă, despre starea literaturii române. - Pete pistruiate am văzut si m-am şi îndrăgostit de ele. Respirând acrul, n-am băgat de seamă vreun vnltiir pistruiat. Cât despre starea literaturii române, ea mi se pare înţolită, iar nu în frac. Dacă francezii îi antologhează si pe cei mai neînsemnaţi dintre ei, noi încă părem bogaţi pierzându-nc geniile pe şosea. Se împlinesc, iată, o sută de ani de la naşterea genialului nostru Goga, de care ne c cam frică. Ne e frică de greşelile lui, pe care de multă vreme toată ţara noastră Ic-a uitat. Ţăranii din Maramureş încă îi mai recită poeziile, uitându-i bineînţeles, numele, ca pe nişte colinde, descărcări de suflet sau rugăciuni. Marele nostru poet, Oetavian Goga, cel înşelat în buna lui credinţă de către politicienii timpului său, niciodată nu va ti înşelat de către dragostea de lacrimă a poporului său. Chiar dacă - din frica pe care v-am spus-o - îl sărbătorim, după părerea mea, destul de timid. - Haideţi să discutăm despre Un pământ numit România. - Haideţi să discutăm despre îngeri, despre florile de primăvară, despre faptul câ a venit primăvara, despre faptul că mai sunt în viaţă muritorii. - Ce înseamnă, pentru dumneavoastră Un pământ numit România? - Această tautologie care sc cheamă asa are dreptul la numele ei. Ce este aceea o tautologie? O tautologie este tata si mama. 770 NICHITA STĂNESCU 771 - Ce salutaţi - ca un fapt specific de umanitate - in România de azi? - Salut faptul câ nu mai sunt puşcării politice. Dreptul la opţiune nu se mai confundă cu o condamnare la noi în ţară. Şefid statului nostru, care şi-a petrecut adolescenţa în puşcării, pentru credinţele lui politice, a fost primul care a băgat la puşcărie puşcăriile politice. - Ce nuli înseamnă, pentru dumneavoastră Un pământ numit România? - E un blestem sfânt de a avea un loc de naştere. E un legământ de ncpărăsire faţa dc vulturii care sunt pe piscuri si faţă de unghiurile păsărilor migratoare. - Ce părere aveţi despre muncile de primăvară? - Sunt foarte îngrijorat când ceea ce se spune nu se face. Şi când ceea ce este nu se sprijină. Orice om, orice funcţie ar ocupa - politică, poetică, ţărănească sau muncitorească -trebuie întâmpinat cum întâmpină pământul plugul şi vara toamna. - E frumos ce spuneţi. Chiar dacă ar zice unii - pare uşor evazionist. - Nu mai pot evada decât în politic. Restul e literatură. - Despre clubul cbisicilor în viaţă - din care faceţi parte, alături de Eugen Barbu, Fănuş Neagu şi alţii - ce-mi puteţi spune? - Fîţi serios, sir! - Nichita Stănescu, o să mor şi n-o apuc să văd un Premiu Nobel al românilor? - N-o sâ apucaţi. - Aţi spus că totdeauna veţi recunoaşte tot ceea ce vă aparţine, inclusiv erorik. Veţi recunoaşte şi acest interviu? - Da. Pentru că sunt un hidalgo. Şi am o poftă dc mori de vânt ca şi de pâine. CU POETUL NICHITA STĂNESCU Interviu de Dan Rotam Ianuarie 28. Anul 1981. lama „circulă"pe străziU Bucu-reşthdui cu viteza vântului. îmi încredinţez paşii uneia dintre ele, care-l cunoaşte bine pe Nichita, spre a mă duce la el acasă. Acolo unde izvorăsc frumoasele poeme ce-şi revarsă lumina în câte-o carte ale cărei coperţi duc în lume, adunat frumos, numele unuia din cei mai nutri poeţi ai românilor. Şi aşa începe interviul de faţă... — Iubite Poet, prima întrebare e de fapt un vers dintr-o poezie din volumul Oul şi sfera. Aşadar, Cine eşti tu, cel care eşti? - întrebările adevărate cuprind răspunsul în ele însele. A yîeste im răspuns posibil, a avea este un răspuns insuportabil. — Trăim într-o bone aflată într-o continuă tehnicizare. Ce şanse mai are Poezia într-o astfel de lume? - E mai liberă decât oricând, pentru că dezînsingurează omul şi devine un loc al singurătăţii lui cu el însuşi, un loc al moralului şi al moralei lui. Aşa cum am mai spus-o în nenumărate rânduri, este o credinţă a spiritului meu, - nu o idee originală, ci o credinţă a spiritului meu, - şi anume aceea că arta este forma superioară a eticului, l^ocul Poeziei în societate esce necesar cu atât mai mult cu cât orice societate se defineşte prin emanaţia ei de frumos, şi superioritatea ei - prin profunzimea moralei sale. Poporul român, fără de Eminescu, ar fi fost o văduvă sau o vergină nemăritată vreodată cu nunta. Adeseori am fost întrebat dacă Eminescu este cel mai de seamă 772 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ poet al romanilor. Şi am răspuns câ de bună scamă câ da, căci este de natura evidenţei. Am fost întrebai dacă într-adevăr el este cel mai marc poet al românilor. Şi am răspuns câ nu, Eminescu este cel mai iubit poet al românilor. El a sedus naţiunea. EI până astăzi este mai viu decât noi, cei vii, şi mai seducător decât noi. cei care ştim numai să surâdem. După care am fost întrebat atunci care este cel mai mare poet al românilor? I.a care am răspuns cu seninătate, cu simplitate şi cu bunăvoinţă: Orice poet adevărat de limba română este cel mai mare poet al românilor. Dacă orice poet adevărat n-ar crede despre sine câ este cel mai mare poet, ar fi o farsă şi o minciună tot ceea ce scrie dânsul. Am mai fost întrebat câ dacă există vreo diferenţă atunci între cei mai marc şi cel mai iubit. Şi am răspuns cu uimire: Cel mai iubit este Eminescu, ce! mai mare suntem toţi ceilalţi. Si în rest nu ştiu să răspund la această întrebare care conţine în sine răspunsul. - Venind prin zăpada care cade întruna, mâ gândeam că, oricât ar ninge pe pământ, ninsoarea nu va putea acoperi şi ascunde atâtea şi atâtea dureri şi drame existente prin alte părţi de lume. Nu vă cutremură acest gând? - Cândva, mă gândeam câ o să mâ dezvăţ de trup şl câ o să mă dezvăţ de trecerea timpului. Dar că n-o să mă pot dezvăţa niciodată dc lupi, pentru că ei îsi lasă urmele labelor lor pe zăpadă. Şi atunci ar trebui să mâ dezvăţ şi dc zăpadă, dar de zăpadă nu te poţi dezvăţa în nici un chip, chiar dacă eşti dezvăţatde rine însuţi. - Cum ar arăta „opera perfectă" a poetului Nichita Stănescu? - Citiră şi surâsă de un copil. - S-a scris despre poezia Dumneavoastră că întruneşte atributele universalităţii. Ce credeţi că-i conferă acest drept la universalitate? - Dreptul la universalitate îl are cel care ştie să-şi iubească obârşia, cel care are libertatea de a-şi iubi propria lui ţară. Shakespeare e universal pentru că a fost englez şi nu s-a dezminţit de aceasta; Mozart - pentru că a iost vienez şi nu s-a dezminţit de aceasta; Eminescu - pentru că a fost român şi nu s-a dezminţit de aceasta; Dostoicvski — pentru că a fost rus şi nu s-a dezminţit de aceasta. Universalitatea e cât un bob de grâu. lanurile au particularitate, căci ele trebuiesc cosite... — Să mai zăbovim puţin asupra poeziei semnate de Nichita Stănescu. încă de la debut ea a adus uit suflu nou in literatura română, fapt ce a fost remarcat de mai toţi exegeţii ei. Ce credeţi că le-a „scăpat" acestora, totuşi? — Nu le-a scăpat niciodată, aşa-zisa noutate şi niciodată nu le-a scăpat aşa-zisa vechime Ie-a scăpat sttăvechimea, care adeseori mă locuieşte şi în care adeseori mă odihnesc gândind. A fi nu e o treabă dc ispravă, căci iute te-uvechesti. A ţi se găsi ochiul la rădăcina ierbii încă esre un fapt pământean. Dara fi peste tot, nemaiftind, e o lucrare dc bun gust. dacă nu chiar şi de bun meşteşug, cum ar zice vechii noştri maeştri. Piramida este un protest împotriva desertului, dar desertul, Doamne Dumnezeule mare, câte Morgane... — Se discută mult, în idtiinul timp, problema generaţiilor, a promoţiilor literare. Cărei generaţii credeţi că-i aparţineţi? — Generaţiei lui Cîrlova. — De curând am citit două-trei interviuri şi mai multe poeme semnate de Dumneavoastră. Se pare că iama vă inspiră. Greşesc? — Nu, iarna nu mă inspiră, iarna mă înfrigureazâ. Dar frigul inspiră întotdeauna. — Asta mi-aduce aminte de alt titlu - Măreţia frigului. Recitindu-vă cărţile, printre care şi pe aceasta, m-a cutremurat un vers: „N-am mai murit dc foarte multă vrane". Adică? — N-am mai murit de foarre multă vreme! — Editurile aduc în librării volumele unui nou val de poeţi, unii foarte tineri. Cum vi se pare acest nou val? 774 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 775 - fvlî se pare deosebit de inrcresant şi mâ apropii de el tu o anume sfială şi cu o anume stângăcie. Fenomenul ironiei, cu care nu am fost obişnuit spiritual, şi care îşi are locul lui ales în spirit, îmi impune ca o distanţare de metafizică şî de, cele lumeşti contemplate de mine numai prin miraj. Disting câteva talente de primă mărime la începutul lor de drum. Nu dau note şi nu fac clasamente, penrru că starea de clasament nu e o vocaţie nici a poeziei şi cu atât mai puţin o mea. Văd cât se poate de clar, pe cerul poeziei, coada cometei. încă nu văd cometa. Dar cine ştie, poate, - vai mie! — sunt un vetust. - Spuneţi undeva: „Mie mi-e greu, îmi mor cuvintele...". Ce simţiţi în acele momente, Nichita Stănescu? - Ce simte femeia, când îi moare copilul; ce simte ciobanul, când îi moare oaia; ce simte iepurele, când îi moare îepuroaica; ce simte stejarul, când i se usucă umbra. - Aţi mai vorbit în iarna aceasta despre Labiş, în câteva interviuri. Dacă el ar fi trăit, ce i-aţifi dăruit de ziua lui? - O damigeana de căpşunică. - Un volum de-al Dumneavoastră este intitulat \3n pământ numit România. Ce este patria pentru Dumneavoastră? - Un dor de a sra locului. Noi, cei care am descălecat, am uitat să mai şi mergem. Unii ne mai facem câte-o roată, alţii câte-un drum, alţii câte-un plug. Dorul, la români, nu e un dor de emigrare, ci este chiar dorul de a sta locului. Aşa au apărut şi întemeietorii, aşa au apărut şi plugarii, asa au apărut ş! ostaşii. - Lnterviul nostru şi-a sfârşit întrebările. între timp, am mai îmbătrânit cu câteva ore. Dacă-mi daţi voie să vă fac o ,1 confesiune, mie trecerea timpului îmi Lisă sentimentul pe care-l are o pagină de carte care se îngălbeneşte încet-încet, până se şterge definitiv şi nu mai poate fi citită... Dumneavoastră, ce sentiment vă Lisă trecerea timpului, pe care, orice, am face, n-o putem opri? - De fapt, nici nu există trecerea timpului. Timpul trece numai când noi îl imaginăm. Cât timp suntem şi noi de faţă, nu există timp. Cât nu mai suntem de faţă, nicî măcar atâta nu mai există. Timpul este o speculaţie. Invenţia ceasurilor solare, a clepsidrelor şî a ceasurilor cu cuc ne atrage atenţia câ suntem mai mici decât ne părem nouă înşine... Dar dacă am un răgaz visător, pe aceeaşi fereastră uitându-mâ spre plopii mei canadieni, văd ba soarele, ba luna, ba steaua oierului, ori absolut nimic, din pricina norilor care ning... - Vă mulţumesc pentru acest interviu. - Bine, te sărut! 776 ANTOLOGIA NOASTRĂ Centenar Bacovia 5 poeţi aleg si comentează din Plumb, Scântei galbene şi alte volume tic G. Bacovia An adresat poeţilor Ioan Alexandru, Geo Dumitrescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu şi Nichita Stănescu două întrebări: /. Care sunt cele 5 poezii de Bacovia care vă plac cel mai mult, pe care le propuneţi spre meditaţie cititorilor? 2. De ce acestea 5? Ioan Alexandru: 1. Amurg violet, Furtuna, Baladă (1926, 1944), Psalm. 2. Aceste poezii dezvăluie faţa apropiată a Iui Bacovia de istorie şi in acest fel de F^minescu şi dc marii noştri poeţi naţionali. Geo Dumitrescu: 1. Nevroză, Seară tristă, Plumb de toamnă, Marş funebru, Cu VOÎ. 2. Cine ar putea explica o pasiune, o obsesie din adolescentă? PUBLICISTICA 777 Adrian Păunescu: 1. Cu voi..., Vizita, Controversă, Decembre, Poemă finală. 3. Corespund întru lotul stării mele sufleteşti de azi şi idealului meu artistic dintotdeauna. Nichita Stănescu: 1. lacustră, Lacustră, lacustră, Lacustră, lacustră. 2. „Chiar pentru asta am venit să-ţi spun"... (G. Bacovia). Ion Gheorghe: 1. lacustră, Tablou de lamă, Decembre, Nevroză, Seară tristă. 2. Sunt esenţiale şi emană viaţă fizică şi metafizică. 778 PUBLICISTICA 779 Cu NICHITA STĂNESCU Interviu de Ion Jianu - Popularitatea dumneavoastră este un semn câ poezia pe care o scrieţi este deschisă unor categorii largi de cititori, se reflectă în conştiinţa publică. Ce este de fapt poezia pentru Nichita Stănescu? - Aş vrea să discutam numai despre poezie, nu despre poezia sau popularitatea mea, bine? Poezia - ce este? E foarte greu dedat o definiţie a unui fapt ce nu ţine de cuvinte, pentru că... poezia nn ţine de... cuvinte, cuvintele sunt materialul poeziei; de aceea, ea, din acest punct de vedere, nu presupune o definiţie. Este o stare de spirit, o stare dc jubilaţie morală, iar starea de jubilaţie morală a poeziei este o dimensiune general-umană, care se află în absolut toţi oamenii. Dacă poezia n-ar exista ca jubilaţie morală pentru toţi oamenii, atunci ea nu şi-ar mai găsi rostul, iar cei care servesc poezia, adică poeţii, nu şi-ar mai găsi sensul lor în societate. - Laureat al Premiului Herder (1976) şi al Serilor de la Struga (1982), candidat la Premiul Nobel (1980), iată doar trei argumente în susţinerea popularităţii poetului Nichita Stănescu, fără vrerea sa... - Nu ştiu în ce măsură poate fi vorba de popularitate si faimă la mine, însă în măsura în care ele există şi nu au un caracter publicitar sau un caracter vedetist, ele au caracterul unei confruntări cu ciritorul, unei adeveriri a muncii talc prin receptivitatea cititorului - penrru că, asa cum am spus-o de nenumărate ori, nu există poeţi, există numai poezie, iar în acest sens popularitatea este a unui tip de poezie sau a poeziei ca atare şi mai puţin a poetului. - Când aţi dobândit sentimentul scrisului? - De copil, cred... - Sunteţi unul dintre poeţii contemporani care au contribuit bi înnoirea limbajului liric. Care credeţi că este direcţia de urmat pentru poetul tânăr în găsirea unui echilibru creator, stimubttor? - Nu ştiu în ce măsură am inovat sau nu, înnoit sau nu limbajul liric. Asta ostie cel mai bine cititorul meu, dar în ceea ce priveşte tânărul poet - pentru că eu nu mai sunt de multă vreme tânăr, am 50 de ani... - Mulţi înainte'. - ...mulţumesc, la fel, pot să spun că starea poetului tânăr trebuie să fie o stare cercetătoare, o stare de curiozitate la noile mişcări în sensibilitatea contemporană, pe care, ca nişte seismografe, poeţii tineri îndeobşte o sesizează, iar poetul mai în vârstă fixează ceea ce a simţit la momentul dat sensibilitatea generaţiei lui. Evident, termenul de generaţie este un termen impropriu, aproximativ, mai degrabă didactic, un termen de împărţire. De obicei, generaţiile se fac între războaie, sau dacă luăm tipul de generaţie aşa cum o înţelegeau grecii (din 33 în 33 de ani se schimbă generaţia), dar în fine generaţia are ceva adevărat în ea, şi anume: apariţia de noi... generaţii! Cam din 33 în 33 de ani. din punct de vedere biologic, lumea se schimbă... - Ca număr de cărţi noi, poezia a fost în 1980 mai puţin reprezentată. Se poate vorbi de apariţia însă a unei noi generaţii de poeţi? - Fără nici o îndoială că se poate vorbi de o generaţie de poeţi din care fac parte câţiva oameni reprezentativi, cum sunt Ion Drăgănoiu, Mircea Dinescu, Ileana Roman, Elena Ştefoi, Magda Cârneci, Matei Vişniec... 780 NICHITA STANfcSCU PUBLICISTICA 7H1 - Din Craiova reţineţi vreun nume? - Ajutâ-mă dumneata... - Laureata „Luceafărului", Ioana Dinulescu,... şi... - Fără nici o îndoială. Ioana Dinulescu este o poctă talentată, vezi... eu nu pot aşa, la o primă enumerare... volens-nolens, uiţi pe câte cineva... - Cum se manifestă atitudinea dumneavoastră faţa de poeţii tineri, debutanţi? Ce deosebiri constataţi între debutul lor şi debutul dumneavoastră? - Debutul lor este mult mai lericit decât debutul nostru din punct de vedere istoric. Ei au beneficiat de condiţii mult mai bune istorice decât cele beneficiate dc noi, care la rândul nostru am beneficiat de mai bune condiţii istorice decât a beneficiat generaţia de dinaintea noastră - dar din punct de vedere al sensibilităţii toate generaţiile sunt mai mult sau mai puţin egale între ele. Deosebiri există doar în cantitatea mai mare de versuri nereuşite a unei generaţii faţă de alta, dar nu şi în cantitatea de versuri bune. - Ce sfaturi ati da tinerilor poeţi? - Ştiu eu ce să spun?... I-aş invita să cunoască cat mai mult viaţa imediată, să cunoască cât mai bine materialul în care scriu, limba română, s-o cunoască astfel, încât să ajungă poligloţi de limba română, să ştie de 7 (şapte) ori limba română ca instrument de comunicare. - Nina Cassian spunea undeva: „îl invidiez pe Nichita Stănescu pentru marea lui libertate". Ce înţelegeţi prin libertatea de creaţie? - Libertatea de creaţie este libertatea de a-ti sluji foarte bine spiritualitatea naţională, de a ţi-o sluji cu totalitate şi dăruire. Sunt mai multe feluri de libertăţi: există o libertate care poate fi confundată cu debandada, dar există şi o libertate cu sens, şi anume libertatea supremă, libertatea de a-ţî sluji poporul tău. - într-o poezie spuneaţi: Libertatea este a forma... - Nu mai ţin minte ce-am spus într-o poezie de-a mea. - Critica noastră a relevat toate lucrurile importante din opera dumneavoastră - Ei, doamne?! Cum o să le releve pe toate?! Opera mea nu s-a revelat ea, în întregime... - N-aş vrea să vă supăr cu următoarea întrebare, dar am citit în revista „Familia" un interviu cu criticulŞerban Cioculescu şi care afirmă că în momentul de faţă vă aflaţi într-o fază de declin, pierzăndu-vă într-un delir verbal după modelul lui Rimbaudsi Lautreamont, fiind totuşi foarte departe de aceştia. ..Aţi citit acest interviu? - Nu, nu l-am citit... Criticul Cioculescu are o mai puţină înţelegere pentru felul meu de a scrie, lucru care nu mă supără câtuşi de puţin... e un punct de vedere posibil şi trebuie respectat ca atare. - Craiova, ca vechi centru cultural, şi-a pus o puternică amprentă pe spiritualitatea românească, in diferite epoci. Credeţi că am putea afirma acelaşi lucru pentru perioada pe care o parcurg acum literele craiovene si olteneşti, în general? - Fără nici o îndoială, nu numai Craiova, ci în genere toată Oltenia are o serie de poeţi de primă mărime, începând cu distinsul Marin Sorescu, care este si un poet de talie europeană. De asemenea, Romulus Cojocarii şi Ileana Roman, de la Drobera Turnu-Severin, poeţi cu care ne putem mândri. Am dat doar două citate la întâmplare, subliniind încă o dată câ citatul te găseşte mai mult sau mai puţin descoperit. - Geo Dumitrescu. într-un răspuns adresat unui craiovean bi poşta „Luceafărului", crede că în curând noile promoţii de valori vor face din Craiova — fireşte, împreună cu numele mai vechi - un remarcabil centru de iradiaţie spirituală, de elevaţie şi bun gust: „ Veţi fi, desigur, aliaţii de bază ai poetului Marin Sorescu, în nobila lui strădanie de a elibera de provincialism şi mediocritate venerabilii Ramuri, şi, prin ea, o dată cu ea, întregul 782 NICHITA STÂNESCU 783 Paruas craiovean... *", încheia Geo Dumitrescu. Mai putem vorbi de provincialism literar? - Astăzi, în genere, nu mai avem provincie literară... Şi nu este cazul numai al revistei „Ramuri", este cazul şi revistei Tribuna, este cazul şi revistei de la Iasi, al „Orizont"-ului de la Timişoara, este cazul şi... - Vă mulţumesc pentru amabilitate. Vă mai solicit doar două mici probleme: o fotografie si o „urare" cititorilor dumneavoastră olteni. - Cititorilor le urez... un Olt lung şi Lung... CULTURA ŞI PACEA Ancheta Nu este un bun mai preţios, decbiră Nichita Stănescu', decât libertatea si bunăstarea pe eare-1 pot avea popoarele, altul decât binefacerea spirituală a culturii. Entitatea unei naţiuni se manifestă nu numai prin bunurile materiale pe care ea le produce, ci si prin cele spirituale. Dacă spiritul este distrus, pojKiarele îşi pierd entitatea lor de sine stătătoare şt practic se şterg de pe scena istoriei. De aceea nimic nu poate fi mat criminal decât războiul, decât ancantizarea unor mase dc oameni, unor popoare, din simplul joc al suprapu terii or. Şi mori fără să ştii de ce mori, din nişte calcule ale altora, de care nimeni nu te întreabă, nimeni nu-ţi cere opinia; teritoriile naţionale ale ţărilor mici si mijloci şi devină teatrul de operaţiuni pentru monstruoasele rachete, aşa-zise cu rază medie de acţiune, care in trecere fie spus numai vreo două-trei pot distruge tot atâtea ţări - ni se pare o viziune de natura coşmarului. De aceea în întreaga lume s-a stârnit pe bună dreptate un val de proteste împotriva bombei neutronice. la rândul său, România se înscrie între fruntaşele luptei pentru dezarmare şi penrru pace. Fără viaţă paşnică şi lărâ mijloace materiale nu se poate crea cultura, seninul distinctiv al omului şi blazonul fiecărei naţiuni în parte. 7S4 PUBLICISTICA 785 CU POETUL NICHITA STĂNESCU Interviu de George Dinu - lat/1, vă găsesc, din nou, în ipostaza de poet laureat, de data asta urinând, sigur, să primiţi chiar o coroană de aur. juriul celei de-a 2l-a ediţii a Festivalului internaţional „Serile de poezie de la Struga" a optat-■ dintr-o listă care a cuprins 25 de nume ale poeziei lumii - pentru literele române, acordându-vă Murele Premiu. Cred că este inutil să mai comentez aici că printre cei care au obţinut până acum această înaltă recunoaştere s-au aflat Eugenio Montale (Italia), Pablo Neruda (Chile), Eugene Guillevic (Franţa), Artur l.undkvist (Suedia). - Acest premiu nu-l consider acordat mie personal, ci-1 consider ca fiind acordat, mai degrabă, poeziei române. 1 .a ora actuală nn numai eu meritam această înaltă recunoaştere (cum ziceţi). O meritau, în egală măsură, o seamă întreagă de poeţi ai noştri neobişnuit dc talentaţi, cum ar fi, bunăoară, Cezar Baltag, Ion Gheorgbe, Grigore Hagiu, Gheorghe Tomozei, loan Alexandru (oh!, mă refer cu precădere la generaţia mea), Anghel Dumbrăveanu. Ce să spun? Precis câ am omis ceva -orice citare este plină de omisiuni! Vorbesc în ordinea afectivă în care-mi vin în aceste secunde dar - în afară de cei citaţi de mîne (care sunt în cauză) - o mulţime de alţi poeţi aveau dreptul acestei superbe încununări. Victoria acestui premiu este, însă, alta. Aceea câ se recunoaşte trecerea poeziei de la stadiul naţional la cel internaţional, la o universalizare a poeziei noastre româneşti. Şi aceasta în sensul că specificitatea ei intră într-un patrimoniu al culturii general-umane prin efortul mai multor poeţî, care toţi descindem, în primul rând, din poezîa noastră populară (poate cea mai minunată poezie din lume), după aceea din marii noştri meşteri, cum ar fi geniul nostru naţional - Mihai Eminescu, apoi George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu şi atâţia alţii. Am putea cita spre exemplu, pe meşterul Beniuc, pe meşterul Geo Dumitrescu şi pe foarte tinerii noştri meşteri cum ar fi, sâ zicem, Adrian Păunescu, Cârtărescu, Stratan. Vreau să vă spun ceva: un poet adevărat învaţă nu numai dc la înaintaşi, ci învaţă şi de la urmaşi. El îşi păstrează tinereţea în măsura în care învăţând dc la clasici este foarte atent şi la fenomenele de reîmprospătare a poeziei celor tineri şi le înregistrează ca pe un câştig şi, într-un fel, se umple şi de ele Asta înseamnă fenomenul poeziei vii! - Să rămânem tot bi premii! în 1979, o revistă suedeză vorbea despre Nichita Stănescu ca despre un posibil Laureat al Premiului Nobel. O candidatură la 47 de ani (câţi împlineaţi în 1980), vârsta începutului de cariera (editorială) argheziană! Fotografia din revistă vă prezenta într-o strălucită companie: alături de Elittis, Frisch, Senghor şi Borges, iar textul recenza entuziast ediţiile Elegiilor şi Necuvintelor, apărute în lume. Şi, totuşi, n-a fost să fie (am fost la un pas şi cu Arghezi, şi cu Blaga), un premiu chiar ca acesta rămânând, cred, doar o convenţie. Vorbiţi-mi, însă, despre premiul Fundaţiei Herder, ce l-ati primit în urmă cu câţiva ani, la Viena. - Hcrderul este un premiu interesant, pentru că el este acordat dc popoarele germanice cu specificitate pentru ţările din răsărit, din nordul şi din sudul răsăritului, adică de la finlanda până la Grecia. Socotesc, însă, că e un premiu fără îndoială dc marc prestigiu pentru mîne, din moment ce Tudor Arghezi cel mai de seamă poet al ţării noastre - pe care aproape 786 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 787 noî toţi l-am prins în viaţă, - a fost primul laureat, înnobilând, prin numele său, Herderul. Dar, premiile să ştiţi eă sunt mai mult nişte noroace personale şi nişte atestate care se dau mai în genere decât individului. Vedeţi, Eminescu n-a avut nici,1111 premiu si rămâne cel mai de seamă poet al ţării noastre. George Bacovia, în timpul vieţii, n-a luat decât „Meritul cultural" -clasa a treia, spre diferenţă de foarte mulţi conducători de coruri, de foarte mulţi activişti în domeniu, care au primit „Meritul cultural" - clasa întâi! Sigur, nu'premiile dau măsura valorii unui poet. Nici măcar concurenţa, să zicem, pe care farmecul omului o face propriei opere. Oricât de rascinant-originală ar fi personalitatea lui, oricât dc mult is-ar prolifera legenda. Valoarea unui poet se stabileşte mult mai amplu decât prin valoarea aprecierii generale care poare s-o stârnească în jurul lui şi prin vivacitatea operei lui. Tot cărţile, ele îi pot confirma gloria. Astfel, cel mai tânăr şi cel mai viu dintre toţi poeţii români rămâne, totuşi, Eminescu. Iată, nu trece o zi, nu trece o secundă, când vorbim despre literatură, să nu-i amintim numele său să nu-i cităm măcar un vers, ca dovadă că versurile lui au o foarte mare putere şi o foarte mare prospeţime. — Despre Nicolae Ijibiş? Deşi mai tânăr ca dumneavoastră cu doi ani, ştiu că l-aţi privit totdeauna cu pioşenie şi sfântă adversitate'. - Tot ce am de spus despre Labiş am spus în scris, risc să mă repet şi s-adumbresc memoria. L-am evocat într-o sumă de arli'cole, dar ca să nu par ingrat acum, pot să spun că impresia mea cea mai vie şi norocul meu personal au fost atunci când în aula Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti l-am auzit recitind poemul Moartea căprioarei, cu o voce inimitabilă, poem de geniu. Am fost unul dintre puţinii norocoşi care l-au văzut şi auzit atunci. îmi pare foarte râu că nu s-a păstrat nici-o bandă magnetică şi nici-o imagine cinematografică cu persoana acestui vrăjitor al versului românesc, pentru că nimeni n-ar fi bănuit că poate să moară la o vârstă atât de puştească de 21 de ani şi, ca şi acum, si atunci se făcea exces de economie de bandă, de îndată ce se transmitea o emisiune repede se ştergea. Astăzi cred că redactorii de radio si televiziune sunt ceva mai înţelepţi si anumite filme le conservă cine ştie pentru ce sau pentru că cine ştîe când vor fi bune! - Gheorghe Tomozei scria decurândîn „Flacăra"'că sunteţi „cel mai tânăr clasic al poeziei româneşti..." — Aolcooo! Vreau să vă întrerup. Nu, eu nu sunt un clasic în viaţă. Dac-aţi accepta ceva despre mine, aş declara câ sunt un romantic în viaţă! - Să citez şi două scurte declaraţii ale amfitrionilor de la Struga. Una a scriitorului Jovan Strezovski, directond Festivalului: „Marile nume de poeţi care au obţinut până acum Cununa de aur pot spune totul despre acest Cosmos poetic în care străluceşte, prin Nichita Stănescu, Luceafărul literaturii române". Cealaltă declaraţie aparţine lui Jovan Kotescki, preşedintele Comitetului Festivalului: „Printre numele de vârf ale poeziei lumii se numără acela al lui Nichita Stănescu, despre care cred că-si construieşte mozaicul operelor sale poetice au numai din elemente profund româneşti, naţionale, ci din tot ceea ce e mai nou şi mai fericit în poezia contemporană a lumii". Vorbind iată, iarăşi, de „Serile de poezie de Ut Struga", peste puţine zile, intre 25 şi 31 august, sunteţi aşteptat la Ohrida Macedoniei lugosUiviei. — Da, pentru a primi frunza de laur şi a participa la aceasta mare sărbătoare a poeziei lumii. Anul trecut, poezia greacă şi franceză, sărbătorite în faţa zecilor de poeţi din nenumărate ţări, au lăsat o impresie de neuitat. Acum mi se face deosebita onoare de a se organiza o sesiune specială de comunicări consacrată scrisului meu. Prietenii iugaslavi îmi dăruiesc, în traducere macedoneană şi sârbă, două volume. în acelaşi timp 788 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA va fi editată o antologie, o traducere a unei versiuni din opera mea în mai multe limbi. Ceea ce însă cel mai important pentru mine acum este că statul nostru mi-a acordat încrederea, şi Editura Cartea Românească deja tipăreşte (aţi fost martor astăzi în tipografie), astfel că s-ar părea câ pot să merg la Strtiga cu uu volum nou,"original, în limba română, pe care să-l pot dărui gazdelor. - Ce titlu are? - E de declinarea întâi, ta conjugarea a doua. Se numeşte Noduri şi semne şi tot volumul este un recviem ta moartea tatălui meu. - Aţi debutat editorial la 22 de ani. Asa este? - N-am numărat anii. Debutul este ca o nuntă sau ca o dezvirginare! Adică rămâne de neuitat în tot ce are mai pur nunta şi în tot ce are mai pur primul sărut. Ei, după aceea rămâne caracterul care provoacă fenomene tip. Dacă prima îmbrăţişare nu are caracter, ea nu provoacă fenomene tip. Dar, dacă are caracter ea provoacă fenomene tip, deci am putea defini caracterul ca |>e un fenomen ce provoacă caractere tip. - Aveţi curajul să spuneţi acum - după acel debut „scandalos " (aşa l-au numit meşterii obscuri care bau desluşit atunci în noul chip ce-lpropuneaţi poeziei româneşti decât erezii teribile) — mm scrieţi? - Scriu în limba română, având ca înaintaşi pe Eminescu si, mai înainte de Eminescu, poezia populară, cu oarecari ochiri fugare prin j\nton Pann, prin poeţii Văcăreşti, mai trăgând cu ochiul şi la Topîrceanu, şi la Coşbuc, mai înflorind prin preajma lui Bacovia, mai dezlipindu-mă şi realipindu-mă, iarăşi, de Blaga, dc Goga şi de ceilalţi. Felul meu de-a scrie mi se pare impudic să-I spun (cum?!), pentru că nu-l pot elucida în câteva secunde, pentru că nu mă pot autodescrie decât în discurs. Dacă v-aş spune cum scriu, ar însemna să scriu din nou ori o poezie, ori un eseu. întrebarea dumneavoastră mi se pare dificilă şi refuz sâ răspund la ea, nu din răceală sau din austeritate, ci pur şi simplu din timiditate! — Dar bi ce lucraţi, în afară de acel volum de care pomeneaţi? — Lucrez la un copil care, deocamdată, are şapte luni, dar poate în curând împlineşte nouă luni. Dau şi şlefuiesc mult la el. - Tot poezie sau gen Respirări? — Gen orâcâitor! - Despre ultimul dv. volum?... — Respirări este penrru mine o carte fierbinte, aşa câ ornai las puţin şi se descurce singură în social şi în zona estetică. Să ştiţi că opera de artă e ca o vierare de sine srâtătoarc, are destinul ei. O mai las sâ se descurce singură fi după aceea voi si toarte atent şi la critici si la detractori! De-aceastâ dată, teme-m-aş că le voi da dreptare sau teme-m-aş că nu le voi da dreptate?! - Despre Prahova? — Locul unde am sosit eu pe lume, la 31 martie 1933, evident, cu numai o zi înainte de 1 aprilie. Pe strada Buciumului tir. f, Mahalaua Sârbească, Ploieşti. - La Ploieşti unde, aşa cum ziceaţi altădată, „se vorbeşte o bună limbă românească" şi de unde am învăţat verbul caragiakscl — Nu, Caragiale e din satul adiacent - Haimanale, vă rog frumos! - Tinerilor slujitori ai cuvântului scris ce le-aţi mai spune? - Tinereţea e cea mai dorită vârstă a omului! Si-o doresc în egală măsură şi copiii şi bătrânii. Puterea de a gândi şi iii cântec, a omului, îl face sâ poată fi un etern adolescent. Aş putea sâ le mai spun că îi iubesc, că le urez în primul rând sănătate (care-i mai importantă decât orice) şi să nu prea bage de seamă decât la simţământul lor autocritic, care este determinant. Iattda şi critica poeziei sunt bune la începutul unei opere literare, când te încurajează. Mai târziu este ori un ajutor, ori nu-i nimica. Dacă-i făcută cu rea-voinţă! Dar, în 790 NICHITA STĂNESCU 791 genere, sentimentul frânei personale face ca maşina să nu dea în zid. - Şi cititorilor revistei „Orizont"? - Câ-i îmbrăţişez ca pe nişte dragi prieteni! „...propun o nouă estetică" Interviu de Florentin Popescu 19 februarie 1982. După un telefon pe care i l-am dat în prealabil, Nichita mâ primeşte în locuinţa lui din Piaţa Amzei. Primire călduroasă, ca şi cum nu ne-am mai fi văzut de mulţi ani. Mă invită să iau locşi, după doar câteva minute, trecem la fapte: pregătesc magnetofonul „Reporter", împrumutat de la Radio, şi-l invit să-mi răspundă Ui întrebări. - Stimate Nichita Stănescu, peste câteva zile cartea dumneavoastră intitulată Respirări va lua drumul librăriilor. Ce oferiţi cititorilor cu acest nou volum? Dat fiind că nu e vorba de o carte de versuri? - După Cartea de recitire, în care am încercat să fac un soi de eseu - omagiu adus începătorilor literaturii româneşti, în Respirări încerc să fac acelaşi lucru cu contemporanii noştri, pe de o parte, iar pe de alta sa formulez o serie de principii estetice asupra poeziei, asupra fenomenologiei poeziei (în efortul pe care mi l-am propus de mai multă vreme şi care constituie în acelaşi timp un ideal al meu - de a scrie şi redacta în timp o estetică, sau pur şi simplu să aduc câteva colaborări strict originale de gândire românească pe acest teritoriu destul de rarefiat prezentat in filosofia noastră). După estetica veche a lui G. Călinescu sc face din nou necesară o reevaluare a noilor genuri de poeţi — de aceea propun o nouă estetică. Dacă estetica călinescianâ a generat noi 792 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 793 principii, poeţii de azi nu se mai pot încadra în canoanele vechi, stabilite. S-au ivit noi tendinţe pe care, în parte şi în fragmentari unt, încerc să Ic sesizez într-o nouă carte - ea având caracter de bruion, de consultare cu cititorii. — O parte din respirări au apărut în revista „Luceafărul" şi ele reprezintă adevărate tezaure de gândire şi de exprimare lirică, fiind veritabile poeme în proză. Textele din volum sunt republicări ale versiunilor din revista amintită? — Necesiratea elaborării noii estetici, de care v-am spus, m-a condus la noul volum, pe de o parte, iar pe de alta o solidaritate şi o preţuire fată de poeţii de azi. Respirările din volum au fost numai parţial publicate. După părerea mea, important nu este textul, ci încercarea de construcţie, dc arhitectură a cărţii. Dar să lăsăm şi critica literară sâ-şi spună cuvântul... — Să adăugăm că volumul a fost în întregime ilustrat de dumneavoastră, desenele din el completând, amplificând sugestiile textului, fiind ele însele poeme de linii şi simboluri... — Desenele sunt mai mult o joacă, n-au o simbolistică specială. Ele au fost concepute dintr-un punct de vedere exterior estetic, am vrut să-mi demonstrez, mie însumi că pot ilustra singur o carte. Ele sunt valoroase în măsura în care pot să amuze, la modul serios, prin construcţia lor. — Un „joc al inteligenţei" as spune, un joc subtil, nu numai o exersare a eventualelor posibilităţi în materie de grafică ale lui Nichita Stănescu... — Să-i lăsăm pe critici să se pronunţe. Punctul nostru dc vedere este exprimat în carte şi se va vedea asta în măsura în care va fi apreciată. Nici o carte nu poate fi perfectă, ea este o tendinţă spre desăvârşire. Cărţile desăvârşite în cultura românească sunt foarte puţine: Eminescu, cu volumul Poezii, Bacovia cu Plumb, Arghezi - Cuvinte potrivite şi Poemele luminii Lucian Blaga... - Spuneţi că aceste foarte frumoase texte reunite în volumul Respirări sunt doar un bruion dintr-o posibilă, viitoare estetică. Pe când o nouă apariţie editorială în acest sens? - Probabil câ peste câţiva ani va apărea o carre denumită Elemente de estetică. - V-am ruga, în încheiere, să oferiţi ascultătorilor noştri o scurtă lectură, dat fiind că tirajele sunt cele care sunt şi vor exista mulţi cititori care nu vor ajunge în posesia Respirărilor. - Să aşteptăm să apară cartea... - Şi totuşi, ce este o respirare? - O respirare este un mod foarte concentrat de a gândi. De a gândi curat. 794 PUBLICISTICA 795 „VERSURILE MELE SUNT EXPRESIA IUBIRII DE ŢARĂ" Interviu de Ion Butnaru - Recent, v-a apărut volumul Respirări. Ce reprezinţi el pentru autorul Stării poeziei? - Această carte exprima dragostea mea pentru cultura tării inele si pentru oamenii care o fac; despre unii am apucat sâ scriu. Ea reprezintă, în acelaşi timp, şi un manual de mecanică a sentimentului în artă, precum şi unele învăţături la care am ajuns în preajma vârstei de 50 de ani şi pe care pot să le dau elevilor mei întru limba română. în rest, cartea fiind scrisă pe înţeles, înălţările şi scăderile ei pot fi deduse dc către cititorii cărora li se adresează. E foarte grea întrebarea dumneavoastră, st aproape superficială, pentru câ îmi cereţi sâ definesc într-o singură frază o carte scrisă în zece mii de fraze! - Totuşi, capacitatea de definire (şi chiar de autodefinire) jiu e străină autoruhu Elegiilor. - Dacă aş fi putut sâ fac aceasta, aş fi scris o singură frază, iar nu o carte! - Bunăoară? - Bunăoară; „Munţii Carpaţi nu pot fi definiţi decât prin Munţii Carpaţi, iar nu prin doi-trei bolovani care i-ar rezuma". - Consideraţi aceste Respirări drept un masiv alpin? - Cartea mea nu este Munţii Carpaţi. Cartea mea se numeşte Respirări. - De ce? - Din pricină că nu se numeşte Sufocări: este o carte de gândire liberă, scrisă de un cetăţean liber, al unei ţări libere. Dacă nu mi-aş fi iubit ţara, mi-aş fi intitulat cartea Sufocări. Dar eu nu mă sufoc în ţara mea ci, dimpotrivă, respir! - Fiind un creator... de respiraţie, ce alte volume ne pregătiţi? -Am în pregătire un volum intitulat Noduri şi semne, care este un recviem la moartea tatălui meu. O altă carte va fi dedicată vitejiei armatei romane de-a lungul istoriei şi se va intitula Muşcătura. - Ce va fi? - Se va citi. - Dar eseistul Nichita Stănescu? - Are în vedere o carte de eseuri - Noua frontieră a sufletului uman - dedicată luptei pentru pace a poporului nostru - Vă consideraţi uu poet militant? - Mă consider un poet. - Sunt poeţi şi „poeţi"! - Un poet adevărat este absolut necesar ţării lui. Eu nu iubesc dragostea de tară, în genere; eu iubesc chiar ţara... 796 PUBLICISTICA 797 POEZIA AUTENTICĂ ESTE ÎNTOTDEAUNA POEZIE TÂNĂRĂ Interviu de Elena Ştefănescu - Stimate Nichita Stănescu, întrucât v-am găsit lucrând, vă propun să dezvăluim împreună cititorului, căre vă aşteaptă cu nerăbdare în librării, o parte din şantierul dumneavoastră de lucru. Ce credeţi dumneavoastră că tiu mai.poate fi un secret? — De mai mulţi ani plănuiesc o lucrare amplă, o lucrare dc natură lirică, un ciclu de cărţi. Deocamdată în proiect. Am fixat şapte titluri, fiecare dintre cărţi urmând să se complinească una pe cealaltă într-o construcţie bine gândită, de mulţi ani gândită şi din care am şi publicat primele două volume: Epica magna şi Operele imperfecte, iar a treia carte este gata. Noduri şi semne se cheamă şi e predată la Editura Cartea Românească. Dacă în Epica magna încercam să fac o artă poetică şi, în chip dialectic, în Operele imperfecte o reajustare a acestei arte poetice, materialul, substanţa poeziei propriu-zise, se va declanşa în această carte Noduri şi semne, care a avut ca pregătire înainte celelalte două cărţi pe care le-am numit. Cartea Noduri şi semne o doresc o carte zgârcită din punct de vedere al întinderii, va conţine 60-70 de poezii de mică întindere, poezii pc care le-am scris cam dintr-un foc, insă sunt alese din circa 400-500 de poezii pe care le-am scris în perioada a doi sau trei ani de zile şi pe care le-am supus unui autocontrol critic masiv, atât cât îmi permite gustul meu literar, informaţia mea literară si talentul cât îl am. - Ar putea Nichita Stănescu să definească într-un fel poezia tânără? - Poezia autentică este întotdeauna poezie tânără, adică arc o notă adolescentină. Ceea ce putem numi din punct de vedere critic, literar poezie tânără, adică noua generaţie de poeţi- cred cu câ se poate defini mai degrabă prin acel aer de prospeţime pe care orice tânără generaţie îl aduce şi care descinde în mod direct din perioada istorică şi din transformările sociale pe care Ie parcurge cu sensibilitate. Deci, dacă să spunem, pe un Arthur Rimbaud l-am putea numi un poet tânăr faţă de Shakcspeare, pe Rainer Măria Rilke, la rândul lui îl putem numi un poet rânăr fată de Rimbaud. Ei, cam în acest sens se poate înţelege poezia tânără, adică tinereţea poeziei constă în tinereţea istoriei pe care o parcurgem. Orice poezie tinde să aibă un caracter etern uman şi să fie oricând valabilă, de altfel unele texte antice surprind şi astăzi prin imensa lor prospeţime, locmai prin aceea câ au atins valorile fundamentale spirituale ale umanităţii, spiritualitatea şi valoarea fundamentală a umanităţii având un proces.aparre de modificare, mult mai lent decât istoria. Adică faţă dc istorie care are o curgere fluctuantă, grăbit accelerată sau lentă, spiritualitatea vine ca un fundal mai greoi în spatele istoriei şi sc constituie pe perioade istorice foarte mari într-un mod finit. - Am putea include şi aici metafora dumneavoastră din poezia Mim: „Prea repede se schimbă ceea ce numim iStări de spirit"? - Da si nu. In acea poezie ea avea cu totul alt tip de adresă, in sensul că era o mirare asupra traversării diurne, asupra spiritului individual, foarte fluctuant din dimineaţă pânâ-n înserare şi, cum poate remarcaţi şi dumneavoastră, odihna şi somnul sunt nişte hiatusuri în gândirea spirituală permanentă a omului, aşa câ atunci când ca se produce, această gândire spirituală, o dorim mai statică, dacă se poate chiar la modul 7')H NICHITA STÂNESCU goethean, cum spunea dânsul, opreşte-te secundă, o câtă ne frumoasă eşti. - N-aş vrea să ne oprim aici, n-aş dori să oprim secunda, aş dori să străbatem sau sâ găsim "împreună, dacă sunteţi de acord, câteva puncte pe acea linie dreaptă, pe linia hi capătul căreia sunt acum foarte mulţi tineri poeţi. - Mi-e foarte greu să definesc o linie dreaptă, pentru că nu e vorba de o linie dreaptă, ci e vorba dc o evoluţie firească a sensibilităţii, a prospeţimii mai degrabă aş spune, ea este naturală şi aşa cum spuneam, este determinată de nişte factori obiectivi din imediata apropiere a creatorului si din imediata apropiere a celor cărora li se adresează mesajul liric, pentru că de altfel poezia lirică are trei termeni: unul este începutul ei, adică elementul creativ, al doilea este transportul lui, adică scrisul, conservarea mesajului prin scris, si, în fine, al treilea este elementul receptor, adică cititorul, încât un act poetic nu poate fi socotit finit în clipa în care se compune o poezie, ci abia după ce ea străbate toate etapele, aceea de receptare a ei şi de îmbogăţire a ei prin receptare, pentru că în acest sens cititorul este un coautor al textului liric, adăugându-i la propriile sale nuanţe nuanţele incipiente care au fost transmise, e vorba de nuanţele lirice. - Rămânând bl acest punct, al receptării mesajului liric, vă jac o mărturisire; cu, cititorul, vă iubesc pe dumneavoastră de când în acelTnst cântec de dragoste: „Vine şi o pasăre mare, albă / j care ouă pe cer luna ". ' - Odată, într-un text oarecare pe care îl scrisesem, îmi puneam întrebarea pentru cine a scris Mihai Eminescu şi de ce a scris El şi ce a scris El şi-mi răspundeam mic însumi că cel mai simplu de aflat este să întreb pe nenumăraţii cititori. Cu I cât un poet este mai mult citit, cu atât se înmulţesc răspunsurile fundamentale şi cu atât aflăm răspunsuri mai sigure la întrebarea singuratică: Pentru cine scrii? CUNUNA DE AUR Interviu de Radu Cârneci - ...Spui undeva, într-o splendidă poezie, -iubite Nichita Stănescu, cum că limba română este casa în care locuieşti tu, care ai dat, nu numai cuvintelor, dar şi necuvintelor, un nou statut de viaţă şi de frumuseţe, ce crezi, cum ai fi scris în altă limbă, în engleză, să zicem; nu cumva limba română cu mareari tinereţe a fost şansa principabî ce ţi s-a oferit? - Stimate prietene Radu Cârneci, întrebarea ta cuprinde în ea şî răspunsul. Atâta doar câ realitatea este exact inversă: nu eu am dat viaţă şî frumuseţe cuvintelor şi necuvintelor, ci ele mi-au dat mie viată şi frumuseţe. Cât despre şansa limbii române, i-aş fi dorit-o lui Shakespeare, pe care îl socotesc cel mai mare poet român d'outre meri De altfel cred că Shakespeare este mai respectat şi „mai trăit" la noi decât în patria Albionului cu excepţia aleatorie a lordului lawrence Olivicr. Da, Limba Română pentru noi toţi ne este şi Casa şi Masa şi Tara; dar, mai presus de orice, ea e mireasa poetului. Repet: Limba Română e Mireasa Poetului.' - Fără îndoială, dragă Nichita, aşa cum discutam zileb trecute, avem azi o mare poezie şi prin tine şi prin alţii ca tine, ea pătrunde - deşi încet - în conştiinţa lumii, chiar dacă limba noastră nu este una de mare circulaţie. Spune-mi, ce destin prevezi poeziei române de azi, va ajunge să se preumble pe meridiane în marea-i frumuseţe? 800 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 801 — Ca sa fiu sincer, sunt atât dc mândru de limba română încât: „...mie, mie, mie, nici câ-mi pasă,/a mea-i mai frumoasă/ şi mai drăgăstoasă, măi, măi!"... De ce crezi tu, colega, că-1 iubesc eu pe ion Barbu? Poare, doar, pentru că a fost un mare poet? Nici pomeneală! Ca el de marc {dar prozator) a fost si Matei Caraglale. Şi ce dacă? Domnule, Ion Barbu a scris hermetic gândind că limba română e limbă universală! Şi dacă, la vremea lui, Ion Barbu a scris hermetic pentru cei 16 milioane de vorbitori de limbă română, la timpul său, atunci, Shakcspeare, a siderit de „a fi sau a nu fi" pentru vreo opt milioane de englezi, din care jumătate în ţară, jumătate pe mări. Preumblarea poeziei româneşti? De când prin Eminescu tăcurăm trezorerie la Carpati, ea, poezia noastră, e găzduitoare şi nu prcumblătoare! Cu sacoşa pe la jacques Prevert nu ne ştim, noi înşine, a fi umblat! Spun aceasta, pentru că Eminescu mi-a dat atâta verb, încât dacă l-aş mai fi rugat pentru încă vrunul, m-ar fi ignorat ca |>e un cerşetor. Aşa câ eu, cu o Mioară în braţe, mâ arăt în chip de stâlp. — Admirabil gândit şi spus şi, mai ales, admirabil trăit. Nichita!... într-un recent şi bun interviu din „Orizota" te declarai nu „cel mai tânăr clasic al poeziei româneşti" — cum frumos te considera Tomozei în „Flacăra" —ci „un romantic în viaţă"; făceai o aluzivă legătură cu Eminescu, care „a rămas ce-a fost: romantic", ori gândul tău viza starea de graţie a poetului dintotdeauna, romantismul fiind condiţia sine qua non o creatorului de frumos? — Sandaua romană a soldatului latin pre creierul său fără sandală se numeşte clasicitate. Claritatea e haina de meninge a creierului, iar alergarea verbului din substantiv, romantism se numeşte! A te arăta pe faţă e cu mult prea puţin: cine iubeşte geometria şi .graţia păianjenului, nu-1 poate considera decât în geometria şi graţia pânzei lui de păianjen. Şi aceasta se numeşte romantism. De ce crezi că latinii îşi ghiceau destinul prin zborul păsărilor şi de asemenea prin starea măruntaielor acestora? Din pricina faptului că navigatorul îşi ghiceşte pământul după pescăruş! Adevăratul nume al câmpiei este acela de pescăruş; e numele ci dinspre mare. Şi aceasta se numeşte romantism. Iar partea de nord a câmpiei, Carpaţi se numeşte. Şi, în fine, tot ce mişcă: râul, ramul, putem să-l numim romantism. Precum tot ce stă în măsura: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată, clasicism se cheamă. După credinţa mea. — Mai mult decât interesante alegoriile tale, ele dând adevărurilor mantia sărbătorească a triumfului. Este ca şi când ai spune că iubirea este Nordul adânc al conceperii cerului. Sună a poezie de dragoste, nu? Dar legat de aceasta: în toate timpurile, adevăraţii poeţi au abordat - fiecare pe limba lui - acest gen, piatră de încercare, desigur, pentru lirica lumii. La noi, în momentul de faţă, poezia de dragoste — deşi bine reprezentată, adeseori cu strălucire — nu este suficient comentată; să fie oare poezia de dragoste mai puţin „politică"? Nu reflectă, oare, o stare fundamentală a omului, a lumii? Mă refer, fireşte, la poezia de iubire şi viaţă, de dragoste şi moarte, de trecere şi ne-trecere prin această vale a cerului; iubirea, deci, ca o condiţie a existenţei şi înveşnicirii. Ce crezi, Nichita? - Dragul meu (ca actorii, nu!?), după ieşirea omului din specia umană, prin mitologie, adică prin îndepărtarea la firesc, prin traumă (vezi mitul lui Cronos care-şi mănâncă fiii sau - ce să mai zicem! - tragicul mit al lui Oedip), primul care a scos un picior din această stare de graţie, intrând în epos, a fost Alexandru Macedon, inventatorul istoriei. Criza istoriei se dizolvă în a treia ieşire a stadiului uman din istorie în politic. Eiindcă a mai fost o încercare de ieşire a stadiului uman din istorie, de data aceasta, însă în religie. Sc pare că stadiul politic a învins stadiul religios. Poezia, care nu poate fi decât de dragoste: tristă, disperată, angoasată, împlinită, exuberantă, fericită, este o depăşire a noastră - spre chipul uman cu chip 802 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 803 uman - a zonei politice, sociale sau religioase. Nu esre o reîntoacere la specie, fiindcă mitologia a fost izgonirea din rai, istoria izgonirii din mitologie, iar politica alienarea din istorie. Poezia care este numai şi numai de dragoste, este, fărâ-ndoială, o regăsire a sensurilor fundamentale, o îmblânzire a eposului către liric, o reîntoarcere a nefirescului - ca fiu rărăcitor! - la firescul socotit vatră. Evident, tot ce am spus e o gândire, o tendinţă spre adevăr, iar nu un adevăr. De altfel drumul lui Ulise spre Ithaca îmi apare mai fascinant decât statica Ithacâ. - Consimt la cele spuse de tine, mai ales că neaşteptata ta improvizaţie are o bună doză de adevăr istoric, chiar d,tcă sari peste nişte etape, dând altora o definire neaşteptată. Oricum, poezia este si rămâne cununa de aur a creaţiei umane, ea aşezându-i-se. nu cum se crede pe frunte, ci pe fruntea sufletului, deosebind specia noastră de tot ce există in tmiversul cunoscut ori bănuit. - At spus-o frumos, bătrâne! - Mulţumesc! în legătură cu poezia şi cu celelalte arte, surori bune ale sak, mă sperie adeseori un gând, un gând ciudat, un gând negru, aproape, şi anume: ce s-ar întâmpla, cum ar reacţiona lumea, ditcă o măsură de timp - o săptămână, nu o lună, o săptămână, doar-nu s-ar mai scrie, nu s-ar mai publica, nu s-ar mai citi, nu s-ar mai transmite poezie şi muzică, iar celelalte arte nu s-ar mai vedea. Ce s-ar întâmpbi? - Aşadar, o grevă mondiala a creatorilor dc sentimente şi idei! Domnule, în acest caz nemaiîntâmplat, şi de neinaiînrâmplat, s-ar neantiza copacul, pasărea ar pieri mută, s-ar topi strugurele, iarba s-ar sminti, cerul n-ar avea pe ce să se sprijine, ar apărea deşertul şi, apoi, pe el o piramidă uriaşă căutându-şi un faraon din alte stele. - Ah, un discurs poetico-politic în toată regubi. Mă bucur pentru optiinismul dar şi pentru gravitatea zicerilor tale. Şi totuşi, Nichita, această ignorare pe puin mondial a poeziei există, prin extindere ea devine agresivă, periculoasă, concurând, uneori, la golirea acesteia de emoţie, de puterea convingătoare a emoţiei. în definitiv, ce-i acest război in-facto, care ni se pregăteşte, decât un uriaş atentat bi poezia universului, care este Omul cu toate minunik sale? - Aşa gândesc şî eu, şi mă cutremur, şi mă opresc şi zic, pentru a mulra oară, că Poezia esre dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are. De oriunde ar veni această suspiciune, fiindcă şî ignorarea tot din suspiciune derivă, această noţiune e de natură ucigătoare. Şi, coborând şi mai la obiect, as sublinia că poezia poate fi bine sau rău redactată, dar întotdeauna, la noi şi aiurea, oriunde, ea este în mod minunat şi sacrosanct gândită. Extinderea suspiciunii de la text la sentiment, dragul meu, mi se pare o aberaţie. Poezia poate fi protejată pe plan „local" de critica literară, iar la scara 1.urnii prin pătrunderea ei în cabinetele oamenilor politici. Dar, şi într-un caz şi în altul, trebuie desfiinţată în mod exemplar suspiciunea faţă de gândirea melodioasă care naşte şi scrie semnele şi chipul Poeziei. în rest, ca şi Heliade, referindu-mă, nu, doar, numai la ai noştri, îndrăznesc a spune „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!". - Adică: luptaţi stimaţi şi iubiţi colegi de pretutindeni, folosindu-vă de această neasemuită armă a sufletului care taie dar nu ucide, care arde dar nu arde, care împodobeşte şi purifică şi tămăduieşte ce-i de tămăduit, înălţând omul cu o clipă mai devreme la marele rang de OM. - Subscriu fără rezerve, iubite Radule. - Mă bucur. Aş vrea, visă, să mai subliniez ceva în legătură cu necesitatea afirmării Poeziei pe plan mondial, lată aceste reuniuni naţionale şt festivaluri internaţionale, ele, toate constituie momente şi mijloace importante pentru demonstrarea necesităţii şi puterii Poeziei în lume. Asemenea mari întâlniri ca şi ceU din domeniul artelor, ştiinţei şi progresului tehnic, ne arată întreaga 804 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 805 măsură, potenţialul de frumos alfiinţei umane. în această idee. Festivalul internaţional Serile de poezie de la Struga -Macedonia (R.S.F. Iugoslavia) care te-a onorat - şi ne-a onorat — acordându-ţi în acest an, la a 2l-a ediţie, marele premiu — Cununa de aur, este un strălucit exemplu. Apropo, Nichita, acum că peste câteva zile -la 25 august crt. — vei fi încunuimt ca primul poet, cum îţi „cade" această mare recunoaştere internaţională? — Spre a fi mai elocvent, ti-aş răspunde cu două versuri din nemuritorul Arghezi: Şi acum, c-o văd venind, aş dori să mi se pară!... — Cunoşti lista poeţilor laureaţi Li ediţiile anterioare; personal mă opresc cu sincer admiraţie Li: Auden, Montale, Neruda, Senghor, Lundkvist, Guillevic, nume celebre în Europa şi în lume şi care frac parte din epoca noastră şi o epocă de vârf a poeziei; între aceştia eşti cel mai tânăr deţinător al Cu nunei de aur. Faptul îţi dă un sentiment de ascendenţă faţă de ei? -Câtuşi dc puţin! în cazul poeziei româneşti şi al basmului românesc, Făt-Frumos creştea într-o zi cât alţii într-un an. De altfel, cu bătrânul Auden - fie-i ţîrâna uşoară! - (care a fost primul laureat al acestui festival unic) puparăm piaţa independenţei, ca doi oameni vii, dc mai multe ori! Ba, mi-aduc bine aminte, că ne-am declarat si prietenie veşnică cu prilejul unor trecătoare şpriţuri! Uneori îmi scrie, şi acum, sfâtuindu-mă să nu fiu ca el, iar eu îi răspund câ nu pot să fiu ca el, ca deocamdată sunt încă în viaţa, dar că, în curând şi eu voi fi rechemat, din vizita pe pământ, la sediu şi câ, acolo, tot cu el o s-o luăm de la capăt. Evident că semnez scrisoarea pentru că este anonimă!... — Ei, zâmbeşti trist, bătrâne. Da, nu putem scăpa, nimeni nu scapă de acest fugit irreparabite tempus. — Dar ca să-ţi răspund, totuşi, la întrebare: da, am acest sentiment de ascendentă: da sunt cel mai tânăr dintre ei, dar sunt şi cel mai mare poet din lume care poartă numele de Nichita Stănescu. Sunt cel mai mare Nichita Stănescu dintre toţi Nichita Stănescu! - îmi umbli cu ceva eufemisme, prietene! Dar mi se pare că se potriveşte! Chiar dacă te joci inimitabil cu cuvintele, mai ales pentru asta, rămâi un mare poet. Di aceasta ţi se adaugă, din fericire, o mare generozitate, ceea ce te-a determinat la descoperirea şi afirmarea unor poeţi tineri. în generozitatea ta, în acel interviu din „Orizont" numeai şi nişte „meşteri" di ti rândul tinerei generaţii; ce nu-ţi phice, totuşi, hi noul val de poeţi? - Nu sufăr câ sunt mai tineri, mai proaspeţi si.mat talentaţi decât mine, sî nu mâ împac in nici un fel cu ideea câ ei sunt ei, dar eu sunt eu! în acelaşi timp, însă, sufăr că ei sunt mai tineri decât mine şi-mi place că sunt mai proaspeţi şi mai talentaţi decât mine! 1 a urma urmelor, am tăcu t destulă treabă şi asta mi-ar mai lipsi: să le scriu şi poeziile lor! Slavă domnului că Homer a scris în locul meu lliada şi Odiseeal - iarăşi mi te-ascunzi în cuvinte, bătrâne, daraceasta-i viaţa noastră, a ta, în mod special! Aş vrea, fiindcă suntem la capitolul „generaţii şi epoci", să adâncim un pic o chestiune şi anume: poezia dintre cele două războaie se constituie, aşa cum se susţine, ca timpid de aur al liricii româneşti? Poezie mare am avut, însă, şi înainte; Heliade, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Coşbuc, Goga, poezie mareavem şi azi, uneori de excepţie. Ce semn matematic ai pune, fiind un minut arbiter poesiae, între aceste epoci ale scrisului românesc? - Să-ţi spun o opinie cu totul personală; România a fost ea însăşi cam de la războiul de independenţă până la răscoala de la 1907, asta pentru întâia oară. Cam atunci au apărut Eminescu şi Creangă, Maiorescu şi Slavici şi Conta şi Victor Babeş; în aceeaşi perioadă începe şi Coşbuc, Sadoveanu şi Goga; tot atunci a trăit şi Macedonski (un alter ego eminescian); Cîrlova murise de puţin, Heliade bătea câmpii 806 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 807 Câmpiilor Elizee (ca mai târziu G. Călinescu cu care seamănă tuns-felcguns la chip, cum Caragiale-i leit Arghezi, iar Arghezi leit Marin Preda sau invers, câ dacă le vezi fotografiile nu ştii care-i unul şi care-i celălalt!). In fine, a mai avut ţara o perioadă de sigurătate şi bunăstare a sărăciei lucii şi a ideilor în revărsare după terminarea celui dintâi război mondial, când Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi, Rebreanu, Pillat, Galaction, Topîrceanu şi alţii ca de-alde dânşii „şi-au dat în petec" sub cerul liber; si cultura noastră dăduse vulturi în pisc, asta cam până prin \33-\34, când agenturile străine şi naţionaliste şi-au mutat bisericile la noi pe şosele. Apoi, după încheierea celui de-al doilea război mondial, cunoaştem din trăire şi văzute epoca cu toate chinurile noii faceri, cu descoperirea începută cu câteva anotimpuri înaintea Congresului al IX-lea al partidului nostru, când, vezi, mai toţi suntem contemporani cu toţi, şi asta ţine de vreo 30 de ani buni! Zău, mai că mi-ar fi şi ruşine obrazului ca între aceste, aşa-zise epoci culturale să nu spun, să nu punem acea săgeată matematică a continuităţii: Eminescu — Arghezi - noi cei de azi. Aşa mi se pare cinstit şî drept şi în consecinţă... - în consecinţă, ori moi bine spus în concluzie, avem o cultura cu mari valori, capabile să stea oricând cu frumuseţea demnităţii abzturi de principakk creaţii ale lumii. Şi totuşi, din motive ce nu k discutăm aici, literatura noastră nu a fost onorată, încă, cu un Premiu Nobel; tu, Nichita, care ai primit, nu demult Premiul Herder şi care ai figurat, câţiva ani în urmă, pe lista pentru Premiul Nobel abtturi de alţi mari poeţi ai lumii (Borges, Elitis, Senghor, Montak etc), nu te întristează faptul că un Sadoveanu ori Rebreanu, un Arghezi sau Blaga, un Camil Petrescu ori Stancu (ah, cât a dorit şi s-a luptat pentru această supremă încununare, nu numai pentru el ci şi pentru literatura română în generali...), în fine un Preda, nici unul din aceştia nu au fost încununaţi cu laurii marelui premiu? - Nu, nu mă întristeaz-â această situaţie. Deoarece penrru Sadoveanu Premiul Nobel ar fi fost premiul „Mihail Sadoveanu", pentru Rebreanu ar fi însemnat premiul „Liviu Rebreanu", pentru Blaga ar fi constituit premiul „Lucian Blaga" si, prin absurd, pentru Cîrlova ar fi însemnat premiul „Rimbaud". fiindcă perenitatea şi strălucirea literaturii noastre le asigură marile-i valori, trăinicia acestora. Şî totuşi... - Da. Nichita, şî totuşi... mare politichie şi ai acest Premiu Nobel... - Da, mare politichie, dar nu mă întristează că nu stim încă a o face. Sau nu putem, ceea ce-i aproape acelaşi lucru... - Da, acelaşi lucru... Lăsasem penrru la urmă, Nichita, nişte întrebări mai... terre â terre, dar... - Dar, prietene, terre a terre e numai iarba... 808 i'uwias'nc 809 SERILE DE LA STRUGA File dintr-un jurnal de drum al lui Nicolae Băciuţ 11. încet, Struga a început să se îmbrace în hainele noi ale festivalului; au fost arborate drapelele ţărilor participante la festival, iar de-a lungul celor două maluri ale Drimului au fost întinse cabluri de care atârnau mii de becuri de a căror lumină, în timpul nopţii, apele Drimului păreau incendiate. Au început să apară şi invitaţii. „Va urma o invazie română" — îmi spuse Iovan Strezovski în aşteptarea delegaţiei române. Prima „invazie" nu a fost prea mare: Nicolae Ioana, Alexandru Jebeleanu, Adrian Popescu, Gheorghe Tomozei. De-abia după o zi a apărut şi Nichita Stănescu însoţit, printre alţii, de D.R. Popescu, George Bălăită, Cornel Popescu, Dumitru M. Ion, Carolina Ilica, Sorin Dumitrescu. Câteva zile ba rând, Nichita Stănescu a fost centrul atenţiei, fiind asaltat şi de televiziune şi de admiratori şi de gazde, si de reporteri de la radio sau de la diverse reviste. „N-am timp nici să respir" — a exclamat Nichita Stăfiescu reuşind să scape dintr-o împresurare. O reporteră de U televiziunea iugoslavă a vrut să-i ia un interviu în limba franceză: „Patria mea este limba română " - i-a strigat atunci Nichita Stănescu întorcându-i spatele. La o conferinţă de presă cu poetul laureat răspunsurile au venit prompt: Cred câ răspunsul meu dat revistei „Lim" nu a fost bine interpretat. Noi, ca naţiune, provenim din descălecare şi nu prin încălecare, întrebările se succedau în macedoniană iar vocea lui Nichita Stănescu se ridica în prelungirea lor, vibrând: „Poezia nu e un act de vedetism, poetul nu e o echipă de fotbal care joacă în deplasare. E o altă faţă a locului său. Această faţă poate fi şi înaripată şi îngropată. Dacă-i punem roţi, călătoreşte". „O mare parre din dragostea mea naturală penrru Iugoslavia o datoresc a doi oameni care au făcut un eonract sullctesc şi pe deasupra si pe dedesubtul cuvintelor. Primul e Adam Puslojic - în ordinea timpului care m-a îndrăgostit de Iugoslavia - şi a stârnit o carte, Belgradul in cinci prieteni. Al doilea, ciudat, un prozator, Bojin Pavlovski, cu care m-am înţeles după colţul ochilor, ca şi cum s-ar fi sfârşit de mult al treilea război mondial", „întrebarea dumneavoastră cere un întreg curs universitar la care mărturisesc că pot sâ-i fac faţă. Pe scurt, ca şî pentru corigenrii care îşi fac copiuţe să treacă în toamnă, să spun că poezia nu e arta cuvântului, pictura nu e arta culorii, că muzica nu e arta sunetului, câ desenul nu c arta liniei şi aş putea să spun că vorba cuvânt este materialul poeziei, că culoarea e materialul picturii... Arta, în genere, tine direct de inima din creier". „Cine cunoaşte limba poezeascâ poate traduce poezia. Oricât de bine aî şti o limbă, dacă nu o ştii în valenţe pe a ta nu poţi traduce. Cât despre poezia română pot afirma că majoritatea marilor noştri poeţi, pe care, ca niciodată, nu-i poti număra, sunt grănicerii limbii române. Noi avem o patrie de pământ care sc lărgeşte şi sc strâmtează după cum curge istoria şi avem o patrie eternă care se cheamă limba română. Să băgaţi bine dc seamă că barbarii şi agresorii, îndeobşte, trec pe văi. Avem destui munţi ca să avem o mare credinţă în ţara noastră. 1 ,imba română e o limbă care aleargă din om în om şi sc dă din gură în gură ca şi sărutul. Când oboseşte, peste noapte doarme în sufleml unui băiat, după aceea pleacă la altul, după aceea la altul, după aceea la altul..." 12. După mai multe încercări, Alexandru Andritoiu reuşeşte să-l „fire" pentru câteva zeci de minute pe Nichita Stănescu 810 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 811 aducându-l în camera noastră, unde mai erau prezenţi şi Alexandru jebeleanu şi, mai târziu, Taşko Sarov. pentru câteva precizări pentru traducerea Cuvântului câştigătorului, discurs pe care trebuia să-l rostească bl Catedrala St. Sophia din Obrid. Afbit in vervă, Nichita Stănescu a povestit cu rare întreruperi, având un bun provocator în Alexandru Andriţoiu. Notez în fugă: „Întoarcerea la Eminescu este viitorul |>oeziei române". „Eu când mă bucur de ceva râd şi înjur, dar cu bucurie". „Eu am ajuns la poezîc prin dragoste de poezie: citind în fiecare zi poezie ai toate şansele sâ devii poet". „Sunau foarte cunoscut şi uitat poeziile unui poet de limbă albaneză". „De multe ori, plecat în străinătate, am avut sentimentul câ am venit de acasă". „Cum ar fi dacă Nichita Stănescu ar fi redactorul-şef at unei reviste?" Chiar aşa! Ce-ar fi dacă lui Nichita Stănescu i-ar fi încredinţată conducerea unei reviste, să zicem, a unei reviste de poeziei 13. Oraşul de pe cele două ape, Crni Drim şi Ohrid este, pentru câteva 7Jle, cred, locul cu cea mai marc densitate dc poeri pe metru pătrat. Şî din Australia, si din S.U.A., şi din China, şi din Marca Britanic, şi din Polonia, şi din U.R.S.S., şi din... şi din... Pocii care nu mai ţin seama de prejudecăţi, de ţară sau de continent, care vorbesc în limba prieteniei despre poezie, despre cultură, despre viaţă. Dar despre ce nu vorbesc aceşti oameni a căror „religie" este poezia? 14. Deschid geamul şi lacul e atât de aproape. închid ochii şi lacul rămâne întins pe retine, vrând parcă să se reverse prin pâr. De-aiei, de pe balconul camerei tu care sunt cazat, din elegantul, dar şi excesiv dc scumpul Hotel „Drim", văd cum Crni Drim se rupe din lacul Oluid, cum repezi, apele sale curg împărţind în două această brumoasă patrie a poeziei, Struga. Căldura lui august face ca plaja Ohridului sâ devină neîncăpătoare, iar pe străzile din Struga foarte mulţi să apară în costume de baie Doar femeile de origine albaneză uu renunţă la obiceiurile lor, purtând haine prea groase chiar pentru o toamna târzie, d arini te pentru o vară precum cea a lui '82. Din când în când, de pe aleile care străjuiesc Drîmul se văd sărind în apele clare, limpezi, nu numai copii si adolescenţi, ci chiar şi oameni maturi. în seara festivităţilor de decernare a „Cununii de aur" dintre cei care au citit poezie pe „podul prieteniei", Abdulah Mansur, din Iordania, după lectura poeziei sale, a coborât de pe scenă, aruncându-şi cartea din cirea citit, în apele Drimuhii. Brusc, atunci, am revăzut parcă trupurile bronzate ale'celor care se aruncau în Drim, stropii mari care se înălţau vulcanic când trupurile spărgeau oglinda apei. 15. Struga este, evident, un formidabil prilej de comunicare, de a-ţî face cunoscută patria, limba, literatura ei. în acelaşi timp c un prilej oportun de a afla cum este cunoscută poezia română dincolo de graniţele tării, lucru pe care am încercat să-l aflu şi eu. Primul interlocutor, o poetă din Finlanda, Eira Stcnberg, încă obosită de cursul intensiv dc limbă macedoneană pe care de-a lungul a trei săptămâni l-a urmat, alături de alţi scriitori străini prezenţi la festival. - Deci, Eira Stenberg, să încercăm să privim puţin literatura română din afară, dar în special poezia. Cum e cunoscută ea în Finlanda? — Consider că literatura română nu e suficient cunoscută în Finlanda. Cred câ numai Zaharia Stancu e tradus cu câteva din romanele sale. Nu ştiu prea multe despre poezia română sî cred că nici Nichita Stănescu nu e tradus. Nu ştiu exact dacă a apărut, dar cunosc pe cineva care a adunat material pentru a face o antologie de poezie română. Sunt curioasă. Aştept o antologie serioasă de poezie română căci am auzit că exista poeţi români de talie internaţională. 812 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ Ar fi interesant daca s-ar intensifica schimburile culturale, dacă scriitorii români ar putea vizita Finlanda, iar cei finlandezi ar putea vizita România. In astfel de împrejurări s-ar putea întâlni scriitori din mai mulre ţări. Schimbul de opinii a*r putea fi profitabil. Şi s-ar putea face bune servicii literaturii şi prin mese rotunde la radio sau TV despre lireratura unei ţări. - Sunt unele voci care afirmă că poezia, în special în Occident, se află în criză. Cum vedeţi dumneavoastră viitorul poeziei? Cum e receptată ea în prezent în Finlanda? - Voi vorbi doar despre ceca ce se întâmpla în Finlanda cunoscând mai bine care e situaţia. Poate că greşesc, poate că sunt prea optimistă, poate înţeleg greşit problema dar eu cred în viitorul poeziei. In şcolile din Finlanda, după cum remarcam înaintea discuţiei noastre, nu se face iubită poezia. Există încă un sistem rigid. Fiu nu ştiu sigur cât de mult se citeşte poezia în şcoală, dar ştiu că sunt mai mulţi cei care iubesc rochul decât poezia. Sunetele muzicii ajung mai repede la ei decât cuvintele poeziei. Este şi muzica o poezie şi probabil că ea este cea care îi pregăteşte pentru a recepta poezia. Cei care trec de douăzeci de ani, cei care sunt în universităţi citesc poezia. Sunt la noi un fel de întâlniri unde merg foarte mulţi iubitori de poezie şi creatori. Cred că, din punctul de vedere al receptării, în Finlanda poezia arc, totuşi, adepţi. Repet, sunt optimistă, dar cred că şcolile noastre dau mai puţină importanţă literaturii şi arteh în general, ca înainte, când eram şi eu la şcoală. Aşa că, totuşi, lucrurile sunt delicate şi e greu de prevăzut ce se va întâmpla. Iarna trecută a fost o discuţie la o întâlnire studenţească despre poezie şi punck-rock. Unii spuneau că nu există poeţi valoroşi la noi şi că poezia nu are putere Un profesor tânăr de filosofie s-a ridicat şi le-a strigat acestora numele lor. Mi-am dat atunci foarte bine seama că aceştia, ca şî mulţi alţii, sunt nişte diletanţi, nişte provocatori, slabi cunoscători ai poeziei care sc avântă in discuţii mai mult dintr-un puternic simţ gregar. . - Ce poeţi finlandezi consideraţi că trebuie, în primul rând, cunoscuţi dincolo de graniţele tării? Pe care i-aţi recomanda dumneavoastră? - Avem foarte mulre poetese care scriu o poezie bună. Una pe care o recomand cu căldură e Eeva-I.hsa Manner, apoi, Paavo Haavikko, Pentti Saarikoski şi probabil că şi poeţi din generaţia mea. - Care sunt temele preferate ale scriitorilor finlandezi? - Scriitorii finlandezi, atât poeţi cât şi prozatori, au început să scrie despre condiţia femeii, despre sentimentele sale (îmi vin foarte greu cuvintele - dialogul l-am purtat în limba engleza - am făcut trei săptămâni un curs de macedoneană şi am un sentiment ciudat ca si cum aş fi uitat toate limbile). Femeile scriu mai mult despre rolul femeii, despre problemele rolului femeii; ele nu sunt satisfăcute de rolul pe care îl joacă în socierate. Acestea sunt problemele care îi arrag foarte mult [x: cititori, îi interesează întrucât ele sunt probleme acute, reale. - Cum aţi ajuns să scrieţi? Cum de aţi ales tocmai poezia ca mod de comunicare, de exprimare şi care este, în câteva cuvinte, atmosfera „atelierului" dumneavoastră dc creaţie? - Sunt foarte multe momente care declanşează actul creaţiei, dorinţa de a crea. Cei mai mulţi fac un secret din asta. Sunt momente în care, confruntându-te cu viaţa, nu poţi striga ceea ce simţi şi arunci ceva tainic te îndeamnă să scrii. Poezia e un mod special de a gândi. Scrii o scrisoare, o temă de casă - aceasta e cu totul altceva. An început să cred că ceea ce scriu se cheamă poezie atunci când am reuşit să mâ detaşez în gândirea cotidiană. Gândirea poetică e o gândire de tip special. E ca o revelaţie. Scriu oriunde mă apucă. Aşadar, atelierul meu de creaţie e pretutindeni. Sunt momente în care o metaforă, o idee vine 814 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 815 de la sine. Poate că m-am gândit la ea luni de zile, dar n-a venit niciodată. Scriu uşor la maşină, mai ales noaptea. Ritmul maşinii mă inspiră. Apăs pe clapele maşinii ca şi pe ale unui pian. Şi-atunci îmi încep partitura. , 16. Task» Sarov are un adevărat cult pentru limba română. în zilele fesrivaluhii el s-a aflat cea mai mare parte din timp în preajma laureatului. Era aceasta un fel dc prelungire a condiţiei de traducător al lui Nichita Stănescu? - Stimate Taşko Sarov, sunteţi traducătorul, alături de Dumitru M. Ion, ediţiei bilingve Poezii apărută bi Editura Misbi din R.S.F. Iugoslavia cu ocazia decernării Cununei de aur lui Nichita Stănescu. E greu de transpus în macedoneană poezia autorului celor 11 elegii? - Pentru un om care cunoaşte o literatură străină, îi cunoaşte sursele, valorile, tradiţiile şi mai ales spiritul, nu e greu să traducă din această limbă, mai ales când c vorba de o literatură care cu flecare an îşi dezvoltă creşterea şi în istoria ei ca are pe un Eminescu, jVlacedonski, Blaga, Arghezi, Bacovia, Goga, Barbu din a căror operă, dealtfel, eu am tradus. Alături de aceştia Nichita Stănescu e, în ultimii ani, cel care vesteşte literatura română peste hotare, e un creator care îmbogăţeşte, şi asta cu mare succes, firul neîntrerupt de creştere a limbii române, a literaturii române. A traduce pe Nichita Stănescu înseamnă a traduce spiritul (şi folosesc aici expresia lui Nichita) nobil de dor şi dumnezeiesc al poporului român. - Care consideraţi a fi atributek unui bun traducător? -Traducătorul trebuie să cunoască bine spiritul poporului căruia îi aparţine literatura din care traduce, să-i cunoască tradiţiile, liniile literare care au ajuns să distingă acea literatură. Şi uu în cele din urmă, e bine ca el însuşi să fie un creator, transpunerea să fie făcută din pasiune pentru un autor, pentru o limbă şi nu ca o sarcină de sen'iciu. — Dintre cei traduşi în Iugoslavia şi intraţi în atenţia juriului „Cununii de aur" (printre ei şi Eugen Jebekanu şi Marin Sorescu) Nichita Stănescu pare a se bucura de o btrgă popularitate. Cum e receptat el în Macedonia? - Premierea lui Nichita la Struga este un semn al recunoaşterii sale, a creaţiei sale. După părerea mea, de mult Nichita Stănescu nu mai aparţine numai literaturii române, cî lirerarurii universale. Macedonia, mai pe larg Iugoslavia, race parte din aceasră literatură universală, şi prin ea Nichita s-a impus mai mult în universalitate. Cultivând o poezie pe sursele naţionale,, marii poeţi ai literaturii române contemporane ca Eugen Jebeleanu, Şt. Aug. Doinaş, Marin Sorescu (şi enumerarea poate continua) şansa lor dc a intra în universalitate creşte. - Traducând poezia, baţi cunoscut şi pe autor, pe Nichita Stănescu. Care sunt liniile portretului său aşa cum efe vi s-au revelat dumneavoastră? — Pe Nichita Stănescu l-am cunoscut în urmă cu mai bine de cincisprezece ani. Poetul e un om între oameni, ii place să fie un om din mulţime, fie acasă, fie în străinătate. îi place sâ pătrundă în sufletul omului, să descopere bogăţii care se ascund în acesta. Indiferent de mijloace. Ţinteşte spre a descoperi bogăţii care altfel s-ar pierde. Pe mine, ţin minte că mă punea sâ-i cânt cântece macedonene, sâ i le traduc, iar pe unele mă punea să le recânt de mai multe ori. 1,-am văzut aplecat asupra operelor multor scriitori români mai vechi şi exrrăgând de acolo ceea ce e poetic şi modern... - ... şî aşezând în chip de vers... — ... Exact. Şi l-am mai văzut atunci trăind parcă în două veacuri: în cel al lui Cantemir şi în al XX-lea când elegiile lui străbăteau frontiere, într-adevăr, era de mirare uşurinţa cu care se implica în probleme de o natură diversă. Se ocupa şi de scriitori români, dar în acelaşi timp medita şi asupra misterelor 816 NICHITA -STĂNESCU PUBLICISTICA 81? filosofici clasice. Era la curent cu construirea marilor potente industriale ale României dar în acelaşi timp îşi scria opera, se lupta cu necuvintele si cuvintele sale şi ale limbii române. Rcvăzându-I, când am început să-i traduc din \'crsurilc sale pentru Editura Misia, sub titlul Dreptul k timp, am descoperit un Nichita care a rămas acelaşi, chiar dacă, între timp, faima lui este într-o continuă creştere. 17. Rolando Certa (Italia) s-a dovedit a fi fiind un scriitor peste măsură de prietenos, de comunicativ, un bun cozeur, un rin interpret al fenomenului poetic contemporan. Prin intermediul lui Adrian Popescu şi al lui Alexandru Andriţoiu l-am antrenat şi pe Domnia sa în discuţia pc care am iniţiat-o despre condiţia traducerilor. - V-as ruga să-mi spuneţi cum apreciaţi dumneavoastră, stimate Rolando Certa, felul în care literatura română este cunoscută în Italia? - Recent, am făcut un interviu cu un scriitor bulgar, publicat într-un cotidian sicilian. Atunci am afirmat că trebuie modificată în Italia ideea că literaturile balcanice sunt expresia unei culturi minore. Dimpotrivă, ele sunt un fruct rar ce trebuie valorificar, în Italia nu există un interes prea mare pentru literaturile balcanice, implicit nici pentru literatura română. Dar aceasta e o direcţie ce trebuie modificată. Am avut ocazia să citesc o antologie a poeziei româneşti a lui Mărio dc Michcli. O să reiau lectura acestei antologii ca să-mi ' împrospătez cunoştinţele despre poezia română. Sunt convins câ poezia română de azi este una care merită să fie cunoscută. Şî nu numai pentru bogăţia stilistică ci şi prin largul umanism. M-a izbit, din câte îmi amintesc, poezia lui Ioan Alexandru. Prin intermediu] lui Ion Marin Almăjan am cunoscut si alte dimensiuni ale poeziei şi prozei româneşti. Şi încă un lucru, în tinereţe am citit teatrul lui Caragiale şi am descoperit un autor de o surprinzătoare actualitate şi modernitate. El a fost publicat prima dată de Casa editorială MAIA, sub direcţia poetului sicilian Luigi Hlorxntino. - Consideraţi că, în contextul mai larg al fenomenelor de criză, traversează şi poezia un proces asemănător? - Sunt convins câ astăzi poezia nu este nicidecum în criză. Dimpotrivă, sunt convins că astăzi are loc o mare resurecţie a poeziei, ca si o ispită a omului contemporan de a-şi recupera valori umane scufundate, pierdute. în mod sigur azi traversăm o epocă toarte dificilă si violentă în care poetului îi incumbă o mult prea mare responsabilitate: să lucreze împreună eu alţii pentru a contribui la renaşterea omului. - Cum priviţi premiile literare? înseamnă ele o reală recunoaştere? Cum apreciaţi premierea lui Nichita Stănescu, aici, la Struga? - Există premii literare serioase şi premii neserioase „Cununa de aur" care e decernată în fiecare an la Struga e expresia unei reale recunoaşteri literare. Dar Struga e un moment de întâlnire nu numai între poeţi, ci şi între popoare care au cutreierat limbajul culturii, se recunosc, depâşesc anumite bariere politice, fraternizând între ele. Impresia mea cea mai profundă este că recunoaşterea poetului Nichita Stănescu reprezintă şi o preţuire binevenită pentru cultura română modernă, bogată şi activă. 18. în acelaşi context al discuţiilor despre traduceri am mai adresat Iui Alexandru Andriţoiu încă o întrebare: - Care credeţi că sunt rigorile şi Urnitele unei traduceri? - Uite, de pildă, îmi aduc aminte că la o întâlnire cu Blaga, pe când lucra la Institutul de istorie al Academiei, am avut frumosul fior şi cinstea de a-mi citi o traducere din AnabellLee a lui Poe pe care, cu memoria mea bună de atunci am reţinut-o şi fin minte că i-am recitat-o imediat după întoarcerea mea la Bucureşti Iui N. Tertulian care a rămas uimit de ce se poate dîgita pe un original. Traducerile lui Blaga, chiar iu măiastră 818 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA lor întrecere cu originalul păstrează cât mai mult spiritul şi litera, dar de data aceasta el însuşi recunoaşte că a făcut doar nişte virtuozităţi - textul traducerii se îndepărtează de original dar spiritul lui Poe e păstrat, însă supramelodic. lată cele două strofe pe care le ştiu pe de rost: Intr-o ţară îndepărtată trăia odtită, o fată minunată Cum nki-cândn-a fost şi nu va mai fi Şi-această fată minunată era strigată Anabeîl Lee. Spuneţi voi îngeri, în văi de plângeri, în triste strângeri, Dacă va mai fi vreodată, dacă va mai fi o fată minunată ca Anabell Lee. Desigur, faţă de traducerea publicată, cu mult mai strânsă în jurul originalului, această formulă cu totul originală si deschisă pare îndepărtată deşi, repet, spiritul original se păstrează. Iţi mărturisesc câ multă vreme m-am slut să mărturisesc această întâmplare, dar bănuiesc că marelui poet i-ar fi plăcut sâ fie pomenită. Oricum, ea rămâne una din marile mele amintiri literare. Cu ea, cred că am răspuns, în esenţă, întrebării pe care mi-ai adresat-o. 19. Pe Ion Milos (Suedia) l-am văzut de cele mai multe ori stăpânit de sentimentul celui care nu-şi găseşte locul. „Românii nu mă recunosc, sârbii mă socotesc un fel de fugit, iat suedezii*rnâ iau ca nefiind de-al lor, deşi am cetăţenie suedeză. Nu-i doresc nimănui această, trebuie s-o spun, tragică condiţie" - mi-a spus cu amărăciune şi cu un fel de furie, Ion Milos. - Limba română este limba în care gândiţi, scrieţi si visaţi, după cum mi-aţispus într-o discuţie precedentă. Consideraţi că traducerile în sârbă si macedoneană din poezia lui Nichita Stănescu îl traduc pe Nichita Stănescu? — După câte am citit eu, traducerile sunt bune în limbile respective şi reprezintă poezia lui Nichita Stănescu într-o bună traducere. Un Nichita Stănescu într-adevăr tradus. După părerea mea, poezia lui Nichita Stănescu e cea mai română din poezia română, din punct de vedere al expresiei şi al viziunii poetice contemporane. Tocmai trăsătura cea mai română nu cred că se poate transpune în alte limbi. Pe de altă parte, Nichita Stănescu face o poezie de zguduitoare fioruri metafizice Mi se pare că fiorul metafizico-mioritic scapă adesea traducătorilor. în rest traducerile curg bine şi frumos. Există particularităţi, ca în Getica, de pildă, care au scăpat multor traducători, chiar şi unuia iscusit cum e Taşko Sarov. — Cum se vede fenomenul poetic românesc privit din afară? Este poezia română suficient cunoscută? — Poezia română e încă foarte puţin cunoscută, cunoscută fiind mai mult cea a unor scriitori români stabiliţi peste hotare. Şi acest lucru trebuie sâ constituie un semnal de alarmă. Sâ vă relatez un fapt: profitând de prezenţa poeţilor de pe diverse meridiane, aici, la Struga, am cerut la peste douăzeci şi cinci dintre ei părerea despre poezia lui Nichita Stănescu. Am rămas trăsnit când majoritatea m-au refuzat spunându-mi că nu cunosc poezia lui Nichita Stănescu. Şi când te gândeşti câ, totuşi, Nichita Stănescu e unul dintre cei mai traduşi poeţi români contemporani. Iată un lucru la care ar trebui sâ ne gândim cu durere. Nu-i suficient să-ţi traduci literatura, ci şi să vrei să ştii sâ ţî-o impui. — Cum este cunoscută poezia română în Suedia şi ce faceţi personal ca ea să fie cunoscută? — Poezia română e puţin cunoscută şi în Suedia. Doar o plachetă din poezia lui Arghezi şi, după vreo douăzeci de ani de la apariţia acesteia au apărut două plachete din poezia lui Nichita Stănescu, acestea din urmă apărând însă datorită unor circumstanţe întâmplătoare, norocoase. Anul trecut a apărut 820 NICHITA STĂNESCU 821 o ediţie bilingvă, suedezâ-română din poezia lui Eugen Jcbeleanu» în traducerea mea. în diferite reviste şi ziare suedeze am publicat încă patruzeci de poeţi români şi vreo şapte prozatori. încă din 1977 am terminat o antologie a pbezici româneşti în suedeză, unde figurează peste şaizeci de poeţi români. Tot în 1977 am terminat si un volum din poezia lui Bacovia si unul din poezia lui Blaga. - Când vor apărea acestea? - încă nu le-am publicat şi pentru faptul câ nu am un sprijin serios din România. Nimeni nu se gândeşte la chinul si la jertfa pe care o depun pentru promovarea culturii româneşti în Suedia, în general, interesul e dacă şi un poet sau altul e tradus sau nu. Regretatul scriitor suedez Per Olof Ekstrom, care a ales să trăiască şi să moară în România, a scris negru pe alb într-o carte că numai în doi ani, singur, am lăcut mai mult pentru răspândirea culturii române în Suedia decât s-a făcut dc la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. 20. Apoi, zilele festivalului, orele, minutele s-au succedat unele după altele într-un fastuos ritual, culminând cu seara în care, plin de emoţie, Nichita Stănescu şi-a primit „Cununa de aur" şi cu ea în braţe şi-a îmbrăţişat compatrioţii, gazdele, invitaţii festivalului, cunoscuţii şi necunoscuţii care i-au ieşit în cale, fclicitâudu-1. „Premiindu-mâ pe mine, Struga a premiat o limbă, un popor, o cultură". Cu aceste cuvinte s-a petrecut adevărata mea despărţire, la Struga, de Nichita Stănescu. Celelalte, mai mici, au fost brutale lovituri la fundamentul statuii unui idol. 21. Restul traseului „Cununii de aur", plin de evenimente şi de neprevăzut a fost parcurs sub însemnele dorului de casă. Şi nu de multe ori mi s-au oprit pe buze cuvintele poetului: „Ce lungă-mi pare caiea ..." „ACEST PREMIU NU MI S-A ACORDAT MIE, CI POEZIEI ROMÂNE" . Convorbire cu Victor Crăciun R.: la emisiunea Scriitori la microfon care va avea loc peste câteva zile, poetul Nichita Stănescu nu se va afla în ţară. Urmează să călătorească în R.S. F. Iugoslavia, întrucât acolo s-a produs un eveniment important pentru viaţa şi activitatea sa poetică. Despre ce eveniment este vorba? N.S.: Mie mi-e cam greu să vorbesc aşa pentru că nu-mi place nici autolauda şi mărturisesc că, prin destin, istoria poeziei româneşti, a literaturii româneşti nu a început să aibă premii internaţionale decât după cel de-al doilea război mondial. R.: Revenind la călătoria în Iugoslavia... N.S.: Revenind la călătoria in Iugoslavia vreau să spun că eu consider acest mare premiu internaţional, care poate este cel mai de seamă premiu internaţional pentru poezie care se acordă astăzi, specializat adică numai pentru poezie, cu gândul că acest premiu nu mi s-a acordat mie, ci poeziei române, nu mie individual, - asta a fost o şansă a mea personală, şi poate chiar un merit până la un punct, însă la fel de bine meritau şi alţi colegi ai mei de generaţie, foarte dotaţi şi câţiva maeştri ai mei, dar în genere ceea ce este pozitiv este că îl ia chiar poezia română - poezia românească este recunoscută pe plan internaţional. 822 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 823 Vor veni poeţi din 50 de ţări care vor saluta poezia română. Noi vom organiza acolo Zilele culturii române, vom face o cât mai mare publicitate literaturii noastre - nu numai poeziei, ci literaturii noastre in genere — începând cu clasicii si terminând cu cei mai tineri scriitori ai noştri. Duc cu mine o mulţime de poezii de poeţi tineri, până la volumul de excepţie, ultima ediţie a Istoriei literaturii a lui G. Călinescu. Cu fiecare ne Fălim în felul nostru - cu fiecare din aceste lucrări, cu fiecare în poziţia, în locul şi în scara valorică pe care o ocupă şi şansele pe care le dezvoltă. R.: Ce vreţi sâ spuneţi prin asta? N.S.: Ce vreau sâ spun? Vreau să spun că sentimentul care mă cuprinde este un sentiment nu dc fericire, ci de satisfacţie, şi nu de satisfacţie personală, ci, cum ar spune Tini Maiorescu, de „satisfacţie impersonală". Poezia română a început să treacă graniţele ţării, este una din cele mai importante poezii pe care o literatură în lume astăzi o practică. Avem atâtea nume glorioase!... Uneori glumeam cu un prieten de-al nostru spunând câ un poet, chiar de mâna a patra la noi, ar deveni brusc clasic în viaţă într-o altă ţară. Atât de înalt este nivelul poeziei noastre şi atât de tulburătoare este prin varietatea lui mare. Lucrul începe să se vadă mai nou acuma şi în proză, ceea ce ne bucură deosebit. Şi în teatru, iar despre critică, spun că aceasta* este pe un prag aproape culminant al ei. îmi aduc aminte odinioară că marele poer iugoslav Vasko Popa îmi spunea că dacă ei, sârbii, ar avea o critică literară atât dc dotată cum e critica noastră literară, arat de variată în poziţii, în interpretare şi în fineţe, poate câ literatura lor ar fi mult mai impusă pe plan universal. Să nu uităm şi rolul criticii care este foarte important în vehicularea valorilor, în rolul de apărător al operelor literare, dar să nu uităm şi rolul creatorului care se confundă cu destinul ţării lut şi care împinge mai departe frontierele sensibilităţii noastre naţionale. R.: Ca poet „bogat" în volume şi în acelaşi timp cu activitate prestigioasa in publicistica - prezent în presă, prezent bl Radio şi Televiziune, în ultima vreme cu eseuri, cu atitudini personale deosebit de interesante despre fenomenul social-politic si cultural-artistic românesc - să convorbim puţin despre un volum aparte, abni apărut. Este vorba de Respirări, publicat de Editura Sport-Turism. Mai întâi; de ce la această editură? N.S.: Sâ vă spun de ce. Sportul şt turismul nu se fac numai pe teren de fotbal sau pe crestele munţilor. Consider această editură ca o editură foarte interesantă, ca pe una dintre bunele edituri ale rării noastre, de o înaltă ţinută intelectuală, care a trecut de la tipărirea de simple partide de şah şi de relatări de campionate îndeobşte pierdute de către echipa noastră naţională - la lucruri mai profunde, la cârti de istorie geografică, şi la cărţi dc ilustraţie, la albume de artă deosebită. Cartea le-am dat-o lor pentru câ ea este şi o excursie, cum ar zice uu autor de versuri, în jurul camerei mele. Această carte, Respirări, este o excursie în jurul propriului meu fel de a vedea lumea şi de a gândi, netemându-se nici de unele reportaje cu natură sentimentală, cum ar fi: Minunea de a vedea Statuia lui Marc Aureliu la Roma sau de a contempla împreună cu mulţi, mulţi cetăţeni, cu milioane şi milioane de cetăţeni, primul om care alunizează. In fine, mi-a dat prilejul să scriu o serie întreagă dc poeme în proză, pe care altfel n-aveam să le comit. Aici se amestecă şi cu câteva pagini dc jurnal şi, în genere, cartea arc un modul filosofic: aş îndrăzni să spun că în eseul Logica ideibr vagi încerc o colaborare strict românească la problematica ideilor şi a numerelor vagi din matematici, dându-i un... un parcurs şi filosofic... 824 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 825 Am fost foarte bine găzduit cu acest eseu, altfel destul de dificil de înţeles, dacă nu era atât dc bine împachetat în alte eseuri coajutătoare şi cu o anumită pregătire pentru cel care urma sâ-1 citească. * R.: Când predă o curte la tipar, un autor se poate simţi eliberat. Când o simte in mâna criticilor si a cititorilor este mulţumit? Este nemulţumit? N.S.: De o astfel de carte nu poţi să fii nici mulţumit, nici nemulţumit pentru că ea este un zis tu creştere - nu este o operă finită. R: Cum ai defini această carte faţă de prima? La ce loc o aşezi? N.S.: Fără să fie o culegere este totuşi o culegere; fără să fie o operă desăvârşită, are tendinţa către o operă desăvârşită. Şi dc la prima mea carte de acest tip, intitulată Cartea de recitire, această a doua carte se numeşte Respirări, a treia carte aş vrea s-o intitulez Noua frontieră a sufletului uman, dar câţiva prieteni m-au decouseiat, au spus câ titlul nu este atractiv, că-i prea greoi, că este bombastic, în fine, o să mai meditez... R.: Aşadar, tot publicistică... N.S.: As vrea să-mi dublez activitatea cu multă gazetărie, eseistică si să fiu foarte implantat în activitatea vremii mele si a ţârii mele, nu numai cu prilejul poeziei care are un etern general cu mult mai pregnant. Actualitatea unei poezii nu constă în relatarea unei întâmplări actuale, ci mai degrabă a unui spirit de tip actual, pe când actualitatea cealaltă, mai vie, este cea de natură reportericească, critic-literară, implicată, mărturisitoare. R.: Deci, nevoia de afirmare actuală, contemporană, de azi pentru azi, a dus Ut aceste Respirări, la aceste proze, reportaje, însemnări şi mai aks eseuri... N.S.: Să vă spun; să vă fac o confesiune. Eu niciodată n-am scris poezia de dragul versului. Poezia am scris-o dintr-o necesitate, şi nu numai eu, nu numai eu, toţi poeţii care-şi respecrâ vocaţia, toţi am scris dînrr-o vocaţie de a exprima un fond sufletesc general uman, neexprimat încă. R.; Aş simţi necesară o mai limpede desluşire a problemei... N.S.: Dragostea de vers este ulterioară, întâi apare dorinţa de a exprima un sentiment mai general uman şi o încărcătură emotivă puternic umană şi abia după aceea perfecţionarea formei în care-ţi torni... îţi torni conţinutul. Şi în acest sens aş spune, aş fi împotriva temei lui Kant că forma este cea care atrage conţinutul; aş spune că, dimpotrivă, conţinutul este cel care-şi creează forma sa. De unde şi un aspect mai revoluţionar al artei.al poeziei noastre cu precădere, care nu se mai încadrează în cutuma clasică şi respectuoasă, a iambului suitor, troheului, săltăreţelor dactile, cum spune Eminescu şi mai rar în cea a sonetului, gazelului sau a odei de tipul Oda {în metru antic), sau în rondel, în pastel, etc etc, ci care are un fel de frânntri din aceste tehnici tradiţionale puse în slujba unui tip de gândire nou. Şi, atunci opera apare mult mai proaspătă, la prima vedere nezidită bine, tocmai prin forma ei novatoare, dar atunci când conţinutul este foarte puternic şi forma este corespunzătoare conţinutului puternic. Nu trebuie să ne mirăm câ avem de-a face cu un produs cu totul şi cu totul nou al gândirii umane. R.: Ştiu că Editura Cartea Românească se bucură de prezenţa, mi se pare în zaţ tipografic, dacă nu cumva în rotativă a viitoarei cărţi care ne va bucura această toamnă, sperând-o bogată şi în cultura noastră contemporană, cum o sperăm bogată în toate celelalte domenii. N.S.: Cartea care urmează să-mi apară am numit-o Noduri şi semne şi este un recviem, un trist recviem prilejuit de moartea tatălui meu... Cartea, din păcate, nu poate fi fragmentată în poezii; poeziile luate separat îşi pierd puţin din sensuri; ea este un tot unitar care se începe cu un Bocet şi se sfârşeşte cu un Cântec de dragoste. Deci poeziile, parcursul cărţii — din care am să citesc 826 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 827 câteva poezii — avizez pe cei care mă ascultă acuma, câ poate sâ pară oarecum dificil, dacă el este extrapolat din ansamblul cărţii... Cattea este gândită simfonic, cu un cap şî o coadă şi>are o construcţie foarte riguroasă. Volumul cel mai mare de muncă mie mi l-aii luat însă versurile în parte şi şlefuirea lor. Pentru ca ansamblul cărţii mi-a venit dintr-o dată, ca un... ca un fulger. Nu a fost o faptă de muncă, ci o revelaţie estetică scurtă, însă după aceea a început munca de înfăptuire a acestui întreg program estetic. R.: Să citim mai întâi din aceste cărţi şi după aceea vom continuii discuţia. (Citeştesecvenţele: Trepte; Cântec; Autoportret cu geam; Lupi, raze şi ninsoare,- Scara moale; La o margine.} R: Stimate Nichita Stănescu, tu ultimele interviuri pe care le-am citit în presă, fiu s-a pus o întrebare care pe mine mă frământă de mai multă vreme şi aş vrea poate ca să o dumirim ascultătorilor noştri. Aici, în această casă, unde ne aflăm, la această masă rotundă, probabil că se produc „coacerile" acestea în cuptorul creatorului. Aş vrea să comunici, în câteva vorbe, modul în care scrii, adică despre munca propriu-zisă de creaţie. N.S.: Să vă spun; eu nu suport cuvântul văzut. în primul rând, câ mi-e foarte greu sâ imaginez vorbirea pe uu plan. Vorbirea adevărată si cuvântul sunt spaţializate ca şi atomul. Atomul lui Niels Bohr era un atom desenat, pe un plan ca şi sistemul solar, un sistem desenat pe un plan. Şi cuvântul tipărit e un sistem desenat pe un plan. Cuvântul real este cuvântul în relief Mie, de obicei mi se întâmplă aşa: mă obsedează câteva zile o temă poetică, o imagine, o stare de spirit, şi le refac la infinit în minte şi deodată, într-o secundă, le dictez, ca să nu-şi piardă vietatea contactului şi să fie obiecte vii; cuvântul să devină ca vietate, ca un obiect viu în clipa în care îl spui. Nu vreau ca sâ-i văd asociaţiile posibile cu ochiul. Le las pe cele naturale din minte. Şi după aceea, evident, văd textul bătut la maşină. După ce-a fost dictat, revin de nenumărate ori, până îi dau forma acceptabilă sau pur şi simplu îl rup dacă nu-mi iese. R.; Asta-i de bi începutul-începuturilor? N.S.: Nu. Nu... la începutul începuturilor am scris cu... cuuu... peniţa jx: hârtie sî ajunsesem la un moment dat a fi atât de ahtiat de forme fixe şi de tehnici poetice încât nu mai puteam să gândesc real în poezie. Mă fascinau rimele rare, ritmurile complexe, metafore nemaiîntâlnite, dar toate devenite obiecte strict formale, muzicalităţi, onomatopee şi multe altele... R.: Deci, aşa lucrează, în general, poetul Nichita Stănescu... Şi acuma: bl ce munceşte în perspectivă?... N.S.: Acum lucrez la o carte care se numeşte provizoriu, evident, Muşcătura, şi care este dedicată memoriei prietenului meu Alexandru Ivasiuc, prozatorul. Va fi o carte de versuri, în care voi încerca sâ restitui câte ceva din tipul lui sensibil dc a fi, fără sâ fie un portret, fără sâ fie ceva epic, târâ să fie o relatare exactă. Mai mult, să reconstitui atmosfera din jurul Iui, atmosfera lui sensibilă. O carte omagială ca o continuare a prieteniei noastre dincolo de moartea unuia dintre noi doi. R.: Şi, după această carte? N.S.: E... Ne gândim noi (cu un început de râs) la mai multe cărţi, da e prea mult să vorbim despre un proiect atât de larg. Eu sunt adeptul zicalei: „ce-i în mână nu-i minciună", aşa câ... întâi sâ vâd Noduri şi semne şi Muşcătura tipărite, să văd ce reacţii au, între timp mă mai modific şi eu, omul e o fiinţă vie, şi poetul, de două ori vie, pentru că este influeoţabil, în sensul bun al cuvântului, adică voi ţine cont şi de ce ecou stârnesc şi de eficienta lor şi de multe alte lucruri mărunte sau nemărunte care însoţesc apariţia unei opere literare. Căci o operă literară 828 NICHITA STĂNESCU nu este singură, nu este un obiect numit carte, este şi autorul care a scris-o, este si cititorul care citeşte... R.: Am început emisiunea noastră cu un elogiu adus poeziei româneşti de astăzi Pentru că ne apropiem de sfârşitul ei, câteva lucruri în legătură cu cea mai proaspătă generaţie de poeţi, generaţia care va duce mai departe forţa verbului românesc în timpii anilor două mii care mijesc sau bat din ce în ce mai tare ba poartă... N.S.: Ani să vă spun ceva... Tânăra generaţie şi cei mai tineri poeţi... \\w pot să-i cuprind în întregime pe toţi... Am să mâ refer numai la câţiva pe care i-am întâlnit mai des în Bucureşti, deci cei pe care nu-i citez să nu creadă că-i ignor cumva, pentru câ nu-i câtuşi de puţin în firea mea să ignor tot ceea ce-mi place, ci faptul că i-am întâlnit mai rar si iată că acum venind iute întrebarea despre tânăra generaţie am să mă refer la oamenii mei apropiaţi de mine cum ar fi Trăiau T. Cosoveî - un poet foarte înzestrat, Ion Stratan, un alt poet foarte dotat, plin de fantezie, Iaru, un alt poet, minunat, Elena Ştefoi, Mariana Marin, două poete în care-mi pun mare nădejde, Magda Ghica, o altă poetă foarte dotată, Mircea Nicopol care-a debutat curând la laşi cu o plachetă care s-a bucurat de o bună primire critică şi de care noi toţi prietenii lui ne-am bucurat deosebit de mult... In fine, sunt foarte multe tinere speranţe, eu am numit numai câteva dintre ele, dar nădejdea mea cea mare este faptul câ ei voj împrospăta până la urmă poezia noastră, aşa cum generaţia mea îndrăznesc să spun că de la un punct în sus a reîmprospătat generaţia lui Arghezi. Adică i-a dat o faţă puţin mai naturală poeziei argheziene, la rândul ei foarte inovatoare. Deci, sperăm să mergem din aproape în aproape în această linie ascendentă. R.r O ultimă poezie, la încheiere? (Citeşte: Credo.) „AŞ FI FALS SĂ SPUN CĂ NU M-AM BUCURAT..." Convorbiri cu Victor Crăciun R.: Această emisiune îţi este dedicată. Este vorba.de Nichita Stănescu încununat, „coronat" cum ar fi spus Alecsandri şi Bolintineanu. Deci, cu două săptămâni în urmă, mî-ai acordat un interviu, de fapt, am realizat o amplă emisiune Scriitori la microfon. Era cu 60 de ore înaintea evenimentului care ne-a bucurat pe toţi. Acum, iată, abia întors, îngădide-mi câteva întrebări, încă sub febra emoţiei. Cum te simţi, ca laureat al prestigiosului premiu Cununa de aur? NS.: Vestea acordării acestui premiu de către Festivalul de la Struga poeziei mele m-a prins, ca să spun aşa, total nepregătit. Evident câ m-am bucurat. Aş fi fals să spun că nu m-am bucurat extraordinar de mult, dar, în acelaşi timp, m-am gândit că cel mai de seamă poet al românilor, Mihai Eminescu, n-a avut nici un fel de premiu şi asta nu l-a împiedicat să fie cel mai mare poet al românilor, spre diferenţă de Alecsandri, un alt mare poet al nostru, care a luat, la vremea lui, un fel de Nobel al poeziei acelei vremi, numit „Premiul Latinităţii". Acesta nu l-a împiedicat pe Eminescu să fie recunoscut ca şi cap si începător al poeziei româneşti. Că marele George Bacovia n-a apucat să i se decerneze decât Ordinul „Meritul cultural" (clasa a treîa) şi atât, şi asta nu l-a împiedicat să fie unul dintre cei mai fantastici poeţi de după Mihai Eminescu încoace 830 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 831 Dar lăsând la o parre toate aceste considerente şi socotind că un premiu întotdeauna îndreptăţeşte pe cineva şi ne-îndreptăţeşte pe alţii, cum este şi firesc, pentru câ poezia, dacă ar fi să stăm drept s-o judecăm, nu este un fapt de concurenţă, nu este ca la fotbal, fiecare poet esrc mai bun decât numai faţă de sine însuşi, sau mai slab faţă de sine însuşi. Şi-am să vă spun, iubite şi stimate om care mă auzi acuma vorbindu-ţi, câ moartea lui labiş, care a fost resimţită ca o imensă durere naţională, şi pe care eu personal ca poet am resimţit-o ca imensă durere personală, prin faptul că el nu mai scrie, nu înseamnă că ceilalţi colegi ai lui au devenit mai buni decât el. Dacă el ar fi trăit poate că încă ţâra după ci o trenă dc spiritualitate şi mai mare. R.: Mă bucur câ ai punctat-ca să zic aşa- aceste fapte care ţin de istoria „premianţilor"' din lirica românească. Ajunşi la punctul Labiş, să ne apropiem de generaţia pe care o reprezinţi... N.S.: Spre norocul poeziei noastre, noi avem foarte mulţi poeţi buni la ora actuală, poeţi de talie europeană şi chiar de talie mondială şi asta nu e numai afirmaţia mea şi credinţa mea personală, e şi credinţa lor, dar e şi credinţa multor alţi martori ai noştri, scriitori străini, şi a presei străine, care din când în când făceau şi fac acum curent astfel de afirmaţii. De ce am primit cu bucurie acest premiu? El înseamnă o decomplexare nu a mea personală, pentru că eu n-am avut complexe, ci o decomplexare a poeziei noastre româneşti, o depăşire de graniţă a .spiritualităţii noastre româneşti, o impunere a şcolii româneşti, a modului de a gândi în poezia românească, asupra altor moduri de a gândi în poezie. Să nu uităm că literatura noastră e foarte primitoare în influenţa spiritului francez. Dar spiritul francez nu i-a acordat reciprocitatea cuvenită. Mâ şi gândesc la un moment dat de ce atâta multă iubire pentru o literatură care nu ne-a acordat o iubire aidoma. în fine, ăsta este un lucru al meu personal. însă ieşirea peste hotare a spiritualităţii româneşti nu înseamnă o evadare a spiritualităţii româneşti de pe plaiurile natale, ci o impunere a spiritualităţii noastre în alte culturi, cu merit de egalitate, de la spiritualitate la spiritualitate, pentru că, după opinia mea, nu există popoare mari şi popoare mici; sunt popoare care au avut bucuria istorică să se înmulţească mai mult, altele tăcerea istorică de a se înmulţi mai puţin. Spiritualitatea tuturor popoarelor are exact aceeaşi valenţă cosmică şi totală. De aceea eu consider, şi nu numai de aceea, consider câ literatura noastră are ceva de spus fantastic universalităţii noastre. Criticul Marin Mincu, într-un articol foarte inspirat pe care l-a scris despre evenimentele de la Struga, care au sărbătorit de fapt nu persoana mea - cum ţi-am spus -, ci poezia noastră actuală, a avut o remarcă deosebiră. Spunea că dacă Blaga, Barbu, Arghezi sau Bacovia, sau la vremea lor, dacă Eminescu sau Macedonski ar fi fost receptaţi cu aceeaşi posesivitate cu care noi receptăm alte culturi, dc bună seamă că ei ar fi lăsat o dâră cutremurătoare în istoria spiritualităţii universale. Se pare câ intră în destinul generaţiei noastre să facem primul pas către această spiritualitate, către această universalizare a spiritualităţii noastre naţionale şi, după ce ne-am umplut până la refuz de spiritualitatea altora, a venit vremea să răspundem altor spiritualităţi cu propria noastră spiritualitate, în acest sens, am înţeles Premiul de la Struga, iar nu într-un sens meschin şi egoist, în acest sens profund l-am înţeles pentru că acest Premiu, cum am mai spus-o de nenumărate ori, la fel de bine putea să-l ia oricare altul dintre cei cinci, şase, şapte, opt, nouă sau zece mari poeţi români de talie naţională şi europeană totodată. R.: Cu ce impresie a venit încărcat poetul Nichita Stănescu, atent, cu acest prilej, mai vârtos, hi spiritul poetic iugoslav, care are meritul de a recepta, atât de alesek culmi ale liricii universale actuale. 832 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 833 N.S.: O impresie covârşitoare asupra mea a lăsar spiritualitatea iugoslavă, înfăptuită cu precădere de profesorii de liceu, de învăţători, dc muncirori, de ţărani, de soldaţi, pe care i-am văzut, adeseori, prinzându-se unul cu altul de mână la un cântec tradiţional din Republica Macedonia, bunăoară, intitulat Macedonia, Macedonia suflettdiri meu (într-o traducere aproximativă românească). Un tel de liorăa noastră, neînchisă, ci deschisă, începută în capăt îndeobşte de o femeie tânără şi frumoasă, după care se prindeau în sir, într-un lanţ nebun, tandru, plin de sentiment şi de cosmicitateîn acelaşi timp, de confratemitate în acelaşi timp, de parcă retrăim momentele paşoptiste de la noi: profesori universitari ţinând de mână câte un soldat, un soldat ţinând de mână o actriţă, o actriţă ţinând de mână un muncitor, un muncitor ţinând de mână un poet, un poet ţinând de mână o ţărancă, şi aşa mai departe, dar atât de firesc, atât dc neformal, atât de natural, atât de înfipt în spiritualitatea Republicii macedonene, din cadrul Republicii Socialiste Federative Iugoslave, care fiecare are faima şi frumuseţea ei particulară, încât m-au copleşit dc emoţie. Nu mai spun de nenumăratele întâlniri cu scriitorii iugoslavi, dintre care am avut deosebita cinste să fiu invitat personal al celui mai de seamă poet, al celui mai de seamă poet al lor, al celei mai de seamă de fapt, e vorba de Sanca Maximovici, un fel de monument viu al literaturii sârbe, o poctâde faimă universală, atât de.tânără, deşi la vârsta de peste optzeci de ani, atât de tânără şi atât de fragedă în gândire încât habar n-aveai de ce vârstă avea, atât de proaspătă, atât de tandră, în toată prospeţimea gustului poeziei ei şî, mai mult decât atâta, onoarea deosebită pe care mi-a făcu t-o să-mi citeze pe deasupra câteva poezii în limba sârbă, traduse în limba sârbă, din poezia poedlor noştri, printre care şi una din poeziile mele personale, lucru deci tandreţe intelectuală nemărginită. R.: Cum au decurs Serile de poezie de acolo, ce „grai" liric ai descifrat alături de ei? N.S.: Una din serile de poezie de la Belgrad bunăoară -pentru câ despre Macedonia şi serile de poezie din Macedonia mi-e foarte greu să vorbesc, fiind încă copleşit de emotivitatea impactului şi bucuriei de a fi laureat al serilor de poezie de la Struga, şi din nenumăratele întâlniri pe care le-am avut la Skopjc, în capitala Macedoniei, mi-e foarte greu acuma, n-am distantă ca să pot vorbi mai obiectiv, dar mî-as aminti de una dintre minunatele seri de poezie de la Belgrad, în care în faţa echivalentului Uniunii Tineretului Comunist la noi, mi se pare că fa ei se cheamă Liga Uniunii Tineretului Comunist (cam aşa ceva, nu am reţinut exact formularea, însă esenţa este aproape identică cu esenţa UTC-uhii de la noi), unde cei mai faimoşi scriitori ai Iugoslaviei au venit ca sâ mă asculte împreună cu tineretul fruntaş, cu tineretul minunat, cu tineretul intelectual, muncitor. Printre care unul dintre marii poeţi contemporani cu noi şi ai Iugoslaviei şi ai lumii, Miodrag Pavlovici, mi-a făcut deosebita cinste să participe la această întâlnire, lucru care m-a si stârnit sâ-i dedic întâlnirea cu tineretul iugoslav marelui poet Miodrag Pavlovici. După aceea, menţionez solicitudinea ziariştilor iugoslavi atât dc îndrăgostiţi toţi de tara noastră, de felul nostru dc a fi, de felul nostru de a gândi, de felul nostru de a exista în lume; a oamenilor din televiziunea iugoslavă care aproape neîntrerupt au dat ştiri, filme si reportaje televizate despre delegaţia de peste douăzeci de scriitori români care au participat cu toţii acolo, şi care, cu roţii, mi-au făcut cinstea să se bucure de bucuria mea şi să împartă cu mine bucuria acestui premiu distins. Şi asta a fost şi un dar al nostru, care noi l-am făcut Iugoslaviei; nu le-am trimis o vedetă s-o încoroneze la Cannes, ci le-am trimis o pleiadă de scriitori ca sâ arate că ei nu au încoronat numai un poet, ci o întreagă poezie, lucru pe care l-au resimţit ca pe un 834 NICHITA STĂNESCU 835 ales clar tare s-a făcut spiritualităţii iugoslave de către spiritualitatea română. Vedeţi, mi-c foarte greu să relatez, o să las timpul să se depene şi să capăt obiectivitate... R.; Ne mulţumim, deocamdată, cu atât şi iau cele zise, în final, ca o promisiune pentru altădată. „SENTIMENTELE NU POT FI INVENTATE" Convorbire cu Victor Crăciun R.: Valenţele poeziei actuale sunt multiple şi unanim recunoscute. Vă rugăm să vă referiţi la câteva dintre ele şi la rolul lor în modelarea conştiinţelor publicului larg. N.S.: Scriitorul dc astăzi, adică din 1971, are în faţa sa un cu totul alt public decât poetul, să zicem de la sfârşitul războiului, scriitorul de la sfârşitul războiului. Am mai spus, în câteva rânduri, că în genere, cititorul de astăzi este un cititor mult mai exigent fată de cititorul din 1945, de aceea şi scriitorul este obligat prin funcţia sa şi socială şi estetică să ofere cititorilor săi producţii cu mulr mai profunde, cu mult mai nuanţate, ştiind că cititorul de astăzi refuză aşa-zisa poezie lozincardă, aşa-zisa poezie festîvistâ. El cere o adevărată poezie de idei, o adevărată poezie de probleme care să răspundă vieţii sale, idealurilor sale şi aspiraţiilor sale de frumos. R.: Cum se înfăţişează, după părerea dumneavoastră poezia de idei de care aminteaţi? N.S.: Nu există o adevărată poezie, nu există o poezie reală, o poezie care să comunice, dacă ea se plasează în afara timpului epocii sale. Noi ştim şi înţelegem câ poetul trebuie să exprime tot ceea ce este mai frumos, tot ceea ce este mai nobil ca gândire şi ca simţire în poporul său. De altfel, o mai veche credinţă a mea, pe care îmi permit să o repet şi acuma, este că adevăratul scriitor nu îşi aparţine sie şi că aparţine 836 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 837 poporului său, că adevăratul scriitor trebuie să reprezinte tot ceea ce esre mai frumos în poporul său, sentimentele care există în poporul său, în latura lor cea mai înaintată, cea mai plină de vis, cea mai frumoasă. ( Fiecare dintre poeţii noştri - şi nu ducem lipsă de poeţi deprimă mărime - au câte o contribuţie în şlefuirea limbii contemporane, şi au o contribuţie serioasă în expresivitatea şi expresia sentimentelor contemporane. Pentru că, a-ţi iubi ţara înseamnă, uu atât a o descrie, cât, mai degrabă, ca port, trebuie să încerci să-i redai sentimentele ei, sâ re ridici la a cea forţă în care .sentimentele tale personale, individuale, monadice, să se mistuie în sentimentele mai generale, în sentimentele unei ţări, în sentimentele ţării cale care sunt, fără îndoială, măreţe şi puternice şi care, iarăşi fără nici o îndoială, sunt foarte nuanţate. în acest sens, aş putea să cireşe un poem - mărturisire de credinţă. (Citeşte: Ridică-te: „Ridică-te şi luminează în cuvânt".) R.: Legat de aceasta şi lărgind sfera pentru întreaga poezie lirică, vă rugăm să ne vorbiţi despre mesajul poetic ca sinteză a idealurilor umaniste ale societăţii noastre. N.S.: Poezia, fără doar şi poare, joacă unul dintre rolurile cele mai importante in educarea gustului pentru frumos. De aceea, ea are şi o importantă sarcină, ea nu poate să fie oricum şi ea nu se poate exercita arbitrar. Desigur că, actul poetic este un act individual. Nu cred câ se poate scrie o poezie cultă la modul colectiv, dar nu trebuie sâ uităm, în acelaşi timp, că poezia, mesajul ei, nu mai este individual, ci mesajul ei este uu mesaj colectiv, pentru că ea trebuie să se adreseze unui auditoriu foarte larg, cu scopul de a crea, de a educa sentimentul frumosului în masele cele mai largi. Desigur că mesajul poetic al poeziei poate ti de foarte multe feluri, după câţi creatori sunt şi după câte poezii reuşite sunt. Nu cred câ există un mesaj poetic unici, dimpotrivă, cred câ există o foarte mare diversitate de mesaje, asa după cum există, o putem remarca, şi o toarte mare diversitate de stiluri în exprimarea acestor mesaje poetice. R.: Vă mulţumim pentru amabilitatea cu care aţi răspuns întrebărilor noastre si vă adresăm o ultimă întrebare: La ce lucraţi; ce veţi oferi cititorilor în anul următor? N.S.: în anul următor, sper să-mi apară la F.drfura Cartea Românească o lucrare intitulată Cartea de recitire şi care este ca un omagiu târziu - e dedicata primei cărţi de citire semnată de Ion Creangă. Această Carte de recitire cuprinde o scrie de eseuri dedicate marilor noştri poeţi de pană la Eminescu şi sper să se adreseze unui public foarte larg, în egală măsură ca şl specialiştilor. De asemenea, bineînţeles, intenţionez să scot o nouă carte de poezie, însumând rodul muncii de aproape doi ani de zile, o carte care s-ar putea numi, cu titlu provizoriu, Măreţia frigului şi care să cuprindă o serie de poeme de dragoste şi sociale. R.: Vă rugăm să citiţi în continuarea emisiunii câteva din poeziile dumneavoastră. (Citeşte: Chipul ţârii; De spus cu capul descojierir; Patria; Scurtă baladă; Pasăre măiastră „Şi-a zburat fâlfâit departe până dincolo de moarte''; Se uită cu ochi negri; Cântec de dragoste.) 838 PUBLICISTICA 839 „ISTORIA LITERATURII" LUI CĂLINESCU Interviu cu Victor Crăciun R.: în ultimul interviu pe ane mi l-ai oferit cu puţin timp în urmă, stimate Nichita Stănescu, erai pe punctul de a pleca din ţară. Plecai în R.S.F. Iugoslavia. Spuneai atunci că între lucrările pe care le iei „de suflet" acolo, - pentru poeţii de acolo, pentru cultura de acolo, - se află de k Istoria literaturii române de George Călinescu şi până la cărţile celor mai tineri confraţi de poezie. Ne-am înţeles atunci să revenim asupra fenomenului literar şi editorial contemporan. Vom vorbi, în alte emisiuni, despre poezia contemporană - ceea ce am mai făcut şi cu alte prilejuri. Astăzi, însă, să ne ocupăm de Istoria literaturii române de Ia origini până în prezent de G. Călinescu. Opera din 1941, reeditată, cum se cuvine, în acest an de Editura Minerva. N.S.: Despre Istoria literaturii lui George Călinescu nu putem vorbi decât cu emoţie în glas si nu putem vorbi „cx abrupto", de aceea, vă rog să-mi îngăduiţi, stimatul meu prieten Vicroc Crăciun, să vorbesc mai pe ocolite. R.: Cum doreşti... N.S.: Una dintre întrebările obsedante care mi s-au pus de către reporterii iugoslavi repeta o frază spusă dc distinsul poet dîn R.F. Germania, Hans Manus Entzesverger, şi anume aceea că poezia nu are paşaport, la care am răspuns că asta este părerea lui Hans Mamis Entzesverger. Poezia nu călătoreşte. Poezia tocmai de aceea nu călătoreşte, pentru că ea reprezintă spiritualitatea unui neam, ea este starea cea mai pe loc a unei naţiuni, a unei republici frumoase şi minunate cum este a noastră, Republica Socialistă România. A, poezia şi spiritualitatea română poate săruta cu dragoste piatra de hotar dintre două naţiuni, dar o sărută stând locului. Tocmai dc aceea ca este frumoasă şi magnifică. într-adevăr, poezia n-are nevoie de paşaport, poezia arc nevoie de munţi, bunăoară, poezia noastră, legimitatea ei constă în aceea a măreţiei plaiurilor noastre, iar plaiurile noastre nu sunt puse pe roţi. Una dintre îndreptăţirile majore ale culturii noastre este şi Istoria literaturii române a lui George Călinescu pe care o considerăm ca pe o casă a scriitorilor români. Edificiul acestei cărţi, clădit din cuvinte, acoperă şi găzduieşte în el sufletele scriitorilor, cei petrecuţi pe aceste tărâmuri, chiar dacă nu într-o totală găzduire, într-o majoritară găzduire. Chiar dacă nu într-o cu totul înţeleaptă judecată, într-o majoritară judecată. De cc credeţi câ noi toţi, cei mai tineri sau cei de după George Călinescu îl iubim pe Domnia-sa? îl iubim din pricina faptului că ne-a dat o imagine nu a scripturii moarte, ci a câmecului celor scrise într-o interpretare întrucâtva subiectivă, dar atât de dulce subiectivitate a gustului său critic, încât ea aproape se potriveşte cu subiectivitatea noastră ulterioară. Să nu uităm că George Călinescu este unul dintre cei mai de seamă prozatori pe care i-a avut vreodată ţara noastră. Să nu uităm câ Enigma Otiliei, că Bietulîoanide, că Scriind negru sunt romane de căpărâi ale istoriei prozei româneşti şî ale mişcării prozei noastre către o fundamentare, către o cunoaştere mat profundă a tipologiei insului trecător pe aceste tărâmuri şi înscris în magica şi minunata limbă română. Nemaipunând în seamă câ, poet asa-zis între ghilimele „amator" fiind, poet strălucit s-a arătat a fi, deci avea toate datele şi toate instrumentele de măsură ale acelui corăbier care descoperă pământul. Pe pământ fiind, a redescoperit încă o dată 840 NICHITA STANF.SCU PUBLICISTICA 841 pământul. Pe cuvânt rund, a redescoperit încă o dată cuvântul, în spirit fiind, a redescoperit şi a fundamentat încă o dată spiritul literaturii române, lucru pe care noi, cu toţii, îl omagiem şi unii dintre noi suntem dc tot mândri că l-am putut contempla cu ochii, iar în ceea ce mă priveşte, că în ultimul an al vieţii sale de profesor universitar, i-am putut auzi, el fiinţă vie fiind, cu fiinţă vie fiind, vocea, glasul, înţelepciunea si îngerul. Nu te mira, iubite ascultător al vocii mele de acum, că spun cuvinte carc-ţi pot părea înţelepte sau mari. Personalitatea unui om stârneşte personalitate. Versul lui Eminescu stârneşte vers. Versul lui Arghezi stârneşte vers. Proza marelui nostru Rebreanu stârneşte proză. Proza lui Marin Preda stârneşte proză. Poezia lui I .ucian Blaga stârneşte poezie, iar aiul Bacovia înalţă un nepieritor monument de limbă sensibilităţii postume eminesciene. Decî, mă întorc şi zic: odinioară treceam pe Calea Victoriei, pe care mai odinioară încă strămoşii noştri o numeau Podul Mogoşoaici, şi în fata instituţiei principale a culturii române, Academia Română, marele artist care a fost şi marea conştiinţă care rămâne pentru noi toţi George Călinescu, obosit şi în frac, ieşise pe trotuar să respire. Cu o batistă, învolburat de albă, îşi ştergea gura sa înroşită de sânge. Suferea de o boală necruţătoare. Boala lui a fost a trupului lui, niciodată a spiritului lui. Se odihnea o clipă ca sâ reintre leonin cum era, ca un leu, în mijlocul verbului academic şi sâ intre ca un «adevărat cetăţean în toiul substantivului românesc. Suntem cu mult prea aproape, cu mult prea aproape - e bine câ am spus aproape - pe lângă pleoapele fără de priviri, cum ar spune Eminescu, parafrazându-1, de această prezenţă fascinantă, ca dovadă câ alături de Eminescu pe care nu trece zi de zi să nu-l pomenim, cu un prilej, sau cu altul, ca pe o prezenţă vie, nu trec aproape ore de ore sau zi de zi ca sâ nu amintim de prezenţa Iul George Călinescu printre noi, semn că el este mai viu ca spirit decât mulţi dintre amorţiţii de noi care încă nu am învăţat să fim proaspeţi, deschişi şi dăruiţi întru totul spiritualităţii ţării noastre. Mă şi mir câ unora dintre noi le e ruşine spiritului sâ-i spună că-1 divinizează şi se tem de păsările care zboară să li se spună că ele zbor. Acest rom masiv câlinescian, numit Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent, c vorba dc „azilul" etern al lui, poposeşte cu drag în casele noastre ca şi cum în casa noastră pîeritoare ne-ar veni ca invitat de cinste un oaspete: o casă eternă. 842 PURI ICISTIC 843 PRIMA „CUNUNA DE AUR" A ROMÂNIEI LA STRUGA Interviu de Constantin Crişan — Iată singura întrebare pe care ţi-o adresez, Nichita Stănescu, înainte de plecarea ta la Festivalul Internaţional de Poezie, care va avea bc Li Belgrad în cursul lunii octombrie 1982 —pe tema: Poezia la sfârşit de secol: în ce măsură întâlnirile de Poezie de la Struga din vara lui '82 au adeverit adcvănd că poezia este şi poate fi o cale spre mai buna cunoaştere dintre oameni, un dialog spiritual? — Acest adevăr nu mi s-a adeverit la Struga, ci mi s-a readeverit. Poezia ca fenomen subiectiv este noua frontieră a sunetului uman. Cum am mai spus şi cum se remarcă cu ochiul liber într-o lume în sărăcire, în care omul devine din ce în ce mai poluant, prin nervozitate, politică şi război, poezia a rămas singurul teritoriu Jiejefitit. Ea este un teritoriu care aparţine oricărui spirit uman, iar poetul şi cuvintele jiu sunt altceva decât uu no man's laud muc două zăcăminte de sentimente. Au fost câteva încercări sumbre de jefuire a sufletului prin dogmă excesivă şi prin fortuita readucere a lui Ia specie, după ce omul şi-a depăşit specia. Tragedia umană constă în depăşirea speciei, iar fericirea umană nu constă în reîntoarcerea la specie, ci în găsirea „cuvântului ce exprimă adevărul", cum a spus Mihai fiminescu. Depoluarea naturii se face nu cu ajutorul naturii, flitului ori al altor abjecţii mai mult sau mai puţin chimice sau atomice; ci se face prin verb, prin substantiv şi, în cazul fericit, prin cântec sau prin poezie. (...) Către sfârşitul secolului acest, "observăm o întoarcere la impersonal, la eternul uman. Iar dacă-ţi dă prin cap simpla întrebare cum se va numi următoarea mea carte de versuri... — Îmi dă şi nu prea, fiindcă tot n-am s-o scriu eu. — Atunci îţi spun cum se numeşte ca să te înveţi minte: Poezii impersonale. Căci de intimism sunt sătul cum săracul de bordel. 844 T'UBliaSTICA 845 PORTRET DIN 10 ÎNTREBĂRI Interviu de Dan Mutaşcu Dan Mutaşcu: Mi-am permis să afirm tntr-una din cărţi că, fără ideea de timp şi cros, poezia rotruhui contemporană, asa cum aii reconstituit-o Dumneavoastră, ar fi mult mai săracă, mai lipsită de culoare pe harta poetică a momentului actual. Consideraţi că timbrul versului, pe care îl practicaţi de mulţi ani, a avut influenţă asupra poeţilor mai tineri? Nichita Stănescu: Am încercat să explic o descoperire mai timpurie pe care am făcu t-o pentru sine încă din adolescenţă în privinţa naturii cuvântului, în general, şi a funcţionalităţii sale în metafenomenul numit poezie, în particular. în această perioadă a cercetărilor mele - la baza cărora nu se află câteva postulate sau dezminţiri de postulate, ci tocmai ceea ce poate fi numit stare de iluminare - am scos în evidenţă cuvântul ca material al poeziei, un material aparte, cate joacă rolul de amprentă. Fireşte, mă veţi întreba ce înţeleg prin rolul cuvântului ca amprentă; voi încerca să răspund la această întrebare printr-o metaforă, care nu are caracter de ecou onomatopeic, dc data aceasta semantic: cuvântul reprezintă amprenta unei anumite limbi, care este amprenta unei anumite fiinţe, iar aceasta, la rândul ci, este amprenta timpului. Caracterul timpului l-aş explica nu prin el însuşi, ci prin numărul de amprente care îi marchează mişcarea. Mai adaug că pentru mine numai timpul, mai repede sau mai încet, se mişcă cu o esenţă neomogenă iu natura-moartă a naturii. Precum zăpada albă păstrează în sine, înainte dc a se topi şi a dispărea, urmele lupului şi amprenta labei de lup dispare, mai repede sau mai încet, o dară cu lupul, care dispare mai repede sau mai încet în altă direcţie - exact la fel putem considera că zăpada, urmele de lup de pe ea si lupul sunt amprentele tridimensionale ale unicei dimensiuni existente, pe care o numim convenţional a patra, adică timp, adică tocmai celelalte trei dimensiuni care, la rândul lor, sunt amprentele celei dc-a patra dimensiuni. Dacâ-i să considerăm astfel esenţa principală a poeziei - ca material pentru poezie şi ca amprentă pentru timp -consecinţele se dovedesc a fi uimitoare fără necesitatea modificării postulatului poetic, neopunându-i postulatului poetic un amipostulat, ci urîlizându-le ca trepte pragmatice în rransferul dezvăluitului în nedezvăluit pe calea ridicării lui la starea de timp primar. Această abordare poate avea repercusiuni, independent de forma poetică, asupra metaforei şi antîmetaforci, asupra stilului melodic şi a stilului neelaborat. D.M.: Versurile Dumneavoastră sunt traduse în aproape 20 de limbi, sunteţi recunoscut drept un virtuoz al metaforei; Dumneavoastră, Nichita Stănescu, vă consideraţi un Paganini semantic? Şi, prin urmare, vă consideraţi capabil să aruncaţi in aer, chiar în aerul iernii, un pumn de cuvinte care ar cădea înapoi, în palmele întinse, sub formă de poem? N.S.: Nu! D.M.: Sunteţi un poet important; v-aţi gândit la proză ca o a treia dimensiune a existenţei Dumneavoastră? Aţi avut vreodată intenţia să scrieţi proză pură în măsura în care proza pură există? N.S.: După părerea mea, împărţirea în genuri literare a descoperirii făcute pentru sine este uneori o chestiune dc temperament, alteori dc dispoziţie sufletească. Aş vrea să spun 846 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 847 despre sine, mi ca Jourdain, că toată viaţa am scris proză fără să-mi dau seama, ct mai degrabă ca dramaturgul Shakespeare, care scria sonete în dramaturgie şî dramaturgie în sonete. Sincer vorbind, nu m-a atras niciodată un anumit gen, m-au atras câţiva literaţi geniali. D.M.: Spuneţi sincer, Nichita Stănescu: credeţi în poezia filosofantă sau în filozofia poetizantă? N.S.: Atât una, cât şi cealaltă sunt doar o schemă de impotentă, dar culmea impotenţei mi se pate poezia poetizantă, adică poezia suficientă sieşi, şi de asemenea filosofia filosofantă, suficientă sieşi. D.M.: Acum urmează o întreagă rafală de întrebări: când scrieţi, ziua sau noaptea, vara sau iarna, când sunteţi îndrăgostit sau când urâţi, sau, paradoxal, în condiţii normale? N.S.: Când mă vizitează daimonul, fie ziua sau noaptea, fie primăvara sau toamna, fie că sunt îndrăgostit sau nu. Singura condiţie este să nu lipsesc eu. D.M.i Aţi primit pe merit toate premiile din ţară. Aţi fost şi rămâneţi candidat bi Premiul Nobel. Acest fapt a avut vreo influenţă asupra stării dumneavoastră psihofizice? N.S.: Nu comentez. D.M.: Fără îndoială, fiind un poet adevărat (şi. aşa cum Dumneavoastră înşivă aţi remarcat, de la un poet adevărat până bi unul genial distanţa nu-i mai mare decât o geană de copil), aţi influenţat mulţi poeţi români. Aţi putea da câteva nume? N.S.: Cred câ sub influenta mea au început sâ fie recitiţi Eminescu, Blaga, Barbu, Arghezi. N-am avut nici o influenţă asupra lui Bacovia, care, nu în manifestările sale exterioare, ci în esenţa sa, m-a influenţat pe mine. D.M.: Iubiţi critica literară, sau vă este indiferentă? N.S.: O iubesc cu indiferenţă. D.M.: Un timp, unii critici, pe care eu, plastic vorbind, îi cbisez printre funcţionarii linguşirii meschine, au manifestat reţinere faţă de două dintre cele mai reuşite culegeri ale Dumneavoastră. Prin ce explicaţi acest lucru? N.S.: Ca individ, nu am aparţinut niciodată vreunui grup de interese literare de conjunctură. Aceste grupuri, foarte diverse, au considetat că eu pot să intru inrr-o asociaţie meschină, unde nu predomină culrul valorilor autentice, ci cultul intcresariatului literar, care nu devine el însuşi valoare. De aceea, pe rând, am fost ba lăudat, ba certat. D.M.; ha ce lucraţi în momentul de faţă? N.S.: Ca şi critica literară în expresia ei variabilă faţă de clasici, lucrez la propriul meu trecut, fâeându-l mai imprevizibil. 848 PUBLICISTICA 849 „...PAZNIC LA LIMBA ROMÂNĂ..." Interviu de Florentin Popescu 31 decembrie 1982, către seara, în casa lui Nichita Stănescu, unde nimic nu prevesteşte intrarea, peste numai câteva ore, într-un nou an. Poetul nu pare grăbit şi dialogul sc desfăşoară amical. în afara soţiei lui, Dora, acum în apropierea hotarului de ani, nu se mai află nimeni în casă. Nici unul din sutele de prieteni ai săi nu se află aici. Poate, îmi spun, vor veni mai târziu să-i facă urările cuvenite în preajma Anului Nou... Deschid magnetofonul, poetul e emoţionat, reluăm de câteva ori prima frază si în cele din urmă reuşim să ne adunăm - şi ci, si eu... - La mulţi ani, Nichita Stănescu! La mulţi ani din partea ascidtâtorilor noştri! (Interviul urmează a se difuza duminică dimineaţa, pe 2 ianuarie 1983...) - La mulţi ani urez şi cu cititorilor de poezie! La mulţi ani! tuturor celor care ascultă acum emisiunea, ca şi celor ce n-o ascultă. Tuturor le doresc un an bun, nou si fericit şi le urez cu precădere sănătate, sănătate fizică şi morală! (N.B. Poetul se resimte încă după un accident avut la picior, nu demult, în Vrancea. Cu ocazia unui interviu anterior, l-am găsit întins în pat, cu piciorul în ghips, vegheat de Dora şi de Gheorghe Tomozei). Dacă au sănătate fizică şi dacă au şi sănătate morală, toate celelalte se rezolvă bine şi stă în firea poporului nostru să le rezolve, uneori ceva mai încet, dar adeseori foarte iute si foarte creativ. - Ne revedem după câteva luni, răstimp în care pentru Nichita Stănescu crugul timpului a consemnat obţinerea unui foarte important premiu internaţional, cel de la Struga. Sigur, trecerea hotaruhd de ani înseamnă şi o reconstituire, un bilanţ al anului care a trecut si totodată o prefigurare a bibniţurilor viitoare. Ce a însemnat Struga pentru poetul Nichita Stănescu şi pentru poezia românească? - Anul acesta poezia românească a fost încununată de două premii internaţionale - de Premiul Herder, pe care l-a obţinut Ana Rlandiana şi Cununa de aur de la Struga, pe care am obţinut-o eu, dar consider că aceste premii au fosr acordate mai puţin personalităţii versurilor noastre, cât, cu precădere, personalităţii poeziei româneşti. Sortii au căzut, de data aceasta, asupra scrierilor noasrre, dar sperăm din toată inima ca în fiecare an sortii să cadă, de asemenea, pe alte opere valoroase, aducând prin aceasta faima literaturii româneşti (care nu este o literatură dc tip vedetist; ea nu are lideri, vedere, ea nu se consacră, ca alte literaturi, în capi de şcoală sau în oameni foarte stranii care stârnesc atenţia străinătăţii prin stranietatea lor, ci printr-un efort comun de a desăvârşi frumuseţile limbii române) pentru că, la urma urimelor, scriitorul este în primul rând trezorier al limbii, paznic la limba română, cum spunea odinioară (adică acum câţiva ani, pentru noi timpul merge atât de iute!), într-o carte a sa, Geo Bogza, marele nostru ziarist. Sigur, noi suntem „paznici de far", dar suntem paznici în primul rând ai limbii române. Or, limba română nu se poate concepe în afara spiritualităţii noastre naţionale. limba română este cea care conservă, la modul minunat, spiritualitatea noastră naţională. în primul rând treaba cea mai de seamă a poeruiui este creşterea limbii româneşti, aşa cum nc-a lăsat-o testamentar lenăchiţă Văcărescu, el mai restrictiv (având o 850 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 851 mentalitate mai restrictivă, sau poate chiar mai modestă, Iăsând~o urmaşilor săi, ncavând imaginaţia câ urmaşii săi sunt urmaşii Munţilor Carpaţi, nu numai ai familiei Văcărescu). Deci, în versul Creşterea limbii româneşti, Văcărescu deţinea poate obiectul principal al poeziei româneşti - acela de trezorier ăl Fondului naţional de cuvinte, un fond vetust, precum şi de creştere a fondului actual al limbii vorbite (care tot timpul necăjeşte gramatica Academiei Române, care tocmai de aceea este făcută — ca să fie necăjită de spiritul viu al limbii române). — Stimate maestre (vă rog să-mi permiteţi să vă spun aşa), mă bucur de privilegiul de a vă lua acest interviu şi de a fi primit în templul poeziei dumneavoastră, al gândirii intime, al vieţii personale (cum de altfel m-am mai bucurat şi altădată) şi de aceea am să vă fac o mărturisire: în urmă cu nişte ani, pe când eram elev bl un liceu din Buzău, vă citeam poezia cu multă bucurie, ca pe o sărbătoare. In aceste zile în „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului" a părut un foarte frumos şi interesant interviu în care vorbiţi despre începuturile dumneavoastră literare hi Pbieşti... -Vă întrerup. Nu este vorba de un interviu, ci dc un prilej pe care mi l-a oferit un tânăr poet de a face câteva confesiuni sub o aparentă dezinvoltură, cu o natură profund didactică, însă, un prilej care mi-a fost oferit să aleg ceea ce a fost didactic -şi ce a fost didactic din aceasta viaţă a mea decât erorile care doresc- să nu se mai repete? De aceea, pe ele le expun amănunţit, pentru că dacă le-am făcut eu însumi, ele nu mai trebuie repetate de către alţi semeni din tânăra generaţie. Iar cât despre templul poeziei mele (sau în general despre templul poeziei) aş vrea să vă spun că poezia nu are templu. Templul poeziei sunt cititorii poeziei. Templul poeziei este spiritualitatea care există în fiecare om, iar în măsura în care fiecare om se regăseşte în versurile unui poet sau ale altui poet, sau ale altui şi alnii poet, acest fenomen de sărbătoare a limbii se cristalizează într-o tentă profundă. Aş putea să enumăr foarte multe nume de poeţi foarte mari ai ţării mele. Nu-î enumăr din frică, din teama câ din spontaneitatea acestui internii aş putea omite pe unul din ei, aidoma dc bun cu celălalt - pentru că poezia nu are o natură concurentă. însă profit de ocazia Anului Nou şi a anului care vine ca sâ urez poeţilor adevăraţi, poeţilor care se constituie în trezorierii limbii române, celor care duc faima limbii române (şi înţeleg prin faima limbii româneşti translaţia spiritualităţii şi a acelui son, a acelui cântec, acelei doine, acelei colinde magice, unice, româneşti, în enclava universalului, în enclava celorlalte limbi ca pe o statuie michelaugelescă), din toată inima, un sincer şi adevărat La mulţi ani!Ş\ mai înainte şi mai înainte de orice, aşa cum începusem, le doresc sănătate trupească şi sănătate morală pentru câ în rest ne pricepem la muncă. - Stimate Nichita Stănescu, nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc foarte mult pentru aceste urări, lini pare rău că nu pot să vă fac — în tradiţia noastră românească — această urare în costum naţional. Şi nici nu mai cunosc versurile de rigoare... - Urările nu au costum şi nu au avut niciodată versuri, Urările au numai şi numai sentimente curate. - Să o luăm ca pe o mărturie de suflet, o mărturisire poetică pe care şi eu, ca unul care a copilărit bi ţară, pe Valea Buzăului (unde tradiţiile de Anul Nou se păstrau), o înţeleg perfect. Vă doresc dumneavoastră şi, prin dumneavoastră (vioara I-a a poeziei româneşti actuale), tuturor scriitorilor, multe bucurii şi tradiţionalulTa mulţi ani! 852 PUBLICISTICA 853 „M-AM CONSOLAT CU ARHEOLOGIA CUVINTELOR" Interviu de Olimpian Ungherea - Stimau Nichita Stănescu, sunteţi deţinătorul a două prestigioase premii internaţionale pentru poezie: Premiul Herder, în }'976şi „Cununa de aur'', acordata hi Struga, în 1982. Ce ne puteţi spune despre poezia română în lumea contemporană? - La ora aaualâ, poezia româna contemporană cunoaşte o explozie dc talente fără precedent în istoria literaturii române. Este si firesc ca luminile acestei coloane de spirit să străbată peste hotarele tării. Mi se pare, totuşi, că este insuficient răspândită, faţă de valoarea pe care o reprezintă. Superstiţia că ţările mici şi mijlocii nu pot avea o mare literatură se arată a fi complet lipsită de orice fundament obiectiv, realist — de altfel, ca toate superstiţiile! - şi, la urma urmelor, cu îndreptăţire ne întrebăm: câţi locuitori să fi avut Anglia pe vremea domnului Shakespeare? - îmi reamintescaceste cuvinte din Epica magna: „Ca un tren cu soldaţi plecând pe front, aşa este starea mea de acum." Spuneţi-ne, Nichita Stănescu, poezia e luptă sau contemplare? - Dintr-un anume punct de vedere, am putea spune că este acţiunea sentimentului în conştiinţă. - Altă pasiune, în afară de mistuitoarea nevoie de poezie? - E pasiunea faţa de istoria veche si străveche a neamului nostru, împinsă până la arheologie, în a cărei interpretare m-am sprijinit întotdeauna pe exemplul uriaş al lui Vasile Pârvan, faţă de care am o nestrămutată stimă si.iubire. Regret că nu mi-am ales ca profesiune de bază arheologia. M-am consolat însă cu arheologia cuvintelor, până când mi-am dat seama că ele, cuvintele, ascund în adâncul lor adevărul poeziei, precum tainicele ruinurî adevărul istoriei. - întreaga dumneavoastră operă este străbătută de un fierbinte fior: iubirea faţa de patrie. Ce înţelegeţi, de fapt, prin literatura patriotică? -Orice literatură scrisă profund, cinstit si revelat în limba română esteo literatura patriotică română, după cum Hamlet al lui Sbakespeare este un poem patriotic englez, sau Faust al lui Goethe, un poem patriotic german. De ce consider aceste poeme fundamentale ale umanităţii şi ca pe nişte opere adânc patriotice? Le consider astfel, pentru că spiritualitatea lor este tipică popoarelor respective şi «re, totodată, în adaosul spiritualităţii oricărui popor al Pământului. Limba în care este scris un poem, din capul locului îi conferă acestuia un caracter naţional. Iar înălţimea spiritualităţii acelui poem î] poate face să aibă un caracter universal. — Scriaţi, cândva, într-o Notă autobiografică: „Sunt un temperament contradictoriu şi paradoxal". Vreţi să vă dezvăluiţi, de astă dată cititorilor noştri, ceva mai mult? — Nu cred că e necesar să detaliez afirmaţia pentru că ea apare, cu mult mai bine formulată, într-un vers al Iui Walt Whitman, în care poetul american se autocaracteriza: „Mă contrazic, deci am dreptate". Spiritualitatea mai apropiată de adevăr îmi apare aceea de tip dialectic. în ceea ce mă priveşte, eu mă revendic dc la acest tip de spiritualitate. - V-aţi rostit în atâtea şi-atâtea rânduri cu privire la aventura cuvintelor, chiar şia... necuviutelor. Vreţi să vă referiţi, acum, şi Li aventura... romanului poliţist românesc? 854 NICHITA STĂNESCU 855 - Romanul poliţist românesc, mă gândesc la romanul polirist ca opera majora", pătrunsă definitiv în contemporaneitate, în circuitul mondial de valori artistice, este - după părerea mea -îa începu turile sale. Romanul pol trist încă se afla, în literatuta română, la stadiul primei lui maturizări. Aş mai zice, aşa ca o părere personală adiacentă întrebării, că natura poporului nostru nu este deloc poliţistă, ceea ce nu înseamnă însă că nu sunt gustate la noi romanele poliţiste. - Un gând pentru cititorii noştri? - Un gând de sănătate şi de pace. „O ŢARA FĂRĂ POEZIE E CA O ŢARĂ FĂRĂ ISTORIE" Interviu de Mariana Brâescu Labilitatea cu care se alcătuiesc ierarhiile a început să semene cu alcătuirea de topuri muzicale - Vă voi spune că nu semănaţi deloc cu cel din interviurile pe care le-aţi dat. - Dc ce? - Cred că din cauza întrebărilor. Vă obligau să rămâneţi strict în perimetrul poeziei, al metaforei. -Asta nu se poate. Poezia nu este un fenomen continuu şi nici forma intelectuală nu este un fenomen continuu. Ele, ca şi lumina, au o natură corpusculară. Asta este explicaţia unor inegalităţi inerente care apar şi în poezia şi în textele teoretice publicate nu numai de mine, ci şi de orice poet. La cel mai înalt nivel, însuşi Eminescu este inegal. I a un nivel ceva mai coborât, Arghezi este extrem de inegal. Ca şi Blaga. Egal cu sine însuşi este Bacovia şi numai în volumul Plumb. De o egalitare superioară cu sine însuşi, fapt carc-1 şi arată a fi principalul urmaş al lui Eminescu. - Elevii de liceu vă adoră în timp ce profesorii lor nu vă înţeleg. - Nu este adevărat ca profesorii nu mă înţeleg. Unii dintre ei, poate. Cum nu este adevărat câ toti elevii de liceu mă adoră. Unii dintre ei, poate. De altfel, e şi firesc sâ fie aşa. 856 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 857 - Am pus această chestiune care demonstrează că indiferent de fluctuaţiile celor care explică poezia pentru public, mă refer la profesori, mă refer la critici, publicul îşi are propriul său aparat de receptare. Propria sa consecvenţă. Aţi simţit-o? > -Am simţit-o din faptul că nu există în librării nici o carte de-a mea. - 0 întrebare dintr-o altă „Confesiune". O repet: Criticii au depistat nu numai la Ioan Alexandru, dar şi la ultimele volume semnate de Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ, o scădere îngrijorătoare a valorii. Ce se întâmplă? S-au hotărât brusc scriitorii de primă mărime să intre biohiltă într-un con de umbră? Fenomenul e şi mai grav, trece întreaga literatură printr-o fază de sterilitate dacă au fost atinşi scriitorii ei cei mai de seamă? - Fenomenul receptării critice este multiplu şi are diferite implicaţii. Una dintre ele este aceea a diferitelor politici de grup reciproc dezavantajoase. Grupurile literare în genere, aşa cum s-au constituit ele la noi, au un caracter exclusivist şi dacă nu faci plecăciuni în stânga şi în dreapta, cel puţin ca poet freci automat printr-un con de umbră. Mai e şi altceva: o calchiere a unor teorii estetice franţuzeşti de sociologie şi psihologie a artei, care dau exemple, în cazul literaturii franceze, evident, de radicalizări ale unor scriitori, cerând în genere scriitorului ca după o anumită vârstă să se radicalizeze. F, un împrumut forţat de idee şi iată că îndată ce refuzi să te radicalizezi intri într-un con de umbră. Mai e şi un alt fenomen. Acela că nu există jncă formulată la noi teoretic o estetică potrivită literaturii române. Fsteticile mai importante pe care le-am avut până acum - mă refer la Tudor Vianu şi George Călinescu -în mare parte sunt exemplificări româneşti la teorii făcute pentru alte literaturi. Apoi: Ia un moment dat criticul se satură de tine şi, dacă ai apucat sâ îi scrii cinci-şasc cărţi bune, la a şaptea îi sare ţandăra şi declară cartea slabă. Şi mai e încă un alt fenomen. Există o acerbă dorinţă de afirmare a unor tineri critici care devin pur şi simplu negativişci din dorinţa de afirmare şi evident că afirmarea de acest tip nu poate surveni decât din negarea unei valori sigure. Mai e şi critica de scandal, de senzaţie, de gang etc, etc, căci critica literară are tot atâtea genuri câte are literatura. După mine, cazul poeţilor citaţi, nu e un caz de adumbrire câtuşi de puţin, ci unul de înaintare lentă şi sigură, de adâncire a mesajului artei fiecăruia în parte. După părerea mea personală, evoluţia a aproape tuturor poeţilor români este, în general, cam acelaşi tip de evoluţie, fără cotituri prea mari. Pe mari perioade de creaţie, se poate deduce un unghi ascendent sau descendent, iar nu de la o carte la alea. - O să vă rog să-mi permiteţi să revin asupra răspunsului dumneavoastră cu trei chestiuni. Unu: Aţi vorbit de radicalizare. Cum s-ar fi radicalizat, spre pblccrea anumitor critici, Nichita, Pituţ, Akxandru, Gheorghe? - Cred că fiecare dintre noi, atât de greu dobânditele concepţii estetice personale, le-am trage la zar şi unii le-am lua pe ale altora. De altfel, nici nu prea înţeleg exact ce e aceea radicalizare. înţeleg termenul mai mult psihologic decât estetic. Nu văd o radicalizare a sonetului scriindu-1 în versuri albe, nîci o radicalizare a elegiei făcând-o ironică. Din punct de vedere ideologic, în sensul bun al cuvântului, radicalizarea ar însemna o clarificare a propriilor talc opinii estetice. în acest sens, un proces de radicalizare se produce de la prima la ultima poezie. Dar, în fine, nici nu merită sâ discutăm prea mult pe acest ifos minor. - A doua chestiune, împrumutarea unor estetici străine. „Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii. " L-am citat pe Eminescu. Se potriveşte? - Afirmaţia lui Eminescu nu-i priveşte pe români, ci doar pe o parte a criticilor literari români. Să nu generalizăm. Un exemplu este mica estetică a lui George Călinescu care aplică toate tezele lui Benedetto Croce asupra literaturii în genere, 858 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 859 mutându-le asupra celor doua decenii de literatura română. După părerea mea, nu atât acest procedeu a dat urmaşi, ci stilul călinescian care, preluând terminologia critică lovinesciană, i-a dat o deosebită vigoare patetică. , - A treia chestiune la răspunsul privind conul de umbră. Dumneavoastră aţi spus că la un moment dat criticii se plictisesc să afirme întruna că un scriitor e mare. Un critic însă vorbea într-unui din interviurile acestei rubrici despre nominalismul dogmatic. Se scrie despre autori nu despre cârti. Vi se pare adevărat? - Numai parţial mi se pare adevărat, pentru că în ultima vreme am remarcat în reacţiile scriitorilor la critică o încercare de a minimaliza rolul important al criticii într-o cultură. I,a urma urmelor, critica trebuie să fie tot atât de variară şi diversă cum este poezia. Când m-am referit la o estetică originală a literaturii române n-am avut în vedere un cod de dogme care trebuie respectate întocmai, ci necesitatea stringentă a unei stări de spirit care-si clădeşte singură argumentele şi tezele. - Există pericolul ignorării valorilor adevărate? Al inventării de valori? - Există un astfel de pericol, iar labilitatea cu care se alcătuiesc ierarhiile a început să semene din ce în ce mai mult cu alcătuirea de topuri muzicale. Succesul de o zi sau insuccesul de o zi pun la îndoială munca de o lună de zile. In genere, am remarcat câ respectabilitatea faţă de scriitorii dc valoare s-a relativizat. A început un soi de intimitate cu opera obiectivă care frizează mai degrabă discuţia de cafenea, decât discuţia de cenaclu. în acelaşi timp însă reevaluările au şi ele rolul lor de igienă socială, atunci când sunt făcure cu competenţă şi bună credinţă şi având în vedere atât ansamblul operei vizate, cât şi mediul înconjurător al celorlalte opere contemporane. Este de o înaltă neseriozitate să poţi afirma că ultima carte a unor poeţi cum ar fi Alexandru, Gheorghe, Păunescu este slabă, iar debutul lui X, Ysau Z - strălucit. Sunt scriitori care au destin şi scriitori care nu au destin. Prin destin tiu înţeleg ceva mistic, ci rezultatul tuturor eforturilor estetice cât şi umane, de sacrificii, a unui scriitor. în acest sens, pe mine personal mă interesează scriitorii care au destin, iar nu cărţile interesante ale unor scriitori fără destin. Nu pot rupe omul de operă, iar după cum bine se ştie biografia scriitorului este însăşi opera sa. - Legaţi destinul de ideologie? Destinul literar de ideologia literară? - Destinul literar nu e legat numai de ideologie literară, ci este legat de absolut tot ce ţine dc existenţă. Marile valori recunosc marile valori - Credeţi că delimitarea artistului de impostor se face destul de tranşant? - Din punctul dc vedere al artistului, oricare artist ar fi el, impostorul, oricare impostor ar fi ci, apare ca evident în imixtiunea sa. Din punctul de vedere al impostorului, indiferent de impostor, artistul nu mai apare evident. Marile valori îndeobşte recunosc marile valori, iar atunci când se neagă, dacă sc neagă, sar scântei de creativitate. Impostorul e lipicios, mânjeşte, are fişe personale, socoteşte dragostea ca pe o formă a rutului, iar nu ca pe o înălţare sufletească. Dâra impostorului miroase a sconcs. - Se observă faptul că marii artişti nu prea sunt uniţi. Dar ce alianţă e între impostori! - Bineînţeles că aşa c. Impostorii nu prea au ce să-şi spună unul altuia, de aceea se şi simt bine împreună. Ceea ce este ciudat, însă, e câ unora le iese foarte bine jocul şî de vina sunt scriitorii adevăraţi că preferă să tragă cu arcul în loc să măture curtea. 860 NICHITA STÂNESCU 86) — S-a remarcai că ie dezvoltă în proză o direcţie a nimicului. Există ea şi în poezie? — Şi în poezie e o direcţie a nimicului. In mod ciudat, tocmai această poezie a nimicului foloseşte cât mai multe cuvinte pentru desemnat obiecte. Dacă nimicul nu sugerează absurdul total, aşa cum se întâmplă în cazul genial al lui Urm uz, atunci acest tip de [mezie trece practic nevăzută. Poezia nimicului e numai o nepoezie si atât. De Ia nepoezic până la impostură sunt încă ceva mici eforturi de făcut pe scara socială. — „Nichita e gata să salute cu sau fără motiv, dar mai ales fără, un mai june confiate". Am citat uu prieten al dumneavoastră. Un poet. — Niciodată n-am salutat fără motiv un mai june confrate. Nu sunt critic şi nici nu-mi arog această calitate. Ca să fii poet trebuie să-ţi jertfeşti o viată, ca şi criticul literar care-şi jertfeşte o viaţă ca să fie critic literar. Nu poţi fi şi una şi alta decât ca o formă a „jocului secund". Cei pe care i-am salutat, fie că am ţinut foarte mult la ei şi am dorit să-l încurajez, ştiind cât de mult au nevoie dc această încurajare, de care şi eu în tinereţe am beneficiar, iar în alţii depistez elemente sau noduli de devenire poetică pe care un poet adevărat îl depistează mai repede decât un critic adevărat. Evident că m-am înşelat de multe ori, dar nu cu eşecurile mă laud, ci cu cele câteva întâmplări fericire de a fi ajutat colegial la devenirea unui confrate. Repet, aşa cum şi eu la rândul meu am fost ajutat. Ia urma urmelor, un îndrăgostit până la obsesie de poezie are şansa să devină poet. Să remarcaţi că impostorii nu-şi iubesc obiectivul imposturii. De altfel, din rândul impostorilor, şi mă refer cu precădere la impostorii iluştri, apar rot timpul mari dezamăgiţi care s-au lăsat, chipurile, înşelaţi într-o perioadă ca să ia totul de la început în alt sens, care s-au înşelat de o ideologie, pe care au impus-o cu torta tot ei, ca să aleagă o alta pe care să o impună cu aceleaşi mijloace. Impostura atrage după sine falsa criză a conştiinţei estetice. Ne lipseşte un festival internaţional de poezie în România - Credeţi că despre generaţia Labiş (sau generaţia Nichita) s-a scris destul? - Vreau să vă spun ceva. După părerea mea, generaţia labiş este compusă numai din labiş, după cum generaţia Păunescu este formată numai din Păunescu, generaţia Gheorghe Tomozei este formată numai din Gheorghe Tomozei, generaţia Ion Gheorghe este formată numai din Ion Gheorghe, generaţia loan Alexandru este formată numai din loan Alexandru, generaţia Pituţ este formată numai din Gheorghe Pitut. Termenul de generaţie ar trebui reevaluat şi scos din ideea mediocră de clan si repus într-un circuit mult mai sobru şi spiritual, cum ar trebui să fie. Deşi Bacovia, Barbu, Blaga si Arghezi au fost contemporani, putem în mod serios să numim generaţia cu numele unuia dintre ci? Generaţiile ar trebui numite după deceniul în care s-au manifestat şi nu după un nume care frizează un pic reclama. - Şansa literaturii române de a ieşi în lume e a romanului şi nu a poeziei. Am citat opinia unul romancier. Ce crede poetul? - Şansa de a ieşi în lume. Şansa este generală, eu cred. Cu cât marîi scriitori români vor călători măcar o dată pe an într-o ţară străină, invitând Ia rândul lor la ei acasă un scriitor preferat din străinătate, cu cât se va facilita acest lucru, cu atât Htcra-tuta română va iesî mai mult în lume. Să băgaţi de seamă câ acei călători asidui sunt si cei mai publicaţi poeţi români peste hotare. Eu fac excepţie de la acest caz pentru că mai degrabă am fost călătorit decât am călătorit. Sunt convins că dacă poeţii si prozatorii noştri ar avea posibilitatea să-si creeze afinităţile 862 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 863 elective cu scriitori echivalenţi lor din alte ţâri, ieşirea peste hotare a literaturii române ar avea un caracter neobedient şi de la egal la egal. în acest sens subliniez câ ne lipseşte un festival internaţional de poezie cu premii. In România, un festival ar fi foarte uşor dc organizat şi care ar acorda în fiecare an un premiu unui scriitor străin. Un astfel de festival ar prilejui o cunoaştere fără precedent a poeziei noastre. De asemenea, anual, s-ar putea organiza un simpozion pe problemele prozei contemporane la Bucureşti. Cum pot veni atâtea echipe dc fotbal şi de handbal la noi şi ale noastre la alţii, cu atât mai mult şi mai reprezentativ ar fi pentru ţară un festival de poezie şi un congres de proză. Pana de aur mi se pare mai imporiantă decât gheata de aur. - Ce nume ar put-ta festivalul? -Cum ce nume? Eminescu! - St iu câ în urmă cu câţiva ani vâ gândeaţi fa o societatea a oamenilor de artă „Eminescu ". - M-am gândit la multe în decursul anilor, numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu socoteala de la târg. - Arta este cea mai înaltă formă a moralei. Recunoaşteţi că aţi spus aceasta? - Recunosc. De altfel, mi se pare un fapt de natura evidenţei şi cred că sub alte expresii a mai fost spus demult. Faptul că estetica este o formă superioară a eticii, mi se pare un lucru bineînţeles. Rupând etica de estetică, se ajunge într-un grav impas al gândirii spirituale care nu poate fi decât morală. - După o amplă experienţă artistică, ce a rămas constant in poezia lui Nichita Stănescu? - Dragostea de poezie şi credinţa în rolul ei foarte important în definirea ţării şi a poporului. O ţară fără poezie, este ca o ţară fără istorie. Nu se poate rupe istoria de poezie. Ulise fără Homer nu exista şi, evident, nici Homer fără Ulise. - După o amplă experienţă de viaţă ce a rămas constant în viaţa lui Nichita Stănescu? - întrebarea e prea serioasă ca să răspund la ca. Dacă lucrurile nu apar evident în cărţile mele, declaraţiile mele sunt în zadar. - A fost o introducere de fapt hi întrebarea care urmează: Aţi început o carte despre viaţă, o carte în dialog pe care revista noastră o publică de câteva săptămâni, Antimetafizica. - Am formulat câteva puncte pe care totalitatea cărţii le poate îmbogăţi sau atenua, lată despre ce e vorba. Nu elementele de biografie care au o natură aleatorie m-au interesat în primul rând, ci încercarea dc a stabili o psihologie şi o fiziologic a poeziei. în acest sens, cartea este o piesă de teatru în doi care are ca subiect poezia. într-un fel, Antimehifizica poate fi considerată ca stenograma imaginară a convorbirilor literare de la junimea din laşi în spiritul deceniului al ]X-lea al veacului nostru. Cartea are o primă parte - captatio benevo-lentiae, un modul - naşterea şi devenirea artei poetice şi o speranţă finală. în câteva puncte ale ei este exemplificată prin ciclul de poezii paralele care au ca scop afirmarea solidarităţii dintre două generaţii diferite psihologic, dar sub semnul aceluiaşi destin istoric. Poeziile paralele nu-si propun nici epigonat, nici uniformizare de stil, ci dimpotrivă, o diversificare creativă a modului de a reflecta realul. Cartea se numeşte Antimetafizica pentru că este un roman pe viu, fără ueutralism si verism. în acelaşi timp, ea îţi propune nu un reporraj epic, ci unul de idei. în acest sens, cei doi autori ai cărţii încearcă o estetică mai aproape de omul contemporan, antiabstractâ şi probă. Exagerările din text fac parte din stilul metaforic al autorilor, lucru care, sperăm, va fi înţeles ca atare. în ceea ce mă priveşte, sunt foarte încurajat de nenumăratele scrisori primite de la tineri, în marca lor majoritate pozitive şi pline de sugestii. După experienţa Antimetafizicii şi după confruntarea 864 NICHITA STÂNESCU cu publicul larg dc cititori {şi mulţumim „Suplimentului Scânteii tineretului" pentru generoasa găzduire), avem în proiect cartea numită Acolo unde veţi fi doi sau trei. - Nu vă ascund că unii ar dori ca această piesă să*se joace altfel. - E-şi firesc, dar dacă ar fi să ţinem cont de toate opiniile, cartea n-ar mai putea să-şi urmeze decursul. Orice carte pe care o citeşti la un moment dat. ai scri-o cum o vrei tu şi nu cum e ea scrisă. în aceasta constă şi farmecul literaturii. I .iceratura nu poate semăna cu un cor care are un dirijor în faţă, oricât de virtuos ar fi el. Creativitatea se naşte prin adăugire iar nu prin scădere. Nu sunt de acord cu teza, dacă nu mă înşel a tui Malraux, câ arta se naşte din artă. Mi se pare o te/â exclusivistă. Dar în aceiaşi timp, artă fără de artă nu este de neconceput. - Dacă nn mi-ar fi teamă că e o întrebare patetică, v-aş întreba dacă e chiar adevărat că în acest martie împliniţi 50 de ani. Dar n-o să vă-ntreb. Vă urez bi mulţi ani, cu toată dragostea cititorilor noştri şi ai dumneavoastră. - Vă mulţumesc. „DACĂ N-AR EXISTA POEZIA ÎN OM, OMUL ŞI-AR PIERDE NĂZUINŢA DE A DORI SĂ TRĂIASCĂ" Interviu de Ion Stratan - - Sunteţi din nou bi Ploieşti, prin interviu, în această sâmbătă. - Cum zice cântecul: De bi mine la Ploieşti Nu-i departe când iubeşti. De altfel, Ploieştiul pentru mine înseamnă prima mea cămaşă albă, pe care ani purtat-o pe pielea mea năduşită. - S-au petrecut multe lucruri între timp? - Numai timpul s-a întâmplat între timp, în rest nu s-a întâmplat absolut nimic. Faţă de locul unde ai văzut prima dară că vezi şi unde ai luat cunoştiinţă că eşti, nu poţi avea o privire de arhitect. Şorţul mamei mele, mi-aduc aminte, mirosea tot a prăjituri făcute pentru mine. Aşa miros, pentru mine, toate străzile Ploieştiului. £ felul meu de a încerca să merg pe două picioare. - Şi sufletul? - Am avut norocul sâ citesc cartea intitulată Plumb de poetul numit George Bacovia. Abia după lectura acestei cărţi, am înţeles cât de măreţ este sufletul la români şi eminesciana Odă (în metru antic), cât de măreaţă este la stele. De fapt, ca scriitor, eu sunt fiul legitim al lui Bacovia. 806 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 867 - Aveţi o înrudire, cred, şi cu Barbu, Blaga, Arghezi - Pe domnul Barbu 1 -am adorat si îl ador pentru că era altfel decât tata. Domnul Blaga am aflat că e nobil ca spirit şi de domnul Arghezi am aflat că e talentat. - Exista o ramură eminesciană a acestei genealogii poetice? - Ah, de aş putea să ştiu! - Iar de ştiut în poezie, ce credeţi că se poate ştif - Nu ştiu, poete şi frate, dar bănuiesc că nu mă vei considera faţă de dumneata precocele bătrân din bunăvoinţa cu care faţă de dumneata nu-l consider pe Rimbaud precocele adolescent. An să-ţi spun o frază care seamănă cu încărunţirea părului meu: Poezia nu este arta cuvântului, Ioane! Cuvântul este materialul poeziei. Dacă n-ar exista poezia în om, omul şi-ar pierde năzuinţa de a mai dori să trăiască. Piramida e măreaţă prin sensul ei, iar nu prin pietrâria ei. Cuvântul e prea puţin pentru om. Sensul cuvântului mi se pare o apropiere a omului de om. - Cum vedeţi poezia, acum, faţă de celelalte arte? - în chip amoros şi îmbrăţişa tor. - Să ne apropiem mor de centrul radiant al ideii de cuvânt. - De 8 Martie peste noapte, adică în noaptea de 7 spre 8, am dedicat cumnatei mele, care este o babă Ac 14 ani, o poezie care se încheia cu aceste versuri, care sunt şî răspunsul la întrebarea ta Nu piatra, ci înţelesul pietrei este piatra! - Vezi cuvântul figurat în spaţiu? - întreabă-l pe Homer! înţelesul este lucrul cel mai important, este, dacă aş gândi privind Sărutul lui Brâncuşi, înţelesul este nunta întrebării. - Dintre personalităţile pe care le-ai cunoscut, cine te-a impresionat deosebit? - Autorul impersonal al Mioriţei. Domnia Sa, dacă vi l-as descrie, v-aţi îndrăgosti de el. Ştiţi cum era la chip? Piatră gânditoare! Iar în rostire, ştiţi cum era? îngrozitor de timid, deci sublim. Semăna întocmai cu un vers pe care îl scrisese tânărul Eminescu Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet. Din această pricină mă simt legal prin sete de vietatea care va muri Li ceas aprilie lege şi datini, cum ar fi răspuns poetul mustăcios de Labiş, aidoma lui mâ simt şi cu legat de orice [xiet care mişcă vântul, marea, în limba română mai întâi, şi apoi, dc orice poet care mişcă vântul în înţeles şi marca în univers. - Cum v-aţi apropiat de poezia universală? - Nu cu lectura, ci cu mâinile si cu ochii. Am avut incredibila fericire să tiu prieten cu Auden, în timp ce trăia, şi să petrec o noapte, unică în existenţa mea, în casa lui Jaques Prevert. Nici nu pot să uit. Auden a venit brusc: Hai cu mine că te-am mirosit. Dacă cumva, mi-a mai spus Auden, îmi va face rău paharul băut, du-mă în spate fără scârbă! Zis şi făcut! Prevert mi-a spus: Ştii de ce în cinstea ta m-am îmbrăcat într-un pantalon albastru? Şi de ce mi-am pus pe mine o cămaşă albastră? Nu ştiu - i-am răspuns. Pentru că, mi-a zis el, nu există nici unde în lume o mâncare de culoare albastră în cazul lui Auden, am fost fericit pentru câ îl cunoscusem pe Auden, însă, în cazul lui Prevert, am fost fericit pentru că îl cunoscusem pe Prevert. Daca aş putea să fac vreo deosebire şi dacă în general, în existenţa mea, am făcut vreo deosebire ea a fost numai între cuvintele mele şi înţelesul lor. Să nu crezi, Ion Stratane Că eu plâng Lingă icoane Nu, bătrâne fiate tânăr Far'de număr eu mă număr! 868 NICHITA STÂNESCU - Spune-mi despre Premiul Herder şi despre Cununa de aur luată la Struga, câte ceva. - Tot n-ai înţeles că nu suni premiile mele, ci sunt premiile noastre? - Iubitorii de poezie vă urează La mulţi ani! - îi îmbrăţişez. PESTE 10 ANI, LA CE ORĂ, UNDE: Interviu de N. Prelipceanu — Să începem cu copilăria ta şi cu adolescenţă ta şi cu Ploieştiul, nu? Eşti de acord să vorbim, deci, despre cum te-ar născut şi ce ai făcut după aceea până să ajungi poet.1 — Fiecare dialog pe care îl am cu prietenii si cu colegii mei are o altă stare de spirit. Şî, evident, are un alt timp interior în care el este purtat, în care îl port. în clipa asta, iubite coleg, copilăria mea îmi apare profund confuză; nu-mi mai aduc aminte nimic despre ca şi nici despre Ploieşti mai nimic. Altădată, îmi aduc aminte foarte multe şi văd oraşul ca şi cum cel de atunci ar exista încă, dar acum nu-l mai ţin minte şl nu mai ţin minte mai nimic din copilărie, ba mai mult decât atâta, oftez cu uşurare şi spun „bine că am scăpat de ea". -- In adolescenţă erai „foarte trist, un veşnic himerist", cum spune Călinescu, erai un adolescent în care se putea prevedea poetul sau ba? Asta cred că-ţi poţi aminti acuma. — Eram un adolescent în care nu se putea prevedea absolut nimica; aveam mari veleităţi matematice, mari veleităţi sportive si pe deasupra îmi plăceau extrem de mult romanele poliţiste. Din întâmplare, am citit şt câteva cărţi fundamentale în acea perioadă. Nu Ic socoteam pe atunci fundamentale, dar ulterior am constatat câ ele m-au marcat. -- Care sunt acele cărţi? — Una dintre cărţile care m-au marcat a fost Postubzteb? Iul Luclid, pe care eu le-am citit într-o ediţie foarte veche, texte 870 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 871 traduse din greacă, dacă bine-mi aduc aminte, pe care eu le luasem drept texte de geometrie, habar n-aveam că ele aveau sâ exercite o influenţă poetică fantastică asupra mea, ulterior. O altă carte care m-a marcat a fost Bacovia, care mi se părea, atât de firesc, încât cartea lui aproape făcea parte dintre obiectele casei. Nu numai câ îl credeam cuvânt cu cuvânt, cum am ajuns după un periplu întreg şi astăzi să-l cred din nou cuvânt cu cuvânt, să cred tot ce spune el, dar mi s-a părut atât de apropiat de sufletul oricărei vârste şi atât dc profund spre diferenţă de oricare alt poet... Bacovia a rămas un punct fix în mintea mea. Ca să fiu sincer, la început nici nu I-am citit ca pe un poet, l-am citit ca pe o cane, Plumbul lui l-am citit ca pe o carte si mi-a plăcut deosebit de mult, cu atât mai mult cu cât în acea perioadă citeam şi Moby Dick şi nu ştiu de ce parcă se completau una pe alta. Balena albă, Moby Dick, a fost balena care m-a influenţat cel mai mult în viaţa mea. Mărturisesc câ în acest sens mă simt elevul unei balene, şcoala mea am făeut-o la o balenă, - M-aş întoarce la ce ai spus înainte despre Bacovia, cred că ai formulatfericit modul în care trebuie privită sau citită poezia. Multă lume vrea să înţeleagă din ea ceva ce nu e de înţeles în sensul în care folosita acest cuvânt când e vorba de geometrie sau dc altceva, într-adevăr cred că asta c: poezia trebuie crezută, poetul trebuie crezut. Dacă e poet. - Sunt total de acord. In cazul marilor poeţi, ca şi în cazul mariloMexte, care îndeobşte sunt textele cele mai vechi, textele antice, ceea ce e şt firesc. E firesc să fie cele mai mari texte din lume cele mai vechi, pentru că, dacă ele mai sunt şi astăzi de citit înseamnă că sunt sigur valoroase, au fost verificate de zeci şi zeci de generaţii; textele trebuiesc citite la propriu. Mi-aduc aminte că, student fiind, cred, parcă Tolstoi, dacă ţin bine minte, sfătuia ca Biblia să fie citită la propriu. Ulterior, atito-pedepsindu-mâ pentru nu ştiu ce eroare sufletească făcusem în epocă, am citit si eu Biblia la propriu. Bucuria a fost maximă. Să remarci un lucru foarte special, că simbolul c o sărăcie a artei, simbolul stinghereşte foarte mult poezia şi, într-un fel, poezia simbolistă este cea mai săracă dintre toace poeziile lumii; începând de la a scrie idee cu / mare, om cu o mare şi aşa mai departe, şi sfârşind în a declanşa simboluri care trebuiesc deduse din textul poetic. Pe multă vreme m-a obsedat această opinie, că simbolismul este o degradare a poeziei- o criză a poeziei, pentru câ eu pe Bacovia nu-l consider simbolist şi nici pe Baudelaire nu-l consider simbolist — el când a scris Codrul de simboluri, celebra Iui poezie... eu am citit-o altfel, simbolul la el are funcţie de obiect, iar când am citit Albatrosul\u\, înţelesurile albatrosului baudelairian erau înţelesuri de tandreţe sufletească, iar jiu idei de destin. Cu ideea de destin şi cu simbolurile se ocupă simbolistica, parte a studiilor, să zicem, fie teologice, fie filosofice, şi în genere cu destitui! uman, preocuparea, definirea noţîonală si simbolică prin semn a destinului uman este o preocupare, în primul rând, a poeziei pentru câ eu nu cred nici în poezia filosofică, nu cred că există o poezie filosofică. Uneori, mi s-a si spus câ aş tace o poezie filosofică sau care cochetează cu filnsofia; nici pomeneală de asa ceva, cel puţin în sentimentul meu, îar poetul-filosof (sau cum se spune despre unii poeţii de-ai noştri că sunt poeţi filosofi) eu l-am înţeles în sensul câ este şi poet, când scrie poezie şi filosof când scrie filosofic Un poet filosof este Blaga bunăoară, care a fost poet când a scris poezie şi filosof când a scris filosofic Prea repede amestecăm artele între ele, iar Norbert Wiener dacă bine a făcut când a descoperit cibernetica, o ştiinţă a îmbinării diferitelor direcţii ale ştiinţei şi zone iiuerstîtialc ale ştiinţei, o cibernetică aplicată în artă mi se pare de un ridicol perfect. 872 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 873 Chiar si a spune poezie muzicală mi se pare forţat, pentru că atracţia, contactul si tandreţea din arre stă în complementaritatea lor iar nu în zonele de interstiţiu dintre ele Articolele care tratează să zicem poezia şi muzica, după părerea mea ar ti mult mai serioase dacă ar defini diferenţa dintre poezie şi muzică şi nu apropierea, care este cea mai neinteresantâ, pentru că în caz contrar face un tahneş-balmeş şi din muzică şi din poezie. - Deşi artele ie mai întâlnesc câteodată, chiar daca nu seamănă una cu alta, de exemplu întâlnirea dintre pictorul Sorin Dumitrescu şi poetul Nichita Stănescu, în cărţile tale din ultimii ani - în cazul lui Sorin Dumitrescu şi al meu, noi ne-am propus cu totul altceva, să facem cărţi-obiect ş\, aşa cum spunea şi el, recent, într-un interviu acordat lui Babeti, la revista Orizont, înţelesul ilustraţiei este ilustrativismid, dar el nu ilustrează cărţile, este vorba de o însoţire a cărţilor, e o dublă carte, care are comună tendinţa dc a crea cărţi-obiea, însă aici e vorba nu de o tranzacţie dintre cele două moduri de expresie, ci este vorba dc un tip dc viziune foarte apropiat, un rip de cercetare abordat din două unghiuri, puncte de vedere diferite, din două profesiuni de artă diferite, care s-au însoţit. - Este, deci, o „întâlnire admirabilă" (apud Anton Dumi-triu). Ce întâlniri admirabile mai poţi tu evoca acum? Cu oameni, cărţi... - Mă încurci, pentru că întrebarea ta este foarte serioasă si am .tendinţa de a-ţi răspunde spontan, deci, oarecum superficial. Una dintre întâlnirile fundamentale ale melc a fost întâlnirea cu lectura unor cârti fundamentale, iar un al doilea şir de întâlniri a fost constituit din nişte momente de revelaţie asupra existenţei, care mi-au marcat poezia, revelării care nu au avut o natură filosofică, ci o natura estetică, poetică să zicem aşa. Revelaţia înstrăinării şi a poeziei rupturii care s-a produs în mine şi revelaţia, să zicem a unui I,ao Tse, cartea lui Tao te Kbigsau a lui Homer, în Odiseea tradusă de E. f x>vinescu, sau una dintre cele mai încântătoare căni pe care le-am citit şî le-am recitit, Cei doisprezece cezari a lui Suetoniu, minunată carte de pseudo-istorie ca să zic aşa, cu îl consider pe Suetoniu unul dintre ce mai mari portret işti ai lumii, sunt câteva portrete memorabile, cum ar fi portretul lui Mero, portretul lut Caligula, al lut Vespasian, al lui Otto, portrete pe care nu le pot uita. Nu ştiu de ce literatura străveche m-a atras mult mai mult decât literatura medievală. în cadrul literaturii străvechi, mă gândesc şi la Măgarul de aurn\ lui Apulcius; iarăşi o carte nemaipomenită, la Coena Trimalchionis a lui Perronius, fragmente ample din Tacîtus iarăşi, şi, mai jitcsus de toate, bineînţeles, poezia românească populară, cea pură, şi mai precis întâlnirea cu antologia poeziei populare româneşti a lui G. Dcm. Tcodorescu, care - am aflat cu mare bucurie - a reapărut zilele astea. - Să trecem acum la. prietenii tăi şi la ideea de prietenie, despre care atât de frumos îmi vorbeai acum o lună, când nu s-a înregistrat nimic pe acest blestemat de aparat. - Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt în schimb nenumăraţi, ei sunt din toate domeniile. Am avut nenumărate prietenii literare, dc extraordinară tensiune, cum ar fi prietenia cu Gn'gore Hagiu, lungă de pesre 25 de ani, prietenia cu Gheorghe Tomozei, de asemenea, prietenia cu Ion Drâgănoiu, de asemenea, cu Nicolae Breban, ei, dacă încep să fac lista precis uit pe cineva si îl supăr... — Atunci mi-ai vorbit foarte frumos si foarte bine despre Alexandru hasiuc... — Alexandru Ivasiuc a apărut în viaţa mea ca o explozie luminoasă. Prietenia noastră, nu a avut niciodată o natură calmă, a fost plină de rupturi şi plină cu reîmpăcări absolut fericite, rupturi de natură literară, nu sentimentală şi întâlniri de idei foarte fericite. De altfel, câţiva oameni m-au încurajat 874 NICHITA STÂNESCU PU BUCI STIC A 875 deosebit de mult la începuturile mele literare. Paul Georgescu, in primul rând, care a mizat pe mine şi in-a încurajat cu torul ieşit din comun şi aş dori fiecărui tânăr [>oet dc talent sâ aibă noroc de un Paul Georgescu; după aceea, Geo bogza tare, in alt sens. m-a încurajat moral şi, în fine, Alexandru Ivasiuc care, în toate clipele mele dc deznădejde literară, cum se întâmplă oricărui poet, de neîncredere în sine însuşi, mi-a ţinut moralul sus, ba, mai mult decât atâta, de câte ori sesiza câte un poem al meu care i se părea bun venea chiar la miezul nopţii să-mi comunice lucru! ăsta, fapt rar întâlnit astăzi în lumea noastră literară. A fost un mare entuziast! îmi pare râu că viaţa I-a frânt tocmai când îşi găsise aproape mijloacele de prozator, pentru că intelectualitatea lui era covârşitoare si inteligenţa lui strălucită şi anunţa un foarte foarte mare scriitor, cărţile pe care a apucat să le publice au fost numai o repetiţie pentru viitoarele cărţi pe care urma el să le scrie; în perioada când toţi ceilalţi colegi ai lui uceniceau în presă, învăţau - este şi în literatură o parte care se învaţă şî o parce care ţine de inspiraţie, dar partea care se poate învăţa chiar trebuie învăţată, inspiraţia rămâne Ia liberul arbitru şi la liberul destin al fiecăruia - el lipsea. Partea de meserie lui i-a lipsit jientru că socialmente, el a fost împiedicat dc la acest tip de contact direct cu literatura, el a trebuit sâ recupereze cinci sau sase ani de lipsă de antrenament literar şi chiar i-au şi lipsit exact cinci sau şase ani ca să fîe autorul unui mare roman, pentru că, totuşi, marile romane se scriu după 40 de ani, când ai ce spune, iar Alexandru Ivasiuc, n-am nici o îndoială câ avea foarte multe lucruri de spus. - Ca să fac apel tot la acea discuţie pierdută în neantul „tehnicii", îmi vorbeai atunci despre faptul câ poetuleste si trebuie să fie un caracter, Deci, poetid şi caracterul. -Bineînţeles, are nişte nuanţe mai aparte fată de-să zicem - caracterul medicului sau al soldatului sau de caracterul omului politic, sau de caracterul muncitorului, sau de caracterul ţăranului. Caracterul poetului are specificul său şi anume el rezidă în primul rând din obsesiile poetice ale fiecărui poet în parte; în modul de a ajunge la un criteriu poetic propriu şi din îmbogăţirea acelui criteriu permanent. Lipsa de caracter în cadru! poeziei este părăsirea criteriului ei, deteriorarea Un, nu schimbarea unui criteriu cu un unghi mai mic într-unui cu un unghi mai mare, care este iarăşi o dovadă de caracter ci, dimpotrivă, îngustarea unghiului mi se parc o lipsă de caracter. Dar oricum discuţia este foarte amplă şi n-o putem, noi epuiza acum, în două trei fraze. — La tinerii, care sunt în jurul tău şi despre care n-avem cum să nu vorbim, pentru că sunt uneori prea mult împrejurul tău şi pe care îi susţii de atâta vreme, urmăreşti şi caracterul"! — Vreau sâ spun ceva: eu mă simt foarte tânăr, mai înainte de orice, mă simt mai apropiat de oamenii tineri decât de oamenii mai în vârstă decât mine. De un poet care arc cinci sau şase ani mai mult de experienţă decât mine mă simt mai îndepărtat decât de un poet mai tânăr cu 25 de ani decât mine. Cred că am păstrat încă o psihologie de om tânăr, pe care nici n-aş dorî să mi-o pierd. Interesul pentru cei care sunt în jurul meu nu e în măsura în care ei seamănă cu mine, ci în măsura în care ei sunt altceva si, prin experienţa poetică pe care o am şi câtă o am, caut să-i sprijin. In ce sens? In sensul de a se găsi pe ei înşişi, de a-şi găsi propriile lor mijloace, ba, mai mult decât atât, cum e şi firesc, să văd şi unele influenţe, atât de lectură cât şi personale. De câte ori îi surprind într-un astfel de caz flagrant de influenţă, îî amendez cu dragoste — Spuneai că te simţi tot tânăr şi că ai o psihologie de om tânăr, ceea ce eu pot să confirm, dar nu cred că ai nevoie de certificate sau motivări cum s-ar zice. Este desigur şi eterna sau truistica. deja, eternă tinereţe a poetului, dar este probabil şi altceva, probabil că ai rămas totuşi unul dintre acei tineri, „suavi 876 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 877 lungani ", chiar dacă nu mai eşti atât de suav, astăzi. Ut patruzeci si zece ani, ca altădată. - De cc să re mint? N-am fost niciodată un precoce, am fost o mentalitate care a avansat foarte greoi si leneş. lNumai revelaţiile, unele revelaţii poetice mi-ati rupr, mi-au torpilat avansarea mea leneşă, astfel că la 20 de ani aveam o mentalitate de 16, pe la 30 de ani o mentalitate de vreo 18 ani, pe la 40 una de vreo 21 de ani şi acuma bat spre venerabila vârstă de 22 de ani ca mentalitate. - In ultima vreme, spre deosebire de alţi ani, când erai parcă mai static, te-am văzut şi te-am citit bătând ţara şi mai aks părţile, aşa-zicând mirabile, sau admirabile, cum ar fi Maramureşul, Vrancea, peste care am putea să sărim d/ică ne gândim Ui accidentul fizic. - Dacă am mai avea cu ce. - Ce părere ai despre Maramureş? - Un poet care nu-şî cunoaşte tara nu este poet, chiar cazurile care neagă acest lucru sunt nesemnificative. Aş vrea să-ţî spun impresia mea, mi-e foarte greu s-o formulez.. Sigur că există o deschidere către universalitate a poeziei, către europenizare a poeziei româneşti, către mondializarea ei, care este si firească şi pe bună dreptate, însă cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştie un poet este că el se naşte cu tribul său şi trăieşte în tribul său si poezia lui, dacă este mare, nu va muri decât o dată cu tribul său, pentru că poetul este legat de o limbă, în cazul nostru noi suntem urmaşii direcţi ai limbii române, suntem trezorierii ei, suntem grănicerii ei, şi limba asta n-o înveţi numai la tine pe stradă. Trebuie să cutreieri toţi coclauri! ţârii ca să-i înveţi limba, limba nu se învaţă din dicţionare, ci din contactele cu oamenii, ba, mai mult, aş spune câ limba nu se învaţă numai cu urechile, limba se învaţă şi cu ochii si cu nările şî cu gura şi cu fruntea şi cu trupul. Maramureşul, după părerea mea, este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume pe care am putut să le văd vreodată. N-am călătorit foarte mult în străinătate, dar cât mi-a trebuit am călătorit, am văzut câteva ţâri cum ar fî, să zicem, Anglia, Franţa, Finlanda, Italia, Germania, ţări minunate. Nicăieri n-am întâlnit însă un spaţiu atât de miraculos şi atât de splendid sufleteşte, de o frumuseţe a peisajului şi de o frumuseţe morala asa cum I-am întâlnit în Maramureş şi asta o spun nu pentru că sunt român, ci pentru câ am constatat că aşa este Aşa se face că după ce am descoperit Maramureşul am simţit nevoia la scurt timp să mă reîntorc şi iarăşi la scurt timp să mă reîntorc şi de îndată ce condiţia fizici îmi va permite din nou voi cerceta toţi coclaurit maramureşeni, pentru că îmi dau o mare tărie, mie, personal, îmi revigorează propriile viziuni poerice. - Cu timpul, iată, ai ajuns un poet laureat, laureat al unui număr nu mare, dar totuşi un număr de premii pentru poezie, serioase, miţionaU;, internaţi onabj. Ce crezi tu totuşi despre premiik acordate poeţilor? — Din moment ce le-am luat, bineînţeles câ mâ bucur extraordinar de mult că le-am luat, dar dc la inventarea premiilor în genere - de către Nero dacă nu mă înşel; Nero a ridicat pentru prima oară premiile la vigoare competitivă, dar ele au o origine grecească, Olimpiadele, premiul, la început, desemna pe cel mai bun - premiile şi-au pierdut sensul dc a desemna pe cel mai bun, deşi pretind acest lucru; unele premii sunt mai obiective, cum e premiul macedonean care e cel mai mare premiu pentru poezie la ora actuală, adică premiul special nu mai desemnează neapărat un poet, ci se acordă unei culturi şi anul trecut, fiind acordat poeziei române, întâmplarea fericită a făcut să mi se acorde mie, bănuiesc şi din pricina faptului că am foarte mulţi prieteni în Iugoslavia, că am tradus din sârbă, că sunt foarte tradus acolo, în fine poate am fost mai simpatizat decât alţi colegi ai mei la fel de merituoşi ca şi mine, dar premiul nu mi s-a acordat în mod special mie şî niciodată 878 N1CHTTA STÂNESCU PUBLICISTICA 879 nu s-a acordai în mod specia] unui poer, deşi numele care au luat acest premiu au notorietate - el nu se acordă unui mediocru - ci mai degrabă unei culturi. Dar există şi alte premii, care nu sunt chiar atât de drepte şi care provoacă zâzanie. Mi-aduc aminte în acest sens de un dialog între Eminescu şi regina Elisabeta, Carmen Silva; aceasta, voind să-l decoreze pe poet cu decoraţia Cene Merenti, poettd i-a răspuns că nici un rege pământean nu poate decora un rege al poeziei. Poetul mai este mai presus de decoraţii şi de premii, dacă este poet adevărat, premiul cel mai marc pe care îl poate primi un poet este faptul că este în stare să scrie un vers memorabil pentru ţara Iui şi un vers care să aibă şi o dimensiune memorabilă nu numai aici, şi un înţeles uman care să depăşească hotarele ţării lui. Cam asta-i părerea mea în mare despre premii. Când le primeşti te bucuri, când nu Ie primeşti te întristezi. — Ţin minte că, în urmă cu zece-cincisprezece ani, îmi spuneai că pentru fiecare reuşită poetică, pentru fiecare poezie reuşită poetul trebuie să plătească. - Şi astăzi repet cu multe şi mai multe argumente acest lucru. Eu cred că în psihologia poeziei şi în psihologia poetului revelaţia unui adevăr poetic este summum-ul unor plăţi foarte dure plătite de poet, iar talentul de excepţie nu este un dat natural, ci este un dat, o dăruire totală pe care omul-poet o face, îşi dăruieşte propria sa existenţă existenţei şi dăruindu-şi existenţa existenţei şi luând existenţa aşa cum este, inevitabil, ajungi Ea nişte mari revelaţii. Totul e pe plătite, în cazul unui poet genial de tipul lui Eminescu, care scrie memorabilul vers Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, lectorul inteligent care receptează o astfel de poezie cu un ochi râde şi cu un ochi plânge pentru că sâ ajungi să scrii cel mai frumos vers din literatura română înseamnă un mare cumul de experienţă tragică în spate. E un lucru de natura evidenţei, el se poare întâmpla de Ia trauma cea mai obişnuită, care este discretă până la trauma spectaculară. Rupându-mi în mod absurd un picior, am spus: asta e plata pentru premiul din Macedonia. Bineînţeles că plata nu esre asia, ruperea unui picior; ruperea unui sentiment este plata adevărată pentru un vers bun. - Poeţii plătesc, poate mai mult decât restul lumii sau mai evident decât ceibdţi oameni, cu viaţa lor. Ce părere ai despre poeţii bogaţi. Şi fir iriţi. - Să-ti spun un secret: eu nu cred în poeţii bogaţi. Când se spune: cutare sau cutare poet e sărac, sunt mai multe sensuri, poetul genial niciodată nu poate să aibă avere, nu poţi să-ţi creezi şi un echilibru social adică să ai şi palat şi maşină şi mai nu ştiu ce şi încă mai nu ştiu ce şi sâ ai şi talent uriaş, nu, nu se poate, plata cu viaţa este specializarea la maximum, adică bogăţia poetului stă în versurile lui, numai cel care-şi dedică absolut viaţa şi integral viaţa acestui fapt, cu preţul de a fi nesocotit social la un moment, a fi socotit boem, eventual vagabond, să nu uităm că Eminescu a plecat pur şi simplu de acasă şi a străbătut toată România în lung şi în lat cu ideea implicit de a-i cunoaşte frumuseţile şi limba şi, deşi a avut bani câţi îi trebuiau, cum declară Titu Maiorescu, niciodată n-a avut mai mult decât era in el. în acest sens chipul poetului trebuie înţeles ca atare. - Acum, când te pregăteşti să-ţi aniversezi... - 22 plus 28... - Cum priveşti tu în urmă, cu sau fiară mânie, la opera ta si ce cărţi ale tak îţi sunt mai aproape de inimă? - Aici e o întrebare la care nu pot să răspund foarte sec: îmi place pe cutare şi nu-mi place poezia cutare; orîce poezie, la vremea ci, când o termini de scris crezi că e o mare poezie. Timpul însă le alege şi din cărţile mele au rămas, după părerea mea, câteva poezii foarte frumoase, pentru mine bineînţeles, 880 NICHITA STĂNESCU 881 din Dreptul Li timp, 11 elegii ca o carte legată; după aceea poezii risipite in diferite volume, o carte care ar fi putut să fie strălucită, dacă n-ar fi avut prea multe poezii nccontrolare. Necuvintele şi ... despre ciclul Epica magna, Opere imperfecte şi Noduri si semne nu pot spune mai nimic, sunt cărţi faţă de care nu ani distanţă, şi mi Ic asum, deocamdată, integral. Nu ştiu cc voi spune, dacă apuc să mai trăiesc zece ani, despre ele. în orice caz, cred că n-am trăit în zadar şi cred câ vor rămâne după mine în conştiinţa estetică românească un număr de texte memorabile. - Sunt sigur că-i aşa şi închei dându-ţi întâlnire peste zece ani, pentru câ acum zece sau unsprezece ani am mai făcut noi doi o discuţie, tot aşa, înregistrată. Deci, să ne vedem şi peste zece ani. să vedem cum o să vorbim atunci despre remarcabila vârstă de 30 plus 30. - Peste zece ani, la ce oră, unde? DESPRE PROTAGORAS ŞI ALTE CÂTEVA LUCRURI Dialog cu Ion Drăgânoiu - Stimate Nichita Stănescu, îţi mai aduci aminte de dialogul lui Platou intitulat Protagoras? - Ca prin vis. - Pe Socrate îl scoabă din somn, în zorii zilei, un prieten, Hippocrates, si ii roagă să meargă cu el la Callias, un cetăţean de vază al Atenei, unde era găzduit celebrul sofist Protagoras, să înveţe... ce? Ce să înveţe? - Dacă rin eu bine minte, Hemingway dădea astfel definiţia prieteniei: Ce este prietenia? Când cineva la unu noaptea îţi bate cu o monedă în geam, cum ar zice Bacovia, şi-ţi spune: „Jim, trezeşte-te, avem dc îngropat pe cineva". - Hai să acceptăm că nu era de îngropat decât o idee ce urmărea să răsară. - Să bagi de scamă că singurele crime sunt cele provocate de idei, iar nu de pumni. - Îmi îngădui să mâ împotrivesc? - Dacă nu te-ai împotrivi, ce-am mai avea dc vorbit? - Pe Socrate... hai s-o luam de bl capăt, cum ar spune el, hai să definim termenii discuţiei. De ce te poate scula cineva din pat, dornic să ajungă la akeineva, unde i se pare că există înţelepciunea lumii? NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 883 - Dacă îţi spun că mă tulbură întrebarea, n-o să înă crezi. Dacă o să răspund la întrebare n-o să-ti satisfac întrebarea. Cu riscul de a mă repeta la infinit, citez din fizicianul Heissenberg o frază care mi-a frapat prima mea tinereţe rentată dc ştiinţă, nu de cunoaştere, căci voi face o diferenţiere netă intre cunoaştere şi ştiinţă. Dar prima mea tinereţe, fiind frapată de ştiinţă, şi-a ales ca ghid, ca motto, ca peretar dacă vrei (şi am să-ti spun pe dată un peretar citit undeva, la o familie de ruşi, la care m-am aflat în trecere. Ce spunea peretarui acela? „Niciodată, nici un rus, nu-i frumos cum e lisus!"), o frază a domnului Heissenberg. Ei, ce spunea domnul Heissenberg? Domnul Heissenberg spunea câ în ştiinţă, atunci când o întrebare este justă, răspunsul este cuprins în ea. Mî-ai pus o întrebare de drag de ştiinţă sau de drag de înţelegere? - Mt-e teamă că te porţi cu mine asa cum se purta Protagoras cu Socrate... Sofistica, se pare că n-a pierdut prea mult în ultimii 2500 de ani. - Dacă nu ar exista sofistică, aproape că s-ar lenevi gândirea. Sofistica este gimnastica gândirii. Aşa cum pentru picioare există gimnastică, pentru gândire există sofistică. Atât gimnastica, cât si sofistica, una, cea dintâi, ar trebui predată la gimnaziu, tar a doua la academie. - Dacă o luăm în panta atletică a vechimii... - în panta rhei a vechimii! - în panta rhei atletică a vechimii, aproape că îmi vine să te întreb: vrei să răspunzi bi întrebări scurte, sau vrei să povesteşti mituri lungi? - Pe scurt, aş vrea sâ povestesc mituri lungi. - întâlnirea noastră de astăzi, 31 martie 1983 (să nu uit: La mulţi ani, Nichita!)... - Mulţumesc, Ion. - ...ne dă voie să vorbim despre frumosul poetic care, dincolo de individ, cred eu, stăpâneşte gândirea generabi a lumii. Nu ştiu ce alt omagiu, dar, i se poate aduce unui poet de ziua lui, decât încercarea de a circumscrie ideea de poezie, a lui şi a lumii. Hai să o luăm, cum ar spune Socrate, de hi cap. Hai s-o luăm de bi Ghilgameş încoace şi să ne oprim undeva unde arta, aşa cum spunea Blaga despre arta bizantină, ajunsă bl desăvârşire, se repetă. Crezi că o artă poate fi perfectă? - O artă este numai neasemuitoare, Arta nici nu-şi propune perfecţiunea. Din neasemuirea bărbatului cu femeia s-a născut îmbrăţişarea. Din neasemuirea poetului cu el însuşi s-a născut ruptura, din ruptură, care mi se pare fenomenul fundamental, au apărut filoanele fundamentale ale poeziei. Sâ remarci şi tu, cum remarc şi eu, pentru că esre o observaţie, iar nu o teorie: marii poeţi ai lumii au fost marii singuratici ai lumii. Niciodată, nimeni n-a fost iubit pentru că era asemănător cu cel care-l iubea. De aceea romanţa lui Mihai Eminescu Pe lângă plopii fără soţ şi astăzi îsî păstrează vigoarea de romanţă, că este neasemuitoare cu felul nostru de a gândi romantic. - Cum ar spune Socrate: O, Protagoras, mult înţeleptule, îngăduie-mi să-ţi pun întrebări scurte. Câte cărţi ai tipărit până acum? - Numai câteva versuri bune. - Felul în care grecii se adunau în agora şi vorbeau liber a devenit bi noi jelui de a te duce bi librărie şi a-ţi cumpăra o carte cu care să vorbeşti. întrebarea era pentru dritond interesat de opera unui mare poet contemporan. - Nu spune mare poet. A spune poet este totul. Mari poeţi sunt poeţii de mâna a doua. Să-ţi repet vechea glumă, pe care o ştim amândoi si pe care o gustam încă de acum două decenii, că cel mai mare poet sunt cincisprezece, mari poeţi — vreo zece şi poet — numai Eminescu? - N-aş îndrăzni să te contrazic, deşi daimonulsocratic, care mă bântuie în discuţia noastră, aproape că mă învaţă să chem în jurul nostru nume, fiinţe omeneşti, fiinţe poetice... 884 NICHITA STĂNESCU PUBMCTSTICA 885 - Ţi-am spus cum m-am botezat cu prilejul zilei mele? -Nu. - Domnul Tu. - Aproape că terminăm discuţia noastră înainte de a o începe. Ea este de fapt la început şi poate, la fel de interesant ca spectacolul socratic al ideilor este cel contemporan al ideilor... - Contemporan cu cine? - Contemporan cu Platou, bineînţeles. In sensul în care Socratele lui Platou ştie să despartă bunul de rău, ştie să apropie frumosul de bine şi urâtul de rău, ştie să le împartă şi să le despartă cu o dibăcie atât de dibace, încât cel mai mare sofist al timpurilor se vădeşte a nu avea o meserie. Mă refer la Protagoras... - Ca dovadă Florile de mucigai care au consacrat pe altcineva. - Aşa mă gândesc şi eu. Hai să-i lăsăm pe străbunicii noştri greci şi să-i luăm pe străbunicii noştri mai puţin greci, exact pe Arghezi, Barbu, Bbiga, Bacovia... - Dar noi, ca şi Noica, ne mai gândim încă în idei. - Vai, dumneavoastră nu vă puteţi despărţi de jocuri de cuvinte? - Păi da' nu horim acumul? - Se pare că slabtnăm. încercând să-i apropiem pe ceilalţi de ideea de poezie, adică de ceva delicat, care ne fuge tot timpul de sub mâna definiţiei. Aş relua ideea lui Blaga conform căreia arta ajunsă ba desăvârşire nu mai creează noul, ci îşi reproduce propriul trup. - Stilul este prima marcă a talentului, dar şi coşciugul lui. A avea stil nu presupune neapărat a avea şi caracter... - Nu? -Nu! - Hm... nu cred, nu cred că vă cred. - A avea caracter nu presupune a avea înţelegere. Ruptura este fundamentală, o ruptură nu a caracterului şi a stilului, ci a înţelesului primar pe care stilul îl slujeşte şi al idealului dintâi pe care caracterul îl slujeşte. Ideea de tragic, care este ideea fundamentală a jubilaţiei poetice, ideea râsu-plânsului, care este fundamentală, dacă nu în ruperea propriilor tale oase, ci în informaţia genetică a ruperii de oase care ţi s-au dat... ah, lasâ-mâ o secundă... După o pauză de gândire, absolut necesară stilului, absolut necesara caracterului, presupunând câ am stil ş! presupunând că am caracter, am să încerc în câleva fraze scurte, nu îndrăznesc să le spun lapidare, să definesc ruptura. Ruptura nu este totuna cu revelaţia, şi când mă gândesc la revelaţie mă gândesc din punct de vedere estetic. Ruptura apare pe neaşteptate, apare brusc, de asta şi numele ruptură în conştiinţa mea estetică şi ea nu presupune o cristalizare, o radicalizare, o didactică mai probă a vechilor tale sensuri, ci în mod uluitor, ruptura te repropune pe tine însuţi de la zero. - Jartă-mă că te întrerup. Tu eşti astăzi sărbătoritul... - Dacă ţi-aş fi luat eu ţie interviul, cred că aş fi avut un sentiment mult mai rupt decât îl ai tu faţă de mine, din pricina prea vechii noastre prietenii. - Mai ţii minte cui i-ai luat ultimul interviu? - Mamei mele i-am luat ultimul interviu. Am întrebat-o: Mamă, ce mai faci? Şi ca, cum îţi răspund cu ţie acum: Bine.' Dar eu ştiam câ ea nu face bine, după care am întrebat-o: Mamă, ai bani? Şi ea mi-a răspuns: Bineînţeles, ce crezi că o să-ţi stau eu ca o piatră de gât ţie? Şi eu ştiam că nu are nici un ban. Dar interviul a fost strălucit... - Mi se pare un frumos mod de a fi melancolic, acesta. - Nu, interviul când se ia între noi, pe care ne leagă o foarte veche amiciţie literară şi, culmea culmilor, chiar de prieteni, interviul nu se ia ca să afli vreun adevăr, ci din bucuria de a repeta un adevăr pe care fiecare îl ştie. 886 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 887 - Păstrând din observaţiile lui Socrate acelea că virtutea este un adevăr, că adevărul aparţine virtuţii, mi-aduc aminte de ultimul tău interviu publicat, sper că nu mă înşel, un interviu cu Emil Botta. Am dreptate? - AJ. Ştii cum a rost? M-am dus la Domnia sa. Locuia într-o cameră lată cât patul pe care mă vezi acum locuind în gips, lungă de două-trei ori mai mult. începea cu o uşă şi se şi sfârşea cu o uşă. Poetul avea o cămaşă scrobită, cu gulere largi de epocă. Trei obiecte, în afară de pat, avea în casa Domniei sale. Primul era un fel de drug de fier, de care atârnau nenumărate cămăşi scrobite şi nenumăraţi pantofi lustruiţi. Doi: o bibliotecă, arătând întocmai ca o femeie lovită pe obraz şi strivită de perete, din care atârnau manuscrise, cărţi dăruite dc prieteni, Biblia şi lucruri de neînţeles. lingă pat avea un telefon, care era, probabil, lucrul cel mai drag poetului. - Şi mai era o teracotă cu un ibric în ea, plin totdeauna de cafea... - în cazul meu, nu fusese vorba de cafea, întrucât adusesem cu mine o sticlă şi, în mod tacit, am bău t-o amândoi cu o viteză atât de marc, încât nici nu ştiu dacă am băut-o turnându-ne-o în palmi sau în pahare. Era pe atunci redactor-şef adjunct la „Gazeta literară", Paul Georgescu, omul atât de discutat azi, atât de pus în mod nedrept sub semnul îndoielii, pe care eu personal îl consider nu numai un critic de gust în acţiune, extraordinar, dar ca şi pe unul, mai ales, în cazul gustului meu, dintre prozatorii noştri cei mai importanţi. - Nu-i aşa că ţi-e mai degrabă a vorbi despre proză decât despre poezie? - Nu, dimpotrivă. -Atunci, hai să vorbim despre poezie... - în orice caz, Botta se uita la telefon şi spunea cu glasul lui unic, care probabil, din singurătate, era atât de îndrăgostit de rostirea cuvântului, ca şi cum cuvântul ar fi desemnat chiar obiectul. Şi spunea cam aşa, dar pe lung, pe foarte lung. Ţinea cam cinci minute ce spun eu într-o secundă: „Dragul meu Nichita, ah, tu nu ştii, ăsta e duşmanul meu, telefonul. Mă sună Ea, noapte de noapte şi eu nu dorm şi ridic, Nichita, ah, receptorul şi Ea nu-mi răspunde..." Evident că n-am putut să fac nici un fel de interviu cu Botta. - Ai scris însă un articol despre el, publicat în „Luceafărul". - Este unul dintre puţinele articole !a care ţin deosebit de mult şi pe care l-am pierdut,.. - Eu îl am! - Nu-1 vreau. Era făcut pentru un dar absolut."Nu e de conservat. Şi atunci, tot interviul s-a transformat într-un bâlbâit dc articol, o veneraţie pentru un maestru, cum, fără nici o îndoială, cel puţin al meu, mi-a fost până la obsesie - Eu am scris în clipa în care am aflat că a dispărut dintre noi, asa, ceva, o bâlbâială cum spui tu, care se cheamă Tăcând cu Emil Botta, dar pe care nu cred că am să-l public vreodată. - Faptul că e vorba despre mine acum, îmi îngădui să fie vorba despre Botta, ca omagiu?... Eram invitatul unuia dintre cei mai rari şi delicaţi oameni pe care sensibilitatea mea i-a atins cu vederea şi cu cuvântul. Eram cu poetul Gheorghe Tomozei, când Domnia sa era redactor-şef al revistei „Argeş", o foarte aleasă revistă, poate revista de referinţă a epocii maturităţii mele. Gheorghe Tomozei ne-a invitat pe Botta şî pe mine la o sărbătoare organizată de revistă, dar plătită mai mult de poet decât de judeţ, ca să facem o mică treabă de cultură (în paranreză aş spune că trebuie să-i iubim pe vidanjori, câ şi ei fac o mică treabă de higiena), acolo la Piteşti. Poetul Tomozei ne-a invitat apoi la un restaurant care era undeva lângă Piteşti, într-un codru verde. O frumuseţe de restaurant, de seară, în care mâncarăm mâncăruri plăcute şi băurăm şi-un şpriţ si nc-am simţit toţi trei minunat. îndrăznesc să spun toţi trei, pentru câ nu ne mai despărţea nici diferenţa de vârstă, nimic, 888 NI CHETA STÂNESCU PUBLICISTICA 889 ci numai dragostea dc poezie ne unea. Si cum suntem guralivi, eu mai întâi si după aceea Tom, am început sa ne spunem amintiri din străinătate, care unde a fost, ce-a văzut, mă rog, una-alta. Şi ajunserăm inevitabil la Paris care, ca să-ţi spun sincer, a însemnat [>entru mine prietenia cu poetul Alexandru Andriţoiu, cu care am fost împreună acolo. Asta e Parisul meu, dacă vrei să mă crezi pe cuvânt. Tom şi-a adus şi el aminte. Şi deodată Botta a început să plângă. Dar nu mai plângea rar, cum vorbea, ci plângea des. Chiar plângea. Ne-am speriat, căci îl înghesuiam pe magicul poet între noi doi, în speranţa câ atingându-1, poate ne împodobim şi noi cu ceva din el, cum ne-am şi împodobit. După ce şi-a revenit, a spus rar, căci el tăcea vorbind: „De ce-mi spuneţi voi despre Paris? Voi ştiţi că singură dată am avut şansa sâ plec in Bulgaria şi şi atunci am fost tăiat de pe lista de la teatru?". Ani înţepenit, s-a dus în neant toată petrecerea, ne-am simţit foarte vinovaţi faţă de el, iar el, simţindu-ne pe noi, a mai încercat să spună ceva, dar n-a putut decât sâ nu plângă. — Nu comentez. - Şi acum, prin da şi nu. - Numai sâ poţi. Deci: Emil Botta fiind o graniţă în poezia noastră, un jalon, o geamandură de care ne agăţăm mai tineri şi mai bătrâni... — Să bagi de seamă câ cei mai mari poeţi, în clipa lor, nu sunt şi cei mai importanţi poeţi. Botta, fără nici o îndoială că a fost ultimul nostru mare contemporan, pe care generaţia lor, ruptă de război, ni l-a mai păstrat pentru noi. Pentru că Arghezi a fost râu cu noi şi trebuie s-o spunem. Deloc uu ne-a mângâiat. Şl când Geo Bogza m-a prezentat lui, şi când într-o secundă dc emotivitate, îndemnat şi de Geo Bogza, i-am sărutat mâna, reacţia lui Arghezi n-a fost să mă sărute pe frunte. Mi-a spus o Iraza argheziană. O frază argheziană nu e un sărut pe frunte. Un sărut pe frunte e un sărut pe frunte. - în mod respectuos îţi atrag atenţia că Protagoras îl ura de moarte pe Socrate, în timp ce Socrate îl iubea de moarte pe Protagoras. Dar ăsta e un paradox. Vorbeam de Botta ca de o graniţă. După el, după existenţa personalităţilor au apărut „generaţiile". Cu cap, trunchi, membre, organe etc. - Birocraţie. Marile personalităţi de după Borta sunt Mircea ivănescu şi Teonid Dimov. - Din păcate, o convorbire nu poate face dreptate. - Din păcate Contcmplându-mi munca şi citindu-le opera, luî Mircea Ivănescu şi I.conid Dimov, mă înclin în faţa Domniilor lor. Cu prilejul faptului că împlinesc azi 50 de ani, sărut cuvintele cărţilor tuturor poeţilor care m-au ajutat să mă despart de ei şi sâ nu mă găsesc pe mine. 890 PUBLICISTICA 89! „MARTORUL STATORNIC AL VIEŢII MELE ESTE SENSIBILITATEA VIEŢII MELE" Interviu de Tania Radu - Dragă Nichita, în vremea din urmă eşti prezent mai mult decât altădată prin gazete în tot felul de dialoguri mai mult sau mai puţin confesive. De unde această nevoie a confesiunii - dacă accepţi că ea există? - Din punctul meu de vedere, interviul nu are nimic dc-a race cu confesiunea, ci mai degrabă cu afirmaţia spontană a unei stări de spirit validată ulterior sau invalidată. Vreau sâ-ţî mărturisesc (iată totuşi o confesiune) câ ani dat atât de multe interviuri în ultima vreme, încât am ajuns la conştiinţa că ele s-ar putea anula reciproc sau pur şi simplu câ ar fî un abuz faţă de cititorii mei. Consider că am fost slab faţă de oamenii dragi care mi-au cerut interviuri şi le-am acordat, în loc să dedic fiecăruia câte o poezie, ceea ce ar fi fost mai potrivit. Din toată această păţanie publicistică, fiindcă tot răul are şi un bine al lui, mi-am dat scama că, de fapt, interviul nu aparţine numai celui intervievat, ci şi celui care intervievează. - Deci, intenţionezi să lasi răspunderea pe seama mea... - Nu, nici vorbă. Dacă un interviu este bun, el poate fi considerat chiar ca un gen literar. în speranţa câ, în fine, vreodată voi da un interviu bun, mă simt deja un precursor al genului. -- Ai făcut o distincţie netă între interviu şi confesiune. Am să te întreb atunci: confesiuni ai făcut vreodată? — Foarte rareori, penrru că din pricina fanteziei sunt atât de mincinos, câ mi se face ruşine de mine însumi uneori. Cred că până acum mi-am inventat cel puţin 20 de autobiografii, toate verosimile şi toate bizuite pe întâmplări reale şi toate în funcţie de ultimul prozator pe care l-am iubit sau de ultima stare de spirit în care m-am găsit. — Ca să ştim în ce „cheie" lucrăm de astă dată, spune-mi, te rog, care-i ultimul prozator pe care l-ai citit cu iubire? — Autorul Cărţii lui Iov. Sâ ştii că ni-a enervat îngrozitor stareade pariu a cărţii. De fapt, Cartea lui Iov nu se naşte.dimr-o minte, cum s-a născut Iliada, ci dintr-un pariu pe seama lui Iov, în care binele pariază cu răul şi binele se vădeşte mai rău decât răul. Pe loc mi-am găsit toate argumentele din memorie, mi-am adus aminte chiar şi dc pojarul din copilărie şi, până n-am terminat fragmentul din Biblie, am fost Iov însuşi. Dar, nestatornic cum sunt, imediat după aceea am trecut la Psalmi. — „Fii atent: tot ceea ce există are o sărbătoare a sa", spui în învăţăturile cuiva către fiul său. Care ar fi sărbătoarea răului, Nichita? — Precis câ n-ai să mă crezi dacă am să-ţi spun un lucru în aparenţă paradoxal. După părerea mea, râul are o natură statică. Iar ura este răul in mişcare. Nici nu ştii cât de râu îmi pare că n-am avut niciodată timp în viaţa mea sâ urăsc. Pur şi simplu nu am avut timp. Măcar o dată în viaţa sâ fi urât şi eu ca lumea, iar nu superficial şi grăbit. Aş fi sărbătorit răul cum se cuvine. Ce păcat că n-am avut timp! — Pentru că tot veni vorba de timp: există un timp al poeziei sau al poetului, mai bine-zis? — în mod sincer, nu cred că există un timp al poeziei. Poezia e singura pricină exprimară sau neexprimată care îi dă omului dorinţa dc a trăi în continuare. Poezia e sentimentul fundamental care îndreptăţeşte specia umană. Să nu ţi se pară că fac o afirmaţie categorică. Absenţa poeziei din sufletul omului ueîndreptăţeşte specia umană, îndreptăţeşte însă agresiunea 892 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 893 speciei. Cu riscul de a mâ repeta, melancolic remarc a nu ştiu câta oară că nu am cunoştinţă să fî existat un al doilea război mondial al cailor. Ca să glumim totuşi, prevenind o întrebare absurdă (Care ar fi dimensiunea cailor?) ţi-aş răspunde: calofilia. Adeseori m-am uitar deasupra arborilor şi m-am bucurat că existenţa lor este un murmur. Niciodată un strigăt. Mâ opresc însă aici, pentru că încep să bat câmpii întocmai ca un cal. - Şi totuşi, există un timp al poetului, al vieţuirii poetice, un timp interiori - Cu riscul de a-ţi părea o secundă superficial - fără să pot formula prea bine, adică - aş zice câ poetul devine poet cu cât este mai impersonal ca stare de spirit. Personalitatea exprimării impersonalităţii sentimentului ar putea fi secunda poetului. în acest sens am înţeles eu versul goethean Opreşte-te, clipă! O, câtă de frumoasă eşti! - Câtă poezie ai scris în viaţa ta, Nichita? - O, mai nimic din câtă am păţit. Desluşirea insului din lucruri, trădarea speciei prin individ, e unul dintre evenimentele fundamentale ale adolescenţei. Cuvântul e numai un alizeu pe acea mare care pare statică, dar care este în covârşitoare maree. Să remarci câ timpul trăit nu sc suprapune pe timpul văzut. Bunăoară, un avion la mare înălţime, sfâşiind cerul, parc că se mişcă într-o lene desăvârşită dacă-1 priveşti din fereastră. Indiferent că el merge cu nu ştiu câte sute de kilometri la oră. Din această pricină mă şi gândesc că starea cea mai iute de gând este meditaţia. Când citesc un filosof pe care-1 iubesc şi mă cuprind de staticul gândirii lui, îmi este cât se poate de clar că eu stau la fereastră, în timp ce el sfâşie cerul. Revelaţia desluşirii din obiecte niciodată nu apare în timpul ei, ci cu totul altădată, atunci când începi să te desluşeşti din viaţă, spre finalul ei fix. Cred că am trăit o singură poezie: a secundei mele de existenţă, mutându-mă la atât de multe ferestre ca s-o văd, încât uneori, din grabă, nici n-am mai avut timp să aştept să le crească zidurile de jur-împrejur. -Acum ar trebui s-o tragem mai către pământ, Nichita. - Bun. întreabă-mâ ceva. - Te mai doare piciorul? - Piciorul? O amărâtă de fractură devenită legendară. Ca să vezi şi tu că uneori un os este mai memorabil decât un cuvânt. Te rog însă să bagi de seamă că de sentimente n-am pomenit. - Cum convieţuieşti cu propria-ţi legendă, Nichita? Pentru că nu poţi nega că ea există. - în primul rând, eu nu am cunoştinţă de legendă. Pentru că, vorba aia, ştie tot satul şi nu ştie împăratul. Nici nu ştii câţi nervi a trebuit să-mi retez cu barda, câte tristeţi - cu toporul, ca să am dreptul dc a fi propriul meu şef. Nici nu cred, de altlel, în legende. Dacă vreo durere, vreo bucurie a mea s-a potrivit cu a altora, a fost nu un efort de talent, ci unul al omului obişnuit care gândeşte cu profundă cinste. Cu cât durerea a fost mai profundă şi bucuria mai plină de jubilaţie, cu atât ele au căpătat în sinea mea dar şi a celor care le-au receptat, o anume impersonalitate maiestuoasă, la care orice om are dreptul. Am să-ţi spun o întâmplare mai recentă: prietenul meu, Adrian Păunescu m-a dus la Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar, unde m-a pus în faţa unui fapt împlinit: peste 10.000 de tineri s-au uitat la mine ca la un poet, ca şi cum ar fi existat poeţi. Pentru tineri e foarte educativ să vadă poeţi în carne şi oase, cum pentru copiii de odinioară, profund needucaţi, era important să şi-l imagineze pe Dumnezeu cu mustăţi şi cu barbă. Când m-au aplaudat prima oară, m-am emoţionat atât de tare încât pur şi simplu am feş teii t-o. Când m-au aplaudat a doua oară m-a cuprins un sentiment de curată fericire. Când am plecat şi m-au aplaudat a treia oară, bucuria şi fericirea mea căpătaseră o dimensiune impersonală. Devenise o fericire pură şi simplă, ca a tuturor, indiferent cine e de faţă şi indiferent pe cine aplaudă. 894 PUBUClSTiCA 895 PATRIA - CASA TUTUROR SENTIMENTELOR NOASTRE Convorbire cu C. Stănescu - Care sunt, după opinia dumneavoastră, îndatoririle scriitorului roman faţă de limba română, lumea românească, societatea de astăzi? — Limba română esre cel mai mare tezaur pe care îi are poporul, ea defineşte poporul român, ea este România, ea este casa sentimentelor tuturor fiilor patriei, ea este lâuntrul aripei visurilor noastre de mai bine şi de pace. îndatoririle scriitorului faţă de limbă şi de societate sunt totale, până la identificarea lui cu limba română şi a spiritualităţii lui cu sensul suprem al spiritualităţii societăţii româneşti contemporane. Dar scriitorul are în primul rând îndatoriri faţă de cititorii lui cei mai apropiaţi, contemporani ai săi. Orice scriitor începe prin a-şi spune propria sa viaţă prin cuvinte. Dacă el este cinstit cu sine însuşi, neapărat este cinstit cu toţi ceilalţi. Ia un moment dat, prin maturizare, un scriitor autentic, într-un fel sau al ml, îşi va da seama că scopul scrisului nu este perfecţionarea cuvântului, ci mesajul pe care îl poartă cuvântul. Asta este secunda în care scriitorul devine scriitor. Biografia ta personală trebuie sâ devină impersonală şi cât mai larg coincidentă cu biografia cititorului. Coincidenţa cu cititorul la început este coincidenţa alergătorului mort tragic după Maraton anunţând grecilor victoria asupra perşilor. Dante, genialul poet al lumii, a atins o coincidenţă de mesaj până in vremea noastră. Scriitorul care nu face un înţeles crescător şi luminos în cititor şi-a făcut numai jumătate din datoria lui. Arta, prin exemplul personal, sau prin amintirea altor exemple trebuie sâ educe şi să înalţe. Scriitorul de azi divulgă şi respinge, în numele oamenilor, tragicul cu care este contemporan cel puţin prin Hiroshima. Scriitorul de azi este tot una cu cititorul de azi, noi toţi avem un unic ideal. —Acceptând ideea că opera literară este într-un chip specific, oglinda lumii, cum se oglindeşte scriitorul de azi în ochii lumii pentru care scrie? - Cea mai mare grijă care s-a acordat vreodată în istoria lumii unui scriitor s-a petrecut numai în statele cu orânduire socialistă. Trebuie să o spunem răspicat că în statul nostru, în fine, scriitorul şi-a dobândit statutul meritat, de mare libertate si răspundere patriotică: dreptul la scris, considerat ca o muncă nobilă pentru înălţarea patriei. - Unii îşi pun întrebarea: mai este necesară astăzi poezia patriotică? Dumneavoastră ce credeţi? - Atâta vreme cât avem patrie poezia patriotică este la ea acasă. Vai de cei care n-au patrie! Cred câ dorinţa lor de poezie patriotică este atât de mistuitoare cum nu se poate imagina. Noi avem o patrie pe care o cântăm în toate ale ci. Acest fapt dă libertate profundă dragostei de a fi îndrăgostită, dar, în acelaşi timp, dă dreptul şi obligaţia poeziei noastre sâ scriu liber despre zborul vulturului, despre ochiul mamei, despre cea mai gânditoare mână a omului, mâna muncitorului. Când idealul este îndeplinit, ar părea câ poezia patriotică şl-a pierdut rolul, dar amintirea idealului de pe vremea când era neîmplinit dă măreţie actuală poeziei patriotice: şi astăzi ne cutremură frumuseţea versurilor lui Goga, deşt idealul spre care ele tindeau s-a împlinit. însă astăzi avem atâtea şi atâtea de cântat, atâtea frumuseţi de slăvit în patria noastră a tuturor! - Un scriitor, drag inimii dumneavoastră, scrie de mai mulţi ani o Carte cu prieteni. Ce părere aveţi despre prietenia literară? 8% NICHITA STĂNESCU - Despre prietenia literară nu am nici o părere. Părere am numai despre prietenia umană. Orice prierenie literară este mai întâi o prietenie umană. Dacă din întâmplare cei doi prieteni sunt dc aceeaşi profesiune, arunci ar putea să se nuntească prietenie literară, prietenie inginerească s.a.m.d. N-3re importanţă profesiunea, faptul că eu sunt bun prieten cu Gheorghe Tomozei, bunăoară, e treaba noastră de o viaţă, pentru că felul nostru de a scrie nu e prieten unul cu altul. într-adevăr, itleile împrietenesc oamenii, după cum pot sâ-i şi despartă. Prietenia nu înseamnă niciodată o excesivă toleranţă reciproca. Când ea se produce, prietenia denumeşte o solidaritate semantică (adică a înţelesului), iar nu una epidermică. - Ce să credem despre un scriitor de valoarea dumneavoastră care, la vârsta de cincizeci de ani, scrie împreună cu un tânăr de nici treizeci de ani o carte atât de neobişnuită, de incitantă: Antimetafizica? Ce este de fapt aceasta lucrare: un jurnal de memorii? - Nu, jiu este o carte de memorii, însoţirea mea scriitoricească cu talentatul poet Aurel ian Titu Dumitrescu pentru mine semnifică nu epigonism, ci continuitate literară. S-ar putea să mă înşel eu, dar nu vă întrebaţi că el s-ar putea înşela cu mine? Ne-am gândit să distrugem ideea de „găşti" literare care este atâta de pernicioasă pentru spiritualitatea literaturii române. Antimetafizica vrea să fie un gen nou literar, un roman pe viujil cărui simbol este solidaritatea dintre generaţii, al cărei mesaj este de natură profund umanistă. Ne adresam celei mai tinere generaţii oferindu-i nu durerile noastre personale, ci bucuria noastră impersonală. Este o treabă care ţine de morala scrisului. Educăm - în măsura in care suntem în stare, în spiritul creativ, liber, al comunismului ca ideal, al romantismului socialist — cea mai tânără generaţie şi, cum spunea un profesor, ca să convingi trebuie să crezi în ceea ce spui. 897 INSCRIPŢII PE O METAFORĂ Interviu de Alexandru Stark Nichita este în întregul lui o mare metaforă... Cu vorba, cu privirea, cu zâmbetul şi cu gândul - el este poezie. Si atunci când nu rosteşte poezie, când ţi se pare că vorbeşte din cele cotidiene, te surprinzi nrmărindu-i vorbele, ideile şi înţelegi că ele au o altă stare a lor, ca ceea ce bt mine, la tine, Li altul, reprezintă ceva obişnuit, la el se constituie în metaforă. De aceea, voi aşeza unele spuse ale lui Nichita, câteva din răspunsurile date bi întrebările mele, în ceea ce îndeobşte numim vers. Şi invers: versurile - în ceea ce numim proză. Si-atunci, simplitatea măreţiei ca şi măreţia simplităţii sc vor transforma din teoreme necesare a fi demonstrate în axiome. POETUL Şl EPOCA... Alexandru Stark: Poetid şi epoca: două înţelesuri — mi se pare - adiacente. Mi-aduc aminte de un cuvânt Linşat de la tribuna unei mari adunări a oamenilor de cultură: „ Ce înseamnă a fi om de stânga? A fi în sprijinul poporului tău!". Deci... Nichita Stănescu: Da! Dar... Dar afirmaţia aceasta, dragul meu, trebuie disociată, într-un fel. Poetul nu are epoca lui. Epoca îşi alege singură poeţii! 898 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 899 A.S.: Asta mi-aduce aminte de o şezătoare la care unul dintre participanţi Linşase spre public, în finalul uneia dintre poeziile sale, versul: Sunt poetid zilei de mâine! Un spectator (nu ştiu dacă mucalit ori fibisofsau, cine ştie, un filosof mucalit) a relansat pe loc şi în gura mare o replică: „Asta o vom vedea poimâine!". N.S.': Da, epoca îşi selecţionează talentele ei. Nimic nu mă va face să cred altfel! A.S.: îndrăznesc să afirm că epoca noastră l-a ales pe Nichita Stănescu! l-ai corespuns! Cum te simţi în epocă? N.S.: E o întrebare dificilă... A.S.: Nu întrebările, de obicei, sunt dificile. Mult mai greu e să dai răspunsuri. N.S.: Ba nu! Răspunsul e simplu: bine sau rău. întrebarea este dificilă pentru ca nu poţi spune cum te-a! simţit decât după ce ai parcurs epoca, în pas agale ori cu sufletul la gură (dar asta e altceva) noi abia o parcurgem! A.S.: Dar n-am putea arunca o privire înapoi? N. S.: Prefer privirea înainte! POETUL SI VIITORUL... A.S.: Bine, atunci să vorbim despre viitor pentru că în tot ceea ce facem există o implicată şi implicită răspundere pentru viitor! Făcând abstracţie de persoana mea, Nichita Stănescu este, chiar şi acum, în timpul dialogului destinat altora, faţă în faţă doar cu sine însuşi. Ce a lăsat poetul pentru viitor? N.S.: Eu nu cred că există poeţi! Eu cred că există POEZIE! Poezia este un fenomen care există în toţi oa-me-nii! Poetul ajută la naşterea poeziei din om. De ce ne place Eminescu nouă tuturor? Pentru că toţi ne regăsim în Eminescu! Poetul e ca o moaşă de ţară! Şi a confunda moaşa cu miracolul naşterii, e o eroare! Miracolul naşterii e fundamental! Miracolul poeziei e fundamental! Poeţii sunt - mai mult sau mai puţin -o funcţie a acestui fenomen de natură relevată. Moaşa poate şi ucide, zici? Da, dar mai puţin decât soldatull Mult mai puţin! A.S.: Poezia nu se supune nici unui fel de canon. Cunosc credo-ul lui Nichita Stănescu. îl transcriu (de data asta transcrie versurile în proză): „Poetul şi sobdatul nu are viaţă personală. E ca şi timpul, mai repede sau mai mincinos, sau mai adevărat. ..". Nu ai impresia că atunci când se discută despre poezie 900 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 901 a cam început să se uite de inspiraţie? Se vorbeşte despre luciditate, despre meditaţie, observaţie... N.S.: A confunda cuvintele cu sensul lor e un lucru foarte păgubitor- inspiraţia este o explozie provenită din luciditate, din meditaţie, din observaţie... Ea este ca impulsul electric care stârneşte fulgerul. Fără fulger nu poate exista fulger... A.S.: ...nici frumuseţea furtunii (M-am trezit eu intrerupându-l pe Nichita, dar el o taie scurt): N.S.: Să rămânem deocamdată la fulger! De furtună suntem sătui! Am vrut să aflu de la Nichita ce înseamnă harul cuvintelor. N-am ştiut să-l întreb mm trebuie. M-am pomenit că începe să-mi spună (el nu recită, spune) o poezie. Di?i metaforă eu am transfbnnat-o într-o învăţătură pentru noi şi pentru cei ce vor veni: „Dintr-uu om pot fi ucise numai cuvintele ştiute de el, dintr-o piatră nu se poate ucide nimic, dintr-un cais numai câteva caise, dintr-un om pot fi ucise numai cuvintele ştiute de el!". Nn? POETUL SI CITITORII... AS.; Nu există, cred eu, poet unanim acceptat, unanim înţeles... N.S.: Ce bine că aşa a fost dat să fie! Pe de altă parte, probabil că acele poezii ale mele neacceptate sunt slabe Tendinţa poeziei mele este de a se despersonaliza total, de a fi nu numai a mea, ci a tuturor oamenilor, a tuturor sensibilităţilor umane! Ţin minte, într-o zi a venit la mine o mamă disperată: fiul ci a rămas corijent pentru o analiză proasta a unei poezii de... Nichita Stănescu. „Tovarăşe maestru, zice ea, dumneavoastră sunteţi de vină, băiatul meu e bun la matematică". Ca ploieştean impregnat de spiritul lui Caragiale, am practicat şi eu lanţul slăbiciunilor. M-am dus la profesor, i-am explicat şi l-am rugat să-l treacă pe „derbedeu". Nici până azi nu sunt convins că băiatul acela (pe unde-o fir) n-ar fi avut dreptate, S-ar fi putut ca poezia mea să nu-i comunice nimic! A.S.: Curios... Există o clipă când toţi profesorii din România vorbesc k ora de română despre poezia lui Nichita Stănescu. Si toţi elevii învaţă „obiectul"Nichita... N.S.: Nu mă simt implicat ca nume! A.S.: Criptică metaforă... N.S.: Deloc! Mă simt implicat cu poezia mea. Ar fi o falsă modestie să spun: „Eu nu prea ştiu dacă am talent!". Dimpotrivă! Eu cred foarte mult în talentul şi vocaţia mea! Pentru asta mi-am jertfit întreaga existenţă! Am vrut să adaug cu o picătură în plus sensibilităţii contemporane o formulare mai nouă, mai adecvată. Găsesc firesc deci ca efortul meu să fie preluat în şcoală. Numele meu si persoana mea particulară contează mai puţin. AS: Cu toate că (sunt convins) se va găsi vreo voce care va continua să susţină că „deh, asta e falsă modestie. Nichita şî-opoate permite!", eu personal cred în ceea ce spui! N.S.: La întrebarea care mi-ai pus-o apropo dc muzică şi poezie m-am gândit mult... A.S.: Este o mare „foame"de texte (aşa se zice) bune... N.S.: S-a împins însă prea departe asemănarea dintre cuvânt si son, dintre poezie şi muzică. Poeziile foarte bune pe o linie melodică foarte proastă se uită o dată cu linia melodică. Pe când o poezie proastă pe o linie melodică bună - rămâne! (Am comis k un moment dat un sacrilegiu: i-am propus lui Nichita să schimbe titlul unei poezii. Se numeşte poezia aceea simplu, Cântec. Nu ştiu de ce, dar mie versurile îmi sugerau un splendid portret al lui Eminescu: Oh, erai un om frumos şi subţire, foarte palid! Printre ochii tăi curgea un mănunchi de aripi albe... 902 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 903 Şi i-ampropus (ui Nichita să intituleze Cântecul său O clină de Eminescu... Nu mi-a răspuns. Mi-a vorbit despre altceva. Iar l-am întrebat. N-a spus jiu! Dar nici da! Mi-a vorbit despre altceva. M-am făcut că nu înţeleg obrăznicia imixtiunii mele şi l-am întrebat din nou... Mi-a răspuns puţin jenat, cu multă lumină în ochii lui albaştri: - Toate clipele sunt de Eminescu. Dar despre ce vorbisem noi în răstimpul de la prima întrebare hi răspuns? Despre poeţi şi despre critici.) POETUL, POEŢII ŞI CRITICA... N.S.: De poeţi numai de bine... Am remarcat un lucru foarte straniu, care mă miră. Poeţii clasici se înţeleg foarte bine cu cei de azi. între poeţii din aceeaşi generaţie, cu excepţii, fireşte, există un fel de pricină, pentru mine de neînţeles. Acest măr al discordiei este concurenta. (De aici încolo - a câta oară? — intru iar în senzaţia poeziei directe, chiar dacă cele spuse nu sunt deloc recitate, ba dimpotrivă, sunt emise ca un uşor for de enervare. A.S.) Un poet uu poate fi mai bun decât alt poet! Un poet poate fi mai bun decât sine însuşi! El nu poate să spună decât ce are de spus! Există, vezi tu, o încercare de a se confunda team-ulpoetic cu celfotbalistic. în cazul ăsta, cel mai mare poet ar fi Dinamo care a câştigat campionatul anul trecut. Noi nu avem cbisamente între poeţi! Departajarea o i>or da cei ce vin! A.S.: Să spune că Nichita Stănesat este dintre cei mai controversaţi poeţi contemporani. Citeam caracterizarea făcută într-o prefaţă de un reputat şi respectat critic literar. Am înţeks din rândurile citite că Nichita este: mebincolic si eroic, diafan şi teluric, grav şi umoristic, retor şi limbut, serios şi nonşabint, hiperlucid şi hipersentimental, decis şi indecis, zburător şi înotător, meditativ şi exploziv... Nu-i cam mult pentru uu singur poet? N.S.: M-a interesat critica literară. 1 a început. Mai ales cea de încurajare. M-a interesat şi critica aceea care m-a contestat, şl cea care m-a minimalizat, si cea care m-a exacerbat. Când scriu însă, nu cu gândul la critică scriu. Mai sunt si critici care se doresc „directori" ai literaturii, ai spiritualităţii noastre. Ceea ce s-a întâmplat cu Tini Maiorescu nu se mai poată întâmpla a doua oară! în artă fenomenele nu se repetă. Poate motivele se repetă. De aceea se şi numesc leit-motivc. Dar critica de direcţie nu se mai poate repeta! George Călinescu n-a făcut o critică de direcţie, zic eu câ a făcut o critică de tip impresionist, foarte interesaură, de portretistică a ideilor literare. în critică, la fel ca în literatură, sunt mai multe aspecte Există nn aspect destul de jalnic al „politicii de cafenea literară" unde se împarte şi se desparte, unde se leagă şi se dezleagă „valori"... Şi mai există o critică dc tip universitar, foarte temeinică, de tip analitic, care nu abundă cu lecturi din tc-miri-eîne-ştie-cine la modă pe undeva prin lume unde se lansează ba radicalizarea, ba mai ştiu eu ce... Auzi, dom'le! Tot aşteaptă ca să te radicalizezi cu tot dinadinsul pentru că aşa zice te-miri-cine-ştie-eine! Eh... 904 NICHITA STÂNF.SCU PUBLICISTICA 905 discuţia despre critică este lungă si plină de duioşie. E momentul în care criticii trebuie mai puţin atacaţi şi să-i lăsăm pe ei să se atace... Tot n-au altceva mai bun de tăcut! A.S.: In prefaţa aceea de care am vorbit adineaori nu era vorba şi despre un Nichita... răutăcios! N.S.: A afirma ceva pe un ton puţin mai aspru nu înseamnă a fi răutăcios! Şi eu îmi critic versurile mele slabe; si ale melc şi ale altora. Critica esre un act de intelectualitate şi dc recepţie. Recepţia totală însă e susceptibilă de bănuieli. Nu mă supără critica, mă supără şi mă îndurerează atacul la persoană. Celor care au râcut-o cu mine, nu m-am obosit să le răspund. A.S.: Tot ca o formă de atac bt persoana!' N. S.: Uite unde zăcea răutăciosul!... POETUL, GLORIA SI REGRETELE... AS,: Gloria poate să apară în orice haină. Chiar si împodobită cu o coroniţă de aur, ca cea primită anul'trecutîn Iugoslavia... N.S.: Exact nu prea ştiu ce e gloria! Nu o înţeleg foarte bine. Nu, nu... nu câ n-o înţeleg! Nu pricep sentimentul pe dinăuntru, ce înseamnă ca! în orice caz, luată aşa, mi se pare un cuvânt depreciator! De la Platou nu putem spune: „Are glorie!" Deşi are! Pentru că o merită! De Shakespeare putem spune noi „Gloriosul Shakespeare?" Nu putem spune! De Ehiincscu: „Gloriosul Eminescu?" Brrr! Când gloria e firească, parcă nici nu sc mai numeşte glorie. Gloria apare numai când este nefirească! Atunci când esre ceva de noroc! AS.: Văd că subiectul nu ţi-e pe plac! Mă opresc cu toate că tare m-ar tenta să continui. Dar întrebarea: „Regreţi ceva": asta ţi-e pe plac? N.S.: ???... Să-ţi spun cc cred eu; Eu cred că un om este ceea cu îşi aduce aminte despre sine însuşi! Eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt! De aceea oamenii sunt schimbători. De fiecare dată ţi-aduci aminte de alt lucru despre tine însuţi! Dacă a fost bun - de bine! Dacă a fost rău - de rău. Esti ceea ce îţi aminteşti? Poţifi ceea ce nu îţi aminteşti? Aş minţi să spun că nu regret nimic! Dar iarăşi aş minţi dacă aş spune că regret ceva! Nichita are 50 de ani? Nu cred! Nichita poate avea 50 de ani? Nu cred? Nichita este drumul de la coasă k cercetarea cosmică, iotul prin reducţie la metaforă, el este o stare, iar stările nu au vârstă; iubirea, ura, durerea şi bucuria există de dinainte de a fi. Nichita are 50 de ani? Nu cred! Nichita poate avea 50 de ani? Nu cred! Nichita poate avea cel mult vârsta metaforei. 906 PUBLICISTICA 907 ANAMNEZĂ Interviu de Irina Corbu Locul şi motivul acţiunii: Bucureşti, Piaţa Amzei, etajul IV al unui bloc nou, un apartament de 2 camere. In camera în care mă aflu, împreună cu poetul Ion Dragănoiu, dormitorul, o cameră de vreo 10-12 mp, cu o bibliotecă Bonanza, în dreapta, un televizor puţin prea mare, în faţă, încă un corp de bibliotecă şi un pat. In stânga patului, ocupând jumătate din perete, un tabbu semnat Sorin Dumitrescu. In pat - Nichita Stănescu, de 3 luni imobilizat din cauza unei facturi a piciorului drept. „Ieri am mers pentru prima oară. Prin voinţă", spune mândru poetid, sărbătoritul semicentenar al ultimei zîk din prima lună de primăvară. Ajutându-mă astfel să încep anamneză... I. C; Să presupunem că te-ai dus bi psiholog prima dată în viaţă, bi împlinirea vârstei de 50 de ani... Unde tiu discutăm despre poezia lui Nichita Stănescu. N.S.: Aşa, exact asa! I.C.: Deci, eşti în vizită bl psiholog. Te uiţi şi bl monedă în timpul ăsta. N.S.: Normai, sâ-mi iau puţin curaj, ce Dumnezeu! I.C.: De ce, eşti emoţionat? N.S.: De unde poţi să ştii tu dacă sunt emoţionat? 1. C: Eşti emoţionat? N.S.: Păi, de fiecare dată când sunt pus să vorbesc iau foarte în serios cuvintele. Cel care scrie cele mai mul re cuvinte, el este ăla care crede cel mai mult în ele. Cel mai uşor om de înşelat este cel care a minţit vreodată în viaţa lui. I.C.: Ai minţit vreodată în viaţa ta? N.S.: Bineînţeles. IC: De ce? N.S.: Nu spun. I.C: Când? N.S.: Născându-mă, am minţit. I.C: Eşti o minciună a propriei tab? naşteri? N.S.: Da şi nu. I.C: Cum e „da"şi cum e „nu". N.S.: Exact ca sărutul lui Brâncuşi... I.C: Să revenim bi anamneză. Primul punct ar fi: „date necesare identificării persoanei". N.S.: Cum adică? /. C.: Adică aşa: cum te-ai defini tu pe tine? N.S.: Eu nu mă definesc pe mine decât prin diferenţiere. I.C: Diferenţiază-te! N.S.: Prima mea înstrăinare fundamentală de mine însumi, am mai spus lucrul ăsta dar nu mi-e ruşine să repet că nu c asa prost... /. C.: Nichita, vrei să vii bi psiholog? N.S.: Nu. I.C: De ce? N.S.: Mă tulburi, nu ştiu de ce, parcă mă simt ncinteligent în clipa asta. I.C: De ce? N.S.: Păi... eu nu prea cred în psihologie. Psihologia după părerea mea nu... (dar nu vreau sâ jignesc prin asta pe psihologi)... După părerea mea, ştiinţa psihologiei n-o înţeleg. Uite, bunăoară, în America, oamenii civilizaţi au psiholog ş.a.m.d. 908 NICHITA STANHSCU PUBLICISTICA 909 Ia noi, prîn tradiţie, noi n-am avut niciodată psiholog. Singura noastră psihologie a fost defularea prin plâns, sau, culmea mărturisirii felului nostru gândit în poezie. Şi când spun nostru mâ refer la poezia populară, la prietenii jT*ei şi, chiar şt eu ca..., chiar şi Ia mine în cele din urmă. Esre forma dorului şi a aleanului. Adică dorul, care nu poate fi definit şi nici n-am să încerc să fac o asemenea pângărite, sâ încerc să definesc noţiunea dc dor, îl ocolesc şi eu şi printr-o ocolire am să spun că dorul esre aproape o tristeţe fără obiect, este ca plânsul adolescenţei de !a 14 anî care este fundamental tragic; el nu plânge dintr-o pricină anume, ci dinrr-o informaţie genetică ancestrală a durerii de a fi om. Aleanul este soţul dorului, sau soţia dorului... perechea dorului. Aleanul este un dor dc mişcare în el. Poţi spune „mâ cuprinde un alean". Asta înseamnă că este un dor care se mişcă, începe să se mişte din loc. Pentru că dorul este profund static şi, în ciuda faptului câ el arde, are natură hieratică. I.C.: Când îcyii poezii, ce simţi? N.S.: Când scriu poezii sunt eu în ele, mâ schimb in propriile melc cuvinte. /. C: Te transpui... N.S.: Nu, nu mă transpun, mâ schimb. Poezia nu este o transpunere Eu sunt ca un pat, ca un pat pe care dorm eu însumi. Patul ăsta, când scriu poezii, îl fac curat, pentru că în mine, care la rândul meu sunt un pat, vine din când în când „Daimonul. Nu-i bine să mă găsească dormind sau mototolit. Sunt ca un alchimist, casa mea este curată, lucrurile mele sunt pregătite, vine Daimonul şi are unde să tragă. Dacă nu, mâ ocoleşte pe departe şi simt câ Daimonul a venit şi nu m-a găsit acasă. Daimonul vrea sâ doarmă în mine şi atunci m-apucă dorul... Hai, acum începem, 1-am ratat. S-o luăm de la capăt ca lumea. I.C.: Povesteşte-mi despre tine, cum erai tu copil? N.S.: Cel mai copil ani fost când am scris ultima mea poezie şi cel mai bătrân când am scris cel mai slab vers al meu. Poetul nu are biografic sau, nu ştiu dacă poetul în general, în ceea ce mă priveşte pe mine, eu nu am biografie personală. Biografia mea personală este făcută din ce gândesc eu, iar nu din ce fac eu. I.C.; Ai un început? N.S.: Poate, ştiu eu? Nu m-am gândit, probabil câ da, precis că da. I.C.: Care ar fi? N.S.: Pentru prima oară când am simţit câ există poezie ca dimensiune umană. Când, copil fiind, citeam pe Bacovia ca si cum ar fi absolut firesc şi, trecând vremea, recitindu-1, mi-am dat seama câ este numai dumnezeiesc şi atât. Atunci... l-am recitit pentru a treia oară. Naşterea si moartea mea nu coincid cu începutul şi sfârşitul meu, sunt accidente ale iluziei de a fi om. Eu nu ţin prea mult la ideea de timp şi fac ce vreau cu timpul, o secundă poate să nu mai îmi treacă dacă aştept, dacă sunt fericit nici un an nu-mi este suficient, trece mai repede decât o secundă de aşteptare I.C.: Pe care-l „guşti", cum s-ar zice într-o vorbire mai „pbzstică "? N.S.: Mai curând cred că-l miros pentru câ, asa cum se spunea în vechea mitologic: „Zeii veneau de-a-ncălare pe mirosuri". Mama mea, care gătea tot timpul, mânca mai nimica. Se pare că e un fenomen destul de obişnuit, te saturi uneori de mirosul mâncării, nemaiapucând s-o mai mănânci. /. C; Te-ai săturat de vreun miros? N.S.: Nu, niciodată de mirosuri n-o sâ mâ satur. Eu nu miros, dar poezia mea miroase. A mine. Nu pentru mine. Şi nu mă gândesc la mirosul superficial care poate fi îndepărtat prin apă sau prin ploaie. 910 NICHITA STÂNESCU I.C: Hai să încercam încă o dată să ne întoarcem la psiholog. De unde - aproape i-aş spune - această aversiune pentru interviul aşa-zis „psihologic"? N.S.: Nu-l înţeleg. T: Dar în poezia ta explorezi mereu neînţelesul. De ce nu vrei sâ... N.S.: Nu prea cred eu în psihologic, nu ştiu de ce, dar nici nu vreau să ştiu ceva. Psihologia este ta jumătatea ştiinţei, adică nu este tocmai o ştiinţă, este o îndemânare. I.C: Ştii că, în prezent, psihologia a devenit o ştiinţă riguroasă, exactă care foloseşte cifre, procente... N.S.: Dacă aţi reuşit voi să înnebuniţi" şi cifrele, vă priveşte, ha, ha, ha. Psihologia este după părerea mea ultima rămăşiţă a vechilor şamani. Nu este arta dc a induce în eroare, ci şi-a schimbat sensul, este arta de a induce în adevăr. Dar este o dexteritate, nu-i o ştiinţă. /. C.: Spuneam mai devreme că, în poezia ta, explorezi culisele existenţei. N.S.: Eu nu caut absolut nimic în poezia mea, ca mă foloseşte, ea singură, nu eu pe ea. Eu am o idee mult mai mare despre poezie. Am să-ţi explic printr-o comparaţie. Când am avut o ruptură de os, odioasă, eu aveam o părere atât de bună despre durere, cum nu se poate imagina. Ce-ţi spun cu nu-i o metaforă, e un reportaj. Aveam o idee mai mare despre durere, cum trebuie sâ fie ea. Şi mi s-a rupt un os în mine şi durerea a fost sfârtecătoare până la geamăt. Am suportat-o, dar de ce? Crezând că este un preambul, o introducere în adevărata durere, care n-a mai venit. Pusese chiar durerea. Viaţa mea... eu am o părere atât de minunată despre existenţă încât aproape cred câ ea nu există, pentru că ce-a fost este atât de oarecare faţă de ideea pe care mi-am făcu t-o despre viaţă, încât când o să mi se sfârşească viaţa o să zic: „Dar Doamne ce-am PUBLICISTICA 9(1 căutat eu, eu am fost în faţa uşii vieţii". Şi când colo „în faţa uşii vieţii" fusese chiar viaţa. - I.C: E o uşă pe care ai vrea s-o deschizi? N.S.: Nu ştiu dacă mă interesează tipul ăsta de gândire. Mă supără concretul pentru că el nu există, dar dă o aparenţă foarte dură dc „a fi". (Nu există.) Există numai ce gândesc eu, copacii există în măsura în care eu îi văd sau îi gândesc. . I.C: Tu vezi copaci când mergi pe stradă? N.S.: Niciodată. I-am văzut numai o singură dată în viata mea şi de atunci, de câte ori trec pe stradă ei se pun automat la locul unde-i văzusem prima oară. Când eram tânăr am inventat un fenomen, pe care, negăsindu-i nici un termen, i-am zis fenomenul Corcov. Era un vin toarte bun de Corcova. Ce-i fenomenul Corcov? Uite, te întreb eu pe tine: Ce Iaci tu când intri acasă? Pui mâna pe clanţă, da?, intri în cameră, normal, nu?, ce-i deasupra capului tău? - un tavan; pe ce calci tu? - pe o podea, da?; în stânga ce e? - un perete; ce-i agăţat de acel perete? — un tablou sau un portret de familie, nu? - în centrul casei ce trebuie să fie? - presupun că o masă; în jurul ei ce sunt? - câteva scaune, nu?; mai dincolo ce poate să fie? - un pat, nu? Când intri în casă... dar tu iii cri şi zici „acasă" şi ai trecut prin camera aceea către pat, şi tavanul brusc s-a pus deasupra ta, masa s-a pus în centrul camerei. Crezi că le-ai văzut de două ori? I-e-ai văzut o singură dată. De aia tot timpul ele dau sentimentul siguranţei. Un lucru pe care-1 vezi a doua oară îţi provoacă moartea. Lucrurile nu se văd decât o singură dară, prima dată; a doua oară e moartea. Dacă revezi un lucru, este chiar moartea. LC: Alţii spun că prima dată nu există. N.S.: Mă tem că tot eu am spus lucrul ăsta de frică de a doua oară care-i moartea. Să-ţi spun de ce mi-e frică de moarte - ea este singurul eveniment al vieţii mele. 912 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 913 I.C.: Şi naşterea? N.S.: La propria mea naştere n-am fost de faţă... Pe la 7 ani mi-am dat seama că exist când am fost pus sâ scriu „O-i, oi", am fost pus în situaţia irezolută de a scrie ceea co vorbesc. Câ până atunci credeam câ vorbirea este ceva atât de firesc câ toni) vorbeşte. Şi aveam, culmea, dreptate, câ totul vorbeşte. Dar când a trebuit sâ scriu „O-i, oi" parcă s-a retezat capul Măriei Stuart pe butucul inimii mele. De asta am şt râmai repetent în clasa întâia primară*, nu puteam să-mi imaginez că ceea cc se vede se poate transforma în ceva pe o hârtie, pe o tablă neagră, pe o tăbliţă. 1. C.: Când ai văzut că se poate? N.S.: Nici astăzi nu văd. De asta poeziile mele le gândesc si le dictez, prefer să nu le scriu. De câte ori le scriu, înnebunesc. I.C.: Şi când le citeşti? N.S.: Când le citesc c altceva. Dacă mă gândesc la lectură, mi se întrerupe. R un fenomen curent care mi se întâmplă; dc câte ori mâ gândesc la litere nu pot să citesc cartea, nu înaintez deloc în lectură. J.C.: Şi, totuşi, poeziile le formezi din cuvinte, cuvintele din litere... N.S.: Litera este o abjecţie. Poeziile nu sc fac din cuvinte, cuvintele sunt materialul poeziei. Eu aş putea sâ fac o poezie, pe loc, din trei obiecte şi s-o resimţi ca pe o poezie. 1. C: Dar cam o spui si altora? N.S.: Ei simt imediat, dacă este poezie. Şi dacă nu, nu se simte. I.C.: Unui necititor de poezie. " Vezi Prin tunelul oranj... din care se poate alia, cu date sigure, de adiivâ, câ Hristea Nichita Stănescu nu a rămas repetent (n.ed.). N.S.: Nu există necititor de poezie. Poezia este o dimensiune care există în absolut orice, este o dimensiune a tuturora. Este sărbătoarea pe care şi-o păstrează omul pentru accidentul de a trăi, e singura înduplecare a accidentului de a fi în viaţă. Trupul, el însuşi, este un accident. Trupul meu este un accident al meu şi voi sunteţi nişte accidente ale trupurilor voastre. /. C.; Cuvântul din gura ta este un accident al trupului tău? N.S.: Nu, e tatăl trupului meu. I.C.: Din ce-ialcătuit? N.S.: Din înţelesul cuvântului. Care nu este relatat, nici redactat. El este spontan, sau nu este. I.C.: Vreau s-ajung înapoi la literă, pe care ai definit-o ca material. N.S.: Da, sigur, asaeste; eca o fustă pe care ţi-o pui în junii şoldului din pudoare. Nu poţi s-o schimbi decât dacă ai bani să-ţi cumperi alta. I.C: Ce-i cuvântul în viaţa ta? N.S.: Este el însuşi. Mâ ocup cu el de-o viaţă. Mâ ocup cu însăşi făptura lui Dumnezeu. I.C: Nu, cuvântul nu-i al lui Dumnezeu, cuvântul e al nostru, al muritorilor de rând. N.S.: Noi, muritorii de rând, suntem odihna lui Dumnezeu, sau joaca lui, sau cine ştie... Eu n-aş putea să fiu Dumnezeu pentru câ fac parte din Dumnezeu. Ca şi tine... Toate celulele din degetul ăsta al meu pe care nu l-am spălat şi c jegos, că n-am avut timp, fac parte din mine. Dar să ştii câ acolo sunt sori şi stele şi constelaţii şi au şi viaţă de sine stătătoare. 7. C: Stai de 3 luni în ghips, în pat. Ce-ai făcut în tot acest timp? 914 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 915 N.S.: Ani scris nenumărate poezii proaste; am dictat nenumărate poezii proaste şi am avut două gânduri bune şi am avut şi un sentiment. I.C: Cu sentimentulce-ai făcut? N.S.: I-am dat liber. Eu l-am făcut, mai departe, treaba lui, să se descurce singur. I.C: Ce vezi la moneda aceea de atâta vreme? N.S.: E o mică monedă care s-a bătut în argint la fundarea portului Constanţa. Eu iubesc toarte mult porturile; unde se sfârşeşte ceva şi începe altceva. Simbolul de port... I.C: Ce reprezintă acest simbol pentru tine? N.S.: De unde începe îmbarcarea sau de unde începe debarcarea. E un început şi uu sfârşit în acelaşi timp. I. C.: Cart, cum coexistă? N.S.: Păi..., cum coexistă bărbatul cu femeia. Tu ştii de ce bărbaţii iubesc femeile şi femeile iubesc bărbaţii? I.C: Nu, nu ştiu. N.S.: Uite, stiu cu. Pentru că nu sunt la fel. I.C: Anatomie? N.S.: Mai mult. I.C: Fiziologie? N.S.; Mai mult. I.C.: Psihologie? N.S.: Mai mult. J.C.: Nu mai stiu. N.S.: Păi, vezi că ştii... /. C.: Pentru a face cuiva o urare, trebuie mai întâi să afli ce-şi doreşte cel mai mult. N.S.: Să se termine o dată spectacolul. I.C: Dv. actor sau dv. regizor? N.S.: Eu, teatrul Globus... Hai, închide porcăria aia. I.C: Bine. Am închis-o, gata. N.S.: Ştii, probabil câ eu, în viaţa anterioară, ain fost guni. Dar nu ştii unde am fost guru. Unde poţi să fii gurii? Numai în centrul sacrosant al lumii, în Tibet. Dar am fost numai acum 2000 de ani, când Tibetul era in floare. Si dacă am fost încă o dată „pedepsit" să mă las poet în România, înseamnă că n-am fost..., adică ori am murit repede atunci şi nu mi-am terminat demersul, ori n-am fost un guru... dar totuşi, de asta am fost renăscut, ca pedeapsă. El nu pedepseşte pe nimeni. Ai văzut tu copaci pedepsiţi? Decât omorâţi, dar copaci condamnaţi la moarte, ai văzut vreodată? Cu procesul copacilor se condamnă stejarul „Y" la moarte prin tăiere. Am văzut numai ucişi, nu condamnaţi. Eu am păţit o scenă din asta care m-a înnebunit. Se sfârşea războiul şi o armată venea dintr-o calc, familia mea cu toată lumea ne refugiaserăm într-un deal, la pădure, în nişte tranşee şi eu, copilul dracului, mă uitam peste pod. Era un pod care trecea peste un râu de lacrimi, să-i zicem. Şi pe o cărare venea o armată în căruţe, care urlau şi pe celalalt capăt al podului se prăbuşise un planor pântecos din care ieşiseră nişte adolescenţi care erau recrutaţi din disperarea războiului. Erau două armate opuse. Eu nu prea înţelegeam despre ce-i vorba, cine cu cine se bate. I.C: Câţi ani aveai? N.S.: Aveam destul de mulţi, eram venerabil, aveam aproape 11 ani. Dar nu înţelegeam despre ce-i vorba. l.a 23 August, atunci am înţeles. Când s-a făcut pace. Războiul continua, dar noi aşa am înţeles, că s-a făcut pace. foţi ai mei au jubilat si pentru că toţi ai mei jubilau că e pace, eu am spart o cană de lut. Mama m-a cârpit că dc ce am spart cana. Pe scurt... I.C: A intrat poetul Ion Drăgănoiu, spunându-ne „şi mai pe scurt": l,D.:„Paos". 916 917 „îl ERA SETE CÂMPIEI NOASTRE...11 Interviu de Ion Marinca LAI.: Nichita Stănescu, ai străbătut în săptămâna aceasta Câmpia Burnazului. Cum arată acum câmpia? (...) N.S.: Am avut o imensă bucurie. Câmpia arată ca orice câmpie a ţârii noastre: nemaipomenit de frumoasa. Dar bucuria mea n-a fost când am văzu t-o, ci când s-a dat pe ea o ploaie torenţială. îi era sete câmpiei noastre şi am simţit-o cum bea cu plăcere apă din nouri. Cred că ploaia a sărutat numai în parte câmpul. Oamenii, mai ales, ţăranii, mai ales sunt cei care dau de băut câmpului. Am putut admira hărnicia cu care se fac irigaţiile pe câmpiile noastre, hărnicia şi dragostea de pământ a ţăranului nostru, frumuseţea, grija, aş spune chiar un cuvânt mai ciudat - mângâierea cu care este udat cu apă pământul ca să dea roadă lui de care o mare parte din bunăstarea noastră naţională depinde... Peste foarte puţină vreme va începe recoltarea. Cum sâ nu se aplece un poet asupra spicului? Se apleacă şi cu mâna lui proprie, dar mai ales, se apleacă cu toate mâinile ţăranilor care udă si dau viaţă rădăcinii grâului, rădăcinii porumbului, legumelor şi tuturor minunilor pe care le produce pământul în fantezia lui de viaţă nesfârşită. în toate acestea, desluşesc cu ochi curat drumul de lumină al satului nostru şi al ţării, al avuţiei noastre izvorâtă direct din munca şi din gândurile noastre creative. „ÎNTREABĂ-MÂ MAI BINE DE AER..." Interviu (publicat mai târziu) de Simon Petru Oprea - Stimate Nichita Stănescu, nu ştiu de ce, dar, convins că preludiul oricărui dialog autentic este încercarea de a scăpa de formulele clasice. Deci: cum mai stiti cu aripile, Nichita? -După aripile de ceară ale lui Icarcarc mi s-au topit la fel de iute, de la o vreme, gândindu-mă mai mult la aripile dc şindrilă care au înscris în mit pe Meşterul Manole, am renunţat la aceste două proteze împrietenindu-mă cu părintele lui lear, Labirinticul... Dar m-am certat din pricina Minotaurului cât şî din întâmplarea ciudată de la Cnosos şi m-am tras către fântâna cu lumină arzândâ din izvorul turlelor răsucite din Argeş. Dar dc ce? mă întrebi de aripi, întreabă-mă mai bine de aer... - Considerând răspumul tău ca o acceptare, cu titlu de „membru stagiar", în preajma prieteniei tale, aş vrea să trecem acum la alte lucruri... Revelaţia ultimelor mele lecturi parab?le („ Teoria producţiei de semne" a lui Eco, Santayane si „opera stănesâaiiă") a fost sentimentul pe care-l încearcă un matematician în faţa unei teoreme detnomtrate: „cunoaşterea este relevantă, astfel încât lucrul desemnat poate să aibă cel puţin câteva dintre calităţile pe care spiritul i le atribuie" şi în acest sens mă gândesc la 918 NICHITA STÂNESCU viabilitatea, pe care a căpâtat-0 în limba română ideea de „roşu vertical"... - Pentru mine, lucrarea „roşu vertical" nu reprezintă un punct final, ci unul iniţial. Am încercat cu onestitate ea adâncesc poezia patriotică si politică, în respectul legilor celor mai stricte clin epoca pe care am trăit-o şi pe care am încercat s-o înţeleg. Cu.conştiinţa de atunci, cartea nu visează valoarea, ci ea, pentru mine, reprezintă drumul între valoare şi înţelegerea epocii contemporane. De fapr, iubite prietene, drumul spre adevăr mi se pare mult mai fascinant decât însuşi adevărul. Odiseea, în gândul meu, nu reprezintă Ifhaca... Nausicaa mi-e cu mult mai dragă şi mai vie decât statica Penclopă... - Nu ştiu de ce, dar acest răspuns mă întoarce cu gândul hi o temă îndrăgită a lui Nichita „antimetafizicul", şi anume: dialogul sau şi inai bine zis, metadialogul... Si aceasta credea este marea şansă a oricărui începător într-ale „seninului minunării"0?), pentru că astfel îşi poate scrie de acasă (vezi cazul meu, Bucovina) întrebările. Deci, întrebarea: deschiderea aripilor unui înger măsoară de fapt „nemărginirea" purităţii? Dar anvergura spirituală a unor poetica Villon, Baudelaire, Esenin?... - îngerii nu-şi deschid aripile, ci sunt angulari. Din punct dc vedere al simbolului literar, iar nu al celui bisericesc, îngerii fac parte din recuzita tangentei la un cerc. Dramatismul tangentei este că ea are caracterul liniei şi de a fi în afara cercului, aşa că ea are caracterul curbei. Acâţ doar ca linia dreapta în urcare capătă demnitatea unei spirale, circumscrisă unui cerc a cărui rază este infinită... -.. Şi totuşi, poetul este un Senior al „domeniilor existente", al domeniilor, repet. Câte pot fi şi care sunt ele? PUBLICISTICA 919 - Despre „senioria" poetului nu am aflat decât ca despre o abaţie. Iar în afara fugitivului cuvânt, gândit şi scris, alt domeniu al poetului nu cunosc a fi fiind... - Există o „realitate a spiritului"? unde şi când descoperă Omul că „ştie că srie"? - Dc ce mă superi cu această întrebare făcându-mJ să-l trădez pe amicul meu Socrate care dădea drept probă a cunoaşterii nemuritoarea afirm a ţiu ne: Atâta ştiu, că nu ştiu nimic! l.asă-1 pe'Peîlhard de Chardin care, în felul lui, descrie centrul magnetic al Terrei în chip de înghesuială a sufletelor morţilor. Dacă la atât s-ar reduce sufletelor morţilor noştri, nii-ar fi o scârbă infinită iată dc magnetism. Cu aceasta, iubite prietene, te anunţ că încă mai sunt în viaţă şi am credinţa viguroasă de-a mai fi câtăva vreme... - Ce crezi despre... „pescuitul existenţialist" în care fiecare prinde adevărul său? - Uneori cred a crede câte ceva, alteori n-am timp să cred câte ceva. în rest, despre existenţialism am o părere simpatică cum o am bunăoară despre cămile, ca făcând parte din natură şi, ceva mai rac, despre girafe, ca exagerând gâtul decapitat al Măriei de Stuart... Pâ mine, cum spune cântecul de la Ploieşti, ce mă oftică e dorul de mămăligă când o văd pe cârpă tor mă bat pă burtă dă mor!... Un fel de baroc târziu al lumii şi, poate, încă ceva mai mult. - ...dar despre Poetul lui faspers care „nu este, ci poate si trebuie să fie"?... - Dacă Platou îi dădea afară din cetate pe poeţi, nu mă mir câ jaspers îi dă afara din prezent tot pe aceştia, las per, gânditor interesant, chiar inteligent... Dar să fie la alţii! 920 NICHITA STĂNESCU 921 - Acum să ne întoarcem puţin la Sextus Empiricus, la acel Epoche, care nu e altceva decât suspendarea timpului prin refuzul de a afirma sau nega ceva". Este Poemul Alt-Ceva? - Dacă însuşi Goethe a spus; Opreşte-te, clipă! O cât de frumoasă eşti! şi versul lui a rămas etern, epoclie-ul îmi apare a fi în epocă un fel de forografie în sepia a acelui vers ca în la belle epoque când Daguerre îi poza pentru întâia oară pe muritori. - ...sau Poemul poate fi socotit ca o „punere între paranteze a realităţii sensibile"?... - Poemul, dacă vrei tu, poale fi socotit şi aşa. Poesia însă este cu toiul si cu totul altceva... -Ce? - Un fel de nu ştiu ce! - Reiau o întrebare a lui A. T. Dumitrescu, dar altfel: care ar fi cărţile pe care le-ai lua, dacă ar trebui să pleci într-un exil nelimitat, singur pe o insulă? Spune-mi cinci titluri -Aş lua aşa: şeptarii, optarii, noarii şi valeţii... - Mai lipseşte una! - ...da, şi damele, bineînţeles. Niciodată popii, niciodată aşii! -Dar 3? - Prima carte ar fi 6, a dona ar fi 6, a treia Rubiconul: Alea jacta est! - Dar una?... - Mi-aş lua cti mine data naşterii, pentru că data morţii n-o voi afla-o niciodată. Morţii nu au memorie... DUPÂ EMINESCU - ÎNTRU EMINESCU Convorbirea cu Victor Crăciun L-am cunoscut, pe Nichita, cu trei decenii în urmă, într-un laşi al romantismului şi exuberanţei studenţeşti. Eram colegi „de departe", adică, eu din Dealul Copoului, el din Cetatea lui Bucur. Ne-a adunat Luceafărul, într-o noapte cu 1 ebăda pe cer şi cu Sara pe deal buciumul sună cu jale... Zorile ne-att găsit bt Bucium, Ui casa Luchian unde se adunau atunci artiştii. Totul se datora unei călătorii de documentare a colegilor bueureştenipe meleagurile lui Eminescu si Creangă. R.: Nichita, pentru mine, anul 1983 este anul Eminescu. Atât pentru că e anul capodoperei sale, 1 .uceafârul, cât şi deoarece este anul sfârsirii sale spirituale pământene. N.S.: Anul intrări în nesfârşire... R.: Anul intrării în nesfârşire, dacă vrei. Dar e anul Eminescu. Hai să facem împreuiul, cu acest prilej, ceva deosebit (cuvântul îi pbicea în mod... deosebit. De aceea ti şi folosea, pronunţindu-l în fel şi chip). îţi aduci aminte cum, acum trezeci de ani — ce-a trecut vremea! uite, sunt treizeci de ani! — într-o noapte de toamnă am dat noroc cu Eminescu, la Teiul de Li Copou şi am îngânat Sara pe deal... N.S.: Puteam să uit, bătrâne? R.: Atunci, hai să facem ceva deosebit... 922 NICHITA STÂNHSCU PUBLICISTICA 923 N.S.: Sui că o să poată fi chiar o carte - zicea. O să spun un gând, o sâ citim o poezie: o să mai glosam, dar fără o ordine prestabiliră. R.: Aşa cum zicea Via nu - convingeam eu mai departe, fără să fie deloc nevoie. N.S.: Cum zicea? R.: Viat iu zicea: „O carte de poeme nu se citeşte ca un roman, pe nerăsuflate. Se deschide la întâmplare, în orele de tihnă sufletească şi se citesc doar câteva poeme. Apoi, altădată, altele..." N.S.: Aşa să facem, după sfarul acesta al marelui profesor. R.: Şi, mai ales, te-aş ruga să citeşti cât mai multe versuri. Eminescu citit de Nichita Stănescu! Mi se pare formidabil! Din păcate, acest pasionant proiect tiu a putut rămâne decât o dorinţă. Motive care se vor evoca altădată, au poprit proiectul. Mă simt vinovat că n-am avut tăria să lupt pentru el. Totuşi, începutul lui era cam acesta. Zicea Nichita Stănescu: N.S.: Acest an 1983 este Centenarul nemaiscrierii lui Eminescu, adică de când Eminescu a devenit Eminescu fără să ne mai scrie. El nu ne mai scrie de un Centenar, adică de un an cu încă un an, cu încă trei ani, cu încă un lustru şi cu încă unul şi încă un deceniu şi încă un sfert de veac şi încă o jumătate - adică un Centenar. Dar nescrierea lui a devenit mai scriere, limba lui a devenit naţională şi cutează a fi mai mult decât atât - a lumii. Poezia lui nu are hotare de grai, O, mamă, dulce mamă ştiindu-se şi dincolo de steaua noastră Pământ. Spuncţl-o oricui şi va zice - Eminescu. Acest an 1983 este Centenarul nemaiscrierii Iui Eminescu. Să nu se mai repete! Acest an, 1983, a devenit, din păcate, anul nemaiscrierii lui Nichita. „O nescrierc - două ne-maiscrieri" - îi extragem vorbele din propria lui poezie. Dar acest an al „nemaiscrierii" lui Nichita este anul de când Nichita începe să devină mai Nichita Stănescu. Despre Eminescu, mai zicea, ritmând frazele, pentru a da greutate expresiei: — Limba, adică verbul, adică alergarea verbului în jurul substantivului!... cum bate ceasul pe care-l auzim amândoi, nu bate timpul pământului, cî-l rămâne. Rămânerea pământului pe loc e verbul ce alunecă înnebunit în jurul numelui loctdui. Dar cine-a dat nume locului. Ah, câte oase rupte cât sânge vărsat câţi de ochi smulşi cile de gâturi fără de cântec de kbădă decapiuue... A numi k-cul— se numeşte istoria morţilor celor care s-au născut. Pe-aict, pe bl noi în verbul român, Atâţia mîseuţi au murit încât a vorbi aproape că îndeamnă să fii în viaţă, a scrie înseamnă să nici că-ţi mai pasă de trup, să rămâi şi când nu eşti cum bunăoară Eminescu care acum se uită încruntat bi mine si se încruntă şi mai tare şi-mi zice parcă: „N-ai zis prea bine Sara pe deal buciumul sună cu jale." ÎI iubeam pe poet - pentru că ne era nemărginire. îl iubeam pe poet - pentru că ne era degetul sufletului care scrie. 924 NICHITA STĂNESCU îl iubeam pe poet — fiindcă învăţasem a şti să iubim poeţii; nu pentru câ îşi înţelenise versul pe pământ cuvântat de Sadovcanu cu duhul în Cerul lui Eminescu; nu pentru că lăsase estetica sâ se cuminţească pe la început de veac. Şi îl mai iubesc întrucât lipsise de la lecţia cu dodii sau n-a ajuns-o cu cugetul său şi ni Ic lăsase nouă ca să dăm în dodii propria noastră exprimare. O, cum îl mai iubeam pe poet! Şi iubirea noastră scapără iubire veşnică, fără de însfârşire. Nu sc mai află. îl iubeam. Ştergeţi! 11 iubesc! R.: Suita aceea de emisiuni nu a fost tăcută... Totuşi, Nichita a înregistrat, într-un cerc de prieteni, Luceafărul, dându-i sonoritatea pe care el o voia. Si dacă acea suită Cu Nichita Stănescu despre Eminescu a rămas doar o dorinţă, ceea ce a zis în atâtea rânduri Nichita despre poetul nemuritor reprezintă o pagină nerepetabilă dc închinare. Pentru că el se aşeza, de pe atunci, la picioareb? Luceafărului, SĂPTĂMÂNA CARE A TRECUT CU NICHITA STĂNESCU Interviu de Florin Negreanu - Nichita, este adevărat că eşti cel mai mare poet român? - Orice poet care iubeşte în mod cinstit poezia cel puţin o dată pe an se consideră cel mai mare poet român, că astfel ca să scrii al doilea tc si laşi de poezie. Este adevărat însă că ideea de cel mai mare, de al doilea ori de al treilea poet mi se pare atât de depăşită încât nu ţine măcar pentm secolul optsprezece. Fiecare poet autentic reprezintă o entitate absolut personală, iar el poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab decât sine însuşi. El devine rând pe rând cel mai mare poet român când sc depăşeşte pe sine însuşi şi cei mal slab poet român când îşi iese din forma adevărului estetic. Şi acum, în fine, hai să-ţi răspund la întrebare: astăzi sunt al patrulea poet român pentru câ răsalaltâieri, când ani fost primul şi am scris o poezie bună m-am lenevit spre alaltăieri, când am scris una mai slabă si am devenit al doilea poet, când m-am lenevit spre ieri de abia am mai putut sâ scriu o slăbuţă de poezie dc am devenit al treilea poet şi în fine, astăzi când mă tii de vorbă şi nu mâ laşi să scriu o poezie am devenit ai patrulea poet, iar dacă mai insişti puţin mâine voi deveni ai cincilea, un fel de Constantin cel mare poreclit si cel mijlociu si zis şi cel mic. - Aşadar, înţeleg că eşti poet. Ce recoma?izi celorlalţi poeţi români? 926 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 927 - I,e recomand toate greşelile pe care le-am făcut ca să nu le mai repete şi ei. Sunt atât dc multe greşeli nou nouţe de făcut încât e păcat de Dumnezeu sâ le mai repete şi alţii. - Te rog să ne recomanzi şi nouă câteva din aceste greşeli. - Cea mai importantă eroare pe care am făcut-o a fost aceea de a confunda materialul cu sensul poeziei, a crede mulţi ani câ poezia este arta cuvântului. Cuvântul este aurul poeziei, iar limba română cea mai importantă avere naţională. Mesajul ci umanist este cel mai important însă. Poezia este arta şi ştiinţa cea mai umanistă dintre toate artele si ştiinţele umaniste. Poetul nu-şi poate permite să folosească limba română ca material numai de drag de frumuseţea ei. Poetul foloseşte limba română de drag de sensurile nobile pe care ea le conţine în semantica ei. Averea noastră cea mai importantă, limba română, nu este nici de vânzare nici de cumpărare, ea este numai de adorat şi de iubit. în acest sens poetul este grănicerul şi paznicul de zi şi de noapte al limbii române. Limba română este întocmai ca gura Monalîsei, surâsul limbii române este poezia română. E bine ca să nu sc mai comită greşeala de a încerca să perfecţionezi în tine un dat lingvistic, când simpla observare a rostirii lui de către populaţie te poate bucura ca pe Einstein descoperirea Teoriei Relativităţii. A gândi în limba J română este un fapt măreţ, a tace în limba română este un fapt gânditor, a cânta în limba română este cea mai mare fericire a oricăruia dintre noi cei născuţi în sânul ei. - Legat de fiinţa ta, cum vezi prin prisma sufletului actualitatea culturală şi literară, evenimentele cele mai importante din ultima vreme? - în ultima vreme, după părerea mea modestă, artele plastice Ia noi sunt într-o înflorire fără precedent. Expoziţii ca cele ale lui Sorin Dumitrescu, Constantin Piliuţâ, Mihai Bandac, Sabin Bâlaşa, Chinski, Luminiţa Frâţilâ, Mihai Stănescu, Teodor Botiş, Viorel Mărginean (enumerarea este în ordinea expoziţiilor aşa cum le-am văzut), nemaipunând la socoteală activitatea celui mai mare pictor în viaţă care ne onorează prin contemporaneitatea noastră cu el, Cornel iu Baba, la care adaug activitatea de primă mărime a lucrărilor din atelier ale lui Ion Pacea, ale lui Alin Gheorghiu sau ale lui Horia Bernea, îndreptăţesc cu legitime argumente punctul de culminaţie la care a ajuns astăzi pictura românească spre mândria noastră, a tuturora. Aşa cum a fost un deceniu al poeziei după care un deceniu al prozei, acum ne aflăm în deceniul picturii româneşti. îi sărut pe inimă pe toţi marii noştri pictori pe care sunt departe de a-i fi enumerat pe toţi din pricina înghesuiriî Timpului în mine şi al puţinătăţii hârtiei scrise. - Şi în încheiere? - în încheiere... o poezie. 928 PUBLICISTICA 929 „CEL MAI MARE PREMIU PE CARE L-AM PRIMIT ÎN VIAŢĂ..." Convorbire cu Victor Crăciun şt Radu Felix Reporter: într-un eseu din volumul Respirări, spuneaţi că noi toţi suntem urmaşi de Văcăreşti. Aflaţi, adică, sub aripa de lumină a Testamentului lui lenăchiţă Văcărescu. Dacă vreţi să reveniţi Nichita Stănescu, asupra acestei generoase idei. N.S.: Testamentul Văcărescului este fundamental pentru orice poet al limbii noastre. Este Testamentul dc neîntrecut pe care-1 visează un poet pentru că nu există poet care sâ nu-şi iubească patria în mod absolut şi fundamental, iar felul lui de iubire este acela exprimat prin cuvinte. Cuvintele sunt sufletul omului; de aceea cu cât ele sunt mai bine exprimate, mai adevărate, mai cinstite, mai visătoare, cuvintele sunt materialul principal al poetului. Or, creşterea limbii române este una dintre misiunile cele mal importante pe care le are poetul pentru că limba, materialul cel mai dc seamă pe#care-1 are poezia, e adevărat, şcolară, este un material important al poeziei, e adevărat că şi cântecul este un material important al poeziei cum şi îmbrăţişarea este un material al poeziei. Uitaţi-vâ numai la SămtulVu Brâncuşi. Sâ vedeţi că îmbrăţişarea este însăşi poezia. Dar aceasta numai în ceea ce priveşte materialul poeziei, căci poezia, ca ţine de cu totul şi cu totul altă zonă. Ea este singura dimensiune care dă naturaleţe omului, poezia existând în orice om, poezia este aceea care îi justifică dorinţa de a trăi. De aceea, arta poeziei uneori se numeşte frumoasă, pentru câ justifică dorinţa omului de a fi în viaţă. Existenta unui om este un lucru extraordinar de minunat şi poetic. Reporter: Vorbeaţi despre poezie, despre starea şi materia ei, dar ce vârstă acordaţi poeziei, Nichita Stănescu? N.S.: Poez.ia are vârsta adolescenţei, şi ea poate fi observată - vârsta poeziei, - în roate regnurile existenţei noastre. Orice formă a copilăriei si adolescenţei, la orice formă de viată are adolescenta. Să băgaţi de scamă că în această perioadă, la început apare curiozitatea şi luarea în conştiinţă a naturii, după care primează mirarea care este fundamentală în faţa materiei, după care urmează punerea la îndoială a însăşi naturii şi a existenţei, după care urmează crearea existenţei dc sine însuşi care se universalizează prin adolescenţă. Reporter: Ce înseamnă pentru dv., pentru scriitorul de azi şi din totdeauna noţiunea acasă. N.S.: Ceea ce înseamnă pentru cuvânt înţelesul cuvântului. Reporter: Nichita Stănescu, bl împlinirea vârstei de 50 de ani, wţi cei care vă apreciază, au sărbătorit prin dumneavoastră însăşi poezia. Aceasta se întâmplă rebitiv la puţin timp după un premiu important - acek de bi Struga. Cum a privit poetul acest moment? N.S.: Cu ochii lui Flomer. Cât despre premii, oricât de măreţe ar fi ele, ele sunt într-o mare măsura şi nişte noroace personale. N-aş putea să spun mai multe despre această zonă, pentru câ ea mă depăşeşte. Cel mai mare premiu pe care l-am primit în viaţa mea şi care a fost cel mai mare noroc personal al meu a fost acela de a putea vorbi, la aniversarea a 100 de ani de la Luceafărul'lui Eminescu, culmea intelectuală si poetică şi spirituală a limbii române. 930 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 931 Reporter: Deci, apreciaţi drept cel mai mare premiu şansa de a vorbi despre măreţia acestui poem eminescian centenar. Vă rog să o faceţi şi acum. N.S.: Despre poemul Luceafărul, care fără nici o îndoială este cel mai de seamă poem al nostru, pe care în ceea ce mă priveşte personal - dar nu numai pe mine, - ci pe noi toţi, îl compar la măreţia lui Hamlet, la măreţia Faustului lui Goerhe au început câteodată sâ existe nişte mici mârâieli ale unor neînzestraţi sau ale unor oameni care nu cunosc exact dîmensia faustică şi genială a acestui poet şi a acestui poem, susţinând câ el e cam lung si e greoi, opinii care au fost şi între cele două războaie. Mi-a fost dat cu mirare să aflu de la un marc poet al nostru Ion Barbu (am avut cinstea să stau în pragul Domniei sale mai multe ore în şir în câteva rânduri), să-mi spună că... frumos spus, minunat spus că Ion Barbu era un mare poet şi el nu jignea, nu-l jignea pe Eminescu, îi plăceau alte poezii -şi vă relatez de îndată sau, îmi spunea cam aşa, aproximativ, că Luceafărul'este ca o pânză mare de epocă, care prin trecerea timpului a început sâ se înnegrească, să crape, ca o pânză de qiocă, după care brusc s-a uitat la mine şi mi-a spus; niciodată să nu foloseşti albastrul de Prusia. Se ştie câ, în pictură, albastrul de Prusia, atât de frumos în epoca în care sc picta cu această culoare, conţinea mult plumb şi după trecerea a vreo 20-30 de ani se înnegrea, de aceea, o serie întreagă de tablouri, chiar ale lui Rembrandt şi ale altora de această măreţie, parcă au un fundal negru. Ele nu aveau un fundal negru, ele aveau fundalul cerului, erau albastre. Şi albastrul de Prusia, prin plumb, Ie înnegrise. Şi mâ sfătuia sâ prefer Oda (în metru antic), într-adevăr, Oda (în metru antic), este un poem absolut genial, dar Lueeafand este chiar o cupola. Şi am să spun de îndată din ce punct de vedere susţin acest lucru, şi-1 susţin cu tărie, cu atât mai mult cu cât o obrăznicătură de june neinstruit, acum câteva zile, mi-a azvârlit această stupiditate, spunându-mi că lui, Luceafărulnu-ispune nimica. I-am spus: sâ fii sănătos, îţi repet fraza goetheană, când o carte se izbeşte de un cap şi sună a gol, nu tot timpul este de vină cartea! Poemul Luceafărul este nu poemul singurătăţii, el este poemul unicităţii. De aceea, el reprezintă splendoarea poporului şi spiritualităţii noastre. El nu este simbolul geloziei. I nterpretările dintre Cătălina şi Cătălin, acele strofe splendide, sunt menuete de Mozart, pur şi simplu, atât de gingaşe şi de frumoase sunt. Şi ele nu cuprind gelozie, invidie, sau distanţă, ci numai neasemuirea. Luceafărul este un poem al neasemuirii, al unicităţii. De altfel, construcţia uriaşă a Luceafărului, dar si a întregii opere eminesciene, altfel sugerată, îndreptăţeşte total compararea cu faustul goerhean care unora li se pare greoi şi chiar şi Luceafărul unora li separe greoi, dar şi Munţii Carpaţi sunt destul dc greoi - vă rog să mâ credeţi. Reporter: înaintea înregistrării interviului nostru îmi arătaţi o poezie purtând trei semnături sub data de 15 ianuarie - deci ziua de naştere a poetului nostru naţional. însă aş vrea să ştiu şi când s-a născut acest poem. A fost vorba de un joc, de o experienţă? N.S.: Nu a fost vorba despre nici un fel de joc. Mă întâlnisem cu doi colegi de-ai mei. E vorba de Mircea Raicopol şi de Dan Mutaşcu şi eram toţi trei frisonaţi şî melancolici şi îndrăgostiţi de faptul că era tocmai ziua de 15 ianuarie, data naşterii poetului nostru iubit şi atunci, în mod spontan, fiecare am vrut să-i dedicăm o poezie şi m-am gândit: hai să-i dedicăm o poezie toţi trei. Şi n-am făcui un joc, ci am controlat foarte bine textul, nu ştiu în ce măsură am avut noi trei talent ca el sâ iasă cum trebuie, dar Mircea Raicopol, invitat astăzi la emisiunea noastră - prietenul meu mai tânăr - a dat primul vers, pe care 932 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICĂ noi doî l-am aprobat, al doiiea vers l-a scris Dan Mutaşcu, iarăşi în acordul nostru, şi eu, la încheierea plutonului, ultimul vers, Şi uite aşa am făcut trei haikuuri, trei spirite de haiku în trei oameni. Am să-l rog pe colegul meu, poetuj Mircea Raicopol, sâ dea lectură acestui Omagiu, nu joc. E un omagiu şi e curat, e scris cu sufletul curat. Reporter: Ce face, acum, în iunie, 1983, poetul Nichita Stănescu? In afara faptului că priveşte prin fereastra larg deschisă, la ora înregistrării interviului, eminescianul grai al teilor în foare şi plăcutul zvon dejoacă al copiilor? N.S.: Aproape am terminat o carte pe care am intitulat-o Scrisori şi care pleacă, bineînţeles, în alt punct de fugă şi în cu uu alt chip de stil de la ideea Scrisorilor eminesciene, ca o continuare, evident, păstrând distantele, dar de ce nu şi şansele fiecărui poet pentru că sâ nu mă credeţi un îngâmfat, dar fiecare poet, dacă nu se consideră câ este un foarte marc poet, mai bine să se lase de scris că induce în eroare publicul. Când scrii o poezie, să crezi că scrii cea mai bună poezie care s-ar putea scrie vreodată. Dacă n-ai această credinţă, sâ te laşi să scrii poezie. Fiecare poet este cel mai marc poet. E adevărat, câ a doua zi, cu jenă, le rupi pe la spate, să nu te vadă nimeni, manuscrisele. Dar dacă, în clipa în care îti depui munca, gândirea ta literară şi frumuseţea sufletului tău pe hârtie nu ai credinţa că esti cel mai bun, atunci lasă-te de scris! Reporter: Cu ce doriri să încheiem interviul găzduit de emisiunea Scriitori la microfon? N.S.: Dacă ascultătorii noştri şi dumneata îngăduieşti, aş dori să termin interviul nosrru cu câteva poezii aflate în proiectul cărţii Scrisori. Reporter; Este chiar ceea ce voiam să vă propun, Nichita Stănescu. Vă ascultăm, deci citind din viitorul volum şi v-aş ruga să începeţi cu ultima poezie pe care a-ţi gândit-o, pe care a-ţi scris-o. N.S.: Ea se numeşte Pastel: Eram pe ţărmul mării Când a venit Daimonul Şi m-a întrebat: - Ce faci Nichita? - Ce să fac? - i-am răspuns Meditez în greaca veche. 934 935 „BĂTRÂNE, EŞTI MĂCINAT!" Convorbire cu loan Morar ...Dur întâlnirea cu Nichita Stănescu (într-o corespondenţă perfectă a începutului şi sfârşitului de cunoştinţă) a avut loc într-un... tren, în drum spre Timişoara, de la Bucureşti. Era cu Dora şi cu Sorin Dumitrescu, eu eram cu Dan Arsenic, şi Poetul mi-a cerut să-i citesc nişte creaţii de-ale mele. Aveam la mine, cu totul întâmplător, un „Amfiteatru" în care tocmai îmi apăruse un grupaj. Nichita a elaborat, pe marginea celor citite de mine, schiţa unei poetici, a aşezat o grilă a sa, a scos cuvinte, a repetat versuri, astfel încât versurile mele se-ncăpăţânau să detună, sub propriii mei ochi, nichitiene. Şi chiar i-am spus: „Dar Dumneavoastră k nkhitizaţi", iar el mi-a răspuns, după ce m-a pus să mă uit în ochii lut albaştri: - Bătrâne, dacă nu m-ar fi interesat ce faci, ziceam că eşti talentat şi că să-i dai bătaie, dar aşa, bătrâne, loan Morar, morarule, eşti măcinat! Am înţeks atunci ce va să zică, pentru un mare poet, înţelepciunea dialectică a poeziei. DESPRE SUBLIM Dialog cu Coriolan Babeţi Coriobin Babeţi: Pesemne că, din pricina repetaiebr amânări ale convorbirii noastre, impuse de „starea de asediu" în care te găseşti, obiectiv - s-a întâmpbtt ca un alt interviu să-l preceadă pe acesta, în visul de azi-noapte. Era pregnant, dar, ca orice vis, s-a risipit bi atingerea zilei, scăpând oricărei reconstituiri. Mă întreb însă, acum, dacă acest interviu nu se petrece chiar în visul unui al treika, necunoscut nouă. Să presupunem că suntem visaţi, într-un interviu despre sublim. Temeiul în real al visătorului pentru acest subiect s-ar găsi disemimt - şi eu cred asta - în poezia care te traversează, în chemarea ei mbidiată între zenit si nadir, în ipostazek tandre şi cutezătoare, în care cred că germinează ecouri ale sublimului, ideea de sublim. N.S.: Aseară, când mi-ai propus o discuţie despre sublim, m-a izbit puţin posibila temă, abordată de Platon, dacă nu şi mai devreme, în sensul dificultăţii ci totale, pentru că sublimul tine de metal)ngvistică, el n-are un caracter lingvistic, dar poate să aibă anumite reducţii lingvistice sau reducţii în ideea exprimată în cuvinte şi, de ce nu, în cifre. Şi mărturisesc câ ai făcut o mică revoluţie prin întrebarea neaşteptată, refuzând să dau un răspuns pripit şi oprindu-mâ la o meditaţie. Pentru că, evident, ideea de sublim, nu ideea, sublimul e un punct culminant al existenţei fiecăruia, mai unit, mai risipit, mai intens, mai puţin intens, dar formularea lui trebuie făcută cu 936 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 937 o grijă intelectuală extraordinară, pentru că reducţiile dc la sublim la expresia sublimului pot foarte uşor sâ re azvârle în ridicol, în neantul unei stupidităţi de formulare, de care nu te mai spală urmaşii tăi după aceea. C. B.: Aş numi „instrumentalîstă " vederea ta despre poezie si poet, in sensul că, poetul, de pildă, îţi apare ca un excelent vehicol al Poeziei, iar poezia - soluţia revelatoare a poeticului din fiecare cititor al ei. „Poezia poetidui stârneşte poezia intimă a fiecăruia. Un poet este cu atât mai măreţ, cu cât cel ce-l citesc, nu pe el îl descoperă, ci pe ei înşişi", spui în Autoportretul pe care prietenii macedoneni ti l-au „smuls" la Struga. Ce te-a sporit, în rugile tale, de poet, şî-ntre acestea, care crezi câ au chemarea sublimului? N.S.: în cazul meu nu există nici un fel de evoluţie ca poet, ci, dimpotrivă, aproape că există - aş spune, cum e şi firesc -o foarte fină involuţie, o ostcnire a miracolului, cum ar spune Brâncuşi în foca aia a sa, cu botul retezat, în pofida însă - şi dc aici poate sâ apară o evoluţie în sus - a unei perfecţionări a materialului de expresie, care este dobândită fie datorită experienţei de viaţă, fie lecturii, fie încercărilor mele discrete de atelier. Adică materialul meu de expresie, materialul prin care expresia comunică, nu vocea mea s-a înteţit, ci „haut-parleur"-ul meu a devenit mai perfecţionat şi de aceea, o voce mai slabă decât aceea de tinereţe, care era numai o voce de stentor pur şi simplu şi n-avea nici un instrument, acuma o pot amplifica prin înţelepciune. Pentru că, de fapt, de la o vârstă în.sus, materialul poeziei nu mai esre cuvântul, neapărat. De-aia îmi şi permit, cu un anume tact, câte o neglijenţă de cuvânt, lucru pe care altădată nu mi-1 îngăduiam sub nici un chip, urmărind formele fixe cu o sagacitate nebună. Materialul meu principal este acuma o tendinţă spre înţelepciune, înţelepciune nu în sens filosofic, ci înţelepciune în organizarea aparaturii, a aparatului prin care comunic starea revelată si chiar dacă nu mai comunic, vechile stări proaspete, sunt reluate ca un leit motiv sau ca o înţelegere, pentru că, Ia urma urmei, nici un poet, în măsura în care el este poet, nu poate sâ aibă foarte multe relaţii... El poate să aibă câteva... CB.: Există o observaţie, ce-mi pare foarte rezistentă, din categoria uimirii, pe care un gânditor a avut-o în faţa poeziei moderne. El spunea - aproximez, desigur - că, deşi Dante nu a avut decât un singur ideal, o singură motivaţie adâncă, el a creat Divina Comedie în vreme ce azi, în ciuda pluralismului exploziv de motivaţii şi determinări, de teme şi de ideluri, poezia modernă nu mai poate reface o asemenea construcţie. Cu alte cuvinte, numărtd mm de idealuri şi de libertăţi poetice nu-sporeşte revelaţia poetică, şi nici sublimul, ca experienţă şi expresie poetică. N.S.: Ai foarte multă dreptate în relatarea acestei idei. Sunt de acord cu ea şi cu selectivitatea cu care mi-ai relatat-o, pentru că nu ştiu dacă lumea contemporană mai este identica cu lumea contemporană lui Dante. Şi, cu atât mai puţin, identică cu lumea homerică. I,a urma urmei, Homer a avut două mari direcţiuni: mânia, răzbunarea şi călătoria. Ithaca este - cum sâ spun - un fel de happyend, necesar desigur. Deşi în Ithaca se petrec nişte lucruri pe care genialul talent - dar nu se poate vorbi la Homer de geniu, geniul e o invenţie romantică -, titanicul talent al lui Homer sau al celui care a compus acest text, deci nişte lucruri pe care tiranicul său talent le-a născut, cum e scena cu petitorii, cu toate acestea deci, esenţialul este călătoria. îmi aduc aminte, student fiind, profesorul Edgar Papii avea următoarea idee foarte simplă, care m-a penetrat ulterior. Literatura nu poate sâ fie decât de două feluri, spunea profesorul; de război sau de călătorie. Şi atunci, literatura de război începe cam cu Iliada, cea de călătorie începe cu Ghilgameş, dar la urma urmei şi Proust este tot o carte de călătorie; proustianismul este tot o călătorie, o Odisee în memorie şi aşa mai departe. Mioriţa, după părerea mea, este 938 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 939 o carte de război, din acest punct de vedere privită. Indiferent câ e vorba de un război tragic, de o pândă a aşteptărilor. Numai câ ea este lipsită de mânie. Si în acest sens apropii Mioriţa de Iluuia, prin despărţire. Hiada îşi propune ca temă fundamentală mânia, şi mânia nu se poate desfăşura decât in cadrul unui război, al unui asediu, iar cealaltă îşi propune ca temă călătoria şi regăsirea - ce-i ciudat c că în Ghilgameş apar amândouă temele, si a războiului, şi a călătoriei. Deci înseamnă că este o primă desfacere. în condiţiile poeziei modeme, remarc, totuşi, o mare defecţiune a ei: unicitatea tematică nu mai ţine de temă, ci de stil, şi am început să recunoaştem poeţii mai degrabă după stil, decât după temă. Iar stilismul excesiv, care a atras şi repedea schimbare în diferite curente literare, a minimalizat măreţia temei. C. B.: Despre măreţie voiam să vorbim, şi am sentimentul că ne putem apropia acum de tema curiozităţii mek iniţiale. Pentru o minimă cbiritate a discursului, câteva didactice precizări despre sublim. Să reamintim de grecescul „hipsos", şi de bztinescul „sublimitas". Cu îngăduinţa ta, le-aş rememora înţelesurile. N.S.: Te rog frumos. CB.: Hipsos-«/ era pentru greci „înălţime", „elevaţie", „culme"şî-prin extensie - era „cerul", „depărtărib?"— iată cum apărea tema călătoriei, ca o mişcare sperată, visată. De aici, trecând în pbinul mijfaacebr, era „caracterul elevat al stilului". De Li bun început, helenul operează aceasta distincţie a sublimului bi nivelul discursului, al expresiei şi, un alt tratat din secolul III al lui Pseudo Longinus, trimite sublimul spre înţelesul de „sublim al existenţei". în această dihotomie te-aş ruga să ne mişcăm gândirea, deşi ştiu ca dihotomicul te agasează. Latinii vedeau în sublimitas tot „înălţime", „elevaţie" şi, prin extensie, „perfecţiunea". Adverbul sublime însemna „în aer", „în înălţimi" sau undeva nedeterminat. Această trimitere spre cer, ca ebtment, idee metaforă, e recurentă în versul tău, adică predibretă în fiinţa ta poetică. Tu spui; „Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, cu aripile crescute înlăuntru, care baţ, plutind, pknând într-un aer mai curat-care e gândul'.". In ce măsură crezi că poetul mai poate fi preocupat de măreţia jiediferenţiată a lumii? Pentru că tema mlreţiei nediferenţiate, gbbalizatoare, aşa cum se reface perifrastic în întreaga poezie, reprezintă azi una dintre crizele fundamentale ale credinţei în cifra unu. N.S.: Problematica pusă mi se pare foarte interesantă, dar aş lua-o şi eu mai metodic şi mai de demult. Adică n-aş vrea sâ răspund printr-o grăbită inteligenţă. Prima formă diferenţiată a măreţiei, în afara tiranismului şi eroismului, în afară de cea a zonei tragice - mă gândesc la cele mai vechi tragedii greceşti - a apărut în forma luptei, în forma războiului, în cazul latin - în numita formă a augusteţii. Octavian devine Augustus prin faptul că el a dat augusteţe. El nu se numea Octavian Augustus, ci altfel... trebuie să controlez în Suetoiiiu. El a dat augusteţe prin ţinuta lui militară, prin forţa lui, prin penetraţia lui războinică. Şi sâ facem o paranteză: Octavian Augustus n-a câştigat te miri cine ştie ce războaie, ci a învins un adversar într-un război civil... pe Amoniu. Dar se pare că modul şi procedeul prin care el executa toate aceste treburi au creat termenul de augusteţe, care este o formă de fină stilizare diferenţiată a măreţiei. Adică a sublimului, într-un fel sau altul. Vedeţi, niciodată nu se poate spune despre Ulise câ ar fi sublim. Remarca acută a criticilor de până la noi este câ Ulise era isteţ, şiret, inteligent... C.B.: Kant, operând o distincţie netă între frumos şi sublim, dădea exemplek pe care k-ai propus acum chiar tu comparând indrăzneabi, care este sublimă, cu isteţimea lui Ulise, care e frumoasă, opunând curajul şireteniei. Frumuseţea, spune Kant, e manierată, e cheia minoră a sublimului. N.S.: In acest excurs al războiului şi al călătoriei, plecând de la acest tip de dihotomie - deşi nu-mi prea plac dihotomiile, 940 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 941 pentru că sunt nişte aritmerizâri ale tipului dialectic de a gândi, mă gândesc că tema poeziei universale modeme, care nu este foarte nedesprînsă de tema poeziei universale din toate epocile, rine numai de o infinitezimală schimbare de unghi. Bunăoară, eu cred că am devenit - în măsura în care am devenit - poet, în clipa în care am făcut o contemplare din afară asupra mea însumi, ceea ce era o evadare din ltaca, înapoi către un târâm periculos, al unui ţărm de lupta, al unui" război indecis, care e războiul Troiei. Deci plecarea din călătorie şi întoarcerea la mânie... La nemulţumire, la angoasă. Nu e, de fapt, decât una si aceeaşi problema-, nu e - ca să zic aşa - o problemă direcţională. Ea are o cu totul altă natura. în perioada literaturii clasice si fundamentale, populaţia era relativ mică. încăpea în trei judeţe de-alc tării... hai sâ zicem, în opt judeţe... Bătălia cea mare, cum zicea profesorul meu, N. Simache, lupta cea mare de Ia Troia s-a dat, de fapt, între două sate însă vorbirea fantastică şi gigantică a poeţilor, locvacitatea lor, povestirea, memoria traumei întâmplate i-a dat capacitate de universalitate. Acum noi nu mai suntem în aceeaşi situaţie. Doar anumiţi conducători sunt puşi în această situaţie de a trăi în universalitate, din punctul de vedere al războiului şi al călătoriei, ca în Grecia antică, lată de ce fenomenul estetic dc sensibilitate modernă este acelaşi ca în Grecia antică, dar cu un sens puţin mutat. Nu se fuge din război ca să se ajungă la Ithaca, ci sc fuge din Ithaca spre a se ajunge ta Troia. Deci nu se mai poate.... Astea-s fenomenele contemplării din afară. Contemplarea din afară e nu numai asupra individului şi a naturii omului, dar, mai mult decât atât, apar contemplări din afară, mijlocii sau vicinale, cum ar fi contemplarea cuvântului dc către el însuşi. De unde fenomenele ulterioare de hermetism formal, fenomene barochiste, care sunt o autocontemplare de fapt a stilurilor antice, din acest punct de vedere, al vorbirii. Sau fenomenele de tip rococo, care sunt o contemplare inversă a stilului de către el însuşi. Accepţiunea aceasta o putem considera şi în domeniul arhitectonic; toată arhitectonica omenirii - casa s-a dezvoltat totuşi dintr-un monumenr funerar. Deci bizuinţa arhitectonică stă în monumentul funerar. Adică primele construcţii memorabile sunt fie piramidele, fie templele, care-s forme mai nuanţate ale funerarului. Am vrut sâ ajung la ideea dc casă, care e o contemplare din afară a funerarului. De fapt, o închidere faţă de funebru, o apărare... Mâ gândesc la ideea de cetate care apără de funebru existenţa, sacrul... şi aşa mai departe... ale-cetăţii. C.B.: Dacă crezi şi, maiales, cum crezi că se poate vorbi despre sublim mai aplicat. Revin la Longinus, care susţine existenţa a cinci surse ale sublimului: elevaţia spiritului, nota pozitiv-patetică, figurile literare, turnate întotdeauna într-o formă precisă şi, in fine, aranjarea cuvintelor, in toată magnitudinea şi demnitatea lor. Să ricoşăm, dacă vrei, ba acest discurs, să urmărim cum funcţionează azi sursele sublimului. Din ce crezi că sublimul mai poate azi să derive sau unde mai poate fi el găsit? N.S.: Fără îndoială că ele mai funcţionează si astăzi, dar au o funcţionalitate primară, nu o funcţionalitate totală, pentru că Longinus, dacă îmi permîţi o opinie, propria mea opinie, pe care o pun sub semnul întrebării - face mai mult o anatomie o sublimului, şi nici măcar o anatomie, ci o descripţie generală, o anatomie văzută de la distanţă. Sublimul nu ţine de elevaţia spiritului, deşi ea face parte din ea. Sigur că degetele fac parte din om, dar omul nu-i totuna cu degetele sale în acest sens, sublimul e o stare de coerenţă semantică explozivă (prin exploziv eu nu înţeleg ceva bubuitor şi luminos); prin exploziv, eu înţeleg şi ceva foarte calm, dar asta e cu totul o altă discuţie Sublimul este poate singura stare de spirit care nu acceptă nici un fel de material. De aceea, niciodată o poezie nu poate fi decretară sublimă... Ar fi doar un epitet exclamativ şi atâta... Ea se apropie de starea semantică o sublimului care este 942 NICHITA STÂNESCU PUB!IC1STICÂ 943 profunda. Dar nu vreau să divaghez prea mult pe această latură, pentru că accesul la sublim e, de bună seamă, cel mai acut, în cazul copilăriei, al ingenuirăţii pure si al primei luări în posesiune a numelor obiectelor. El se păstrează ca fenomen redundant, în poez.îe. în poezie, sublimul e un fenomen redundant. CB,: Adică mă interesează dacă se poate desface, explica, starea de sublim care garantează, în cazul poetului Nichita Stănescu. emisiunea poetică. Dar si starea de sublim pe care speră poezia s-o declanşeze la impactul lecturii. N.S.: Ca fenomen de macaz.... arta e un fenomen de macaz - cuvântul pare trivial, dar se impune prin simplitatea lui şi, bineînţeles că anticii nu l-ar fi înţeles. De aceea parcă nu-i un cuvânt potrivit. Nunul cuvintele pe care le por înţelege şi cei de acum două mii de ani au formă sigură. Să spunem, mai bîne... ca fenomen de răscruce. Hai să spunem aşa: de punct în intersecţia a două linii. Arta, de fapt, este punctul de la intersecţie dintre două drumuri, dintre două linii. Acel punct este numai un punct de fierbere, numai o schimbare de busolă, către alt magnetism posibil al sublimului. Dar arra ca atare, nu are natura sublimului. Este ca şi cum... nu ştiu cum să. spun... cum ai confunda roata, cu mersul sau rostogolirea roţii. Cu înaintarea roţii. Ori este evident că roata este cel mai perfect instrument pentru înaintare, deocamdată găsit... Mai sunt şi altele... aripa, cu zborul ei... poate e mai bine zis aşa. Aripa nu poate fi confundată cu zborul. Zborul e una, iar aripa... Dar aripa este cea perceptibilă. Ea e materialul zborului, prin ea putem sugera zborul. Lucrurile simple sunt aproape inabordabile. Adică sunt cele mai rare. A atinge simplirarea e culmea sublimului aproape, ca să spun aşa... Sâ poţi sâ spui hi câteva cuvinte, foarte simple, foarte de înţeles, neînţelesul, ceea ce nu rine de cuvânt şi ceea ce nu ţine de înţeles, este una dintre nenumăratele ogive, porţi, cărări către sublim, C. B.: Sublimul se livrează ca simplitate şi firesc... N.S.: firesc... Da, dar ce e acela firescul? E unul dintre cele mai rare fenomene care pot fi întâlnite. Pentru că artifexul şi artificialul sunt la tot pasul şi... nu ştiu cum sâ spun.... umanitatea şi civilizaţia provin din cadrul natural, din firesc, dar creează spaţiul artificial, iar artificialul nu are o natură firească; tocmai de aceea se numeşte artificial. CB.: Dacă bine-mi amintesc, Schiller spunea foarte frumos undeva că în noi e sădit totuşi ceva care depăşeşte natura. Din acest punct de vedere, omul trece uşor dincolo de firesc, incorporândud. N.S.: Iasă-mâ să mai meditez un pic... Mă pui în... mă pui în lentoare... notională.,. Eu cred câ firescul si sublimul, deşi au un ligament foarte strâns, nu au o evoluţie perceptibilă pentru o mică viaţă umană. Adică evoluţia firescului si a sublimului sunt mult mai mari decât evoluţia chiar o unei societăţi întregi. Aş spune chiar că sublimul şî firescul au un spaţiu şi un timp - dacă nu cumva ele sunt spaţiul si timpul, căci putem presupune că firescul c spaţiul şi sublimul e timpul, dar altfel de timp, şi altfel de spaţiu - de o măreţie pe care nu pot sâ o definesc, p'a nu mai ţine de cuvinte. Firescul şi sublimul au o statornicie cosmică cu mult mai mare decât însăşi istoria. Adică sunt mai neperisabile decar istoria umana, luară în bloc. Să-ţi spun, dacâ-mî îngădui, cum văd eu fenomenul. Aproaj>e ca un joc optic. Daca îndepârtându-te, sa zicem, de o planetă, de Lună, ea devine din ce în ce mai mică, îndepârtându-te de firesc şi de sublim, el devine din ce în ce maî mare. Este îngrozitor sâ te îndepărtezi de un obiect ri el sâ rămână static, la aceleaşi dimensiuni. Şî vroînd să te întorci şi să-l atingi cu mâna, sâ-ri dai seama câ nu-l mai poţi atinge, deşi el e lângă tine. C.B.: Te-aş ruga să-ţi aminteşti ce momente hotărâtoare ţi-au decbinşat şi ţi-au consolidat această convingere, spre care înţeleg că evoluezi, ca spre o obsesie inefabilă: grija pentru firesc şi pentru înţelepciune. 944 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 945 N.S.: E o întrebare la care nu pot să răspund in mod direct. Din când in când, am momente de trezie şi de luciditate -îndeobşte ele sunt matinale - in care am un alt tip de a percepe realul. Şî atunci, în percepţia realului, apare prima durere şi rana care se produce în dialectica iubirii dimre mine şi real. întotdeauna îi reproşez un static sau o diminuare a firescului. Deci, logic, ca sâ zicem aşa, sau în raport, o diminuare o sublimului. Şi, bunăoară, în acest sens, într-o dimineaţă mai veche, am avut o fugă de real, o încercare de a fugi dc real. Am scris-o eu cumva, în diferite formulări care nu mi-au ieşit prea bine si, ca dovadă, nu le-am publicat. 1 ,e aştept ca să aibă mai multă pregnanţă... O fugă de real, care se efectua real, natural. Dar realul rămânea neschimbător, şi la fel de mare în faţa mea. Cu cât fugeam mai tare de el, el rămânea static, iar reîntoarcerea la real, cum el era static, devenise de neatins. C.B.: In prezenta poeziei tale, am receptat starea de sublim ca pe un soi de propensiune a imaginii spre planuri secrete, invizibile, spre care te orientezi, sprijinindu-te însă, pe cek mai dezinvolte metafore. Am distins alături de această tensiune, o anume forţă a juxtapunerii conceptului cu metafora. Ai fi de acord, ca experienţă oarecum tautologică, să încercăm o traversare a unui poem anume, o lectură perifrastică, dacă vrei, o experienţă „lapătrat"a „contemplării din afară"? N.S.: Da, cu plăcere, dar nu garantez... C. B.: „ Vine focul îmi zise fii atent vine focul Şi'0 să vezi cu ochii pietrele-nmuindu-se Şi pe caprele negre de stâncă-necându-se în moalele stâncii". E un moment de disoluţie, te întreb? N.S.: Dimpotrivă, unul de absorbţic. C.B.: Elementele îşi schimbă locurile în univers, în această imagine? N.S.: Nu... nu... Acum eu am să-ţi spun ceva.... Nu pot să revin asupra unui text vechi, cu un alt ochi şi cu altă mână. Nu se poate, si am să-ţi spun de ce. Acum as fi tentat să spun că c vorba de fapt despre gaura neagră cosmică, care absoarbe după explozie... Singurul lucru care nu poate fi resorbit e cuvântul. El c cel mai rezistent material care există în „nomenclatorul" pământului - ca să folosesc un astfel dc termen. Adică, în toată enumerarea asta de elemente, începând de la cel mai simplu, nu ştiu care e... oxigenul sau asa ceva... hidrogenul, si terminând cu uraniul, cu phitomul si asa mai departe... Ca în Tabelul lui Mendeleev, care e un fel de tabla înmulţirii... Cuvintele nu pot fi trecute în Tabla lui Mendeleev, deşi sunt totuşi materie. Aici este partea cea mai specială a cuvintelor, anume că, într-o oarecare măsură, ele reperă structura materiei. Structura semantică a materiei... Orice cuvânt are în sine, conţine în el o informaţie cu mult mai mare decât cea pe care o pretinde cuvântul, sonoritatea sau pronunţia Iui la prima vedere. Ca dovadă, cu acelaşi volum, pot sâ scriu un vers genial, sau poate să rămână unul strict funcţional şi aşa mai departe. Când eram tânăr, am scris poezie argotică, de dragoste, dar nu numai de dragoste, şi unele din acele poezii îmi plac si azi foarte mult, dar, inevitabil ele au mari defecţiuni, şi de gust, şi stilistice, şi am vrut sâ revin. Dar e imposibil să revii asupra unui cuvânt dacă au trecut câţiva ani de zile între tine şi el. Cu atât mai mult cu cât, imposibilitatea de a reveni asupra unei semantici, mi se pare irezolutâ. Nu că n-aş avea curajul s-o fac. Dacă n-ar fi poezia mea, bunăoară, cred că aş avea oarecare dezinvoltură. Dar în genere, transformarea în cuvinte — care este una dintre obsesiile Epicii magna - este o repunere în discuţie a materialului din care faci proba. Materialul în sine nu contează, dar până acuma, de ani şi ani de zile, cel mai neperisabil materia! a rămas cuvântul şi, peste asta, o formă mai complexa a cuvântului a rămas poemul. Deci o inviraţic la poezie, dacă vreî. Dar nu pot interveni pe un text care are cel puţin cinci ani vechime în mintea mea. Nici 946 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 947 semantic nu pot interveni. Şi nici nu-mi pot da seama, fiind eu în cauză, în ce măsura e manieră, şi-n ce măsură e revelaţie. Maniera fiind un fel de ecou al revelaţiei, până la distrugerea revelaţiei. C.B.: A existai vreun program de natura lăuntrică, imanent experienţei poetice, în care să urmăreşti răsfrângerea poeziei tale, pedagogic vorbind, asupra poetului care eşti? N.S.: F,o întrebare care-mi place foarte mult şi pe care am încercat s-o spun, fără să fiu întrebat, dar n-am spus-o coerent, din pricina faptului că literalmente n-am avut la dispoziţie o întrebare atât de plăcută, atât de coerent formulată. Poezia nu se naşte după program, fără nici o îndoială. Se naşte din câteva revelaţii. Insă pe măsură ce aceste revelaţii prind tensiune, programul, construcţia se vădesc pe parcurs necesare. Şi-n momentul în care construcţia capătă o anume desăvârşire, simţi nevoia desprogramării construcţiei şi difuzării ei. De fapt, fenomenul e de clepsidră. Aş desena în această viziune... Cum am mai povestit. Prima oară... îmi spălam mâinile Ia o pompă de apă, într-o curte, după un meci de volei. Aş fi vrut la o pompă de petrol... ha, ha, ha.... îmi spălam mâinile şi mi s-a părut că sunt absurde... Până la contemplarea lumii din afara ei c o cale lungă... dar după definirea încercată, program, construcţie a lumii din afara ei, până a distruge din nou programul şi a-l lărgi înapoi, altfel şi în alt chip, e un parcurs. De altfel, e şi o modalitate de a înţelege dintr-un alt unghi de vedere Coloami fără sfârşit, care are momente de explozie geometrică şi de restrângere, ca sugestie, ca intuiţie, adică programare, de-programare, iar programare... de puls. De altfel, nu întâmplător, când eram tânăr, am visat foarte mult un tip de poezie pulsatorie, în care dispară nodulelor de tensiune sâ nu mai fie făcută geometric, cî ondulatoriu, dacă vrei, sau altfel, în versul trei din strofa a doua apare versul principal după care el se înmoaie. Apoi nucleul acesta apare în primele patru cuvinte într-un vers dc opt, pe urmă tar dispare un timp, pe urmă apare o ploaie de rime, după care iar se retrage... Asta ca tehnologe a poeziei, în slujba unei transmiteri de tensiune revelate sau simţite - care-i acelaşi lucru, pentru că prin revelaţie nu înţeleg ceva mistic, ci ceva care ţine de simţirea umană foarte puternic. Când iţi dai seama că eşti îndrăgostit de cineva e o revelaţie. Iar când realizezi câ urăşti pe cineva sau că îţi e indiferent, e o revelaţie. Mă gândesc... Construcţia de care mă întrebai, există. Bunăoară, cele 11 elegii trebuiau sâ aibă ca subtitlu Cina cea de taină, în unele ediţii străine aşa a apărut. Sunt 11 elegii si Omul fantă, care e anti-elegia, Iuda. lisus lipseşte. Ca atare, e o construcţie precisă, începând cu arta poetică şi terminând cu sprijinirea de propriul tău pământ, de propria ta substanţialitate. Am mai încercat încă o dată, în 12 moduri de a-ţi pierde viaţa şi nu mi-a ieşit satisfăcător. De-asta am intcgrat-o într-o altă carte, care, toată, am ratat-o, şi „tezele necuviinţelor" le-am ratat, pentru că am lucrat-o pripit. Pe urmă am încercat în Laus Ptolemaei o construcţie foarte precisă, care mi-a şi ieşit, dar atât de greoaie, încât lucrarea se citeşte cu mare dificultate şi n-are nici un fel de captatio benevolentiae. Cel puţin gentru generaţia mea. Intenţionez o construcţie mult mai amplă, din care primele trei cărţi au şi văzut lumina tiparului, şi care - evident - sunt, toate trei, experimentale. Dar după ce vor apărea toate cele şapte cârti vreau să le republic, cu toate rezecţiile pe care mi le va da perspectiva, între timp, înapoi. Dacă voi fi în stare să termin această lucrare, se va vedea câ e o construcţie aproape mat bună decât versurile care o susţin. Dar astea, bineînţeles, sunt un fel de planuri. 948 PUBLICISTICA 949 CU POETUL, NICHITA STĂNESCU Convorbire consemnată de Pavel Petroman - „ Viaţa, lumea, umanittitea, propria viaţă înflorită prin cuvânt" constituie sâmburele poeziei, starea de existenţă la putere. Ea este după cum o deţineaţi cândva dumneavoastră înşivă corolarul stării de gândire, de muncă „mereu dureroasă" şî al celei de fericire „minunată mereu". In fond ce este poezia? - Poezia, ca de altfel literatura, nu-i o artă a cuvântului după cum pictura nu-i o artă o culorii, iar muzica o artă a sunetului, deoarece cuvântul nu-i decât materialul asemenea culorii şi sunetului. Ea este expresia trăirii, consecinţa stării dc spirit şi nimic mai mult. Poezia esre starea dc îndrăgostit exprimată. în această situaţie toţi şi fiecare în parte suntem purtătorii poeziei virtuale în noi. Poetul, spre deosebire de ceilalţi, stăruie, insistă, caută cuvântul, lucrează asupra lui până când acesta ajunge sâ exprime, sâ-1 exprime ca exponent al celor din jur, al oamenilor şi al lumii. Când ajunge aici e nemaipojnenit. Cine ajunge oare? - Realizarea poeziei este un curaj ori un risc? - Ca în toate cazurile, afirmarea - exprimarea cu primordialitate - este un risc pe care nu şî-l poate asuma oricine. Pentru aceasta am nevoie de talent si mult aplomb. Talentul nu este doar muncă, ci înainte de toate revelaţie. El nu-i urmarea timpului învestit ci rezultatul durerii izbucnite în strigăt. Poetul se identifică dc-a lungul timpului cu starea de spirit a poporului său. Tocmai de aceea marele poet nu există, el este identic cu poporul său. - Ce-ar putea stimula creatorul de poezie? - Nimic mai mult ca viaţa trăită în mijlocul poporului său. Premiile prin care a fost sau esre recompensat un anumit poet, respectiv creaţia sa, nu-1 pot stimula prea mult. Recunoaşterea sa, după părerea mea, rrebuie sâ fie, înainte de toate, a tribului dîn care face parte. De aceea e necesar, e absolut necesar sâ ne cunoaştem si să ne recunoaştem valorile. Nimeni nu te poate pretuî mai mult ca ai tăi, nimeni nu re poate înţelege mai bine decât ei. Aceasta-i marea preţuire: recunoaşterea inevitabilă a ceea ce ai realizat. în ceea ce mâ priveşte v-o spun cu toată sinceritatea că nici recunoaşterea dc la Viena, nici cea de la Struga nu au echivalat şi nici nu vor echivala vreodată recunoaşterea de la mine de acasă, din ţara mea. Sigur câ n-aş fi loial dacă nu v-aş spune câ nu mî-au fost indiferente nici una, nici alta, deşi m-au frustrat dc timp foarte preţios. Am fost solicitat sâ particip la tot felul de acţiuni protocolare. - Ce credeţi, dacă s-ar acorda Premiul Nobel vreunui scriitor român, el ar putea confirma oare valoarea literaturii noastre, recunoaşterea identităţii sale în lume? - Nu cred fiindcă valoarea literaturii nu se evaluează, valoarea ei este incomensurabilă aidoma sufletului a cărui expresie este. Ea nu poate fi măsurată prin decizie. Pentru impunerea ei sunt necesare: raţiunea şi dragostea, înţelegerea si trăirea, cunoaşterea profundă a tot ceea ce s-a creat. - Ca profesori, nu putem să nu vă întrebăm ce a însemnat scoahi pentru dumneavoastră, ce rol au jucat ea şi slujitorii săi în formarea dumneavoastră? - Şcoala şi facultatea m-au ajutat foarte mult. Amândouă m-au sprijinit să devin om. Studiile le-am urmat la Liceul „IX. Caragiale" din Ploieşti şi vă asigur câ au fost urmate la vremea potrivită şi temeinice, Dascălii generaţiei mele au fost foarte 950 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICĂ 951 conştiincioşi, receptivi la nou sî promotori deliberaţi a noului. Colegii mei au fost inteligenţi şi întruna „pe faza". Printre ei, cunoscut de dumneavoastră, a fost şi Eugen Simion, un om şi un coleg extraordinar. In facultate, am beneficiat de o echipă de profesori cu totul ieşită din comun: AI. Roserti, lorgu Iordan, George Călinescu, Tudor Vianu si atâţia alţii adevăraţi titani în meseria lor. Faptul că i-am cunoscut, că i-am putut asculta a avut repercusiuni inimaginabile asupra formării mele. Prin ei am reuşit să cunosc nu doar problemele limbii şi literaturii române ori universale, ci viaţa, oamenii şi problemele epocii. Am fost un privilegiat şi dintr-un alt punct de vedere, am avut posibilitatea să cunosc pe cel mai mari poeţi români ai secolului nostru: Ion Barbu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi. Le păstrez o amintire veşnică. Fie-le ţărâna uşoară şi să-i ierte Dumnezeu că mult şi multe am învăţat de la toţi. De aceea vă spuneam şi dumneavoastră o credinţă de a mea: e mare lucru sâ ai şcoli, dar e şi mai mare să aî dascăli, oameni care sâ militeze pentru cultură din interiorul ei, întocmai cum ar lupta pentru viaţa lor - firesc, fârâ nici o ostentaţie. Cei pe care i-am numit, cei care m-au învăţat pe mine, în cea mai mare parte, aşa au fost. Ei merită toată recunoştinţa mea şi a generaţiei mele. - Vă mai amintiţi ceva din anii de şcoală, ceva cart iă vă dea cumva de gândit? - Când am început să învăţ, aveam 6 ani şi jumătate. în perioada preabecedarâ, aşa parcă e numită, excelam. Desenam linii, ovale şi cârlige cu o dexteritate rar întâlnită. Când am trecut la semne, respectiv la litere, m-am poticnit de-a binelea. Nu puteam înţelege atunci faptul că ceea ce vorbesc poate fî scris şi în consecinţă, am rămas în urmă mai mult. am ajuns să repet clasa întâi. N-am crezut atunci, cine s-ar ti putut gândi, în vremea aceea la faptul că voi scrie „cuvintele" şi „necuvintele" care să dea glas stării mele de spirit, poeziei care sâ reveleze şi şâ autoreveleze trăirile de care sunt în stare. Dacă voi muri cumva, sunt sigur câ nu mă vor roade viermii, fiindcă in-ani schimbat în cuvânt. Doamne, ce n-aş da sâştiu că am devenit poezie! N-aş vrea să mor, dar, dacă aş avea siguranţa că mă preschimb în poezie, n-aş regreta nici o clipă. - Numai poezie sau si muzică? - Ori una ori alta. Muzica, de exemplu, revelează starea dc spirit, „starea de zenit" a creatorului. Ea este soră bună cu poezia, dar nu face, nu poate face întotdeauna casă bună cu ea. în cazul muzicii folk, pop blues, de exemplu, care dc obicei, însoţesc mai nou poezia, ea îşi pierde ceva din valoare, se aude, de regula, doar ţipătul, zgomotul. E ca si când ai asculta muzică executată la şurub. Ea - poezia - trebuie ascultată ori citită în linişte şî la o anumită oră. Există o igienă a poeziei, ea nu poate fi citită şi ascultată oricând şi oriunde, oricum şi oricât. Poezia uu are aderenţe la toţi. De aceea renunţ uneori la recitalul de poezie. Mi-e teamă, să nn devin ridicol. - Lucian Blaga spunea că „pentru înflorirea poeziei într-o ţară, existenţa câtorva cititori de îtialtă calitate este mult mai importantă decât critica literară". Ce rol ar putea juca şcoala, respectiv profesorul de limba şi literatura română în acest sens? - Blaga a avut şi are dreptate. Dumneavoastră vă revine un rol extraordinar, deoarece nu-i chiar atât de uşor să înveţi pe cineva să citească şi încă poezie. Ca să o poată citi - am în vedere cititorul format - ea trebuie să ajungă să facă parte din el, pentru câ numai astfel poate să-i dea expresie, să o reînvie, să o readucă la viaţă, la nivelul stării care a generar-o. Casă poţi intra însă în inima poeziei trebuie sâ o pricepi, să o ştii, sâ o înveţi şi numai după aceea să încerci să-i dai expresia cuvenită. - Toate aceste calităţi gestează în dragostea şi entuziasmul cu careprofesond i-ajutâ pe elevi să exerseze actul citirii, cheia sui generis a perceperii şi receptării operei literare. Credeţi că poezia merită acest efort, această muncă susţinută atât în anii de 952 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 953 şcoală cât şi după absolvirea ei? Este oare poezia capabibă să creeze bucuria, pbicerea şi satisfacţia ce ar crea-o, bunăoară, ştiinţa? - Eu cred că da, deoarece rolul literaturii (sigur şi al poeziei) este la fel de important ca şi al ştiinţei. Ea reprezintă specificul uman în cel mai înalt grad, impulsionează sensibilitatea şi educă, prin forţa exemplului particular, latura generală de nobleţe şi sublim a sentimentelor ca act de conştiinţă. Trebuie să ştim însă că fenomenul literaturii nu e identic cu acela al ştiinţei. Literatura nu urmăreşte să descopere legi, ci doar să acorde tensiunea emoţională legilor, sâ reprezinte legile prin sentimente. Dar, aceasta nu înseamnă că literatura nu poate descoperi legi, sensul ei nu-i însă acesta - ea transmite prin sentimente legile naturii şi, în mod deosebit, legile naturii umane. - Literatura noastră - poezia în mod deosebit pe care o reprezentaţi - e capabibi să întruchipeze o asemenea forţă? - Sunt convins ca da. Noi avem o armată de poeţi, poate mai mulţi ca în oricare altă ţară din lume. Aceasta, poate şi pentru că mult timp poezia a fost ţinută sub obroc, înlăturarea sa a favorizat aprinderea focului din noi, sufletului unui popor | întreg, suflet care s-a convertit în poezie. Spre deosebire de alte popoare, vă declar sincer şi cu toată răspunderea că avem nu doar cantitate, ci şi calitate. Personal am citit şi am ascultat foarte multă poezie. Din păcate, multă de circumstanţă, încărcată, condimentară, împodobită, uşoară şi superfluă în esenţa eî. Tocmai din asemenea motive apar greutatea şi răspunderea în descoperirea, promovarea şi impunerea celei bune. Opţiunea e o problemă de educaţie şi aici dumneavoastră vă revine un mare rol (şcolii şi profesorilor de literatură). Nu putem şi nu puteţi nici dumneavoastră lăsa totul doar pe seama timpului. în fond, noi suntem timpul şi în măsura în care am înţeles, ştim şi am învăţat să optăm, să decidem asupra fiecărei clipe, deliberăm, de fapt, asupra vieţii noastre. - Credeţi că poezia bună va izbândi? Sunteţi simr câ încercăribr generaţiei dumneavoastră vor însemna „o treaptă " în evoluţia ei? - Sunt convins câ încă de pe acum poezia bună, creată în anii noştri, este 6 izbândă la care şi-au adus contribuţia şi scriitorii din generaţia mea. Ea constituie deja un punct dc referinţă pe care istoria şi critica literară nu-1 vor putea eluda. Am credinţa că nu o fac nici astăzi. Poezia din zilele noastre nu a inventat nimic extraordinar, ea este poezie şi nimic mai mult. Menirea ei de altfel, nu-i dc a inventa sentimente. Noi ne putem descoperi şi exprima, iubi şi urî, le putem apropia de inima sau, dimpotrivă, le putem respinge şi aceasta fac, după părerea mea, cu mult simţ de răspundere, creatorii de poezie de la noi. - Se discută tot mai mult despre diverseforme, specii de poezie. Mai mult, au fost create poezii în spiritul cerinţelor unor specii mai vechi, cum ar fi: rubaiatul, haiku-ul etc. Cum trebuie să privim aceste încercări? - Aşa cum sunt. încadrarea poeziei într-un anumit gen, specie etc. o sufocă. Nu-i facem nici un serviciu. Adausurile sunt de prisos. Haiku, de pildă, este o poezie da tip clasic japonez, extrem de scurtă. El nu-i altceva decât o stare de spirit greu de exprimat. laconismul, economia extremă a liaikuu-lui nu pot fi comparate cu nici o virtute asemănătoare vreunei specii literare europene. Dacă ne gândim însă bine, el nu-i altceva decât o formă perfectă, căreia-i corespunde o ideatică perfectă. El - dorinţa de a-1 realiza cu orice preţ - e caracteristic doar acestei generaţii (concizia), acea „mare dc idei într-un pumn de cuvinte". Tocmai de aceea el poate apare şi a apărut şi la înaintaşii noştri. Finalul poeziei Iui Mihai Eminescu, Trecut-au anii, este, din acest punct de vedere, un extraordinar haiku: Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntuned 954 NICHITA STÂNESCU 955 Realizarea sa reclamă experienţă de viaţă şi, bineînţeles, experienţă artistică. Poetul adevărat nu-şi propune sâ realizeze neapărat un haiku - să zicem - el este expresia capacităţii sale de a revela trăiri şi sentimente intr-o formă concentrată, indiferent cum s-ar numi ea. - Acum, deoarece vă însoţeşte la Timişoara şi doamna, vă întrebăm: ce reprezintă domnia sa pentru dumneavoastră? - Ea este totul, este sufletul meu, averea mea. Ea este de aur, este Dumnezeul meu! Sper să nu mă înşel, deoarece m-aş vedea silit să recurg la rezerve. - Tovarăş de viaţă, parte imanentă din noi, condiţia verticalităţii, femeia a fost întotdeauna sorgintea marii poezii. Iubiţi femeia? - O iubesc, şt o stimez. Fără femeie - fără poezie - omul nu s-ar distinge de neant. Iubesc femeia, pentru că-î izvorul bucuriei şi fericirii, speranţei şi nădejdii, al vieţii, în general. Când e vorba de femeie, de dragoste, nu contează naţionalitatea ori rasa, ci omul, omenia şi dăruirea, pasiunea cu care ştie să fie a cuiva. Mî-au plăcut întotdeauna florile, mi-au plăcut privighetorile după cum, de ce să tiu recunosc, mi-au plăcut foarte mult femeile care au ştiut intui finalitatea, - Sunteţi amabil să-mi scrieţi câteva cuvinte pe această carte? -Da! - Vă rog să o faceţi cu acest pix! - De ce? - Obişnuiesc să k păstrez. Păstrez la un bjc de cinste şi pe acela cu care au semnat: Aurel Baranga, Teodor Mazilu, Horia Lovinescu... - Opriţi-vâ că mă speriaţi. Sentimentul morţii este pentru mine echivalent cu spaima. Până când voi reuşi sâ o transform în cuvinte nu mi-e atât de teamă de ea. Teamă-mi-e că... NICHITA STĂNESCU ÎNTR-O IPOSTAZĂ URMUZIANĂ Convorbire cu Gheorghe Tomozei Era în octombrie '83. Nichita îşi trăia, strălucitor, ultima toamnă aurită. Apăruse numărul3 din reviste „Mauuscriptum" de care ■-vom vedea de ce — Nichita era extrem de mândru. Gh. T: Ai descoperit tu cumva niscaiva manuscrise neştiute, eminesciene? N.S.: Da de unde! Nu s-a născut nimeni între noi cu un asemenea cosmic noroc. Gh. T: Atunci? N.S.: Aşteaptă şi ai să te dumireşti, iar mă dau grande! Gh. T.:> N.S.: ...M-am făcut director de revistă. Ştii tu, a fost un vechi vis al meu şi orişicare „aluzii" am făcut, n-am găsit pe nimeni să mă împroprietărească şi pe mine cu un „jeţ" . Si-acum uite-mă director. Gh. T.: La „Mauuscriptum"? N.S.: Ai înnebunit! Să-i iau pâinea dragului de Alexandru, care vreau sâ zic... scaunul, care scaun am auzit că ar fi fost al lui Macedonskî sau cam aşa ceva? Gh. T.: Nu chiar... N.S.: Nu, domnule dragă. Eu sunt, mă rog frumos, director al revistei de avangardă „Urmuz". Gh. T: Păi n-a scos Bogza cândva o revistă „Urmuz"? 956 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 957 N.S.: I as-o pe aia. Geo de Bogza a răciit o revistă adevărată, o revistă serioasă. A mea uite-o nu e! Urm uz curat. Scot o fasciculă din „Manuscriptum" redactată, mă-nţelegi ca şi când. Gh. T: Ca si când ce? N.S.: Ca şi când avangarda chiar ar fi existat. Gh. T: Dar a existat Totuşi. N.S.: Lasă câ nici dumneata, tu, n-o ai la linguricâ pe avangardă. Nu cred în avangardă, cum nu cred în ariergardă. Cred în literatură pur şi simplu. Când e. Gh. T.: Si dai în patron? în Unnuz? N.S.: Doamne fereşte! îl iubesc pe Urmuz ca pe un sfânt drag {s-a spânzurat exact în spatele locantei unde am băut noi doi o iarnă...) ca pe o lacrimă a lui lisus, bre, o lacrimă bătută în piroane cu glonţ"'■ Era un superb, te-mirî-ce care avea prea mult humor ca să mai aibă şi talent. De unde talent? A, câteva scântei de geniu, da, s-ar mai găsi, dar fără talent cum să rămâi în istoria lu' literatura? Gh.T.: Călinescu l-a cam scărmănat... N.S.: Si bine i-a făcut derbedeului sacru! Gh. T: Atunci? N.S.: L-am anihilat prin parodie. Gh. T: Ai făcut tu parodie? Parcă detestai genul. N.S.: Păi îl detest. în sine. Dar ideea de parodiere nu! Care am şi izbutit, da" ştii, finesse! Muzeul literaturii a organizat o expoziţie dedicată literaturii (şi plasticii) de avangardă din România, şi nu numai, la care a fost invitat să vorbească şi proaspătul „director", autor al Ncquvintelor semnându-şi - logic - şi semeţ, publicaţia visată cu numele de.. Nestănescu. A vorbit aşa cum mi s-a confesat mie cu anticipaţie, desfiinţând literalmente obiectul expoziţiei (Centenar Urmuz) Alexandru Oprea - care şi el, peste câteva săptămâni... îl asculta înfricoşat, mai ales câ era de faţă şi o „mărime" de Ui Sorboiuz, uimindu-se de insolittd spectacol: tăietorul de pamblică al unei manifestări de artă se vădeşte a fi şi cel mai vehement contestatar al ei. Nichita a mai dres-o, în final, decUirănd că-i ţine dragi pe avangardişti nu atât pentru ce ne-a râmas de Ui ei (câ n-arfi rămas cine ştie ce), ci prin piUia sacrificiufui lor cavabrresc şi cascadoresc. A dat autografe pe revista din care Oprea tipărise un mic tiraj separat, neînglobat revistei în care de fapt apăruse, îscălindu-se cu voluptate pe banderobi galbenă, de reclamă, pe care se putea citi: „In acest număr colaborează Tudor Arghezi, C. Brâncuşî, Scarlat Callimachi, Ion Călugăru, B. Fundoianu, Marcel lancu, M.H. Maxy, Sasa Pană, Stephan Roii, Nichita Stănescu, Tristan Tzara, Dimitrie Vârbânescu (.'), Ion Vinea, Ilarie Voronca, Unnuz. După ce a terminat cu „Urmuz" şi tocmai ne zoream să sărbătorim momentul, în faţa lui Nichita s-a postat, înalt şi frumos si scoţând flăcări pe ochi şi pe gură ca balaurii din poveste, pictond, sculptorul şi poetul Mihai Olos rugându-l să-i facă si lui sfeştania unei mici expoziţii găzduite şi ea tot de muzeu, într-o odaie alăturată. - Dar sunt obosit bre! Olos: Te rog, Nichita. Aşa pot spune şi eu că am un vernisaj. - Ai tu nevoie de clămpâul meu? Olos: Am. Nichita s-a executat. A aruncat o ochire extrem de rapiibă. peste pereţii cu picturi muiate într-un verde vrăjitoresc (pe canatul ferestrei pâlpâia galeş o butelie cu palincă) şi a vorbit la fel de rapid. - Dragilor, cine nu-1 cunoaşte pe Olos e un om nefericit; nu mai poţi trăi de defel dacă nu-1 cunoşti. Iar după ce ajungi să-l cunoşti cu adevărat iar nu mai poţi trăi (lim'ştir) de fel! Olos este... A fixat exact imaginea prietenului (era prieten şi cu arta lui, nu numai cu el) a refuzat energic licoarea din fereastră şi a părăsit, palid, muzeul, isprăvindu-şi urmuzian atât cariera de director cât si calitatea de apărător „din oficiu" al pictorilor. 958 PUBLICISTICA 959 LECŢIA DE POEZIE Interviu de Tudor Vornicu Tudor Vornicu: Nichita, cred că cea mai uşoară lecţie pentru un profesor de limba şi literatura română ca Nichita Stănescu este lecţia despre poezie, nu? Nichita Stănescu: Dimpotrivă, este cea mai grea lecţie! Să vedeţi cum îmi Imaginez câ s-ar putea Face o lecţie cu elevii, despre poezie, cu elevii de clasa a zecea, sâ zicem, când c vârsta cea mai deschisă către poezie şi când foarte mult depinde sî dc arta pedagogică a profesorului pentru a face sâ se îndrăgostească de RCesstâ zonă minunată care este poezia. Aş rezerva lecţia de poezie ca pe ultima lecţie a anului şcolar. Mai întâi aş preda poeţii cu diferite poezii ale lor, marii prozatori cu diferitele cărţi, aş respecta programa analitică dar aş învia-o puţin prin expresie vie şi la capătul anului şcolar aş spune aşa: Uite mă, copii, zic, să vă spun ce mi s-a întâmplat ieri. Ieri când mergeam pe tren, seara târziu, pe o cursă chefere, am văzut o femeie dormind lângă o cană cu apă. Era atât de frumoasă şi atât de mândră şi atât dc sigură de sine acea femeie care dormea lângă o cană cu apă încât brusc mi-a părut rău că nu pot, că nu sunt compozitor ca să îi spun cântecul care îl stârnea în mine prezenţa eî liniştitoare. Mi-a părut foarte râu că nu sunt pictor ca să desenez aerul frumos care o înconjura pe această femeie care dormea lângă o cană cu apă. Mi-a părut râu câ nu sunt atât de bun poet sâ pot exprima sentimentele de frumuseţe pe care mi le-a stârnit această femeie dormind, lângă o cană cu an" într-un tren, noaptea, pe o cursă chefere... După ce aş terniinâ cu această povestire aş închide catalogul, semn că anul şcolar s-a terminat, le-aş ura elevilor vacanţă plăcută şi aş pleca iure din clasă, ca nu cumva, ci, privindu-mâ prea mult pe mine să uite lecţia despre poezie... Tudor Vornicu:... Dar s-a închis catalogullui Nichita Stănescu 960 CU PRIETENII - LA BELGRAD Convorbire cu Adam Puslojic, Dzevad Sabljakovic, Srba Ignatovid şi Sorin Dumitrescu Adam Prislop™: Dragă şi stimate Nichita, ce înseamnă cărţile, ce înseamnă ele pentru tine personal? Nicbita Stănescu: Ceea ce reprezintă iarba pentru pământ, ce sunt peştii pentru apă, ce reprezintă păsările pentru aer, ceea ce reprezintă cuvintele de dragoste pentru om. A.P.: Dar care este aici rolul poeziei? Ce înseamnă poezia în cărţi? N.S.: înainte de a vorbi despre poezia din căni, aş dori să fac o observaţie din afara poeziei despre poezie. Poezia este singurul lucru pe care-l mai are omul şi care uu este furat. Poezia încă nu şi-a inventat „Hitlerul" ei care să o jefuiască. Poezia aparţine tuturor: se găseşte în toţi oamenii, poetul esre mesagerul, umilul traducător al sentimentelor generale în toate aceste cărţi pe care le publicăm, uneori eu, alteori altcineva. Dzevad Sabljakovi™: Doar poeţii pot să înceapă o convorbire în felul acesta, poeţi precum Nichita Stănescu şi Adam Pusloji™... Dar sâ continuăm discuţia cu N.S.: despre sensul poeziei. Una dintre culegerile sab>, chiar prima, conţinea cuvântul „sens" in titlu: Sensul iubirii. Iar bi noi au fost traduse şi Nccuvintele sale. Acest titlu înseamnă oare o îndoială în cuvinte, o îndoială in poezie? N.S.: Nu! Nu înseamnă nici un dubiu în poezie - esre vorba de o convingere de-a mea şi de-a prietenului meu Sorin PUBLICISTICA 96! Dumitrescu mai veche - şi anume câ, în ceea ce priveşte poezia, cuvântul reprezintă doar materialul ei, aşa cum e culoarea materialul picturii, cum e linia materialul desenului, sunetul materialul cântecului. Arta cuvântului este lucrul cel mai puţin important în meseria poeziei, Kant susţinea cândva câ forma reprezintă cea mai înaltă formă de gândire şi câ o formă perfectă atrage conţinutul. Nu îndrăznesc să-l contrazic pe acest minunat filoSof, dar consider că un conţinut minunat, plin de mistere, un conţinut care dezvăluie, atrage o formă minunară care dezvăluie la rândul ei formă si revelaţie. A.P.: Sunt de acord dar, pe de altă parte, acest titlu Nccuvintele, nu reprezintă el oare o parte dintr-o tendinţă poetică din ultimele câteva decenii? N.S.: Nu, nu! A.P.:... o tendinţă numită antipoezia? N.S.: Prea puţin! Cehov este, după Shakespeare cel mai mare dramaturg... Dacă Shakespeare reprezintă un urlet barbar, Cehov este o tăcere barbară între două replici... acesta e Cehov, iar Nccuvintele melc sunt o tăcere barbară printre două idei sfinte. D. Sabljakovi™: în volumul publicat de Editura Rad din Belgrad- Starea poeziei, am dat peste o declaraţie a lui N.S., cum că de abia după ce a scris volumul \ 1 elegii a dobândit „simţul poeziei", „simţulpentru scris". Ce înseamnă pentru N.S.: acest „simţpentru scris"? N.S.: Nu mai rin minte dacă am folosit exact aceste cuvinte... Dar în tinereţe şi mai târziu, am fost un mare amator al icoanelor noastre pe sticlă. Am rămas uluit sâ aflu dc câte ori s-a pictat Cina cea de taină. Deodată, mi-am dat seama că, atunci când nu era sticlă suficientă sau când aceasta se rupea, pictorul din popor ajungea sâ „taie" din cei 12 apostoli, până când rămânea doar lisus şl câţiva, doî-trei apostoli. Culegerea celor 11 elegii mi-am imaginat-o ca pe un fel de Cină cea de 962 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 963 taină: de fapt, acolo.... sunt 12 elegii... printre ele e şi una intitulata Omul-fantă, care-1 reprezintă pe luda, aceea care demolează tot sensul, care neagă esenţa celor II elegii, iar autorul acolo este - nu lisus -, ci Cina cea de taină a autorului. Sensul scrisului l-am avut cândva, dar l-am pierdut. Acum prefer să inventez versurile noaptea şi, după aceea, să le dictez pe toate, deodată, soţiei mele. De ce? Pentru că Guttcnberg a aruncat cuvintele într-un singur plan, iar ele există dc fapt în spaţiu. Exact aşa cum a desenat Niels Bohr schema atomilor pe un singur plan, iar atomii există în spaţiu, aşa sunt şi cuvintele —spaţiale. Ele nu sunt moarte, ca acestea din carte, ci sunt vii, între mine şi tine, mine şi tine, între mine şi tine. Cuvintele au viaţa lor, ele sunt rostite, devin spaţiale, pot fi primite. După ce soţia mea scrie cuvintele, eu le privesc cu un ochî rece si le corectez. Nu le scriu cu acelaşi ochi, pentru că eu cunosc de şapte ori limba română; sunt un poliglot al limbii române, şi cunosc de 20 de ori limbajul poetic, vrând să-l perfecţionez, să-l fac strălucit, să-l fac perfect, chiar dacă perfecţiunea n-are nimic de-a face cu arta! Am zis odată, într-o poezie, câ, atunci când faci un cub perfect, trebuie să-i rupi dintr-un colţ un pic, ca să se mire toţi cum de nu e un cub perfect... Cât de perfect ar fi el dacă n-ar avea colţul acela rupt! Acum eu vă zic, însă, că dacă era perfect, nu l-ar mai fi băgat nimeni în seamă. Perfecţiunea nu atrage atenţia. D. Sabljakovii: Srba Ignjatovic a menţionat adineaori, într-o discuţie neformală, una din cărţile-simbol ale lui Nichita, ca un obiect de adorare. Care-i cartea aceasta şi de ce? Srba Ignjatovic: Mă refeream la această serie de trei cărţi apărute, acum, ai cărei autori sunt Nichiut şi, bineînţeles un mare pictor (precum primul este un mare poet) şi bun prieten, Sorin Dumitrescu. Aceste trei volume reprezintă nu numai o mare realizare din punct de vedere tipografic şi o posibilitate de a apărea in această experienţă post-Guttenberg, ci ne arată că o carte poate să reprezinte şi un monument. Este vorba despre cărţile care îşi merită acest aspect: Epica magna, Operele imperfecte şi Noduri şi semne. Şi este vorba despre un poet (l-am cunoscut acum vreo 10 ani, când am înţeles că am cunoscut o personalitate unică, un om care a trecut prin bariera limbii, care nu se ocupă de poezie scrisă, ci care-şi spune poezia din sufletul limbii sale, un om pentru care scrisul - poate că sună patetic, dar este întocmai exact - este egal cu respiraţia), este vorba despre un poet unic şi irepetabil. Aş spune că există un întreg şir de categorii care ar putea să conţină şi să explice toate aceste lucruri. Şi, în sfârşit, este un-poet care gândeşte intens, nu evită nici o problemă, scrie şi cercetează - şi acestea nu într-un mod modest, limitat şi fricos. El este omul în poziţia unuipoet-reformator, un reformator al conştiinţei limbii, un reformator al conceptului de poezie. Este o figură într-adevăr impresionantă, şi eu sunt onorat că am avut ocazia să cunosc, chiar şi indirect, prin traduceri, o forţă poetică atât de mare-pe Nichita Stănescu. D. Sabljakovî™: Un volum de neocolit este, bineînţeles, şi Belgradul în cinci prieteni. Arfi interesant să aflăm de hi autor cum s-a născut această carte. N.S.: Dacă vă spun câ sunt condamnat Ia moarte prin însuşi faptul că m-a născut maică-mea, aşa aş putea să spun câ sunt condamnat la prietenie prin faptul că i-am cunoscut pe Srba Ignjatovic şi pe Adam Puslojic. Condamnarea Ia prietenie este la fel de dureroasă ca si condamnarea la naştere. Aşa s-a născut volumul Belgradul în cinci prieteni. Aceasta pot s-o confirme prietenii mei intimi - Angliei Dumbrăveanu şi Petre Stoica, care, împreună cu Adam, Srba şi cu mine, am format o Cină cea de taină în cinci. D. Sabljakovi'™: In timpul discuţiei de astăzi am menţionat că Sorin Dumitrescu a fost cel care a făcut ilustraţiile la cărţile sak, iar Nichita a protestat imediat: nu este vorba doar de partea grafică. Acelea nu sunt ilustraţiile cărţii! De ce zici asta? 964 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 965 N.S.: Se înţelege câ Sorin nu este prietenul meu pentru câ nii-ar fi ilustrat cărţile, poeziile, cum nici eu niciodată nu aş ilustra picturile lui cu versurile mele. Este vorba de cu totul altceva. După mine, poate şi după Sorin, aici este vorba despre o unire în creaţia (prin efortul nostru abstract) unui obiect artistic concret: cartea, cuvintele palpabile, pe care le poţi atinge si de care te poţi bucura aşa cum se bucură copiii dco jucărie. Să vă mai zic ceva: noi suntem dc părere câ artele trebuie să se unească: aşa cum putem câteodată să considerăm cibernetica o ştiinţă unică în mterspaţiu, aşa se uneşte şi poezia mea {în cadrul întespaţîilor ci) cel mai bine cu concepţia vizuală obiectivă a lui Sorin Dumitrescu. Subliniez însă că între concepţia lui vizuală şi concepţia mea poetică există o „prietenie" comună, punând accentul pe ceea ce este in spatele cuvântului şi al picturii, într-o spiritualitate comună care este mai puternică decât spiritualitatea separată a fiecăruia dintre noi. In această perioadă, noi nu suntem lideri separaţi, în destinul nostru istoric, noi ne unim dorind sâ formăm o spiritualitate mai adâncă şi mai puternică. Modulul nostru artistic este cântecul care urmăreşte cuvântul Aşa cum în baladele populare, în textul propriu-zis, acestea se amplifică prin cântare, şi versurile mele devin mai puternice prin picturile lui Sorin Dumitrescu. Este un altfel de cântec. A.P.: Să-l întrebăm acum şi pe S.D. ce înseamnă pentru el acest concept vizual din poezia lui Nichita şi ceabiltă sintagmă: ce înseamnă pentru el această „spiritualitate imită " despre care vorbeşte Nichita? Sorin Dumitrescu: Preluând vorbek lui Nichita prin care el explică „nccuvintele"... el a vorbit despre ceva ce eu numesc no man's land - un teritoriu afizic (ceea ce nu înseamnă că e mai puţin concret), teritoriul care se află între sens şi semn. Am putea să spunem că artistul este cel care se pune el însuşi în acest no man's laud, în ale cărui mâini se află hamurile seninului şi sensului. Cărţile noastre (care sunt şi cea mai adâncă bază a prieteniei noastre) sunt construite ca şi sens ca un curcubeu, corn mc un arc en ciel! Emoţia, sensul, nu se nasc direct din acest contact vizual imediat si nici din contactul conceptual, ci din ultimul reflex care se naşte bi răscrucea transparentă dintre poezie şi pictură. Aş mai vrea sa adaug, o să Jiu concis şi cu asta o să şi închei, că fiecare dintre aceste cărţi (ai totul sunt trei), care au fost publicate succesiv, au aspectul si tipologia expresiei sale. Ultima dintre ele - Nod u ri şi semne, pe care v-am adus-o să v-o facem cadou, este o cane precum ceapa. Cartea-ceapă în care textul poetic este înfăşurat în foile şi mai iuti ale desenelor, zic mat iuţt nu ca forţă, ci, in primul rând, ca uu desen mai ascuţit. Textul este îmbrăţişat de desene, de aceea-i zic cartea-ceapă: aceasta fiind una din posibilităţile de exprimare pe care am ales-o. (Nichita râde tare şi toti aplaudă.) D. Sabljakovi™: Şi, bt sfârşit, dacă Nichita ştie vreo poezie de a sa pe de rost, am vrea şi noi sâ o auzim. N.S.: Ştiu o poezie foarte scurtă despre care cred că mă descrie de adevăratelea şi de aceea poartă si titlul Autoportret. Eu sunt o pată de sânge care vorbeşte. 966 967 CARE ESTE SEMNIFICAŢIA IDEII DE PATRIE ÎN OPERA DUMNEAVOASTRĂ? Ancheta Ideea de patrie este în tot ceea ce scriu eu, declară Nichita Stănescu. ca si colegii met. Chiar şi tabăra da Ia Teremia Mare, unde am venit cu inima deschisă si dc unde plec cu ea plină. Aici e una din sursele de inspiraţie, cum poate fi, de exemplu, sau cum a fost în timpul studenţiei mele Biblioteca. Prezenţa creatorilor în mijlocul oamenilor de aici, a vieţii lor, este un caz de patriotism. Este o sursă de inspiraţie, de unde şi eu mă adast şi voi scrie nişte versuri, atunci când le va veni vremea. Cred câ ar trebui organizate şi alte tabere, cu profil mai larg, de exemplu, de poezie, de sculptură, si, de ce nu, dc filosofic. ] iniba română, aceasta patrie minunată, le poate exprima pe toate. Patria o înţeleg o dată ca patrie de pământ şi de piatră, şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră. Am mai spus, limba română este patria mea. UN ÎNCEPUT DE ŞCOALĂ ESTETICĂ ÎN DESFĂŞURARE Interviu de Flavia Monica Diugan - In ultimii ani, indiscutabil, sunteţi numele cel mai important al poeziei române contemporane. Aţi dăruit, printr-o muncă de-o viaţă, una dintre cele mai puternice viziuni poetice. Numele dumneavoastră figurează în dicţionarele filosofice din străinătate printre gânditorii cu o contribuţie ortginabj în acest secol. Nu păreţi un om cu legături prea directe cu lumea, şi, totuşi, pentru Antimetafizica, o carte care trebuia scrisă, carte de care aveam atâta nevoie, v-aţi ales colaborator pe Aurelian Titu Dumitrescu, tânăr poet nedebutat editorial în momentul când s-a început lucrarea. Prin ce v-a convins Aurelian Titu Dumitrescu? — De când l-am cunoscut pe Aurelian Titu Dumitrescu am avut sentimentul unui talent foarte puternic şi original. Aceasta se vadea insesizabil în unele versuri ale lui, cât şi în caracterul lui mai aparte, aparent antipatic, dar, în realitate, profund. Când mi-a propus să facem o carte de interviuri împreună, am fost şi nu prea de acord, dar am acceptat, convingându-mă cu ideea lui că am putea face o încercare de Antimetafizica, foarte accesibilă, un început de şcoală de estetică în desfăşurare, fapt pe care, ulterior, cartea l-a demonstrat, prin evoluţia neta a poeziilor lui Aurelian Titu Dumitrescu, poezii din ce în ce mai bune, de la un ciclu Ia altul, iar, în ultimele cicluri, denotând o personalitate proprie foarte puternică, un 968 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 969 poet origina], pe care îl aştept ca, în viitorul apropiat, sâ se impună ca imul dintre foarte talentaţii poeţi ai celei mai tinere generaţii. - Ce a înţeles mai repede şi ce-a înţeles mai greu Aurelian Titu Dumitrescu? - Cred că nu se pune aşa problema, pentru că, în artă, pedagogia nu funcţionează asemeni celei dc tip obişnuit. Un maestru, asa cum am mai spus-o, îsi învaţă discijwlul nu lucruri noi, către care ar trebui ca acesta să aibă o propensiune, ci lucruri vechi, pe care magistrul deja Ic-a depăşit, şi care i le transmite elevului, în scopul ca acesta să nu Ic mai rejxrte. Cum am mai zis, sunt atâtea erori noi de făcut, încât e păcat de Dumnezeu să repeţi o eroare veche. - Gândeaţi de mai mult timp la Antimetafizica? Aţi mai încercat o asemenea carte? Cu cine? - în chipul în care ea a fost scrisă cu Aurelian n-aveam cum să gândesc să fac altă carte, pentru că felul ei s-a formulat pe parcurs ce ea a fost scrisă. Antimetafizica nu este o carte dc dialoguri, şi nici de convorbiri, aşa cum în mod eronat, am numit-o noi doi. Antimetafizica este o carte foarte vie în intenţia noastră, care foloseşte poezia, dialogul, comedia şi eseul ca materiale dc alcătuire ale ei. Am încercat un cu totul alt tip de carte, din care s-au scris 200 de pagini, s-o alcătuiesc cu Eugen Simion, şi care nu şi-a găsit momentul favorabil pentru a fi terminată. Dc asemenea, la urma urmelor, orice interviu mai reuşit, pc care l-am dat în decursul timpului, se poate considera, într-un fel sau altul, un model premergător. - Cum s-a modificat punctul dumneavostră de fugă in urma întâlnirii cu Aurelian Titu Dumitrescu? - Rezida chiar din capitolul din carte. Intervenţia reporterului: „Fiecare poet este o lume, şi contactul deschis dintre doi poeţi nu poate sâ nu modifice o dublă modificare din punct dc vedere interior a fiecăruia, în funcţie de personalitatea fiecăruia, în parte. Această schimbare de punct de fugă nu are aderentă obedientă la arta preopinentului. în schimb, ea nuanţează propria ta artă prj'ntr-un nou posibil punct de fugă. Sunt foarte valoroase contactele directe dintre poeţii mai tineri si poeţii mai în vârstă. Poetul tânăr luând cunoştinţă de câteva căi închise, deja cercetate ale poeziei, iar poetul mai în vârstă de sensibilitatea plină de prospeţime a unei alte generaţii" {citat din Antimetafizica, capitolul Punctul de fugă). - Cum apreciaţi colaborarea cu „Suplimentul Scânteii tinerendui"? - Cred că această colaborare a fost, şi sper să rămână, o colaborare exemplară. Acum, când s-a încheiat lucrarea Antimetafizica, îmi dau seama că ea nu putea să aibă o găzduire mai eficace decât în „Suplimentul Scânteii tineretului". în acest sens mulţumesc, cu drag şi recunoştinţă, redactorilor si editorului. - Aţi mai anunţat in presă alte două cărţi: Acolo unde vor fi doi sau trei «Şcoala de la Bucureşti. Le veţi mai scrie? Pe când aceste aşteptate evenimente publicistice şi literare? - Nu aş putea sâ spun sută la sută că ele vor fi scrise, dar, în principiu, am intenţia aceasta. Viitorul unei cărţi tiu poate fi planificat cu exactitate, precum nici destinul ci şi al autorului eî. 970 971 CE VÂ PLACE ÎN NATURĂ? Interviu de Dan Manolescu - Vă place natura, Nichita Stănescu? - Natura, dacă este foarte înghesuită în ea însăşi, este la fel de rară ea şi vidul. - Natura poate lipsi dintr-o operă literară? - O parte literară este însăşi natura! - Cât datoraţi lecturilor care v-au îmbogăţit puterea de a înţelege sunetele misterioase ale naturii? - Eu nu am „citit" absolut nimic. Eu sunt numai un simplu tipograf. - Cărei forme de relief şi cărui gen de peisaj ii acordaţi mai multă înţelegere: dealul, câmpia, muntele sau marca? - înţelesului de al lui: muntelui sau văii. DE CE SCRIU? ÎN CE CRED? *...Smnlgere de limbă este preafrumoasa mea poveste. Interviu De ce scriu? În ce cred? Pentru că... poezia este o lacrimă care plânge cu ochi! Cred în forţa cuvântului românesc, care dă un sens moral realului. 972 PUBLICISTICA 973 MOMENTELE CUVÂNTULUI Interviu cu Lubos Jurik Locuinţa poetului român Nichita Stănescu (născut în anul 1933) din Piaţa Amzei în centrul Bucureştiului este modestă: un fel de mobilă veche, probabil de consignaţie, pe peretele camerei de lucru o enorma pictură abstracta în care predomiwi culoarea neagră, mai puţine cărţi de cum te-ai fi aşteptat. Faţa lui trădează o viaţă zbuciumată: riduri adânci, ascuţite într-o mimă obosită, ochii neliniştiţi, părul lung, cărunt deja, bărbia cioplită. Nu bea, in schimb fumează mult. Este tipul căruia probabil prea puţin îi pasă unde trăieşte şi cum arată. Lumea sa este poezia, infinitele spaţii ab? lăuntrului său, lumea cuvintelor şi a imaginaţiei. In afară de aceasta, Nkhita Stănescu are o neasemuit de frumoasă nevastă, Tudorica, mai tânără ca el cu aproape treizeci de ani. La prima vedere enigmatică ca o ţigancă. în anul 1982, lui Nkhita Stănescu i s-a acordat Cununa de aur a Serilor de poezie de la Struga, premiul internaţional al festivalului mondial al poeziei din lugosbivia, a cărui importanţă depăşeşte poate şi Premiul Nobel. La înmânarea premiului în Catedrala Sfânta Sofia, poetul, printre altele, a spus: „Măreţia omului stă în ceea ce are în două feluri cuvântul: într-o tânjire spre frumos şi o tânjire spre adevăr". Nici nu se puteau mai exact caracteriza conţinutul şi aspiraţiik creaţiei sale. Nichita Stănescu este autorul mai multor cărţi de poezie: Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965). 13 elegii (1966), Oul şi sfera (1967), Alfa (1967), Roşu vertical (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvnitele (1969), Un cuvânt numit România (1969), în dulcele stil clasic (1970), Belgradul în cinci prieteni (1972), Măreţia frigului (1972), O literă în oglindă (1972), Cartea de recitire (1972), Clar de inimă (1973), Starea poeziei (1975), F.pica magna (1978), Operele imperfecte (1979), Respirări (eseuri, 1982), Noduri şi semne (1982). Nichita Stănescu este cel mai important poet român contemporan. L.S.: Am să revin, dacă-mi permiteţi, la discursul dumneavoastră rostit la înmânarea „Cununii de aur". Acolo aţi spus „că nu există poeţi, ci moaşe ak poeziei şi că este o tristă confuzie aceea care î-ar putea face sperând în meritul poetului, iar nu în miracolul poeziei". Având în vedere cele spuse, s-ar putea conchide că poezia există cumva în afara omului, în afara simţirii şi experienţei sale, în afara măsurii şi valorilor sale... Dar asa ceva este imposibil' N.S.: Văd aceasta în felul următor: poezia este peste tot în jurul nostru, este şî în noi, este în experienţa noastră, în sângele nostru, fireşte, este doar legătura cu flinta, fără ea n-ar fi nimic ce ar avea un sens anume pentru om. As vrea să spun, ca să mă puteţi înţelege în acest sens, că poetul doar dezleagă de farmec poezia, o materializează în cuvinte, îi dă o formă, o ajută sâ vină pe lume, dar să nu greşim, ea este aici: în copaci, în bolboroseala sângelui, vine împreună cu Eros, stă ascunsă în tristeţea peisajelor şi a amurgurilor. Dacă am spus că nu există poeţi, desigur nu m-am gândit atunci motâ mot, dar poate câ şi da. Poetul este doar mediumtil, pe care si l-a ales poezia ca prin el să-şi arate chipul deci, prin intermediul creaţiei lui. Descoperirea poeziei este la urma urmei o faptă foarte individuală, 974 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 975 la unii tine mult, la alţii mai puţin. Rimbaud şi prea tânărul poet român labiş au terminat repede cu descoperirea poeziei, dar de exemplu la Goethe acest lucru a durat mai mult. Dar aceasta este de fapt o altă problemă. L.J.; Dacă acceptăm această teză a dumneavoastră - că nu există poeţi, că există doar poezia - ce vom face atunci cu cuvântul? Căci poezia se compune din cuvinte, propoziţii, idei... şi nu putem spune, că nu există cuvinte si că există doar poezia. Sau acesta este adevărul? N.S.: Greşiţi prin faptul că materia poeziei o confundaţi cu mesajul ei. Căci mi puteţi judeca cum că poezia este ana cuvântului. Asta ar fi ca şi cum aţi confunda culoarea cu pictura. Cuvântul este doar un material. Da, cuvântul este de fapt materia fundamentală a poeziei, dar poezia este o operă imperfectă, căci este în continua mişcare. De ce sunt în mişcare? Pentru câ nu există intcrrelaţii precis determinate intre cuvinte si aproape fiecare legătură între cuvinte trezeşte în fiecare om altfel de asociaţii. Avem în faţa noastră o mulţime de variatiuni, fiecare vers poate rezona altfel, pentru că acţionează pe un alt fundal sentimental şi experimental. Ani sâ mâ întorc la ezitarea dv., cum că ce facem cu cuvântul. Dar poezia este şi în muzică, şi în piatră. Michelangelo a spus că statuia zace deja în piatră, noi trebuie doar s-o scoatem de acolo. L.J.: Imperfecţiunea cuvintelor... şi totuşi trebuie să vă bazaţi pe ele'. Cum altfel aţi putea dumneavoastră, un poet, să vă exprimaţi senzaţiile? Dumneavoastră aţi scris de fapt şi un volum de versuri pe care l-aţi intitulat Netuvinte şi apoi un altul Opere imperfecte, şi amândouă aceste volume sunt o luptă pentru expresie, sunt o pokmicâ cu imperfecţiunea şi unilateralitatea cuvântului, sunt o polemică despre identitatea cuvântului. N.S.: Aş spune că titlul Opere imperfecte într-o oarecare măsură surprinde esenţa creaţiei mele. Uneori spun câ eu nu scriu poezii, că eu le declam doar şi cineva le notează în locul meu. Poate şi din această cauză este poezia mea imperfectă, pentru că cuvintele sunt doar nişte semne ce-şi schimbă mereu sensul, sc împletesc, şi cuvântul devine doar imaginea din oglindă a expresiei - adică necuvântul. Cum vă puteţi baza pe ceva atât de vag, imprecis, mistic, cum este cuvântul? Nemai-vorbind şi despre faptul câ cuvintele sunt compuse din litere şi dacă ar trebui şi dacă ar trebui să ne ocupăm şi de litere, ar icsi o harababură în lume Cuvântul şi necuvântul sunt fiinţa creatoare a jweziei, determină scmu\ lucrurilor în sensuri care sunt ascunse după cuvinte care au dimensiuni nebânuite, cosmice. Comunicarea nu decurge doar prin intermediul cuvintelor ci şi în afara vorbirii, şi din această cauză şi poezia este o încercare de a surprinde ceea ce este în afara acestei vorbiri, poezia este o luptă continuă cu cuvântul. Iar şi iar ajung la prima idee, dc la care am plecat: poeţii nu există, există doar taina poeziei. LJ.: Sigur, nu vă veţi supăra dacă nu voi fi de acord cu ceea ce ml-aţi spus, dar nu acesta este sensul dialogului nostru. Deşi... poate câ şi este. Doar pentru faptul că dumneavoastră sunteţi totuşi poet şi in viaţa dumneavoastră se pot găsi toate elementele determinante în urma cărora cu siguranţă putem spune; iată, poetul! Nu puteţi ţine ascunsă această cale înspre poezie, nu puteţi nega propria dumneavoastră evoluţie ca poet, acea cale de la cele bănuite ba ccb? clarvăzătoare... N.S.: Ţin la cele spuse de mine, deşi, într-adevăr, nu acesta este sensul dialogului nostru. Dumneavoastră vă referiţi mai ales, dacă am înţeles cu bine, la evoluţia poetică. Am să încerc să vă explic acest lucru. Elev fiind, mă întorceam de la un meci de volei şi ajuns acasă îmi spălam mâinile la fântână. Deodată am aflat că mâinile mele sunt absurde. Acestea erau de fapt mâinile mele, dar eu n-am mai fost cu. Deci m-am întrebat: ce sunt eu? Cine sunt eu? Treptat am început să simt nevoia sâ-l observ pe om. Prima dată din afară. Apoi dinlăuntru. An 976 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 977 început cu durerea; dar nici durerea nu se confunda cu omul. Poate conştiinţa? Poate. Cu timpul, întrebările mele despre propria mea identitate deveneau şî mai ardente. Mă gândesc câ aici undeva începe autoconşticntizarea mea poetică, deci ceva ca o primă etapă a evoluţiei mele poetice. Probabil că nu voi fî departe de adevăr dacă voi spune că prin această etapă trebuie să treacă marea majoritate a creatorilor adevăraţi. Un alt element determinant, cum ziceţi, este evident, tema. Adevăratul contact cu poezia l-am simţit atunci când am început să mă ocup cu tema infinitului şi a veşniciei. Nici tiu atât din punct de vedere matematic, sau fîzical, ci estetic. Indiferent de ce se află deasupra punctului zero, deasupra nimicului, este infinit, are caracterul infinitului. Apoi am cugetat cam în acest fel: cuvântul se găseşte la frontiera între aceste două noţiuni. De aceea el este imperfect Nu poate fi perfect. Dacă autorul reuşeşte să apropie cuvântul de sensul lui exact - în corelaţie cu alte cuvinte - atunci din el va grăi poezia. Şi o altă etapă a acestui drum este simbioza personalului cu impersonalul, intimităţii cu universalul. Mă gândesc că atunci când un lucru pur personal, lăuntric chiar, intim, devine în acelaşi timp de importanţă universală - atunci din nou grăieşte poezia. Şi invers: dacă universul, cosmosul, veşnicia şi infinitul se transformă în ceva [>crsonal şi lăuntric, atunci autorul devine un medium al poeziei. De aproape zece ani scriu un edificiu poetic, care - dacă voi reuşi - va avea titlul Poeme impersonale. Astfel arată biografia mea poetică. L. J.: Mi-e frică să nu facem o greşeală: privim poezia de parcă aceasta ar fi problema relaţiei poetului faţă de el însuşi. Poezia este însă, permiteţi-mi să afirm acest lucru, problema tuturor. Poeţii n-o scriu doar pentru ei, ci mai ales pentru cititori. Deci să privim problema din ceabiltă parte: ştim deja ce înseamnă poezia pentru poet. însă ce înseamnă ea pentru cititori Cum acţionează ea asupra acestuia? Ce sens are ea de fapt? - N.S.: Deşi aceste întrebări ale dumneavoastră par foarte simple, ele sunt însă foarte dure. I .a nici una din aceste întrebări nu se poate răspunde nici afirmativ, nici negativ. Dacă aş începe sâ exagerez meritele poeziei, asta ar fi o demagogie, dacă le-aş nega, prin aceasta s-ar pierde iubirea mea pentru poezie. Asta nu înseamnă că evit răspunsul. Numai câ mi-e frică, câ n-am să răspund exact. Poezia... prin prezenţa sa, prin fiinţa sa, n-a provocat niciodată moartea. Ea este viaţa. Dacă ştiinţa, uneori provoacă indirect moartea, arta trebuie considerată drept ceva ce este chiar o parte a eticii. în acest sens estetica trebuie considerată drept forma superioară a eticii. Spun: poezia este viata. Ce sens are poezia... Si ce sens are viaţa. L.J.: Turgbeniev a scris o povestire interesantă, Paust, sub forma a două scrisori. în aceasta povestire descrie cum Faustul lui Goetbe a cauzat indirect moartea unei tinere femei. Nemaivorbind şi de o altă operă a lui Goetbe - Suferinţele tânărului Werther - sub influenţa căreia câţiva tineri bărbaţi au terminat voluntar cu viaţa. Şi dumneavoastră spuneţi că arta pricimueşte moartea... N.S.: Şi naşterea este uneori cauza morţii. Vreau să vorbesc însă despre esenţa problemei: estetica şi etica, care pornesc de la artă n-au caracter de legiuitori. Ba invers, aş putea spune că o nouă operă de artă distruge vechile legi şi creează altele noi. Sâ zicem câ un epos se compune, mai mult sau mai puţin, dintr-o înşiruire întâmplătoare a evenimentelor şi ce altceva este întâmplarea, dacă nu o încălcare a legii? Ce poate fi mai tragic ca moartea întâmplătoare a lui Oedip? Poezia este dimensiunea atotcuprinzătoare şi astfel ea anticipează şi tema morţii. Când l-aţi amintit pe Goethe, acest lucru doar subliniază forţa emotivă a poeziei. însă poezia nu conţine nici o altă forţă decât aceasta afectivă a simţurilor. De fapt noi nu putem sâ înlocuim forţa afectivă cu puterea politică, dar nici cu o altă forţă sau putere. Atunci n-am mai vorbi despre poezie. L.J.: Deci poezia are măcar puterea de a influenţa destine individuale? 978 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 979 N.S.: Mi-e teamă că nu. în ceea ce mă priveşte pe mine, nu sunt estetician. încerc sâ pornesc de la realiratea lucrurilor, din practică, şi să pun de acord materialul cu ideea. L.J.: Deci, sunteţi un sceptic. , N.S.: Aceasta este părerea dumnheavoastră. Eu sunt un om liniştit in exprimările mele. L.J. — Dacă poezia, după părerea dumneavoastră, tiu influenţează destinul individual, cu siguranţă .ea face măcar suportabil acest destin. Să zicem câ in momentele grele ale vieţii, în situaţiile neplăcute din viaţă şi poate că faţâ-n faţă cu moartea... N.S.: Dacă omul sc trezeşte faţă-n faţă cu moartea se gândeşte la alte lucruri, nu la poezie. Nu ştiu să vă spun dacă poezia face suportabil destinul uman. Nu prea-mi vine să cred acest lucru. Poezia este ca mireasma florilor: aţi putea afirma că mireasma florilor uşurează cuiva ceva? Când ani avut greu tăţ'i, când am dus-o foarte greu sau când am fost foarte grav bolnav, când mi-era o frică îngrozitoare, atunci consideram existenţa umană drept un vid, viaţa mi se părea fără sens. Amnci încetam să mai cred in veşnicia pe care mi-a apropiat-o poezia. Paradoxul fiinţei umane constă în faptul că existenţa este îngrădită de posibilităţile biologice ale trupului, pe când creierul omului, sufletul său tind spre veşnicie. Dar poezia nu ajunge până aici, aici este neputincioasă. Pur şi simplu suntem muritori. Poezia are probabil o altă menire: este ca un duş dc seară după ce ne întoarcem de la lucru, curăţă, înlătură jegul de pe culoarea cenuşie a creierului. In ciuda faptului că privesc la rolul poeziei în viaţa omului realist, mă gândesc, totuşi, că fără poezie viaţa omului n-ar mai avea nici un rost. L.J.: Aceste cuvinte într-o oarecare măsură contrazic afirmaţiile dumneavoastră de dinainte, pe de o parte puneţi la îndoială forţa poeziei, pe de altă parte vorbiţi despre acţiunea ei categorică. N.S.: Ca să nu ajungem ta o neînţelegere. într-adevăr, mâ gândesc că fără poezie viaţa noastră n-ar avea nici un sens. Mâ gândesc la poezia în cel mai larg sens al cuvântului, nu la nişte poezioare. Dacă omul n-ar fi capabil sâ perceapă frumosul, armonia, taina lucrurilor - adică poezia, probabil că s-ar transforma într-un robot. Pe lângă toate acestea, sunt convins, capacitatea omenirii de a percepe poezia nu este încă nici un fel de garanţie că această poezie va influenţa istoria sa şi va transforma măcar un singur destin individual. Dumneavoastră vă gândiţi probabil la poezia scrisă, la literatură... pe când eu am vorbit despre poezie în general. Dar bine. Lucrurile sunt mai complicate. Desigur. în viaţa mea literatura a acţionat puternic, atitudinile mele vitale s-au format sub influenţa poeziei citire si sub influenţa propriei mele creaţii. însă n-a fost doar literatura care m-a format: totuşi este aici şi educaţia, societatea, tradiţia, instinctele şi alte asemenea. Hotărâtor însâ nu literatura este cea hotărâtoare Desigur, la fîecare-i altfel. Am să vă povestesc ceva din experienţa mea când am fost elev de liceu. Profesorul de literatură română mi-a spus câ dacă îmr-o săptămână n-am să învăţ Luceafărul\u\ Eminescu, voi repeta anul. N-am fost elev bun. Poezia am învăţat-o cu dinţii încleştaţi şi cu un sentiment de ură. Am primit o notă de trecere. Peste câţiva ani mâ plimbam prin parc în societatea unei fete: amândoi eram speriaţi unul de celălalt. Nu ştiam ce să vorbim. Nici nu ştiu de ce am început să-i recit Luceafărul. Ani de zile aceste strofe au zăcut în memoria mea, fără ca cu să ştiu de acest lucru. Când am terminat de recitat, am simţit că sunt palid, că am devenit - într-un fel zis - astral. Am strigat, am fugit, am lăsat fata acolo, se uita după mine ca după un nebun. Deodată am aflat ce imensitate ascunde în sine poezia, ce forţă înfiorătoare conţine, cum ea transformă destine: această experienţă a anulat toate celelalte experienţe Acesta-i răspunsul la îndoielile dumneavoastră. Desigur - aceasta este experienţa mea, un altul ar trece nepăsător pe lângă acest poem. 980 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICĂ L.J.: Forţa si afecţiunea poeziei pot fi şi amăgitoare, înşelătoare. Nu numai pentru cititor, ci şi pentru poet, sau dacă vreţi, pentru un autor de poezie. Vreau şi vă atrag atenţia asupra acestei probleme, dacă cunoaşterea poetică a lumii - sau cunoaşterea lumii prin poezie - este aceeaşi cu cunoaşterea ei obiectivă. Această divergentă, dacă o putem-numi astfel, este prezentă în mai multe opere ale dumneavoastră, mai ales in volumele 1 \ elegii, Nccuvintele; Epica magna sau Noduri şi semne. N.S.: Aceasta este o problemă foarte, foarte complicată. Risc că o voi simplifica, sau mi-e teamă să 11-0 vulgarizez cumva. în principiu se poate aplica ideea de dinainte, că poezia si literatura sunt unul din factorii care-1 formează şi determină pe om. Ia fel pot spune că cunoaşterea poetică a lumii, cunoaşterea lumii prin literatură şi cu ajutorul ei, este doar unul din aspectele cunoaşterii, este doar o singură pietricică dintr-un mozaic, în nici un caz nu putem să avem pretenţii la o cunoaştere, complexa. Desigur, în cazul meu, aceasta este mai ales poezia, dar eu sunt slujitorul ei, amantul el, vraciul ei, ce vreţi dumneavoastră. Eu cred în momentele cuvântului, cted câ prin poezie am să dezvălui câte ceva din adevărul lucrurilor si din tainele fiinţei. Dar n-am pretenţia să generalizez propria-mi existenţă. Lumea are două chipuri: primul chip ar ti integrarea armonică cu mişcarea fiinţei când încerc (zadarnic!) sâ mă confund cu această mişcare. Erosul este pentru mîne o cale pe care pot să mă apropii de cunoaştere si pe care-1 simt ca pe o sărbătoare perpetuă şi veşnică. în acelaşi timp însă există şi al doilea chip, care este în contradicţie cu primul, care nelinişteşte: paralel cu încercarea de integrare armonică este prezentă aici şi mişcarea pe care aş caracteriza-o ca pe o luptă pentru independenţă, pentru izolarea celui mai viabil cu şi prin aceasta sâ anticipez existenţa multidimensională a fenomenelor şi a lucrurilor. Ştiu că aceasta este o tânjire dureroasă, dramatică şi Imposibilă. Uneori din această cauză îmi pocneşte capul şi sufletul. Vreau să văd lucrurile în contradicţie, din afară, şi dinăuntru, unite şi dezbinate. Mă gândesc însă câ în acest fel, că astfel ia fiinţă cunoaşterea, de la Eros până la Thanatos, şi atunci, este chiar totuna dacă pentru aceasta folosim poezia sau ştiinţele exacte L.J.: Deci am ajuns, tu sfârşit, Li momentul cuvântului, de la variabilitatea şî multitudinea sensurilor sale -de la imaginea lui în oglindă şi neputinţa de a-l apuca - bz foarte precis formubitid mesaj al poeziei: cum îl înţelegeţi dumneavoastră după cum singur vă numiţi, moaşa poeziei? N.S.: Momentul cuvântului, de care aminteam aici, poate fi într-un caz fericit momentul vieţi). Când un autor de poezie reuşeşte să găsească şi să folosească cuvântul potrivit, cuvinte potrivite, dacă pipăie pulsul poeziei si-I va transforma în pulsul vieţii, atunci poezia îşi va împlini menirea: îl face pe om mai fericit, face viaţa lui mai plină, mai plină de sensuri. Am mai spus o dată că eforturile omului duc spre tânjirea după adevăr şî spre tânjirea după frumos. Dialogul dintre adevăr şi frumos este cea mai frumoasă poezie pe care mi-o pot închipui. Dacă din acest dialog rezultă cunoaşterea, şi atunci menirea poeziei se împlineşte. Pe lângă toate acestea, sunt un realist; am auzit deja multe jurăminte, multe cuvinte răsunătoare şi gesturi Impetuoase. Sâ fim modeşti, să ne apropiem de poezie supuşi dar demni; arunci ea ne va dezvălui taina sa. Şi mai mult este valabil acest lucru în acesr moment al secolului douăzeci, când epoca a deraiat şî valorile au alunecat periculos la vale. Dar adevărul şi frumosul întotdeauna se vor reîntoarce acolo unde este locul lor, deci între valorile fundamentale ale societăţii umane, cum s-a întâmplat deseori in trecut şi speram că se va întâmpla si în viitor. 982 PUBLICISTICA 983 „CIRCULAŢIA CĂRŢII ESTE DE FAPT CARTEA" Interviu de Al. Raicu După ce se însera, pe culoarele redacţiei revistei „Gazeta literară" (unul foarte larg, celălalt foarte îngust) întâlneam o adevărată forfotă. Poeţi timizi, povestitori ori prozatori, printre ei rătăcindu-se şi câte un eseist vârstnic, veneau să-şi încerce şansa. Sama sau temeritatea. Pe culoarul cel mare, acolo, la etajul întâi al clădirii boiereşti din strada Ana Ipatescu, erau biroul celor care lucrau în secţiib de proză şi critică, secretariatul de redacţie, două mari camere pentru redactorubşef şi redactorul-şef adjunct, -despărţite de biroul unde veghea pentru amândoi prietena noastră, Ady Fiauu. Lumina cretoasă din tavanulfoarte înalt de pe celălalt culoar aşternea pe chipuri nişte umbre ciudate, îmbătrânind siluetele. Acob, în al treilea birou, pe dreapta, l-am întâlnit, prin 1907, pe Nichita Stănescu, în seara aceea, când adusesem câteva poezii pentru revistă, el se afla singur în redacţie. Nu reţinusem unde anume îl cunoscusem mai înainte. In aproximativ un deceniu, poetul izbutise să se detaşeze de ceihilţi confraţi, cu toate că nu lipsiseră şi unele opinii critice negative. Dar Nichita se distingea nu numai prin poezie, ci şi printr-un amănunt pe care nu se poate să nu-l observi si să-lpreţuieşti: atitudinea de respect şi de prietenie cu care îl primea pe orice nou-venit. Şi în seara aceea (fiindcă la revistă se lucra numai după-amiaza), el s-a ridicat de pe scaun, mi-a venit în întâmpinare, mi-a strâns mâinile cu efiziune. Nu m-a amânat cum procedau, de obicei, cei mai mulţi redactori, ci mi-a citit poeziile pe loc, comunicându-mi că-iphic şi subliniind chiar câteva imagini ce-l surprinseseră. Şi mai târziu, fie pe bi Casa Scriitoribr, la conferinţe ale Uniunii ori aşteptând la coadă pe la casierii, întâlnindu-lprin holuri de redacţie, Nichita nu şi-a dezminţit aura lui prietenească. Semn distinct al unei firi receptive, gata să risipească oricând din căldura inimii lui. De obicei, vremea estompează figurik şi atitudinile. Sunt scriitori de kt care n-am reţinut aproape nimic in ce priveşte vivacitatea ori, dimpotrivă, tăcerea, irascibilitatea ori calmul, loachim Botez îmi mărturisea că purta cu el un carnet în care îsi nota şi unele expresii ale oamenibr, „pentru că mintea onudui nu e o placă de patefon, amicule". Dimpotrivă, Ion Pas era de părere că nu e nevoie de fik multe pentru a „păstra " obiceiuri, proverbe, întâmplări. Ce te-a făcut atent, într-adevăr, nu se uită deloc. Despre Nichita am preferat soluţia lui loachim Botez, alcătuind chiar un dosar, începând din acea seară, dosar în care am adunat şi recenziile despre cărţile lui, pe care le-am „prins"din mers, ba şi bibliografia, inclusiv traducerik cărţilor, realizate în diferite limbi europene. Insă însemnărib de faţă nu urmăresc un studiu de istorie literară, cu toate câ în uneb locuri se găsesc menţionate cu exactitate titlurile tuturor lucrărilor poetuhu. Ar fi fost interesantă măcar acea trecere în revistă a recenziilor apărute în diferite publicaţii la fiecare apariţie a unei cărţi de Nichita Stănescu. Aceasta ar pretinde însă o muncă extrem de complicată, lată, în 1980, se împliniseră dotlă decenii de la apariţia primului lui volum de poezii. Câţi dintre scriitorii importanţi n-au fost tentaţi să se pronunţe în acest interval cu privire hi poezia lui? Cine ar parcurge asemenea dosare ar întâlni cronici literare semnate de Al. Piru, N. Manolescu, Mihai 984 NICHITA STÂNESCU Gafiţa, Paul Georgescu, Victor Felea, Al. Dobrescu, Ijiurenţiu Ulici, Al. Andriescu, Roxana Sorescu, Valeriu Cristea, Dinu Fblmând, Nicolae Motoc, Ion Pop, NicoLie Ciobanu, Alex. Ştefănescu, M.N. Rusu, Constantin Ciopraga, Eugen Dorcescu, Eugen Simion, Al. Protopopescu, Eugen Barbu, Gheorghe Grigurcu, Edgar Papu, George Munteanu, Ion Gheorghe, Lucian Raicu, Dana Dumitriu şi este sigur că lista s-ar putea prelungi mult, foarte mult. Departe de a fi fost acceptat doar cu entuziasm, după primele câteva volume Nichita a fost analizat uneori cu severitate. Laş cita, în primul rând, pe Gh. Grigurcu si pe Al. Piru. Pe măsură ce anii au trecut, personalitatea lui poetică s-a consolidat. Versurile poetidid au început să albă strălucirea metahdui preţios pe care geologul îl depistează într-un bulgăre obişnuit de minereu. I s-au dedicat tablete şi studii critice, l-au fost luate interviuri. Este singurul poet din generaţia tânără căruia i s-a consacrat o monografie, aceasta fiind semnată de Ion Pop. Departe de a se izola într-un turn defildeş, Nichita Stănescu a rămas prezent în cea mai acută actualitate. Prietenos şi generos, ducând o viaţa boemă, a continuat să Scânteieze. A scris şi scrie nu numai poezie, ci şi eseuri interesante, portrete, articole, aforisme. Dotat cu o inteligentă ieşită din comun, el îşi găseşte şi timp pentru lecturi intense. Orice discuţie cu Nichita Stănescu constituie o experienţă. Şi tiu m-aş mira dacă un romancier sau un dramaturg îl va alege drept personaj central al unei cărţi interesante. S-ar putea realiza încă de pe acum o istorie romanţată a vieţii şi activităţii lui. Există un material valoros. In primul rând, dacă ar fi evocate zilele şi nopţile în care el a risipit în discuţii o serie de preţioase idei şi imagini. M-am gâtulit însă că toţi cei care îi citesc volumele de versuri ar dori să ştie, în primul rând, câte ceva despre copilăria şi adolescenţa poetului. Despre acestea nu se poate afla uneori aproape nimic în lucrările de istorie literară sau în cele de eseuri PUBLICISTICĂ 985 apărute in ultimii ani. De aceea, i-am furat o oră în care am vrut să consemnez tocmai asemenea „detalii". Urc cu liftul. Sun prelung. Ştie cine îl vizitează. Aşa că îmi deschide uşa o fată subţirică, precum o trestie. Prin camera în care trec sunt doar câteva mobile — o masă rotundt, câteva scaune, o etajeră. Pe albul pereţilor parcă umbbî cuvintele. In cealaltă cameră, Nichita se află în pat, acuzând nişte dureri vagi. Observ câteva tablouri de Sorin Dumitrescu. — Cum ţi-am spus şi când ne-am întâlnit zilele trecute la Uniunea Scriitorilor, mă interesează din biografie: copilăria şi adolescenţa. - Bine, M-am născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, într-un cartier care se numea „mahalaua sârbească" {Uneori a pomenit şi de satul Drajna cu cătunulStăneşti - n.n.). Port două nume, şi Hristea şi Nichita. în perioada aceea, tatăl meu lucra la o croitorie, iar mama era casnică. Aveam casa pe strada general Cernat, lângă spitalul de copii - azi strada Buciumului. în jurul casei, locuiau familii cu Poarte mulţi copii. Destul dc aproape se afla un maidan pe care noi, copiii, ne jucam dc-a nemţii... şi germanii. Acolo am locuit până s-a încheiat războiul. Pe vremea aceea, Ploieştiul mi se părea una dintre cele mai ciudate aşezări urbane. Se spunea că el este un... port fără ieşire la mare. Se mai spunea că, dacă de-a lungul vremilor s-ar fi putut cumpăra aur pentru petrolul ce a trecut pe acolo, s-ar fi putut pava tot oraşul cu bucăţi de aur. Mai ştiu câ mica negustorime şi meşteşugârime din Ploieşti era foarte solidară. Nimeni nu se concura. Totul era ca fiecare să aibă din ce trăi, împărtindu-şi astfel activitatea, încât să existe lucruri pentru toate nevoile vieţii. Ia vechile sărbători, în oraşul nostru se strângeaţi oboluri pentru cei aflaţi în închisori - între care şi Doftana, pentru toţi umiliţii şi obidiţii vieţii. Şi în oraş erau cam 43 de bresle. Să ştiţi că una din primele grădiniţe pentru copii fără părinţi a luat 986 NICHITA STANI-SCU [•UBI tCISTICA 98? fiinţa la Ploieşti, care avea un fel de statut propriu, o coerentă interioară. * - Care este numele tatălui lui Nichita Stănescu? - Niculaie. Era al treisprezecelea copil al unei familii de ţărani veniţi la oraş dc acolo, din Drajna, după muncă. - A rămas croitor tatiil dumîtale? - Nu. O vreme a lucrat la fabrica „Steaua Roşie", dar a avut un accident de muncă si a fost pensionat. - Te mai duci pe acasă? - Da, este destul dc aproape, dar în ultima vreme am fost mereu bolnav. - Dar fraţi? - In Bucureşti, trăieşte o soră a mea pe care o cheamă Mariana-Elena-Georgeta-Doina. Da, da. Are patru prenume. E profesoară, mai mică aproximativ cu cinci ani fată de mine. Şi încă o soră, Cristina, mai tânără cu zece ani. - Unde a urmat primele clase poetid Nichita Stănescu? - La scoală primară nr. 5 din Ploieşti, avându-1 învăţător ] pe un institutor foarte aspru, Popescu. {Intr-o convorbire afirmase: „în clasa întâia primară am rămas repetent, incapabil să învăţ scrisul. N-am fost niciodată un elev strălucit..." - n.n.). Pe urmă am urmat Liceul „Sf. Petru si Pavel". - Ce-ţiplăcea în anii aceia? - Sportul. Mă împrietenisem cu un grup de colegi, printre care Mircea Petrescu, Morel Wolf, Emil Petrcscu... Uite, unul din jocurile noastre - aveam poate paisprezece ani - era aşa: ne aşezam pe scaune, picior peste picior şi ne priveam în ochi fără să clipim. Câştiga cel care izbutea sâ rămână mai mult timp „neclintit". Dacă se întâmpla să ne aflăm acasă la Wolf, mama lui ne aducea câte o dulceaţă. Atunci, noi ne priveam din nou în ochi, semnificativ, iar colegul meu rostea, cu glas de persoană emancipată: „Cucoană, a trecut vremea dulceţurilor! Adu-ne mai degrabă un ziar să citim articolul de fond, ca sâ-1 comentăm. Dar adu-ne si două vişinaţuri!". — Ispita scrisului nu se ivise încă? — In revista de fizică şi dc matematică a liceului ce apărea pe atunci, am semnat unele rezolvări de probleme cu numele Stănescu Hrisrea. Cel care m-a îndemnat să iscălesc cu al doilea nume, Nichita, a fost profesorul meu de istorie, Nicolae Simache. In perioada pe care o evoc, lucram şi eu ca angajat la un atelier de croitorie. Cu ce câştigam, procurasem un şapirograf la care trăgeam o revistă intitulată „Băcăonia" - de la expresia „A face pe cineva de băcănie!" Era o revistă absurdă în care publicam fabule ironice şi reportaje neverosimile. Lori cei care semnam foloseam pseudonime, în realitate nişte porecle. Păcat că n-am mai păstrat vreun exemplar deşi... ce e drept, tirajul obişnuit nu trecea de o sută de foi. — Ce s-a întâmplat cu şapirografiul? — Ne-a fost confiscat de către un miliţian care ne-a acordat, după o scurtă anchetă, şi câte o... palmă, ca urmare a denunţului unui coleg. — Câte numere ale revistei fuseseră scoase până atunci? — Cred că şapte. Era înainte de vacanta de iarnă, în anul 1947. — Dar în liceu, profesorul de limba română nu te remarcase? — Ba da. Pe mine şi pe un coleg, Mircea Ivancea. Pe amândoi ne-a ameninţat într-o zi că nu ne va trece la examenul final din clasa a patra, dacă nu vom învăţa sâ recităm Luceafărul. I-am ascultat, fireşte. — Deci, vă plăcea tuturora Eminescu? — Dar si Mioriţa, unele basme populare foarte bune, Topîrceanu, V. Cîrlova, Sadoveanu, Matei Caragiale, Creangă. Sâ ştiţi că [ie atunci noi elevii eram mai... ruşinoşi decât cei de azî. Admitcam cu greu cuvintele „Te iubesc". Iar humorul lui Topîrceanu ne era foarte accesibil. Ei, mai târziu, pe mine m-au 988 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 98') atras dialogurile lui Platou, postulatele lui Kuclid, am făcut lecturi din Marx şi din unii filosofi chinezi. - Şi iată că ajungem, lunecând prin timp, la anii [acuităţii de filologie. - Cel mai drag profesor de acolo, mi-a fost, fără îndoială, Paul Georgescu. Dânsul m-a ajutat foarte mult. hram un student .sfios, iar profesorul meu dispunea de o capacitate extraordinară de a-i asculta pe cei din jur, apoi a-i stârni. Ştia sâ ne încurajeze. - tu epoca respectivă cine l-a mai ajutat pe Nichita Stănescu1! - Dumitru Micu. Cu ajutorul lui am reuşit sa debutez, publicând în revistele „Tribuna" şi „Gazeta literară", în aceeaşi săptămână, în anul 1957. Se împliniseră 50 de ani de la răscoalele ţărăneşti din 1907 şi scrisesem ceva pe această temă. [...] - Probabil că Paul Georgescu a fost printre primii care a remarcat poeziile dumitale... -Verdictul şi prezenta lui erau inefabile. Cred câ ascundea un anume secret în a depista ce era cu adevărat interesant. - Mai concret, cum proceda Paul Georgescuc - Urmărea un anume fir în cursul discuţiilor, într-o zi, mi-a propus să facem o plimbare prin Cişmîgiu, tăsându-mă sâ dezvolt o teorie a mea despre lingvistică. - N-ai consemnat-o vreodată în scris? - Mi se pare câ într-un „Jurnal" pe care l-am ţinut mulţi ani şi pe care îl intitulasem Teorii, păreri, observaţii. Era un fel de listă de idei si întâmplări ce-mi veneau în minte, pe care le notam de câteva ori pe zi. Scriam pe nişte caiete de dictando. Sunt sigur ca „jurnalul" acesta nu s-a pierdut, trebuie sâ existe pe undeva. Numai că pe atunci scriam exagerat de plecat spre dreapta, ceea ce mi s-a părut, la un moment dat, prea feminin! Atunci am trecut la o scriere spre stânga, dar se vădea că ea este a unui elev neformat. - De fapt, ce-ţi plăcea mai mult dintre materiile cursului liceal? - Matematica, in mod deosebit geometria euclidiană, pe care o găseam dezvoltată în nişte reviste ale „Societăţii de fizică şi Matematică". Dar şi în o serie de texte antice, greceşti. Pentru geometrie aveam o adevărată pasiune. De altfel, idealul meu pe atunci era să devin profesor de matematici. - Aflaseşi cumva despre Dan Barbilian? - Nu. Singurul dintre marii poeţi moderni din care învăţasem unele versuri era Bacovia. Cred că e unul dintre meritele... seriei mele acela de a-l fi adus în adevărata lui măreţie, ce o merita pe deplin, pe Bacovia. Mai îmi plăceau, la un moment dat, şi B. Fundoianu - deşi el nu era în spiritul nostru ploieştean - şi Constantin Tonegaru, din volumul căruia, Plantaţii, ştiam multe poe/ii. - Dar dintre poeţii străini? - Ii citeam, în primul rând, pe Edgar Ajlan Poc si pe Baudelairc, dar nu atât pentru frumuseţea interioară a versurilor, ci pentru... faima lor malefică, de a fi stranii. Discutând, despre preferinţeh> prelegerilor profesorilor pe care i-a preţuit în timpul cursurilor universitare, ajungem din nou bi Paul Georgescu. - Deşi a avut o intuiţie atât de fină în a descoperi talente veritabile, deşi a abordat zeci de teme majore pentru istoria literaturii, mie mi se pare că nu s-a scris suficient despre această activitate a lui. M-a sprijinit nu numai pe mine, ci a pus umărul si la afirmarea altora, ca Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gr. Hagiu, Nicolae Breban, acordându-Ie un larg spaţiu în revistele pe care le-a condus. Nu cunosc vreun scriitor cât de cât talentat care, în perioada respectivă, sâ nu se fi bucurat de încurajarea lui Paul Georgescu. Pe această linie, este un scriitor de o factură cu totul deosebită şi mai palida Iui prezentă fizică în ultimii ani, de la reuniuni scriitoriceşti, nu justifică 990 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA vreun ocoliş. Dacă mă bucur dc ceva acum, e că Paul Gcorgcscu se afirmă şi ca un mare prozator. Dar si în această privinţă am impresia câ sc scrie puţin despre el. - Ce ai de spus despre poezia lui Nichita Stănescu? - Am avut şi destule praguri grele de trecui. Acestea au fost uneori mult prea înalte pentru a le sări de la prima încercare. Poezia c cuprinsă la mine dc spiritul de cercetate si nu de cel de depozitare. De pildă, eu cercetez un sonet, nu-1 depun în vreo bancă anume... Ce am întreprins, nu e vreo revoluţie in poezie, ci doar căutarea unor tipuri noi de abordare a sentimentelor printr-o modalitate de gramatici spaţializate. Mi-am dat seama, )a un moment dat, câ prea muJti cititori, cu o educaţie poetică plană, nu văd nimic spaţializat. Or, în clipa când izbutim sâ sparializâin cu adevărar, numeroase probleme de comunicare pot fi rezolvate; nu in sensul scurtării timpului dc comunicare sau ieftinire „a produsului scris", cum ar fi o metaforă de preţ, ci al transmiterii mai profunde a ideii şi imaginii. Cred câ limba arc câteva straturi foarte acute şi câ de fapt ea este locul în jurul căruia se rotesc sentimentele. Obiectul cercetării mele, sentimentele, arc o natura concretă, deci o natură clar calitativă şi nu una abstractă. Aceasta nu se supune neapărat unei formule matematice cc trebuie utilizată în rezolvări, ci merge către părăsirea cu violenţa a gramaticii scolastice, dar şi a timpului scolastic, deşi ar putea fi socotită mai plană ca un sonet, prin rigorile pe care şi le impune. -Csarfi să exemplificăm? - Unii - şi eu însumi, fireşte - îl negam la un moment dat pe Coşbuc pe motiv că poeziile lui sunt prea îmbibate cu miere. Acum îmi dau seama câ lucrurile nu stau chiar aşa. Dacă schimbi unghiul de vedere spaţializat despre care vorbeam -şi aceasta nu numai la propriu - vezi câ pe timpul lui Puşkin... un palat al ţarilor ori un costum malacof se potrivea perfect. Poetul realiza un anume stil din genul lui. Realizarea respectivă trebuie luată ca o prăjitură veche, ca cea pe care, obişnuiau mamele noastre, prăjitura are farmecul ei. - Deci, tiu mai e vorba de aplicabilitatea elementelor matematice. - In liceu am stat prost cu ele, pentru că profesorul meu era extrem de exigent în sensul gândirii lui, neacceptând o viziune cât de cât originală a noastră, a elevilor. Azi, îmi dau seama că starea cantitativă este de fapt cea adolescentină -agăţarea de existentă. Sentimentele apar cu mult mai târziu. Matematicile de grupuri ale lui Cantor, care sunt o culme a biruinţelor în acest domeniu, se bizuiesc pe acel unu ca fundament, adică pe o calitate nouă, restul fiind doar repetări ale acestui unu. Dar dacă pornesc de la litera A, constat că nici o vocală şi nici o consoană nu c repetarea alteia. Doar câ anatomia lor se distruge total în diferitele componente în care intră, dând cuvintele din diferite limbi, sunetele principale putând b găsite în toate acestea, lată de ce unele teorii absurde nu mai mi se par astfel, apreciind ca există în ele un sâmbure de adevăr, aşa cum s-a şi dovedii. Ce spun eu poate să pară şi un julvernisrn, căci Jules Verne e autorul celor mai absurde basme cu putinţă. HI m-a ajutat însă până la urmă - repet -să-l în teleg pe Coşbuc. De aceea şi azi îl recitesc pe Jules Verne, in vreme ce romanele poliţiste si dc spionaj îmi par nişte imbecilităţi. In prezent, îmi place numai un anumit tip dc proză cum ar fi „Biblia apocrifă" cu o anume duritate a textului, fantomatică. An citit însă în ultimii ani si aproape toate romanele pe care ni le-au dat Paul Georgescu, N. Breban, Augustin Buzura. - Dar poeţii? - li urmăresc îndeaproape îndeosebi pe cei tineri, unii fîindu-mi chiar prieteni. Pe câţiva, în începuturile lor, chiar i-am sprijinit. Acum unii dintre ei mâ şicanează. Dar cred câ cel mai câştigat am fost tot eu, fiindcă m-am simţit mulţumit. 992 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA ~ Ştiu că în locuinţă de aici din Amzei vin foarte mulţi scriitori tineri sau vârstnici. Uneori ţi-au luat din timpul de creaţie şi de odihnă. Dar asta e altă problemă. Fireşte, când le-au apărut cărţi de poezie ori proză ţi le-au oferit cu autograf Unde sunt? As ţine să copiez câteva din aceste rânduri omagiale care au desigur şi un caracter de istorie literară. - Fu am fost ca personajul din Balada chiriaşului grăbit. Pe tinde am locuit - la numeroase adrese-am lăsat o mulţime de volume. De fapt, mi pierd nici o carte. Ele se pierd de mine. Cât priveşte... autografele, sa spun drept, le privesc doar ca un gest de curtoazie. Cele mai multe sunt elogioase. în fond, sunt încredinţat că ele constituie numai o superstiţie! Singurul autograf care n-ar intra în definiţia asta ar fi tablourile pictorilor. - Dacă nu eşti, din câte observ, un bibliofil, cred că totuşi ai o pasiune mai deosebită. - Da, împreună cu alti trei prieteni colecţionez monede antice. Dacă cineva îmi oferă o asemenea monedă, ca să-l răsplătesc, îmi poate da o temă anumită şi eu îi scriu o poezie. Chiar de curând am obţinut un dinar latin republican şi o piesă olimpică grecească suspectară însă de a fi falsă. - Dar ce părere ai avea despre o expoziţie de poezie? Ţi-am mai prezentat proiectul meu? - în ce mă priveşte, ri-am răspuns şi atunci, precizez şi acum, că este o idee excelentă, cu condiţia să găsim o sală adecvată şi vitrine bine luminate. Aş pune însă condiţia ca poeziile date în expoziţie, în autografa rămână neapărat celor care le achiziţionează, fiind strict inedite. Autorul să nu mai aibă dreptul de a le publica undeva. Ca şi un tablou pe care îl cumperi într-o expoziţie, cumpărătorul sâ poată tace ce doreşte cu manuscrisul respectiv. - Acum divulgă-mi ce pregăteşti. - Un volum de poezii. Dar pentru mine problema alcătuirii unui nou volum de poezii este extrem de dificilă. Atât selecţia cât şi construcţia. Fiindcă orice volum de versuri este mai important în ansamblul lui decât în părţile componente. Cred că efortul de a construi o carte de poezie este absolut asemănător cu cel solicitat de un roman. - Cum se va numi acest nou volum? - Sentimentulunei tări. E o carte gândită în trei puncte: o declaraţie - ce anume consideră poetul că are de comunicat; un dialog între un sergent şi un soldat; in sfârşit, o pată de culoare, o vedere mai deosebită, aş zice un pastel fără de... pastel. Aşadar, în volum vor fi grupuri de câte trei secvenţe luate ciclic pe un ax central, ca îittr-o sculptură, existând totuşi un poem de deschidere şi altul de închidere. Poeziile nu sunt încă realizate, mă obsedează, cum spun, problema construcţiei. * Cu Nichita Stănescu nu se poate discuta ceremonios. Poetului ii repugnă cadrul artificial al distanţei. întrebat odată de către un scriitor ce calităţi trebuie să îndeplinească cineva pentru a-i deveni prieten, el a răspuns candid: „Mă gândesc acum ce calităţi trebuie să am eu ca să devin prietenul altora!". Răspunsurile lui curg spontan, reflecţiile-i scapără ca două bucăţi de cremene ciocnite violent. Iar aproape toate aceste reflecţii incită Li discuţii. [...] Am notat mai sus că Nichita nu crede în latura documentară a autografului. Cu toate acestea, el scrie autografe frumoase, nu doar rânduri amicale despre „neîntrerupta prietenie şi dragoste cokgială " ori despre „temperamentul său intempestiv" - cum mi s-a adresat mie pe coperţik de control ak unor volume pe care mi le-a dăruit. Ştiu că, de pildă, Gh. Tomozei sau Anghel Dumbrăveanu au de la Nichita Stănescu adevărate poeme acordate în chip de autograf, poeme care o dată vorfi căutate şi cercetate sârguincios de toţi cei care sunt de acord cu A urci Martin, care, în prefaţa volumului Starea poeziei, publicat în B.P. T, în 994 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 995 1976, a precizat despre Nichita Stănescu: „ Tradus în limbi de circulaţie mondiabi, comentat elogios pentru adâncimea observaţiei şi pentru actualitatea tulburătoare a modului de a problematiza existenţialul şi de a tatona feţele ascunse ale realităţii. Voce românească, respectată tu consecinţă pe athisul liric, alături de alţi ambasadori ai specificului nostru naţional". lată de ce am insistat, într-un rând, să-mi mai acorde un gând în chip de autograf. Poetul n-a ezitat o clipă şi a scris: „ Cartea în sine este un obiect şi atât. Gradaţia cărţii este, de fapt, cartea. Acţiunea ei este literatura, iar nu litereh? ei. Nichita Stănescu, 1980". ...Ar trebui să notez că, departe de a se izola — cu toate că, uneori, a fost destul de suferind — Nichita Stănescu este prezent in publicaţiik literare, în ianuarie şi februarie J98J a publicat în „Luceafărul" câte-o tabletă în fiecare număr, uneori dând naştere unor polemici neaşteptate (Vezi Ion îanosi „România literară", 19februarie 1981). Alteori, ca în cazul apariţiei unui disc „Electrecord" cu poezii ab? sale; de multe ori prezent pe ecranul televizoarelor... Una din credinţele lui ce ar putea sta ca „motto" al acestor rânduri ar coincide cu aceasta: „Nu cred ca literatura ca forţă de expresie evoluează in mod vizibil. De la Homer până la Tolstot, ca artă literară, expresia n-a evoluat cu mult. Au evoluat si s-au diferenţiat însă aproape exploziv sentimentele. Aceasta datorită cunoaşterii umane care a progresat imens, cât şi evoluţiei sociale care, de asemenea, a înregistrat modificări fundamentale. Captarea noilor sentimente şi retransmiterea lor mi se pare a fi sensul capital al poeziei contemporane. Dar, repet, nu pot generaliza, arta scrisului fiind o artă a individualităţilor creatoare" (Rolul literaturii, „România literară", an V, nr. 8, p. I, 17 februarie 1972). „După opinia mea, ~ a spus o dată Nichita - limba română este, după limba bitină, una dintre ceh? mai frumoase limbi... Al. Rosetti o defineşte... «ca fiind latina târzie vorbită de daci»". Nichita Stănescu are numeroşi admiratori. Mi s-a relatat că intr-o seară odaia lui de lucru din Piaţa Amzei era pur şi simplu invadată de eleve şi elevi. Dar el iubeşte sincer numeroşi muzicieni şi creatori in arta plastică, de pibdă pe excelentxdpictor Sorin Dumitrescu. li socoteşte, dintre contemporani, foarte mari scriitori pe Marin Preda, Eugen Barbu, Laurenţiu Fidga, Const. Ţoiu. O deschidere de orizont puţin întâlnită in proza noastră a văzut în Patima de Mircea Mini... Am spus undeva mai sus, reproducându-i unul din răspunsurile pe care mi le-a dat, că Nichita Stănescu nu apreciază valoarea autografelor. Este, desigur, încă o joacă a poetului. Pentru că nu numai mie, ci midtor altor scriitori, cu deosebire prietenilor intimi, s-a străduit să transmită autografe deosebit de preţioase chiar si pentru istoria literară. Iată numai câteva din aceste însemnări de pe cărţih dăruite lui Gh. Tomozei. Pe volumul Oul şi sfera: „ Lui Tom, jumătate de clepsidră de bx Nichita, ceabiltă jumătate în decembrie tulburat, 1967". Pe volumul I .aus Ptolemaei: „Lui Tom, frateh> de destin şi de sânge, această dogmă a sfântului ratat, Nichita, 1968". Pe volumuldm colecţia „Cele mai frumoase poezii": „Lui Tom, vestitorul de seară, înaripatul hi tâmpbj şi hi glezne - acest pat httin menit să-i odihnească o oră fuga fâlfâietoare către Olimpul lui înnorat, Nichita 1970." Dar poate, după apariţia acestor dezvăluiri, vom afla mulţi alţi „vestitori de seară" cărora Nichita (care, într-un fel de „antologie" publicată de curând, pe două pagini mari de revistă, a alăturat deasupra unei „scrisori" despre existenţa poetului în genere, dovada unui alt talent incontestabil al lui, acela de a desena - şi poate chiar a picta -), zic poate că cei foarte mulţi cărora, cu prilejul Linşărilor cărţilor ori stărilor lui de fericire, le-a dăruit din fidgurantebs lui imagini şi idei, vor aduce la lumină autografele mai semnificative prin care t-a bucurat ceva din sclipirihr geniului său. 996 PUBLICISTICA 997 [EMINESCU] Convorbiri cu Radu Felix „Parcă trece Eminescu..." ... Evident că mirosul teilor are chipul lui Eminescu. Mă gândesc că mirosul arborilor este însuşi sufletul arborilor. De câte ori adie teiul, parcă trece Eminescu. Acum când împlinim o sută de ani de la scrierea poemului Luceafărul, mai precis de la publicarea poemului Luceafărul, - pentru că prea bine ştim că niciodată un poem nu se scrie într-o singură noapte şi că cel mai important lucru este mai întâi tu însuţi să fii poet şi abia după ce tu însuţi eşti poet umbra ta sunt poeziile pe cate le scrii... - Luceafărul este umbra cea mai lungă pc care a lăsa t-o Eminescu in felul nostru. E umbra tuturor plopilor fără soţ. El este nepereche. Cum am zice noi, unic. F, cea mai minunată umbră pentru că nu e lăsată de plopi pe lumina soarelui, ci e lăsată de lumina lunei. Eminescu vrea să-şi intituleze prima sa carte Lumină de lună. lată de ce gândim astfel, în mod respectuos, la prima boltă spirituală a limbii române care este Luceafărul... „...Dimensia fantastică şi genială..." ...Despre poemul Luceafărul casc fără nici o îndoială este cel maî de scamă poem al nostru, pe care în ceea ce mă priveşte (dar nu numai pe mine, pe noi toţi!) eu îi compar la măreţia lui Hamlet sau la măreţia Faustului, au început câteodată sâ existe mici mârâieli ale unor neînzestraţi sau ale unor oameni care nu cunosc exact dimensia fantastică şi genială a acestui poet şi a acestui poem, susţinând că el c cam lung şi e cam greoi, opinii care au fost şi între cele două războaie. Mi-a fost dat, bunăoară, cu mirare să aflu de la un marc poer care este Ion Barbu - ain avut cinstea sâ stau în preajma domniei sale mai multe ore în şir - în câteva rânduri, să-mi spună câ (frumos spus, minunat spus; Ion Barbu era un mare poet şi el nu jignea, nu-l jignea pe Eminescu, îi prefera alte poezii) şi vă relatez de îndată, îmi spunea cam asa, aproximativ: „Luceafărul este ca o pânză dc epocă, care prin trecerea timpului a început să se înnegrească, sâ crape ca o pânză de epocă", după care, brusc, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „niciodată sâ nu folosiţi albastru de Prusia". Se ştie că în pictură albastrul de Prusia, atât de frumos în epoca în care se picta cu această culoare (aşa se numeşte culoarea!), conţinea mult plumb şi după trecerea a vreo 20-30 de ani se înnegrea, de aceea o seric întreagă de tablouri, chiar de-ale lui Rembrandt şi ale altora de această măreţie, par că au un fundal negru. Ele nu aveau fundal negru, ele aveau fundalul cerului, erau albastre şi albastrul de Prusia, prin plumb, le înnegrise. Şi mă sfătuia Ion Barbu să prefer Oda (în metru antic). într-adevăr Oda (în metru antic) este un poem absolut genial, dar Luceafăruleste chiar o cupolă. Şi am să spun de îndată din ce punct de vedere susţin acest lucru, - şi-1 susţin cu tărie, cu atât mai mult cu cât o obrăznicătură de june neinstruit, acum câteva zile, mi-a azvârlit această stupiditate, spunându-mi că lui Luceafărul'nu-i spune nimic. Am spus: sâ fii sănătos, îţi repet fraza goetheană: când o carte se izbeşte de un cap şi sună a gol, nu tot timpul este de vină cartea. Poemul Luceafărul este nu poemul singurătăţii, el este poemul unicităţii. De aceea el reprezintă splendoarea poporului şi 998 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 999 spiritualităţii noastre. El nu este simbolul geloziei. Interpretările dintre Cătălina si Cătălin, acele strofe splendide, sunt menuete de Mozart, pur şi simplu! Atât de gingaşe şi de frumoase sunt. Şi ele nu cuprind gelozie, invidie sau disranţă, ci numai neasemuire. Să remarcaţi că în vorbirea curentă, si cu precădere în vorbirea populară, adeseori când întâlneşti un om frumos sau, cu precădere, iubita ta, întotdeauna ţî se pare neasemuit de frumoasă. Adică unică. în acest sens poate fi înţeles Luceafărul care, peste aceasta, mai are multe, multe alte sensuri şi opera eminesciană este atât de amplă încât pentru fiecare generaţie arată câte o faţetă. Şi vă spun câ vor mai trece multe generaţii, că atât de multe surse de inspiraţie şi izvoare vin din opera lui, încât pe decursul altor generaţii se vor vădi nenumărate faţete. Ia început s-a afirmat ediţia maioresciană. Pe urmă a existat teza că postumele sunt mai bune decât antumele. Şi aşa mai depatte... Bănuiesc, de asemenea, că copiilor noştri, nenăscuţii noştri ca să spunem aşa, cei din viitor, vor găsi cu totul şi cu totul alte înţelesuri pentru că opera lui Eminescu se va rotunji şi se rotunjeşte pe parcursul unui timp lung. Eminescu este un poet naţional şi universal deodată. Mihai Eminescu, George Călinescu remarca în cărţile pe care le-a dedicat analizei opeiei eminesciene un lucru cu totul deosebit ce ne-a ajutat pe noi, tinerii poeţi, foarte mult în lucrările noastre. Nu pe poeţii generaţiei lui, câ nici el nu scria exact pentru generaţia lui; uite, tocmai pentru a treîa generaţie de după George Călinescu. El susţinea că Eminescu are o construcţie nemaipomenită şi câ începuse să deseneze arcul de cerc sugerând întregimea şi perfecţiunea cercului, dar în acelaşi timp, cum bineînţeles ştim, nu e nevoie sâ joci tot cercul, faci o curbă şi cercul imediat, îl şi zăreşti ca şi construcţia. Să remarcaţi şi dumneavoastră câ, majoritar, operele şi cărţile tinerilor noştri poeţi, începând de pe Ia anul 1960 până acum, în prezent, în 1983, când aniversăm a suta bucurie a miracolului că s-a publicat Luceafărul eminescian, si s-a citit de trei ori exact în această perioadă, în Bucureşti, de către însăşi Eminescu (ce lectură nemaipoinenîrâ trebuie să fi fost aceea, ce fericire pe cei care au purut să o audă!), deci operele tinerilor noştri poeţi au înzestrarea fantastică provenită după teza călincscianâ a construcţiei. Noi nu mai facem antologii de cărţi, ci facem cârti constructive, adică fiecare care are în felul ei o construcţie mai reuşită sau mai puţin reuşită, după tinereţea, maturitatea, talentul şi multe altele ale fiecărui poet în parte, însă, tendinţa de construcţie pe care generaţia postbelică, a noastră (pentru câ toti suntem o singură generaţie!), o experimentează, şi e foarte bine să se încurajeze acest experiment, nu se poate ca într-o altă generaţie, viitoare, ulterioară nouă, să nu se împlinească şi să nu apară din ce în ce mai multe cărţi de tip constructivist, care sunt adevăratele cărţi de poezie, în cazul literaturii române. „Gestiunea" curentelor literare e de mult depăşită şi este invalidată de istorie pentru câ curentele literare nu au adus decât noi instrumente perfecţionate în expresie, iar nu în simţire şi în gândire. Problema construcţiei este totală. Luceafărul este un poem al neasemuirii, al unicităţii. Construcţia uriaşă a Luceafărului, dar şi a întregii opere eminesciene, de altfel sugerată, ne îndreptăţeşte total compararea cu Frf&rta/goeihean, care unora li se pare greoi, şi chiar şi Luceafărul unora li se pare greoi, dar şi Munţii Carpaţi sunt destul de greoi, vă rog să mă credeţi... „Opildă pentru toţi..." ...Vasile Pârvan este una dintre conştiinţele cele mai profunde pe care ie-a dat cultura noastră în decursul rapidei ei declanşări, de la cronicari până în prezent. El este nu numai 1000 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 1001 un marc om de stihilă, dar şi un mare scriitor, un mare gânditor politic în sensul cel mai profund patriotic al cuvântului. Ani şi ani de zile, ca şi acuma de altfel, figura măreaţă şi exemplară a iui Pârvan mi-a fascinat tinereţile, şi a pus o amprenta asupra maturităţii mele. I-am urmat drumurile de cercetare arheologică îndeaproape, anual, mergând pe şantierul dc la Histria, care este descoperirea arheologică poate cea mai importantă ca săpaturi şi ca localizare având trei staturi suprapuse - mă refer la stratul grec, la stratid latin şi la cel bizantin —, şi unde, de curând am putut vedea o monedă, găsită în preajma Histriei, dar bătută pentru oraşul Tomis, pe a cărei efigie se arată chipul unei căpetenii dace, exact aşa cum se pot ele vedea pe Columna de la Roma. Toate aceste şantiere arheologice, cu precădere ale Dobrogei, teritoriu care odinioară era considerat ca fiind sfârşitul lumii, i le datorăm integral marelui nostru Pârvan. Aici, la Histria, e şi documentul primelor roiri grece, cum se spune, si primele semne economice extraordinar reprezentate prin bani. Aici există celebrul ban Roata, în două variante, una bătută şi una turnată. Din varianta turnata se găsesc numai trei exemplare. Unul dintre acestea am avut bucuria ia să-l descopăr, împreună cu doctorul Donoiu, într-o expediţie arheologică la Histria. Dar ăsta este numai un aspect... Sigur că cercetările ştiinţifice ale lui Pârvan, ca orice cercetări ştiinţifice au întrunit şi unele polemici în epocă. FJ a putut să „fie, bunăoară spre marea mea uluire, criticat de către - dacă nu mă înşel — Lucian Blaga, dar ar trebui să-mi aduc precis aminte cine a deschis această polemică şi să-mi aduc foarte bine aminte dacă e vorba de însuşi Blaga... în altă ordine de idei, din absolut toate unghiurile contemplată, existenţa lui Pârvan este de o înaltă ţinută morală, politică, ştiinţifică şi, de ce nu, poetică. Pentru că, printre altele, una dintre calităţile MetnorialelorVu Pârvan ţine în mod direct de harul lui deosebit de orator, de orator în scris vreau să spun, şi de talentul lui de poet. Proza aceasta are o mare poezie şi o excepţională forţă de a influenţa. Ne amintim cu plăcere si cu emoţie în acelaşi timp, de evocările pe care le-a făcut el asupra celor căzuţi în timpul celui dintâi război hjondial, precum şi de unele eseuri ale lui de natură filosofică pură, care prezintă un imens interes. Mi-aş îngădui sâdau o sugestie editorilor noştri de cărţi: ca lucrările lui Vasile Pârvan să fie tipărite nu numai în edîţh de lux, - care sunt greu accesibile marelui public, fie prin preţul lor cam ridicat, fie prin tirajele lor toarte scăzute, - ci în „Biblioteca pentru toţi", să coste maximum cinci, şase lei, ca sâ le poată citi toc tineretul nostru, ele fiind o pildă pentru toţi cei care vor deveni cetăţeni de bună ţinută morală ai tării noastre... F o cinste să pori vorbi despre Vasile Pârvan. îmi cer scuze că am vorbit nu pe măsura măreţiei persoanei şi a operei care este Pârvan. Aş dori cândva să mă apropii de această măreţie... „eternul adolescent...' Nicolae Labiş este eternul adolescent al secolului XX, aşa cum, odinioară, poetul Cîrlova a fost eternul adolescent al secolului al XlX-lea, aşa cum, altă dată, în altă ţară şi în altă limbă, Rimbaud a fost eternul adolescent al limbii franceze şi al spiritului francez. Fste un lucru foarte aparte faptul poeziei. Şi anume acela câ el se începe cu fiinţa sensibilă si se sfârşeşte cu fiinţa sensibilă. De aceea poezia este accesibilă oricărei vârste, începând dc la cea mai fragedă vârstă vorbitoare, până la ultima vârstă înţelept vorbitoare. De aceea, numai în acest miracol al artei, numit poezie, putem avea şi copii minune şi adolescenţi eterni şi maturi străluciţi şi venerabili goetheeni. 1002 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 1003 1 abîş, întrucâtva, întruneşte ceva din toate aceste străluciri de vârstă. Mirarea, care este sursa principală a inspiraţiei poetice, este de natură general umană. Poezia, în genere, nu este înfăptuita numai de către poeţi; ei o adună, ei o tezaurizează. Poezia, în genere, aparţine fiecărui om. Iar mirarea în faţa lucrurilor naturii, în faţa existenţei, în faţa întâmplărilor vieţii, este absolut a tuturora. De aceea, după părerea noastră de iubitor de literatură si, îndeobşte, de literatură română, de iubitor de poezie, si, îndeobşte, de poezia română, credem şi noi împreună cu toţi ceilalţi că până şi cel mai minunat vers al literelor româneşti, care reprezintă genuina mirare, este cel eminescian: Nu credeam să-nvăţ a muri vrod/itâ care-şi află - acest minunat vers, această minunată expresie a sufletului de pe aceste plaiuri - o rezonanţă în versul final al Morţii căprioarei de Nicolae Labiş, în acel magnific: „Mănânc şi plâng, mănânc" Esenţa lui este esenţa fundamentală a mirării. Căci ce este altceva mirarea, decât durerea survenită pe ochiul bucuros de vedere!... dădeam restanţa, nu mă asculta nimic, se uita mustrător la mine, îmi lua carnetul de note din mână şi îmi trecea nota maximă pe el. îi cer permisiunea profesorului meu să-i dedic, în puţine rânduri, acest spirit de haiku: Suirea de spirit Cuvântul acesta despre copac De ar avea profunzime şi adevăr iu el, Copacul ar deveni semn al cuvântului... „...o acribie a semanticii..." ...Cc bucurie a formării mele intelectuale şi ce noroc a fosr acela de a fi fost elev al profesorului iorgu Iordan, în timpul filologici minţilor mele. Bărbat superb, echilibrat, de o acribie a semanticii demnă de o lamă de Toledo, profesorul neiubindu-mă ca învăţăcel, nu m-a izgonit niciodată din inima lui, presimţind în mine un învălmâşiror şi limpezitor de cuvinte. Exemplar mă pica la câte un examen, iar toamna, când 1004 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA 1005 FLUXUL LACRIMII (La mama şi sora poetului Nichita Stănescu) Interviu de Anatol Ciocanu Pentru o mie de cântece Am fost născut... Nu mă înjumătăţiţi, voi, timpuri. S-ar putea, înalt cum este Cântecul, unul, Să fie la urmă... VORBEŞTE MAMA POETULUI, D-NA TATIANA Dacă scuturi din mine Toţi strămoşii mei, Până la urmă Până la urmă Va cădea din mine Va cădea din mine o stea! (Oase plângând") La cei 84 de ani distinsa doamnă Tatiana Stănescu, mama poetului CELUI MAI MARE POET ROMÂN de la acest sfârşit de secol mai poartă-n fraze şi-n gesturi o eleganţă deosehită şi, ascunse de ochiul celor mulţi - încă atâtea lacrimi fierbinţi pentru cel mai drag fecior al ei, al pământului românesc - Nichita! - Apoi, i-am zis, Nichita, în numele bunelului Nichita -Nichita Cereaciukin, general alb-gardist rus în armata lui Denikin. Generalul şi-a ţinut mulţi ani în braţe nepotul, câ-i era nespus de drag. Vedeţi dumneavoastră. Nini - Nichita, băiatul meu, si-a trăit viata pe acest pământ într-un timp mai puţin favorabil origine! lui: îi era mai comod să tacă aici în ţară că e nepot dc general alb-gardist rus decât să se mândrească făţiş cu această linie genealogică. C-aşa au fost timpurile... Maîcă-mea, Dumnezeu s-o ierte, scria versuri, cânta la pian şi desena, era o fire romantică, tata, avea lângă Rostov-pe Don, o moşioarâ, la Constantinovca, - nici nu mai ştiu ce-o mai fi rămas din ea, şi aveam acolo o splendidă livadă de vişini, ca-n celebra piesă a lui Cehov. Am, s-a mai păstrat o poezie a mamei mele, în ruseşte, poftim, numai dacă vreţi s-o traduceţi în româncşre... Cine ştie, poate prin genealogic s-o fi transmis şi lui Nini dragostea dc poezie, de la maică-mea... Ştiu groaza luptei săvârşite Cu jertfe noi din fiecare. Nu plâng neveste văduvite Nici chiar eroul care moare. Ştiu, alina-se-vor neveste Erou-a fi uitat, departe, Un suflet doar pe lume este Ce n-o să-l uite pân-ht moarte, O maică-a fi... Le plângpe mame In veci pe fii-i-or ţine minte O, mame, - sălcii despletite Peste-ntristatele morminte... Frumoase versuri ştia mama... S-a prăpădit, demult... Iar anii veneau grei penrru tata - declanşarea revoluţiei, războiul 1006 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 1007 civil, el - militar, ofiţer alh-gardist - vă daţi seama ce pericol ne păştea? De la Rostov-pe Don ne-a hiat în Crimeea, acolo, la Yalta mai apoi la feodosia, unde a şi fost un timp profesor la un liceu militar. Dar trebuia de urgenţă să fugim, să părăsim pământul inundat de bolşevici. Trebuia să ne îmbarcăm în port pe un vapor care pleca spre Constanţinopol, n-am încăput, nu mai erau locuri... Cu greu am obţinut sâ ne ia un vapor care căra cărbuni, nu unul de pasageri... Apoi, după plecarea vaporului „Tigru", aşa era botezat primul vapor, se stârni o mare, o sălbatica furtună, „Tigrul" s-a scufundat! Ne-a păzit Dumnezeu, nu m-aţi mai fi văzut azi pe mine, nu ar mai fi fost pe lume nici Nini, băiatul meu - poetul Nichita... la Constantinopol, am stat un timp într-un lagăr pentru cei fugiţi din Rusia, acolo ne-a găsit rata. Mai apoi, el cunoscuse nişte ofiţeri de marină români, care ne-au ajutat să ajungem în România la Constanţa... Noi am crescut de mici prin părţile Voronejului... Fraţii mei, doi (unul s-a prăpădit pe frontul german-rus, al doilea - a murir de boală de inimă) se aranjase ia Constanţa la o tăbăcărie, iar soră-mea, Olga, care terminase Institutul Smolnâî şi cunoştea foarte bine engleza, s-a angajat traducătoare... Mai târziu, se îmbolnăveşte şi ea şi, nefiindu-i prielnic aerul umed dinspre marc la Constanţa, tata ne-a mutat la Ploieşti. Da, uitasem: am terminat şi eu la Constanţa uu liceu, fiind repartizată la gaze, controlor, terminasem un liceu de comerţ... Aici i-am cunoscut pe Nicolae, tatăl lui Nini. Nici jiu ştiu dacă aveam 20... Nicolae era un bărbat frumos, şi el terminase scoală de comerţ din Ploieşti, mai apoi doi ani la Academia comercială din Bucureşti... Ne-am căsătorit, am trăit în casa ridicată, de Firistea, tata lui Nicolae, pe strada Cernat mai apoi strada s-a numit Buciumului. Acum c strada Nichita Stănescu... Dragul mamei Nini... Cum s-a dus şi m-a lăsat, el care era rotdeauna Mare - se născuse voinic, era tare de mititel şi prima poezie cu unul Gheorghiţă a scris-o la cinci anişori... într-o zi, cam pe la prânz, Gheorghiţă mergea c-un mânz. Cum mergea cu mânzu-agale li ieşi un hoţ în cale. Hoţul fiind bandit din fire li luă mânzul cu grăbire, Gheorghiţă rămase cu buza umflată Că n-a avut cu el o bâtă lată Pe bandit să-l bată. Moştenise energie de la cei doi Mari şi Bravi bunici, Nichita Cereacîuhin-generalul şi Hristea Stănescu, comerciantul şi meşteşugarul, care a avut nouă copii, ultimul Nicolae. Titu Stănescu a luptat şi la Mărăşeşti şi a ajuns până la gradul de general... Vedeţi câţi generali în familia noastră? Unul din prietenii lui Nini mi-a şi spus că şi el Nini-Hristca-Nichlta a ajuns general - în poezie!... Cred că fiul meu Nini a ajuns un mare poet, deşi nu-i înţelegeam la început primele cărţi sensul iubirii, o viziune a sentimentelor, i-am fbsr mai aproape dc un pământ numit românia, cartea de recitire sau in dulcele stil cbisic. De la maică-mea Măria Tiurmorezova am avut educaţie clasică, citeam în copilărie Puşkin, Necrasov... - Doamnă Tatiana, în anii copilăriei lui Nini, înainte şi după război, i-aţi putut bănui destinul de mai târziu, destinul unuia din marii şi tragicii poeţi ai acestei ţări? - Nici pe departe, deşi a scris primele poezii cum am spus la vârsta de cinci anişori. Cânta bine la pian Nini, îi plăcea sâ modeleze din plastilină, să deseneze, multe din desenele lui, în special portrete ale prietenilor, autoportrete, sunt binecunoscute şi azi... Nini a terminat liceul real şi cel uman, unde se studiau mai în întâi matematicele, fizica, la cei uman - obiectele umanitare, la română, l-a avut de profesor pe Râpeanu, un foarte bun pedagog, o rudă a criticului literar. I a matematici -pe Grigore, care şi azi mai trăieşte şi se mândreşte cu Nichita, NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICA la istorie l-a avut pe Simache... Nichita a dat examene de admitere la Politehnica din Bucureşti, când am auzit, am înmărmurit! Mai apoi l-a sfătuit Râpeanu: - Du-te, hre, la filologie! - Râpeanu le coordona „LOAIA LITERARA" pe care Nini o scotea la liceu, eu îi ajutam s-o ilustreze, c-am pictat şi eu în viaţă, m-am deprins de la mama... - Aţi citit toate cărţile lui Nichita? - V-am explicat câ multe din cărţile lui nu mî-au rost limpezi la bun început, dar i le-am citit cu inima mea de mamă... 1 le-am îmbrăţişat pe toate şi i le-am sărutat! Acum m-au obosit anii, uite, Mariana, fiieă-mca, ştie de toate durerile melc, ea mi-a mai rămas ultimul sprijin... Oe-ar fi trăit Nini! Acum, înţelegi Dumneata, mâscol în fiecare dimineaţă şi-mi fac cruce la Dumnezeu zîcându-mi: „Mulţumescu-ţi Doamne, ca m-ai mai trecut peste-o noapte, mulţumescu-ţi câ nu mă laşi sâ cad, că nu sunt încă o povară pentru toţi, în primul rând pentru amintirea lui Nini, pentru prietenii lui, pentru ai mei ceilalţi pierduţi pe drumurile vieţii. Nici nu ştiu dacă mi'-au mai rămas lacrimi..- Dar plâng, când sc citeşte poezie... Pentru mine Nini este o lacrimă permanentă, ca şi pentru toţi ceilalţi care l-au iubit şi-t iubesc cu adevărat şi până în prezent. Dar în primul rând el e lacrima mea!... Simt cum se răceşte în mine inima Simt cum creierul îmi îngheaţă, Adio, maximă viaţă, Adio, viaţa mea, minimal Simt cum se face fuior De abur mâna mea scriitoare, Adio ninsoare, Adio, tu, nor! Simt cum se dizolvă cuvintele, Cum se dizolvă înţelesul lor, Adio, vă zic tuturor Crucilor de pe mormintele Secundei acesteia, ultimă, Când încă te rog, încă te rog, Uită-te, uitâ-mă! - Nu, nu venea lâ mine cu „operele" sale în copilărie şi nici ta petrecerile familiale nu-î puneam sâ spună poezii cum o lac altîi în zîua de azi cu odraslele lor. Era neastâmpărat ca o zvârlugâ... Numai pe unde nu alerga! Taicâ-sau Nicolae nu-I bătea niciodată. Eu îi mai ardeam câte o pâlmutiţă din care cauză eram poreclită în familie „Mustăţea". Pe timpuri, Ploieştii erau terorizaţi de o bandă a unui oarecare „Mustăţea"... îi plăcea grozav pianul care era instalat la noi în hol. Cânta la petrecerile familiale cântece la modă ca „Zambezi" sau „Chatanooga chu-chu!" La noi adeseori se făceau „ceaiuri" si el cânta la pian împreună cu Emil, un prieten, cântau la patru mâini... Veneau mai ales fere: Olguţa, Ramona si mai venea Pruncela. îi ziceau Pruncei a fiindcă atunci când vorbea -parcă-avea prune-n gură... Dragă şî frumoasă ne-a fost casa. în acest anturaj de dragoste dc familie unde toţi membrii ei se respectă şi se iubesc reciproc a crescut Nini-Nîchita-poetul... Nu, nu se prea omora de învăţătură, nu era un tocilar, dar avea mereu note bune; subliniat - cu precumpânire la matematici. Dar n-a urmat Politehnica... Dacă-o urma, cine ştie, poate că mai trăia astăzi şi l-aş fi avut lângă mine. „Decât un inginer prost, mai bine un învăţător bun!" - aşa a zis de la început... Măcar dacă ajungea învăţător... Citea Nini mult, să spună Mariana. Avea cărţile lui. în primii ani de lecrurâ îl îndemna bunicul - generalul rus, taică-meu... în 1944, când au venit armatele ruse, cineva l-a trădat că cică păstrează în casă o uniformă de generat... Cui şi de ce-i pasă? Pentru ce s-a denunţat? Da au venit in casă, au întrebat, tata a spus câ - da, 1010 NICHITA STĂNESCU PUBLICISTICĂ 1011 am o uniformă de general, o păstrez penrru Viişoara... „Da ce-o mai fi însemnând si Viişoara?" „Cimitirul Viişoara, fraţilor, cimitirul Viişoara..." Erau si printre ruşi băieţi buni. S-ar fi purut face caz, s-ar fi putut să fie pedepsit, dar a fost lăsat în pace... S-a stins mi se pare câ la 1948, l-am îngropat în uniforma lut, cum a lăsat cuvânt de moarte... Cât a rost student primeam de la Nini scrisori de-o rară gingăşie, multe am primit de peste hotare - scurte, telegrafice, dar pline de dragoste precum de la Beograd: „Dragii mei, va îmbrăţişez, cu dragoste şi dor. Nini" sau de la VersaiUes: „Dragă mamă, îţi sărut mâinile de aici, din faţa minunatului VersaiUes. Nini" şi încă una din Monte-Carlo: „Calde salutări din principatul Monaco. Nini". Din Vîcna: „Dragă mamă sărut mâna din Vtena cea ploioasă. Nichita". De la Londra: „Dragii si scumpii mei părinţi, mă gândesc cu dragoste la Dumneavoastră; într-o londra plină de melancolie. Nichita". In vacanţe venea uneori cu prietenii — Cezar Baltag, Gheorghe Tomozei, laurenţiu Ulici, Ilie Constantin - erau toţi superbi nişte copii minunaţi pe care cât voi mai putea avea memorie n-am să-i mai uit din clipele de atunci... — Să mai citim un vers din Nichita care-mi e tare drag mie şi nu numai mie: - Citeşte, dar am sâ plâng iarăşi... Sta poetu-n trupul său Ca-ntr-o gară Aşteptând coroana Ce-l va duce Rege-n limba milenară In ducatul verbului, un duce Mai se uită, mai se miră Alai precaută în dreapta lui Arcuitul sobi de liră Zmuls din toiul cântului Sta poetul ca-ntr-o gară Sângerând dintr-un Ventricol, Moara timpului sobtră O învârte mai ridicol Sta poetu-n sine însuşi Cum un spânzurat de-o Creangă Ochiul mare plin de pbmsu-şi De din spate îl aleargă... Noi suntem poporul român, uite-aici, noi, începând cu mama nemuritoare a nemuritorului poet român - Nichita Stănescu! MONOLOGUL SOREI POETULUI, DOAMNA MARIANA... fiecare se simte asigurat dc singurătatea lui ca pe o floare retezată şi moartea mea ca pe o amintire de neuitat - Da aveţi dreptate, Nichita în ultimii ani ai vieţii avea o singurătate numai a lui pe care doar o bănuiam. Era partea lui de suflet care nu ne aparţinea, aparţinea numai Poeziei... Deşi, Nichita se confesa, încă elev fiind... Când ajunse mare, în special după vârsta de patruzeci de ani, confesiunile lui au început a fi foarte dureroase... Simţea necesitatea confesării. Era foarte aproape, dar şi foarte departe de noi... Un punct era numai al lui şi noi, aî casei, probabil că nu am înţeles acest punct,punctul nichita... Vedeţi dumneavoastră, in ultimul timp 1012 NICHITA STĂNESCU PUBIJCIST1CĂ 1013 Nichita a fost numit şi colaboraţionist, cei din masonerie care au avut şi au şî azi vile, maşini, posturi, premii, salarii uriaşe -necruţându-1! El, Nichita, nu a avut aproape nimic şi nici nu a cerşit, nu s-a milogit ca sâ aibe, sâ obţină. Dacă ar fi fost colaboraţionist ar fi avut şi el o vilă, ar fi avut de toate. Dacă ar fi fost - ar fi primit si Premiul Nobel, cu siguranţă. Căci şefii cei mari, când li s-a cerut caracteristica din partea Uniunii Scriitorilor din Bucureşti pentru Academia Stokholm, au scris în ea câ e un tip cu suporturi morale şubrede, cam de felul acesta. Că tare-i interesa pe academicienii de la Academia Suedeză cu cine se culcă sau cu cine cinsteşte poetul Nichita Stănescu! îi interesa poezia lui. Pe cei de la Uniunea Scriitorilor, în special Jebeleanu, îi interesa altceva şi, urându-1 că era mai talentat decât ei, îl marginalizau cum venea vreo ocazie... N-a avut locuinţă mult timp, până aproape de 50, trăia la mine în cămăruţa aia mică... Pe urmă i-a dat municipiul, şi nu Uniunea Scriitorilor, apartamentul de pe Amzei... Era un timp când îl părăsiseră şi prietenii chiar... Cred că în aceşti ani de disperare l-a întâlnit Dora; nu-i port răutate dar eu, ca soră a lui Nichita, am impresia câ femeia aceasta a fost în viaţa lui Nichita un accident. Apoi, cum Dumnezeu să-l cred eu pe Cristoiu când acesta scrie cu litere parşive şi neruşinat de mincinoase că „Nichita pe timpul comuniştilor a dus-o bine!". Un servitor, un nomenclaturist, într-o emisiune la televiziune, confirmă şi el aceleaşi erori, fâră de nici o mustrare de conştiinţă. Eu am fost mai mulţi ani umbra fidelă a lui Nichita, am fost martor ocular la multe din întâlnirile lui cu prietenii, cu colegii, chiar cu cititorii, le ţin minte pe toate. Şi pentru că mai ţin minte câte ceva am devenit şi eu incomodă pentru unii... Doina Citirea, prima soţie a lui Nichita a fost rugată de Nichita în timpul vieţii să nu-i publice primele poezii. Nu, Doina a făcut-o, parcâ-ntr-adins, i-a editat volumul ARGOTICE. Şi încă o mai roagă pe mama la telefon să nu aibă pretenţii la dreptul de autor! E dureros, pur şi simplu, câ se întâmplă aşa ceva. Da poate şî mama bătrână a lui Nichita ar vrea sâ mănânce o ciocolată!... Da, Nichita nu s-a înregimentat cu nimeni şi la nimic!... împărţea adesea cu mine şi cu mama cartofii pe care-i aduceam de la Ploieşti... Da, a dus-o greu, fiindcă nu a lins blidul nimănui, în faţa nimănui nu s-a căciulit. Au mai circulat bârfe, pe lângă multe altele, că mai e şi... evreu! Dar băşica s-a spart repede... astfel, neînregimentându-se, nici sus, nici jos, nici dreapta, nici stânga - nu i-au dat nimic'. Când s-a auzit că mănâncă la mine, din modesta mea leafă de profesoară, nu le venea a crede... Pe timpuri l-au desfiinţat - şi Manolescu în „România Literară", l-a mai atacat chiar şi Sorescu cu alambicatul titlu al unui articol Magnatul poeziei româneşti şi epica sa. Nu, Sorescu nu a fost răutăcios, s-au împăcat mai apoi, dar Nini era foarte vulnerabil şi suferea nespus... Dar nu ţinea ură sau pică mult timp... Lui Sorescu i-a spus foarte repede: „Bătrâne, hai să ne împăcăm..." Da, au vnit să-I înregimenteze, să-l angajeze. Din instinct şi din geniu Nichita nu a făcut-o! Când au văzut că nu le merge, au început să-l şantajeze. Când au văzut că nu-1 pot mişca nici aici, au început să-l blocheze cu tăcerea.... Veneau la el un timp numai Hagiu cu Pituţ, care i-au fost prieteni până la moarte. Poate de-atâta i-a dorit Dumnezeu pe toţi trei la el, în nemurire... geniul lui s-a impus pe cota cea mai înaltă a cerului.1 şi cu cât trece timpul, cu atât numele lui, clopotul lui se aud luminând-răsunând tot mai tare! Şi încă o informaţie care stă în spatele unui întreg munte de efecte. Dacă eu, sora lui, aveam sacramentala grijă ca fratele meu, poetul Nichita Stănescu, să fie sătul, odihnit, să-i fie cald, să-i fie comod - apoi el din altă parte nu a simţit acest lucru... Nini nu a avut, nu a simţit căldura unui cămin în anturajul ultimilor ani alături de cine a fost. Să mă ierte Dumnezeu, dar de Ia moartea lui Nini nu ştiu dacă Dora i-a telefonat mamei un 4 NICHITA STÂNESCU PUBLICISTICA 1015 măcar o dară... Au trecur, precum ştiri, peste zece ani... Nichita a avut de-a face în marea lui imaginaţie şi chiar în viaţa de toate zilele cu flintele înalte ale planetei, Dora a nimerit ca într-un gol. Nichita parca i-ar fi acceptat dorinţa sau ruga „la-mă de nevastă!". în bunătatea lui Nini a făcut-o şi pe asta! O, Gabriela, poeta Gabriela Melineseu a fost cea care ţinea la el grozav, mai ţin minte când îl căutam împreună la restaurantul rusesc de pe Kisseleff, pe la ore cam întârziate... Erau momente frumoase... Nichita se mai rupea din singurătatea punctului lui propriu, numai al lu?. în ultimii ani de viaţă intrase în încă nu mai stiu eu ce noţiuni străine lui ca poet şi această maşinărie l-a si zdrobit în fond, de aici pare a i se trage chiar sfârşitul cosmic... L-a afectat până la nebunie pictorul Sorin Dumitrescu, cel care i-a ilustrat Noduri şi semne, halucinant şi plin de hipnoză, acest Sorin, şi-a băgat în astă carte a lui Nichita mai multe din desene pe care poetul nu le-a acceptat. Dar, deoarece Sorin i-a găsit şt hârtie şi tipografie, nu a avut încotro... Venise, nu stiu cum, Goma de la Paris, au star în casă la mine, vorbeau de roate. Nichita l-a admonestat: „Ea mine în casă, domnule Goma, mănânci o tartină si beai un pahar de vin... Politică, bătrâne, vom face la Uniunea Scriitorilor..." Iată un semn: Ca şi cum ai vedea munţii Plângând, Qt şi cum ai citi în deserturi Un gând. Ca şi cum ai fi mort şi totuşi Alergând. Ca şi cum ieri ar fi in curând, Astfel stau palid şi trist, Fumegând si un NOD: Mai singur sunt, ca niciodată Singur Nam ramura cu umbra şi Nam rădăcini Iubito, sunt ca un butuc Pe care un căbiu retează Scurt Gâturile păsărilor Migratoare. Mă voi înroşi de sângele lor Nezburat Şi voi striga cât strigă un Butuc în care s-a înfipt toporul... „Ce soră ai, Nini! Genială!", îmi spuneau toţi prietenii lui cât Nini mai era în viaţă. După moartea lui Nichita nu mai sun atât de „genială" ca atunci, ne-au părăsit toţi, ne-au uitat cu excepţia pictorului Mihai Bandac, a lui Cezar Baltag, Cundeescu... Până si Tomozei s-a supărat, nici nu mai ştiu pentru ce, el care a fost unul din cei mai apropiaţi ai Iui Nichita... Ţin minte pe atunci, acum 10-15 ani, mă sculam dimineaţă pe la cinci ca să le pregătesc dejunul tuturor celor din Piaţa Amzei, mă gândeam că peste noapte numai Dumnezeu ştie cine nu poate mânca la Nichita... Mă duceam acolo cu gentile pline... De acasă şi mama obosită şi vlăguită. Noi am crescut nu chiar ca în paradis, n-am refuzat niciodată nimic... Cu geamantanele cu care Nini s-a întors de la Viena după primirea Premiului Herder îî căram cămăşile să i le spăl, poate că n-ar trebui sâ vă spun lucrurile astea, dar si ele sunt viaţa de ieri a Iui Nuri, a fratelui meu... Nini era ca Pasărea Phoenix - după o masă bună, o vorbă caldă - îşi revenea imediat şi căuta universul căruia îi era captiv - cartea scrisă. lată si versul respectiv despre cosmosul lui personal: 1016 NICHITA STĂNESCU eu sunt înecat în pasare numai Phoenix cea care arzând a reînviat şezi blând lacule, eu numai în phoenix m-am înecat... Iată aşa, cel care spunea în tinereţe şi la maturitate la toate clamele şi la toate tetele îndrăgostite dc el că „eu nu sunt Florin Piersic" nu a putut obţine de la această viaţă o calmitate normală şi atât de necesară unui om dc creaţie, cu atât mai mult pentru zbucium ca el, cu sufletul fumegând peste tot, oriunde ar fi fost... Când s-a întors de la Chişinău, la 1976 ne-a povestit lucruri minunate, era încântat de Basarabia şi de basarabeni. Celebra lui frază rostită acolo „De acasă am ajuns tot acasă" o repeta cu mândrie şi Ia Bucureşti. I-au fost dragi Damian, Grigore, Ixonida, s-a întors de acolo cu un braţ de fotografii... Poate v-am vorbit prea multe. Dar mă doare şi pe mine când mai bâiguie unii asrăzi (tot din cei care au de toate) că Nichita a huzurit pe timpul comuniştilor, el care nu a avut nimic (în sens de avere!), în viaţa asta... Dumnezeu să-i ierte ca nu ştiu ce vorbesc!.. Sau mai contează că, aruncând cu pietre în memoria plină de lumină a marelui poet român care a fost Nichita Stănescu pot atrage atenţia cuiva că „uite, mă, astă până şi pe Nichita îl critică! F. tare!" Pe dracul... Cei care l-au agresat pe Nichita în critică, cei care mai aruncă glod şi astăzi peste geniul lui - nu vor căpăta nimic din toate acestea, doar uitarea. Iar poezia lui Nichita Stănescu va rămâne o cotă încă netrecută dc contemporani în secolul XX.... Poate că mai şi greşesc... Dar nu cred! încă un vers care este o sinceră confesiune a lui Nini pentru toţi - şî cei care-I urăsc şi cei care-1 iubesc: Eu nu sunt servitorul nici unui înger şi nici aerul de sub aripa lui nu sunt PUBLICISTICA 1017 eu sunt un cântec, eu sunt un cântec pe care singur îl cânt. veni-va toamna cu dumnezeoaica ei de bălegar de aur printre tei, veni-va iarna cu băligarul de argint al fulgilor care mă ning când eu voi fi mereu un singur cântec al vostru, care-l cânt. O h el şi strigăt acest vers, dar dui însângerata iui singurătate, din infinita lui durere, din fierbintea lui flacără interioară care îl devora, care l-a şi devorat... Nini a iubit viaţa nu în acel sens de când sc spune „îi place viaţa", ci în acel sens al imensităţii acestei vieţi, devoratoare - viaţa - „leoaica tânără - iubirea"... Viaţa l-a devorat. Dar nu a putut mânca sufletul lui luminos. Ni I-a lăsat nouă, ca să ne putem mângâia cu el... învingător a rămas Nichita si nu noi cei care îi supravieţuim. PARTEA A PATRA CORESPONDENŢA 1021 A. SCRISORI EXPEDIATE 1. [Lui Nicolae si Tatiana Stănescu] {Eforie 21.7.1958) Dragă tăticule şi mâicuţo, Ani ajuns cu bine în Eforie, unde am câpârat locuinţă (am un pat, într-o cameră cu trei paturi). Eforia s-a schimbat uimitor, faţă de cum era când am văzu t-o ultima dată. Pe faleză s-au construit pe tot cuprinsul o scrie de vile splendide, ultramoderne, colorate în alb, altele în albastru, altele în rosti, altele în galben, verde etc. precum şi un restaurant cu terasă suspendată, club şi săli de dans, feeric. In primul rând, că e numai în sticlă şi beton, de o asimetrie stranie, cu mânerele fosforescente, luminat cu neon etc. etc, aşa cum nu mi-am putut vreodată imagina că există în străinătate, dar pasâ-mi-te la noi. De altfel, toată partea dinspre mare a oraşului te face să crezi că trăieşti un roman ştiinţitico-fantastic. Ţărmul este pe întreaga lungime pietruit cu un fel de piatră calcaroasă aşa că de pe dig (există şi un dig, construit astă-iarnâ împreună cu vilele colorate, restaurantul, blocurile de pe faleză sau lângă faleză) ai impresia unei cetăţi cu o mulţime de cuburi şi trapeze şi alte forme mai complicate, căţărate pe creasta zidului, care nu sunt de fapt altceva decât clădirile noi. 1022 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENŢA 1023 Vremea e buna, călduroasă, dar nu atâta cât în Bucureşti bunăoară. Marea e caldă şi uneori fără valuri. încă nu m-ain desmeticit prea bine dc mulţimea impresiilor noi. Deocamdată nu fac plajă decât puţin (cam vreo oră) ca sâ mâ bronzez, căci" altfel, m-as arde si n-aş putea să mai vin câteva zile la plajă din pricina asta. Peste câteva zile voi obţine cartelă de masă, deocamdată mănânc împreună cu Doina. Dacă vreţi să-mi scrieţi, trimiteţi-mi scrisoarea pe adresa Doinei (Citirea Doina, str. Mîhail Kogălniceami 37. A, Eforie) pt. câ aici fiind foarte mulţi vizitatori - de vreo 10 ori mai mult ca localnicii poştaşii mai încurcă poşta, dar pc [cei din] familia Citirea îi cunosc. Vă sărut mâna nun 2. [Lui Victor Kernbach] Eforie [vara 1958\ [Domnule Victor,} ... m-am descurcat haotic în Eforie, ca şi în Bucureşti de; altfel, luprându-mâ după un acoperiş, de cele mai multe ori mult mai larg decât punga mea cu parale sfrijite căpătate din volumele vândute şi restul de chenzină. Marea însă este încântătoare, ştergându-mi cerneala de pe creieri şi veleităţile policrome de necioplit cu acces la curcubeu.' ... ce mai fac ceilalţi prieteni, tihnitul Grigore, aprigul Matei, tristul Cezar şi abominabilul George Radu? [Nini] 3. [Marianei Stănescu] Buc. 12 oct. 1961 Dragă surioară, Scrisoarea ta m-a mâhnit mai mult decât îţi închipui, şi mai profund. Doresc foarte mult să te văd, ca sâ stăm de vorbă pe-ndelete. Pentru aceasta, te rog din suflet sâ fii serioasă şi să-ţi amâi tristeţile sau crizele sau zi-le cum vreai tu, şi să-ti vezi de carte, până când voi veni la Braşov, unde voi sta două zile pe care ti le voi dedica în întregime, ca să punem Ja punct, odată pentru totdeauna toate problemele care te frământă. .Asta se va întâmpla cel mult peste 3 săptămâni, când voi lua nişte bani. Nu vreau să ne vedem nici la Bucureşti, nici la Ploieşti pentru că ţin să fim singuri fără nicî un fel de păreri şi mutre interpuse. Te rog să fii convinsă că în afară de părinţi, nu mai e nimeni care sâ te iubească adevărat aşa cum te iubesc eu şi, dacă am neglijat prieteniile tale sau chiar pe tine însăţi, a fost câ mi-era si-mi este necesar mult timp ca să realizez şi să duc la capăt ceeace mi-am propus să fac, adică să dau o carte bună. Nu am reuşit până acum decât pe sfert, dar am speranţa că în câteva luni sâ mă aranjez definitiv (în sensul câ o să primesc casă şi o sâ mâ însor) aşa că o să încep prin a mă ocupa de tine. Nu ţi-am vorbit niciodată despre mine, şi aproape sigur că, deşi suntem fraţi, habar n-ai ce-i cu mine cum muncesc, decâte plăceri ieftine m-am lipsit ca să fac ceva cât de cât temeinic. N-aş vrea nici o clipă să-ţi par didactic si virtuos, şi nici numi trece prin gând măcar o clipă sâ te bat pe umăr cu uşurinţă, sugerându-ţi la repezeală câteva soluţii mai mult sau mat puţin indiferente. De aceea şi vreau foarte mult să ne vedem la Braşov, să văd si eu unde stai să-ţi cunosc colegii, şi sâ luăm puţin cunoştinţă unul de celălalt, şi să luăm împreună nişte hotărâri de viitor, de care, moral şi financiar, mâ voi ocupa cu stricteţe, ca să se realizeze întocmai. 1024 NICHITA STÂNESCU CORESPONDENŢA 1025 Am destulă experienţă de viată, din cea autentică nu de papiţoi, asa câ poţi să ai încredere în mine când te rog din tot sunetul să-ţi continui învăţătura cu seriozitate acolo unde eşti, cel puţin până când vom sta de vorbă (lucru care se va petrece foarte curând cum ţi-am scris). Iţi mărmrisesc că în ceea ce te priveşte, m-am neliniştit foarte mult, şi nu formal (adică gândindu-mâ la eventualele certuri cu părinţii şi chiar, hai să zicem, la sensibilitatea tatii pentru tine sau la bunele intenţii ale mamei, care nu re înţelege aşa cum ar trebui), ci gândindu-mă la noi doi, la cinstea noastră şi la generaţia ta în special de care ai putea dintr-o falsă înţelegere să te rupi, sâ te înstrăinezi, şi să te trezeşti la un moment dat câ nu ai nici un sens de viaţă autentic şi serios, înşir atâtea cuvinte ca sa pot să-ţi spun deschis, că am avut pentru o clipă impresia că ai un ideal fals de viaţă, şi un fel eronat de a o privi, şi rn-am tulburat facându-mi grave mustrări că te-am neglijat şi că, ocupat fiind să mă realizez pe mine si de propriile mele scăderi, am uitat cu desăvârşire de rine ca de un străin. Hai să împârţim vina pe din două şi, recunoaşte şi tu, că nu ţi-ai deschis [sufletul, n.e.J niciodată faţă dc mine, câ nu ştiu despre rine aproape nimic si că, poate, nici n-ai fost absolut sinceră cu mine, lucru oarecum firesc. N-ar mai trebui să fii copilăroasă şi naivă şi sâ crezi câ poti dobândi fericirea printr-un noroc (dc altfel, fericirea dobândită prin noroc e falsă) pe care unii din prietenii sau prietenele tale „o au". Poate câ şi micul burghezism stupid şi precoce al unora -din falsele tale prietene te-a ameţit. Te rog să nu mă consideri stupid dacă am sâ-ţi repet un loc comun, anume acela că numai prin muncă cinstită şi susţinură poţi sâ te realizezi ca om, şi că nu întotdeauna munca coincide şi cu plăcerea (cel puţin Ia, început). Nu visa şî nu avea miraj ii vane şi superficiale, căci chiar dacă sc-ntâmptâ să le realizezi cine ştîe cum, îti vor iesi| pe nas. Atmosfera bună ţi-o faci singur. Eu pentru fiecard bucurie am luptat la milimetru, si numai eu ştiu cum. Până şr iubirea Doinei mi-am câştigat-o la milimetru. De aceea este şi trainică. Zâne adormite si feti frumoşi motociclişn nu se ivesc niciodată. Iar dacă se ivesc, plata e atât de jalnică după aceea si atât de sumbră încât nici nu merită să mai discutăm. Te ro" să mă crezi, îţi spun asta foarte sobru şi foarte solemn. Eşti suficient de inteligentă ca sâ cred câ într-adevăr aşa esre cum îti spun. Ar fi nespus de trist să ajungi la concluzia asta singură, pe pielea ta. Mariana, nu te zăpăci! Nu avea idealuri de doi bani. Nu e o minciună când îţi spun că orice lucru frumos se dobândeşte greu, dar se dobândeşte sigur si trainic. Dacă idealul meu ar fi fost să-mi cumpăr maşină, vai, cu maşina atârnată de gât as fi rămas roată viaţa. Idealul care miroase a benzină ia foc şi se face scrum şi când vânturi pe lângă cl un simplu chibrit. Mi-e dor de tine şi abia aşrept sâ te văd. Lasă fleacurile şi micile miraje bucureştene. AI încredere în mine şi în special \n tine. Sî fii si tu puţin mai mandră, cc dracu doar mai e destul de puţin si obţii o calificare care oricât de modestă ar fi ca, totuşi, va constitui singura bază reală să te realizezi ca om, Te rog să-mi scrii imediat cc primeşti scrisoarea mea. Pe sărut şi te cert, fratele tău nini 4. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] [Ştampibi poşreh Hunedoara, 12.01.1962] Dragii mei, Eu sunt pentru vreo zece zile la Hunedoara si Resita, într-o documentare, trimis de Uniunea Scriitorilor. Vâ sărută fiul vostru, Nini 1026 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENTĂ 1027 5. [Lui Nicolae Stănescu] [ŞtamptLi poştei: Hunedoara, 13.02.1962] Dragă tăticule, Mă aflu în Hunedoara până pe data de l Martie. Eu sunt sănătos si mi-e dor de dumneavoastră. Vă sărut cu dragoste, Nini 6. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] [ŞtainpiL/ poştei:<\"i Deva, 24.02.1962] \\ Dragă tăticule şi mămico, eu sunt sănătos si vă doresc Vă sărut Nini 7. [Lui Nicolae Stănescu] [Bucureşti, f.d., cea 1962} Dragă tată, Cu ocazia vizitei mamei şi a acestor sărbători (în care am fi dorit să te vedem), îţi urez multă sănătate; te îmbrăţişez cu dragoste si-ţi trimit un mic modest dar prin mama. Te sărută fiul cel rătăcitor, dar care te iubeşte, Nini Dragă tată, Te sărut şi te îmbrăţişez şi eu, cu multă, multă dragoste, Doina 8. [Lui Nicolae Stănescu] Marianske I,aznc, 20.06.1963 Vă îmbrăţişez cu dragoste şi cu dor, din Marianske Eazne. Nini 9. [Lui Nicolae, Tatiatiei şi Cristinei Stănescu] Praga, 18.06.1963 Dragă măicuţo, tăticuţule şi Cristina Vă sărută din Praga al vostru Nini 10. [Tatianei Stănescu] Vă sărută cu drag şi cu dor Praga, 25.06.1963 Nini 1028 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENŢĂ 1029 11. [Lui Nicolae, Tatianei şi Cristinei Stănescu) [Bratislava] 30.06.1963 Dragi tăticule, măicuţo şi Cristina Vă sărut cu dragoste din Piestany unde ani poposit pentru o după amiază Nichita 12. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] Helsinki, 8.06.1964 Dragii mei, Vă îmbrăţişez cu dor şi cu dragoste. Am sosit cu bine la Helsinki după o călătorie splendidă cu avionul, prin Praga, Berlin, Copenhaga. Vă sărut încă o dacă Nini 13. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] Helsinki, 10.V1.1964 Dragă tăticule şi mămico, Vă îmbrăţişez în gând, la capătul unei călătorii minunate. Sărutări pentru Cristina şi pentru toţi prietenii. Aici sunt nopţile albe. Nini 14. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu) Belgrad, 7 Mai 1965 Dragii mei, vă îmbrăţişez cu dragoste şi cu dor Nichita 15. [Lui Nicolae si Tatianei Stănescu) [Ştampila poştei: Belgrad, 10.05.1965] Dragii mei părinţi, vă sărut mâna şi vă îmbrăţişez cu dor, Nichita 16. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] Macedonia, Ohrid, 29 Aug. 1965 Dragă tăticule şi mămico, vă îmbrăţişez., de-aici de pe ţărmul lacului Ohrid, din inima Macedoniei. Sărutări Cristinei, Nini 1030 NICHITA STĂNESCU 17. [Stelei Covaci] [Bucureşti], 21.6.1966 Dragă şi iubiră şi prietenă Stela, Mă închin în faţa absenţei tale. li simt lipsa. Tu, femeia prietenului meu Aurel - mare împărat -, dar cât de mare esre durerea mea. Nefîind de faţă, resimt absenţa ta ca pe o durere pe chip şi încercat pe toate părţile la prieten. întru slava lui Aurel. Nichita 18. [Lui Ion Gheorghe] Sâmbătă, 1 octombrie 1966 Stimate domnule Ion Gheorghe, Mai întâi, vă mulţumesc cu profundă emoţie pentru gestul dumneavoastră colegial. Vă mărturisesc, că, făcând abstracţie de propria mea bucurie de a constitui, prin versurile mele, obiectul acestui studiu critic; el este aidoma unui poem de o rară distincţie intelectuală, de o tulburătoare profunzime filosofică. Sunt fericit şi pentru mine şi pentru dumneavoastră, că împreună am putut oferi un exemplu de înţelegere a artei mari (şi mă refer, în primul rând, la poezia dumneavoastră); pus cu modestie, dar şi cu demnitate în slujba unui ideal major, acela de a duce până la capăt, şi spre gloria ei, virtualităţile sensibilităţii, umanităţii, poeziei româneşti. Aş dori sâ vă îmbrăţişez, pentru o atât de nesperată, aş zice chiar indecent de intimă înţelegere. Ea nu constituie o eluci- CORESPONDFNTA 1031 dare, ci, dimpotrivă, un îndemn personal de a nu considera ca fiind zadarnic, un efort îndelungat şi plătit cu sânge. Vă sărut pe inimă, Nichita Stănescu 19. [Lui Nicoale Stănescu] [Monaco], 18 Ianuarie 1967 Calde salutări din principatul Monaco. Nini 20. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] [Viena], 19 ianuarie 1967 Vă îmbrăţişez din toarte coloratul oraş Viena, al vostru fiu, Nichita 21. [Tatianei si lui Nicolae Stănescu] [Paris], 21 Ianuarie 1967 Vă sărut cu drag al vostru fiu Nichita 1032 NICHITA STÂNESCU CORESPONDENTA 1033 22. [Lai Aurel Covaci şi Stelei] Mă gândesc ia voi cu drag, [Paris\, 21 Ianuarie 1967 Nichita 23. [Lui Nicolae Stănescuj [VersaiUes] februarie 1967 Un salut entuziast din palatul VersaiUes, chiar clin această sală minunată pe care am străbătut-o gândindu-mă la dumneata, tată, Nini 24. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] [Ştampila poştei: Timişoara, 6.10.1967] Vă sărut cu dor din regiunea Timişoara, unde mă adu cu ocazia Săptămânii poeziei. Nini 25. [Lui Nicolae Stănescu] [Bucureşti, f.d.] cea. 1967 Dragă tăticule, îti trimit prin mama un ceas aducător de noroc, pe care I-am cumpărat în Franţa. In speranţa că ci îţi va place, te sărut mult şi îti urez sănătate, aşteptând să ne revedem cât mai iute. Sărut mâna, Nini 26. [Lui Nicobie Stănescu] Calde salutări din Praga [Ştampila poştei: Praha, 23-06.1968] Nini 27. [Trântei Stăncescu] Calde sărutări dc mâini, [Ştampila poştei: Praga, 7.6.1968] Nichita 28. [Franţei Stăncescu şi Gheorghe Tomozei] [Ştampila poştei: Praga, 8.06.1968] Salutări din Praga de la fiul rătăcitor Nkhita şî îmbrăţişări fratelui Tom. 29. [Lui Nicobie şi Tatianei Stănescu) [Soci, Crimeea], 30 aug. 1969 Dragă mamă şî tată, Noi suntem cât se poate de sănătoşi. Doina a mai făcur o plimbare cu maşina cu rata socru. Ne pregătim să plecăm cât 1034 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENTA 1035 mai repede din oraş, din păcate, la Soci, unde nu ne-ar displace, din păcare sâ fim, dar din care îţi trimitem, până una alra, o vedere, gândindu-ne că dumneata ai s-o apreciezi, sărut mâna Nini 30. [Tatianei şi lui Nicolae Stănescu] [Ştampila poştei: Bucureşti, 2.03.1970} Dragă mamă şi tată, Nu v-am mai scris dc mult nici eu nici Doina, pentru câ am fost foarte ocupaţi. Eu mă pregătesc săptămâna care vine să plec câteva zile la Sofia (pentru o conferinţă). Pe data de 12 Martie, cred câ o sâ apar într-o emisiune la TV. M-aş bucura să o vedeţi. Doina are o critică foarte bună la cartea ei. Mi-c dor de dumneavoastră si vă sărut. Nini 31. [Lui Gheorghe Tomozei] Aprilie 1970 Tom, iubite şi drag prieten, N-am vrut între noi cortina sâ cadă. între noi sc ridicase un zid. El a căzut, datorită murdăriei lumii in care ne-am născut. Iartâ-mâ, Tom. Niciodată n-am vrut să tc jignesc, nobile prieten. Acel accident grav, al poeziilor publicate dc două ori, care adaugă încă odată atâta amărăciune în sufletul tău şi si în sufletul meu; mi-a luat inimii melc măsura neputinţîi în fata trivialităţii unor falşi colegi. Mi-c dor de tîne, de inefabilul tău, dc felul rar, unic, al făpturii tale-.scnsibile. Nu puteam să te privesc în ochi atunci când o falsă vină, de care tu nu mă puteai disculpa, s-a ivit între noi doi. Am zis în mine sâ nu ne vedem un timp, o vreme. Ea a trecut şi nimic nu s-a şters. N-am fost în stare să te apăr, desi numai pe tine te înţclegdin lumea asta. Din clor, îti cer iertare. AI râu, Nichita 32. [Lui Gheorghe Tomozei] Miercuri 2 - joi 3 septembrie [1970] Stimate coleg Gheorghe Tomozei, îmi cunoşti şi îmi cunoaşte şi cititorul sentimentele pe care le nutresc memoriei lui Nicolae Eabiş. Ele sunt de profundă veneraţie pentru primul mare poet tânăr. Acest lucru cred că reiese şt din evocarea pe care ai avut sensibilitatea să mi-o publici in revista pe care o conduci. în mod inexplicabil pentru mine, titlul acestui articol (propoziţie ruptă arbitrar din text) nu numai că neagă conţinutul si sensul sentimental al acestei scrise, dar tinde sâ azvârle o lumină meschina asupra omagiului pe care i l-am adus lui 1 abis. Nu stîu cine şi-a îngăduit această glumă de prost gust cu mine şi, evident, uu-mî imaginam că vechiul prieten, atât de inefabilul poet Gheorghe Tomozei ar fi putut să o facă. De aceea, stimate coleg, te rog sâ îngâduieşti apariţia, în revista „Argeş" a acestei note, pe care o scriu cu mâhnire, dar şi cu necesitate, pentru a lămuri cititorilor mei intenţiile şi sentimentele din articolul despre labiş, deturnate printr-un titlu fals. Nîchita Stănescu 1036 NICHITA STÂNESCU 33. [Lui Gheorghe Tomozei] [Bucureşti, 5.1.1971} Tom, iubitul meu frate, prieten şi coleg! Mi-e dor de tine şi de toată magica ta sensibilitate. Unde esti? Ce raci? Ce mai faci tu geamăn al inimii mele? Ce boală ciudată venită de la străini ne adoarme pe limba uriaşă şi roşie a unui zeu beat, de nu mai regăsim gingaşul timp al amândomrora? ],a mulţi ani 1971! îti urează vechiul tău Nichita 34. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] [Veneţia), 10.4.1971 Dragi părinţi, mă gândesc la dumneavoastră cu drag, din inima unei Veneţii de vis Nichita 35. [Lui Gheorghe Tomozei] [Veneţia], 10.1V.1971 Cu un gând de drag si de miracol, te invoc iubite prietene! Nichita CORESPONDENTA 1037 36. / Tatianei şi lui Nicolie Stănescu] Roma, 16.4.1971 Iubiţi părinţi, vă transmit un gând de dragoste şi de dor de lângă miraculosul Coliseu roman din Roma, Nichita 37. [Lui Gheorghe Tomozei] Roma, I6.IV.1971 Te îmbrăţişez cu drag şi cu dor. Sărută-i mâna din partea mea Măgduţii. Un gând ales de stimă pentru doamna Tomozei. Nichita 38. [Tatianei şi lui Nicolae Stănescu] Londra [august], 1971 Dragii si scumpii mei părinţi, mă gândesc cu dragoste la dumneavoastră, dintr-o Ix>ndră plină de melancolie, Nichita 1038 NICHITA STÂNESCU CORESPONDENTA 1039 39. [Tatianei si lui Nicolae Stănescu] [Bucureşti], 18 Aug[W] 1971 Dragă Mamă şi Tară, am sosîr cu bine din Anglia. între timp, v-am trimis nişte ştiri, dar nu ştiu dacă v-au parvenit? îndată ce voi rezolva treburile de primă urgenţă, am să vă dau un semn. Vă sărut mâna, Nichita 40. [Lui Gheorghe Tomozei] [Bucureşti], 17 spre 18 ianuarie noaptea, căci m-am gândit toată noaptea la această gravă problemă [1971] Dragă Tom, Te rog din suflet să mă ierţi penrru absenţa poeziilor originale, încă am îndoieli dacă să public poezie originală în acest an. Dacă mă răzgândesc, tu vei fî primul meu judecător, încred in ţându-ti cum este şi firesc, ţie, primul, versurile. în speranţa că-mi pricepi ezitările în faţa poeziei şi nevoia de a face o pauză, te îmbrăţişez, al tău Nichita 41. [Lui Mariano Ba fi] Bucureşti, ianuarie 1972 Stimate domnule profesor Mariano BafTi Vă mulţumesc din suflet pentru traducerile publicate în „ll 'iornaledei poeţi". M-am simţit profund onorat să-mi văd ver- surile apărute în limba italiană, sub semnătura dumneavoastră experimentata. Cti prilejul noului an 1972, vă urez din toată inima tradiţionala urare românească „La mulţi ani!" Nichita Stănescu 42. [Lui Beniamin Segal] Bucureşti, ianuarie 1972 Dragă domnule Beniamin Segal, Mă bucură sincer vestea că vă apare o plachetă de versuri şi mă onorează faptul că mî-ati dedicat o parte din versurile ei. Aştept cu nerăbdare să-mi trimiteţi un exemplar din carte! De asemeni vă mulţumesc din suflet pentru traducerea elegiilor şi a unor poezii dm cartea mea In dulcele stil clasic. în limba ebraică! în cazul că Ie tipăriţi în presă, mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi şi mie revistele respective. Cu prilejul anului 1972, vă urez sănătate şi mare succes ca poet. Profit de prilejul acestei scrisori ca sâ vă fac tradiţionala urare românească: „La mulţi ani!" Nichita Stănescu 43. [Tatianei si lui Nicolae Stănescu] [Ştampila poştei: Freiburg, 26.10.1972] Mă gândesc la voi cu dor, din Freiburg Nichita în 1972 1(>40 NICHITA STĂNESCU 44. [Tatînnei şi lui Nicolae Stănescu] [Ştampila poştei: Munchen, 24.10.1972} Mamă şi Tata vă sărut cu drag şi cu dor din minunatul orăşel Rottenbuch Nichita în 1972 45. [Lut Nicolae, Tatianei şi Cristinei Stănescu] [Stuttgart] oct. 1972 Dragă Tată, Mamă şi Cristina, vă sărut cu drag şi cu dor, din îndepărtatul oraş Stuttgart Nichita 46. [Tatianei şi lui Nicolae Stănescu] [Ştampila poştei: Paris, 30.10.1972} Vă trimit un gând de dor din Paris Nichita în 1972 CORESPONDENTĂ 1041 47. [Tatianei Stănescu] îri sărut mâna mamă [Ştampila poştei: Beograd, 2710.1973} Nichita 1973 48. [Magdei Popovici] [cea. 1973} Mâgduţa, în mod excepţional, Tom nu te-a putut întâmpina acasă la sosirea ta de Ia Constanţa. înainte de telefon, îl rugasem să mă însoţească şi contractasem cu el o vizită scurtă, rugându-1 să mă scoată dintr-o gaură de viaţă în care mă aflu frisonat. Supârâ-te numai pe mine şi iartă-) pe porcul şi tristul tău prieten. Nichita 49. [Tatianei şi lui Nicolae Stănescu] Stuttgart, 28 iunie 1974 Vă sărut cu drag şi dor şi vă doresc din inimă sănătate! Sărut mâna Nichita 1042 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENTA 1043 50. [Tatianei si lui Nicolae Stănescu] [Ştampila poştei: Munchen] Dortmund, 4 iulie 1974 Vă îmbrăţişez pe coti cu drag Nichita 51. [Tatianei şi lui Nicolae Stănescu] Vă sărut mâinile, dragi părinţi [Regensburg a-Donau], 5 iulie 1974 Nichita 52. [Lui Hristu Cândroveauuj [Bucureşti], în 1974 Iubite şi drag domnule Hristu Cândroveanu, M-a emoţionat profund studiul pe care mi l-aţi acordat în excepţionala dumneavoastră carte Alfabet liric. Nu ştiu dacă merit atât de calda dumneavoastră apreciere, dar ea m-a făcut pentru câteva secunde creme fericit. Vă mulţumesc din suflet! Ce-am scris mai bun, nici măcar n-am scris, ci am visat câ scriu. Aprecierile dumneavoastră m-au lăsat în vis! ...ca omagiu, îngâduiţi-mi să-mi transcriu numele după actul de naştere. Hristea Nichita Stănescu 53. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] [VW], Mai 1976 Dragi părinţi, vă sărut mâna din Viena cea ploioasă Nichita 54. [Lui Gheorghe Tomozei] [Bucureşti], 8 Mai 1977 Sunt la A[tenee] Palace, unde sunt cu Velca, Nichita Câmpul nu se ară cu un paşaport, ci cu plugul, Stănescu 55. [Lui Mircea Gociman] [Bucureşti], decembrie 1977 Iubite coleg, îţi urez tiesi scumpei tale familii, din toată inima, Ia Mulţi Ani! Nichita Stănescu 1044 NICHITA STÂNESCU 56. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] . [Costiueşti}>2QNU.\97$ Dragii nici, vă sărut cu drag al vostru, Nichita 57. [Lui Gheorghe Tomozei] (Bucureşti]. '77 Sesterţ dăruit de tot Prinţului 'Pom al poeziei de către al său Nichita, ca bir suavului anapoda. ...la atâta amar de vreme, în graţia independenţei Naţionale. [Nichita] 58. [Lui Gheorghe Tomozei] [Bucureşti], 1 Martie 1981 TESTAMENT Rog pe Primul Gheorghe Tomozei, după moartea mea grabnică, sâ aibă grijă de Dora Tudoriţa Târâtă si de Gabriela Melineseu ca de singurele mele soţii. Rog după moartea mea să nu se retipărească nici o carte de-a mea. Se pot copia unele poezii de mână. Nichita Stănescu CORESPONDENŢA 1045 59. [Lui Gheorghe Tomozei] [fj.) Bătrâne trădător! Te-am aşteptat până la 4 şi un sfert. îţi las matinfmgherh acasă şi să fu profund mulţumit câ nu ţi-am băut toată ţuica. Dacă ai timp liber, te aştept duminică la 11 dimineaţa cu Magda, la următoarea acasă, Aleea Romancierilor bloc E.19, et.7, ap.54, evident rămânând să luăm masa împreună. (Se ajunge cu maşina 90 care se ia de la Universitare si până la capâr, aici pe prima alee şi imediat la dreapta şi la dreapta spre blocul zebrar.) Dacă nu apari până la ora 3 prânz, ne revedem la ora 12 (tîx) la Uniune, luni. Te pup şi Hac! Nichita 60. [Lui Gheorghe Tomozei] Tom, iubite frate, Te-am căutat (aproximativ la 8 seara); revin cu un telefon. Totul e în ordine, iar dezordonata mea inimă te iubeşte cel mai mult de pe lume. Nichita 1046 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENTA 1047 B. SCRJSORI PRIMITE 61. [De la Dorin Săbljan] [Ştampila poştei: Săngeorz-Băi, 15.11.1960} Ingăduiţi-mi, va rog, sâ vă transmit cele mai bune urări de bine şi sănătate din „perimetrul spiritual" al lui Coşbuc şî Rebreanu, unde mă aflu într-o scurtă şedere. Cu alese sentimente de stimă şî devoţiune. Al Domniei Voastre, Dorin Sălâjan 62. [De la Uniunea Scriitorilor din Republica Popubiră Română] Administraţia Telefon 17.07.99 Cont nr. 70 138 B.R.P.R. Dir Operaţiunilor Bucureşti - Sos. KisdcfTnr. 10. Raion Stalin. Adresa telegrafică „UN1SCRI" Nr. 3607din 6.VI 1.1961 Către Tov. Stănescu Nichita Vă facem cunoscut că, în şedinţa sa din 3.VlI.a.c. Comitem! de Conducere al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. a aprobat cererea dvs. de a fi primit membru al Uniunii Scriitorilor. Cu ocazia primirii în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor, vă felicităm si vă dorim succes în munca dvs. de creaţie. Prim Secretar M. Beniuc Nota bene: Sunteţi invitat să treceţi pe la Serviciul Evidenţa Membrilor, pentru completarea unei fisc st eliberarea carnetului. Totodată, veţi aduce şi două fotografii recenre, tip legitimaţie. 63. [De la Geo Bogza] 20.1.1964 Profund fericiţi, inventatorii şi proprietarii'mulţumesc ansamblului Nichita-Doina pentru fermecătoarea lectură. p. conf. Geo Bogza 64. [De bi Geo Bogza] 4.31965 Este o mare fericire pentru mine, o nemărginit de mare fericire, câ în zilele vierii mele l-am putut citi si iubi de necrezut pe extraordinarul poet Nichita Stănescu. Geo Bogza G5. [De hi Florica Ştefan] Novisad, 28.VI1.65 Dragă Nichita, Aud de la Veroniţa că vii la festivalul poeţilor (la Ohrid) cu Cezar Baltag. Deoarece pe mine nimeni nu m-a invitat Ia 1048 NICHITA STÂNESCU CORESPONDENTA 1049 acest festival, nu sunt sigura că vom avea ocazia să ne întâlnim şi m-am gândit să-ţi trimit traducerile câtorva poeme să nu vii cu mâna goală. Eu aceste traduceri le-am trimis unei reviste literare („Rukovet") care apare la Subotira şi sper câ vor fî publicate. Eu pe august am alt program - fără festival. Dacă-1 vezi pe Baltag, spunc-i că şi din el am tradus ceva şi-i voi trimite versurile traduse la Uniunea Scriitorilor. Te salută cti drag, Florica Ştefan P.S. îti mulţumesc pentru volumul cu dedicaţie. FI. 66. [De la Geo Bogza' Eforie Sud, 20.841965] Nichita Stănescu Răspundeţi urgent dacă sunteţi de acord ca la Congresul General al Apelor Marea Neagră să propună celelalte mări şi oceane ale lumii ca până la amil 2000 sâ adopte ritmul superior al celor 11 elegii. Secrerarul Congresului Geo Bogza 67. [De la Florica Ştefan] Novi Sad, 27.IX.65 Dragă Nichita Sper că ai primit revista „Rukovet" cu cefe cinci poeme publicate. îţi mai trimit şi notiţa din cotidianul „Dvernik", care a apărut în 24 sept. a.c. deoarece sunt conştientă că te interesează opinia publică. Nu ştiu dacă ai văzut „Politika" şi „Borba* (în „Politika" e convorbirea cu tine şi Baltag, iar în „Borba" ai un poem). Dacâ-I vezi pe Baltag, cransmite-î salutările mele şi spune-i câ aceeaşi revistă în care eşti publicat îi va publica versurile. Cu drag, Florica Ştefan 68. [De la Geo Bogza] Marea Neagră, 13 august 1966 Dragul meu Nichita, Rândurile tale despre August, care ar fi putut conţine arâtea automatisme de gândire şi atâtea clişee de expresie, m-au convins încă o dală că eşti un poet profund original, că eşti un mare poet, un mare poet cum au fost putini pe pământurile acestea. Te îmbrăţişez, Geo Bogza 69. [De Li Petre Pandrea] [Bucureştii, Joi 18 mai 967 Dragă Aurel şi Nichita, Plec la Periş unde stau până Duminecă seară. Luni, sunt la EPL, Ia lucru, cu tov. Victor Iova, redactorul meu pentru Portrete si controverse. 1050 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENŢA 1051 Dacă vă amuză ca să-mi vedeţi paragina, vă aştept cu mare plăcere la orice oră din zi sau noapte. Adresa exactă; Centrul Forestier Peris, Casa nr, 326 (număr la poartă). Vis-â-vis de Spital. De la gara Periş, treci bariera C.F.R. (pe asfalt), trei minute. Pe partea stângă: blocuri noui pastelate, Cinema, Şcoala Elementară, apoi poarta de lemn cu nr. 326, vila din fund, intrarea nr. 2, etaj, şi daţi dc mine la masa de scris. întrebaţi de Herr Doktor pe tov. Fânîcâ Canciu (pardon cacofonia!), sifonar de meserie (azi „Fabrica cooperatistă" de sifoaue), de la inrrare-stânga; sau la dreapta: pe Silvia, nevasta proletarului Costicâ, pe Ecnuţa (soacra lui), pe Marinicâ (12 ani) sau pe Ionel (6 ani) din oastea lui Papuc, copiii lor şi aghiotanţii mei. Vă conduc la domiciliu de sihastru şi mandarin cu stylo şi grebla în mână. Dacă sunteţi prinşi cu treburi literare, amânăm pe săptămâna viitoare, când mergem pe veresie cu automobilul vreunui amic închiaburit de-al meu (Zaharia Srancu, Şerban Nedelcu, general Nicu Cambrea-CEC) - neo-capitalist tehnocrat comunist manocuvrier puritan la 14 miliarde bieţi lei pe care poeţii îi vânează în jungla vieţii dc creaţie (v. I^eopold von Wiese, Die Beziebungslebre). Cu afecţiune şi spor la muncă, Petre Pandrea 70. [De bl Eva StrebingerovA] [Praga. cea. 1968] Stimate domnule Stănescu, Anul trecut v-am căutat la Bucureşti si fără succes şi mi s-a spus - ce vrei - poet! De atunci, din luna octombrie, vreau să vă scriu şi nu mâ-împiedică decât lenevia mea. Sunt încântată de poezie şi am tradus Dreptbi timpşi II Ekgiis'i câteva poezii se vor publica la ^Shsova literatura" {„Secolul XX" al nostru). Enghidu şi încă ceva se vor citi la Radio şi / / elegii vor apărea în Editura noastră în traducerea strălucită (sper) a lui losif Herial care a tradus, de exemplu, pe Georges Stern şi pe Vasko Popa. îmi pare bine şi vreau sâ fiu prima care vă comunică această veste. Calea oficială este lungă şi are spini. în Drept la timp am dedicaţia dvs. foarte nostimă, parcă ne cunoaştem mai demult. Vreau ca să-mi trimiteţi volumul următor care va apare m viitor. Trimite multe salutări a dv. Eva Strebingerovâ 71. [De la Alexandru hasiuc] [S.U.A., 15 martie 1969] Dragă Doinaşi Nichita, Am primit scrisoarea voastră, în sfârşit, după ce ne-am întors dintr-o călătorie care a durat mai bine de o lună, am vorbit în 4 universităţi dintre care una e cea mai vestită din S.U.A., Columbia N.Y. unde (în toate locurile), ţi-am scris numele tău Nichita pe tabla verde a amfiteatre!or, am citir cu fiecare ocazie 3—4 poezii de tine, ti-am făcut prozeliţi. Desigur, noi suntem prieteni şi, uneori de Ia distantă, am impresia că foarte buni chiar, cât se poate de buni. însă popularizarea ta n-am făcut-o din prietenie, ci pentru câ am ferma convingere că, dacă cineva dintre noi toti va rămâne o generaţie în plus, şi mai multe, acela eşti tu. Ţi-am citit ultima carte (o am în două exemplare, de la Dana Dumitriu si de la Darcy), şi mi-a plăcut [foarte] mult. 1052 NICHITA STÂNESCU CORESPONDENTA 1053 Un poet brazilian, bun prieten de-al meu, un fel de şef al noii şcoli poetice din Brazilia (Sao Paolo), care te admira f. mult, vrea să te traducă în portugheză, sa ce publice acolo şi sâ organizeze o Seară „Nichita Stănescu" în acel oraş austral. Prietena mea Tahere Safferzadeh (Iran), o poetâbună şi o fată deşteaptă, dar cam orientală, ţi-a decupat o poză din R.L (Cronica), şi ţi-a afişat-o la ea în studio. F.i nu sunt prieteni cu tine şi orice le-aş fi spus eu, dacă poezia ta nu le spunea mai multe, ar fi fost degeaba. Singurul merit pe care mi-1 găsesc este că sunt un bătrân cititor cu un gust niţeluş format asa că te-am selectat, tradus şi citit cam în felul cum te-am auzit pe tine citind, sacadat. De succes s-a bucurat şi Cezar [Baltag] al cărui nume a fost şi el scris pe tablele verzi din universităţile americane. Am tradus şi din el, cu mai mare greutate pentru câ, adeseori, versul său e mai clasic, mai metric, arc un inefabil de limbaj, ori eu, precum ştii, nu sunt poet de limbă engleză. L-am popularizat şi pe loan Alexandru, deşi cu el nu sunt prieten, dar aşa e corect. Am convins mai puţină lume. Deci, încă o dată, subliniez, prietenia n-a fost un factor decât poate indirect, în înţelegerea poeziei tale, treabă în definitiv afectivă, şi în păstrarea sau suspendarea unui sunet al râu, propriu, în traducerile mele. Mi-a reuşit, de exemplu, surprinzător de bine Menhir, deşi e atât de inefabilă. în lumina acestor lucruri, am vin fel de jenă în legătură cu premiile în 1968. Pentru că absenţa lor pune un anumit dubiu pe coate. Poace m-ar consola dacă lumea ar fi ajuns la concluzia că sunt hors concours, în sensul dc „au-delâ". Acum, sunt plin de impresii, am vorbit mult, am ascultat mult, am trăit, mai ales, la Columbia, într-un mediu extrem de stimulant, cândva, după sedimentare, le voi pune toate pe hârtie. Am primit trei exemplare din noua carte, pe care am 1 recitit-o. Sunt curios de părerea voastră, cu deosebire a celui mai comprehensibil şi mai subtil critic al meu de până acum, Doina - aştept o scrisoare rapidă în acest sens. Mie, finalul mi-a plăcut, chiar dacă pe alocuri m-am si plictisit. Sfârşitul îi dă o anumită spiritualitate, care nu strică în general. Am citit, înainte de a pleca in turneul de conferinţe, multă fiîosofîe şi am dat peste unele din ideile mele, desigur mai precis formulate, şi prin cărţile altora. Asta nu înseamnă că-mi închipui că am scris o carte de filosofic E mai mult, si mai purin. Partea Doinei din scrisoarea voastră, subtilă şi îndeajuns de bizară ca sâ fie ca totdeauna, stimulativă, eun motiv iu plus să aştept curând de la voi un răspuns. în acest interval, eu voi continua să tac ordine în magazia mea de impresii, din care am să vă transmit si vouă. Cu d rag, Alee 72. [De la Anghel Dumbrăveanu] Timişoara, 2 Maiu 1970 Dragă Nichita, Potrivit înţelegerii, Adam a fost în România intre 19-30 aprilie. în 23 aprilie am fost în Bucureşti, dar ru erai plecat în Germania. Am petrecut superb în toate acele zile, însă am regretat permanent că nu te aflai între noi. Iată ce vreau şâ-ţi spun: am aranjat la Uniune să ni se obţină viză pentru Iugoslavia, unde suntem aşteptaţi în zilele de 8-15 mai. Sunt organizate seri de poezie românescă Ia Belgrad, Novi Sad şi Krusevac. Vom merge noi doi şi Petre Stoica. Daca se obţin vizele. Eu voi veni în Bucureşti în 7 mai, urmând ca în seara acelceaşi zile să luăm rapidul spre Belgrad. Ne aşteaptă acolo 1054 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENTA 1055 prieteni de nădejde şi restaurante foarte plăcute, plus micul zgomot publicitar. Dacă potisă vii în 7 mai pe la orele 11-12 la Uniune ar fî excelent. Am vedea ce se poate Face în sensul celor de mai sus. Dacă vii în Bucureşti mai devreme, dă-mi un telefon seara la redacţie, între 18-19 sau acasă după 22. Oricum, sper că în 7 mai ne vedem la Uniune. Am a-ti spune lucruri frumoase. Te aştept. Poemele pe care ti le-am trimis la „Luceafărul" aruncâ-le! I.e dau alt curs. Te îmbrăţişează cu cea mai mare dragoste Bătrânul An hei P.S.În „Orizont" 3/970 e o recenzie la Bobincarii. 73. [De la M.$. Regnm Fabiola a Belgiei] Secretariat de la Reine Laeken, le ISseptembre 1970 D 1H 033 Monsicur, 1 a Reine a bien recu le recueil de poemes dedicacc que vous avez eu la gentillesse de lui envoyer. Touchec par ce gracîcux homniage, Sa Majestc m 'a charge de vous exprimer ses vifs remerciements. V'euillcz agreer, Monsieur, 1 'assurance de nia consideration distingitee. Secretaire de la Reine P. Paelinck 74. [De Li Benianiin Segal] 14.01.1972 Dragă Domnule Stănescu, Deşi nu am primit deocamdată nici un răspuns la cele 2 scrisori trimise în anul 1971, iţi scriu o nouă scrisoare. Doresc să te ţin la curent cu unele lucruri care ne privesc în comun. întâmplător m-am întâlnit cu poetul T. Cârmi cu care tc-ai cunoscut la Londra, mi-a vorbit foarte frumos de dumneata şi de poezia dumitale. M-a rugat să-i dau adresa tâ pentru a-ţi trimite o plachetă de poezii în limba engleză apărută la o editură din Anglia. Continui sa lucrez. Ia traducerea celor 11 elegii în colaborare cu Marcela Ariely. După ce voi termina traducerea, mâ voi interesa cum să fac rost de bani pentru a te publica ta editura EKED, editură specializară în poezie şi cu prestigiu în Israel. O întrebare: sâ (ie publicată şi elegia oului, a noua? Am citit în revista „Luceafărul" nr. 1 poezia dumitale Orfeu m vechea cetate. Bravo! Sâ ştii că poezia matale mă susţine moraliceşte. E o sărbătoare pentru mine atunci când te văd publicat, iar mesajul poeziei ajunge la mine. Să ştii câ nu-ţi fac complimente. E purul adevăr. Am trimis lui Adrian Păunescu trei poezii pe care ţi le-am dedicat şi o scrisoare cu rugămintea de a găsi posibilitatea pentru a le publica în „Luceafărul". In aceeaşi scrisoare îi scriu şi despre un proiect de al meu: acela de a mâ îngriji de editarea în limba ebraică a unei antologii a poeziei tinere din România. Părerea mea este că în România se scrie o poezie bună, sinceră care merită să fie cunoscută şi peste hotare. Aştept poşta de la tine. îţi urez succes şi sănătate Benianiin P.S. Te rog, trimite-mi o fotografic de a ta. 10% NICHITA STÂNESCU 75. [De la Roy MacCregor-Hame] English Department, Univcrsity of Iowa, Towa City, lowa 52240 I4tli Februarv, 1972 Draga, draga... In less ilian threemonths, I leave America for ashort stay in England, before goingon to Italy- and, I hopc to Bncarcst. Of coursc, I am lookîng torward to sceing you again, seemg your new poems and sharing a botele of rsuica! I bave complctcd the criticai apparatus for my book on Eminescu. I have translared most of the major poems, and ten of the shorter ones, and added a criticai introduction and a preface on the problcms of translating poetry from the Romanian into English. 1 be University Press and UNESCO will publish the book in Octobcr this year in America and in England în November. 1 have been corespondingwith Jacob Steinberg of Twayne Publishers in New York, about the possîbility of pubiishing fiere a book of your poems (the Elegies plus some from dolce stil classic). However I think 1 have to have a letrer from you and the I Jterary Fund giving me authority to negoriate contraers for the book. Perhaps you will send me the necessary letters. And what abonc my book! In your lettet in September you said k would be published before Christmas. Prieteni... Marin Sorescu and Ştefan Bănulescu are bere with their sotîas, Marin is workingon a new play, and Ştefan on a novei, I think- Radu I.upan came through here a fortnighr ago on bis world tour and we talked of you as always. Try to remember me from rime to tinie! Roy MaeGregor-Hastie CORESPONDENTA 1057 76. /De ia Peter şi Alison Jay] ANV1I, PRESS POETRY 69. Kîng George Street, 1 xmdon^ S.E. 10. Tel. 858 2946. February 16 1972 Dear Nichita, Thank you very much for your lettcr aud vout card. l'm sorry I haven't writren to you before now -1 am an incurably bad letter-writter! But as soon as 1 had your letter, 1 followed your instructions and kissed Alison's hands. We are both well and have been very busy. \ wrotc to Petru Popescu as I said, and have heard from him (about 2 months ago) that he would bke to work with me on translating a selection of your poems. l'vesuggested ro him that we translate about 100-120 pages of poems fora book which 1 will publish; he will write a short încroduction. I'd like you to select the poems to be inchided, to represent your whole work. Could you nuke the selection, and give us both copies of the poems you choose, so that we can start as soon as possible ? Now that 1 have finished work on my Greek Anthology, l'm ready to work on your poems. I've proposed to Petru that 1 pay a royalry on my edition both to you and to him of 5% of the price each. When you havegîven me a list of the poems to be inchided, I must write to your Romanian publishers to obtain English rights in the poems. Can you teii me to whom I should write for this, and whîch publishers? Penguin Book may be interested in doinga book of some Romanian poets - if so, they would defînitcly include you, and use our translatious. But they don't want to make a definite dectsion about this for a while. The winter here has been faîrly mild, but the pub is very draughry and cold. The warmest room is the small room which 1058 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENTĂ 1059 you had, and we are sitting in here now with thc gas fire on. Alison is crying to do rhe crossword in the paper. The pub has now been sold by the brewers, but wedon't yet know who our new landlords are, or whether they will put the rent up -1 hope not! I havc a part-time job now, working in a bookshop doing a catalogue - very boring. We are both looking forward to a holiday in thc summer, and hope we may be able to come to România — it would really be marvclîous to sce you, and to meet your friends. Write soon and tell us your news! Peter Alison 77. [De la Peter Jay] 41, Peel Street, Huli 15th February, 1973 Draga, draga, draga, 1 am comingt Bucharest at the end of Marcb, and will be there on and ofT for quite a time - 1 am finishing a book on the History of Education in România for the Uni verşi ty Comparative Education series. î hope to see you, of course, and ralk about your contri-bution to my new anrhology (for International PEN). I also have to make some tape recordings of your poems for a Stănescu programme 1 am doing for the BBC. If you see Rodica, will you ask her to write to me at the above address? I need her help with my book and I have !ost heraddress. An English plum pudding to you, and a kiss. Peter Jay 78. [De la Taftaua Stănescu] [Ploieşti], 31.1.977 Dragă Nini, Deoarece Cristina, când te-a căutat, nu a reuşit să stea de vorbă cu tine, ptr. că plecai Ia alegeri, îţi scriu eu. Motivul venirii ei a fost tocmai ca să te găsească pe tine, căci tu nu dai nici măcar un telefon, ca să ştii dacă noi suntem sănătoşi sau nu. Şi să ştim si noi de tine. Te rog să-mi răspunzi dacă nu te deranjăm, câutându-te mereu, aşteptând pe tine sau măcar un telefon. Te sărut, Mama P.S. Sunt aproape 8 luni de când nu ne-am văzut. 79. [De la Constantin Cbiriţăş.a.] Bucureşti", 27 septembrie 1977 Dragă Nichita, Subsemnaţii prieteni ai tăi şi ai poeziei tale, îngrijoraţi întrutotul de indiferenţa ce o ai faţă de starea sănătăţii tale, deşi am dori să vezi în aceste rânduri numai delicateţe, nu putem folosi eufemismul, te rugăm cu întreaga noastră fiinţă şi cu toară înţelegera ce-o avem faţă de noţiunea de libertate, să-ţi sacrifici minimum o săptămână din timpul tău pentru a te interna într-un spital spre a elucida diagnosticul şi tratamentul pe care-1 vei putea urma ulterior acasă şi între prieteni. Te asigurăm câ nu vei fi singur decât în somn, precum te asigurăm şi de absenţa oricărui gând necuviincios faţă de starea ta de om liber. Ne-ai 1060 NICHITA STÂNESCU CORESPONDENŢA 106Î face o mare bucurie acceptând propunerea de mai sus. Rămânem, cu mândrie, ai tăi prieteni devoraţi, Cu drag, Constantin Chiriţă Fănuş Neagu Mircea Micu Petre Stoica laurenţiu Fulga Ion Drăgănoiu Gheorghe Tomozei Afecu Ivan Chilia Damian Necula Sorin Dumitrescu Victor Chiriiă Constantin Dipse Nicolae Breban M.N. Rusii Florin Ptică George Alboiu Miron Georgescu Mircea Dinescu D.R. Popescu N. Prelipceanu Ion Cocora Stela Neagu Romul Munteaim Iolanda Malamen Mihai Elin Cezar Baltag Grigore Hagiu Nicolae Velea Cîrlilai [alias Rodica Chiriţă} Rieuzi Chiriţă Stei ian Gruia Ion Grîgorescu Aurel Covaci Dr. Ion Donoiu Serbau Gabrea Paul Vasilescu Costicâ Baciu Ion Murariu Ion Bâieşu Doina Ţândău Mircea Sântimbreanu Corneliu Ecu Traian Iancu Oana Micu Mihail Cârciog Laurenţiu Ulici Valeriu Bucuroiu Mircea Radu Jacoban Arnold Hauscr Franz Storcii Sânziana Pop Ioana Diaconescn Gheorghe Pituţ 80. [De la Tatiana Stănescu] [Ploieşti], 30.1.978 Dragă Nini, Profit de ocazie că Mariana pleacă în Bucureşti să-ţi scriu. Ne este dor de tine. Ne-am bucurat mult când ne-ai dat telefon: tî-am auzit vocea şi că eşti sănătos. Acum, tu te vezi cu Mariana mai des, ne telefonează ea şi suntem în curent şi despre tine. Azi, a dat Carol telefon la noi. Vrea mâine să ia telefonul de la Mariana. Tata s-a necăjit mult din cauza asta. Acum chiar o să fini izolaţi de voi. Tu ştii ce greu este să dai telefon din oraş. Ne este teamă câ dacă se întâmplă cu noi vreun necaz, nu ştim de unde să vă luăm. Tata te roagă foarte mult s-o ajutî pe Mariana prin cunoştinţele şi relaţiile tale să-şi pună telefon. Şi te rog şi eu. Iţi trimit prin Mariana un mic dar ptr. Sărbători care, de fapt, au trecut. Te sărutăm cu toată dragostea, Tata, mama şi Cristina 81. [De la Gheorghe Tomozei] Câmpulung, 20 iulie '78 Scumpe vetrane, te pup din urbea în care cu onoare ai lăcuit şi tu. Prepar un rachiu mortal de cireşi amare ca sâ ne lorentzim botul bându-L Pe 27 iulie punt te calc pt. a te duce Ia Marea. Pe 27 prânzim ambii. Stai acasă, berbantule. te pup, Tom 1062 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENŢA 1063 82. [De la Adam Puslojii ş.a] [Belgrad], 1 augustos '78 Kirus - Supremuşule, S.N. zis Etegiosul lasă catortofi.il. Azi, am dat de CEOCOTRISM. Esoteria neobalcanica. MAD! Aşteapră-te pe sine! Vin-o! Oho-hoho! Hu-hu-huu! Kirus paternalis Adamtis: (Adanius) Kirus paternalis Ioanus: (Ioan Flora) Kirus paternalis Alexandros: (Alexandros Sekulic) 83. [De la Ioan Flora] Sinaia, 25 sept. '78 Bătrâne, primeşte un soare cât o pâine într-un strop de sânge alb Ioan Flora 84. [De la Gheorghe Tomozei, Adam Puslojic" ş.a.] [Ştampila poştei: Beograd, 21.09.1979 Magarac, Equus asinus şi noi doi, trei Zi de echinox 1979 Bând bere Tupork cu linţura de-mpreună cu Adam cel Mare te pupăm respectuos Tom Aşa este: vine linţura! Adam încă în circuli XX Srba Ignatdvic Pozdrav od A. Sekulic 85. [De la Ioan Mircea, Mira Preda] [Ştampila poştei: Sibiu, 27 dec. 1979] Vă urăm, din tot sufletul, un luminos „Ea mulţi ani!" Ioan Mircea Mira Preda 86. [De la Adam Pusloijâ, Srba Ignjatovic, Abksandor Sekulic] [Ştampila poştei: Beograd, 2.4.1980] Bătrâne, ne e dor de Tine, de tot! de greu! Te îmbrăţişem! Atât! Adam Srba Ignjatovic Aleksandor Sekulic Nae Bronca Peteor (Ilic sunt leones) Tu - TROGIR 87. [De ba Constantin Chiriţă] [Ştampibt poştei: Bucureşti, 17.10.1980] Vă iubim şî vă sărutăm cu aur şi cireşe in amintiri Chir + Qrli 1064 N1CHJTA STÂNESCU CORESPONDENTĂ 88. [De la Damian Necula] [Ştampila poştei: Paris, 27.1.1981] Bătrâne şi bătrâno! Vă simt din centrul lumii. Tot umblând de colo — colo, descoperi că suntem cu toţii Europeni fîr-ar sâ fie, doar că din când în când uităm chestiunea esenţială. Aş vrea sâ te văd cu cărţile tale în librării aici. Te cam apucă nebunia, de ex. Michele Tournier cu 6-7 volume tipărite simultan de Gallimand în 2 ediţii obişnuit şi poche. Vă urez un an „81" din cele mai bune Pe curând Damian 89. [De la Ion Cârnu] Piatra Neamţ, 25 mai 1981 Mult stimate domnule Nichita Stănescu Ca răspuns la frumoasele dvs. sentimente cu care faceri ca sufletele noastre să fie mai frumoase, am plăcerea să vă adresez urările cele mai calde de sănătate şl fericire. Tuturor celor pe care i-am cunoscut în casa dvs. le trimit salutări. Complimente doamnei Theodora. Vă asigur de preţuirea mea sinceră, Al dvs. Ion Cârnu 90. [De la Rene Coeoketberg] [Şmmpila poştei: Bucureşti. 27.8.1981] Nous r'envoyaiis nos salutations Ies tlers cordiales. Rene Coeoketberg 91. [De la o persoană neidentificată] [Ştampila poştei: Mangalia, 17.9.1981] SOARE (desen in manuscris) 92. [De la Tr. T. Coşovei] [Ştampila poştei: Moscova, 1.10.1981] Dragă Nichita şi dragă Dora, vă sărut cu mult dor de voi sî de ţară. Aştept să ne revedem cât mai curând. Traian 1066 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENTA 1067 93. [De la Constantin şi Sanda Crişanj [Ştampila poştei: Atena, 5.10.1981} Dragilor de Nichita şi dc Dora Cum vedeţi, Atena există şi noaptea; nu e o iluzie. la un duzo de zi o sâ vă spunem o poveste de noapte o greco vechi şi noi Vă sărutăm Sanda & Constantin 94. [De la Grigore Hagiu] Wcimar, 12.X/8Î Iubite prietene, Sunt pretutindeni fericit câ eşti şi că scrii. Să ne trăieşti! Grig 95. [De la Franţa Stăncescu, Magda şi Gh. Tomozei] [Ştampila poştei:] Bucureşti, 23.12.1981] Ia mulţi ani! Scumpilor, sănătate, amor, tetradrahme! Mama, Magda, Tom 96. [De la Sorin Dumitrescu] [Ştampila poştei: Paris, 18.10.1982 Dragul meu BATRÂNU şi a noastră BĂTRÂNA, volumul tău are mare, mare succes aici. Unii zic cade Ia 12-13 ani nu au mai citit ceva atât de profund. Te iubesc şi-mi este tare dor de tine. Sper să ne vedem în noiembrie. Sorin 97. [De la Elena Ştefoi] Sinaia, 9 martie 1983 Ce ironie (?) şî fără ironie ne gândim la dumneavoastră în luna aniversărilor. E. Şrefoi 98. [De la Dan Popovici] [Ştampila poştei: SatuMare, 29.3.1983 la mulţi ani, Nichita! '50- Dan Popovici 1068 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENŢA 1069 99. [De Li Ion Caramitru] Vă sărut cu drag şi dor de voi [Ştampila poştei: Berlin, 22.4.1983 Pi no 100. [De la Cornel Ţăranu] [Ştampila poştei; Geneve, 30.6.1983] Dragi dragi Trecând prin Geneva am ţinut să admir această superbă sculpturâ-simbol un kitsh perfect. în momentul când am intrat să vizităm palatul ONU (se poate vizita), Ana a început automat să-mi facă scandal! Aici, da, merge. Cu această ocazie am înţeles adevăratul rost al acestei = instituţii... Cu drag pe curând, Cornel 101. [De la Peter Jay] [Ştampila poştei: \ Budapest: 24.6.1982' Si on est Ungrois, le paradis est une tomate. Iequel prefere-tu? Cher Nichita, je vrai pas aucuu loisie cette anuee potir vizite Bucureşti - mais en î 983 je suiş sov que je viendrai. Le 15 âout je peais pour lowa encore une fois, josqu'a Decembre. J'erais a Szighigat, ou j'ai recommence â rraduîr Ies poesie de Jânos Diiiuszky, qui est mort il y a une annee. N'oublia pas que je pense â toi souvent. ton Peter 102. [De la Cristina, Ştefan şi Ion Agopian] [Sinaia], iulie 83 Dragă Dora, Dragă Nichita, după cum zîc şî versurile: Eroii stau sub cruce noi stăm peste ea. Berea ne duce unde o vrea! trebuie să şn'ţi că aîci berea edin belşug şi vremea proastă; aşa că noi stăm sub vreme, iar berea peste noi. Vă pupăm! Cri si Ste si Ion 103- [De bi Comei Ţăranu] [Ştampibi poştei: Paris, 19.08.1983] Dragii noştri, distanţa nu e un impediment când, chiar la 32 grade, ai un >ând bun câţ d'alde voi, care ne lipseşti în umbra acestui bistro, Cu drag, Cornel + Cristina Târanu 1070 NICHITA STĂNESCU CORESPONDENŢA 1071 104. [De la Vesna Menoska] [Stampila poştei: Skopje, 17.XIJ983] Dear Dora and Nichita! 1 Got your postea rd, and 1 am very glad. How are you? 1 am just fine. How is Nichita with his hcalth? Îs he beter now? Teii Tino to write me please! Dora how are you? lf you have linie write me more about you and Nichita? How do you spend your frec time. This is my jast year my kindest regards to hoth of you and Tino Skopje Yugoslavia. Sincere by Iove Vesna Menoska 105. [De la Mircea Tomuş] [Sibiu, fd.] Anul Nou cu sănătate şi fericire, împlinirea visurilor bune şi suflet senin îţi urează l.ia, lonut şi Mircea Tomuş 106. [De bl Nicolae Breban] [Munchen f.d.} Bătrâne, la o bere cu Mama şi fratele nostru din această cârciumă celebră unde Adi îndruga o grămadă de... prostii, te salutăm cu aceeaşi căldură şi imaginaţie ca pe unul din cei mai apropiaţi - ca pc un frate! - al familiei Breban-Bohmler. Salutare si noroc, Nicolae, Mama Salutări din locanta în care vom închina trecutului omagiile încă vii ale prezentului Sandei 107. [De la Nicolae Breban] [Parii, f.d.} Nichita, îţi trimit acest amvon baroc (spre rococo) dintr-una din cele mai frumoase biserici germane - amvon din care tu ai să-ţi ţii predicile tale luminate! Sunt la Paris de-o lună, lucrez Ia Bucravest II, văd lume etc. Printre alţii, am vorbit cu jean-Marie Domenaque, care conduce de 2 decenii revista „L 'Esprit", i-am vorbit de tine şi e de acord să te facă cunoscut la Paris. Vrea să-ţi ofere un număr din L'Lsprit pt. poeziile tale. Nu vrei să vii tu însuţi să faci alegerea?! [nesemnatâ] 108. [De la Geo Bogza] \f.d.} Pentru doamna Doina Ciurea şi pentru neasemuitul ca nimeni Nichita 1072 NICHITA STÂNESCU CORESPONDENTA 107.3 acest autoportret al sufletului meu Geo Bogza 109. [De la Geo Bogza] Ce frumoasă e elegia a noua ce bine că n-am murit înainte dc a se naşte Nichita Stănescu Geo Bogza 110. [Geo Bogza] [New York], 17.XI.67' Toată lumea ar trebui sâ vadă New-Yorkul, dar mai întâi1 şi mai întâî, şi înaintea tuturora, Nichita. Va scrie lucruri grozave. ! Vă salut pe toţi, G.B. 111. Declaraţia participanţilor la Simpozionul şi Festivalul intmmţional „Poezia şi pacea", organizat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România la Bucureşti şi Braşov în perioada 12-17 decembrie 1983- Noi, poeţi din diversele ţări ale patriei europene, care ne-am întâlnit în aceste zile la Bucureşti, pentru a celebra importanţa poeziei în lupta pentru pace, am aflat cu profundă mâhnire că moartea a amuţit brusc ieri una dintre cele mal nobile voci poetice ale României de azi, Nichita Stănescu. în legătură cu această veste tragică, am convenit: 1. Sâ exprimăm adânca noastră durere şi condoleanţele noastre familiei greu lovite a marelui nostru coleg. 2. Să exprimăm cele mai sincere condoleanţe poporului român şi conducerii ţârii pentru pierderea unui fiu ales al acestui pământ, care a dat glas în opera sa celor mai autentice valori ale spiritului românesc contemporan. 3. Sâ facem tot ceea ce se cuvine, în ţările noastre, pentru ca trista veste a morţii Iui Nichita Stănescu să devină un prilej de largă difuziune a contribuţiei sale poetice la zestrea spirituală a omenirii. 4. Să cerem Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România - care ne găzduieşte în aceste zile - să facă cunoscută această declaraţie publicului larg, prin mijloacele de care dispune. Bucureşti, 13.12.1983 112. [De la Vesna Menoska] [Stampila poştei: Zagreb, 16.12.1983] Dear Dora an Nichita! Merry Christmass and Happy new 1984 year! l.et the wings of happyness, Cring Iot of Iove in the river of year 1 .ifes! Vesna Menoska ui. Vladinrir Komarov 31 1/4 nas. Aerodrom 91.000 Skopje Yugoslavîa P.S. Write me Ihino's adress! PARTEA A CÎNCEA GRAFICA /. CROCHIURI GRAFICA 1079 2 1080 GRAFICA GRAFICA 1081 1087 31 33 1096 1102 GRAFICA GRAFICA 1103 //. AUTOPORTRETE GRAFICĂ 1109 52 ///. PORTRETE 1120 1121 GRAFICA GRAFICA 1128 GRAFICA 86 Gheorghe Tomozei 87 Gheorghe Tomozei GRAFICA 88 Gheorghe Tomozei 89 Gheorghe Tomozei 1130 GRAFICA 93. Marin Mincu ADDENDA 94. Marin Mincu /. POEZII INEDITE FRÂNTURI DE BALADĂ Prahova curgea molcom spre Ploieşti când primele stele tremurară şî podurile se învineţeau încet, încet cu o coapsă lovită Eram obosit, tare obosit şî mi se părea că ascult - ...şi ai să pleci şi ierburile te vor însoţi foşnind la fel şi arborii te vor întâmpina foşnind la fel şi străzile îţi vor surâde foşnind la fel Dar nimeni n-o să te înţeleagă ...copiii-ţi vor părea urâţi şi bătrâni. — ...şi ai să pleci De-acum, seninul cerului mă va sfida gingăşia florilor mă va umili 1138 NICHITA STĂNESCU 1139 dulceaţa cântecelor mă va durea căci nu voî mai avea cu cine să mă bucur de ele... ...Se înnoptase demult când surâsurile lor se amestecară pe o singură gură Şi n-am mai ştiut care era el şi care era ea... Prahova curgea molcom spre Ploieşti [PIATRA NU CRAPĂ...} lui Vlad [Qobamt] Piatra nu crapă decât dinrr-o lacrimă de lacrimae rerum altfel ea stă idolatră altfel um Aici şezum şi plânsem a fost o sculptură iar nu după câte noi zisem o scriitură Piatra nu crapă dintr-o lacrimă doar omul ce scapă de piatră crapă dc piatră. 1140 1141 [ VOI NU VĂ DA ŢI SEAMA... ] lui Vlad [Ciobanu] Voi nu vă daţi seama cât frig ne este pe lume când strania apă îngheţată în piatră aidoma stângacei ape îngheţate în gheaţă mai vine câte un nebun şi dă cu dalta în locul pietros al cavalerilor de Malta în strânsura surâsă de Gibraltare în sfinţii cei care dau foc la uşile din altare In rest e orbire de frig piatra nu curge la vale piatra n-are în ea nunta peştilor piatra stă pe sus, singură, sub vulturi. INDICAŢIE Către Traian 17". Coşovei] Se deducea din aripi de la îngeri pe când timidele se încercau c-un sângeiu de sângeri murind spre A, spre an Frumos şi şi de tot subţire trăind părea o amintire iar ţâţele lăptoase de sub bluze ce Mona Fise mai scorneau din buze Am zis ca el să fie o rezervă pentru cea stea de de la infinit Am zis şî am tăcut şi-atât. 1143 [AŞZICE-UNVERS.... Către Traian [T. Coşovei] Aş zice-un vers de-aş mai putea să zic şi un suiş spre cer ridic Ah, prietene fără de chip tu, primul epsilon peste nimic Te-aş tunde chiar de cap într-o cosire dar nu am timp, el mi-este singeriu mă uît la tine cu-o privire de altădată şi de mai târziu puşti bleg şi bilegâ de stele când dânsele se cer la mine cu o distinsă discreţiune de raze şi de iele. [SE ÎMBOLNA VISE EL... Către Traian [T. Coşovei] Se îmbolnăvise el de Soli superioare si de adieri de la surâsuri Oare, oare, oare, oare mai avem pe sub sprânceană plânsuri Se sfrijise ca o voroavă de stea care în luminăţia sa lumină ce apărea pe la orbi şi altceva. Chiar şi şchiopăta puţin făcând divinul mai deplin mai se şi rostogolea roata-n teatru când juca de călătoreau doar scene pe sub dulcile sprâncene de călătoreau actriţe ce interpretau doar stele si lumina de la ele şt ochii de la noi doi când fuseserăm foarte goi. 1145 [VISASEM EU...] Către Traian [T. Coşovei] Visasem eu că ninge cu coroană pe tâmpla ta frumoasă gânditoare şî mâ-nfriguram întocmai cu o rană inir-o deplinâ-nsângcrare. Veneau şi iepurii la mine de frig sâ moară pe la subţiori se înteţise cea treime cu dulci flori fâtau anapoda reci iepe mânjii de-a dreptul în zăpadă şi mai stătea ca să mă cată un Dumnezeu de apă şi încă plin de peşti in el ca o oştire de cuvinte dar foame nu ini-a fost de fel de fel şi sete nu mi-a fost, părinte Tu mă vorbeai cu râuri şi cu peşti eu te vorbeam cu stelele cereşti şi numai a mea subţioară are un loc de iepuri ca sâ moară. SPIRIT DE HAIKU Se începe uri destin: Traian T. Coşovei O puşcă, un tun, un tu, un soldat care ne ceartă inima. S-a ridicat din câmp înarmar cu firul ierbii. Ochiul mamei mele îl paşte. E visul dc poet, al visului meu de poet. 1146 POEZII INEDITE 1147 IMNUL CASEI COVACI Refren: Soldaţi, de glonţ să fiţi îndrăgostiţi, Atunci când de el veţi fi păriţi. Amor suav, vino -du-te, Pentru războaiele pierdute. Refren: Se duc soldaţii-ntr-un război pierdut, Război care încă nn a început. Morţii cei tineri sunt încă vii Cum, toamna, strugurii în vii. Mamele n-au lacrimă în sare, Popii slujesc de sărbătoare. E încă în viaţă tot ce moare, Ah, moartea viitoare... ReFren: Si? duc soldaţii-ntr-un război pierdut Război care încă nu a început. Morţii cei tineri sunt încă vii Cum, toamna, strugurii în vii. Marilena, Marilena, Marilena, Mariletui, MariUna, Marilena, Marilena lui Marin. Iar Marilena cea a lui Marin încă îi mai dă din sân să sugă vin Şi plin de carne, alb curat, Este scheletul care va fi-mpuşcat. 1148 1149 PONTICĂ (1) In stil vetust Ia Pontul Euxin cu prieteni-ntr-o vara intre tumuli lsroria umblând am fost zărită egreta pentru întâia oară că nu e pasăre, ci e cuvânt PONTICĂ (2) Ion cu-o ramură în mână imagina-ntre bălţi un maraton cu pana pe papirusul din lună scrîa poetul, Prinţ şi Tom tangentă Valeriu părea că-i o plută la nn volan auroral din Nord Eu şchiopătam ca Byron neatentă egreta îl dispreţuia pe lord Cu prieteni la Pontul Euxin de-ar fi să mai mă-ntorc o dată 1150 U51 SADE-N MINUNATA MÂNĂ Lui Ion Donoiu Curge viaţa de pe mine Ca şi cum aş fi obligat îmi curge vinul inopinat Cum cornul melcului atins de ochi Cum Sarah cea de sare cea eului Care şi-a întors capul înapoi Astfel de vinovat sunt Ca şî cum după ce m-a născut maică Mi-aş fi întors capul spre locul naşterii. Şi cerule de tot senin îţi zic Aniin! 1152 1153 VERDEA TA DĂDEA U S TE LE LE... [A VEAM CÂINI PE INIMĂ... Către Ion Donoiu Verdeaţă dădeau stelele în jos în chip de raze şi Madone lisus era un Făt-Frumos pe Amazoane si pe Amazone Pe Ion I-am prins când vegeta cu stinghii umbra cea de la stejar de care nimeni nn se mai şi spânzura iar soarclc-n apus era doar jar. Am mai vorbit cea-am mai vorbit şi după-aceea am tăcut eram ca anotimpurile negreşit Sculptaţi pe-al lui Ahile acut. Cât despre Troia, ah, ningea doar cu sesterţi ningea cu tetradrahme deasupra mai planau eveţi cu ouăle în doame pictarăm deci un ou de vultur steaua Canopus a-nviat mai stau un pic si nu mă scutur de dea coroană de-mpărat care în patru ochi cu patru suliţi ne-nftpse răstigniţi de stăm şi azi bolânzi pe uliţi şi de neveste părăsiţi. I,a Mircia Dumitrescu Aveam câini pe Inimă de mă ningeam cu lâtrărura lor montană când trupele de coaste îmi erau doar inima şi luna mult sultană. N-aveau nimic de vânătoare decât vederea ce-o vedeam a stelei celei ce mă doare cu umbra atârnând un ram. Şi nu venise încă nici un anotimp ningea, ploua şi clocotea iar peste cresret aveam un nimb. Doamne, numai icoana ta. Şi alergam cu ea la piept nctreaz deşi deştept şi nu învăţasem să mă rog cum se-nvăţase sâ se roage o vergină la un inorog. 1154 POEZII INEDITE 1155 [COPILUL ÎNSOŢIT... care dânsa născâdu-mâ mă moare? Scrieţi-rni neapărat. Adresa mea e la Palat! Scrieţi citeţ: „Pentru împăratul Umbrelor zis şi Sorcova-vesel a zis şi nenâscutul căci îmi este şi scutul!" Amin. Către Mircia Copilul însoţit toată vremea de geamătul naşterii mumei sale trai pierde copilăria din şold către genunchi şi mai la vale pe supt copitele tropăitoare ale hoardelor năvălitoare răsărinde din mare şi apunânde într-o altă mare. delfinii, vin delfinii fiecare având în spinare câte un Ludovic mâ-ntorc şi vă zic: - Mai întâi este crimă, apoi este judecata vinii! Am luat un copil în mâna dreaptă şi l-am stors ca pe o lămâie în pahar mi-era sete de băiat mic şi stors, neînsotit nici de geamătul mâ'sii născându-l, nici de ombilic şi în genere nici de nimic! I-am stors în pahar, l-am băut cu sete, vă zic şi vă mai pun vouă, cititorilor mei, o întrebare: n-aţi aflat domniile voastre din întâmplare vreo mamă gemătoare 1156 1157 DECALOGUL pentru Mircia 1. Sâ mi'ii minţi ochii cu ochi. 2. Să nu-ţi titri realul în real. 3. Să nu tc înşeli pe tine însuti ca şi cum ai fi altul. 4. Sâ nu vorbeşti în numele nimânuia, căci numele tău al tui nimânuia este. 5. Să-ţi taci chip cioplit. 6. Să-ti taci chip din Vinii. 7. Să-ţi faci chip din trilul ciocârliei. 8. După ce le-ai făcut pe toate acestea, încearcă sâ le-mbrătişczi dacă poti. 9- îmbrăţişarea chipului cu chip sărut se numeşte. 10. Numai chipul se îmbrăţişează cu chipul, căci braţele sunt făcute pentru ararea câmpului. [FORMULAREA... Către Mircia Formularea nri-era grea Simptomul mi-e bun fiinţa opusă fiinţei avea cerc de Saturn: Se sfărâmase învineţită Tăiată şi retăiată în feluri de bucăţi sâ ispăşească pedeapsa smintită, cea a cu totul altor daţi Degetul smuls devenise crin pieri tor ochiul spart orrâvit de lumină şerpuitor, avea pecete divină Până la întregul total şî ispăşit numai în praf şi o pulbere cuvintele toate imită imit piramida cea tulbure — Lasă-mâ să mâ-ntore, am strigat (asă-inâ, lasă-mâ1. Zilele mele de mort, din piatră toace, sune plasmă. Oho, am strigat Oho, mi-a răspuns. 1158 POEZII INEDITE 1159 [// CRESCUSE UN OCHI...} Către Mircia îi crescuse un ochi ciudat sub unghii De se minunară unchii Şi-i crescuse un ochi la subţioară De-a crezu că-i filma o verişoară Dinspre coasta cea din păr din stânga S-a îngenoşat nătânga De privire sub cămaşă De-a lăsat gravidă o mireasă Dimineaţa dacă se trezea Pe cei şapre ochi îi alunga înspre seară, înspre seară îi spăla de ochi podeaua Doar o domnişoară De l-atingi cu degetul, clipeşte tot Bate un vânt de-atâtea pleoape De mă mir de încă pot Când îl văd, sâ-I văd de-aproape însă el când mă priveşte Trupu-mi simţ cum se-nmutţeste întru unul şi eraţi patru Ani din câine lătratul De mă duc pc patru străzi Ambalat în patru lăzi De iubesc patru muieri Azi şi ieri şi-alaltăîeri Of si râsal al tăieri. 1160 llbl [MADONA DE LA MALA GAMBA... [ML SE RĂSUCISE-N CRELER... La călătoriile lui Mircia Dumitrescu Madona de la Mala Gamba surâs de la Gioconda sânge vărsat de Rubicon spre Rubiconda spre care îmi întinsei I.ambada. Un şase-şase-n sorţi cât şi în zaruri mi-ar fi priit spre Roma pe coline mai zăpăcind-o cu cezaruri şi cu sesţerţârime. Mi-as fi muiat sandaua-n undă spălându-mă cbiarpe picioare de pofta care mă inundă de o dominare. Dar l-am săltat pe Rubicon în stilul aplecat pe spate de n-am izbit cu ochiul priveai chiar de un tron schimbând o citadelă în cetate care de augusteţea mea luna lui august, lună o numea. Către Mircia. Se dedică lui M. Dumitrescu Mi se răsucisc-u creier uu păianjen întinzând o plasă foarte gri, o sâ vii sau poate n-o sâ fii, zise sufletul meu cel de paj. Ah, ningea cu substantive şi cu verbe peste tot ce mat gândeam de ne-nţeles Doamnă, eu sunt pajul tău ales peste toatele incerte. La urmă a apărut apusul cuvintele toate se răzgândiseră şiroi de sânge, şiroi, doamnă, şiroi de sânge galben, şiroi, toamnă. Apoi, - apoia apoiuluL Nâ vod! Sufocare! [MISE TĂVĂLISE...} [MIRCEA, TE-AM SURPRINS... ] Se dedică lui Mircia Dumitrescu Către Mircia Mi se tăvălise creierul peste a mea viaţă cum se tăvălesc îngerii în lumină - Murdăriile, am strigat la arhangel când el se spăla de jegul lui de aur. - Ce-i cu tine, m-a întrebat tatăl meu. - Nimic, nimic, i-am răspuns, nimic, nimic. - Iar te uiţi, iar te uiţi, iar te uiţi? - Iar mă uit, iar mă uit, iar mă uit! - Ce vezi, m-a întrebat tatăl meu ce vezi, m-a întrebat el? - Cum sc spală steaua de lumină, tată cum se spală steaua de lumină, tată, asta văd. - Prea puţin, chiorule, mi-a spus tatăl meu, prea puţin chiorule! Mircea. te-am surprins pe când aveai un suflet deşirat N-ai împrumutându-te din fitul ierbii verzi De ochiosul ei cel Verde împărat Ca să ţi—I striveşti cu pleoapa şi apoi să-l pierzi, Şi mai te-am surprins umbrind la sânge Cu privirea năduşită Dreptele împreună îţi [cuv. indescifrabil N.E.] numai sânge Iară maica-ta cu tine tot gravidă De te-ai fost făcut din ea Precum lumina dintr-o stea Cum lumina e făcută Pentru o neştire si-o privire lâr tu făcut eşti pentru cimitire După atâta vreme câtă încă mai şi esti Fă mi-I tu pe Făt-Frumos De-a încălare pe cal alb, Calul cel mai arăbesc Pe şeaua secundei Pe care încă o mai trăiesc Pipăind morgana pe deserturi Piramidele subt ale stelelor de fesuri 1164 NICHITA STANFSCU 1165 Şi reînvie tu pe faraoni Cum ironizat e aerul doar de ioni Şi ironizează-mi inima dar nu a sânge Ci eu sarea lacramit din muma-ta ce plânge. Mircea, moşă-ta pe gheaţă Viaţa, soro, soro viaţă. [MIRCIE, TU, O ŢARĂ...} Către Mircia Mircie, tu, o ţară, cea a Mircilor, De Ia Carpaţi Ia Marea cea mai mare Buricul Tuturor buricilor E steaua ce muşca dintr-o alăprare O tară fericită si behăîtoare Cu cerni rot bolnav de stele Unde lumina ei adoarme pe un soare Pe pântecul ceros al mamei mele Căzusem strâmb de-a dreptul în mormânt la tata Ce răsucindu-se din ţîntirîm Mi-a zis: copile uită-te spre Ialta Noi dinspre Ialta noi pierim! Şi am plecat desculţ şi făr' de mers Redevcnindu-mi flecare pas întocmai cum văzui un univers Cu limba smulsă făr' de glas M-âm rătăcit prin animale Şi prin secunde eu m-am rătăcit Al orelor trecute însă viitoare Murindu-mă când ele s-au fost nemurii. 1166 1167 [NUMAI CUVÂNTUL...} Se dedică Ud Mircia Dumitrescu Numai cuvântul se începe cu sfârşitul lui cu înţelesul al cuvântului în timp ce-mi face ochîi o lumină far' de înţeles, - divină. Când trupul meu va putrezi în damrul viermilor cei vii numai cuvântul mă spăla-va reatingându-mâ de slava acestei tandre reverii de-a fi să fii de-a fi sâ nu mai fi şi fost dement şi glonţ urcat pe arc ca Zeana a lui Arc şî ars şi tuns şi şi decapitat pe un butuc tăiat dintr-un copac ce încă nu s-a născut. [PRECIS CA NINGE PESTE CÂMP...) Către Mircia Dumitrescu Precis că ninge peste câmp cum ninge peste oameni şi peste câini precis câ ninge cum ninge peste câmpuri O, mie, tu, cel care mi te-ascmeni peste trecerea de viaţă rânduri, rânduri. Tu ştii că ninge peste pietre cum pe mare şi pe surâs tu ştii cum ninge sarea când timpul iernii e din ce în ce arare si soarele ne fură nouă seara. Precis câ pe ninsoare ninge cu ninsoare pe clopotul fierbinte cu o dezgheţare pe moarte cu o supravieţuire pe un război cu o oştire peste eroi cu cimitire peste vedere cu orbire. Precis câ moare tot născutul ningând cu viaţă nenăscutul şi pe fătatul pe ouatul ce 1-a-ntâmplat să-i vie sorţii si, şt, - şi veacul. [SIMŢEAM PRIN NOAPTE...] [ŞCHIOPĂTA CUM UMBRA...] Către Mircia Simţeam prin noapte cum plesneau în cuiburi ouăle de vultur când raza stelelor mă mult spălau de ceruri să mâ scutur Şi din albuş din gălbenuş clocit o aripa de vulture mă mult bătea eram cuvântul înzecit pe sub plutirea sa ce se rotea în jurul lui Saturn ca un inel de raze de mai gândesc până acum deşertul plin dc oaze l.ui Mircea îi crescuse aripi şi părinţi in loc de geană el la pleoape avea dinţi şi pe când el ne surâdea parcă mânca şi şi şi bea. Către Mircia Şchiopăta cum umbra de la trecătoare pasăre migrând spre zare se băgase doar cu nasul în ciulini aiuintindu-şi de lisus sub spini şi gemea atât dc tandru dânsul că-mi bufni de sub sprânceană plânsul şi netrebnic îmi părea a fi tocmai ca o iarbă gri. De veneau la dânsa căprioare la verdeaţă mult dedate de plecau din nou spre zare supte, nemâncatc Câmp au iarbă gri, de vrei de pomană te gândeşti Făt-Frumosul retevei fost-a el doar din poveşti. 1170 1171 [ VEDEAM PRIN CUIBURI... ] Către Mircia Vedeam prin cuiburi aşezate pe Ia munţi sau printre altele pe sub balcoane ouaţii nou nouţi cărunţi cu plisc deschis O, dac-aş fi trăit în vis ce vierme dulce ţi-aş aduce de mâncare ceva murind în altceva ce moare dar altcăndva O, sâ fi fost eu mama ta sau tatăl tău şi-aveam norocul să-ţi fiu eu şi piatra o făceam să zbiere şi şi te convingeam că şi ea moare câ însăşi piatra este de mâncare de-aş fi fost eu sau maică-ra sau tatăl tău m stai cu pliscul tău deschis spre orizontul ce! curbat o linte l-aş fi făcut să fie apărat să-ţi fie lumea mult mai lungă derbedeul mamii şi al tatii, derbedeu. [VENISE-N VIZITA...] Im Mircia Venise-n vizită la mine cu un rucsac în care brarc şi crăcane de femei mult retezate ţinute mult la fum, deci afumate de foame mi le-a adus pentru mâncat. M-a întrebat dacă mai am şi usturoi sau murături în vreun oţet ca noi mâncând să nu se-ntoarcă înapoi muierile de din deşert. Aveam de toate, chiar şi foame şi-am ospătat din sfârcuri ca de din bijuterii vreo douâ-trei sau patru toamne supt ale frunzelor aurării. Apoi ne fură râu şi vomitarăm ciozvârtele cu poftă mult mâncate şi plini de cele multe din păcate la rândul nostru întomnarăm scârbiţi de tot ce-a fost cu noi pupând sub ploaie dulcele noroi. [VINE O ZĂPADĂ...] AURĂ Către Mircia Vine o zăpadă care anulează staticul de multul rut al copacilor din oază care i-am văzut. Ei se înmulţesc numai cu timpul cum mă înmulţesc şi eu numai sus pe pietre ca Olimpiii Dumnezeu se înmulţea cu Dumnezeu. El glumindu-mă pe mine, ţie-şi râde şi mai dă ninsoare cu zăpadă cu mă uit la tandrul meu de gâde ceasul siei lui mi-1 dau podoabă. Binemirositoareo, o, tu care te dai cu frunze sub ureche Mai mare eşti pe A şi U Cu I şi E făcând pereche Mă rog să-ţi dea zeul un O srrigat şi al mirării aură ţie. CLEPSIDRA DE UN RAR RAFINAMENT O fi fiind în lacrima de ploaie Vreo pasăre văzută? O fi fiind în piatra cea călcată Stat chipul tău O fi fiind în frunza căzătoare Ceva a nimănuia? O fi fiind în mine însumi Scheletul rău nerăsărit? O fi fiind secunda care bate în turnurile tale O fi fiind acesta capră într-adevăr? Am să-l subţiez pe a Numai pentru dumneata Şi am să-l îngroş pe b De-a-ncâlare calule Voi opri tot alfabetul... DUPĂ PLOAIE FLUTURELE împrumută-mâ cu aer împrumucă-mă cu verde Dă-mi un nour Dă-mi-I, dâ-nii-l. Dau cotul înapoi la-ti cămila, îa-ţi-o. Na-ţi îngerul Ia-ţi-1. împrumută-mi o secundă Te rog frumos da-mi o secundă îmi trebuie mie Dă-mi-o, dă-mi-o. Fluturele înverzeşte zarzărele Libelulele înverzesc secundele Cad pre dânşii razele De la răsărituri Vă pup oho gazelelor Ritualuri, rituri. Ce răsare peste inima mea Stea se numeşte Ce nechează peste inima mea Cal se numeşte. Na-ţi înapoi ploaia Iiagă-ci în buzunar fulgerul şi du-te la-ţi înapoi fulgerul şi du-te Na-mă. 1178 POEZII INEDITE 1179 METAMORFOZELE Urăsc ori ce fel de ambiguitate Mi-era foame şi voiam sâ muşc Jeg mî-era de tine doamne Şi-aş fi vrut sâ am o puşcă Dc din care să împuşc Cap-trup-membre, cap-trup-membre El memorie mi-a dat Ca să nu se schimbe-n schije Râu, absurdul vomitat. Mor de foame-am zis Şi însuşi M-a lăsat sâ fiu un şarpe părăsit Intr-o ladă mult pătrată Decăzută de din mit Şi ca nu sc sfarme pielea De pe şarpele mult lung El vărsă pe mine amintirea Sa, de demiurg Deci de şarpe, amintire Am avut cât el a vrut însă pom cu frunză verde Dumnezeu m-a fost făcut, Dar apoi văzând că fac Fructe cu în sine sâmburi M-a trecut in pitpalac Scoţând cuie pentru scânduri Şi ca sâ nu mâ prea sperii Amintire datu-mi-a Şi ca să suport e-e-rii Pana mi-a lovit c-o stea M-a trecut dintr-una-ntr-alta Dintr-un vierme într-un şoim Scăzu Roma înspre Malta Şi pe tohan înspre Sloim M-a făcut să am vedere Ca şi cum eu aş zbura Şi lugubră-mi da putere Să fiu amintirea ta Iarbă verde şi păscută Steaua fixă şi lucită Clipă mult şi mult bătută Plină de amintiri, zidită. într-o piramidă Moale, de omidă într-un ihior De al ihior într-un ahiov 1181 NOI ŞTIM Noi ştim de ce pasărea zboară în aer Noi ştim de ce în clădirea de sânge ne bate inima Noi nu ştim de ce când se face primăvara Iarba se înverzeşrc Noi ştim de ce din nouri plouă Cu zborul rău, cu zborul meu ratat Noi nu ştim dc ce păsările când mor, mor peste ouă Şi de ce este aerul nostru respirat. Ne umple numai plămânii Nu orele, nu secundele Noi ştim când sunt peste este stăpân Când plângem noi nu ştim câ sunt. PATRU SPRE CINCI PIATRA Numai numerele nu trec unele după altele Şi nici eu n-ain fost făcut Decât clin prilejul plângerii ochilor altora Să nu ne strângem în braţe Niciodată, niciodată. Haide tu, mânâneâ-mă Mi-a spus cea mai mult frumoasă Haide tu, omoară-mâ Mi-a spus cea mai mult în viaţă Haide să dormim mi-a spus Visul dintre vise cel mai mare Haide să ne-mbrâţişăm mi-a spus Piatra. VIRGULA ZI TU Numai inima oricândă Ţi-a părut câ e rotundă Numai piatra sângerând Ţî-a părut că e oricând Numai, numai ţi-a părut Că n-a fost oricând. Zî tu cum se cuvine Vederea unui fluture Aripi ai albastre Plouatule de norule Tap tap aleargă către poarta verde F.l e feciorul meu, el e feciorul meu îl vede numai cine îl iubeşte Tap tap spre poarta verde Haide să tncălecam Iepurele în higire Haide-ne sâ ne vărsăm într-o altă apă Tap tap spre poarta verde el fugea Tap tap spre poarta verde Când eu eram, când ea era încoronaţi cu frunze. 1186 1187 [ TU EŞTI SUBIECTUL...} Către Valentin [G. Mihâescu] Tu eşti subiectul sufletului meu rară de verb al dracului de cerb care îngână pâdurea-n alergare şi mi-o prefaci într-o ninsoare te ţin în lacrimi şi-n priviri căci astăzi eu am mosafiri pe buna curvă, pe centaur pe sufletul de aur care-au venit sâ se poftească la masa mea de tot regească dar eu uitasem de palat şi-am stat şî nins şi-nfngurat. [ŞI CÂT DE DELICA TA...} Către Cornelia [MârzaJ Şi cât de delicată ai putut să vii în timp ce florile ne miroseau şi fluturii păreau că toţi sunt vii când zig-zagau. Atunci m-am fost uitat o-un colţ de ochi la tine, întocmai cum te uiţi pe hieroglife, părându-mi-se-a lor vechime de două trei de clipe. Mutasem capul brusc spre umărul cel drept ca să nu văd nimica ah, tu, Cornelia, neînţelept; mă cuprinsese frica de a vedea ce nu-i vedere de a iubi ce nu-i muiere. 1188 1189 [N-AI CE SĂ SPUI...) N-ai ce să spui despre mine, habarna ai, habarna ai, zmulge-ţi limba ca sâ pari altora, că ai avea ceva de spus dar câ nu poţi sâ spui din pricina limbii zmulse! Zmulge-ţi limba îmi spuse ea, zmulge-ţi limba ca să pari altora câ ai ceva de spus despre mine. Zmulgc-ţi-i limba ordonă ea regina! ELEGIE PONTICA îmi pare rău că trebuie să văd ceea ce ştiu, că pentru a muri mi-e necesar un trup Marea atât de neeternă este, iar apa ei atât de dezamăgitor de proaspătă vechitura unei coloane greceşti pare scobitoarea unei sieste Semicercul lunii ca o pânză de corabie fără corabie atât de repede se duce în timpul zilei şi-atât de repede sc-nroşeşte spre seară timpul mi-apare a fi singurul meu trup general îmi pare rău de timp, -nu aveam nevoie de el ca sâ mor. TESTAMENT SI STRIGAT [MAISPUS E CALUL...} Lui Gheorghe Pituţ Aş zice de iarbă că e verde dar nu pot s-o spun cu vorbă de moarte... N-am murit foarte bine Aş zice de stejari că sunt măreţi cu vorbă de moarte aş zice că au coroane de încoronare dar nu pot să-i spun, nu pot eu n-am murit foarte bine. Aş zice de iepure că aleargă de cuvânt că se înţelege de pasăre că zboară cu vorbă de moarte aş zice de ei dar n-am murit foarte bine n-am murit foarte bine Aş zice lumea să fie ea, acolo, aş zice de ea să fie, cu vorbe de moarte aş zice de ea dar n-am murit foarte bine nu, n-am murit foarte bine. Către Adam [Puslojic] Mai spus c calul născut Mai împărat e împăratul mort Numai de mâna ta aş vrea să fiu Ucis Pentru că numai tu ştii cât de măreaţă este crima. Mai verde este frunza când o vede verdele Mai stea e steaua când o vede steaua Numai de cuţitul care-ţi ţine loc de inimă îmi va pieri inima care-mi ţine loc dc cuţit. MONUMENTUL CUVINTELOR EL L Proştilor! e o sărbătoare că suntem în viaţă! 2. Ah, fir-ar să fie! orice om e alt om. 3. Oame azi se spulberă cuvintele de dor de tine Cred că tatăl meu a fost srânt şî eu n-am priceput aceasta! VEDERE CU OCHIUL Cele simple nu sunt refuzate celor simpli Cele dumnezeieşti, - arborilor verzi, toamna Nu; unul, - stă în creierele nemernicului Duşmanii, locuitorii cimitirelor nu-mi pot înţelege prietenii pe numeroşii mei prieteni care dorm pe paturi şi visează păsări întronate în aer Cele simple odată cu lumea, aparţin celor simpli Dragostea, - îndrăgostitului, lumina, - luminoşilor. 1196 1197 MESAJ KJokotriştilor Dacă mâinele mele urâte, umflate, cu degete scurte scriu versuri de înţepenesc creierul porcilor, Doamne! ce te faci dacă văd cu ochii mei frumoşi porcăria de natură pe care ai făcu t-o LA O SÂRBOAICÂ De parcă mi-ar fi fulgerat un fulger cuvintele din creier, mi-a fost spaimă că aş Pi putut sâ visez ceea ce am văzut cu ochii, da, cu ochii 1198 1199 S TE VAN MOKRANJAC Pasăre care te răsuceşti în aer cum se răsucesc cuvintele în creierul meu! De ce, pasăre? De ce, cuvântule? Mă, tu? de ce şi tu? FIINŢA SUAVĂ A LUI MIODRAG PAVLOVIC Omagiu genialului Poet Miodrag, fratele ochilor mei Ce tinereţe şi câtă vigoare în versul lui ca o rană! Ce înţelepciune care face să se-mnulţească natura cu ea însăşi! Miodrag, privire a dragostei mele si dor de a nu mai vedea Uterele. 1200 POEZII INEDITE 1201 TARAF DE BANI CU TREI POEŢI Se dedică tuturor docotriştilor din lume la o aniversară clocotrîstă Primul din noi e în lumină, altul din noi, în penumbră, în întuneric, eu, ultimul. Stăm şi numărăm banii, de parcă am da în cap sau pajură. în punga veche, de cârpă, a inimii mai avem un mărunţiş de celule albe şi roşii. Nu mai urlăm în versuri; — stăm şi mâncăm; - Un câine. Gustul cărnii lui latră, limba luî mi-a rămas în gârt. Dar unde sunt prietenii? Unde iadul lor prezent?, -curvele, fecioarele, soldaţii? F.u sr eu şi eu!, - iată că sunt zilîer la bani, iată că rai şi sap în carnea lor putredă. Stelele s-au brânzir pe cer, laptele Căii Lactee a devenit iaurt. Pute, doamne, a sex de zeiţă. Nichita loan Adam 1203 LUMINĂ N-am avea lumină, De n-ar exista lumina N-am avea ce stinge! Stinge! 1205 IMPLORARE PORTRETUL LUI ADAM ÎN VERSURI cu care te strigă Cuvintele Iui Iasă o umbra pe tâmplele noastre la fel ca umbra crengilor de arţar când trecem sub ele şi deodată soarele ar răsări. Noi spre amurg, arţarul la amiază, soarele la răsărit. [PÂNĂ CÂND...} Către Alexander Seculic Până când şi chipul o să-ţi fie scris ca şi al meu de hieroglifă. [CÂND Af SĂ FI/...] [DE CE SE CEARTĂ...) Măriei Puslojic când ai să fii adolescentă şt eu de multă vreme mort, am să te cer de soţie în cer si din stele. Către Săui Petrov De ce se ceartă ochii mei doi pentru o singură privire! [TRUPUL MEU... Trupul meu curge ca o lacrimă de carne şi sânge dintr-un ochi de bou divin. Neînhâmatul dracului, de ce plângi tu cu mine, A zis nenorocit al plânsului rău cc îri sunt!? 1211 CEARA TÂRZIE Se dedică lui Mircea Stanicei Ceara era de tot târzie arsese codrul şi biserica de tot eu ttu mat pot ca să aşrept sâ reînvie un nou potop mâ las pe leagănul de flacără mă ard, mă frig şi mă usuc ah, vino mamă, leagănă la sânul râu un rug ah, vino mamă, leagănă la sânul tău un rug. 1212 1213 [DACA PĂMÂNTUL... Către VLuiimir [Zamfirescu] Dacă pământul, dacă pământul pământul cel care-nverzeşte şi care e nins. Dacă pământul, dacă pământul e sdrelitura ochilor celor care-au murit! Te-ntreb pe tine, tu cel, care calci pc el, ce pleoape sunt tălpile tale şi ce culoare au genele pleoapelor tale! Tu, ochi albastru, încă nezdrelit! Lui Marin Mincu Precis că eşti spaniol ! Precis că ai fi cum şi eşti în stare să-ţi căleşti sabie de Toledo în timpul unui rob, ca să tai cu ea apoi gâtul regelui care ţi-a ucis şoimul de vânătoare! 1214 1215 [ÎN NERVURA ACESTEI SECUNDE...} Pentru Marin Mincu Eu sunt ceea ce mi-aduc aminte de mine, iar Nu ceea ce şi-aduc alţii aminte de mine. Lui Marin Mincu în nervura acestei secunde Tu m-ai întrebat: - Călătorule, unde ? Eu te-am întrebat: - Călătorule, unde ? în nervura acestei secunde. 1216 1217 VERSURI DE FAMILIE [DE-ARMAI TRĂI ESENIN... Către Mincu, Poetul meu şi al lui Mircea De-ar mai trăi Esenin M-aş mai uita încă o dată l-a puţinul lui sânge Pe foarte puţinul lui hotel Sâ fii singur cu tine. Ce fericire! Să fii singur cu alţii. Ce libertate! MARI A CP.REAC1UK1N NA PAMJAT' Zivoj prosnulas' ja opjat', 1 vnov' za zizn' xvatajus' procno, 1 toropljus' druzej obnjat' Po tclefonu xot'!... Zaocno... Ogliadyvaju 7.i7.ni krug: Ved' ninc uz vosemdesjat şest'! 1 ne spravljajus' s zisn'ju, drug: Mne vsjo trudnej i vstat' i sest'! 1 vsjo idjot ne „kak po notam": Ne spit moj mozg, v porjadke razum. No ja brozu kak po bolotam, Oberegaja sebja glazom! Mne b koncit' zizn' so znakom pljus!... Poka z mne netu ugomona: Prosnus', zivu î toropljus' Obnjat' sestru, obnjat' rodnyx, obnjat' druzej. Po telefonu!!! l'OEZl] INEDITE. V Ijubvi i scast'i Nc zabyvaj svoju Mamusju. DEVJATNADCAT LET Tebc, Tanjusa, No ty esco rcbjonok. Rumjanec na scckax Tvoix sijaer, Tvoj golos zvonok. No znaj, moj drug, Bli'zka pora Ijubvi. Vse govorjat o nej I tom ir nas zelanie Uznat' tebe ejo. No porniri ty Moi slova, Tanjusa: l.jubov' zestoka... Lfznaes ty pecaF I mraciiyx Mnogo, mnogo dnej... No vsjo ie projdjot 1 scast'e ulybnjotsja Tebe, mojo ditja. Bud' scastliva, Tanjusa, 1220 1221 TANJUSA! MISA Ty occn' prelestna, Ty occn' mila i xorosa. Tanjusa, ry sveza, Ty tak cudesna, Kak roza v ramiij cas. Iikaju ja tebja, Dîtja mojo, i dumaju.. Nikto ne budet bolec l.jubit" tcbja, Tanjusa, Kak mamocka tvoja. noi sovet: do obrucen'ja ne cei uj ego! un 1223 MI ŞA TASE Ţebezclaju veselitsja, v vesel'i vremja provodit', no heregis' ctob ne vljubit'sja: vljubljonnoj ocen' ploxo byt'. Togda proscaj i zizn' i scast'e, proscaj byt' mozet navsegda! Ljulmv", moj drug, takaja gadost' cto csli vljubis'sja - beda! MIŞA Moj stix Vani budet ocen' kratok: Vy - prelest' s golovy Io pjatok! //. AUTOGRAFE 1227 A. OFERITE • Acum, când am izbutit să dau ocol cu pământul rostogoli tor dc cincizeci de ori soarelui căzător spre constelaţia lirei, dedic aniversarea vieţii mele aniversării poemului Luceafărul, ce a răsărit acum o sută de rostogoliri ale pământului în jurul soarelui şi, fix, ne luminează încă. 31 martie 1983 Nichita Stănescu fapud Album memorial, 1984, p. 145] " [Lui Călin Călirnati] Vechiului meu prieten Călin de care sunt legat nu numai printr-o iubire comună, dar şi prin consistenţii ani ai formării noastre, plini de o desuetă şi fermecătoare poezie, îi cer iertare de aceste rânduri care izbutesc sâ spună atât de puţin. Nini Ianuarie 1961 (Nichita Stănescu. Sensul iubirii. ESP1 A, 1960, „Luceafărul") • [Doinei Ciurea] Doinei, sufletului meu, Nichita 17 Decembrie 1960 [Nichita Stănescu. Sensul iubirii. 1960] im NiCHITA STÂNLSCU • [Doi/iei Ciurea] Doinei, această carte a iubirii noastre N ichita Ianuarie 1964 [Nichita Stănescu. O viziune a sentimentelor. 1964] • „ Doinei Ciurea" Doinei, micul prinţ locuind pe inima mea smulsă şi aruncată spre capricorn, - acest drept ta timp, al nostru. Nichita 18 februarie 1965 pe masa rotundă din casa nouă [Nichita Stănescu, Dreptul la timp. 1965;tf/WN. Mohorea-Comi. Amintiri cu Nichita Stănescut 1998, p. 102] • [Doinei Ciurea] Neasemuitei melc Doina celei maf frumoase şi mai inefabile dragostea şi iubirea lui Nichita in ianuarie tulburat 1968 [Nichita Stănescu. Alfa. 1967] • [Doinei Ciurea] Doinei, sufletului meu, atât dc curatei şi dc sublimei, artistului mare si emoţionant, această I,au£ J nesupusă întotdeauna gustului ei " Nichita 14 noiembrie, prima ninsoare în Bucureştii lui 1968 ^ [Nichita Stănescu. Lins Ptolemaei. 1968] • [Doinei Ciurea] Doinei, sublimei, doamnei absolute şi misterioase, cea care mi-a înnobilat Destinul prin augusta Ei prezenţă Nichita | în 1970 [Nîchita Stănescu. In dulcele stil clasic. 1970] AUTOGRAFE 1229 • [Doinei Ciurea] Doinei, sărutându-i sfios umbra suavă a mâinii ei, alunecând peste, tâmpla mea arsă de dor de Domnia Sa Nichita 1970 [Nichita Stănescu. Poezii, Albatros, 1970, „Cele mai frumoase poezii] • [Doinei Ciurea] Doinei, aceste animale sensibile de versuri, nesupuse mie, supuse ţie Nichita în 1973 [Nichita Stănescu. Belgradul în cinci prieteni. Editura Dacia, Cluj, 1972] • [Doinei Ciurea] Doinei, inefabilei, această carte carte ar fi trebuit să-mi justifice viaţa şi, vai, abia dacă viaţa mea o justifică pe ca, cu melancolie şi cu o reverenţă Nichita în 1975 [Nichita Stănescu, Starea poeziei, 1975; apudN. Mohorea-Corni. Amintiri cu Nichita Stănescu, 1998, p. 102] • [Doinei durea] Doinei, Doamnei, Toamna lui Nichita Azi 27 oct. 1983 (Nichita Stănescu. Epica magna. Editura Junimea, laşi, 1978] 1230 NICHITA STÂNESCU AUTOGRAFE 1231 • [Lui Nicolae Corbeauu] Vechiului şi iubitului meu prieten Nae, inima lui Nichita împreună cu un desemn de inorog, aproape inedit Martie 1964 [Nichita Stănescu,O viziune a sentimentelor, 1964; Colecţia Nicolae Corbeauu, Kohi, Germania] • [Laurei Covaci] (.aurei, primii mei lauri! Nichita [1978] Colecţia Laura Covaci [foto: N.S., elev cu coroniţă de premiant, clasa I-a, 1940] • [Laurei Covaci] Scumpei Noastre Laura, Inima şi Sufletul imperfect, dar de tot al lui Nichita în 1979 [Nichita Stănescu. Operele imperfecte. Editura Albatros, 1979] • [Stelei şi lui Aurel Covaci] Stelei şi lui Aurel, cu drag, dc la Nichita 1968, sfârşitul anului [Nichita Stănescu. Laus Ptolemaei. Editura Tineretului. 1968] • [Stelei şi lui Aurel Covaci] Dragii mele prietene Stela şl dragului meu prieten Aurel, de la Nichita 1969-31 martie 1969 [Nichita Stănescu. Alfa. Editura Tineretului. 1967] • [Stelei şi lui Aurel Covaci] Dragilor mei prieteni Stela şi Aurel, cu o profundă si veche dragoste, omagiul emoţionat al lui Nichita (în 1969, August) [Nichita Stănescu. Necuvintele. Editura Tineretului. 1969] • [Stelei şi lui Aurel Covaci] Fraţilor mei Stela şi Aurel, de la fratele lor Nichita în 1970 • [Nichita Stănescu. Un pământ numit România. Editura Militară, 1969] • [Stelei şi lui Aurel Covaci] Pentru Stela, o Stea; Pentru Aurel, un Aur, de la un N Nichita 1970 [Nichita Stănescu. Cincidegete. Biblioteca „Argeş". 1969] • [Lui Constantin Crişan] Lui Constantin de la Nichita cu Stănescu în 1978 [Nichita Stănescu. 11 elegii. 1978; „Nichita mi le-a re-dăruit în 78, când i-am spus adevărul: primul ex. din «ed. engleză» mi-a fost furat."(ss) Constantin Crişan] • Lui Constantin Crişan, înalta inimă a stimei supreme pe care înaltei lui inimi o :n Nichita 1232 NICHITA STÂNESCU AUTOGRAFE 1233 [Nichita Stănescu. Epica magna, 1978; Text scris la pagina 167: poezia Căderea cerului] • [Lui Constantin Crişan] Lui Constantin cel Mare şi Sandei celei Scumpe, de la Nichita Anul 313 [Nichita Stâncscn.Unifinisbed Work. Trad. Stavros Deligiorgis, 1979; „Nichita mi-a propus sâ admir o moneda bătută în anul 313 şi uite-aşa, în Ioc de 19 sept. 1979, a ieşit cc-a ieşit." (ssj Constantin Crişan] • [Lui Constantin Crişan] Pentru Constantin, constanţa lui în 1979 [Nichita Stănescu. Operele imperfecte. 1979] Nichita • Lui Constantin Crişan, cu dragoste şi cu respect Nichita Stănescu 1982, octombrie [Nichita Stănescu. Noduri şi semne, 1982] • [Lui Constantin Crişan) h Dragului nostru Constantin, această constantă a lui '*3 Nichita 1982 [Nichita Stănescu. Respirări. 1982] • [Lui Dionisie Duma] Poetului Dionisie Duma, profesor de limbă şi literatura română ca şi mine, om de inimă ca şi mine, şi, cu dragoste de cultură ca şi mine, - cu un sentiment curat de tandră preţuire şi de colegiali rate, Nichita Stănescu Bucureşti 27 Iunie 1983 [Nichita Stănescu. Noduri şi semne. 1982; apud Dionisie Duma. Scrisori. Cuvânt înainte de Acad. Constantin Ciopraga. Editura pentru Literatutâ şi Arte, Geneze, Galaţi, 2001, P-10] • [Lui Aurelian Titu Dumitrescu] Aurelian, vino joi la 10. Am plecat urgent cu treburi. Te sărut Nichita [Colecţia A.T.D.; foaie volantă] • [Lui Mircea Gociman] [1978] Prietenului meu, de o viaţă, de Ia prietenul lui de o viaţă, Nini [Nichita Stănescu. Epica magna. 1979] • [Lui Loan Grigorescu) Vărului meu Grigorescu, de la vărul său Eminescu N [Nichita Stănescu. Epica magna, 1978] • [Lui Srba Ignjatovic] Dragului meu frate Srba, îţi trimit inima mea tipărită. Nichira Decembrie 1970 [Nichita Stănescu. în dulcele stil cbisic, 1970] 1234 NICHITA STĂNESCU •[Lui Victor Kembach] Poeruhii Victor Kembach, marelui meu prieten, inima mea vâjâind de amintiri comune, i-o dărui, puţin trist dc această carte pe care as fi putut s-o scriu mai bine. Nichita 1961 [Nichita Stănescu. Sensul iubirii, 1960; apud Victor Kembach. Penumbra dedicaţiilor. Editura* Ştiinţifică, Bucureşti, 1998, p. 271] ' i • [Lui Victor Kembach] Poetului şi vechiului prieten mai mare, Victor Kembach, omagiul şi salutul lui Nichita 1965 [Nichita Stănescu. Dreptul bi timp, 1965; apud Victor Kembach. Penumbra dedicaţiilor, 1998, p. 271] * Doamnei şi Domnului Nicolae Mohorea omagiul lui Nichita Stănescu 1969 Feb. [N.Stănescu. O viziune a sentimentelor. 1964] • Lui Nicolae Mohorea în amintirea unei vechi prietenii şi colegialităţi emoţia lui Nichita Stănescu 1969, Feb. [Nichita Stănescu. Dreptul la timp. 1965] AUTOGRAFE 1235 Nichita Stănescu 1969, Feb. [Nichita Stănescu.// elegii. 1966] • [Lui Nicolae Mohorea] o floare desenată pentru Nicolae Mohorea de Nichita Stănescu 1969 Fcbr. [Nichita Stănescu. Roşu vertical. 1967] • Doamnei şi Domnului Nicolae Mohorea, un sentiment ales de stimă şi de preţuire Nichita Stănescu 1969; Feb. [Nichita Stănescu. Oul şi sfera. 19671 • Dragului meu coleg de facultate Nicolae Mohorea un gând curat Nichita Stănescu 1969 Februarie [Nichita Stănescu. Alfa. 1967] • Lui Nicolae Mohorea, această carte dogmatică a unui călugăr medieval, şi această inimă, a unui sentimental care îşi salută bătând, un vechi prieten Nichita Stănescu 1969, Feb. [Nichita Stănescu. Laus Ptolemaci. 1968] * Dragului şi stimatului meu prieten Nicolae Mohorea şi Doamnei Sale, omagiul lui • Vechiului coleg dc facultate, Nicolae Mohorea, cu un sentiment ales Nichita Stănescu 1236 NICHITA STÂNESCU 1971 [Nichita Stănescu. Un pământ numit România. 1969] • Lui Nicolae Mohorea, cu o veche prietenie, Nichita Stănescu 1971 [Nichita Stănescu./» dulcele stil clasic. 1970] • Lui Nicolae Mohorea, aceste cântece bolnave tle timpul lor Nichita Stănescu 1971 [Nichita Stănescu. îl elegii. Ed. bilingvă. 1970] • [Lui Nicolae Mohorea] 2 Muşchetari pentru 1 Mohorea N [două fotografii - profil N.S. dăruite lui N. Mohorea, f în 1972. cărora le-a pus câte o mustaţă cu stiloul; apud N. Mohorea-Corni. Amintiri cu Nichita Stănescu, 1999, ' f p. 101] • Lui Nicolae Mohorea J Fratelui meu de o viaţă, Mohorea, de la fratele lui de'o viaţă, Nini 19SI [dedicaţie pe o fotografie a lui N.S. în faţa mesei plină de monede]; apud N. Mohorea-Corni. Amintiri cu Nichitti Stănescu, 1999, p.32 AUTOGRAFE 1237 " [Lui Nicolae Mohorea] Fratelui şi colegului meu de-o viaţă Nicolae Mohorea, dragostea vie şî colegialitatea tor de o viata, a lui Nichita Stănescu [21 VIII] 1983 [Nichita Stănescu. Respirări. 1982; apud N. Mohorea-Corni. Amintiri cu Nichita Stănescu. 1999, p. 101] • [Lui Nicolae Mohorea] Lui Nicolae Mohorea, inima încă vie a lui Nichita [toamna 1983, Nichita Stănescu. Oase plângând, ediţia rev. „Lumina", apud N. Mohorea-Corni. Amintiri cu Nichita Stănescu, 1999, p.73] Sorei mele Cristina, cu dragoste. Nini 24 decembrie 1960 [Nichita Stănescu. Sensul iubirii, 1960; text copiat de Constantin Crişan] • Sorei melc Cristina, cu dragoste şi emoţie inima fratelui ei mai mare Nichita Februarie 1964 [Nichita Stănescu. O viziune a sentimentelor. 1964. Cuvintele subliniate au fost scrise de poet în conturul unei inimii 1238 NICHITA STĂNESCU • Sorci meleCrisrina, această carte aparentă. Februarie, cu 0 dragoste alba ca zăpada Nini Februarie '65 [Nichita Stănescu. Dreptul la timp. 1965; text copiat de Constantin Crişan] * [Lui Nicolae si Tatianei Stănescu] Tatălui meu şi mamei cu iubire Nini 24 Decembrie 1960 [Nichita Stănescu. Sensul iubirii. 1960] • [Tatianei şi lui Nicolae Stănescu] Mamei şi tatălui meu, starea de graţie a acestei cărţi si nesfârşita dragoste a lui Nichita 1970 [Nichita Stănescu. 11 elegii. 1970. Ed. fr.] • [Tatianeişi luiNicokeStănescu] Mamei iubite şi tatălui iubit, cu profundă dragoste de la Hui lor Nichita dec. 1973 [Nichita Stănescu. Clar de inimă. 1973] • [Lui Nicolae şi Tatiana Stănescu] iubiţilor mei părinţi cu profundă dragoste de la fiul lor Nichita în 1975 [Nîchita Stănescu. Starea poeziei. 1975] AUTOGRAFE 1239 • [ Tatianei şi Cristinei Stănescu] Mamei mele sfinte şi sorei mele iubite Cristina inima lui Nichita [Nichita Stănescu. Oase plângând. Panciova, 1982] • [Lui Carolşi Maranei Covacs] Pentru Carol si Marianei, o floare desenată de la Nichita in ianuarie 1968 [Nichita Stănescu. Oul şi sfera. \%7] ■ [Marianei Stănescu] Sorei mele Mariana, de mamă şi de tată, de vers şi de vis, dc la Nichita 1982 octombrie 18 [Nichita Stănescu. Noduri şi semne.} • Lui Stelorian Stănescu Vărului Lorică, vâr de sânge şi dc spirit, îmbrăţişarea lui Nichita în 1973, Februarie [Nichita Stănescu. Măreţia frigului. 1972] • [Lui Gheorghe Tomozei] Bunului meu prieten Poetului Georghe Tomozei cu dragoste pentru lirica sa suavă şi inspirată şî cu emoţie, această carte a mea dintâi, Nichita Stănescu 26 Dec. 1960 [Nichita Stănescu. Sensul iubirii. ESP1 A, 1960, „Luceafăml"] 1240 NICHITA STÂNESCU AUTOGRAFE 1241 • [Lui Gheorghe Tomozei] Stimatului meu prieten Toni inima nu cea lirică, ci reala inimă a lui Nichita odată cu dragostea mea din totdeauna. Martie 1964 [Nichita Stănescu. 0 viziune a sentimentelor. Versuri. Editura pentru Literatură, 1964] • [Lui Gheorghe Tomozei] Fratelui 'Foni, aceste 11 feluri de a muri ale lui Nichita în anul invadării [Nichita Stănescu. // elegii. Editura Tineretului, 1966] • [Lui Gheorghe Tomozei] lui Toni, jumătate de clepsidră de la Nichita, cealaltă în decembrie tulburat 1967 [Nichita Stănescu. Oul şi sfera. Versuri. Editura pentru 1 Literatură, 1967] • [Lui Gheorghe Tomozei] Bătrânului meu Tom, aceasta carte de o viaţă, însoţind prietenia şi inima şi destinul lui Nichita % în ianuarie 1968 [Nichita Stănescu. Alfa. Editura Tineretului, 1967] • [Lui Gheorghe Tomozei] Lui Tom, fratele de destin şi de sânge, această dogmă a sfântului ratat »■> Nichita 1968 [Nichita Stănescu. Laus Ptolemaei. Editura Tineretului, 1968] • [Lui Gheorghe Tomozei] 1 Aii Tom, această şansă taciturnă către o engliterâ niciodată atinsă, tânjită rar şi fără aripi, - odată cu un sentiment vechi de dragoste, atât de vechi şi de dragoste, încât a început, cred, să-şi merite odihna sub o piramidă Nichita 1970 [Nichita Stănescu. 11 elegiil 11 elegies. Editura Eminescu, 1970] • [Lui Gheorghe Tomozei] Bătrânului Tom, această încercare dc surâs sfârşind în lacrimă, a bătrânului Nichita 1970 (Nichita Stănescu. Un pământ numit România. Versuri, Editura Militară, 19693 • [Lui Gheorghe Tomozei] Lui Tom, spiritului întunecat, vizionarului care-şi îngroapă lyra sub pământ în timpul nopţii, ca să poată surâde alor săi inventându-le lumi fabuloase şi violent colorate în culori ce nu există, — acest acord din fantoma unei lyre smulse în numele unei coafinităţi dincolo dc fiinţa noastră materială Nichita în 1970 [Nichita Stănescu. în dulcele stil clasic, Editura Eminescu, 1970] • [Lui Gheorghe Tomozei}. Lui Tom, această puţin reuşită, prîmă încercare de a face o carte patriotică valabilă, dar cu bucuria de a conserva în pagini câteva poeme din odinioară noastră speranţă Nichita 1970 [Nichita Stănescu. Roşu vertical. Editura Militară, 1967, „Columna"] 1242 NICHITA STĂNESCU AUTOGRAFE 1243 • [Lui Gheorghe Tomozei] Lui Toni, vestitorului deseară, înaripat la tâmple şi la glezne, — acest pat latin, menit să-i odihnească o oră, fugă fâlfâitoare către olimpiii lui înnorat. Nichita 1970 ■ [Nichita Stănescu. Poezii. Editura Albatros, 1970, „Cele mal frumoase poezii"] • [Lui Gheorghe Tomozei] Fratelui Tom. cu care o Românie în doi prieteni am trăit-o si, poate, o vom scrie Nichita în 1972 [Nichita Stănescu. Belgradul în cinci prieteni Cluj, Editura Dacia, 1972] • [Lui Gheorghe Tomozei] Fratelui Torn, cu un curat sentiment de nestinsă dragoste şi admiraţie Nichita în 1972 [Nichita Stănescu. Măreţia frigului. Romanul unui sentiment. Editura Junimea, 1972] • [Lui Gheorghe Tomozei] Fratelui meu drag şi sfânt Tom, această încopilărire într-un trup în care s-au jucar iubiţii noştri mai mari, până Ia luciul icoanelor Nichita în 1972 [Nichita Stănescu. Cartea de recitire, Cartea Românească, 1972] • [Lui Gheorghe Tomozei] I,ui Tom, trei litere într-o oglindă spartă şi şapte litere pe cioburile.ei. Nichita [Nichita Stănescu. O literă în oglindă. Poczii.Tipărit în revista „Argeş,,, 7 iulie 1972] • [Lui Gheorghe Tomozei] Unui tipograf de la alt tipograf, lui X, delaN. [ Ion Neculce. O samă de cuvinte aşezate în chip de vers de către Nichita Stănescu, în „Argeş", 2 februarie 1973] • [Lui Gheorghe Tomozei] Lui Tom, iubitorului de Labiş, de la Nichita, iubitorul de Labiş în aprilie 1973 [Mss. dc Nicolae I.abis oferitele Stela Covaci/Pogorilovski lui Nichita şi acesta, la rându-i, Iui Gh. Tomozei] • [Lui Gheorghe Tomozei] Fratelui Tom, această imagine pe care am închiriat-o odară cu secunda ei Nîchita în 73 Colecţia Gh. Tomozei; [foto: N. în profil, f. 200] • [Lui Gheorghe Tomozei] Graţiosului prinţ al cuvântului. Tom, acest pavilion de ceai ridicat de Nichita noaptea Anului Nou 73-74 [Nichita Stănescu. Clar de inimă. Editura Junimea, 1973] 1244 NICHITA STÂNESCU AUTOGRAFE 1245 • [Lui Gheorghe Tomozei] Lui Toni, cel cu limba despicarăţi două, ca şerpii - o îmbrăţişare şi cu omagiu în două limbi, de şarpe Nicbita | în noaprea Anului Nou '73-'74 [Nicbita Stănescu. Strigarea numelui/ Dozivanje imena. Timişoara, 19731 • [Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului Tom acest Viziorgon al lui Nichita în marghiarita [Nichita Stănescu, Viziorgona, Editura Kriterion, 1974] • [Lui Gheorghe Tomozei] Nenâscutul despre Mort. For my great friend and brothcr Tom, with Iove Nichita February 1975 [Nichita Stănescu. The Still About the Deadl Cel care nu s-a născut încă despre cel care a murit. London, 1975] • [Lui Gheorghe Tomozei] Fratelui Tom, cartea unui început de senectute, şi bătrâna roată de camion care-mi foloseşte şi dc inimă, Nichita la Bucureşti, iulie 1975 [Nichita Stănescu. Starea poeziei. Editura Minerva, 1975, „Biblioteca pentru uiţi"] • [Lui Gheorghe Tomozei) T, cu melancolie pe uu text valabil pentru oricine N 1977 aproximativ [Nichita Stănescu. Starea poeziei. Editura Minerva, 19751 • [Lui Gheorghe Tomozei] Mai mulţi prieteni la un loc, fotografiaţi de prietenul Drăgănoiu, cu prilejul faptului că existau toţi deodată şi întru aceeaşi speranţă când împlineam 44 de rotiri ale pământului în jurul soarelui. N 1977 [Colecţia Gh. Tomozei; (foto: N.S. în mijlocul unui grup de sase prieteni, f. 205-206)] " [Lui Gheorghe Tomozei) Fratelui Tom, această secundă oprită în grădina Cişmigîu Nicolae Breban şi Nichita Stănescu în 1975, Aprilie 30 (Colecţia lui Gh. Tomozei; (foto: N.S. şi Mihaela Minulescu; N.B. şi soţia, p. 197) • [Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului 'Foni, aceasta vedere a amândoura îndrăgostită până la vis Nichita 1977 [Colecţia Gh. Tomozei; (foto: Gheorghe Tomozei + N.S., f. 205-206)] 1246 NICHITA STĂNESCU AUTOGRAFE 1247 • [Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului Tom, din Nichita al Său, un profil sintactic 1977 [Colecţia Gh. Tomozei; {peverso-ul unui foroportrer în profil f. 195)] • [Lui Gheorghe Totnozei] Tom, Tom să-nălţăm de la cinci la şase cum mi se-ntâmplase Nichita în 1977 [Nichita Stănescu. Belgradul în cinci prieteni. Ediţie bilingvă. Mgao] • [Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului Tom, acest răsfăţ pentru nimeni, şi chiar nici pentru mine cel nimeni N târziu, în 1977 [Nichita Stănescu. Elegia a opta (în limbile sârbă, engleză, franceză, germană), Izdanje „Knjizevne radionice T, Beograd, 1971] • [Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului Tom, desprinţarea unei dezaripâri, r. Nichita târziu, în 1977 [Adam Puslojic. Pasărea dezaripată. Prezentare şi traducere de Nichita Stănescu. Minerva, Bucureşti, 1972] •[Lui Gheorghe Tomozei] Pe o barbarizare o sărutare [Colecţia Gh. Tomozei; (foto: Nichita şi Mihaela, f. 201, datat mai 77)] N, M •[Lui Gheorghe Tomozei] Un sărut sovietic de la doi americani N şi M Mai 77 Colecţia Gh. Tomozei; [foto: Nichita Stănescu şi Mîhacla Minulescu, p. 196] •[Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului Tom - cel mai acerb critic şi minunat frate Mihaela şi Nichita cât şi invers NM [Colecţia Gh. Tomozei; (foto: Mihaela şi Nichita, p. 199, datat mai 77)] •[Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului, de Ia prim-poetu! 1 ,ui N în 1978 [Nichita Stănescu. Epica magna. 3 poeme inedite, cu desene de Sorin Dumitrescu. Scriitori români în perspectivă universală] • [Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului Poeziei Româneşti Gheorghe, de la balaurul Său Nichita în 1978 [Nichita Stănescu. Epica magna. 1978] 1248 NICHITA STĂNESCU • [Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului Tom de la muşchetarul său Nichita, în iunie 1979, înainte de lăsata secului [Colecţia Gh. tomozei; (foto: Gh. Tomozei + N.S. f. 193)] • [Lui Gheorghe Tomozei] l.tii Gheorghe, de la cavalerul ordinului Sfântul Gheorghe, Marelui nostru Poet Gheorghe Tomozei de la fratele Său şi emoţionatul Său coleg Nichita Stănescu 1979 [Nichita Stănescu. Operele imperfecte. 1979] • [Lui Gheorghe Tomozei] Lui Tom, cu prilejul faptului că ne-am cunoscut, împrietenit, iubit şi scris împreună, unul pe 1 altul Nichita 1982 [Nichira Stănescu. Respirări. 1982] • [Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului Tom at Bucurcsci, de la Nichita Ohrideanul, slavă! [Nichita Stănescu. Noduri şi semne. 1982; dedesubt, dedicaţia lui Sorin Dumitrescu: „Preţuirea şi admiraţia Doinei pentru d-nul Tomozei. Dragului meu TOM, marea admiraţie şi temenelele fără preget a lui SORIN Struga 1982"] • [Lui Gheorghe Tomozei] Lui Tom de la un cosmos Ia un alt cosmos Nichita AUTOGRAFE 1249 [Dumitru Prunariu. Alexandru Stark. La cinci minute după cosmos. 1982] • [Lui Gheorghe Tomozei] Nichita, când rom... 1982 [Colecţia Gh. Tomozei; (foto în grup, N.S., Dora, Gh. Tomozei şi alţii, f. 198)] [Lui Gheorghe Tomozei] A Tomyo, Ombrogho, Lomboghco Nichito 1982 [Nichita Stănescu. A szavak ellen. 1982] • [Lui Gheorghe Tomozei] Fratelui Tom, aceste imagini vechi şi delabrate de alcoolul unui drum lung până Ia Belgrad; - în gară la Belgrad, fotografiaţi în chip de porci dc un prieten al lui Adam, fratele nostru, si, cu câteva zile înainte de a compune Belgradul în citiri prieteni. Ce jenă, ce fericire! Nichita [Colecţia Gh. Tomozei; (Pe verso-ul unui foto-portret N.S. bust, f. 192)] • [Lui Gheorghe Tomozei] Marelui prieten Torni, această încercare tinerească de a descifra câteva nuanţe ale poeziei lui Nichita [Nichita Stănescu. Gheorghe Tomozei - „Altair". Dactilogramă, prima pagină] 1250 NICHITA STÂNESCU AUTOGRAFE 1251 [Lui Gheorghe Tomozei] N. Stănescu cu D. Ţăndău în anul cel mai râu zău! [Colecţia Gh. Tomozei; (foto: Doina Ţăndău Dumitrescu şi Nichita Stănescu, fi 203)] • [Lui Gheorghe Tomozei] Un muşchetar muşcând dintr-o muşcată N [Colecţia Gh. Tomozei; (foto: Gheorgeh Tomozei + N.S., f. 204}] • [Lui Gheorghe Tomozei] Prinţului, chipul maniei noastre, Nichita [Colecţia Gh. Tomozei; (foto: Tatiana şi Nichita f. 202)] • [Lui Gheorghe Tomozei] [Director: Nestănescu] prieten de-o viaţă cu Gheorghe Tomozei şi [Dumitru Dcmetrescu-Buzău] [Urmuz. No. 6 Revistă de avanrgarda. Piaţa Amzeî No. 7-9. Director: Nestănescu. toate culorile lacrimei) • [Lui Gheorghe Tomozei] 1 ,ui Gheorghe Tomozei inima lui Nichita [Sub titlul volumului Oase ptangâ/id](Adevcrcsc că s-a întâmplat!) [Nichita Stănescu- Oase plângând. Colecţia revistei „Lumina". Panciova, 1982] • Pentru" tinerii cititori ai ziarului IFJUMUNKAS, cu dragoste de la Nichita Stănescu [N.S. Az elsoes utolso ârubis, în „Ifjumunkâs", XXVII, 9,27 februarie 1983, p.6; reproduce textul cuprins în Antimetafizica, 1985, p. 21-27] • [Elisei Buşneag] Fermecătoarei redactor de carte Elîs Buşneag cu iubire şi recunoştinţă, pentru osteneala şi plictiseala pe care a îndurat-o cu ocazia acestei cărţulii. Nichita Stănescu [Nichita Stănescu, Sensul iubirii, 1960] • Lui Ehs Buşneag, omagiul şi recunoştinţă pentru un redactor ideal al lui Nichita Stănescu şi o floare desenată. februarie 1968 [Nichita Stănescu, Oul şi sfera, 1968] B. PRIMITE • Lui Nichita lui Stănescu, Poetului cu inima aproape de cosmos, această încercare de a-i face pe oameni mai buni. Cu prietenie, respect şi - mai ales - dragoste, Dumitru Prunariu, A. Stark [Dumitru Prunariu - Alexandru Stark. La cinci minute după cosmos, 1982] Lui Stănescu Hristea cu afectuasă preţuire Dr. N. Simache 1 sept. 1972 1252 NICHITA STĂNESCU (Cronici străine relative la istoria românilor. Voi. 1. Doi cântăreţi greci ai lui Mihai Viteazul. Stavrinos şi Pala/nea1. Traduceri republicate şi adnotate de N. Simache şi Tr. Cristescu. Profesori. 1943) • Lui Nichita Stănescu, mare scriitor român (de care viaţa literară m-a despărţit) dar nu şi poezia lui şi, mai ales, copilăria, adolescenţa si toate celelalte vârste nu ne pot despărţi. Eugen Simion (Eugen Simion. Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române. Cartea Românească, 1980) ICONOGRAFIE * Doctor în Divinitate Fie ca toţi oamenii să ştie că lui Nichita Stănescu i-a fost acordat titlul de doctor în Divinitate pentru dedicarea sa Păcii, Iubirii şî Libertăţii, în această zi de 3 ianuarie 1975, din partea Bisericii Afroditei Pandcmos. Mater Hera (preoteasă) zeii Bill Ubique Donver Gregory de Albion Petar Hoiy Orgasm Vujucin Sid Digger Rawle Reverend Father Fuck Colecţia Gheorghe Tomozei. Diplomă emisă la 3 ianuarie 1975. Au contrasemnat trei persoane: Ştefan Augustin Doinaş, Peter Jay şi încă una cu scris indescifrabil. ICONOGRAFIE 1255 I. SPIŢA PATERNĂ 4 2Ju Elena şi Hristea Stănescu. Bunicii paterni Ilic Stănescu. IVare cu bunicul Măria .şi Nicolae Stănescu. Cumnata şi fratele bunicului 1260 ICONOGRAFIE ICONOGRAFIE 1261 I.lisabcta Stănescu. Sora cu bunicul Elena Stănescu si Scvasta Ţancovici. Soţia lui Ilie şi sora bunicului Hristea Stănescu în mijlocul familiei. In stânga: Nicolae şi Tatiana Stănescu. părinţii poetului ICONOGRAFIE ICONOGRAFIE 1265 Generalul Cristea Stănescu. Frare cu tatăJ poetului Măria si Octav Stânilă. Sora tatălui poetului Olimpia şi Gheorghe Stănescu. Frate cu tatăl poetului ICONOGRAFIE 1269 Nichita şi Măria Ccreaciukin, împreuna CU nepoţii: Vera Ghilcnco (sus), Nichita Cercaciukin (stânga) şi Nichita Stâncscu (dreapta) (Ploieşti, 1934) Stcliana si Iosif Ccreaciukin Scelianaşi Iosif Cereaci 1278 ICONOGRAFIE ICONOGRAFIE 1279 Tariana Stănescu. Mama poetului Tâtiaria Stănescu 1280 ICONOGRAFIE ICONOGRAFIE 1281 1286 ICONOGRAFIE ICONOGRAFIE 1287 Tatiaua şi Nichita, la nouă luni Gheorghe Stănescu 1302 ICONOGRAFIE Doina Citirea - a doua soţie ICONOGRAFIE 1303 Doina Ciurea între Vcra Popescu-Chilcnco şi Mariana Stănescu I )oinâ Ciurea între catăi poetului şi al său Doina Cinica 1308 ICONOGRAFIE ICONOGRAFIE 1309 Mihail Bandac Angliei Dunibrăveanu, Geo Bogza 1316 ICONOGRAFIE ICONOGRAFIE 1317 Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Constantin Chirită (1971, Bacău) Grigore Hagiu, Coustanrin Chiriţă NOTE. VARIANTE. COMENTARII în apartamentul din Piaţa Amzei, împreună cu familia Covaci. Desen de Mircia Dumitrescu 1321 PARTEA A TREIA PUBLICISTICA (Din colecţii şi periodice) AUTOPORTRETE. PORTRETE (p. 7) Autoportret A apărui, întâia oară, în volum, ui prefaţă la lucrarea Poezii/Poezia. F.ditura Misia, Makedonska Kniga, Skopje, „Cununa de aur", 1982, 244 [»., traducere de Ta.şko Sarov. Studiu introductiv de Marin Mincu. Ediţie bilingvă macedoneană-remână, dc lux. Reluare in periodice: „Contemporanul", 51, 16 decembrie 1983, p. 12; „Scânteia tineretului", Suplimentul literar şi artistic, IV, 10, 4 martie 1984, p. 1; „Orizont". XXXV, 13. 31 martie 1984, p. 10. In volum: Album memorial, 1984, p. 7; Amintiri din prezent, 1985, p. 328-330; Frumos ca umbra unei idei, 1985. p. 309; Fiziologia poeziei, 1990, p. 360, 366 (fragmente). (p. 9) Nota autobiografică In volum: Virgil Sorin. Munca, idealuri, Creaţie. Convorbiri despre secretul făuriri personalităţii. Editura Albatros, Bucureşti. 1978, p. 226-227, datată: / noiembrie 1977. Vezi: „A/;/ mi-am pus in mod special problema unui prestigiu naţional" op. cit., p. 228-237, în Virgil Sorin. Persomtlitate şi succes: resorutri iiînrioitre. Convorbiri. Fditura Albatros, Bucureşti, 1987, p. 252-260, dar si in ediţia prezentă; Răspunsurile lui N.S. la chestionare de personalitate 1322 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII de Virgil Sorin, în „Revista de psihologie". Serie nouă, tom 4l, 2, februarie 1995, p. HI-MS; [lu portret al lui NkhtUi de Virgil Sorin, in „Literatorul", VII, 1-2 (274-275), .3-17 ianuarie 1997, p. 1. (p. 11) Biografie A apărut, întâia oară, in „Flacăra" XXXII, 12, 25 martie 1983, p. 17, pe o pagină dedicată lui N.S. cu omagii semnale de Al. Andriţoiu, Nicolaus hVrwanger, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei, Szasz lano.s, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu şi foto de Ion Cucu, Hiena Ghera, A. Mihailopol, Va.sîle Blendea. In volum: Frumos cu umbra unei idei, 1985. p. 446; Fiziologia poeziei, 1990, p. 581-582; "' Nichita 2, Reşiţa, 1997. (p. 13} Timpul patriei A apărut, întâia oară, în „România liberă", XXXIV, 9803, 1 mai 1976, p. 1, 5. în volum: Fiziologii poeziei, \ 990, p. 322, sub titlul Timp ploieştean. (p. 16) O vorbă dc dragoste despre oraşul meu natal - Ploieşti Text difuzat în emisiunea Revista Literară Radio, din 10 octonv-brie 1982, pe postul Radio România. A apărut, întâia oară, în „Contemporanul", 33, 10 august 1984|, p. 10, supratirrat Inedit, fiind transcris de pe banda de niagnetofoii; de Vieiof Crăciun, ce îi face o prezentare poetului, din care reţinem' primul paragraf: „Nichita Stănescu este una dintre cele mai puternice personalităţi ale liricii româneşti din ultimele patru decenii. Scriu, este, ca atunci când se alia printre noi, şi adaug, şi va rămâne, cu convingerea faptului împlinit. Pentru ci, prin Nichita, nu adjectivul, nu substantivul, ci verbul, mai cu seamă verbul devine axa limbajului poetic, verbul, el însuşi acţionând asupra noriniialului, determinând forme noi din cuvinte vechi, suksca iui vând u-se si adjeaivindu-se, devenind posesiei însuşire şi strigare tnrr-o «gramatică nouă» - a expresiei poetice dc mâine. Scuturând metafora clasică de poleială zădărnicită şi împerecherea artificial modernă de dezarticulat, Nichita a dat sunetelor sensuri noi, a adăpat noţiunile la cutezanţă şi la o gândire poetică din alt mileniu, iar acesta era doar începutul, si câte mai erau de născut, şi cine le va duce mai departe". în volum: Cartea vorbită, 2003, p- 87-90, fără alte comentarii, doar cu menţiunea că, la emisiunea respectivă, au colaborat Al. Philippide si Eugen jebeleanu (p. 152). ţp- 20) Frumuseţea frumosului A apărui, întâia oară, in „România liberă" XXXVIII, 11061. 23 mai 1980, p. 2, cu prilejul sărbătoririi centenarului naşterii lui Tudor Arghezi. (p. 22) în amintirea de neşters a poetului A.E. Baconsky A apănit, întâia oară, în „Luceafărul", XXIV, 7, 14 februarie 1981, p. 1,6, la rubrica Respirări, fiind datat: 13 septembrie 19R0, seara. în volum: Fiziologia poeziei, 1990. p. 443 (fragment). Despre A.E.Baconskv: versurile titrate Poezia se numeşte A.E. Baconski {prezenta ediţie voi. II, p. 1184) (p. 24) Un crin alb, în câmp albastru A apărut, întâia oară, în „Conteniporanul", 20, 19 mai 1978, p. 12. Teodor Rals a fost laureat (a Festivalul de poezie oecitauă de la Avignoii (Franţa) cu Premiul „Ginta latină", pentru poemul Căderea Siiniiizegetusei, ca altădată Vasile Alecsandri. (p. 25) Anotimpurile lui Mihai Bandac A apărut, întâia oară, ia „Tribuna", XXIV, 50, 11 decembrie 19S0, p. 9, într-un grupaj de opinii exprimate cu prilejul expoziţiei 1324 NOTE. VARÎANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1325 pictorului Mihai Baudac de către Al. Coprariu, [lieCâlian, Negoîţă Iritnie, Mircea Micu si N.S. Despre / cu Mihai Randac: mapa cu două discuri şi un volimi-al-bum bilingv- româii-englez Anotimpuri româneşti IKomimin Seasons. Nichita Stănescu - Mihai Bandac - Dumitru Farcaş. Traduceri de Gabneta Bemat. Selecţie de Constantin Crişan. Poeme spuse la chitară dc AugListin Frăţilă, Ploieşti. Fundaţia „Nichita Stănescu", 1992. Chimprest. Advcrtising Agency. Disc: Elcctrocord (ST- EXE 01771); Poezie dedicată lui Mihai Bandac [hi Vulture, 1981); cuvânt la expoziţia M.B. („Săptămâna", decembrie 1981); recenzie la voi. Anotimpurile de Mihai Bandac („Flacăra", 1983); nota lui M.B. la moartea lui N.S. („Săptămâna", 1983); interviu dat de M.B. („Tribuna", mai 1991). (p. 26) Un gând fără de linii şi plin de colori A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Supliment lite-rar-artistic, II, 62, 28 noiembrie 1982, p. 9, într-un grupaj de Axisrotef Buuescu titrat Un om care s-a apucat sa corecteze planeta, cu articole omagiale de la prietenii Iui Sabin Bălaşa Ia aniversarea a 50 ani de viaţă. S.B. a participat cu N.S. la o dezbatere pe tema Democraţia culturii („Contemporanul", februarie 1978). \a rându-i, S.B. a scris articolul El a fost un galactic (.Argus", decembrie 1994). (p- 27) Ion Bănută A apărut, întâia oara, în. „Flacăra", XXXI, 35, 3 septembrie 1982, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. In volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 388, 564-565 (fragmente). (p. 29) In toamna primăverii lui , A apărut, întâia oara, în „Flacăra", XXXI, 47, 26 noiembrie 1982, p. 6. în volum: prezenta ediţie, volumul III, p. 567, 1025-1026, însă segmentat. I.ui Mihai Beniuc i-a dedicat o poezie {Aerul se htgroşase..., în prezenta ediţie volumul II, p. 1186, 1492); M.B. a prefaţat o antologie de versuri în limba olandeză, în care N.S. are o poezie (1966, p. 140) şi a semnat un articol despre N.S. (în „Familia", aprilie 1983, p. 4), iar altul, in „Almanah B.T.T." (1987, p. 144). (p- 31) Eternă tinereţe A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 9,4 martie 1983, p. 13, pe o pagină titrată Geo Bogza-75, în care au semnat omagii, printre alţii, Gh. Tomozei, Mircea Micu ş.a. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 435-436 (fragment). N.S. îi dedică lui Geo Bogza poezia Ulvsse, în volumul Alfa (1967, ciclul Obiecte cosmice), apoi volumul In dttkele stil clasic (1970), a tabletă titrata Geo de Bogza, în volumul Respirări (1982), reluată în volumul Amintiri din prezent (1985), dar apărută în „România literară" (11 noiembrie 1971). G.B. va scrie despre N.S. la moartea acestuia („România literara", 15 decembrie 1983), existând şi o corespondenţă între cei doi poeţi, din care reproducem o parte în prezenta ediţie. (p. 32) Interviu taciturn cu Emil Botta A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XI, 42, 19 octombrie 1968, p. 3, însoţit de un foto-portret al lui Emil Botta. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 285-287. N.S. i-a dedicat o poezie titrată Emil Botta în volumul Măreţia frigului (1972, apărută îu „Argeş", iulie 1971). (p. 35) Fermecat de pictura lui Botiş A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 19, 13 mai 1983, p. 9, 14, la rubrica Noua frontieră a sufleudui uman. 1326 -NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1327 (p. 38) Un om din breasla fluturilor A apărut, îniâia oară. în „Secolul 20", 10, octombrie 1973, p. ue-u uni era rată. în aceiaşi număr al publicaţiei bucureştene, sunt reproduse fotografii cu Marcel Breslaşu împreună cu N.S. si alţi scriitori (p- 153, 157). (p. 39) Nina A apărut, întâia oară, in „Flacăra", XXXI, 46, 19 noiembrie 1982, p. 10, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. Nina OsMan seva pronunţa despre volumul Sensuliubirii (1960), în articolul Sondajul poezia lui Nichita Stănescu („Luceafărul", 1 decembrie 1960), înainte ca acesta să fie tipărit {Bunul de Tipar a fost dat Ia 24.1 !. 1960). Apoi, va participa. împreună cu Sietan Angustin Doinaş, la un colocviu despre Accesibilitateapoezieitttodenn'{„Roniâna liberă", 8 septembrie 1967). Ulterior, relaţiile literare/ umane dintre cei doi se vor răci din cauza unor intrigi de culise (provocate de Tîrus Popovici), peste care N.S. va (rece cu seninătate deplina. (p. 40) împăratul cireşilor A apărut, întâia oară, în „I .uceafărul", Xlf, 22, 31 mai 1969, p. 3, la rubrica Amintiri din prezent. Lui Constantin Chiriţă, N.S. îi dedică volumul Măreţia frigului (1972) şi poemul Cele patru coerenţe fundamentale (volumul Operele imperfecte, 1979). li recenzează romanul întâlnirea (ed. a Il-a, 1971. în „Contemporanul", 5 noiembrie 1971, volumul Respirări, 1982, p. 239-242). La rându-i, CC. scrie, cu prilejul împlinirii a 22 ani de la debutul lui N.S. articolul hi aniversarea unui debut („Tribuna", 26 aprilie 1979), dar şi la moartea lui N.S. („Contemporanui", 16 decembrie 1^83) şi mai târziu („Contemporanul", 1 ianuarie 1984, 8 aprilie 1988) ş.a. N.S. a fost naşul de cununie al lui Victor Chiriţă (fiul) la căsătoria acestuia cu Irîna Horea (fiica poetului Ion Horea), propunând-o pe Cirli (fiica luî CC.) la o bursă Herder. Din colecţia de texte rămase de la N.S., iînnasul „împăratului cireşilor", respectiv V.C., finul, nu a catadicsit w ne pună nici unul la dispoziţie pentru prezenta ediţie. (p. 42) Mona Lisa A apărut, întiîa oară, în „Luceafărul", XXIV, 6,7 februarie 1981, p. 2, la rubrica Respirări. Reluare în periodice: „Convorbiri literare", LXXXfX, iulie 1983, Supliment „Pagini bucovinene", 2, p. I In volum: fiziologia poeziei, 1990, p. 515-516 (fragmente). Cornel Comyn (V'idrj-Vrancea, 14 iunie 1936—16 ianuarie [981, Bucureşti), actor de film, premiu ACIN {apudCristina Corciovescu. Bujor T. Râpeanu. 1234 cineaşti români. Ghid bio-filniografk. Editura Ştiinţifică, Buc. 1996, p. 84-85). Articol Teceptat crîrîc neguriv de Iun lanosi. Pornind de Li metaforă. .. (în „România liberă", VIII, 19 februarie 1981, p. 10), cu replica lui N.S. Piciorongul şi băiatul („Luceafărul", XXIV, 8, 21 februarie 1981, p. I. şi prezenta ediţie) ca referire la reflexul „psihozelor vechilor comisari de moravuri ideologice", respectiv la faptul că numitul LI. {alias loan - Maximilian Ste'mbcrger, Braşov, 1928), absolvent al Facultăţii de Filozofie, Universitatea „A.A. Jdanov" din Leningrad (1949-1955), fusese instructor al CC al P.C.R., secţia Artă şi Cultură (1956-1965). cadru universitar de estetică şi erică (1955-1996) sjjecialîst consecvent în estetica Tealisr-soeialista şi sovietică {upudvo-luninl Estetică si moralizate. Editura Crater, 1998, p. 523-546). (p, 44) Marin Constantin A apărut, întâia oară, în „l'facăra", XXXII, 40, 7 octombrie 1983, p. 13, 20, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. (p. 45) Martin Constantinescu A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 14, 8 aprilie 1983, p. 9, 10, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman, cu foto-portret al lui M.C 1328 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMEN'I ARII 1329 în volum: Fiziologut poeziei, 1990, p. -j>7, 475 (fragmente) Lui M.C i-a fost dedicară poc?ia iama sângelui („Flacăra", ItS martie 1983 si prezenta ediţie, volantul 111, p. 733). Intr-o Nota bene, N.S. îşi atentîonej7ă cititorii; „începând cu numărul 15 din 16 aprilie a.c., veţi putea citi la aceasta rubrică un ciclu de cinci articole dedicate prozatoarei Mariad.uiza Cristescu", din care va apărea doar unul. (p. 47) Obiectele zburătoare ale lui Simion Cosma A apărut, întâia oară, în „Tribuna", XXII. 29(1126), 20 iulie 1973, p. 9. (p- 49) Măria Luiza Cristescu A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 17, 29 aprilie 1983, p. 9,14, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. Măria i.iriza Cristescu (1943-2002} prozatoare, publicistă. Romane: Capriciu la plecarea fratelui iubit (1968), Dulie Brigitte (1969), Nu ucideriflmeile (XT/ty, Aşteptare (1973), Tutun de Macedonia (1977), „nuvele medievale" Castelul vrăjitoarelor (1972) ş.a. Soţia iug. Valeriu Mataclie, specialist în armament şi un împătimit numismat. M.J .C. realizează o anchetă cu întrebarea: Aţi mai zidi-o pe Ana? („Argeş", martie 1970), îa care răspunde şi N.S. Peste ani, N.S. poartă un dialog cu M.b.C. („Vatra", iulie 1982), reproduse în prezenta ediţie. (p. 51) Maraton pe verticală A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Supliment literar artistic, III. 29, 17 iulie 1983, p. 10, pe o pagină titrată generic Generaţia „confluente", dedicată lui Aurelian Titu Dumitrescu şi subintitulară Schite pentru un posibil portret, împreună cu alte portrete literare de Dan Grigorescu (Unpoet) şt Victor Atanasiu (Poeziagravă), precedată dc o fotografie a dedicatorului. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 438 (fragment). Aurelian Titu Dumitrescu (Caracal-Olt, 15 februarie 1956), poet si publicist, licenţiat în ziaristică (1984), angajat în redacţiile periodicelor: „Flacăra", „Rebus". „Filatclia", „Europa", „Viată românească" (1984-1999). în prezent, consilier în cadrul Serviciului de Asistenţă Religioasa dîn Ministerul de Interne. A editat douăzeci şi sase de cărţi (1982-2002), primele trei fiind Iubire de pietrar (Editura Scrisul românesc, Craiova, 1982), Antumele (Editura I.itcra, Bucureşti, 1985), Antimetajizka, Nichita Stănescu însoţit de A.T.D. (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985). Au scris despre volumele lui A.T.D.: Ioanid Romaiicscu, Paul Tutungiu (1978), Ioan Adam (1980), Cezar Ivaneseu (1981), Nichita Stănescu, Ion Gheorghe (198l)s.a. («/WCiprian Clrirvasiu. Ateliere in paragină. Editura Carte de Suflet. Bucureşti, 2002. Biobibliografie întocmiră de Daniela Dumitrescu, p. 394-421). (p. 53) Statornicie. De loc şi de spirit A apărut, întâia oară, în „Informaţia Bucii rest iu lui", XXII, 6642, 15 ianuarie 1975, p. 5, în pagina dedicata vieţii culturale, titrată: F.urinescu — 125. (P- 54) Eminescu cel de toate zilele A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 2, 14 ianuarie 1983, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. In volum: Fiziologia poeziei, 1990, p 411-413. (p- 57) Andrei Firică A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 1, 7 ianuarie 1983, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. Fiul prof. univ. dr. Theodor I. Firică (1901-1973), elev al savantului Fr. Reiner, chirurg de excepţie, specialist în hemoragiile digestive superioare (* Jstorbi medicinii româneşti. Edimra Medicală, 1972). Fost director al Spitalului de Urgenţă din Bucureşti. 1 .a internarea lui 1330 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1331 Nicolae labiş (2. XII. 1935-22. XII. 1956), ca urmare a accidentului forai, l-a ţinut sub o observaţie medicală ireproşabilă (Mioara Cremene. Mariana Şipoş. la ce foloseşte ParisuP., Editura Universal Dalsi, 2000). In acelaşi spital (dar transferat la Floreasca), va deceda şi N.S. (p- 60) Omul Paul Georgescu A apărut, întâia oară, în „România Literară", VI, 45, 8 noiembrie 1973, p. 14, subtitrat La 50 de uni. In volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 282-283 (fragment). Paul Georgescu (Ţăndârei-Ialomîţa, 7. XI. 1923-1989, Bucureşti), critic literar şi prozator. Lector universitar (1952-1959). Volume; încercări critice (1957-1958), Păreri literare (1964, Premiul Unîunii Scriitorilor), Polivalenta necesară (1967), Vârstele tinereţii (1967, nuvele), Coborând (1968, roman) ş.a. Teoretician al formei estetice polivalente, cu referiri critice elogioase şi lipsite de polemică. în proză, esre un cronicar social-polîtic al spaţiului interbelic, cu personaje luare dintre intelectuali. La fost lui N.S. „naş literar" şî îngerul păzitor la „Gazeta literară". (p- 62) Aniversare A apănit, întâia oară, în „Contemporanul", 45,4 noiembrie 1983. p. 13, eu prilejul sărbătoriţii lui Paul Georgescu la60 de ani de la naştete cu articole semnate de către George Bălâiţă, Radu Cosaşu, N.S. ş.a., într-o pagină titrată genetic Persotuditate complexă a literaturii române. •în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 453-454 (fragment). (p. 64) Ion Gheorghe A apărut, întâia oară, în „Placară", XXXI, 31, 6 august 1983, p. 8, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. în voliun: prezenta ediţie, voi. III, p. 743, 1064-1065 (fragmente). huGheorghe{¥\onaiA\\u7ăiK\, 18. VIII. 1935-?) poet, absolvent al Şcolii dc literatură „Mihai Eminescu", promoţia Im N. labiş. N.S. i-a luat apărarea înrr-un proces de plagiat stins asemenea celor descoperite la Eugen Barbu, Corneliu Ştefănache ş.a. (v. în prezenta ediţie recenzia lui N.S. la volumul de versuri Zoosopbia, 1967, în scrisoarea ce i-a adresat-o, ca răspuns la cronica favorabilă a lui l.G, în „Luceafărul", 1 octombrie 1966). Dintr-un raport al Securităţii, reiese faptul că descoperirea plagiatului în cazul lui l.G. se datorează unui anonim care î-a adus la cunoştinţă faptul lui George Macovescu, pe atunci, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (17 august 1979). Poemul plagiat de Ion Gheorghe se află intr-o carte apărută Ia Editura Scrisul Românesc din Cralova, după primul război mondial, o traducere dintr-un autor chinez, şi publicat în revista „România literară" într-un număr din îulic-august 1979. Darea în vileag a plagiatului depindea de alegerea (ui Eugen Barbu în CC al P.C.R., alt plagiator, printre altele, întrucât l.G. făcea parte dintre protejaţii acestuia {Cartea alba a securităţii, voi. IV, P. I 53). (p. 66) O floare pentru Mihai Gheorghe A apărut, întâia oara, în „Luceafărul", XIV, 10, 6 martie 197L p. 1, în grupaj cu Fănuş Neagu, într-o casetă titrată Tinerii noştri artişti, prezentare prilejuită de expoziţia ceramismlui deschisă în holul Teatrului de Comedie din Bucureşti, cum reiese din nota de subsol a rubricii. (p. 67) Grigore Hagiu A apănit, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 38, 23 septembrie 1983, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 443-444 (fragment). (p. 68) Un ghimpe pentru un trandafir A apărut, întâia oară, în „Contemporanul", 29, 15 iulie 1983, p. 6, la împlinirea a 50 ani de la naşterea lui Al. Ivasiuc, dacă ar fi 1332 NOTF.. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTĂRI] 1333 supravieţuit ctirremurului de pământ din 4 martie 1977- Revista i-a rezervat prozatorului dispărut o pagină dc omagii. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 287-289. ^W^m/w«W(SighetulMamiaţiei, 12. Vil. 1933-4. III. 1977, Bucureşti), romancier. VoJume: Vestibul (\ 967, Premiu) Uniunii Scriitorilor), Internai {WC®}, Cunoaştere de noapte (1969), Pasările (1970) ş.a. Bun prieten cu N.S. (vezi corespondenţa). (p. 70) De FelVcin A apărut, întâia oară, în „Orizont", XXXII, 2(668), 15 martie 1981, p. 4, la rubrica Tableta. Felicîa Marinca - una dintre surorile lut Constantin Crişan. (p. 71) Un prieten ilintotdeauna A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXI, 45, 12 noiembrie 1982, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletidui uman. Portret ilu/.oriu. Poicnrar socialist, amator în numismatică si în ştiinţă. Nu a confirmat merafbrele poetului. Soţul Măriei Luiza Cristescu. :p. 73) Miclea A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXI, 23, 11 iunie 1982, p. 13, la rubrica Noua frontieră a sufletidui uman, pe o pagină dedicată actorului Toma Caragiu, cu prilejul expoziţiei de fotografii Toma; Caragiu văzut de Ion Miclea deschisă, în iunie 1982, la Teatrul Municipal „Lucia Sturza Bulandra" din Bucureşti, din care revista a reprodus câteva secvenţe. Ion Miclea, fotograf-arrist, soţul actriţei Lucia Muresan. (p. 74) De spusul şi nespusul Mircea Micu A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXI. 41, (5 octombrie 1982, p. 13, la rubrica Noua frontieră a sufletidui uman. (p. 76) O jumătate de secol cu Fănuş Neagu A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXI, 13, 2 aprilie 1982, p. 18. în memoriam Al. Oprea A apărut, întâia oară, în „Manuscriptuni", XIV, 3, iulie-septem-brie 1983, p- 1 (Suplimentam). AI. Oprea (1931-1983), dr. în filologie, istoric literar, director al Muzeului Lireraturii Române din Bucureşti (1971-1983) şi al revistei „Manuscriptutn". (p-7 Un om ca o inimă A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 20, 17 mai 1969, p. 3, la rubrica Amintiri din prezent. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 283-285. Prieten cu N.S., după cum reiese şi din corespondenţă. (p. si; Madrigal A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXIV, 5, 31 ianuarie 1981, la rubrica Respirări. în volum: Fiziologia poeziei, 1990. p. 551 (fragment). în ediţia prezentă, poezia este reprodusă în volumul III, p. 370. iar, aparatul critic (volumul III, p. 987), preambulul, cu unele Inexactităţi de datare, pentru care facem cuvenitele rectificări cu scuzele de rigoare. (p. 83) Marin Preda Text difiizat în emisiunea RevisUt literară Radio, din 22 mai 1982, număr omagial, Ia Radio Buairesti, umiatde recitarea poeziei {Părtuhmd...]. Reluare în periodice: „Verva", I, 2 martie 1990, p. 1, 3, Marin Preda-pruna vârstă a maturităţii, cu menţiunea „Din Cartea vorbiţii". 1334 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1335 în volum; Canea vorbita, 2003, p. 57-58, 149, cu menţionarea, gresiei a datei emisiunii - 1980, în loc de 1982; la fel, în textul din „Verva", data morţii lui Marin Preda; 1984, in loc de 1982. Cp- 85) Nicolae Prelipceanu A apărut, întâia oara, în „Flacăra", XXXII, 10, 11 martie 1983, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. (p. 87) Dumitru Prunariu A apărut, întâia oară, in „Flacăra". XXXI, 52, 31 decembrie 1982, p. 13, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 289-290, cu titlul Un erou in timp depiice (fragmente). (p. 89) [johnny Răducanu] în volum; Johnny Răducanu. Singurătatea... meseria mea. Regent House Printiug & Publishing, Bucureşti, 2001, p. 220. (p- 90) Fără-de-culoarea absolută A apâryr, întâia oară, în „România literari". II, 2, 9 ianuarie 1969, p. 26, fiind dedicată lui Mihai Sânzianu, ilustratorul mai multor cărţi ale lui N.S. (p- 92) Destinul crescător A apărut, întâia oară, în „Contemporanul", 40, 1 octombrie 1982, p. 9, într-o pagină dedicată aniversării lui Zaharia Stancu la 80 ani (în postumitate). în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p 447-448. Cp. 94) La o despărţire A apărut, întâia oara, în „Viaţa românească", XXX, 3, martie 1977, p. 23, cu menţiunea în subsolul paginii: „Cuvânt rostit la înmormântarea prozatorului Nicolae Ştcfănescu". Cp. 95) [Poetul Gheorghe Tomozei] Colecţia Gh. Tomozewi. Copie dactilo după un text rostit de N.S. la Radio Bucureşti, în luna manie 1980. (p. 97) Ultima după-amiază cu poetul Daniel Turcea Aapămt, întâia oara, în „luceafărul", XXIV, 14, 4 aprilie: 1981, p. 5, semnat: Valeriu Pantazişi Nicbita Stănescu, text precedat dc un foto-portret al lui D.T. şi un grupaj cu versuri de N.S.: Nichita şi Valeriu către Daniel, Către Daniel reproduse in prezenta ediţie (volumul NI, p. 392,393/991). Cp. 98) Suav si cult şi poet A apărut, întâia oară, in „Luceafărul", XX, 45, 5 noiembrie 1977, p. 1, la rubrica Respirări. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 540-541. Cp- 99) Florin Zamfirescu A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXI, 51, 24 decembrie 1982, p. 13, la rubrica Noua frontieră a sufletului wrmn. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 550-551 (fragmente). Cp- 101) [Portret anonim] în volum: Frumos ca umbra unei idei, 19S5, p. 308 (facsimil), comentat astfel de Constantin Crişan: „Acest portret al lui Nichita Stănescu, semnat, scris pe o jumătate de coală de hârtie, cu două tocuri diferite, înmuiate in aceeaşi cerneală albastră, ne-a fost comunicat de Doina Ciurea". 1336 NOTE. VARIANTE. COMENTARII eseuri. reportaje (p. 103) [Demnitatea omului...] Difuzată în emisiunea Revista Literară Radio, în 1981, la Radio Bucu resti. In volum: Canea vorbită, 2003, p. 123-124, 154-156. (p. 104) Pescăruşi în Bărăgan A apărut. întina oară. în „Gazeta literară". X, 17,25 aprilie 1963, p. 5. (p. 108) Cu ochii viitorului A apărut, întâia oară, în „Gazeta literara". XII. 1, 1 ianuarie 1965, p. I, 7, pe o pagină specială dedicată sărbătoririi Anului Nou 1965. :p- ni) Obiectiv Armstrong A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XII, 15 (578), 8 aprilie 1965, p. 6. In volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 549 (fragment). (p. 113) Lumina si culoarea litoralului A apărut, întâia oara. în „Contemporanul", 32, 8 august 1965, p. 1.2. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 260-262, titrat Luminaşi culoarea. (p. 117) „Creierii de piatră ai munţilor" A apărut, întâia oară, în „Contemporanul", XXXIII, 13 august 1965, p. I.S. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 263-265. NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1337 (p. 121) Floarea ţării A apămt, întâia oară, în „Scânreia", XXXV, 6928, 23 martie 1966, p. 1. (p. 123) A ugust A apămt, întâia oară, în „Gazeta literară", XIII, 32, 11 august 1966, p. I. (p. 1 26) Metaforă pentru Noul An A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XV, 1,4 ianuarie 1968, p.l. (p. 128) Cei alături de care păşim în viaţa cetăţii A apărut, întâia oară, în „Scânteia", XXXVII. 7749, 30 iunie 1968, p. 1,4. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 371. 372 (fragmente). (p. 131) Oul de lemn A apărut, întâia oară, în „Luceafărul". XII, 17, 26 aprilie 1969, p.3- (p- 134) Reflexe A apărut, întâia oară, în „Luceafărul". XII, 29, 19 iulie 1969, p. 8, în cadrul unei pagîni dedicate zborurilor aeronautice, titrată: Oameni în Lună. Peste tot, oameni, cu ocazia păşirii pe Lună (la 20 iulie 1969) dc primul pământean cunoscut în isrorie: Neil Alden Armstrong, comandantul echipajului navei Apollo- II (16-24 iulie 1969). 1338 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1339 (p. 135) Calul descălecat A apărut, întâia oară, in „Luceafărul", XIII, 19, 9 mai 1970, p. 1. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 373-374. Cp. 137) Acum A apărut întâia oară, în „România literară", ITI, 21, 21 mai 1970, p. I. Opiniile lui N.S. se referă la contribuţia scriitorilor si nu numai, la acţiunea de ajutorare a sinistraţilor din Transilvania, ca urmare a inundaţilor catastrofele din 1970, cu salariul pe o zi. în acest sens, este ilustrativ angajamentul Biroului Uniunii Scriitorilor publicat în acelaşi număr al R.L.: „Conducerea operativă a Uniunii Scriitorilor, colectivul de conducere al Editurii Ginea Românească, colectivele dc conducere ale revistelor editate de Uniunea Scriitorilor ca şi secretarii Asociaţilor de scriitori din ţară au hotărât sa contribuie la acest \'o\\d cu salariul lor pe o lună. în acelaşi timp, ceilalţi scriitori din redacţii şi editură, ca şi salariaţii administraţiei centrale a Uniunii Scriitorilor, ai Asociaţiilor de scriitori şi ai Fondului Literar al scriitorilor au hotărât să contribuie, lunar, cu salariul lor pe o zî, pană la sfârşitul anului 1970. La sediul Uniunii Scriitorilor s-a deschis o listă de subscripţie pentru toţi ceilalţi membri ai Uniunii Scriitorilor şi ai Fondului Literar. Asociaţiile de scriitori din ţara au fost chemate să iniţieze acţiuni specifice, ale căror beneficii vor fi depuse Ia acelaşi fond general, direct sau prin Uniunea Scriitorilor,"!...] în atare context, luarea de atitudine a lui N.S. devine explicită. Cp- 139) Urare A apărut, întâia oară, în „România literari", V, 21,18 mai 1972, p. 17, text prilejuit dedarea în funcţiune a Sistemului Hidroenergetic dc la Po ni le-de-Fler, realizat împreună de România şi Iugoslavia. (p. 140) Un taur pentru Europa A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 40, 1 octombrie 1977, p. I, la rubrica Respirări. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p 536-537. (p. 142) Zdrobitor desciorchinător A apărut, întâia oară, în „1 .iiceafănil". XX, 41,8 octombrie 1977 în volum: Fiziologia poeziei, 1990, \\ 594 (fragment). P. 1. (p. .143) ...Şi maica-mea, veghindu-l A apărut, întâia oara. in „Luceaiănil", XX, 46, 12 noiembrie 1977, p. I, la rubrica Respirări. (p. 144) „Dragostea la ea acasă" A apărut, întâia oară, în „Contemporanul". 42. 17 octombrie 1980, p. 1, 9. (p. 148) Căpşuna fermecată din pădurea de pupi A apărut, întâia oara, in „Luceafărul", XXIII, 48, 29 noiembrie 1980, p. 1, Ja rubrica Respirări. ţp. 149) Piciorongul şi băiatul A apănit, întâia oară, în „Luceafărul", XXIV, 8, 21 februarie 1981, p. 1, la rubrica Respirări. Autorul notei Pornind de Ut o metaforă... ore Ion lanosi, instructor al CC. al P.C.R., prof. univ., dr. în filosofic, moralist şi estetician, comunist ispăşit în prezent!?). De văzut nota de la eseul MonaUsalp. 1327). 1340 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1341 (p. 1 50) înţeleptul de care nu avea nevoie nimeni A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXIV, 16, 18 aprilie 1981, p. 6, la rubrica Respirări. In volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 533. (p. 152) Minciunuca A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXIV, 18, 29 aprilie 1981, p. 7, la rubrica Respirări. (p- 153) Un om de Argeş A apărut, întâia oară, în „Argeş", Supliment, mai 1981, p. 3, la rubrica Excelsior. (P- 154) Un pod de contemplat A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XIV, 9 aprilie 1982, p. 7, în cadrul unei anchete pe tema: „Ce se întâmplă cu vechiul Pod Grant", ca urmare a dezafectării/înlocuirii lui cu o construcţie modernă adecvată traficului urban de sfârşit de secol/mileniu. La anchetă a răspuns şi arh. Traian Miron Stănescu - profesor la Catedra de sistematizare a Instirurnlui de Arhitectura „Ion Mincu'1 din Bucureşti, vâr cu poetul: „I s-ar putea găsi un loc într-o zonă cu activităţi specifice". Podul vechi în lungime de 126 ni, executat din oţel, a fost destinat topirii lui integrale, ca soluţie finală după demontare. (p. 155) Ut pictura poesis A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXI, 35, 27 august 1982, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletidui uman. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 504. (p. 156) Auzit, fără voie A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 8, 25 februarie 1983, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletidui uman. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 542. (p. 1 57) Cântec pentru femeile in alb A apărut, întâia oară, în „Muncitorul sanitar", XXIX, 10, 5 martie 1983, p. 6, într-o pagină dedicată sărbătoririi zilei de 8 Martie, ziua internaţională a femeii, intitulată Gânduri pentru sărbătorite. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 370 (fragment). (p. 15: Spiritul armatei noastre A apărut, întâia oară, în „Viaţă militară", XXXV, 5. mai 1983, p. 11, supratirrat Gânduri pentru ostaşii noştri. Socrul lui N.S. se numea Traian Târâtă, din localitatea Alexandru Ioan Cuza, judeţul Iaşi, tatăl Dorinei, Tudorira/Dora, soţia lui N.S. si mama virregă a propriei surori, Mirela, înfiată de răposatul puet. erta a [V-u. Vezi recenziile lui N.S. Un sentiment al istoriei, în „Scânteia", I,, 1 1879, 30 octombrie 1980, p. 4; Schimbarea în cuvânt, în „Viata militată". XXXIII. 11, noiembrie 1980, p. 11. (p. 275) Zeităţile purtau mărgele A apămt, întâia oară, ca prefaţă la voi. Ion Donoiu. Efigii feminine pe monedele romane. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983. p- 7-9. Publicăm, în continuare, ecoul acestei legende în scrisul lui Gheorghe Tomozei, din „Contemporanul", 6, 3 februarie 1984, p. 8: „Poezia numismaticii. Zeităţile purtau mărgele Aflând că doctorul Ion Donoiu e pe cale sâ iscălească o nouă carre (Efigii feminine pe monedele romane), poetul Nicfiira Stănescu şi-a asumat cu bucurie misiunea de a o prefaţa şi i-a şi găsit un titlu fericit Zeităţile purtau mărgele. Cartea a apărut cu puţine săptămâni înainte de Marţi 13 decembrie 1983 şi prefaţatorul mi-a telefonat entuziasmat dc felul în care ea a fost tipărită (la Editura Sport-Turism) încredinţându-mă că Ion Donoiu a izbutit să ducă la împlinire insolitul său proiect. Poare ci nimănui în lume nu î-a trecut prin cap să alcătuiască o asemenea „Irescâ" monetara în care mitul se interferează atât de logic cu istoria. Reginele, îiupârâtiţele, cezăritele ori tîrănitele (formulă ad-hoc ivită din peniţă spre a le numi pe muierile unor efemeri uzurpatori-tirani ai tronului Romei) au mai fosr, desigur, catalogate şi «preţuite». Dar, cu excepţia exegezelor stricte, cărţile de numismatică tipărite, haî sâ zicem în alte lumi, aplecate prea mult spre negoţ şi cu dispreţ pentru poezie) sunt numai simple albume cu efigii tarifare. O Messaliuă ori o fatidică Iulie (au fost o sumedenie de hilii în isroria Romei imperiale) primeşte, după catalog un anume preţ. Un preţ pentru «năsucul» Cleopatrcî cei asediat de privirile pol-ticioase ale triumviratul Iuliu Cezar-Marc Anton iu—Ocravîan? Un preţ pentru buclată Tranquillina (ce se mai numea, paradoxal si... Furia) ori pentru Valeria, consoana tracului (poate getului) Galcrius? Iată că se poate. Iar Ion Donoiu pune în lumină preţul frumuseţii artistice {si shake.speareaini) preţ at adevărului devenit frumuseţe) al făpturilor ce îi «pozează», supuse. O trudă efectiv uriaşă l-a transformat într-un erudit. Cu delicateţea precaută a "amatorului", el nu îşi refuză nici luxul de a dezlega cu chei proprii unele enigme. Ajurându-se cu citate din Dio Cassius, Eutropius, Herodianus ori Tacitus, atirorul nostru nu ocoleşte scrisa unor cărturari mai apropiaţi de noî ca Pârvan, Eliade, Poenaru-Bordea, dintre români, ca şî din Gibbon, Caropîno sau Babclon. Plonjând în istorie, scafjudrul-scriîror-forograf, citeşte pe chipurile Doamnelor Vechimii clipe zbuciumate, desluşind în miniaturalele fizionomii îngropate în argint şi bronz ceva din aerul acelor vechimi şi comentariile sale lepidare nu sunt mai puţin inspirate atunci când e ispitit să calce treptele de marmură înverzită ale miturilor. Zeităţile (cu mărgele sau fără) au pentru el o stranie materialitate, au chiar «biografii" şi nu doar ochiul e îmbiat la ospâr. Cartea, aceasta pasionantă reuşeşte să «cureţe» moneda antică de patina mercantilă ce ameninţă s-o mutileze. «Jeg antic şi nu prea antic», zicea Nichita-Numismatul. Trezorier generos, Ion Donoiu «bate» cu stanţa sa fluturi. Himere deci. Miraje ale vieţii. Si ale iubirii..." (p. 278} Cuvânt înainte Difuzată la emisiunea Revista Literară Radio, mai 1980. în volum: Ion Petrache, Poeme/Un război. Cu un cuvânt înainte de Nichira Stănescu, Editura Alharros, Bucureşti, 1981,103 p. Ip. 5-6); Nîchira Stănescu şi Victor Crăciun, Cartea vorbită, I.iga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şî Editura Semne, Bucureşti, 2003, p. 98, 152. 1354 NOTE. VARIANTE. COMENTARII Ion Petrache va publica Elegie. Nichituina, în „Luceafărul", XXVII, 51, 22 decembrie 1984, p. I, 6. (p. 280} Un cavaler al epigramei In volum: Valeriu Bucuroiu, Floreta dearginl, Editura Albatros, Bucureşti, 1973, Prefaţă [p. 5-7]. Cărţii prefaţate de N.S. i-a fost acordată o atenţie deosebită în recenziile lui S.Traian („flacăra", XXII, 20, 12 mai 1973, p. 24), Ion Biieşu („România liberă", 8852, 10 aprilie 1973, p. 2), N.Prelipceanu („Tribuna", XVII, 18, 3 mai 1973, p. 3). (p. 282) Un gând pentru Szildgyi Domokos în volum: Sziîâgyi Domokos, Poeme. Selecţie şi traducere de C. Olariu. Cuvânt înainte de Nicliita Stănescu [p. 5]- Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979, 155p. N.S. va traduce poezia Lattam hegyeide... de Sziîâgyi Domokos în „Gazeta literară", XIII, 33, 18 august 1966, p. 5. I.a rându-i, Szildgyi Domokos îi va traduce in limba maghiară o serie de poezii ale Iui N.S., apărute iniţial în publicaţii de limbă maghiară („Utunk", 16 februarie 1973, 29 îunie 1973; „Igazszo", septembrie 1973; ,A het", 11 ianuarie 1974; „Miivelodes, aprilie 1974), apoî în volumul N.S. Viziorgona. Versek, Edinira Kriterion, Bucureşti, 1979, 103 p-, care a fost recenzat de Ion lanoşi („Conteniporanul", 8 iunie 1979, p. 10) şi Andrei Roman („Luceafăml", 18 august 1979, p. 2). (p. 283) Precuvântare A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 32, 9 august 1969, p. 8, text titrat ^Aeasă" al sentimentelor, fără nici o referire la poetul Gheorghe Tomozei şi la volumul său Atlantis, după cum reiese din precuvântarea xeroxată de acesta în colecţia sa (f. 137): NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1355 „«Acasă" al sentimentelor A încerca o monografic a adolescenţei înseamnă a privi cu ochii literelor pasărea care zboară înapoi. Poate că ea nu mai există de mult, dar sensul ei înapoi e nobil şi gratuit. Atât de gratuit că se transformă in lucru. în obiect. Ceea ce autorul încearcă în această pagină, nu sunt poezii. Sunt obiecte. Sunt pene ale păşirii care zboară înapoi. Uitaserăm ci proprii noştri părinţi sunt trupurile noastre din adolescenţă... Dar cum am putea uita ca sufletul acestor trupuri, călător prin cărţi trebuie să revină? Există un fel de «acasă» al sentimentelor. Aceste pene zburând prin sufletul nostru simt «acasă» adolescenţei noastre. Iar-o. Iatâ-le!" în aceeaşi colecţie (f. 138), se pâstreazi textul olografii iui N.S.: „(•Acasă» al sentimentelor < Utilul păsării care zboară înapoi poartă mitul însăşi al memoriei, --se constitiâe mai ades în visarea în importanţa ochiului înţepenit cu pleoapele deschise, ele nemaiputând să se închidă şi aceasta fără lacrimă... > A încerca o monografie a adolescenţei înseamnă <într-un fel a repovesti> a privi cu ochii literelor pasărea care zboară înapoi. Poate ci ea nu mai există demult, dar sensul ei înapoi e nobil şi gratuit. Atât de gratuit încât se transformi în lucru, în obiect. Ceea ce Gheorghe Tomozei ne dăruieşte în aceasti pagini nu sunt poezii. Sunt obiecte. Sunt poeme ale pisării care -zboară înapoi <şi> Uitaserăm că proprii noştri părinţi sunt trupurile noastre din adolescenţă... Dar cum am putea uita că sufletul acestor trupuri, călător prin cirţi, trebuie să revină? Există un fel de «acasă" al sentimentelor. Aceste pene zburând prin sufletul nostru sunt «acasă» adolescenţei noastre. Iat-o Iată-le!" Astfel Preau'ântarea Ia volumul Gheorghe Tomozei, Athmlis, Editura Albatros, 1971, p. 5-6, constituie a treia variantă şi definitivă a textului lui N.S. Canea va fi recenzată în epocă doar de Emil Nicolae („Convorbiri literare", II, 9 septembrie 1971, p. 86) şi de Victor Stroe („Orizont", XXI, 10, octombrie 1971, p. 99). 1356 NOl'K. VARIANTE. COMENTARII (p. 284) Gheorghe Tomozei. Versuri in lectura autorului A apărut, întâia oară, pe plicul conţinând discul cu înregistrarea de opere alese [set: 34j, realizatele Flectrecord (Exe0l662), 33/min, 30 cm, 1980, Redactor: Ştefan Bonea. Colecţia Gheorghe Tomozei: două exemplare, ale prezentării, unul - manuscris [scrisul Dorei StănescuJ semnat Nichitit Stănescu (f. 170-171), celălalt dactilogramă, căruia i s-a pus în faţă scurta bîo-bibliografîe, purtând, în final, numele lui N.S. si data noiembrie 1979 (f. 168-169). RECENZII (p. 287) [Anotimpurile] A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII. 26, 1 iulie 1983, p. 19, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman, articol uetitrat de poet. (p. 289) Oglinzile carnivore A apărut, întâia oară, în „Viaţa românească", XVIII, 10, octombrie 1965, p. 158-160. Nuvela Copibria lui Herbert&c Nicolae Breban a fost publicată în „Gazeta literară", XI, 42 (553), 15 octombrie 1964, p. 4-5, după cum se specifică iu nota de subsol (p. 158). în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 506-508 (fragment). (p. 294) O primă a doua ediţie A apărut, întâia oară, în „Revista de istorie si teorie literară", XXXI, 3, iulie-septeinbrîc 1983, p- 11-12, la rubrica intitulată Călinesciaua. Inrre aceasră recenzie şi interviul acordat pe aceeaşi remă, la 14 septembrie 1982, nu există decât similitudini de idei nu şi de expresii / frazări. NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1357 (p. 297) George Radu Chirovici. Algoritm A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIV, 18, 4 mai 1967, p. 2, Ia rubrica Consemnări, la cartea George Radu Chironovici. Algoritm. Editura pentru Literatură. Bucureşti. 1966. (p. 300) Extemporal A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 23. 10 iunie 1983, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. (p. 301) Un istoric al cuvântului vorbit A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 37. 10 septembrie 1977, p. 1, rubrica Respirări. In volum: Nichita Stănescu şi Victor Crăciun, Cama vorbită. Editura Semne, 2003, p. 11-12. Secvenţe din această recenzie au fost republicate în revista „Totuşi, iubirea", II, 37, 12-19 septembrie 1991, p. 10, precedate de următoarele rânduri: „Un destin în căutarea Basarabiei Reafirmăm, ca întotdeauna, adevărurile pe lângă care trecem prea uşor. Intre cei care an încercat de mulţi ani să sprijine cultura românilor de pretutindeni sc află şi confratele nostru Victor Crăciun. Este motivul pentru care, în mai multe rânduri, Ia 1968, la 1977 si la 1985 a fost dat afară din dispoziţiile cele mai înalte, din munca lui de Ia Radioteleviziunea Română. Dispunem de un rext unic, semnatele Nichita Stănescu, şi el un împătimit al dorului de Basarabia, care avea să-l salveze, în 1977, pe Victor Cracîun, de la dezastrul moral ce i se pregătea. I ,-am ales pentru numărul nostru de astăzi, ca o veritabilă pagină de unitate necesară în apărarea marilor idealuri pe care le mai avem." In prezent, Victor Crăciun este Preşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni Bucureşti sub egida căreia a apărut Cartea vorbită. 1358 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1359 (p. 303) George Dinizvor. Pururea A apărut, întâia oară, în „România literară", XIV, 1, 1 ianuarie 1981, p. 11, recenzie la volumul George Dinizvor, Pururea. Cântare lîmhii şi ţarii Dacilor, Editura Junimea, Iaşi, 1980, Referinţe:-Iorgu Iordan. Academiafranceză şi- ■ ■ Nichita Stănescu, în „I .imba română", XXX, 5, septcmbrîe-octombrie 1981, p. 565-566. (p. 305) Schimbarea în cuvânt A apărut, întâia oară, in „Viata militară", XXXIII, 11 noiembrie 1980, p. 11, cu referire la Ion Donoiu, autorul cărţii Monede daco-ge-tire şi efigii romane, apărură ia Editura Militară din Bucureşti, în 1980, căreia îi este reprodusă în revistă coperta. Vezi recenzia cărţii Ini Ion Donoiu, în „Scânteia", I., 11. 879, 30 octombrie 1980, p. 4 şi ediţia de fată. (p. 307) Iubire de pietrar A apănit, întâia oară, in „Luceafărul", XXVI, 6, 12 februarie 1983, p. 1, 11, recenzie la volumul Aurelian Titu Dumitrescu, Iubire de pietrar, Scrisul Românesc, Craiova, 1982. (p- 313) Sandu Florea. Carusel A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXI, 32, 13 august 1982, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. (p. 314) Sadoveanu şi efectul Placebo A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 6, 11 februarie 1983, p. 9, la rubrica Noua frontieră a sufletului uman. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 428 (fragment). (p. 316) Marcel Gafton. Miraria A apărut, întâia oară, în „Luceafărul". XX, 23, 4 iunie 1977, p. 1, la rubrica Respirări. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 371 (fragment). (p. 318) Miron Georgescu. Demnitatea ochiului Text difuzat în emisiunea Revista Literară Radio, din mai 1980, ia Radio Bucureşti. în volum: Cartea vorbită, 2003, p. 99-100, 152. (p. 320) Ion Gheorghe. Zoosophia A apărut, întâia oară. în „Cronica". Iasi, II, 46, 18 noiembrie 1967, p. 8, la rubrica Cronica ideilor, titrat Ce este zoosojia' pe marginea cârtii lui Ion Gheorghe, Zoosojia, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967. în volum: Fiziologiapoeziei,\990, p. 444-446 (text fragmentar). (p. 325) Gabriela Melineseu. Vânătoare în vis A apărut, întâia oară, în .Amfiteatru", I, 1, ianuarie 1966. p. 4, recenzie la volumul Gabriela Melineseu. Vânătoare in vis. 1965, titrată cu numele poetei. (p. 328) Construcţia volumelor de poezie A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XV, 30, 25 iulie 1968, p. 3, la rubrica Convorbiri literare, cronici literară la volumul Florin Mugur, Mituri, 1967. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 485^86 (fragment). (p- 332) O carte antifascistă A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", VIII, 37 (391), 7 septembrie 1961, p. 6. 1360 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1361 (p. 334) Petru Popescu. /.eu printre blocuri A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIII, 23, 9 iunie 1966, p. 2, la rubrica Note de lecturii, la cartea lui Petru Popescu, Zeu printre blocuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, colecţia „I.uceafarul". .în volum: Fiziologii! poeziei, 1990. p. 486^487 (fragmente). (p. 336) Victoria Ana Tăuşan. Culorile complementare A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIII, 33, 18 august 1966, p. 2, la rubrica Note de lectură, la cartea Victoria Ana Tăuşan, Culorile complementare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.; (p. 339) O replică la teatrul absurdului A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XV, 27, 4 iulie 1968, p. 3, în colaborare cu Gheorghe Tomozei. (p. 341) Corneliu Vădim Tudor. Poezii Aapârut, întâia oară, în „Scânteia". XI.VII, 11.040, 17 februarie 1978, p. 4, recenzie la volumul Corneliu Vădim Tudor, Poezii,, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977. (p. 342) Romulus Vulpescu. Exerciţii de stil A apărut, întâia oară, în „Gazeta iiterară", XIV, 51,21 decembriq 1967, p. 2, rubrica Consemnări, la cartea Romulus Vulpescu, Exer* citii de stil, Proză, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967. în volum: Fiziologia poeziei, 1990. (p. 347) DEBUTANŢI Un coleg cu iarba şi cu mine A apărut, întâia oara, în „Luceafărul", XV, 16, 15aprilic 1972, p. 5, ca prezentare la un grupaj de versuri ale poetului Dumitru Alexandru din care reproducem prima strofă din poezia: Foc, uri, iarna Nu-ngădui moartea, dar, iieîngădujnd vieţii lungă aşezarc-n oase, ea trece peste noi şi buni ne Iasă în fumul lumânărilor topite. Si nu mai ardem. Ne ferim dc soare Stingem cu grija focurile iarna şi albi ne adâncim printre omături. Doar ceî care rămân la suprafaţă zidind statui în pieţele amiezii, ne tulbură cu amintiri - dovadă că morţi se şuii şi ei pe jumătate. (p. 348) Mihai Bogdan A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", III, 51, 18 decembrie 1983, p. 10, ca prezentare şi titrat Nichita Stănescu îşi pune speranţe în Mihai Bogdan, cu un preambul: „în continuarea colaborării cu revista noastră, Nichita Stănescu ne propusese cu puţin timp în urmă o nouă rubrică, aflată sub semnul iubirii faţa de poezia tânără. Grupajul, pe care-1 publicăm în acest număr era deja pregătit pentru tipar la vestea dispariţiei sale". Grupajul de versuri este format din poeziile: O, dacă..., Ora cuvântului. Dincolo de mine. Azi, Antimaterie, De iubire, dintre care la reproducem pe ultimele trei: 1362 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1363 Azi Cc fluier suna în pământ Din ce n-am fost către ce sunt Ce amintiri fug înapoi Prin tuburi lungi, de suflet moi Eu, cel Acei de altidaţ De trupul meu am fost uitat Timpul revarsă-ii încăperi Zile de mâine si de ieri Şi din memorie recazi Tu, întâmplarea-a vieţii, Azi... Avtiniaterie Eu, bătrân si tânăr în acelaşi timp De lumină albă suspendat şi tandru Cu obrazul galben fad, de copilandru Ce-a trecut prin vremea cu al ei fala nimb Pendulat nesigur, prin durate sar Cu viteza undei ce prin ochiul rece Se rostogoleşte spre un punct ce rrece Dintr-o lume-n alta, succesiv şi rar Iată-mă aproape, străbătând cu teamă Prin oglinda vieţii fără jos şi sus; Medie ascunsă, fără de surplus; Contopit din trupuri de aceeaşi seamă... De iubire Ochi albastru şi întins, de lumină neatins. Inimă neîntrebată lume veche, tulburată Sânge alb, înfloritor Peste frunze călător Frunză caldă, lacrimă dc iubire patimă... Mihai Bogdan, Nichita s-a întors!, în „Prahova" seria 5, X, 2360, 28 august 1998, p. 3, despre intrarea casei natale a luî N.S. în circuitul valorilor muzeale din Ploieşti. (p. 350) Un poet de mâine şi de ieri: George Canache A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXV, 36, 4 septembrie 1982, p. 5, Ia rubrica Tineri poeţi, prezentare însoţită de patru poezii, din care le reproducem pe primele două: Made Cuvintele mele sunt reci Trupul mi-e de sticlă Nu demult în drum spre Mecca Un oraş a trecut Călcând [ieste mine. Volum Ţara mea - culmile pe alocuri colorate de case, de acei copaci risipiţi ... precum eroii pe câmpul de luptă dar mai ales stelele. 1364 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1365 în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 495, 573 (fragmente, din care a fost extins numele lui George Canache). (p- 351) [Romeo Cătuneanu] A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Supliment literar- artistic, IIE, 50, 11 decembrie 1983, p. 10, titrat Nichita Stănescu îşi pune speranţe în Romeo Cătuneanu. Reproducem două dintre cele patru poezii ale lui R.C.: Scriptoriu îmbolnăvea de galben dc frunză jumătate scheletul mâinii scrisei! de singurătate Dar dragule iu stai Ia aripă de manză de când o şi mureai secunda în osânză culoarea se-ncepea de la o literă cum alpha. Falie Ce clătinare smulgere in gură a laptelui şi ce cunoaştere dintâi! ca în sine o surpare albul între maluri ale lui cu încă neiostit aşează căpătâi secunda întru temelii pietroi de pune în zîgurat chiar ou al gleznei sparge literele când nasc omilii însingurat şi încă mult arat dc tine mă înec şi Gange. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 562 (fragmente). (p. 353) Dorin Constantin A apărut, întâia oară, în „Curierul de Prahova", II, 63, 17-23 iunie 1991, p. 2, notat inedit, fără titlu (cu un preambul de Emilian I.uncaşu), datând din martie 1983. Textul trebuia să constituie prefaţa la volumul Trofeele bahice de Dorin Constantin. „Cum manuscrisul cărţii a fost respins de către cenzură, nici poemul lui Nichita Stănescu n-a văzut lumina tiparului 0;//W Emilian Euncaşu). Dorin Constantin a colaborat la revistele „Transilvania", „I .uceafarul11, „Convorbiri literare", „Tribuna" ş.a. ca poet al Prahovei. (p. 354) Simion Cosma sau despre stup A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXX, 25 (1310), 20 iunie 1987, p. 7, supratitrat Un pictor poet, datat noiembrie 197% însoţit de reproduceri: Dintr-un catalog de expoziţie, un foto-porrret şi cinci poezii de Simion Cosma, din care redăm pe primele două: Suire Pescăruş istovit s-a rătăcit în inimile noastre. Valul frământă gând după gând. întinderile ne-colăcesc aripile, Mă-ntind în tor şi simt cum nu mai sunt. 1366 NOTK. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1367 / nlâhure Ai mângâiat cu ochii Gându-mi tremurat. Copacii-mi dormeau la margini de suflet. Prezenţa ra i-a învolburat. Ce candelabre aprinzi în priviri De ce sting luminile-mi toate? (p. 355) [Aurelian Titu .L}um'ttrescu[ A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXÎV, 30, 2>.iulie 1981, p. 5. prezentându-1 cititorîlorşi însoţind recomandarea cu patru |x>ezii din care reproducem două: Ion şi Murm „Mărie - a zis [on - râul miroase a trup adormit în fan e bun râul Mărie, din el se scoate cărămidă pentru marile case din centru dar, în adâncul nopţii, înhamă norii, bivolii negri, şi trage vioara unde se azvârle curcubeul pc cer ca o femeie cu obrajii fierbinţi în braţele iubitului ei doamne, ce suflet o mai fi, şî sufletul ăsta al tău, dacă, înainte de a sta în el, am pus muscate la ferestre şi porumbei în pod? îţi miros ochii ca două mere, Mărio, mi-e frică de lumina lor aici, pe pământ" soarele, deasupra, c ochiul unui orb florile cresc mai înalte decât crucea îndrăgostiţii doar le adună şi le aruncă pe râu - mormântul iui Ion de la un capăt la altul al lumii - Măria a plâns Iar lacrimile ei au purtat acel bărbat ca pe trunchiul unui copac spre o apă mai mare tata cresc buruienile în preajma casei un hotar între om şi diavol li se dă foc şi focul înnegreşte zidul tata întoarce în (urcă vântul - apa dintr-o moară căzută şi săracă - „oh, femeile, spune, femeile gara si schimbe orice suferinţă". In colecţia luî A.T.D., textul scris de altcineva, semnat de autor: Nichiki Stănescu, Decembrie spre Ianuarie, prezintă următoarea diferenţă faţă de cel tipărit: Aurelian are ochii negri până la luciul luminii / Aurelian arc privirea neagră până la luciul luminii [...]. (p. 356) Starea poetului tânăr A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Supliment lite-rar-artîstîc, 1,5, 18 octombrie 1981, p. 6, întitulat Se anunţă o nouă carte, cu un foto-portret al lui Aurelian Titu Dumitrescu, date biobibliografice şi o explicaţie a acestuia, precum şi un grupaj de poezii extrase din cartea de versuri anunţată, din care cităm două poezii: NOTE. VARIANTE, COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII .Aurelian Titu Dumitrescu s-a născut în anul 1956 în cartierul Ţuguieşti, oraşul Caracal. A debutat în «Cronica». A mai publicat în «Convorbiri literare», «Ramuri», «Familia», «I.uceafarul». A fost distins cu premiul pentru poezie pe anul 1980 al ziarului „Scânteia tineretului"'. Student în anul al doilea al Facultăţii de ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorgliiu", Aurelian Titu Dumitrescu este membru fondator al cenaclului «Confluenţe»". „De-a lungul copilăriei mele, oamenii din jur an suferit mult, însă nici unul nu s-a abandonat rrăind. în momentele morţii aveau o mare demnitate şi o încordare senină. Nici frica, nici bolile, nici deziluziile în dragoste, nu i-au stricat. Răutăţile lor durau o clipă." Muşcătura strivesc cu furie pe nisipuri colinele unei copile din amintiri ca din acele cârciumi unde mi se dădea să beau pe datorie valurile se ating de pluta privirii abia perceptibil cum buzele muribundului mai aburesc încă oglinda respiraţia ia forma chipului strig şi strigătul se înfige ca un harpon în trupul vântului din toate las lângă mine tristeţea (ea nu m-a părăsit niciodată la greu) e o tăcere aproape fără rară doar tristeţea nu nee uitare! un vultur schimbă malul mării cu valea dintre două zile pe obrazul mării e o speranţă moartă si cicatricea asta ne-a unit (femeie şi ea, lumina □ învăţat să omoare). (. Măria penele zorilor şi tu stol de porumbei la cumpăna pădurii săpată de izvoare când poiti spre fântână coşul cu norii moi şi palizi tăiaţi adânc de zbor frumuseţea ra iese pe uliţele deschise ale ochilor pe cer toate se înaltă mai mult decât în vis în târziul - iarbă ciudată crescută sub pietre - cântecul îţi e stână pustie sub privirea înălţată ca o lumânare (cald şî trist, zăpadă nouă, acopăr teaca spadei ce m-a ucis). [...] în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 456 (fragmente). (p. 357) Filip [poet-copil] A apărut, întâia oară, în volum: Album itietuorial, 1984, p. 146, ritrat Nichita Stănescu recomandând un poet-copil şi în finalul recomandării, o precizare intre paranteze rotunde: Micul text de mai sus a fost scris pentru a recomanda versurile lui Filip Mitroi - fiu al poetet Florica Mitroi. (p. 358) [Augustin Frâţilă] A apărut, întâia oară, în „Luceafărul". XXI, 24, 17 iunie 1978, p. 5, în pagina dedicată debutanţilor titrată Planetă de tânăr, cu două poezii, din care reproducem pe prima de A.F. 1 1370 NOTE. VARIANTE. COMENTĂRI! NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1371 (p. 359) Copilărie Pleoapa maree venea către tărm strivindu-mi privirea între mal şi mal, Necunoscute păsări marine zdrobeau un zbor sub aripi, Printre gene târziu respiram lacrima Nefiiud, nevăzând, nu puteam să mai pier Credeam pe atunci că gropi Ic-n cimitir se închid cu pământ. Să nu cadă morţii noaptea în cer, Viată şî moarte Ziuă şi noapte, mă temeam nespus Orizontul se prăbuşea ca uu clopot răsturnat în bătaie şî ploaia cădea undeva în sus. De n-ai fi venit, linişte, cine mă mai gonea? Pre acele ţinuturi era să fiu, Nu se mai putea. [Constanţa Jorga] A apănit, întâia oară, în „Scânteia tineretului". Supliment lite-rar-artistic. II, 54, 3 octombrie 1982, p. 7, la rubrica Distingem o voce, recomandarea lut N.S. în volum: Frumos ca umbra unei idei, 1985, p, 273 (în facsimil), urmat de poezia Zăpezi cu fereastră de CI. Este însoţit de o bibliografie a poetei, o scurtă prezentare despre ea de Tr.T. Coşovei (de hatârul căruia a scris N.S.) si un grupaj eu versuri ale ei, din care cităm pe cea intitulată: Di câţiva paşi de pământ în aceasta oră târzie - luna se prăbuşea în ralanti peste acoperişuri sângerând din colţul gurii străzile oraşului păreau lifturi rămase între etaje pălăria de vară din balconul vecin atârna ciuruită de apariţia fiecărei stele telefonul împrumutase sunetul tobelor înainte de execuţie scrâşnetul roţilor dc tramvai înţepenite în trupul anemic al zilei mă asurzea şi noaptea, noaptea mi se încolăcea la picioare ca un animal părăsit şi bolnav în această oră târzie prin sticla murdară a întunericului, negativul Imaginii tale - ca o ninsoare îngheţată la câţiva paşi de pământ! (p. 360) [Constantin Menagache] A apărut, întâia oară, în „I.uceafăml", XXVII, 13, 31 martie 1984, p. 7, numele poetului fiind precedate de formula: „Un poet prezentat de Nichita Stănescu", fără a fi indicat modul în care / de la cine au fost procurate textele spre a fi reproduse în revistă. 1372 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1373 Redăm poezii, rrei din cele şapte poezii ale recomandatului poet debutat: Robul Cu lanţuri de litere legat de suflet şi de picioare grele obuze trăgând după sine ideile. Robul, iată-1 cu pământul legat de vers trecând din robie în robie blestemat de lumina lâuntrului său. hcou din arenă Un arc de oţel se scaldă în văzduh. Peste sensurile noastre ca un măr aşezat pe creştetul timpului. Mersul pe o bilă în echilibru perfect esre numărul visat. Ceramică Din strat în srrar De la moarte pân' la moarte cine viaţa să tî-o poarte când fântână în fântână nu se sapă doar de-o mână? De la tine pân' la tine cine pleacă cine vine când pe crengile-ţi de brad doar ninsorile mai cad? Intre stea şi stea nu-i loc de nămeţii de noroc când secunda timp se face şi-n ceramică te-ntoarce. între gând şi gând, strivit sade fluviu] despletit când pămânui-î doar o filă într-o palmă de copilă. (p. 361} Portretul unei sensibilităţi A apărut, întâia oară. în „I ,uceafăml", XXV, 40, 2 octombrie 1982, p. 5, ca prezentare la un grupaj cu poezii din care reproducem una: Imagini pe hârtie imaginea s-a destrămat pe hârtie romburi şî conuri desfăşurate în semne asa să fie întrebarea oare cum să ne grăbim să recuperăm uitarea? Păsări lucesc pe ţesutul înavuţit cu vise pasări de toate felurile pământului adunate pe umerii cugetării într-o linişte deplină admirând norii. Pornim printre imagini trişti luceferi şi poate câ trista aducerii-aminte Mă va căuta încă o dată imagine destrămată pe hârtia cerată. 1374 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1375 (p. 363) Un strănepot al turlei răsucite A apărut, întâia oară, în „Argeş", X, 3, septembrie 1975, p. 12, supratirrar: Ion Popa Argeşeanu. Trei poeme cu o prezentare de Nichita Stănescu. Reproducem mai jos cete trei poezii: Voi fi poetul Iar au pornit iubirile spre sud Păsări femei cu aripi de zăpadă Regina Neferriri, glasul ud al pietrelor din temple o să cadă. Creta bolnavă se-adânceşte-n soare Si dinţi de spumă şerpuiesc pe ţărm Tu eşti iubirea clipelor primare, Femeia ploii despleteşte zarea. Şi de-o să pleci, în urma ta rămâne O undă de parfum de dulce crin. Voi fi Poetul literei păgâne Regino Nefertiti, să te-nchin... Poemîi monocordă în turlă plânge clopotul copil Cu limba grea mănâstirind visarea Cuprinsă de-un incendiu infantil Femeia ploii despleteşte zarea. Cuvintele în stoluri zburătoare Pe mări albastre aripe înşiră Poeţii sunt ferestrele bizare. Prin care ochii literei conspiră. Şi-n clipa monocordă se sfâşie Văzduhul peste marmura rănită de carnea apei dulci. Şi o sâ vie Femeia poeziei de-o clipită. (P- 364) Poarta nouă Venise-şi dintr-o amorfă antică Urcând prin apa timpului din veci N-am zis nimic şi nimeni n-o să zică Ceva-mpotriva cărnii tale reci. Aşa rrecuşi lumină spre lumină Cum amintirea spre-un tărâm uitat Privirea mea se-ntreabă şi se-nchină La chipul tău, altar imaculat. Veniseşi dintr-o zodie bizară Serafică, pe sâni cu flori de crin. Că rătăcit în altă lume, iară. Te sorb precum beau trupul unui vin. în spirit de haiku A apănit, întâia oară, în „Tribuna", XXIII, 21, 24 mai 1979, p. 3, prefaţând debutul în presă al lui Mircea Raicopol (opt poezii, din care reproducem trei). Pe aceeaşi pagină, mai sunt debutaţi Valeriu Armeanu şi Iancu Gorun. In spirit de haiku O parte din mine în apă, cealaltă în aer, vin lebedele să mă dau la o parte. Râu Datorită-mi, ei şi-au recăpătat cerul - confesa ucigaşul de poduri. 1376 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1377 Numărul 248 Speriată de spectrul nisipului, o piatră se lasă mângâiată într-o pasăre măiastră. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 462 (fragment). (p. 365) Despre starea tânărului poet A apărut, întâia oara, în „Flacără", XXX, 42, 15 octombrie 1981, p. 19, la rubrica Constelaţia lirei, prezentandu-î patru poezii de Mircea Raicopol din care cităm două: Descântec Trifoi, trifoi, asuprâ-ne ploi; plânsul cade-n noroi. Trifoî, trifoi cu foi patru îndoi mersul în roi. Trifoi, trifoi, noi suntem prea goi, păreri joie din joi. Trifoi, trifoi cu foi câte apoi zodii înmoi? Trifoi, trifoi, adună-ne-n noi, fă-ne unul din doi. Soarele tace, trupului ace, mîrat nu cădeam, orbit povesteam. Sorţi, chiar sub cerul acesta puneam -soarele tace; trâi-vom ca apa, naşteri, spuneam -trupului ace. Se face floare, albă se face -mirat nu cădeam; ninge acum sau plânge in pace -orbit povesteam. Neconcordanţă Salcia priveşte aducere-aminre; lacul se uită în ea; salcia şi lacul; eu văd copacul, văd apa, dar apa nu-i ea. în volum: Fiziologia poeziei, 1990, p. 456-457. (p. 365) Theodor Răpan A apărut, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 16, 22 aprilie 1983, p. 9, 14, rubrica Noua frontieră a sufletului uman. Poet-ofiter. I.V8 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1379 (p. 369) [Virginia Stoica] A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", XXIV, 601 2, 18 septembrie 1968, Supliment „Preludiu", 17, p. 4, ca o scurtă prezentare a poetei, elevă la Liceul 30 din Bucureşti, căreia i-au fosi publicare poeziile Bărbaţi si Soirni. Somn (p. 370) Nu vreau să dormi. S-ar înegrî noaptea Şi-aş coborî Asa e mai bine. Mi-au zburat Visurile Acolo unde Bat numai ciocanele suflării Fără să atingă Cerul, Unde nicî măcar Copacii nu vorbesc, [Traiaîi Tal] A apărut, întâia oară, în „Tribuna", XXI, 28, 14 iulie 1977, p. 5, recomandând poezia lui Traian Tal, din care reproducem: Chei de soare Era de mult - o niagară de clorofilă mai mult decât o înmugurire copilărind când din crângul vânturilor un braţ de vreascuri am rupt şi in poala unui stratiis focul am aprins... Afi... Acest surâs de crini... Aceste braţe calde înmugurind din strigătul duios nălţând prin mute gesturi chemări ce mult după aceea pot a ft - şî ochii ce priviri încerc întrezări şi gurii ce în volburi i se ivesc susure; chemări în faţa a căror rugi se înalt' surâzătoare buchete în a căror parfume nasc dorinţe - dorinţa de a fi. Din lacrima tăcerii sclipesc sălbatec spade, luminii ce sfioasă se unduie prin ruguri cum braţele-i în tremur, în lacrimile rose se înclin în faţa regei căzută în aiurare: căci crângul la a cărei alinare zboruri se înflrip' luminilor şi umbrei înclina-se înflorirea -Afi- acest surâs de crin în piepturile dragi durându-şi drage piscuri. Zbor fără cuib Prin rămurişul zăpezilor pale, un zbor fără cuib, inima. (p. 371) El este chiar poet: Iulian Talianu A apărut, întâia oară, în „ Scânteia tineretului", Suplimentul liie-rar-artistic, VI, 50 (273), 13 decembrie 1968, p. 6, pagină titrată 1380 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1381 Constelaţii lirice, care reproduce un foto-portrcr al lui l.T. şi un grupaj de poezii din care redăm primele două: Căprioara Cu ochii amăgitor de vii Se apropia înalta lumină a verii nestatornică şi blândă. Ceaţa era risipită O căprioară răstignită pe crucea ierbii cu limba scoasă printre dinţi... strâmb pieptul ei refuza aerul cu ochii amăgitor de vii şi botul frăgezit de o boală de sânge. In. hai tu suflet al meu să nu mai ascultăm cum cânta tăcerea ci să rotim biciul cuvintelor să uităm că liniştea e o noapte în care să ne îngropăm de vii hai să ne încercăm bucuria cuvintelor să spunem câ tristeţea nu e în floare că soarele în oameni îşi are răsăritul să ne închipuim un maestru de tablouri şî câmpia trasă pe trupul lui ca o cămaşă în zori Sub semnătura lui N.S. este înscrisă între paranteze adnotarea: text inedit. • oeziei,\990, p. 462 (fragment). (p. 380) Ars poetica A apărut, întâia oară, în „Contemporanul", 39, 24 septembrie 1982, p. 5, titrat Ars poetica. Cuvânt rostit la Struga, k 28 august 1982, în Catedrala Sfânta Sofia din Obrîda. în volum: Album memorial, 1984, p. 118; Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 287-288; Amintiri din prezent, 1987, p. 330-332; Fiziologia poeziei, 1990, p. 582-583 (fragment). în volumul Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 286, este publicată adresa Comitetului Festivalului Internaţional Serile de Poezie de bt Struga, semnată de Preşedintele Comitetului, Jovan Koteslri, şî Directorul Festivalului, Jovan Strezovski, prin care i se făcea cunoscut lui N.S. ca a dobândit Premiul şi Cununa de Aur a Festivalului, in-vitându-1 la Struga în zilele de 26-31 august 1982. De menţionat că adresa, cu vestea atribuirii premiului, i-a fost înmânată personal, la Bucureşti, pe care o reproducem: Comitetul Festivalului Internaţional Serile de Poezie de Ut Struga către NICHITA STÂNESCU Avem deosebita onoare să vă aducem la cunoştinţă următoarele: Comitetul Internaţional Serile de Poezie de la Struga îşi exprimă astfel bucuria pentru faptul că Dumneavoastră sunteţi poetul care, în acest an, aţi dobândit, Cununa de Aur pe anul 1982, ca o recunoaştere binemeritată pentru Opera dumneavoastră poetîcă, operă care ocupă un loc important în dezvoltarea poeziei contemporane din R.S. România şi din lume. Până acum, această recunoaştere internaţională a mai fost acordară poeţilor: Wyston Hugh Atiden (S.U.A.), Eugenio Mantale (Italia), Pabb Neruda (Chile), FaziiHiisnii DagLirca (Turcia), Eugene Guillevic (Franţa), LeopoldSedar Seugbor (Senegal), Artziir l.uruikvist (Suedia), RafaelAlberti (Spania), Mîroslav Krleza (R.S.F. Iugoslavia), Hans Magnus Enzensberger (R.F. Germania), Blaje Koneski (R.S.F. Iugoslavia). Este o deosebită cinste pentru Serile de Poezie de la Struga faptul că, în acest an, Dumneavoastră vă înscrieţi numele printre câştigătorii marelui premiu al Festivalului, iar opera Dumneavoastră poetică, va fi, suntem siguri, încă o punte care să apropie şi să afirme şi mai mult legăturile literare si de prietenie dintre cele două ţări ale noastre. in aşteptarea sosirii Dumneavoastră la manifestările Festivalului huemmoinl Serile de Poezie de Li Struga cite va avea Ioc în perioada 26-31 august a.c. la Struga, prilej cu care vi se va înmâna şi premiul, vă rugăm să primiţi, din inimă, sincerele noastre felicitări. Director, Preşedintele Comitetului, Jovan Strezovski, Jovan Koteski scriitor scriitor In volum; Frumos ca umbra unei idei, 1985, sunt reproduse, atât trofeul Cununa de Aur, cât şi pe N.S., în timpul rostirii răspunsului ca laureat. (p. 383) [Toast] Difuzat în emisiunea Revista Literară Radio, la 30 decembrie 1982, la Radio Bucureşti. în volum: Cartea vorbim, 2003, p. 121, 154-154. INTERVIURI. ANCHETE (p. 388) Poezia tinerei noastre generaţii Interviu de Borîs Buzilă, în „România liberă", XXII, 6444, 4 iulie 1965, p. 2; 1384 NOTE. VARIANTE. COMENTARII (p. 393) Simultan literar: Poezie In „Amfiteatru". Supliment. I, 5. mai 1966. p. 4—6; 6 iunie 1966, p. 5-6; (p. 406) Carnet de lucru Interviu de Smaranda Jelescu, în „Scânteia tineretului", XXII, 5546, 19 martie 1967, p. 2; (p. 410) Poezia generaţiei mele... Convorbire cu Victor Crăciun şi Ion Petrache, în Cartea vorbită. (p. 413) Accesibilitatea poeziei moderne Anchetă de Monica Săvulcscu. Participă: Nina Cassian, Ştefan Augustin Doinaş, in „România liberă", XXV, 7118, 8 septembrie 1967, p. 2; (p. 421) Revebiţia asupra exisietttei umane Masă rotundă de Sorin Movîleanu, în „Scânteia", XXXVII, 7711, 23 mai 1968, p. 3; ţp. 423) Despre starea literaturii tinerilor consemruită subiectiv de un tânăr (tendinţe, stiluri, opinii) în „[.uceafarul", XI, 27, 6 iulie 1968, p. 7. în volum: Misiuneascriitortduicontemporan. Studiu introductiv, notă asupra ediţiei şi antologie de Anroaneta Tănăsescu. Editura Eminescu, Bucureşti, 1974 (XXIV + 328 p.), p. 285-286; NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1385 ţp. 426) Scrit'tortd ~ între prezent şi viitor. In „Scânteia Tineretului". XXIV, 5966, 27 iulie 1968, p. 2; (p. 429) „Avem nevoie de cititori talentaţi" Interviu de Dumitru Dinulescu, în „Scânteia tineretului", XXIV, 6033, 12 octombrie 1968, p. 3; (p. 431) Convorbire literară cu Nicolae Breban în „România literară", I, 11, 19 decembrie 1968, p. 6-7; (p. 443) Ce actori aţi vrea să vă recite versurile? Anchetă de Florin Mugur. în „Scânteia tineretului", XXIV, 6100, 29 decembrie 1968, p. 4; (p. 446) Sub ochii noştri se naşte realitatea nouă a ţării Anchetă, în „Scânteia", XXXVIII, 1936, 5 ianuarie 1969, p. 4; (p. 448} Secretul poeziei Interviu de Florin Mugur, în „Scânteia tineretului", XXV, 6181, 2 aprilie 1969, p. 1,4; (p. 446) nCe ne-am pice dacă ar fi să ne trăim opera?" Interviu de Adrian Păunescu, în „România literară", II, 22, 29 mai 1969, p. 6, 7. 1386 NOTE. VARIANTE. COMENTARII în volum: Adrian Păunescu. Sub semnul întrebării. Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971, p. 457-466; ed. a Ii-a, 1979. p. 520-528; (p. 459) Mitul este povestea cea mai simplă a unui secol Convorbire între N.S. şi Nicolae Breban, în Album memorial. 1984, p. 57-59, datată 12 iunie 1969; (p. 467) Capodopera necunoscută Anchetă, în „Viaţa românească", XXII, 10 octombrie 1969, p. 104-114; (p. 468} Am simţit nevoia să aduc un omagiu ostaşilor patriei Interviu de Căpitan Ion lxurcanu, în „Viaţa militară", XXIII, I I noiembrie 1969, p. 18-19; (p. 474) întrebări pentru 7 scriitori Anchetă, în „Teatrul", XIV, 12 decembrie 1969, p. 33-36. Au răspuns: Edgar Papu, Ovid S. Crohmălnîceanu, D.R. Popescu, N.S., Al. Ivasiuc, Ieonid Dimov, Gh. Tomozei; (p. 475) Cuvintele şi necuvimele în poezie Două interviuri paralele de Victor Crăciun, în Album memorud, 1984, p. 76-77, text datat 1969; (p. 477) Aţi truiî zidi-o pe Anaî Anchetă de Măria I.uiza Cristescu, în „Argeş", V, 3, martie 1970, p. 2-3. Au răspuns: Virgil Teodorescu, Ilic Constantin, Paul NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1387 Georgescu, Florin Mihăescu, Paul Schuster, N.S., George Cristca Nicolescu, Savin Bratu, Dan Rotarii; (p. 479) Despre mesaj Masă rotunda, în „România literară", III, 23, 4 iunie 1970, p. 6-7; (p. 493) Fotbalul este un joc schematic Ancheta „Televiziunea El Mundial 1970", în „Argeş", V, 7 iulie 1970, p.20; (p. 494) Deceniul care afirmă Ancheta „Cc a însemnat deceniul 60-70 pentru literatura noastră", în „Luceafărul", XIII, 36, 5 septembrie 1970, p. 8; 37, 12 septembrie 1970, p. 2; (p. 497) „Să umple de nelinişte şi în acelaşi timp să liniştească Interviu de Victor Crăciun şi Ion Petrache, în Album memorial, 1984, p. 74-75, text datat 1967; Cartea vorbită", 2003, p. 45-49; (p. 502) Poezia foloseşte cuvintele din disperare Interviu de George Sanda, în „Cronica", V, 49, 5 decembrie 1970, p, 3; (p. 505) „Eu credea abstractul este o componentă a noului" Interviu de Ion Drăgănoiu, la Radio România, în 1972. 1388 NOTE. VARIANTE. COMENTARII în volum: Ion Draganoiu. Convorbirile de joi. Editura Dacia, Clnj-Napoca, 1988, p. 118-135; (p- 510) Aventurii de a scrie o arie Interviu de Ilie Purcaru, în „Argeş", VTI, 2 februarie 1972, p. 20. în volum: Mie Purcaru. Poezie şi politică. Convorbiri cu... Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 201-205; ţp. 519) „A scrie, a gândi şi a simţi poezia patriotică este un fapt de mare profunditate artistică" Anchetă de N. Dumbravă, în „Viata militară", XXV, 2 februarie 1972. p. 11-13; (p. 521) Schematismul evazionismului Dezbatere, în „Scânteia", IEI, 9084, 11 martie 1972, p. 4; (p. 524) A/h stiti cumva unde e Calea Victoriei? Dialog cu Florin Mugur, în „Argeş", VII, 9 septembrie 1972, p. 6, 7. în volum: Florin Mugur. Profesiunea de scriitor. Editura Albatros, Bucureşti, 1979, p. 124-137; ţp. 538) Scriitorul adevărat poartă în inima sa inima curată a ţării Interviu de Ion Butnarii, în „Informaţia Bucureştilor", XX, 5942, 2 octombrie 1972, p. 1, 2; NOTE. VARIANTE. COMENTARII 138!) (p. 540) Să fim cum suntem, ducă vrem să mai fim Interviu de Mihai Sin, în „Vatra", III, 4, 20 aprilie 1973, p. 12-13; (p. 551) Poezia, în structura şi in esenţa ei, este profund a tuturor Interviu dc Anca Bârbulescu, în „Munca", XXIX, 7818, 4 mai 1973, p. 2; (p. 553) Divanul sau gâlceava înţeleptului at lumea Interviu de N. Prelipceanu, în „Tribuna", XVII, 33, 16 august 3 973, p. 4; ţp. 558) „Nu mi-am pus in mod special problema unui prestigiu personal..." Inrerviu de Virgil Sorin, în volumul Virgil Sorin. Munca, idealuri, creaţie. Convorbiri despre secretul iâuririi personali tării. Edinrra Albatros, Bucureşti, 1978, p. 229-237; (p. 568) Orice revoluţie întinereşte viata Interviu de Constantin Coroiu, în „Convorbiri literare", VIII, 8, august 1974, p. 9; (p. 574) Spiritualiuiten noastră hi află prin poezie un loc de cinste şi de emoţie în universalitate Interviu de Dumitru Radu Popa, în „Tribuna României", V, 91, 15augusrl976, p. 12; 1390 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1391 (p. 579} „Acest premiu încununează ideea de cântec românesc şi de poezie tânără. Interviu de Petre Pintilie, in „Orizont", XXVII, 3, 23 ianuarie 1976, p. 3; (p. 581) „A/n venit de acasă, acasă" , Mierodialog cu Mihai Cimpoi, datat Chişinău, 25 septembrie 1976, în „Manuscriptum", XXIII, 1-4, 1992, p. 175-177. în volum: **" De acasă, acasă. Pagini basarabene despre Nicbita Stănescu. Prefaţă de Acad. Mihai Cimpoi Ed. a 11-a, îngrijită de C. Manolacbe şi V. Romanciuc. Editura 1 ibertas, Ploieşti-Chişinău, 2003, p- 15-17 [eu titlul Poezia modernă începe cu Odă (în metru antic)]; (p. 583) „Am trăit ridicarea statului român la condiţia de stat european" Interviu de George Arîon, în „Flacăra", XXVI, 11, 17 martie 1977. p. 10. în volum: George Arîon. Interviuri. Edimra Eminescu, Bucureşti, 1979, p. 273-283; XXX Interviuri din litiratura română. Mărturisirile mai multor generaţii. Studiu, antologie şi note de Vasile Netea. Editura Junimea, Iaşi, 1983, p. 209-215; (p. 592} Contribuţia scriitorului la ridicarea culturii Convorbire cu Tia Şerbânescu, în „România liberă", XXXV, 10133,24 mai 1977. p. 2; (p. 596) Totul depinde de bunul-simţ al muncii noastre Anchetă, în „Flacăra", XXVI, 21, 26 mai 1977, p. 6-7; (p- 597) Omagiul celor 47 de generaţii. Interviu de Mircea Gociman, în „Axioma", Ploieşti, 1, 7 octombrie 2000, p. 2, textul datând din noiembrie 1977; (p. 601) Opera lui Bălcescu, carte de căpătâi a românilor Anchetă de N. Stoîcescu si Andrei Lenard, în „Tribuna", XXI, 47, 24 noiembrie 1977, p. 4-5; (p. 603) Spectacolul Avram lăncii de Mircea Micu Anchetă dc Ion Cocora, în „Tribuna", XXII, 3, 19 ianuarie 1978, p. 7 [v. Zilele acestea, volumul IV, prezenta ediţie, p. 1159-11601; (p. 604) Democraţia culturii Dezbatere realizată de Ion Drăganoiu, în „Contemporanul", 6, 10 februarie 1978, p. 7; (p. 610) Autorul şi bolile profesionale ale scrisului Convobiri cu Eugen Simion, în Album memorial, 1984, p. 60-64, text datat iarna 1978; (p. 623) Suirea de poezie Interviu de N. Stoîcescu şî Andrei Lenard, "m „Tribuna", XXII, 11, 16 martie 1978, p. 3; 1392 NOTE. VARIANTE.COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1393 Cp. G3i; Omul îşi prepară singur viitorul Dialog cu Viorcl Padina, în „Amfiteatru", XIII, 3 martie 197S, p. 8; (p. 638) Candidat la Premiul Nobel Interviu de Constantin Crişan, în „Flacăra", XXXIII, 1, 6 ianuarie 1984, p. 18-19, text datat 28 mai 1978; (p. 651) »0 sărbătoare a poeţilor, a cuvântului limpede şi constructiv" Interviu de Dan Filipescu, în întâmpinarea Colocviului National de Poezie, în „Contemporanul", 41, 13 octombrie 1978. p. 2; - 844) Portret în 10 întrebări Interviu de Dan Muraşcu, în „Rnniynija", 12, decembrie 1982, p. 38. traducere din limba rusa de Emil lordache; (p. S48) „.,. paznic la limba română Interviu dc Florentin Popeau, in „Manuscripturi", XX, 1, 1989, p. 123, datata decembrie 1982; (p. 852) „M-am consolat cu arheologia cuvintelor" Interviu de Olimpia Ungherea, în „Pentru patrie", XXXIV, 2, februarie 1983, p. 6; (p. 855) „O iară fiiră poezie e ca o Uml fără istorie" Interviu de Mariana Brăeseu, în „Scânteia tineretului", Suplimentul lîterar-artistic, III, 10, 6, martie 1983, p. 39; (p. 865) „Dacă n-ar exista poezia in om, omul fi-ar pierde năzuinţa de a don să trăiască " Interviu de Ion Stratan. în volumul Dor de Eminescu, Editura Fibertas, Ploieşti, 2000, p. 90-92, datat martie 1983 şi titrat: Interviu cu Nichita Stănescu la împlinirea vârstei de cincizeci de ani; (p. 869) Peste 10 ani, li ce oră, unde Interviu de N. Prelipceanu, in „Tribuna", XXVII, 12,31 martie 1983, p. 8; (p. 881) Despre Protagoras şi alte câteva lucruri Dialog eu Ion Drăgănoiu, în „Contemporanul". 14, 1 aprilie 1983, p. 6-7; (p. S90) „Martorul statornic al vieţii mele este sensibilitatea vieţii mele" Interviu de Tauia Radu, în „Flacăra", XXXII, 13, I aprilie 1983, p- 9, 14; {)>. 894) Patria - casa tuturor sentimentelor noastre Convorbire cu O Stănescu, în „Scânteia", 1,11, 1 2630, 2 aprilie 1983, p. 4; (p- 897) Inscripţii pe o meUiforâ Interviu de Alexandru Stark, în „Contemporanul", 15, 8 aprilie 1983, p, 6-7; reluare în Album memorial, 1984, p. 154-158; (p. 906) Anamneză Interviu de Irina Corbu, in ,A!£ueu", XX, 4, 3prilie 1983; p. 5; reluare in voi. Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 399-403, datat 30 manie 1983 şi eu menţiunea inedit" (p. 916) „//' era sete câmpiei noastre ... Interviu de Ion Marinca, în volumul Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 284, datat 30aprilie 1983; 1400 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII '4()1 Cp- 917) ,,... tntreabă-mă mai bine de aer... " Interviu de Simon Petru Oprea, în „Couvorhiri literare", IJXII, 7 iulie 1986. Pagini bucovinene (Supliment), 5, p. III, datat 21 mai 1983; (p. 921) După Eminescu — întru Eminescu Convorbire cu Victor Crăciun, în emisiunea Revista Literară Radio, din 12 iunie 1983, Ij Radio România, reluată în Album memorutl, 1984, p. 72-73. precum şi în volumul Cartea vorbită, 2003, p. 26-29, pe care le-am coroborat; (p. 925) Săptămâna care a trecut cu Nichita Stănescu Interviu de Florin Negreauu, în „Scânteia tineretului", XXXIX, 10592, 18 iunie 1983. p-2; (p. 928) „Cel mai mare premiu pe care l-am primit în viaţa" Convorbire cu Victor Crăciun şî Radu Felix, în emisiunea Scriitori bi microfon, în iunie 1983, la Radio România, reluată în Album memorial, 1984, p. 71-72, volumul Canea vorbită, 2003, p. 73-79; (p. 935) Despre sublim Dialog cu Coriolan Babeti, in „Orizont" XXXV, 13, 31 martie 1984, p. 10-11, cu subtitlul Fragment dintr-o discuţie neterminată, datată 31 martie 1983; (p. 948) Cu poetul Nkbita Stănescu Convorbire consemnată de Pavel Perroman, în „Orizont", XXXV, 3, 20 ianuarie 1984, p. 3; (p. 955) Nichita Stănescu într-o ipostază urmttziană Convorbire cu Gheorghe Tomozei, în Album memorial, 1984, p. 211-212; (p- 958) Data de poezie Interviu de Tudor Vornicii, în emisiunea Un minut cu Nichita Stănescu, de b TVR, datat 1983, reluat în Cartea vorbită, 2003. p. 101-102; (p. 960} Cu prietenii - la Belgrad Convorbire cu Adam Puslojic, Dzevad Sabljakovic, Srba Ignjatovic şi Sorin Dumitrescu, datând din octombrie 1983, la televiziunea belgrădeană reprodusă în limba sârbă in „Savremenik", 23-24- 25/1995, p. 117-121, tradus in româneşte de Siuiona Berlovan. Un fragment este introdus în coloana .sonoră a filmului Sângele care cântă" (Belgrad. 1983). reprodus în ...Azi". Supliment"' „Feţele culturii", 206. 7 octombrie 1996, p. 3, cu titlul „Poezia încă nu şi-a inventat un Hitler ca să fie jefuită de către el". (p. 966) Anchetă, în „Orizont" XXXIV, 44, 5 noiembrie 1983, p. 2; Care este semnificaţia ideii de patrie în opera dumneavoastră.' (p. 967) Un început de şcoabi estetică în desfăşurare Interviu de Flavia Monica Diugan, în „Scânteia tineretului , Supliment lirerar-arrisric, IU, 47, 20 noiembrie 1983, p- l°i 1402 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 3403 (p. 972) Momentele cvvântttlui Interviu cu I,ubos jurik, în volumul Nepokojne dialogy I Dialoguri neliniştite, Bratislava, 1983, reluat în „Luceafărul", XXVIII, 3, 18 ianuarie 1986, p. 3, 7, în traducerea şi cu prezentarea luî Ondrej Ştefan ko; (p. 982) „Circulaţia cărţii este de fapt cartea" Interviu de Ai. Raicu, în volumul Al. Raîcu. Autografi. File de istorie literară, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, p. 205-225; (p. 996) [Eminescu] Convorbiri cu Radu Feiix, în „Secolul 20", 1-3, 1985, p. 188-197, datate 1983, titrate Răzgândiri. Eseuri inedite; (p. 1004) Fluxullacrimii (La mama şî sora poetului Nicbita Stănescu) Interviu de Anatol Ciocanii, în „Glasul naţiunii", Chişinău, 1994. PARTEA A PATRA CORESPONDENŢA A. Scrisori expediate (p. 1021) 1. Nicolae şi Tatianei Stănescu] Eforie. 21.7.1958 Colecţia Tariana Stănescu. In volum: Album memoritil, 1984, p. 24. (p. 1022) 2. [Lui Victor Kenibach] Eforie [vara 1958] Colecţia Victor Kenibach. în volum: Victor Kenibach. Penumbra dedicaţiilor. Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 1988, p. 268-269. Fragment. (p. 1023) 3. [Marianei Stănescu] Buc, 12 oct. 1961 Colecţia Mariana Stănescu. în volum: Album memorial, 1984, p. 24-25. Mariana Stănescu, studentă la Facultatea de fizică a Institutului Pedagogic de 3 ani. Str. Memorandului 12, camera 6, Braşov. '(p- 1025) 4. [Lui Nicobie şi Taiianei Stănescu] [Ştampibt poştei: Hunedoara, 12.01.1962] Inedit. Colecţia Casei Memoriale „Nichita Stănescu" din Ploieşti. Carte poştală ilustrată. Pix, culoare albastră. Nicolae Stănescu. Str. Buciumului 1, Ploieşti. (p. 1026) 5. [Lui Nicobie Stănescu] [Ştampibt poştei: Hunedoara, 13.02.1962] Inedit. Colecţia Casei Memoriale „Nichita Stănescu" din Ploieşti. Carte poştală ilustrată. Pix, culoare albastră. Nicolae Stănescu. Str. Buciumului 1, Ploieşti. 1404 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARLANTE. COMENTARII 1405 (p. 1026} 6. . [Lui Nicolae şi Tatianei Stăttesai[ Inedit. Colecţia Casei Memoriale „Nichita Stănescu" din Ploieşti. Catte poştală ilustrată: Hunedoara. Teatrul de Stat. \&\ 1. Pix, culoare albastră. Nicolae Stănescu. Str. Buciumului 1, Ploieşti. [Ştampila poştei: Deva, 24.02.1962} {Bucureşti, f.d. cea. 1962] Victor Ion Popa» din Bârlad, originar din Oradea, n.cd.|, pe care după un timp a concediat-o aflând câ este angajata Securităţii unde raporta tot ce mişca în casă. Fără expeditor şi cu titulatura... Tovarăşului, am deschis plicul după un timp. Citind, am' fost emoţionat ştiind că Nichita nu scrie cu bucurie. Când i-am, mulţumit, mi-a mărturisit că a dorit să lase o urmă a legăturii dintre noi... că eu am propus ca numele promoţiei noastre 1952 să fier:. «Nichita Stănescu»". [Ailresa de pe plic:] Tovarăşului inginer Gociman,. Mircea, Str. 23 August 164, Ploieşti, cod 2000. ' (p. 1044} 56. [Lui Nicolae şi Tatianei Stănescu] [Costiuesti] 20.VII.1978 Inedit. Colecţia Casei Memoriale „Nichita Stănecu" din Ploieşti. Carte poştală ilustrată: Costiuesti. l'Ltja. Foto: Tereza Dragau. Editura Meridiane. [Tipografia] „Arta Grafică". Pix, culoare albastră. Domnului Nicolae Stănescu. Strada Buciumului nr. 1, Ploieşti. Prahova. \ York. N.Y. [Destinatar:] Aurel Covaci, Str. Grigore Alexandrescn 21, Bucureşti, Homania, Europe. (p. 1072) ni. Declaraţia participanţilor In Simpozionul ţi Festivalul interi unional „Poezia şi pacea" (1.2 - 17 decembrie 1983) în volum: Frumos ca umbra unei idei, 1983, p- 8-9. (p. 1073) 112. [De la Vesna Menoska] [ŞtampiLi poştei: Zagreb, 16.12.1983 Bucureşti, 21.12.1983} Inedit. Colecţia Casei Memoriale „Nichita Stănescu" din Ploieşti. Carte poştală ilustrată: [Flori]. Pix, culoare albastră. Nichita Stănescu. Str. Piaţa Amzei nr. 7-9, sc. C, et. IV. ap. 16. Cod 70174. Bucureşti. România. PARTEA A CINCEA ţp. 1075) GRAFICA Materialul folosit de N.S. în grafica sa este hârtia, pe care, cu ajutorul creionului/peniţei, a generat linii. Crochiurilc/portretele lui sunt desene (liniarul limitând forme) şi nu picturi (picturalul contrastând prin culori). 1,iniile desenelor sunt fie imitative, fie geometrice, fie conexe, în cazul liniilor imitative, îndeobşte desene arbitrare şi după natură, alternează curbele cu dreptele într-o succesiune dinamică de evoluţie/devenire şi dau senzaţia de mişcare, dar şi de semnificaţii anume. Desenul geometric/abstract, cu linia lui statică, cu precădere format din linii drepte (evitând rotunjimile), dau întregului în actul percepţiei o visare asociativă la frontierea dintre real/ireal. Ea desenele conexe, întâlnim procese simbologice, multe dintre ele cu sensuri absconse, doar câteva titrate. în paralel, se deschide un proces de simpatie/antipatie simboiogieă cu motive întemeiate sau nu. Oricum, iu toate întâlnim senzaţii de libertate sau de constrângere, de unde senzaţia / reflectarea emanată de felul în care linia îşi preia forma pentru a finaliza sensul început. Grafica lui N.S. constituie, ca vocaţie, violon d'lngres, la fel cum i-au fost manifestările de pianist. Nu putem trece cu vederea însă plăcerea sa de a creiona cu fineţe portretele prietenilor, de a se juca inventând figuri/animale fantastice, atmosfere celeste, în care imaginaţia emană exuberanţă, spirit caustic sau hilar, fie prin reliefare, fie prin perspectiva, într-o adâncime plină de subtilităţi. Aşa poate se 1440 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1441 explicaşi lipsa urrărilor multora dintrecochiurilelui care nu ilustrează nicicum paginile din volumul Respirări, ci constituie o însoţire fără nici un raport cu textul propriu-zîs. Astfel, acele desene îşi au individualitate deosebitoare, fapt pe care Ioan Ncagu, în cartea Semnele respiraţiei (Ploieşti, Printeuro, 2001, 240 p.), subintitulată Din grafica lui Nichita Stănescu, nu a respectat voinţa poetuluî-desenator, numindu-le. Cartea are XIV capitole, cu un Cuvânt înainte ş\ un argument în loc de prefaţă, semnate când Ioan Neagu-Asclepios, când Dr. Ioan Neagu, cuprinzând douăsprezece inadvertenţe, atribiiindu-i poetului tot atâtea desene, preluate tale quale fără discernământ critic din Album memorial, 1984, şi titrân-dude personal, după cum urmează: a) {Album memorial-p. 92, Ioan Neagu, p. 37), b (181/73), c( 222/65), d (224/58), e (225/59), f . (226/54), g (227/52), h (232/71), î (235/55), î (240/70), j (245/69), k (290/68), deşi in Album este făcută expres precizarea: «ba paginile 222, 224, 226, 227, 235, desene de Gh. Îliescu-Călincsti executate pe fde din volumul „Cele mai frumoase poezii de Nicbira Stănescu"» (p. 227), respectiv cele notate de noi cu literele c, d.f.g, îar restul ia, b, e, î,j, k) de desene aparţinând celorlalţi ilustratori ai Albumului: Jânos Bencsik, Mircia Dumitrescu, Olia Ivauîtchi. Prezentăm nouăzeci si patru dc desene ale lui N.S. în trei secţiuni: I. Crochiuri 1. [Fără titlu], îu voi. Respirări, 1982, supracoperta; : 2. Marginea Universului, îu Respirări, 1 982, p. 6; Zenit (marginea universului), în Ioan Neagu. Semnele respiraţiei, 2001, p. 61; 3. Marginea Universului, în Respirări, 1982, p. 26; Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 121; Ioan Neagu, op. cit., p. 78; 4. Marginea Universului, în Respirări, 1982, p. 44; Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 213; Nu, marginea universului, în ioan Neagu, op. cit., p. 79; 5. [Fără litiu], în Respirări, 1982, p. 47; Ochi spre univers, Ioan Neagu, op. cit., p. 49; 6. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 52; Infinitul microuniversidui, în Ioan Neagu, op. cit., p. 34; 7. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 60; Injînituri, în Ioan Neagu, op. eh., p. 77; 8. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 72; Castel de gânduri, în ioan Neagu, op. cit., p. 50; 9. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 77; Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 215; revista „Sovremenik", Belgrad, 1995, p. 43; Respiraţie, în Ioan Neagu, op. cit., p. 46; 10. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 83; Semne, în Ioan Neagu, op. cit., p. 48; 11. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 90; Respiraţie, în Ioan Neagu, op. cit., p. 45; 12. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 99; Ltbirint, în Ioan Neagu, op. cit., p. 47; 13. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 110; Disociere, în Ioan Neagu, op. cit., p. 44; 14. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 116; Idee, în Ioan Neagu, op. cit., p. 72, după care reproduce poezia Lecţia despre cerc; 15. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 121; Privire cu valenţe acvatice, în Ioan Neagu, op. cit., p. 42; \6.[Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 130; Combustie internă, în Ioan Neagu, op. cit., p. 40; 17. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 135; Frumos ca umbra unei idei, 1985, p- 218; Clepsidra, în Ioan Ncagu, op. cit., p. 41; 18. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 157; Comunicare, în Ioan Neagu, op. cit, p. 39; 19. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 171; Speranţe, in Ioan Neagu, op. cit., p. 37; 20. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 187'; înscris pe papirus, în Ioan Neagu, op. cit., p. 38; 21. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 201; Catarge, tn Ioan Neagu, op. cit., p. 51; 22. [Fără litiu], în Respirări, 1982, p. 209; Retrospectivă, în Ioan Neagu, op. cit., p. 63; 23. Tom Nichita, în Respirări, 1982, p. 213. Colecţia Gh. Tomozei, f. 177; Ioan Neagu, op. cit., p. p. 97; 24. [Fără titlu], în Respirări, 1982, 234; Hotar, în Ioan Neagu, op. cit., p. 43; 25. [Fără titlu], în Respirări, 1982, 254; Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 182; Pereniuite, în Ioan Neagu, o/1. p. 33; 26. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 267; Privire din înălţime, în Ioan Neagu, op. cit., p. 36, 81; 1442 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1443 27. [Fâră titlu], în Respirări, 1982, p. 284; Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 252; Se întorc cocorii, în loan Neagu, op. cit., p. 60; 28. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 300; Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 151; Echilibru, in loan Neagu, op. cit., p. 66; 29- [fifcvî fi>/tt], în Respirări, 1982, p. 312; Fbi pe portativ, în loan Neagu, p/>. ivV., p. 64; 30. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 318; Oiulări, în loan Neagu, o/>. (■;>., p. 67; 31. [/vww titlu], în Respirări, 1982, p. 330; Ecologie, în loan Neagu, «t, p. 62; 32. fFâni /i/fol, în Respirări, 1982, p. 344; Simfonut mâinii, în loan Neagu, t^. p. 35; 33. [Fără titlu], în Respirări, 1982, p. 360; Bw«w ca umbra unei idei, 1985, p. 316; Dincolo de sine, în loan Neagu, op. cit., p. 73; 34. [Fără titlu], in Respirări, 1982, supracoperra; Continuitate, în loan Neagu, o/). t7>., p. 32; 35. [Fără titlu], în „Almanah literar", 1975. p. 67. Colecţia Gh. Tomozei. f. 191. Adnotarea colecţionarului: Nicbita Stănescu 74; 36. [Fără titlu], în „Almanah literar", 1975, p. 67- Colecţia Ch. Tomozei, f. 190. Adnotarea colecţionarului: Nicbita Stănescu 74; 37. Rata-vulpea, în „Sovremenik", Belgrad, 3/1995, p. 61. Colecţia Adam Puslojic; 38. Corabia KlokotrisUi, în „Sovremenik", Belgrad, 3/1995, p. 79. Colecţia Adani Puslojic; 39. Marginea. Inedit. Colecţia Mircia Dumitrescu; 40. [Fără titlu}. Inedit. Colecţia Gh. Tomozei, f. 10; 41. Proiect de Arcă. Inedit. Colecţia Gh, Tomozei, f. 181, care explică setul de desene proiect într-un articol din Album memorial, 1984, pe care îl reproducem mai jos: „Proiecte de fântâni, proiecte de arce Vizhându-si nn prieten poet [G\gbeorghe] T\omozei]) în casa acestuia din Câmpulungul Muscelului, într-o zi din toamna 1974, Nichita Stănescu a avut prilejul să admire frumoasele vechi case ale şi mai vechiului oraş şi după ce şi-a plimbat ochii sub bolţile de ctitorie ale Basarabilor. după ce a trecut prin cerdacuri cu stâlpi spiralaţi, din lemn ori din piatră de Albeşti, după ce a mângâiat cu evlavie litera spartă a crucilor de jurământ s-a mirat, totuşi: N: Bine, dar unde-sfântânile? G.T.: Care fântâni? Asta e oraş de munte, bogat în ape. Fiecare casă are, în grădină, o fântână a ei. N: Eu mă gândeam Li puţinele, bi fântâni din pieţe şi din răscruci, nu ht cele strict-utilitarefiindcă, bineînţeles, câmpndungenii tăi mai beau domniile lor si apă... Mă gândesc Lt fautânile-simbol. Ci.l.: Există câteva. Puţine. Întors în chilia de taină a prietenului, Nichita a cerut scule de scris şi desenat şi până ce gazda a pregătit o cină „boierească" din conserve, el a lucrat cu îndârjire câteva proiecte de fântâni. Dar fântâni nichi-tiene, cu geometrii abstracte, fluide, convertite mai mult în tipare de arcă. N: Bătrâne, ştii dumneata ce a fost Arca lui Noe? G.T.: Oareşicum... N: A fost o fântână, bre. O fântână cu ape, mergătoare pe ape. O fântână cu animale! Desenele s-au păstrat. într-un proiect, „fantoma" unei fântâni, înconjurată de un zid „moale" de nuiele, pâlpâie in jurul unei Porţi (ca a Sărutului brâncuşîan) dedicată, în viziunea lui, Versului magic al poeziei româneşti: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată... O alta arcă e compusă astfel încât să semene cu „oasele cailor râmase sa albească. în câmp lung, după bătăliile strămoşilor"... Un alt complex fântână-arcâ trebuie să devină un „cimitir al semnelor". Un altul sc întemeia pe Sigbt Golgothei. Poetul, aflat în criză de timp s-a nevoit adesea să dea extrem dc „precise" detalii tehnice, a sugerat dimensiuni, a indicat dispoziţia în cadru a plăsmuirilor sale. ...Urma ca, ajuns la Bucureşti, să-şi asigure colaborarea unor reputaţi sculptori şi arhitecţi (tineri) spre a realiza efectiv pentru primăria din Câmpulung, himericele lui Arce-lantâni. Şi au rămas numai semnele Semnelor..." {Album memorial, 1984, p. 156). 42. Arcă. Inedit. Colecţia Gh. Tomozei, f. 182; 43. [Fără titlu], în Album memorial, 1984, p. 157. Colecţia Gh. Tomozei, f. 184; Proiecţie, în loan Neagu, p. 56; 44. Fântână. Inedit. Colecţia Gh. Tomozei, f. 183; 1444 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1445 45. Cimitirul semnelor, în Album memorial, 1984, p. 156; Colecţia Gh. Tomozei, f. 185; Ioan Neagu, op. cit., p. 53; [Proiectul /]; 46. [Cimitirul semnelor, proiectul al IMea]. Inedit. Colecţia Gh. Tomozei, f. 186; 47. [Cimitirul semnelor, proiectul al TII-leaŢ Inedit. Colecţia Gh. Tomozei, f. 188; 48. Golgola. lncdir. Colecţia Gh. Tomozei, f. 187; [Releveu !\; 49. Golgota. Inedit. Colecţia Gh. Tomozei, f. 187; [Relevat !l[[ 50. Cina cea fie taină in patru. Inedit. Colecţia Adam Puslojic; II. Autoportrete 51. Datat 1970, în: Belgradul in cinci prieteni (Vrsac, 1971); frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 132; „Savremenik", Belgrad, 1995, p. 8; Ioan Neagu,*?/». cit., p. 8; prezenta ediţie, voi. I, p. 1546. Colecţia Adam Puslojic; 52. Datat: 1974, în „Almanah literar", 1975, p. 65; „Savremenik", Belgrad, p. 9- Colecţia Adam Puslojic; 53. Datat; 10 sept. 1982, în Frumos ca umbra unei idei, 1985, p- 152; „Savremenik", Belgrad, p. 110; Ioan Neagu, op. cit., p, 119, Colecţia Adam Puslojic; 54. Nedatat, în Caietul-prograni Zilele poeziei ronuineşii: Colocviile JVichita Stănescu", Ploieşti, 1988, p. 23; Ioan Ncagu, op. cit., p. 88; III. Portrete 55. Constantin Abăluţâ, în voi. Constantin Abăluţă. 11 erezii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985; datat: 8.8.1983: 56. Vasile Blendea, portret şî autograf pe voi. Noduri şi semne (1982) oferit artistului fotograf; N.S. şi Victor Crăciun. Carte vorbită. Editura Semne, 2003, f. 129; 57. Serban Cioculescu, portret cu menţiunea: „înfrumuseţat de Nichita Stănescu - nimic de zis!" urmată de semnătura criticului, auropersiflatoare, Serban cel Rău, dar şî de replica plastică, a acestuia cu adnotarea; „hui Nichita Stănescu, această autocaricaturâ... avantajoasă. 27/7/1982". Semnificaţia dialogului dintre cei doi protagonişti este dată de Gh. Tomozei, în voi. Album memorial, 1985, p. 152, într-o notă inritulată Bunul poet şi criticul cel „rău"; Ioan Neagu, op. cit., p. 90; Colecţia Gh. Tomozei; 58-63. Doina Ciurea. Şase portrete nedatatc, dar semnate de poet, Î11 Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 215; Colecţia Doina Ciurea; 64. Aurel Covaci, în „România literară", 31 martie 2003; Colecţia Stela Covaci; 65. Constantin Crişau, în Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 233; Colecţia Ruxandra Crişan; 66. Angbel Dumbrăveanu, în voi. Angliei Dumbrăveanu. Poeme de dragoste. Bucureşti, Editura Albasrros, 1971; „Orizont", Timişoara, 1 aprilie 1983; Fel de scriere, Helion, 1998; Colecţia Angliei Dumbrăveanu; Ioan Neagu, op. cit., p. 89; 67. 69. Mircia Dumitrescu. Inedite. Doua portrete nedatatc din colecţia Iui Mircia Dumitrescu; 68. Marin Minai. Colecţia Marin Mincu. 70. Mihai Eminescu, în Frumos ca umbra unei idei, 1985;p. 199; Ioan Neagu, op. cit., p. 117; 71. Grigore Hagiu, în „Savremenik", Belgrad, 23-25, 1995, p. 228; 72. Dorin Măran, în Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 181; 1'3. Florin Mugur, în voi. Florin Mugur. Dansul at cartea. Bucureşri, Editura Albatros, 1981; 74-7*S Valeriu Pantazi, în Caierul-program. Zilele poeziei româneşti: Colocviile „Nichita Stănescu", Ploieşti, 1988, p. 21, portret însoţit, in manuscris olograf, de poemul Nichita către Valeriu {reprodus şi în ediţia prezentă, voi. III, p. 697); Ioan Neagu, op. cit., p. 92; 76. Magda Popovici. Inedit. Colecţia Gh. Tomozei, f. 84. 77-81. Adam Puslojic. Cinci portrete apărute în Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 167 (76,79), „România literară", l6scpt. 1971 (77), „Savremenik", Belgrad 23-25/1995, p. 68 (78); Inedit (80); Colecţia Adam Puslojic; 82. Ştefan Roii Inedit. Colecţia Gh. Tomozei, f. 189; 83. Ion Stratan, în Caietul-program Zilelepoeziei româneşti. Colocviile „Nichita Stănescu", Ploieşti, 1988, p. 62; Ioan Neagu, op. cit., p. 93; 84-89. Gheorghe Tomozei. Şase portrete, din care cinci inedite (83, 85-88). din colecţia Gh. Tomozei. f. 178-180, şi doar unul publicat in „Literatorul", 3-10 mai 1996 (84), din aceeaşi colecţie; 90. Daniel Turcea, în „Sovremenik", 23-25/1995, p. 239; 91. Ştefan Agopian 92. Anonim. Inedit. Colecţia Adam Puslojic. 93-94 .Marin Mincu 1446 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1447 ADDENDA Versuri inedite (p. 1137) Frânturi de baladă (Prahova curgea moale...) Colecţia Casei Memoriale „Nichita Stănescu" din Ploieşti- Text olograf al poetului, datat august '56. (p. 1I39-U40) (Piatra nu crapă...1 (Piatra nu crapă decât dintr-o lacrimă) Colecţia Vlad Ciobanii, împreună cu [Voi nu vă daţi seama...] {p. 1141-1145) Indicaţie (Sc deducea din aripi de la îngeri) Colecţia Traian T. Coşovei. Cuprinde alte patru poezii: [As zice-un vers...], [Se îmbolnăvise el---], [Visasem eu...]. Spirit de haiku, toate dedicate lui Tr. T. C, primele scrise sub dictare de altcineva, dar semnate de poet cu iniţiala N terminată cu obişnuita floare, ultima -dactilo, însăşi ea contrasemnată. Numai poezia [Se îmbolnăvise el...] este datată 1980 Azi. Tr. T. Coşovei (Bucureşti, 18. XI. 1954), poet licenţiat în filologie (română-engleză, Bucureşti, 1978, cu o lucrare despre Beat Generation). Studii în sttâinătate: Praga (1983), Salzburg (1985). Debut absolut: 1978 („România literară"), editorial: 1979 (Ninsoarea electrică, 1979, Editura Cartea Românească; ed. a Il-a, 1998). Opera sa cuprinde peste alte douăzeci de volume (unele în colaborare) de versuri şi critică literară. Premii acordate de Uniunea Scriitorilor (1979), Academia^Română (1996), de alte instituţii. A lucrat ca redactor în presa scrisă, iar din 1996 conduce publicaţia „Museîon" a Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, pe care a înfiinţat-o. Tradus frecvent în publicaţii şi antologii (în peste zece limbi de circulaţie internaţionala. Are presă favorabilă în critica literară naţională. A scris următoarele articole despre N.S.: Stăpân al Uiinei cuvântului, \n „Scânteia tineretului", Supliment litcrar-artistic, III, 51, 18 decembrie 1983, p- 4-5; Qtuidriga lui, în „Euceararur, XXVII, 13, 31 martie 1984, p. 4-5; Sărbătorile absenţei, în „Contemporanul", 49 (138)-52 (141), 24 decembrie 1992, p. 3; Nichita Stănescu, doge stăpânind o Veneţie degânduri şî obiecte..., în „Contemporanul. Ideea europeană", 12 (154), 26 martie 1993, p. 7; Nichita Stănescu a fost un maestru tăcut, în „Azi", 376 (995), 13 septembrie 1993, p. 12;CW care încă nu s-a născut despre cel care a murit, în „Azi- Feţele culturii". Seria 4, 453 (1076), 13 decembrie 1993, p. 12; Remember Nichita Stănescu, în „Azi. Feţele culturii", 215, 9 decembrie 1996, p. 1 + 1 foto. (p. 1146) Imnul Casei Covaci (Se duc .soldaţii-nti-un război pierdut) Colecţia Stelt şi Aurel Covaci, înregistrare pe bandă magnetică/audio de Mihai Murgu. Informaţii datorate d-nei Stela Covaci. Sc cânta la fiecare întrunire, când era prezent N.S., de către Sorin Dumitrescu ori Angutin Frăţîlă, voce şi chitară, împreună cu toţi participanţii. Textul este o replică la cântecul Lili Marliu, devenit şlagăr în cel de-al doilea război mondial, interpretat de Marlîn Dietrich pentru soldaţii americani, din care cităm: Undeva departe un sobbil scria Vorbe de iubire pentru draga sa Şi-o bmternă ce veghează înspre el înaintează. Să vii î.ili Marlin Să vii Lili Marlin Etc. (p. 1148-1152) Pontică (1) (I,a Pontul Euxin) Colecţia Dr. Ion Donoiu, medic şi numismat specialist. Pontică (1), Pontică (2), Şade-n minunam mână, Amin, versuri aflte în manuscris, nedatate. în schimb, [ Verdeaţă dădeau stelele...] se păstrează dactilo, fiind datată 1981. 1448 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMEN'EARII 1449 (p. 1153-1172) [Avem câini pe inimii..-.] Colecţia Mircia Dumitrescu (şaptesprezece poezii) inedite. Copilul însoţit..., Decalogul, Formularea.... li crescuse un ochi..., Madona de la Mala Gamba, Mi se răsttcise-n creier..., Mî se tăvălise..., Mircea, te-am surprins.... Mîrcie, tu, o ţară.... Numai cuvântul..., Precis că ninge peste câmp..., Simţeam prin noapte..., Şchiopăta cum umbra.... Vedeam prin cuiburi..., Venise-n vizită.... Vine o zăpadă... . Grupajul datează din anii 1980-1981, fiind scrise pe foi de hârtie de dimensiuni diferite, unele cât afişele de mari. Altele patru au fosr publicate de colecţionar, pictor şi distins profesor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, în Album memorial, 1984 (p. 304-305), printre care şi Decalogid, care text apare ilizibil, ceea ce a făcut sâ-1 reproducem aicî. (p. 1173-1185) Aură (Binemirosiroarea, o, tu) Colectat dr. Lucia Fetctt, cadru universitar politehnisr şi poetâ (premiată de Uniunea Scriitorilor din România). Un grupaj de opt poezii (v. Cu prăjina de bumbac) a fost dat publicităţii în „România literară" (13, 2-8 aprilie 2003, p. 5), cu prilejul aniversării a şapte decenii de la naşterea poetului, fiind inedite Ia data apariţiei. De data aceasta, grupajul este format din alte douăspezece poezii inedire: Clepsidră, De un rar rafimment. După ploaie, Fluturele, Metamor-ozele, Titlu, Noi ştim, Patru spre cinci. Piatra, Virgubi, Zi tu. Două dintre ele sunt în inss. {De un rar rafinament şi Titlu), celelalte dactilo. Altele două (Metamorfozele şî Titlu) au doar primul vers identic. Un al treilea grupaj al colecţiei în cauză este format din poezii publicate de poet, sau aflate şi în alte colecţii: a) voi. In dukele stil clasic (1970) şi reproduse în prezenta ediţie: Almeu suflet, Psyhee (voi. I,p. 861-862), Cântec de încurajare [\, 981), Uneori (I. 979), Plod(l 983), Spleen (I, 984), Somn (I, 995); b) volumul Măreţul frigului (1972) şi reproduse în prezenta ediţie: Comunicare (voi. I, 1079), învăţarea de a fi capră (voi. I, 1098), Câmp vechi (voi. I, 1099), Intimidare (voi. I, 1100), Inimă văzând (voi. I, 1116), Fără inimă (voi. 1, 1117), Doină (voi. I, 1118), Pune-mi piper în ochi (voi. 1, U 19), Arătarea pietrei (voi. I. 1123), Alte chei (voi I, 1124), Indurarea (voi. I, 1125), Donnire (voi. I, 1126), Luarea zborului din zbor (voi. I, 1127), Putrezirea calului (voi. I, 1128), Desingerirea (voi. I, 1129), Şi dacă... (voi. I, 1130), Bateîntotdeauiui altcbpot (voi. I, 1132), Raportulcătre păsări (voi. I, 1136), Fotografie (voi. I, ] 1 52), Denaturarea sunetului (voi. I, 1153), Rugăciune li o piatră (voi. I, 1154), Desen pe o aripă (voi. I, 1155), Starea cântecului (voi. I, 1200); c) volumul Cărţile sibiline (1995), editor Constantin Crişan) şi reproduse în prezenta ediţie: Inventareapicioarebr (voi. II, p. 898), Doină (II, 935), Cu cântecului pieziş (voi. II, 939), Rămânere Li pietre (voi. II, 944); d) apărute în periodice si reproduse în prezenta ediţie: înţepenirea limbii (voi. III, p. 709), Ceea ce este (voi. III, 710), Criza de întuneric (voi. III, 711). în total, 20 - inedite, peste 40 - publicate. (p. 1 186) [Tu eşti subiectul...[ Colecţia Vakntin G. Mihăescu. Text olograf Dora Stănescu, nedatat, seni nat Nichita şi Dora. (p. 1187) [Şi cât de debcată...] Colecţia Cornelia Mârza. Text olograf Dora Stănescu, semnat Nichita, datat Azi, adică aprilie 1983. Erau de faţă Mihai] Sora, Aurelian Titu EHimitrescu. (p. 1188-1209} [N-ai ce să spui.. .j Colecţia Adam Puslojic(douăzeci si două de poezii inedite): Elegie pontică. Testament şi strigăt, Mai spuse calul, Monumentul cuvintelor. El, Patru păsări răsucite. Vedere cu ochiul. Mesaj, Iji o sârboaică, Stevan Mokranjac, Fiinţa suavă a lui Miodrag Pavbvic, Taraf de bani cu trei poeţi, Decencois Villon, Lumină, Implorare, Portretul lui Adam în versuri, Pe Adori..., Până când, Când ai să fii.... Pe te se ceartă, Trnptdmeu... Colecţia lui Adam Puslojic este mai bogată, dar cea mai mare pane a fost dată publicităţii şi au fosr incluse de noi în prezenta ediţie. Din păcate, nu toate sunt datate. 1450 NOTE. VARIANTE, COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1451 (p. 1211) Ceara târzie (Ceara era de cot târzie) Colecţia Mircea Stanicei, scriitor şi publicist di» Alba lulîa. Coală de hârtie albă. Text dictat Dorei Stănescu, in vara anului 1980 (când M.S. i-a înmânat luî N.S. un exemplar în mss. al volumului Cămaşa de sare); urmează semnătura olografă Nicbita. (p. 1212) [Dacă pământul...] Dacă pământul, dacă pământul Colecţia X^adimir Zamfirescu. Text olograf dăruit/dedicat prietenului din adâncă copilărie, colegi de joacă de la anii de grădinită. (p. 1213-1216) [Precis...] Colecţia Marin Minat, prof univ. dr., critic şi istoric literar, poezii însoţite de o notă: „Aceste patru texte şi trei desene mi-au fost dedicate de Nichita Stănescu în luna octombrie 1983, când am participat împreună Ia Congresul de Literatură de la Belgrad. Poetul era doritor să ne împrietenim sî a fost extrem de generos cu mine în aceste versuri şi în aceste desene. Ive ofer acum publicităţii pentru a dtsrruge falsul mit al unei permanente adversităţi Marin Mincu / Nichita Stănescu. 10 noiembrie 2003. Marin Mincu." iubesc un bărbat care nu mă iubeşte", penttu ca, după câteva file, N'icu Stănescu să-î scrie pe două pagini, la 4 martie 1929, poezia intitulată Ţie de D[emostene] Botez. însă, în acelaşi carnet, cele mai importante texte sunt semnate de Măria Tosifna Ccreaciukin, bunica maternă, Olga Ghilenco - sora mamei, şi Misa - un coleg de origine rusă - probabil o rudă, versuri pe care le reproducem în transcriere latină datorată lui Emil Iordache, prof. univ. din laşi, traducător emerit, autorul tălmăcirilor în româneşte, căruia îi mulţumim pentru gest şi pe această cale. Menţionăm că poezia atribuită de Tatiana Stănescu mamei sale, în interviul acordat lui Anatol Ciocanii, aparţine poetului rus NA. Necrasov (1821-1877), constatare făcută de acelaşi Emil Iordache. Peste ani, Nichita Stănescu, dând peste carnet, îşi va lăsa şi el amprenta, desenând o frunză de stejar peste următoarele rânduri ambigui: „Un băiat cu cât e mai băiat cu atât c mai băiat... şi o fată cu cât e mai fată cu atât e mai fată. .. fii-tu vineri 30 Iunie 1950." Redăm în continuare tălmăcirile poeziilor de familie menţionate: Olga Ghilenco [M-am trezii vie...] M-am trezit vie din nou Şi iar de viaţă mă agăt temeinic, Şi mă grăbesc :>l-iiii îmbrăţişez prietenii Măcar prin telefon!... De ta distanţă... Privesc cerul vieţii: Doar am deja optzeci şi şase! Şi nu o scot la capăt cu viaţa, prietene: Mi-e tot mai greu şî sâ mă ridic, şi să mă aşez. Şi toate nu merg „ca pe note": Nu doarme creierul meu, raţiunea mi-e în ordine. Dar rătăcesc ca prin mlaştini, Protejându-mă cu ochiul. De-aş termina viaţa cu semnul plus!... Dar deocamdată n-am astâmpăr: Mă trezesc, trăiesc şi mă grăbesc Să-mi îmbrăţişez sora, să-mi îmbrăţişez rudele, să-mi îmbrăţişez prietenii. Prin telefon!!! 1452 NOTE. VARIANTE. COMENTARII NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1453 Măria Cereaciukin. Ca amintire Nouăsprezece ani Ai tu, Tanitişa, Dar încă eşti un copil. Rumeneab pe obrajii tăi Străluceşte, Glasul ţi-e zglobiu. Dar să ştii, prietene, E aproape timpul iubirii. Toţi vorbesc despre el Şi ne chinuieşte dorinţa Ca tu s-o afli. Dar ia aminte la Cuvintele mele, Taniuşa: Iubirea e crudă... O să afli tristeţea Şi multe, multe zile Posomorâte. Dar totul va trece Si fericirea îţi va zâmbi Tie, copilul meu. Eiî fericită, Taniuşa, In dragoste si fericire N-o uita Pe mămica ta. 25febr. 1930 Măria Cereaciukin. Taniuşa! Eşti foarte fermecătoare. Eşti foarte drăguţă şi frumoasă. (p. 1221) (p. 1222) Tania, tu eşti proaspătă Ca uu trandafir dimineaţa devreme. Te alint, Copilul meu, şi mă gândesc Nimeni, Taniuşa, Nu te va iubi mai mnlt Decât mămica ta. 25febr. 1930 Mişa. Sfatul meu: până la logodnă nu-l săruta! Misa. Tasei îţi doresc să te veseleşti, în veselie să-ţi petreci timpul, dar fereşte-te să te îndrăgosteşti: e foarte rău să fii îndrăgostită. Atunci adio şi viaţă, şi fericire, adio, poate, pentru rordeauna! Dragostea, prietene, e o asemenea inârşvîe, că dacă tc îndrăgosteşti e nenorocire! 8.II.1930 Misa. Versul meu pentru Dumneata este foarte scurt: Eşti o minune din cap pânâ-ii picioare! 1455 REPERE CRITICE Cartea de recitire este iui fermecător joc de-a didactica, în care însuşi alcătuitorii] ei, poetul Nichita Stănescu, apare în acelaşi timp din paginile sale, ca într-un metod lancasterian, şcolar şi dascăl deopotrivă. Şcolar şi dascăl întru poetică românească... Ea e, într-un fel, un manual ideal de „română", aşa cum şi l-ar visa omul matur şi mai ales poetul: nou şi ingenios ca un abecedar, evlavios ca o psaltire, de un ciudat parfum, precum ceaslovul lui Creangă, năstruşnic şi de o delicată ficţiune în spirit şi în iconografie. Cartea de recitire se adresează, în primul rând, copilăriei din noi, nevoii de a fantaza în voie pe marginea literei de istorie literară. Şcolarul se amuză ingenuu şi pliu de sfiiciune, dascălul sc copilăreşte, tandru şî exact. Mici lecţiuni, temenele şi îndreptare pioase, sc nasc din această ascultare, reciprocă. Nichita Stănescu reciteşte cu zâmbetul pe buze, cu fervoarea în ochi, dar şi cu „etalonul de aur" al poeziei în mână. Cartea lui se poate deschide, întocmai unui abecedar, la lecţia miraculoasei îngemănări a literelor în cuvânt: O-I, OI. Nu-i recitirea, poetică, a admirabilei pagini a lui Slavici din Buditlea TaichiP. Un poem, suav şi graţios, ca o plecăciune, îşi găseşte locul în această revelaţie, atât de intimă lui Nichita Stănescu, fin ciocanilor de sunete: ^\cum, aici, în clasa I primară, afli deodată câ vorbeşti, şi nu numai că vorbeşti în genere, ci şi că vorbeşri o limbă anume. I.imba copilăriei esre brusc tăiată. Cele cînci degete cosmice ale ei simt retezate şi în locul lor cresc literele - şi mai presus de toate măreţul O-I, OI. Ubicuitatea se sfărâmă. Intre ins şi lumea nedjferen tiară, năpăditoare, a fost aruncat pieptenul care sc transformă 1456 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1457 în păilnre: O-l, Ol. Dc-aici începe limba română şi sentimentul tării, de la revelaţia lui O-l, OI. Ce nemaipomenit de fin bisturiu! Ascuţita, fulgerătoarea tăietură care desparte insul de generalitatea confuză, care dă concreteţe limbii prin conştiinţa de sine, o concreteţe la care celelalte simţuri nu au ajuns niciodată, în pofida artelor care le-ati subliniat (muzica, pictura...) O-I, OI, iată sceptrul invizibil al învăţătorului, sceptrul cu care el domneşte peste împărăţia clasei a-ntâia primară, aici unde se înalţă întruna cea mai de seamă construcţie şi cea mai durabilă: sentimentul ţârii... Se cuvine o emoţionantă laudă pentru litera O şi litera I, pentru copilărescul şi magnificul O-l, OI". Şi dacă am urma aidoma ritualul deschiderii unei cărţi de citire, ceea ce ne atrage atenţia şi ne farmecă mai întâi, prin invenţia delectabilă si prin trăsătura dc penel sigură sunt, fără îndoială, „pozele", portretele care însoresc textele şî autorii aleşi. Cum arătau lenăchiţă Văcărescu, Anton Pann, Heliade, Cîrlova şi Bolintineanu se întreabă, firesc, poetul. Arătau ca în clasicele tablouri, dar înfăţişarea lor e şi una dată de operă si existenţă. Stihurilor eroticeşti ale Iui lenăchiţă ce portret le-ar corespunde mai bine decât această savuroasă deducţie: „Foarte frumos bărbat şi ochios trebuie să fi fost lenăchiţă Văcărescu! I-'oarte mândru bărbat şi ţeapăn în oasele sale trebuie să fi fost lenăchiţă Văcărescu. Ce suflet, Doamne, o fi avut in el, ce greu trebuie că s-o fi dat bintit la băutură şi câtă dulceaţă o fi avut atunci când îsi deschidea cuvintele! Mândreţe de bărbat, iubeţ de gânduri, acest întemeietor de poezie ne-a ctîtorit şi nouă un lăcaş numai în sentiment, dar si în abstracţiuni". Amestec de adevăr şi idealizare, de convenţionali ta te literară şi de retuşate a omului în sensul închipuirii noastre intime, pometele lui Nichita Stănescu ne surprind prin lentila comunicării celei mai trainice. In fond, imaginea lui nu născoceşte fantasmagoric, ci ne descoperă şi ne lasă portretul cel mai viu, cel ieşit din colaborarea iconografiei ştiute cu deformarea memoriei afective. Senzaţia stranie c că poetul ne-a intuit, misterios, propria închipuire, că î-a dat trup şî faţă. Cîrlova, de pildă, ne sălăşluieşte de-a pururi în minte ca un chip de adolescent păstor, de ai cărui fragili umeri s-a lipit o uniformă ofiţeteascâ, cu epoleţi şi fireturi: „Păstor întristat, melancolic domn, blană şi jupuire de blană, el a spus cum nu se poate mai bine, el a spus cum nu se poate mai rău, et a exprimat, a urlat pe rând, felurile convenţiei noastre terestre. Numele său Cîrlova este. E numele, singurul în afară de numele meu, care mi l-aş fi dorit să-l port". Pann e pictat în culori fabuloase („Om cu două guri si cu patru limbi, dând senzaţia că se hrăneşte din folclor..."), dar şi cu văpsele iuţi, tari şi împestriţate ale argoului: „hui Anton Pann bănuiesc că i s-ar fi potrivit propria vorbă; e frumos de pică! Despre inteligenţa lui trebuie că i s-ar fi potrivit acea vorhâ: e dat în paşte! Despre sufletul fui trebuie câ s-ar fi potrivit acea vorbă; „nici prea icononi, nici prea galanton". Cum şî ce reciteşte Nichita Stănescu? Nu mai e nici un secret că afinitatea lui se îndreaptă către autorii munteni cu al căror must lingvistic îşi delectează cerul gurii. Plăcerea esic de a se recunoaşte în spiritul lor, în sentimentalitatea de cântec de lume, cu ah-turi şi oh-turi, în întorsăturile nervoase ale limbii nesfiindu-se nici de simţăminte, nici de cuvinte. Adesea, Nichita Stănescu îi Tescrie, ca în în dukele stil clasic, amuzându-se să compună, în limba „imiltdulcilor romantici", mici bijuterii lumeşti: „îmi aplec şira spinării / Doar în faţa ta si-a mării / Adică / Te sărut cel mai cuminte / Pann An toane pe cuvinte, / Pentru că / Dumneata te ţii călare / Peste substantivul mare. / Şi / Stai măreţ şi-ndrăgostit / Cu fesul căzut în mir. / Precum e o vorbă: / Rupe coada la cometă / Câ se face stea cochetă / Sau / Unde pupi şi unde crapă / Zise o icoană-fatâ. / Căci / Cine le gândeşte / Rău le isprăveşte / Aşadar / Anton Pan ne, Pann An toane / Te sărut peste icoane / Deci / Ca sâ am parte de glorii / Eu îţi pup şira spinării". Cartea de recitire e, în acest mod, o carte de proprie recitire şi recunoaştere. O respiraţie din aerul vechilor poeţi pentru a fi trimisă pe noi şî subtile ţevârii. Interesantă şi izbitoare nu-i atât descoperirea farmecului unor versuri de Cantemir sau Heliade, pentru că uu Nichita Stănescu e cel dintâi care descoperă marea vocaţie lirică de care e pătrunsă opera acestor clasici, cât comunicarea ce se stabileşte, mularea vocii după a fiecărui poet în parte, invenţia, accentul şi regia, punerea în pagină, tehnica citatului şi umorul învăluitor. Titlurile capitolelor, mimând naivitatea unei cărţi de citire făcute după tipic, sunt pline de mirări simulate, de dări din umeri perplexe, de paradoxale întrebări. Intre ele şî textul ce urmează se iscă uneori un zâmbet atoateştiutor. „Cum vorbea Anton Pann cu lumea" se miră candid poetul, pentru ca să 1458 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1459 răspundă iluminat: „Bineînţeles, nu vorbea cu lumea ca toţi oamenii". Replica specific anton-pantiescă, precum e, de altfel, întregul articol, unde se simte trecerea încântară a pasului său pe „covorul bibilit" şî pe „preşul bizantin" de cuvinte al psaltului-poct. Altădată, ca la Helîade, tonul evocării se umple de măreţia destinului şi a aspiraţiei, de suflul himeric-imaginar al ambiţiei heliadeşti, de întemeietor. Pagina se clasicizeâză: „Despre Heliade Râdulescu ar trebui scris aşa cum odinioară Suetonius scria despre cezarii Romei. Mai întâi despre firea sa cea înălţătoare şi mai apoi despre firea sa cea coborâtoare. Mai întâi despre gândurile sale de imperaror al culturii române şi mai apoi despre dezastrul neîmplinirii sale. (...) Ar trebui, ca şi Suetonius, să spunem că cezarul Heliade era peltic in rostire şi nu prea înalt de stat, că avea nas vulturesc şi că purta o togă alba. Ar trebui să spunem că era mânios în idee şi generos în susţinerea ideii. Ar trebui, ca şi Suetonius, sâ amintim despre cezarul Heliade câ atunci când se ivea în inima curată şi confuză, doritoare de ideal şi îndoită de speranţe a Bucureştilor, când el „Domnul, trecea în mânie", - „spontanei! lumea se închina". In fine, nu-i ocolită nici pura speculaţie, poetic-fantezistâ, ca în cazul lui Bolintineanu, cu această explicaţie a răsfăţului ce domneşte în poezia Ini: „Dacă n-ar fi fost atât de emoţionat, dacă n-ar fi avur în sine o atât de mare si curată bucurie a revenirii acasă, poate că mari suprafeţe din poezia sa ar fi fost salvate pentru viitor". Curtea de recitire nici nu-şi propune, de altfel, să fie o carte de critică. Din ea se ridică, în schimb, mireasma ficţiunii înduiosat-închinătoare, sonoritatea memorabilă a frazelor şi, mai presus de toate, inefabilul poeziei în sine. Putând debuta ca un abecedar, continuând printr-o carte de recitire, acest insolit „manual" se poate termina, cum se şi cuvine, prin treapta majoră a poeiîcei: intuiţia inefabilului. Tulburătorului „nu ştiu ce" Nichita Stănescu îi înalţă un imn de superbă frumuseţe: „O, ziduri triste, totuşi voi averi un ce plăcut", exclama Cîrlova, primul ins în care se încerca geniul poeziei pe aceste tărâmuri. Nici nu s-ar fi putut ca primul poet modern al ţării noastre să nu aibă intuiţia neliniştiroare a inefabilului. „Nu ştiu ce", „un nu ştiu ce plăcut", „a avea un ce"; acest melancolic şi înfiorat „ce" indicibil, aflător la mijloc, Ia vama unde gândirea in imagini şî gândirea în noţiuni îşi găsesc totuşi un hotar despărţitor, acest tulburător „nu ştiu ce" nematerializat niciodată, poate cel mai puţin reprezentabil dintre cuvinte, în planul simţurilor, acest misterios „nu stiu ce" în care a rezidat întotdeauna farmecul artei, care a stârnit întotdeauna in urma lui o noţiune destul de nelămurită încă: talentul; acest fascinant „nu ştiu ce" pe care nici o definiţie a poeziei nu l-a putut acoperi, mi s-a arătat deodată în faţă, pe când eram singur, şi mi-a zis: - Eu nu mă pot înfăţişa ochilor răi şi nici auzului rău pentru că eu nu sunt vedere şi nici auz. Eu locuiesc undeva între vedere şi auz, eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, atât de despărţite între ele; eu sunt o tânjire a organelor omului, o tânjire de cunoaştere, o tânjire a simţurilor, tânjire a ideilor lui către perfecţiune... (Dan CRISTEA. Temenea U clasici, în „Luceafărul", XV, 33, 12 august 1972, p.2) Citite disparat, prin revistele în care au apărut la mari intervale, textele adunate acum în Cartea de recitire se relevau numai parţial ochiului minţii în unitatea lor. Abia strânse între coperte ele cresc la adevărata lor valoare, indicând în Nichita Stănescu unul dintre cei mai personali şi implicaţi scriitori, un degustător ce nu-şi ascunde reacţiile şi nu-şî maschează obsesiile. Recitirea lui înseamnă consemnarea imnică a unor uimiri si descoperiri noi ale sale în textele, în viaţa sau în gesturile unora dintre piscurile cele mai reprezentative ale literaturii noastre. Venind a doua oară. adică recitind, el descoperă în Istoria IerogUfică a tulburătorului Dimitrie Cantemir", de pildă, în prima sută de pagini, o seamă de poezii pe care le pune „la vedere", precedându-le de im dens şi convingător argument: „Mirat eu însumi, aplecat asupra textelor, descopăr un mare înaintaş al lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, un mare înaintaş egal cu urmaşii săi". în Ion Neculce întrevede un „întemeietor a) prozei şi poeziei epice naţionale", la care „zona esteticului depăşeşte pe aceea a istoricului". Ienăchiţă Văcărescu, „mândrele de bărbat, iubeţ, dar mai ales iubeţ de gânduri", a „ştiut să rostească două postulate ale zonei estetice: 1) creşterea limbii româneşti, 2} şi-a patriei cinstire". Anton Panii îi prilejuieşte o „temenea" şi o admirabilă paranteză despre natura 1460 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1461 comunicării poetice, Heliade Rădulescu, „primul monstru sacru al literelor româneşti", îi apare, paradoxal, ca „mai mult decât un geniu şi mai puţin decât un geniu", un om care n-avea „o structură de militant politic, ci una de militant estetic". Ne întâmpină apoi fermecătoare pagini despre Cîrlova, Vodii Cuza, simbolul, despre Bolintineanu, pentru ca, o dată cu recitirile din Eminescu, registrul expresiei şt ritmul frazei să se renuanţeze, să se elibereze de pitoresc şi acolade, devenind grav şi dens, patetic. Până acum era dominantă voluta de a ni-i apropia mereu mai mult pe scriitorii recitiţi, de-acum încolo creşte setea de a ne apropia noi cum se cuvine de Eminescu, de Caragiale, de Sadoveanu, de Vasile Pârvan, de Bacovia şi dc Arghezi, întrucât „pe aici se trece, aici se dă examenul, de aici se pleacă mai departe". Pagina scapără de mişcare, observaţia tulbură mai totdeauna, limpezind în altă parte, poeml cântă din toate registrele sale, vibraţia lui intensă atingând strunele celorlalţi şi fâcându-ne astfel să ascultăm acelaşi cântec într-o nouă spunere. Evident, Curtea de recitire este si o bună citire a lui Nichita Stănescu poetul, îu al cărui univers părrundem acum pe o pistă nouă. Ca factură, eseurile acestea sc învecinează uneori cu cele ale lui ton Barbu, ori ale lui Geo Bogza, ca să nu mai vorbim de inflexiuni stilisrice amintind voit de limbajul uneori agreabil desuet al înaintaşilor, ori de cel păstos ai oamenilor din zona jminteană a României, Descoperire, elogiu si profesie de credinţă, Cartea de recitire este în fond încă o treaptă pe care poetul o urcă în conştiinţa cititorilor săi. (George MUNTEAN. Nichita Stănescu. Cartea dc recitire, în „Informaţia Bucureşti ului", 18 august 1972, p. 4) Noua carte a lui Nichita Stănescu stă la mijlocul distanţei dintre critică şi poezie numai într-o receptare voit extinsă. Doat dacă acceptam că o antologie este o operaţie neapărat critică, iar o evocare - o pajerâ, de fapt - este operaţie lirică. Adevărul este că, „modelul" acestei cărţi ar putea fi Epigonii, aşadar tot poezia. Cartea de recitire este deci una din cele mai declarat aşezate la mijlocul distanţei dintre receptarea şi crearea poeziei. Raportul tui este întâmplător, ci numeşte însuşi drumul de la cauză la efect. Volumul devine o cântare a cântărilor, în cel mai propriu înţeles al cuvintelor. Canremir, Necutce, Cîrlova, Ienăchîra Vacărescn, Anton Pann, Helîade, Bolintineanu sunt chemaţi la o curte a umbrelor sugerând magia lut Grigore Alexandrescu din Umbra lui Mircea la Cozia. Umbra poeţilor este versul memorabil, decisiv epuizant... Din aceste versuri-mit, alcătuieşte Nichita Srânescu o epopee a cuvântului în poezie, o curte domnească în care, pe margini, aşteptând jocul mortal al cuvintelor, stau numele poeţilor - ele însele încărcate de semnificaţii noi, ca un nou poem. într-atât c de covârşitoare patima alchimică a cuvântului la Nichita Stănescu, într-atâta de bogată şi de nouă devine silaba la el, încât desigur, ar fi putut scrie un poem numai din aceste câteva nume: Cîrlova, Anton Pann, Heliade, Canremir, Dimitrie Bolintineanu, Cuza. Nu e mai puţin adevărat câ partea consacrată literaturii precminesciene e mai realizată, mai plină de sugestii, cu emoţii mai rare. Ca şi Epigonii, Cartea de recitire are un înţeles dublu. Dincolo de receptarea specifică dedicară unor versuri şi unor personalităţi seducâroare din literatura română, gestul lui Nichita Stănescu mai înseamnă şi altceva. Această curte (rară) a poeziei, bine ierarhizată, mai precis bine simbolizară în lectura ei şi anume: Eminescu, Domnul acestei rări, Bolintineanu - demnitar, Cîrlova - ofiţer, Cuza - colonel, Heliade - cezar, Anton Păun - adolescentul, lenâchiţâ Văcârescu -ctitor, Cantcmir - primul, constituie nu numai o replică polemică cu înţeles mai larg (o cetate exclusiv a poeţilor) dar mai ales, creează o ascendenţă necesară pentru poezia lui Nichita Stănescu. Aşadar, nu o crestomaţie, aşadar nu un „testament" artistic, (diată, cum a scris Villon), nici pastişe şi nici ode. Ci crearea unui spaţiu în care propria poezie să respire familiar. De aceea. Cartea de recitire sugerează, pe de o parre, cel puţin ca finalitate, Pajerele lut Matei Caragiale. Crearea unei eredităţi lirice convenabile şi totodată stimulative. Şi totuşi, nimic artificial în această întreprindere - pentru că omagiul e de bună credinţa, pios şi sentimental. Poemele lui Nichita Stănescu, dedicate uneia sau alteia dintre acesre „pajere", pe lângă faptul că o trasează în linii subţiri, de veche caligrafie, şi de monedă face sau reface înrre ele o alianţă la baza căreia, criteriu esenţial, stă modul de a fi al cuvântului. Categoriile cu care se operează în acest 1462 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1463 spaţiu privilegiat sunt desigur metaforele, sintaxa, verbul. Este surprins şi refăcut jocul superior al cuvintelor, într-o deplină şi necesară naivitate, într-o primă înţelegere a lor, o copilărie a cuvintelor, dacă vreţi, sc întâmplă la curtea acestor poeţi pentru care Mioriţa este scoală tristeţii naţionale". Atât dc mare trebuie sa fie aici părăsirea poetului în cuvinte încât să facă loc oricărei încrederi absolute: „eu aş putea -dacă m-ar lua în serios fizicienii, medicii, geologii şi eroii antici - să descopăr leacul cancerului prin cuvinte", scrie Nichita Stănescu şi această profesiune de credinţă demnă de un mare poet ni-l apropie de Camil Petrescu în certitudinea vitală că talentul poetic asigură competenţa în domenii oricât de exterioare. Nu e mai puţin adevărat că volumul surprinde din plîn reacţia în lanţ a fanteziei şi a logicii poetului. In acest sens, Cartea de recitire e şi un soi de jurnal confirmând perfect observaţia că a vorbi despre alţii înseamnă a vorbi de tine. Sunt extraordinare multe din observaţiile sale privitoare la Anton Pann („Mă mir că nu a făcut şcoală prozodică şi bănuiesc că acest fapt este datorat numai unei gteşîte interpretări a textelor sale, luate nu ca un tot unitar, aşa cum sunt ele de fapt, cî interpretate drept colaje legate între ele prin copiile fragile"), la Heliade („Nu se mai putea înţelege prin poezie decât cn sine însuşi"), Bolintineauu („El, atât de lapidar şi de convins, de sugestiv şi de inspirat, şi-a înmuiat limba în diminutive. Din sentimentalitate. Iată o dovadă de fantasticul talent pe care-1 avea, iată o dovadă de perfecţiune pe care puţini au atins-o în expresie") sau Eminescu („Mai degrabă opera eminesciană are o natură conservatoare. E drept, uneori e atât de couservatoare încât comunică direct cu miturile"). Unul din versurile prin care comunicarea cu mitul se race direct este „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată", pottretul în ulei al poetului, dar şi definiţia exclusivă a poeziei, de la care porneşte ca de la un principiu unic, această carte singulară si seducătoare, ca însăşi poezia. (Ta SERBANESCU. Nkhita Stănescu. Cartea de recitire, în „România liberă", XXX, 8666, 3 septembrie 1972, p.2) Nichita Srănescii scrie, în Cartea de recitire, o istorie a literaturii române suigeneris. Fireşte, când rostim aceste cuvinte grele, istorie literară, pe care apasă uneori atâta arhivă; cercetată cu hărnicie şi metodă de oameni care-şi controlează riguros, sau chiar cu jenă, imaginaţia, încadrarea propusă, cu toate rezervele aduse de determinarea de care ne folosim, poate să pară forţată. Nichita Stănescu reciteşte pentru plăcerea sa şi a noastră pagini memorabile de literatură, înrăţişându-ne, oarecum cronologic, câteva din momentele de seamă din cate se compune ceea ce obişnuim să numim, adânc plecaţi de respecr, literatura română. Comprehensiunea ţine loc de metodă în această carte originală despre literatura română. Subiectivismul ci, declarat de autor cu orgoliu, este copleşitor, dar tocmai de aici rezultă valoroase pagini de poezie. Literatura română devine pentru Nichita Stănescu o temă lirică. Elogiul pe care i-l aduce poetul reuşeşte, credem noi, să-i precizeze mai bine însă, sub unele aspecte, valorile eterne. Nu vom afla nimic nou în această carte, sub raport strict istoric, faptic, despre Cantemir, Necidce sau Heliade Râdulescu. Nouă este doar sensibilitatea autorului, răscolită de operele lor sau ale altor scriitori români din trecut, dar în fiecare rând pe care li-l consacră îl descoperim, până la urmă, tot pe Nîchita Stănescu, un poet la fel de fraged în proză ca şi în vers. Dar nu cumva ceea ce ştiam despre aceşti ctitori de spiritualitate românească capătă altă adâncime şî ah relief când privirea noastră către operele lor trece prin sensibilitatea mişcată a autorului? Tocmai aici stă marea putere de atracţie a acestei cărţi, chiar dacă nu vom accepta întotdeauna judecările şi entuziasmul poetului. Care sunt preferinţele poetului român de azi în faţă cu trecutul literar pe care-1 continuă? Răspunsul pe care ni-l oferă Nichita Stănescu devine şi mai interesant dacă ne gândim că aparţine unui creator de „modă" în lirica actuală, cum l-a numit, cu dreptate. Ştefan Aug. Doinaş în volumul Poezie şi modă poetică. Moda poetică nu se poate ivi însă şi nu poate avea altă îndreptăţire de existenţă decât ca împotrivire la modelele înaintaşilor, Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu ne oferă paradoxul mărturisirii unei admiraţii neţărmurite pentru poezia predecesorilor. Nichita Stănescu vorbeşte cu exaltare până şi despre unii înaintaşi ignoraţi, citaţi cu îngăduinţă superioară sau luaţi, până nu demult, numai ca etalon pentru poezia ratată ca 1464 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 146Ş fapt estetic. într-un timp citarea lui lenăchiţă Văcărescu în preajma numelui unui poet contemporan echivala cu o injurie groasă la adresa celui din urmă. Era perioada versificărilor inabile, când în loc să continuăm o experienţă mai veche de uu secol în poezie, luam experienţa poetică de la început. Comparaţia cu aceşti înaintaşi mai îndepărtaţi nu putea fi atunci decât polemică, pentru că nu-i continuam, de fapt, pt Văcăreşti, ci scriam ca Văcâreştii. Nu respectam legând sfanţ al lui lenăchiţă, ci-1 călcam brutal în picioare. Astăzi, când lirica şi-a descoperit iui teritoriu al ei, în sensibilitatea modernă, ochiul cu care privim trecutul vede altceva în opera înaintaşilor: s-a restabilit curgerea normală a sevelor din rădăcinile îndepărtate către roadele ultime. Legătura atât de intimă între rădăcina şi fructele noi nu mai poate genera confuzia care pretindea ca floarea, înnobilată de repetate altoiuri, s-o copie pe cea dinaintea ei sau să semene cu rădăcina care o hrăneşte. Pentru a vedea clar aceste mutaţii a trebuit însă ca timpul să mărească distanţele. Abia astăzi o anumită naivitate şi prospeţime din poezia netnicatâ a începuturilor se dezvăluie şi Nichita Stănescu are dreptate când notează: „Cândva, cei desueţi şi mult învăţaţi şi nobleţea sonetului, at fi găsit în aceste versuri numai şî numai desuetudini" (p. 39). Este vorba de versurile din hitr-un copacm esarifwr, pentru care modernul autor al Cărţii de recitire are altă capacitate de înţelegere: „E destinul ptecursorului de a părea desuet penrru viitorul întâi. Pentru vîîtotul doi însă, niciodată un precursor nu va părea desuet" (p. 39-40). Acest viitor doi a devenit, sub ochii noştri apăraţi de prejudecăţile istoriei literare, un prezent fertil, creator în linia unor experienţe poetice îndepărtate, reactualizate, cu care înnoadă astăzi fericit poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei şi a altora. lenăchiţă Văcărescu, Anton Pann, Heliade, Rădulescu şi chiar Bolintiueanu oferă, cum oBservâ Nichita Stănescu, referindu-se numai la cel din urmă, „una dintre cele mai curioase experienţe de lectură pentru insul cu sensibilitate modernă", care va încerca „un dublu sentiment de tandră compătimire intelectuală - notează lucid comentatorul - faţă de naivitatea unor texte lirice aproape ridicole - şi de neaşteptată revelaţie a unor frumuseţi, mai ales stilistice, încadrate în masa amorfă a aceloraşi producţiuni" (p. 89). Dincolo de această „masă amorfă", pe care Nichita Stănescu o vede dar o ignorează, poeţii începutului liricii noastre moderne trăiesc astăzi un destin pe cale să fe asigure adevărata glorie, pe care secolul trecut nu le-a putut-o da, sacri-ficându-i judecăţii severe şi neînţelegătoarea unor profesori de mai târziu, care s-au înverşunat, ca P.V. Haneş, de exemplu, să descopere în operele lor numai insuficienţele limbii literare. Pe Nichita Stănescu tocmai seva lingvistică a acestor scrieri de început pare să-l intereseze în primul rând. Cerni înalţ al poeziei se oglindea mai bine în aceasta limbă neajutorată decât în geometria celui mai bun sonet care s-ar servi numai de o limbă gata şlefuită. Poetul modern priveşte cu aţâţare efortul colosal al înaintaşilor care iscau limbajul poetic, altceva decât limba literară. Şî ei, care făceau în chinuri divine poezia, au fost judecaţi numai pentru imperfecţiuni care ţineau de limba literară în general. Poezia nu are nevoie de o limbă literară perfectă, adaptată logicii comune, pentru că ea se întoarce mereu la începuturile limbajului, şi a existat, în producţiile folclorice, înaintea oricărei limbi literare, în zadar vom încerca să desluşim în această catte chipurile celor elogiaţi, portretul sculptat de tradiţia orală şi scrisă. Persoana fizică dispare sub cel mai general epitet, care este adjectivul frumos: Anton Pann „e frumos de pică", Ia fel şi Cîrlova: „Domnia sa trehuie că era cum suntem noi când suntem singuri şi neobişnuit de frumoşi"; Cuza „trebuie să fi fost un bărbat frumos, pentru că întruchiparea destinului său e majoră şi sentimentală"; lui Bălcescu şi aceluiaşi Vodă Cuza Ii se adresează şî cuvintele: „Voi, bărbaţi frumoşi, neasemuit de inteligenţi, voi eroilor!". Poetul nu are nevoie de un chip aievea, ci de o existenţă din care îl deduce. Dincolo de famnuseţea de luceafăr a lui Eminescu, aşa cum s-a fixat ea în memoria posterităţii, el caută o icoană interioară, modelată după propria noastră sensibilitate, în cate loveşte, modificând-o divers, valul mare pe care-1 mişcă spre sufletele noastre versul eminescian: „Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă" (p. 104). Portretul fizic nu i l-a putut nimeni reţine nici pe pânză şi nici în piatră. Prezenţa lui nu-i, cu toate acestea, mai puţin ameţitor de concretă, pentru că o simţim aproape biologic: „De Eminescu ţî se poate face dor şi foame" ţp. 107), deşi, sau, poate dimpotrivă, tocmai pentru că „partea lui de tnip sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă" (p. 1466 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1467 104). Aceeaşi prezenta copleşiroare, pe care u-o poate da decar poezia, o are şi Heliade, peste datele acreditate de mitul omului în pelerină albă, si Vasile Pârvan, „stâlpul", în câteva admirabile dialoguri imaginare, sau Sadoveanu reflectat de operă îu deplinătatea frumuseţii lui fizice. Sensibilitatea poetului strecoară, sub grelele peceţi şi lacăre cu care se apără tezaurele, o privire proaspătă şi tandră, dezvăluind o lume mirifică, nu mai puţin concretă istoriceşte, care este a culturii româneşti. Elogiul lui este în duhul legatului văcarescîan: „Nu a fost poet de seamă în această ţară şi nu va fi poet de seamă în această ţară cel care nu vacanta şi nu va găsi măcar un drum vicinal întru sporirea limbii româneşti" (p. 42). Cum, după Nichita Stănescu, „un poet bun este cel care atrage la sine aprobarea majoritară a subiectivitărilor", actul critic nu este, la rândul lui, decât o înaintare pe această direcţie. Critica simpatetică, care completează necesar analiza bazată pe metode ştiinţifice, îşi află, în această Cane de recitire, o legitimare în plus, care este, în ultimă analiză, aceea a talentului, fără de care nu există nici o creaţie. Al. ANDRIESCU. Nichita Stănescu. Cartea de recitire. în „Cronica", VII, 37, 15 septembrie 1972, p. 2) Cartea de recitire nu e nici pe depane una de critică şi însăşi consemnarea ei în cadrul acestei rubrici e improprie. Dacă m-am oprit totuşi asupra ei e pentru că în ea simt „comentate" producţiile câtorva scriitori. „Comentate" e un fel de a spune, căci glosele lui Nichita Stănescu nu aduc nici a ce) mai liber eseu şi, singurul Iot scop fiind omagierea prin laudă, deficitul se manifestă la capitolul spirit critic. Fără exagerări, toţi autorii discutaţi stau într-un acelaşi plan, acela al idolilor, selecţia ca atare fiind una sentimentali. Poetul îşi exprimă numai preferinţele şi, cum în ochii îndrăgostitului iubita are numai calităţi, aleşii săi se arată exemplari în orice privinţă. Este în asta o exagerare ce ţine de afect, în clasic stil de laudatio, unde citatul este mai revelator decât orice comentariu, încât - în ansamblul ei - canea nu diferă, ca semnificaţie, de o antologie. înrr-adevăr, texrele alese din Cantemir, Neculce, Bolintineanu, de o neaşteptată prospeţime, pot figura fără reţineri îu orice ediţie de pagini alese din literatura română. Mai puţin cele din Văcărescu şi Panii (despre ultimul mi se pare câ se face pţea mult caz). în rest, Cartea de-recitire nu oferă prilej de extaze. Sigur, o apreciem pentnt că este scrisă de Nichita Stănescu, probând intenţia şi gustul poetului şi cred că din exagerarea acestei împrejurări si-au scos cronicarii porţia de elogii. Notele poetului pe marginea creaţiei altora când nu simt confesive (şi sunt mai totdeauna) au aspect de ditiramb construit din metafore succesive, multe frumoase, nu neg, dar prea în avalanşă (excepţie fac paginile despre Bacovia), cele 150 de pagini ale cărţii rezultând mai ales din plăcerea autorului de a scrie, decât din aceea de a comunica ceva. (Vezi articolul despre Pârvan, bunăoară.) Cartea de recitire caracterizează cu fidelitate un poet ce nu sc poate dezbăra de locvacitate nici în preajma celor la care se închină cu pioşenie. (Al. DOBRESCU. Nichita Stănescu. Canea de recitire. în „Convorbiri literare", 111» 17, 15, septembrie, 1972, p. 9) Discutată de un „profesor" cu seriozitate şi grade didactice pozitive, Cartea de recitire a lui Nichira Stănescu aT fi o culegere de publicistică voalată; în realitate, e cartea unui poet, iar „prozele" din sumar sunt poeme şi comentarii ce nu evadează din modul de a fi al poeziei lui Nichita Stănescu. Au insă în plus dimensiunea uuui omagiu meditativ la ideea de ţară şi cultură românească, sunt o întoarcere a unui modern la izvoarele unde-şi regăseşte modernismele inefabile, în stare paradisiacă. într-o secvenţă o spune cu luciditate: „Recitirea scriitorilor vechi, mă refer mai cu seamă la poeţii preeminescieni, este una din cele mai curioase experienţe de lectură pentru insul cu sensibilitate modernă. Acesta va trăi un dublu sentiment de tandră compătimire intelectuală fată de naivitatea unor texte lirice, aproape ridicole, şi de neaşteptată revelaţie a unor frumuseţi, mai ales stilistice..." (p. 89). Dar Nichita Stănescu face mai mult; într-un stil de permanentă febră lucidă, într-un fel de transă revelatorie a unor structuri premoderne ignorate, într-o defrişare a mirajelor esenţiale pe care clasicii redescoperiţi ni 1468 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1469 le oferă, poetul iţi află momente de contopire şi de fascinantă convorbire interioară. Descoperirea lui Neculce, a lui lenăchiţă Văcărescu, a lui Anton Pann, Cîrlova, Heliade, Bolintineanu, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu,, Pârvan, Bacovia, nu devine o expunere a vârstelor literaturii, ci mai degrabă o jubilaţie intelectuală în Faţa unor vraci deveniţi mituri, care au inventat spiritualitatea românească. Nu interesează dacă Nichita Stănescu i-a citit în ediţiile cele mai riguroase, în textele „princeps" sau în comentariile critice cele mai adecvate, interesează numai contactul magic cu aceste monade, cu aceste mistere, cu aceste tensiuni. Cartea întreagă e o tensiune nu o istoric sau o poetică, e un sentiment, o viziune şi nu o explicaţie a unor corespondente. In Istoria ieroglifică a lui Cantemir, printr-o schimbare de ordin prozodic, descoperă poeme geniale şi stranii, în zugrăveala „mai mult aur" a lui Neculce descifrează tipologii moderne şi contemporane, lenăchiţă Văcărescu îl încântă prin poezia lui galantă de tip preclasic, adecvată unei melancolii neoanacreontice dar şi prin ieftamentodsA.ii grav şî lapidar ca un cod al spiritului românesc. Intr-o „temenea luî Anton Pann", polemizând deghizat cu sincronismul lovinescian, îl proiectează pe „finul Pepelei" în spaţii europene, ca fondator al balcanismului nostru estetic si al „spiritului intelectual şi de viată plutitor peste Balcanii seculari", aflat „prin destin la o rădăcină de mare poezie"; Heliade îi apare ca un Caesar al literelor româneşti; Cîrlova ne-a lăsat „cinci Roti si-un miliard de absenţe"; Eminescu „e^te un concept", de El ţî se face „dor şi foame". Tableta dedicată lui Caragiale („un 111 Eulenspiegel care plânge") e poate tot ce a scris Nîchita Stănescu mai extraordinar aici, dacă această expresie nu este un pleonasm; textul nu se poate rezuma şi nici comenta, ci numai cita: „Bolnav de adverbe, drogat cu porecle, cu tâmpla dormind pe un umăr de calfă, uirându-şi când doarme trupul sub pat; - sub patul cerului bucureşrean, El, Domnia sa, a dat inteligenţei noastre de mâncare". Sadoveanu avea o înfăţişare „imperială şî taciturnă"; pe Vasile Pârvan îl defineşte prin dialoguri cu destinul şi adevărul, pe Bacovia îl scoate din simbolism, aşezându-1 între Paradis şî Infern. Intr-o degringoladă a „invenţiilor" poetice şi a Eu-rilor propulsate aberativ într-uu destin neştiut, Nichita Stănescu îsi caută aici nişte zei tutelari în care-şi regăseşte puterea dar şî raţiunea de poet. Cartea e o suită de elegii, de alchimii lexicale şî de omagii târzii, dar cu atât mai tulburătoare. (Emil MANU. Nkhita Stănescu. Cartea de recitire, în „Ascra", V]). 9, septembrie 1972, p. 8) O carte unică a publicat de curând Nichita Stănescu, o carte de adânci reverenţe în faţa clasicilor literaturii noastre, cum au socoiîi-o mulţi dintre cronicarii ce i-au consemnat apariţia, o carte izvorâtă, aş spune, din revelaţia ingenuităţii spiritelor care au trudit la „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire". In această culegere de poeme curtenitoare nu există nici un statut al obiectivitătii, există însă unul al simpatiei, al afecţiunii pure sau, mai exact, al solidarităţii întru naivitate. Poetul se extaziază în faţa frumosului ingenuu, în faţa candorii primitive şi are, mai ales, o sfâşietoare durere în faţa neînipiinirii totale artistice a unora dintre înaintaşi, încercând, cu ajutorul intuiţiei sale lirice, să refacă universurile palide ale „înainte-mergători lor". De fapt, în operele lui Cîrlova, Văcărescu, Anton Pann, Bolintineanu etc, Nichita Stănescu caută cu smerenie protocolară impresia unei creaţii posibile. O metaforă, nn cântec marcat de conştiinţa rudimentară a întemeietorilor de literatură constituie dovada unei virtualităţi poetice. Aceasta mi se pare şi ideea esenţială a Cărţii de recitire, ideea particulară pe care poetul Necuvintelor o lansează despre cei ce ne-au precedat în ale scrisului şi anume că ei simţ nişte artişti ai virtualului, în sinceritatea creaţiei lor imperfecte, Nichita Stănescu sesizează clipa vizionară autentică. Despre Istoria Ieroglifică, din pasajele căreia alcătuieşte doar printr-o statură tipografică poeme remarcabile, spune: „(Istoria Ieroglifică) nu o putem citi iu simplă, leneşă ruinegure, nu o putori gusta decât dacă ne dăruim în întregime şi timpul intim. Altfel opera devine ceţoasă, aş îndrăzni să spun, chiar ilizibilă". \n Ion Neculce remarcă, în O samă de cuvinte, paragraful 20 „care este prin 1470 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1471 el iristisi u" superb poem epic, o balada moderna demna să figureze în cele mai zgârcite antologii de poezie românească'. Din citatele de mai sus putem înţelege ceea ce urmăreşte poetul în calitatea sa nouă de „critic-preţuitor". El încearcă a-i vedea pe poeţi din interiorul lor, a-i cerceta din acel „timp intim", pentru a dovedi că în marmora. încă nedăltuită se ascunde posibila capodoperă, că dincolo de ignoranţa şi naivitatea veşmântului sălăşluieşte o tainică şi sublima conştiinţă de sine poetică. într-un fel, Curtea de recitire seamănă cu analizele rafinamentelor picturii primitivilor. Descoperirea grăuntelui de simţire sinceră din artificialul literar creează posibilitatea unei alte valorificări a operei predecesoblor. De altfel, Nichita Stănescu arată într-un loc pe ce credinţă profunda se bazează pioşenia sa, respectul autentic pe care îl îmbracă stilistic protocolul adjecrivelor şi pronumelor de politeţe: „ Maiptiterrdal decât ideea cehii care are uleea, nu peniţefi niciod/ită ideea celui care i-a înţeles ideea". Din această adâncă şi sentimentală frumoasă eroare (de ce sâ nu recunoaştem că poeml Nichira Srănescu arc uneori o idee mai puternică despre ideea ceiui care a avut ideea decât acesta însuşi!), se construieşte conştiinţa critică poetizată a autorului Cărţii de recitire. Conşdinţa critică poetizată este marcată de exaltarea pe care experienţa îndelungă a metaforei şî a luptei cu cuvintele o determină in sufletele generoase. Truda înaintaşilor de a crea limbajul liric şi de a construi o gândire lirică românească stârneşte veneraţia poetului, iar exaltarea care îi mână condeiul este într-adevăr o stare superioară a inocenţei, a înţelegerii afective pe care nici un critic de profesie nu Ie va avea vreodată. Cel care reciteşte pe clasici este un modern, un spirit tânăr- rafinat, cunoscăror nu numai al meşteşugului poeziei, dar şi al nucleului ei otrăvitor, al sacrificiului impus de creaţie, al marii pierderi ele viaţă pe care arta o implică; dar cu cât este mai tânăr, cu atât esre mai bătrân, faţă de vârsta nobilă şi candidă a predecesorilor, în fiecare operă recitită vede nu numai testul, dar şi giulgiul sacrificiul»' ascuns în el. Nu-i vorba de viaţa tulburată a scriitorilor comentaţi: ea nu are sens decât in măsura în care a )ăsst spiritului care a trăit-o şansa dea scrie. „Dacă. [...]" Ceea ce face Nichira Stănescu în Cartea de recitire este tocmai decuparea lirismului miraculos din materia amorfă a artei convenţionale, artificiale. EJ cultivă vertijul pur al ipotezei si nu dă niciodată greş. Putini exegeţi de prestigiu au dat o cane urât de tulburătoare. Există în Cartea de recitire câteva eseuri-poeme închinate marilor scriitori sau mai exact închinate ideii de Eminescu. Caragiale, Sadoveanu, Bacovia. Acestea nu sunt proprin-zis comentarii ale artei lor, ci comentarii ale anei în genere, pentru că numele Iot se confundă cu principiile cele mai înalte de apreciere. Verbul poetului se cutremură. Ntt mai este exaltat, ci cutremurat, află în versurile Iui Eminescu esenţa arrei „pricina artei, si anume, a supravieţuirii, dorinţa de viaţă, dorinţa de a trăi în lume şi după stingerea apen/licelui material, «trupul». «Nu credeam să-nvăţ a muri vrodatit» este strigătul abisal al poetului care descoperă cauza fundamentală a artei, dorinţa esenţială dea trăi. «Nu credeam tă-nvăţ a muri vrodtită* c cel mai vital vers pe care-l cunosc, alături de «A murit Enkidu, prietenul meu care ucise cu mine lei!», «Nu credeam sft-nvăt n muri vrodittă» este versul unui învingător, al unui om care a supravieţuit. Al poetului care a supravieţuit cel mai imens în literatura noastră, pentru că a exprimat cel mai acut pricina si sensul literaturii: a/i" Intuiţia poetică este la Nichita Stănescu mai degrabă o comunicare afectivă cu opera dată, o înţelegere din interior, din însăşi condiţia fundamentală, intimă a poetului. Mi se par remarcabile rândurile care justifică metaforic monotonia genială a lui Bacovia. Tonul eseurilor liiice ale volumului, care a enervat pe prea pedanţi, implică artificîozitatea, pentru că el nu încearcă decât să aproximeze, ca orice limbaj, o stare. Exaltarea, iubirea - în acelaşi timp si părintească şi filială - pentru cei dinaintea noastră se exprimă printr-un ritual, prin înscenarea ploconelilor, printr-un vocabular cavaleresc. Ele nu sunt decât tm omagiu adus de poet celor ce i-au lăsat in cărţile Iot semnul harului. Arta, pare a spune Nichita Stănescu, se alimentează cu propriul ci trecut, cu moartea continuă a geniilor harnice şi supravieţuirea eternă a roadelor lor stelare. (Dana DUMITRIU. Nichita Stănescu. Cartea de recitire, în „Argeş", VII, 10 octombrie 1972, p. 8} 1472 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1473 F. o carte de reinterpretări critice, de punere în lumina a unor valori poetice rămase în penumbră, în exegezele isroric-literare mai veclti si mai noi: o carte de exploatare copioasă, făcută cu o imensă dragoste şi satisfacţie, a zăcămintelor de artă aflate în operele unor înaintaşi şi intuite de critici, simţite de cititor, dar neformulate ca atare de profesioniştii meşteşugului sau menţionate doar în treacăt. însă nu e o carte de critică, deşi toată instrumentaţia şi gesticulaţia actului săvârşit aparţine domeniului criticii, inclusiv rezultatele obţinute. Dacă am propune un termen de referinţă ar fi, de exemplu, Epigonii luî Eminescu, însă în manieră analitică, nu descriptivă, şi cu o mult mai mare extensie. Folosirea termenului „eseu" pentru a defini specificul Cărţii de recitire - apărută în Editura Cartea românească - nu e nepotrivită. Cele 16 piese componente, precedate de un fel de prolog alegoric şi încheiate cu două închinări - una lecturii, în stadiul ci primordial, alta eu lui poetic — sunt eseuri poetice, saturate mereu de poezie autentică şi intercalate pe alocuri chiar cu versuri propriu-zise; în partea primă a volumului dobândeşte proporţie şî analiză critică, de o admirabilă sensibilitate şi pătrundere în a descoperi încărcătura de poezie din opere pe care istoria literară le încorporează prea lesne culturii, maî mult decât literaturii. Totul sub forma unui omagiu adus predecesorilor, poeţi sau prozatori - chiar unui arheolog, attîst al îndeletnicirii sale: Vasile Pârvan; chiar unui om politic, intrat în legendă: Vodă Cuza; chiar unui revoluţionar absolut: Nicolae Bălcescu - dar toţi precursori care au sporit tezaurul poetic al expresiei în limba românească. Cartea He citire a lui Creangă, pe care o celebrează în dedicaţie. Cartea de recitirea lut Nichita Stănescu devine simbolul preocupării artistului literar faţă de arta confraţilor întru poezîe. [,..] Nichita'Stănescu face, în toate prilejurile, profesii de credinţă artistică, dintre care lată pe aceea a poetului angajat: „Dacă sensul ultim nu este şi acela de a adăuga ţării tale viaţa ta, înnobilându-te de lumina ei şi adăugându-i măreţie prin propria la existenţă, atunci tu, cel care-ţi găseşti prilej de a fi prin scris, btsă-te de scris". Expresîa împrumută mereu din timbrul şî vocabularul epocii la care se referă, nu prin pastişă, ci prin receptare totală a spiritului şi fiinţei literare a scriitorului studiat. Cu fiecare din ei, eseistul şi poetul Cărţii de recitire luminează unul sau mai multe din capitolele esteticii proprii, pe care o compune teoretic \ n formulări poetice. Prin Anton Pann el discută „sensul existenţial al comunicării" şi modalităţile lui diverse de realizare, de la cele strict artistice, până la cele profesionale. Cântăreţul „poveştii" despre cuvânt („povestea vorbei") ne apare şî ca un prim scriitor profesionist, trăind din venitul adus de literatura sa. Heliade - slăvit de poet şi într-o odă proprie, de tipar folcloric - este privit în postura scriitorului şi îndrumătorului literar proteic, multiform, mereu căutător, îndrăgostit în chip original de limba artistică, până la a o dinamita şi a-i periclita existenţa. Cîrlova, cel căzut la sfârşitul adolescenţei, devine simbolul pur al conceptului de „poet", creator de inefabil, el însuşi întruchipând în făptura sa inefabilul, inexprimabilul - aşadar structura poetică prin excelenţă. Bolintineanu este analizat şi explicat din unghiul epocii — în oscilaţia lui teribilă între „naivitatea" unor texte lirice, aproape ridicole" şi între „neaşteptata revelaţie a unor frumuseţi, mai ales stilistice" - aşadar din perspectiva tributului plătit de artist atunci când înregistrează nediferenţiat vicisitudinile epocii sale, dar vibrând permanent de dragostea pentru tara sa. De aici, până la final, analiza se converteşte tot mai mult în poem, eseul de istorie literară, eseul critic lunecă în crez artistic sau în odă. Eminescu e văzut ca un bronz, aşadar e privit în nemurirea sa - dc aceea revine ca un laitmotiv referirea la Oda „în metru antic": „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată..." etc. - e portretizat în termenii geniului naţional şi ai artistului de treaptă supremă; se omagiază în reconstituiri simbolice înfăţişarea lui Eminescu, vocea lui, viaţa lui, profunzimea artei lui, i se închină o admirabilă interpretare în tonalitatea modelului: Dor de Eminescu. [...] Orientată pe dimensiunile majore ale literaturii scriitorilor abordaţi, formulară cu o condensare şi o putere de sugestie de esenţă poetică directă, cartea poartă semnificaţii multiple pe lângă aportul ei net în exegeza propriu-zisă. Este un act de conştiinţă, pe cât de personal, în ierarhia de valori, gust artistic, substanţă şi expresie, pe atât de reprezentativ. E bine când atari manifeste poetice, unite cu exegeze critice, vin de la poeţi de talentul lui Nichita Stănescu. Ele dau autoritate ideii de învăţătură permanentă de la înaintaşi, de continuitate, de profunzime şi responsabilitate a actului poetic. Cartea de recitire este - pentru a păstra imaginile autorului - un abecedar 1474 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1475 poetic şi critic al dragostei pentru înaintaşii literari şi ai studiului profund al operei lor. (Mihai GAE1TA. Nichita Stănescu. Cartea de recitire, în .Scânteia", XI.11, 929, 12 octombrie 1972, p. 4) Cartea de recitire ş\ nu doar atât. Omagiu şi, din nou, nu doar atât. Aplecare smeriră asupra izvoarelor, îngenunchiere elevată, aşa cum altfel nu se putea, a poeziei în faţa poeziei şi chiar readucerea aminte, şi luminarea nouă a unor zone peste care mulţi trec în plurire uşoară nemaivăzând sau nemailuând în seamă caratele datorate înaintaşilor. Şi mai mulr decât atât. Căci graţia poetului Stănescu nu se opreşte aici, „Canea" sa „de recitire" fiind încă un moment în lupta cu timpul şi cu uitarea conţinută a acestuia, un salt al poetului şi poeziei întni relevarea şi apărarea Poeziei. Si care este menirea poetului şi-a poeziei dacă nu descoperirea şi evidenţierea frumosului ce multora, prinşi în cleştele trecerii prin lume, le scapă, fie că n-au timpul necesar, fie că n-au privit din unghiul cenir, fie că, la urma urmei de ce să nu admitem, n-au celula necesară? . Trecem prin viaţă şi prin lecuiri nu întotdeauna la fel de vii sau la fel de atenţi şi multe frumuseţi ne rămân străine, vitregindu-ne astfel singuri de înălţarea şi bucurarea sufletului o dată în plus. „Au nu tu, / odinioară, / prin fundul mării plimbându-re / şi spre vânarea peştelui / şi punându-te, / eu din faţa apei / te oglindeam?" (poezia Au nu tu?, din capitolul dedicat lui Dîmirrie Cantemir), e o artă poetică în care putem descoperi miezul însuşi al acestei cărţi. Cartea de recitire este şi o carte de interpretare subtilă, de descoperire şi dezlegare a simbolurilor dincolo de fapte; nu la citire, ci la recitire, atunci când foamea de întâmplări şi eroi s-a topit, când limpezimea minţii este întreagă şî neaherată, spiritul eliberat de forţa gravitaţională a concretului putându-se lansa în zborul către punctul înalt ce permite generalizări. Un exemplu ne este oferit prin interpretarea dată legendei Mănăstirii Putna din O samă de cuvinte a lui Neculce, Poetul desprinde sensul mitului în aceea că „mai puternică decât ideea celui care are ideea, nu poate fi niciodată ideea celui care i-a înţeles ideea" („Recitirea", cum vedem, depăşeşte citirea prin înţelegerea aceasta nouă în pofida celei primare care, urmărind desfăşurarea faptelor îndeamnă a vedea în spatele condamnării copilului de casă doar orgoliul rănit al domnitorului înrrecur în tragerea cu arcul). Şi este şi o carte de poezie (către acest sentiment îndeamnă însuşi tonul general poetîc) al cărţii, dovedind nu numai ştiinţa limbii autorului ei, ci, dincolo de aceasta, marea plăcere a cuvântului, presărâtid prin tot locul adevărate poeme, cu sau fără conştiinţa de a fi făcut poezie. [...] Şi este şi o mică istorie sentimentală a literaturii, cum ar fi putut fi subtitulată (aruncând şi lumini asupra biografiei intelectuale a poetului nostru), pe care ne-o imaginăm dublând cursurile, nu întotdeauna lipsite de ariditate, de istoria literaturii române dc la facultăţile de filologie unde recitirea inspirată a poetului s-ar pune şi mai mulr în valoare. Esre o foarte frumoasă carte, pe care o considerăm un început de drum, chiar dacă va fi continuat de alţii, rămânând legat de numele lui Nichita Stănescu (penrru că precum însuşi o zice: cine face primul o ispravă, el o împodobeşte cu numele său - capitolul închinat lui Anton Pann). (Damian N'ECUI.A. Nichita Stănescu. Cartea de recitire, în „Viaţa româneasca", XXV, 10, ocrombric 1972, p. 154-155). Cartea de recitire (Editura Cartea Românească, 1972) cuprinde, in prinţul rând, articole omagiale consacrate unor personalităţi ale literaturii române: Dimitrie Cantemir, Ienăchiţă Văcărescu, Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cîrlova, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, I.I.. Caragiale, Mihail Sadoveanu, George Bacovia şi Tudor Arghezi. Totodată, sunt incluse aici evocările lirice ale lui Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Bălcescu şi Vasile Pârvan ca şi câteva consideraţii asupra limbajului. In mod inevitabil, textele care privesc operele unor scriitori sunt moduri de reconsiderare estetică şi adoptă condiţia criticii. într-un capitol introductiv, Nichita Stănescu insistă de altfel asupra ideii că lectura poate fi consemnată abia după ce a fost anulară de conştiinţa 1476 REPERE CRITICE lecturii: „A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată". Aceasta este, în fond, deosebirea dintre cititor şi critic: cititorul citeşte ingenuu, iar criticul - conştient: cititorul ia convenţia cărţii drept realitate, iar criticul caută în realitatea cărţii convenţia: în timp ce cititotul se emoţionează, criticul se studiază emoţionau du-se şi încearcă să se explice. Transciîndu-şi reflecţiile asupra literaturii, Nichita Stănescu recurge la două moduri de formulare. Primul, precar, constă în folosirea pasivă a limbajului critic. în acest caz, poetul parc un timid profesor de limba română care, pentru a da autoritate prelegerii, uzează de expresii caracteristice manualului, [..-l Nichita Stănescu se dovedeşte inapt de a întrebuiţa limbajul aşa-zisei critici „ştiinţifice", limbajul logic în general. Ori de câte ori încearcă sâ se exprime convenţional, el se agaţă cu stângăcie dc câteva elemente şi raporturi comune şi rătăceşte dezorientat până când intră în raza limbajului propriu; atunci redevine el însuşi şi cuvintele i se supun traducându-i euforica libertate. Sensuri unice, inexprimabile prin folosirea cuviincioasă a limbii, se relevă scânteietor transformând comentariul într-o sărbătoare a ideii. Acesta este al doilea mod de a formula concluzii critice şî reprezintă cazul particular al unui anumit limbaj - limbajul poetic. [...] Ca şi realitatea, realitatea artei poate fi interpretată logic dar şi poetic şi există destui mari critici care s-au străduit nu numai să reducă opera la principii generale, ci şi s-o definească inconfuudabil creîndu-şi propriul limbaj. Asemeni unui obiect, o formulare critică inefabilă nu poate fi desfiinţată prin alta. lată, de exemplu, cum concepe Nichita Stănescu universul bacovian: „El (Bacovia, n.n.) sugerează perfecţiunea rupând braţele minunatei Venus din Milo, sugerează frumuseţea ochiului rănindu-t vederea. Mediul suav-para-disiac, aspiraţia către fericire se resimte acut prin absenţa ei. Există o putere absorbantă a absenţelor. A înlocui fericirea cu vidul înseamnă poate a o supraestima. Dar a-i acorda spaţiul gol din interiorul unei amfore înseamnă a sugera rapida ei umplere". Cine contestă o asemenea reprezentate nu o şi desfiinţează. Adevărul ei e întruchipat şi invulnerabil. în schimb, mutând disputa pe terenul abstracţiilor, aserţiunea Bacovia e un naiv poate fi oricând anulată prin aserţiunea Bacovia e un rafinat ş.a.m.d. (Aici se include şi opinia lui Nichita REPERE CRITICE 1477 Stănescu că arhaismul nu umbreşte sensurile „poeziei" lui Cantemir, uşor de neutralizat prin una opusă: arhaismul dă sensuri „poeziei" lui Cantemir; şi oricând se poate demonstra, sofistic, că în absenţa rezonanţei străvechi cuvintele lui Cantemir ar suna prozaic.) I,a un moment dat, interpretând legenda întemeierii Mănăstirii Putna, Nichîta Stănescu conchide (făcând poate aluzie şi la raportul dintre critică şi literatură) că ideea celui care are ideea este întotdeauna mai puternică decât ideea celui care i-a înţeles ideea. Se poate spune însă că, în măsura în care o exprimă original, cel care a înţeles ideea arc deja o altă idee. De altfel, însăşi Cartea de recitire este, în cea mai mare parte, o altă carte unică despre cărţi unice. (A!ex. ŞTEFÂNESCU. Nichita Stănescu. Cartea de recitire.... în „Tomis", VII, 17, IU noiembrie 1972, p. 4) Cartea de recitire (Cartea Românească, 1972} este o lectură comentată în versuri şi în proză a unor autori români printre care figurează ca simboluri şi eroi istorici. Comentariile sunt de o mare ingenuitate, adesea fin intuitive. în Istoria ieroglifică se descoperă o „plasmă poetică" în care cuvintele au doar rol de vehicule, în cronica lui Neculce se obsevă folosirea limbii curente, neinventate de artişti, la lenăchiţă Văcărescu vocabulele sunt „umbre de aur în conştiinţă a materiei", Anton Pann e „om cu două guri şi cu patru limbi", Eliade e totodată mai mult şî mai puţin decât un geniu, „primul monstru sacru al literelor româneşti", la Cîrlova cuvântul exista prin el însuşi „este singurul lucru fără de lucru, care este", chipul „palid şi august" al lui Alexandru loan Cuza exprimă „foamea de demnitate", Bălcescu făcea parte din acei cântăreţi care nu sunt cântăreţi, ci „înseşi cântecele", Bolintineanu a izbutit sâ eşueze „într-o măsură perenă" ca ministru, fără a fi „catastrofic imaginar" ca Eliade, Eminescu şi Sadoveanu sunt atât de mari (lui Eminescu i se şi spune „cel Mare") încât pot fi consideraţi dc urmaşi ca întemeietori de obârşii (nu lipseşte în acest sens nîcî autorul Geticei, Vasile Pârvan), Bacovîa nu e natura sa, ci poezia, după cum pictor e cine iubeşte pictura nu natura, iar Tudor Arghezi este „un etalon naţional al valorilor poetice, 1478 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1479 aşa cum poezia marelui Mihai Eminescu este perpetuul etalon pentru tot ce este şi va fi nou vreodată în poezia românească". Suntem în materie de admiraţie a lut Eminescu departe de epigonismul unui Alexandru Vlahuţă. (A. P1RU. Eugen Jehelcanu, Ana BLtndiaua, Nichita Stănescu, Iti „Ramuri", IX. 12, 15 decembrie 1972, p. 11) 1-..) Cartea de recitite este o lectură ca sufletul, descoperitoare dc poezie în texte de aur, înviorandti-le pulsul interior cu o lectură spiritualizată, având faţă de caligrafia lor o grijă de grămătic şi zăbava îndemânatică a copistului înzestrat. Construită pe principiul afectiv al lecturii, în carte, cu toată pioasa umilinţă a autorului, nu ştim precis dacă splendoarea dintâi a textelor străluceşte sau revărsarea de dragoste şi emoţie a poetului cititor .se strămută în sufletul nostru. Înclinăm totuşi să credem că nu poemul descripţiei are prima valoare, ci poemul încrustat în viziunea ritmică asupra acestor texte. Este vorba, deci, de doua nivele, primul fiind al adeziunii sentimentale (marginalul divagant), celălalt al creaţiei participative („descoperirea" textelor sau poezii omagiale, „temenele"). însuşi autorul distinge exerciţiul firesc al dublei reactivităţi, cauzată de o dublă investiţie axiologică („Recitirea scriitorilor vechi, mă refer mai cu seamă la poeţii preemiuescieni, este una din cele tnai curioase experienţe de lectură pentru insul cu sensibilitate modernă"). întinderea controlată a filonului poetic genetic al literaturii române este însoţită cu o anume invariabilitate superlativă, pe undeva explicabilă dacă ne gândim că exultanta tensionată ţine de esenţa afirmativă a poeziei st nu de economia circumspectă a comentariului. în câteva miraculoase ostroave, fluidul reverenţios al recitirii cu ceremonie se contopeşte într-o unică revărsare poematică, fără nuanţe de tonalitate diferenţiatoare, O unică srare de zbucium apoteotic reînvie ceea ce înseamnă Cîrlova, Eminescu, Sadoveanu, Bacovia ş.a. Cartea de recitire este poemul reculegerii livreşti. Prin aceste trei cărţi, Nichita Stănescu îşi stabilizează o stare interioară în care numirea, pasiunea indicativă, introduc o sintaxă a comuniunii "ideale intre magia cuvântului şi fascinaţia umanismului activ. (Eitu POPESCU. Nichha Stănescu. Trei căni. în „Transilvania",]], 1 ianuarie 1973, p. 50-51) O scurtă ochire aruncată printre „prozele" poetului, dezinvolt risipite prin „România literară" si „Luceafărul" sau parcimonios adunate în volumul Cartea de recitire (Editura Cartea Românească), poate demonstra, cred, că în caftii singular al lui Nichita Stănescu, liricul mirobolant, cu imagini de vis sau de mare înspumată, este dublat de un foarte profund şi modern gânditor în probleme de ştiinţă şi ftlosofie, de estetică şi istorie literară etc. Tot astfel .se va vedea că intuiţiile poetului alimentare adesea de substanţiale lecturi, iau forme dintre cele mai abracadabrante, nu mai puţin sentenţioase însă, cu multă poză şi artificios, fără nici o limită mai precisă între seriozitate (antipodul jocului în concepţia lui Johan Huizinga) şi contrariul său. Oricât de grave, meditaţiile poetului din aceste texte dau impresia unui poet ludens. Evident însă câ, oricât de „copilăroase", ele rămân emoţii ale unui spirit superior, sublime jocuri de inteligenţă şi rafinament, de riguroasă gândire geometrică şi eclatantă expresie literară, nu fără vizibile tangenţe cu „exerciţiile" barbiene, fie că ele se refereau la nume ilustre din domeniul matematicii, fie că oficiau sacerdoţiul înmormântării unui câine sau resurecţia estetică a lumii lui Anton Pann. Aşadar, ce şi cum gândeşte Nichita Stănescu în „prozele" sale? Universul, de pildă, stă şi se întemeiază, în viziunea poetului, pe o sferă de vid (cf. Marele Trohanter, în „România literară", nr. 22/31 mai 1973, p. 5), şi aşa se explică gravitaţia şi coeziunea elementelor. Vidul nu este o formă a neantului, ci a viului, a existenţei. Vidul provoacă mişcarea, dinamica vieţii şi a universului, căct vidul „rigid", „neschimbător si static" nu poate exisra ca atare. [...] îu altă serie de cugetări (Timpul ca lumină, ibidem) se disociază între „starea de absorbţie" şi „starea de ejecţie", două principii ale dinamicii cosmice, cărora timpul li se supune. „Starea de absorbţie exprimată prin sentimente corespunde stării de mirare. Starea de 87 RF.PERE CRITICE 1481 cjecţie exprimată prin .sentimente corespunde stării firescului. Starea mirării poate produce sublim şi spaimă. Firescul este o stare luminoasă" - spune Nicbita Stănescu. „Firescul- teoretizase poetul în altă parte (ibidem, 25/1972) - este de natură instinctivă. Firescul este o necesitate. Starea firescului este opusă stării revelaţiei. Firescul presupune absenţa totală a mişcării. Din ipostazele mişcării, firescul îşi reţine pentru sine numai pe cea a inerţiei". Aşadar, revenind la 1'impui ca lumină şi ducând gândul mai departe, se poate vedea în „starea de mirare" febrila explorare a dionisiacului din muzica lui Wagner ori din poezia lui Nietzsclie, iar în „starea de cjecţie" impasibila rotire în faţa timpului a sculpturilor unui Fidias sau Brâncuşi. [...] De Ia gândirea în concepte fizice, poetul trece la aproximaţii filosofice Cc este filosofia, care rămâne „întrebarea fundamentală a filosofiei" - meditase el odată [Temporarea suprimare a absurdului, îbidem, nr. 50/1970, p. 9). „Act de suprimare a absurdului, - acesta e temeiul şi prîcina diversificării celei mai de scamă activităţi gânditoare a umanităţii: filosofia. A fi înţelept înseamnă a stabili o ordine în mijlocul absurdului." Căci: „Absurdul exprimat încetează să mai fie absurd. Orice formă de exprimare implică o ordine". Act eminamente filosofic, poezia presupune şî ea o ordine, o recreare în vederea Unor semnificaţii, „Prima ordine revelată şî apoi scrisă a fost descoperirea morţii". „Descoperind moartea, ignoram absurdul". „Răcnetul de spaimă" pe care-1 scoate Gbilgameş când înţelege moartea prietenului său Enghidu şî ulterioara tristeţe umanizează. Tristeţea „naşte". F.a dă mişcare şi sens vieţii: „F, un fel de a muri, în timp ce eşti, e un fel de a te trezi dc după un somn". Cum „în genere" toţi „cei care suntem plângem cu lacrimile altora: iepurele cu lacrimile bradului, bradul cu lacrimile stelei Canopus, steaua Canopus cu mirosul meu de brad, de cal, de iepure, de tu, de eu, de nimeni", poetul se întreabă „Plânge piatra?". Spectrul „necuvintelor" se expliciteazâ: „Alt trup pentru o atât de nepiatră, de neiarbă, de nesomn şi de nefericire". Că în formele concrete de întrupare a materiei sc captează iremediabil fiinţa poetului o demonstrează şi repudierea hotărâtă a aritmeticii, a simbolurilor seci, adică, a lucrurilor neînsufleţite (Pitagora. Ah, tu!, îbidem, 15/1973, 13). între abecedar şi aritmetică, evident că poetul preferă pe cel dintâi {Laurii abecedarului si detestarea aritmeticii, în „Luceafărul", 14/1978, p. 1). „laud Abecedarul - scrie Nichita Stănescu - pentru că este cea mai cutremurătoare de conştiinţă carte." în schimb, aritmetica este „detestată", pentru că „ea îşi propune un adevăr". „Tabla înmulţirii, mai bîne s-ar numi tabla barbarizării." „Eroarea de început a postulatului duce la moralitatea finală a teoremelor." Nemulţumirea poetului vine dintr-o profundă dorinţă de cunoaştere pe care dimensiunile cantitative n-o pot satisface. {...} Un fantast căutător al adevărului a fost şi Copernic. Gândirea lui „a diferenţiat net adevărul dc bun simţ" (Avatariile bunului simţ, îbidem, 23/1973, p. 5). Buuul-simţ „s-a vădit a fî valabil în relaţiile imediate, în acţiunile terestte şi în numerele mici". Dar „starea cosmică" stare „dc revelaţie a conştiinţei", „neagă partîal postulatele ca unităţi de bun-simt ale gândirii". Iată un adevăr de mult bun-simţ (ştiinţific): „Adevărul nu are bun simţ, El se are numai pe sine şi este indiferent" - proclamă aforistic Nichita Stănescu. Pentru că, revenind din nou Ia „starea cosmică", aceasta, neputând fi observată şi măsurată cu ochiul liber, presupune o putere de gândire extraordinară, bazată pe o fantezie de excepţie. Dar nu mişcarea astrclor îl preocupă pe poet. El apelează la Copernîc şi la starea cosmică, pentru a sugera cosmosul naturii umane, pentru a medita la condiţia artei, pentru a Televa destinul cosmic al cuvântului. („Aidoma ficatului, cuvântul seamănă cosmosului" - va observa poetul în altă parte). Pentru Nichita Stănescu, „tensiunea artei" pate „cu mult mai reală decât căderea unei Niagare", iar cuvântul este „partea cea mai solidă, cea mai neperisabilă a trupului uman". Apelând şî la numele lui Notbert Wiener, părintele ciberneticii, Nichita Stănescu vrea să spună că opera de artă este un cosmos sui-gencris, pe care nu-I poate egala nici o secvenţă din natură, pentru că, sintetic, atotcuprinzător, nu gândeşte decât artistul (evident, e votba de artistul autentic, de artistul genial). Nu este întâmplător faptul că poetul iubeşte „unitatea de timp, de loc şi de acţiune" ca pe „un ce profund al existenţei (Această miraculoasă surzenie, în „România literară", 27/1973, p. 7) sau faptul că meditează asupra legilor arhitecturii [De architectura, îbidem, 9/1973, p. 7). „Arhitectura nu este o imitaţie a somnului - spune 1482 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1483 sentenţios Nichita Stănescu. Ea când există într-adevăr se ia după stele fixe şi după crenge''. Mişcări! naturii cosmice trebuie ca omul să-i comrapună mişcarea gândirii sale. In stilul paradoxal al autorului Necuviutelor: „Dragii noştri, fără roată nimic nu este cerc". Perfecţiunea nu poare fi atinsă pe loc, ci numai ascultând de legile mişcării, de legile vieţii. Secretul asocierii oului şi sferei in aceasta constă: naştere (viaţă) şi ideal. Mergând mai departe, se poate vedea în metafora obsedantă a sferei nu numai un apel la rigoare şi limpiditate geometrică în gândire, dar, mai ales, un simbol al perfecţiunii şi, deopotrivă, un simbol al mişcării continue, ca şi un simbol al artei perene. Căci: „Arta fundamentală are un caracter testamentar - opinează Nichita Stănescu în altă parte (Puterea ariei, in ,1.uceafarul". 14/1972, p. 1), de aceea ea are caracter hieratic şi mitologic simbolic şi măreţ. Ea exprimă prin individualitatea sa monadicâ spiritualitatea generala a unui popor sau a unei umanităţi". Ca şî o sferă, „arta fundamentală" rămâne un mister: „este neelucidabilâ si tocmai în neelucidabilitatea ei rezidă puterea ei". Aceste meditaţii „generale" s-au „concretizat" si în câteva exerciţii critice pe marginea creaţiei unor artişti „fundamentali", de mare interes pentru configurarea unui profil teoretic al poetului Nichita Stănescu. Părintele său spiritual pare a fi, înainte de roate, Caragiale, cel născut în aceeaşi zonă a Ploieştilor şi înzestrat cu cel mai ascuţit simt al limbii, creatorul acelei mitologii comice a miticismului. Lui ii închină poetul, într-un grupaj aniversar, un prim text antologic (Geometria la Caragiale, în „Luceafărul", 6/1972. p. 8). Pentru Nichira Stănescu, „trinitatea fondatoare a literaturii române moderne" (Eminescu, Creangă şi Caragiale) reprezintă „o culme a calofiliei, o culme a preciziei geometrice a cuvântului". Cartea de recitire (1972) a lui Nichita Stănescu a surprins, într-un fel, pe multă lume. Şi pe bună dreptate. Pentru că autorul Necuvinteior, poetul temelor universale, se relevă aici a fi un demn urmaş al Vâcăreştilor, dedicat trup şi suflet, „creşterii limbii româneşti", un poet balcanic, pe urmele lui Anton Pann sau Ion Barbu, şi nu mai puţin un îndrâgosrit de valorile literaturii române pe care le evidenţiază cu o rară inteligenţă şi comprehensiune. (Fanus BĂN.ESTEANU. ..Prozele" iui Nichita Stănescu, in „Tribuna", XXII. 19 octombrie 1978. p. 3> Apariţia pe micul ecran a lui Nichita Stănescu a constituit sî constituie mereu un eveniment, acesta fiind nu numai o personalitate poetică, ci şi un strălucit intermediar între poezie şi marele public. Spre deosebire de alti confraţi care încearcă sâ-si explice creaţia în fata camerei de luat vederi cu timiditate, ori, aparent, concesiv. Nichita Stănescu stie că un poet care există în conştiinţa publică exclusiv prin opeTa sa „imperfectă" mi poate fi altceva, indiferent în ce situaţie ar fi pus, decât creatorul acestei opere. El nici nu se teme şi nici nu-şi exagerează emoţia în faţa teleobiectivului pe care şi-1 supune cu vervă, obligându-l să-l urmeze pentru a descoperi împreună „starea dc poezie" pe care numai un creator autentic o poate releva pe dimensiunea unui ecran dincolo de care se simte privit si ascultat de milioane dc oameni. Am văzut dc prea multe oii confraţi ai poetului sau alţi creatori de artă parcă legaţi de aparatul de filmat, târâţi de acesta spre cele mai incredibile expresii, spre cele mai neaşteptate platitudini şi opinii de serie, pentru a nu evidenţia prezenţa de spirit a lui Nichira Stănescu. Desigur că la această prezenţă impresionantă contribuie tiu numai poetul însuşi, ci şi intervievatorul a cărui misiune este mulr mai complicată decât pare. A şti să întrebi este prima condiţie pentru a obţine răspunsuri care să merite să fie ascultate-Nemaivorbind că primul care judecă întrebările si hotărăşte cum sâ răspundă este chiar cel întrebat. Dacă afară plouă si-l întrebi pe uri poet „cum c afară", fireşte câ şi acesta îţi va răspunde, că plouă pur şi simplu, ceea ce va face să plouă şi în minţile şî sufletele noastre. Sânziana Pop, în afară că ştie să-ţi pună şi singură întrebări pentru a-şi găsî răspunsurile în propriile sale cărţi, ştie si să întrebe pe ceilalţi exact ce-i interesează şi, implicit, ne interesează pe noi. Recentul său intervi ti cu Nichita Stănescu a exprimat tocmai această corelaţie între întrebările ei şi răspunsurile poetului, unitatea lor de „interese". Nefiind primul, ne aşteptam la aceasta si nu facem aici decât să ne declarăm absolut de acord cu acest mod de „dezvăluire" a unui mare poet de către cineva care îl cunoaşte bine şi care îi creează astfel de la început ambianţa propice măturisirii. Din păcate însă, spaţiul acordat a fost mult prea restrâns, puţin pesre 10 minute. Ne-a mirat că „generozităţii" celor doi li s-a răspuns cu atâta zgârcenie, simţindu-se pe alocuri chiar şi excesiva duritate a mesei de montaj. Succesele de până acum ale interviului T.V. în aria cultural-artisticâ, 1484 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1485 ne obligă din când în când să revenim asupra modului lor de realizare si, mai ales, în cazul de faţă, dc „exploatare" în emisiuni. Pentru că este păcat (şi se ştie cat de păgubos) să răci două lucruri deodată. Umil bun este de-ajims. (fulîan NEACSU. Nichita Stănescu si interviul, - în „Luceafărul", XXII, 48, 1 decembrie 1979, p. 4) îu lungul şir, de valoare îndoielnică, al cârtii ilustrate pentru copii, volumul lui Nicbita Stănescu şi Gheorghe Tomozei apănit la „Facla" la sfârşitul anului 1980 reprezintă cu adevărat un eveniment peste care nu ar trebui să se tteacă cu uşurinţă, fiindcă e vorba nu numai de contribuţia unor nume prestigioase la dezvoltarea unui sector al literaturii complet uitat de marele scriitor contemporan, ci şi de o modificare efectivă în destinul cârtii pentru copii - o dulce „prostioară" cu desene-, care a devenit, a putut să devină prin talentul celor doi poeţi, literatură autentică pentru copii. Poezia plină de fantezie a literelor, micile povestioare ale alfabetului, basmele actualizate, cimiliturile si versurile sentimentului infantil au o ţintă impecabilă, ecourile educative în multiple sensuri sunt dozate cu ştiinţă, seducţia mijloacelor de expresie este indiscutabilă, iar umorul subţire. Multe pagini (dacă am trece peste câteva prejudecăţi ale învăţământului primar, am zice că aproape toate paginile) sunt antologice şi ar putea alcătui, arunc mânuşa, o excelentă carte de citire pentru clasa a ll-a. Desigur, autorii au simţul măsurii şi într-o fraza explicativă, aşezată sub un portret al lor de vată de pe îndoîtura interioară a primei coperţi, subliniază cu modestie: „Carte de citire, carte de iubire nu înlocuieşte Abecedarul şi e mai mult o catte de iubire mărturisind credinţa autorilor că scriind pentru şt despre copii şi copilărie ei îşi continuă o fericită vârstă de mirări si încântări de poezie si vis...". Realitatea volumului acoperă perfect sensul acestei mâtutisiri. Autorii nu fac cu ochiul, ei sunt limpezi in intenţii şi în punerea în pagină, dovedind profesionalism, adică nu numai fantezie, intuiţie şi expresivitate, ci şi capacitatea de a stăpâni comunicarea într-un scop formativ. Poezia se dovedeşte un pedagog desăvârşit care are grijă să fie o măsură în toate: imaginaţia este debordantă, dar metafora se păstrează în limitele accesibilităţii, jocul asociativ al cuvintelor ţine cont de vârsiă; limbajul esre, de asemenea, accesibil, dar nu sărăcit, şchiop, searbăd, dimpotrivă, c mustos, de o concreteţe poetică, deci stârnind imagini potrivite cu universul copilului. Acest control nu-i un semn de scădere al cărţii, ci un merit. în sine e lipsit de valoare, pentru câ nu lipsa de control caracterizează literatura actuală pentru copii, ci lipsa de har. Dar în acest volum, harul sc revarsă din plin, poezia este adevărată, nu întâlnim o câzneală versificată, intuiţia sufletului infantil are adâncime şi fior, iar expresia cuprinde acel inefabil stilistic al jocului lexical din folclorului copiilor. Totul e realizat cu talent şi iubire, cu o iubire care devine curat narcisism, pentni că este o iubire pentru copilul din noi, deci pentru copilul etern. Iu fond, autorii au descoperit în această carte pentru copii pasul simplu al poeziei: acela de a te întoarce spre ceilalţi prin tine şî, cu atât mai mult, de copilărie te apropii prin tine. Observaţia aceasta obligă la o aşezare a volumului Ini Nichita Stănescu si Gheorghe Tomozei într-un context mai orgolios, în descendenta - sa zicem -lui Creangă, Arghezi sau Sadoveanu. Cei doi poeţi leagă litetatura actuală pentru copii de o tradiţie, de linia ei cea mai valoroasă, determinând în acelaşi timp si o diferenţă specifică, întrucât, dacă pentru Creangă întoarcerea îu copilărie devine un memorial de călătorie în paradisul pierdut, iar pentru Arghezi - o carte de jucării şi pentru Sadoveanu - o aventură în blânda imaginaţie a basmului, pentru Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei este o stare dc spirit perpetuă, adică „o fericită vârsta dc mirări şi încântări, de poezie si vis" de la care nu poţi abandona decât riscând o cumplită acreală dc suflet. Originalitatea cărţii este astfel mai întâi una de viziune. Copilul este omul mare la o scară mai mică şi din aproape spre departe, de la cunoscut spre necunoscut, de la concret spre abstract, de la imagine la idee e condus treptat şi fără ostentaţie, în joacă, prin poezie şi poveste, spre cunoaşterea lumii şi a lui însuşi. Este surprinzător sâ constaţi pe ce gamă întinsă dc influenţare poate acţiona poezia, încât te întrebi dacă nu cumva aici se ascunde modelul manualului perfect şi daca autorii nu exagerează în modestia lor de a nn concura Abecedarul. Carte de citire, carte de iubire este totuşi un Abecedar, 1486 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1487 adiat o carte de iniţiere, şi este cei dintâi şi cel mat complet. Abecedar românesc de iniţiere în literatură. Din acest punct de vedere, reticenţele autorilor se explică. Ei nu concurează cartea didactică, domeniul lor e altul, dar n-am întâlnit în nici ut» manual şcolar o introducere în estetică făcută cu atâta subtilitate ca aici (de văzut poezia finală). Originalitatea cănii tine în al doilea rând de modernitatea ei. Modernitatea este un dat constitutiv al micului om contemporan, care se formează respirând aerul cel mai nou, de aceea autorii nu se sfiesc să construiască universul ficţiunilor lor cu materialul universului palpabil. Poveştile sc umplu, nu atât cu termeni moderni, ci cu motive de viaţă modernă, cu oameni gândind modern şî cu personaje modeme sau modernizate. Copilul de azi se mişcă într-un registru existenţial şî cultural, cuprinderea minţii lor e mai mare ca oricând, iar imaginea acestui adevăr devine în cartea celor doi poeţi realitate estetică. Dar modernitatea Cărţii de citire... provine şi de altundeva, din modernitatea prozei înseşi şi asupra acestui aspect ar trebui să ne oprim mai mult. Mecanismul poeziei pentru copii arată în acest volum altfel decât până acum: daca îl raportăm la lama pe uliţa, diferenţa sare în oebi, dar este la fel de izbitoare şi dacă îl raportăm la versurile pentru cei mici ale lui Arghezi. Desigur că şi aici efectul poeziei epice asupra sensibilităţii infantile e speculat la maximum, dar metafora începe sâ stăpâneasca treptat actul comunicării poetice, devenind instrument principal de construcţie a textului. Să te joci astfel cu copiii înseamnă de fapt sâ te sincronizezi cu realitatea copilului însuşi, ceea ce dovedeşte că abecedarul lui Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei nu e doar un dar pentru copil, ci şi un veritabil act de cultură. Dar cum nu prin ecourile asupra omului matur poate fi judecată în absolut Cartea celor doi poeţi şi cum n-am putut testa efectul ei asupra unui gnip mai mare de copii, cred că cea mai cinstiră observaţie pe care am auzit-o până acum aparţine lui Alexandru Paul, critic de cinci ani, care a strigat încântat către doamna de alături arătând spre volumul din mâna mea: „Mâi, mămico, îţi mai aduci aminte ce bine am râs noi când am citit cartea asia? Dar cel mai mult mi-a plăcut mie cu marmora, cu Woody şi cu cotoii care merg la şcoală". (Nicolae 1. NICOLAE. Carte de citire, carte de iubire, in „Luceafărul", XXIV, 29, 18 iulie 1981, p. 1.7) CITESC (recitesc in cele mai multe cazuri) Respirările lui Nichita Stănescu), publicare mai întâi prin revistele literare şi strânse acum într-un volum masiv (380 pagini), cu ilustraţii misterioase semnate de un N Terminat în partea de sus a liniei finale cu o floare. Coperta arată un cerc de animale himerice, care, intr-o frenezie a determinării şi posesiunii, muşcă unul diti altul. Simbol ce se repetă şi în poezia lui Nichita Stănescu. voind a sugera legea înlănţuirii universale. Simbolul este tratat, separat, într-un eseu care vorbeşte despre „distanţa dintre gură şi hrană" sau poate în altul unde în discuţie este Copernkmu reintegrarea în cosmos. Titlurile sunt însă de o indeterminare calculată, încât cine vrea să-şi facă o idee mai exactă despre înnodarea orizontului (primul capitol din Respirări) trebuie să urmărească atent demonstraţia autorului care, nu-i vorbă, numai despre nodurile orizontului nu scrie! E vorba, aici, de limba română ca patrie a poetului, de catedralele sonore şi ninsorile sublime, de întristarea tatălui caic vede că băiatul lui a îmbrăţişat cauza nesigură a poeziei, de răsfăţul spiritului balcanic si de alte asemenea teme pe care inspiratul poet, înainte de a le lămuri, le trece de mai multe ori prin aburul metaforelor. Subiectele ies, la urmă, împodobite de cristalele poeziei ca ramura lui Stendhal aruncară în mina de sare. Cititorul uită, Ia urmă, tema iniţială şi se arată satisfăcut de originalitatea poeziei care i-a luat locul. Proză poetică, deci. Notaţiile lui Nichita Stănescu nu aparţin, totuşi, acestei categorii, lipsindu-le aproape total elementul epic. Nu pot fi puse irici în rândul eseurilor întrucât mişcarea ideilor este tulburată la tot pasul de imaginaţia lirică imprevizibilă. Să le numim contemplaţii, mici parabole lirice, venite de la un poet care inrroduce între subiect şi predicatul unei propoziţii o întreagă lume de miracole. Am putea apropia Respirărik lui de prozele lui Arghezi dacă n-am observa la timp că Iui Nichita Stănescu îi lipseşte spiritul pamfletar. Ii lipseşte şi simţul grotescului, apetitul acela grozav pentru naturile degradate. N-are răbdare sâ ducă desenul fantastic până la sfârşit şî nici să-şi stăpânească imaginaţia în aşa chip încât ea să desăvârşească himerele pe care gândul le concepe. Imaginaţia lui Nichita Stănescu, adusă pe terenul mai sever al prozei, se consumă pe spaţii nuci şi arde repede, în străfulgerarea unei propoziţii memorabile. Spiritul .se plictiseşte sâ rămână prea mult în 14R8 REPERE CRITICE REPERE CRITICE fabulă şi, în genere, să stăruie într-o singură direcţie, de aceea imaginile fug ca iepurii din bătaia pustii spre toate zările. Când poetul vrea să justifice pe larg o idee, vedem că nu reuşeşte. însemnările despre alintare („Ana este!") sunt pline de locuri comune. Strălucesc, in schimb, reflecţiile despre cuvinte si necuvinte îu poezie, despre hcmografie, adică „scrierea cu tine însuţi", admirabile sunt câteva portrete în stilul acela înalt elegiac, scăldat de lumini purificatoare pe care îl aflăm şi în poeme. Respirările, ţinând de natura poeziei, nu se pot rezuma şî nici analiza. Se pot, în schimb, cita fragmentar, punând astfel în evidenţă un număr de obsesii şi, în funcţie de ele, un număr de definiţii şi simboluri. Există la Nichita Stănescu un interes vizibil pentru marile concepte, după cum există preocuparea de a defini natura poeziei si instrumentele cu care ea operează. O secvenţă din noua lui carte se cheamă Câteva elemente de estetică şi ea examinează chestiuni complicate, cum ar fi limbajul artistic sau fiziologia poeziei. Unele idei sunt de o surprinzătoare modernitate. A defini, de pildă, poezia în funcţie dc morfologia sau sintaxa versului este o operaţie ce cade în seanţa criticului structuralist. Nichita Stănescu identifică trei grupuri genetice în poezie (fonetic, morfologic şi sintactic), superioară fiind, după el, treapta sintactică, aceea care duce la o lirică situată deasupra metafotei („tipul de tensiune semantică spre un cuvânt de viitor"). Conceptele pot fi sau uu acceptate (cele mai multe sunt îndoielnice pentru un estetician), însă în jurul lor imaginaţia zboară repede şi meraforele uluitoare recomandă poezia cu cât mai puţine metafore. O dovadă: „Morfologia este cea care poate da lustru şi luciu unei poezii de tip arghezian. Cuvântul este presat ca strugurele în teasc, din care se obţine un must etern: «logodnică de-a pururi, soţie niciodată». Semantică a vederii, ideea trebuie pipăîtă cum mâna ca să urle este. Ne farmecă şi ne stampilează memoria. Şi poezia de tip morfologic, ca o dromaderâ, poartă în spinare şi frumos împodobită cocoaşa poeziei fonetice". Spiritul se desfată în acest fel cu vorbele fără a fi străin cu totul de lumea pură a ideilor. Meditaţiile poetului despre sublim, sau despre absurd cinste, limpid ca lumină, avatarurile bunului-sirnţ sunt, cu tot aerul lor paradoxal, de o mare originalitate şi profunzime In astfel de Glose reuşeşte, cred, Nichita Stănescu să fixeze mai bine intuiţiile şi jocurile minţii lui. Oriunde am deschide cartea dăm peste fraze ce se ţin minte. „Cuvântul este locul existenţei" zice el într-un loc. „A fi moral înseamnă a fi fericit!" - scrie in altă parte, sau: „ideea abstractă si pură naşte crime"... Cele mai mulre notatiî arară o mişcare iute a intelectului care trage mereu lucrurile spre absurd, refuzând, totuşi, să rămână in el. Poetul operează cu noţiuni, concepte proprii cum ar fi meta-idei sau meta-vizium, citează mituri mari pe ea re are însă grija să ie corupâ prin interpretări proprii, spulberă, în fine, gravitatea reflecţiei printr-o uşoară ironic. Inventează o limbă („îngerească") care numai îutr-o privinţă se deosebeşte de lumeasca, limba existenţei comune. în Hemograjia Nichita Stănescu se figurează pe sine, venit la 90 de ani după Eminescu, ca un loan Botezătorul care anunţă apariţia unui alr mare poet. Modesric suspectă, bine jucată, în fraze cu fals aer biblîc, dar cu o tensiune a imaginarului, o bună orânduire a viziunii care încântă la lectura: „El va fi neasemuit de frumos şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul iui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele în amurg. El însuşi nu va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lut va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel dc diamant". Trebuie descoperit seriosul, gravul, profundul Nicbita Stănescu în feeria acestor propoziţii ce se cer meditate ca nişte mici poeme. Când el spune într-un verset: „singură moartea are caracter virginal şi put", spiritul nostru intră în alertă şi caută sâ descopere nu atât adevatul filosofic, cât înţelesul liric al frazei. „A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger", avertizează poetul care până acum ne dădea lecţii de limba îngerească. Contraziceri? Dar ele sunt la tot pasul în Respirările lui Nichita Stănescu. Cui îi mai pasă însă de ele într-o cane în care nu adevărul este în discuţie, ci stările pe care le provoacă cunoaşterea adevărului în poezie? Unele reflecţii sunt mai prozaice şi au, in ordine culturală, o mai mare verosimilitate. Când poetul spune că „teatrul este prima fomiâ a civilizaţiei, dar şi ultimul strigăt de moarte al barbariei", definiţia poate fi luată în seama de un teoretician. 1-am nedreptăţi însă pe Nichita Stănescu dacă am căuta în fermecătoarele lui speculaţii o viziune determinabilă în ordine conceptuală asupra artei. O viziune există însă, cum s-a văzut, ea este 1490 REPERE CRETICE REPERE CRITICE 1491 dc ordin subiectiv, adică poetic. Când el vrea să determine timpul in raport cu materia sa» cu arta, introduce atâtea nuanţe si aşa de îndepărtate unele de altele încât numai starea de perplexitate a poetului care sc aventurează în asemenea câmp de probleme iese în faţă: starea celui care vrea să determine in determin abilul şî, vorba lui, să innoade orizontul. Volumul Respirări cuprinde şi câteva portrete (admirabile acelea despre Marin Preda, ion Bâîeşu, Fănuş Neagu) şi un grupaj dc anecdote din O samă de cuvinte aşezate în chip de poeme. Nichita Stănescu a procedat în acelaşi fel cu Dimitrie Cantemir, scoţând din Istoria ieroglifică paginile cu valoare lirică. Nu m-a convins nici atunci, uu mă convinge nici acum. Istoriile lui Neculce sunt frumoase prin culoarea, ineditul şi fabula lor morală, adică prin clementele de ordin epic, nu liric. Dar, în fine, dacă poetul le citeşte altfel... Portretele arată o putere de invenţie şi o proprietate rară a cuvântului. Citez filialul din Dezlegarea de mit: „Ciobanul Mioriţei ne este primul intelectual român. Neam din neamul lui, Marin Preda alege din baladă fineţea gândirii înţeleasă ca o muncă, adumbrind nunta stelelor înţeleasa ca uu răsfăţ, lată cum mi s-a relevat tema cărţilor lui: Ce s-a întâmplat după îngroparea ciobanului mioritic şi ce au cântat fluierele de Li căpătâiul lui. BaLida ne spusese numai cian cântă fluierul de os, dar nu şi ce... " Alte articole sunt însă convenţionale, scri.se pentru a mulţumi prietenii ignoraţi de critică. Dându-le Ia o parte (cum ar fi trebuit să facă poetul însuşi), rămâne o carte frumoasă şi profundă, ruptă din acea muntenie a spiritului care, în viziunea lui Nichita Stănescu cel puţin, cu un ochi râde şi cu altul plânge. (Eugen SIMION. „O Muntenie a spiritului", în „România literară", XV, 20, 13 mai 1982, p. 9) Rolul lui Nichita Stănescu din literatura română de după 1960 corespunde celui pe care l-a jucat Ion Barbu în perioada dintre războaie: ei nu sunt numai poeţi mari ci si scriitori care au dat gust pentru curajul gestului, au declanşat inflamabilitate lirică, au aţâţat în contemporani dorul de aventură cerebrală. Dincolo de aparenţa sa de Dali autohton, Nichita Stănescu rămâne - şi faptul e proaspăt istoricizat - un reformator: prosperitatea de azi a poeziei noastre îi datorează enorm şi cred că ue-a scutit de noianuri de versuri inepte de care s-au ruşinat în taină autorii lor până ca ele să ajungă in tipar. Respirări, cartea de atitudini estetice a lui Nichita Stănescu, este întâlnirea cu un intelectual; o întâmpinare plină de capcanele şi deliciile disimulării. Miezul cărţii se eschivează sub un şir de portrete şi declaraţii de dragoste şî, cu excepţia unor pagini despre Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Eugen Barbu şi poate şi alţii, lectura pachetului de dedaţii şi invocaţii cutremură. O companie de pitici răsfăţaţi de Gulliver! Un om cât de cât deprins cu exerciţiul sceptic s-ar speria la gândul-că Nîchita Stănescu i-ar putea consacra câteva rânduri publice asemănătoare şi ar prefera din toată inima ajunarea. Nichita Stănescu atată ca nimeni altul că dragostea subjugă şi nimiceşte, devoră... Insă mai există o trapă: vama limbii. Cititorul care adoră justificatele paradoxuri, de perfectă limpezime, de cuget, de fapt, sau instinctul de-a învia stilistic cuvintele vechi, panaşul arghezian şi necruţarca ce derivă din proprietatea de gândire, fermecat de toate aestea riscă să ignore intelectualul, lată o pagină, 368, din Respirări, unde cavalul lexical (adus la zi, întrucât fagurii patentului sunt umpluţi c-o miere proprie) al lui Arghezi coexistă cu meditaţia demnă de Cîoran: „Omid desfide alianţele sî dragostea lichidă. Bănuiesc că scrie hârtia aidoma moşului său pământul. Posesiv până la imprecaţie îşi ţesalâ litera cum plugul trupa brazdei." Daca îndepărtezi ambalajul cu portretul cu „drăguţul" Ion Drăgănoiu sau, respectiv, Ion Băieşu, afli în Respirări un colet de aur, parte din zestrea unui mare cărturar şi intelectual fixat în Hegel şi Heraclit, dialectician cu public dar mai cu seamă efeb tragic care nu-şi diluează lacrima şi mărturisirea: „în secunda în care am văzut «Pietă» de MicheLingeio, am devenit om cult. Am văzut-o şi am plâns; dar plânsul nu m-a uşurat. Mi-au dat Ltcrimile, ele singure, dar nu mi-au spăhit faţa. II Am încercat sâ fitg, să fiu altcineva, să par beat, dar numele meu a început să sfârâie pe trupul meu aidoma săgeţilor cu vârful defier înroşit în Joc, cele cu care se ştampilează viteb în câmp nesfârşit." Nichita Stănescu e şi acela care a exclamat: „Ciobanuldin Mioriţa ne este primul intelectual român." (Dan CIACH1R. Nkhita Stănescu. Respirări în „Scânteia tineretului", XXXVIII, 10257, 20 mai 1982, p. 4) 1492 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1493 Mărturisim a fi partizanii acelei critici care interpretează poezia lui Nichita Stănescu din punctul de vedere a\ jocului. Capitolul Poezie şi joc din monografia consacrată poetului de Ion Pop ni sc pare, de aceea, studiul cel mai profund pe care opera lui Nichita Stănescu l-a prilejuit până în prezent. „Şi dacă e adevărat câ cea mai mare parte a operei sale construieşte o sui generis mitologie a limbajului, dacă relaţia fundamentală este la el aceea dintre poet - ca «personaj* într-un scenariu mîiîc - sî cuvintele în căinare de sens, dimensiunea Indică este aici aproape subînţeleasă". „Jocul va defini (...), îu esenţă, o strategie a instaurării sensului, o multiplicitate de tentative ale aproximării în expresie a unei realităţi virtuale, aflate în mare măsură la dispoziţia poetului, şi nu subordonâudu-l." Sensul jocului xstfel înţeles, nu este, desigur, gratuit. F,l închide în formele sale valori existenţiale. De-dramatizarea eului si a realului este proiectul imediat vizibil al acestei poezii. Nichita Stănescu preface în joc tot ce aringe. Un joc originar însă creator de lume si de limbaj. Un loc îngeresc inginerind la cosmogonii. Pur spectacol al potenţialităţii. A face abstracţie de tor ce e concret - iară un postulat nichitastănescian prin excelenţă. A corecta logica realului - iată un altul. Era de aşteptat, credem, ca natura ludic-abstracta a gândirii sale poetice sâ întâlnească abstracţiunile înseşi ca pe un mirific teritoriu al posibilităţii de copilărie a spiritului. Matematicianul delirului trebuia sâ devină un poet al noţiunilor. Trebuia pentru că era în legea spiritului său. Respirări nu este, iată, o carte de publicistică, în sensul gazetăresc obişnuit al cuvântului, ci este o carte de poeme în proză. Poemele sale împrumută fizicii, matematicii sau esteticii sintaxa tranzivitaţii pentru a o încărca de tensiunea semantică a reflexivităţii. Poetul devine un savant al inefabilului. Nu se mai mulţumeşte să-l încorporeze în cuvinte: îl postulează" ca ştiinţă universală, aservindu-i roate celelalte ştiinţe. Cuvintele devin toate, concepte, discursul ia forma unui tratat. Poezia - ni se dovedeşte - este indiferentă nu numai la forma vasului în care esre turnată dar si la lichidul amniotic in care îa naştere. Ea se naşte în frazele fizicianului {„Faţă de infinit orice fenomen este interior. Infinitul este ceea ce nu are decât interior. O contemplare 3 infinitului din afara Iui nu e posibilă."), ale esteticianului („Câmpul gravitaţional al anei este - pentni mine - poezia şi mi-as îngădui să spun că poezia, în ultimă israntă, sub o miriadă de forme, e însuşi câmpul gravitaţional al cunoaşterii în genere, nu numai prin artă"), ale criticului literar („In fine, i-am iubit pe acei critici literari cărora nu ie-a scăpat acest Ioc comun: lumea unui poem adeseori este mai adevărată decât însăşi convenţia lumii văzută prin simţuri.") sau chiar ale... poetului („Poezia este o tensiune semantică spre 1111 cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica uniri cuvânt care nu există.11) Respirări nu este o carte uşor de înţeles. In primul rând pentru câ ea nu vorbeşte niciodată despre lucrurile despre care are aerul că vorbeşte. Este însă unitară întrucât unitare sunt manifestările gândirii poetice a autorului său. Nichita Stănescu ar putea spune în felul expri mărilor sale că Respirări 11 ici nu este o cane de înţeles, ci una de... respirat. „îngerească o ştii sau 11-0 ştii, lumeasca se învaţă." Mai rău ar fi dacă ne-am lăsa furaţi de nevoia de a traduce din îngerească în lumească. Prima se respiră, a doua se vorbeşte. Respiraţia e mai aproape dc natură, vorbirea de cultură. Preluăm, iată, stilul poetului pentru a sugera că poemele sale trebuie citite literal şi în toate sensurile. Nichita Stănescu nu este - precizare necesară totuşi - un rimbaldian care dă iama printre concepte în căutarea identităţii ahsolute a poeziei. Este, dimpotrivă, un relativist si 1111 democrat. Pentru el poezia există în toate cele ce sunt st mai ales în loate cele ce pot fi. Si tot ce poare fi imaginat există. Centrul lumii sale este poezia. Numai cc iese din substanţa sa va fi legiferat. Iată, aşadar, justificarea poeziei înseşi şi a fanteziei sale: dorul de Unul. Poetul esre îndrâgosric de Multiplu, fiindu-i foane dor de Unul. S-ar păţea că nu mai suntem pe teritoriul jocului. Dar tocmai astfel suntem în inima cehii mai frumos joc. Un joc pe viată şi pe moarte: a fi şi a nu fi. „Visează-te pe tine, însuţi ca să te poţi să fii când te trezeşti." Graniţa dintre existenţă şi nonexistenţă a dispâmt în poezia lui Nichira Stănescu. I.ucnirile trec şi se întorc peste această graniţă care nu mai există. „Neputând sâ se descopere pe sine însuşi, şinele îl visează pe el însuşi şi stă de se răstigneşte pe crucea unui cuvânt" - spune poetul într-un superb aforism al fiinţei care nu se înfiinţează. Poemele celebrează bucuria numirii poetice a lucrurilor fiind o tentativă nelimitată de a corecta logica realului şi de a recupera intuitiv unitatea originară a lumii. Să ne lăsăm seduşi de aerul de savant al poetului în aceste Respirări? Ar însemna să ne înţelegem doar neînţelegerea. Dacă este 1494 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1495 adevărat că poemele sale sunt arte poetice prin chiar faptul de a avea în centrul lor, ca substanţă, posibilitatea poeziei de a fi, aceste poeme în proză nu sunt altceva. Respirările sunt contemplări din interioi ale unui obiect ce se naşte odată cu contemplarea: poezia lui Nichita Stănescu, oglindă veneţiană a spiritului suficicnr sieşi copilărindu-se cu mintea cea de'pe urmă a înţelepţilor. Ale osingurâdatitudinii, aceste poeme nu se scaldă de două ori în apa aceluiaşi râu al îngerească!. Dar acesta le-ar fi dorul. (Toan BUDUCA. Un poet al noţiunilor, în „România libera", XI., 11687, 28 mai 1982, p. 2) Faptul că poetul modern reflectează într-un mod aproape sistematic asupra propriei opere sau asupra creaţiei în general nu mai constituie pentru nimeni o surpriză. E. A. Poe ori Baudelaire, îu veacul trecut încă, sunt nişte docţi, până la pedanterie uneori, în comentariile lor. Secolul XX. apoi, abundă în „arte poetice", cel puţin în prima lui jumătate. Nici în lirica noastră nu lipsesc, cum a demonstrat şi Nicolae Balotă într-o secţiune a cărţii sale, Arte poetice ale secolului XX. Fenomenul s-a restrâns însă la noi după Eliberare, asta atât din cauza lipsei unei conştiinţe critice reale a poeţilor, cât şi a unor inovatori de substanţă. Abia către sfârşitul deceniului şapte va fi regăsită plăcerea meditaţiei şi printre primii tonul îl dă, în analize foarte aplicate, Ştefan Aug. Doinaş, poare şi cel maî cult poet român contemporan. Fără a elabora o teorie proprîu-zisă a poeziei, el reface o tradiţie, subminează un complex dar şi pregăteşte altul; poeţii vor fi tot mai ispitiţi sâ creadă în infaibilitatea propriilor judecări, Aurel Rău, Florin Mugur, Ana Blândiana/Ioan Alexandru vor exersa, de asemenea, cu oarecare constanţă într-o asemenea direcţie. Cel mai „radical" însă, în consonanţă cu marile inovaţii aduse în lirica noastră, rămâne Nichita Stănescu. Cartea de recitire şi acum Respirări sunt cele două cărţi de eseuri ale poetului, care produc mai degrabă stupefacţie şi un fel de admiraţie uimită şi sunt prea puţin înţelese în spiritul lor. In majoritatea „eseurilor" sale, îndeosebi în cele „teoretice", el descinde întrucâtva din „iluminaţii" şî vizionarii Rîmbaud şi Novalis, mai ales apoftegmele sale pe diverse „teme" fiind nişte veritabile witz-uri în linia romanticului şi atât de modernului scriitor german. Nichita Stănescu modifică în bună pane însăşi structura de adâncime a eseului, subminează elocinta discursului clasic, accentul căzând pe realizarea unui text care produce sensuri pe măsură ce se produce pe sine. E o descindere solemnă şi brutală in acelaşi timp în limbaj, o voinţă extraordinară, care are ceva disperat în ea, de a depăşi semnificaţia „terestră" a cuvântului şi de a-1 pune în relaţie cu „astrele". Această „metafizica" a limbajului, oraculară adeseori, poate inhiba cititorul nepregătit, însă nu-i mai puţin adevărat că ca, împreună cu poezia autorului, a avut şi are o puternica forţă catalitică asupra literaturii noastre. Nichita Stănescu a dat o formidabilă îndrăzneală limbajului de a visa, iar apariţia lui, păstrând proporţiile, este similară cu aceea a lui Eminescu, în veacul trecut. Nu întâmplător acesta este o adevărată obsesie pentru Nichita, un cult îi păstrează care viiie dinrr-o înţelegere profundă, dînrr-o similitudine de generozităţi şi din vocaţia boemei rafinate. Cineva chiar sugera posibilitatea unei comparaţii între Respirări, acest jurnal de idei şi sensibilităţi, cu atât de puţin cunoscutele caiere eminesciene. O mare si fertilă curiozitate intelectuală le esre, într-adevăr, comună. Respirări cuprinde meditaţii pe cele mai diverse teme, cu salturi spectaculoase în domenii extrem de variate: filosofie, poezie, proză, sociologie, filosofia culturii, matematică, astronomie, morală şi „teoria" proprie a hemografiei, „scrierea cu rine însuţi" adîcâ: întrucât, spune Nichita Stănescu, corpul uman esre alcătuit nu numai din cunoscutele sale organe anatomice şi simţuri, ci si din limbaj. Limbajul este un element al trupului şi cel mai perfecţionat. De fapt, jientru poetul nostru întregul univers este o scriere, „totul este scriere", norează el Ia un moment dat. O coerenţă nu există în „vertiginoasele" sale păreri. Ceea ce pare a se conceptualiza ia un moment dat e „siderat" în jerbe de metafore; un amestec între cunoaşterea intuitivă şi sensibilitatea metaforică. în fond, contează prea puţin „ideile" (care nici nu sunt inedite), cât tensiunea semantică a lor, după cum altădată scenariile în care sunt „jucate". Un exemplu dintre multele posibile: în secţiunea Dintr-un abecedar marţian, speculează, într-un fel de versete, asupra heliocentrismului copernican aplicat la destinul cosmic şi la morala umană dar şi la dichotomia între cunoaşterea continuă şi cea discontinuă. Precum pâmîntul faţă de soare, omul este „satelit" natural si nu un „centru" cosmic. Iată câteva 14% REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1407 speculaţii: „Renunţând la coroana falsă de rege al vieţii, oimil se poate reintegra în cosmos, regăsiiidu-şi sensul pierdut. Inteligenţa umană nu mai este suficientă umanităţii. Inteligenţa umană resimte în efectul ei asupra umanităţii uu din ce îu ce mai mare handicap etc." sau aceste sofisme mai „pământeşti"; „Când materia vrea să se distrugă îsi "inventează omul său. Când omul vrea să se distrugă îşi inventează materia sa. Primul fenomen se numeşte conştiinţă de sine. Al doilea fenomen se numeşte sinea singură". Ori, dacă spune, sub aceeaşi obsesie a limbajului, că a văzut cuvinte, parafrazându-f pe Camil Petrescu, declamă în continuate si banalităţi „solemne". Mult mai interesante rămân apoftegmele despre creaţie înţeleasă ca exagerare, ca o „completare" a simplei numiri a existentului: „Probabil că mă trag dintr-o familie de muţi şi dintr-un neam dc iobagi, cărora milenar li s-au smuls limbile ca să li se însămânţeze, - din moment ce fiecare exprimare, cât de cât, mi se pare o ispăşire. A spune despre iarba că este verde nit-a apănit dintotdeauna un curaj posrulatoriu faţă de a spune numai că esre. împodobirea lui «este» cu un epitet, adăugarea lui cu o privire, oricât de simplă ar fi ea, mi-a apărut dintotdeana ca un răsfăţ peste măsură al vierii". întrucâtva se va contrazice (dar contradicţiile constituie farmecul acestei gândiri speculative!) stabilind o tipologie mai „savantă" a poeziei: fonetică (uu exemplu de eufonie din Coşbuc, pe care, de altfel, într-un alt eseu, îl elogiază pentru rafinamentul său); gramaticală (Arghezi) şi sintactică, adică lirica modernă „pură" (vezi Ion Rarbu) continuată de cea mai profundă poezie contemporană bazată pe „tensiuni semantice spre un cuvânt din viitor". Iată că marele îndrăgostit dc cuvinte visează, Ia limită, cuvântul care nu există. Utopia sa este „necuvântul". Pentru realizarea ei îşi imaginează chiar o „comunitate secretă1' între poeţi, fizicieni, chimisti etc. Cu adevărat, Nichita Stănescu caută spiriml poeziei în însăşi spiritualitatea pură şi „primitivă" a poporului român, conjugată cu cosmologia secolului XX. în acest sens o bună desprindere enunţă faţă de „balcanismul" culturii noastre, sub motivul unei confesiuni asupra familiei sale. „Niciodată tatăl meu n-a suportat cu linişte ideea că sunt poet" - iată propoziţia care pune la îndoială „spiritul balcanic" al unor creaţii care se vând şi se cumpără („hora, sârba, geamparaua şi celelalte câteva verişoare...") opunându-Ie colindul şi doina, „ritual iar nu artă, geniu iar nu talent"... „Definiţia" colindelor e întru totul remarcabilă: „Colindele, care la noi nu au altul decât spiritul laic, catedrale sonore şi ninsori sublime, niciodată nu propun ideea de lăutar echivalentă în prima sa înţelegere cu aceea de artist. Ele sunt profund anonime şi egal anonime cum stelele din nopţile reci. Orice recunoaştere şi orice nume le împinge la nedorire sărbători. Ele sunt atât ale tuturor, încât par mai degrabă un anotimp în plus decât un cântec cântat". Cartea este extrem de compozită si sugestiile ei mult mai bogate decât am rezumat aici. Sunt câteva articole, mai discursive şi inteligente, despre absurd, firesc, tragic, după cum există generoase portrete ale unor scriitori-pncteni, între care figură aparte face Gheorghe Tomozei. Nu trebuie uitat, însă, în încheiere că Nichita Stănescu sărbătoreşte în această carte limba română şi spiritualitatea românească şi tot astfel, la modul superior-patetic, întreţine cultul creaţiei. Nichita Stănescu este o „ramificaţie" astrală a poeziei. (IVtru POANTA. \'uhi'.d Stănescu. Respirări, în „Tribuna", XXVI, 23, 10 iunie 1^82, p. 3) Legendara disponibilitate a lui Nichita Stănescu de a face literatură îu orice moment si în orice poziţie işî găseşte confirmarea în volumul Respirări, gest prin care Editura Sport-Turism ne convinge încă o dată că vrea să treacă, treptat-treptat şi pe furişate, din glorioasa istoric a spoitului românesc, în istoria, nu mai puţin glorioasă, a verbului românesc. Respirări, carte de gravitatea tipografică a unui tratat de metafizică, adună textele în proză risipite de Nichita Stănescu prin reviste, alâturându-Ie unei suite de desene ale autorului de o înduioşătoare naivitate prin ambiţia de a fi altceva decât ceea ce sunt. O linie încovoiată, ca un cârlig de prins peşte, e, conform scrisului de mână al autorului, marginea universului exprimată cu ajutorul peniţei, şi noi, care ştim că nu numai prin gura poetului, dar şi prin mâna lui vorbeşte Zeul, nu putem decât să-i dăm ctezare. Risipite prin reviste, expresie ostenită a criticii literare, ori de câte ori nu găseşte alt cuvânt pentru a desemna opusul adunatului, îşi merită în acest caz, al textelor lui Nichita Stănescu, prezenţa. în binecunoscuta-! generozitate, faţă de oricine îi cere un text în 1498 RF.PERE CRITICE REPERE CRITICE 1499 vederea tipăririi, Nichita Stănescu şi-a risipit meditaţiile prin tot felul de publicaţii, într-o indiferenţă absolută faţă de vecinătăţile în care ar putea să apară, dovedindu-ne câ, pentru un mare poet, destinul textului interesează exact atâta riinp cât durează rostirea lui. Surprinde încă de la început în acest volum diversitatea punctelor de plecare ale monologurîlor interioare nichitastănesciene. Alunizarea, un volum de Marcel Mihalas, un dialog cu Grigore Hagiu, apariţia unei cărţi de Radu Cosaşii, sunt tot atâtea pretexte pentru a pune in mişcare maşina de meditat cu glas tare care e poetul. Şi odată rostit primul cuvânt, odată rostită prima propoziţie, rostirea curge neîntrerupt, uşor legănându-se la capetele rândurilor, trecând, cu o mică zdruncinătură, de pc-o pagină pe alta şi oprindu-se brusc, nedumerită ea însăşi de oprire, atunci când resursele din adâncuri s-att epuizai. Impresia această taină, care face ca în timp cc bijuteriile unuia apar după neîncetate, trudnice şlefuiri, ale altuia ies imediat, fără nici un efort, dă creaţiei o anume vrajă şi, de ce nu, o anume specificitate. Dacă farmecul acestei cărţi consrâ în spectacolul gesturilor retorice care alcătuiesc rostirea poetului, se înţelege câ cele mai reuşite pagini sunt acelea în care zicerea îşi are punctul de plecare în concret. Cu deosebire prin contrastul dintre cenuşiul obiectului şi scânteietorul text care rezultă, făcând obiectul de nerecunoscut, ca în faimoasa cristalizare stend ha liană, astfel de pagini sunt o veritabilă denionstrarie a modului în care poetul poate transfigura realitatea. Orice abatere de la această linie, care străbate de la un capăt la altul volumul se plăteşte destul de scump şi, din nefericire în Respirări, sunt abateri de la linia dreaptă. O posibilă abatere are loc de spunere cu ochii închişi, de curgere a unui text care preexistă rostirii în forma sa deplină, cu puncte şi virgule, cu liirioare de despărţire şi cu greşelile de tipar, e puternică. Avem astfel în cele mai bune pagini din volum, spectacolul poeziei care se rosteşte. Deşi scrise, aceste texte sunt declamate. Dincolo de litera tipărită se simt gesturile spunerii poetice în forma sa deplină. Bănui că poetul a închis ochii şi a zis, Prin ce tainice mecanisme s-au alcătuit cele spuse, iată un lucru care scapă spectatorului cititor. Dar tocmai atunci când autorul se ia în serios ca filosof al artei şi. ceea ce e şi mai grav, ca filosof. Excepţie făcând textele consacrate limbii române, străduinţa autorului de a se exprima sub forma abstracţiilor nu are rezultate prea fericite. Dintr-un abecedar marţian, Absurdul ca sublim ratat, Avatariite bunului simţ şi altele, sunt pagini întregi de întoarcere pe o parte si pe alta a unor propoziţii aride, împrumutând textelor lui Nichita Stănescu ceva din somnolenţa primordială a textelor lui AI. Tănase. O alră posibilă abatere de la ipostaza Poetului se iveşte prin tentaţia criticii literare. Sunt în Respirări numeroase pagini dc o evidentă frumuseţe, consacrare de autor unor colegi de breaslă. In multe cazuri, subiectul nici nu mai are importantă, poetul însuşi, luat cu zicerea, părând să fi uitat punctul de plecare. Astfel, opera lui Ion Drăgănoiu îi dă lui Nichita Stănescu posibilitatea acestei frumoase meditaţii: „în România. Ion nu mai este cioban mioritic. Ion, băiatul răsfăţat al ţării, este intelectual. El este mai mare peste o turmă de noţiuni. El este. El are. Starea de a fi e marea noii generaţii. Ion Drăgănoiu, prin fiinţa poetică şi prin fel, îndreptăţeşte raza". Sunt însă şi cazuri în care necesitatea de a-şi manifesta brusc prietenia literară îl găseşte pe poet fără inspiraţie. Ca de exemplu, în următoarele rânduri despre întâlnirea lui Constantin Chitită: ..... e carte despre actualitate, despre actualitatea romantică si frământată, dinamică şi dramatică, a primilor ani de bi fundarea republicii, a primilor ani de construcţie a ţării noi, a primelor noi rebiţii şi raporturi socialiste dintre om si om". Lui Nichita Stănescu îi stă mult mai bine când e poet. (Ion CRISTOIU. Maşina de meditat cu glas tare, în Supliment literar si artistic al „Scânteii tineretului". II, 38, 13 iunie 1982, p. 4) în bibliografia lui Nichita Stănescu, Respirări e o carte de referinţă. Complementară, neîndoielnic, liricii acestuia. Explicând-o prin conceptele vehiculate, prin tentativa de a propune meditaţiei paradoxuri existenţiale si adevăruri de natură prioritar afectivă. Discursul, evident discontinuu, ţinut la temperaturi şi formule variate, de la incandescenţa metaforei aforistice la calmul alocuţiunii cu aparenţă academică, se desfăşoară caleidoscopic, alternând explicările cu încifrările, ispita de a teoretiza cu aceea de a portretiza, amestecând uneori, ca într-un dicteu automat, datele memoriei cu acelea ale 1500 REPERE CRITICE REPERH CRITICE apercepţîei poetice, afirmaţia cu negaţia, rezultând un fascinant (adesea) joc al interogaţiilor fără răspuns. Explicându-se, Nichita Stănescu se mărturiseşte. Ca poet român, pentru care patria e limba română, iar problematica obsedantă e a naţiunii române, a gândirii şi sensibilităţii poporului român. Ca poet care palpează inefabilul şi încearcă prin cuvânt să transfigureze tainele uectivântuluî. Atras şi aici de magia începuturilor şi a ideii de unic. Dar şi de timp, de spaţiu, de real, de piatră, de cosmos, de sentiment, de firesc şi dc absurd, de bun simţ şî de cinste, de mirare şi de lumină, de aritmetică şi de fizică, de aripă şi de lacrimă, de visare şi de luciditate etc. etc, glosând pe | marginea tuturora, spre a votbi în fond despre sine, cel îndrăgostit de viată, de adevăr, de bine, de frumos. Numeroase propoziţii sunt notabile prin expresivitatea lor, prin modul dc a problematiza. Aleg, la întâmplare, câteva exemple, nu neapărat cele mai concludente: „Eu sunt propria mea memorie. Ceea ce este în mine, numai însumi şi deosebit de orice altceva, nu sunt nici înfăţişările melc, nici mipurile pe care le-am avut din copilăria de căpşună până la ciolanul de elefant şi nici vederile îu ochî, egale, ale lumii. Ţiu minte numai întâmplări"; „Adevărata individualitate începe prin uitarea cifrei unu, după ce te-ai uluit de ea"; „Timpul este lumină. Dar lumina, ce este lumina?"; „Cuvintele şi lumea lor sunt puternice, nasc idei. Numai cuvintele nasc idei. pentru că ele însumează experienţa de viaţă a lumii. Mă gândeam la o atomică posibilă a cuvintelor. Acum mă gândesc la o fiziologie a cuvintelor. Mâine mă voi gândi la o gramatică a lor"; „Ca vehicul poetic, însă, cuvântul scris tinde să-şi piardă proprietăţile sintactice, inregrându-se unei morfologii pure, în care o propoziţie, is sau chiar o frază întreagă are valoarea funcţională a unui singur cuvânt, -mk sau chiar a unui singur fonem. Astfel, în structura unei poezii, 9 grupurile de cuvinte transportă un ce aparte, un supta-cuvânt sau mat X bine zis un necuvâut. Ca o ipoteză de lucru vom folosi termenul de S uecuvânt, necuvinte, pentru a indica elementele primordiale ale S poeziei aşa cum se nasc ele, nenoţionale şi ambigue"; „Poezia este o ■ tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există"; „Dacă mintea M mea n-ar fi edificat piramidele din Egipt, dacă ochii mei n-ar fi pictat ■ pânzele lui Van Gogh şi dacă cea mai bună si misterioasă elegie a lui ■ Rilke n-ar fî fost scrisă de mine într-o noapte de sâmbătă, cu tâmpla M sub pernă şi secret, şi apoi atribuită lui, ce credeţi Domniile voastre, că aceste minunăţii ar exista într-adevăr?". Cum era de aşteptat, cartea nu e o colecţie de texte toate strălucitoare'. Sunt pasaje unde tronează locul comun sau judecata de valoare discutabilă prin caracterul ei simpatetic. Esenţial e că opiniile sunt ale lui Nichita Stănescu. Eclectice sau nu, scânteietoare sau mai puţin scânteietoare, ideile definesc viziunea despre lume, despre frumos, despre dialectica naturii, despre om, despre patrie a unui mare poet. Care, în Respirări, filosofcază rostindu-se pe sine, cel din poeme Adăugând implicitului explicitul. Destăinuindu-sc noţional ca în aceste admirabile fragmente desprinse din primele pagini ale volumului: ,A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândî-gândire nu se poate face decât într-o limbă -în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminica. Frumuseţea lucrurilor concrete uu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba sc numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ca o are! [...] Noi, de fapt, avem două patrii coincidente: o dată este patria de pământ şi de piatra şi încă o dată este numele patriei de pământ şi dc piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea"; „Cea mai importantă idee este cea care se repetă secunda dc secundă în al meu creier. Sunt fericit că sunt cetăţean al României. Când sunt trist sau când nu sunt trist, când sunt inspirat, sau când sunt bleg, sau numai obosit, - când sunt vizionar, sau când mî-e somn de mine însumi, - toate acestea le gândesc şi le formulez în minunata limbă română". (Aurel MARTIN. Mărturisirile poetului, în „Contemporanul", 25, 18 iunie 1982, p. 13) Respirările sunt nişte „scrisori de aer". Formula este undeva chiar în acest volum si exprimă diafan ceea ce şî „respirările" vor să spună. Nichira Stănescu vrea sâ vorbească despre materie scoţând-o de sub imperiul gravitaţiei. Ceea ce intră în raza „respirărilor" se emancipează, părăseşte solul, devine imponderabil. Respirările sunt emoţii transcrise 1502 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1503 cu o mare îndrăzneală de viziune, cu un duet suav, căruia poetul sacrifică totul. El .stă în mijlocul lucrurilor, oamenilor, cărţilor şi tot ce atinge devine „respirare". Respirările recreează universul cotidian, îi descoperă figura ascunsă, iar regizorul acestei metamorfoze este Nichita Stănescu. în Respirări poetul vorbeşte despre tor ce a văzut şî ba emoţionat, despre tot ce a întâlnit şi l-a impresionat, despre tot ce l-a lovit şi a iubit. Aceste scurte notaţii, „poeme dintr-o răsuflare" sunt expresia iubirii şi a nevoii de iubire. Despre ce vorbeşte şi scrie Nichita Stănescu? Despre limba română şi despre patrie, despre „sudoarea de piatră" a unui oraş, despre Câmpulung Muscel si despre Scrisoarea lui Neacşu, despre un drum prin Bărăgan cu Gheorghe Glodeatni, despre astronauţi şi aselenizare, despre sandaua lui MaTC-AuTeliu, despre om şi despre marţieni, despre simţuri, despre vis şi despre Hipocrate, despre adevăr şi natura erorii, despre timp si despre absurd, despre cutremur, curiozitate, instinct, arhitectură, despre „lacrima lucnirilor" si, mai ales, despre „nevoia de ană". Respirările sunt, mai ales, expresia nevoii continue de artă înţeleasă ca o formă a iubirii şi a salvării universului terestru prin dematerializare. Respirările lipseau din panoplia bibliografică a poetului. Este cartea care dă sentimentul câ cititorul poate intra în cercul secret al intimităţii lui. Chiar dacă in bună măsură este vorba de o iluzie astfel de cărţi dau cititontlui sentimentul de securitate a comunicării. Drumul către sfinx tTece prin tunelul amăgitor al acestor glose respirare. Nichira Stănescu a încercat sâ se mai explice odată cu cititorii săi în Cartea de recitire. Era un act confesiv. Poetul se rostea despre scriitori care-! atriseseră, seduseseră, fermecascră. O încercare de a face critică literară cu mijloace proprii. Cartea de recitire nu-1 divulga în întregime pe poet: ii face doar mai interesant şi, ca orice dezvăluire parţială, îi adânceşte misterul. Respirările tiu sunt precum Canea de recitire lucrare cu temă dată. Poetul îşî ia aici toate libertăţile de care este în stare şi rezultatul este o carte neobişnuită în literatura română, inclasificabilă si cu atât nwi preţioasă cu cât prin ea trăieşte acut un mare poet. Respirările completează poezia lui Nichira Srănescu fără a o putea înlocui. Dar şi ea singură dă seama despre viziunea şi Talentul afară din cale, pentru a vorbi ca Nichita, al amorului Elegiilor şi al Operelor imperfecte. A citi Respirările altfel decât în regimul de lectură al poeziilor lui Nichira Stănescu este o greşeală. Ea s-a făcut deja. Cineva a voit să aşeze peste rândurile „respirate" ale poetului grila unui program ideologic si să tragă concluzii severe şi directoare căutând Textul de dedesubt pentru a vedea ce ar fi fost să mai fie sau ce părea să fi fost într-o intenţie ca însăşi la rândul ei greu de descifrat. A rezultat desigur un fiasco. Grilele exterioare sunt incompatibile cu grila reală a lecturii acestor poezii. Respirările sunt Addenda cărţilor dc poezie ale lui Nichita Stănescu şi trebuie citite ca atare. Prin ele poetul vrea sâ ne arate că despre orice se poate vorbi metaforic şi că metafora este inepuizabilă. Respirările sunt un examen continuu al posibilităţilor de expresie ale limbii române, un laborator continuu, un poligon lingvistic şi ideatic de încercare. Fiind un sondaj continuu şi o experienţă fără limite, Respirările presupun si un risc, pe care desigur Nichita Stănescu şi-1 asumă. Riscul de a i se cere să fie ceea ce nu şi-a propus, riscul de a i se cere o disertaţie normată după reguli pe care poetul nu le-a avut în vedere, pe care vrea pe cât poaie sâ le sfideze. Respirările produc o uimire continui, rod al inspiraţiei şi ingeniozităţii, semn al geniului poetic dublat de un ascuţit travaliu intelectual. Dimensiunea despre care trebuie vorbit mai mult în cazul Respirărilor esre inteligenţa. Fa răsare ca o nervură inevitabilă în cele mai alese texte ale cânii şi potenţează celelalte calităţi ale poetului şi poeziei lui. Respirările exprimă deci pe Nichita Srănescu cel din poezie. Admiraţia poetului este vie pentru tot ce e viu, autentic, ascensional. Numele unor mari bărbaţi ai literelor revin mereu sub condeiul lui. lată cum scrie despre Călinescu: „Cuvântul lui era aidoma unui glonţ cu aripa de fluture". Ce poate fi mai sugestiv şi în fond mai exact decât această opoziţie a contrariilor care-1 descriu pe Călinescu, mai exact: spiritul lui, „G. Călinescu însuşi a fost un obuz cu aripi de înger", adaugă poetul sporind efectul primei figuri. Cănile colegilor stimulează foarte des verbul lui Nichita Stănescu. A căuta în Respirări critică literară pedantă, ca şi orice alt excurs pedant, este neavenit. Dar Respirările conţin numeroase formule memorabile, expresii nimerite, definiţii inspirate, inaccesibile de obicei unei critici literare rârâtoare prin balastul analizei, „Cine-1 cunoaşte pe Fănuş Ncagu nu poate rămâne indiferent faţă de personalitatea scânteietoare a scriitorului, de o fermecătoare agresivitate, vorbitor REPF.RF CRITICE REPERE CRITICE 1505 neîntrerupt în colori şi dodii, în metafore şi sîctiruri, în glume şî mohoreli, în urzici şi în crini. Şi asta deodată, suptapunândii-şi aproape cuvintele şi înconjurau du-ti inima torenţial cu o vrajă a Dunării în amurg cu lamele peştilor în sticlîre". O cordialitate suavă răzbate din tot ce scrie Nichita Stănescu despre scriitorii români. Aceştia sunt exrrasi din cotidian şi aşezaţi într-un univers purificat de oameni. Gh. Tomozei scrie „paradisuri visătoare", Cezar Ivănescu este un trubadur fără rival. Pentru Nichita Stănescu cartea lui Eugen Barbu Măştile lui Goetbe este, de aceea, o fabulă imensă despre sociologia şi psihologia succesului si nimic altceva, Dintr-o întâlnire a poetului cu Ţuculescu nu ştim cum arăta pictorul, dar ştim ce gândea pictorul şi aceasta e de fapt mai important. „Mai ţin minte încă o pânză stranie pe care atunci n-o pricepeam. Artistul nri-a spus: „Aici se vede un cer negru, mai jos se vede un mal galben. Aici, pe acest mal, stau ochii celui ce priveşte, prin vale se văd mai multe dungi, ele uu sunt altceva decât culorile pe pe bunda unei tărănci care a trecut mai devreme pe aici, nu sunt altceva decât culorile de pe bunda ei, înşirate în aer, plutind prin aer, ea a trecut, dar fiecare pas al ei a fost văzut de către un ochi şi atunci şirul întreg de ochii care au văzut-o u recheamă". Ţuculescu vorbeşte despre esenţe si poetul reţine esenţe. El nu vorbeşte despre oameni, ci despre dunga colorată a sufletului lor. Şi el este un ochi care memorează uu sentiment care a fost si căruia-i dă chip. Nichita Stănescu dizertează suav şi sugestiv, surprinzător şi incitam în aparenţă despre orice-i pică sub mână. în realitate mizele respirărilor lui sunt mai totdeauna importante. Respirările sunt dialog»! nemămirisir a) scriitorului, polemica luî secretă cu opiniile înaintaşilor. Iată un elogiu al lui Topîrceanu cate sfârşeşte într-o direcţie cu totul neaşteptată: „Topîrceanu pe noi, adolescenţii unei vârste a Ploieştiul ui, ne-a salvat de vulgaritate. El singur cu minunea lui nc-a smuls doxurile din mână. Ea Ploieşti, adică în acest oraş festiv al limbii române, unde iniţierea silabei înroşeşte oul şi epitetul deraiază crivăţul Iarna, la Ploieşti, unde s-a înnodat frânghia limbii de gâtul unui mut pentru întâia oară şi unde prea în viitor s-a arătat limba... în ciuda dezinvolturii ei, limba, vorbirea şi garagara acoperă de fapt ca orice frunză adevărată un obiect al pudorii. Te iubesc c imposibil a se spune la Ploieşti. Călinescu, marele, spunea în treacăt că aici îşi vindea cele mai multe din cărţile sale Anton Pann. De ce oare?". Rrusc, în altă parte. Nichita Stănescu polemizează cu spiritul balcanic al literaturii române avansând o altă imagine a spiritului românesc decât cea de sursă antonpantiescă: „Hora, sârba şi geamparaua şi celelalte cântece verişoarc nu sunt în mod neapărat ale acestei ţări; ele simt ale Balcanilor, în centrul cărora atât de nebalcanicul popor român fiinţează. Numitul spirit balcanic a fost un răsfăţ antonpannesc iubit dc către scriitorii de talent, dar nu mai mult şi mai adevărat decât amorul faţă de o marmure". Amorul fată de o marmure sunt şi „respirările" lui Nichita Stănescu. între Respirările poetului se află o amintite despre Nicolae Labiş caic are tot dreptul fa celebritate. Ea se numeşte Abia acum ştiu..., şi povesteşte o întâlnire cu I.abis în amfiteatrul Facultăţii de Filologie, banală pentru alţii, eveniment pentru Nichita Stănescu. între tinerii studenţi, Nicolae labiş, rătăcit acolo „din vreo pricină de femeie poate", după ce studentul firav, strălucitor şi blond Cezar Baltag spusese poezia Bunicul, este invitat să recite şi el. Labiş anunţă Moartea căprioarei şi o recită în faţa unui amfiteatru extaziat. „Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznâdăjduitorcă el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci nu puteam să cred câ se poare scrie o poezîe mai minunată decât Moartea căprioarei. As fi dat orice pe lume, să fiu cu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricine altul aş fi putut să fui prieten, cu el niciodată. Mi se părea foarte frumos, deşi nu era. Nu puteam s-o prind îu noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte. Abia acum ştiu că în acea seară, îu care am avut tristul noroc să-l văd, nu ţinea de noţiune şi deci nu aveam ciun s-o înţeleg cu noţiunile sî câ gheaţa acelei invidii ţinea de o aspiraţie a mea, atât de decis revelată, încât chiar şi resturile dc memorie pe care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva decât implozia dc atunci a iubirii drepte pentru poezie. Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vets. El a murit in decembrie, eu am debutat în martie". Această Respirare se va aşeza desigur în şirul nurilor confesiuni literare care vorbesc despre continuitatea literaturii române. (Mihai UNGHEANU. Nichita Stănescu. Respirări, în „Luceafărul", XXV, 25, 19 iunie 1982, p. 2) 1506 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1507 „Poporul n-arc timp să faci metafore" notează Eminescu într-urnii din manuscrisele sale, fără a avea aerul că a descoperit America. Poace, dimpotrivă, a notat doar un truism popular sau poate un loc comun cu largă circulaţie printre confraţii săi. Dar ceea ce este banal este de cele mai multe ort un adevăr peren, o „permanentă". El nu ţine de epoca şi de omul care I-a scris. El este al tuturor epocilor; gradul lut de generalitate şi valabilitatea sporind pe măsură ce contextul care l-a născut se schimbă sau este chiar opus celui primordial, cum este cazul cu cel de fată, când afirmaţia „eminesciană" este mai valabilă ca oricând. Dacă „poporul n-arc timp sa facă metafore" precum făcea, totuşi, în timpul când el era eminamente un popor de agricultori, cu atât mai mult nu mai face astăzi când el a suferit mutaţii structurale. Cu toate acestea, nu putem să nu confundăm banalitatea afirmaţiei lui Eminescu, cu adevărul banalităţii. Astfel, de formulări întâlnim şi în Respirările \m Nichita Stănescu, fără insă ca limbajul si viziunea întregului să se readucă la acestea. Ele se sprijini pe acestea, construcţia eseurilor sale, fie fragmentara, fie rotundă, articulată de la fundament la cupolă, înserează din Ioc îu loc astfel de aserţiuni. Desprinse din context, privire cu un ochi anecdotic sau primitiv, ele rămân truisme în sine; nu ale autorului, ci ale contextului, ale epocii, ale unei estetici a general-valabilului. Căci, într-o afirmaţie ca aceasta, „Dar nu cunosc nici un scriitor şi nici un artist într-adevăr talentat care să nu aibă ca sistem de referinţă activ in opera sa, epoca în care trăieşte", cât anume aparţine lui Nichita Stănescu si cât esteticii de la Aristotcl la Hegel sau Wittgenstein? Cu toate acestea, formulările de felul celei a lui Eminescu sau Nichita Stănescu, scoase cu forţa din contextul în care au fost montate ori din contextul care le-a produs, nu duc la dărâmarea ansamblului ci J. ilustrează calitatea şî tăria materiei din care acesta este construit. într-un alt manuscris, Eminescu, deşi generalizează pe dârele .M. oferite de o bibliografie de specialitate şi pe cele extrase din propria sa experienţă literară, afirmaţia lui este susceptibilă de controverse. El care, în materie de justificare a spiritului şi specificului naţional, nu admitea nici un adevăr de-a gata, nici o prejudecată. „Cum să ne explicăm - scrie Eminescu - atunci unitatea de limbă a poporului nostru de vom premite cum că el a fost adus din diferite colţuri ale lumii romane? Abaterile de la unitatea limbii noastre se găsesc numai pe locuri pe unde sc pot dovedi urinele unor elemente cvasi străine (Scheii de lângă Braşov si cei de lângă Sibiu}". Astăzi este de domeniul evidentei tocmai contrariul aserţiunii eminesciene. Primele dovezi ale unitarii limbii române au fost pritocite si sintetizate de către cărturarii români din Scheii Braşovului; tipăriturile coresieue, legăturile cărturarilor de aici cu Veneţia incunabulelor, anticiparea Scolii" Ardelene, fiind suprema lor alcătuire. A ue hazardaşi noi, aici, într-o demonstraţie istoriografica, ar fi să repetăm lucruri de mult ştiute şi dovedite. Afirmând cele de mai sus, Eminescu câmirarul n-are nici o vină; o asemenea teză lingvistică el n-a promovat-o în articolele sale Cunoscute. El este, în efortul său de a descoperi cât mai multe probe istorice ale unităţii limbii române, tributar unor circumstanţe de epocă, ba. mai mult decât atât, uniri scrupul ştiinţific dus până la limită. în ceea ce-1 priveşte pe poetul sau scriitorul contemporan, în cazul nostru. Nichita Stănescu, el are avantajul adevărurilor cucerite de înaintaşi ai teoriilor lingvistice moderne, dar şi al aceluia extras prin adânca sa intuiţie şi viziune integratoare Pentru a nu cădea în plasa circumstanţelor poetul face uz de metafore, de forţa lor de sinteză, de capacitatea lor de a imagina utopii literare. Mai mult decât atât, de modul lor insolit de a construi o nouă realitate, superioară estetic punctului de pornire: „Aici în acest triunghi de magică frumuseţe, al munţilor cu dealul şi cu valea, poate cel mai frumos loc din ţară şi din lume după gustul inimii mele, aici, unde limba vorbiră are o claritate fonetică de cristal, încât îri vine să crezi că aici s-a născut mai întâi limba română si probabil că asa şi este, aici, în aerul curat si cu aripi, unde privirea niciodată nu eîn jos, ci în sus, trasă de zăpada eternă a piscurilor, aici sălăşluieşte cosmosul stelelor de noapte şi de zi, predestinat patriei noastre. îti vine să strigi tuirându-re: oare ce zei uriaşi au fost îngropaţi sub munţi, de au nuinţn atâta măreţie şi tăcere vorbitoare în ei! Aici, noaptea, la amiaza nopţii, se poare auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte, asemănăror celui de copil alăprar". Sau: „E singura lucrare pe care Michelangelo şi-a semnat-o; pe cordonul de marmură dintre sânii de marmură ai minunii. Şi-a pus numele ca pe un balast. Altfel marmura ar fi devenit imponderabilă şi s-ar fi ridicat la ceruri". Sau: „Cuvântul lui (al lui Călinescu, n.n.) era aidoma unui glonţ cu aripa de fluture... Un mare bărbat, rată al unei săbii de neridicar". Sau: 1508 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1509 „Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt cate nu există. Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din disperare: Nu sc poate vorbi despre poezie ca despre o arta a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă". Cu deosebită ştiinţă a dialecticii socratice, Nichita Stănescu foloseşte în confecţionarea eseurilor poematice din acest volum, e vorba de Respirări, atât adevărurile general valabile cât si pe cele concrete particulare. Le pune faţă în faţă, le confruntă şi, uneori, cu farmecul metaforei genuine, le înfruntă, tocmai din dorinţa de a depăşi conjuncturalul şi biograficul. LI confruntă abstractul cu concretul într-o dialectică din care legitatea să reiasă de ia sine. „Adolescent fiind am luptai sâ exist ca individ. - scrie Nichita Stănescu - să mă definesc ca ins, sa-n\i cuprind sufletul în noţiunea de valoare. Când aut cucerit această conştiinţă, mi-am dat scama că ea apartine mai întâi poporului meu iar mie ca demnitate şi individualitate, numai în măsura în care în mod real aparţine poporului". Această mişcare a gândirii poetului de la particulat la general, de la concret la abstract, este una din caracteristicile eseurilor din Respirări, trăsătură care conferă textelor sale apropieri tulburătoare cu modul de a gândi al poetului din Fragnentarium-w\ eminescian, cu plăcerea acestuia de a se implica în mai toate problemele spiritului, culturii si ştiinţei. Chiar ale desenului şi graficii de carte. Căci ce sunt desenele lui Nichita Stănescu decât nişte ideograme ale intuiţiilor şi obsesiilor sale litice. Sunt metafore vizualizate sau vizualizarea grafică a metaforelor sale logistice, despre cele posibile ale literei A sau despre cele ale semnului matematic cate marchează infinitul, acel opt orizontal asciuânător, pe una din paginile Respirărilor, cu un stol de albattoşi migratori. Poetul însuşi se explică: „Luam câte un substantiv şt-l sfărâmam în literele luî, Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, şi-o ridicam sus în dreptul ferestrei, Îl vedeam scheletul subţire de hipocamp, şi, deodată în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor limbilor lumii. Este o literă internaţională, indiferent cum ar fi fost ea desenată pe hârtie. După aceea, mi-am dat seama că aproape toate literele sunt internaţionale şi că există un fond de litere internaţionale, ca şi structura materiei". Dar ce altceva înseamnă desenele lui Eminescu răspândite pe paginile sale de manuscris? Ce semnificaţie să aibă, într-un context în cate poetul cochetează cu matematica şi fizica, un desen teprezenrând o ţeava de puşcă la care este adăugata nu o baionetă, ci o pană de pasare? Un desen a cărui legendă este explicită: „O puşcă cu pană". Nu are poate decât pe aceea a misterului; e urma grafică a unei intuiţii ori previziuni de-o clipă care a trecut prin mintea sa. La Eminescu, „codul" acestui desen s-a pictdut, sporind astfel taina lumii. La Nichita Stănescu, corespondentele grafice ale eseurilor sî versurilor sale au devenit un cod, foarte rar un ornament Indic. O anume estetică a misterului şi negaţiei învăluie Respirările sale. carte care va face obiectul exegezelor viitoare. Deocamdată, n-am făcut decât să semnalăm apariţia unui excepţional şi imitabi! mod de a gândi poezia şi literatura română şi universală, modalitate care se numeşte Nichita Stănescu. (M.N. RUSU. Fragnentarium, in „Amfiteatru'', XVII, 6, iunie 1082, p. 2) [...] Noua carte a lui Nichita Stănescu (Respirări, Editura Sport-turism) este mai mult decât o promisiune împlinită; este un pact câştigat, deopotrivă, de Poet cu Istorîa, dar mai ales cu sine, cu şinele constrâns, iată, sâ-si desconspire marginile. Nu recreaţii, ci respirări ale spiritului poetic, îu ritmul tensionat, tutelat de spectrul unei lucidităţi exemplare, al unei consonanţe cosmice. O consonanţă ce impune şi ieşirea în istorie, în cetate, dar şi o aselenizare poetică - un alt mod de a da expresie conştiinţei celuilalt, actul dc a-li numi umbra. Ceea ce fusese pentru poezie o „viziune a sentimentelor" se metamorfozează acum intr-o metavizinne, arcul (întins) al reflecţiei poetice se destinde, respiraţia nu mai sufocă, ci lasă răgaz poeziei să-şi asume orizonturile. Pentru Nichita Stănescu, conştiinţa unităţii cosmice are dimensiune perenă; există însă divorţuri circumstanţiale, rupturi ale orizontului, pe care poetul este chemat să le „înnoade" ilnnodarea orizomuluieste unul din capitolele cărţii de faţă), fie prin legitimarea sa în Cetate, fie prin reintegrarea în cosmos. Cartea este, de aceea, un jurnal de bord al poetului pe nava "istoriei trăită .şi asumată sau pe 1510 REPERE CRITICE corabia operei însăşi, notând impresii, nuntind adesea strigătul, nu dinamica actului creaior, nu din înapoia lui, ci din miez, de la proră, de unde orizontul poate fi (re)înnodat. Desigur, pentru câ patria, de pildă, semnifică mai puţin fără limba eî („Noi, dc fapt, avem două patrii coincidente; o dată este patria de pământ şi de piatră si încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei esre tot pJiric. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea"), pentru câ arta autentică nu ţine niciodată de conjunctură, iar conştiinţa istorică a omului de artă este condiţia verificării axiologice a operei de artă („Nu există nici o operă fundamentală atemporală", notează implacabil poetul); Jurnal de bord - si pentru decantarea acelui sentiment de solidaritate cu creatorii literaturii noastre, de la „singuratecul de primul de Eminescu", dc la Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi, Zaharia Stancu şi Bogza şi până la Iabis si colegii de generaţie, dar şi pentiu că poetul depune depoziţie despre tot ce stăruie în preajma poeziei sale, dc la refuzul categoric al unor prejudecăţi {sloganul semidoct al lui Eminescu muncind pe vers...) şi până la suspiciunea cuvintelor, de la emoţia întâlnirii cu Labii si până la reconsiderarea lui Topîrceanu („Topîrceanu pe noi, adolescenţii unei vârste a Ploieşriuhiî. nea salvat de vulgaritate..."); poetul e circumscris în timp, în nestare, unicul semn al creaţiei, surprins adică în starea sa de respiraţie a totului, decis să-şi asume dramatica misiune de căutate a sensului primordial pierdut. El îsi fixează margini (vezi obsesivele desene cu lirlnl „marginea unu ersiilui") pentru a le putea survola, tămădui, depăşi, absorbi şi, pentru aceasta, se foloseşte de cea mai dc temut armă - privirea. [...] Neîncrederea mai veche în cuvinte, în elocvenţa lor trădătoare mai exact, trece acum într-o mare încredere în poezie, văzută ca natura uatimins, cit intimă putere întemeietoare de sens: „Câmpul gravitaţional alarrei este - după mine - poezia şi mi-aş îngădui să spun că poezia, în ultimă instanţă, stih o miriadă de forme, e însuşi câmpul gravitaţional al cunoaşterii în genere, nu numai prin artă". Sunt cuvintele-emblemă, judecata-strajă, cuvintele tâlcuitoare ce dau socoteală de misiunea pe care poetid autentic şi-o asumă cu conştiinţa împăcată cu sine, cu Istoria, expresia fericită a unei înalte joncţiuni si a unei consecutii între a fi şi a nu fi. în dialogul dintre antumjratea operei şi postumitatea fiinţei. „Respirări- este, deopotrivă, însemnul REPERE CRITICE 1-511 viu al unei conştiinţe poetice în plenar angajament de definire şi împlinire, umbra însoţitoare a poetului, o sărbătoare a poeziei sale, a poeziei noastre contemporane, luând act de povara vitalităţii sale, o duminică, Duminica atătot... necuvînre! (George POPESCU. Nichita Stănescu si umbra lui, în ,Ramiiri", XIX, 7. 15 iulie ll)82, p. 5, o) Curioasă, pe cât de phnă dc candoare poetică, este cartea Iui Nichita Stănescu Respirări. Uu demon neîmpăcat al publicisticii, cate l-a inspirat pe poet şi în Cartea de recitire (1972), îl face să recidiveze într-o specie literară foarte dîficilă, un fel de'proză poericâ cu pretenţii eseistice, căreia îi imprimă, până la urmă, un caracter foane personal. îndepărtai de apriga, consecventa si grava proză jurnalistică a lui Eminescu, autorul Respirărilor s-ar situa mai curând undeva în continuarea lui Barbu şi Arghezi. Meditaţiile lui Nichita Stănescu acoperă, în acest volum, o arie mai întinsă decât în Curtea de recitire, cu care se înrudeşte, Moralist, filosof, sociolog, estetician, lingvist, gazetar, fireşte, fără să se ia niciodată in serios, antonii iji potriveşte, cu un zâmbet interior, diferite măşti, pentru a acoperi un singur chip: acela al poetului îndrăgostit până la îmbolnăvirea fără leac, de cuvânt, folosit în chip admirabil ca instrument şi transformat în obiect principal de meditaţie Nota ocazională, eseul, poemul în proză, jocul verbal, metafora scânteietoare, aforismul, ideea înaltă si locul comun, reflecţia naivă şi gândul cutremurător, frivolitatea verbală si cuvântul sfinţit de credinţă, facilitatea şi invenţia îşi găsesc aşezarea într-o desăvârşită dezordine între scoarţele unei cărţi care te respinge şi te subjugă, te ademeneşte şi ie înspăimântă, te cheamă şi te alungă, te răneşte si te vindecă numai cu forţa cuvântului. Mimând discursul ştiinţific, cu o abilitaie care dovedeşte frecventarea cărţii neliterare, de acces limitat unor specialişti foane riguroşi, Nichita Stănescu se plasează cu fiecare frază a cârtii în pură ficţiune. Uneori aitificiul este denunţat chiar de poet ca în textul cu titlul Ştiinţa fizicii retnvăuaă de un om care nu ştiefizică, din care cităm fraza de început: „Dacă printr-o ciudată amnezie fizicienii ar uita dintr-o dată tot, iar noi, restul de oameni, am rămâne în braţe doar 1512 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 15 El cu fantezia şi cu poezia, creţi ca n-ar trebui mai mult de un secol şî am reinvenra ştiinţa şi mai ales ştiinţa fizicii" (p. 313). Aceste câteva cuvinte por servi ca prefaţa pentru o utopie. De remarcat însă câ în astfel de fantezii se strecoară observaţii foarte fine, cum este aceasta: „Fată de infinit orice fenomen este interior. Infiniţii) este ceea ce nu are decât interior. O contemplare a infinitului din afara lui, nu e posibilă" (p. 314). Amuzat, poetul îsi încheie scria acestor raţionamente pledând cum face şi în rest, în favoarea fanteziei: „Iată, deci, cam aşa s-ar putea pune bazele fizicii bidimensionale, al cărei instrument de cercetare este fantezia. Iar dacă fizicienii se joacă de-a porzia lirică, de ce nu s-ar juca şi poeţii de-a Fizica absurdă" (p. 315). Nu întotdeauna jocul este la fel de direct dezvăluit, deşi aceleaşi intenţii, care sunt întotdeauna ale literaturii îl prezidează. Am cita, în acest sens, întregul capitol Câteva elemente de estetică, cu multe referiri la viteza luminii {Logica ideilor vagi) pentru a justifica. în chip fantezist, noţiuni de csretică. Nu trebuie sa-i cerem poetului rigoare logică si informaţie stringentă în aceste false eseuri. Prozele din Respirări trebuie înţelese, mai curând, ca simple divagaţii poetice. Nu-i greu (dar cui foloseşte) să-i supr'mzi pe poet conirazicându-sc, cu graţie şi dezinvoltură, sau susţinând enormităţi. Să pătrundem puţin pe un teren cu plăcere frecventat de autor. Nichita Stănescu vorbeşte adeseori despre limbă, privită ca fenomen general (originea limbajului), naţional (limba română) sau ca instrument de comunicare artistică (limba poetului). Chiar la începutul cărţii (p. 8), sunt aruncare cuvinte grele îu direcţia unor „învăţaţi proşti", „nepricepuţi băgători de seamă aî poeţilor", care şi-au unit într-un „cor dc copii castraţi" vocile, după lectura, în absenţa spiritului, a manuscriselor lui Eminescu, pentm a rosti această judecată care întinează, crede autorul, misterul creaţiei artistice: „Poetul luaează asupra cuvântului, ca dovadă nenumăratele sale variante la un singur - singuratec cântec". Dacă ne alăturăm celor spuse de poet în textul cu titlul De fapt ce este limba română', ne vedem contrazişi de ah text, Geometria lui Caragiale, p. 329, întemeiat tocmai pe argumentele respinse la început: „Se cunosc- nenumăratele variante pe care Eminescu le făcea uneia şi aceleiaşi poezii până când descoperea «cuvântul ce exprimă adevărul". Se ştie prea hiue munca fantastică asupra expresiei exercitată de către Ion Creangă în textele sale zgârcite ca întindere. Acelaşi fenomen îl întâlnim şi la Caragiale". Şi pentru cine nu e convins că poetul elogiază aici munca înaintaşilor cu cuvântul, mai cităm o frază, la fel de răspicată: „I.a Caragiale geometri zarea limbii s-a produs nu prin stilizarea ei, sau prin alegerea cu precădere a unui fond morfologic latin, aşa cum putem observa în cazul operei eminesciene" fp. 329). Din nou deci, aceeaşi apăsare - curioasă - pe ideea că marele limbai eminescian se reduce la „aşa-numitul lucru asupra cuvântului" (pentru că ce trebuie să înţelegem altfel prin „geometrizare", „stilizare", „alegere"?), exact ceea ce era calificat, este drept, cu câteva sure de pagini mai înainte, ca „o prostie şi o neînţelegere", ca „un slogan semidoct". Nu mai ştim, la această răscruce a contradicţiilor, pe cine vizează aceste prea severe cuvinte: pe învăţaţi sau pe ucenicul lor? Sâ mai repetăm, ceea ce ştie toată lumea, câ acelaşi „fond morfologic latin" îl folosesc roti vorbitorii limbii române. Caragiale nedeosebindu-se din acest punct de vedere de Eminescu? Scriitorii au doar şansa, dată numai lor, de a-i descoperi acestui fond întregului sistem dc fapt, mereu alte posibilităţi. Dar, cum spuneam mai înainte, e absurd să-l certăm pe poet că n-a rămas, în aceste „respirări", decar... poet, şi încă unul de seamă, care a lăudat ca nimeni altul taina cuvîntului: „Oh, aveam o aparatura foarte stranie în laboratorul meu! Aveam pensete din gene de cal. aveam retorte din ochi de cangur, aveam lamele din rimpane de câini de vânătoare, aveam şî un bec Runscn acţionat dc o inimă de pelican. Aveam microscoape cu lupe măritoare din dinţi dc lapte de copil, smulşi cu sfoara legară de clanţa uşii, şi eram curios de o curiozitate melancolică, pentru că încercam senrinientul că pot vedea sub proprii mei ochi trecerea materiei din starea de copilărie în cea de adolescenţă, adică trecerea materiei în cuvinte. Cuvintele ele însele erau palpabile. Nu cu mâna trupului, ci cu o invizibilă mână a conştiinţei de sine, care se întindea spre ele, le lua între degete şi le fărâmiţa ca pe nişre frunze dc toamnă" (p. 160). Despărţim!u-ne cu oarecare răceală de eseist, ne înclinăm adânc în faţa poetului care a scris aceste rânduri. (Al. ANDR1ESCU. Respiraţia poetului. în „Cronica", XVII. 29, 16 iulie 1982, p. 4) 1514 REPERE CRITICE RFPERE CRITICE 1515 Există poeţi care s-au manifestat si altcumva decât prin poezie, depăşind limitele literaturii tocmai pentru a o întemeia. Căutarea fundamentelor, în veacul nostru în special, a bântuit toate disciplinele spiritului şi i-a silit pe cei ce o tăceau să iasă din domeniul lor pentru a-si reîmprospăta orizonrnl; acesta a devenit nobil şi dedimitat numai, fiind abandonata înţelegerea lui ca limitei; a încetat să fie antropic pentru a deveni syn-nntropic. Cel care caută îsi „iese din fir?", el este un gânditor naiv, cum ar spune Scbiller, căutând rostul omului în natură - cultură adică. Pentru Nichita Stănescu, autorul recentelor Respirări, temei este limba, ca element primordial, generator şi ordonator al culturii, ce numeşte şi dă noimă lumii; „Limba română este patria mea", aşadar, limba română este făuritoare de istorie fiind centrul în jurul căruia se edifică circumferinţa patriei. Numai ea face posibil dialogul cu natura si cu alte limbi şi „... abia prin dialog limba devine esenţială" (Heîdegger - Holderlin şi esenţa poeziei). „Suntem ceea ce iubim" pentru că iubirea ne face să ieşim din cu pentru a ne căuta şinele ce ne justifică, ne scoate din starea de ins spre participare si ne înscrie „în cântecul ce nu se cumpără'" care, matrice fiind, edifică. Nichita Stănescu care este, filosofic, un „picsocratîc", spune: „Totul esre istoric trecută prin conştiinţa estetică", iar mai departe „csreriea este expresia de vârf a conştiinţei". Conştiinţa fiind pentru el un postulat redă astfel esteticii sensul originar de sensibilitate, deoarece conştiinţa qskţnmere ş\ iiupimav, adică temei. Istoria, filrrată prin metaforă şi cuvânt (ambele cu funcţia „de a complini discontinuitatea de percepţie a structurii umane") se ordonează si capătă coerenţă pe liniile de foită ale câmpului poetic. Aşadar, poezia este înţeleasă ca ontopoîezâ, ea este ca şi la Heidegger „temeiul purtător al Istoriei şi de aceea nici nu este un simplu fenomen al culturii şi cu atât mai puţin o simplă «expresie» a sufletului unei culturi". Ea are „o înfăţişare nuanţată: naţională". (Respirări - p. 129). Parafrazând: omul este un animal cultural: deci o „formă de viaţă complementară", (p. 4(S) ce creste întru limbă si prin dialog, situat la întretăierea a trei spaţii: spaţiul natural, spaţiul artificial şi spaţiul abstract, legate prin cultura. Când „totul este scris" (p. 38) omul nu face altceva decar să citească, să re-citească şi: să scrie, sâ âe-scrie, sâ re-scrie. Cuvântul fiind lipsit de miros, circulă în cultură ca banii pe piaţă; spre deasebire de aceştia, cuvântul esre un echivalent universal şi de aceea Nichita Stănescu vorbeşte de o „atomică a cuvântului" care-si relevă „trăsăturile de universalitate şi cele foarte particulare", face posibil schimbul, dialogul, prin sens şi semnificaţie, nu numai prin sens, instituind o fiinţă privilegiată: Poetul. El „creează semantica uimi cuvânt care nu există", a unui cuvânt ce va să vina, prin intermediul sintaxei. Această „semantică identificabilă numai la modul sintactic" (p. 173) conferă poeziei funcţia ontopoietică. Omul fiind propria sa abstracţiune, după Nichita Stănescu, el transformă în spaţiul culturii „nccuvintele" în cuvinte, semantica creată îsi găseşte sensul (gândul), omul fiind una cu Poetul: temei punăror al istoriei, prin poezie. El, ca „animal cultural" ordonează cultura şi-o face sâ ţiriâ prin poezie. Din acest motiv Nichita Stănescu afirmă că limba română îi este patrie, cum ne e tuturor, revalorizând născătorul de idiosincrazii: „românul s-a născut poet". Că nu poate fi altfel, o arată Eminescu care, ca „om deplin al culturii române", a pus în valoare, înainte de a-i da nume Constantin Noîca, contradicţia unilaterală dintre poezie şi celelalte componente ale culturii, la fel ca mai târziu Blaga sau [on Barbu. Atitudinea poetică face să ţină cultura şi-o organizează într-un cosmos, ea este liinitatie care nu limitează şi-ti revelează faptul că „A înţelege înseamnă a nu fi-fiind". A nu fi ceea ce eşti, a te deschide îu dialog pentru a fi ceea ce nu esri, purificându-tc de tine şi de alţii -fund. Putem vedea acum omul căurându-şi hrana în natura, ca fiind altceva: daT pentru el, spune Nichita Stănescu, natura este istoria şi, a te hrăni, a supravieţui adică, înseamnă a introduce istoria în circuitul metabolic al spiritului. Cultura [ine în comuniune spirituală generală de activitatea poetică (cuvânt care însumează şi sensul elin) într-o patrie, pare a spune un presocratic contemporan nouă. Nichita Stănescu nu este un filosof care, vorbind despre ceva, crede că gândeşte, chiar, dacă acest ceva asigură coerenţă sistematică spunerii. El nu lucrează ci se preducrează pe sine, sub gândul emanat de obiect, luminâiidu-l pe acesta. Elementele sale sunt: limba română, istoria, cultul prieteniei ca disponibilitate a admiraţiei, conştiinţa de 1516 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1517 sine, ca produs al primelor. Toate acestea prelucrare cu o metodă sui-generis: atitudinea poetică sub semnul lui Eminescu. (Adrian BOERU. Filosojiu Respirărilor, în „Luceafărul" XXV, 33, 14 august 1982, p. 1,6} îti fib trecătoare (iu „Luceafărul", dacă nu mă înşel, cu pauze, câţiva ani de zile) „respirările" lui Nichita Stănescu nu păţeau altceva decât prezenţa gratuită, în fugă, a poetului inaccesibil dc la masa lui secretă în larma cetătiî. Adunate în volum (Respirări, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982), micile piese se bucură deodată de cenestezia făpturii întregi, de viaţa nouă a sintezei, arătând, dc nu o faţă necunoscută a scriitorului, cel puţin împlinirea pe o latură a promisiunii ce a făcut, la pornire, opera sa cu pachetul ei de virtualităţi. Respirări, cu toate deosebirile (insignifiante), sc asază în aria deschisă de Epica magţuisi Operele incomplete; conrroversabile pe părţi, au la desfacerea şi întinderea scării glasul plin de clopot ce se amplifică, precum în poemele de acolo, dintr-o cupolă în alta, ducându-se ca un fâlfâit cuprinzător în nesfârşire. Nici Epica magna, nici Operele incomplete nu anunţau, se înţelege, un nou Nichita Stănescu dar nici, ca sâ zic aşa, nu-l sfârşeau pe cel vechi, cunoscut. Ca şi cartea de acum ele aduceau în actualitate, după împlinirea cu săgeţile centrale şi marile ogive de rezistenţă, laturile neterminate ale unui dom impunător, semn că meşterul n-a plecat pe aripile de şindrilă, ci-si săvârşeşte cu grija de inginer planul început. Din alegerea „respirărilor", vreau să spun, cu ochi necompfomis analitic se por deduce şi compune trasee pe care marile poeme ale autorului Elegiilor şi al Măreţiei friguluiIc ascundeau sub rezonanţa lor proximă, sub alcătuirea grea de sensuri şi simboluri memorabile, dispunând aşa conştiinţa critică la iuţi desfaceri în material ori la provocări imediate ale acestuia. Adeseori dintr-o înşirare mică de spuse, situate prin folosirea estompei (voluntare, involuntare) la limita observabilului, se iveşte cărarea hună ce-ţi va da (cum ne încredinţează românul din codru), trecând prin hăţiş si străbătând întunericul neînţelesului, plaiul, adică locul deschis pentru plecarea liberă mai departe; tot asa, dintr-o tusă discretă ori dintr-un semn lisat ca din nebăgare de seamă pe plumburiul din fund al unui peisaj se iscă, în cutare pictură, ceva asemănător: o cale spre întâmplările interioare ale artistului, pe care, iată, pădurea din faţă, somptuoasă, nu ue-o arăta. Nu cred că a proceda îu felul acesta e greşit, mai cu seamă în cazul artei, ce duce cu sine prin istorii multe, adevăruri nepătrunse, ţinute adică în partea subacvatică a icehergului; ca să revin, în special în cazul unui creator de geniu, cum este acesta al lui Nichita Stănescu, caz în care, sâ spunem, învinuirea de hiperlicitare mi s-a părut totdeauna prostească şi deşartă. De ce, dar, „respirări"? Mărturisesc că până la apariţia editorială recentă, şi numai odată cu punerea împreună a Respirărilor (acestea, unele, femecătoarc eseuri lapidare, telegrame dintr-un laborator ocult) cu lirica de până acum a poetului, n-aveam elemente pentru nici o ipoteză. Acum cred câ respirări sunt toate producţiile poetice, poetul creează, ca să folosesc vorba veche cunoscută dintr-o celebră carte despTe puterea cuvântului, prin pneumaturgie, zicerea în această ordine c făptuire. E ca si cum, spre a ne întoarce la poet, pui literele să ridice ceva în regim de existenţă; o vocală „A" e undeva la Nichita Stănescu o făptură, cu certificat Antic, precum în scripturarul paulinic, e adică literă şi, aşa fiind, e deodată o realitate cu atributul somatic. Tot astfel, în 1 ] elegii de pildă, construcţia Antică e pusă sub semnul lirei amfionice; cântăreţul pişcând struna, sunetul diafan se reifîeă, intrând în chip dc cărămidă în zidire. în Respirări poetul a revenit asupra chestiunii, însemnarea sa sub acest raport are însă aspecrul ingenuu al confesiunii de travaliu, fără deci nimic din preţiozitatea sentenţei. Poetul nu explică, rămânând în haina mătăsoasă a metaforei: „Luam câte un substantiv şi-1 sfărâmam în literele lui. Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, şi-o ridicam sus in dreptul ferestrei, îi vedeam scheletul subţire de hipocamp şi, deodată în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor limbilor lumii"... £ vremea să spun că Nichita Stănescu şi-a însoţit îu volumul de faţă gândirile de reprezentări gtafîce proprii, aci fiind vorba, cum aminteam, de laborator. Dar e învederat câ în tot timpul din urmă el a fost preocupat de corespondentul grafologic al lirismului, şi Epica magna, de exemplu, n-a fost fără noimă concepută ca o colaboraţie între verb şi suprafaţa iconică: himerice geometrii şi semne, emblemele 1518 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1519 de taină, scoase parcă iliiiir-un insolit 7.ohar, fără de participarea la prototîpii din substanţe, eminent figurate acestea de Sorin Dumitrescu. „Respirări": adică nu doar expiraţia ca în pneumatica tradiţională... Pentru a produce prin emanaţie e nevoie de funcţionarea ireproşabilă în două sensuri, în regimul binarităţii. Respirarea e vasâzică şî absorbţie, ("aci numai jsa, luând pelicula vennstă si sujvezie de pe lucruri, tiparul eteric, constitui îu procesele din substraturi o „semantică" specifică, de un fel oiidoiiform (cum, pane, aceasta sugera cândva şi un P. Valery, într-o notorie confidenţă de creaţie) şi trimiteţi apoi în lume un cuvânt nou, o realitate nouă. Iacă cum stau aceste lucruri în formularea lui Nichita Stănescu: „Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există. Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile sale cnvinre. Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Nu se poare vorbi despre poezie ca despre o aită a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă". Respirări documentează (nu găsesc acum uu cuvânt mai potrivit) despre un spirit în continuă interogare. Nichita Stănescu a fost pus, când s-a încercat căutarea izvorului său metafizic, în descendenta hegeliană (el si-a luat, e drept, la 11 elegii, un mono din filosoful german), a lui Aristotel (probabil cel din Fizica) ori a filosofilor parcimonioşi cu gândirea discursivă de azi, de soiul, poate, al unui Witcge listei n. Prin faptul însă câ se pune nesfârşit în aria interogării, poetul e dc bănuit a fi mai degrabă într-o linie cu presocraticii, ori cu filosoful acela liminar anunţat aici. Parmeiride, dc exemplu, era sigur că ceva există, dată acel ceva e situat la capătul înrrebârii. întrebarea instalează, singură, fiinţa. Un fragment, apoi. din CharmiAes al lui Platou e de tot edificator pentru identificarea finilui (vorbeşte, iară, Socrate): „Ţi se pare că poate exista o vedere care să nu fie a lucrurilor pe care le prind celelalte vederi, ci să fie doar o vedere a ei însăşi şi a celorlalte vederi şi chiar a lipsei de vedere..." etc. Necontenite întrebări sunr, probabil, toate propoziţiile lirice ale lui Nichita Stănescu. le-am putea strânge (provizoriu) în una singură: cum e cu putinţă ca omul să fie robit unui limbaj („poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte", zice poetul, ea „foloseşte cuvintele din disperare"), un limbaj dat ca pură exterioritatea Si fie adică el, prizoniera! unei vorbiri ce s-a format milenar fără de om, scâpâudu-i de aceea, mereu, cu sensurile ei cu rot? Sensuri care, de altfel, incă nici nu s-au trezit de tot, iar discursul nostru-nereuşind decât să le scuture pentru o clipă, şirul infinit de sensuri fiind în continuare doar un lung somn... întrebarea e, cu toată gravitatea cuprinsului ei. consolatoare. Pentru ca, de credem odată cu seveml filosof de azi (un M. Foneault, de pîldâ) că omul e pătruns si în cele din urmă definit de tehnologiile, strategiile puterii, a cărei exercitare s-a mascat si sublimat în cunoştinţă („savori") şi adevăr, suntem deopotrivă încredinţaţi că poezia (ca şi întreaga cultură) iscată de întrebare, e tocmai discursul ce ne arată că puterea se înfăţişează oricum ca evidentă, însă, iată, şi parcă de la sine înţeleasă, fireasca deci, dar şi totdeodată invizibilă. E sarcina poeziei, oare, s-o aducă în ochiul unanim ori e bine s-o tină mai departe in ascuns? (...] lA.l. BRUMARU. Spiritul necontenit interogat, în „Astra", XVII, 6, august 1982. p. 4) Noua carte a iui Nichita Stănescu, apărută în Editura Sport-Turism, nu e o carte turistică în înţelesul dat de dicţionare acestui domeniu. Dc altfel, orice carte literată, într-un sens mai larg, vorbind despre oameni şi lume, despre peisaje sau despre monumente ale naturii, despre oraşe sau despre sate, e o delectare artistică >i în acelaşi timp un ghid spiritual. O carte pregăteşte, aşa cum spunea Camil Petrescu, pe planul imaginaţiei, călătoriile. în această privinţă orice călătorie poate deveni o carte, dar şi orice carte bună poate determina o călătorie. Respirările lui Nichita Stănescu sunt fragmente de poeme, pagini de jurnal, mici referinţe critice pe marginea unor cărţi iubite, comentarii în soliloc, portrete şi mai ales autoportrete. în plus, toate aceste specii poetice inventate de Nichita Stănescu sunt ilustrate tot de Nichita Stănescu, cu desene revelatoare ale unui evident talent, desene ce seamănă atât de mult cu linia poemelor din Lnts Rtolonum. Ideea de a scrie o carte compusă din fragmente ne duce cu gândul la experienţa similară a romanticului german Novalis. Fragmentele lui Nichita Stănescu sunt o fascinaţie prin valoarea lor poetică în sine, 1520 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1521 dar aresta în acelaşi timp o înclinaţie spre meditaţie şi spre fdosofie, spre o abstractizare şi o csentîalizate a lucrurilor, cum ar fi spus Rilke. Dar să nu părăsim prezentarea sumarului fără să amintim că în aceasta suită simfonică de reflecţii există şi descripţii ce ar putea figura îu orice antologie, fie chiar severă din punct de vedere tematic, in orice antologic turistică. Ne gândim în primul rând la paginile dedicate Câmpulung'ului-Muscel, pagini de mare încântare poetică: „l.a Câmpulung, aerul este găurit de pasări prin acele locuri curg în jos, la Câmpulung luminile de la stele. I.a Câmpulung c perna ţârii. Ne încercam şi noi cu tâmpla pe dulceaţa ei de somn de zăpadă. Noi ne iubim patria şi nu ne este cârtişi de puţin ruşine de aceasta, cum umbrei nu-i este ruşine de stejarul său. Umbra aş vrea să fiu la lungul Câmpulung.. Dar iată-J pe Nichita Stănescu scriind despre confraţii săi, cu dragoste şi cu o deferentă pe care ar trebui sâ le aibă toţi colegii de breaslă când comentează opera confraţilor. Mai întâi, un fragment despre Marin Preda: „Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este ţăran, adică născut la tară, adică clin ţărână, adică din pământ"... Sau paginile de frumoasă mărturie dedicate lui Tudor Arghezi şi lui Geo de Bogza: „Cât de sictirit am putut să fiu de unii colegi, când Geo Bogza m-a ridicat de ceafă (acum un deceniu şi mai bine) - cu macaraua braţului său - şi m-a dus să-i sărut mâna fui Tudor Arghezi. Arghezi era ca o frunză. Vorbea parcă bătut dc un vânt stelar. Bogza i-a ridicat mâna lui suavă în lopata mâinii lui, sî iară că, bâlbâit, m-am trezit sărutând o mână care-şi scrisese testamentul nu pentru sine, ci pentru poezie...". Cartea se încheie cu o extraordinară confesiune, cu o poemă în proză, fiind în acelaşi timp maximă poetică, dar şi o „ars poetica" atât de modernă: „Dacă mintea mea n-ar fi edificai piramidele din Egipt, dacă ochii mei n-ar fi pictat pânzele lui Van Gogh şi dacă cea mai bună si misterioasă elegie a lut Rilke n-ar fi fost scrisa dc mine într-o noapte de sâmbătă, cu tâmpla sub pernă şi secret şi apoi atribuită lui, ce credeţi, domniile voastre, că aceste minunăţii ar exista intr-adevăr: Nu, nu se poate sâ vezi zâne, dacă nu eşti zânatec!". De la prima până la ultima pagină ne întâmpină, cu toi ce arc maj, frumos. Poetul. (Emil MÂNU. Nichiu Stănescu. Respirări, în „România pitorească", 8, august 1982, p. 17) ■ Indiferent de natura şi finalitatea lor, textele lui Nichita Stănescu revelează Poetul. Prozele sale sunt rostire cvasipoetieă. Nu se poate vorbi la el de o asemenea diferenţiere a tipurilor de discurs încât distanţa dintre notional si metaforic să fie lipsită de echivoc. Există, desigur, în Respirări (Editura Sport-Turism, 1982) nu puţine formulări memorabile prin coerentă logică, dar, frecvent, abstracţiunea cunoaşte rapid un proces de convertire, generalitatea proprie gândirii conceptuale fiind absorbită în metafore şi viziuni ca mărturie a asumării subiectiv-tensionate a înţelesurilor esenţiale. Chiar când exprimă un adevăr banal, Nichita Stănescu are darul de a-l lumina printr-o vorba de duh. El însuşi recunoaşte undeva că „starea dinamică a adevărului acceptă o pluralitate de sisteme dc referinţă". Textele lui sunt confirmări şi ilustrări ale unui atare „sistem" propriu care, spre a fi perceput în tonalitate adecvată, nu trebiue raportat canonic la enunţuri rigide. Ea lectură, poate apărea eroarea de a vedea în textele respective altceva decât ceea ce sunt. Neîndoielnic, e posibil a depista la origine o conştiinţă filosofică sau estetică, infuza, dealtfel, întregii opere. Ispita reflexivi rării este evidentă, însă prezenta acestei propersiuni către abstracţie şi teoretic nu justifică graba de a desluşi aicî un mascat proiect de metafizică ori un imm de estetică. Reflecţiile poetului nu aspiră sâ se constituie într-un cod de norme cu caracter propedeutic. Ie citim nu cu gândul de a ne instrui, ci cu satisfacţia de a ne apropia de un spirit complex şî subtil până la paradox. Sunt destul de numeroase subiectele şi temele despre care scrie Nichita Stănescu. Dar elementul esenţial si armonizator în aceste texte este gândirea poetului, adică modul personal, original, chiar insolit de a-şi asuma exterioritatea eiilui, aceasta devenind astfel un fapt de conştiinţă, obiect al meditaţiei. N-am spune că scrie despre tot ce-i cade sub ochi, deoarece textele sunt expresia unei selecţii pe temeiul unor afinităţi ascunse, al unei indicibile relaţii între poet şi lume. Sensibilitatea poetică este prezentă îu „respirări" sub forma aderenţei simpatice la lucruri şî fenomene, de unde rezultă ipostaze situaţionale neobişnuite. Raportul se realizează tot metaforic, printr-un act de translaţie, metafora fiind, prin excelenţă, reflexivă, profund-ideatică, formulată apoftegmatic, într-un limbaj dens, compatibil cu siiiretismul poetic. Sunt „respirări" care, aidoma aforismelor lui Blaga, se 1522 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1523 remarcă prin poeticitate. Aşezate altfel în pagină, atâtea secvenţe pot fi receptate ca structuri lirice. Iată un exemplu din multe posibile: „Când doarme câinele, / răsare soarele. / Când iepurele naşte, / stelele, / cât de încete ne-ar părea a fi, / ne şi sunt, / iuti, / din nedureroasă lumină". Sâmburele poematic le absolvă de abstractizarea aridă şi le insuflă ardentă pasională. Gândurile sunt pătrunse de temperatura inimii care nu suportă să fie integral substituită de limbajul raţiunii. Misterul naşterii metaforei în poezie se transmite „respirării" şi-i imprimă, deseori, un aer straniu, o logică a absurdului. Pentru a percepe aceste texte e necesar să fii familiarizat cu poezia; în caz contrar, configuraţia lor sintactică, asociaţiile neaşteptate, chiar neadmise de simţul comunicării curente, ideile şi aserţiunile de o libertate ce sfidează codurile ar putea fi suspectate ca năstruşnicii şi ciudăţenii ale unui spirit irevenţios şi prea-dispus la ludic. In realitate, autorul este un mânuitor excelent al limbii române. Cu un elogiu pîos al acesteia îşi deschide cartea, convins că „Limba română este patria mea", că farmecul eî originar se păstrează proaspăt şi neîntârziat în formele oralităţii pentru că „limba cea vie, vorbirea cea trăita nu încape nici în gramatici consfinţite de Academie si nici nu se potriveşte cu ce a pierdut fluturele de pe aripa sa". [...] Când gânditorul beneficiază de serviciile poetului rezultă lucruri de o stranie frumuseţe (aşa sunt poemele remarcabile; înceată gândire a arborelui secular. Aripa şi roata. Copacul numit Gicâ, împotriva bisericii din vis, O boabă de piper în roţile dinţate. Regele căpşuni btr şi al coamelor de melc ş.a.), impresionante'''prin convergenta în acelaşi text a unor elemente ce ţin de parabolă, feerie, fantastic, absurd, solidare în a favoriza proiecţia în mitic a fanteziei. Asemenea viziuni sunt, desigur, urmarea unei radicale transceuderi. De obicei, stimulul se află în imeâiata experienţă a autorului, în contactul cu lumea, cu semenii, însă bucuria de a transmite simţirea si gândirea declanşate de astfel de atingeri generează o stare euforică, propice saltului în vizionar, dincolo de limitele fireşti ale limbajului şi închipuirii. Artistul $ deţine secretul de a transporta lucrul contemplat pe un meridian al imaginaţiei si de-al învălui astfel într-o lumină suprafirească, izvodind din prea plinul sufletului său tulburat de minunea vederii. Pragul de pornire se află în real, însă actul reflectării adevănilui implică un proces de translaţie „îu sistemul de referinţa al scrisului" unde, afirmă autorul, se modifică înfăţişarea adevărului însuşi. Şi când poetul scrie despre confraţi, textul nu rămâne încapsulat în rama „obiectului", ci se desprinde spre a se împlini, detaşat, ca autocontempiare. [...] S-ar putea spune că respirările sunt echivalentul perifrastic al unor gândiri ce refuză să se încorporeze integral, in limbaj notîonal. Dar nu îdeea pură îl fascinează pe autor, ci tensiunea ideii. Una din covingerile sale, deseori mărturisiră, este că actul poetic (deci şi cel reflexiv) nu reprezintă altceva decât transcrierea unui sentiment. Acesta ar fi materialul esenţial într-o poezie, nu cuvântul, simplu vehicul. De aicî, accentul pus pe tensiunea poetică înţeleasă ca factor ce conferă poeziei vigoare şi vitalitate în timp. Acelaşi fond tensionat e specific si recentelor respirări, al căror punct de plecare îl constituie acea „umbră a materiei în conştiinţă", adică răsfrângerea exteriorităţii în sine şi provocarea unei disponibilităţi imaginative. Respirarea este o modalitate de autoexprimare, de transcriere a unei forme de spirit şi a unei stări de sentiment. Este vocea complementară poeziei, menită nu s-o dubleze, ci s-o întregească, să-i amplifice ritmurile. Respirări sunt încă o dovadă că, pentru Nichîta Stănescu, comunicarea este un act viral şi fundamental, o probă de certitudine itt patria cuvântului. (Ilie GUTAN. Respirările ca sistem de preferinţă personal, în „Transilvania", XI, 9 septembrie 1982", p. 37-38) In ultimii ani, Nichita Stănescu era un astru în plină implozie; ca să nu te prăbuşeşti în câmpul lui de cădere gravitaţională trebuia sa ai viteza luminii. Pentru unii, însă, perioada sa de radiaţie se terminase. De fapt, posteritatea lui abia începea. Aşa se explică populaţi tarea imensă care îl făcea acum de neabordat pe vechiul prieten, întâlnindn-ne de câteva ori, mai mult în treacăt, am simţit amândoi, cum, deşi ţineam la fel de mult unul la altul, vorba nu se mai leagă ca în trecut. Nu ştiu cum vor fi gândit cei ce-1 vizitau des în ultima perioadă - erau atâţia împrejuru-i încât, literalmente, nu mai puteau comunica cu el - ştiu doar că atunci când am crezut ca nu mai pot avea «reacţie gravitaţională» faţă de capcana geniului lui Nichita, am căutat să mă apăr, poate spre mâhnirea lui şi, mărturisesc astăzi, şi a mea. Totuşi, altfel nu se putea. 1524 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1525 Ultima noastră întâlnire a fost sub zodii eminesciene. Era în toamnă, pregăteam numărul Eminescu al „Vieţii româneşti" şi m-am dus, împreună cu un coleg de redacţie, să luăm un ciclu de poeme. {Triptic eimnescuin'm numărul 12al revistei). Ea început nu voiam să urc. dar colegul m-a deconspirar şi a trebuit să-l văd pe Nichita Stănescu. Era, în ciuda bolii, acelaşi om calm, surâzător, ea acum aproape treizeci de ani când l-am văzut prima oară pe prietenul meu. A insistat să nu ratăm acest «ritual de trecere». Era seară, o seară calmă, pecetluită însă de auspicii definitive, A deschis încet o sticlă de vin roşu, uinvmdu-se, cu cuvinte puţine, de bucuria acestei regăsiri. N-a simţit deloc nevoia să strălucească, el care şria să strălucească aşa ca nimeni altul, Mi-am dat seama că ghicise - cu câtă putere şi linişte - că rostul îi era mult mai grav si deosebit în acel moment: prietenul comunica. Frugal, desprins de glorie, zâmbitor ca pe vremuri când ne întâlneam îmr-o casă joasă la părinţii Doinei, şi eram roti, Nichita, Grigore. Cezar, Nicolae şi, din când în când, Mircea. Alcoolul se ivea pe masă rar, mai mult ca un ritual, in şi după anii de cruntă iarnă dogmatică şi Jc secetă culturală, poezia era cel mai nepreţuit vin pe care ni-1 doream: ne aşezam în jurul câte unuia din noi caTc începea să citească şi timpul dispărea. Si iarăşi, ca şi atunci, de mulr, am avut aceeaşi senzaţie parcă de abolire a duratei. Viteza de „elaborare" a gândului poetic la Nichita Stănescu era instantanee, fulgerătoare. Poare de aceea, în ultima vreme, devenise „lent vorbitor". Pentru poetul care ajunsese să scrie aproape \orbind, cuvintele încercau să mai domolească galopul ideilor, pentru a le putea stăpâni. Nichita nu era ceea ce se cheamă un poet „spontan", dar, aşa cum am spus, viteza de elaborare a ideilor sale era aproape instantanee; de aceea putea să „şamanizeze" îu orice loc, chiar şi în lipsa colii albe si a mesei de scris. Cei care nu I-au cunoscut nu vor avea cum să-şi închipuie cum un om putea rosti pur şi simplu poeme atât de extraordinare. Părea că retina lui, aşa ca aceea a „omuhii-fantă" din Elegiile sale. e direct lipsită de retina lucrurilor şi de aceea se putea privi în toate, direct, aparent fără vreo pauză de reflectare. Dar poezia lui Nichita Stănescu, se ştie, nu e niciodată simplă descărcare viral-emotionala, oricât de fierbinte sau brusc ar fi prilejul declanşării ei. în tensiunile ei, oricâr de imediate, ea reuşea să încorporeze prin miracol structuri, pateru-uri, paradigme şi atitudini simbolice, surprinzând înrr-o ..poietică" de o complexă coerenţă lăuntrică, transparenta lumii. Desigur, orice poem adevărat are întotdeauna ca punct de plecare şi o experienţă primară, trăită, asumată, şî, desigur, „periculoasă". In acest sens, dar nu numai în acesta, Nichita Stănescu a dat dovadă de un curaj deosebit. (...] (Cezar BAI TAC Abunde, în „Luceafărul", 31 martie 1984.p.4,6) Scriind acum, la trei luni din decembrie, despre Nichita Stănescu, la trei luni de căutări şi întrebări, spre a descoperi unde s-a ascuns, cum făcea uneori, scriem dintr-un dor sfâşietor de el. Şi obsesia versului eminescian: „Părea un fulger ne-ntrerupt" şi-a versului său: „Fulgerul şi frigul". El a trăit precum trăieşte şi va trăi în poezia sa si-n conştiinţa eternităţii neamului ca un foc mistuitor, mereu mai puternic, cu trecerea vremii. El şi-a închinat viaţa, jerrfuidu-şi-o. Poeziei. A trăit numai pentru poezie şi prin poezie. Prin el, Poezia însăşi a împrumutat chipul existenţei lui: un moment fără asemănare în istoria cântecului. Trecerea definitivă a lui Nichita Stănescu în Starea poeziei a determinat un fenomen demn de măreţia sa, care n-a fost şi nu va fi niciodată o măreţie a frigului, ci mia a iubirii. Acest fenomen este Fenomenul Nichita Stănescu, de o complexitate care cere concursul timpului spre a fi înţeleasă în adevăratele ei dimensiuni şi definită în consecinţele ei asupra evoluţiei viitoare a limbajului poetic. Acum, când îndemnul Daimonulni - „schîmbă-te în cuvinte", şi în idei, şî în lumină fără asfinţit - s-a împlinit şi când această schimbare a produs o generală uluire în lumile poeziei, darorîa contemporanilor săi esre, ni se pare, aceea de a pune în marea şi adevărata sa valoare opera neîndeajuns cercerată a acestui unic ■înnoitor al drumurilor poeziei moderne. Căci, adesea, în timp ce se află printre noi, „Nu-i vede nimeni pe poet. / Unii nu-1 văd pentru că nu au vedere. / Alţii nu-1 văd pentru că nu au inimă. / în fine restul nu-1 văd pentru că nu sunt". Mi se pare că în definirea Fenomenului Nichita Stănescu se include, ca o componentă esenţială, interesul cu totul ieşit din comun 1 1526 REPERE CRITICE şi dragostea întru totul firească, din pricina nenuniăratetordeschideri noi pe care Ie propune lirica sa, în care şi-1 revendică tânăra noastră generaţie de poeţi si de critici. In aceasta văd una din şansele mari ale evoluţiei liricii româneşti. Scriind acum, la trei luni din Decembrie, despre Nichita Stănescu, II auzim vorbind despre fonetica terestră in fonetica astrelor şi un dor sfâşietor de el ne este, deopotrivă, celor ce l-am cunoscut, iluminaţi dc marea lui personalitate, şi celor ce vin să-l cunoască. (Angliei DUMBRÂVEANU. Fonetica astrelor, în „Orizont", XXXV, 13 (833), 31 martie 1984, p. 1) Şi-aw zis verde de albastru, îşi strigă poetul soarta numind ruperea din orizontal, din vegetal si zvâcnirea îu albastru vertical; o rupere dureroasă, fiind impusă de mit care nu viază viind, nu e mişcare de translaţie, ci întrerupere, întrupare, adică durere: Mă doare un cal măiastru. In sensul mitului, calul face trup corn tui cu omul, „angrenajul" luimindu-se centaur, cavaler trac sau - fiind vorba de un cal măiastru - Făt-Frumos românesc. Va fi vorbind poetul de acea durere a piciorului amputat, de acea amintire ancestrală a jumătăţii implicate — sau de ruperea însăşi din vegetal, de zvâcnirea dureroasă î în albastru? El strigă, ni se pare, din vremea basmelor-copile, de pe când „făcea plopul pere şi răchita niicşnnele - mai mincinos cine nn crede"; dar tot de atunci face corp comun cu minciuna (fiind calul? călăreţul?): şi-am zis pară de un măr ! minciună de adevăr. în sensul volumului (Oul şi sfera), para ar fi oul iar mărul, sfera (dar mai jos: şi-am zis măr Ica să zic sâmburi: deci poetul tot către minciună fertilă trage!). Si ne oprim un moment aici. Adevărul se naşte din „zicere": se leagă indestructibil de ea cicatrizând o rană, învelind o durere care, iată, la divorţul verdelui dc albastru devine vie. Adevărul este rimă obligată, cerută magic în conştiinţa populată, de „minciuna" care-ţi J iese din gură, legâitdu-se, deci, de funcţia fatică a limbajului. Iar m înainte de a fi rimă - ca dublu relativ al noţiunii - adevărul este cuvânt a care se repetă pe sine însuşi: „să vă fie casa casă", se spune în popor ■ REPERE CRITICE 1527 - sau cuvânt rostit cu atâta putere (egiptenii îi spuneau hekau) încât devine viu: „vorbeşti de lup, şi lupul la uşă". Cum zice şi poetul mai departe: şi am vrut sâ fac cu gura-focul ce4 făcea arsura, cerând materializarea sensului implicat în cuvânt. Este o „vrere" ce iese din tiparele firii, vizând condiţia demiurgului ce stăpâneşte „numina" din lucruri sau a profetului ce nimereşte respectivele „numina". Revenind la dublul rimei, când prima vorbă este o zisă, respectiv, hotărâre în fata destinului deja luată, atitudine fermă, adevărul care se leagă de ea poate implica pedeapsa celui care-1 leagă; oricum, el consfinţeşte (împlineşte) zisa după voinţa numitelor „numina". „Şi-am zis pasăre de peşte l despărţire de ce creşte: în sensul celor spuse, adevărul trebuie să fie creşte nu î se cântă şi lui Făt-Frumos în leagăn „Vino peşte, de mi-1 creşte"? Această rimă osificată în popor exprimă o invocaţie ferma, nedesniiuţită); în realitate, însă, poetul crede în lege şi n-o mai verifică. Cuvântul ce exprima adevărul este, aici, desclestare, pentru că păstrează sensul iniţial al durerii (şi pentru că desface pasărea - rotundul - de peşte - ovalul: le „descleştează" păstrând amprentele fonetice ale „peştelui" in cuvântul prin care invocă durerea; se abate, altfel sptts, de la normă - dar numai în intenţie, în „vrere", pentru câ zisa îl cine legat de aceeaşi lege). Şi diada următoare: şi secundă-am zis de oră I curcubeu de auroră, tot în primul cuvânt, curcubeu, exprimă adevărul zicerii, el legând regnurile (verde de albastru, de pildă) şi fiind rotund, desigur. Aplicând logica corespondenţelor, urmează ca şi secunda este rotundă rămânând ca ora şi aurora să reprezinte oul, Nu altfel gândeşte Horaţiu, pentru care în tripticul „clipă-zi-an" numai ziua aste fertilă, almum dietn: „Immortalia ne spetes, monet aniuts et almum / Quae răpit hora diem": „Lucruri nemuritoare să nu ceri, te învaţă anul şi clipa care (se) fură din ziua hrănitoare". „Ora" lui Nichita este similară „zilei" horaţiene, şi suntem constrânşi de asemănări să atribuim ouluî, sferei imperfecte, sensul fertil.. O scurtă privire îu astronomie ne arată câ ziua nu este rotundă, într-adevăr, ca secunda ori ca anul. Ea creşte şi scade, iar fusurile orare pe mapamond au forma peştelui: cuvintele şi formele se regăsesc aici într-o identitate ciudată. Şi totuşi, ovală fiind, deci având predispoziţia naşterii, ziua nu poate naşte nimic de la sine: nu sc spune „N-aduce anul (sau ziua) ce-aduce clipa"? Numai combinarea între ou şi sferă dă ruperea, naşterea. 1528 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1529 Dar curcubeul şi aurora sunt mimai jumătăţi (de cerc, de sferă), nu întregim. Cu clieia zicerilor în mână, poetul aleargă ca într-un joc pe un coridor cu uşi paralele descuindu-lc două câte două şi aruncând în fiecare sămânţa creşterii pentru întregire. In fuga lui printre jumătăţi este imposibil să nu atingă, măcar in treacăt, vorba supremă, totală, om. Sub această zodie, şi în numele întregului, se încheie prima parte a poeziei: şi-am zis os de un schelet Iam zis boţ de om întreg- iar parrea a doua se deschide, simetric, în numele aceluiaşi întreg: Frunză verde de albastru Imă doare un cal măiastru Ică am zis doar un cuvânt I despre întregul pământ. Acum „durerea"' are o cauză: cuvântul zis - doar unul (nu în sens restrictiv, ci ca unică afirmaţie, ca sentinţă). Acesta, cuvântul, este mascat, învelit în faldurile versului, dar magia rimei i) desconspiTâ uşor. Partea vie, dureroasă, a zicerii stă îu sintagma „os/boţ", un adevăr eufonic, aparent gratuit - în realitate, o vină personală a omului care generalizează incriminând întreaga specie (punând „hoţia" în temelia trupului uman; „întregul pământ" esre, desigtiT, întreaga omenire). Vrând a dezveli „nuiuina rcrum", a trauscede către zeii asemănării, poezia a rănit. O conştiinţă prometeică a necesităţii furtului (titanul a furat de la zei focul, i-a înşelat la împărţirea primei jertfe între eî şi muritori punând într-o parte carnea macră a animalului sacrificai acoperită de pielea murdară şi în cealaltă - atenţie! - oasele învelite într-un strac subţire de grăsime strălucitoare) îl face pe poet a numi omul hoţ în esenţa Iui. [...] (Nirolar GEORGESCU. „Şi-am zii verde de albastru ', in „I.uceafarul", 31 martie 1984, p. 4,6) Nichita Stănescu adoră şi devoră cuvintele, e stăpânul dai şi robul lor: le alintă, le admonestează, le mângâie - ca şi cum ar avea substanţă - se proclamă „învingător" în lupta cu sensul lor imanent, ori se lasă copleşit de frumuseţea şi nemărginirea lor. Cu ele construieşte - mai mult în joacă - „lunii simultane" şi iluzorii. „Dorin într-un pat dinir-o mansardă / îit lumea simultană patul meu / c jumătate într-un zid / jumătate-utr-un motor / şi-n lumea cealaltă, simultană, plouă / şt năpădesc de sub cearceaf ciuperci" (Certarea lui Euclid - din ).aus Ptolemaei). Simultane sunt şi „prezenţele" strămoşilor în trupul poetului; sufletele lor în suflerul său, plivirile lor în privirea sa - din desfăşurarea verticala a ochilor suprapusi, ar putea ieşi coloanele globulare din tablourile lui Ţuculescu. De altfel, imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita Stănescu, îndeosebi din registrul suprarealist: timpane cu dinţi, ochi cu dinţi etc. - îu general fragmente ale lumilor dezagregate de trecerea timpului. în amalgamul lumilor simultane - exterioare şi interioare eului - nu există ierarhie ori transcendenţă, „dar numai gândul că ceea ce este sus -/ este aidoma cu ceea ce este jos -/ că orice azvârli re nu are direcţie / că orice lepădare e statică..." (O confesiune - din Epica niitgtiit) Universul relativist al cuvintelor păstrează legături tot mai slabe cu realitatea. Cuvintele nu por exprima fidel obiectele, semnificantiil şi semnificatul nu se suprapun. Edificiul liric stănescian devine inconsistent. legea fundamenrală e destrămarea - manifestată simptomatic prin deplasarea spre roşu a liniilor spectrale sentimentale — eul înstrâînândii-sede sinea lui. „Deplasarea spre roşu, mereu aceeaşi deplasare / spre roşu / o, linii spectrale ale vieţii mele, / îndepărtarea secretă si perpetuă / a insului de sine însuşi..." (Axios, axios - din Eaus Ptolemaei). Dincolo de inconsecvenţele şi contradicţiile cosmosului - sau haosului — liric stănescian, se pot detecta germenii unor încercări de structurare. Suma imaginilor urnii obiect din infinitele lumi simultane, tinde să ocupe o sferă. Iar sfera, prin veşniea-i rostogolire, generează viaţă şi moarte. Suferinţa şi neantul sunt asrfel atribuite formei sferice. „Aici e singurul loc tragic / pentru că domneşte unu, / iar nu zero, / penrru că domneşte singurătatea, / iar nu nimicul, / pentru că domneşte moartea, / iar nu nefiinţa." (Contempbirea lumii din afara ei- din Epica magna). Dc aceea poetul visează un pământ plat (Eaus Ptolemaei), o formă în care timpul şi moartea sâ fie abolite. Mobilul neliniştii srănesciene devine teama de sferă. în lumile simultane, nivelele posibile de ordonate încearcă să convertească sfera îu trei plane paralele cuprinzând: numerele, cuvintele şi necuvintele. 1530 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1531 /. NUMERELE Numerele, ea proporţii, mi divulgă o structură matematică a lumii. Pentru Nichita Stănescu contează numele numerelor, care sunt asociate mereu cu noţiuni ori generalităţi. In aceşti termeni, misterul genezei se exprimă astfel: „De )a zero la unu, de la nimic la punct I se întinde miracolul" (Uri om He ca/-din Epica magna). Unul. nu e întregul ci partea, unitatea, cifrele uu pot acoperi totul, cosmosul. „F.xistă o singură viaţă marc, / chiar şi cifra unu face parte din ea" (Meuimorfozele - din Epica magna). Lumea numerelor c microcosm, adică primul stadiu spre complexitate. „Numerele sunt numele punctelor / Ele sunt numele celor mai mici existenţe, / punctele" (Aleph Ia puterea Aleph - din I aus Ptolemaei). 2. CUVINTELE De la microcosmos la cuvinte, adică la dimensiunea umană, se trece prin regândiTea sensului profund al numerelor. „Punctul cu viteza cea mai repede / este tatăl tuturor punctelor. / Numărul său, care e numele său / este ratăl tuturor ideilor". (Aleph hi puterea Aleph) Orice idee începe cu litera A - literă „bortoasă de toate literele". Dar cuvintele nu pot comunica întregul sens al lucrurilor. Această tragedie a comunicaţii e trăită cu maximă acuitate de poet. „Cuvintele - tristele / jumătate timp - jumătate luci uri / atât de lucruri încât / nelămuresc timpul, / atât de timp I încât adumbresc lucrurile" (împotriva cuvintelor - din Laus Ptolemaei). Sensul cuvântului o ia uneori înainte, alteori rămâne în urma obiectului denumit. Cuvintele realizează - manevrate liber de o imaginaţie deseori surprinzătoare - lumile simultane. Se ajunge la libertate de dragul libertăţii, ori tocmai de aici începe creaţia. Drumul esfe „de Ia noţiuni de poezie" aşa cum mărturiseşte însuşi poetul, fără a urma totuşi prea des acest precept. Atât timp cât se păstrează în imagine, Nichita Stănescu este un mare poet. 3. NECUVINTEl.E Cuvintele, deci, trădează realitatea, în locul sensurilor neexprimate rămâne un vid imens. Acesta e tărâmul necuvintelor. Ele nu pot fi numite. De aceea, „mai marele peste vorbire" nu are gură. El se exprimă prin fapte. Poetului nu-i rămâne decât apropierea de necuvinte, arderea totală la limita imposibilului „Să cauţi un cuvânt ce nu există" / Un cuvânt pe care l-ai auzit, şi brusc / simţi că nu există" (///gradina Getswuini -din Necuvintele) St totuşi salvarea pentru poet se află tot în cuvintele decretate ca „imperfecte": „Urcă moartea ca apa atrasă de lună / Viata mea pluteşte deasupra ca o arcă / Dîn mîne se va salva numele meu" [Maipuţin decât a fi - din Epica magna) în lumea sferică a suferinţei, poetul trebuie să existe pentru că: „Nimeni n-are nevoie de el / dar fără el nu se poate". Şi nu se poate întregi sfera liricii noastre moderne fără Nichita Srâiiescu. Lui i .se datorează - aşa cum remarcă Ion Pop, „degajarea de poucifele limbajului din deceniul al şaselea". De la Arghezi încoace, când nu rătăceşte prin abstracţiuni si absurd, el este sub unghiul inventivităţii limbajului, „cel mai mare". Acum poetul a trecut în lumea necuvintelor sale, unde numele său se rosteşte Ne-Nichibt cel Ne-Stauescu Nccuvintele numelui său spun totul despre poet, tot misterul, sî inefabilul pe care nu l-a putut spune nîci poetul, nici criticii şi cu atât mai puţin eseul de faţă. (Lucian GRUIA. Lumilesimultane, in „Euceafăiul", 31 martie 1984, p. 4) Două cuvinte despre singura cane de proză pe care a scris-o despre şine, şi despre sine, Nichita Stănescu, despre volumul Respirări, două cuvinte despre Respirări acum, atât de puţină vreme după ce respirarea lui Nichita Stănescu s-a oprit şi nici o oglindă plimbată în clipele acelea prin dreptul chipului său nu mai făcea decât sa reflecte o gură îndurerată, cu buze livide. Despre volumul Respirări şi nu despre geniul, nici măcar despre înţelepciunea autorului (Nichita, cel din Ploieşti, înţelept?), ci despre inteligenta lui. Despre inteligenţă? Numai despre ea? Da. Numai despre ea. Exista, în acest volum, pagini în care autorul scrie despre poeţi extraordinari şi despre poeţi modeşti, cam pe acelaşi ton şî cu aceleaşi vorbe parcă, fraze pe care le poartă în zbor entuziasmul. Toţi aceşti poeţi ar fi, în viziunea lui Nichita Stănescu, mari, extraordinari de mari 1532 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1533 străluciţi. I s-a si reproşat că lăudâiuln-i fără a stabili o scară a valorilor, exagerează, c prea subiectiv. Subiectiv era cu siguranţă, dat toii aceşti colegi aj săi simt sau nu poeţi? Aceasta c întrebarea - alta nu. Şi sunt, Toţi, fată excepţie. Fără acea unică excepţie care ar dărâma toată construcţia ca pe un castel de cutii de chibrituri şi care ar da brusc senzarki ca iu curii sunt mimai chibrituri arse. Rolul lui era acela de a spune da de a le spune da. Dacă c poet, atunci are nevoie dc laude. Sâ i se dea curaj. Sâ fie sprijinit. Ce contează că laudele sunt uneori exagerate? Minunea s-a săvâtşic, iar el, Nichita Stănescu, o annntâ. S-a născut un poer. Să vină acei artişti ai exactităţii şi ai rigorii care sunt criticii şi sa arate el cât de mare c minunea. H misiunea lor. Sau, cum spune în Respirări: „Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele. Alţii cu ale lor". Alţii cu ale lor... FI deşi nu dădea această impresie, ştia perfect ce c al lui si ce e al altora, ce-î priveşte - ce-l cu ochii enormi - şi ce nu-i priveşte, adică nici nu sc uită la el. I.a cine nu se uita, el de ce să se uite? Fiinţa care se uita la el avea nume diferite. Iarba. Iubita. Umba română. Din adevărul formulat de un poet englez, „limba poetului e. patria lui", el făcuse nu un crez, ci o întreagă carre a crezurilor sale, nuanţată cu grijă şi semnalând cu flăcări pure graniţa fiecărui cuvânt. Cuvânt rostit şi nu scris; se ştie câ mai bine de un deceniu cuvintele pe care le avea văzute în creier, poetul le rostea, iar altcineva - soţia sau un prieten - le scria pe hârtie. Fui îi ajungea sâ Ic vândă cu creierul şi sâ fe audă, urmârindu-le cu ochii albaştri vibraţiile auditive prin aer. luându-le înapoi si spunându-le îai, inspirându-le si expirandu-le, poemul fiind surprinderea unei respiraţii întregi a gândirii: a inspira, a expira, inspiraţie plus expiraţie, o răsuflare. Pe hârtie, era numai aerul expirat, adică mort, şi nu-i făcea plăcere să-1 privească. Fui îi ajungea limba vorbită, răsuflarea: „Când sun trist, sau când nu sunt trist, când sunt inspirat, sau când sunt bleg, sau numai obosit - când stinr vizionat sau când mi-e somn de mine însumi, - toate acestea le gândesc şi le formulez în minunata limbă română". Atenţie: le gândesc, le Formulez... Verbul „a scrie", de care sc leagă totuşi toată viaţa Iui, lipseşte. Poemele, pe caic le respira el, le putea scrie pe hârtie oricine. Datoria lui era sâ respire. Umilă misiunea mea de acum, aceea de a căuta dovezi de inteligenţă la un om care a devenit, prin viată şi prin opeiă, un mit al literaturii noastre. Si totuşi...dată cum înţelegea marele poet pe fratele său a rtist, criticul Ii reran „l-am iubit pe acei critici literari cărora nu le-a scăpat acest loc comun: lumea unui poem este adesea mai adevărată decât însăşi convenţia lumii văzută prin simţuri". I ntr-adevăr, locul comun - chiar banalitatea cea mai obişnuită - nu trebuie uitat niciodată. O construcţie, oricât de originală, dacă nu porneşte de la câteva idei de bun simţ, în cele din urmă >c năruie. Şi aici apare întrebarea: care e ideea simplă şi de bun simţ de la care porneşte poezia lui Nichita Stănescu? Greu de spus. Poare aceasta: că nu există spirit îu afara trupului, că se petrece între spirit şi trup un amestec. Un amestec care în poezia lui atinge marile sublimităţi. Poale că de aci se porneşte. Poare că acolo se ajunge. Cum? Să-i Tecitim cănile si vom afla - si cine ştie dacă vom afla... Dar sa ne întoarcem la Respirări. Îatâ-I pe Nichita Stănescu, în fata ecranului televizorului, urmărind primul pas al omului pe bună: „intre timp ni se comunică prima vorbă spusă de AnnstTong coborând pe Lună: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru umanitate11. Fără sâ vreau, am surâs si l-am iubit foarte mulr pe Armstrong. Fără răutate, m-am gândir: dc câtă vreme şi-o fi fosr pregătit aceasta frumoasă frază celebră! Şi mi-am mai spus: „copil iubit şi mitologic, ambiţiosule, iată ai să ici nota 11 la literatură". Şi îu altă parte scrie poetul: „în mijlocul Bucureşti ului s-a adus o piatră de 1 .ună. S-a pus la vedere. Cine vrea vine şi-o vede (...) Care este preţul acestei pietre? Fa nu are preţ. (...) Preţul ei Trebuie că este moral". Ne-am întors si iarăşi ne-am întors (a Respirări şi l-am găsit pe Nichita Stănescu, cel viu, cel ce respira, cel ce e viu şi respiră. Si există, poate chiar în mijlocul Bucureştiului, o piatră picată din lună. S-a desfăcut îu foi subţiri si s-a recompus bizar. Se află îutr-o bibliotecă sau într-o mie - şi i se spune poezia lui Nichita Stănescu. Cine vrea, vine şi-o vede. Care c preţul acestei pîene palide? F.a mi are preţ. Preţul ci trebuie că este viaţa unui om. (Florin MUGUR. A respira. în „Orizont", XXXV, 13(833), 31 martie 1984, p. 4, 5) 1534 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1535 în cazul unui poet ar fi fost de înţeles ca experienţa Nichita Stănescu să-i influenţeze, într-un fel, existenta (artistică); dar în cazul criticului: Pentru criticii activi în perioada debutului Poetului şi a rapidei lui impuneri (la care unii dintre ei au contribuit din plin), opera lui Niclrita Srânescu a însemnat o piatră de încercare. Publicâmlu-şi cărţile, i-a supus unui adevărar îesr, comentariile imprimate reliefând deopotrivă intuiţia unora şi obtuzitatea altora. Modul în care au receptat poezia stăiiesciană va putea constitui, peste ani, un criteriu de judecarea vocaţiei criticilor care s-an manifestat între 1960 şi 1983. Nu singurul, fireşte, dar unul operant. Criticii din generaţia mea au început să publice după ce şocul provocat de poezia lui Nichita Stănescu trecu.se. Când am debutat, poezia stănesciană fusese aproape „clasicizarâ", pătrunzând până si în manualele şcolare Capodoperele sale fuseseră publicate, premii importante îl încununaseră, elogiile deveniseră o obişnuinţă. Prenumele i se impusese ca singur apelativ, folosit chiar de cei care nu-1 cunoşteau pe amor. Dar - de fapt - cine nu-i cunoştea? îu timp ce criticii din generaţia lui au putut avea o contribuţie în devenirea lui Nichita (mă gândesc exclusiv la cei mai importanţi dintre ei), noi am fost - conştient ori nu - influenţaţi de Nichita. Impunând un nou criteriu al poeticului şi o nouă „strategie" retorică, 4 ne-a lărgit percepţia estetici. Mâ număr printre literaţii cărora Nichita Stănescu le-a influenţat tui numai scrisul, ci existenta. Altora le-a pus la încercare gustul; mie - mi l-a provocat. De o carte a Uri Nichita se leagă interesul meu pentru literatura veche. Visam în liceu să studiez istoria şi teoria artelor plastice. Neavând încotro, am ajuns la filologie... Speriat de preponderenţa disciplinelor lingvistice si dezamăgit de unii dascăli de literatură, mă gândeam, în primii ani de studenţie, la abandonarea filologiei în favoarea artelor plastice. Numai jena faţă de părinţi m-a împiedicat să-mi schimb încă o dată, hotărârea în privinţa viitorului meu. Atunci a apărut Cartea de recitire. Peste ani, aveam să văd că lucrurile spuse f în ea mi enni absolut noi. Dar atunci, în 1972, cartea a însemnat 1 pentru mine enorm, interesul cel mai mare treziudu-mi-1 paginile ■ despre autorii „prăfuiţi" (Cantemir, Neculce, Vicărescu, Anton Pann). 1 îmi mărturisesc acum păcatul: am început sâ mă ocup de Miron Cosrin pentru câ nu-1 abordase Nichita. Nu aveam curajul de a intra în competiţie cu el. Nici al doilea autor de care m-am ocuixit (Grigore Ureche) nu figura în Curtea de recitire... Subtil pedagog a fost Nichita! F.l mi-a servit dulceaţa vechilor scrieri cu linguriţa, în timp ce profesorii de la facultate îmi puneau pe masă borcanul întreg, invitândn-mă să mă înfrupt singur. El a convins (după Călinescu, pe care abia în acei ani îi descopeream) că abordarea literaturii vechi se poate face şi altfel decât didacticist. Venisem de acasă cu plăcerea de a citi. Nichira mi-a inoculat-o pe aceea de a reciti. Din ea s-au născut, de altfel, cărţile mele. Îmi dau seama acum câ, în momentul crucial al opţiunii mele definitive (sper!) între două domenii distincte, acest poet m-a influenţat mai mulr decât criticii de meserie, deşi celui mai talentat dintre aceştia (Nicolae Manolescu) îi datorez formarea şi (în măsura în care se poare vorbi de aşa ceva) afirmarea mea. M-am decis, în 1972, să renunţ, la „pendularea" de pană arunci, optând pentru studiul literaturii. Spre finele anului 1970 propuneam Editurii Minerva o carte despre Miron Cosrin (apărută în 1976), iar în 1978 publicam o postfaţă Ia Letopiseţul lui Grigore Ureche. în taina, lucram la primul volum din Istoria poeziei româneşti, încercând să exploatez „filoanele" aurifere pe cate le semnalase Nichita. S-ar fi cuvenit să-i spun Poetului cât îi datoram. Din mândrie, din prostie sau din amândouă, n-am recunoscut asta. O fac acum, public. {Mircea SCAR1AT. Un nou criteriu al poeticului, în „Orizont", XXXV, 1.3, 31 martie 1984, p. 6) Adam Puslojic sc învârteşte ca un leu; în cuşca biroului toate suni prea strâmte şi prea stânjenitoare. E furios, pe urină iarăşi blând, din nou furios; îşi revine: n-ar avea chef să discutăm despre asia. Tocmai despre asta. Pe urmă, parcă ar avea. - Cum l-ai cunoscut pe Nichita? - Te referi la Nichita pe care noi roţî l-am cunoscut... - Cum Lai întâlnit... 1536 REFERE CRITICE REPERE CRITICE 1537 - 1,-am întâlnit prima dată prin câteva poeme tradn.se de mine şi ace.st fapt a fost a) doilea dcbtn liteîar al meu. Asta s-a întâmplat când Nichita publica.se doar primul său volum. Am auzit de la câţiva prieteni, care au participat la prima ediţie a festivalului de poezie de la Struga, unde erau doi poeţi tineri din România: Nichita şi Cezar Baltag. Coi doi poeţi foane apropiaţi între ei şi foarte diferiţi au lăsat acolo o impresie fatală. Scrie: fa-ta-lă. Poezia lor a fost o lovitură şi o trezire. Pe vremuri, la Struga, nu erau invitaţi prea mulţi poeţi, aşa că rolul lui Nichita şi al lui Cezar a fost cu atât mai teribil. Toţi prietenii mei care au ascultat poezia la acesr festival mi-au spus, la Belgrad, exact asta, îmi amintesc precis: domnule, ce jxiezic bună se scrie în România! Ai pus citat? lată delicateţea. Pune două puncte: neştiind Cezar şi Nichita, au vorbit în numele vorbirii unei ţări întregi. Aşa a debutat poezia română contemporană la noi. Au trecut peste două decenii şi această impresie despre poezia contemporană a României s-a îmbogăţit, a devenit mai limpede, mai concretă, mai grea, mai profundă, mai luminoasă, mai individualizată, prin destine şi chipuri poetice. Din acest punct de vedere, se poate spune că, după aceea, după acest eveniment, noi, în Iugoslavia, ne-am descoperit o şansă. Şansa să-i cunoaştem pe Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Eminescu... Destinul poetic e, uneori, sau chiar mereu, inversiune de vase comunicante, şi, poate, absurd tragic. [...I - Iată ce-mi spunea el într-o tioapre, când am stat împreună la Belgrad şi el urla de durere... stăpânită. Era galben la faţă, daT păstra un surâs limpede. Spunea: Bătrâne, uită-te la mine, învaţă de la mine. Moartea nu e o durere, ci este surâsul durerii. Este umbra ei, este o persoană fizică, este a treia persoană, nu tu, nu a ta, uită-te, chiar acum, când lângă mine sau în mine chiar acum noi doi suntem mai concreţi şi nfai prezenţi decât ea. Ea urlă de durerea existenţei noastre, de vorbele noastre, de nepăsarea si neatenţia noastră de ea. [...] - Cine erau cei cure îl întâmpinau pe Nichita în Iugoslavia? - De obicei, Nichita, în afară de ultima dată, penultima, de fapt, nn venea singur. Venea cu unul, doi, trei, patru., .etc, etc, scriitori români şi întâlnirea cu el devenea de odată un simpozion şi o masă veşnic rotundă şi deschisă. Iar noi, din panea noastră, împodobeam, îmbogăţeam această masă cu cei mai dc seamă scriitori, înţelepţi vorbitori ai limbii noastre: Desanka Maksimovici, Vasko Popa, Miodrag Pavlovici, Vesna Panin, Coran Babici, Radovan Pavlovski, Stevan Tontîci, Srba Igniatovici, Ivan Rasregoraţ, Radomir Andrici, Milan Comnenici, Ratlco Adamovici, loan Flora, Slavko AJniăjan, Bojin Pavlovski. Alexandar Sekulîcî... Sau cât de iubit era de pictorii şi sculptorii noştri: Olia lvaniţki, Bogdan Bogdanovici, Radislav Trkulia şi Todor Stcvanovici. - Evocă-mi un dialog... - Câte au fost... Dacă îmi amintesc doar de unul, distrugem spiritul întregului... Ce minuni în litere vorbite schimba Nichita cu Desanka sau cu Vasko sau cu Miodrag sau cu Srba! Sau iată o scenă imposibilă: invitat la primat, reintâlniudu-l pe prietenul său Bogdan, marele arhitect, sculptor, care din întâmplare şi între timp devenise primarul Belgradului, Nichita a îngenuncheat. Toţi au fost uimiţi de acest gest ritual, iaT Bogdan, primarul oraşului, a îngenuncheat şi el si, aşa, în genunchi, s-au îmbrăţişat. Aşa ceva nu s-a mai văzut in acest palat cu ochii. Asta a fost Nichita. Prietenilor săi ne aducea mereu câte o lecţie Cu c) totul devenea posibil, minunat şi sfânt. - Ai învăţat ceva despre poezie de ia el? - Am învăţat tot. Am învăţat în primul rând că nu vei fî ajutat de nimeni, de nici uu clasic sau muritor, care nu eşti tu însuţi, tu, concret, tu, părăsit, de gura mamei tale şi nevoii să spui tu loate cuvintele ei. Vezi ce lecţie mi-a dat? Totuşi, chiar câţiva amici ne-au acuzat că ne-am influenţat reciproc, sigur că da, dar aceasta a fost o influenţă mult mai importantă, nu poetică şi aici aş face o invenţie lexicală: civitatică. - De existentă... - Nu vreau filozofie, vreau sâ fiu nebun cum m-a învăţat. Chiar atunci când îi lăudam cel mai mult poemele noi citite, spuse sau scrise, imediat, Nichita repeta: iată, chiar acum asta nu este importam, important este că suntem, că mai avem încă o şansă, încă un cuvânt, încă o limbă română, încă o limbă sârbă, încă o poezie; dar aici nu se referea la un poem, ci la Poezie - poezie. Parcă venise din răsăritul îndepărtat şi mitic, mereu ştia toate limbile lumii. Dar de fapt spunea minunat la întrebarea ce limbă străină vorbeşte: stiu de şapte ori limba română. Si el într-adevăr o ştia de şapte ori. Una din cele şapte, mi rog la Dumnezeu să nu mă înşel, am învăţat-o şi eu. Să nu jignim materia din care suntem inventaţi şi pe care o trăim şi o chinuim; ani 1538 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1539 învăţat, nu numai de la el, cum nici el n-a învăţat numai de la El (dar aici cu E mare): El, Eminescu, El, de renuri natura. Corectează-mă, te rog, (-am cunoscut cu toţii împreună, a fosr al nostru. Al nostru Nichira. - Ai simţit că te apropia de literatură, de sufletul românesc? - Te rog să pui aşa: Comele dragă, nebuniile, nu m-a legat pe mine, tu nu vezi că a legar o ţară întreagă numiră Iugoslavia sau Puposlavia, cum ne iubea el, sau I .urnea poeziei, cum de fapt şi este. lată, azi-noapte, călătorind spre voi, în tren, în compartiment, am fost cu două doamne în vârstă, din ţara mea. Ce coincidenţi minunată! Ele îmi spuneau despre volumele lui Nichita, despre o emisiune cu el, la televiziunea noastră, transmişi chiar în ziua înmormântării lui. Ele nu mă cunoşteau, dar de fapt mă cunoşteau atunci cel puţin când le-am spus că am tradus cele trei volume dc Nichita şi am făcut această emisiune. Aproape nu mă credeau, dar au fost emoţionate câ m-au întâlnit. De fapt, încă bau întâlnit încă odată pe Nichita. Să-ti spun altceva - încă o scenă. Ea festivalul de la Sarajevo am ajuns la un bar. Ea masă au venit nişte tineri, au început să spună poezii. Unul dintre băieţii de acolo spunea nn poem de Nichita, dar făcuse nişte greşeli. Neimportante. Mi-am permis discret să-l corectez, fiindcă spunea poemul îu traducerea mea. Ce mi-a spus înflăcăra tul: „Tu îmi spui mie cum a scris Nichita Stănescu? Hai, cară-re\ - Te-ai căratî - N-am spus nimic, el avea dreptate, el avea nevoie de Nichîta al lui, şi numai al Iui, nu şi al meu, pentru că aşa sună mai minunat. El avea dreptate, în primul rând, pentru câ cunoştea poemul esenţial, în spiritul lui şi nu în litera lui. El nu era blestemat ca noi. sâ fie atent la fiecare nuanţă, la fiecare silabă, viaţa lui a fost scrisă cu sentimentele, cu vocea şi mâna lui Nichita. - Care sunt versurile care-ţiplac cel mai mult din Nichita—pe care le-ai recita acum! - J.asa-niă dragă-n pace, pe mine mă faci să devin atât de sărac, să fiu mulţumit numai cu câteva versuri din el, care a scris cel puţin o lliadă nouă? (şi, vezi, îmi amintesc brutal de scena în care preoţii spuneau cuvintele din Cântarea Cântărilor, la racla deschisă a lui Nichita, la capul Iui sfânt şi oprit din gândire?) ~Şi totuşi, hai să neamintim de urnăsingur din care se poate tuiscoci totul. - „ Tristeţea mea aude nenăscuţii câini i Pe nenăscuţii oameni cum îi latră". Iată ce e aici: orice gândire poetică s-ar fi oprir la prima treaptă a imaginii. I ă preaplinul spusului: cum un om trist aude un câine iar acesta (omul lui Nichita) - aude nu numai un câine, ci Câini şi iarăşi Câini nenăsatti, dar nu numai asta, ci nenăscuţii câini care, într-un spaţiu tragic, delirant, latră un obiect viu şi predestinat sâ fie deplâns prin lătratul câinilor, dar ce obiect? Eumea, oamenii, omenirea, civilizaţia omenească antropomorfă şi ce oameni? Ascuhă-mă: pe nenăscnţii câini. [...] (Cornel UNGUREAN U. Despre Nichita, în „Orizont", XXXV, 13, 31* martie 1984, p. 16) Scene din viiiţapoeziei c titlul fericit şi inspirat pe care R.G. Ţcposu îl dă cronicii sale la cartea pe care Constantin Crişan o îngrijeşte, albumul omagial Nichita Stănescit, Frumos ca umbra unei idei, Editura Albatros, 1985, o carte de două ori impresionantă: o dară pentru conţinutul ei şi apoi pentru condiţiile grafice cu totul excepţionale. E o carte care certifică preţuirea de care se bucură poetul „necuvintelor". Constantin Crişan, Mircea Dumitrescu, într-un fel, Editura Albatros, în alt fel, şi-au dat mâna pentru a oferi contemporanilor o carte pe care ar fi iubit-o, cred, şi Nichita Srănescu. Avem imaginea unui Nichita Stănescu viu, viguros, fascinaudu-şi în posteritate, cititorul. Cartea este un fel de bildungsroman invers, o „ descreştere a vieţii dinspre maturitate spre copilărie, surprinsă în mărturii ale unor personalităţi care l-au cunoscur, în mărturii ale poetului, concretizate fie în poeme, fie în interviuri. O carte pe măsura lui Nichita Stănescu. Poate că o antologie care să cuprindă antume şî postume ale poetului ar fi binevenită. E apoi timpul să se ofere o imagine mai cuprinzătoare a activităţii sale poetice. Şi analize ale întregii creaţii nichitastănesciene ar fi de aşteptat, de dorit. (Nicolae BĂCIUŢ. Actualitatea lui Nichita, în „Vatra", XV, 9, 20 sept. 1985. p- 4) 1540 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1541 „Ceea ce este mai interesant, cel puţin în ceea ce mă priveşte, c l faptul ca nu atât opera literară m-a influenţat cel mai mult, ci prestigiul oral exercitat asupra mea efe către unii mari autori... Ciudat mi se pare, că, deşi ştiam pe dinafară Jocul seamăal lui Ion Barbu, influenţa operei asupra mea ca cititor a fost relativ minoră, de tehnică poetică mai degrabă decât de viziune. A fost suficient, însă, să-l aud pe Ion Barbu într-un moment de relaxare, având acoperirea operei sale în conştiinţa mea, ca unele afirmaţii afe lui de gust sâ aibă un efect fulgurant asupra mea, influenţându-mi şi dezvoltând u-mî capacitatea de penetraţie incipientă. Nu pot sâ uit teribila comparaţie pe care a j. făcut-o între poemul l.uceafăndşi o pânză de epocă în care cerul pictat cu albastm de Prusia se înnegreşte si timpul fisurează graţios coaja sensibilă a lucraţii. - Preferă Oda (în metru antic), mi-a zis tocmai :, când părăsea salonul întunecos al poetului Sandu Tzigara Samurcaş, | ai cărui invitaţi fuseserăm. Majestuos, poetul îsi aruncase profilul peste ş umărul drept, pironindu-mă cu un singur ochi, uriaş, de lăptucă, | îndepărtaudu-se spre uşa încă şi mai întunecoasă şi dispărând definitiv în iarna de afară, ca sâ nu-l mai văd niciodată, dar ca să nud mai pot uita efigia şi testamentul său literar inspirat în acea secundă penttu mine". N-avem nici uu motiv să ne îndoim de sinceritatea mărturisirii lui Nichita Stănescu: nu numai fiindcă Odă în metru antic a rămas poezia lui preferată, între capodoperele eminesciene, dar şi fiindcă acesta este tipul de relaţie pe care poetul Elegiilor îl stabilea cu prietenii lui, poeţi sau nepoeţi, mai vârstnici sau mai tineri, el însuşi o puternică personalitate, Nichita Stănescu îşi îndrepta toate antenele spre câmpul vital al altor personalităţi, le suferea magia secretă şi le-o J întorcea pe a lui. Nu era ceea ce s-ar putea chema, în primul rând, , un cititor; contactul lui cu ceilalţi era mediat de factori personali; 1 lectura operelor era deviată de farmecul omului şi de atmosfera f momentului, aşa cum e deviat acul busolei dc un zăcământ magnetic; I iubea opera prin om, aprecia prezenţa concretă a celui care sene şi 1 transforma lectura într-o întâlnire a două spirite, într-un misterios f acord sufletesc. Am străbătui Anthnetafmca persecutat de acest sentiment. La doi ani de la dispariţia lui Nichita Stănescu, nu se putea un dar mai faimos decât cartea „dictată" de el, în ultimul an de viaţă, lui Aurelian Titu Dumitrescu si publicată iniţial în „Suplimentul literar-anistic al Scânteii'tineretului" între 2 ianuarie şi 13 noiembrie 1983. F,ste o carte neobişnuită. Nu pur şi simplu una de interviuri, cum sunt acelea ale lui Marin Preda şi Pan) Georgescu, cu Florin Mugur, sau a iul lorgu Iordan cu Valeriu Mangu, deşi Aurelian Titu Dumitrescu întreabă şi Nichita Stănescu răspunde şi nu numai pentru că, în afara discuţiei proprîu-zise, ea cuprinde şî poezii ale celor doi poeţi sau pagini în care cel mai tânăr dintre ei încearcă să descrie împrejurările în care au avut loc convorbirile lor ori să schiţeze un portret marelui său interlocutor. Raţiunea deosebirii trebuie căutată îu altă parte. Aurelian Titu Dumitrescu a intuit probabil, de la început, dificultatea de a-l face pe Nichita Stănescu să vorbească. Dacă el a izbutit, acolo unde alţii au dat greş (interviurile cu Nichita Stănescu publicate în decursul anilor nu sunt grozave), lucrul se explici prin aceea că a ştiut să-i ceară poetului exact ceea ce el era dispus să ofere: nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. Nichita Stănescu detesta confesiunile, anecdora biografică, mâttinţişurile cotidiene: o spune de câteva ori în Anthnetajizica. ti displăcea orice „interogatoriu" sistematic. Răspundea, de fapt, numai la întrebări pe care şi le pusese singur. Oricât l-ar hărţuî mai tânărul său confrate (cu întrebări de toată mâna, unele inteligente, altele puerile, unele sfioase, altele agresive, cum se întâmplă în asemenea cazuri), nu cedează aproape niciodată şi nu se lasă târât decât de memoria proprie, de capriciul sensibilităţii şi limbajului său. In ce are mai bun, cartea este un monolog, dezlânat şi strălucitor, şocant şi inegal, documentul unei umori si al unor obsesii. începe oarecum înşelător, cu câteva admirabile amintiri despre copilăria ploieşteanâ, bate apoi pasul pe loc, lăsând să se vadă efortul considerabil pe care Aurelian Titu Dumitrescu îl face ca să-i smulgă poetului altele şi ca să imprime întregului o ordine, ţâşneşte triumfător în două capitole (în cate întrebările aproape lipsesc), Naşterea şi devenirea artei poetice si Punctulde frigă, două magistrale monologuri, şî se stinge în câteva scrisori, improvizate, şi în trei sau patru pagini de conversaţie (Ultimul) cam evazive, şi nesubstantiale, viciate de „metaforiră". M-a uimit întotdeauna felul de a gândi şi de a se exprima al lui Nichita Stănescu. Cel mai banal lucru este acela de a spune că el gândea şi se exprima ca un poet. Dar nu e deajuns. Era înainte de toate (cei care 1-au cunoscut o ştiu) un om extraordinar de inteligent. 1542 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1543 Scapără ideile ca un amnar. Nu era însă un spirit ordonat sau sistematic şi ideile lui aveau adesea caracterul unor fulguraţii. Impresia pe care ne-o fac, la lecturi, şi pe cme o vor face de aici încolo tuturor celor care nu î-au stat în preajmă, este că poetul îşi „vorbea" ideile. O parte din poezii si le-a dictat. Teoriile erau şi ele ale unui „causeur".-Aveau uneori sclipiri geniale, rareori acea stabilitate pe care o garantează scrisul. Totul e „spus" în AnttmeUifizica, plin de căldura comunicării instantanee, jubilam, ca o confesiune pururi grăbita şi neîneheiatâ. Un mic nucleu de foc trimite in spaţiu o coadă fastuoasă | de cometă. Ideile lui Nichita Stănescu se apropie si se depărtează de 1 noi ca aceştt aştri singulari, care ne vizitează la intervale regulate de 1 rimp, împodohindu-ne cerul spiritual cu jerbele lor scânteietoare. Dar J au rareori suită, cum se spune, si încă şi mai rareori sunt exploatate consecvent, până la capăt. A fixa în scris fantezia verbală a poetului este de aceea un act temerar. A fost nevoie de devotamentul -câteodată stângaci, totdeauna emoţionant - al lui Aurelian Titu Dumitrescu pentru a obţine forma scrisă, „definitivă", imobilă a mărturisirilor lui Nichita Stănescu. Nu fără surpriză, Antimetajizica ne dezvăluie însuşirile de evocator şi de portretist al poetului. Ar merita sa fie citate primele lui amintiri din anii războiului (când soldaţii care mărşăluiau prin Ploieşti cântau cântece de inimă albastră), portretul nefericitei Ana Szilâgyi, strania istorie a soldaţilor loviţi de suflul bombei, întâmplarea cu sinucigaşa de la Urgentă, scena din tren cu Virgil Teodorescu, întâlnirile cu Jacques Prevert, Zaharia Stancu, Desanka Maximovici, Auden sau Marin Preda. Vot cita un succint portret al acestuia din urmă: „Marin Preda trebuia să fie poet după câte femei s-au purtat nedemn cu demnitatea lui. Era atât de neliniştit, încât mă şi mir că trăda inefabilul pentru epic. Nu puteai sâ dormi noaptea din pricina sensibilităţii Ini. Scârţâia neuns pe osia lumii cum greierii scârţâie pe verdele nevăzut al ierbii în timp de noapte. Mai nimeni nu l-a înţeles, cât tîmp trăia. Avea nişte sprâncene zburlite, cum insecta numită cosaş sare deasupra de iarbă, zbârnâind, atâta doar că el sărea peste inteligenţa obişnuită, scânteind... Ca fiinţă, era gingaş şi tău. Zvârlea în vorbite păsările ca pe o mitică a câmpului. E unicul caz din timpul existenţei mele în care ani remarcat cum nefericirea personală se transformă în inteligentă... Îndeobşte el era tăcut, iar, adeseori, tacinirn si neconfesiv... Preda a fost un ţăran ce şi-a confundat durerea cu seceta şi bucuria cu ploaia. Niciodată n-a avut sentimentul prieteniei, ci numai curiozitatea ei. Era o fire lunară, dar atât de suspicioasă în acelaşi timp al răsăritului de lună, încât negrul de sub unghiile lui crescânde îl confunda cu provocarea morţii. Este atât de viu în mintea mea plină dc vocabule, încât am început să vorbesc de unul singur ca şi cum aş dialoga cu el". Nu intră în discuţie adevărul strict al lucrurilor, desi intuiţia lui Nichita Stănescu este totdeauna profundă, cî talentul fantast şi deopotrivă exact, „poezia", umorul şi savoarea acestor pagini de proză. Trebuie să-l citeşti (era sâ zic să-l „auzi"!) pe Nichita Stănescu relatând cum a devenit cult, într-o secundă, când a înţeles viziunea cosmică din Luceafărul, tocmai pe când, adolescent, se plimba cu o fată printr-un parc, ca să-ţi dai seama de extraordinarul hri instinct artistic. II dovedeşte si atunci când vorbeşte despre poezie. în AnrhneUifizica se mai află câteva din consideraţiile lui cele mai frumoase dintre poezie, definiţii, comparaţii şi „teorii". Unele au circulat oral şi înainte. „Mirul - spune Nichita Stănescu - este o întâmplare exaltau fă. B'Cc înseamnă geniul unui poet, se întreabă el în legătura cu Bacovia: „Aşa cum unui litru de apă îi trebuie zece secunde ca să se scurgă pe o ţeava a cărei grosime esre de un ţol, tot astfel şi unui anume sentiment ii trebuie un număr fix de cuvinte ca să se elucideze într-o anume sintaxă". Altă dată: „într-o altă ordine de idei, am remarcat odată, în timp ce studiam sintaxa, uluitoarea asemănare a propoziţiei si a frazei cu structura materiei. Verbul are rolul electronului, îar substantivul are rolul nucleului. Vom vedea că verbele sunt posibile sau nu faţă de un noumenos şi că ele se înşiruie din cuantă în cuantă, eliberând nu un foton, ci un înţeles". Poetîcienii au toate motivele să invidieze această definiţie, ca şi afirmaţiile despre „poezia pulsatorie", foarte norocos nume pentru o parre din poezia modernă: „Ea nu mat descrie o stare de spirit, ci o reface şi o retrăieşte odată cu cititorul, discursul poetic contopindu-se cu înteţirea sau cu alinarea centrilor, nucleelor de tensiune a revelaţiei. începi, dacă starea de spîrit e aluvionară, aluvionar, dacă se înteţeşte, după necesitate, treci în cadrul aceleiaşi poezii de la verbul alb la versul liber, finalul poate fi stins şi melodios, sau, dimpotrivă, 1544 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1545 abrupt şî aritmie". Nicltîta Stănescu face parte din categoria poeţilor care teoretizează fulgurant si memorabil, ca £?.ra Pound sau Ion Barbu. Nu mă voi ocupa acum dc poeziile cuprinse in Antimetafizica. Doar două cuvinte. Ale lui Nlcliîta Stănescu sunt relativ diferite de cele publicate în ultimele lui culegeri antume. Nu sunt Ia curent cu sirnatia ^moştenirii" poetului si n-am idee cum ar arăta o carte a lui de inedite. Din nefericire, de la o vreme, aceste inedite apar unde şi când te aştepţi mai puţin, ba chiar în variante, fiecare dintre prietenii poetului având depozitul lui. Cineva ar trebui să le reunească, să vadă despre ce e vorba şi să garanteze pentru corectitudinea transcrierii! Mă întreb şi unde se află (presupunând că au fost aşternute pe hârtie) poeziile argotice din adolescenţă, de care am tot auzit, şî la care Nichita Stănescu însuşi se referă de două ori în AntimeUtftzka. Revenind la poeziile din această carte, unele par, a ilustra teza cu rolii poeziei lin Bacovia, ajungând la o formă foarte strictă, fără nimic de prisos, cu repetiţii de efect, „hacoviene". Mi se pare de pildă zguduitoare această Vietate (IX), după toate indiciile, unul din ultimele lucruri ieşite din mâna Iui Nichita Stănescu şi iugerâtid un sentiment al destrămării fiinţei cum de ia poetul Plumbului n-a mai făcut-o nimeni: „Simt cum se răceşte în mine inima, I simt cum creierul îmi îngheaţă, / adio, maxima viaţă, / adio viaţa mea minimă! / / Simt cum se face fuior / din abur mâna mea scriitoare, / adio ninsoare / adio, tu, nor! / / Simt cum se dizolvă cuvintele. / cum se dizolvă înţelesul lor, / adio, vă zic nituror, / crucilor de pe morminte! / / Secundei acesteia, ultimă, / când. încă te rog, / încă te rog. / uită-te, uitâ-mă!". Nici despre poeziile lui Aurelian Titu Dumitrescu nu e aici locul să discutăm. Tânărul poet a publicat, de altfel, uei cărţi şi evoluţia lui-este incontestabilă. Iu Antimetafizica găsim cel puţin trei stadii ale poeziei proprii, aproape in ordinea în care se succed ciclurile din cane; unul „abstract", nichitastănescian, cu un desen (la propriu şi la figurat) geometric al scriiturii; altul, solemn, oficiant şi puţintel pompos; în fine, o poezie „prozaică", „realistă", în vers, aş zice, epic {Despre viaţa mea si a tatălui meii). Nu stiu cum se vor fixa .scriitura şi personalitatea autorului. Vom trăi şi vom vedea. Nu vreau să închei însă fără a spune o dată că meriră toate laudele pentru a fi obţinut de la un Nichita Stănescu cinquagenar şi la maturitatea geniului său dar epuizat fizic, din nenorocire, asa cum sfârşitul Iui, acum doi ani, a arătat-o, splendidele mărturisiri din Antimetafizica. (Nicolae MANOI.ESCU. Ultimul Nichita, în „România literara", XVIII, 51, 19 decembrie 1985, p. 9) In cursul anului 1983, Aurelian Titu Dumitrescu publica în „Suplimentul liierar-arrisric al Scânteii tineretului" o serie dc convorbiri cu Nichita Stănescu, un serial săptămânal care a devenit, la doi airi după moartea poetului, volumul Antimetafizica (Editura Cartea Românească, 1985)- Este Antimetafizica o biografie în dîalog? „în definitiv- spune Nichita Siincscu, într-un capitol al cârtii - poetul nu are biografie. Biografia poetului e opera lui. Eu încerc, îu spatele acestei opere, să creez tm personaj. Un atiror [losibil al versurilor mele. Daca ele au un caracter - ca orice poezie lirică - metafizic, încerc sâ fac din personajul meu un personaj concret, fizic. Mâ bizui foarte mult pe amintirile răzleţe, care, de ce să n-o spunem, nu prea au mare legătură cu opera. Epica cea mare e îiilăuntru, în spirit, iar nu pe stradă, pe caldarâm". Deci, nici biografia poetului, în sens strict, nici biografia operei, ci, dacă vreţi, Nichita Stănescu in 1983, cu gândurile sale, cu obsesiile sale, cu amintirile sale, un fascinant autoportret în oglindă, completat de imaginea pe care tânărul poet Aurelian Titu Dumitrescu o are despre ilustrul său confrate. Mai corect ar fi să spun, imaginea pe care o descoperă îu timpul acestor convorbiri. Căci, se înţelege din carte, Aurelian Titu Dumitrescu vine, la început, la întâlnirea cu Nichita Stănescu, cu un plan „de acasă", încercând „sa scoată" o derulare cât de cât tradiţional cronologică a evenimentelor. Planul va fi însă abandonat repede, subiectul nelăsându-se încorsetat în vreo schemă prefabricată, manifestându-se imprevizibil, adesea derutant, creindu-i junelui interlocutor serioase dificultăţi „metodologice". Treptar, nu fără ezitări şi stângăcii, care îşi au rostul lor în construirea verosimilităţii cărţii, Aurelian Titu Dumitrescu intră în „atmosfera" gândirii stănesciene, i se pliază, reuşeşte sâ o stârnească şi, uneori, sâ-î însoţească volutele neaşteptate sau, cel mai adesea, sâ o lase să se desfăşoare liber, într-un fascinant spectacol de talent şi inteligenţă. Amintirile lui Nichita Stănescu 1546 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1547 despre Ploieşrii copilăriei şi adolescenţei, evocarea prietenilor şi iubirilor sale, a scriitorilor străini şi români pe care i-a cunoscut, a lecturilor, meditaţiilor sale despre poezie si existenţă, reveriile cu ochii larg deschişi alcătuiesc o imagine caleidoscopicâ a personalităţii poetului, gravă şi, totodată, nelipsită de pitoresc şi umor. Când apelează la memorie, la acele „amintiri răzleţe", Nichita Stănescu reconstruieşte o atmosferă de o rară concreteţe şi savoate. întrebat, de pildă, într-tm capitol de la începutul cânii, despre familia .sa, poetul reproduce sau inventează, nu are importanţă, o întâmplare cu haz şi cu tristeţe, din perioada lui FSA, mică bijuterie în stilul unui Creangă ploieştean, dar nu mai puţin un balon meteo de mare fidelitate la intemperiile epocii. Umorul, dimensiune struciurantă a personalităţii lui Nichita Stănescu, fereşte relatarea de patetism, dar nu anulează acuitatea observaţiei ci, dimpotrivă, îi potenţează profunzimea: „Ttebuie să-ţi mărturisesc că era în perioada lui FSA-Adică? - Din când in când, ne dădeam sî noi mari. în mahalaua noastră din Ploieşti, pe aninci cartierele se numeau mahalale, mama făcea rost din pământ, din iarbă verde de un pui, care, natural fund, era cel mai mare deliciu al epocii, tata, dc un litru de ţuica de Văleni, mama mai făcea şi scovergi pentru desert, şi ne invitam vecinii duminica la masă. Când apărea ceaunul şi se împărteau hartanele, jumătate dc piept şi partea de sus a aripii, când venea rândul meu si al lui tata, când venea rândul lui tata şi al meu, mama ne spunea foarte distinct la ureche: „FSA". Ia un moment dat, vecinul Rădulescu, la a patra duminica* consecutivă, a întrebat de ce noi mâncăm gheare de pasăre si partea mai subţiratică a aripii de găină, târtită si gât. Mama, foarte volubil; a explicat câ noi suntem nişte răsfăţaţi care mâncăm numai aceste preparate delicate, făcute numai dc mâna ci, special pentru noî. Tata grongănea câ gâtul de găină are suficiente vertebre cu carne pe ele ea să satisfacă im bărbat, dar vecinul Rădulescu, fost cercetaş în timpul jamboreelor d'autrefois, s-a interesat distinct ce înseamnă FSA.' Guraliv, cum sunt, şi vorbind în numele familiei, pe loc am rostit adevărul: familia se abţine. Evident, a urmărit o mică clipă de glaciaţiune, mi se pare ultima dintre glaciatiuni, după care pricinile teoretice ale cinei fiind demonstrate s-a continuat mâncarea cu împăcare de sine distinsă. Recunosc că după aceea am rost dat la munca de jos, n-am mai participat la nici o cină protocolară a familiei, fiînd trimis cu bilet la meciurile de fotbal ale echipei Prahova-Ploieşti, cate pierdea copios ca semn de nobleţe şi elegantă a generozităţii p Io ieste ne". Când se pronunţă asupra creaţiei poetice sau asupra artelor în general, limbajul hri Nichita Stănescu dobândeşte o elevaţie neostentativă, ironia si umorul dispar, totul devine grav şi greu (îu sens clasic) prin asumare. Paginile de reflecţie pe tema poeziei nu sunt cu nimic mai prejos decât fragmentele memorialistice. Oralitatea acestora din urmă este compensată aici de rigoarea demonstraţiei şi fineţea descrierilor. Metafora însoţeşte adesea reflecţia, dar ea nu încarcă discursul în direcţîa barocă, ci are funcţia de a sublima sau a sintetiza aforistic, lată o superbă definiţie a haikuufui, a esenţei si esenţiali taţii sale, dublată de o comparaţie cu maximă expresivitate: „Haiktt-u\ este prima şi ultima formă fixă pentru că ea nu se mai biztiic pe cuvânt decât extrem de puţin. Cuvântul, ca să folosesc o metafotâ orientală, nu mai arc funcţia decât a unei senzaţii, spre exemplu cum ai tine dc degetul mic un copil, uşor, fără să-l strângi, si copilul ţi se smulge din mână alergând". Explicând conceptul de poezie impersonală (sintagma trimite la Eliot, dar conţinutul demonstraţiei este exclusiv stănescian) sau pe acela de poezie pulsarorie, Nichita Stănescu atrage arenţia, de fapr, asupra propriei sale formule poetice, de la Epica Magna la Noduri şi semne, din care o parte a criticii, aceea „atoateînţelegătoare" şi „super-rafinate" n-a înţeles mai nimic. Sunt pagini nu doar de o strălucită expresie ideatică, ci căi de acces către miezul poeziei lui Nichita Stănescu, pe care viitoarele exegeze critice nu au dreptul să le ignore. Nichita Stănescu gândeşte lumea în simultaneitatea manifestărilor ei şi, de aceea, asociaţiile de idei se produc fără efort ori crispare, în mod natural. Farmecul unei discuţii cu poetul ţinea tocmai de această uluitoare capacitate de „a topi" în limbaj, pe măsura înaintării în subiect, zone tot mai largi ale realului. Mecanismul este asemănător cu acela al declanşării avalanşelor, dar, în momentul în care furtuna de idei ameninţă să-l spulbere pe interlocutor intervin ironia şi autoironia ca forme de relativizare şi distanţare. Nichita Stănescu „umanizează" astfel textul, asa cum îl invită uneori şi in Amimetafizkă pe Aurelian Tiui Dumitrescu să o facă. Sunt, în totul, aici numeroase teme (unele - 1548 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1549 „teme pivot"), care ar merita, fiecare în parte, o tratare detaliata: odată apărut, acest volum va avea, şi sub raport exegetic, soarta lui. Nn ştiu dacă Nichita Stănescu ar fi scris Antimetafizica fără stăruinţa obstinată a lui însoţitorului său. Meritul acestuia a sporit odată cu dispariţia poetului. Cert este ca, aşa cum a apărut, cartea închide în-paginile ei ceva din geniul marelui poet. (Valentin E. MIHĂESCU. Antimetafizica, în „Euceafam}", XXVIII, 2, 11 ianuarie 1986, p. 2) Aurelian Titu Dumitrescu şi-a asumat rolul - pe cât de privilegiat, pe atât de ingrat - de Johann Peter Eekermann pe lângă Nichita Stănescu. Un prim rod al devoţiunii sale şi al conlucrării cu marele poet - cuprinzând texte avizate dc acesta din urmă - îl consrîtuie Antimetafizica, apărută iniţial în foileton în coloanele SI-AST-ului. Intr-o notă finală suntem avertizaţi că tânărul conlocutor mai deţine din dialogurile cu Nichita materialul unei alte cărţi de „portrete" care, alături de cele 200 de pagini de convorbiri cu Eugen Simion, constituie, poate, partea cea mai interesantă a moştenirii lui Nichita Stănescu - pe moment haotică şi răzleţită pe te miri unde. Deşi cei doi autori au intenţionat sâ realizeze o carte cu structură originală, în care dialogul propriu-zis e intersectat de unul poetic şi din care nu ' lipsesc câteva „scrisori (paterne) către un tânăr poet", între întreprinderea lui Aurelian Titu Dumitrescu şi cea a lui Eekermann există şi alte similitudini înafara dublului prenume, similitudini mai curând inevitabile decât intenţionate şi derivate din raporturile de personalitate similare. Ambii discipoli sunt fascinaţi şi copleşiţi până la iradiere de personalitatea maestrului, dar pe un fond de fervoare a devoţiunii ei se străduiesc să aibă ochiul rece şi sunt vigilenţi cu adevărul. Iubesc şi admiră, dar nu mistifică şi nu mitizează. Efortul lor principal constă în a umaniza figura fascinantă din prim-plan, dar fără a-i prejudicia măreţia. In sufletul lor se zbate un sentiment religios al veneraţiei şi iubirii şi ei înşişi se acomodează nu prea uşor cu faţa umană a idolilor. Sunt în pemianenţă stânjeniţi de dubla prezenţă din faţa lor - divină şî umană, metafizică şi fizică, de unde un regim de ] pietate a dialogului. Participă la un miracol şi aproape că au ţ| sentimentul că scriu o evanghelie, nu o simplă carte de convorbiri. De unde, discreţia propriei prezenţe, dusă până la estomparea totală. Rareori izbutesc ei înşişi în iniţiativa dialogului, fiind, de regulă, obligaţi să urmeze fluxul capricios al dispoziţiilor şi indispoziţiilor confesive ale partenerilor. Din nefericire, Eckermann-ului nostru îi lipseşte timpul şi, prin urmare, şi răbdarea de a se iăsa în voia valurilor, de a aştepta să treacă zilele nefaste cu speranţa celei faste. Mai neamţ decât neamţul, el are nostalgia unui orar de muncă precis şi adesea forţează, cu diplomaţia de rigoare - ce poate merge de la delicateţea extremă la aparenta duritate şi bruscare - intrarea în regularitate a dialogului, dar indispoziţiile poetului se dovedesc, până la urmă, de netrecut. Dialogul ca exorcism nu reuşeşte aproape niciodată şi, dacă nu-1 resimte ca pe o voluptate şi ca pe o libertate, Nichita Stănescu îl obstrucţioneazâ. Dincolo de ceea ce, cu vremea, s-a pierdur iremediabil din ceremonialitatea relaţiilor, Nichita Stănescu e mai îndrăgostit de propriile-i capricii, n-are constructivitatea lui Goethe şi adesea refuză să răspundă sau, dacă totuşi o face, se alintă cu răspunsuri în doi peri. Aceste momente de refuz şi de interdicţie delicată a dialogului provoacă un fel de panică asupra lui Aurelian Titu Dumitrescu, a cănii insistenţă plină de bravură caută o fisură în blindajul capriciului, mitraliindu-l pe poer cu întrebări când naive, când prăpăstioase, menite să-l scoată din răbdări („înspre ce fel de timp vrei să evadezi?", „De când ai nimic", „Când ri-ai dat seama că există ceva", „De când te temi", „Ai vrut vreodată să ucizi" etc). Acest fel de joacă alunecă încer-încet în dialog (anchetatorul stie el bine ce ştie), dar de cele mai multe ori efortul de a fi aşteptat o altă zi ar fi fost mai binevenit. Parte însemnată din carte lasă impresia, din această cauză, că poetul ar fugi de confesiune şi ar deprecia-o, cel puţin în latura ei anecdoric-biografică. Există, de altfel, destule afirmaţii exprese în acest sens, dar, pe de altă parte, poerul evocă şi povesteşte cu plăcere când are poftă, deşi se simte tot timpul o reticenţă in faţa biograficului. [...] Ca încheiere la Punctul de fugă nu e ceva ridicol - e ceva de-a dreptul trisr. Nu ştiu daci altcineva care ar fi avut şansa lui Aurelian Titu Dumitrescu ar fi avut puterea de a se estompa cu totul, dacă ar fi rezisrar tentaţiei de a-şî afirma şi propria prezenţă. E o şansă foarte rară - dacă nu unică - în cultura noastră si efortul lui Aurelian Titu Dumitrescu Trebuie judecat şi din această perspectivă ameţitoare. Ce-i 1550 REPERE CRITICE REPERE CRITICE drept, el nu face exces de sine, dat nici n-a rezistat ispitei pună la capăt. In orice caz, n-ar fi fost o scădere a cârtii dacă Aurelian lîtu Dumitrescu ar fi fost mai puţin scriitor. Paginile datorate Ini însuşi, în care evocă momente din istoria relaţiilor cu Nichirj sau descrie scene de interior şi exrerior, abundă într-o gândire tipic poetică, de pure analogii inabile stilistic. Străduindu-se mereu să nu facă literatură, ceea ce dă pasajelor o fortâ de izbire cu atât mai mare, acolo unde pagina îi poartă întreaga responsabilitate metaforita se întinde ca o iederă: „Faptul că ştiam ce se află în casa de bani îmi apărea ca o concentrare a luminii într-un tablou..."; .. ."nră sprijineam de ele (de cuvintele lui N.S. - ti.n.) cum copilul, în prima zi de şcoală, se sprijină de o bancă"...; ..."şi eram ca o faza dc lumină înstrăinată definitiv de sursa ei"... etc). Poemele aparţinând luî Nichita % Stănescu, dacă nu se aşază liniar în suita ultimelor lui volume apărute la noi, fac, însă, corp comun cu ultimul lui volum antum - Otite plângând. (Al. CTSTEUCAN. Aniinwtajizica de Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu, * în „Familia", XXII, 1, ianuarie 1986, p. 10-11) | ■* în ce termeni să explicăm valorile extraordinare pe care le-a |j înregistrat pe foaia de temperatură a succesului public poezia lui Nichita Stănescu? Prestanţă a temelor mart? Atracţie a spiritului nonconforniist al unei poezii ce se situează tangent frondei avangardelor literare? Ispită a insolitului lingvistic, a iregularuluî frazei vorbite? Transfer subiectiv de competenţă asupra unei poetici suspectată a se afla în raporturi apropiate cu spiritul speculativ şi scientizam al reflecţiei filosofice? Transformare a experimentului lingvistic, a încercărilor de laborator poetic îu act ludic - cu plăcerea,, rară, de a lucra (ori lăsând impresia a o face) cu toate datele la vedere? Dilcmatica relevare a umanului în imaginile lui istorice/simbolice cum şi nevoia de a mi tiza, inculcată omului modern de civilizaţie în forme din cele mai subtile? Prima ediţie postumă a poeziei lui Nichita Stănescu nu aruncă & lumini noi asupta poziţiei poetului in literatura contemporană - deşi M are meritul de a aduna unele date biobibliografice folositoare. Adaugă, în schimb, o piesă in plus, la dosarul receptării poeziei stăuesciene, prin exaltata conştiinţă de sine a biografului, ca şi prin spiritul hagiografic care răzbate din paginile studiului introductiv. Tentaţia lui Alexandrii Condcescu de a sc împărtăşi din haloul de celebritate al poetului — si, nu ezităm să spunem, din mitul Stănescu — nu este mică, şi dacă Ordinea cuvintelor poate fi un instrument de lucru util pentru cercetător, faptul nu este fără legătură cu implicarea poetului în realizarea selecţiei, cu semnificaţia aşa-zicând „testamentară" pe care aceasta o primeşte. Altminteri, parada lecturii pe care o propune Alexandru Condeescu în deschiderea antologiei nu aduce, la o analiză atentă, elemente inedite pentru înţelegerea operei stănesciene: multe lucruri, aşa cum sunt prezentate în studiul ce prefaţează antologia, an mai fost spuse - exegeţii lucrând de-a lungul anilor spornic şi cu teniei Ia impunerea herbului poetului. Nu ii reproşăm, totuşi, lui Alexandru Condeescu, în primul rând faptul de a nu fi făcut referinţe precise la ampla bibliografie critică a poeziei stăuesciene. Tentaţia de a „confisca", pentru sine, un domeniu cu un prestigiu public cum este cel reprezentat de lirica lui Nichita Stănescu nu va fi fost mică - iar „documentarul" propus de editor, scris frumos, iar uneori într-un stil (câlinesciaii) excesiv de cântat si cu un surplus de superlative poate facilita cititorului mai putiu pretenţios un prim contact cu poezia. Tot aşa cum, trebuie să o spunem, îl poate la fel de bine deruta prin câteva afirmaţii privitoare la locul poetului in cadrul literaturii epocii. Mai ales scoaterea liricii stănesciene din contextul literaturii unei perioade ce îşi poate revendica exponenţii cu nimic sub valoarea autorului Necuvintelor e susceptibilă sâ provoace con ftizii în rândul cititorilor mai puţin avizaţi. Cum sa judecăm astfel de fraze categorice: „Geniul luî Nichita Stănescu ridică poezia română în zonele eterice ale gândirii, deschizând liricii universale perspectiva fecundă a unor posibile teritorii poetice viitoare. Ca şi Eminescu, în cadrul romantismului european, poate mai tranşant chiar, Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni"? Ce ar putea justifica astfel de afirmaţii abrupte? A spune, cum o face Alexandru Condeescu câ „apariţia în literatura română la sfârşitul anilor '50, a iui Nichita Stănescu ţine de miracol" nu mai este doar tio neadevăr, posibil de explicat prin optica partizana a 1552 REPERE CRITICE REPERE CRITICE comentatorului. Cum nu mai este nici o chestiune de gust - şi cu atât mai puţin de opţiune. înseamnă, în fapt, o ignorare a ceea ce tine de devenirea poetică a autorului - implicit şi o abdicare a reflecţiei critice confruntată cit mitul Stănescu. Nu este inutil, iată, s-o spunem: modelul geuiafoid al poetului, născut cu arme si platoşă, precum Pallas din ţeasta lui Zeus, nu este decât tui frumos mir al literaturii romantice, pe care Nichita Stănescu îi va fi plăcut, poate, săd întreţină, dar pe care elaborarea poeziei sale îl contrazice. Nu e în intenţia noastră să minimalizăm, prin aceste observaţii, utilitatea acestei ediţii populare a poeziei lui Nichita Stănescu, cea mai amplă de la antologia apărută în „Biblioteca pentru toţi". Cirul pe care autorul l-a acordar selecţiei în discuţie nu elimină, insă, posibilitatea unor alte opţiuni - nici necesitatea de a restitui într-o ediţie critică si integrala operei stănesciene. Integrarea ei într-un orizont al valorilor poeziei contemporane o reclamă - ca si exegezele lucide pe care poezia lui Nichita Stănescu le aşteaptă. (Lucian AI.EX1U. Mitul poeziei si parurii lecturii, în „Orizont", XXXVII, 6, 7 februarie- 1986. p. 4) în ce are mai bun Antimetafizica (strutocămilă ivită prin încrucişarea iubirii de paradox, de poezie, de altitudine şi incandescenţă a ideii - dinspre partea iui Nichita Stănescu, şi a iubirii pur şi simplu de mai ştiutorul poet - dinspre partea lui Aurelian liui Dumitrescu), în ce aie mai bun, Antimetafizica atinge plafonul sublimului. Răsturnată, însă, îutr-o oglindă, ea însăşi paradoxală, ţinând de o sociologie a gustului cât se poate de fizic literar, o oglindă ce înlocuieşte nitratul de argint cu mai puţin nobilul luciu al coatelor frecate de către ucenic pe masa de lucru a ilustrului interlocutor, altfel spus, privită dinspre podea, întreprinderea NS. -A.T.D. se bălăngăne asemeni unui boxer salvat de la dezagreabilul groggy doar de voinţa disperată de a rămâne între corzi. Onestitatea şi minimul spirit de observaţie ne semnalizează de îndată că sub privirile noastre se desfăşoară, de fapt, două spectacole cu totul şi cu totul deosebite. De pildă, un balet de mare clasă şi o partidă de catcb. Nu e nevoie să distribuim noi rolurile pentru că ele au fost distribuite de multă vreme. Doar un ieşit din comun sentiment al datoriei, precum şi o fire mult mai îndatoritoare ar reuşi să stivuie meritele acestei cârti în grămăjoare relativ egale. împinşi de viată si împrejurări spre un onorabil maniheism, vom fi tranşanţi de la început: tot ce merită atenţia în Antimetafizica i se datorează lui Nichita Stănescu, tot ce merită dezinteresata noastră ridicare din umeri - mai tânărului său nu îndeajuns de ştiutor şi talentat prieten. Si totuşi: o ultima şî disperată fărâmă de imparţialirate ne trage discret de mânecă, relevând un adevăr a cărui evidenţă o depăşeşte pe cea a legendarei bârne: meritul mierii (transcrierii) cârrîî esre al poetului Dumitrescu. Răbdarea draconică, ridicată la cub de o devoţiune îngerească, pânda clipei celei bune şi, vai, atât de repede trecătoare, supunerea oarbă la capriciile maestrului, doar ele, si numai ele au făcut posibilă această carte, căreia nu-i lipseşte nimic pentru a fi perfectă, dar îi prisoseşte un lucru: prezenţa abundentă a lui A.T. Dumitrescu. Cineva se grăbea să spună că A.T.D. recurge cu destulă abilitate la cunoscutul tertip buridanesc: la impunerea unui ritm merrononric al confesiunii. Lireste. Nichita Stănescu nu era omul unor astfel de comandamente. Ritmul său interior n-a ţinut să se sincronizeze - având un protocroniştii al său - cu disciplina de fier a simpaticului inchizitor, înghesuit, prins în flagrant delict de necooperare, ameninţat, hăituit, pândit, implorat, Nichita trebuia să-şi dea obolul zilnicelor pagini a tui metafizice. Dar dacă originalul nu ţine pasul cu săptămânalele obligaţii de apariţie în presă, nici o tragedie, hebdomadarul handicap e surmontat de tânărul co-antimetafizician cu un firesc ce l-ar fi uimit şi pe părintele republicii de la Ploieşti. Absenţele de la datorie ale maestrului sunt suplinite ori prin vivace poezii titudumitrescienc, ori prin contrafaceri ale limbajului stănescian, ţintind - la metaforă generalizare şi revelaţie, pe scurt, la antimetafizica însă poticnindu-se pe treapta de jos a prea-fizicului kitsch. A.T. Dumitrescu îşi dă brânci în pagină cu un aplomb de concurent la slalomul uriaş, uitând că în graba competiţiei s-a prezentat la rampă fără schiuri. Altminteri, Antimetafizica e un admirabil exemplu de recuperare prin confesiune. în zilele lui bune, Nichita Stănescu putea să figureze în orice antologie a spiritului, în orice colecţie de maxime. 1554 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1555 Volumul redă imaginea uimi Nichita uman, prea uman, a cărui biografie se compune încet - parca în ciuda mărturisitorului -, din fragmente, din imagini disperate. Păcat ci timpul n-a îngăduit aprofundarea acestui portret (iată şi o scuză valabilă pentru A.T.D., care publici doar fragmente din ceea ce, mai cu armele Xantipei, mai cu forcepsul, a reuşit să scoată la lumină: imaginea unui causeur fermecăror, de-o seducătoare inteligeniă, practicând o ameţitoare echilibristică peste liăurile sublimului). ; Şi chiar dacă prin Antimeiaftzka, n-am reuşii să avem decât un I Socrate parţial, ironic şi ploieştean, Aurelian Titu Dumitrescu are cel 1 puţin meritul de a ni-l readuce în memorie pe stimabilul Pristanda: 1 „O făcurăm şi p-asta... şi tot degeaba!". f (Mircea MIHĂ1ES Joc de doi, în „Orizont", I XXXVII, 6, 7 februarie 1986, p. 4) 1 Editura „Sport-Turism" ne oferă, graţie lui GlieoTglte Tomozei, o selecţie din publicistica mai veche şi mai nouă a lui Nicbita Stănescu: tablete, poeme în proză, texte cunoscute din Respirări sau Cartea de recitire, cătora Ii se adaugi altele mai noî sau mai vechi, cunoscute sau în premieră. îl citesc pe Nichita Stănescu uimit de intuiţiile profunde, de formulările sclipitoare, dar, maî ales, de îejeritatea cu care se mişcă de-a lungul literaturilor, de familiari ta tea cu care ii tratează pe mai marii scrisului. El este în preajma lor, el este familiarul lot, îşi poare permite. A găsit formula magică; a descoperit cuvântul cate îi permite accesul în miraculoasa lume. Ştie literatură cum mi ştie nimeni fiindcă doar el este capabil a se identifica; el poate înţelege: „Anton S Pann toată viaţa lui a lost bătut de o inimă de care n-avea habar, dar 1 inlaunmi căreia a locuit, în ceea ce-1 priveşte, om cult şi pricepător 1 şi-n cele două feluri nimiceşti, adesea ni s-a părut ci nu şi-a dat prea 1 mare osteneală sa ştie cine este şi ce este. Aflat prin destin la o rădăcină f de mare poezie, Anton Pann s-a trezit poet de geniu. Dragostele abia dacă l-au suferit pe el, iar el abia dacă a suferit poezia. Mai degrabă cred câ scria ca si se lase iubit..." (...). Fiecare autor este întâmpinat cu o mare dragoste, cu o mare risipă de votbe mari. Am spune că Nichita este un mare maestru de ceremonii, nn extraordinar creator de protocol, de reguli şi de legi. Pasiunea lui de legislator întru ceremonial poetic este mereu extraordinară, egală cu pasiunea jocului, a creaţiei hinambuleşti. Unde se termină adoraţia şi unde începe „joaca jocului" in aceste străfulgerări; în aceste proiecţii întru sublim; povestea vorbii se situează în scara dantescă spre sfârşitul Purgatoriului sî începutul îndepărtat a! unui Paradis rubicond"; „Heliade Rădulescu a fost mai mult decât uu geniu şi mai puţin decât un geniu. El este primul monstru sacru al literelor româneşti": „Cui» era Cîrlova? Trebuie ca era ca şi Shakespeare: Ce este mai frumos în vorbirea noastră, trebuie că ar fi spus Cîrlova. Bărbat tânăr, bărbat suav, ofiţet". Fiecare pagină este plină de decrete, din două în două rânduri asistăm la o solemnă investituri („Un poet este tot timpul şi oriunde, din simpla pricină că este".) Majcstatea sa decretează. Cuvântul său a instaurat o nouă realitate. Cuvântul său a confirmat o realitate. A recunoscut o stare de fapt. A con-sacrat un adevăr. Nkhita Stănescu se aşază, el însuşi, Lt izvoarele poeziei; încearcă a ne vorbi din interiorul poeziei. Aceasta ar fi postura pe care, spre deosebire de ceilalţi, cel înzestrat cu geniu, şi-ar asuma-o. Din acest unghi s-ar putea reformula toate definiţiile. „Eu te cunosc prin poezie, tocmai de aceea am inventat poezia, ca pe un organ al evoluţiei simţurilor omului", se spune undeva. Poezut, ca organ al simţurilor: îatâ una dintre cele mai simptomatice sintagme nichîtastănesciene. Ca nimeni altul în cultura română, poetul caută stilul înalt. Risipa de superlative, împarăteştile ceremonii, nesfârşitele mirări aparţin unui stîl validat de el. Există un Nichita Stănescu care încearcă reabilitări, reaşezări ale valorilor, rectificări de ierarhii: „Un miracol a) literaturii române este Topârceanu, în ciuda popularităţii sale false. El este un novator nu ca Arghezi şi nici ca Blaga, el aduce o înnoire nu a viziunilor cuvintelor, ci chiar a viziunilor". Topîrceanu lângă Arghezi şi Blaga, iată o alăturare arat de imprevizibilă, cum numai unui mare poet i se poate întâmpla! Dar, dincolo dc aceste poetice alăturări, se declanşează comparaţiile, hrănite desigur de incandescenta iubirii. „El este din stirpea Ini Ion Creangă", continuă poetul nemaipomenitele sale aventuri îstorico-literare, ca să încheie jucăuş: iubite cititorule, să păstrăm noi aceste secrete! 1 1556 REPERE CRITICE Stilul înalt al elogiului, patosul extraordinar al iubirii, replicile şi aforismele sclipitoare, uluitoarele aşezări de cuvinte aparţin unei inteligente cum puţine şi-au desfăşurat harurile în literatura română. „Publicistica" lui Nichita Stănescu e o revelaţie; rămâne de găsii o formulă editorială care sâ o cuprindă în întregime. (Cornel Ungureanu. Amintiri din clipa de-acum, în „Orizont", XXXVII, 6, februarie 1986, p. 4) Când au fosr publicate, în 1983, în revistă (Suplimentul literar al „Scânteii tineretului"), paginile adunate în Amimetafizica (Editura Cartea Româneasca, 1985) nu lăsau să se deducă efectul extraordinar pe care îl au reunite: ele păreau rapsodice, rupte de întâmplă torni unei conversaţii ce nu se arăta călăuzită de vreun scop clan în plus, tipărirea grupata a poeziilor, de diferită semnificaţie şi structură, ale celui în care nu trebuie să ezirăm a-1 vedea pe marele liric al poeziei române moderne şi ale mai tânărului său confrate şi interlocutor, putea sâ indispună si ea. Mărturisim că am citit cu un ochi mai degrabă distrat paginile revistei: adunare la un loc ele câştigă în mod evident valoarea unui document omenesc de primă însemnătate. Antimetafizica e până la un punct o carte interviu, o încercare de surprindere a unui personaj fascinant precum poetul „nccuvintelor", o dublă culegere de poeme, o tentativă, uneori descurajata si perplexă, alteori îndârjită, a „novicelui" plin de iubire pentru idolul său, de a-1 înţelege şi de a-i capra şi descrie natura adevărată, o autobiografie şi - oricât de neaşteptat ar părea celor ce n-au citit-o-încă - un volum conţinând câteva pagini de proză excepţionale, un amalgam*de intenţii si de eşecuri, de veleităţi şi de iubire, o luptă cu îngerul şi, până la timiă, o carte-portTCt indispensabilă, de acum înainte, pentru totî cei ce vor dori să intuiască ceva din firea proteică, deznădăjduită sau candidă, singuratică şi .sociala, a lui Nichita Stănescu. „Internul e [...] o copilărie" - spune poetul - „dar, dacă el nu stârneşte monolog, nu face altceva decât să transforme sau într-o anchetă sau într-un bluf. „Monologul" nichitastăiiescian se declanşează adesea şi câştigă uneori coerenta şriută a eseurilor poetului. Dar efortul comun este acela de a crea un personaj: Nichita REPERE CRITICE 1557 Stănescu o spune îu mai mulre rânduri („Eu încerc, în spatele acestei opere, sâ creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele."; „Fac un efort extraordinar pentru ca aparenţa cuvintelor mele să nu pară vulgară."; „Nu vezi cu câtă greutate, cu cât efott şi cu câtă neşansă încercăm amândoi în acest dîalog să creăm un personaj în spatele operei mele?"), chiar dacă încercarea se izbeşte uneori de eşecuri, izvorând din clipele de ncadaptare sau sterilitate ale celui interogat („Noi nu ne jucăm de-a v-aţi memoria, dar nici de-a v-aţi revelaţia. Ne uităm amândoi la mine şi mai obţinem ceva, mai nu."). Spectaculosul întreprinderii e dat de faptul că, odată cu intenţia de construire a personajului, e descrisă şi reconstituită întreaga operaţie premergătoare; nu numai scena cuvintelor cî şi culisele tăcerilor, deprimărilor, căderilor, ceea ce dă dimensiunea tulburătoare a acestor pagini, a măştilor succesiv probate. Nichita Stănescu apare din cane în toate nuanţele unicităţii sale: din cuvinte şi gesturi recunoaşrereaeste sigură, chiar dacă un anume histrîonîsm (teama c mereu atinsă în volum) unilateralizeazâ, poare, până la un punct, imaginea sa. E obsedat de poezie şi - mai mulc sau mai puţin explicit - de locul său în poezie. îşi afirmă cu o candoare copilărească toate convingerile („Dacă ai despre tine însuţi şi despre talentul tău o idee măreaţă, o idee măreaţă în adevăratul sens al cuvântului, şi eşti chiar un scriitor autentic, în adevăratul sens al cuvântului, ai mult mai multe şanse de a te realiza decât cel care are 0 idee instabilă şi contorsionată despre propriul sau talent."), dar se lasă surprins şt pradă umorilor negre, e frământat de destin („- Aurelian mi-a spus, dacă trebuie şi o sinucidere pentru înălţimea lui Eminescu, va fi, dar, mi gândesc că, uneori e mai greu sâ trăieşti."), emană metafore strălucitoare şi aforisme paradoxale („Numele e strămoşul cuvântului. ; „Adevărul care nu stârneşte foame nu e adevăr.") sau îşi chinuîe interlocutorul, fugind de întrebările lui, e sentenţios, chiar pedagogic, şt apoi, deodată, îu mod imprevizibil, devine un memorialist pliu de umor, făcându-tte să regretăm că modelul „romantic", în fond, căruia atât de conştient cât şi inconştient 1 se adaptează, nu-i îngăduie să dea un spaţiu mai mare evocării (de frica prozaismului unei excesive „normalizări" a discursului său). N-am vrea să insistăm în aceste rânduri asupra poeziilor cuprinse în carre (indiferent de autorul lor), şi nici chiar asupra consideraţiilor 1558 REPERE CRITICE de poetică prezente în ea, semnificative şi indispensabile - repetăm cuvântul - pentru cel ce se va ocupa în continuare de opera poetului (un accent, numai, cu privire la menţinerea în carte a acelor „două sute de poezii argotice" ale începuturilor, în stilul unui .baroc de mahala", primă „mască" a poetului, a căror cunoaştere ar fi mai nude decât necesară pentru o mai exactă definire a „râsu-plânsu"-lui stănescian). Şi aceasta nu pentru că paginile ce le cuprind n-ar fi interesante (pentru a proba contrariul ar trebui citate măcar paragrafele despre construcţia muzicală a propriilor poeme), ci pentru că revelaţia acestei cărţi este prozatorul. Capitolul Ana SziUgyeste o adevărată nuvela, cum o nuvelă e şi aceea a celor „trei sergenţi loviţi de suflu" si cum pagini de proză pline de savoare, de nerv, de culoare şi de umor sunt, în acest sens, cele unde sunt evocaţi câţiva scriitori şi poeţi: paragrafele referitoare la Virgil Teodorescu, Zaharia Stancu sau Jaeques Prevert, sunt cele mai bune exemple. Nu se stie, pe de altă parte, ce va fi fost (de va fi existat) romanul de care vorbeşte Nichita Stănescu („într-un timp scrisesem un roman pe care l-am abandonat cam la jumătate, roman al cărui personaj principal încerca să-şi ia viata de la început si, evident, nu reuşea."): dar este evident că, dacă n-ar fi avut o atât de profundă credinţă în imaginea poetului ca fiinţă excepţională, dacă n-ar fi văzut implicit în orice părăsire a acestui model un fel de trădare, Nichita Stănescu ar fi putut fi şi un prozator adevărat. Cât e de credibil portretul poetului, aşa cum devotamentul lui Aurelian Tini Dumitrescu ne înlesneşte să-l privim acum.' Poate că, într-adevăr, sub unghi strict tehnic cuvintele nichitastănesciene, dictate, bineînţeles, n-au fost reproduse întotdeauna cu riguroasă fidelitate (ele n-au fost înregistrate pe magnetofon ci scrise direct), poare că, din dorinţa poetului dc a-şi asigura acordul permanent al interlocutorului său, el s-a adaptat, iu mod mai mult decât evident, fascinaţiei exercitate asupra acestuia („Când l-am văzut pe Nichira, l-ani văzut pe eroul liric al celor // elegii şi el s-a purtat aidoma, fără să mă dezamăgească o clipă."); nu rămâne însă mai puţin autentic nichitastanesciană vocea dominantă a acestei cărţi. Mâine volumul ni se va dezvălui şi mai pregnant drept un document psihologic (şi nu numai) de neocolit: dar lucrul acesta e limpede de pe acum încă. Prin Antimetafizica Aurelian Titu Dumitrescu nu face, asa cum s-ar fi părut REPERE CRITICE 1559 la început, un gest de pură hagiografie literară: el oferă memoriei celor ce văd în Nicbîta Stănescu pe marele liric care a fost şi este, nu numai un argument pentru neuitare, dar un portret adevărat, cu umbre şi cu porţiuni de intensă lumină, cum nu se poate mai expresiv. (Marian Papahagt. Personajul Niehita Stăneseu, în „Tribuna", XXX, 10, 6 martie 1986, p. 6) „INTFJJGPNŢĂîn gradul cel mai înalt, şi ţip de inteligenţă care exclude posibilitatea credinţei şi implică o melancolie profundă": astfel îl caracteriza profesorul de poetică de la Hajvard, mare poet el însuşi, T.S. Eliot, pc priereuul său, profesor de poetică la Collcge de France, mare poer el însuşi: Paul Valery. O inteligenţă asemănătoare, vreau să spun un tip asemănător de inteligenţă a avut şi Nichira Stănescu. Celor care l-au cunoscut şi au avut prilejul să stea dc vorbă cu el sau să-l asculte vorbind, lucrul le-a apărut ca o evidenţă; cititorul poeziilorsale putea bănui, din lectură numai, prezenţa unei inteligenţe şi înalte sî necomnne. la izvoarele textelor: nu o dată, în special în ultimele cărţi ale poetului, această inteligenţă cu totul aparte nu mai încăpea în expresie, trecea dincolo de înţelegerea curentă a poeticului, sfida propriul ei limbaj şi părea case lasă rostită doar pentru a se releva ca inrraducrîbilă. Nicăieri însă ca în Antimelajîzica (Editura Cartea Românească, 1985) nu e mai frapantă inteligenţa marelui poet şi mai evidentă acea „profundă melancolie" care-i girează viziunile, ideile şi imaginaţia. Cartea întreaga poate fi socotită drept o călătorie a lui Nichita Stănescu în „infernul" propriei inteligenţe (fireşte, şi ai psihologiei şi vieţii intelectuale în genere), o călătorie la care poetul a fost provocat şi însoţit dc tânărul Aurelian Titu Dumitrescu, poet la rându-i, dublat de un gazerar cu intuiţie şi de un discipol orgolios, adică unul ce-şi iubeşte „învăţătorul" dar nu vrea să-l imite. Somat să coboare în inaparentul propriei fiinţe şi să traducă intraductibilul, Nichita Stănescu face primul pas, coboară adică în ceea ce s-ar putea numi memoria originară a fiinţei, se autospectează şi îsi conspectează biografia, dar nu face şi al doilea pas, nu traduce misterul, şi n-o face pentru că ştie ceea ce tânărul său companion n-a aflat încă şi anume că „amintirea este o stare de spirit" iar a-i clasifica statistic 1560 REPERE CRITICE depozitul înseamnă 3 ieşi practic din raza ei; situaţie pe care profunda melancolie a poetului n-o îngăduie. De aceea, avertizăndu-şi totuşi interlocutorul asupra unor, pasă-mi-te, defecţiuni de memorie, Nichita Stănescu preferă să pună evocării biografice aripile imaginaţiei; produce, cu alte cuvinte, ficţiuni, false amintiri, care jiu sunt însă nici pătrunse dc vreun sens bovaric precum, de pildă, complexul arborelui genealogic la congenerul său AI. Ivasiuc şt nici încadrabile, în categoria invenţiilor scriitoriceşti apropiate, prin fervoare si luxurianţi, de poveştile vânătoreşti; natura lor este pedagogică, în registru esopic, şi mereu divaţţantă; scopul lor este de a deschide şi imaginaţiei celuilalt pofta şi curajul primei bătăi dc aripi într-un aer necunoscut dar ele sunt, totodată, şi aceasta e poate raţiunea lor dintâi, prilejuri pentru observaţie, sugestii, gânduri, şi profunde şi expresive. Asta şi este Anlimetafizica din punctul de vedere al lui Nichita Stănescu: o provocare inteligentă a fenomenelor, reale sau fictive, o încercare orgolioasă a spiritului de a sfida convenţiile bunului simţ comun, un demers intim si melancolic spre esenţialul „trestiei gânditoare" din perspectivă reflexiv-liricâ, şi, nu in ultimul rând, o confesiune fabulistică. Sunt foane ntimetoase dovezile de acuitate a inteligenţei în această carte, deseori observaţiile şi reflecţiile marelui poet ne tulbură prin adâncime şi originalitate, un autoportret la 50 de ani e absolut antologic dar. pentru modul în care Nichita Stănescu ridica, printr-o divagaţie, un fapt biografic concret la generaliratea uneî idei personale, ilustrativ mi se pare acest scurt fragment compus din două întrebări ale „discipolului" şi două răspunsuri ale „maestrului": — „ Ţi-a fost vreodată ruşine că te-ai născut la mahabi' — Nici pomeneală! Cum să-mi fie ruşine? Ce, lui Iisus i-a fost ruşine că s-a născut într-o ieslef Iar lui Romulus şi Remus că au fost puşi într-un coş şi că t-a alăptat o lupoaică? Naşterea are şi ceva atrat şi ceva murdar in ea. Numii că e in doi. Moartea, care are şi ceva urât şi ceva frumos în ea, e mat curată pentru că e în unul. Din acest punct de vedere, viaţa îmi apare, cu o scurtă retragere de Iu doi la unu, de la unu la zero. Cu data tutşterii fiecăruia, începe numărătoarea inversa. - Ai un sentiment de proprietate asupra mahalalei cum, in genere, avem asupra locului naşterii noastre? - Numai în sensul în care dac-aş fi contrazis în ceea ce îmi aduc aminte, m-ar îndârji. In rest, locul în care m-am născut m-atrage ca un magnet. REPERE CRITICE 1561 din când tu când, aşa cum zic autorii de ronuine poliţisu, cum pe 7 criminal, crima, locul crimei. Păcatul originar". Din punctul de vedere al lui Aurelian Titu Dumitrescu Antimetafizica este o iniţiere în mister ; (misterul inteligenţei, al melancoliei sau pur şi simplu al existenţei prin cuvânt); deşi, formal, el pare că ia un lung interviu lui Nichita ţ Stănescu, în esenţă ceea ce primează nu e curiozitatea gazetărească dar un interes mai subtil şi mai complex, implicându-i integral fiinţa, nu doar informativ ci şi formativ, un interes de auto-limpezîre, de revelare i5- a sinelui său profund prin intrarea cvasîuiagicâ în „stare", căci, nu ezită el să observe, ..iui Nichita nu i se pot pune întrebări; într-un dialog cu el sau comunici prin stare sau uu comunici deloc"; excelentă observaţie! Prezenţa poeziilor îu această catte, poezii de Nichita Stănescu şi I poezii de Aurelian Titu Dumitrescu, inedite se înţelege, nu e un ,; capriciu şi nici, cum spunea cineva, o vanitate a echivalării, reprezintă doar o continuare a dialogului în alt limbaj, o ilustrare a comunicării prin „stare" şi nu implică nici un sens de competiţie, cel mult unul de diferenrîere tipologică, de evitare, din partea discipolului, a condiţiei epigonice. Cele ale luî Nichita Stănescu sunt, stilistic şi î tematic, apropiate de lirismul crepuscular, premonitoriu şi convulsiv din Noduri şi semne; multe sunt antologabile dar una e, indiscutabil, tm „vârf stănescian, un fel de Pasăre cu cloni de rubin, o „ultima verba" a poetului: „Simt cum se răceşte în mine inima Isimt auri creierul îmi îngheaţă, I adio, maximă viaţă, I adio, viaţii mea minimă! 1/ Simt cum se face fuior / de abur mâna mea scriitoare, I adio, ninsoare, I adio, tu. nori II Simt cum se dizolvă cuvintele, I cum se dizolvă înţelesul lor, I adio, vă zic tuturor, I crucilor, de pe morminte, II Secundei acesteia, ultimă, I când încă te rog, I ttu'ă te rog, uită-w, uită-nui!". Ale lui Aurelian Titu Dumitrescu sunt cu mult mai personale şi mai închegate decât tot ce a scris el până acum, şi cu toate că o influentă stănescianâ există în ele, ca o imanenţă a fluxului comunicării prin „stare", nu au nimic de imitaţie; un poem final Despre viata mea şi a tatălui meu, îmi pate că deschide un drum pe care tânărul poet va merge, dacă şi-1 va amenaja cum ttebuie, neînsoţit: până atunci să-i citim această sugestivă „pagină albă": „Ţi-am cerut cuvântul acebi încremeniţi şi lumina galbenă de deasupra iui. II Am auzit râsul sălbatic şi monoton: Isunete de metale rostogolite la marginea oraşului II Dincolo începea grâul ruginit I păzit de râsul tău I să nu se frângă II Am pbcat 1562 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1563 luând cu mine animalele fără putere, lgura muribundului aburind încă oglindi, I frica strânsă ca o palmă în jurul flăcării". [n plan general Antimetafizica este spectacolul inteligenţei melancolice a Ieri Nichita Srănese», marele poer pciuru care Poezia „este o lacrimă care plânge cu ochii". (Eaiirenţiii UI.ICI. Melancolia inteligenţei, în „Ojncenipor.inul", IU, 7 martie (986, p. U) [...} Până unde îşi întinde stăpânirea Nichita Srănescu în patria poeziei? Unde începe şi unde se încheie - în cuprindere, în adâncime - poezia lui? Simt întrebări pe care Ic iscă lectura convergentă a acestor apariţii editoriale. Inimitabilul şi atâr de imitatul Nichita. fluturat ca stindard, arat şi semănat ca simbol, îndepărtat poate printr-un abuz de aproptiete entuziastă, if regăsim acum dintru începuturile sale. Şi, mai ales, regăsim cu uimire drumul străbătut de el cu o extraordinară iuţeală înspre configurarea propriei individualităţi poetice, fiindcă la ; numai doi ani de la debutul îu volum Nichita Stănescu devine, cât se poate de limpede, Nichita Stănescu. Pentru el, nu numai programatic, nu numai principial, poezia este întâi de toate un act de cunoaştere. După propriile-i cuvinte, ea este „însuşi câmpul gravitaţional al cunoaşterii în general, nu numai prin artă". Poetul a formulat în repetate rânduri, adesea într-un chip cu totul original, concepţia sa asupra gnozei poetice. Jumătate viziune, jumătate metaforă, strâns alipite una alteia, el găseşre, de pildă, că realitatea lucrurilor reprezintă manifestarea sub forme variate a unei substanţe unice, lumina. Simţurile percep doar porţiuni discontinue din spectrul acestor ipostazieri, pe segmenre de lungime de undă, între viteza zero şî cea de 300 000 km/sec. Acoperirea golurilor, întru realizarea unui continuu, unei deplinătăţi a cunoaşterii, revine cuvântului, poeziei, „suave organele sferei", cum zice poetul în Elegia a zecea. Ne-am obişnuit să asociem cunoaşterea exclusiv intelecmlui. Nu % esre însă cazul poeziei lui Nichita Srănescu. EI implică la fel de # pregnant, în accederea către real, către adevăr, pe care poezia o S promite, simţurile, sentimentele, gândirea. Aşa se face că râvnita M cunoaştere poetică, subzistând din tensiunea „ideilor vagi", nu î) aşează neapărat pe poet în descendenţa liricii iiitelectueliste, a ermetismului lui Ion Barbu: unei poezii a înţelesurilor criptice, criptograftate, practicată de umorul foadui secund, Nichita Srănescu îi alătură - si, totodată, îi opune - poezia îuţekgerii, iscată din inepuizabile resurse de uimire, de contact virginal cu universul. înţelegerea, cealaltă fată a mirării şi a întrebării, pleacă din imediat, din revelaţia miracolului fiinţei: „întind mâna şî aring trunchiul copacului". Versuri de început descifrează această atitudine interogativă fundamentală, care refuză convenţia bunului simţ şi vrea „să ştie" fiece lucru cu care vine în atingere: „Am si-un defect, un păcat: / iau în serios iarba, iau în serios leii, / mişcările aproape perfecte ale cerului". Treptat poezia urcă însă către abstract: dinspre copac şi iarbă înspre durere şi dragoste, înspre simţuri şi simţăminte, mai departe, apoi, spre timp, spre mişcare, spre eu şi tu, unu şi multiplu, diferenţă, inferioritate, dinspre întâmplare spre lege, dinspre fiinţă către „a fi". Nichita Stănescu ajunge, cu o uluitoare rapiditate, sâ-sî definească personalitatea lirică la mijlocul deceniului şapte, devenind un strălucitor iniţiator al „abstracţionism ului poetic". Poezia lui este escnţialnicnte no»-figurativă: ea nu mai construieşte „chipuri" ale lucrurilor, ci tinde permanent să le absoarbă în noţional, în stilizarea esenţei lor cognoscibile, De altfel, Nichira Stănescu aminteşte cu insistentă, în notaţiile lui, eseistice, despre maxima concreteţe a abstractului. Nu e un simplu joc al paradoxului, atât de îndrăgit de poet. „Artele şi ştiinţele - spune ei - sunt forme superioare ale cunoaşterii umane în ce are ea mai abstract". Tot el spune, alminteri: „Gândirea abstractă are ca scop aflarea adevărului concret. Adevărul nu poate fi decar concret, material. De aceea, adevărurile se descoperă, nu sc inventează." Şi, încă mai aproape de spaţiul poeziei sale: „Copacul este mult mai puţin concret decât ideea de copac. Ba, am spune că el este propria sa depărtare faţă de ideea de sine". [...] (l.iviu PAPADIMA Un mitul poeziei, în „Tribuna României", XV, 313, 1 aprilie 1986, p. 8) t%4 REPERE CRITICE REPERE CRITICE Din nenumăratele „întruchipări" sub care s-a arătat lumii Nichita Stănescu, cea din Antiinetajtzica (Editura Cartea Românească, 1985) este una provocatoare. E şi o înfăţişare profană dar şi una „mitică". E un portret în mişcare cu martor (însoţitor). Câţi martori, câşi însoţitori o fi avut Nichita Stănescu? la câţi s-a mărturisit cu adevărat şi în faţa câtor s-a folosit de măşti? Unul dintre eî, Aurel Titu Dumitrescu, esre singurii] care l-a provocat cu adevărat, care l-a însoţit ca „o memorie de rezervă", care a consemnat stări, reacţii, „neenvinte", „respirări". Astfel de experienţe s-au mai făcut la noi, cu T. Mazilii (Andrei Strihan, O aventură estetică cu Teodor Mazi/u, 1972), cu George Lcsnea (Grigore Iliseî, Cu George I.esrieaprin veac, 1977), cu Marin Preda (Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, 1973), cu Paul Georgescu (Florin Mugur, Vârstele raţiunii, 1982), dar nici una dintre aceste iposraze, raporturile dintre cei doi aflaţi în dialog nu au nuanţa din Antinteiafizka. A.T. Duinitrcscii e un discipol care provoacă reamintiri (creând o continuă stare de anamnesis), participând la scrierea unui bildungsroman întrerupt de grupaje de poeme aparţinând celor doi. Acestea nu fac însă notă discordantă cu întregul. Probează cel puţin o afirmaţie a lui Nichita Stănescu: „Metafora, uneori, se ia ca raia" (p. 92). A.T.D. e un partener de dialog activ, cu replici inteligente, strălucitor, spontan. Nimic nu pare, dc altfel, regizat în această carte, iar spontaneitatea (proverbială) a lui Nichita Stănescu e în largul ei. capacitatea lut dc a improviza fiind inepuizabilă. Dar şi când improvizează Nichita Stănescu e profund, conştiinţa sa poetică e lucidă. Dar ce este, în ultimă instanţă, Antimatafiziau Un posibil curs de poeziei lui Nichita Stănescu? „... haidem măcar să naştem un ideal pe care-1 şi avem în gânduri. Şcoala de la Bucureşti, adică Anlimetafizica" (N. Stănescu). Antimetaftzica e „un roman pe viu" (A.T. Dumitrescu) anlimetafizica nu este negare a metafizicii, ci afirmare a proprietăţii materiei fată de timp şi gândire", Anthnetafiziat „ e demers dialectic implicat în estetică" (N.Stănescu). Nichita Stănescu şi discipolul său sunt mereu preocupaţi să definească obiectul demersului lor. Şi cartea creşte pe fondul acestei preocupări. Ritmul e întrerupt de respiraţii lirice, grupaje de versuri aparţinând ambilor protagonişti. Poemele lui Nichita Stănescu par dictate, „necenzurate", suferind de un exces de oralitate, şi cu toate acestea viziunile se leagă, universurile au coerenţă. Sunt însă si poeme care par îndelung şlefuite, această aparenţă nu este decât reflexul unei conştiinţe poetice de excepţie. Versurile lui A.T. Dumitrescu par rupte din „memoria ascunsă a lui Nichita Stănescu, amprenta maestrului e vizibila, ea le înnobilează însă, fără a le transforma în pastişe. Mă-ntteb totuşi cum ar fi arătat cuprinsul cârtii Anlimatafizica „rupt" într-o carte de memorii scrisă de Nichita Stănescu si într-o carie singură cuprizând poezia lui A.T. Dumitrescu? întrebare declanşară de afirmaţiile lui Max Frisch, din Jurnalul sin, referitoare la valoarea unui tablou când el e desprins din ramă. Fără a fi o carte dc amintiri {„Autimetafizica nu e o carte de amintiri ci cu totul şi cu totul altceva" - N. Stănescu), ea se constituie în câteva rânduri din evocări, amintiri. Memorabile sunt portretele făcute unor personalităţi ca Zaharia Stancu, Jacqucs Prcvert, Evgheni Evtuşcnko, Desanka Maximovici ş.a. în replică, A.T. Dumitrescu schiţează şi el portrete iii mişcare, fizice, psihologice, morale. „Subiectul" său e însă Nichita Stănescu. Oricât de incomodă, de inegală ar părea unora, Anlimetafizica e o carte recuperată, salvată, geniul oral (în măsura în care oralitatea poetului a fost respectară) al lui N. Stănescu, valorificat. Pentru cel care a stârn i t această carte, e de dorit ca Anthnetafizka .să nu rămână (păstrând proporţiile şi nuanţele!) ceea ce pentru Eckermanu a rămas cartea de Convorbiri cu Goetbe. E de aşteptat ca şt poetid Aurelian Titu Dumitrescu să-şi spună cuvântul. (Nicolae BÂCIUŢ. lunus BiJ'rons, în „Vatra", XVI, 9, sept. 1986, p. 5) „O imagine văzută prin ceaţă, un cavaler căzut de pc cal. o nimfă care trece alături, un sunet îndepărtat de corn de vânătoare, care vesteşte o acasă a vânatului, o gheată care vesteşte o acasă a ninsorii, o mână ruptă fără durere, un ochi smuls a cărui orbită goală îşi conservă privirea" — iată câteva aproximări metaforice pe care Nichita Stănescu le încearcâ, în Anlimetafizica, pentru imaginea „matricială" a feminităţii. Ea ar însemna aşadar, în primul rând, ceea 1566 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1567 ce ne este cu totul străin - alternarea însăşi (ispititoarea chemare spre o îndepărtată, ucigătoare, patrie a vânătorii, sau spre tărâmul înceţoşat în care ninsoarea ia naştere) şi, ca punct de originare a alieri taţii, ea ar însemna, în acelaşi timp, locul despărţirii „sinelui de sine": rana, orbita goală sau (cu un termen general, care are valoare motivică în opera lui Nichita Stănescu) „ruptura" însăşi. Decât că imaginea în discuţie desemnează, concomitent, instaurarea si anularea alterităţii. Ceea ce ne e străin şi îndepărtat, ceea ce e, prin definiţie, altceva în raport cu noi înşine (vânătoarea ca spaţiu al morţii, înfrigurata ninsoare, rana, orbita goală) se eufemizează (rana nu doare, orbita goală vede în continuare), se înscrie într-o zonă a familiarului, a apropiatului - adică devine, pentru fiinţa noastră înspăimântată, „vestirea" unui liniştitor „acasă" („un acasă al vânătorii", „un acasă al ninsorii"). Aproximând revelaţia metaforică a textului, am spune că | imaginea matricială a feminităţii înseamnă, concomitent, instaurarea si anularea alterităţii, adică dez-înstrăinarea. Până unde merge, însă, puterea de „dezînstrăinare" pe care o are, ^ pentru cavalerul căzut de pe cal, trecerea (mereu „alături") a nimfei? | Să căutăm răspunsul în reapariţia acestei figuraţii într-unui dintre cele mai tulburătoare poeme (Nod 12) din ultimul volum antum al J poetului, Noduri si semne, volum subintitulat Requiem la moartea tatălui meu. Toate cele 33 de „Noduri" aduc, în acest volum, imagini ale morţii, ale morţii în act, adică ale agoniei sau ale muririi, echivalată adesea cu o revelaţie („Ce simte peştele spintecat, / ce simte căprioara împuşcară l ... I ce simte trădătorii] decapirai, I e lumina văzută" -Nod 31). Nod 12 promite, prin tonalitatea în care debutează, o \ asemenea revelaţie; poemul începe în stilul discursului iniţiatic, ca epilog al unei alte călătorii, ipotetice, a vreunui platonician războinic Er, mort şi înviat spre instruirea neamului său: „După cum ştiţi cu (orii, căzusem de pe cal, - / şi nemişcat stăteam în iarbă şiroind de sânge". Tulburător însă faţă de convenţiile genului, cel care ne vorbeşte (nouă, tuturor, nouă, celor care ştim totul, până la punctul „căderii de pe cal") nu mai e, precum era Er, un re-înviar, pentru care trecerea ' prin moarte înseamnă iniţiere. Vocea care ni se adresează acum ea | celui aflat pe pragul dintre lumi, în chiar punctul „căderii" (sau, in J terminologia poetică a volumului, în „tunelul oranj"). Prin această m înceţoşată ţară a nimănui poate trece alături (mereu „alături", m niciodată contaminată de moarte) nimfa - şi aproape-divinaei trecere e celebrată prin brusca muzicalizare a versului liber, care se converteşte, docil, în iambi: „Când nimfa pură ce nu ştîe-a plânge / trecu pe lângă mine". Aici, în spaţiul incert dintre viaţă şi moarte, în spaţiul „rănii" si al „căderii", se-nebeagă straniul dialog în cate valoarea iniriatică are nu glasul nemuririi, ci trăirea morţii: „- Ce-i ochiul ăla care bai deschis pe piept, / priveşti cu el spre roşu de e atât de roşu? / - Pleacă, / târfă de zei, eu i-am strigar, / e-o simplă rană de soldat! / - Mă duc dacă vorbeşti atât de rău cu mine, - / si totuşi, mă soldarule, de fapt, / de fapt soldatule, / la ce (e uiţi cu ochiul ăla roşu, / plin de sângerimer'. Dihotomia „nimfă" (natură, viaţă pură, neatinsă de moarte) -„cavaler" agonizând reactivează o întreagă serie de metafore sranesciene, dintre care voi reaminti doar dihotomia [nemuritoare) dărâroare de viaţă - muritor/dărăror de moarte din Mama mea şi soldatul ei. „Soldatul" (cavalerul căzut, luptătorul obosit etc) e, în opera lui Nichita Stănescu, emblema condiţiei umane, definiră în Epica magna ca o condiţie de conflictualitate, impusă de dialectica Fiinţei şi săvârşită prin perpetua sacrificare a individului. „Mama", „Ea" (cea care „mâ renaşte") etc, Ea, cea străina „oboselii" luptătorului sau agoniei cavalerului căzut, reapare în Nod 12 în imaginea semidivină a nimfei, care inversează sensurile ritualurilor iniţiatîce: nu iniţierea muritorului în misterul eternei renaşteri, ci iniţierea atotcuprinzătoarei vieţi în misterul morţii. Şî toiusi, citind Nod 12 în lumina figuraţiei integrale a operei lui Nichira Stănescu, adică în raport cu sensul pe care motivul pe care „nimfa si cavalerul" îl are în Antimetafizica, ne putem întreba dacă această inversare a ritualului iniţiatic se produce până la capât şi dacă nu cumva, prin simpla trecere - „alături11 - a nimfei, rana din pieptul cavalerului căzut iui sc eufemizează, devenind ochi, - ochiul lacom deschis, să zicem, spre „un acasă" al morţii. {Ioana Em. PETRESCU. Nimfa şi cavalerul, in „Tribuna", XXXI, 7, 12 februarie 1987, p. 3) [...1 Cazul Antimetafizicii e ceva mai special întrucât implică dubla semnătură: Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu. 1568 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1569 Şî compoziţia ei este aparte: o scrie //«'corespunde unui stadiu istoriceşte şi mai evoluat, acela al epistemei moderne, 1574 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1575 Dupi toate aceste consideraţii. ne putem întoarce la întrebarea pe care ne-am pus-o la începutul rândurilor de faţă: cât de mare a fost impactul pe care poezia lui Lucian Blaga, redescoperită tocmai în acei ani, l-a avut asupra „generaţiei I abis"? A influenţat în vreun fel spiritul blagiaii metamorfozele paradigmei poetice de la care s-a reclamat această generaţie? Fâjă a ridica pretenţia că poezia lui Lucian Blaga a reprezentat singurul factor seminal în acest sens, nu poate fi pus la îndoială faptul că lectura lui a contribuit în chip esenţial la abandonarea poeticii de tip expresiv, îmbrăţişată iniţial, cu toată fervoarea, de „generaţia l,abiş", şi înscrierea într-un curs nou, al unei poetici a sugestiei. Schimbarea de paradigmă cunoaşte aspecte spectaculoase îndeosebi în cazul lui Nichita Stănescu; am arătat mai înainte, câ, în câteva texte ale anilor '60, Nichita Stănescu se situează încă pe poziţiile unei poetici de tip expresiv (Bătrâna arta a sânului şi Rolul literaturii). în cursul timpului, se înmulţesc însă textele şi articolele in care poetul se referă la obiectul ultim al poeziei, pe care îl descrie însă ca pe un conţinut „inexprimabil". Aşa se întâmplă, de pildă, in Tulburătorul „nu ştiu ce", din Cartea de recitire (1972), unde Nichita Stănescu îşi mărturiseşte admiraţia necuprinsă pentru „cei dintâi poet modern al ţârii noastre", respectiv pentru Vasile Cîrlova, la care el descoperă „intuiţia neliniştitoare a inefabilului". După cum, tot astfel, în articolul Despre cuvinte şi limbaj, din volumul Respirări (1982), Nichita Stănescu se referă la acel „nu ştiu ce", care - susţine el - „formează materia primă a limbajului poetic". într-un alt articol (legica ideilor vagi), publicat tot în volumul Respirări, Nichita Stănescu adaugă formulelor de până acum, cu ajutorul cărora definise eseuţa.poeziei („inexprimabilul", „tulburătorul nu ştiu ce") şi o a treia, perfect echivalentă, de altminteri, aceea a „ideilor vagi". - Fără a elabora mai mult, asupra acestui aspect, să convenim că, într-adevăr, după o primă luare de poziţie, din perspectiva unei poetici expresive, Nichita Stănescu face paşi hotărâţi, în deceniul al optulea, spre o poetică a sugestiei şi, implicit, către o epistemă literari modernă. Schimbarea de paradigmă s-a produs, nu încape îndoială sub influenţa unei serii întregi de factori; părerea noastră este însă că, dintre toţi aceşti factori, presiunea cea mai puternică a exercit3t-o modelul blagian. O presiune atât de mare, încât ea a ajuns să se reflecte până şi la nivelul terminologic; astfel, conceptul în jurul căruia se crisralizeză noua paradigmă poetici, în cazul lui Nichira Stănescu, este acela de „uecuvânr". Or, nu este greu să descoperim aici ecoul unei inovaţii lexicale specific blagiene, pentru a o identifica, nu trebuie să mergem neapărat la Aforisme şi însemnări (ediţia din 1977, a lui George Gană). Este suficient să recitim câteva texte poetice, ca Ulise, bunăoară, unde întâlnim versurile: Dar pe liman, ce bine-i să stăm în necuvânt, şi, fără de-amintire şi ca de sub pământ, s-auzi în ce tăcere cu zumzete de roi, frumuseţea şi cu moartea lucrează peste noi. (Liviti PETRESCU. Nichii,, Stănescu si Lucian Blaga, în „Tribuna", 21, 28 mai-3 iunie W92, p. L 3) O primă asemănare între modelul critic propus de Ion Pop în analiza poeziei stăuesciene şi modelul poetic al autorului Necttvitttelor stă în atitudinea comună faţă de poezie: opera e privită nu din exterior, cu sentimentul observatorului neutru, ci din interiorul enigmatic ai universului liric, cu conştiinţa identificării. Criticul trans-scrie opera, cum îi place să spună, tot astfel cum poetul re-dă universul prin discurs. „Poezia sa (a lui Nichita Stănescu - n.u.) nu va fi aproape niciodată un discurs despre ceea ce este dar, ci unul prin care subiectul se include pe sine în univers şi include universul în sine, pentru a-1 re-da altfel, după ce - din coincidenţa şi interferenţa celor două spaţii - rezultă o realitate ambigui, în care subiectul şi «obiectivul», «realul" şi «irealul» fac, corp comun" (Spaţiul„viziuniisentimentelor"). Deducem de aici nu o stare poetici a comentatorului, ci o gândire afini, capabilă si înţeleagă exact resorturile intime ale creaţiei, modul în care poezia se naşte şi se organizează în cuvânt, stările poetului şi ale poeziei- 1576 REPERE CRITICE Fin cunoscător al poeziei, Ion Pop e şi un critic cu gust educat, judicios în aprecieri, ponderându-şî exaltările intime prin judecăţi critice. Bucuria secretă a lecturii e argumentată nu prin efuziuni empirice, ci prin descoperirea cu mijloace critice a modernităţii poetului: „realitatea '•realului" e asimiLiră realităţii (irealităţii) cuvântului. Libertatea de mişcare între concret si abstract, real şi imaginar, devine maximă". Pentru a dovedi această aserţiune, criticul îşi mobilizează toate argumentele, întemeind evidenţele prin observaţii subtile ori descoperind subtilităţi în analiza atentă a locurilor comune. Ceea ce fascinează îu critica lui Ion Pop e aplecatca temeinică asupra obiectului analizei, insistenţa argumentaţiei, cu alte cuvinte persuasiunea critică. Dibăcia analitică ate întotdeauna efect sigur, astfel încât observaţiile nu pot fi puse niciodată sub semnul îndoielii. Un eventual dezacord cu Ion Pop nu poate avea drept obiect analiza propriu-zisă cât, cel mult, viziunea critică. Logica demonstraţiei, coerenţa argumentelor, intimitatea criticului cu textul îmi amintesc întotdeauna de Valeriu Cristea, un alt reprezentant strălucit al bunului simt critic. Nu întâmplător, Ion Pop disociază în poezia lui Nichita Stănescu doi polî antinomici: „bunul simţ" şi „contemplaţia". Primul - ar reprezenta „experienţa senzorială a eului deschis către multiplicitatea fenomenală a universului", cel de al doilea, „totalizarea - existentului îu Idee". Bunul simţ e dialectic, proteic, îngăduind divetsiratea, particularul. Contemplaţia c dogmatică, eleatică, vizând unitatea imuabilă, generalul. Tot astfel, bunul simţ în critică ar reprezenta aplecarea spre analitic şi demonstrativ, refuzul axiomaticului şi al apodicticii. în aceste trăsături critice stă nu doar talentul lui Ion Pop, ci chiar personalitatea sa. Incidenţa criticii cu obiectul analizei justifică.astfel atât opţiunea, cât şi adecvarea. E vorba aici de acea tendinţă a criticii franceze care vede judecata de valoare implicată în analiză, nu afirmată sentenţios. Altfel spus, opera se relevă criticului ca durabilă în măsura îu care aceasta se supune analizei, suportând un demers interpretativ, major. Spttn acestea nu pentru a diminua meritele criticului, ci spre a-i înfăţişa mai pregnant concepţia. Ion Pop e un impresionist cu metodă, un erudit sensibil, cenzurându-şi întotdeauna plăcerea prin reflecţie. Telul criticii sale e de a convinge pe alţii cu argumente intelectuale de propriiIc-i plăceri ale lecniriî. Prin REPERE CRITICE 1577 urmare, viziunea critică e susţinură de metodă, aşa cum privirea poetului e sprijinită de ochi. Interesat mai demult de poezia luî Nichita Stănescu (Poezia unei generaţii), Ion Pop găseşte in această monografie im prilej de a-şi nuanţa observaţiile făcute altcândva şî mai mult, de a-şî consolida argumentaţia prin noi mijloace critice. Universul poetic e privit amănunţit, de la constituţia lumii sensibile (în maniera temaristă a lui Jean-Pierre Richard), până la constituirea „dinamicii discursive", a „figurilor" matriciale. Obiectul analizei îl constituie dinamica internă a eului poetic, „măştile'' sale structurante îu virtutea cărora realul devine prin cuvânt i-real, adică poezie. Centrul de greutate al analizei stă în subtila demonstraţie a metamorfozei lumii în limbaj, a întemeierii unei mitologii prin reducţia la simbol a obiectului şi, prin obiectualizarea simbolului. Specifică liricii nicihitastânesciene at fi deci această capacitate a poeziei nu numai de a numi realul, ci de a i se abstrage, substiurindu-i-se. Nu poezia e o amintire a realului, ci realul o amintire poetică, creatorul... demiurg luând act de univers prin intermediul poeziei. Obiectele, sentimentele, cuvintele sunt fiinţe poetice care întemeiază realul, efectul aşadar al unor metamorfoze ale eului liric, produsul jocului alchimic operat în limbaj de poet. Coerentă, convingătoare, argumentată, subtilă în disocieri, cartea lui Ion Pop despre ..spaţiul si măştile poeziei" lui Nichita Stănescu (Nkhita Stănescu - spaţiul şi măştile poeziei -, Albatros, 1980) e remarcabilă întâi de toate prin capacitatea de a sintetiza reflecţiile parţiale ale criticii de până acum, dat mai ales prin talentul de a convinge cititorul de valoarea indiscutabilă a unui contemporan. Fără să fie spectaculoasă în formulări (uneori limbajul suferă chiar de expresii tehnicistice), monografia luî Ion Pop c în schimb strălucitoare în judecăţile emise, în sugerarea unei perspective de ansamblu, chiar supuuându-se textului cu aparenţă umilinţă. Pe Ion Pop îl defineşte paradoxul superb al distanţării prin identificare. (Radu G. ŢEPOSU. Analiză si identificare, în „Amfiteatru", XV, 9, septembrie 1980, p. 5} 1578 REPERE CRITICE 'I raducerea poeţilor noştri de valoare în limbi străine, tălmăciri f realizate în tară este - în principiu - un act demn de salutat. Dar, in cazul traducerii lui Nichita Stănescu în franţuzeşte (Nichita Stănescu II ekgies -Ldition bilingue-xm&uw du ronmain par Andree Fleury-Avant propos de Pierre de Boisdcffre) acest principiu, pare a fi amendabil. Impresia pe care am resimţi t-o după lecrura acestei traduceri este că în primul rând este vorba de o frecventă neatenţie -sau poate, deşi cum să se-ncumete cineva şi cine să-i îngăduie a porni la o traducere de poezie dintr-o limbă pe care n-o posedă aproape desăvârşit? nu sunt altceva decât simple eclipse de înţelegere a limbii, frecvente încălcări ale sensului poetic: Fluviu de păsări înfipte / cu pliscurile una-ntr-aka devine Unefleuve d'oiseaux le bec del'un Ificbee dtns celui de l'autre(p. 22-23) - aici credem că e vorba de ignoranta inorfemelor de gen — oricum imaginea fluviului, a curgerii, devine dintr-o dară cel puţin stranie din moment ce elementele constitutive nu se mai înşiruie ci stau fatâ-n faţă; veţi spune, poate, că este vorba, până la urmă, de un amănunt, ceea ce însă va fi mai greu de afirmat atunci când printr-un acelaşi mecanism al falsificării amănuntului se ajunge la desăvârşita răsturnare a imaginii: Retina omului-fântă e lipită I de retina lucrurilor. Se văd împreună, deodită, I unul pe celălalt I unii pe ceilalţi, i alţii pe ceilalţi, I ceilalţi pe ceiLdţi. / Cine vede pe cine? In orice caz e limpede câ nu poate fi vorba de retine, ceea ce ar fi impus ea versul sâ ia forma: «una pe cealaltă» etc; de asemenea, nu poate fi vorba nici dc lucruri, întrucât neutrul plural ar trebui să ia desinenţe feminine: «unii [ie celelalte» sau «unele pe celelalte» ere; să conchidem, aşadar, ci, întrucât este evident că măcar înrr-un prim moment la celălalt capăt al peliculei de privire se află lucrul, folosirea substituţilor animatului notează o trecere a lucrurilor către această categorie, fapt săvârşit prin însuşi actul privirii, Ceea ce scapă traducătoarei care se opreşte la soluţia cea mai facili, şi după cum am aritat falsă, a retinelor care văd retine (sau, deoarece sincretismul nu permite distincţie, poate a lucrurilor care se văd ceea ce este la fel de departe de intenţia poetului, ca să nu mai .spunem câ aceasta duce la construcţia unui vers total nereperat în limba franceză: d'autres d'autres, pentru o secvenţă cât se poate de frecventă în limba noastră: ceilalţi pe ceilalţi): Ia ritine de l 'homme-fente est collee Iă la retine des choses. Elles se voient eitseinble, teul ă coup, I l'une l'autre, I tes unes b>s autres, I Ies autre d'autres, I REPERE CRITICE 1579 d'autres d'autres (p. 64-65). Apoi, omul fanţi face înconjurul lumii şî există numai cât să ia cunoştinţă de existenţă, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că oniul-fantâ nu există decât spre a lua cunoştinţă de existenţă, cum se traduce; L 'bomme-fente fait L° tour du utonde I et n 'existe que(mirprendre conscience I de l'existence (p. 62—63) - aici corect s-ar fi cerut utilizarea expresiei « pour autant que» + conjunctivul. Acesta în mare, ca să trecem peste nenumăratele abateri de la sens petrecute la nivelul cuvântului: în două rânduri termenul deodită este folosit de Nichita Stănescu cu sensul de « în acelaşi timp»; o dati în exemplul de mai sus şi a doua oară la p. 76, iar traducătoarea, ignorând probabil acest sens, traduce, după cum s-a văzut, mai întâi prin: tout ă coup iar a doua oară prin sondiin (p. 77); apoi în; şi Ipropriul meu trup mă urăşte Ica să poată exista mai departe I mă urăşte... « mai departe» are evident sens temporal şi nu poate în nici într-un caz fi tradus prin plus loin (p. 30-31); tot astfel, numai printr-o foarte aproximativă cunoaştere a sensurilor contextuale ale cuvintelor noastre, încât îi sare printre braţe mişcarea, poate căpăta drept traducere versul qu 'entre ses brasfaillit le mouvemeni (p. 80-81); Sâ mai adăugăm pe lâugă toate aceste fapte câ autoarea traducerii nu şovăie să modifice timpurile verbale (ale propoziţiilor principale, deci nu poate exista scuza concordanţelor) ca de pildă la p. 53 când o poezie desfăşurăndu-se în întregime la prezent este deferită în traducere formelor perfectului simplu şî ale imperfectului, tot astfel cum, pe plan poetic, ea tui ezita să transforme metaforele în comparaţii: Oceanul va creşte... / până când flecare moleculă a lui I câte un ochi de cerb va fi... I =1 'ocean s'enfiera ... Ipisqu 'ă ce que cbacune de ses moUcuks I soit comute un oeil de cerf... (p. 46-47). Ceea ce depăşeşte însă puterea noastră de înţelegere - este faptul că traducătoarea se dovedeşte a ignora într-o aceeaşi măsură limba în care traduce - ceea ce ne va duce, fireşte, anticipăm, la concluzia existanţei unui nivel al poeziei înlâuutrui căruia se cere si pătrundem înainte de a porni fie si cel mai mic gest al faptei traducerii. [.. ,| Acesrea fiind spuse, ştiut fiind, deci, nivelul de la care s-a pornit traducerea, să vedem in ce fel au fosr căutate echivalenţele versurilor româneşti în spaţiul limbii franceze. Sâ pornim de la câteva exemple: nu te Utia la mână sau la pictor = ne te fitis pas de coupure â la main 1580 REPERE CRITICE REPERE CRITICE 1581 ou uu pieri (p. 14, 15). Ai grijii, luptătorului = Sois attentij, guerrier (p. 16-17), devine goala = Udevient vide (p. 18, 19), Ca şi cum s-ar sparge un mormânt = Comme si 'vîobiit un tombeau (p. 24, 25) (adăugăm câ folosirea lui «violet» produce uu echivoc vulgar la paragraful 5 al acestei IV Criza de timp din A treia elegie), salvator = salvateur (p. 32,33), Stau în picioare cu capuldescopeirt = je reste debout la tete decouwrie ip. 36, 37), cer vineţiu - le ciei violare, (p. 48, 49), Numai din somn I se poate trezi fiecare, - / din coaja vieţii nici unul - Ce u 'est que du somineil/ que chacun petit s 'e'veiller, / de la coque de la vieaucun (p. 58, 59), Stancu o lopată în mână - je reste lîi uuepelle en mairi (p. 40, 41), Suficient deşi lista poate continua la nesfârşit menţionând şi acele Elegieprhnieere. Elegie deuxieme, Elegie buitîeme; după cum bine si-a putut da seama cititorul, lista de mai sus este o înşiruire de soluţii pentru care limba franceză cunoaşte expresii uzuale consacrate, foarte simple, foarte fireşti, foarte exacte şi pe care nc permitem sâ le amintim; «(TI ne) fant pas se couper», «prends garde», «se fait vide», «on defoncait un tombeau», «salutaire», «je me tiens debout la tete iute (â deconvert)», «bleui (meurrri)» - amândouă acestea foarte potrivite şi ca sens — «personne», «une pclle â la mani». Aceeaşi stângăcie în mânuirea elementelor frazei - urmând acelaşi procedeu după câteva exemple vom sugera nu soluţii, fireşte, deoarece nu ne îngăduim acum timpul suficient meditaţiei care ne-ar conduce către, poate, neîndoielnic, adevărate izbânzi de limbă ci pur şt simplu modelele fireşti - : Era de ajuns... I... I s-apară în asfalt o groapă / ca sase aşeze în ea un zeu — llsttffisait... I... I (qu ')apparaisse dans l'asphalte unfbsse fpoitrqu 'on imtallăi dedarn un Aieu {p. 14-15); în treacăt fie zis semnalăm celui interesat că Andree Fleury dovedeşte pe 90 de pagini câ nu are cunoştinţă de existenta vreunui pronume adverbial y- vor aşeza un zeu = ils installeront iâ un dieit (p. 16-17), N-am fost niciodată supărat pe mere ! că sunt mere = Jarnais je tt at ele jâcbe contre Ies pommes I du ftit qu e/Ies sorit pommes (p. 34-35), Moare numai cel care se ştie pe sine = Ne tneurt que celui qui se sait lui-meme (p. 76—77), nerăbdând alte morţi decât morţile I inventate de ea = ne supportant que n arrivent d'autres morts Ique Ies mort inventeespar lut (p. 75, 74); în fine, să menţionam şi un caz în care fraza, pentru a deveni limpede şi franţuzească, ar fi trebuit, de această dată, lungită, adoptându-se, iarăşi, o expresie curentă; mimat albastrul călătoreşte = seul le bleu voyage (p. 18, 19). Şi iată acum o listă încercând să dovedească cât de false şi de străine limbii sunt turnurile dc mai sus: «pour qu 'ony metw (pose) un dieit», "ils y installerou tun dieu», «jarnais je n 'en ai voulu auxpommes ă etre despotrimes», '-ii u y a que celui ît se connaîlre qui meurt», «ă ne soujjrir que Ies morts qu'il aura mvenies», şi, in fine, «îl n 'y a que le bleu qui voyage». Menţionez pentru a justifica, dacă mai este nevoie de asa ceva, vehemenţa acestui articol: câ nu m-am referit aici nici la actul de sărăcire a termenilor preferaţi din paradigme (de tipul orânduire = ordonuance p. 20, 21, sau înfăţişare = aspect p. 26, 27) şi nici la «duliile îndoielnice din punem] de vedere mai înalt al semnificaţiei poeziei lui Nichita Stănescu (de tipul: Spune Nu = ZI dit le Non, p. 12, 13, unde se poate discuta asupra diferenţelor care există intre indefinit şi restricţia care apare prin articulare). N-am făcut aceasta trecere în revistă decât pentru a putea acum să definim nivelul la care înţelege să se situeze traducătoarea Andree Meury atunci când se apropie de poezia lui Nichita Stănescu, nivel pe care sâ ne fie îngăduit a-l denumi al juxtei. Care sunt notele definitorii ale acestui sistem scolastic? Ei bine, el este un instrument propedeutic al unei limbi din care se traduce - ca urmare cuvintele textului de tradus sunt însemnate doat in limba în cate se traduce respectându-se ordinea lor în limba originalului pentru a-i fi dezvăluită, astfel, elevului structura gramaticală a limbii pe care vrea să şî-o însuşească; orî numai astfel se justifică stângăciile din versiunea franceză a poeziilor lui Nichita Stănescu; apoi, în mod deliberat, cuvintelor din textul din care se traduce le este păstrat numai sensul lor conotativ întrucât ceea ce se urmăreşte este prezentarea unor contexte în care aceste cuvinte se pot actualiza şi nicidecum sensul operei. Credem, în virtutea celor arătate de-a lungul acestui articol, câ putem caracteriza traducerea în cauză drept o juxtă în ajutorul celor care vor sâ înveţe în mod plăcut şi elevat limba română. [...] (Virgil TÂNASE. Niveluljuxtei, în „Secolul 20", 12, decembrie 1970, p. 185-188) Sunt senine că dezolanta penurie de traduceri din literatura română mare - veche şi nouă - în limbile de circulaţie generală 15H2 REPERE CRITICE (engleza deţinând aici o poziţie de elită) e pe calc de a fi depăşită: după o lungă aşteptare, punctată de rare apariţii cu titluri fie nesemnificative (Dorel Dorian: ShouldAnyone Ask You, 1960) fie semnificative, dar beneficiind de retroversiuni contestabile (nom'ma odiosa), - recenta tipărire a celor // Elegii îu engleză reprezintă fără îndoială un eveniment. în primul rând datorită persoanei poetului Nichita Stănescu, semincer ales al darului rostirii româneşti, înnobilară prin vocea lui cu frumuseţi ce trec dincolo de frământarea intimă a dramei cuvântului, grăitoare dincolo de universul ei închis, ca semn al spiritului şi tradiţiei unei ţări cu vocaţia universalităţii; drept crainic al acestui har. Picrre de BoisdefFre îl saluta într-o concisă definţie: „Ce poete, venii de Dacie, qui s'insrituîe Hyperboreen est des notres". Că termenul ad quem al oricărei traduceri, - recristalîzarea nani raia sî artistică a originalului în noul său vestmânt lingvistic - nu e de conceput fără temeinica stăpânire a limbii în care e finalizat efortul echivalării semantice, este nn adevăr ştiut. Tocmai de aceea, traducerile în limbi diferite de cea maternă ridică îndeobşte cele mai delicate probleme, rigoarea si vastitatea informaţiei de ordin lexica l-idiomatic neputând asigura, ele singure, reuşita întreprinderii, în absenta unui adecvat simt de fineţe pentru doza specifică de imponderabil, în principiu apanaj al familiarizaţilor. Echivalarea bnită, cu ajurorul dicţionarelor şî lexicoanelor. poate, prin cuvenită disciplină, sra la îndemâna orişicui. Ceea ce garantează justeţea tonalităţii generale sî fluenţa unei traduceri e însă asimilarea limbii de către tălmăcitor pe cale mai puţin livrescă şi mai mult naturală, în această privinţă, traducerea Ini Roy MacGregor-Hasrie din Nichita Stănescu e un model de cursivitate şi eleganţă, limba ei, oriunde am deschide cartea, răsunând egală cu sine însăşi, turnară dintr-o bucată în sintagmele fireşti englezei. Consecinţa capitală, din acest punct de vedere, e că fluxul celor îl elegii nu degajă nicăieri impresia de tradus,-prin naturaleţe sugerând, dimpotrivă trăsăturile unui text origina). Dar excelenta ţinută idiomatică engleză a Elegiilor lui Nichita Stănescu ascunde ochiului neatent sau grăbit o latură a cărei importanţă nu va fi niciodată subliniată îndeajuns. Termenul a qtto al oricărei traduceri - altfel spus semnificatul de bază - reprezintă osia stabilă, pornind de unde semnificanţii transferaţi într-un nou câmp REPERE CRITICE 1583 lingvistic iradiază mai departe mesajul. Or, în detaliul ţesăturii noţionale şi imagistice a Elegiilor \u\ Nichita Stănescu, versiunea Roy MacGregor-Hasrie demontează un număr de fisuri şi falii pentru care justificările lipsesc. Vom poposi cu regret asupra câtorva exemple, începând cu minorul volum grafic si sonor deplasat în pilde ca: El începe at mie si sfârşeşte at sine: He begins in hhmelfand finishes in himself Sau: mărturisi ta de gură inimii de inimă sâmburelui ei unde, in condiţii de volum extguu, prefacerea de sens ta, cum se vede, proporţii neaşteptate [...] Semnalizarea redărilor simplificate sau diluate ar putea fi dusă mai departe. Fără a fi exahustivi, vom trece doar în revistă un număr de scăpări mai stranii prin proporţii şi implicaţii. Inexplicabilă - ca, uneori, anumite farse de prost gust - ni sc pare alegerea pentru nimic, in două rânduri, a cuvântului «idiot" in A Patru Elegie: \ntr-nn circuit absurd, c prefăcut cu toată libertatea, în; huo an endlessidiot orbit.[,..] Spicuirea sumară a acesror câteva exemple vorbind de la sine, vom trece la concluzii. O privire atentă scoate deci la iveala o regretabilă lipsă de atenţie în lectura şi descifrarea brută a textului, datorită căreia sensul apare nu o dată modificat. Ca atare, în repetate rânduri, Nichita Stănescu încetează de a fi Nichita Stănescu fiind suplantat (sau ocolit) de MacGregor-Hasrie. în legătură cu pricinile care au dus la această situaţie, deducem imixtiunea nedorită a unei versiuni intermediare, probabil franceze, sau, poate, a unui dicţionar ca instraiiient de lucru median - (româu-francez şi ulterior fraiicez-englez!). Aceasta pate singura explicaţie plauzibilă a unor echivalări de tipul: sâmbure=nut (franceză: noyau, uoix), coajă (de ouă) = cock (franceză; coque), - unde, învederat, trebuie să fi intrat în joc o deplorabila interferenţă. Concluzia parc coroborară şi de franţuzismul, greu explicabil, cu care se deschide Elegia întâia: «Dcdicaied to Dedale (sic) founder of the Dedalist (sic) school of artists-. Aşadar, dacă limba traducerii este bine şlefuită, aşa cum s-a văzut, defrişarea textului lasă de dorit, ceea ce dă naştere unor numeroase 1584 REPERE CRITICE transferuri libere de orice noima, generând in continuare sensuri iîc alocuri fanteziste şi bizare; suma acestor dezechilibre rămâne un fapt din toaie punctele de vedere regretabil. Prezenţa unui redactor de cane activ şi competent (caseta tipografică lipseşte) ar fi putut contribui la eliminarea multora din aceste neajunsuri, ca şi a greşelilor de tipar, pentru care o erată ar fi fost binevenită (vezi p. 22: peisaje pentru peisaje; p. 65 o?ij pentru and; şi etas pentru eats; p. 60: lipit pentru lipsit - cf, traducerea; p. 75; appels pentru apples, etc). In încheiere, trebuie sâ spunem Că versiunea engleză a Elegiilor lui Nichita Stănescu ne duce la constatarea că excelenta iniţiativă editorială de a lansa în limbi de mare circulaţie opere reprezentative ale scriitorilor români contemporani se cere imperios însoţită de o rigoare profesională exemplară, egală la toate stadiile muncii de re-creatic prin traducere, — începând cu descifrarea şi versiunea brută, până la şlefuirea finală, la confruntare, redactare, colaţionare şi corectură. Nu ne îndoim de faptul că prestigiul culturii române în lume învredniceşte arta traducerii dc această atenţie. (Andrei BREZ1ANU. Acumete şi jhentă, în .Secolul 20", 12, decembrie 1970. p. 189-192] [...] „Unfinished work" are un ton grav, surprinzând cu abilitate cele mai fine nuanţe ale poeziilor traduse. In „eating ofTyour hand", „landing", „Wrong sky" şi în cele două „lecţii" care încep şi încheie cartea („lecuire about the cube" şi „lecuire about the ci rele") ca de altfel în toată cattea, traducătorul înregistrează o reală reuşită, dând în limba engleză un eşantion reprezentativ pentru Nichita Stănescu, lucru de bună seamă, dificil dacă ne gândim fa dimensiunile complexe ale creaţiei poetului. Cităm aici în întregime frumoasa tălmăcire a „lecţiei despre cerc", explicitare şi punct de referinţă in analiza Operelor imperfecte: „draw a circle on sand / cut it in two / cut it in two the same hazel twig you drew it / get down on yout knees /on your elbows / bit the sand with forehead / and ask the citcle's forgivness / that's it". {...] (Cleopatra Ijorintiu. Demnitatea artistică a traducerilor, în J^iceafamr. XXIII, 3, 19 ianuarie 1980, p. 8) REPERE CRITICE 1585 Tremură în amintire o salcie dc demult. Liliacul sparge muguri. Vine, în sfârşit, primăvara şi e urât în parc fără Nichita. El era vărsătorul de aur. Avea darul să viseze albastru si să transmită visul întreg. Spre începutul lui aprilie, venea totdeauna la Mogoşoaia ca să ne sărutăm cu un vişin. Odată m-a luat la Carul cu Bere ca să-i scriem lui Ştefan Bâmilescu poveşti cu străchini din Obor. Altcândva, a venit cu Breban ca să încercăm o odihnă sub piersici. Eu îi povestisem că îu copilărie mi se spunea în sat: Trestioară, Mesia, Lăită - şi el mi-a zis pe loc: să scrii neapărat Amintiri din copilărie, o cane, dacă nu de valoarea celei a lui Ion Creangă, măcar de visarea ei. Când vorbesc despre Nichita gândesc ca arunci când as călători pe crengile unei sălcii de demult. într-o asemenea salcie ne-am căţărat □cum treizeci de ani şî am încercat să fim copii, dar acest lucru nu l-a izbutit decât Cezar Baltag. Mă striga: - Măi, ăsta cu lebede. încotro? - li caut pe Tomozei. A promis că dă uu vin roşu la Catanga. - Dau eu vinul. Cu condiţia să-mi spui o poveste. - O am în buzunar. Povestirea se numea Seceta. D.R. Popescu, căruia i-o citisem pe la amiază, îmi zisese: se va chema Dincolo de nisipuri. Nichita a rostit: deştept băiat, manuscrisul rămâne la mine. Era la el si acum vreo zece ani. Astăzi nu mai ştiu unde e. Dar tot atât de adevărat e şi faptul că multe lucruri uu le-am ştiut bine niciodată. în trecutul fiecărui bărbat, luând timpul la cercetări, mărunte, se află o vară cu ierburi coapte si cu ţâţele bolnave de dorul nostru. Ştefan Bănulescu, omul care a scris o Carte a milionarului, mai frumoasă chiar decât Balta Borcei, ne plătea bere ca să-i construim articole despre oamenii care sniâlţuîesc lutul cu pensula. Nichita lua creionul în mână şi zicea: nea Fănică, scriu tot ce vrei, dar să se întoarcă Fănică ăstălalt cu spatele, fiindcă sene încet şi mi se înmoaie mâna. într-o noapte de vară, târziu, a sunat la uşa mea şi mi-a zis: Am plecat de la C, dorm la voi, iată bagajul meu. Avea doua geamantane. Unul plin cu flori, altul plin cu fructe. Neluându-ne somnul, am trecut drumul la restaurantul C.C.A. Acolo în miriştea greierilor se 1586 REPERE CRITICE 1587 uiia la srele profesorul AI. Pini. Ne-a ascultai povestea, ne-a tratat cu vin, şi ne-a invitat la Sosea. - De câte ori vreunul din voi va fugi de-acasă, sa mă caute pe mine. Mă cunosc totî arborii din oraş, iar eu cunosc toate drumurile de întoarcere spre femeile iubite. Exact cu treizeci de ani în urmă, într-o dimineaţă de martie zgribulită, în odaia lui Grigore Hagiu am ciocnit cu Nichita primul pahar... de spirt. F. o băutură albastră. Albastru de ger! a exclamat Nichita, şi l-a sărutat pe Pavel Aioanei care furase spirtul de la Cluj, iar eu, căzut in extaz, i-am înjurat pe Lucian Pintilie, Petre Stoica şi George Radu Chirovicî. Iii amiază am ieşit pe stradă şi ne-am întâlnit cu Tomozei. Nichita şi Tomozei au schimbat la Grigore Hagiu patru poezii de dragoste pe două mai alâmire, pe care le-am dus imediat la Contemporanul. „Ca si ne îndreptăm biografiile", zicea Nichita. într-un aprilie de neuitat, vâzându-ne că ne sărutăm cu vişinul şi cu doi meri şi chinuindu-se să înţeleagă ceva fostul direcror al Palatului Mogosoaia, tovarăşul Vicru, om de 2,02 ni, minunat şi plin de buiiâcuviiutâ, ne-a întrebat: dar ce faceţi dumneavoastră aici? - învăţăm lecţia de sinucidere, a răspuns Nichita. Peste un minut terminăm. - Vă aştept. Colo, în fundul livezii, au apărut doi iezi şi doi miei. Veniţi să-i vedeţi. - Numai dacă sunt albi, am zis eu, pradă tuturor superstiţiilor. - Eu aş vrea, a zis Nichita, sâ se întâmple şi unul negru. Şi s-a întâmplat, într-adevăr, să fie şi unul negru. Nichita l-a sărutat pe bor şi pe cercei. Şi iedul cel negru nu l-a uitat. într-un decembrie, când se îndeasă iarna în suflet, I-a chemat în pajiştea unui destin sumbru. Sunt convins că acum, când se arată primăvara, stau amândoi sub o salcie de demult - vărsătorul de aur şi iedul cel negru şi arunci în lume umblet de aprilie. {Eănus NEAGU. Vânătorul de aur, in „Luceafărul", 31 manie 1984, ţ>. 4) BIBLIOGRAFIE (Selectivă) I. VOLUME - Ginea de recitire. Editura Canea Românească, Bucureşti, 1972, 151p-ed.;aII-a, 1978; - Carte de citire, carte de iubire, în colaborare cu Gheorghe Tomozei. Ilustraţii de Jânos Beucsik. Editura Facla, Timişoara, 1980, 112 p.; - Respirări. Coperta, supracoperta şi ilustraţiile aparţin autorului. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, 383p.; - Amintiri din prezent. Selecţia texrelor si însemnare finală dc Gheorghe Tomozei. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, 399 p.; - Antimetafizica, in colaborare cu Aurelian Titu Dumitrescu. Postfaţă de Dau Grigorescu. Editura Cartea Româneasca, Bucureşti, 1985,476 p.; - *** Nichita Stănescu. Album memorial alcătuit şi redactat de Gheorghe Tomozei. Viaţa Românească, Bucureşti, 1984, 432 p. + fig. + ilustr.; - ** * Nichita Stănescu - frumos ca umbra unei idei. Album memorial realizat de Constantin Crişan şi Mircia Dumitrescu. Editura Albatros, Bucureşti, 1985. 544 p. + ilustr.; - Vasko Popa. Versuri. în româneşte şi cuvânt înainte de Nichita Stănescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, 219 p. (Cele mai frumoase poezii); - Adam Puslojic. Pasărea dezariptită. Prezentare şi traducere de Nichita Stănescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, 89 p.; 1588 BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE 1589 - Adam Puslojic. Apă de băut. în româneşte de Nichita Stănescu şi loan Flora. Univers, Bucureşti, 1986, 216 p.; - Nichita Stănescu şi Victor Crăciun. Cartea vorbită. I iga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, 2003, 158 p. fi. PERIODICE • Academica - *** Unitatea limbii române: 12(84), octombrie 1997, p. 16-17 • Adevărul - Despre limba română: 82, 31 martie 1990, p. I - Numele patriei: 82, 31 martie 1990, p.l • Adevărul literar şi artistic - Eminescu: II, 49, 13-20 ianuarie 1991, p. 3 • Albina - Erumuseiea geniului: 10, octombrie 1980, p. 6 • Almanah literar - istoria ca altă natură: 1975, p. 66-68 • Almanah „Luceafărul" - Există o generaţie Iubişi: 1983, p- 61 - Scriitori români hi Bulgaria: 1984, p. 170-171 • Amfiteatru - Gabriela Melineseu: I, 1, ianuarie 1966, p. 4 - Simultan literar. I, 5, mai 1966, p. 4-6 - Poezie: Nicbita Stănescu: 6, iunie 1966, p. 5-6 - Real şi ficţiune: II, 21, septembrie 1967, p- 347 - Vremenea rodiny. XI, 7, iulie 1976, p. 328-329 - „Omul îşi prepară singur viitorul" (Interviu de Viorel Papadima): XIII, 3, martie 1978, p. 8 - Şantier (Interviu de Elena Ştefănescu): XVII, 6, iunie 1982, p. 8 | • Argeş ^ -Aţi mai zidi-o pe Ana? (Anchetă de Măria Euiza Cristescu): V, 3, ^ martie 1970, p. 2-3 | - Bacovia îu contemporaneitate (Ancheta): V, 4, aprilie 1970, p. 6 j - Fotbalul este un joc schematic (Anchetă): V, 7, iulie 1970, p. 20 - Nu-l iubeam, eram topit de invidie: V, R, august 1970, p. 20 - Emil Botta: VT, 7, iulie 1971, p. 7 - Războiul: VII, 7, iulie 1972, p. 9 - Aventura de a scrie o carte (llie Purcaru): VII, 2 februarie 1972, p. 20 - Hai să ne împrietenim cu versurile. Nu ştiţi unde e Calea Victoriei? (Florin Mugur); VII, 9, septembrie 1972. p. 6, 7 - Despre poezia patriotică: Vil, 6, iunie 1973, p. 2 - (PrezenUire) Ion Popa Argeşeanu. Trei poeme...: X, septembrie 1975, p. 12 - Un om de Argeş: mai 1981, p. 3 (Supliment) - L-am contemplat cu ochi: (Interviu): decembrie 1980, p. 9 - Către Eminescu: iunie 1981, p. 1 - Un tânăr ctitor, noiembrie 1982, p. 1 - Excelsior (Retrospectivă „Argeş"): iunie 1986, p. 1-6, 11-12, 14. Biblioteca „Cireşarii", p. I, 2, Supliment. •Arta - Opera paralelă: 8, august 1980, p. 22-25 * Astra - Corespondenţă către Ion I.upu: 6, iunie 1985, p.9 * Ateneu - Anamneză (Convorbire cu trina Corbu): 4, aprilie 1983, p. 5 - Sufletidlui [Bacovia): 9, septembrie 1971, p. 4,5 •Azi - Aforisme-. 111, 22 august 1990, p. I * Cartea românească - După o ploaie de stebr. 1, iunie 1983, p. 12 (Exemplar de semnal) * Contemporanul - Timpul rachetelor. 19 mai 1961, p. 3 - Lumina şi culoarea Ulorabdui: 32, 8 august 1965, p. 1,2 - Creierii de piatră a inutililor. 33, 13 august 1965, p. 1,8 - Democraţia ctdturii (Anchetă de Ion Drăgănoiu): 10 februarie 1978, p.7 - Un crin alb, în câmp albastru: 19 mai 1978, p. 12 - O sărbătoarea poeţilor, a cuvântului limpede şî constructiv (Interviu): 41, 13 octombrie 1978, p. 2 - Dragostea bi ea acasă: 17 octombrie 1980, p. 1,9 - Zaharui Stancu - 80 ani: 10 februarie 1982, p. 8 1590 RIB1.1 OG RAFIE BIBLIOGRAFIE 1591 - Cuminţi de aur. N.S. laureat ui Festivalului... Struga (Interviu): 13 august 1982, p. 10 - Ars poetica. Cuvânt rostit la Struga: 24 septembrie 1982, p. 5 - Destinul crescător. 1 octombrie 1982, p. 9 - Despre Protagoras si alte câteva lucruri (Interviuri de Ion Drăgănoiu (I) şi Al. Stark (II)): 14. 1 aprilie 1983, p. 6-7; 15, 8 aprilie 1983, p. 6-7 - Un ghimpe pentru un trandafir [Vezi Tribuna 31 martie 1983]: 29, 15 iulie 1983, p. 6 -Aniversare. Personalitate complexă...: 45, 4 noiembrie 1983, p. 13 - O dimensiune a poeziei: literatură si implicare. 48, 25 noiembrie 1983, p. 8 Un premiu pentru literatura română: 51, 16 decembrie 1983, p. 13 Mioriţa [v. Carte de recitire, p. 35-36]: 51,16 decembrie 1983, p. 13 O vorbă de dragoste despre oraşul natal: 33, 10 august [984, p. 10 Convorbiri literare Orice revoluţie întinereşte viaţa (Intervin): 8, august 1974, p. 9 Mona Lisa...: 7, iulie 1983, 2, p. 1 (Supliment „Pagini bucovinene") ...„întreabă-mă măi nuri bine de aer": 7, iulie I9S6, 5, p. 3 (Supliment „Pagini hucoviuene") Cronica Răspunderea poetului fiiţă de sine...: 40, 1 octombrie 1967, p. 12 Ce este Zoosophud: 46, 18 noiembrie 1967, p. 8 De vorbă cu Nichita Stănescu: 13, 30 martie 1968, p. 10 Curierul de Prahova Prefaţa: Dorin Constantin. Trofeele bahice. II, 63, 17-23 iunie 1991, p.l Echinox Noi l-am respirat pe Eminescu însuşi: 11 noiembrie 1980, p. 4,5 Familia Din cartea vorbiţii: 12, decembrie 1985, p- 7 Femeia Prietena sunetului, culoarea: XXI, 8, august 1968, p. 30-31 Flacăra Despre starea tânăndui poef. 15 aprilie 1972, p. 9 - Am trăit ridicarea statului român bt condiţia de stat european (Interviu): 11, 17 martie 1977, p. 10" - Scriitori români răspund bt întrebarea: Care este astăzi în România dominanta conştiinţei scriitoriceşti:...: 21, 26 mai 1977, p. 6-7 - Nu mai pot evadt decât in politic. Restul e literatură (Interviu): 14, 2 aprilie 1981, p. 24 - Stare de spirit: 3 mai 1981, p. 20 - Alifii, ne este dor de Bacovia: 40, 1 octombrie 1981, p. 16-17 - Comentariu la George Bacovia: 41, 8 octombrie 1981, p. 15 - Comentariu la Mircea Raicopol: 42, 15 octombrie 1981, p. 19 - O jumătate de secol cit Fănuş Neagu: 13, 2 aprilie 1982, p. 18 - Ce se întâmplă cu vechiul Pod Grantî: 14, 9 aprilie 1982, p. 7 - Miclea: 23, 11 iunie 1982, p, 13 - Noua fiontieră a sufletului uman: Ion Gheorghe. 31,6 august 1982, p.8 - Noua frontieră a sufletului uman: Sandu Florea: 32, 13 august 1982, - Noua frontieră a sufletului uman: O definiţie. 33, 20 august 1982, p. U - Noua frontieră a sufletului uman: At pictura poesis; 34, 27 august 1982, p. 9 - Noiui frontieră a sufletului uman: Ion liăuuţă: 35, 3 septembrie 1982, p.9 - De spusul şi nespusul Mircea Micu; 4l, 15 octombrie 1982, p, 15 - Un prieten dintotdeauna (Vaicriu Matache]: 45, 12 noiembrie 1982, p.9 -Nina: 46, 19 noiembrie 1982, p. 10 - Ffarin Zamfirescu: 51, 24 decembrie 1982, p. 13 - Dumitru Prunariu: 52, 31 decembrie 1982, p. 13 - Andrei Firică: l,7ianuarie 1983, p. 9 - Eminescu cel de toate zilele: 2, 14 ianuarie 1983, p. 9 - Sadoveanu şi efectul l'bicebo: 6, 11 februarie 1983, p. 9 -Auzit,fără voie: 8, 25 februarie 1983, p. 9 - Eternă tinereţe: Geo Bogza - 75: 9, 4 martie 1983, p. 13 ~ Nicolae Prelipceanu: 10, 11 martie 1983, p. 9 - Biografir. 12, 25 martie 1983, p. 17 1592 BIBLIOGRAFIE - Martorul statornic al vieţii mele este sensibilitatea vieţii mele (Interviu): 13, 1 aprilie 1983, p. 17 - Martin Consuintinescu: 14, 8 aprilie 1983, p. 9, 10 - Murul Luiza Cristescu: 17, 29 aprilie 1983, p. 9, 14 - Teodor Răpan; 16, 22 aprilie 1983, p. 9, 14 - Fermecat de pictura lui Botiş: 19, 13 mai 1983, p. 9, 14 - Noua frdnrieră a suflet ului uman: Extemporal: 23, 10 iunie 1 983, p.9 Starea de spirit. 24, 17 iunie 1 983, p. 13 ( Despre apariţia voi. Anotimpurile" II. Autografe .............................. 1225 III. Iconografie............................. 1253 Iu. NOTE. VARIANTE. COMENTARII.......... 1319 A/ REPERE CRITICE......................... 1447 Ji BIBLIOGRAFIE (selectiva)................... 1579 INDICE DE NUME........................ 1603 D, Să X „B Dt Ci Ni Le Ci O,