ACADEMIA ROMÂNĂ
FUNDAŢIA NAŢIONALA PENTRU ŞTIINŢA ŞI ARTA Colecţia .OPERE FUNDAMENTALE"
Coordonatorul cnlirctici: acad. EUGEN SIMION
NICHITA STANESCU
OPERE
IV. Proză • Traduceri
Ediţie alcătuită de MIRCEA COLOSENCO
B. "
Editura Academiei Române    univers enciclopedic
Bucureşti, 2003
Redactor: Ioana Cracă Coperta: PODAI.V Tehnoredactor: Diana Tatu
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Cuieurii si Cultelor
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorii] Oficial", îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări.
Nichita Stânescii — Opere © Dara Stăncscu & Mtrela Vasilescu
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic şi Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă si Artă
ISBN: 973-8240-97-2 973-637-028-3
ISBN: 973-27-1016-0 973-27-1028-4
Scrierile în proză nichitienc din aceste două tomuri, dimpreună cu capitolele distincte - grafică, traduceri, corespondentă - si o addendă, în care sunt reproduse cea. şaizeci de poezii inedite, tot pe atâtea autografe şi o bogată iconografie de familie, întregesc la un loc creaţia în versuri a poetului pusă de noi în evidenţă în cele trei tomuri anterioare. Aparatul critic complementar respectă exigenţele unei ediţii academice: glose (note—variante—comentarii) pentru fiecare volum/scriere de autor îji parte, repere critice, bibliografie (selectivă), indicii de nume.
Ediţia nu este exhaustivă, ci reprezentativă (integrarivă) pentru volumele de autor şi scrierile abandonate de acesta în presă şi la diverşii colecţionari dedicatari (încă nedepistaţi în totalitate), constituindu-se într-un prim corpus globalizat de ediţie critică. în sistematizarea textelor, s-a procedat prin aplicarea criteriului consacrat ai respectării voinţei autorului în organizarea propriilor volume, după sumarele stabilite de el. în privinţa celorlalte texte, depistate de noi, ele au fost structurate pe genuri/specii, în ordine alfabetică/cronologică, în toate cazurile, scrierile fiind reproduse întocmai, tară trunchieri/fragmentări ignobile.
Din scrierile în proză, risipite cu/fără discernământ în presă sau printre prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi, reiese
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
Vil
programul nichitian literar diversificat şi, totodată, un scenariu mascat pentru a pmeo traversa o epocă plină de restricţii de coate felurile (de la ideologie la morala). Nora fundamentală a acestor scrieri în proză este eminamente subiectivă. Regăsim în ea multe dintre fantasmele poetului, uneori chiar decalcuri după propria poezie. Astfel, privite în spiritul lor, scrierile lui în proză sunt vibraţii lirice într-o retorică pregnant contemplativă care decad în epos, din retorte artistice metaforizanre.
Este situaţia scrierilor din volumele de autor, alcătuite pe criterii personale {Cartea de recitire, 1972, Respirări, 1982). In celelalte scrieri, extrase de noi din presaşi colecţii publice/private, întâlnim acelaşi stil înflorit memorialistic, dar evocând/narând destine într-o galerie bogată de portrete. Alteori, sunt episoade epice eu personaje secundare redate într-o tehnică literară convenţională, fie când narează copilăria si anii de formaţie, fie când vorbeşte de procesul propriu de creaţie şi anturajul familial/social-poiirie. într-un singur caz, dăm peste o dedublare reliefantă, dar explicabilă, în ceea ce priveşte declaraţiile din inrerviuri/anchete/mesc rotunde etc. şi din Antimetafizica (1985), unele pe altele completându-se/adău-gându-se/întregindu-se.
Personalitate proeminentă, care domină scena literaturii naţionale, Nichira Stânescu a debutat în pliu proletcultism. Meditaţia lui a fost marcată de circumstanţele istoriei (epoca totalitarismului) încercând o eliberare perpetuă prin poezia poeziei şi în proza sa conceptuală ori artistică. Portretele dedicate predecesorilor, confraţilor, cunoscuţilor, sunt remarcabile. I,a fel, acele fragmente de epice abandonate editate de Gheorghe Tomozei în volumul Amintiri din prezent (1985), reluate de noi. Aici se întrezăreşte tehnica naraţiunii scurte. Reportajele şi eseurile risipite în presă, prezentările
debutanţilor, dintre care puţini au supravieţuit debutului, constituie fine desene fantastice.
în acelaşi perimetru de paradoxală trăire, pot fi încadrate teoretizările sale susţinute în rubrica titrată Convorbiri literare (şi în altele), fără a încerca să facă special concurenţă teoreticienilor de profesie, privind discernerea dintre operă şi text, ci căutând timid si sincer întemeierea unei şcoli de poezie în Bucureşti, o „muntenizare" a poiesisului, întru descoperirea si evaluarea esenţelor acestuia. Ca mentor al „generaţiei '60", el a căutat să-si susţină colegii prin recenzii, portrete, tablete, „respirări" care trăiesc, artistic, prin ele însele.
Corespondenţa expediată/primită reprezintă o mica parte din cea pe care a purtat-o îndeosebi în ultimii ani. Cea mai mare parte, păstrată de familie, aflată în prezent în patrimoniul Casei Memoriale din Ploieşti, constintie documente de primă importanţă biografică, reliefandii-1 ca pe un tip lipsit du vanităţi si, totuşi, autoritar.
Grafica sa, la fel ea şi preocupările muzicale, ca interpret apreciat la pian, pot fi considerate cu lejcritate drept violon d'Ingres, complementare Poeziei.
Traducerile în „limba poezească" a creaţiilor lui Vasko Popa şi Adam Pnslojic, din cele două tomuri (1966, 1972), extinse la alţi peste treizeci de poeţi de expresie lingvistică diversă (cehă, chineză, engleză, franceza, germană, italiană, rusă, sârbă), abandonate în paginile presei literare, sunt realizate fie din sârbă, fie (probabil) prin intermediul limbilor franceză şi rusă. Pentru unele transpuneri, a avut colaborarea lui Matei Câlinescu, Ştefan Mengoni, Modest Morariu, Adam Puslojic.
La rândn-i, din opera sa, au fost realizate multiple traduceri în limbi de circulaţie, dar nu ne-ant propus includerea lor în prezenta ediţie.
Addendti cuprinde un corpus de poezii inedite (din colecţiile unor nichitişti fervenţi), autografe pe cârti (dăruite
Vil] NOTA ASUPRA EDIŢIEI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
IX
prietenilor) si o seamă de fotografii de familie (selecţionate din diverse colecţii publice şi private), iconografie necesară ilustrării unor încrengături de neamuri diferite si deosebite, Boema Ini poate fi considerată, fie ca o continuare a pribegiei impuse descendenţilor bunicilor materni - nobili ruşi albi desţăraţi brutal de războiţii civil provocat de sovietizarea Rusiei, fie refuzul mascat de poet (genial poet de limbă paternă) de a accepta realităţile sociale comuniste ale vremii, ca fiu de tată român deposedat de avere prin naţionalizare.
Nu putem înJieia această notă fără a mulţumi tuturor celor care nc-au sprijinit întreprinderea de a alcătui prezenta ediţie, în special deţinătorilor de texte desene, fotografii ale poetului, V'era Popeştii si Stelorian Stănescu — verii primari, precum şi prietenilor lui: Mihai Bandac, f.lis Busneag, VJad Ciobanu, Tr. T. Coşovei, Stela şi Laura Covaci, Victor Crăciun, Ion Donoiu, Aurelian Titu Dnmitrcscu, Mircia Dumitrcscu, Lucia Fetcu, Cleopatra l.orinţiu, Cornelia Mârza, Marin Alinai, N. Mohorea-Corni, Mircca Petrescu, Adam Puslojic, Vladimir Zamfirescu. Aceleaşi gratitudini le adresăm instituţiilor oficiale: Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Muzeului judeţean Prahova de Istorie şi Arheologie din Ploieşti.
Din dosarul de urmărire informatică din arhiva fostei securităţi, titrat Sperate, pus la dispoziţie de CNSAS, deschis la 28 noiembrie 1974 şi închis la 13 ianuarie 1976, am extras corespondenţa poetului cu editorii din străinătate.
De la Casa Memorială „Nichira Stănescu" din Ploieşti, pendinte de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie din Ploieşti (director general: Măria Dulgherii), inaugurată Ia 13 decembrie 2002, achiziţionată de Ministerul Culturii (cf. actului 3045/22 iunie 1998, ministru Ion Caramitru), care are o colecţie bogată de piese de mobilier, obiecte personale si arrâ plastică, cărţi cu/fără autografe, diplome, trofee, piese de
numismatică, manuscrise olografe ale poetului (poezii, scrisori, alte însemnări), fotografii etc, am preluat multe dintre lucrările incluse în ediţie. (Mulţumiri speciale pentru informaţiile complementare oferite cu generozitate de Ion Stan şi Ioana Lepădaţii, custode şi, respectiv, conservator al Casei Memoriale ploieştenc.)
Indicii de nume au fost realizaţi de Gabriel Florin Matei, iar traducerile de Siniona Berlovan, Andrei Covaci si Emil lordachc, cărora le mulţumim si pe această cale.
Oricum, ediţia prezentă nu se încheie aici. Alcătuitorul ei a mai descoperit în final de redactare a acestor tomuri texte nichiriene pentru un altul care va modifica într-o oarecare măsură structura întregii ediţii.
MfRCEACOLOŞLNCO 19 noiembrie 2003
PARTEA ÎNTÂI
PROZĂ {Din volume)
CARTEA DE RECITIRE (1972)
Omagiu târziu Cărţii de citire a lui Ion Creangă.
N.S.
A DOUA OARĂ
Dacă nu mi s-ar fi întâmplat sa trec în acel loc pentru a doua oară, desigur că impresiile şi gândurile primei mele treceri pe acolo s-ar fi strâns undeva într-o cochilie de meL cerebrală, intimidată, aşteptând poate să răsară în timpul vreunui somn greu, sau cine ştie când, într-un târziu de vârstă obosită când ti-ai si hiat rănias-hun de la vechile ordini ale existentei si sub pretextul lipsei de memorie, te risipeşti într-un secesionism interior în care întregul începe să se disculpe fată de sine însuşi, dând din ce in ce mai mult dreptate părţilor sale, ca un semn de laşitate a cunoaşterii, sau pur şi simplu ca un semn de dezinteres.
In fine, era o lumină de după-amizâ. neverosimil de verzuie, dublată de încă o lumină, de o culoare care nu există. Mai precis, era lumina din acea ilustrată veche, imprimată pe un carton mirosind a ceva îndepărtat şi stătut, reprezentând un templu grec pe un cer de după-amiază de vară, neverosimil de verde. Da, am reţinut acel verde al cerului pentru că el era dublat de încă o culoare, alta, care nu există.
Mă aflam în acel punct de forfotă, acolo, pe cheiul gârlei, în sus, unde dincolo există o biserică îngropată pe jumătate, teatrul de operetă, vechi si scorojit, şi bineînţeles o staţiune de benzină.
Toate ca în realitate şi palpabile, atât doar că pe celălalt ţărm al cheiului, radiar, intrau adânc în oraş, un mănunchi subţire
8 NI CHITA STÂNESCU
şi inegal de străzi despărţite între ele de zidurile suave si ameţitoare în înălţime, ale blocurilor cenuşii, lucind metalic în dupâ-aniiaza de vară.
Se revărsau pe trotuare siluete grăbite ieşind sau intrând precipitat din cinematografe, din berării, din loterii, dm tutungerii, din anticarii, din ceasornicării, şi din alte locuri la fel de interesante ca şi acestea, propunând o intensitate aidoma acestora, dat care nu există, care nu sunt, care nu s-ar fi fixat niciodată dacă nu le-as fi văzut pentru a doua oară.
Obosit şi fără dorinţa de a mai înainta, am ales la întâmplare una din străzi si m-am aventurat spre usa unui bloc la soneria căruia pe o tăbliţă de sticlă neagră scria cu litere argintii cuvântul Expoziţie.
Intrai înăuntru. O, ce interior ciudat. Pe dinafară blocul, să fi avut vreo douăzeci de etaje. Pe dinăuntru însă el era gol, gol de jos până sus la tavan, la tavanul celei de a 20-a terestre, ca o hală înaltă, neavând nicăieri, niciunde, la nici o înălţime, vreo podea care l-ar fi arătat sau l-ar fi făcut să fie împărţit în etaje.
Dinlăuntru, ferestrele luminate de lumina verzuie, neverosimilă a după-amiezii, şi de lumina de cealaltă culoare care nu există, - dădeau impresia unei imense table de şah cu pătrate fosforescente şi pătrate opace.
Intram pentru a doua oară în acel loc şi am recunoscut din nou bărbatul si femeia aceea, îmbrăcaţi în halate albe, precipitându-se spre mine de undeva, dimr-tin fund obscur al sălii.
-Bine aţi venit, domnule, ne bucurăm că ne vizitaţi expoziţia noastră solitară. Desigur, dacă vă face plăcere vom trece împreună în revistă exponatele de grâu şi soiurile de boabe dm care expoziţia noastră are poare sortimentul cel mai bogat din lume!
PROZA 9
Femeia şi bărbatul ţineau în mână câte o bagheta subţire din bambus, cu care începură să-mi arate amândoi deodată, perfect sincronizaţi în mişcări, diferitele soiuri de grâu existente îu ţară şi în lume, dându-mi explicaţii amănunţite şi nenumărate date statistice.
Treptat-treptat, urmărindu-i, ajunseserăm la ferestrele de sus, nici cu nu ştiu cum, de parcă am fi fost susţinuţi de o pasarelă. Probabil că şi eram susţinuţi de o pasarelă, dar eu eram aiât de concentrat în contemplarea mostrelor de grâu, încât nici nu mai sriu dacă ea era sau nu era, dacă levitam sau dacă într-adevăr fuseserăm, toti trei, transportaţi într-un fel sau altul, până acolo sus la ultimele ferestre, de-a lungul zidului de douăzeci de etaje de care erau agăţate exponatele.
Am coborât mulţumind celor doi specialişti şi deodată, ieşind în stradă, mi-am dat scama că văzusem nu numai exponatele grâului, ci lângă fiecare bob mai văzusem şi altceva, paralel cu el, o mostră de altceva pe care nu mi-1 pot aminti, pentru că nu există.
A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama de aceasta, a trebuit să mă amestec a doua oară cu oamenii care ieşeau din cinematografe, din berării, din tutungerii, care cumpărau ziare sau priveau ceva, care nu există.
A trebuit să vin a doua oară în această expoziţie ca să-mi dau seama că am văzut diferite sorturi de grâu şi diferite sorturi de ceva care mi există.
A trebuit să vin a doua oară, pentru că prima oară, abia acum îmi dau seama că nu există. A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată.
1(1
PROZA
ION NECULCE
„Zugrăveală mai mult aur decât zugrăveală şi pre dinăuntru şi pre deuafară."
1. ÎNTEMEIETOR AI, PROZEI ŞI POEZIEI EPICE NAŢIONALE
O samă de cuvinte prin însăşi titlul său semnifică, ca şi mai târzia „poveste a vorbii" a lui Anton Pann, un sentiment profund al limbii culte si literare.
Desi Neculce nu este întâiul în ordine istorică, el este primul întemeietor al literaturii române în sensul major al folosirii neinventate a limbii. Ncmărturisit, în O samă de cuvinte el creează literatura istorică în ciuda aparentei că face istorie. O samă de cuvinte are un mit în centrul său şi un fxrsonaj devenit mitologic, Ştefan cel Mare, erou de legenda.
Mitul meşterului Manole, mitul sacrificiului care stă la baza oricărui act de creaţie, se transformă avânt la lettre în mitul întemeierii Mănăstirii Putna.
Mănăstirea Argeşului a atras la sine un mit preexistent, de natură folclorică, acelaşi pe carc-l găsim transformat şi istoricizat cu pregnantă în mitul întemeierii Mănăstirii Putna.
„Ştefan-vodă cel bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan-vodă dintr~un vârvu de munte ce iaste lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgiata, acolo au făcut prestolul, in oltariu. Şt iaste mult locu de unde au tras pană în mănăstire. Pus-aii si pe trii boerenaşi de au tras, pre vătavul de copii şt pre doi copii din casă. Oecii unde au cădzut săgiata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgiata unui copil de casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fie cădzut săgiata într-un deluşel ce se chiama Sion, ce iaste lângă mănăstiri. Şi iaste sămnu nu stâlpit de piiatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii asia povestescu."
Meşterul nu-si mai sacrifică temeiniciei construcţiei soţia, ci sensul mitului se desluşeşte aici a fi acela ca mai puternic decât ideea celui care are ideea, nu poare fi niciodată ideea celui care i-a înţeles ideea.
II. DESCOPERIREA TIPOLOGIEI
Prototipul lui Mitică zeflemisit de Caragiale şi îmblânzit mai apoi de către Camil Petrcscu, sugerându-ne că el ar reprezenta burghezia mijlocie naţională, nu s-a născut cum s-ar crede mai întâi în literele valahe. Iată-1 reprezentat din câteva trăsături de strălucit penel de către bătrânul Neculce:
„Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la Mănăstirea Putna, după moartea lui, arad lui şi un pahar, ce vorbiia călugării hi mănăstire că iaste de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie intru pomenire la sfânta mănăstire". (...) Jar paharul au fost până la a triia domniie a lui Mihai Racovîţă-vodă. Şi scoţându-l din turnu un egumen, pre anume Misail Chisiliţă, şi vrând să se fălescă att băut la masă cu acel pahar a lui Ştefan-vodă, cu nişte slugi boiereşti, ce era zlotaşi. Şi bând mult
12
N1CHITA STANF.SCU
PROZA
cu acel pahar, s-au îmbătat. Si, fiind beţi, au stricat un lucru scumpu domnescu si de minune, ca acela".
După cum se vede nimic nou sub soare. 1 ache, Laclie şi Mache ne vin încă de pe la vreo 1700, iar Neculce se vădeşte, comentând isprava, la fel de lapidar şi de ironic ca si marele Caragialc de mai târziu, prevestindu-1 parcă.
Iată că din această galerie nu lipseşte nici neamţul cel cu bar la tehnică:
„Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mânu să intre în Cetatea Neamţului. Si fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că păşirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi ,i$e, pe cuvântul mânc-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste.
Iară împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui hi_ Cetatea Neamţului. Si au suitpnşctle deasupra unui mume despre Moldova. Si au începută bate Cetatea Neamţului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamţu închis în cetate. Şi vădzâud că bat cetatea, au dzis păzitorilor să spui mumei lui Ştefan-vodă să-l sloboadă de Li închisoare, din temniţă, pre dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci, slobozindu-l pre acel neamţu de la închisoare, s-au şi apucat acel neamţu de au îndreptat puscile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, de ave nevoie cetatea. Şi au şi lovit în gura unii pusei turceşti, de au sfărmat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cât si boldul de hi cortul împăratului l-au sfârmat. Deci n-au mai putut sta turcii intru acel vârvu de munte".
Şi mentalitatea diferitelor clase sociale iese la iveală, în O samă de cuvinte, căci, si aici, Neculce se dovedeşte a ti cap şi începătură al literelor româneşti.
„Stefan-vodă cel Bun, vrând să meargă la biserică întru o duminică dimineapt, k liturghie, în tărgu la Vasluîu, si ieşind din polimari la curţile domneşti ce era făcute de dânsul, au audzit un glas mare de om strigând să aducă boii la plug. Şi mirându-se ce om este aceli să are duminica, şi îndată au trimis în toate părţile
ca să-l găsească pre acel om, să-l aducă la dânsul. Şi l-au aflat pre om în sus. pre apa Vasluiului, care de patru ceasuri, arând la o movilă ce să cheamă acum Movila lui Purcel. Că pe acel om încă îl chema Purcel. Şi ducându-lpre acel om la Ştefan-vodă, l-au întrebat Stefan-vodă: el au strigat ase tare, şi pentru ce ară duminica? El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug, şi ară duminica, că este om sărac, şi într-alte dzile n-au vrutfrate-său să-i de plugul, şi acum duminica i-au rbit. Deci Stefan-vodă au luat plugul fratelui celui bogat si l-au dat fratelui celui săraca să fie a lui".
III. LITERATURA CULTĂ, LITERATURĂ, IA ÎNCEPUTURILE SALE, - DE CURTE
E firesc şi logic să înţelegem naşterea literaturii culte romane ca o literatură de curte. De altfel, numărul celor care ştiau să citească era atât de mic, încât practica literaturii scrise nu comunica decât cu o elită. Nu numai Neculce a făcut o astfel de literatură, ci ea avea o tradiţie încă de la Grigore Ureche. Acesta ni se vădeşte, prin stil, un curtean şi un diplomat desăvârşit. Ca să ne spună că Ştefan cel Mare, bunăoară, era un bărbat scund - ca un veritabil diplomat ce era, şi curtean, el ne spune că Ştefan cei Mare nu era înalt; dar mai bine sâd lăsăm pe cronicar:
„Fost-au acesta Stefan-vodă um nu mare de stătu, mânios si degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâta fără judeţu. Amintrilea era om întregii fire, nelenesu şi lucru său îl ştia a-l acoperi si unde nu gândiai, acolo îl aflai, l.a lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se varia că uăzându-l ai săi, să nu se îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de tiu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea că ■riindit-se căzut jos se rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi după
H NI CHIT A STÂNBSCU
moartea lui şi ficiorul său Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejeşti cum se tâmplă din pom bun roadă bună iese".
Este unul dintre foarte puţinele portrete earc ni .s-au conservat prin pana lui Grigore Ureche de data aceasta despre Ştefan cel Marc.
Neculce este vădit influenţat de stilul lui Grigore Ureche. Mai puţin apt decât Ureche să generalizeze istoric, totuşi, N'eeuicc ştie să creeze legendarul, dar să si dea note de verosimil al realului printr-un talent literar ncegalat. Hotărât, el este cel mai talentat dintre cronicari, tocmai de aceea îşi si depăşeşte canonul, fiind pe pagini întregi pur şi simplu literat.
La N'cculce, zona esteticului depăşeşte pe aceea a istoricului. Din cele câteva scurte schiţe despre Ştefan cel Mare, el ni se relevă ca autorul primelor nuvele istorice. în ciuda întinderii extrem de zbârcite a textelor sale ni se arată ca nuvelist şi romancier din numai câteva pagini. Ştefan cel Mare, aşa cum rezultă din paginile lui, ni-1 aminteşte pe cel descris de Eminescu după o pictura pe zidul Mănăstirii Putna pe care, bănuim că, au văzu t-o în prototip şi Ureche şi Miron Cosrin şi Neculce.
lată, mai jos, minunata descriere lăsată de Mihai Eminescu, depăşind evident realul picturii murale şi intrând în legendar ca şi portretul în mişcare rezultând inefabil din rândurile lui Xeculce:
„La Putna un călugăr bătrân mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii, în care stetea odttă aninat portretul original al lui Stefan-vodă. După origiiml el a fost mic de stat, dar cu umere largi, cu faţa mare si lungăreaţă, cu fruntea lată şi ochii mari plecaţi în jos. Smad şi îngălbenit la faţă, părul capului lung şi negru acoperea umerii şi cădea pe spate. Căutătura era tristă şi adâncă ca. şi când ar fi cuprins de o stranie gândire... Coroana lui avea deasupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu cinci petre nestimate. Sub crucea coroanei urinau Duhul sfânt,
PROZĂ 15
apoi Dumnezeu tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga, ţiind globul pământului; pe cerul de margine al coroanei un rând de petre scumpe de jur-împrejnr. îmbrăcat era Vodă într-un străin mohorât cu guler de aur, iar pe gât îi atârna un engolpion din petre şi mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta şi în stânga chipului perdele roşii".
IV. AURARUL
Cu câţiva ani în urmă, Gheorghe Toinozei mi-a atras atenţia asupra paragrafului 20 din O samă de cuvinte, care csrc priu el însuşi un superb poem epic, o baladă modernă demnă să figureze în cele mai zgârcite antologii de poezie românească. Iată, mai întâi, paragraful aşa cum se găseşte el în Neculce:
„Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea Hârlătthii. Si s-au ascunşii în codru. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce se cheamă Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la călugărie, de-au călugărit-o",
m iată din nou acelaşi paragraf fără nici o literă schimbară şi tărâ nici o virgulă adăugată, ci numai aşezat tipografic după ritmul său interior care ni-1 vădeşte ca pe o capodoperă a poeziei noastre epice:
Având Rit dul-vodă o fată din trupid lui,
să fie fugit cu o slugă,
ieşind pre o fereastră
din curţile domneşti din cetatea
Hârlâului.
Şi s-au ascuns în codru.
Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni
NI CHITA STĂNESCU
şi au găsit-o în mijlocul codrului la o fântână
ce se cheamă Fâiitâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au o)norât, i-au tăiat capul,
iar pre dânsa au dat-o la călugărie, de-au călugărit-o.
LUI IENÂCHIŢÂ VĂCÂRESCU, DE LA UN URMAŞ
1. ORICE CUVÂNT SCRIS ÎNCEPE CU O LITERĂ
Aleasa vorbire o încep despre sfintele rădăcini ale poeziei simţite, gândite şi scrise în limba noastră, - închinându-mâcu profunda emoţie a trupului meu viu în fata meşterului neasemuit şi iubitorului de gramatică, începător în faţa haosului, viguros si a toate cuprinzător al minunatei noastre vorbiri, ridicate în aer ca după o boală istorică, înfometată şi mâncând lacrima lucrurilor, dar mai ales lacrima ploilor rodnice, venite din viitorul pe care ca si l-a hotărât în gura ei însetată si deschisă.
Os dc domn, Ienăchiţâ Văcârescu şi-a purtat domnia adânc, până în rărunchii vorbelor pe care astăzi cu fală le rostim, ca să subliniem ideile noi şi vitale ale naţiunii noastre.
Din melancolie, mă gândeam odată că cel care are sisteme e sortit pierderii, cel care are idei - armistitiiîor, iar cel care ponte gândi un singur postulat - victoriei.
Mai mare peste inimile noastre de poeţi, Icnâchitâ Văcârescu a ştiut să rostească două postulate ale zonei estetice:
1) creşterea limbii româneşti
2} şi-a patriei cinstire.
18
NICHJTA STAN ESC U
II. ABSURDUL POATE SĂ FIE PUR?
Da. Absurdul poare să fie pur. Depinde cine este absurd. Depinde pentru cine se stârneşte absurdul şi pentru care?
Orice lovire de cuvinte nepotrivită vechilor Feluri de loviri de cuvinte este absurdă. 1 .a rândul lor, vechile împreunări de cuvinte Iată de mai vechile împreunări de cuvinte erau absurde. I,a rândul lor, mai vechile loviri de cuvinte erau absti rde.
Absurrfr Ce înseamnă, de fapr, din punct de vedere estetic, din punct de vedere al poeziei, cuvântul acesta absurd?
Absurd înseamnă a nu fi cum a Fost. înseamnă, din punctul de vedere al poeziei, a fi firesc pentru absurdul care va fi.
Din acest punct de vedere, primul care a avui curajul să fie absurd în tata Mioriţei şi în Faţa lui Toma Aiiinos a rost Ienâchită Văcârescu.
Atât de firescul Ienâchită Văcârescu. El, bine înţelesul.
PRO 71A
19
IV. TOMA ALLMOS
Haiducul din Tara de Jos ne-a învăţat lupta, dar mai presus de luptă, cinstea luptei. Fără minunata baladă Toma Alimos, Eminescu n-ar fi existat. Fără Eminescu, noi cei care bâlbâim miraculoasa vorbire poetică, am fi fost nişte muţi. Câmpie pură, augur si sens al victoriei, Toma Alimos este steagul de bărbăţie al poeziei noastre. Nu există vers bun, vers ales, vers memorabil care .să nu închidă în el, în silabe şi în cuvinte, în visuri şi în măreţie, destinul sacru al haiducului din Ţara de jos. Toma Alimuş, El, Domnia sa, nc-a învăţat ceea ce, mai târziu sau mai devreme, poezia lumii numea a fi — inefabilul.
£1, Domnia sa, ne-a învăţat mersul stelelor dinlăuntru, căţărate pe plămâni sî înecate în inimă. Ce noroc pentru literatura noastră că ne este cap si începătură Toma Alimos. Ce noroc pentru baladă, pentru Foma Alimos, că îl iubim cu neasemuite.
III. MIORIŢA
Fără Mioriţa noi n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Mioriţa este şcoala tristeţii naţionale. Matricea. Matca. Regina.
Sunetul ei e sunetul tatei alăptând; veghea ei este veghea celui care-şi apără plodul.
Mioriţa nu este un cântec de pierdere. Cine pierde, asa cum a pierdut ciobanul Mioriţei, este înstăpânit in sufletul Pământului. Da, in sufletul Pământului, pentru că noi toţi ne-am născut pe Pământ. Pentru că Pământul este carnea strămoşilor noştri si carnea strămoşilor pomilor. Asa este: pom şi om. în limba miasici, diferenţa dintre pom si om este diferenţa dintre o consoană şi o vocală.
V. STIHURI IA CEŞMEAOA MIORIŢE!
Se intră în oraşul ciobanului Bucur, de sus dinspre munţi, pe lângă Ceşmeaoa Mioriţa. Poate că nu bem apă din dintr-însa cum odinioară se bea apă din Ceşmeaoa din Obor. Magnificul Ienâchită Văcârescu zisese: Nu mai grijiţi de apă! Noi nu mai grijun de apă, grijim de priviri. Din Ceşmeaoa Mioriţa noi ne bem cu ochii culorile.
VI. TU ESTl PVISOR-CANAR
Prietenul meu, poetul Gbeorghe Tomozei, m-a fost dus într-o seară la Sosea, unde se afla pitită o veche ctitorie. Acolo, pe o bancă în întomnare, pe când el îmi povestea de drumul
20
KICH1TA STANKSCU
PROZA
21
vechi al oraşului poduit cu trunchiuri de copac lângă trunchiuri de copac .şi nins deasupra, pe care domnitorul trecea cu sania înhămată cu cerbi albi, am ţinut sâ-i recit, din putina memorie literară pe care o am, nestăpânita si nestăvilita poezie de amor Tu esti puisor-cauar, pe care, cetitorule, o transcriu şi pentru domnia-voastră:
Tu eşti puisor-canar, Nu te hrăneşti cu zahăr, Nici măcar cu cânepioară, Ci hrăneşti o inimioară Ce-ai făcut-o jertfă ţie, Ce-ai cu ea de gând nu ştie.
E nespusă, mi-a spus prietenul meu si amândoi ne-am întomnat. Cu tristeţe, transcriu acum o notă a profesorului Paul E Papadopol, căruia îi datorez tinerea în mână a cărţii cu transcrieri din poeţii Văcăreşti: „Imitată după vreo poezie grecească - transmisă din pătura boierească si devenită poezie populară degenerată în cântecele lăutarilor" (N. Cartojan: Limba română, reprodusă din manuscrisul 332 al Acad. Rom.). Mă întreb dacă sunt cumva ireverenţios fată de profesorul Paul I. Papadopol căruia îi datoram această ediţie de pionier. Mă întreb dacă nu sunt cumva ireverenţios faţă de savantul N. Cartojan...
Dorinţa mea nu este aceea de a jigni, ci aceea de a le fi recunoscător pentru posibila preocupare faţă de Văcăreşti - afirmând că Tu eştipuişor-canar este imitată după inima noastră.
VIL DE INIMA, NU DE CAP
Şi a zis poetul, învâţându-ne şi pre noi să zicem la rândul vieţh noastre şi a vremii noastre, neasemuiţii] stih de înţeles si de neînţeles, de inimă şi fără de inimă.
Rară poezie si rare inspirate cuvinte in această limbă s-au ales împreună cum sunt acelea din minunata osârdie poetică intitulată de către dânsul: Intr-un copaciu zarifior.
Intr-un copaciu zarifor Vn şoim prins in lănţişor Strigă amar ciripind, Norocul său blăstămând: Multe păsări am vânat Şi-mi ziceam soim minunat; Iar aici lanţ fiind întins. Cum am dat, pe loc m-amprins. De inimă, nu de cap, N-am nădejde să mai scap.
Ne învăţa bătrânul meşteşugul. 1 .ovirea literelor între ele. Cândva, cei desueţi si mult învăţaţi, cu nobleţea sonetului, ar fi găsit în aceste versuri numai şi numai desuetudini. Prima maşină a devenit brusc desuetă faţă de a doua. Faţă de a treia părea uşor învechită. Fată de a patra maşină, părea veche de-a dreptul. E destinul precursorului de a parca desuet pentru viitorul întâi. Pentru viitorul doi însă, niciodată un precursor nu va părea desuet. Dimpotrivă. Cu cât se învecheşte vinul, se ^ric, e mai bun si mai ales. Intr-un copaciu zarifior este un vin vechi. 11 bem cu picătura, altfel ne-am pierde dinrr-o dată, îmbâtându-ne. mintea poetică.
VIII. O FOSTA IDEE
Cu un an sau doi în urmă, vânturam pe nori un gând: cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţă - a materiei. Mă gândeam: care este cel mai neasemuit vers scris vreodată în limba noastră? Răspunsul se formula din sine însuşi: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată.
22
N1CH1TA STÂNESCU
T-ROZÂ
23
Literatura, si poezia mai ales, este un fenomen subiectiv; un poet bun este cel care atrage la sine aprobarea majoritara a subiectivităţilor. Desigur, nu este vorba de subiectivitatea imediată şi nici de adeziunea râsului indiferent al celor veniţi să asculte glume metafizice la o estradă, e vorba de o subiectivitate cu mult mai profundă, depăşind umoarea prezentului - tinzând către umoarea unui viitor imaginat.
Propusesem unui fizician, om de o vârstă cu mine si pasionat să urmărim împreună, cât mă pricep eu la valenţele numelor si cât se pricepe el la valenţele nucleelor, oarecari asemuiri intre cuvinte şi elemente. Mai mult decât atât, îndrăzneală absurdă, bănuiam ca versul acesta: Nu credeam să-nvăt a muri vrodată, prin sintaxa lui ciudată (deşi profund firească, pentru noi cei care ne-am obişnuit cu el) trebuie neapărat să corespundă unei molecule, existentă în materie. Nu se poate să nu existe vreun cristal sau vreo moleculă sau vreun acid sau cine ştie ce altă formă împreunată a elementelor care, citită, să nu dea acest vers unic pentru conştiinţă: Nu credeam să-nvâţ a muri vrodată.
Orice substantiv nu poate primi lângă sine decât un număr limitat de verbe. Acest număr limitat, bineînţeles, este foarte mare. Nucleul primind un număr de electroni; felul de nucleu deosebit primind un mai mare număr de electroni nu cumva saltă materia din sine însăşi, tensionând-o, şi devenind-o în cele din urmă vorbire?
Râzând fals, râzând pentru că si râsul este o mască, pentru că şi râsul lichidează un sentiment, îi spuneam acelui prieten: eu aş putea - dacă m-ar lua în serios fizicienii, medicii, geologii si eroii amici - să descopăr leacul cancerului prin cuvinte.
- Ce-ti spune cuvântul acesta Abracadabra? mă întreba un prieten, ironic.
— N-am auzit de acest cuvânt, i-am răspuns.
IX. CREŞTEREA LIMBII ROMÂNEŞTI
Noi, cei care scriem în această limbă, uneori îi spunem ierbi! verzi: mă gândesc mai mult la tine decât la numele tău.
Urmaşilor mei Văcăreşti Las vouă moştenire Creşterea limbii româneşti Şi-a patriei cinstire.
Desigur, cititorul neglijent la „creşterea limbii romaneşti" nu va înţelege aproape nimic. Celui care ia în serios si în grav acest legat îi vor apărea înainte un Kvcrest şi o Saharâ de cucerit.
Creşterea limbii româneşti! Nu a fost poet de seamă în această ţară şi nu va fi poet de seamă in această tară cel care nu va căuta şi nu va găsi măcar un drum vicinal întru sporirea limbii româneşti.
Poezia în esenţa ei nu tine de cuvinte. Esenţa poeziei nu trebuie mai întâi căutată în limbă... Limba pentru poezie nu este altceva decât un vehicul. Dar ea, poezia, se face simţită prin limbă, pentru că din toate părţile trupului vorbirea seamănă cel mai puţin cu rădăcina sa, cu trupul, după cum frunza seamănă cel mai puţin cu rădăcina copacului.
Ca să existe frunze trebuie mai întâi să existe ramuri. Ca să existe ramuri rrebuic să existe trunchi. Ca să existe trunchi trebuie să existe rădăcini. Iar ca să existe rădăcini trebuie să existe pământ.
Respirăm aer. Ca să putem respira idei, ca să putem respira sentimente, trebuie să existe cuvinte. latâ-le. Ele există. Cum, necum, ele există. De la trup până la cuvânt este un drum fără de timp. Fără de timp, pentru că timpul necesar acestei fiinţări a fost si este atât de mare, încât nu mai poate fi cuprins în sistemul nostru de referinţă.
Nu este totuna mişcarea trăsurii cu mişcarea automobilului. Mu este totuna mişcarea braţului cu mişcarea stelelor. Suave
24
NI CHITA STANhSCU
PROZA
25
vehicule, suporturi ale mişcării, cuvintele pot fi din când în când landou sau rachetă.
Creşterea limbii româneşti, lată un îndemn fundamental.
(Nu despre căruţă este vorba, ci despre rachetă.) Dar funda-' mental si lecţie, legea este pentru orice poet al ţării: creşterea limbii româneşti!
X. ŞI-A PATRIEI CINSTIRE
Dacă sensul ultim nu este şi acela de a adăuga ţării tale viata ta, înnobilându-te de lumina ei şi adăugându-i măreţie prin propria ta existenţă, atunci tu, cel care-ţi găseşti prilej de a fi prin scris, lasâ-te de scris.
XI. STIHURI IA GLORIFICAREA LUI IENÂCHITĂ VĂCÂRESCU
Vin la tine cu vorbirea cum m-ai învăţat să fie demnă şi plutind în aer pasăre cu aripi strânse.
Fără peană-mi este zborul pentru că el este-al meu, cum firească e coloarea strălucind în curcubeu.
Ah, eu voi planta pe nouri pomi cu frunze spre neant şi cu fructe mult gustoase hrană razelor de soare.
îmi va fi vorbirea dulce pat va fi şi pernă moale peste dânsa să se culce numai gândul dumitale.
Noi care-amprivit cuvântul cel mirat de tot ce este care ni l-ai dat să fie şi îndemn şi-mbărbătare.
Ne-nchinăm cum se închină umbra frunzei când răsare deasupra şi-mprefururi zarea împingând o zare.
XII. POETICA IASTE FOARTE VECHE
Foarte frumos bărbat şi ochios trebuie să fi fost Ienâchită Văcârescu! Foarte mândru bărbat şi ţeapăn în oasele sale trebuie să fi fost Ienâchită Văcârescu. Ce suflet, Doamne, o fi avut în el, ce greu trebuie că s-o fi dat biruit la băutură şi câtă dulceaţă o fi avut atunci când îşi deschidea cuvintele!
Mândreţe de bărbat, iubeţ, dar, mai ales, iubeţ de gânduri, acest întemeietor de poezie ne-a ctitorit şi nouă un lăcaş nu numai în sentiment, dar şi în abstracţiuni.
Adeseori tânjind cu fruntea către un cuib de filomcle, şi noi ne-am fost gândit de ce reînvie în noi mereu, ca iarba în primăvară, mereu şi mereu şi mereu aceleaşi vechi sentimente, numai cu de puţin nuanţate, numai cu de puţin altfel spuse.
Dacă ştiinţa şi dacă tehnica perpetuu progresează, sentimentele noastre lent progresează.
26 N1CH1TA STÂNESCU
Sâ fie sentimentul (şi el o stare de conştiinţă aidoma ideii) foarte legat de trupul nostru?
Să ne evolueze atât de greoi sentimentele de la Homer până la Shakespeare şi de la Shakespeare până acum, să fie cam aceleaşi şi numai bizuite pe alte întâmplări de viată?
Ce sâ facem? O maşină pătrată poate să devină o maşină ovală, aerodinamică adică. O mână cu cinci degete de milenii în urmă, până la o mână cu cinci degete din viitor, vom face-o oare noi sâ fie mai aerodinamică? Şi blestemata asta de inimă, chiar dacă o transplantăm, tot inimă este. Şî blestemaţii ăştia de ochi, chiar mutaţi dintt-o orbită într-alta, tot ochi sunt.
Trupul este o lege. Ideile nu. Sentimentele pendulează între trup şi idei. Dar mai ales se înclină spre trup.
Mândru bărbat trebuie că a fost lenăchiţâ Văcârescu. De ce i-o fi venit tocmai lui să scrie poezii?
Nu e foarte important de ce le-o fi scris, cum le-o fi scris.
Pentru ce trebuinţă de suflet? Treaba lui. Tot scriind aşa din sufletul domniei-sale, deodată s-a gândit şi la sufletul domniilor altora. Ce a spus domnia sa când s-a gândit la alţii? Mai întâi, la urmaşii săi Văcăreşti, mai apoi, la urmaşii urmaşilor săi, mai apoi, la urmaşii urmaşilor urmaşilor săi; mulţi cântă toată ţara asta. Ce a găsit cu cale să le spună lor? l,e-a dat două legi. Mai întâi. înnobilarea perpetuă a limbii şi mai întâi de întâi, vorbirea si cinstirea limbii: cinstirea patriei.
TEMENEA LA ANTON PANN
I. ÎN AN CI. DE Cî RAŢIE 1831
Anul 1831, pentru istoria mondială a literaturii, a fost un an de pomină. Acum, în acest an, au văzut lumina tiparului unele dintre cele mai de seamă capodopere ale culturii umane. In anul 1831, Goethe tipărea partea a doua din Faust, culminaţie a gândirii poetice moderne. Tot in anul de pomină 1831, Poe îşi tipărea poemele, piatră de fundament a sensibilităţii noi, prefigurând lumea sensibilă si vizionară a secolului XX. Şi tot în anul de pomină 1831, Stendhal dădu la iveală Roşu şi negru. Cc se petrecea, în Valahia, în anul 1831? Anton Pann tipărea în propria sa tiparniţă Poezii deosebite sau Cântece de iunie.
Dacă ar fi sâ dăm crezare intuiţiei lovinesciene, transformată în sistemă, mai apoi, aceea a teoriei sincronismului, am putea crede că, în anul 1831, asincronismul culturii valahe era in deplină manifestare.
Dar noi nu suntem întotdeauna de acord cu subtila teorie lovinesciană. Asincronismul, după părerea noastră, se manifestă numai în cadrul curentelor literare. Evident că suprarealismul românesc a fost asincron cu cel franţuzesc. Acest asincronism a deschis un unghi de aproape zece ani diferenţă. Iarăşi este evident că şcoala absurdului, manifestată în literatura română prin Urmuz, e asincronă cu un unghi de câţiva ani
28
N1CHITA STANKSCU
PROZĂ
29
buni faţă de şcoala similară occidentală. De data aceasta, însă, în cazul lui Urmuz, avem de-a face cu un asincronism invers, în sensul că Urmuz a fost un precursor. Dar, cum remarcam mai sus, aceste asincronisme sunt posibile numai în cadrul limitat al unui curent literar.
Faust este o piatră de fundament. Nu însă a unui curent, ci a întregit culturi, mai întâi, germane, mai apoi, universale. Poemele lui Poe, deşi au stârnit simbolismul, sunt mai presus de simbolism, şi ele reprezintă temelia sensibilităţii moderne. Mai întâi, a sensibilităţii de tip anglo-saxon, mai apoi, a sensibilităţii universale. Roşu şi negru, de asemenea. Acest roman a creat stendhalieni. Dar a fi „stendhalian" nu înseamnă a te plasa într-un curent literar, ci în umbra unei personalităţi.
In anul 1831, când apăreau Poeziile deosebite sau Cântece de lume, Anton Pann nu numai că nu era asincron - nici n-ar fi avut de ce să fie -, ci era el însuşi un fondator, nu al curentului numit mai târziu balcanism, ci al spiritului intelectual şî de viaţă plutitor peste Balcanii seculari.
Tată de cuvinte, mult a suferit Anton Pann de pe urma inimii sale care-i stârnea stihul.
II. DE CE TOCMAI POVESTEA VORBI!
Povestea vorbii, spusă în cuvinte, constituie una dintre cele mai profunde revelaţii pe care le poate închide în sine un artist al cuvântului.
Titlul - de rară frumuseţe, atât de plin de sugestii, atât de creator, poate numai Divina comedie sâ fi avut sau Metamorfozele lui Ovidiu.
întrebarea tulbure şi fundamentală nu este aceea despre geneza cuvântului ca atare, ci despre sensul existenţial al comunicării.
Care este sensul comunicării, aşa cum se lasă el dedus din scrierea lui Anton Pann?
Să fie oare numai acel semn al comunicării prin loc comun, al transportului de sensuri si de emoţii printr-un aer reciproc respirat? Da şi nu. Arh răspunde hotărât da si n-ar fi putină contribuţia lui Anton Pann la această misterioasă si tulburătoare întrebare. Eaptul că el îşi clădeşte opera poetică şi mai cu seamă Povestea vorbii dintr-o înşiruire de proverbe {„cel isteţ ca un proverb", cum îl nemuri Eminescu), ritmate şi rimate cu deosebită osârdie, dar şi vervă, faptul că proverbul reprezintă la urma urmelor un loc comun şi subtil al comunicării, o bătătorire de multe cuvinte în altele puţine şi fugoase, o descojire de lungi fraze, lăsând în miez o propoziţie; ne-ar face sâ credem că sensul vorbirii şi al comunicării, că însăşi Povestea vorbii nu este altceva decât încoronarea locului comun.
Sâ ne uităm însă cu atenţie la ce fel de locuri comune recurge poetul şi cum le structurează în context. Mai întâi, remarcăm faptul că pentru Anton Pann, ca şi pentru o serie relativ limitată de poeţi moderni, o frază sau o propoziţie {în cazul lui Anton Pann - un proverb) nu joacă decât rolul de simplu cuvânt. Mai apoi, remarcăm relativ deasa contradicţie dintre sensurile diferitelor proverbe înmănuncheate sub o aceeaşi singură temă.
Dar, dacă pentru Anton Pann un proverb întreg are rolul unui singur cuvânt şi dacă, pe bună dreptate, considerăm înseşi cuvintele, mai ales pe cele care reprezintă noţiuni, drept nişte semnificări tot ale locului comun, atunci, vom constata că sensul comunicării prin loc comun nu constituie principalul mesaj al Povestii vorbii. Care este acest mesaj? Greu de răspuns în numai câteva aserţiuni. Totuşi, în mare, nenuanţat, putem afirma că acest mesaj presupune o anumejo^ de vivre, manifestata în domeniul esteticului.
N(CHITA .STANESCU
PROZĂ
31
Povestea vorbii se situează, în scara dantcscă, spre sfârşitul Purgatoriului si începutul îndepărtat al unui Paradis rubicond.
III. FAJEENSPIEGEL ŞI NASTRATIN
De la Mănăstirea dintr-un Lemn, de unde a furat-o pe Anica, nepoata Platonici, stareţa, i s-a tras internarea într-un Spital al Amorului.
Anton Pann toată viaţa lui a fost bătut de o inimă de care n-avea habar, dar înlâuntru căreia a locuit. In ceea cc-1 priveşte, om cult si pricepător şi-n cele două feluri muziceşti, adesea ni s-a părut că nu si-a dat prea mare osteneală sâ stie cine este şi ce este. Aflat prin destin la o rădăcină de mare poezie, Anton Pann s-a trezit poet de geniu. Dragostele abia dacă l-au suferit pe el, iar el abia dacă a suferit poezia. Mai degrabă cred că scria ca să sc facă iubit. Mai apoi nici oareşcari bănuţi nu i-a respins din această îndeletnicire. Dar niciodată n-a lăsat să precumpănească în mod deosebit vreun interes flagrant. Când îi era lumea mai dragă, nu se da în lături sâ lase totul baltă şi să se dedea chefului cu lăutari. Avea voce plăcută, desigur, se poate deduce aceasta numai contemplându-i chipul de craidon. Sunt convins că nu-si întrebuinţa harul cântând numai la biserică. E'ra un modus vivendi. Dar nici languros nu-1 putem bănui. Sunt convins câ-1 dădea întotdeauna spiritul afară din lacrimi. Dezechilibrat şi echilibrat totodată, darnic şi zgârcit, infatuat şi modest, Anton Pann ne apare ca păstrătorul stării de mijloc, ca un toarte apt scriitor de a trece cu bine şi zâmbind prin purgatoriu.
Una [ieste alta, a fost cel mai mare poet al Valahiei din acea vreme. In articolul Paralelele economice, apărut în decembrie 1877, în „Timpul", Eminescu zicea despre Anron Pann: „Era un scriitor cu mai mult talent şi mai mult spirit decât o sută dintre ofticoşii care fac azi «esprit» prin gazete".
IV. ANTON PANN ŞI CITITORII
Bineînţeles cel mai iubit în timpul vieţii sale, a fost de către ploicşteni. Cel mai citit şi cel mai cumpărat a fost la Ploieşti. O spune însuşi poetul.
Ploieştenii, cum se vede,
sunt mai mult evlavioşi, Prin urmare şi-n Scriptură sunt mai
tare credincioşi, Că cu-nflăcărată râvnă
spre cele dumnezeieşti. Cu asupra s-arătară
doritori cărţii aceşti.
O consemnează şi Georgc Călinescu în Istoria literaturii. Pentru cei din Ploieşti, e mai uşor de înţeles acest fenomen. Sâ nu ui'ţăm că, de-aîci, din această regiune purtătoare a unui spirit aparte, a râsu-plânsului, s-au ridicat mai târziu spirite profund originale, cum este acela al lui Caragiale, al lui Urm uz, din apropiatul Buzău, sau, mai târziu, al lui Geo Bogza.
Pentru mine, Caragiale nu a vizat, în opera sa, în primul rând, nişte realităţi ploieştcne, ci mai degrabă a interpretat, într-un soi de spirit ploieştean, nişte realităţi.
Tipul de absurd unic, construit cu o rară vigoare, aşa cum ni 1-a lăsat moştenire Urmuz, are şi el ceva din acel spaţiu spiritual de râsu-plânsu. Mai târziu, poemele de tinereţe, teribile, ale lui Bogza, precum şi ţin anume simţ secret de a percepe absurdul şi grotescul, îşi au, după opinia mea, rădăcini în acest spirit.
Dar capul şi începătura au constituit-o Anton Pann. El a rost imediat adoptat ca scriitor de căpătâi de către târgoveţii Ploieş tiuluî.
32
NICHITA STANESCU
PROZA
33
Şi ceea ce e de bine: l-au adoptat nu numai spiritual, i-au cumpărat cu fervoare cărţile, iar de pe urina acestei plăcute si măgulitoare vânzări, poetul şi-a tras cu bine unele din zile.
V. DESPRE BALCANISM
Ion Barbu a fost un mare iubitor de Anton Pann. Pentru o mai dreaptă cinstire a lumii lui Anton Pann spune totul, chiar prin sensul titlului ci. Deşi populată de Nastratini Hogea, poezia lui Anton Pann nu are câtuşi de puţin un caracter islamic. Cred că mai degrabă balcanismul, aşa cum a fost el înţeles de ion Barbu, avea un oarecare caracter islamic, mai ales decorativ islamic.
Lumea lui Anton Pann şi mai târziu lumea lui Matei Caragiale sugerează un soi de Balcani, un tip de balcanism „bizantin". Misterul este în fond de natură laică. Excesul de laicizare atrage gustul pentru grotesc, umorul şi ironia fină.
Tipic pentru poezia lui Anton Pann ni se pare, în egală măsură, atât Memoria focului mare, in Bucureşti, din ziua de Paşti, anul 1847, martie 23, peste ale cărţii rafinamente de vers unii critici au trecut cu dezinvoltură, cât şi Povestea vorbii.
Memoria focului, departe de a mi se părea reportaj, este o admirabilă frescă de epocă, covor bibilit si preş bizantin. între naivitatea spontană şi cea mimată nu distingem o linie precisă de demarcaţie. Poetul afectează şi afectând începe să se lase înduioşat de sine.
VI. MANIA DE COLECŢIONAR
Anton Pann, poate şi de aceea că a învăţat în copilăria târzie buna limbă în care avea mai târziu sâ se facă vestit, a
contractat o fascinaţie deosebită a limbii. în peregrinările lui din nordul tării la Bucureşti, străbătând dulceaţa vorbirii moldoveneşti în întregimea ei, poetul se lasă invadat de vorbirea iuţită şi colorată a Valahiei. S-ar putea să fie o explicaţie acest fapt. S-ar putea ca venind din mai afara limbii să o colecţioneze cu mai mare patimă şi interes decât cei născuţi în interiorul ei. Dar s-ar putea, în acelaşi timp, ca argumentul acesta să nu fie valabil.
Creangă, el însuşi colecţionar şi creator de proverbe, a provenit din însăşi inima limbii. Oricum, talentul vorbirii este colosal la Anton Pann.
Om cu doua guri şi cu patru limbi, dând senzaţia că se hrăneşte din folclor, el n-a fost niciodată un folclorizant. Vorbirea lui se aseamănă cu o sculptură cu barda iu lemn. Dar imediat după aceasta, lemnul sculptat se lasă vopsit cu şapte straturi de lac.
Prozodia lui Anton Pann este una dintre cele mai originale întâlnite în literatura noastră. Distihurile sunt întrerupte de câte un: „pentru că", „sau", „precum o vorbă", „si", „totdeauna", „el e", care în aparentă nu au decât funcţia de copulă, dar, în realitate, fac parte integrantă din structura grafică, ciudată a poeziilor, impregnând şi un ritm sacadat, asincron, fluctuând după mersul interior al stării de spirit. Spre exemplu:
Eu îi cer ca să-mi dea mie, Şi el îţi întinde ţie.
Pentru că Nerodul şi cu nebunul Amândoi sunt fraţi ca unul.
Sau:
Unul ş-altul, tot un drac, Amândoi un ban nu fac. Precum o vorbă:
34
NICH1TA STAN EST U
S-a-ntâlnit în drum Păcală Cu frate-său, nea Tăndală.
Totdiuna Nerodu-ntâi o croieşte Şi~n urmă să socoteşte.
Si
Nerodul la orce fie Deloc zice că îl ştie.
Anton Pann anticipează prozodic poezia modernă. El se sustrage conştient sau nu formelor şi formulelor mecanice de poezie. Tensiunea versurilor lui, fluctuantă, îşi gâscsre cu rare excepţii mai totdeauna expresia cea mai adecvată. Mă mir că nu a făcut şcoală prozodică şi bănuiesc că acest fapt este datorat numai unei greşite interpretări a textelor sale, luate nu ca un tot unitar, aşa cum sunt ele de fapt, ci interpretate drept colaje legate între ele prin copiile fragile.
VII. INGENUA REACŢIE
Anton Pann, bănuim din textele sale, jiu a avut o permanentă dispoziţie către umor sau către starea hâtră. Umorul si starea hâtră le bănuim a fi la el mai mult o reacţie împotriva poeziei lăutăreşti. Reacţie tipic adolescentină. Se ştie că adolescenţii refuză, din timiditate, orice formă de sentimentalism. Adolescentul preferă să glumească argotic, decât sâ-si declare sentimentele. Forţa de a exprima cu sobrietate un sentiment liric este un dar ai maturităţii. Tuturor adolescenţilor ic place Topjreeanu pentru că el poate exprima teribilist un sentiment grav. Mult mai uşor suporţi ca adolescent acea declaraţie topîrcenistă:
Gânduri triste mâine seară Vin în ciuda voastră
PROZA
35
Şi de-o fi zăvor la usă Intru pe fereastră,
decât solemnul vers eminescian:
O. rămâi, rămâi la mine. Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate Numai eu ştiu să le-ascult.
Dar Eminescu era uu act de maturitate.
A rebours, Topirceanu reinventa o adolescenţă studentină. Anton Pann nu avea de inventat nimic. El era pur si simplu adolescent ca si adolescenta culturii noastre. Reacţia lut la poezia lăutărească e uşor de înţeles. Rezolvarea ei, în umor si în grotesc, este iarăşi uşor de înţeles. Poezia dc meditaţie gravă avea sâ vină mai târziu, după ce, mai întâi, cititorul epocii se va fî săturat de râs, se va fi umflat de râs până la plâns.
VIII. ORICUM, EL A RÂS PRIMUL Şi, cine face primul o ispravă, el o împodobeşte cu numel
sau.
IX. TEMENEA LA ANTON PANN
îmi aplec sira spinării Doar în faţă ta şi-a mării Adică
Te sărut cel mai cuminte Pann Antoane pe cuvinte, Pentru că
36
NI CHITA STANESCU
PROZA
37
Dumneata te tii călare Pate substantivul mare. Şi
Stai măreţ şi-ndrăgostit Cu fesul căzut în mit.
Precum e o vorbă: Rupe coada la cometă Că se face stea cochetă
Sau
Unde pupi si unde crapă Zise o icoană - fată.
Căci Cine le gândeşte Rău le isprăveşte
Aşadar
Anton Panne, Panii Antoane Te sărut peste icoane Deci
Ca să am parte de glorii Eu îţi pup şira spinării.
X. CUM VORBEA ANTON PANN CU LUMEA
Bineînţeles, nu vorbea cu lumea ca toţi oamenii. Şi nici măcar nu vobea cu ea ca toţi poeţii. Vorbea într-un fel aparte. Acest fel aparte a lui de a vorbi nu reiese, în primul rând, din poezia citită disparat. Cine are plăcerea să parcurgă de la un cap la altul ediţia îngrijită de Radu Albala si L Fischer (cărora cititorul de mâine le este profund recunoscător pentru munca şi fineţea acestei munci intelectuale întreprinse) va rămâne uimit de măreţia acestei vorbiri.
Rog să mi se îngăduiascâ să fac o mai lungă paranteză, ca sâ pol sugera la urmă ceva din felul atât de particular al comunicării, al felului comunicării, al înţelesului comunicării celui care îşi închina o operă povestii vorbii.
Citeam, într-o revistă, că doi psihologi au încercat, după o lungă şi chinuitoare muncă, să înveţe o maimuţă să rostească câteva cuvinte în speranţa că vor putea stabili cu ea o comunicare elementară. Maimuţa a reuşit să pronunţe patru cuvinte englezeşti. După aceea a murit.
f'xperienta a reuşit doar pe o sutime. Ce încercau ei să tacă, de fapt? încercau în sistemul de referinţă uman sâ realizeze o Lomunicare cu un îns din altă specie.
In aceeaşi revistă, se notifică o altă experienţă de comunicare elementară, de data asta reuşită. Allcn şi Beatrice Gardner, psihologi de la Universitatea din Nevada, au avut ideea de a intra în comunicare cu un cimpanzeu, prin limbajul surdomuţilor. în primul rând, l-au învăţat ei, în al doilea rând, au comunicat în fata maimuţei numai prin acest limbaj. Miracolul s-a petrecut. Câteva fraze simple au fost rostite de o parte şi de alta. Ba, mai mult decât atât, maimuţa a devenit aptă şi de câteva generalizări elementare.
F~ste clar că limbajul surdomuţilor nu e firesc pentru oameni. In general, oamenii nu sunt surdomuţi. Surdomuţii sunt excepţii de traumă umană. Este clar că cimpanzeii n-au folosit şi nu folosesc acest limbaj gesticulatoriu. Miracolul experienţei constă în faptul că nu s-a căutat să se aducă un cimpanzeu la sistemul de referinţă uman şi nici omul nu s-a mulat sistemului de referinţa posibil al cimpanzeilor.
I x>cul comun al comunicării a fost exterior celor două sisteme de referinţă, devenit el însuşi un sistem de referinţă mat larg.
Am deschis această lungă paranteză ca să pot face o comparaţie între limbajul poetic şi încercarea poetului de a comunica. Comunicarea emoţiilor nu găseşte un sistem de
38
NICHITA STANESCU
39
referinţă comun între cel care emite si cel care recepţionezâ. Coincidenţa dintre cele două sisteme de referinţă este rară, unică si insolită.
Adesea, în cazul comunicărilor de răsunet, se creează un sistem de referinţă exterior celui care emite si exterior în acelaşi timp celui care receptează. Se creează o zonă exterioară aniândorura. Acesta e un caz rar.
Cazul cel mai des întâlnit, în fenomenul comunicării poetice, cuprinde o alternativă: sau sistemul de referinţă al celui care emite e orgolios şi pretinde o mulare la el (neînţeleşii, hermeticii, melancolicii) sau cel care emite încearcă să se muleze pe sistemul de referinţa al celui care receptează (umoriştii).
Anton Pann nu este un umorist. Dar nici un hermetic. Sistemul lui de comunicare este cel al punctelor comune exterioare, atât lui, cât şi cititorilor lui.
XI. CUM TREBUIE CÂ ERA ANTON PANN
Lui Anton Pann, bănuiesc că, i s-ar fi potrivit acea vorbă: £ frumos de pică! Despre inteligenţa lui trebuie că i s-ar fi potrivit acea vorbă: £ dat în paşte! Despre sufletul lut trebuie că s-ar fi potrivit acea vorbă: Nici prea iconom, nici prea gahinton.
ILIADE, HELIADE...
1. SPONTANEI! LUMEA SE-NCHINÂ. DOMNUL TRECE ÎN MÂNIE
Heliade Rădulescu a fost mai mult decât un geniu şi mai puţin decât un geniu. El este primul monstru sacru al literelor româneşti. Ideea de geniu încorporată în fiinţa unui poet anume te duce cu gândul mai degrabă la un înger sau la un demon.
Heliade Rădulescu n-a fost nici înger, nici demon. El este comparabil întru totul ca personalitate cu ce/arii. El a fost aidoma unui cezar. Petele mari şi neguroase de umbră, în bătaie cu lumina aidoma unui crin, l-au pus sub semnul focului cel niciodată decăzut la ipostaza umilului jar.
Despre Heliade Rădulescu ar trebui scris aşa cum odinioară Suetonius scria despre cezarii Romei. Mai întâi, despre firea sa cea înălţătoare şi, mai apoî, despre firea sa cea coborâtoare. Mai întâi, despre gândurile sale de imperator al culturii române si, mai apoi, despre dezastrul ncîmplinirii sale.
in togă albă si cu steagul în mână, el a pătruns în balada populară ca fiinţă vie. E, poate, singurul dintre cărturari care a ajuns cântec el însuşi, înainte de a apuca să-i cânte el pe alţii.
Mă întreb cu mirare: cum de nu a fost adorat de istoria sufletului literaturii române Heliade Rădulescu?
Lăutarul I-a putut cânta, iar istoriograful s-a dovedit surd la aceasta?
40
NI CHITA STANESCU
PROZA
41
Cezar fără Romă. Heliade a presat zidul limbii vorbite, spre latinitate. Acest sentiment straniu al schimbării limbii, întru dovedirea nobletii ei arheologice, noi nu-1 mai putem înţelege astăzi. Dar el era pe deplin de înţeles în perioada afirmării voinţei de sine a poporului nostru. Ne-o dovedeşte Şcoala ardeleană şi ultimul şi cel mai strălucit reprezentant al ei în poezie, Heliade. Ca şi Suetonius, ar trebui să vorbim despre amforele pline cu sesterţi pe care cezarul Heliade i-a azvârlit în arenă.
Ar trebui sâ spunem că visurile lui, ca şi norii, au fost primele care au plutit pline de ploaie fertilă peste conştiinţa estetică a României încă neunită în sine.
Ar trebui, ca şi Suetonius, să spunem că cezarul Heliade era peltic în rostire şi nu prea înalt de stat, că avea nas vulturesc şi că purta o togă albă. Ar trebui să spunem că era mânios în idee şi generos în susţinerea ideii. Ar trebui, ca şi Suetonius, să amintim despre cezarul Heliade că atunci când se ivea în inima curată si confuză, doritoare de ideal şi îndoită în speranţe a Bucureştilor, când el, Domnul, trecea în mânie, - spontaneu lumea se închina.
II. SĂRUTARE, LEMNE TRISTE, CE VERZI, GA LBINE-NNEGRIŢU
Heliade n-a fost niciodată, ca poet, nici traducător, nici imitator, deşi poezia sa este plină de traduceri şi de imitaţii.
Salut! bois des forets qui Tautomnes — nu are nici un fel de translaţie în:
Sărutare, lemne triste, ce verzi, galbine-nnep-iţi!
Prea talentat, poetul topeşte în căldura maurii sale filigranul de argint ca să-l retoarne în făptura unei cupe.
Ca şi Ion Barbu, mai târziu, în alt secol, traducând Viaţa şi moartea regelui RicbardallII-lea, nimic din ce a pătruns dinafară înlăuntrul sensibilităţii sale nu a mai fost redat naturii, aidoma.
Şi nici nu s-ar fi putut. Idealurile lui Heliade Rădulescu -căci Heliade Rădulescu a avut idealuri, erau cu mult prea mari ca să încapă în ele vreun model ori ca să le şuiere vreun crivăţ.
Idealurile au izbucnit toate deodată prin destinul de flacără al lui Heliade. Trebuiau să izbucnească toate deodată prin cineva. Dacă n-ar fi fost el, precis ar fi izbucnit printr-o crăpătură în munţi.
Eram înaintea emancipării noastre naţionale, dar după secole şi secole de existenţă. Ce a văzut cu ochii omul Heliade, ce a citit cu ochii şi ce a auzit cu urechile, i-au umplut numai trupul pieritor de sămânţă - care, brusc zvârlită în câmp, dă rădăcină, tulpină, floare şi fruct.
Gândirea ku şi visurile lui l-au depăşit cu mult. Destinul care l-a încoronat la naştere nu a fost destinul unui om, ci destinul unui Cezar, ţâţa maicâ-sii l-a alăptat cu laptele stelar din Calea laptelui.
Nici atunci când el însuşi credea că traduce, nici atunci nu traducea. Ca si Dimitrie Cantemir, în Lupta dintre inorog şi corb, cheile pe care le avea literarura lui cu cheie erau de la alte porţi, cu mult mai înalte şi mai abstracte.
„Tuciul câmpenesc" - ba cloche rustique - „lutoasa despuiere" - la depouilbj — (exemplele le-am extras din substanţialul studiu introductiv al profesorului Al. Piru la ediţia critică datorată lui Vladimir Drimba) nu numai că nu sunt echivalenţe, dar se constituie în metafore inedite de o rară forţă de expresie originala, prevestind neîndoielnic sau chiar poate inspirând genialul vers barbian: Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare.
III. PE DRAGELE FIINŢE ARDEAM SĂ LE PRIVESC
Intr-o scrisoare adresată nu ştiu cui, Bălcescu reproşa caracterului lui Heliade o mult prea mare dorinţă de faimă şi de securitate personală.
42
NI CHITA STANESCU
PROZA
43
Cu scris tremurând, aduc peste mai bine de un secol o justificare pe care trecerea timpului şi privirea contemplativă a întregii opere şi a întregului destin a lui Heliade o îndreptăţesc.
Poetul a avut un ideal grandios de întemeiere a culturii naţionale. Secolele fără acces la zona esteticului, decât numai prin cântecul popular, pe care ţara le-a suportat, - i-au părut, şi nouă ne par astăzi, ea o nedreptăţire istorică. Barieră la năvăliri, şosea pentru toate uraganele, în timp ce în tarile de sus şi-n ţările de jos se dezvolta literatura cultă, pictura şi arta bijuteriei, la noi nu putea fiinţa decât Unul cântec de fluier pentru odihnit oboseala existentei. Heliade a vrut să recupereze aceasta. „Dragele fiinţe" ale închipuirii luî gândindu-le, vroia să le si vadă. El, primul, având o vedere de ansamblu asupra destinului culturii, era firesc să-şi apere trupul care gândea, nu numai pentru zece ani înainte, ci pentru sute şi sute de ani. Egoismul lui a fost îngust înţeles ca fiind egoismul trupului lui. El a avut egoismul visului lui. El a fost de un egoism abstract.
Poporul l-a înţeles mai repede decât oricine altul. El venea întru întâmpinarea aspiraţiei de abstract a unei naţiuni împinse de forţa istoriei într-un concret dureros şi secular, în concretul necesităţii de a fi.
întâi, trebuie să exişti ca să poţi mai apoi şi visa. Morţii nu visează niciodată. Cred sincer in autenticitatea nebuniei lui Heliade, cea din peregrinările sale alături de Grecca da Roma - ca într-o rănire catastrofică a marii lui sensibilităţi poetice, după cum cred sincer în nebunia lui Avram Iancu, pelegrin prin codri, cu un fluier în mâini - ca o urmare a unei răni catastrofice produsă în sensibilitatea sa politică.
Nîci într-un caz şi nici într-altul, nu echivalez nebunia lor cu nebunia clinică. Este vorba cred despre depresiunea a doi titani, neînţeleasă în gesticulaţia ei simbolică de către mentalitatea contemporană lor.
Ca şi Avram Iancu, Heliade Rădulescu îşi dorea realizate în timpul vieţii sale măreţele planuri. Ceea ce nu s-a înţeles în personalitatea şi în destinul lui Heliade Rădulescu a fost aceea că el nu era o structură de militant politic, ci una de militant estetic. Cei care i-au adus reproşuri politice lui Heliade Rădulescu i-au aplicat un alt sistem de referinţă. Dacă pe Fcmios l-am judeca şi l-am cântări cu acelaşi talger cu care a fost măsurat Ulise -, primul care ar rămânea necântat şi netravestit în mit ar fi L'lise.
IV. AH! INIMA-MI SVÂCNEŞTE!... ŞI ZBOARĂ DE LA MINE!
Faptul că Heliade a visat un mare şi unic poem: o Iliada sau o Odisee, o Divina comedie sau un Paradis pierdut, faptul că a putut să-şi închipuie posibilitatea unui astfel de poem de amploare pentru literatura română, ne demonstrează piscul gândirii sale, dar şi trauma sa mortală. în plin secol burghez, poemul de amploare, ca şi Albastrosul lui Baudelairc, se încurcă în propriile sale arîpi.
Când creaţia unei mitologii nu mai este cu putinţă din pricina apariţiei tipologiei - poetul visa o mitologie. însuşi Eminescu, în adolccenţa sa târzie, visa epopei. Cu putinţă nu mai era decât tragicomica epopee a lui Budai-Deleanu. Dar nici ea, poate că, nu a fost cu putinţă din moment ce contemporanii nu au cunoscut-o.
Mizeria şi meschinăria burgheziei nu mai puteau să întindă aripi. Din centrul ei, din burg, nu se mai puteau înălţa decât pene. Budai-Deleanu prevestea, prin absenta, destinul unui necesar Caragiale.
In toi de amestecătură socială, Heliade îşi imagina un zbor de albatros, un zbor cu neputinţă, dar plin de înţeles. Acum,
44
NICHITA STANESCU
PROZA
45
la trecerea vremii, pricepeam de ce Mihaida nu s-a mai împlinit. Acum, la trecerea vremii, putem înţelege cât de măreţ a fost Heliade.
El, cel care a scris Zburătorul, el nu putea decât să se încurce în prea marile lui aripi. N-a mai zburat din el până la noi decât semnul inimii lui.
V. PRIMI A UZI- VOR QJJEL SUTTERRANU RESUNETU
Ca şi cezarul Romei, Nero, cel care a dat foc urbei ca să se inspire, zic unii istorici (dar alţii insinuează că a făcut gestul cu gândul ascuns să lichideze cocioabele insalubre, primele care au şi ars de altfel) — sau poate nu întocmai ca şi cezarul Nero, cezarul Heliade a încercat să pună foc limbii româneşti.
Schimbarea limbii, ce iluzie! Oricât de nobilă ar fi intenţia -si noi pricepem întru totul nobila intenţie a Cezarului - cel care a ars în văpaie a fost însuşi Heliade.
Un foc prea mare trebuieşte ca să poată arde limba unui popor.
Nimeni nu poate da foc unei limbi, nici un poet. Numai o cometă adevărată si lugubră ar putea desăvârşi aceasta, dar Heliade n-a fost o cometă. El a întruchipat în sine cea mai gravă aspiraţie de cultură a poporului nostru. Numai atunci când a vrut să se substiuiiască propriului său popor (fie si numai printr-un gând), numai atunci a alunecat de o parte, pe suprafaţa lui cenuşie şi încreţită ca o meninge.
Nu se mai putea înţelege prin poezie decât cu sine însuşi. Şinele cei mare al limbii l-a ignorat. într-o limbă, care nu există, într-o limbă nevorbitâ, nu pot vorbi decât cei care nu există, pot vorbi numai nevorbitorii. Ca şi cezarul Nero, cel care cerceta o orgă de apă, când tara îi era pe jumătate năvălită.
cezarul Heliade s-a întunecat aidoma versului eminescian: Iar timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec.
VI. PEPTUL CĂ MI-TIDESFĂCEA, SI PE PIELE ARATA ŞAPTEPECEJi CEA\'EA
Iliade, Heliade,
arde. sufletul tău, arde,
chiar şi podurile toate
ridicate peste noapte.
Iliade, Heliade,
8 ai fost pe Lingă 7,
cu luceafăru-ai fost frate
şi cu lumi jumătate.
Iliade, Heliade,
ai bătut limba cu joarde şi cântarea cu năvoade ■ii izvorul cu izvoade... Iliade, Heliade, tu ţi-ai pus bt vorbă roate şi bi inimă podoabe şi la râuri alte ape, Iliade, Heliade...
PROZA
47
DENS PUERILIS, CÎRLOVA
I. O DULCE VACA DEGHIZA TA ÎN FLOARE, CUM SPUNEA UN CÂNTĂREŢ
Sunt atât de lipsit de memorie! Eac parte din acea tagmă rărită a nenăscuţilor. Nici nu mai ştiu dacă am visat, dacă am tipărit sau dacă am spus cândva aceasta: Mă gândesc mai mult la iarbă, decât la numele ei.
Da, şi al meu suflet: „deghizat în floare", deghizat în iarbă, mimând tot ceea ce este de mâncare.
Da, şi sufletul este de mâncare. Da, şi al meu suflet. Psychc imkâ hrana. Legea, adică.
Deasupra gurii mele este nasul bine păzit de ochi. Unde mi se sfârşeşte mirosul, începe creierul. Nu este ciudat că tot trupul este în jurul gurii noastre cum sunt toate planetele în jurul soarelui? Nn soarele ne-a scuipat în dulce limba sa, a luminii? Planetele au crescut în jurul lui ca trupul în jurul gurii noastre. Parc straniu, pare ciudat că prin locul cel mai ordinar al trupului nostru, că prin prilejul gurii, apar cuvintele. Nu vorbim niciodată cu ochii. Nu vorbim nici cu ochii, nici cu urechile; numai cu blestemata de gură vorbim. Cei mai inefabil trup al nostru, cuvintele, ies prin cel mai puţin inefabil ioc al trupului nostru. Ele ies din groapa gurii. O dată cu respiraţia, cu aerul de care depindem, o dată cu aerul, ele ies din groapa gurii.
într-un alt viitor, noi vom vorbi cu ochii, într-un alt viitor vom vorbi cu însăşi vorbirea. Crescuţi de jur-împrejurul gurii, încoronându-ne gura cu acea coroană a trupului, noi vorbim uumat cu gura. De aceea, ne deghizăm într-una, pârând, uneori, a fi poeţi. De aceea, poate, dulcea vacă a sufletului se deghizează în floare.
Mult mai nobilă e gura copacului! Rădăcina. Gura copacului este totuna cu piciorul lui. El nu merge pe orizontală, ci numai în sus. Numai în sus.
Imitând copacii şi iedera, ne întindem şi noi până la lună.
Viteză deghizată. Suflet deghizat.
O dubr vacă deghiziUă în floare.
II. PERSONALITATEA LUCRURILOR
Unicul - mai întâi - este al lucrurilor. Lucrurile nu au gură. Lucrurile nu mănâncă. Singura lor hrană este timpul lor.
III. DESPRE PERSONALITATEA VORBIRII
Deşi ea sare din trupul nostru, izbuteşte sâ fie şi după trupul nostru.
Infinit mai lipsită de timp, vorbirea aproape că nu-si mai aminteşte de trup. Trupul arc foarte mult timp. De aceea şi moare. Moare şi vorbirea. Numai că moare mereu în trupul altuia. Vorbirea semnifică disperarea de a avea un trup viu. A vorbi înseamnă a fi viu.
A vorbi înseamnă a fi viu. Nu vedeţi că vorbirea c tot una cu viaţa noastră?!
Felul de a fi al vieţii, în criteriul acestei planete, este al cuvântului.
48
NICHITA STANESCU
PROZA
49
IV. SA-I IUBIM PE POEŢI
Cu zădărârc şi înverşunat zic: cel mai în viaţă şi cei mai în viaţă sunt poeţii. Nu oricând. Ci atunci când nasc din ei cuvintele ca ouăle din păsări. Pentru că avem darul cuvântului, ne despărţim de tot ceea ce este pe această planetă. Zeii convenţiei terestre sunt copacii şi arborii. Şi ei ştiu că sunt. Şi ei au conştiinţă de sine. Şi piatra are conştiinţă de sine. Timpul ci însă este profund leneş faţă de timpul nostru.
Piramidele nu au semnificat altceva decât o dorinţă de a imita piatra şi cristalele. O dorinţă de a fi într-un timp mai lent. Dorinţa văzută cu ochiul şi pipăită cu mâna de a opri timpul. Goethe rămâne veşnic, pentru noi, din disperarea de a fi fericit. El a vrut să oprească timpul, fiind fericit. El a zis: Opreste-te, clipă, o, tu atâta de frumoasă. El a intuit că umanitatea se naşte paradisiac, lăsând morţii numai infernul. Paradisul este naşterea. Restul este purgatoriul şi infernul! Acum în timpul vieţii mele, zic: „Opreşte-te, clipă, eşti atâta de frumoasă". Ce orgoliu! Noi ne-am născut, în timp ce mamele noastre răcneau de durere.
V. STAU SI-MI NUMĂR DEGETELE
Ele sunt cinci la număr; de cinci ori am numărat; de cinci ori mi-a ieşit la numărătoare faptul că am cinci degete la mână. Aceasta este legea, aceasta este convenţia.
A avea mână de om înseamnă a avea cinci degete Ia ca. Tulburător însă este nu faptul că am cinci degete, ci faptul existenţei cifrelor prin care noi, la cifra cinci, ne înscriem mâna. Cifrele depăşesc convenţia terestră. A număra este un act cosmic; cifrele sunt convenţia cosmosului. Dar şi cosmosul nu este decât un punct. Trăim în interiorul unui punct. Istoria noastră nu
este decât istoria punctului. Ceea ce este înlâuntru celui mai înlăuntru, şi e puţin. Numai cuvintele nu au dimensiune. Ele au trecere oriunde. Şi înlăuntru! lăuntrului. Un cuvânt; oricare dinrre aceste cuvinte; orice cuvânt este cât tot ceea ce este, dar este şi înlăuntru a tot ceea ce este. Cuvântul nu are dimensiune. El este. El este singurul lucru fără de lucru, care este. Pretutindenea este. Cât tot ceea ce este, este. Niciodată în afara lui, pentru că ceea ce este nu arc în afară. Totdeauna numai înlăuntrul lui, pentru că ceea ce este arc numai înlâuntru.
Sâ-i iubim pe poeţi. Să-i iubim pentru că ei există şi pentru că noi existăm. Sâ iubim poeţii pentru darul cuvântului, cu care sunt învestiţi. Un poet este tot timpul şi oriunde, din simpla pricină că este.
VI. CÎRLOVA, DRAG OS DE AUR
întemeietor nu de stat, ci de limbă, Cîrlova este. Geniul lui e o pricină de perpetuă tristeţe naţională. Tristeţe de a-I fi rupt destinul. Tristeţe de a fi plecat din sânul naţiunii, limbii si vorbirii româneşti, cel mai apt de a vorbi vorbirea ţării. Cinci fiori ne-a lăsat şi un miliard de absenţe. Acesta era Domnul. El era singurul căruia i-am fi spus noi toţi: Dumneavoastră. Când a plecat, noi nu eram născuţi. Ne naştem greu în vorbire, pentru că el, grăbitul, a plecat.
Cum era Cîrlova? Trebuie că era ca şi Shakespeare. Ce este mai frumos în vorbirea noasrră, trebuie că ar fi spus Cîrlova, bărbat tânăr, băiat suav, ofiţer.
VIL PASTORUL ÎNTRISTAT
Un păstor şi un fluier şi o turmă. O comuniune cu animalele. O dragoste reciprocă între felurile existenţei acestei
50
N1CH1TA STANESCU
PROZA
51
planete, o dragoste între animale - a te culca noaptea cu aerul, a viola timpul.
Tânărul bărbat Cîrlova, cel care cu al domniei-sale talent ne însoţeşte tristeţea, cel căruia îi amirosim mersul cuvintelor, cel care...
Să fi fost vreunul dintre noi aidoma lui? Nu se poate să nu fi fost vreunul dintre noi aidoma lui!
A iubi înseamnă întru câtva a fi aidoma, a împărtăşi. Ce neasemuit sună în sfânta limbă a noastră sensul comunicării: a împărtăşi.
Păstor întristat, melancolic domn, blană şi jupuire de blană, el a spus cum nu se poate mai bine, el a spus cum nu se poate mai rău, el a exprimat, a urlat pe rând, felurile convenţiei noastre terestre. Domnia sa, păstorul întristat. Numele său Cîrlova este. E numele, singurul în afară de numele meu, care mi l-aş fi dorit să-l port.
VIII. CÂNTARE MÂNGÂIOASÂ IA NUMELE DE CÎRLOVA
Aerul mult rece cu lumină în el dulce în respirare îmi decade. Tânărul bărbat, acel născocitor de iarbă şi de uerburi
idolatre, s-a lăsat păscut de un destin cum lumina epăscută de ăi noştri ochi divini, nedivini, mâncând lumina cea urâtă. £ lumina rea, lumina e urâtă foarte, când tu, Domnule, apuidin noi într-un fel de fel de moarte,
din pământ făcând noroi. Doamne, Cîrlova, mai stai mai rămâi cu nefiinţa a vorbirii cea de rai care ne-a-nsotit viata.
IX. NU Ţl-AFOST PLĂCUT VIEŢII TAIE?
Să-ţi fi ţinut talpa, să-ţi fi ţinut talpa pe mersul meu de bărbat care merge. Pe mersul stelelor care merg. Pe mersul luminii care merge. Pe mersul în sus al pomilor care merg. Pe mersul pomilor în sus. Către unde vor ci. Pentru că ştiu ce vor ci. Pentru că ei vor ceva. Pentru că al lor este pământul. Convenţia terestră a lor este. Cane ar veni din altă planetă sau din alt soare pe pământ, mai întâi ar vedea iarbă, iar după aceea copaci. Sau mare sărată.
Apă foarte sărată ţinând peşti în ea, cum ţine sângele în el celulele albe şi roşii. Dar dacă ar veni cineva de pe altă planetă, dacă într-adevăr el ar veni, el n-ar vedea nimica, pentru că şi vederea este convenţie terestră. Noi care suntem aici, noi încercăm să vedem orbi, ca şi mai-mareic nostru Homer. încercăm să vedem cu cuvintele.
Când nu scriem de isprăvile lui Achile, îngânam Păstorul întristat. De ce întristat? Fără pricină noţionalâ...
X. IMN LA OŞTIREA ROMÂNA
Cîrlova a vorbit de puterea noastră naţională de a fi, aproape când noi nu eram. El a ridicat în slăvi ostaşul pe vremea când a fi ostaş însemna pur şi simplu a fi.
52
NI CHITA STANESCU
PROZA
53
XI. CUM TREBUIE CĂ ERA DOMNIA SA
Domnia sa trebuie că era cum suntem noi când suntem singuri şi neobişnuit de frumoşi.
Unsprezece? întreabă Cifra. Unsprezece! răspunde Cifra, Unu? întreabă Unicul. Unu! răspunde Unicul.
Pentru mine, pentru noi, pentru domniile noastre, Cîrlova înseamnă unu. Adică Unicul.
XII. TULBURĂTORUL „NU ŞTIU CE"
O, ziduri triste, totuşi voi aveţi un ce plăcut, exclama Cîrlova, primul ins în care se încerca geniul poeziei pe aceste tărâmuri. Nici nu s-ar fi putut ca primul poet modern al ţării noastre să nu aîbă intuiţia neliniştitoare a inefabilului.
„Nu ştiu ce", „un nu ştiu ce plăcut", „a avea un ce"; acest melancolic şi înfiorat „ce" indicibil, aflător la mijloc, la vama unde gândirea în imagini şi gândirea în noţiuni îşi'găsesc totuşi un hotar despărţitor, acest tulburător „nu ştiu ce" ncmaterializat niciodată, poate cel mai puţin reprezentabil dintre cuvinte, în planul simţurilor, acest misterios „nu ştiu ce" în care a rezidat întotdeauna farmecul artei, care a stârnit întotdeauna în urma lui o noţiune destul de nelămurită încă: talentul; acest fascinant „nu ştiu ce" pe care nici o definiţie a poeziei nu l-a putut acoperi, mi s-a arătat deodată în faţă, pe când eram singur, şi mi-a zis:
- Eu nu mă pot înfăţişa ochilor tăi şi nici auzului tău pentru că eu nu sunt vedere şi nici auz. Eu locuiesc undeva între vedere şi auz, eu sunt o tânjire a tuturor organelor omului, atât de despărţite între ele; eu sunt o tânjire a organelor omului, o tânjire de cunoaştere, o tânjire a simţurilor, tânjire a ideilor lui către perfecţiune.
- Unde eşti? Mî te-arăti şi nu mi tc arăţi, te aud şi nu te aud; te simt şi nu te simt. Şi totuşi tc cunosc, te stăpânesc.
-A cunoaşte nu înseamnă şi a elucida. Eu semăn cu caprele. Dau lapte. Cine nu cunoaşte ce este aceea o capră? Cine nu poate deosebi o capră de o frunză? Dar de fapt şi de fapt ce este aceea o capră? Cine se poate lăuda că, într-adevăr, cunoaşte ceea ce este o capră?
Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Fu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti, însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor si le stăpâneşte. Când umpul, dinafară frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul, el însuşi, ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele...
Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al rău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui sâ mori puţin ca om si să învii ca plantă, iar planta sâ moară întru câtva si să devină într-o parte a ei om.
Numai la această linie de cedare reciprocă a specificului poate exista comunicare. Eu sunt acel „nu ştiu ce", acel loc unde văzul se transformă întru câtva în auz şi auzul se transformă intru câtva în văz, ca să poată comunica între ele, eu sunt acel organ nemârturisit, de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustă nu gusturile care miros nu mirosurile...
- Fii bine venit, fii oaspete al înţelegerii mele, sunt tulburat că tu mi te înfăţişezi, desi n-ai înfăţişare. Eu fac parte din categoria luptătorilor pe care nu-i intimidează ceea ce nu stiu de la părinţii lor şi nici ceea ce părinţii lor nu au ştiut de la părinţii lor. încerc să te aduc la mine. Nu eu mă transpun după obiceiurile tale necunoscute mie, cî dimpotrivă, mândria de a fi constituit aşa cum sunt mă face sâ încerc sâ te supun simţurilor mele. Iatâ-te, teşi compar: tu eşti asemenea liniilor de forţă ale unui magnet. Ele nu se văd, nu se aud, nu se gustă,
54
NI CHITA STANESCU
PROZA
55
nu sc pipăie, dar pilitura de fier le dăruieşte un trup si atunci ele se poc vedea, se pot auzi, se pot pipăi, se pot gusta.
Iată-te, cuvintele mele te întâmpină si îti dau un trup. Tu nu mai semeni cu acele particule de legătură între cuvinte care pn'n ele însele nu au nici o semnificaţie. Tu nu semeni cu „si"; tu nu semeni cu „deci", tu nu semeni cu „fiindcă". Cuvintele melc îţi dau un trup, astfel te pot cunoaşte prin ele. Tu eşti speranţa de viitor a lucrurilor. Tu esti mâna omului în viitor, aşa cum prima înotătoare a peştelui din trecut se pregătea sâ fie mâna omului de acum. Tu eşti ochiul omului din viitor, asa cum prima celulă sensibilă la lumină se pregătea să devină ochiul omului de acum. Eu te cunosc, deşi nu te pot elucida pentru că aparţîi unui limbaj desăvârşit, spre care limbajul de acum aspiră. Nu te pot elucida pentru că primitivele animale care se pregăteau să nască omul nu ar fi putut să-l elucideze decât în cuvinte, decât în idei, dar ele aspirau numai către aceasta.
Eu te cunosc prin poezie, tocmai de aceea am inventat poezia, ca pe un organ al evoluţiei simţurilor omului. Desigur, poezia nu este perfectă şi nu va fi niciodată perfectă până când tu nu vei fi elucidat, dar de elucidat cu siguranţă vei elucida. Goană după echilibru este trupul omului, imens pendul cosmic, bătând trecerea timpului din ce în ce mai iute.
Iată-te, te compar cu viteza luminii, este o viteză la care orice lucru se transformă în lumină. Numai lumina, însă, elucidează lumina. Cunosc lumina şi tind să mă transform în lumină.
- Spunând despre mine lucruri, tu mă faci sâ fiu un vis de frumos al lucrurilor; spunând despre mine idei, tu mă faci să fiu un vis abstract al ideilor; eu mă aflu însă la vama dintre gândirea in imagini şî gândirea în noţiuni.
- ...Asa cum tâmpla se află între ochi si timpan. Tu eşti o aspiraţie, tu eşti un semn al viitorului locuind prezentul. Ca
o dovadă că exişti, este faptul că noi te naştem în poeziile noastre; ca o dovadă că noi te stăpânim, este faptul că de la o o-eneratie la alta noi te facem mai concret. Nu numai viitorul îsi trimite antenele lui prin tine în noi. Prezentul însuşi aleargă şpre tine, cucerindu-te prin idei, prin cuvinte, prin poezie.
56
PROZA
57
VODĂ CUZA, SIMBOLUL
Puţini sunt dintre cei întrupaţi din acest păniânr, care sa se fi întors în noaptea visurilor frumoase, a cântecelor populare, cum a fost Alexandru loan Cuza. Trebuie sâ ti fost un bărbat frumos, pentru că întruchiparea destinului său e majoră si sentimentală.
El reprezintă Unirea Ţârilor Româneşti; efigia lui semnifică unitatea naţională. Niciodată, fără actul Unirii, actul Independenţei nu ar fi fost cu putinţă. Figură romantică si emoţionantă, el reprezintă pentru destinul politic al tării ceea ce Eminescu reprezintă pentru destinul limbii româneşti şi al poeziei ei.
A devenit legendar pentru că isroria arc nevoie de legende. Orice salt calitativ in istorie e înconjurat întotdeauna de o aură inefabilă şi tocmai la această trăsătură este sensibil sufletul şi nervul poporului.
Unirea nu a adus cu sine de îndată o mai evidentă bunăstare a poporului, dar ea a creat nu iluzia, ci siguranţa că această bunăstare este posibilă. Orice aci de demnitate atrage după sine înlrângerea mizeriei materiale.
Se ţin minte aproape toate gesturile lui Cuza, iar când nu se ţin minte, ele au fost materializate de imaginaţia hămesită de demnitate a poporului. El, Vodă Cuza, putea sâ şteargă printr-un sărut jignirea oricui. A fost suficient să o facă o singură dată ca sâ fie ca şi cum ar fi fâcut-o de un milion de
ori, câre jigniri erau în ţară. O dată; atât a fost necesar inimii, ca umărul său să se fi alăturat umerilor celor care ridicau o piatră de moară, ca toate pietrele de moară care apăsau spinările să devină mai uşoare cu un umăr, cu umărul proptit al Domnitorului tării.
O inundaţie traversată de voievod de-a-n călare si-a putut pierde vlaga dintr-o dată, iar arsura unui incendiu s-a stins deodată, molcomă şi alinată, când Vodă a suflat în ea cu vorbă.
Cuza reprezintă demnitatea noastră naţională; tot ceea ce este mai dăruit în istoria independenţei noastre i se atribuie de bunăvoie lui, ca începător.
A fost un colonel neobişnuit de frumos; chipul lui palid şi august, ochiul lui melancolic şi visător, sabia cu mâner întors ]a capăt, toate acestea au desenat hieratismul blând al foamei de demnitate.
A coborât de mult de pe soclu ca să devină cântec. Şi astăzi ineă numele lui mai poate fi întâlnit prin cântece. Ani în şir si lungi, decenii, după ce el nu a mai fost, chipul lui, alături de chipul dîsrins al Elenei Doamna au fost păstrate în toate casele alături de îcoanâ.
Astăzi, îl ţinem în amintirea unirii noastre, întotdeauna alături de chipul părinţilor noştri.
58
PROZĂ
5(t
SENTIMENTUL PATRIEI
-lată, îmi spuse tânărul, mi s-a arăcac aievea divinul Bâlcescu şi bărbatul atât dc nobil şi dc dăruit, Alexandru loan Cuza. Figuri legendare, cu feţe prelungi şi palide, întrerupte în atitudinea lor dc luciul intens de stea căzătoare al ochilor; acei frumoşi si din eaîe-afară bărbaţi, Bălcescu si Vodă Cuza, cu frunţi înalte şi ovale semănând cu aurora boreală văzută uneori din Munţii Carpaţi.
Sufletele voastre fluturau ca o pânză imensă, pe care iubitele lor făpturi se lăsau modulate asemenea stemelor. Auzeam în şirul curgător al bolţilor o dulce muzîcâ: Nu credeam sa-nuăţ a muri vrodită. Vers lung asemenea unui val de cometă săltându-mi şi coborându-mi torsul, învăluindu-mi-1 şi legându-mi-1 cu un odgon.
Am vrut sâ cânt şi mi-am dat seama deodată că ei niciodată nu au fost cântăreţi pentru că ei au fost întotdeauna înseşi cântecele.
Am vrut sâ înfloresc şi m-am aşezat pe ramurile lor, şi am înflorit şi m-am scuturat în vară şi am rcînflorit din nou pe ramurile lor eterne.
La temelia sentimentelor noastre, acolo unde bătaia inimii ia naştere din ea însăşi, şi unde vremea începe a se naşte, acolo la rădăcina arborelui genealogic al sentimentului ţării, făpturile nemuritoare ale lui Bălcescu si ale lui Vodă Cuza stau de veghe.
Voi, bărbaţi frumoşi, neasemuit de inteligenţi, voi, eroilor!
Iată, mi s-au arătat ca într-un ritual dc iarnă, de primăvară şi de anotimpuri, neasemuiţii bărbaţi, Bâlcescu şi Vodă Cuza.
Forţa de muncă, puterea creatoare a acestui vechi si încercat popor îşi găseau un nume printre ei, îsi găsesc cea mai curară dintre amintiri în ei.
Prezentul vostru dinamic îşi află în istorie măreţi precursori, în fiinţele lui Bălcescu si Vodă Cuza.
Fete înalte, feţe prelungi, palide pe care foamea de ideal şi-a ridicat stemele; mâini prelungi, cu degete prelungi şi subţiri parcă făcute să stea strânse pe mânerele unor mari idei, cum au şi stat; trupuri dăruite pământului ţării si mai ales locuitorilor ei; ochi imenşi prelungind vederea ţării până acum în prezentul dinamic.
Chipul dumneavoastră, Nicolae Bâlcescu, asemenea icoanei stelei ce-a murit, ni se arată încă; Vodă Cuza, chipul dumneavoastră, asemenea icoanei stelei ce-a murit, ni se arată încă.
Chipurile voastre sunt viî, atât de vii în noi de parcă nu în istorie au existat, ci în prezent, si, de aici, în prezent, iradiază înapoi în istorie căutându-vâ făpturile.
Voi nu aţi fost cântăreţi, voi sunteţi înseşi cântecele.
60
PROZĂ
61
BOLINTINEANU
Un cânt suav şi dulce Ca fumul dupe crin.
1. IAR PE SOLI II BA TE CU PIROANE ÎN CA P
Reci ci rea scriitorilor vechi, mă refer mai cu seamă la poeţii preeminescieni, este una dintre cele mai curioase experienţe de lectură pentru insul cu sensibilitate modernă. Acesta va trăi un dublu sentiment: de tandră compătimire intelectuală, faţă de naivitatea unor texte lirice, aproape ridicole, şi de neaşteptată revelaţie a unor frumuseţi, mai ales stilistice, încadrate în masa amorfă, a aceloraşi prodticţiuni.
O primă întrebare este aceasta: autorul a fost conştient de propriile sale versuri reuşite? Sau, dimpotrivă, metaforele au scânteiat involuntar din izbirea unor cuvinte întâmplătoare?
O altă întrebare este aceasta: merită să ne apropiem cu sfiiciune şi respect de insulele de mare poezie ale unor înaintaşi? Dacă ele au fost inconştiente, mai putem să Ic iubim conştient, mai avem oare dreptul să descifrăm sensuri acolo unde însuşi scriitorul nu le-a intenţionat? far dacă poetul a fost conştient de propriile sale reuşite, atunci de ce nu şî-a modificat estetica în sensul lor, de ce n-au devenit ele majoritare în opera
scrisă? De ce nu s-a ostenit măcar să lase vreo însemnare critică despre aceasta?
Existenţa sensibilă nu e previzibilă, criteriile ei suni atât de complexe şi într-o permanentă şi neprevăzută corelare cu mişcarea realului infinit, încât nu putem pretinde unui scriitor, tocmai noi, cei care înţelegem în profunzime acest fenomen, să-şi planifice evoluţia şt exigenţa estetică.
Existenta sensibilă e controlabilă prin ea însăşi, numai retrospectiv. Numai după ce a parcurs un destin, poate fî contemplată din afara ci si evalută. Desigur, ideea unei ediţii ultîme de autor (retrospectivă) poate pune in valoare respectabilă punctul de vedere al autorului asupra propriilor sale scrieri. Eliot a dat o astfel de ediţie testamentară toane zgârcită, alegând nici o treime din ceea ce publicase anterior. Arghezi a dat câteva ediţii definitive, mai generoase cu sine, lăsând afară un număr relativ mic de [X)eme. Ixwinescu, în toiul activităţii sale critice, şi-a reconsiderat o parte din vechile judecăţi de valoare. Whitman si-a fixat personalitatea poetică pe principiul bulgărului de zăpadă care, rostogolindu-se, a devenit o avalanşă. Firele de iarba au dezvoltat cancerigen silabele iniţiale ale unor revelaţii. Ion Barbu şi-a fixat într-o structură de o întindere precisă sî dogmatică, aidoma sonetului, viziunea revoluţionară asupra sintaxei, conservând-o in triunghiul celor trei cicluri definitive ale Jocului secund.
Aceste exemple exprimă însă cazurile fericite când, prin longevitate relativă şi prin destin relativ propice, punctul de vedere al autorului, contemplându-sc dinafară iui, s-a putut exercita.
Ani afirmat întotdeauna si afirm şi acum: literatura nu se face cu scuze. Ea poate fi scuzată, afirmată sau infirmară, numai după ce există. Explicaţiile nu pot înlocui actul literar, nu pot înlocui literatura.
Poare şi din aceste considerente, un prilej de meditaţie, dar si de înfrigurata şi contradictorie opţiune, de atracţie si de
62
N1CHITA STĂNH.SCU
PROZĂ
63
respingere, de entuziasm grav şi de hiiaritatc distantă, de jubilare şi de insatisfacţie, ni-1 oferă recitirea operei poetice a lui Dimitrie Bolintiueanu - poet aşezat în istoria ţârii cum nu se poate mai rău şi mai nedrept, tocmai când limba vorbită nu era nici unitară, dar nici neunirarâ, când jalea ţării îşi ştersese, totuşi, un ochi de lacrimi, dar îl avea pe celălalt înceţoşat. Bolintiueanu, minunatul si trîutul de El, născut cu mult după tiparul de lemn al diaconului Coresi, cel plin de har şi aură dc pionier, dar înainte ca plumbul literelor de tipar sâ (ie la îndemâna oricui prin ieftinire, Bolintiueanu cel trăind imediat în aerul marelui Văcârescu Ienâchită, dătătorul legii principale şi groase pe care toată suflarea poeziei culte trebuia s-d urmeze ca să poată exista într-adevăr [Creşterea H/nbii româneştii Şi-a patriei cinstire), Bolintiueanu ce! trăind însă înaintea formulării naturale şi nuanţate a testimoniului văcareştean împlinit de Eminescu, Dimitrie Bolintiueanu, cel fără de norocul de a reserie cu propria sa mână Mioriţa, cum şansa, iar nu mai marele talent, îl hărăzise pe Alecsandri - prin aceasta şî, poate, mimai prin aceasta — nemuririi.
In poezie, evoluţia, dacă există, este imperceptibilă. Poezia - mâna cea mai abstractă a omului - evoluează tot la fel de încet ca şi mâna lui concretă, cea cu cinci degete.
Un cititor obiectiv, cult şî sensibil rămâne surprins de uluitoarea contemporaneitate a poemului Gbilgames, de fantastica înălţime de neatins a Odiseii. De la versul hermetizanî prin distilare al Divinei comedii până la rafinamentul rău-înarmatuhh, dezarmantului Mallarme, distanţa propune mai degrabă o fină involuţie, decât o evoluţie de rafinament. Rafinamentul expresiei pierde în versul acestuia, comparat cu versul dantesc, câteva nuanţe, iar viziunea se turteşte nesuportând alăturarea. în acest sens, ideea dc precursor, nu numai cS nu provoacă o pioasă şi superioară recunoaştere a unor germeni incipienţi, ci, dimpotrivă, recunoştinţă şî veneraţie, în acest sens, nu putem concepe un stadiu „naiv" al artei. Arta,
în genere, şi poc/ia, în special, n-a fost niciodată naivă. Descoperirea „naivităţii" în artă, gustul pentru „naiv", este un act ulterior, rafinat şi decadent, minor şi răsfăţat, hedonist şi nabab. „Naivitatea" artei, „ingenuitatea" ei, dacă nu este covârşitor ironică, nu arc nici un fel de valoare, extrapolândti-se specificităţii esteticului.
Nu-) putem considera, în acest context (sâ zicem în contextul Mioriţei şi al lui Toma Alimoş), pe Dimitrie Bolintiueanu ca precursor (şî nu numai pe el). Ne întrebăm atunci cu o reală îndreptăţire, de ce revenim asupra versurilor lui, de ce în ciuda pasajelor rizibile (nu puţine) îl ţinem, totuşi, Îmbrăţişat în sensibilitatea noastră modernă aspră si dură, încercată nu numai de o experienţă istorică tragică, dar si izbită de trauma unor comunicări de valori mult uşurate de secol, si nu întotdeauna favorabile vechilor ierarhii zugrăvite?
în ce rezidă forţa misterioasă şi cercetată de îngeri a poeziei lui Dimitrie Bolintiueanu - ce monezi de aur a bătut el cu bătaia inimii lui, că până în zilele noastre sensibile au vad şi cheltuială? Care sunt pricinile ce ne determină pe noi cei care, cercetându-l pe Rainer Măria Rilke îndureraţi dc emoţie şi de comprehensiune virginală, sau în târziul dimineţii începută dc-cu-searâ îl aţipim sub tâmplă pe Bacovia răscolitorul, - şi, totuşi, ne reîntoarcem din când în când, cu aprigă înfrigurată curiozitate, asupra vechilor scriituri ale lui Dimitrie Bolintineanu?
11. A ROBULUI PLANSOARE O PIATRA CHIAR TOCEŞTE
Structură şi Ideal: o temă, un subiect, o comparare posibilă între două entităţi verisoare, demnă de meditaţie.
A avea o structură (ca artist) nu presupune, în mod constructiv, a avea şi un ideal. Cazul structurii exprimată şi
64
NICH1TA STANESCU
PROZA
65
susţinută şi printr-un Itieal este deosebit de rar în literaturi, iar atunci când există, aproape niciodată proporţia nu presupune o pondere egală. Dacă Idealul se exprimă, în poezie mai ales, prin formele dogmatice ale leit-motivului, Structura presupune, mai ales, viziune.
Definind limba ca fenomen de respingere si contopire, totodată a Noţiunii cu Numele, vom desluşi caracterul internaţional al Noţiunii (noţiunea - generalizatoare unica) şi caracterul naţional al Numelui (monadă colectivă), abstracţi-ţatea semantică a Noţiunii şi materialitatea fonetică a Numelui, tendinţa noţiunilor în a se grupa în structuri, şi a numelor -în leit-motive. (Nti confundăm Idealul cu Ideea.) Idealul presupune o aspiraţie de materializare. Structura presupune o tendinţa de comunicare. Dacă Noţiunea şi Numele reprezintă un fenomen de totală respingere si de totală contopire simultană, Structura nu respinge Idealul, dar nici nu are un grad ridicat de simultaneitate.
In punctul de interes al zonei estetice, cu cât tipul de ideal propus este mai materializabil, cu atât entitatea poeziei care-l transportă devine mai perisabilă. Cazul poeziei lui Goga este exemplar în acest sens. Astăzi, vibrăm mai greu la poezia lut Goga, deoarece idealul principal, propus dc ea, a fost atins şt a devenit un bun istoric. Tristeţea, melancolia şi aspiraţia, conservate în versul scris faţă de ceva, pentru ceva sau către ceva care a fost împlinit, îsi pierde tensiunea şi interesul, nu mai este decât istorie. De o structură mai rarefiată, pierzându-şi deci o importantă parte din generalitate, echivalarea estetică, în prezent, nu se m3i produce. Nu mai poţi gusta lacrima sărată a celui ce plângea de dorul muzei, după ce s-a căsătorit cu ea. Beranger, poetul invadatelor bulevarde ale unui Paris aspirând un ideal al burgheziei în naştere, nu mai poate fi ascultat astăzi decât într-un decor de epocă şi aceasta pentru că structura poeziilor lui a fost lipită de Nume şi dezlipită dc Noţiune,
pentru că limba poeziilor lui a fost mai degrabă un scop pentru sine. Poarte puţina lui evlavie abstractă l-a împuţinat, lipindu-1 de lucruri si făcându-1 perisabil aidoma lucrurilor.
In cazul Iui Bolintiueanu, căci el ne preocupă acum şi ne stârneşte toate aceste gânduri şi comparaţii, prezenta lui în contemporaneitate trebuieste explicată cu mult mai nuanţat.
Bolintiueanu avea un Ideal (ca şi Heliade Rădulescu, cel care întâiul l-a salutat in scris, rămânându-i lui Mihai Eminescu sâ-i fie printre ultimii contemporani care au adăugat un epitet de aur al nobilului ideal al poetului) - un ideal mai putîn vindicativ, mai mult preventiv —cu exemple imediate de cratimă istorică, dar şi cu intuiţia caracterului ciclic al acestor posibile traume. El nu a exprimat nici durerea naţională si nici visul tării, deşi a fost un dureros şi un visător.
Un „nu ştiu ce" anume, în poezia lui, semnifică îngrijorarea, un fel de îngrijorare, aparte, din când în când împăcată cu sine, din când in când visătoare.
Structura poeziilor lui, catastrofică uneori, dar alteori isteaţă până la proverb, ne lasă noţiuni de neuitat, în moştenire.
Ca şi Alccsandri, Bolintiueanu a fost demnitar - Ministru de Externe sub Cuza, Interimar la Culte. O corespondentă groasă de vreo sută de epistole întăreşte dovada unei prietenii intrată în istorie cu Vodă Cuza.
Scriitor-demnitar, la un moment dat - încercând şi gustul acesta - Bolintiueanu şi-a retuşat în bine Idealul, în sensul că si l-a dezamăgit într-o măsură perenă. El n-a fost un catastrofic imaginar ca Heliade Rădulescu şi nici nu s-a subţiat de prea multă moşie, ca Alecsandri:
La tine la moşie, prin văi desfătătoare, S-arăţi a ta putere pe cerbi şi căprioare
dar n-a avur nici şansa istorică a acestora.
A fost ceva monoton şi de caracter în tot destinul lui Bolintineanu, o ţinută ireproşabilă şi nespectaculară, un
66
NICHITA STANESCU
PROZA
67
romantism si o dragoste de ţară mai frumoasă, o nechivernisire eare plânge până toceşte piatra cu lacrima Iui, dar plânge ascuns, plânge in somn şi, de îndată ce se simte privit, începe brusc să-ţi surâdâ încurajator.
III. DOAMNE-AL BUNĂTĂŢII, CRUŢA ACEASTA TARĂ!
îmi venea să încep această evocare a sufletului meu, cu exclamarea: „Dimitrie Bohntineanu, te iubesc". O scriu abia acum, pentru că, după cuvintele înşirate mai înaintea ei, pare mai puţin sentimentală şi deci mai puţin ridicolă.
Peregrin nu din hoinăreală sau din aventură sau din gimnopedie- ci din Ideal, El, munteanul alăptat la ţâţa câtetii, ştiitor de cea mai bună limbă vorbiâ, întorcându-se acasă, s-a zăpăcit de emoţie şi a început să răsfeţe şi să alinte ideile cele mai grave.
El, atât de lapidar şi de convins, de sugestiv şi de inspirat, şi-a înmuiat limba în diminutive. Din sentimentalitate. Iată o dovadă de fantasticul talenc pe care-l avea, iată o dovadă de perfecţiune pe care puţini au atins-o în expresie.
Vâjie viscolul... plângem buciumul,
hi depărtare Cad loviturii; tună pe paveze
Fără-ncetare. Bravii se tulbură... pică pe pulbere,
Mor în durere. Sângele râură; neacă livezile,
Soarele piere. Unde spumatice trec cu cadavre:
Arborii strică; Fhicăra bubuie, fuge pe mirişte -
Coama-i ridică.
Strigătul oştilor, sunetul armelor
Geme mai tare Unde-ţi sunt hoardele, mândre si falnice,
Vizire mare? Vânturi contrarie sfărâm zăbalele
Hoardei turbate Şi năvălirile de pieptul bravilor
Fug spăimântăte.
Si cine a exclamat mai tandru despre propria sa ţară în versuri de neuitat, o arare declaraţie de dragoste, atât dc greu de scris fără să pari electoral;
Ce ţară mai poetică Mai dulce decât tine Îşi coperă cosiţele Cu flori aşa divine.
Dacă n-ar fi fost atât de emoţionat, dacă n-ar fi avut în sine o atât de mare şi de curată bucurie a revenirii acasă, poare că mari suprafeţe clin poezia sa ar fi fost salvate pentru viitor, întoarcerea lui Bolintiueanu din peregrinare acasă nu a fost „întoarcerea fiului risipitor", a fost întoarcerea fiului la tatăl risipitor. Nu s-a tăiat pentru el vita cea grasă, ci el şi-a tăiat animalul cel gras al dragostei sale, revenind, El, fiul ţării, şi-a ospătat tara cu sine.
Astfel a început răsfăţul poeziei sale, au apărut criminalele diminutive, i-a pierit din lacrimă bunul-simţ şi spiritul lucrurilor ce au un nume şi a amânat naşterea celui mai mare poet al tării, schimbâridu-i numele din Bolintiueanu în Eminescu.
Ar fi profund cuviincios şi drept să avem o ediţie definitivă de poezii din Bolintineanu. Ar fi făcu t-o el însuşi - fondatorul ce este, al Universităţii din Bucureşti, care însă nu s-a onorat pe sine măcar botezând cu numele lui vreun amfiteatru - sau ar fi încredinţat această treabă de extremă fineţe altuia, cum
68
NICH1TA STANESCU
69
s-a mai întâmplat măcar o dată în viaţa sa când a încredinţat alcătuirea sumarului unei cărţi spre înfăptuirea unui admirator.
Suntem lipsiţi de adevăratul chip poetic al lui Dimitrie Bolintiueanu. Toate cărţile lui sunt o amestecătură ce-1 denigrează. îndepărtându-i emoţia de om pe care a exprimat-o sentimental şi ridicol şî uman — clin puzderia de versuri, putem sâ alegem, cu gust si pricepere, capodoperele sale, emoţia de mare poet, cea care ne-ar redeştepta în noi sentimentul vechimii demnităţii noastre sensibile şi îndreptăţirea sensibilităţii noastre moderne.
J.ipit prin destin de gustul concentrat ca un laser al lui Tîtu Maioresctt, editorul nemuritor al volumului de Poesii, semnat de Mihai Eminescu, distanţat priit destin de vocaţia grandioasă de editor al unui Al. Rosecti, înlăturat prin destin de patima restituirilor unui Pcrpcssicius, opera lui Dimitrie Bolîntineanu se află la cheremul oricăror speculanţi şi la libera interpretare a oricărui binevoitor. Pupături otrăvite de indiferentă, adesea, umplu obrazul abstract şi neînţeles încă în adevărul său, al marelui poet...
Nu-mi rămâne decât să-l îngân, strigând la rândul meu: „Doamne-al bunătăţii, cruţă acest poet".
IV. GEMETUL ALEARGĂ... CA DUREREA VINE
în 1872, s-a stins din viaţă într-o neînchipuită sărăcie. în acelaşi răstimp, Heliade Rădulescu si Avram Iancu au luat drumul nefiinţei. Ca un tricolor care a luat foc, astfel s-au mistuit pe lancea unui singur an.
ORFEU SAU SCURT TRATAT DE GEOMETRIE A CUVINTELOR
I. CONCEPTUL DE EMINESCU
Geniu este poate unul dintre cuvintele cele mai ciudate st mai încăpătoare. Ca noţiune el are un înţeles (paradoxal!) mai degrabă afectiv. Aproape eâ nu este o noţiune. Cuvântul, în accepţia lui modernă, dacă nu mă înşel, a fost inventat de romantici şi, într-un fel, îl şi defineşte. Vechii foloseau mai degrabă cuvântul „marele"' sau „divinul", „minunatul", „sublimul", „fericitul" etc. Dintre roate elogiile maxime restrânse la un cuvânt, geniu este cel care a prins cel mai mult.
Asta, poate, şi pentru eâ şcolile mai noi de artişti nu s-au mai ostenit să-şi inventeze un superlativ. De natură pur romantică, cuvântul geniu şi-a depăşit înţelesul primordial şi în spirală superioară, dar şi în spirala inferioară.
Când spunem „Eminescu este un geniu", folosim expresia în sensul ei cel mai nealterat, aproape nenolional, aproape afectiv. De ce? Pentru că indiferent de expresia geniu însuşi numele dc Eminescu devine (a devenit) criteriul cel mai înalt de apreciere. Nu prea mulţi, dar nici prea puţini poeţi ai literaturii noastre au fost comparaţi în mod nemijlocit cu Eminescu. Mai mult decât atât, suprema încoronare a poetului de talent de după Eminescu a fost aceea de a fi declarat „un nou Eminescu". De ce? Nu ştim de ce. Bănuim însă: omul, opera
70
NI CHITA STANESCU
PROZA
71
şi epoca s-au identificat absolut, s-au identificat în tot ceea ce reprezenta nou, dinamic şi în naştere. Adică în creaţie. Pentru literatura noastră, F.minescu este un concept.
II. POT COMUNICA MONADELE?
Numai caracterul de monadă al personalităţii, al stilului, al timbrului unui poet şi al unei opere poetice prezintă interes din punct de vaiere estetic. Ciudăţenia apare flagrant în momentul în care unicatul (reprezentând unicul) interesează şi influenţează grupurile, categoriile, masele, care prin ele însele nu reprezintă unicatul şi, într-o oarecare măsură, nici unicul.
Nu este dificil să explicăm în ce constă misterul modului unic de a simţi, influenţând şi punându-şi pecetea pe modul comun de a simţi.
Nu ne satisface posibila explicaţie a atracţiei exercitată de cârre singular asupra categorialului, nu ne satisface nici posibilul criteriu al tensiunii. Adică: singularul este mai tensionat decât categorialul, unicul mai tensionat decât multiplul. Jocurile dc tensiune existenţială balansează între parte si întreg, cu o oarecare echivalenţă.
Destin unic, tensiune maximă, dar singulară, Eminescu a exercitat fascinant o covârşitoare influenţă asupra sensibilităţii naţionale. Menţionăm că el nu este, în primul rând, un poet social, un luptător sau un revoluţionar. Mai degrabă opera eminesciană are o natură conservatoare, încât comunică direct cu miturile. E)ar nici această explicaţie a influentei lui (prin sugestia de „mituri") nu ne satisface.
Cum însă nu ne propunem să elucidăm această problemă, ne mărginim numai sâ o sesizăm.
III. DESPRE ÎNFĂŢIŞAREA LUI EMINESCU
Mult mai uşor ni-1 putem imagina fizic pe Ştefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ştefan cel Mare este mai pregnantă şi mai în relief decât orice film documentar s-ar fi tăcut (dacă ar fi existat film) sau se va face despre Ştefan cel Mare, chiar şi arunci când arra filmului din viitor se va perfecţiona într-atât încât să se poată filma trecutul arhaic. Mult mai uşor ni-1 putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Marii oameni politici s-au implicat în mişcarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea acţiunilor lor.
Infinit mai uşor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius lulius Caesar trecând Rubiconul sau prăbuşindu-sc străbătut de pumnalele Iui Brutus, în Senat. Pe Eminescu, noi poate de aceea îl simţim în tot ce avem mai bun, în .sensibilitatea noastră; noi, fiecare dintre noi nu ni-I putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca întăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existenţă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noştri vestiţi, nici unul dintre înzestraţii noştri sculptori nu şi l-au putut imagina convingător ca şi fiinţă.
El nu putea să fie nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele Iui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă.
Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei (în metru antic).
72
NICH1TA STANESCU
PROZA
73
IV. DESPRE. VOCEA LUI EMINESCU
ŞI totuşi, ştim ceva cu precizie din făptura biologică a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensităţile ei, cu timpul ei.
Nu pe o bandă de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci" posibile: în sintaxa poeziilor lui.
Nimîc nu conservă mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuanţat vocea cuiva, cum o conservă sintaxa lui.
Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, cel al conservării, sintaxa reprezintă partea cea mai materială a părţii celei mai imateriale din trup: cuvintele.
Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărţite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.
Om să fi vorbit cu plantele nu ştiu să fi fost. Om să fi vorbit cu animalele, cu peştii, cu insectele nu ştiu să fi fost. Om vorbind cu om ştiu. Şi dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din trup - cuvântul, el, primul sortit picirii din lipsa lui de concreteţe, prin scriere - devîne cea mai durabilă parte a trupului nostru.
CuvânUil trage după sine şi gândirea celui care-! spune. El păstrează însă şi ceva din aroma trupului care-1 rosteşte. Cei mai buni actori ai noştri, dar mai ales poeţii, cei care l-au iubit şi dinlăuntru pe Eminescu, citindu-1 cu voce tare sau recitindu-1, respectându-i sintaxa şi dulcea claritate a cuvântului scris, îi reînvie vocea, pururi vie.
V. MUTAŢIA NOŢIUNILOR SIMPLE
De ce nu mai sfârşesc a vorbi între ei îndrăgostiţii? Orice străin i-ar surprinde vorbind, aproape că n-ar deduce din
dialogul lor nici o idee. Şi, totuşi, ei vorbesc, vorbesc, şi nu se mai satură de vorbire. Bănuiesc, intuiesc, presupun că cei îndrăgostiţi îşi retrag pur şi simplu ideile din propoziţii şi din fraze, ca să le înghesuiascâ în cuvântul singur, în şirul de cuvinte singure.
Pentru cel îndrăgostit, cuvântul iarbă nu mai semnifică nediferenţiata noţiune concretă „iarbă". Nici masă, nici casă, nici pâine nu mai au semnificaţia lor obosită şi veche. Eminescu este în literatura noastră primul şi singurul poet care a avut predispoziţia perpetuului îndrăgostit, de-a lungul tuturor cuvintelor înşirate de el sau neînşirate. El a mutat noţiunea simplă, el a dialogat-o, el s-a luptat cu luptele amorului, cu propria sa poezie, care, până la urmă, La şi învins. A fost o victorie desăvârşită, este o victorie desăvârşită, va fi o victorie desăvârşită.
El, Domnia sa, a mutat noţiunile simple, şi dacă ar fi fost numai aceasta! El, Domnia sa, a mutat înlănţuirea noţiunilor simple, le-a mutat într-o sintaxă ce ne cucereşte timpanul de aramă, ce ne sporeşte cu linişte şi cu visare grăbita bătaie a inimii. Si a lacrimilor lucrurilor.
VI. IARBA ÎN NAŞTEREA EI
Din plantele simple, cea mai simplă, - un fel de aer personal si în acelaşi timp şi un fel de plămân al Iui, este iarba. Eminescu poate fi comparat cu iarba. Când este, nimic mai firesc că este. Când nu este, nimic mai dureros. De Eminescu ţi se poate face dor şi foame.
De ce tocmai el, tocmai Eminescu? Nu ştim de ce. E ca şi cum ne-am întreba de ce literatura română, de ce? A explica, uneori, înseamnă a elucida.
Dar, alteori, nu înseamnă a elucida. Mecanismul ceasului poate fi explicat. Biologia ierbii poate fi explicată. Atunci, dacă
74
NI CHITA STANESCU
PROZA
75
toc le ştim atât de bine, de ce am mai avea nevoie de ele? Probabil, a elucida nu este echivalent cu a explica. Explicăm, dar nu elucidăm.
Vil. DOR DE EMINESCU
O, secunda-mi taie-ntr-una braţul desfrunzit, în şapte inima îşi pierde luna purtătoare-n ea de noapte
şi mă las în voia lungă despărţit de mine însumi, dalta razelor să-mi spargă globul minţii plin de plânsu-mi,
risipindu-mă, smulgându-mi repetate trupuri, chipuri, care le-au strivit în gându-mi mişcător de reci nisipuri
doar să-mbrăţişez în palmă lung, ecoul din oglindă, vreo fragedă fantomă, alta pururi, aburindă.
VIII. MARMOREELE BRAŢE RECI
Dar el, Eminescu, şi-a fixat propriile sale sentimente ca pe nişte statui. Exact ceea ce este mai dinamic, mai imprevizibil, mai fluctuant, sentimentele, el le-a statuarizat pe un soclu de
noţiuni. Viziunea Ia Eminescu niciodată nu a jucat rolul de Ultima Thule. Viziunea nu era scopul final, ci punctul lui de plecare. Nu facem un paradox; am jigni prezenţa marelui poet, dacă ne-am îngădui o singură secundă să facem jocuri de cuvinte.
Luceafărul şi întreaga lui mitologie nu decurgeau din sentimente. Poemul, dacâ-1 înţelegem, trebuia să stârnească sentimente. Pe un pat al viziunilor îşi odihneşte poetul sentimentele. Ce dorea el? El dorea să fie iubir.
IX. DESPRE VIAŢA LUI EMINESCU
Poate cea mai înfloritoare literatură despre literatură, ue-a oferit-o existenţa fizică şi socială a lui Eminescu. Ceie mai nemaipomenite elucubraţii, cele mai mari fantasmagorii, cele mai mari indiscreţii şi colportări, - de la bârfa ordinară până la compasiunea sublimă - le-a suportat existenţa fizică a lui Mihai Eminescu. Cred că dacă poetul ar fi putut sâ parcurgă măcar o parte din amănunţitele şî fadele biografii pe care posteriratea i Ie-a dedicat, nici n-ar mai fi vrut să fie. S-a spus că era bolnav şi s-a justificat prin boală talentul său; s-a identificat geniul (ce tristeţe) cu nebunia; i s-au catalogat femeile, a fost măsurat cu metrul (al cărui etalon se păstrează la Ixmdra), s-au făcut consideraţii despre lungimea şi lăţimea frunţii lui; mai mult decât atât şî groaznic după moarte, i s-a cântărit creierul, vai, Doamne! după moarte i s-a cântărit creierul!...
S-a constatat că bani, atâţia câţi i-ar fi trebuit, a avut, dar a fost risipitor; s-a constatat, dimpotrivă, că a fost sărac şi umilit si neînţeles de societate, deşi, după moartea lui, chiar şi cei care nu-1 văzuseră susţineau că l-au văzut cu ochii. S-a constatat că a putut studia la Berlin. S-a constatat că nu a putut studia la Berlin. S-a constatat că poezia Atât de fragedă a scris-o pentru o femeie, dar a daruit-o la trei; s-a constatat că era cult. Că era
76
NÎCH1TA STANESCU
PROZA
77
elegant. Că nu era elegant. Că avea ceas de aur cu cheiţâ si inel cu monogramă pe care, spre lauda lui, nu l-a vândut la vreo beţie. S-a constatat că era beţiv. S-a constatat că nu era beţiv. Că era idealist, materialist şi multe altele.
în general, i s-a acreditat o viaţă dc om ultrasensibil, trist şi, din punct de vedere al fericirii intime, de ratat.
Sâ fi fost aşa? Totul se potriveşte, totul nu se potriveşte.
Dacă ar veni, astăzi, Shakespeare la un cititor al său contemporan şi i-ar spune: „Iartă-mâ, n-am apucat să scriu decât Romeo şijulieta, pe Hamlet n-am mai apucat să-l scriu pentru că lordul X m-a azvârlit cu un picior în fund de pe moşia lui pe moşia lordului Y şi, ştii, lordul Y are alte criterii...", sunt convins că cititorul lui contemporan i-ar spune: „Te iubesc şi te stimez şi peste toate astea re şi înţeleg, dar dacă nu l-ai scris pe Hamlet nu pot să te citez ca pe Shakespeare cel mare!..."
Literatura nu se face cu justificări. Numai după ce literatura este făcută, ea îşi poate găsi şi justificări. Foarte mulţi au încercat să justifice geniul eminescian prin viaţa sa. Ce eroare! Viaţa lui Eminescu este interesantă pentru că e viaţa lui Eminescu. Altfel, multe alte vieţi de intelectuali, morţi, ultra-sensibili şi jigniţi de societatea vremii, vieţi la fel de febrile ca şi viaţa lui Eminescu sau vieţi şi mai febrile, au fost. Dacă, dintr-o pricină sau alta, dintr-o tristeţe sau alta, dintr-o înfrângere sau alta, Eminescu n-ar mai fi ajuns să scrie Luceafărul^ Oda {în metru antic) sau, printre mult prea obosite degete, Kamadeva i-ar fi zburat spre neant, el, marele Eminescu, n-ar mai fi fost marele Eminescu.
E adevărat că ne interesează cum respira el. Vrem să învăţăm cum respira el. Cine ştie, poate vom putea şi noi scrie Luceafărul sau Oda sau Glossa sau Kamadeva.
Dar Luceafărull-a scris el. Domnia sa, Domnul acestei ţări, Mihai Eminescu.
X. CEL MAI NEÎNŢELES
Eminescu esce cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles. Dându-ne iluzia, totuşi, că poate fi înţeles. Unul şi acelaşi poem, Kamadeva, se destăinuie altfel fiecărei vârste, fiecărei vârste pârându-i-se desăvârşit într-un fel aparte şi altfel desăvârşit.
Adolescentul, bărbatul, bătrânul, fiecare îsi ia din Eminescu partea lui. întins de-a lungul atâtor vârste, Eminescu ni se relevă ca fiind cel mai înalt bărbat pe care l-a născut această ţară.
Dar ia să notăm straniul lui poem din 1883, deci de profundă maturitate, intitulat Se bate miezul nopţii...
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte,
S-asaman î?itreolaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
Cine şi-ar asuma interpretarea unei astfel dc poezii, decât cu riscul unei erori? Ea ne incită, ne farmecă, ne fascinează. Pare a fi de neînţeles, deşi e plină de înţelesuri. Dar sunt înţelesuri îndepărtate, ale unei zări ce aseamănă întreolalîă viaţă şi cu moarte.
Greu de înţeles, aproape de neînţeles. Şi totuşi, farmecul ambiguu şi interior al acesrei poezii ne-ar face să credem că Eminescu era interior ca o inimă...
78
EMINESCU CEL MARE
în faţa clădirii desuete, a revistei la care lucrez, se înalţă un tei imens, înflorit. Mirosul lui miraculos mă izbeşte din depărtare. Teiul văzut, şi pipăit, de multă vreme este elucidat în cursurile de botanică. F,l poate atinge o anumită înălţime, el poate avea o anumită adâncime sub pământ, rădăcinile i se întind între limita cutare si limita cutare, înmugureşte în luna cutare, înfrunzeşte în perioada curare şi dă flori şi seminţe în timpul cutare. Are cutare culoare şi lemnul lui are calitatea cutare...
Dar mirosul lui? Până unde îşi întinde degetele in sus, până unde îşi încolăceşte miriaundele în jur, fecundând aerul? Dar foşnetul lui? Până unde poate tamburina în timpan de om, până la ce înălţime, până la care distanţă? Dar într-un timpan de pasăre? Si mirosul până unde poate fi perceput de o nară, alta decât cea umană?
Putem întocmi o hartă a teiului, şi ea s-a şi făcut, luând ca sistem de referinţă văzutul. Dar e posibilă oare o hartă, fluturătoare, a mirosurilor şi foşnetelor unui tei? Numai dacă ar fi posibilă o astfel de hartă, un astfel de şir de hărţi, pe care le-am putea suprapune, numai atunci am avea o hartă reală a teiului.
PROZA
Şi dacă am întocmi o hartă a sentimentelor pe care le stârneşte un tei în oameni? Dacă am întocmi o hartă a sentimentelor pe care un tei le stârneşte la celelalte vieţuitoare? Şi dacă am întocmi o hartă a fenomenelor pe care un tei le stârneşte în lumea vegetală sau chiar asupra celorlalţi tei? Cum este perceput mirosul teiului de către înşişi teii? Ce semnificaţie, ce rost are el? E un imn, e un semn, e un ritual, un limbaj infinit nuanţat? (Nu percepeau vechii indieni, divinităţile, prin miros? Iar jertfele aduse de vechii evrei nu erau consemnate în Biblie ca fiind „de un miros plăcut Domnului"?)
Brusc, am înţeles epitetul eminescian adăugat teiului: tei sfânt. Deodată, am priceput adâncimea percepţiei eminesciene asupra teiului. Da. tei sfânt, teisfânt, teiul poetic, neclucidabil. tulburător.
Ii.
în poate cel mai vechi poem scris al lumii, Ghilgameş, eroul are percepţia morţii abia în momentul în care Enghîdu, cel mai bun prieten al său, moare. Până atunci, Ghilgameş ucisese lei, învinsese mortal duşmani, dar ei erau dintr-o zonă dinafară conştiinţei lui de sine. De aceea, anularea lor totală semnifica numai o victorie a sinelui, dar nu şi moartea, pentru că moartea nu poate avea o înfăţişare concretă decât prin anularea sinelui. Dar Enghidu, prietenul lui Ghilgameş, nu era însă decât un aherego. Un soi de complementare a sinelui dinafară lui însuşi. De aceea, moartea lui Enghidu, „prietenul meu care ucise cu mine lei", este însăşi moartea sinelui pe planul contemplării lui însuşi. Este însăşi moartea contemplaţiei, adică a legăturii prime, a sinelui cu lumea.
Eiresc, Ghilgameş a alergat patru zile şi trei nopţi urlând, până la epuizare. Dar nu din pricina morţii prietenului său, ci
80
NI CHITA STANESCU
PROZA
81
din spaima morţii care i se revelase; el cade izbind pământul cu pumnii si urlă:
- „A'ruirir Enkindu, prietenul meu care ucise cu mine lei!"
Dar urlă esenţial, nu din jalea pierderii unui prieten, ci din revelaţia morţii, a existenţei morţii. De aici, şi brusca lui hotărâre de a căuta nemurirea. De aici, şî periplul lui până la Utmpiştim, unicul om nemuritor al hunii de oameni. De aici, şi strania rezolvare a celui mai vechi poem, care are ca impuls tema căutării „vieţii fără de moarte" şi, anume, însăşi scrierea lui, a poemului, în cuvinte.
Cuvintele, din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologici umane. Ele supravieţuiesc. Prin ele insul capătă nemurire, capătă „viaţa fără de moarte". Ele au forma cea mai puţin materială cu cel mai mare conţinut abstract. Un os are o neverosimil de mare formă materială, cuprinzând un neverosimil de mic conţinut abstract, adică numai o noţiune, noţiunea de os. Cuvintele, dimpotrivă.
Când Ghilgameş urlă, după ce extenuat, nu mai e în stare să bată cu pumnii pământul: „A murit Engbindu, prietenul meu, care ucise cu mine lei!", el este salvat. Partea lui cea mai neperisabilă c salvată. Urletul lui e nemuritor, pentru că e înscris în cuvinte. El se transformă în însuşi urletul său, în înseşi cuvintele sale.
Faptul că pleacă în căutarea nemuririi, nu este al tceva decât argumentarea artei, descrierea pricind artei; pentru prima oară, descrierea pricinei artei şi, anume, a supravieţuirii; dorinţa de viaţă, dorinţa de a trăi în lume şt după stingerea apencheclui material, trupul.
Nu credeam sâ-nvăţ a muri vrodată este strigătul abisal al poetului care descoperă cauza fundamentală a artei, dorinţa esenţială de a trăi.
Nu credeam sâ-nvăţ a muri vrodată e cel mai vital vers pe cared cunosc, alături de „A murit Enkidu, prietenul meu care ucise cu mine lei!"
Nu credeam sâ-nvăţ a muri vrodată este versul unui învingător, ai unui om care a supravieţuit. Al poetului care a supravieţuit, cel mai intens în literatura noastră, pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi.
82
PROZA
83
CARAGIALE
Ciudarâ blândeţe, tristă lene! Caragiale trebuia smuls din ţâţa maită-sii. Să-i fi smuls limba otrăvită; s-o fi dat-o ţăranilor noştri sfinţi să-şi facă opincă.
Eram prea tineri şi mult prea adolescenţi ca să ne dregem inima într-o oglindă. Adevăr cu forţa; luciditate, lacrimă smulsă din ochiul neînvăţat cu vederea. Ne-a spus, atât de multe adevăruri, încât mai bine n-ar fi fost.
Toamnă cu fructe balcanice, toamnă grăbiră cu mult înaintea primăverii şi a verii.
L-a născut mă-sa cu aripi de cucută. A fost călăreţ înainte de a se naşte Rosinanta. Credea că suntem graşi; a crezut că noi suntem Sancho Pauza aî lui.
El nu visa lupte cu mori, el visa lupte cu morţile. Omora totul cu privirea rece a tui. Aplica fragezilor copii legea bătrânilor. Unde călca el, piatra se lăuda că este o agora.
Când vorbea el, Aurel Vlaicu zbura bear de România. îşi răsucea mustaţa de plăcintar şi sufletul numit Vlahuţâ plângea în hohote naţionale.
Caragiale trebuia să vie în alt timp al naţiei noastre, dar el a fost grăbit. A urlat mai tare de durere decât Femeia 1 ,ui când îl năştea pe Matei. Naştere dc copii bătrâni, de copii cu mustăţi, de copii care văd şi vorbesc o limbă care nu există.
Pe nedrept, a căzut în fântână capul Domnului Tudor. Lacrima ţării a fost capul acestui bărbat. Mai bine l-am fi
omorât cu toţi pe grec, pe nepotul lui Epîcur. Am fi plâns la fel de mult ca şi la moartea Domnului Tudor; dar am fi plâns eu un înger mai puţin.
Mă întorc şi zic: bine că nu m-a văzut cu ochii lui. M-ar fi privit cum priveşti printr-un geam. Dar el niciodată nu s-a uitat printr-un geam. Orice fereastră pentru el era o oglindă. Sc uita la frunza verde potrivindu-şi mustaţa în verdeaţă. îşi potrivea râsul în capre sau în lupii cu burţile pline de capre. Se uita la nori ca să afle vremea plânsului. Orice lucru îl reflecta pe El, Se uita la cuvânt ca să-şi vadă chipul, se uita la un epitet ca la un drog.
Bolnav de adverbe, drogat cu porecle, cu tâmpla dormind pe un umăr de calfă, uitându-şi când doarme crupul sub pat; - sub patul cerului bucureştean, El, Domnia sa, a dat inteligenţei noastre de mâncare.
Fratele meu Petru Stoica, mărturisindu-mi toate aceste vorbiri de tristeţi, râse şi plânse, mi-a spus:
- El a fost un Til Eulenspiegel; un Till Eulenspiegel care plânge.
îar eu, stând pe gânduri, i-am răspuns:
- Doamne-Dumnezcule mare, cu ce ar fi putut să plângă când era orb, aidoma lui Homer!
84
PROZĂ
85
SADOVEANU
Nici un seriilor al acestei ţări, de la începuturi si până astăzi, n-a exercitat vreodată în timpul vieţii sale un mai mare prestigiu fizic ca Mihai! Sadoveanu.
Adeseori, am meditat asupra acestei probleme şi foarte rareori mi-am dat un răspuns la ea, repede anulat de alte posibile descifrări.
Miliail Sadoveanu a exercitat ca ins, asupra semenilor săi. o forţă de fascinaţie, o măreţie si o aură la fel de mare ca aceea a şefilor de srate asupra popoarelor lor, după un îndelungat exerciţiu al funcţiunii de şef de stat.
Am avut privilegiul să-mi poleîesc ochii cu înfăţişarea Iui imperială şi taciturnă. Era aniversat la Academia Română. Colegii mei din primii ani ai racul tării, Matei Călînescu si Ionel Vianu, m-au luat cu ei la această sacră festivitate care îngăduia la vremea aceea şî câteva prezenţe studenţeşti.
Reţin prea puţin din savantele vorbiri ce elogiau opera magistrului. Ochii mei erau ficşi pe chipul imperturbabil al lui Sadoveanu, pe care-1 suprapuneau pe cel al lui Eminescu, pe care-1 suprapuneau aceluia pe care trebuie să-l fi avut autorul dintâi al Mioriţei.
Atâta ţin minte din epica ceremoniei: momentul când ilustrul profesor Tudor Vianu, după ce a rostit un minunat elogiu, a coborât de la tribună, înclinându-se profund, ca în
faţa unui altar, în timp ce Sadoveanu l-a încoronat cu o sărutare pe frunte.
Şi acum. când îmi evoc clipa aceea rară, mitologică parcă, semantica emoţiei îmi depăşeşte înţelesul cuvintelor în care o rostesc.
Mă gândesc, - poate că Mîhail Sadoveanu a fost atât dc discret cu gesturile sale; a avut o pudoare atât de sfântă a cuvântului zis; a făcut o economie dc trezorier cu pasul mersului său; a împrumutat o mască de piatră desprinsă de pe columna cu daci pentru chipul său, august de înţelegere a naţiei si a lumii, - încât tot ceea ce ar fi trebuit să fie în trupul său fizic individ, s-a transformat sub presiunea interioară a conştiinţei sale de sine în insignă, în însemn, în efigie.
Opera lui, cloşcă cu puii de aur, nu mai putea să primească în sine nici o urmă de îndoială. Cei care au muşcat din ea au rămas cu gustul aurului în gură.
El nu puica să accepte nici o îndoială asupra valorii sale şi asupra menirii dc mit bomeric a acestei opere.
De aceea, el era calm, perpetuu transfigurat şi olimpic în înfăţişare, - preot al propriei vocaţii, oficiind dinlăuntru! operei sale cum trebuie că oficiau preoţii antici în templul cu coloane.
Eminescu al prozei, Sadoveanu a dat nume cu umbră în soare, traducând în limba română toate lucrurile şi faptele firii, - sufletul lucrurilor si trupul lucrurilor, sufletul faptelor si trupul faptelor.
In afara scrisului său, el a fost un taciturn, aproape un mut. Taciturnia, muţenia lui, aproape că vroia să ne spună că, fără vorbirea lui scrisă, scriitorii de după el ar fi rămas mai degrabă nişte taciturni şi nişte muti ai scrisului.
Si aşa cum odinioară ne învăţa cronicarul, că noi de la Râm ne iragem, astăzi putem adăuga: cei care scriem lucrurile şi faptele lor, - de la Eminescu şi de la Sadoveanu ne tragem.
86
PROZA
87
VASILE PÂRVAN, STÂLPUL
1. DESPRE NEPUTINŢA DEAP1ÂNGE
Trisr fiind, îmi rămăsesem mie însumi larg. M-am gândii sâ rup un fir de iarbă, să-l săruc şi să i-1 trimit lui Vasrle Pârvan. Dar iarba este sub zăpadă; adică nu este. Eaptul că am luat cunoştinţă de aceasta, m-a coborât, dar şi m-a abătut. Nu-mî mai rămâne decât să mă gândesc, cu gânduri pline de cutremurată stimă, si sâ scriu cu vorbe scrise de creionul pe care-1 ţin în mâna.
N-au fost oameni mulţi atât dc curaţi cum este Vasile Pârvan. Si nici oameni ştiutori, sâ spună în limba cc-o vorbim ceea ce au aflat despre lume, cum ştia el. Iţi vine să-l uiţi pentru că este prea mare. 11 treci cu vederea pentru că îţi acoperă tot cerul inteligenţei. A! să fi scris şi el doar vreo cărţulie uşoară de citit, bună de privit cu o singură privire, ca mai apoi să te lustruieşti cu sufletul din ea. Dar el niciodată n-a trăit şi nu trăieşte pentru sine. Credea în ceva cu mult mai mare. Destinul lui este un destin încadrat.
11. DESPRE NEPUTINŢA DE A VISA
Mâinilor care sapă n-au timp nici măcar să le crească unghiile. Mâinile care ară, care apasă pe coarnele plugului, nu au timp sâ se spele decât cu lumina soarelui.
Mâinile care scriu cu cerneală se socotesc curate când încep să se îmbrace în culoarea cernelii.
Mâinile care ţin o daltă şi un ciocan sunt curate, sunt cu atât mai curate cu cât încep să se confunde cu dalta şi ciocanul.
- N-am timp să mă spăl de cuvinte, mi-a spus!
111. DESPRE NEPUTINŢA DE A RADE
Nu pot sâ râd când privesc oasele strămoşilor mei. A te bate cu zăpadă când ninge mi se pare o decădere spre maimuţă. Râsul fată de dangătul clopotului seamănă cu lacrima în fata unui val al mărit. Când ai o idee mai lungă decât trupul tău, nu-ti mai aduci aminte niciodată că ai trup.
- Am făcut foarte puţin pentru ţară, mi-a zis.
Acestea mi le-a spus când el de multă vreme era una cu tara.
IV. DESPRE NEPUTINŢA DE A DA ÎNDĂRĂT
-Ai văzut vreodată vreun alergător, în timpul alergării, scărpinându-se după ceafă?
- N-am văzut, i-am răspuns.
- Cum o sâ vezi? Alergătorul este cu totul şi cu totul altceva. El are o ţintă, '["iuta lui nu se vede. Abia când va ajunge la ea, abia atunci ea va fi vizibilă.
-Ai văzut vreodată vreun om plângând, scărpinându-se? -Nu.
- Nu?
- Dar vreun râu curgând înapoi, spre izvor?
- Numai când plângem.
88
NICH1TA STANESCU
PROZA
89
V. DESPRE NEPUTINŢA DE A TRAl DEGEABA
Mi-a spus; sunt două feluri de a privi acelaşi lucru. Unii spun: o singură dată trăiesc, o singură dată exist, trebuie să fac tot ceea ce se poate face ca să fac totul. Alţii zic: destinul meu face parte dintr-un destin mai mare, căreia rândul lui face parte dintr-un destin mai mare, care la rândul lui tace parte dintr-un destin si mai mare.
Eu nu am importanţă decât in măsura în care destinul mai mare din care fac parte are importanţă. Eu nu sunt fericit decât doar dacă destinul mai mare din care fac parte este fericit. De aceea, trebuie sâ fac tot ce se poate din ceea ce se poate şi nu se poate.
- Dar cine sunt unii şi cine sunt alţii? l-am întrebat. Cine gândeşte într-un tel şi cine într-alt fel? l-am întrebat.
- Eu sunt unii şi eu sunt alţii, mi-a răspuns. Eu gândesc ca unii şi eu gândesc ca alţii, mi-a răspuns.
VI. DESPRE NEPUTINŢA DEA IUBI PÂNĂ IA CAPĂT
- A iubi până la capăt înseamnă a trăi mult.
- Cum poti să spui asta? am strigat; tu, dumneata, dumneavoastră, ai trăîr puţin. Puţin şi chinuit. Eu cred că tu, dumneata, dumneavoastră, ai iubit până la capăt!
-A iubi până la capăt nu se măsoară cu damigeana. A trăi mult nu se măsoară cu ceasul.
- înţeleg, desigur, şi nu înţeleg.
- Nu putem înţelege decât ceea ce ţine de vorbire. Tot ceea ce nu ţine de vorbire, facem, pur şi simplu.
- Poate cineva să trăiască mult? l-am întrebat.
în clipa aceea, se trânti o uşă şi din pricina 'zgomotului nu am auzit răspunsul.
VII. DESPRE NEPUTINŢA DE A STABILI ISTORIA
- Sapi? l-am întrebat.
- Sap, mi-a răspuns.
- Afli? l-am întrebat. -Aflu, mi-a răspuns.
- Afli ceva nou? l-am întrebat. -Aflu ceva vechi, mi-a răspuns.
- Cât de vechi? I-am întrebat.
- Poarte vechi, mi-a răspuns. Atât de vechi încât nici măcar eu nu mai sunt de faţă.
VIII. DESPRE NEPUTINŢA DE A STABILI CENTRUL LUMII
- Eu, bunăoară, sunt convins că luna este cea mai veche din tot sistemul nostru planetar. Ea a fost soarele. Când destinul ei s-a împlinit, a devenit o supernovă. După aceea, o stea pulsatorie; după aceea, un pumn ars de materie. Ea şi-a sfârşit viaţa, dar pentru că noi abia nc-o scurgem pe a noastră, nu ne vine sâ credem că ea e centrul universului. Ar trebui să-l rog pe un elev de-al meu să calculeze toate mişcările stelelor, ale soarelui şi ale planetelor, în funcţie de lună. Când Ptolemeu credea că pământul e centrul lumii, planetele făceau zigzaguri pe hărţi. Când Gatileu credea că soarele e centrul lumii, planetele făceau ovale pe hărţi. Ar trebui să-l rog pe un elev de-al meu să calculeze mişcările stelelor, ale soarelui şi ale planetelor, în funcţie de lună. Atunci, s-ar vădi ce frumoase litere scriu ele pe cer.
- Dar unde este centrul Universului?
- In Univers, orice punct este centrul lui.
90
NI CHITA STANESCU
PROZA
91
IX. DESPRE NEPUTINŢA DE A MÂNCA ABSTRACT
-Toată viaţa mea de tiu de ţărani, de oameni ai plugului, ai grâului şi ai porumbului, ai ploilor şi-ai sccetii a fost obsedată dc foame.
- Poate că la naştere măcar ai fost sătul de laptele mamei tale? Sau poate că la nuntă te-ai înfruptat din turma doborâră şi friptă?
- Nu numai atunci, desigur, nu numai atunci. Numai că foamea mea nu-mi era în fundul gurii, în omuşor şi nici în pântec. Mi-a fost tot timpul foame în creier. Imagineazâ-ti că degetului tău i-ar fi foame. Cu cc l-ai putea hrăni? Şi pe unde? Neliniştea, singura nelinişte adevărată, e să-ţi fie foame cu ceva care n-are gură, de ceva care nu e de mâncare.
X. DESPRE NEPUTINŢA DE A TRĂDA
Nu putem să trădăm pământul. Călcam pe el si, totuşi, nu-1 cunoaştem. Dormim pe el şi întotdeauna ne curge prin urechi, oferindu-se să fie pat şi stelelor. Cu dragă inimă nri-aş fi trădat mâna cu cinci degete, dar niciodată penttu mâna calului, copita. Dacă nii-aş trăda vorbirea şi limba, destinul mutului ar fi fost blând pentru mine.
- Părăsirea este ea o trădare?
- Despre ce fel de părăsire vorbeşti? Ţi-ai părăsit vreodată trupul?
- Numai în somn.
XI. DIN NOU DESPRE NEPUTINŢA DE A TRĂI DEGEABA
dorm din pricina lucrurilor pe care nu le-au tăcut. Acum, acum, acum.
- Acum? Are vreun sens acţiunea imediată?
- Nu ştiu dacă are vreun sens sau nu, ştiu numai că sensul este stârnit de un prezent perpetuu şi în lucrare!...
- Unii zic: „Data viitoare voi face ceva". Alţii zic: „A trecut atâta amar de vreme şi n-am făcut nimic". Unii nu
92
PROZĂ
93
BACOVIA
Dintre poetii a căror tensiune dc comunicare a atins pragu! extrem al suportabili tatii emotive, în ordinea poeziei româneşti, Bacovia este primul.
M-am întrebat adesea de ce opera poetică a lui G. Bacovia a fost asimilată simbolismului; de ce s-a glosat atât dc mult pe marginea ei în virtutea unei idei exterioare pe care datele naturale ale textului poetic le infirmă cu vehemenţă.
O atare tensiune a comunicării arde de la sine orice convenţie, şi cu atât mai mult convenţia simbolului depărtat şi palid, întotdeauna conceptual, ca o aură inefabilă, încheind un şir de dureri sentimentale, trecute prin filtrul estetic şi supuse silogismelor.
Dacă există o astfel de aură simbolică în tot ceea ce a produs Bacovia, ea are mai degrabă amărăciunea decorului dc circ, a pânzelor de o naivă pictură, fundal al unor exerciţii sentimentale frizând întotdeauna moartea.
Simbolul la G. Bacovia nu numai că este un pretext, dar nu are nici meritul de a se constitui dintr-o consecinţă, adică el nu pleacă de la o idee care i-ar putea prilejui o declanşare de sentimente şi nici nu ajunge la o idee în urma unui spectacol dramatic al sentimentelor.
Pur şi simplu în acest rar caz, al poetului de geniu, simbolul când se lipeşte de fluxul liric, la fel ca aluviunile, el însuşi, simbolul, preia rolul de martor material, cu nimic mai presus
decât obiectivele concrete, selectate întâmplător şi care constituie indiferenta recuzită, deloc semnificativă, a oricăror mari destine poetice.
Ar putea să pară paradoxală expresia recuzită a unui desrin poetic. Ca şi în arta actorului, sentimentul ridicat Ia nivel estetic, adică comunicat prin mijloace estetice, împrumută măştile teatrului antic; masca râsului sau a plânsului, masca fixă, netremurătoarc, din care ţâşneşte fluxul invizibil şi tulburător al replicilor. In fond, o mască fără un clrip sub ea nu reprezintă nimic. Dar arta actorului nu se confundă în nici un ca/, cu arta meşteşugului creator de măşti. Este însă vorba numai de un împrumut accidental, nu şi de o colaborare. Colaborarea, dacă există, ea este numai între timpane: între timpanul actorului care se-aude pe sine si timpanul spectatorului care se aude pe sine prin vocea actorului.
După părerea mea, Bacovia nu a fost considerat simbolist decât pur si simplu dintr-o superficială şi exterioară apreciere.
A confunda mărul pictat cu mărul real nu este un elogiu adus picturii.
Malratix spunea undeva că pictor nu este cel care iubeşte natura, ci acela care iubeşte pictura. Bacovia este poet prin excelenţa poeziei sale, iar nu prin sensurile sublim simbolice, care-i pot fi atribuite. Nici nu interesează din punctul de vedere al cititorului modern descifrarea unor idei, precis naive de altfel, sau a unor simboluri precis desuete, fără farmecul desuetudinii conştiente de ea însăşi, ci numai gradul dc tensiune provocator de subtile asociaţii chimice, în fluxul de conexiuni ale sentimentului interpretării.
O altă întrebare pe care mi-a stârnir-o natura operei lui Bacovia a fost aceea: dacă el, ca viziune sensibilă, reprezintă viziunea unui învins social, a unui alienat al bucuriilor nuc-burgheze sau, dimpotrivă, şi-a dominat destinul poetic şi
94
N1CHITA STANESCU
PROZA
95
a fost un desăvârşit şî dominator învingător al propriilor lui teme şi obsesii estetice.
înclin să cred că, departe de a fi fost un traumatizat în accepţiunea ratărilor marilor idealuri, Bacovia reprezintă una dintre cele mai nete victorii ale poeziei noastre. E vorba nu numai de o dominare a destinului, dar şi de o anulare a destinului malefic prin însăşi reprezentarea lui. A urla din durere înseamnă a-ţi consuma si a-ţi învinge durerea. A exprima deznădejdea înseamnă totodată a o sugruma. A putea să comunici tensiunea insului strivit de spaţiul închis înseamnă a sfărâma spaţiul închis. Există un balans al poetului în ere paradis si infern, între viziunea terifiantă, infernală şi cea suav-angel icâ.
După părerea mea, cei mai trişti si cei mai melancolici poeţi sunt rafaeliţii, ei consumă gloria suavităţii rezervându-şi ca necomunicabil, ca pe un lucru conţinut în sine, stadiile infernale; ei au o neînţeleasă pudoare a tragediei.
Bacovia, prin vocaţie, este un poet al infernului, adică un sistematic distrugător al infernului prin înfăţişare, lăsând în mediu! receptor al cititorului, în permanenţă, angoasa şi aspiraţia paradisiacă. El sugerează perfecţiunea rupând braţele minunatei Venus din Milo, sugerează frumuseţea ochiului, rănindu-i vederea. Mediul suav-paradisiac, aspiraţia către fericire se resimte acut prin absenta ei. Există o putere absorbantă a absenţelor. A înlocui fericirea cu vidul înseamnă poate a o supraestima. Dar a-i acorda spaţiu) gol din interiorul unei amfore înseamnă a sugera rapida ei umplere, lată de ce Bacovia nu mi se pare un lamentuos, un disperat, ci dimpotrivă, în pofida faciesului lui melancolic, popularizat de o mediocră artă fotografică, el are unul dintre cele mai bărbăteşti tonuri pe care vreodată le-a ridicat la înălţimea marii arte poezia românească.
Paradisul înfăţişat are maxime virtualităţi. Paradisul fixat (iarăşi, ca să-l dăm de exemplu tot pe Rafael) capătă o tandră monotonie, de-a dreptul exasperantă prin revenirea asupra ei.
Este Bacovia un monoton? Da, este un monoton şi, mai mult decât atât, este şi un monocord. Infernul hn este un infern învins, nu învins cu desăvârşire, dar învins pe jumătate, cu farmecul fabuloaselor animale monopode, cu acea simetrie expansivă a unei jumătăţi de faţă extinse asupra celeilalte jumătăţi.
Am văzut, odată, într-o oarecare revistă, un joc semi-şţiintific care consta în decuparea în două a unui chip uman; se tindea sâ se demonstreze că cele două jumătăţi ale faciesului nu sunt câtuşi de puţin simetrice, că există o jumătate de facies pueril şi o jumătate de facies bărrân. Reunind jumătatea de fnjes copil cu aceeaşi jumătate de chip reprodus invers, sau jumătatea de chip de bătrân cu ea însăşi, chipurile obţinute devin profund monotone; neexpresive, lipsite de farmecul tulburător al contradicţiei conţinute. Bacovia a luat jumătatea de fată infernală a sentinţelor şi a extins-o şi asupra celei copilăreşti. Rezultatul a fost acea disperată monotonie, sugerând variaţia, acea trisreţe insinuând jubilările posibile, acea lentă mortificare sugerând violenţa exuberantă a naşterilor, acel static împingând aproape cu forţa răsăritul unui soare poeric, în pliu miez a! nopţii.
Pe Bacovia nu-3 cităm, decât ca sâ ne aducem aminte dc revenirea anotimpului adolescent închipuit în mii de feluri, în atât de multe feluri, câţi cititori are. Şi în atâtea posibile alte feluri profund monotone, câţi cititori va avea până la sfârşitul acestei limbi în care a scris.
96
PROZĂ
97
ETALONUL DE AUR
Există un etalon al mărimilor fundamentale, în fizică. în fizica abstractă, spre diferenţă de cea aplicată, constantele sunt cele mai dc scamă etaloane, dacă nu cumva şi singurele. Dacă viteza luminii este o constantă, atunci, în fizica cinstemiană, etalonul timpului de bună scamă că este lumina.
In arte, şi în poezie mai ales, problema etalonului se pune cu mult mai dificil, cu atât mai mult cu cât tocmai distrugerea unuia poate da naştere altuia mai nou şi, deci, mai interesant. Si, totuşi, sunt câteva domenii constante în poezie, sisteme de referinţă perpetue, care dau un criteriu stabil judecăţilor de valoare atât de dificile într-un domeniu subiectiv, ca cel al esteticului.
înainte de orice, constantă mi se pare a fi în poezie viziunea, şi, imediat, în succesiune, expresia viziunii. Deşi nu se pot concepe una fără cealaltă, atât una, cât şi cealaltă nu se pot afla decât arareori în echilibru, fie că. primează viziunea în dauna expresiei, fie că expresia printr-o prea mare precizie stinghereşte aripa cu pene şi inefabilă a viziunii. Şi o înclinare şi alta, înspre viziune sau către limbaj, au lăsat în istoria poeziei, şi nu numai a poeziei, strălucite exemple. Probabil că dacă nu s-ar vorbi decât o singura limbă pe întreaga suprafaţă umană a globului, cu aceeaşi naturaleţe cu care toţi oamenii merg sau privesc, probabil că viziunea ar fi unica constantă în judecata de valoare a operei de artă, meritele expresiei fiind subsumate şi neesenţiale.
în orice caz, noţiunile în esenţa lor abstractă sunt profund general umane. Principiul lor fundamental, legea lor fundamental genetică este una şi aceeaşi şi mai presus de limbă, pretutindeni, servindu-se de limbă numai ca de un sol necesar creşterii lor şi formulării lor în zona ideală spre care converg energiile umane transformate în idee.
însă fantastica şi încă necxplicata diversitate a limbilor, în ceea ce priveşte particularităţile lor fonetice, morfologice şi sintactice, adică latura profund materială a limbajului determină, ca factor de primă importanţă, din punctul de vedere al artei, expresia.
Dacă nu ar părea o aserţiune prea riscată, aproape că mi-ar veni să cred în existenţa poeziei ca un fenomen de materialitate lingvistică tipic pentru existenţa în lume a unui număr extrem de mare de limbi diferite. E de la sine înţeles, logic, faptul că au existat lingvişti aberanţi care au încercat crearea unei limbi unice, resimţind ca pe o traumă diversitatea materială a limbilor în dauna unicităţii lor noţionale.
Resimt ca firească, logică, acea tendinţă a poeziei de a deveni metalingvîstică, deasupra laturii materiale a limbajului, revendicându-se totodată noţiunilor. Marea poezie, într-adevăr, n-a rezidat niciodată din metafore şi nici din idei, ci şi-a căutat o zonă autonomă, numai a ei ca dimensiune fundamentală a spiritului uman, folosind limbajul numai ca un vehicul şi atât, un vehicul care transportă tocmai ceea ce este mai caracteristic şi mai particular umanităţii, diferenţiind-o de tot ceea ce este altceva decât umanitate, situând-o într-un cosmos egocentric sau excentric, dând însemnătate şi sens fenomenului existenţial.
Dar, ca să fie aşa, avem nevoie de etaloane, avem nevoie de constante, avem nevoie ca lumina sâ aibă întruna şi întruna viteza de 300 000 km/s.
Altfel, fără sistem de referinţă, adevărul se dezechilibrează; fâră inimă, emoţia pluteşte în van; fără ochi, privirea nu există.
98
NI CHITA STANESCU
99
Rar fenomen de echilibru între viziune şi expresie, poetica lui Tudor Arghczi este un etalon naţional al valorilor poetice, aşa cum poezia marelui Mihai Eminescu este perpetuul etalon pentru tot ce este şi va fi nou vreodată în poezia românească.
Cu Tudor Arghczi, avem o lecţie dusă până la capăt, de valoare estetica. Universul poeziei lui, infinit variat şi de o rara maleabilitate a expresiei, egal cu sine însuşi şi aproape elucidând roată fenomenologia pe care şi-o propune, îl asemui cu universul newtonian desăvârşit la nivelul planetei şi la care nu se mai poate adăugi nimic, în funcţie de ceea ce el şi-a propus să fie.
El esre etalonul aur, perpetuul etalon aur, el este metrul de platină, el este secunda măsurată de ceasurile de cuart.
Pe aici, se trece, aici. se dă examenul, de aici, se pleacă mai departe.
O-I, OI
Adeseori, mai ales la singurătate, îmi vine sâ mă laud, cu norocul aproape neverosimil, de-a fi cunoscut artişti ca Ion barbu, Tuculescu, Geo Bogza; de a-i fi putut vedea cu ochii, de a-î fi putut auzi cu urechile. Adeseori, îmi vinesâ mă laud, mal ales la singurătate, cu norocul de-a fi cunoscut şi legat prietenie cu artişti dc o vârstă cu mine sau mai tineri încă, artişti pe care mâine ţara mea îi va îmbrăţişa şi nenăscuţii degustători de frumos îi vor venera. i\u teama de a fi ridicol mă împiedică sâ-î sărbătoresc acum, ci nedreptatea pe care-aş putea să le-o fac, asezându-i nu după alfabet, ci după mersul stelelor aducătoare de noroc.
O nelămurită nelinişte mă împiedică încă să o fac, un oarecare sentimem fără precise hotare silabiec. Mă zgârii in consoane, mă înclin prea tare prin ferestrele vocalelor. Cea mai tulburătoare (şi auzită, şi scrisă) poate că este vocala O. Ea poate fi ouată dc o invizibilă pasăre, care şi-a făcut cuib din urechea mea, pasăre care stă aici clocindu-şî sonorele ouă, până când ies din ele cuvintele.
Mai înainte de a se despărţi întunericul de lumină, pământul de ape, alienarea aproape de nereprezentat în planul noţiunii, ca semn şi loc dc naştere a lucidităţii, mi se pare a fi despărţirea insului de propria lui vorbire.
Copil fiind păduri cutreieram.
100
NICHITA STANESCU
PROZA
101
E purul adevăr. Cutreierase în două picioare, în două mâini şi în vorbire. Intre actul vorbirii şi cel al apucării unui obiect cu mâna nu era nici o diferenţă. Copilul nu e conştient că are mâini, deşi gesticulează tot timpul cu ele, după cum habar nu are că vorbeşte, deşi mirarea lui .se exprimă cel mai ades prin e cer
Intre mâna copilului şi limba lui nu c nici o diferenţă. Limba lui are cinci degete, ca şi mâna lui, şi apucă la întâmplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeaşi dibăcie cu care apuci un fruct sau o surcea.
Homo universalii, în accepţia lui cea mai adevărată, acum, la această vârstă poate fi întâlnit.
Apoi, vine prima mare alienare, prima apariţie a diferenţei specifice între ins şi lume: şcoala, clasa I primară, alfabetul, 0-1, OL
Deodată, afli că vorbeşti. Brusc, vorbirea din cântec devine cu totul şi cu totul altceva. E ca şi cum a privi nu mai e privire, ci un ciudat sistem de semne. Ca şi cum o înfăţişare oarecare, văzută, ar deveni numai o variantă, posibilă, strictă, din mai multe înfăţişări posibile, stricte, la fel de adevărate şi în acelaşi timp posibile. (Dar aceasta numai inefabila ştiinţă a sentimentelor exprimate prin cuvinte, poezia, o poate percepe.} E ca şi cum gestul unui brat ar deveni deodată corect sau nu, dintr-un punct de vedere străin mişcării.
Acum, aici, în clasa I primară, afli deodată că vorbeşti, şi nu numai că vorbeşti în genere, ci şi că vorbeşti o limbă anume. 1 jmba copilăriei este brusc răiatâ. Cele cinci degete cosmice ale ei sunt retezate şi în locul lor cresc literele - si mai presus de toate măreţul O-I, OL Ubicuitatea se sfărâmă. Intre ins şi lumea nediferenţiată, năpâditoate, a fost aruncat pieptenul care se transformă în pădure: O-I, OL
De-aici, începe limba română şi sentimentul ţârii, de la revelaţia lui O-I, OL Ce nemaipomenit de fin bisturiu!
Ascuţita, fulgerătoarea tăietură care desparte insul de generalitatea confuză, care dă concreteţe limbii prin conştiinţa de sine, o concreteţe la care celelalte simţuri nu au ajuns niciodată, în pofida artelor care le-au sublimat (muzica, pictura...).
O-l, OI, iată sceptrul invizibil al învăţătorului, sceptrul cu care el domneşte peste împărăţia clasei a-ntâia primară, aici unde se înalţă întruna cea mai de seamă construcţie şi ea mai durabilă: sentimentul ţării...
Se cuvine o emoţionantă laudă pentru litera O şi pentru litera I, pentru copilărescul şi magnificul O-I, Ol. Se cuvine o pioasă şi perpetuă recunoştinţă pentru mânuitorii lui O şi lui 1, învăţătorilor clasei întâi primare, pentru felul cum mânuiesc această revelaţie, această pozitivă alienare a copilului prin O şi prin 1, tulburătoare rădăcină a celorlalte înţelesuri. Se cuvine o profundă stimă pentru anonimii savanţi, învăţătorii clasei întâi primare!
Domnule învăţător Popescu, adeseori, mai ales la singurătate, îmi vine sâ mă laud cu norocul aproape neverosimil de a fi cunoscut artişti mari, de a-i fi văzut cu ochii şi auzit cu urechile. E poate un noroc al amândurora...
102
PRO/.A
103
AL MEU SUFLET, PSYCHE...
„Călătoream cu al meu suflet, Psyehe", când, deodată, m-a întrebat: Dar animalele, ele cc-or fi gândind în sinea lor despre lume? Ce să gândească! Ele nu gândesc, ele au numai dorinţă şi pofte. Numai verbe le dau prin minte si nici măcar verbe. Aspiraţii spre verb, stări nervoase, aure, obiecte în distrugere sau în naştere, toate, absolut toate tinzând spre verb.
Oricât ar părea de ciudat, verbul nu are memorie. E greu sâ ai memorie atunci când tu însuti eşti în plină acţiune, încheierea acţiunilor, împlinirea sau moartea lor, ea singură are memorie.
A gândi în substantive înseamnă să aî o fabuloasă memorie. Cine ar putea să aibă o mai fantastică memorie decât cuvântul copac, el, care îşi aduce aminte de toti copacii lumii? Şi nu numai de copacii lumii, ci şi de toate verbele pe care ci le-au stârnit, acţionând într-un fel sau altul, existând.
Al meu suflet, Psyehe, m-a întrebat: tu, care alergi, ce crezi despre cei care aleargă; tu care stai ce crezi despre cei care stau?
Numai când stau, ani păreri despre cei care aleargă, dar când alerg, alerg pur şi simplu, nici nu mă gândesc la cei care stau.
Astfel, se face că mai degrabă aş putea vorbi despre verbe decât despre substantiv.
Atunci, când verbele îmi năpădesc starea de spirit, când mă aflu în mijlocul lor şi eu însumi sunt un verb, mă interesează tensiunile lor, le simt tensiunile, alerg direcţiile lor, citesc pe
ele, ca pe cadranul unui ceas cu o infinitate de limbi arătând o infinitate de ore şi de minute.
Când starea mea dc spirit se odihneşte în amplele jilţuri ale substantivelor, atunci mă gândesc tot la verbe, pentru că verbele sunt memoria substantivelor. O memorie ciudată, aş zice uneori chiar o memorie a viitorului, dar verbele însele nu au memorie, pentru că ele sunt însăşi memoria.
AJ meu suflet, Psyehe, mi-a spus: Ţie, care-ţi place poezia şi te proclami romantic, adică un nebun după verbe, de o nebunie asemănătoare cu nebunia bătrânului Hokusai, cel nebun după pictură, ţi s-ar cuveni penitenta memoriei. Ţi-as pedepsi trupul să-şi aducă aminte de toată istoria trupurilor de până la el... Bine, i-am răspuns, dar chiar asta se şi întâmplă cu trupul meu, el caută să uite ceea ce ţine minte, ca să poată crea înaintea şi nu înapoia lui, amintiri care încă nu s-au întâmplat.
El nu iubeşte substantivele, pentru că plăcerea cea mai mare e sâ creeze, nu să judece ceea ce este creat. A fi ahtiat după sensul creaţiei şi numai după sensul creaţiei înseamnă să-ţi refuzi întru câtva judecata de valoare, dar nu pentru că n-ai vrea sâ te bucuri de ea, ci doar dintr-o acută lipsă de timp, totdeauna absorbit în mişcarea verbelor.
Al meu suflet, Psyehe, cu care călătoream, mi-a spus: E bună alergarea calului pe câmp, dar şi mai bun este câmpul, pentru că pe el se poate alerga! Tu, Psyehe, tot timpul mă faci să vorbesc când abia mă pregătesc să inventez cuvinte. Tu mă faci sâ mă grăbesc, pe când eu abia mă pregătesc să inventez un cuvânt potrivit pentru grabă. Psyehe! Fâ-te odgon cu ancoră la un capăt, ca sâ oprim un singur verb şi să-l putem vedea cu ochii. Hai, să încercăm să-l oprim din goană, literele lui să se izbească una de alta, ca tampoanele de oţel ale vagoanelor de tren, la intrarea în staţie.
104
NI CHITA STANESCU
PROZA
105
Să venim cu mari lupe, cu microscoape, să ne punem mâna streaşină la ochi, sa aducem luneta, sa punem muzica, sâ aducem păsări vorbitoare, să întindem preşuri zburătoare, să înşirăm fructe şi să stăm împreună înlănţuiţi de uimire şi să privim la ciudaţii călători din verbe!...
A opri un verb e poate mai greu decât oprirea unei raze de lumină. Lumina e însăşi mişcarea. Dar mişcarea lumilor abstracte arc altfel de raze, poate că ea este însuşi verbul.
Nu lumea abstractă, Psyehe, ci mişcarea ei, pe aceasta aş vrea s-o vedem dacă putem s-o vedem.
Al meu suflet, Psyehe, s-a tulburat:
— Ce faci, mi-a spus: încerci şă dai o definiţie poeziei! Te aventurezi într-un domeniu atât de gingaş!
- Nu, am strigat, nu vreau să dau o definiţie poeziei, deşi, uneori, ea opreşte câte un verb şi cu ochi miraţi priveşte fiinţele, şi ele mirate, desciuzând din verb. Ceea ce e în mişcare nu este previzibil. Ceea ce nu este previzibil este foarte greu de definit. Poate fi numai înconjurat dc mari spaţii nemişcate, poate fi numai delimitat.
Psyehe! Tu, al meu suflet, aminteşte-ţi că focul era obţinut în Antichitate prin frecarea a două bucăţi de lemn. Vreau să văd ce este acela un verb, chiar dacă voi fi nevoit sâ iau două substantive şi să le trec unul de celălalt până iau foc. Adeseori, căutând un lucru, descopăr altul. Voind să aflu ce este un verb, mă tem că mai degrabă am să aflu ce esre căldura.
Dintre elementele antice ale materiei: pământul, focul, aerul, apa, singur focul avea caracteristicile verbului. Pământul, apa, aerul şi focul poeziei au şi ele aceleaşi trăsături. Tu, Psyehe, tu locuieşti în foc, de tine depinde căldura sau răceala poeziei, de tine şi verbele tale. Tu îmi pui întrebări, dar eu nu pot să-ţi pun ţie nici una, pentru că structura ta este interogativă, tu însăţi eşti o întrebare.
Mai bine, Psyehe, fă-te odgon cu ancoră în vârf, şi hai să tragem un verb la mal, ca pe o Arcă a lui Noe, şi sâ lăsăm să
coboare în inteligibil toate fiinţele atât de diverse, care alcătuiesc nuanţele căldurii. Comunicăm prin căldură sau prin frig.
Ferice de cel cald sau rece, pentru că pe cel călduţ, cum spune textul legendar, Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa.
CARTE DE CITIRE, CARTE DE IUBIRE (1980)
IOT
DE DOR DE SUFLETUL LUI ANDERSEN
SCURTĂ PIERDERE A MINŢILOR Băiatul îi spuse iepurelui:
- Nu-mi prea vine sa mă întorc acasă, că de atâta alergătură mi-am pierdut minţile!
- Pe unde ţi-ai pierdut minţile, spuse iepurele toarte galanton, că mă duc eu şi ti le caut, că eu tocmai sunt în alergare si ti le găsesc şi ţi le aduc înapoi.
- Păi, nu prea ştiu pe unde mi le-am pierdut, zise băiatul.
- Păi, zise iepurele, oî fi şi tu zăbăuc, dar spune-mi si mie cum arată minţile tale ca sâ le recunosc şi să ţi le aduc înapoi.
- Nu prea ştiu cum arată minţile mele, spuse băiatul.
- Ca nişte coacăze? încercă iepurele să-l ademenească; ca nişte căpşuni? încercă iepurele, uitându-se mirat la băiat.
- In nici un caz ca nişte căpşuni, că ele sunt sâmburoasc si rămân în strungăreaţă şi în nici un caz ca nişte coacăze, zise băiatul.
- Atunci, întrebă iepurele, nu cumva seamănă cu altceva?
- P.le nu seamănă cu nimica, zise băiatul, cum să semene ele cu altceva, când ele sunt minţile mele.
- Da? a întrebat iepurele.
- Da, a răspuns băiatul.
- Ştii ce? i-a răspuns iepurele, sâ ştii că eşti un mincinos.
- Nu sunt mincinos, i-a răspuns băiatul, cum o să fiu eu
mincinos?!
Iepurele a căzut pe gânduri, după care a zis:
110
NI CHITA STANESCU
111
- Aşa o fi cum zid tu, poate că nu eşti mincinos, dar să ştii câ în orice caz, mic îmi este toarte clar ca lumina zilei, că tu esti un repetent patentat.
- Ba nu, a zis băiatul!
- Ba da, a zis iepurele.
BLÂNDA POVESTE DESPRE LUMINĂ
Din singurătate, îl apucase mâncârimea şi începuse sâ se scarpine. S-a scărpinat atât de tare, că a făcut ghimpi.
Eu nu sunt în nici un fel prieten cu trandafirul. Nici culoarea lui nu-mi place, nici mirosul lui nu-mi place, şi nici faptul ca are ghimpi nu-mi place.
Şi eu sunt la fel de singur ca şi el, dar eu nu mă scarpin. Mă tem că sunt cu mult mai singur decât el, de aceea spun de el cum se scarpină şi spun de el că nu suntem prieteni cu el şi zic de mirosul lut că nu-mi place şi zic de el câ el nu e singur, pentru câ are ghimpi.
Sâ tiLi-I mai văd în ochi pentru că-mi aminteşte de mine!
Care ochi, ce, parcă eu am ochi?!
113
LUAREA OBICEIULUI
în ceea ce mă priveşte, eu mi-am luat obiceiurile după o ghindă, pe care am încercat să o muşc şi am rămas fără doi dinţi din această pricină.
- Obiceiuri ca obiceiuri, mi-a zis mătuşa mea ursoaica, dar ru nu crezi că ar trebui să faci şi un pic de omor pe la albine ca sâ te înfrupţi din fagurele de miere?
Pe mine mă dureau încă dinţii rupţi în ghindă, aşa câ puţin îmi păsa de fagurele de miere, aşa că gemând, ridicându-mi botul în sus, am zărit un stejar, şi pe o ramură a lui, o pasăre cu şapte capete, cu cinci aripi, cu un singur picior, şi pe deasupra, am zărit si pe cer o cometă al cărei cap seamănă întocmai cu chipul verişoarei mele Safta şi care avea o coadă atât de lungă, încât de multă vreme s-a terminat această poveste, iar coada ei, încă este, încă este, încă este.
114
LA SFÂRŞITUL UNUI CAMPIONAT
Eram cât se poate de supărat că echipa mea favorită, Petrolul Ploieşti retrogradase în divizia B, încât în noaptea aceea foarte călduroasă, îmi scosesem niaieul pe care era desenată o sondă şi-1 azvârlisem pe fereastră.
Ce-i drept, mingea o ţineam în pat, pentru că la o nevoie să am şi eu în ce şuta, când deodată, ni-am trezit pe pieptul meu, nici mai mult, nici mai puţin, cu un şoarece care, nici mai mult, nici mai puţin, voia sâ sugă lapte din sânul meu de fotbalist.
- Ce faci ncnorocitule? i-am zis.
- Hu nu sunt nenorocit, eu sunt nenorocită, iar tu esti mama mea, spuse şi izbucni în lacrimi.
Am sărit fiert, mi-am sculat vecinii, pe dragii de Nalbanţi, din somn, ţipând ca un apucat şi le-am zis:
- Unde este motanul vostru căruia-i zicem cu toţii Prostii, că ani nevoie grabnică de el ca să mănânce un şoarece.
- Pe calorifer, mi-au spus ei. la-1 de acolo şi lasă-ne şi pe noi să dormim.
1 .-am luat pe Prostii Ia subţioară, care încă mai sforăia, l-am dus vizavi în apartamentul meu, şi l-am trântit pe patul meu tare ca piatra ca să se trezească şi i-am zis:
- Mânâncâ-1 imediat pe şoarecele ăsta de sex feminin şi care mă dă drept mama lui deşi eu sunt fotbalist.
PROZA
îs
Motanul cel galben, numit şi Prostu, a deschis un singur ochi şi s-a uitat la şoarece, care stătea pe perna mea şi mi-o umpluse toată cu lacrimile lui de şoarece, şi care striga ca apucat:
- Mamă, mamă, unde eşti tu mamă? - deci motanul cel galben numit şi Prostu a deschis un ochi şi văzând toate acestea a zis:
- Eu nu mănânc din principiu şoareci care plâng. I .acrimile lor îmi fac extrem de râu la stomac.
După care a plecat demn şi cu coada în sus direct spre caloriferul lui de reşedinţă.
Vecina mea. doamna Nalbantu, îmi spusese că este un motan baptist, dar cu uitasem treaba asta.
De furie, am vrut să şutez mingea în zid, dar am nimerit cu piciorul direct în zid, de m-a durut piciorul de m-a făcut să urlu.
- Unde eşti, fă? am strigat la minge.
- Nu mai sunt, m-aiii dezumflat de atâta aşteptare ca sâ fiu şi eu şutată vreodată.
Şoarecele plângea în hohote si mă striga cu numele de mamă uepăsâtoare, în timp ce eu mă ţineam cu mâinile de picior şi urlam ca un leu săgetat de asirocaldeeni, şchiopătând prin cameră ca lordul Byron.
116
117
TATĂL MEU SI LIBELULA LUI
Era o libelulă, pe atunci, prin părţile noastre, mai spre deal, era o libelulă verde cu doi ochi negri.
Tata, rezemat pe cotorul coasei lui şi foarte năduşit, mai zâmbind, mai nezâmbind, a întrebat-o:
- Mă, Safto, tu eşti şurub?
- De ce să fiu şurub, când eu sunt libelulă?!
- Mă, Safto, atunci tu eşti şurubelniţă.
- Cum o sâ fiu eu şurubelniţă, când eu sunt libelulă?! Tata a tăcut, şi şi-a şters în trecere fruntea cu cămeşoiul de
in, şi-a pus mâinile pe coasă, şi a înţepenit deodată strigând la coasă:
- Fă, Safto, tu eşti coasă?
- Ce-oi fi vrând să fiu eu, bă, libelulă? Ce, ai dat în orbul găinilor de nu vezi că sunt coasă?
Tata s-a rezemat de cotorul coasei şi-a mai întrebat-o din nou pe libelulă:
- Fă, Safto, tu eşti libelulă, fă?
- Mă, dacă tot mâ strigi Safta, ce mă mai întrebi dacă sunt libelulă sau nu?
- Eu sunt Safta, blegule.
în rest, nu-mi mai aduc aminte nimic de acele vremuri de odinioară.
DE CE HIBERNEAZĂ MARMOTA DE MUNTE
Marmota de munte, care esre o ronţăitoare şi de care eram îndrăgostit în acea toamnă până la plâns şi până la gelozie, -si - care era păroasă şi nemaipomenit de dulce, — şi - care avea doi ochi de marmotâ negri şi strălucitori cărora le lipseau numai stelele ca să nu-î confund cu cerul însuşi, - da, ce zic eu, - cu două ceruri ele însele.
Marmora de munte nu mă iubea, - şi, - în consecinţă nici nu mă gelozea, - şi, - din această pricină nici nu mă băga în seamă, - şî, - mă făcea să sufăr nespus dc mult, —şj, - să număr plopii mei canadieni, ca sâ mă asigur de faptul că sunt fără de soţ in ciuda faptului câ toţi vecinii ştiu că plâng din pricina ei, - şi, - ea, care este o marmoră lipsită de suflet şi de munte, adică de mine, - şi, - nici de faptul că fără ea nu mai pot trăi dc fel.
Atunci, am întrebat-o:
- De ce hibernezi, când eu tc iubesc?
- I reaba mea, mi-a răspuns marmota, şi, în genere, vezi-ţi de treaba dumitale!
FJe supărare, mi-am ras părul şi sprâncenele, codrul şi puienele, iar din barba pe care o aveam, mi-am lăsat un singur fir de păr, de capătul căruia am agăţat o bilă de plumb, ca să bălângăn, ba la dreapta, ba la stânga.
Un cuc mi-a spus:
118
NI CHITA STANESCU
- Nu mai sra sâ suferi atâta pentru indiferenta asta de marmoră! Am eu o verişoară care tocmai s-a despărţit de bărbatul ei, şi care este singură cucă. Poate, dacă vă fac cunoştinţă, o să vă îndrăgostiţi unul de altul, şi tu ai sâ uiţi de marmota, şi ea o să uite ce are de uitat si o să fiţi numai voi doi şi o să fiţi fericiţi că timpul trece.
- Eu fără marmota de munte nu mai pot trăi de fel, am răspuns, - şi, - de supărare şi dc inimă neagră, am început să dau din firul meu de barbă cel care are la capăt o bilă de plumb, măsurând trecerea timpului.
119
SCROAFA CEA MICĂ ŞI MARELE FLUTURE
(O trista poveste de dragoste, care smulge lacrimi până şi din pietre, precum si descrierea amănunţita a polenului care uneori este folosit pentru zborul în zigzag, cât sî descrierea amănunţită a guiţului, care uneori este folosit drept rugăciune şi rugăminte de iertare.)
A fost o dată ca niciodată un prinţ nespus de palid si o prinţesă nespus de palidă, încât prin ei se putea vedea ca printr-un geam tot restul lumii (dacă te sculai de dimineaţă si nu-ti era prea somn).
Aşa s-a făcut, că, într-o bună dimineaţă, sculându-mă cu noaptea în cap şi alunecându-mi ultim.ele stele pe şira spinării, care mă şi gâdilau de altfel, încercând să-mi apună pe după centura mea cea lată de şerif, deci, aşa se face că, în acea dimineaţă, când tocmai mă sculasem cu noaptea în cap şi cu ochii in mâini căci şî până în ziua de astăzi nu ştiu dacă ochii mei îmi scărpinaţi pâlniile sau pâlniile mele, sprâncenele stufoase, aşa se face deci, dacă îmi aduc eu bine aminte, câ, în acea dimineaţă, m-am uitat prin prinţul cel palid şi prin prinţesa cea palida, ca printr-un geam, în tot restul lumii.
Nu m-aş mai fi uitat!
Să vedeţi ce-am putut să văd, şi, vă sfătuiesc mai degrabă sa rupeţi pagina acesrei cărţi, decât să citiţi îngrozitoarea vedenie
120
N1CHITA STANESCU
121
pe care am văzu t-o, şi pe care nu doresc clecâi în silă să v-o spun, şi silit de umbra norilor sprâncenaţi, care, tocmai attincea se încruntau pe cer care era la fel de somnoros ca si mine, şi nu vroia să-şi deschidă ochiul. Khe!...
MU CEA LUI FLAIMUCEA
Băiatul a venit la mine şi m-a pironit în ochi cu ochii lui ascuţiţi ca două pitoane şi a oftat şi a dat sâ plece.
- Un'te duci Mucea? am strigat eu după el.
- Mă duc să mor de foame.
- Stai bă, câ-ti dau o pară mălâîaţâ, de te saturi, si laşi şi dâră la plecare după tine, şi, şi muzică de fanfară din trompeta maţelor.
- Mă, a oftat băiatul, eu sunt pe ducă şi urmează să mor în curând dc foame.
- Bă, Mucea, i-am zis, cum o sâ mori de foame, uită-te şi tu la mine ce gustos sunt. Mănâncă-mi nasul si roade-mi urechile şi satură-te şî du-te-n praştie sătul.
Mucea s-a întors palid şi m-a ţintuit drept în ochi cu ochii lui ca două ciuperci plânse dc ploaie si a murmurat:
- Mă, Nichira, eu nu mă mai pot sătura niciodată în viaţa mea, pentru că sunt plin până la gură.
- Haida-de, bă, m-am mirat.
- Uare haida-de, a zis Mucea smiorcâind, tu nu mă înţelegi că sunt plin până-n vârf şi din pricina asta nu mai am ce să mănânc şi în curând o să leşin şi după aceea n-o sâ mă mai trezesc şi o să mor de o cruntă şi jalnică foame?
- Haida-de, bre Mucea, cum o să mori tu, că mă pun în locul tău atunci, şi mor eu în locul tău, de o să-ţi pară atâta de rău că mor în locul tău, încât ca sâ mă reînvii n-o sâ mai ai nici
122
N1CHITA STANESCU
tu chef să mori, fiind deosebit de ocupat şi în treabă cu reînvierea mea. Bă, golaşule, ce-î cu tine, bă?
- Păi ce să fie, Nichîta, cu mine, dac-ai şti, mi-ai plânge de milă.
- Şotron mat joci?
- Şotron nu mai joc.
- Coarda o mai sări?
- Coarda nu mai săr.
- Nici măcar gioale plumbuite nu mai tragi?
- Nici măcar.
- Mucea, ori eşti bolnav, ori eşti mincinos, ori ai devenit peste noapte înger. Din ce eucurig ti s-a tras, mă Mucea? Spune bă, că nu zic la nimeni, promir. 1 i s-au tras toate astea din vreun eucurig?
- Nu mi s-a tras din nici un fel de eucurig, pentru că mama a tăiat cocosul şi eu am refuzat să mănânc din el, pentru câ eu îl botezasem Jorj şi pentru câ cocoşii care au nume, după cum bine se stie, acresc ciorba cu înţelesuri mistuitoare. Nu, a strigat Mucea, toate astea nit se trag dintr-o păpuşă de cauciuc, adică dintr-un băietei de cauciuc care ţinea cu mâna lui dreaprâ, lipit dc pântec, un mic avion de cauciuc, şi care dacâ-1 apăsat pe pântec, scotea un sunet, zi-zi-zi-zi, sau dacă-] apăsai foarte tare pe aripa din dreapta a avionului, scotea sunetul de vi-vi-vi-vi, vi-vi-vi-vi. Eu m-am plictisit de băiatul de cauciuc care ţinea avionul lipit de pântec şi am şterpelit foarfecă de croitorie a lui babacii şi l-am tăiat cu ea în două, ca să iau avionul.
- Ei, aî luat până la urmă avionul?
- Care avion? Băiatul de cauciuc era gol pe dinlăuntru exact cum sunt si eu, deşi n-am avion lipit de pântec.
-Şi?
- De arunci, refuz mâncarea. Supa de găluşte îmi cade în piciorul drept, cartofii prăjiţi îmi cad în piciorul stâng, roşiile şi "vinetele mi-au umplut toată burta, iar ultima dată când am
PROZA
123
mâncat un copan de pui, mi s-a urcat până Ia gât si până la onuisor. -Si?
- Cum şî? Tu nu înţelegi că eu sunt plin dc mâncare pană la cerul gurii, tu nu înţelegi că sunt mort de foame si nu mai am unde să pun în mine mâncare câ m-am umplut? Nici chiar tu nu înţelegi ce foame-mi este, desi sunt plin de mâncare?
- Nici chiar eu nu înţeleg, Mucea, pe cuvântul meu de onoare, nu înţeleg, şi ştii ce? la adu tu repede foarfecă aia de croitorie a Ini tac'tu ca sa vedem noi.
- Păi, eu nu am avion pe burtă, ce să vezi?!
- Adu repede foarfecă aia de croitorie a lui tac1 to, casă văd eu.
- N-o aduc. -Adu-o!
- N-o aduc. -Adu-o!
- N-o aduc.
124
DESPRE NĂTĂRĂUL DE JOHANNES SEBASTIAN
Un fluture marc şi trist şi tulburat în sinea lui, - noi dragi copii nu aveam de unde să stim că de ce el era aşa, - deci, un fluture s-a gândit deodată câ ar zbura cu mult mai sus dacă ar fi înghiţit de un vulture, şi, - chiar dacă n-ar vedea nimic de acolo din burta lui, totuşi ar simţi câ norii sunt departe si jos sub el, iar nu departe şi sus deasupra lui.
Fluturele se numea Johannes Sebastian căci aşa îl botezase fluturoiul, tatăl său şi fluturiţa, mă-sa, - ca sâ-si aleagă după voîe unul dintre cele două nume, dacă nu-i place celălalt.
Johannes Sebastian, cu mare greutate şi cu lacrimi, s-a dus la vulturul pe numele său de război numit Adler, iar pe numele lui de pace numit Dler, si i-a zis:
- Mult stimate principe consort, tc conjur sâ mă înghiţi pe loc!
Dler, care nu era în toane bune, si-a întors scârbit pliscul său alpin, tăcând măreţ.
- Mărite Dler, îi zise Johannes Sebastian cu dezasperare, lasă-mă să merg şi eu în burta ta, spre insulele Pinguine.
Se lăsă tăcere, încât se puteau auzi cuvintele, citindu-se singure pe ele însele.
în fine, Johannes Sebastian, ocolind florile, încercă sâ zboare în linie dreaptă, lâsându-si umbra fugitivă peste: un cărăbuş profesionist, o omidă oranj de blondă, un nasture de
PROZA
12s
la blugii vărului meu Gigi, o piatră rotundă şî galeşă, cu un singur ochi de peruzea si fără de rost, un ac dc cusut ruginit, peste şoarecele de câmp şi necăjit, descris în una dintre poveştile mai dinainte, peste un morcov, şi, în cele din urmă, peste un pistrui.
- O, a strigat speriai pistruiul care era galben si nu avea alt nume decât acela de Pistrui.
- O, a strigat palid si deznădăjduit Johannes Sebastian, mort de frică.
După o tăcere melancolică din care reieşea clar faptul câ toate vieţuitoarele urmau să apună de pe faţa inimii mele, într-o desăvârşită solemnitate, Johannes Sebastian şopt! Pistruiului:
- Cred că te cunosc de undeva.'!
- Si eu cred câ re cunosc de undeva, nu cumva te cheamă lohanncs Sebastian?
- Cbiar asa mă cheamă, a răspuns lohanncs Sebastian.
- Asrăzi, ai nimerit greşit, dragă Johannes, spuse Pistruiul, fetita numită Marta şi care mişcă tot timpul nemulţumită
din nas, şi pe vârful căruia m-am ales Pistrui-şcf, acum doarme dusă. Mai înainte, mi-a dat poruncă:
- Dorm dusă şi nu mat mişc din nas şi să nu te mai prind că în absenţa mea mai vinzi pe nimic nătărăului ăla de Johannes Sebastian zigzaguri.
Asta este!
RESPIRĂRI (1982)
129
ÎNNODAREA ORIZONTULUI DESPRE LIMBA ROMÂNA
A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi-gândire nu se poate Face decât numai într-o limbă -, în cazul nostru, a vurbî despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poare fî decât exprimată in limba română. Pentru mine, iarba se numeşte „iarbă""; pentru mine, arborele se numeşte „arbore", malul se numeşte „mal", iar norul se numeşte „nor". Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această revelaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.
Mu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şî frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât dc intimă îmi este limba în care m-am născut, încât aproape nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două patrii coincidente; o dată este patria dc pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei dc pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea.
De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.
130
PROZA
131
DE FAPT, CE ESTE LIMBA ROMÂNĂ?
1.
Din învăţaţi prosti sau din nepricepuţi băgători de seamă ai poeţilor, o grea şi gravă superstiţie s-a preluat drept adevăr în tehnica misterului. Misterul, mai întâi, nu are tehnică. Mai apoi, misterul ţine de existenţă, iar nu de reprezentarea ci.
Dar, iată despre ce este vorba: este vorba despre aşa-numitul lucru asupra cuvântului. O absurditate, o lipsă de bun-simţşi o lipsă de gust vădeşte acel căruia i-ar da prin minte câ s-ar putea lucra asupra cuvântului. O prostie şi o neînţelegere vădeşte acest slogan semidoct. Ca şi cum, Doamne Dumnezeule, ani putea să lucrăm asupra mâinii cu cinci degete înfătişând-o nemuririi cu şapte degete.
II.
Ca de obicei s-a dat de exemplu pe cel mai marc, pe cel mai de seamă, pe singuratecul de primul de Eminescu. Ce strigau în cot cei care-i citeau manuscrisul, iar nu sufletul? Cu o voce de scapete şi în cor de copii castraţi, pentru son de biserică gotică, pitigăiau: poetul lucrează asupra cuvântului, ca dovadă nenumăratele sale variante la un singur-singuratec cântec.
Au confundat, vai lor, starea de ecou a poetului cu repetarea mereu mai transformată a cuvântului. S-a confundat talentul cu munca, înţeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcaţi cu vorbe si cuvinte.
Nici pomeneală de o atare muncă; talentul nu este muncă, ci revelaţie, el nu rezidă din timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt.
III.
Serii întregi de creduli l-au îngânat pe Sadoveanu, crezând că aceasta e starea sublimă a limbii române. Limba operelor lui Sadoveanu jiu este tot una cu limba română. Limba română <i primit în .sine, ca [>e un meteorit, vorbirea sadovenianâ.
Limba poeziilor lui Arghczi nu este tot una cu limba română. Limba română a primit vorbirea argheziană ca pe un panaş.
Limba lui Matei Caragiale i-a fost limbii române miere şi fiere, dar limba română mai bea şi mai degustă si altele şi altcândelc.
IV.
îngânaiidu-1 pe Ion Barbu, copii neajustaţi într-un simţ real al limbii au crezut că scriu româneşte. Ion Barbu da, ei niciodată. Sadoveanu da, îngânătorii lui niciodată, Ion Creangă da, motoceii lui niciodată.
V.
Butucul limbii (cum spunea cu o metaforă genială Fănuş f^cagul nu stă în frunzele Unşi nici în vita Ini. Butucul acestei hmbi stă în pământul acestei ţări. El nu poate fi văzut cu ochiul
132
N[CHITA STĂNHSCU
133
aituia şi nici ronţăit cu dinţii sobolului. Vezi-1 tu cu ochii tăi şi pipăie-1 cu mâna ta.
VI.
Limba cea vie, vorbirea cea rrăită nu încape nici în gramatici consfinţite de Academie şi nici nu se potriveşte cu ce a pierdut fluturele de pe aripa sa.
Copii ai poeziei, cu limba pe limba călcând, reînviaţi.
Copii ai poeziei, în război înving armele iar nu steagurile.
Copii ai poeziei, mai vie este limba noastră decât orice scriere a ei. Potcoviţi-o cu potcoave de aur!
Sadoveanu, Arghczi şi alţi minunaţi de potcovari ai limbii au ştiu t-o că este înhămată la drum lung.
VII.
Niciodată limba nu poate să fie a unuia singur, chiar dacă el se numeşte Eminescu.
Numele ei este numele întregului nostru popor, viaţa ei e destinul acestui popor.
Mai doarme din când în când în trupul unui poet, dar pleacă repede însângerată de istorie.
ÎN ACEASTĂ TARĂ MIRACULOASĂ, NUMITĂ LIMBA ROMÂNĂ
M-am întrebat adeseori de ce până acum poezia lui Eminescu ne apare mai proaspătă şi mai tânără decar cel mai proaspăt vers al celui mai tânăr poet.
în acest sens, cuvântul geniu nu acoperă fenomenul real; desi această noţiune este inventată de romantici şi, cu precădere, lor li se potriveşte. în cazul poeziei române, aceasta mai degrabă se substituie cu noţiunea dc Eminescu şi cu nobilul epitet de eminescian, epitet ce semnifică o nuanţă superioară a calităţii versului.
Sâ încercăm să medităm asupra noţiunii care a apărut şi a crescut în conştiinţa noastră estetică, de nici măcar de o sută de ani încoace, dar cu o vigoare neobişnuită ce ne face să credem că ea are o natură sempiternă.
Viaţa lui Eminescu o ştim şi majoritar o şi înţelegem aproape în tot amănuntul ei gingaş, tensionat, vizionar, tragic si fericit, melancolic si de blândă veselie.
Fiinţa lui e permanent reală în imaginaţia noastră. Chiar si cum se plimba meditativ, cum bea un pahar cu vin, cum citea nocturn o carte, cufundat în fumul de ţigară şi cu inima grăbită în bătăi de excesul de cafea.
I urma urmei, aproape că aş putea zice câ i-am văzut ochii albaştri, ochii lui dc un căpriu intens, lucind ca două stele negre pe un cer alb.
134
N1CH1TA STÂNKSCU
135
Arghezi povestea câ, fiind copil, l-a văzut pe Calea Victoriei, trecând în absentă visare. Argbezi era copil şi ce face un copil? Un copil se uită cu ochii lut de copil, curioşi, în ochii ruturor.
Tânăr fiind, m-am uitat cu ochii curioşi si înfioraţi de emoţie în ochii ascuţiţi de inteligenţă şi dc sarcasm ai lui Argbezi. Iată cât dc apropiat e Eminescu de noi! Ochii mei s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitat în ochii lui Eminescu.
E vorba de o vedere fizică tulburata de dragostea de vers de Eminescu. Dar versul lui cel atât de viu şi cel atât de proaspăt printre noi, cel pe care creierul nostru îl vede şi—1 visează; de ce-1 vede şi de ce-1 visează cu atâta drag si cu atâta foame dc parcă i-ar fi propria sa dorinţă de sine însuşi exprimată într-un viitor împlinit!
A spune ca sentimentul poetului se identifică cu sentimentul fericit al oricui, e şi nu e adevărat. A zice că versul lui exprimă chintesenţa gândirii poetice, exprimată în natura lucrurilor ţării, este şi nu este adevărat.
Dar ce a scris E'mînescu? Nu ştim de ce a scris. Ne e clar însă că scrisul a fost modul Iui de a exista, câ versul a fost modul si acţiunea lui.
Pentru cine a scris Eminescu, ca ,sâ răspundem la aceasrâ întrebare, n-avem decât să-i întrebăm pe cititorii lui de ce îl citesc. Câte răspunsuri vom afla de la ei, tot atâtea adevăruri vom afla despre opera lui Eminescu, cea plină de adevăruri dintre care multe, dacă nu majoritatea, deocamdată ne sunt acoperire, ele fiind predestinate generaţiilor viitoare, ca o rezervă naţională de conştiinţă, pentru cei care urmează să se nască în această tară miraculoasă, numită Limba Română.
CETĂŢEAN AI, PATRIEI
Cea mai importantă idee este cea care se repetă secundă de secundă în al meu creier.
Sunt fericit că sunt cetăţean al României.
Când sunt trist sau când nu sunt trist, când sunt inspirat >aii când sunt bleg sau numai obosit, - când sunt vizionar sau când mi-c somn dc mine însumi, - toate acestea le gândesc si le formulez în minunata limbă română.
Naţionalitatea nu este o analiză de sânge, ci o opţiune. Domnul Rosenthal care a pictat cu înflăcărare chipul femeii, România revoluţionară, cu salbă dc aur pe deasupra de sânii lăptosi, pentru mine a fost un bun român. Domnul meu profesor de liceu, când m-a învăţat să gândesc cu subiect si predicat în miraculoasa limbă română, nici o secundă nu mi-a dat prin creierul meu tânăr că nu poate fi altceva decât un brav cetăţean al patriei mele.
Suntem ceea ce iubim. De la AJtamîra încoace, taurele arată colorat. Culoarea cea mai scumpa inimii mele este culoarea limbii române.
Dragii mei, nu vă mai lăsaţi provocaţi de superstiţiile unor foşti trădători, a unora care-şi spuneau lor înşile oameni şi se lăudau că sunt români, fără măcar să ştie taina acestei speranţe umane care se numeşte limba română.
A fi cetăţean român este o dragoste şi o opţiune, iar nu o stare sângeroasă a eprubetei.
Dragii mei, ce frumoasă este România luptătoare şi cu salbă de aur pe sânii lăptoşi!
PROZA
117
DEMNITATEA OMULUI CA INS
Demnitatea omului ca ins nu are nici o importanţa dacă demnitatea naţiunii si statului ei nu este în vigoare.
Ca sâ lupţi şi ca sâ merite sâ lupţi pentru demnitatea personală, statul, mai înainte de orice, trebuie asigurat şi ridicat chîar şi cu preţul sacrificiului definitiv la măreţie. Nimic nu esre mult, când e vorba de organismul nostru comun, de viata noastră fundamentală: statul nostru, ţara noastră, starea noastră generală si sublimă, în deplină vireză a luminii, iluminându-ne.
Excesul de individualitate şi de ins poate fi o amăgire, un opiu, o otravă, dacă nu se aşază la discreţia istorică a ţării în sine, dacă, râu fiind, nu se varsă în fluviul ei.
Urma nu scapă turma, iar partea nu desăvârşeşte întregul decât integrându-se întregului indivizibil.
Adolescent fiind am luptat .să exist ca individ, să mă definesc ca ins, să-mi cuprind sufletul în noţiunea de valoare. Când ani cucerit această conştiinţă, mi-am dat seama că ea aparţine mai întâi poporului meu, iar mie ca demnitate şi individualitate, numai în măsura în care în mod real aparţine poporului.
Măreţia ţării mele a devenit scopul şi pricina existenţei mele. Dragostea pentru om şi pentru principala emanaţie a omului, omenia, c specifică ţării mele. Dragostea pentru omul ca om în genere c sămânţa măreţiei ţârii mele. Ea se va împlini şi numai împlinîndu-se insul meu se va lumina de unicitate.
De la zero la unu miracolul se va diversifica, de la zero Ia unu, de fa zero la electron, de la zero la iarbă, de la zero la strigăt...
Adevărata individualitate începe prin uitarea cifrei unu, după ce te-ai uluit de ca.
A-ţi servi in mod total ţara nu este o îndatorire, ci un drept. A-ti servi in mod total tara nu este o obedientă, ci o fericire.
138
PROZA
139
IDEEA DE NAŢIUNE LA ROMÂNI
Niciodată tatăl meu n-a suportat cu linişte ideea că sunt poet. Pentru el, tot ceea ce reprezintă frumosul sentimentelor nu cred că a fost vreodată idee la îndemână sau obiect la îndemâna. Pentru el, muzica si melodia au însemnat lucruri pe care le cumperi asemenea pâinii cea de toate zilele. Om vital şi predestinai muncii, el a îmeles că lăutarul trebuie plătii, iar, când eşti rupt de muncă şi înfometat dc muzică, îi lipeşti suta cu scuipat pe frunte. L-am întristat, aducându-i prima carte tipărită şi m-am întristat, la rându-mi, neştiind de ce mândrul meu tată nu este bucuros de o carte tipărită de fu-su.
II.
Mult mai târziu mi-am luat seama. Hora si sârba sunt cântece si jocuri de chef: ele sunt cumpărate si plătite cu bani peşin de el care munceşte spetit. HI se bucură pentru câ te-a plătit. Hora şi sârba, geam paralele şi bătuta sunt petreceri de duminică, sunt preţul de cântec al sudorii. Ele nu sunt respectate, ele sunt supuse.
III.
Hora, sârba, geamparaua si celelalte cântece verisoare nu sunt în mod neapărat ale acestei tări; ele sunt ale Balcanilor,
în centrul cărora atât dc nebalcauicul popor român fiinţează. Numitul spirit balcanic a fost un răsfăţ antonpannesc, iubit de către scriitorii de talent, dar nu mai mult şi mai adevărat decât amorul fată de o marmură.
Nimic mai fals şi mai neadevărat şi mai de răsfăţ, decât ideea în artă de spirit balcanic. Cu mari efecte literare, dar şi cu mare neasezare în sufletul naţional, limba română s-a colorat de nişte munţi care nu-i aparţin si de o răsuflare care nn-i este.
IV.
De necumpârat, de neobţinut, de neavut, cî numai dc a fi fire ca şi ninsoare, colindele şi pluguşorul, aidoma Mioriţei, definesc sufletul de floare de zăpadă al acestei ţări.
V.
Colindele, care la noi nu au altul decât spiritul laic, catedrale sonore si ninsori sublime, niciodată nu propun ideea de lăutar echivalentă, tn prima sa înţelegere, cu aceea de artist. Ele sunt profund anonime şi egal anonime cum stelele din nopţile reci. Orice recunoaştere şi orice nume le împinge la nedorite sărbători. Ele sunt atât de ale tuturor, încât par mai degrabă un anotimp în plus decât un cântec cântat.
VI.
Doinele, care nu sunt altceva decât colinde de vară şi colinde de toamna (să remarcaţi câţ de puţin se doineşte iarna), mută ninsoarea în tristeţea pierderii unui an.
VIL
Cântecul la români îi defineşte şi îi scrie. Noi suntem scrişi in cântecul care nu se cumpără. Noi suntem spuşi de către
140
NI CHITA STANESCU
141
cineva căruia nu rrebuie să-i aducem mulţumire. F, un fel al sinelui de a se bucura de însuşi.
Melancolic şi mândru, alb şi rece, sufletul din miezul sufletului se arată a fi la noi.
VIII.
Ritual iar nu artă, geniu iar nu talent, viziune, iar nu vedere, nobleţe, iar nu superbenie, putere, iar nu vigoare, stea ale cărei raze noi suntem, colinda şi doina spun despre noi cu necuvinte, cuvînrelc noastre.
IX.
Colindele, ale tuturor pentru toti, şi doinele, ale unuia către singurul, nu sunt niciodată prilej de veselie, ci numai de încoronare cu frig.
X.
TatăJ meu se temuse că din osul lui s-ar ti putut face o vioară, iar nu din privirea lui o ninsoare. F,l ştie mai bine decât mine ce s-a întâmplat.
XI.
Despre noi, putem spune la munte, la deal şi la vale o
colindă sau o doină.
Colinda s-ar putea începe cu Jeru-i Ier", iar doina - cu
„frunză verde".
IDEEA DE FRUMOS SI TARĂ
Ana autentică nu ţine niciodată de conjunctură. Niciodată un scriitor nu se va adresa prezentului imediat. Poezia ocazională are valoare numai atunci când arc în vedere o arte superioară de implicaţii, când are în vedere un destin istoric.
Goethe este primul dintre marii scriitori ai lumii care nu s-a ferit de practicarea poeziei ocazionale. In cazul lui, reuşita a fost deplină pentru câ el a văzut într-un prilej sau altul posibilitatea exprimării unei continuităţi istorice. Totuşi, prin ceea ce a rămas în conştiinţa umanităţii, Faust, operă de o viaţă, arta goetheanâ se înscrie tradiţiei clasice a elaborării îndelungate a obiectului de artă.
Când opera de artă izbuteşte să subsumeze o întreagă continuitate istorică, ea devine obiect. înţelegem prin obiectul fie artă orice structură coerentă manifestată prin muzică, sculptură, pictură sau poezie, în care conjunctura se poate raporta la un timp istoric superior ei.
Conştiinţa istorică a omului de artă a continuităţii istorice este cea care legiferează valoric obiectul de artă.
Nu exista nici o operă fundamentală atemporală. Generalul uman nu capătă relief decât filtrat printr-o epocă istorică. Putem vorbi despre apariţia generalului uman în opera de artă, abia arunci când el este fixat într-un timp istoric precis, t-onştiinta istorică a omului de artă se exprimă prin reevaluarea generalului uman într-o epocă dată.
142
N!CHITA STANESCU
143
Puţini sunt scriitorii care reuşesc să-şi depăşească epoca. Dar nu cunosc nici un scriitor şi nici un artist într-adevăr talentat, care sâ nu aibă, ca sistem de referinţă activ, în opera sa, epoca în care trăieşte.
Conştiinţa istorică vizează în mod explicit viitorul istoric. A avea conştiinţa istorică înseamnă sâ optezi pentru un anume tip dc viitor.
Omul de artă român, scriitorul român este implicat în mod activ în viitorul ţării sale, în construcţia acestui viitor. Astăzi, nu mai putem concepe arta atemporală. Nimic din ce s-a păstrat valoros în istoria literaturii române nu are un caracter atemporal. Totul este istorie trecută prin conştiinţa estetică. Din punctul de vedere al scriitorului, zona estetică e înţeleasă ca un punct de concentrare a eticii, ca o etică înţeleasă superior.
Frumosul şi ideea de frumos în cultura română sunt înţelese ca o perpetuă devenire, ca o perpetuă exprimare a destinului tării.
SUDOAREA DE PIATRA
George Căiinescu scria undeva despre nu mai ştiu cine scump poet de al nostru străvechi, că acesta lăudând o cazarmă a soldaţilor şi declarând-o măreaţă, el, Căiinescu, spirit caustic şi critic, o remarcase a fi fiind mică, meschină şi oarecare.
Vă cer îngăduinţa să-l cred pe bătrânul nostru poet şi vă cer îngăduinţa să mă uit ca un fost student al maestrului cu ochi miraţi la afirmaţie, iar în loc dc pleoape sâ am unghii lungi zgârâietoare. Tot dânsul, tot Domnia-sa, dacă mi-aduc bine aminte, considera Bucureşriul ca pe un sat mai mare. Blasfemie!
De-ar mai trăi George Căiinescu, la mine în casă, i-aş da inima mea neritmicâ şi neliniştitoare, cu dragoste şi cu însângerare, să doarmă peste noapte peste ea ca pe o pernă zbătândă. Domnia-sa nu mai are cu ce să vină la mine în suflet ca musafir, decât cu fragedele cuvinte pe care harul vieţii a apucat nu numai să gândească, ci si să le tipărească.
Ştiam de multă vreme că rostirea şi gândirea şi scrierea cuvântului fac parte din trupul nostru şi sune partea cea mai rezistentă a trecătoarei noastre fiinţe. Nu degeaba am rămas repetent în clasa întâi primară neputând pe atuncea, la acea vârstă mucoasă, să-mi imaginez că numitul cuvânt se poate şi sene, - iar că arborii şi animalele cu care atâta mă conversasem, vorbirea lor nu are transcriere în semn.
144
NICH1TA STANESCU
145
Sat mare, sat mare, dar sac dc piatră, Bucurcştiul este un munte orizontal, o muncă plină de sudoare care nu s-a scris în litere, ci în cărămidă, în mortar şi piatră.
Mă uit asupra oraşului ca şi cum aş fi o ciocârlie, brusc trasă în sus de firul unui tril şi, de sub norul pântecos de ploaie, cu ochiul drept în jos mă uit asupra lui.
Ce vede ochiul meu, ce spune ochiul meu creierului meu, ce spune creierul meu cuvintelor mele? - si ele, ce spun ele, spiritului meu?
Mira-ni-as să spun altceva decât:
- „la uite, bre, câtă sudoare de piatră pe aicsre!"
Te apuca un fel de dor, un fel de dor de ducă, stând.
Câtă muncă încremenită în piatră! In orice clădire, văd mâtetia si justificarea clasei noastre muncitoare. Câte ore de viaţă dc om, pentru zidul înalt şi crescând spre carul mare plin de raze, ca de fân.
Eu nu ştiu de-o fi fost mică sau mare cazarma acelor soldaţi ai ţârii, dar ştiu câ ea s-a închegat din sudoarea muncii şi, deci, întocmai ca şi acel sacru poet străvechi, îngânându-1 cu glas tare, zic si eu ca si el, câ este mărcată.
DIN LUNG PRELUNGUL CÂMPULUNG
I.
De-aiei, din Câmpulung Muscel, fusese trimisă odinioară scrisoarea boierului Neacsu, primul text compact scris in limba română si păstrat, căci ne gândim că vor mai fi fost şi altele, arse şi risipite dc timp, poate chiar mat vechi. Oricum, ţinutul devine legendar în vreme, nu numai prin atestarea de limba română scrisă, ci şi prin însăşi matca pe care o reprezintă, matcă a baladei pastorale, spiritualitate dintâi a neamului nostru. La câteva strigăte mai sus de Câmpulung şi spre stânci, din Rucăr, se ştie, ciobanii au dus cântecul Mioriţei prin munţi până la Intorsura Buzăului, şi dc-aici, din gură îti gură, ca sărutul, în pretuţindenea ţării.
Aici, în acest triunghi de magică frumuseţe, al munţilor cu dealul sî cu valea, poate cel mai frumos loc din ţară şi din lume după gustul inimii mele, aici, unde limba vorbită are o claritare fonetică de cristal, încât iti vine să crezi că aici s-a născut, mai întâi, limba română şi, probabil, că aşa şi este, aici, in aerul curat si cu aripi, unde privirea niciodată nu e în jos, ci în sus, trasa de zăpada eternă a piscurilor, aici sălăşluieşte cosmosul stelelor de noapte şi de zi, predestinat patriei noastre. Iţi vine să strigi, mirându-te: oare ce zei uriaşi au fost îngropaţi sub munţi, de au mumii atâta măreţie şi tăcere vorbitoare în ei!
146
NICHITA STANESCU
PROZA
147
Aici, noaptea, la amiaza nopţii, se poate auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte, asemănător celui de copil alăptat.
Aici, timpul are făptură si ea se poate vedea cu ochiul şi atinge cu mâna lui Toma Necredinciosul. O foame negrâbită, de viaţă, te umple şi, fântână fără de fund, deşerţi în tine mirajul, ca şi cum chiar apei i-ar fi sete de apă. Să fie acesta sentimentul dorului din doină?
Frunză verde de mălin, duce-m-aş ca să revin; frunză verde de stejar, deasă-i piatra, eu sunt rar; frunză, verde leuştean, mi-este ora cat un an; anul cu lumile, lumile ca stelele...
Mă-ntreb ce-ar scrie în scrisoare boierul Neacşu, acest vechi om al ţării, îngrijorat de ea din dragoste; ce-ar scrie peana lui Neacşu, dacă, dacă ar deschide ochi cu vederea acum, pe lungul Câmpulungului?
„1 pac, zic, domniei rale, de treaba obştii că e bună şi însoţită depliii cu vremea, cum laptele ţâţei cu gura pruncului, cum damful ţuicii cu doaga. Şi zic, domniei tale, câ de fieşcare lucrător al pământului din vale şi din deal, făcător de minuni gustătoare, de fieşcare lucrător al fierului făcător de minuni mişcătoare şi de fiecare pietrar şî cărămidar şi dulgher şi ispravnic cuvine-se la Câmpul-lung mirosul dc primăvară al florii dc liliac, cu liliac cu tot."
II.
fratele şi colegul meu Ghcorghe Tomozei m-a adus, mai întâi, [a Câmpulung, unde voia să-mi arare un mormânt de voievod si locul unde el a Hotărât să se îngroape. M-a adus aici, la Câmpulung, spunându-mi că şi inima are o inimă, arătându-mi mi foc plin de scaieţi, şi m-a-ntrebat cu ochii lui clari, deschişi, superbi, adumbrîri de gene lungi, dacă n-aş vrea să fiu îngropat aici. Tot Ghcorghe Tomozei, prietenul, fratele si colegul meu, mi-a mai spus că orice inimă are o inimă şi câ orice moarte ar putea să aibă în sine o naştere. Poate că mi-a citit atunci scrisoarea boierului Neacşu, act de moarte a limbii medievale a Ţărilor Româneşti, act de naştere a limbii Ţării Româneşti.
La Câmpulung, aerul este găurit de păsări, prin acele locuri curg în jos, la Câmpulung, luminile de la stele. La Câmpulung, c perna ţării, Ne încercăm şi noi cu tâmpla pe dulceaţa ei dc somn de zăpadă... Noi ne iubim patria şi nu ne este câtuşi de puţin ruşine de aceasta, cum umbrei nu-i este ruşine de stejarul său. Umbră as vrea sâ fiu la Lungul Câmpulung...
Pentru mine amintirea Câmpulungului este tulburătoare, pentru că ea nu are întocmai un răspuns în cuvinte. Prietenul,
148
PROZA
149
ÎNNODAREA ORIZONTULUI
Amândoi, Ghcorghe Glodeanu şi cu mine, într-o după-amiază de neuitat şi care se însera, goneam într-o maşina, el spre treburile lui urgente, eu reîntincrit câ pot asista, întru folosul şi cercetarea cunoaşterii, activitatea unui om viu şi îndrăgostit de câmpia laloiuiţei.
Deodată, pe o şosea deschisă ce tăia diametral câmpul, oprirăm şi prietenul meu mi-a arătat cu degetul soarele ce se lăsa pe orizont.
Cată mare sâ fi fost în noi de ne-a apărut orizontul câmpului ca un orizont al mării si ce mirare sâ se fi născut în noi, adolescentină si nemârturisită, a faptului că nu erau pe câmp şi corăbii cu trei catarge, Sole graţioase, fregate rapide sau bricuri!
Oprirăm, cum zic, şezurăm şi concernplarăm! Orizontul se înnodă cu sine însuşi în forma plină de înţeles şi de lumină a soarelui din ce în ce mai mare şi mai blând, auriu. Ce minune este să ai sens în munca ta, sâ vezi o arătură care naşte nu numai porumb, ci şi noţiuni! O platformă industrială ce prefigurează o piramidă dc grâu metalic în plină câmpie) Ce bucurie să-ţi facă plăcere munca ta şi sâ te implice până la ultima fibră a verbului!
Am scris cu colţul ochiului o literă pe tâmpla argintie a lui Gheorghe Glodeanu şi l-am întrebat: - Dumneavoastră, ce vârstă aveţi?
Şi mi-a răspuns câ are patruzeci si doi de ani.
- Am patruzeci şi cinci de ani. i-am zis. Am trăit cu trei ani mai mult, dar cine stic, poate cu rrei ani mai puţin. Am înţeles, până acum, cel mai bine dintre toate, nodul. Când se înnoadă orizontul cu un soare, apune oboseala sfântă a muncii şi apare temeinicia sensului lui.
Să ne iubim muncitorii, pe muncitorii pământului, pe muncitorii fabricilor şi uzinelor, pe muncitorii cuvântului şi ai ideilor! Cu un sentiment meditativ si de dragoste, ca si cum as mângâia o spinare înaripată de copil nou-născut, mă gândesc, cititorule, că a te înnoda cu ai tăi e sensul constructiv al vieţii noastre.
lată nodul gordian de care sabia lui Alexandru Macedon se face pulbere.
Ne-am urmat drumul, mai apoi, cu viteză şi fără multe cuvinte.
O creangă de liliac alb înflorise între noi, iluminând înserarea.
152
N1CHITA STANESCU
PROZA
153
frunză de teuştean, a] tatălui meu, însă de trei ori mai mare decât c, şi privindu-mă în ochi, este însăşi esenţa cerului şi întruchiparea sa.
Am forfotit strigând, pe sub sandaua sculptată, de trei ori mai mare, a împăratului Marc Aureliu. In aşa fel a fost făcută stauiia, încât să nu se ştie dacă ea este de trei ori mai mare sau cel care o priveşte este de trei ori mai mic.
Numitorul comun era calul.
VIII.
Ca dovadă că obiectul de artă (efigia, armonia, versul) esre stare exprimată a stării de îndrăgostit (jubilaţia, angoasa, plânsul) depune mărturie dorul de revedere pe care obiectul de artă îl emană.
însuşi dorul exprimă ca arhetip prima trăsătură a artei -exagerarea, prin absenţă, a realului.
V.
Exagerarea este prima lege a artei. Un pom de ttei ori mai mare, decât pomii din jur, sau de trei ori mai mic, devine un monument al naturii, adică un obiect de artă. Cel care îl iubeşte se modifica pe sine. Se modifică acceptându-1 prin iubire sau, din iubire de pomi, face un pom dc trei ori mai marc, modificându-şi astfel iubirea faţă de pomii fireşti. A mări un pom, de fapt înseamnă a crea ideea de pom. In artă, ideea de ceva nu este o generalizare, ci o exagerare. De aceea, arta este tensionată şi valoarea în artă se măsoară mai ales după tensiunea comunicării ei.
VI.
Şi, totuşi, deşi de trei ori mai mare, sandaua lui Marc Aureliu în celelalte privinţe era aidoma oricărei alte sandale.
VII.
Din punctul de vedere al sentimentelor, arta se apropie si chiar poate fi comparată în esenţa ei, pentru o mai uşoară înţelegere, cu starea de îndrăgostit, exprimată.
IX.
De dor de statuia ecvestră a lui Marc Aureliu, am răsfoit tot felul de cărţi despre Roma. Aflu dintr-una o revedere prin poezie. Michelangelo a redescoperit-o, în 1538, şi a mutat-o pe un soclu gândit de el, în Piaţa Capitoliidui. Ea început, fusese aurită si o legendă populară spune că sfârşitul lumii va fi aproape în ziua când statuia se va auri prin sine din nou.
De al rlel, este singura statuie ecvestră autentică existând în Roma şi datând de prin anii 180.
De dor de ea aş vrea să-i văd bronzul înverzit aurindu-se. Din spaimă, însă, că s-ar putea pierde o dată cu sfârşitul lumii, mă rog la inima mea s-o lase de bronz şi verde ca leuşteanul, cum este.
X.
în secunda în care am văzut Pieta de Michelangelo, am devenit un om cult. Amvăzut-o şi am plâns; dar plânsul nu m-a uşurat. Mi-au dat lacrimile, ele singure, dar nu mi-au spălat faţa.
Ani încercat să fug, să fiu altcineva, să par beat, dar numele meu a început să sfârâie pe trupul meu aidoma săgeţilor cu vârful de fier înroşit în foc, cele cu care se ştampilează vitele în câmp nesfârşit.
154
N1CHITA STANESCU
PROZA
155
XI.
E singura lucrare pe care Michelangelo şi-a semnat-o, pe cordonul de marmură dintre sânii de marmură ai minunii.
Si-a pus numele ca pe un balast. Altfel, marmura ar fi devenit imponderabilă şi s-ar fi ridicat la ceruri.
XII.
Nici o exagerare în proporţii! Sau Iluzia nici unei exagerări!
însă de trei ori mai pură decât puritatea, mai posesivă decar posesiunea, marmură surâzândă, mai marmură decât mar-mura-femeia.
Marmură flască - bărbatul! Degetele de marmură ale femeii fac cute dc marmură flască în trupul dc marmură al bărbatului de marmură mort.
Chipul bărbatului? Nu poate fi văzut din punctul de vedere dîn care e aşezat grupul.
Michelangelo, însă, a sculptat şi părţile nevăzute ale statuilor Sale.
„Dacă le vede vreun înger?", a strigat.
Dintr-o poză, am văzut şi chipul bărbatului, ca şi cum mî-aş fi pus un ochi în tavan.
Rânjet mulţumit. Melancolie posteoitum. Trântor prăbuşit după ce sexul i s-a rupt în regină.
Marmură de miere.
XIII.
După ce am văzut Pietă de Michelangelo, am devenit un om cult.
Pietă este un sistem de referinţă.
A fi cult înseamnă a avea un criteriu. De exemplu: ochiul este criteriul luminii.
XIV.
Starea de levitaţîe a pietrei se poate realiza prin sculptură. c,a,]ptura este arta tactilului.
Tactilul ridicat la idee. Ceea ce este îmbrăţişat cu ceea ce nu este. Privire cu degete. Unghie cu retină.
XV.
în bazilica Sfântul Petru în I .anţuri, contemplând celebrul Moise al lui Michelangelo, lecţia exagerării în artă devine sublim didactică. Dacă în Pietă exagerarea nu era exprimată prin dimensiunea fizică, ci prin nontipologiefizionomică, în cazul acestei fascinante întruchipări, urmând întocmai grafia unei metafore, exagerarea nu se mai încorporează, în primul rând, nici în dilatarea dimensiunilor (în literatură, asincronia dimensiunilor fizice, pusă în raporturi sociale de rutină, se ilustrează în Guliver), nici în exagerarea fizionomiei (convenţional metaforică).
Miracolul acestei capodopere provine din exagerata supunere a ideii la materialul care o exprimă. Am intuit, am simţit, pe viu aproape, cum artistul şi-a arcuii viziunea în funcţie de blocul de marmură pe care I-a avut la dispoziţie. Umărul drept al statuii este infinitezimal mai mic şi în dizarmonie cu întreaga structură. în mod ideal, şi sărind peste convenţiile epocii, ei ar fi fost numai sugerat. Dar şi aşa, pentru ochiul atent şi emoţionat, supunerea grandiosului la mijloacele de comunicare fixe si limitate ne revelă ideea metasculpturii, a neidentificării sculpturii cu propriul său material. Exagerare in minus, umărul drept al statuii lui Moise dc Michelangelo stabileşte cea de a treia posibilă exagerare (considerând exgerarea drept trăsătură fundamentală a Artei): falsa identitate cu materia comunicării.
156
NICH1TA STANESCU
157
XVI.
După cele văzute, mi-am îngăduie să-mi aduc aminte de sala Picasso de la Muzeul de Artă din Praga. Atunci, cu zece ani în urmă, nu-mi plăcuse. Acum, după zece ani, şi, mai ales, după ce am devenit cult, pot să exprim nuanţat sentimentul acela de respingere.
în cazul perioadei cubiste a lui Picasso (reprezentat cu câteva zeci de tablouri în muzeul praghez), funcţiunea exagerării îşi pierduse caracterul genuin. Nu mai aveam de-a face cu exagerarea realului, cu ideea de real. Ci cu exagerarea exagerării.
Şi dacă arta este independentă de obiectul prin care se exprimă, folosindu-1 ca vehicul; Sculptura - piatra, Pictura -culoarea, Muzica - sonul, Poezia - cuvântul, atunci când Poezia îşi propune ca material de expresie însăşi poezia, nu mai avem de-a face cu poezie, ci cu metapoezie. Poezia este metalingvis-tică şi muzica autentică este metasonoră. Dar o metapoezie şi o metasculpturâ ar depăşi întru totul criteriul uman.
Ne vom afla în situaţia savantului care a uitat tabla înmulţirii.
Să nu uităm că aerul este acela care susţine aripa.
Să nu uităm că singura exagerare suportabilă în adunarea Iui unu cu unu nu este aceea că fac doi, ci aceea că se pot aduna unu cu unu.
„ASTA ESTE!" (O sută cincizeci şi şase de bătăi pe minut)
I.
Puţini cred că au fost aceia care nu au stat lipiţi, în noaptea de neuitat, de ecranele televizoarelor. Parcă s-ar fi tipărit în mine literele stranii ale unui nou alfabet.
Vocea doctorului Bacalu, calmă şi precisă, totuşi abia ascunzându-şi emoţia, ne traducea tuturor ştirile şi graficele de la Houston: momentul alunizării a fost un moment de fantastică tensiune. Se spunea: modulul e la 300 de picioare, acum e la 500 de picioare, iarăşi se află la 15 picioare, din nou e la 700 de picioare. în fine a alunizat. Vocea lui Aldrin:
- „Asta este!"
E primul cuvânt al omului pe Lună.
La câteva minute, doctorul Bacalu ne traducea o nouă şrire de la Houston: în timpul alunizării, pulsul lui Armstrong s-a ridicat la 156 de bătăi pe minut (probabil că şi cel al lui Aldrin). Acum pulsul celor doi cosmonauţi a revenit la normal: 90 de bătăi pe minut.
Mărturisesc că şi pulsul nostru în momentul alunizării s-a ridicat la 1 56 de bătăi pe minut, tar după alunizare a revenit la normal, adică la 90 de bătăi pe minut.
Sunt convins că pulsul milioanelor şi milioanelor de oarnem, care au urmărit alunizarea, în momentul alunizării,
NI CHITA STANESCU
PROZA
159
atinsese 156 de bătăi pe minut, ca să-si revină după alunizare la 90 de bătăi, adică la normal. Cu alte cuvinte, umanitatea întreagă a răsuflat uşurată.
Aceasta alunizare e aproape un act petrecut în vis. Rorman, primul şef de echipaj astronaurîc cârca înconjurat luna, citeam undeva că, a scris:
„Când privesc luna îmi pare că toată expediţia mea a fost un vis".
Putem spune cu mâna pe inimă că niciodată cuvântul vis nu a sunat atât de maiestuos ca acum. Putem spune cu mâna pe inimă că niciodată poezia nu s-a aflat mai în actualitate ca acum. Ce însemna pulsul dc 156 de bătăi pe minut al Sui Armstrong? Ce semnificaţie are pulsul sporit de atunci al milioanelor de oameni? El are semnificaţia emoţiei. El este aura emoţiei. Aura acelei emoţii care a înconjurat ideea cea rece. ideea cea precisă, cea care a înconjurat noţiunile abstracte.
Nu numai ştiinţa a fost de faţă la coborârea pe Lună, ci şi poezia. Amândouă au fost de fată la coborârea pe Lună. 156 de bătăi pe minut. Armstrong, Aldrin şi Icmul. Poezia şi ştiinţa au debarcat pe Lună.
După alunizare, a urmat un răstimp de incertitudine. Ceasurile de la bord s-au defectat. Un scurt frison a trecut prin noi toti. Doctorul Bacalu ne traducea precipitat o explicaţie dată la Houston: probabil gravitaţia Lunii a oprit ceasurile. Suspens! Timpul s-a oprit pe Lună. Timpul s-a oprit şi în noi o clipă. De Ia Houston, adică de pe Pământ, a început sâ se trasmită mersul secundelor, al minutelor, către cosmonauţii rămaşi fără timp.
După un răgaz ceasurile electrice au fost reparate. Se rupsese un contact din pricina şocului alunizării. Deci, nu era
magnetismul lunar. Deci, eram tor noi. Brusc timpul a revenit pe Lună şi o dată cu el şi noi. Mi-am adus aminte de Eaust, strigând:
- Opreşte-te, clipă, tu care esti acum, atâta de frumoasă!
Nu Eaust a oprit în clipa aceea timpul, el singur s-a oprit pe sine. S-a oprit pentru că urma să se înceapă o nouă numărătoare a timpului. A timpului care va începe de după coborârea primilor oameni pe Lună.
Dar în timp cc nu era timp, ce era? Din nou, erau bătăile inimii noastre. Bătăi în sporire, în accelerare. Inima bate mai repede când timpul trece mai încet. E un echilibru între băraia inimii şi timp. Dacă timpul s-ar opri, bătaia inimii probabil că ar deveni atât de iute, încât s-ar transforma într-un urlet, într-o piatră, bunăoară, într-un cristal. Intr-o piatră de Lună, într-un crîsral de Lună sau poate chiar în Lună însăşi.
III.
Cele nouă trepte ale scării, ca şi cele nouă luni ale sarcinii femeii, au fost coborâte încet, foarte încet, extrem de încet. Interior, a durat nouă luni această coborâre. Obiectiv, poare un minut sau două. Pe ultima treaptă, Armstrong s-a lovit Ia un picior. Imediat s-a comunicat de la Houston că e o lovitură uşoară ca un scâncet de copil. Pasul drept, după aceea, l-a pus în farfuria de metal a piciorului LM-ului, iar pasul stâng a început să tatoneze uşor Luna.
- „E adezivă, a spus Armstrong, solul e adeziv!"
A pus piciorul stâng cu ochiul din călcâi deschis spre orizontul Lunii. Omul a contemplat mai întâi Luna prin călcâiul lui Achile. Dacă am mai fi avut ochiul pineal, cum se zice că ar fi avut lighioanele din care ne tragem, probabil că am fi contemplat Luna, mai întâi, la faţa locului prin ochiul pineal.
160
NICHJTA STANhSCU
PROZĂ
161
Noi am contemplat-o, însă, prin călcâiul lui Achile. l,emut ni s-a părut deodată un Cal Troian al vremii noastre. El a pătruns în Troîa. Troia era adezivă, lipicioasă întru câtva. Cum trebuie că fusese adeziv şi lipicios sânul Elenei.
IV.
Armstrong a coborât pe Lună, a înconjurat LM-ul ţinându-se încă de el. De la Houston se comunică: „Nu uita să iei mostre! Nu uita să iei mostre!" Armstrong alunecă încet în jurul LM-ului. 1 se comunică: „Nu uita să ici mostre de impact!" Se scurge o secundă mare, cât un stadion (aceasta e comparaţia care au făcut-o cosmonauţii: vedem de jur-împrejur cam cât un stadion de fotbal). Intre timp ni se comunică prima vorbă spusă de Armstrong, coborând pe Lună:
- „Un pas mic pentru om, Lin salt uriaş pentru umanitate". Fără sâ vreau am surâs şi l-am iubit foarte mult pe Armstrong.
Fără răutate m-am gândit: de câtă vreme şi-o ti fost pregătit această frumoasă frază celebră. Şi mi-am mai spus: copil iubi t şi mitologic, anibiţiosule, iată, ai să iei nota 11 Ia literatură.
- „Un pas pentru om, un salt uriaş pentru umanitate."
- „Asta este'", cum a zis Aldrin, când modulul s-a aşezat pe Lună.
V.
Pe Collins l-am uitat cu toţii în clipele acelea, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc şi sigur lucru din lume ca un om să se rotească într-un modul în jurul Lunii. Brusc n-am mai avut nici un fel de grijă pentru Collins. L-am uitat şi noi şi l-a uitat şi Houstonul. Noî toţi ştiam secundă cu secundă ce se petrece pe I ,unâ, el bineînţeles nu. De ce, bineînţeles, fără pricină. Din acest accident sau, mai precis, acest accident stă la baza naşterii
unei noi noţiuni: firescul cosmic. Extraordinara situaţie de a te învârti în jurul Lunii, într-un modul, pentru o secundă şi prin comparaţie cu extraordinarele activităţi ale celor doi, primii de pe Lună, a devenit un lucru firesc. Sâ deducem oare că firescul este posibil de a fi stabilit prin comparaţie, să credem oare că ceea ce Armstrong şi Aldrin făceau în acea clipă pe I ,unâ era mai puţin firesc decât ceea ce făcea, în jurul Lunii, Collins în modul? Presupun migrarea noţiunii de firesc din convenţia terestră, într-o convenţie mai largă, într-o convenţie cosmică.
VI.
Deşi fiecare mişcare a cosmonauţilor pe Lună fusese de dinainte prevăzută, deşi ei au executat programul de activităţi întocmai şi la timp, în momentul când Aldrin a început să facă salturi pe solul lunar, brusc ne-am copilărit şi ani intrat în legile jocului mutate pe Lună. Deşi auzeam vocile cosmonauţilor, senzaţia a fost aceea de a urmări un film mut făcut de Kevstonc. Am intrat în jocul De-a Luna, un vis frumos jucat de copii. E adevărat câ jucat de nişte copii neasemuit de curajoşi!
Nobil, mersul pe Lună mi-a amintit de veselul mers săltat şi într-un picior al şcolarului cu ghiozdan bucuros că s-au sfârşit, Sa clasa I primară, lecţiile, obositoarele lecţii, constând în desenarea de linitiţe înclinate şi de bastonaşe pregătind scrierea ciudatului O-I şi OL
Mi-am amintit de chiotul şi vesela fugă de la şcoală pe maidane, unde va urma plăcerea neasemuită a jocului cu mingea de fotbal. Am intrat în convenţia jocului. Am intrat în frumoasele mişcări de film mut şi, totuşi, vorbit. Nimic mai plăcut decât să-i vezi, săltând pe I ,unâ, pe Armstrong şi Aldrin. Plăcere dc început de secol. Am simţit nevoia unui joben şi mi-a părut rău că nu am o mustaţă în furculiţă. Picior peste picior, cu o halbă în faţă, mângâind cu o mână măciulia de argint a bastonului, iar cu cealaltă trăgând fumuri după fumuri, dintr-o lungă
162
NICHITA STANESCU
PR07.A
163
ţigaretă, aş fi sărbătorit începutul unui secol contemplând un film mut. Şi, totuşi, vorbitor. Emoţionant de vorbitor.
VII.
Totul este scriere. Totul este vorbire sau gândire scrisă. Totul este alfabet. Cine ştie să citească, citeşte. Cine nu, nu! Se poate citi în orice. în orice timp, mersul vremii, în praful Lunii, viaţa prafului Lunii. în stele, mersul universului. Totul este scris. Compuşi din litere ciudate, noi suntem cuvinte scrise. Din alte feluri de litere compuse, şi frunzele sunt cuvinte verzi. Bucăţile de Lună sunt aduse pe Pământ ca să putem citi în microscoape electronice literele care le compun, în speranţa dezlegării vreunui cuvânt. Adevărul este scris. El există şi este scris. El îşi aşteaptă numai cititorii.
Evoluţia ştiinţei din acest punct dc vedere este evoluţia alfabetului şi a celor care sunt în stare sâ le dezlege alfabeturi evoluate. Peste tot numai cuvinte. Un bulgăre de ţărână lunară poate fi o întreagă frază pentru cel care e în stare s-o citească. Un sac de ţărână lunara e o carte, Iar noi, deşi uneori ne bucurăm prin joc de fuga citirii, prin curiozitate şi prin destin, suntem predesrinaţi de-a citi întruna. Să fie oare jocul o fugă de literă, o fugă de lectură? Să fie jocul oare o jubilare numai a literei nciegată într-nn cuvânt?
Salturile frumoase ale cosmonauţilor pe Lună, recreaţii intense ale curajului, pregătesc lectura următoare, intensa şi îndelung aşteptata lectură următoare.
VIII.
Ironic, un cititor superficial de poezie m-a întrebat chiar în acea noapte:
- Şi voi, poeţii, o să mai cântaţi acum I ,una, ce-o sâ vă mai faceţi voi, aceştia, după ce Luna va fi populată dc oameni?
Mărturisesc că nu am avut replică şi i-am răspuns că şoarecele, când nu mai găseşte caşcaval de ros, se mulţumeşte si cu şvaiţerul.
Acum, răspunsul meu la această întrebare există fără olume în el. Întotdeauna, munţii vor fi un motiv poetic ca si marea. Cu cât munţii sunt mai populaţi de oameni şi de emoţia lor, cu atât ei sunt mai apţi de a fi motiv poetic. Cu cât marea este mai populată de oameni şi dc eroi şi de emoţia lor, cu atât ca devine un motiv poetic maî profund.
Luna cu oameni pe ea este infinit mat romantică şi mai profundă decât piatra Lunii stearpă văzută printre nori. Şi la urma urmelor, mă întreb: un copac singuratec e mai emoţionant oare decât un copac plin de păsări?
IX.
Asaltată de ziarişti, aproape indecent asaltată de întrebări nelalocul lor, doamna Armstrong din când în când mai găsea câte un surâs de studentă tensionată. Ce-ar fi putut să spună? Ce se poate spune? Teoriile se fac atunci când eşti calm şi visător, iar nu atunci când eşti tensionat. Vorbele de spirit se fac atunci când eşti echilibrat şi profund odihnit spiritual. Doamna Armstrong şi-a ridicat mâna dreaptă răsucind degetul mijlociu peste index. E o superstiţie de student care dă examenul.
- Uite, voi ţine asa degetele ca sâ aibă succes.
Moi roţi brusc ne-am răsucit degetul mijlociu peste index m cinstea lui Armstrong, Aldrin şi a lui Collins, ca să aibă succes.
Dacă mi am fi superstiţioşi, am fi numai nişte maşini. Sunt convins câ foarte mulţi dintre noi şi-au răsucit degetul mijlociu peste index. De ce? Ca să aibă Armstrong, Aldrin şi Collins succes la examene.
164
NICHITA STANESCU
165
X.
Ştiu, într-o cameră, o frumoasă icoană pictată pe sticlă la Făgăraş, prîn secolul al XVUI-lea. Ea reprezintă un Iisus naiv, storeând un strugure, a cărui vită îi răsare dintr-o coastă. Sub această icoană e un cui de care de obicei atârnă o cheie de fier frumos modelată, de poartă mare şi medievală. Cheia a fost scoasă din acel cui, în loc, a fost înfiptă o bucară de hârde pătată de cerneală. Pe această hârtie, sunt scrise trei nume: Armstrong, Aldrin, Collins. Este odaia în care lucrez.
XI.
Prietenul Constantin Ţoiu îmi spunea:
- Ai remarcat, n-am dormit nici unul. A fost ca un revelion! Avea dreptate. S-a schimbat anul, am intrat în anul cuceririi
Lunii.
Acel om fin şi inteligent, care este Cristian Ţopescu, la emisiunea „Telesport", emoţionat, a spus că este ziua cea mai lungă.
Şi avea dreptate. La ziua Pământului, se adăugase şi ziua Lunii. Nc place să credem şi dorini să credem că, aşa cum a spus Armstrong, Luna nii va fi niciodată a unei ţâri, ci va fi a lumii cu Lună. Ştergem cu mâna pe frunte augurul rău al căpitanului romantic din Războiul salamandrelor al lui Karel Capek, al căpitanului romantic întâlnindu-se, întâia oară, cu o salamandră.
Repetăm şi încercăm sâ învăţăm şi noi pe dinafară fraza pe care a învăţat-o şi a rostit-o pe dinafară Armstrong:
- Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru umanitate. Şi, amintindu-iie de marinarul de pe Santa Măria, care a
exclamat: „Pământ! Pământ!", vom zice şi noi:
- Lună! Lună!
PIATRA DE LUNA
în mijlocul Bucureştiului, s-a adus o piatră de Lună. S-a pus la vedere. Cine vrea - vine şi-o vede. F. băgată în sticlă ca un peşte în acvarium. E pusă pe un suport, ca o statuie pe soclu.
Cum arată această piatră? Cum poate sâ arate? Foarte urară. Foarte bătrână. Nealbă. Chiar murdară. Si, totuşi, este adusă de pe Lună. Ne uităm la ea uluiţi. Nu uluiţi de ea, însă, ci uluiţi de Armstrong şl de Aldrin. Unul dintre ci doi a adus-o. Când a adus-o? In timp ce noi ne uitam la televizor. în noaptea aceea dc pomină, când noi cu toţii stăteam sfecliţi la televizor şi îi vedeam cu legând-o direct de pe fata televizorului. Care este preţul acestei pietre? Ea nu are preţ. Ea este atât de urâtă, încât ea nu poare să aibă preţ. Preţul ei trebuie câ este moral. Numai morala mai găseşte câte ceva de plătit lucrurilor urâte. Ea reprezintă însă ideea de curaj, ideea de om şi chiar până la urmă si ideea de Lună văzută cu ochi de om.
Mă uit la ea şi-mi spun: Vai, Doamne, cât dc bătrână eşti! Vai, piatră, cât dc urâtă eşti! Necolorată! Noi, aceştia care facem meseria armelor şi a poeziei, credem despre I .ună că este bunica sau chiar străbunica noastră. Precis că Pământul este acela care s-a rupt din Lună. I,a început a fost Luna. Ca dovadă, iată bătrâneţea ci. Niciodată, în ruptul capului, nu voi fi capabil să cred că Luna s-a rupt din Pământ. Nu poate sâ fie adevărată aceasta. Ce se putea rupe de Pământ? De Pământ, nu se putea rupe decât vreun copil, bătut măr de mă-sa. Ce altceva se putea
166
NI CHITA STANESCU
167
rupe de Pământ? De Pământ, nu se puteau rupe decât acele minunate privelişti pe care noi ni le închipuim, dar niciodată nu le vedem. Ce se mai putea rupe de Pământ? Vreun ochi, de bunâseamă.
Luna este urâta. Precis că noi ne-am rupt de ea. Cine mai declară altceva decât raptul câ Pământul nu ar fi decât un satelit al Lunii se înşeală. îl citesc pe Eminescu si-mi dau seama de aceasta. Mă uit la bucata asta mizerabilă de Lună si-mi dau seama de adevăr. Nu plecăm decât de lângă ceea ce este urât. Ideea de frumos este de fapt o idee de despărţire. Ea este o Idee la plecare. Forma genuină a frumosului nu poate fi găsită în Buciiresri, în Gara de Nord, când pleacă trenurile. Abunde unde am găsit-o genuin? în conserve?
Mă uit la Lună şi mă uit şi la bucata mică de Lună prin ochii mei. Ce urâtă este. Doamne! Ce rachetă frumoasă a trebuit ca sâ o aducă şi câţi de trei bărbaţi formidabili, pe care orice femeie i-ar iubi, s-au dus taman până acolo ca să nc-o aducă nouă!
Mă uit la ea cu ciudă şi-mi zic: Fir-ar să fie! Poate numai o bază militară ar sta peste ţâţele tale. Sau cine ştie, doar dacă-1 seducem, vreun copac care să facă de-alc copacului. Sau vreun pom care să facă de-ale pomului.
Mă uit la bucata de I .tină şi sunt trist că ea nu seamănă cu un măr. Mă uir la ea şi mă gândesc că iubita mea niciodată n-ar purta-o ca piatră preţioasă între ţâţe.
Piatra asta este urară, adică ea nu este frumoasă. Este un | fel de străbunică. Precis câ noi am fugit din pricina ei pe Pământ. Precis câ Pământul s-a rupt din I .una. N-avca treabă cu ea.
DINTR-UN ABECEDAR MARŢIAN
COPERNIC SAU REINTEGRAREA ÎN COSMOS
I.
Cea mai de seamă idee. care este în acelaşi timp si o descoperire concretă a ultimelor milenii, aparţine lui Copernic. Ea ar putea fi regandită astfel:
Nu Soarele răsare şi apune, ci Pământul răsare şi apune.
II.
Ea neagă bunul-simţ al vederii. Ha aruncă o umbră dc îndoială asupra bunului-simţ al simţurilor în genere. Ea ne propune ideea că realul ar putea fi invers decât aşa cum îl observă bunul-simţ.
III.
în acest sens, bunul-simţ ne apare ca o formă a adevărului imediat în contradicţie cu adevărul general. De asemenea, bunul-simţ ne apare ca o formă a izolării insului faţă de cosmos, ca o acceptare prin simţuri a spaţiului închis, ca o memorie devenită idee, - a placentei materne.
IV.
Ca mod dc a gândi şi de a percepe în spaţiul închis, btmul-sinu aşază întotdeauna omul în centrul existentei,
168
NICH1TA STANESCU
extrapolandu-1 vieţii animale şi vegetale, declarându-1 superior tuturor celorlalte regnuri şi specii, şi aşa şi este, ca adevăr imediat.
V.
Dacă ar fi însă să producem o comparaţie cantitativă, vom vedea fără îndoiala câ, din punctul de vedere al numărului de inşi, microbii, iarba si chiar şi unele specii animale au o poziţie mult mai dominantă pe scara numerică. Nu este exclus ca şi pe cea calitativă, înţelegând aici prin calitate capacitatea de supravieţuire, omul să ocupe numai un loc mijlociu.
VI.
Anulând bunul-simt în numele unui punct de vedere mai larg, vom găsi o deplină egalitate între toate formele de viaţă terestre, de fapt complementare între ele, creând ceea ce se numeşte echilibrul ecologic.
VII.
Din acest punct de vedere, însuşi omul este o formă de viaţă complementară.
VIU.
De aceea, semnalul de alarmă tras asupra poluării este deosebit dc important. Poluarea naturii este nu numai un rezultat al dezvoltării rapide a tehnicii, mai rapidă decât etica folosirii ei, ci şi preconcepţiei (rezultată din observaţiile bunului-simţ) că omul este regele (aş zice faraonul) naturii şi, ca atare, are drepturi nelimitate asupra ei.
Efectele acestor drepturi nelimitate, abia acum încep să se
PROZĂ
169
Desigur, nu numai omul poluează. Bacteriile şî microbii, de asemenea, au un violent caracter poluant. Şi aici s-ar putea alcătui o scară cifrică a importanţelor negative.
IX.
Renunţând la coroana falsă dc rege al vieţii, omul se poate reintegra în cosmos, regăsindu-şi sensul pierdut.
Inteligenţa umană nu mai este suficientă umanităţii. Inteligenţa umană resimte în efectul ei asupra umanităţii un din ce în ce mai mare handicap etic.
X.
Morala bunului-simţ nu mai este suficienta, loialitatea terestră, şi aşa puţină, nu mai esre suficientă. O anumită loialitate faţă de cosmos, o etică mai largă, înglobând nu numai omul, ci însăşi viaţa, ni se iluminează în spirit.
XI.
Altfel, s-ar putea ca împlinirea echilibrului si liniştii să vină, după cum recitim într-un străvechi text apocrif, numai:
- Când doi vor fi unul şi dinafară ca lăuntrul, iar bărbatul cu femeie, nici bărbat, nici femeie.
170
PROZA
171
DINTR-UN ABECEDAR MARŢIAN
I.
Iacă, mai jos, iubite cititorule, o pagină dintr-un abecedar marţian, pe care am izbutit să o traduc din frumoasa limbă marţiană nu fără oarecari greurăţi, dar ajutat, în schimb, dc faptul câ ea se referă şi la oameni:
II.
Spre diferenţă dc noi, marţienii, care suntem unicul fel de fiinţă ce populează planeta noastră, mai multe milioane de specii de fiinţe deosebite locuiesc pe Pământ. Aşa se face câ, la început, nici nu-ţi poţi da seama care dintre aceste specii este dominată şi care nu, care este superioară şi care este inferioară. Acest fenomen se datorează faptului că nici una dintre aceste specii nu are organe de cunoaştere continuă şi totală, cum au marţienii.
III.
S-a stabilit, în urma unor aprofundate cercetări, că, pe Pământ, omul pare a fi fiinţa cea mai interesantă.
Din punctul de vedere al organelor de cunoaştere, ca şi celelalte specii de pe Pământ, omul este o fiinţă discontinuă.
IV.
Organele de cunoaştere ale omului sunt adaptate la analizarea în mod discontinuu a degradării vitezei luminii. Ele sunt: organul vederii, care percepe, în mod îngust, un mic fragment din vibraţia luminii; pentru o lumină mult încetinită, apare organul gustului, pentru una încă şi mai încetinită, cel al mirosului, în fine, pentru frecvenţele foarte joase ale luminii, organul auzului, şi pentru oprirea aproape totală, adică pentru ondula întinsă, organul pipăitului.
După cum se poate remarca, din natura materiei universale, care este lumina încorporată în diferite forme, omul nu percepe decât numai câteva fragmente disparate.
V.
Spre diferenţă dc om, dar imediat în apropierea Iui ca structură, câinele percepe o bandă mai largă a mirosurilor, iar vulturul un spectru luminos mult mai amplu.
VI.
în genere, toate fiinţele de pe Pământ sunt complemetare, şî numai totalitatea lor poate constitui organul continuu care să perceapă totalitatea existenţei materiale în cosmos.
VII.
Am ales ca exemplu tocmai omul pentru că la această fiinţă se observă, într-un mod mai dezvoltat decât la altele, un organ parazitar, numit creier.
172
N1CH1TA STANESCU
VIII.
Savanţii noştri presupun că funcţia acestui organ ar fi aceea de a pune într-o oarecare armonie informaţiile provenite de Ia organele discontinui de cunoaştere. Pentru un marţian, si mai ales pentru un copil marţian, este foarte greu de înţeles ce este acela un creier, pentru că marţienii, având un organ continuu dc cunoaştere totală, consideră existenţa ca fiind firească, integrându-se, astfel, deplin în ea.
IX.
De altfel, asemenea creiere de diferite mărimi şi de diferite capacităţi, plasate sau la un capăt al fiinţelor respective sau în interiorul lor, se pot întâlni la toate fiinţele complementare între ele de pe planeta Pământ.
173
CE ESTE OMUL PENTRU MARŢIENI?
I.
Ce aş fi putut să-i spun marţianului despre om ca să înţeleagă existenţa lui ca o prezenţă?
l-am spus o generalitate: omul este un agent de legătură al materiei cu materia.
X.
Simptomatic şi definitoriu pentru om este dorinţa lui de frumos şi dorinţa lui de adevăr. Aceste dorinţe sunt emanate chiar de către organul parazitar, numit creier, şi semnifică un început îndepărtat de conştiinţă a discontinuităţii cunoaşterii animale de pe Pământ.
II.
Orice idee şi orice descoperire de idee a omului există o dată cu el, dar mult mai repede.
O idee nouă a omului nu e altceva decât încetinirea până la oprire a unei idei repezi care există în el.
XI.
Savanţii marţieni încă nu pot da o lămurire satisfăcătoare a ceea ce înseamnă frumos şi a ceea ce înseamnă adevăr.
Se bănuieşte, însă. că este o tendinţă cătte organul de cunoaştere continuu a naturii totale, aşa cum poate fi el găsit la marţieni.
Omul este strămoşul îndepărtat şi primitiv al marţienilor.
III.
Sfanţ în om este sentimentul. El esre în om şi în afara lui în acelaşi timp. Senrimenul este hrana cu care el satura foamea secundelor pe care le are de trăit, Este un fel de nutreţ interior pentru un cal încă şi mai interior. Un fel de gură locuind în centrul unei pâini. Un ierbivor interior ierbii.
174
NICHITA STANESCU
PROZA
175
IV.
Ruperea materiei în două şi eliberarea energiei a murit destulă materie şi destui oameni. Schimbarea materiei în câmp magnetic s-a desăvârşit leneş. Ea s-a întâmplat catastrofic. Ceea ce oamenii stiu şi nu ştiu e faptul câ ei se transformă atât de repede din materie în câmp şî din câmp în materie, încât par a fi împărţiţi în aceste două. Mai bine s-ar uita la inima lor, care a rezolvat problema încă de la începutul omului.
V.
Când materia vrea sâ se distrugă, îşi inventează omul său. Când omul vrea să se distrugă, îşi inventează materia sa. Primul fenomen se numeşte conştiinţă de sine. Al doilea fenomen se numeşte sinea singură.
VI.
Ideea de câmp magnetic generalizat e o idee statică. Metamorfoza ca expresie a sentimentului este o idee dinamică. Amândouă aceste stări definesc intersecţia unde putem depista omul.
VII.
Omul este propria sa abstracţiune.
VIII.
Invenţia timpului este o invenţie tipic umană; oamenii colaborează cu universul adăugându-i timp.
IX.
După ce sunt folosiţi ca orice altceva, ei pot fi folosiţi, la urmă de tot, ca hrană pentru orice altceva. Ba, chiar şi pentru ei însisi. De exemplu, laptele matern.
X.
Orice om doreşte să fie fericit el singur, Pricina existenţei umane din interiorul său este chiar aceasta. De bună seamă însă câ marţienii, care sunt cu mult mai instruiţi decât oamenii, ştiu câ fericirea este un fel atât de colectiv, atât de general, atât de al tuturor obiectelor şi fenomenelor cosmice, încât este, practic, neglijabilă.
XI.
Fiecare om spune despre sine însuşi Eu. Acesta este un miracol care refuză definiţia.
176
PROZĂ
177
UN ALTCEVA AL SIMŢURILOR
I.
Dormeam când mi-a trecur prin trup o idee: orice alt simţ decât vederea (care nu e simţ, ci c numai vedere) este rudă bună cu vederea.
II.
Ochi mai mari sau mai mici, vedere mai bolnavă sau mai lividă sunt simţurile noastre.
III.
A-l inventa pentru vedere pe Beethoven înseamnă a inventa un cer pentru stele.
IV.
Tencuitcu animale, dar mai ales cu fii de animale e turnul trupului nostru.
V.
VI.
De frigul culorilor, ne îmbrăcăm în lumină şi singura haină adevărată a noastră e străfundul ochiului nostru, în rest, suntem goi sau în dezbrăcare.
VIL
„Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă cu acuarelă suferindă" - cum zicea un meşter - erau predestinaţi sâ fie văzuţi, iar nu să vadă.
VIII.
De ce sâ spun femeii pe care o iubesc, închide-ti ochii! De ce să nu-mi spună ea mie, închide-ţi creierul!
IX.
Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea.
X.
Cineva m-a cunoscut pe mine, care vedeam cuvintele.
XL
Alţii cu ale lor.
Tot ce este în noi ca simţ, este o fereastră şi-o fugă de moarte.
178
PROZA
179
ÎNAVUŢIREA LUCRURILOR
Probabil că mă trag dintr-o familie de muţi şi dintr-un neam dc iobagi, cărora milenar fi s-au smuls limbile ca să li se însămânţeze, - din moment ce fiecare exprimare, cât de câtă, mi se pare o ispăşire.
A spune despre iarbă că este verde mi-a apărut dintoe-deauna un curaj postulatoriu faţă de a spune numai că este.
împodobirea lui este cu un epitet, adăugarea lui cu o privire, oricât de simplă ar fi ea, mi-a apărut dintotdeauna ca un răsfăţ peste măsură al vieţii.
Probabil că mă irag dintr-un neam la originile sale profund sărac si neposesiv, dacă îmi provoacă o atât de mare bucurie înavuţirea lucrurilor cu un simţ.
Oamenii sărmani şi distruşi prin naştere trebuie câ au fost acei înaintaşi ai mei de mi-au micşorat instinctul posesiunii, lăbărţând în mine bucuria de a fi pur şi simplu, schimbând pe a avea în a fi, şi, dându-i nuanţă acestuia, de lucru, dc avere.
Numărătoarea învăţată — după respiraţia animalelor. Respiraţie a celui care trage să moară: 1, - 2, - 3- -. respiraţie a celui care fuge salvându-se: stelele nopţii...
Probabil că mă trag dintr-un neam de oameni răniţi şî chinuiţi, care au lucrat la clădirea munţilor, cum sclavii târzii ai egiptenilor, la piramide: - de îmi apare, până când şi în somn, moartea ca un păcat, iar nu naşterea.
Dorinţa de a trăi şi exprimarea lucrurilor din viată: - numai şi numai exprimarea lor; - îmi apar o ispăşire.
A spune ca iarba este verde nu se pare o înmulţire în existentă, a ierbii, faţă de faptul că ea numai şi numai este şi atâta. O îmbogăţire a ei prin simţurile mele.
Ochiul meu face regină lumina, iar urechea mea este un tron al cântecelor.
Probabil că mă trag dintr-un neam de ţărani, pentru care exprimarea era o ispăşire de lucruri; pentru care păcatul consta nu în eternitatea naşterii (ei nefiind cu mult deosebiţi de ceea ce este), ci în întâmplarea morţii.
Ura fată de întâmplare îi făcea să se simtă bogaţi, când împodobeau cu simţurile lor simple lumea.
Prin faptul că sunt, lumea este. Prin faptul că văd, lumea se lasă văzută. Prin faptul că simt, lumea se lasă simţită, cum iarba se lasă verde.
Moartea e singura posesiune. Ha este păcatul originar.
180
PROZA
181
VISUL CA VIAŢĂ
Cea mai simplă aaiune împotriva morţii este visul de noapte.
A respira, opunerea sufocării; a pipăi, delimitare de rest; a auzi, formă de însingurare a tăcerii; - forme miraculoase de opunere morţii sunt.
II.
Visul de noapte este prizonier. într-o bătălie pierdută a alergării, îmi apare aidoma unui cal cu şaua călărită dc raza de la stea.
IIL.
Prin urletul naşterii, ne opunem morţii.
Răsăritul cerului cu stele îl luăm drept martor vederilor
noastre.
Ne înţepenim cu picioarele în pământ, cum păsările cu aripile lor, pe aer.
I,a o vedere ageră, aripa are rădăcină în aer, cum verdele în iarbă.
IV.
Dezasperant este, nu locul fiinţei noastre, trupul, ci locul petrecerii noastre, timpul.
Ideea de timp; - sentimentul timpului; - epica.
V.
Nu doarme şi nu este somnolent şi nu se caţără pe vis decât cel care doarme, este somnolent şi se caţără pe vis.
A dispreţui pasărea este un sens al dispreţuirii si un fel de noroc de a nu fi pasăre.
A fi e o durere şi o participare luminoasă.
A înţelege înseamnă a nu fi, - fiind.
VI.
Şi dacă suntem, nu putem să credem câ am putea să nu mai fim.
Ne întrerupem lucrarea cu o odihnă mai înaltă, decât templul la care suntem condamnaţi.
în starea ei şi obosită de tragica ei stare, piatra trebuie că visează, când doarme, sânge de om.
VIL
A fi continuu înseamnă de fapt a nu fi.
A fi nesupus schimbării e întâmplarea obiectelor.
182
NI CHITA STANESCU
PROZA
L83
A fi ceea ce esti e un cadran pe care a fi ceea ce esce .se rostogoleşte.
VIII.
Visul şi visarea, amândouă acestea, sunt casa obiectelor. Nemulţumirea stârneşte vis, hotarul stârneşte visare; fel de pasăre fără aripi, zburându-se în respirarea de piatră. Fel de timp nemaitrecând. Oprire a miracolului. 1 X)C.
IX.
Forma si felul existenţei rezidă în propria sa slăbiciune: odihna.
După fehd cum doarme natura, putem să o putem. După felul ei de a învinge ceea ce nu este, - suntem. A avea înseamnă a fi în vid si în gol. Cărămidă pusă pc nimic şi secunda trecută prin static. Noi ne întemeiem într-un lăuntru visat.
X.
Nu starea, ci nestarca noastră creează timp. Timpul este respiraţia noastră, marginea noastră, hrana noastră si pierderea noastră.
Oprim timpul numai în somn şi îl eliberăm pe câmpul fiinţei noastre.
El este deasupra noastră.
El este deasupra distrugerii noastre.
Fără el, noi nu suntem. Fiind al nostru şi rămăşiţă a noastră, totuşi noi nu suntem el.
Nâscându-nc, suntem predestinaţi de a nu fi.
XI.
A nu fi este starea eternă.
Zbătându-ne în mişcare, ne pregătim sâ nu fim. Suntem pentru nimeni şi pentru nimic. A ne fi, ne este fără de martori. Nu exista un tată al timpului: timpul nu are copii. Ca şi cum nu am fi, suntem printre cei care liberi si de gât tu moartea se sărută pe gură.
184
PROZĂ
185
LAPTE DE MAMĂ SI LAPTELE CĂII LACTEE
Destul de târziu si abia după ce am învăţat a vorbi, mi-am dat seama că exist si, cu intensă uluire, că m-am născut.
Ah, ce rogojină, ce heleşteu, cât de câmp arat, ce ploaie cu peşti ridicaţi la nori de o trombă, ce amestec de icre, ce luptă între bat-f rumos şi Zmeu şi cât sânge de zmeu albit de lumină până când mi-a devenit piele; ce geamăt de vechi animale mâncându-sc la AJtamira din coloare în coloare, ce piatră cu aripi de raze. câţi şobolani, câte vipere şi ce inel, inel de aur cu piatră la mijloc, ce umbră de sine stătătoare şi fără de copac bătut de lună, ce iepure împuşcat înainte de a se naşte, ce pasăre stand numai din faptul că aerid ei a fost inspirat de Zeus, sufocându-se după ce a ronţăit în dantura lui celestă cotorul Andromedei, - si ce vârtej şi ce amestec, şi nimeni, nici chiar maică-mea cea sfântă şi blândă şi lăptoasă si gâtitoare de mâncare de cartofi şi cusâtoare de cămaşă, albind negrul cu mâna domniei sale, şi nici dânsa, care singura mă iubeşte în mod necondiţionat, şi nici dânsa, care din amor de bărbatul solid si sentimental şi cu păr negru şi creţ şî cu ochi verzi şi blând şi muncitor şi asudându-şi fruntea şi chiar până când şi inima din statornicia de piatră a cărnii, nici chiar mama mea cea care m-a născut pe mine în chinuri, urlând de durere şi umilită fiind de privirea brutală şi indiscretă a moaşei, care m-a moşit pe mine, când apăream din rrupul ei cum un soare violent şi neliniştit dintr-o mare sărată şi fără de vieţuitoarele
numite peşti, într-însa, - nici chiar propria mea mamă, inamorată nebun de straniul, muncitorul de tată al meu. cel cu ochi verzi ca aerul de sub păsările violete, - nici chiar ci, mama care m-a născut pe mine, nu i-a dat prin gând si prin inimă şî prin creierul ei de femeie, să mă întrebe dacă aş vrea să mă nasc, de-aş fi în stare să fiu, de-mi este drag de aceasta.
Iatâ-mă, sunt, ca şi muzica, „un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare".
Cât orizont, cât material absurd, ce frunză, ce iarba, ce stea, - ce delfin, ce rac, ce nor care plouă, - ce vierme de măr, ce măr, doamne, şi, în genere, câtă vânzoleală pentru o neîntrebată naştere!
Dar vai, mă consolez de impuritatea naşterii prin faptul unui gând şi anume acela câ moartea este singuratică si are o natură virgină.
Nuntă a absenţelor. A fără A, A fugit din toate cuvintele, A virgin.
1r6
PROZA
187
DISTANŢA ÎNTRE GURA ŞI HRANĂ
I.
Se poate considera omul ca rezultatul unei evoluţii în timpi geologici, capăt al unei contribuţii generale, dată de toate speciile şi regnurile. Punct final, el poate reprezenta o perfecţionare absolută a plantelor şi a animalelor, o însumare a calităţilor lor, sensul ultim al naturii, ţinând, totuşi, în prezentul său natura, oprită pe diferite trepte de evoluţie până Ia om. Astfel, putem considera iarba contemporană ca pe o umanitate ratată vegetal şi verde. Putem considera insectele, peştii şi animalele ca pe nişte oameni rataţi, ca pe nişte tendinţe spre om, neîmplinite din momentul contemporaneităţii lor cu omul.
De asemenea, putem accepta, ca temă de discuţie, şi inversul primei teze, şi anume aceea că omul este cea mai veche fiinţă, iar animalele şi plantele nu sunt altceva decât decăderi din om, ratări ale omului, involuţii ale sale simultane cu el, inşi rataţi simultan cu insul conservat al lui.
în fine, putem socoti omul ca pe o formă de boală a naturii sau, dimpotrivă, natura ca pe un efect de îmbolnăvire materială descinsă din om.
II.
Nu vom comenta aceste posibilităţi genetice, conside-rându-le metafore, metatdei şi metaviziuni.
Vom încerca însă să medităm asupra apariţiei simţului şi ideii de morală la om, simţ distinctiv şi diferenţial faţă de tot ceea ce ar putea fi altceva decât om.
Etica, morala, sentimentul culpabilităţii, mitul păcatului originar, mitul izgonirii din paradis (adică din lege), mitul individual, al numelui propriu sunt feţele corpului unic al diferenţei specifice dintre om si orice altceva.
O definiţie a omului e aproape de neconceput din punctul de vedere al omului. O aşezare, însă, mai dreaptă a lui în natură ne poate oferi analiza tipului de autonomie la om prin observarea distanţelor dintre gură şi hrana, precum si modului dc a fi anulate aceste distante.
III.
Etica, morala, adică starea de conştiinţă a păcatului, a erorii, provin din depărtarea cosmică, la om, dintre gură şi hrană. Această depărtare cosmică la om dintre gură şi hrană izolează omul de cosmos, îl însingurează şi-1 individualizează, îi creează bunul-simţ şi acceptarea de către el a lui însuşi, ca atare.
Pentru om, existenţa nu este un singur tot, un unic; pentru ci, nu există o singură viaţă mare la care fiecare participă, ci un număr mouadic de vieţi în luptă şi în contradicţie între ele, în anulare reciprocă.
IV.
Piatra nu este nici morală, nici imorală. Piatra nu poate să aibă păcate. Ea nu poate fi nici cinstită, nici necinstită. Gura pietrei este hrana pietrei. în cazul pietrei, nu există nici o demarcaţie între gură si hrană. Ea mănâncă fiindu-şi însăşi de mâncare.
în cazul copacului, gura copacului (rădăcina) este lipită de hrana lui (pământul). Nici în cazul copacului, nu putem vorbi
188
NI CHITA STANESCU
despre un copac moral sau nu, despre un copac vinovat sau nevinovat.
în cazul ietbivorelor, gura este despărţită de hrană numai prin anotimp, iar în cazul carnivorelor, leu, spre exemplu, distanţa dintre gură şi hrană este scurtată prin alergare, fugă, vânătoare. Impresia este de măreţie, de forţă, de cruzime, dar nu dc imoralitate, de păcat.
V.
Distanţa între gură şi hrană la om este cosmică. Omul are multiple guri, concrete şi abstracte. Ochii lui, urechile lui, nările lui, creierul fui, chiar sunt guri înfometate de diferite feluri de hrană, concretă sau abstractă.
Distanţa enormă la om între gură şi hrană constituie feblc-ţeasa, delicateţea sa, individualizarea sa, sentimentul erorii sale.
Iată cu câtă violenţă este resimţită această distanţă într-un mit isusiac conservat într-un agrapbon islamic: „Inrr-o zi pe când mergea cu apostolii lui, trecură pe lângă hoitul unui câine. Apostolii spuseră: «Greţos mai duhneşte câinele ăsta!» Iar Iisus zise: «Dar cât de albi sunt dinţii lui !>/'
VI.
Gândirea este o formă a foamei. în acest sens, timpul este distanţa maximă între gură şi hrană, între jos şi sus.
189
HIPOCRATE
Hipocrate mi-a spus:
- Omul este o ţeava, el se înnoadă la început în jurul lui. Hipocrate mi-a spus:
- Omul este un nod, deci el poate fi ucis prin tăierea nodului.
Hipocrate a constatat:
- Nu e bînc să tai nodul. Hipocrate a zis:
- Nu pe gură intră mâncarea şi nici nu iese prin cealaltă parte.
El a adăugat visător:
- Vai, nouă, ea intră prin ochi, şi, fiule, mi-a mai spus el, ea iese prin gură sub forma cuvântului.
- Dar despre urechi, l-am întrebat eu, nu crezi că şi pe acolo întră mâncarea?
- Nu, mi-a răspuns el, ea intră numai prin ochi, şi muzica şi melosul şi sunetul despre care tu zici, mi-a zis el, tot prin ochi intră, nicidecum prin urechi, si tot prin gură ies sub felul cuvântului.
- Atunci, am întrebat, ce aud este de mâncare sau nu este de mâncare?
Hipocrate mi-a răspuns:
- Numai ce vezi, fiule, este de mâncare.
190
NI CHITA STANESCU
- Faptul câ-mi îmbrăţişez iubita, l-am întrebat pe tatăl meu, este de mâncare?
- Nu, fiule, mi-a răspuns Hipocrare: faptul câ o vezi este de mâncare.
- Dar mic nii-e foame, tată, i-am zîs.
- Posteşte, fiule, mi-a răspuns, abtine-te.
- De la ce să mă abţin? l-am întrebat.
- Abtine-te de la vederea cu ochii, ei sunt mână în mână cti verbul, mi-a zis el. Băutura nu, mâncarea dc peşte nu şi sărutul iubitei nici atâta.
Atunci, l-am întrebat:
- Ai zis că omul este ca o teavă care se înnoadă în jurul ei.
- N-ai înţeles, fiule, mi-a zis el. Iar dacă cumva din trecere de timp te-am botezat Gordian, ai răbdare până vine Macedon de-ţi răspunde.
- FII? l-am întrebat.
- El, mi-a răspuns.
191
HEMOGRAFIA
iui Tom
I.
A venit îngerul şi mi-a zis: dc atâta amar de vreme te veghez ea sâ ajungi om de ştiinţă şi tu, până acum, n-ai inventat nimic!
Cum sâ nu, am inventat, numai câ ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât, uneori, se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografui, adică scrierea cu tine însuti.
II.
Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.
III.
Hemografia este o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ci sunt în viitor. Din această pricină, ea parc stângace când de fapt este plânsă, şi parc sângeroasă când dc fapt este numai roşie.
192
N1CHITA STANESCU
PROZA
193
IV.
Cel mai marc hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist câ se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gândesc câ dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca sâ producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca sâ-1 vestesc.
V.
El va fi neasemuit de frumos si toată fiinţa lui, chiar şi trupul Iui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor dc lung iutretâind soarele la amurg.
VI.
El însuşi nu va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzlndud, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.
VII.
Chiar nici tinerii bărbaţi nu vor avea timp să-l invidieze, fiind deodată şi dc tot preocupaţi sâ-1 iubească.
El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi nu chip de bărbat tânăr.
El nu va scrie multe cărţi, dar cuvintele lui vor fi nesfârşite.
El nu se va înălţa la ceruri, fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inimă.
VIII.
El n-o să-şi aducă aminte de mine, pentru câ aşa este cuviincios.
El îsi va aduce aminte numai de o fiinţă foarte frumoasă sî care târziu şi altă dată va urma să se nască.
IX.
Hemografia este abstractă şî practică totodată. Te scriî pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca sâ poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.
X.
Îngerul se uită posomorât la mine: Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. Dc ce mă dezamăgeşti?
XE.
Trece în fugă un copil şi se opreşre brusc. Se uită lung la noi si ne spune:
- Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mî mai este foame
!94
PROZA 195
V.
Adevărul, deşt esre al naşterii, mai prieten este, însă, cu moartea şi cu sângele vărsat!
ADEVĂRUL Şl REALUL L
Iepurele nu este adevărat. El e real.
Adevărul poate fi lacrima generală, lacrima colectivă.
Adevărul adună, nu numără.
Realul e singurătatea lui unu şi a imului.
II.
Dragii mei, adevărul e cerul. Dragii mei, realul e câmpul.
III.
Ceea ce este, adică realul, nu poate şi nici nu trebuie să fie vinovat.
Păcatul, care poate fi numai faţă de adevăr, nud putem confunda cu Vina, care poate fi numai a realului. Vina arc origini în moarte. Păcatul, - în naştere.
E un adevăr că ne naşterii. E un păcat, repedea noastră moarte.
IV.
Păcatul nu poate fi transferat şi nici echivalat în vina. A păcătui, te poate lăsa curat şi nevinovat ca o pisică în rut!
VI.
Realul, deşi e al morţii, c mai prieten, totuşi, cu naşterea. De aici, descinde nevederea si posibila amestecare a Vinei cu Păcatul!
r
VIL
Păcatul, spre diferenţă de vină, nu este întâmplător, accidental. Vina, spre deosebire de păcat, poate fi iertată. Ra nu murdăreşte, fără să spele nimic, totuşi.
VIII.
Asemuirea dintre Păcat si Vină ne apare aidoma realului adevărat, în ce are el mai pierdut, mai oftat, mai singur, mai suspinat, mai mit.
IX.
Adevărul poate fi moarte. Păcatul poate fi mormântul.
X.
Dragii mei, feriţî-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme, - ca sâ mai aveţi la ce visa!
1%
NI CHITA STANESCU
197
XI.
Dragii mei, feriţi-vâ sâ muriţi de tineri, - ca sâ puteţi, totuşi, să vă jeluiţi viaţa, cum se cuvine!
Eu sunt real, dar nu sunt adevărat, Petrule!...
DAR CE E ADEVĂRUL, ÎNTREABĂ PI LAT
Morala este un fapt de viaţă care provoacă jubilatie. Pe ea niciodată, copilul cel tânăr şi frumos, proaspăt născut, nu şi-o Ipoate imagina ca pe o interdicţie.
A fî moral înseamnă a fi fericit. Morala nu este un lacăt şi cu atâr mai puţin o cheie de lacăt. Sensul acestui fel de a fi este înălţător, şî nu are un caracter represiv.
Ce altceva mai moral, decât o fală tânără îndrăgostită! Să I vezi cu ochii tăi albaştri, doi ochi căprui, - să te uiţi cu vederea în vederea lor, şi, şi ci sâ se uite cu vederea lor în vederea ta, toţi patru deodată, - toţi doi deodată, - ce fericire, ce tânjire către unul singur, şi, doamne, ce viaţă pe care fiecare şi-ar dori-o!
Supărarea nu îndreptăţeşte virginitatea. Când râde dintoasa în mod firesc, până şi creierul mi se umple de mere domneşti, iar tâmplele de coroane regeşti.
Morala nu are o natură restrictivă şi nici împiedicâtoare. A fi îndrăgostit e un fel de mamă a mea, a tui sau a ei. A fi moral nu este o astupare a gurii. Spiritul moralităţii are natura naturii.
Ce fată frumoasă văzui cu ochii, - ce ochi văzui cu ochii, pe când nimeni, dar absolut nimeni, din pricina propriilor ochi, a! mei sau ai lui, sau ai lor, n-au văzut cu aceştia, altceva decât ochi care văd o fată frumoasă, decât ochi care văd ochi, decât dulcele cântec sprâncenat, care, fără oboseala clipirii, cântă cântecul în care plin de cântec desluşesc câ, - morala este un
198
NICH1TA STANESCU
199
fapt dc viaţă care stârneşte jubilatie, iar niciodată represiune, lacrimi sărate. A fi este moral.
Despre a avea, n-am trăit suficient încă pentru a înălţa acest de pe urmă verb la rangul meditaţiei mele libere.
DUREREA CA FORMĂ A ERORII
Durerea poare fi întruchiparea vitală a erorii.
Fa stă la rădăcina cunoaşterii şi a revelaţiei: naşterea.
Organele noastre de simţ sunt balanţe delicate ale durerii. Culorile, albastrul, de pildă, roşul, de pildă, sunt stinseşi suave dureri ale vederii.
Nu receptăm realul prin simţuri, ci durerea lui. In acest sens, bunuhsimt este obişnuinţa şi practica durerilor convenţionale. El poate fi considerat ca o reacţie melodică a organelor, iar nu ca o posesiune dc informaţii reale.
Durerile suave pot părea adevăruri obiective, dar ele nu sunt decât împliniri nespectaculare ale erorii. în existenţă, epica este organul colectiv al durerii. îndepărtare de legi, ea constituie un real a! obişnuim sau neobişnuirii cu realul, iar nu un real al realului.
II.
In cazul durerii fizice, ne apare mai distinctă interdependenţa dintre eroare sî durere. Un os rupt, adică un os în afara legilor de os, adică în eroare, provoacă restului organismului dîn care se compune durere până la urlet.
Legea este cea care resimte eroarea. Am putea afirma câ legea este cea care resimte durerea, legea în diferitele ei încorporări.
200
NTCH1TA STANESCU
201
Durerea abstractă, mai puţin sesizabilă, se manifestă prin angoasă, prin nelinişte calmă.
Epica poate fi caracterizată prin nelinişte calmă, iar, în corespondenţă literară, eposul şi culminaţia sa, mitul, prin actul întâmplării, considerând întâmplarea o îndepărtare de lege, adică o eroare, sc întruchipează vital prin durere.
Subiectul eposului este eroarea.
III,
înţelegând durerea ca pe o formă a erorii, eroarea ca pe o îndepărtare dc lege, legea ca pe un fiind al lui este, simţim durerea ca pe o îndepărtare de este, - ca pe o îndepărtare fie în imaginar, în nefiind, fie în obiecte, în murind.
Ne reprezentăm durerea ca pe un orice alt număr în afara luî unu.
ai I
DESPRE NATURA ERORII
Eroarea nu se poate petrece decât în zona în care ea este înţeleasă, contrariind înţelesul. Ea arc o natură semantică şi îndeobşte ţine mai puţin de natura lucrurilor şi a faptelor lor, ci mai mult de contrarierea în înţeles a acestei naturi.
II.
Bariera pusă în faţa unei alergări sau pur şi simplu inversul unei alergări, când efortul de înţelegere este pentru alergare, se constituie în ceea ce putem numi eroarea alergării, dar aceasta nu priveşte faptul fizic, ci deteriorarea faptului fizic aşa cum a fost el înţeles.
III.
înţelegerea lucrului nu arc nimic de a face cu lucrul. A nu înţelege lucrul, de asemenea, este un fapt străin lucrului. Din acest punct de vedere putem gândi că nu distrugerea lucrului se constituie în faptul erorii şi nici naşterea lucrului nu se constituie în faptul adevărului.
202
NICH1TA STANESCU
PROZA
203
IV.
Numai timpii] creează inerţie, dar această inerţie are un dublu chip, ca şi Ianus Bifrons, inerţia alergării lucru]uî într-un chip şi inerţia înţelesului alergării lucrului într-ah chip.
Intre cele două alergări, nu există nici paralelism, nici comunicare.
Un lucru care înţelege un ah lucru nu devine prin înţeles aidoma obiectului propriei sale înţelegeri.
Contrazicerea unui înţeles se poate constitui în eroare penrru ce] care înţelegerea semnifică numai inerţie, garanţie şi stabilitate în mişcare.
Copilul care striveşte un copil face o eroare. Pisica mâncând o pisică face o eroare.
VII.
Eroarea se petrece numai în natura înţelesului. Crima nu se poale produce decât numai în zona echivalenţelor.
Nu ştiu dacă văd steaua privind-o, nu stiu dacă mor lăsându-mă luminat de raza ei.
V.
I
în genere, sentimentul erorii, adică transformarea unuî înţeles într-o tensiune, apare între două calităţi aproximativ I echivalente sau între două cantităţi aproximativ dc aceeaşi f calitate.
VI.
Voi da un exemplu simplu, de o semnificaţie redusă, pentru a-l putea supune unei opinii distante: văzând o pisică neagră cu ochi verzi, pândind o pasăre cenuşie, ciripitoare si veselă, am avut tendinţa dc a anula prin alungarea pisicii ceea ce îmi apăruse în mod distant petrecerea unei erori.
Observând cu atenţie pisica, foamea ei fundamentală, încordarea ci aproape absolută, cuprinsă în lucrul numit pisică, si observând pasărea în inconştientă, absolută-detasare, cu o rămăşiţă numai de tensiune în lucrul ei de pasăre, am avut revelaţia nonerorii in cazul în care pisica mănâncă pasărea.
Copilul speriat care striveşte păianjenul nu face o eroare.
204
PROZA
205
MAJORITAR H20
I.
Nici nu sc ştie când vine judecata dc apoi a fiecăruia. Judecata de apoi e judecata celui mai din urmă chip al fiecăruia. Nu este înapoia lui, ci este apoia lui.
II.
judecata de apoi vine când te aştepţi mai puţin. De fapt, în limbaj modern, ea este un fel de examen în faţa marţienilor. F.a ţine cât ţine un punct. Secunda îi este largă, ca timp de viaţă.
III.
Judecata este a sinelui de către sine. Poporul nostru român o numeşte: a-ţi lua sama. A-ţi da seama. A-ri veni în fire. A fi, fire.
V.
Ca o Cină Cea Dc Taină, într-un singur punct locuind, cu toate timpurile vieţii mele, locuind deodată un punct exterior cercului, cum ar spune geometrul, adică cum ar spune bătrânul nostru grămâric, înafarâ dc trecut, inafarâ de prezent si înafarâ de viitor, deci ca un fel de prezidiu - cum am numi astăzi Cina Cea De Taină - în timp ce mergeam spre canatul terestrei, am fost examinat de cunoştinţele şi de starea mea morala.
VI.
- Care este formula apei, din care te tragi, am tost întrebat.
Cu gura câscarâ, eram sâ răspund, când, cineva, un prieten . de-al meu din alte regnuri, mi-a suflat în ureche: nu da formula ^ H20. Mi-a sutlat în ureche: spune-le, - majoritar H ,0.
M-am iluminat.
VII.
M-am întors şi am zis: majoritar H-,0, pentru că ideea abstractă şi pură şi definitivă naşte crime. Apa, dacă ar fi numai H20, ar omorî peştii şi ar retrage din existenţă flinta umană. F.u, m-am adresat judecătorilor - sunt numai, în mod majoritar, om. In mod majorirar, sunt cinstit. Făcând în casa adevărului un loc şi necinstei. Eu, în mod majoritar, mă rog, în mod majoritar rostesc colinde, în mod majoritar, mă bucur de fecioară, făcând loc, în casa adevărului, si înjurăturii şi urletului si curvei.
IV.
latâ-mă la o masă de prieteni. Mă ridic, de fum, să deschid fereastra pentru o aerisire. în drum spre canat, cu o rază ce-mi străbate creierul, apare judecata.
VIII.
Mi-au zis: întoarce-te la masă, eşti aşteptat de prietenii tăi, n-ai idei abstracte absolute, faci loc în creierul tău şi pentru zeama gri care este chiar creierul tău.
Ni CHITA STANBSCU
207
IX.
Mi-au zis: şi magnetul este toc fier. Atâta doar, că, spre diferenţă dc fier, magnetul este majoritar fier.
X.
M-am întors la masă. Am ridicat paharul şi toate lucrurile, câte mi se întâmplaseră, suprapuse unele pe altele şi înghesuite ca sâ încapă într-un punct, am vrut, pe loc, să te spun prietenilor mei, şi am şi încercat sâ le spun.
XI.
Vorbe, vorbe, vorbe, mi-au strigat prietenii. Cuvinte frumoase, mi-au spus ei, cuvinte, şi după cum bunul-simţ ne învaţă, cuvintele sunt una şi acţiunile sunt alta.
Am strigat: o parte din mine sunt cuvinte, cealaltă e trupul şi acţiunea. Sau poate, greşisem, când am strigat o astfel de nerozie.
Al necuvântului fiind, mă bucuram de farmecul cuvântului.
MITUL CA EXALTARE A ÎNTÂMPLĂRII
I.
Uneori, o generalizare pripiră a simţirii de unul singur nu numai că poate sâ fie greşită, dar, ce e mai rău si cu mult mai
tmult decât atâta, - poate să descarce de emoţie comunicarea. O generalizare grăbită, prin egoismul ei, jigneşte. I       O generalizare grăbită, prin refuzul contemplării, se I propune unui nu categoric.
| Iată de ce, de această dată, când voi spune eu, se va '  considera modestie mirată şi cercetătoare.
lată de ce, de această dată, a spune noi ar fi o imixtiune în personalitatea singuratică a altora, de care ne şi ferim.
Ii.
Eu sunt propria mea memorie. Ceea ce este în mine, numai însumi si deosebit de orice altceva, nu sunt nici înfăţişările melc, | nici trupurile pe care le-am avut din copilăria de căpşună până la ciolanul de elefant şi nici vederile în ochi, egale, ale lumii, fin minte numai întâmplări. Ceea ce am învăţat şi ceea ce respect, - adică legile, nu sunt memorie şi nici amintire. Legea esce prezentul perpetuu de care-mi atârn întâmplările. Eu sunt t propriile mele întâmplări.
208
NI CHITA STANESCU
PROZA
209
UI.
Dar de fapt ce este aceea o întâmplare? As încerca sâ spun în cuvinte ceea ce de fapt nu tine de cuvinte: fragmenre de legi ale legilor, sfărâmate sub ochiul legii celei ce există.
întâmplarea neagă în unicitatea ei generalitatea eternă a legii.
Război al legilor fixe, eterne, ale căror morţi sunt viata noastră supusă lor.
IV.
Numai întâmplarea naşte sentimente. Sentimentele suni o forţă a libertăţii de-a pururea interioară unei legi. legea, ca, poate fi exaltată prin ecou, prin durere, prin tensiune, prin urlet sau prin poezie.
Partea dc frumos a vieţii noastre logodite eu legea e poezia.
Inefabilă, însă, întâmplarea, nesupusă nimănui, mereu singuratică, se constituie în propriul nostru eu.
V.
Ceea ce este singur nu este numărul.
VI.
Propriile mele întâmplări, adunate în punga memoriei, sunt chiar eu însumi.
Ca lege, suntem. Ca întâmplare, sunt.
VII.
întâmplările mele ţin minte întâmplările mamei mele, care ţine minte întâmplările tatălui ei. Apoi, se uită ale cui mai sunt întâmplările sau a cui a fost întâmplarea. Atât de departe de
prezentul meu şi atât de foarte departe dc prezentul legii sunt -■'unele întâmplări, încât livide de îndepărtare numai exaltate mai pot părea a fi.
VIII.
Iată câ, în distantă faţă de lege, distantă mai mult de viaţă trăită decât de timp, păstrarea eu-ului tot prinrr-o exaltare se face cu putinţă. De data aceasta, poezia nu mai exaltă, ci exaltă întâmplarea. Ea îşi va schimba numele din poezie în epică.
IX.
Dar ce este exaltarea altceva decât o lipire de disperare si o îmbrăţişare a ceea ce nu poate îmbrăţişa pe cel care nu poate fi îmbrăţişat?
Gest conţinând în el însuşi mărturia gestului. A fi, ştiindu-se că este, prin contemplare interioară.
Legea nu are memorie din pricina eternităţii ei.
întâmplarea devine memorie din pricina secundei ci.
Memoria nu are timp. Orice act de memorie este profund atemporal.
Timp oprit, întâmplarea este obiectul memoriei. Memoria este un act al prezentului.
X.
întâmplările prin exaltarea lor îndelunga sau numai prin nenumărata lor repetare în memorie se pietrifică, devin mituri.
XI
Miturile sunt cele mai vechi şi primele mărturisiri în memorie ale despărţirii unicului de propriul său număr, unu.
210
PROZĂ
211
m.
Stări rare, dar sesizabile ale Lonştiintei, de o oarecare natură obiectivă şi interioară totodată (tot ceea ce e obiectiv este predestinat unui subiect), starea firescului şi starea absurdului însoţesc îndeaproape, dacă nu chiar definesc ideea de destin uman.
ABSURDUL CA SUBLIM RATAT
I.
Despre sublim, cuviinţa mea nu se poate rosti în cuvinte din pricina rarelor fiinţe de-ale mele cu care l-am întâmpinat sau care s-au lăsat cutreierate de dânsul.
Nici nu stiu din prea rara întâlnire, dacă m-a cercetat vreodată sublimul şi nici dacă, ceea ce mi se păruse a fi sublim - chiar sublim era.
De aceea, lăsând speranţei dreptul ci de a se logodi cu ceea ce este şi nu este, mă voi opri asupra într-adevăr lucrurilor rare din viata mea, dar pe care le-am luat în cunoştinţă cu bucurie şi, în egală măsură, cu durere.
Lle sunt firescul, ele sunt absurdul.
II.
Realul este un raport între sine şi însumi. Realul are un caracter relativ în funcţie de cine il receptează pe ce. Bunul-simt reprezintă acel echilibru pe care noi îl numim real si care aidoma materiei, ea însăşi o funcţie relativă a sistemului de referinţă receptor faţă de un posibil sistem de referinţă ignorat şi numit obiect, se constituie ca o convenţie vitală. Această convenţie vitală e tulburată în imaginile sale de două stări fundamentale ale conştiinţei numite în mod simplu: firesc şi absurd.
IV.
Noţiuni siameze, firescul si absurdul se deosebesc printr-un antagonism vicinal.
V.
Firescul este lipsit de memorie, de aceea reacţia lui în realul imediat este mirarea.
Absurdul reprezintă sau. mai degrabă, este încărcat cu o memorie cu mult mai mare decât realul memorabil.
VI.
Ceea ce este firesc poate fi comparat cu o memorie a viitorului; mirarea şi uluirea hn fiind o treaptă în suiş către revelaţie. Nu ştiu dacă revelaţia este definitorie noţiunii de sublim, dar ştim existenţial că mirarea pregăteşte întotdeauna revelaţia. Cel care se miră nu-si aduce aminte de nimic. El se miră pentru că vede. E o vedere a cuvintelor. E o vedere încorporată în abstractul natural al cuvintelor.
Vii.
Absurdul ca stare de conştiinţă, memorie mai mare decar lucrurile memorabile, provoacă superficial şi biologic starea de
212
NICHITA STANESCU
PROZA
213
râs, iar in pragul conştiinţei de fapt deznădejdea, anularea organelor de simt, orbirea si surzirea ştiute si simţite de cărre ochiul lui Homer si de către urechea lui Beethoven.
VIU.
Bunăoară, cuvintele acceptate în conştiinţă ca monade sunt cele care nu acceptă inversul lor. Starea evolutivă, conştiinţa se clădeşte pe stele fixe. Adică pe nume, adică pe substantive.
Dacă spunem cuvântul iepure nu vom avea inversul său, cu toate câ iepurele nu este un nume, ci numai un simplu substantiv acceptat ca nucleu al gândiri; noţiunea de iepure nu rostogoleşte în jurul ei decât un număr limitat dc vcrbe-planete. Deci, putem spune, în cazul realului relativ, că: iepurele aleargă, iepurele fuge, iepurele saltă sau inversul acestor atribute-electron, - iepurele stă, iepurele se încetineşte, iepurele cade.
IX.
în cazul absurdului, cel cu o memorie mai mare decât obiectele memorabile, vom spune: iepurele plouă, iepurele ninge.
X.
în cazul firescului, cel lipsit de orice memorie vom spune: ce este iepurele? Cine este iepurele?
XI.
,• Firescul este o speranţă de sublim pentru că, fără memorie fiind, mirându-se tot timpul, la un moment dat în ascendentă poate să fie identic cu revelaţia,
Atâta doar că, atunci nu se mai miră, ci devine rugăciune.
Absurdul este o formă a ratării sublimului pentru că el descinde şi ninge din sublim.
214
PROZĂ
215
TEMPORARA SUPRIMARE A ABSURDULUI
întrebarea fundamentală a filosofici nu este aceea, dacă viaţa merită să fie trăită. întrebarea fundamentală a filosofici nu esre de natură noţîonalâ. în aceasta constă tocmai vitalitate-a acestei discipline notionale. Act de suprimare a absurdului, -acesta este temeiul şi pricina diversificării celei mai de seamă activităţi gânditoare a umanităţii: filosofia. A fi înţelept înseamnă a stabili o ordine în mijlocul absurdului. Totul e absurd: iată postulatul, dar nu în noţiunea sa.
Despărţirea de absurd coincide cu revelaţia morţii. Descoperirea lucidă si dezesperată a morţii semnifică sfârşitul condiţiei barbare. Adică, a absurdului. Adică, a firescului. Nimic nu este mai firesc decât absurdul. Orice act de logică este profund nefiresc. Nimic mai artificial decât logica.
Ea este aceea care ne dă îndreptăţirea de a fi, a fi cu sens; adică legea. A fi pur şi simplu nu are semnificaţie.
A fi fără sens, înseamnă a nu fi. Descoperire brutală şi violentă o dată cu scrisul.
Scrierea cuvântului este echivalentă cu îmbrăcarea trupului în haine. Un cuvânt scris esre un cuvânt cu vită de vie, deasupra sexului lui. Cuvintele fac pane din trupul nostru? Au sex? Mâna are sex? Cuvintele sunt partea noastră eternă. Nescrise, mor. Orice literă, orice fel de semn, semnificând un fenomen, este o haină de epocă îmbrăcând goliciunea eternităţii noastre. Absurdul exprimat încetează sâ mai fie absurd. Orice formă de
gjxprtmare implică o ordine. Prima ordine revelată şi mai apoi scrisă a fost descoperirea morţii.
Murind Enkidu, Ghilgameş fuge înspăimântat şi urlând nu de durerea pierderii prietenului unic, ci din spaima de a descoperi moartea. Abia când nu mai poate alerga din alergare, abia când nu mai poate urla din urlet, abia când secâtuieşte din spaima morţii, abia atunci cade cu fruntea la pământ, sfârşit, şi bate pământul cu pumnii urlând:
- A murit Enkidu. prietenul meu, care vânase cu mine lei. Descoperirea morţii, scrierea descoperirii morţii semnifică
întâia degradare a absurdului.
Descoperind moartea, ignorăm absurdul. Riposta fundamentală e răcnetul de spaimă. întrebarea fundamentală a filoşofiei nu este aceea dacă viaţa merită să fie trăită. Filosofia nu este făcută pentru morţi. Ea nu are nici un fel de întrebare fundamentală. Soclul ei este un răcnet de spaimă, în faţa morţii. După aceea, vin postulatele. Ele alungă absurdul. Adică, firescul. Ele mimează legea. Adică, nefirescul. Trăim pentru câ existăm; avem legi si ne facem legi pentru ai suntem nefireşti. Artificiu] şi nefirescul, sunt condiţia noastră umană, dar convenţia noastră umană, ea, a fost. Condiţia umană c perpetuă. Convenţia terestră s-a manifestat.
Prima anunţare a convenţiei terestre s-a produs prin alungarea firescului, când absurdul a dispărut, când firescul a devenit nefiresc, adică abstract, când Ghilgameş a urlat:
- A murit Enkidu, prietenul meu, care vânase cu mine lei.
Convenţia terestră se ridică la orizontul mohorât. Convenţia terestră s-a declanşat printr-un sacrificiu. Ea s-a sfârşit printr-o anulare.
Când convenţia terestră s-a încheiat, E,vul Mediu şi ideea de om liber, nu prin moarte ca în poemul Ghilgameş, ci prin naştere, prin revelaţia naşterii, ca o auroră mohorâtă, s-a lăsat pe orizontul sferei. Noi nu mai trăim convenţia terestră. Ea a fost. Poate câ ne pregătim pentru altceva cu mult mai mare sau poate că pur şi simplu apunem. Devenim din ce în ce mai fireşti.
216
PROZĂ
217
TIMPUL CA LUMINĂ
I.
Orice obiect, după distrugerea criteriilor lui interioare, involutiv se transformă în lumină.
II.
Funcţia principală a obiectelor este absorbţia. Atâta timp cât forţa de absorbţie depăşeşte forţa de ejecţie, obiectul se află în formare, în creştere.
Gravitaţia reprezintă suma absorbţiilor obiectelor reunite într-un câmp cosmic.
IU.
Forme de gravitaţie sau de absorbţie se pot remarca si în domeniul semiabstract a) limbii. Atragerile şi respingerile reciproce între grupurile de cuvinte le-au transformat pe acestea treptat-treptat în substantive şi verbe cu tot roiul de nuanţe înconjurătoare.
IV.
Srarea de absorbţie exprimată prin sentimente corespunde stării de mirare. Starea de ejectie exprimată prin sentimente
corespunde stării firescului. Starea mirării poare produce sublim şi spaimă. Firescul este o stare luminoasă.
V.
Mirarea opreşte timpul, iar firescul, dimpotrivă, il declanşează.'{ impui este de fapt lumină. 1 n acest sens, unitatea cea mai mică de timp este fotonul.
VI.
I.uminiscenţa putregaiului dintr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gânduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat. Mai târziu, mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naştere şi starea de după moarte. Imitând o formulă a lui Coandă: „omul este un accident hidraulic", as zice: „omul este un accident al luminii". în acest sens, am putea considera lumina solară ca pe o stare prenatală, ca pe un timp neorganizat într-o structură.
Vil.
Somnul echilibrează absorbţia cu ejectîa. Face evidentă starea discontinuă a lucidităţii, deci a existentei. Timpul se dezorganizează în perioada somnului. Lumina devine interioară, devine sentiment, iransformându-se în lucioli.
VIII.
însăşi existenţa, ca somn al luminii, face evidentă discontinuitatea acesteia şi, deci, a timpului. în acest sens, putem sâ socotim existenta ca pe o cuantă dc timp.
218
N1CHITA STANESCU
219
IX.
Interiorul fotonului tine esenţa universului: timpul. Transformarea luminii în existenţă si transformarea existenţei în lumină, asa turn mi-o închipui acum, poate fi o metaforă. Dar dacă nu e numai o metaforă?
X.
Mă întreb dacă îuminiscenţa aceea nocturnă dintr-o pădure a copilăriei era o naştere sau o moarte. Dacă era o încetinire de lumină până la transformarea ei, închegarea ei în simţuri sau, dimpotrivă, dacă era distrugerea de organe emanând lucioli de vis.
XI.
Timpul este lumină. Dar lumina, ce este lumina?
TIMPUL CA DISTANTA I.
Un ceas oprit, un ceas stricat, un ceas cu limbile moarte,
- de două ori pe zi arată ora adevărată.
Un mort îngropat, un mort ciugulit de păsări, un mort ars,
- desigur de două ori pe zi arată viaţa.
Limbile ceasului oprit etern la şase, când vine ora şase, arată întocmai ora şase. Asta, fix, înseamnă a îndreptăţi timpul când el vîne la tine.
A fi mort - ca expresie - este un paradox. Dar şi ca esenţă. Nu ştiu dacă viaţa vine din când în când sâ îndreptăţească moartea. A spune despre moarte ceva este mai degrabă o idee decât o supunere. Moartea este o idee ratată.
II.
O topografie anume şi, - şi o anumită măsurare a distanţelor noastre faţă de ceea ce este ni se pare îndreptăţită. Lu cred cu putinţă şi o anumită măsurătoare în distante fată de ceea ce nu este. Mai aproape sau mai departe dc un copac cu cincî sau cincisprezece metri, — mai aproape sau mai departe de moarte, nu cu cincisprezece secunde sau cu cinci ore, ci cu cinci sau cincisprezece metri. Moartea nu este un fenomen de $Wnp, ci un fenomen de distanţă. Numai parcurgerea metrilor
220
NI CHITA STANESCU
PROZA
221
se race în timp, dar ei rămân ca atare după metrul de platina etalon păstrat cu grijă la Londra.
III.
Adolescent fiind şi neputând sâ adorm prea repede seara din bineînţelesc pricini, cu un suflet de zăpadă si un trup care dc rut mă mira prin fierbîntime, mă visam schior. Se făcea că pe o pantă albă de zăpadă în slalom uriaş, imponderabil în a face cristiane, aidoma unui zuluf pieptănat de repedcle vânt din tos, coboram mai spre dreapta şi apoi mai spre stânga cu iute plângere a vitezei, la vale printre jaloane.
De aş fi doborât unul singur nu ar mai fi fost posibilă decât coborârea în sus. Întreruperea coborârii, trădarea convenţiei, evadarea din mişcare cu o mai abstractă mişcare = moartea.
A ieşi din convenţie înseamnă a muri convenţia sau, poate, a te muri pe tine.
IV.
In ondula deasupra căreia mă înclinam cu schiurile, precis mai erau scrise florile dc zăpadă strivite, dar şi distanţa dintre mine şi jalon. Hram mai aproape sau mai departe de moarte. La cinci centimetri de unul trecând, la douăzeci şi cinci de centimetri de altul trecând, la un metru de alnil trecând, la doi metri de altul trecând, sau ştergând cu umărul jalonul. Mai aproape sau mai departe de moarte.
V.
După ce am trecut prin trecătoare, a căzut o piatră. După ce am traversat râul, el a secat. Ciudată înecare ar fi trebuit să
f am într-un râu fără apă. Eu am trecut cu bine în înot, dar râul £ a secat brusc, evaporându-se de căldura trupului meu şi i-a lăsat ţ   pe peşti să se sufoce de aer.
VI.
Stau la masa mea de brad, prin fereastră aud sufletul dc pe urmă al câinelui călcat tocmai acum de o maşină. El este jos pe stradă, într-o baltă de sânge de câine, schelălăind pe un asfalt de maşini dc oameni. Cincisprezece metri despart viaţa mea de moartea lui. Un kilometru şi jumătate mă desparte de Spitalul Colţca, unde, născând, tânăra femeie moare. Opt kilometri mă despart de oile arse de vii dintr-o neglijenţă a focului. Şi numai şapte metri, de şobolanul care a mâncat otrava ce i-am oferit-o. La Pol, la trei miî şi ceva de kilometri, cu mâna tras din copcă, încă viu de viu mâncat, e pestele de eschimos.
Mai departe sau mai aproape, eu trec dc moarte. Mai departe sau mai aproape, eu stau lăsând-o să treacă pe lângă mine.
VII.
Alerg înnebunit cu flori în mâna. Şi nu ştiu prin ce culoar alerg. Ştiu numai unde alerg.
VIII.
La un metru de mine, Ia cinci kilometri de mine, la lună şi-napoi, la un centimetru de mine, ea stă nevăzută, iar eu merg drept, la fel de drept ca şi schiorul.
IX.
Ea nu esre o idee. De câte ori am vrut să fie o idee, am ratat-o. Ea este. Ea mi-a dat o întâlnire.
222
NI CHITA STANESCU
223
X.
Noi nu ne întâlnim în o oră. Ea nu mi-a spus la cinci dtipă-amiază, la ceas. Ea niî-a spus atât: Eu sunt la paisprezece metri de tine.
XI.
Atâta am de parcurs. Paisprezece metri spre stânga nord, cu Steaua Polară deasupra. Când toate se vor întâlni, desigur nu voi face trei kilometri, nici şapte metri şi nici luna, ci pur şi simplu arata. Şi ne vom întâlni. Timpul e numele ritual dat distanţelor.
PURITATEA CA MUNCĂ
I.
Puritatea nu există în mod natural, după cum nu există nici impuritate în natură.
Copilul poate să apară ca fiind pur numai printr-o traumatizată contemplare retrospectivă.
Starea cosmică a copilului, a idealului, a lăstarului nu este pură după cum nu este nici impură.
O observaţie atentă şi obiectivă asupra copiilor ne relevă falsul, răsfăţul, mima şi imitaţia reunite în joc. Dar aceasta nu are nimic de a face cu puritatea.
II.
Starea ludică a poeziei este starea ei impură.
III.
Naşterea este consecinţă, o finalitate naturală sau a naturii. Ea nu are nimic virginal în ea.
Geneza unuî peşte dintr-un ou de pesre este măreaţă, puternică, vorace, dureroasă, cutremurătoare; - dar n-are nimic pur în ea.
Ca orice act de creaţie, naşterea este o posesiune. Posesiunea este pătată de sânge.
224 NICHITA STANESCU
IV.
Puritatea rezidă din efort şi din muncă. Din limpezire şi din spălarea lumii de lume.
V.
Puritatea însumează durere şi istorie. Puritatea exclude aventura şi întâmplarea, deci ea exclude mitul.
Este la libera vedere natura tragică şi sângeroasă a miturilor. Ne apare ca o evidenţă mitul, ca o acţiune a memoriei, ca o posesiune.
Sentimentul tragicului, ca şi tragedia, sunt acte ale posesiunii.
VI.
Puritatea se dobândeşte numai prin muncă, prin munca exercitată în mod direct asupra propriului spirit, cât şi prin munca de a ridica o piramidă spiritului.
Singură moartea are caracter virginal si pur.
Dacă naşterea este o consecinţă, un capăt al unei serii, moartea ne apare ca o izolare, ca un rumen hieratic, un virginal pur.
Vil
Puritatea se câştigă numai prin muncă.
însăşi revelaţia este încununarea unei tainice munci depuse asupra spiritului.
Puritatea dobândită prin muncă este la fel de virginală ca şi moartea, dar, spre diferenţă de aceasta, există.
A ARA-ARARE, A GÂNDI-GÂNDIRE
De fapt, ce e munca? Ştim ce este talentul, pentru că romanticul sculptor Rodin dintr-o suflare a definit în mod etern conceptul de talent. Ce zicea Rodin? El zicea că a avea talent înseamnă a-ţi face plăcere ceea ce munceşti. Talent, deci, înţelegem că înseamnă muncă cu plăcere, muncă plăcută, care îţi place, care te justifică.
Dar ce este munca?
Copil fiind, în pădure, am surprins-o pe Muma Pădurii, fierbând în ceaun aripi de îngeri, la care adăuga ridichi de lună, foi de tarhon, sare şî piper şi totul era stropit cu strănut dc noti-născut. In toiul pădurii, la mijloc si în luminiş, o, am privit-o, aproape leşinat de foame, căci poftă mare avui de fiertură.
Mi-a dat si mie Muma Pădurii un polonic să gust, pe care, mai înainre de a nii-1 înmâna, îl răsturnase într-o cască de soldat care, de bună seamă, murise în vreun război biruitor, în locul meu,
Doamne, voi copii tineri, suavi şi minunaţi, care aţi murit în război în locul meu, ca să stau în această pace gânditoare şi acest echilibru!
Ca o dezvirginare violentă de stea scânteietoare pe cer e raza pe care o văd înainte dc a orbi. Miraj alcalin si sărat, os rotund care ţine în sine oul ochiului. Nu cel care naşte aripi de zbor, ci cel care înghite lumină şi nu se mai satură de ea, până când ' se face rău de ea, şi orbeşte de prea multul ei.
226
N1CH1TA STANESCU
227
Şi, totuşi, cc este munca, de câte feluri este dânsa, cum simţim, cum ştim că ea este muncă, - si, totuşi, de ce prin muncă ne despărţim de tot ceea ce este, ne despărţim de fire, ca sâ facem şi sâ creăm un este al nostru, o fire a noastră, de ce?
Şi, totuşi, ce este munca? De ce a ara e muncă? De ce a gândi e muncă? De ce a spera-sperare e muncă? De ce a visa-visare e muncă? De ce a clădi—clădire a muncă? De ce a zbura—zburare c muncă?
Poate că a venit vremea să fim cu toţii talentaţi. Despărţin-du-ne de un este general, ca sâ facem un este al nostru, despăr-ţindu-ne de firea naturii ca să alienăm omul din ca, dându-i numai lui o fire umană: e timpul să devenim talentaţi. Având un ideal, oricărui muncitor îi face plăcere propria sa muncă.
Adolescenţi, voi visători, care vă pregătiţi de muncă spre a vă justifica faptul că sunteţi, vă reamintesc vorba gândită cu uri dc romanticul sculptor Rodin care zicea cu îndreptăţire câ a avea talent înseamnă să-ţi facă plăcere ceea ce munceşti.
Toate acestea sunt un cântec gândit şi muncit, pe care îl dedic muncii care naşte gânduri. Numai munca naşte idei.
MEDITAŢIE ASUPRA CINSTEI
Cinstea nu este o vocaţie, cinstea este o opţiune. De aceea, ideea de cinste are un caracter dramatic, mai presus de semantica rece, care este de fapt justiţiară.
Cinstea exclude nuanţele; ea are un caracter dogmatic necauzal şi revelat.
Ea este prilejul dragostelor.
Somn treaz, - cinstea este decorată.
Fată de noţiunea de caracter, care este o noţiune cu sens previzibil, cinstea este imprevizibilă şi, deci, revelată.
Hotărârea de a fi cinstit se ţine!
Cinstea în opera dc artă e de natură intuitivă. F.a nu ţine de adevăr, ci de o anumită tensiune constantă faţă dc ideea de frumos. De fapt, nu există operă de artă cinstită sau necinstită faţă de criteriul ei intern. Cinstea sau necinstea obiectului de artă decurge din plasarea acestuia în relaţia externă cu ideea de bine şi cu ideea de frumos.
De asemenea, cinstea în artă mai rezultă şi din relaţia autor—operă-receptor. O punere de acord intuitivă a acestui circuit poate revela ideea de cinste în opera de artă. Fiind vorba despre un acord exterior, fiinţa monadică a artei nu este stingherită în liberalitate şi libertatea sa interioară.
Hotărârea de a fi cinstit se tine!
gând
228
PROZA
Sâ fim generoşi. Să lăsăm nenăscuţilor dreptul de a vedea ^u ochi proaspeţi şi cu fiinţă singuratică încă o dată ceea ce văzurăm şi noi cu ochi proaspăt.
- Ce faci, bre?
- De unde vrei sâ ştiu?!
ACEI, CEVA DINTRE ARIPA ŞI AER
Prietenul meu de o viaţă, poetul Grigore Hagiu, cu infinita lui timiditate, mi-a spus două, trei vorbe despre cutremurul care ne-a îndoliat tara. Nu pot să-i reproduc întocmai cuvintele, dar sensul confesiunii Iui pot să-I spun întocmai. Mi-a zis:
- Ieşisem desculţ pe pământ şi m-am ţinut de copac. Copacul sc ţinea de mine si tu de el. Amândurora ni se făcuse frică.
Sâ fi vrut vreodată sâ exprim vorbirea ce-am avu t-o din frageda copilărie până la tremurata adolescenţă, -vorbirea mea cu bătrânul gutui din raţa ferestrei, cu verdea de iarbă din curte, n-as fi fost în stare să zic mai corect decât ce-a zis Grigore de copac.
Tristă comunicare, dar ce comunicare, Dumnezeule!
Vine o vreme când te trezeşti, vorbind şi spunându-te pe tine unui bolovan, unei pietre. Te trezeşti, dând de mâncare unei vrăbii, dar nu din milosârdie, ci pur şi simplu.
V-ar supăra, prieteni, dacă n-as spune că sunt contemporan cu iarba verde, cu gândacii de bucătărie, cu înţepătoarea albină, cu nenorocita de furnică, clasă salahoră a gâzelor, că sunt contemporan cu acea neagră capră de munte, cu delfinul mintos, cu paltinul si cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu îmi mai tihneşte să-l miros ca lumea?
Şi câ veni vorba, ia uîtaţi-vă şi voi la el!
Hai, să nn-i mai lăsăm pe unii dintre ai noştri sâ spună totul despre ceva!
230
PROZA
231
Tragedia, în sensul grec, semnifică imixtiune a unui sistem de referinţă iutr-ak sistem de referinţa. Ideea de destin face parte din ideile vagi pentru că presupune două sisteme dc referinţă simultane, dar netangente.
CURIOZITATEA ŞI INSTINCTUL
I.
Curiozitatea neagă instinctul. Prima oară, această idee mi-a fost sugerată de o observaţie, la urma urmelor, comună: gâştele de fund de grădină, de câmp, la trecerea unui avion, adeseori, îşi înclină capul, privindu-1 cu un ochi lucios, plin de o curiozitate, Laş zice, animală, tâmpa. Un vultur se sperie de vederea unui avion în zbor. In cazul gâstei domestice, curiozitatea faţă de o pasăre de neînţeles îi neagă criteriul, interior, de natură conservatoare. Am avut impresia că acest tip de curiozitate, depăşind criteriul conservator, instinctul de conservare, este de natură să-l deterioreze, iar nu să-l nuanţeze.
Privirea soarelui cu ochiul liber strică ochiul prin disproporţie. Prea multă lumină nu mai poate aduce un sens vederii. Prea multă apă provoacă înec, iar nu potolirea setei.
Fenomenul lent de progresare acceptă, în mod limitat, pentru organ luarea în posesiune a obiectului căruia îi este predestinat.
Destinul, aşa cum îl înţelegeau în mitologia lor vechii greci, poate fi înţeles şi ca o deteriorare existenţială, - a organelor supuse genetic unei curiozităţi care anulează instinctul de conservare.
Anularea sau deteriorarea parţială a instinctului nu mai provoacă nuanţare si nici perfecţionare.
II.
Excesul instinctului, absenţa totală a curiozităţii provoacă inadaptare. limitare în timp, moarte.
Această idee mi-a tost sugerată de o observaţie, la urma urmelor, simplă. Un papagal în colivie refuză, chiar înfometat, să guste din sâmburii suavi şi exteriori ai unei căpşuni. Semn al instinctului, depăşind minima curiozitate faţă dc o hrană compatibilă. De asemenea, am observat cu nedumerire spaima bruscă a unui papagal fată de explozia sonoră a unei simfonii. Mi-am imaginat că pentru el un astfel de strigăt nu putea sâ provină decât din pliscul unei păsări uriaşe, un fel de elefant sonor.
Spaima unei libelule poate sâ fie fată de pasăre. Spaima unei libelule faţă dc un avion ar fi un exces al instinctului de conservare.
Furnicile por fi înspăimântate numai de animalul căruia i-ar putea fi hrană.
Spaima unei furnici faţă de elefant este de neînţeles.
Ideea de destin, Ia vechii greci, poate fi înţeleasă şi ca exces al instinctului de conservare disproporţionat în spaima sa fată de lumea căreia nu-i acordă nici un dram dc curiozitate. Această totală absentă a curiozităţii se rezolvă întotdeauna în tragedie.
III.
Echilibrul dintre curiozitate şi instinct se constituie foarte rar, dar atunci când apare, el se numeşte intuiţie. In iniţia
232
NICHITA STANESCU
233
provoacă obiecte. Arta este rodul direct al intuiţiei existenţiale şi, în acest sens, ca reprezintă progresul just şi echilibrat al umanităţii.
Ideea de artă este ulterioară apariţiei ca fenomen genetic al echilibrului dintre curiozitate şi instinct.
Vorbirea, mai întâi, ca obiect, şi, mai apoi, expulzarea din afara trupului uman a vorbirii sub formă de obiecte (cântec, desen, culoare, formă modelată, - dansul ca expulzare a mişcării în afara rrupului - şi toate acestea, ca fii şi fiice ale intuiţiei) constituie materialul artei.
Evoluţia biologică pe această planetă se manifestă şi este semnalată în artă.
DE ARHITECTURĂ
I.
Arhitectura nu este o imitaţie a somnului. Ea, când există într-adevăr, se ia după stele fixe şi după crengi.
Piramida, memorabilă ca şi mormânt, dar nu ca şi clădire, a împins spre abstract locurile unde cei vii dorm.
II.
Uitaţi-vă şi voi, dragilor, cât de sus este şi cât de atârnat este un cuib.
In el, oul poate să stea. Mai somn şi mai speranţă decât oul, nu avem altă vedere.
III.
Existenţa noastră în naştere este. A face o roată sub o casă nu e un dar dat mişcării, cî un coşmar mai puţin smuls somnului.
IV.
Nu este fix acest pământ înconjurând Soarele. Nici atâta somnul nostru.
234
NI CHITA STANESCU
PROZA
235
Casele sunt placente şi burţi ale mamelor noastre care ne nasc în fiecare dimineaţă.
V.
Nu te poti scula de pe un pat decât dacă el merge în timp ce viata ta curge,
Dragii noştri arhitecţi, cum ni se lungeşte viata, să ni se lungească şî casa.
VI.
Ui taţi-vă şi voi la stelele fixe. I.a Steaua Oerului, bunăoară, numită şi ] aiceafărul. Vederea mea doarme într-insa. N-arc ea raze, am eu privire.
De nesomn, mă pot odihni şi în braţele propriei mele femei. De oboseală, numai pe o roata pot dormi.
Căutaţi si voi sâ faceţi ceva rotund care sâ mişte zidul -căutaţi şi voi să faceţi ceva oval peste care pasărea, stând si clocind, sâ iasă la spargerea valului de var nu o pasăre, ci un pat.
VII.
Tatăl meu şi cu mama mea, când s-au împreunat şi când, din neîntreruptă strângere in braţe, le-am scăpat eu dintre cele patru picioare ale lor, - de cal şi dintre două capete ale lor de vultur dublu, nu stăteau locului când se iubeau, ci cu Pământul mergeau în jurul Soarelui si o roată cu şapte spiţe la căruţă o odihniseră sub patul lor de dor de cai.
Ce nu mişcă si ce îşi închipuie că stă, ce se aseamănă zidului şi ferestrei nu poate să ne înconjure. Casa nu este o mască a feţei mele. Nici căruţă nu este. Deşi are roţi sub dânsa.
IX.
Luaţi-vă şi voi după ceea ce există.
Harnică c creanga si lâsătoare de raze este steaua!
X.
Dacă merge Pământul pe care îl arăm, de bună seamă că merge şi patul pe care-1 visăm. Şi casa în care stăm cu roată de lâ Dumnezeu sub ea.
XI.
Dragii noştri, fără roată nimic nu este cerc. Dragii noştri, fără somn nimic nu arc coşmar.
VIII.
236
PROZA
237
SOCLU PENTRU PUNCT
Punctul care este tot ceea ce este pretutindeni de nimic; - pe ce s-ar putea sprijini, decât pe concret, iar, din concrer, cel mai temeinic, în mister, fiind piatra!
Piramida ni se revelă ca un soclti solemn pentru statuia punctului. Ea nu se sprijină pe un cerc, deci ea nu a putut avea formă conică. Din pricina faptului că ochii au numai orizont, orizontul este o limită. Spargerea genuină a limitei se numeşte pătrat.
Pătratul reprezintă Nord-Sudul şi Est-Vestul primar. Mult mai târziu, rombul încerca să se culce pc axa globului terestru la un mod cardinal.
Pătrarul e prima roză a stelelor.
O imensă temeinicie de piatră se trebuia întruchipată în piramidă pentru a susţine punctul culminant din vârful său.
O dată cu existenţa, se naşte şi inerţia perpetuării ei. O dată cu 5, se naşte 2. Doic asigurarea lui unu, însă fără de miracolul lui unu. Unicitate eternă nu e cu putinţă. Doi este posesiunea lui unu. Existenţa naşte posesiunea, prin nerealul ei, ratează, alienează existenţa din şinele ei. Doi ochi reliefează lumina, murind-o. Unu nu este abstract. Prin 2, cantitatea apare şi devine abstractă aidoma nimicului primordial.
Abstracţia este lipsită de calitate, dar bizuindu-se pc aceasta, pe concret, spre diferenţă de acesta, ea este aptă de eroare.
Unicul este în afară de adevăr. Cantitatea, din dezechilibru, naşte adevărul şî eroarea: 1 nu arc sistem de referinţă. 2 semnifică dintr-o dată linia unde orice 1 poate fi mijlocul ei.
Ne dăm seama că tot ceea ce este concret e unic şi, deci, calitativ. Ne dăm seama că tot ceea ce este abstract e repetabil, deci, cantitativ.
Piramida, în totalitatea sa, dar, mai ales, prin vârful său, semnifică însuşi cuvântul, adică fortuirea abstractului în concret, unica şi singura cantitate identică, în conştientul nostru, calităţii.
întunecând întunericul, iată porţile luminii!
Contrariile sunt lipsite de victorie. Ele apar în cantităţi crescătoare şi descrescătoare şî eterne prin apartenenţa lor la timp.
Unicul începe prin a muri.
Capacitatea de a reînvia aparţine nimicului, ispăşit prin punct.
238
Î39
BEDUINUL
Beduinul, pe când starea cocoţat pe dromaderă, zări în pustia nisipoasă a deşertului un os zâmbitor.
De bună seamă, şi-a zis beduinul, e un os de leu care sî-a lăsat pe aicea prin deşert oasele alergând după Morgana.
D-asta c zâmbitor osul, mai zise beduinul în sinea sa, căutând-o peste dunele de nisip, în dreapta şi în stânga, pe Morgana.
Haidem, mai zise el dromaderei, şi se duseră în deşert, de-a dreptul spre orizont, zâmbind, în căutarea surâsului.
O ARIPĂ LOCUITĂ
A avea o casă, de fapt, înseamnă a avea un sentiment, înmultindu-ne cu toţii foarte mult, ne sporeşte dorinţa dc singurătate. Dacă nu va fi război, crimă şi scurgere de sânge, deci o nouă aşezare în suflet a salvaţilor, dacă va fi aşa cum este acum, un oraş al viitorului ar fii o risipă şi o risipire.
Nu cred că s-ar mai putea suporta ideea de bloc, din detestarea albinelor şi a furnicilor. Pentru cei singuri cu dragostea lor, pentru cei singuri cu tristeţea lor, se vor înmulţi, dc bună seamă, locurile singure şi singuratice din aer. Cum visa bătrâna doamnă din Suedia, pentru copilăria ei visată de-a-n călare pe o gâscă, poate că vom înmulţi cu o aripă locuită aripile păsărilor. Poate că arborele păsărilor va avea o cracă de care nu s-a spânzurat nimenea. Şi poate că ora va avea în toiul ei o secundă numită „opreşte-te clipă"! Poate câ timpul ne va dărui o particulă numai şi numai pentru noi, pe care să o locuim. Un oraş este de fapt un cadran solar primitiv. Noi, de fapt, locuim în timp. Poate că se va perfecţiona ceasul, poate că se va ieftini timpul. Poate câ nu va mai trebui să stai la coadă la nemurire, pentru chifla unei secunde.
Prieteni, voi m-aţi întrebat cum aş putea să locuiesc într-un viitor mai lung decât prezentul. Poate că acest lucru esre posibil în speranţă, în nefericita speranţă a celor care sunt dc a şi fi. E vorba despre fericire, pe care noi am vrea să o suntem, dar ea nu ne este.
240
PROZA
241
LACRIMA LUCRURILOR
I.
Plânsul este însuşi plecat dc la sine. Bucuria lui este sarea. Exprimarea lui, apa fără peşti. Râu cu alte izvoare. Râu cu doua izvoare de mult singur la vale curgând. Nimic mai melancolic decât steaua fixă noaptea văzută de omul Fix. Nimic mai alb decât tot ceea ce este rece, lung şi întins între cine nu este şî între ce nu este.
II.
Plânge piatra? m-a întrebat roata trecând.
De unde să ştiu? i-am răspuns. Eu sunt tu, dar mult mai statornic. De aceea, eu nu sunt de trecut, ci numai de păscut. Pe mine, mă paşte Sfintele Paşte. Pe mine, mă umblă steaua cea stângă! Pe mine, mă vede domnul numit verde. Eu sunt iarba, pe mine nu trece nici un fel de roată. întreabâ-i pe aî tăi, dacă ai a le zicere vreo întrebare.
III.
Tot ceea ce există nefericit este pentru câ fericirea nu există. Fot ceea ce este mult îşi este sieşi pentru că puţin este ceea ce este. A plânge nu înseamnă a avea oclii şi a plânge nu
H înseamnă decât a fi. O, tu. Stai cum eşti şi propreşte-te. Stai f tu. Alt organ ar trebui pentru o atât de tristă foame. Alt trup l'   pentru o atât de nepiatră, de neiarbă, de nesomn şi de nefericire.
IV.
Nu este al tău şi nu este al lui acesta de cer.
V.
In genere, toţi cei care suntem plângem cu lacrimile altora; iepurele cu lacrimile bradului, bradul cu lacrimile stelei Canopus, steaua Canopus cu mirosul meu de brad, de cal, de iepure, de tu, de nu, e nimeni.
VI.
Tristeţea naşte.
Forma ci e destul de sărată.
Noi ştim că toti suntem de mâncare, în timp ce tristeţea e ca sarea în bucate. -
F, un fel de a muri, în timp ce esti, e un fel de a te trezi de după un somn. O, tu!
VIL
Un ochi este smuls şi cu vedere dinafară. E un fel de unu întors în doi, trei. E un fel de altă toamnă care se uită la toamnă şi cerul vede toamna întomnându-se. Este un fel de a nu fi singur, tristeţea. Este un fel de fel de a nu mai fi singur, fiind; de a nu fi singur cu toţii de fată, de a nu mai avea piele peste trup şi pielea ochiului de a nu mai avea-o peste privirea devenită
242
N1CHITA STANESCU
243
vedere. Aii tu! - este ca şi cum în pântecul lui unu s-ar face tot unu, şi în creierul lui unu s-ar încreiera numai unu. O, tu!
VIII.
Tristeţea este o tara care a plecat din propria sa ţară. Ea este ca un inorog care a părăsit inorogul privind inorogul. Fel de vedere! dar nu cu ochi, dar nu cu trup. Tristeţea este durerea altora a ta fiind.
IX.
Ce piatră tristă. Ce stea nehiminoasă. Ce vărsătură de sare varsă Soarele acesta care mi-a răsărit peste mâni.
Cât de mult. Nu există în ceea ce este; ce memorie are cel care plânge!
O, tu care te simţi singur între noi, care te simţi singur între doi, care te simţi pară între mere şi care ai orbit de vedere!
X.
Stare de durere, ah, tristeţea naşte.
XI.
Şi noi, hai, să ne ţinem de mână. Nu vom mai pleca nimeni, nu vom mai merge niciunde. Noi suntem ţara ei, ea va călători prin noi.
Oprească-se,
Petreacă-se,
Plângă-se,
Ea.
AVATARIILE BUNULUI-SIMŢ I.
Gândirea miraculosului Copernic a diferenţiat net adevărul de bunul-simţ Bunul-simţ - stare de spirit superioară rezultată în mod direct din activitatea organelor de simt - s-a vădit a fi valabil în relaţiile imediate, în acriunile tercsire şi în numerele mici. Starea cosmică - stare de revelaţie a conştiinţei - neagă parţial postulatele ca unităţi de bun-simt ale gândirii. După opinia mea, postulatele trebuiesc înţelese mai puţin ca idei şi mai mult ca clemente ultime ale concretului şi prime ale gândirii abstracte. Postulatele pot fi considerate puncte de impact ale concretului cu zonă abstractă.
II.
A putea să ajungi la ideea ca nu Soarele răsare şi apune, ci Pământul răsare şi apune, înseamnă negarea vederii concrete în numele vederii abstracte, mai apropiată de adevăr. Gândirea abstractă are ca scop aflarea adevărului concret. Adevărul nu poate fi decât concret, material. De aceea, adevărurile se descoperă, iar nu se inventează.
244
NI CHITA STANESCU
PROZA
245
IR.
Urmând o consecvenţă posibilă, a felului de a gândi al miraculosului Copernic, aşa cum ne apare ea dedusă din adevărurile descoperite de el, şi procedând, deci, la o developare a clişeului negativ pc care-1 oferă bunul-simţ pentru a obţine după el pozitivele, vom zice câ: tot ceea ce pare pliu este de fapt gol si tot ceea ce nu pare a avea consistenţă (de pildă, lumina} are de fapt consistentă prin mişcare. Urmând o consecvenţă de acelaşi tip, vom spune câ: dintre organele trupului uman, singurul organ al fiinţei este cuvântul. Vom adăuga, afirmând că el (cuvântul) este partea cea mai solidă, cea mai neperisabiiă a trupului uman.
Vom considera piatra ca pe o bulă de vid şi numele pietrei ca pe o probă de material solid.
IV.
în acest sens, arta ni se pare a fi partea cea mai plină si cea mai rezistentă a umanităţii.
In acest sens, tensiunea artei ni se pare a fi cu mult mai reală, decât căderea unei Niagare.
,    Norbert Wiener spunea undeva: „Cea mai mare victorie .f posibilă constă în a fi, a continua să fii şi a fi fost. Nicioînftân-■ gere nu ne poate priva de succesul de a fi existat într-un anumit moment de timp într-un univers căruia îi suntem indiferenţi".
VI.
Bunul-simţ se află în contradicţie cu starea cosmică. Bunul-simţ nu este interesat de adevăr, ci de aşezarea în adevăr. Adevărul nu are bun-simţ. El se are numai pe sine şi este indiferent.
VII.
Urmărind o consecventă a gândirii miraculosului Copernic, ram gândi câ: sentimentele umplu sufletul şi cuvintele creierului. Gândindu-nc cosmic, vom spune:
Arta umple natura.
V.
în acest sens, adevărul artei ni se arată a fi mai concret, decât adevărul naturii.
Adevărul unui peşte e mai neesenţial, decât adevărul unui şarpe. Adevărul unui şarpe e mai neesential, decât adevărul unei păsări. Adevărul unei păsări e mai neesenţial, decar adevărul unui câine. Adevărul câinelui e neesenţial faţă de adevărul omului. Adevărul omului e neesential fată de cosmos.
246
-s:
PROZA
247
DESPRE CORPUL ALERGIC AL IDEILOR
Cel mai mare miracol al existenţei terestre îl constituie naşterea ideilor. Dacă umanitatea a apărut în urma naşterii spaţiului artificial în sânul spaţiului natural, spaţiul artificial, reprezentând însăşi umanitatea în raport cu spaţiul natural, el naşte, la rândul său, spaţiul abstract.
Nu ştiu dacă, la rândul său, spaţiul abstract va naşte în sine un alt spaţiu, superior, şi aşa la nesfârşit, ori pur şi simplu spaţiul abstract va naşte în sine spaţiul natural, însă în orice caz putem afirma ferm că omul aflat în centrul spaţiului artificial are ca limite spaţiul natural si cel abstract.
Ştiinţa reflectă, în planul ideilor, spaţiul natural, Politica - spaţiul social {deci, spaţiul artificial) şi, în fine, Arta, spaţiul abstract. Evident, toate aceste trei reflectări sunt, din punctul de vedere al spaţiului abstract, în interferenţă între ele; ba, chiar mai mult decât atât, în interdependenţă neantagonică, toate trei având întruparea comună în corpul ideilor [noţiune în sine, noţiune în tensiune şi noţiune în explozie).
Spaţiul abstract este exprimat prin idee, dar, în acelaşi timp, ideea este aceea care translaţiază naturalul spre artificial şi acesta spre abstract, deci ea este omniprezentă dar neexprimară, în spaţiul natural.
Dacă universul natural este finit şi curb, universul artificial este finit şi infinit, totodată, însă, interior universului natural. Universul abstract este infinit şi interior, totodată, universului
'artificial. Infinitatea nu poate fi concepută în sistemul de I referinţă spaţiu-timp, ci numai ca act de inferioritate pură. I Infinitatea nu poate fi definită decât ca interior al punctului (acesta fiind înţeles la modul convenţional al geometriei abstracte). Tot ceea ce depăşeşte punctul are caracter finit. |   Orice dimensiune, oricât de mare. este finită prin caracterul ci ncabstract.
Tor astfel se propune a fi înţeleasă şi ideea de viteză. Viteza cea mai mare este viteza gândului (adică semantica noţiunii -noţiunea este fixă, iar înţelesul său în mişcare). Viteza gândului, având un caracter abstract, e singura viteză care poare fi infinită. în acelaşi timp, are caracterul interior şi nu poate fi concepută în sistemul de referinţă spaţiu-timp.
îmi vine, uneori, sâ cred în forţa cuvântului de a crea realitatea şi, prin aceea că, interioritatea absolută e singura cu dimensiunea infinită, cu viteza infinită etc.
în fine, toate acestea sunt cazuri ideale şi limită. Din punctul de vedere al umanităţii (născută în şinele spaţiului artificial), tendinţa spre abstract reprezintă tendinţa fundamentală. Călătoria şi Războiul, cele două trăsături ale paleo-istoriei umane, reprezintă încorporări de idei de călătorie sau idei de război. Zborul propriu-zis al omului pe Lună este inferior faţă de ideea omului de a zbura pe Lună.
Iar dacă spaţiul natural are tendinţa de a crea spaţiul artificial, spaţiul artificial are tendinţa de a respinge spaţiul natural. Acelaşi fenomen, însă subtilizat, îl vom regăsi si în cazul spaţiului artificial, care are tendinţa de a crea spaţiul abstract, în timp ce spaţiul abstract are tendinţa de a se detaşa de spaţiul artificial.
In acest sens, corpul ideilor este alergic, ("ele trei spaţii: natural, artificial si abstract, în simultaneitate, nasc următoarele caracteristici suprapuse într-o unică ecuaţie:
248
NI CHITA STANESCU
249
Spaţiul natural resimte abstracţia materna devoratoare faţă de spaţiul artificial si îsi ignoră propria sa inimă, spaţiul abstract; în mod simultan, spaţiul artificial respinge, se alienează de spaţiul natural resimţind o atracţie solidar paternă faţă de spaţiul abstract, şi, - în mod simultan, spaţiul abstract resimte ca absurd spaţiul natural (putem defini noţiunea de absurd ca pe un contact nemijlocit al spaţiului abstract cu spaţiul natural, cu sens univoc dc la abstract la natural) şi o tensiune alergică faţă de spaţiul artificial.
Evident, însă, o astfel de formulă ar fi schematică şi n-ar reprezenta decât raporturile simultane cele mai generale între cele trei spaţii, raporturi pe care le-am redus, în expunerea de fată, la sensul lor cel mai general şi cel mai nenuanţat cu scopul de a le face sesizabile mai rapid. Desigur, în aceste relaţii, am ignorat relaţiile dintre spaţiul prenatural cu spaţiul natural pe care le bănuiesc dc a nu fi de ignorare, şi - de asemenea -relaţiile dintre spaţiul abstract şi spaţiul postabstracr, care în mod sigur nu sunt de ignorare.
REALUL SOCIAL ŞI REALUL ESTETIC
Acum o lună sau două. am citit un foarte interesant articol semnat de prof Edmonct Nicolau, un articol dedicat stării fizice a lumii, un articol de mare generalitate care, mărturisesc, m-a impresionat în mod deosebit. Ce m-a impresionat în acest articol a fost teza lui şi anume că trăim într-un univers stratificat. Autorul demonstra foarte exact, cu mijloacele ştiinţei, acest lucru. Evident, era vorba acolo despre universul fizic, despre straturile lui calitative.
Cred câ nu sunt foarte departe de bunul-simţ dacă mărturisesc că, după opinia mea, raportul dintre realul social şi realul artistic, raport ce există fără îndoială, nu este unul de confundare, ci de corelaţie, de interdependentă. Aceasta nu este numai de natură cantitativă, ci şi de natură calitativă. De cc calitativă? La urma urmelor, sensibilitatea, opera de artă exprimată, face parte si ea din real, este o parte integrantă a sa, este realul din punctul de vedere al omului.
Al omul ui-artist? Să vedem.
Realul este şi ei de foarte multe feluri. Există un real obiectiv, un real dc natură fizică, există un real social, dar şi realul social, el însuşi, este un raport, de o nuanţă obiectivă, ponderea căzând pe obiectiv. Dacă luăm ca sistem de referinţă simţurile omului şi modul lui de a percepe realul, atunci putem spune că realul social este o funcţie mai generală şi mai abstractă întru
250
NfCHITA STANESCU
PROZA
251
câtva decar realul artistic, care este o funcţie cu un caracter aparent mai abstract, în fond fiind mai aproape de concret.
Platou putea să creadă într-un adevăr absolut, într-o oarecare măsură identificabil cu divinitatea.
Sigur câ, dacă luăm ca un postulat ideea existenţei unui posibil adevăr absolut, atunci teza este de o foarte mare frumuseţe morală şi, evident, în numele unui adevăr absolut trebuie sacrificată orice înfăţişare vicinalâ a lui. Dar cum noi ştim foarte bine câ adevărul, el însuşi, este o relaţie, este un raport, şi că aceste tipuri de raporturi pot fi între termeni foarte apropiaţi, dar delimitaţi nesigur, ideea de a sacrifica o realitate pentru o altă realitate nu mai poate fi concepută astfel.
Noi spunem că scriitorul trebuie să reflecte în opera lui adevărul vieţii, deci, adevărul social. Este foarte adevărat, dar însuşi actul de reflectare a adevărului social, translaţia lui în sistemul de referinţă a scrisului, bunăoară, atrage după sine o modificare a înfăţişării sale în funcţie de acest sistem de referinţă.
Ca să fac o comparaţie, aş spune câ adevărul poate fi comparat, bunăoară, cu benzina. Intr-un fel se comportă ea într-un motor de reactor, altfel într-un moror de motocicletă şi, în fine, altfel într-o lampă care funcţionează cu benzină. Nu este vorba de a sacrifica aici lampa în numele benzinei si nicî de a sacrifica benzina în numele unui motor; este vorba doar de a pune într-un sistem corelaţional just situaţia de fapt.
Adevărul în artă se comportă la fel. Ce înseamnă adevăr în artă e foarte greu de spus, pentru că arta, având un caracter monadic şi individualist, în primul rând, reprezintă de la caz la caz un adevăr propriu, o descoperire proprie. Orice descoperire poate până la un punct sâ acopere găsirea unui adevăr. Ce se descoperă? Evident, un adevăr. Cum putem noi reflecta o epocă socială în artă? Reflectăm relaţiile sentimentale, tensionale şi vizionare, aşa cum pot fi ele, aşa cum pot încăpea ele în sistemul
ţie referinţă al artei. Sigur câ arta este departe de a fotografia Raţiile sociale. Chiar şi ideea unui copac translat într-o fetografie este altceva decât un copac care foşneşte din frunze.
Descoperirea în artă echivalează cu adevărul. Adevărul însă nu poate fi inventat. Ceea ce se poate inventa este drumul, deducţia adevărului. In acesr sens, putem afirma că unul este modul de a deduce adevărul prin artă, altul prin ştiinţă şi altul prin politică. Asta nu înseamnă că avem de-a face cu ttei adevăruri, ci înseamnă câ avem mai multe canale de a ajunge la adevăr; şi câ nu există un canal superior celorlalte, pentru a atinge adevărul, pentru câ adevărul nu trebuie imaginar ca un punct, un punct fix.
Unul dintre vechile mituri ale gânditorilor era acela de a descoperi adevărul într-o singură cifră. Citez mitul foarte frumos şî foarte vechi, mitul literei Aleph, care reprezenta nu numai făptura omului, dar, totodată, reprezenta punctul din univers în care, dacă eşti plasat, realizezi tot universul în mod global.
Adevărul nu este static, el se aseamănă întru câtva cu timpul, adică el însuşi are o evoluţie în timp şi spaţiu, în timpul obiectiv şi în cel interior, în spaţiul fizic şi în spaţiul imaginar; de aceea, drumurile până la el sunt multe şi diferite. Din punctul de vedere ai artei, îmi imaginez un adevăr polipier, multiform si cu miriade de ochi, putând fi atins din foarte multe unghiuri.
Un prieten îmi spunea, încă de pe când eram adolescent, şi am reţinut această formulă interesantă a lui, că dacă meditezi toarte mult asupra unui singur lucru şi ai consecvenţă în aceasta, poţi să ajungi la adevăr prin simpla monotonie a meditaţiei. De bună seamă că avea dreptare; se poate ajunge şî pe aceasta cale la un aspect al adevărului care se mişcă. Starea dinamică a adevărului acceptă o pluralitate de sisteme de referinţă.
Un poet de tipul lui Bacovia arc o structură şi un adevăr de tip dogmatic. De altfel, este remarcabil faptul că marii artişti
252
NI CHITA STANESCU
253
creează dogme. Nuanţând, aş putea spune că poezia lui Bacovia surprinde un moment din istoria adevărului şi, ca orice moment petrecut în trecut, el capătă un caracter fix. Adevărul are nenumărate surse şi o infinitate de istorii. Să nu uităm câ Bacovia a folosit, ca metodă de creaţie, evocarea, mai puţin invocaţia şi încă şi mai puţin afirmaţia. Aş mărturisi că evocarea fixează puncte din istoria adevărului, iar invocaţia tinde să depisteze posibile trasee ale adevărului.
Rolul artei nu este, in primul rând, acela de a exprima idei, ci acela de a exprima tensiunea ideilor. Dar, ca să poţi exprima tensiunea unei idei, o idee generală trebuie întotdeauna sâ planeze pe fundalul operei de artă. Şi tot ceea ce încercam sâ disociem mai devreme, la aceasta se referă, înţelegând ideea în artă ca pe o aspiraţie spre adevăr.
SENTIMENTUL MILEI
I.
Când tu însuţi împreună cu existenta ta cu toc nu-ţi mai apari, atunci eşti bun sâ fii azil si pat pentru milă.
II.
Mila nu este pentru cineva anume. Acest sentiment dureros seamănă mai degrabă cu limba pe care tu o vorbeşti, care nu este limba ta anume. Ha este a tuturora părând a fi a fiecăruia.
III.
E ca şi cum ai vorbi însăşi vorbirea. Mila, din milă pentru ea, mă face să o declar un fel de gramatică a sentimentelor.
IV.
Mila este josnicia generală a sentimentului ca sentiment, având însă o nobleţe particulară. Ea este mai joasă decât străfundul oceanului ca înălţime şi mai susâ decât orice număr, tară sa fie cifră.
254
N1CH1TA STANESCU
255
V.
Mila niciodată nu îţi este. Ea ţi se face. în acest sens, ca este o lucrare făcută dc către ciungi, ea este o lacrimă lunecoasă a orbului.
VI.
Mila este înţelegerea profundă, dar lipsită de memorie a fostelor animale din noi.
VII.
Mila nu aparţine cuiva anume, ci câţiva oameni îi dau găzduire.
VIII.
Mila doarme.
VALOAREA CA SOMN AL LOIALITĂŢII
I.
Când doarme câinele, răsare soarele. Când iepurele naşte, stelele, cât de încete ne-ar părea a fî, ne si sunt, iuţi, din nedureroasâ lumină.
11.
Când tot ceea ce se repetă fără să fie ochi, - se repetă, -atunci, ceea ce nu se repetă ne repetă.
IX.
Treceţi prieteni desculţi pe lângă ea şi în pas plutit ca să nu cumva sâ o treziţi.
X.
Ea seamănă leit cu dragostea, dar n-a fost niciodată dragoste.
XL
Mi-este greaţă în timp ce plâng. Ah, Doamne, mi-e milă.
III.
Loialitatea promite prin repetare a prezentului un viitor.
întemeierea ordinii se bizuie pe loialitate. Numai atunci când liniştea lucrurilor este aidoma geometriei lui Euclid, valoarea îsi poate scoate la lumină copilul din flori.
IV.
Statul se bizuie pe loialitate.
Istoria statului se bizuie pe valoare. Statul puternic, din loialitate numai, tsî aduce aminte de valoare. Apariţia poetului în stat este, de bună seamă, un răsfăţ.
256
N]CHITA STANESCU
PROZA
257
V.
Abia după ce se termină lupta, abia după ce se numără morţii, abia după ce se spală putoarea sângelui, abia după ce se spală steaua de raze, abia atunci, si nici atunci, ceea ce este frumos ne trebuie, în pofida aceluia ce a fost victorios.
A avea un prieten este mai viral decât a avea un înger.
VI.
Trebuie să doarmă piatra ca să curgă apa, şi, după secetă aspră, trebuie sâ înceteze ploaia binecuvântată ca să ne bucurăm galeş.
VII.
Să ai timp şi lene înseamnă a avea valoare.
Eu n-am văzut vreun şef de oşti să-şi alunge soldaţii crezând, nebun, că-si va învinge duşmanii prin vreun schilod de cântăreţ,
VIII.
Numai pentru ceea ce a rost avem cântece şi preţ la aur. Pentru ceea ce este numai loialitate ne trebuie.
IX.
Piramida numai ca mormânt are valoare
X,
Trupul prin monotonia lui de a fi trup este infinit mai apărat de şinele său decât versul cântat, în revelaţia sa, de către ureche.
XI.
258
PROZĂ
259
NOŢIUNEA CA FIICĂ A MIRĂRII
Mi-a fost dat să văd o pisică, mirându-se. Atingea cu laba antena tranzistorului şi apoi, repede, cu uluire, îi contempla umbra vibrând pe zid. Apoi din nou atingea antena si imediat îşi întorcea capul, să vadă umbra miscându-se pe zid. I-am fost recunoscător, fie şi numai pentru aceea că ciudata şi ncanimala ei curiozitate nu i s-a transformat nici în poftă de mâncare, de vânat, şi nici în frică.
Bănuind că nu poate să fie o pisică firească, ci una mistică, adusă pe masa mea tocmai din F^giptul Faraonilor Bubastis, am avut brusc revelaţia faptului că gândirea nu e simultană cu vorbirea, cu cuvântul, ci independentă de ea, simultană cu ea, sau după ea.
Dacă noţiunea ar fi numai simultană, cu cuvântul, atunci ar exista: sau o limbă unică pentru toare popoarele, sau fiecare limbă ar avea noţiunile sale aparte şi orice traducere sau echivalentă ar fi imposibilă.
Pisica mea egipteană Bubastis mi-a amintit de hieroglife, care erau semnele unor noţiuni, şi de sublima scriere chineză, pe care oricine o poate citi dacâ-i învaţă sistemul, fără să ştie în schimb nici o lîmbă anume, bunăoară chineza.
Misterul noţiunilor mi-a apărut a fi misterul mirărilor simple si fundamentale.
Si dacă noţiunea e fiică a mirării, mirarea poate fi strigăt, vocală, consoană...
Mirarea poate fi mută, cum mute sunt cifrele! i    Mirarea poate striga - în aparate - sunete, noţiuni generale.
Mirarea poate fi numai strigăt fără umbră de noţiune, fără posibilitate de semn.
întâlnirea dintre noţiune şi cuvânt e logodnă neeternă, care poate fi şi ruptă.
Să te miri fără să ţi se facă frică, fără să ti se facă foame, iată locul de origini al noţiunii!
Cuvântul e cu totul alt miracol! Poare că descinde si el din mirare. Dar dacă e mai rudă cu cântecul? Cu cântecul de adormit copiii proaspăt alăptaţi, copiii de până în mirare?
260
ÎNCEATĂ GÂNDIRE A ARBORELUI SECULAR
în câmpul cu iarbă pieritoare, se înalţă umbros şt falnic arborele secular.
Au venir turmele de cerbi şi de căprioare, voindu-se sub umbra lui, dar tocmai atunci alte turme de cerbi şi de căprioare au venit, voindu-se sub umbra lui.
Cerbii se bătură până-şi frânseră coarnele, până-şi rupserâ carnea, până-şi scoaseră la iveală gingaşele coaste albe.
Căprioarele Iară de cerbi se risipiră în patru vânturi, sterpe.
Veniră, apoi, din pieziş de munte şi din domol de deal, cete de mistreţi grohăind de soare ca să se umbrească la arborele secular. Dar, vai, rocmai în aceeaşi vreme şi exact în acelaşi timp, veniră şi alte cete, multe, de mistreţi grohăind de soare, însetate de dor de adumbrire.
Şî mistreţul se bătu cu mistreţ, până-si rupse colţul, până-si sângeră jugulara, până-şi lăsă iluminată de rază şira vertebrelor albe. Iar purcelele, grohăind şi sterpe, se risipiră spre munte.
Lupii veniră rânjind cu şirul lupoaicelor după ei, dar, în acelaşi răstimp, al ti lupi cu alt şir de lupoaice, la arborele secular se întâlniră.
Lupul rupse blana de lup, lupul mancă lup. Schelălăind, lupoaicele se pierdură în bărăganuri, sterpe şi uscate.
Au venit violeţii, dar întâlniră violeţi şi mâncară violet, iar violetele sterpe dusu-s-au.
PROZA
261
Au venit trimbulinzii cu trimbulindele după ei, dar s-au gizbit de trimbulinzii care veneau cu trimbulindele după ei, si |a fost război şi muierile lor au rămas sterpe.
Au venit unii care s-au întâlnit cu unii, si s-au mâncat unii cu unii.
Au venit alţii şi s-au întâlnit cu alţii, si s-au mâncat alţii cu alţii.
Arborele secular, de unul singur, cu greu putea, fiind greoi, să aibă un gând în sinea trunchiului lui. Al meu este arborele! au strigat cerbii. Al meu este arborele! au strigat mistreţii. Al meu este arborele! au strigat lupii. Al meu este arborele! au strigat violeţii. A3 meu este arborele! au strigat trimbulinzii. Al meu este arborele! au strigat unii. Al meu este arborele! au strigat alţii.
Arborele secular, foarte încet la gândire, se gândi cu o foarte lentă mirare: Doamne, de ce s-or fi mâncând între el arborii ăştia mărunţi, ai nimănuia şi fără de rădăcină!
NEVOIA DE ARTĂ
ROLUL LITERATURII I.
După opinia mea, în societatea contemporană, rolul literaturii este la fel de important ca şi rolul ştiinţei. Literatura (şi aici am în vedere evident nmnai literatura majoră, valoroasă) reprezintă specificitatea umană in cel mai înalt grad, impulsionează sensibilitatea şi educă prin forţa exemplului particular latura generală dc nobleţe si de sublim a sentimentelor ca act de conştiinţă.
Bineînţeles câ societatea contemporană este profund diferenţiată, adeseori sfâşiată de contradicţii, inegală din punctul de vedere al dezvoltării sociale şi, deci, inegală şi din punctul de vedere al culturii şi receptivităţii la cultură. |,iteratura (şi subliniez din nou, nu mă refer decât ia literatura jîkitentică, iar nu la subprodusele ei), reflectând raporturile individului cu societatea, nu poare fi privită ca un sistem unitar (după cum pot fi privite ştiinţele abstracte, care au tendinţa de a descoperi si descoperă legi), fenomenul literar trebuie înţeles profund diferenţial, tendinţa literaturii fiind nu aceea de a descoperi legi, ci aceea de a opta si a acorda tensiune emoţională legilor, de a reprezenta legile prin sentimente. Aceasta nu înseamnă câ literatura nu poate descoperi legi. Ea poate descoperi şi legi noi, şi nu o dată scriitorii au fost precursorii unor descoperiri ştiinţifice, dar sensul principal al literaturii este jde a transmite prin sentimente (ca act de conştiinţă) legile
26h N1CH1TA .STANESCU
naturii şi, mai cu seamă, legile naturii umane. De aici, decurge şi torţa educativă a literaturii, în relegau du-se prin forţă educativă nu transformarea şi modificarea spontană a cititorului, cî stârnirea prin sentimente, în conştiinţa cititorului respectiv, a unei opţiuni mai desluşire către nobleţe şi sublim.
Deci, rolul literaturii în societatea contemporană este de o importanţă covârşitoare.
Atâta timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista si literatură.
Cai cât mijloacele tehnice dc comunicare se vor perfecţiona (tiparul, discul, magnetofonul, radioul, cinematografia, televiziunea), şansele de circulaţie ale literaturii sunt sporite. Literatura, în esenţa ei, nu ţine neapărat dc cuvântul scris.
11.
Viitorul literaturii, sunt convins, că, va coincide cu viitorul omului. Nu împărtăşesc câtuşi de puţin pesimismul panicard al celor care cred că tehnica va desfiinţa interesul faţă de literatură. Dimpotrivă! Nu cred, de asemenea, câ literatura va putea fi fabricată de computere. Este adevărat câ, cel putiu in principiu, un computer poate să facă un sonet de Shakespeare. Da, dar aceasta cu condiţia să se fişeze opera shakespeariană şi sâ se programeze în computere structura sonetelor lui Shakespeare. De altfel, computerele si în ştiinţă au rolul de a soluţiona, iar nu acela de a crea. Cui i-a dat vreodată prin cap şi cine si-ar putea imagina vreodată că prin crearea unui ceas perfecţionat se poate crea şi timp?
Dar în legătură cu viitorul, în special al poeziei, după opinia mea, mai există şi o altă problemă pe care am s-o expun pe scurt.
Una dintre pricinile pentru care se scrie poezie este şi aceea de a comunica esenţial uman, pentru câ poezia este tot ceea ce desparte pe om de orice altceva. Ea este diferenţa specifică, definitorie între genul minim şi genul proxim.
PROZA 265
('■> Tocmai de aceea, poezia, exprimând conţinutul cel mai specific uman cu putinţă, are o înfăţişare nuanţată: naţională, în secolul nostru, poezia diferitelor naţiuni şi naţionalităţi 'Cunoaşte o înflorire fără precedent... De ce? Pentru că nevoia de comunicare esenţială a sporit, pentru că nevoia supravieţuirii individualităţii în cadrul colectivităţilor din ce în ce mai ample «devenit o problemă reală.
într-o oarecare măsură si într-un grad din ce în ce mai evident, poezia a început să joace un rol regizabil în comunicarea nu numai în cadrul unei naţiuni, ci şi în relaţiile internaţionale.
Dar în cazul poeziei create de individualităţile unor naţiuni mici sau medii, problema se pune într-un mod deosebit în ceea ce priveşte structura poeziei, decât în cazul naţiunilor a căror limbă este deja un bun internaţional.
De aceea, după opinia mea, de exemplu, în cadrul poeziei româneşti, contemporane, accentul alunecă de pc cuvântul poetic către tensiunea poetică, mai uşor convertibilă într-o limbă de circulaţie internaţională. Această tendinţă dc natură metahngvistică tinde să considere cuvântul nu ca pe un scop, cî ca pe un mijloc.
Se poate remarca din ce în ce mai accentuat folosirea cuvântului, ca vehicul, deshermetizarea complexului lingvistic şi mutarea rafinamentului de frază, către rafinamentul de tensiune a sentimentelor.
Poezia fără cuvinte, desigur, nu se poate scrie, iar un metalingvism total, desigur, ar duce la o poezie telepatică.
III.
Sarcinile scriitorului contemporan decurg din însăşi specificitatea tipului de literatură si personalităţii fiecărui scriitor în parte, limbii în care scrie şi tradiţiilor culturii din care face pane. îmi este foarte greu să generalizez, dar pot mărturisi cu claritate în ceea ce mă priveşte că forţa de reprezentare
266
NI CHITA STANhSCU
267
universală a unei anumite poezii eu cred că rezidă, pe de o parte, în cercetarea condiţiei umane generale raportată la un spaţiu şi la o cultură naţională specifică, şi, pe dc aJtă parte, în modul plin de tensiune, particular şi original, în care sunt captate sentimentele.
Nu cred că literatura, ca forţă de expresie, evoluează în mod vizibil. De la Homer până la Tolstoi, ca arti literară, expresia n-a evoluat cu mult. Au evoluat şi s-au diferenţiat, insă, aproape exploziv sentimentele. Aceasta datorită cunoaşterii umane care a progresat imens, cât si evoluţiei sociale care, dc asemenea, a înregistrat modificări fundamentale.
Captarea noilor sentimente şi retransmiterea lor mi se pare a fi sensul capital al poeziei contemporane. Dar, repet, nu pot generaliza, arta scrisului fiind o artă a individualităţilor creatoare.
NEVOIA DE ARTĂ
I.
împărtăşesc întru totul opinia recentă a lui Aragon dintr-un interviu acordat revistei „l'F.xprcss", - că secolul nostru nu poate fi exprimat decât prin roman. Nu fixarea la un gen anume m-a tulburat la această afirmaţie, ci recunoaşterea deschisă a rolului artei şi a necesităţii ci sine qua nou.
Faţă de utilitarismul complet şi imediat al multor alte activităţi spirituale umane, arta îşi exercită la modul cel mai general utilitarismul ei. Creată nu numai pentru timpul liber, semnificaţia ci de expresie a libertăţii capătă un caracter pronunţat. Nu este vorba nici un moment de libertatea individului în raporturile liberale cu societatea, ci este vorba de însăşi libertatea speciei în raport cu existenţa. De altfel, arta majoră nici nu se adresează in mod special individului pentru sine, ci individului în raport cu colectivitatea. Istoria reprezintă întreg corpul existenţelor umane dc la începuturile lor conştiente şi până în prezent, arta exprimă istoria încă neîntâmplată a viitorului în punctele ei de aspiraţie.
în acest sens, ideea de frumos este o idee profund morală şi tot în acest sens putem considera zona estetică o culminaţie a zonei etice.
Nimic mai fals decât interpretarea ideii de frumos ca o idee a gratuităţii. Nu există frumos gratuit, - în primul rând si de aceea câ frumosul şi ideea de sine a frumosului sunt un act de comunicare. Caracterul profund democratic al comunicării în
268
NI CHITA STANESCU
PROZA
269
artă descinde în mod firesc din însăşi utilitatea anei. Bunăoară, faţă de ştiinţă, care prin natura ei cere nu numai o pregătire specială de conştiinţă, un limbaj special şî a cărei utilitate are un caracter cvasi-imediat, creaţia de bunuri concrete, - arta, la rândul ei, creând obiecte ale spiritului, exclude din sine conjuncturalul pur şi se lasă comunicata în toate timpurile acceptate de verbul unei limbi.
II.
Câmpul gravitaţional al artei este - pentru mine - poezia şi mi-aş îngădui să spun că poezia, în ultimă instanţă, sub o miriadă de forme, e însuşi câmpul gravitaţional al cunoaşterii în genere, nu numai prin artă. Nu purem trăi fără poezie si cultura naţională a popoarelor afirmă acest fapt cu necesitate, reprezentându-şi, în ultimă instanţă, specificitatea şi mesajul planetar. Un vas cu lopeti de pe Nilul de acum câteva milenii ne poate da o idee despre ştiinţa nautică a vremii, dar o piramidă ne dă semnificaţia nu numai a unui popor, ci si a sufletului uman în genere şi a mesajului lui etern şi cosmic.
Dar necesitatea poeziei nu este numai cosmică, ci şi imediată. Diferenţă specifică a omului faţă de orice altceva şi chiar a omului faţă de om, poezia, exprimată sau nu, face parte integrantă din orice activitate umană, devine şi trebuie sâ devină un bun al tuturor, social şi naţional.
Cu atât mai mult cu cât ca fenomen ea este implicată în fiecare individ. Cu cât societatea tinde să creeze maselor un timp liber mai mare şî mai profund, cu atât poezia existentă în fiecare individ cheamă cu necesitate propria sa exprimare.
III.
Poezia nu este numai artă; ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Ea se exprimă, în primul rând, prin artă, dar nu numai
■ prin artă. înţelegerea poeziei numai ca artă sărăceşte noţiunea de poezie. Ea nu este un mod de existenţă, cum se susţine uneori, ci o componentă fundamentală a existenţei.
Uneori, mărturiseam prietenilor mei câ poeţii adevăraţi nu sunt scriitori. Arta scrisului şi noţiunea de scriitor cuprind pe prozatori, dramaturgi şi eseişti. Poeţii adevăraţi nu simt scriitori, ei sunt si scriirori.
Dacă prozatorul poate inventa, dacă pictorul poate avea viziuni, poetul inventează în măsura în care este si prozator, are viziuni în măsura în care e si pictor. Poetul autentic nu inventează; el exprimă poezia din oameni, descoperă poezia din oameni, îşi modifică destinul după destinul poeziei din oameni, ca să fie crezut şi eficient,
IV.
Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi şi exprima, iubi şi urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge.
Actul de creaţie în poezie trebuie interpretat si înţeles foarte nuanţat. El rezidă mai ales în destinul celui care naşte poezie, dar şi în destinul social al poeziei însăşi. Mi-aş îngădui să spun că poetul este de fapt proprietatea privată a poporului său, a statului său şi că el nu se are nici măcar pe sine. Frumuseţea esre ca frumuseţea naturii lumii se exprimă nu prin sine, ci prin poezia existentă în om şi exprimată de poet.
.v V.
- i
| Casă surâdem, putem spune ca, în măsura în care spiritul
# are dinţi si stomac, poezia, - cu poet cu tot - este o hrană
B spirituală. Dar ca să vorbim grav, putem afirma câ fără poezie
n omul nu s-ar distinge de neant.
270
PROZA
271
DESPRE NATURA FIRESCULUI
M-am întrebat adeseori în ce constă puternica si repetata impresie pc care o produce asupra spiritului meu lectura celor Doisprezece cezari a Iui Suetonius. Nici bârfa subtilă, nici neverosimila plasticitate şi nici măcar anatomia moravurilor unei vremi nu s-au constituit în pricini suficiente unei explicării. Alăturate textului bihlic, comparate cu Măgarul de aurA Iui Apuleins, -sau pus, in paralei, cu aproximativul său contemporan, Petronius, - întotdeauna, indiferent de predispoziţia lecturii, paginile lui Suetonius îmi apăreau minore şi vicinale.
Şi, totuşi, o de neînlăturat impresie, o ştampilată memorie mi-a dezis bunul-simţ al acestor comparaţii de natură valorică. A trebuit sâ văd cu spiritul liber statuia lui Venus din Milo. A trebuit sâ contemplu, mut de sentimente, Discobolul lui Mi roii; îndelung a trebuit să încerc sâ uit portretul plin de realitate al împăratului Alexandru Maccdon, Mi-au plăcut toate acestea tulburându-mă totodată, tulburându-mă printr-un secret presentiment de respingere trăit simultan cu admiraţie faţă de aceste obiecte de artă sacralizate prin educaţie.
întocmai ca si existenţa, obiectul de arrâ grec, cât şi cel consecutiv latin, pot stârni, si stârnesc adesea, tensiune, adică existentă. Suind din natură, pe care neputând s-o reproducă s-au mărginit s-o imite, - înfăţişările sale - din durerea de a nu putea reproduce şi din obedienţa de a imita, obiectul de artă
grec şi cel latin se răzbună asupra modelului său natural, mutându-l pe acesta în răceală şi în eternitate; surprinzându-1 şi fixându-l numai în ritualul său. în mod firesc, idealul de artă de acest tip este hedonist. în mod natural, se caută în natură frumosul. In mod sublim se substituie ideea de frumos ideii de natural. A opera o selecţie în natura, acordând unei părţi însemnele frumosului şi unei alte părţi însemnele urâtului, semnifică un prim act de suveranitare a zonei estetice.
Frumuseţea trupurilor umane, asa cum ne-au reprezentat-o sculptura greacă şi latină, semnifică o împăcare cu ideea de trup, ca şi cum trupul uman ar fi firesc, ca şi cum natura terestră ar fi firească. Conceptul de frumos şi conceptul de urât au nu un caracter de generalizare, ci unul selectiv. F)esi independente faţă de obiectul care le stârneşte, ele sunt interioare acestui obiect, adică natura, adică trupul uman.
Conceptul de frumos şt conceptul de urât sunt subsumate şi subordonate ideii de firesc şi sentimentului de firesc.
Cezarii lui Suetonius nu sunt foarte îndepărtaţi de propriile lor statui. Fi sunt, în prima lor parte, buni şi, în a doua lor parte, răi. Ei sunt frumoşi, dar niciodată sublimi, ei sunt urâţi, dar niciodată himerici.
Cei Doisprezece ceztiri ai lui Suetonius sunt fireşti, provenind dintr-un popor firesc, existând într-un secol firesc.
Pentru Suetonius, existenţa omului este fireasca şi numai viaţa lui si destinul lui sunt nefireşti. Personajele lui există ca şi cum deasupra lor n-ar fi cerul cu stele; eroii lui există ca si cum n-ar locui pe o planetă suspendară în cosmos. Trupurile lor sunt fireşti şi definitive.
într-un fel, cartea lui Suetonius reprezintă cuhnea spaţiului închis, eroii săi propunând maxima libertate, aceea a frumosului si a urâtului, a binelui şi a râului, a adevărului şi a mmciunii, care se poate exercita într-un spaţiu finit.
272 N1CHITA STANESCU
Niciunde în altă parte absenta infinitului nu este mai flagrantă. Toată aventura existenţială rezultă din combinaţia celor 10 cifre, ca şi cum cifra ar reprezenta numărul, ca şi cum litera ar reprezenta cuvântul.
Civilizaţia greacă şi latină mă fascinează, în primul rând, prin faptul că trupul omului esre considerat bineînţeles. Trupul omului este considerat postulat intangibil, de bun-simţ creator de spaţiu ideatic.
O astfel de civilizaţie nu putea naşte altceva decât democraţia şi liberalismul. O astfel de civilizaţie nu putea naşte decât ideea de irepetabile monade. Numai o astfel de civilizaţie putea da naştere ideii de libertate.
Prin limitarea spaţiului şi prin translarca firescului de la cosmic la obiectul oarecare, o astfel de civilizaţie se refuză oricărui spirit mistic.
Zeii greci si cei latini, imaginaţi cu trupuri umane si învestiţi cu o biologie si o psihologie semi-umane, nu sunt altceva decât nişte simple pietre de hotar care despart mentalitatea greco-latinâ de cea a întregului rest al lumii contemporane ei, lume de o natură cosmică, mistică, lume care realiza trupul omului ca absurd şi numai viaţa, în genere, ca firească.
Tulburarea pe care Suetonius o produce în spiritul meu este geamănă, dar inversă ca sens, tulburării magice care fumegă deasupra textelor biblice.
firescul este de natură instinctivă. Firescul esre o necesitate. Starea firească este opusă stării revelaţiei. Firescul presupune absenţa totală a mirării. Din ipostazele mişcării, firescul îşi reţine pentru sine numai pe cea a inerţiei.
TDEEA DE DESTIN
Există o idee de destin în literatură, căci destinul, e! însuşi, este departe de a fi o idee. De aceea, noi nu putem considera destinul aşa cum esre el revelar în operele literare, ni'cî ca un concept şi nici ca o structură.
Atât în tragedia greacă, cât şi în epica modernă (Toistoi, Faulkncr), putem recunoaşte ideea de destin printr-unul din fenomenele caracteristice pe care le produce în planul emoţional al conştiinţei: sentimentul măreţiei.
Ideea de destin esre o idee limitată a eposului. Starea inefabilă, care defineşre orice ace epic, provenind tocmai din imprevizibilitatea fenomenului epic, în acest caz limită al destinului implacabil şi, deci, previzibil, iradiază din sentimentul măreţiei, măreţie rezultată din generalizarea sentimentelor de angoasă provocate de imprevizibilul ordinar al stării epice. Dintr-un anume punct de vedere, şî sentimentul măreţiei tine de nelinişte, deşi el se constituie, la rândul său, ca o limită a acesteia, asa cum destinul se constituie ca o limită a eposului.
Sentimentul măreţiei este perceput într-o formă fixă, de o grafie spirituală exactă. Sentimentul măreţiei esre hieratic şi ritualic. Forma hieratică nu are desfăşurare în timp, ca şi ritualul. Ea se află la hotarul unde semnificaţia se schimbă în semn. Chiar si starea ei în spaţiu este redusă la linie.
274
NICHITA STANLSCU
PROZA
275
în prima aparenţă, hieratismul pare a nega starea epică. Fiind toarte asemănător dogmei, el pare a ţine de lirism, dar este vorba numai (le o exterioritate, hieratismul fiind inefabil (deşi static, profund epic), dogma exeluzându-se ca şi starea lirică, din inefabil.
înţelegem destinul in opera de artă ca pe o stare limită cu patru faţete (piramidă cu baza triunghiulară), implicând în succesiune degradată - măreţie, hieratism, inefabil.
Dacă s-a făcut afirmaţia eâ literatura rusă iese din Mantaua lui Gogol, afirmaţie de îndreptăţire mai mult istorică decât conceptuală, cred câ litera scrisă suportă o afirmarie mai puţin genetică şi mai mult de ideologie a artei, spunând câ din Moartea lui Ivan Ilici s-a născut marea proză a secolului XX.
Ceea ce este uimitor în proza modernă, ceea ce poate uni ptiiur-G singură caracteristică mai toate capoiloperele epice generate de acest secol, este redescoperirea şi redimensionarea destinului şi a ideii de destin.
Reluarea marii dimensiuni a tragediei greceşti n-a mai coincis cu desfăşurarea ei în unitatea (dedusă de clasicismul francez) de spaţiu, timp şi acţiune. iMai mult decât atât, destinul, care în tragedia greacă se exercită numai asupra persoanelor predestinare, adică numai asupra eroilor, îsi afirmă în secolul nostru parcela redusă de acţiune, 'I olstoi face ca să se exercite destinul implacabil asupra unui personaj mediocru (lvan Ilici), într-un spaţiu oarecare şi într-un timp indiferent.
Nimic nu străluceşte în această nuvelă, nici măcar un plus de observaţie realistă. Totul ar fi lipsit de semnificaţie, dacă n-ar fi supus acţiunii fatale a destinului.
iVIediocritatea devine marcată, banalitatea devine hieratică. Aici, se află rădăcina universurilor închise de mai târziu ale lui Kafka si Camus. Aici, se află rădăcina metamorfozelor ele fond (în sensul implicării într-un destin) pe care le simţim Inefabil în grandiosul epos faulknerîan.
i       Descătuşarea destinului de mitologie, dezlipirea lui de *   tipologie, exercitarea lui previzibilă în cele mai imprevizibile medii pot constitui adaosul caracteristic de sensibilitate cu care proza mare a acestui secol prelungeşte epica dintotdeauna.
276
PROZĂ
277
NAUSICAA SI PENELOPA
A existat o teorie, de dată relativ recentă, câ Nausicaa ar fi autoarea Odiseei. Probabil câ teoria este eronată, dar ea, în orice caz, este interesantă prin aceea că propune asupra ideii dc feminitate un punct mai nou de vedere, feminitatea ca putere de a percepe amănuntul, de a percepe amănunţit epicul, fundal urile lui.
Nausicaa este eterna adolescentă, ea reprezintă ncdisimular splendoarea ingenuităţii. A fi ingenuu înseamnă să crezi în moralitatea şi în puritatea ritualurilor, înseamnă să nu accepţi ritualul iubirii, decât ca pe un destin pur, ca pe ceva ce se opune senzualităţii.
In acest caz, senzualitatea devine simţ al observaţiei, fiind ridicată în zona eposului, sprijinit cu o mie de tentacule pe obiecte si întâmplări amănunţite, transformate în nuclee şi electroni ai lumii sensibile.
Imaginea Nausicăi este prima imagine de adolescent şi de adolescenţa pc care ne-o oferă literatura lumii.
In mod simbolic, primul adolescent reprezentat literar este o fată, Nausicaa, de neuitat, a sufletelor noastre. Foarte târziu, va apărea în literatură consemnată adolescenţa masculină. Tinerii efebi antici nu erau adolescenţi. Poate câ Rlmbaud a fost acela care a întruchipat ideea de adolescent. Este adolescenţa masculină de natură lirică, net diferenţiată, dar în deplină armonie cu adolescenta feminină, epică, a
Jausîcăi. Epica este aceea care are un caracter inefabil, pentru |că ea este un fenomen care se desfăşoară chntr-un punct spre |p altul, de la o cauză spre un efect. Traiectoria epicii este natural '' sinuoasă, între cauza iniţială şi efectul ultim survenind, în mod succesiv, noi cauze şi noi efecte, nedezvoltate, neîmplinite, adică - survenind însăşi tribulaţia mişcării vii, încercând să se supună .3 unui sistem de referinţă dat. Inefabilul este însăşi epica, este H însăşi eterna adolescentă, Nausicaa.
Deşi pare paradoxal, liricul nu este şî inefabil. îndeobşte, ; atitudinea lirică e o atitudine de exaltare a legii. Adîcă a cauzei sau a efectului, adică a sistemului de referinţă existenţial.
Eternul adolescent Rimbaud, devenit el însuşi personaj creat de opera sa poetică, este un fapt târziu de psihologie şi de tipologie a adolescenţei.
Dar adolescenţa masculină lirică, adică exaltând legea (negarea legii este ea însăşi o exaltare a legii), îşi are în mod ciudat rădăcina în cea mai frumoasă figură feminină a lumii antice, in Penelopa.
Penelopa nu este numai simbolul credinţei si al loialităţii casnice, mai înainte de asta, este cea care îndeplineşte ritualul. Ea realizează ritualul dorit şi visat cu ingenuitate de către ^Nausicaa. F,a este cea care îndeplineşte legea, identificându-se *cu însăşi legea. Penelopa nu are o „epică" psihologică sau de revelaţie, caracterul şî destinul ei sunt statice, pentru că destinul ei moral este plasat pe înseşi abscisa şi ordonata întâmplărilor. Ea asistă la întâmplări; întâmplările se raportează la ea. Ea este punctul final al întâmplărilor. Atitudinea ei e o atitudine lirică. Penelopa întruchipează ideea de adolescentă masculină. E'a este mama eternului adolescent, de aceea, statuaritatea ei e magică. De aceea, reprezintă un punct fix al valorilor morale. Penelopa devine un epitet general care poate fi atribuit, care echivalează cu o aspiraţie. Omul viu fiind .   Nausicaa, ea reprezintă tensiunea şi emoţia oricărui mare
NICH1TA STANESCU
279
început. Şi nimic nu reprezintă mai plastic si mai emoţionam existenţa, deci ideea de geneză, de început, de facere. Suntem cu toţii îndrăgostiţi de Nausicaa, dar cu toţii vedem în ea si d
.orim m ea o rene
opă.
CIUDATUL RÂS AL RAŢIUNII ESTETICE
I.
De câte ori am putut auzi cu urechile sau am putut vedea cu ochii darul material pe care logosul ni-1 face, înfăţişându-se fie sub forma homerică ori în forma biblică a versetelor, întotdeauna am izbucnit într-un fel de rictus sardonicus, într-un fel dc râs scurt, răguşit. îmi cer iertare pentru o astfel de intimitate, dar, împreună cu prietenul meu, poetul Grigore Hagiu, dc câte ori avem norocul să ne în tâmpi ăm asupra unui texr sacru, bucuria lui existenţială ne provoacă un fel de râs, un fel de hohot, în prima lui aparentă indecent.
II.
A, ştiu, este poate dispreţul faţă de irealitatea noastră, e poate acel râsu-plânsu, căruia ploieştcnii născători dc o bună lîmbâ românească au catadicsit să-l găsească o poreclă. I ,umea concretă sau, mai precis, aşa-zisa lume concretă, adică lumea formală, neverosimilă în legăturile ei secrete, cu simţurile formale, este infinit mai impalpabilă faţă de forţa de real a logosului poetic, mai neverosimil încă, si mai existând.
III.
Poetul este cel predestinat {şi singurul) să nască existenţe concrete. E poate o compensaţie masculină a neputinţei, ca
280
N[CHITA STANESCU
PROZA
bărbat, ele a te diviza în două. Dacă din tâmpla lui Jupiter, Atena s-a putut naşte, atribuindu-i-se înţelepciune pe un răgaz de două milenii şi mai bine, ea, în nici un caz, nu s-ar fi putut naşte altfel. Să fie o compensaţie a faptului că bărbatul nu poate naşte direct? Chiar dacă este, în fine, ea este mai concretă decât o naştere biologică.
IV.
Dar ce e concretul? (din punctul de vedere al zonei estetice), ce face el, cine este şi de ce ne tulbură? Este o longevitate plecând de la abstract spre concret, adică plecând din depărtare către sine însuşi. Copacul este mult mai puţin concret decât ideea de copac. Ba, am putea spune câ, el este propria sa depărtare fată de ide<-a de sine. Ideea dc sine este principalul act existenţial uman. In rest, totul nu este decât o tendinţă către ideea de sine.
v Marx avusese intuiţia rară a despârţilor. EI susţinea câ ne ; despărţim de societatea veche râzând. Fireşte, e vorba de acea tensiune care tinde să devină concretă şi care are, ca semn al reprezentării, rictusul. A cunoaşte, întru câtva, înseamnă şi a te despărţi. Forma materială nu este altceva decât un lung şir de despărţiri. Din punct de vedere estetic, logosul nu este altceva decât locul unde materia se desparte definitiv de vid.
VII.
Dar nu avem de-a face cu o despărţire tranşantă, şi nici cu o linie simbolică ce-ar putea suporta duritatea unei confruntări dintre ceea ce este si ceea ce nu există. Actul artistic, compensaţie masculină a creaţiei, suportă trecerea de la o lorniă la conţinut, ca pe un fenomen al creaţiei de concret, de materie.
V.
Mi-au plăcut acele exegi monumeutum care afirmau supremaţia cuvântului asupra bronzului. FJe nu reprezentau infatuarea poetului, ci o simplă nominatiune a concretului. Întâmplarea, darea fată în faţă cu concretul, este un act crispam, un act dc tensiune. El arc masca (ce nemaipomenită intuiţie a gustului antic pentru teatru, - a reprezentării tragicului ca un act concret şi a înfăţişării lui sub două măşti, a măştii râsului şi a măştii plânsului) sonoră, a cuvintelor, atunci când ele sunt coordonate în tendinţa de a deveni logos. El are acel rictus sonor sau, în genere, acel rictus al sensibilităţii manifestate prin organe specializate. Dar pentru că locul din care cuvintele devin vizibile este gura, se cuvine., pentru aceasta, râsul.
VIII.
?■ Fină întrepătrundere şi estuar, harta materiei repetă hărţile pământului şi ale mărilor. Asemănarea flagrantă între geografia unui creier uman şi geografia terestră consistă într-un sentiment, iar nu într-o coincidentă. Dintre geografii, dacă ar fi să alegem vreuna, de bună seamă câ am alege geografia europeană şi anume aceea a Europei furată de Taur.
IX.
s
Jk Adeseori, împreună cu prietenul Grigore, lăsându-ne ■ fermecaţi de logos, râdem. E un fel de cum ar spune ploiesteni'i Wfr&su-plăiisu, e un fel dc secret de a te despărţi apropiindu-te,
282
N1CHITA STANESCU
283
de a te despărţi râzând de ceea ce nu este, si de-a acorda acele nobile lacrimaererum existenţei, concretului, logosului...
X.
în fine, i-am iubit pe acei critici literari cărora nu le-a scăpat acest loc comun: lumea unui poem adeseori este mai adevărată decât însăşi convenţia lumii văzută prin simţuri.
XI.
Iar cât despre simţuri, roţile noastre, de maşinării infernale ce suntem, curgând neliniştitor de zgomotos şi tinzând către rea), către concret, către logos: ele, simţurile, sunt latura feminină a existenţei, adică ceea ce nu poate râde, adică ceea ce nu e în stare sâ plângă.
CÂTEVA ELEMENTE DE ESTETICĂ LOGICA IDEILOR VAGI 1.
Despre modul în care este scris acesr eseu:
a. nu există o tehnică a înregistrării ideilor în momentul lor culminant. Ideile sunt un mod de acţiune;
b. contemplaţia este o formă postumă ideilor;
c. actul scrisului este un act de rememorare, iar nu o acţiune, atunci când el se exercită în mod grav şi fundamental;
d. ideile care vin în timpul scrisului sunt idei minore detestabile.
II.
A-ţi exprima, în mod coerent, o idee sau un sistem de idei, înseamnă a face întru câtva experienţa infernului...
a. a avea senzaţia că înţelegi ceva şi a trăi acest lucru pe care-1 înţelegi;
b. a uita in mod spontan cec-a ce ai înţeles în secunda în care timpul înţelesului s-a consumat prin el însuşi;
c. a încerca să-ţi aduci aminte ceea ce ai înţeles — iată calvarul;
d. a reconstitui noţional ceea ce nu ţine de noţiune;
284
N[CHITA STANESCU
PROZĂ
285
e. comunicarea nu are o natură noţională. Mă refer la comunicarea trăită, iar nu Ia cea înţeleasă, care este de natură noţională.
III.
Luăm drept criteriu viteza luminii (didactic, bineînţeles) sau mai precis degradarea vitezei luminii, pentru a putea înţelege rolul organelor (discontinui) în alcătuirea mai generală a cunoaşterii.
Şi, şi a conştiinţei.
IV.
Conştiinţa este i ndependentă de organele de simţ. Organele dc simţ nu au rolul decât al unor antene sau, ca să facem o metaforă, ele nu sunt decât nişte coarne de cerb care împung aerul. Aerul împuns este un aer împuns. Dar acrul dintre coarnele cerbului, ce este el? Poate fi cunoscut, poate fi împuns? Cu alte cuvinte poate fi dedus şi simţit?
V.
De la 300 000 km/sec, dacă degenerăm sau degradăm viteza luminii, între viteza a şi viteza b, receptăm prin ochi spectrul- Scăzând, în continuare, viteza luminii, nu mai receptăm nimic. într-o oarecare viteză mult scăzută, între baremului baremulg, receptăm mirosurile; scăzând, în continuare, viteza luminii, urmează un hiatus după care, între limita p şi limita 0, receptăm gustul. Scăzând, în continuare, viteza, în lungime de undă lentă, după o pauză, avem senzaţia sonoră, apoi pauză, iarăsî, vibraţie, pauză sî în fine ondula oprită, antilumina absolută: pipăitul. Evident, senzaţia de căldură se intercalează undeva, în această scară de degradare a luminii.
VI.
Tuturor acestor luări discontinui de cunoaştere le '-t-orespund, in cazul omului, organe mai mult sau mai puţin .. .bine structurate. în cazul vibraţiei şi al căldurii, precum şi în ■ 'alte cazuri, cum ar fi cel al percepţiei vitezei - organele mai puţin formulate, difuze.
VIL
In cazul uman, realitatea este percepută prin organe cu legătură discontinuă în aparenţă, dar într-o exactă scară a degenerescentei vitezei luminii.
■    . VIII.
Baudelaire, mai întâi, mai apoi simboliştii, au resimţit acut, în pragul sentimentelor, absenţa unor organe structurate care să acopere hiatusul neînregistrat din degradarea luminii de la Vîw300 000 km/sec. la 0 km/sec. Eî aii încercat să stabilească asa-numitele corespondenţe între auz şi văz, miros şi gust etc. Intuiţia lor a fost genială, dar expresia primitivă. Evident câ a existat metafora (de la începutul literaturii), dar acum, pentru prima oară, s-a încercat transmutarea ei într-o idee de fond. In numitul sunet alb, cum ar spune tehnicienii electricităţii.
IX.
I: Din acest punct de vedere, metafora, cuvântul, nu au atât ^ rolul comunicării, cât rolul de a complini discontinuitatea de m   percepţie a structurii umane.
286
N1CH1TA STANESCU
PROZA
287
X.
înclinăm să credem câ literatura îsi are Ia origine:
a. încercarea de a acoperi zonele neînregistrate senzorial ale naturii;
b. dorinţa de a supravieţui prin cuvinte, dedusă din neputinţa de a supravieţui în mod direct, prin sciziparitate;
c. toate acestea, bineînţeles, în planul conştiinţei, adică în planul rupt de informaţia directă, oferită în planul care propulsează toate aceste informaţii în tendinţa unei cunoaşteri sferice anti-discontinui.
XI.
Sentimentele pot fi interpretate ca forme vagi ale ideii sferice.
XII.
Ideea este sau se poate formula, în acest sens, ca o structură dedusă din informaţiile oreanelor srructurate.
XIII.
Organele structurate şi informaţiile, care sunt propulsate în conştiinţă, dau naştere unei forme abstracte, structurate şi, anume, noţiunii.
XIV.
Excesul de noţiune si neputinţa expresiei perfecte a noţiunii şi neputinţa structurii noţiunii de natură discontinuă, provenite din organe discontinui, atrag Ideea sfericităţii şi în
planul sentimentelor, ea reprezintă prin angoasă, prin faptul că sfericitatea realului nu este percepută continuu, ci discontinuu, datorită gamelor reduse şi discontinui de informaţii provenite în conştiinţă de la organele de simţ.
XV.
Ideile coerente au un caracter discontinuu. I x>gica, în sensul eî aristotelic, dar si logica matematică modernă au un caracter coerent, dar disconinuu. Ele folosesc noţiuni şi idei, atât în structura lor, cât şi ideile cu un caracter discontinuu, cărora dimensiunea de timp le este propice, dar nu şi aceea de spaţiu. Ea este ceea ce denumim abstracţiune. Tot ceea ce are numai abscisa timpului, dar nu şi ordonata spaţiului, poate fi numit abstract.
XVI.
Complinirea hiatusurilor, tradusă prin lipsa de informaţie în zona conştiinţei, care are drept abscisă şi ordonată noţiunea, pe de o parte, şi organele de simţ, pe de altă parte, se traduce prin sentiment.
XVII.
Sentimentele nu au coerenţă şi nici structură. în schimb, pe parcursul lor, ele sunt continui. Ele sunt antinoţionalc, iar, în schimb, în planul ideii, ele reprezintă ideile vagi.
XVIII.
Dacă, în planul ideilor, a este egal cu b, b egal cu c, deci a = c, planul ideilor vagi a = b, a = c, dar c nu este egal cu b.
288
N1CHITA STANESCU
PROZA
289
XIX.
XXIV.
Spre diferenţă de idei, care au o absenţă absolută a spaţiului şi care au un timp de scurgere obiectiv, numărabil, ideile vagi sunt predominante de spaţiu, iar timpul lor este de natură interioară, este un semitimp.
XX.
Necesitatea artei provine din rudimentaritatea fiziologiei umane. Este o aspiraţie de evoluţie, dar, în acelaşi timp, este si o limită.
XXI.
Spre diferenţă de idei şî, în special, spre diferenţă de ideile matematice, exprimate prin număr, ideea vagă se exprimă prin metaforă antinoţionalâ şi în afara numărului.
XXII.
Numărul reprezintă coerenţa absolută, generalizată sau cu putinţă de a fi generalizată în idee. Metafora de esenţă metalingvistică sau antilmgivstică nu poate reprezenta nici un fel de număr, nu are caracterul numărului, iar prezenţa ci în conştiinţă este numai aceea a unei idei vagi.
Cunoaşterea nu poate fi decât sferică. Structura umană nu pare în mod natural posibilitatea unei cunoaşteri sferice. Sensul | cunoaşterii este ideea absolută. Structura umană nu îngăduie judecat idei structurate: dacă a = b şi. b = c atunci a = c, dar, în I;acelaşi timp, ea este posesoarea miracolului ideilor vagi care tind l-să complinească cimoaşterea parţială umană. Ideile vagi I definite prin: dacă a = b şi dacă a - c,b nu este egal cu c.
XXV.
Cele două tipuri de idei — ideile coerente şi ideile vagi - se suprapun în mod simultan, contradicţia dintre cele două logici I este o contradicţie în mişcare; tendinţa spre sferă.
XXVI.
Conştiinţa este un postulat. Ea nu este demonstrată în planul ideilor coerente, dar este sensibilă în planul ideilor vagi.
XXVII.
Estetica este expresia de vârf a conştiinţei.
XXIII.
Constituite din absenţe limitate sau interpolate de prezenţe (organele constituite, structurate), absenţele, resimţite şi încadrate astfel, pot să deducă o idee, dar o idee vagă.
290
PROZA
291
DESPRE LIMBAJUL ARTISTIC 1.
-Dar ca structurile să poată deveni artă, să se manifeste în zona esteticului, trebuie sâ împrumute specificul artei, specificul esteticului. Specificul artei si al esteticului comportă mai multe faţete, una, cea mai importantă, este limbajul artistic, cu alte cuvinte, vorbirea în imagini, metafora.
- Bine, dar celelalte arte, în afară de literatură, nu folosesc limbajul ca mijloc de înfăţişare si, dacă înşirăm toate artele cunoscute, vom avea în vedere câ, exceptând literatura, toate celelalte au un alt tip de limbaj.
- într-adevăr, aşa pare a fi la prima vedere. în realitate, însă, toate artele, inclusiv muzica, pe nedrept numită cea mai abstractă, sunt reductibile, în ultimă instanţă, la limbajul vorbit, la vorbire, la cuvânt.
- Fii mai explicit.
- La prima vedere, dacă nu vom pune semnul egalităţii între diversele arte, vom constata o mare varietate de specific între una şi alta.
- Dar eu, îmi zise anticul meu poetul, nu mă gândesc să pun semnul egalităţii între diferite arte, şi nu pentru câ eu practic una dintre ele, scrisul, ci pentru că lireratura mi se pare cea mai complexă dintre toate artele. Sâ explic de ce. în crearea literaturii sau, mai precis, a unui text literar, în afară de creier,
care colaborează şi la crearea tuturor celorlalte arte, - deci, la crearea unui text literar, colaborează aproape toate organele de simţ: a) văzul, pentru că textul literar se poate citi, b) coardele vocale, pentru că textul poate fi reprodus cu voce tare, c) auzul, pentru că textul literar poate fi auzit, d) simţul tactil, pentru câ hârtia poate fi pipăită, e) gustul, pentru câ într-un anume fel foarte abstract şi suav, opera de artă poate fi gustată. Numai mirosul nu. Cuvintele, ca şî banii, nu au miros.
Bunăoară, pictura nu se adresează decât ochiului, dar ochii, amice, nu sunt altceva decât doi magneţi care atrag priveliştile spre ei. Ochii nu sunt capabili sâ emită din ei înşişi privelişti. Ca sâ nu fiu nedrept, un fel de vedere emit ei, dar aceasta nu este linia punctată cu care, la modul simbolic, desenatorii notează privirea unui ochi. Dansul e o încercare a ochiului de a emite priviri. Dansul, ca şi pictura, se adresează ochiului, dar pictura, după părerea mea, e cu mult mai complexă decât dansul, pentru că este un produs indirect al ochiului, o încercare de privire statică. Iar dansul, el însuşi, tinde să fie un organ, un fel dc ochi care emite privire dinamică, dar care nu poate să şi vadă.
După cum laringele şi urechea sunt organe complementare, ochiul si dansul sunt, de asemenea, organe complementare. Privirea având un caracter abstract, dansul, ca organ al privirii, a fost compensat cu merite artistice. Scena pentru un dans nu este altceva decât cercelul pentru ureche. Ce vreau sâ propun, deci? Nu o egalizare între arte, ci o unificare a lor, o înţelegere a celorlalte arte ca nişte strălucite cazuri particulare ale literaturii. In privinţa artei, înţelegerea trebuie sâ fie sferică, întru câtva asemănătoare cu forma capului omului, el însuşi propunând tot timpul ideea de sferă.
- Spuneai că celelalte arte care nu se manifestă prin scris sunt, în ultimă instanţă, reductibile la cuvânt?
292
NICHITA STANESCU
PROZA
293
- Evident, receptarea artelor (a uneia sau a alteia din cele două structuri) se face prin exclamaţie. Exclamaţia este după părerea mea rezumatul unor lungi şiruri de fraze apreciative.
- Şi, totuşi, de ce te încăpăţânezi sâ crezi că în artă totul e reductibil la cuvânt?
- Pentru câ vorbirea este culmea experienţei dc viaţă. Pentru că învăţată sau spontană, vorbirea, ca şi genele din celulă, reproduce istoria lumii.
Ca să vezi cât de temeinic înfipte în vorbire sunt cele două structuri - romantică şi clasică - n-ai decât sâ meditezi asupra substantivelor şi verbelor. Cuvântul copac nu are un itivers al lui, nu există un cuvânt anticopac si nici antifmnză şi nici antinor. Fiecare cuvânt care nu mai poate suporta un invers al lui înseamnă câ a ajuns la o mare generalizare, adică spre ceea ce tinde structura clasică, Verbele, toate, acceptă un invers al lor, ba, mai mult decât atât, şi gradualităţi inverse. Structura lor relaţională nu indică altceva decât tendinţa continuă în ele dc a se fixa într-un caz particular, reprezentând de fapt tendinţa structurii romantice. Evident, sunt verbe provenite din substantive şi invers. Delimirarca dintre verb şi substantiv nu este fixă. Există un fenomen de osmoză chiar şi în sânul cuvintelor.
- Dar gândirea are două tipuri fundamentale: gândirea în noţiuni şi gândirea în imagini. După părerea ta, gândirea în noţiuni corespunde structurii clasice, iar gândirea în imagini, structurii romantice?
- Nu, bineînţeles că nu! Gândirea în noţiuni este gândirea ştiinţifică, pe de o parte, şî, pe de alta, gândire a comunicărilor directe. Cele două structuri se manifestă în planul artei numai în gândirea în imagini si, dacă gândirea în noţiuni esre obiectivă, gândirea în imagini este profund subiectivă.
- Atunci, după tine cele două structuri sunt profund obiective?
- Nu, amice, cele două structuri sunt profund obiective, >Iindirea lor în artă e subiectivă. Mărul biblic era profund >biectiv, gestul Evei de a i-I oferi lui Adam, şi al acestuia de a Im usca din el, este însă profund subiectiv.
II.
- Am adormit şi am avut un vis: se făcea câ eram savant atomist şi lucram într-uit laborator de sticlă...
- Cine te crede?
- Visele nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca şi vinurile bune, degustate, niciodată cu un alt gând in cap decât acela al soiului de viţă de vie din care au fost trase.
- Din punctul ăsta de vedere sunt de acord să-mi plec spre tine un timpan, neliterar, fireşte.
- Se făcea, aşadar, câ sunt un savant atomist, într-un bineînţeles halat alb si câ mă ocupam nu de sfărâmarea materiei, ci de sfărâmarea cuvintelor în atomii lor.
- Propui, deci, o atomică fantezistă a cuvintelor.
- Se făcea că fiecare cuvânt pe care-1 spuneam era ca un abur plutind deasupra lucrurilor. Era ca şi cum, printr-o decizie a ministrului sănătăţii, toate lucrurile au fost obligate să se ducă la microradiografie.
- Ce-mi spui tu parcă am mai auzit pc undeva. Nu cumva chiar tu ai scris vreo poezie cu acest subiect?
- 'Fot ce se poate, eu nu-mi ţin minte poeziile pe care le-am scris, ci numai câteva pricini care mă stârnesc întruna sâ scriu poezii. Cum îţi spuneam, cuvintele, în visul meu, erau ca un fel dc umbra de aur în conştiinţă, pe care o arunca structura materiei. întocmai cum este atomul, asa mi se înfăţişau şi propoziţiile simple. Nucleul şt electronii se oglindeau în propoziţii prin subiect si predicat: un fel de echivalent sonor al materiei, trecut însă şi prin ecranul conştiinţei. Nucleul se
294
N1CH1TA STANESCU
PR07.Ă
295
marca mult într-un substantiv care devenea subiect: electronii, care dau ocol nucleului, deveneau verbe. Cuvintele reproduceau în conştiinţă structura materiei.
Ce denotă o experienţă de viaţă mai fantastică decât însăşi structura materiei?
Eram foarte bucuros în vis de această descoperire şi mă gândeam că poţi sfărâma un substantiv la fel cum se poate sfărâma nucleul uraniului, degajând o energie formidabilă, dar nu o energie fizică, ci una morală.
Oh, aveam o aparatură foarte stranie în laboratorul meu! Aveam pensete din gene de cal, aveam retorte din ochi de cangur, aveam lamele din timpane de câini de vânătoare, aveam şi un bec Bunsen acţionat de o inimă de pelican. Aveam microscoape cu lupe măritoare din dinţi de lapte de copil, smulşi cu sfoara legată de clanţa uşii, si eram curios de o curiozitate melancolică, pentru că încercam sentimentul că pot vedea sub proprii mei ochi trecerea materiei clin srarea de copilărie în cea de adolescenţă, adică trecerea materiei în cuvinte. Cuvintele ele însele erau palpabile. Nu cu mâna trupului, ci cu o invizibilă mână a conştiinţei de sine, care se întindea spre ele, le lua înrre degete şi Ie fărâmiţa ca pe nişte frunze de toamnă.
Luam câte un substantiv şi-1 sfărâmam în literele lui. Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, şi o ridicam sus în dreptul ferestrei, îi vedeam scheletul subţire de hipocamp, şi, deodată în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor limbilor lumii. Este o literă internaţională, indiferent cum ar ti fost ea desenată pe hârtie. După aceea, mi-am dat seama câ aproape toate literele sunt internaţionale şi că există un fond de litere internaţionale, ca şi în structura materiei.
— Litera nici nu există, ea e semnul grafic al unui fonem.
-Ştiu asta, dar pentru ceea ce vreau eu sâ spun acum pentru argumentaţia mea, lipesc litera de fonem aşa cum e lipită
îforma de conţinut, si o iau ca punct al demonstraţiei drept o '^Singură unitate. Mă întrebam, deci, uite, ca si particulele 1 - materiei (care, în trecere fie zis, au şi ele câte un semn gratie), Htera e o particulă universală a vorbirii scrise.
Ai putea să mă întrebi ce înţeleg eu prin vorbirea scrisă. Iţi 4"ăspund: după mine vorbirea scrisă nu este decât un act dc -memorie, de mutare în posteritate a vorbirii vii.
Deci litera mi se părea a fi universală, de regâsir în toate limbile lumii, şi eram foarte tulburat că un grup dc particule universale nu dădea şi un cuvânt universal, ci numai unul naţional.
- Dacă accept să iau parte la jocul pc care-1 propui, îti aduc în favoarea lui un argument: şi particulele, în felul lor, pentru materie, sunt universale. Numai gruparea lor, după anumite legi, dă naştere unor materii particulare, singura deosebire este că particularul si cu naţionalul nu sunt una şi aceeaşi noţiune.
- Evident, numai că eu vreau să urmăresc o anumită idee şi voi folosi noţiunea de naţional, într-o accepţie limitată. Să continui: dacă litera mi se părea internaţională, unirea mai multor litere la un loc, subordonată unor subtile legi, dădea naştere unor molecule, a unui cuvânt naţional. Mai mult decât
||atâţ, mai multe cuvinte unite Ia un loc după alte subtile legi mi se păreau că dau naştere unui lucru foarte particular, raportabil la un organ de simţ: ta văz, la auz, la miros, sau mai mult decât atât, la interferenţa unor organe de simt. Atunci, mi-am părăsit laboratorul şi cu mâinile la spare m-am plimbat pe o stradă de toamnă, gândîndu-mă că nu se poate ca materia şi nici umbra ci in conştiinţă, vorbirea, să fie ireversibile; m-am gândit ce fenomene sunt ireversibile, şi nu la timp m-am gândit, în primul rând, ei la altceva. M-am gândit câ ireversibile sunt numai acele fenomene nefixate printr-un semn. Ori vorbirea, dacă este fixată prin semne, e reversibilă, pentru câ oricând o putem relua.
2%
NI CHITA STANESCU
PROZĂ
297
- Tu susţii că simbolul, cu alte cuvinte, este reversibil.
- Orice tip de generalizare este reversibil, numai actele particulare sunt ireversibile, şi numai atunci când ele nu se pot subsuma unui simbol. Dar să reiau, mă gândeam ce formă de reversibilitate poate să existe în limbaj şi brusc mi-am dat seama: locul comun. Propoziţia sau, uneori, chiar fraza, desi prin sensul lor denumesc stări particulare, au în ele sâmburele generalizării; o propoziţie poate deveni o expresie, o expresie este echivalentul unui cuvânt, şi înseşi cuvintele, anumite dintre ele, prin prea marea lor generalizare se pot reduce la o silabă, iar aceasta din urmă la un sunet, adică la o literă. Iată, deci, procesul reversibil: Uterele, reprezentând idei perfecte de sunet, au un caracter internaţional, universal; sunetele unite la un loc nasc cuvinte, cu un caracter naţional, mai multe cuvinte nasc o propoziţie sau o frază cu un caracter particular, unic, şi invers; tensiunea unicului poate naşte cuvântul naţional, Jar acesta, simboluri universale. Ceea ce este foarte interesant, este că, atât universalul, cât şi particularul coexistă simultan. Numai o atomică a cuvântului poate să ne releve trăsăturile de universalitate şi cele foarte particulare ale cuvântului. De aceea, nu sunt invidios pc artele cu limbaj universal, cum sunt pictura, sculptura, muzica, dansul etc. Pentru că ele, ca să se unească în particule naţionale, o fac numai prin referinţă indirectă la zonele eticului, pe când vorbirea e cu mult mai directă, are toate elementele dintr-o dată în ea, poate da naştere artei celei mai lipite de materie şi celei mai elevate, după părerea mea, totodată.
111.
- Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întru câtva cu plantele, ele sunt chiar plante. Au un fel de a trăi a!
lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în Simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele.
'■ Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt Mituite. Sau, aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman.
Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume în atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ei prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina.
O, dar ar putea să existe cuvinte în sine, aşa cum există animalele şi plantele în sine, aşa cum lucrurile există în sine! Desigur, şi populaţia lumii abstracte are dreptul de a fi în sine, şi în aceeaşi măsură în care zona artificială şi concretă a civilizaţiei îşi sprijină „însinele" pe zona naturală a materiei, tot astfel şi lumea abstractă îşi sprijină „însinele" în spaţiul artificial al civilizaţiei. Copacul trăieşte în aer. Plămânii lui verzi sunt la vedere, dar rădăcina îi este în pământ. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca sâ se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, iâsându-le mereu în pura lor abstracţiune.
298
NI CHITA STANESCU
PROZA
299
Atunci îşi cedează starea lor de animal abstract şi sc întorc în starea lor de plantă abstractă şi din nou se însămânţează în creierul născuţilor şi, uneori, şi în umbra de creier a nenăscuţilor. Dar cuvintele şi lumea lor sunt puternice. Odată, am avut o revelaţie: se făcea că trupul mi se transformă treptat-treprai în cuvinte. Se tăcea că însuşi trupul meu apăruse dintr-o teribilă goană a lumii: alergau atomii după atomi, se izbeau intre ei cu o izbitură atât de tare, încât unul în altul intrau şi nu mai puteau să se dezlipească.
Alergau moleculele în nebună goană spre viitor şi sc izbeau între ele din I ipsă de loc, căci viitorul e numai o fâşie şi numai pe ea sc poate alerga.
Alergau celulele până când se transformau în plante. Plantele se înghesuiau între ele până când deveneau de carne. Carnea se sprijinea atât de puternic în ca însăşi, încât interiorul ei devenea de os. Alergau animalele atât de înghesuite unul într-altul, până când vârful alergării lor deveni maimuţă şi maimuţa - om. Se făcea că oamenii alergau până când se schimbau în cuvinte, şi, oh, puternicele cuvinte, la rândul lor, alergau născând idei.
Era o trecere de la spaţiul natural la cel artificial, dc la cel artificial, la cel abstract.
Cuvintele şi lumea lor sunt puternice, nasc idei. Numai cuvintele nasc îdci, pentru câ ele însumează experienţa de viaţă a lumii.
Mă gândeam la o atomică posibilă a cuvintelor. Acum, mâ gândesc la o fiziologie a cuvintelor. Mâine, mă voi gândi la o gramatică a lor.
Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt
ji&rgantzate în gândirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai -Jjjrirădăciuare, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele -gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea ■ - tropicală, abundenta.
Celelalte au legile lor interne, ale logicii, sunt mai aspre, i|mai independente, se orânduiesc numai aşa cum vor ele, după jdegile lor intime, şi noi trebuie să le acceptăm. Pentru că ele au, f?$h primul rând, ca ideal adevărul. Gândirea în imagini, luân-- du-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară . a copilăriei şi a adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă.
Nu există o convertibilitate perfectă între cele două tipuri de gândire.
Ce se pierde? Se pierde diferenţa specifică, acel „nu ştiu ce" dintre gândirea în imagini si cea noţională, acel „nu stiu ce" care formează materia pură a limbajului artistic.
1.urnea cuvintelor sc subsumează artelor şi ştiinţelor. Artele şi ştiinţele sunt formele superioare ale comunicării umane în ceea ce are ea mai abstract. Cuvintele sunt fiinţe vii, hu ele au fost la începutul lumii, n-au creat ele lumea, ci lumea ^e-a creat.
Imaginaţia cuvintelor a creat numai artele. Imaginaţia de culoare a creat pictura, cea de sunet armonios - muzica, cea de formă tactilă - sculptura.
Numai poezia se confundă uneori cu însăşi coloana vertebrală a gândirii în imagini. Ea mi se pare cea mai apropiată de esenţa abstractă a cuvintelor. De aceea, poate câ şi sunt atât de îndrăgostit dc poezie.
300
PROZA
301
FIZIOLOGIA POEZIEI SAU DESPRE DURERE
I.
în ceea ce priveşte ritualul poeziei, esenţial este cuvântul văzut, scris de mană sau tipărit; scoaterea cuvântului din zona sonoră şi fixarea lui în cea vizuală.
Stadiul poetic este atins numai ir. inomrVfMl în care cuvântul poate fi imaginat, sc confundă cu însăşi imaginaţia.
De ce nu cuvântul auzit, ci cuvântul scris? Pentru că, în afara pricinii tradiţionale, literatura cultă e scrisă; imaginaţia, actul imaginaţiei combină elemente de origine vizuală, în primul rând, în ordine senzorială, şi, mai apoi, de natură sonoră, olfactivă, gustativă, termică, vibratoric sau tactilă.
Ideea că, prin scriere, cuvintele se vizualizează pare criticabilă prin argumentul scrierii luată drept cod. Scrierea deşi materializează, prin litere, fenomene (care sunt naturale), are un caracter profund artificial. Ca şi imaginaţia. în procesul comunicării estetice, scrierea este ligamentul ideal dintre natural şi artificial (creat).
De altfel, cuvântul scris are un mai pronunţat caracter de vehicul estetic, decât cuvântul vorbit, însoţit acesta din urmă de o aură naturală, ingenuă prin particularitatea infinit nuanţată a rostirii lui vii. Poezia populară este de fapt cântată, ea face parte din cântec de tip superior. Ea devine, însă, poezie,
- numai în momentul în care se rupe de melos, si nu numai de v"   melos, ci şi de sonoritatea simplei spuneri, prin scrierea ei.
Fixând, astfel, drept obiect al interpertârilor noastre cuvântul văzut, ca vehicul principal al poeziei în funcţia ei de comunicare, socotind poezia un mod de existenţă mai mult r decât complex, vom încerca să desluşim careva trăsături mai clare, nu ale mobilurilor poeziei, în primul rând, şi nici ale l|   esteticii ei (a cărei extensie de bandă accepta o multitudine dc ■    sisteme de referinţă), cât ale cauzelor, ale pricinilor interioare f   care provoacă fenomenul numit poezie. Adică ale fiziologiei poeziei, încercând să delimităm organul- poeziei tipul lui de funcţiune, momentul de absorbţie şi de expulzie, fundalurile biologice.
Cu alte cuvinte, vom socoti fiziologia poeziei ca un fenomen prepoctic, având ca scop cuvântul văzut ca vehicul al unei tensiuni de conştiinţă nenoţionale. Evident, se poate vorbi şi despre o fiziologie a ideilor, dar aceasta constituie obiectul unei preetici, iar nu al unei preestetici, aşa cum ne propunem în studiul de faţă. Deci, vom căuta fenomenul nu în conştiinţa poeziei, ci în conştiinţa poetului. Poezia scrisă constituie un fenomen în sine, o existenţă în sine, odată creată, având un destin independent de emiţătorul, cât şi de receptorii ci. Act dc imaginaţie materializat, îşi păstrează materialitatea hrănindu-se cu imaginaţia receptorilor ei. Dacă mi se îngăduie o exagerare, vitalitatea poeziei constă tocmai în antivitalitatea sa. Nu foamea ei proprie atrage hrană, cât dorinţa hranei de-a fi mâncată (în cazul poeziei, Imaginaţia, în cazul ideilor, Adevărul) o inventă.
Poezia, însă, în toată fenomenologia ci, cuprinde nu numai emiţătorii ei, materializarea ei prin cuvântul scris, şi receptorii ei (în care de fapt fenomenul îşi dobândeşte finalitate, prin captarea imaginaţiei de către cuvântul scris şi
302
N1CH1TA STANESCU
PROZA
303
producerea, prin compensaţie, a emoţiei estetice în receptori), ci şi fenomenul istoric-social.
Dar pentru că, în fiziologia poeziei, ne vom ocupa, în primul rând, de emiţătorii de poezie, fenomenul pe care-I vom considera fundamental în studiul acestei discipline va fi cel al durerii plasată în zona conştiinţei.
11.
Cuvântul văzut (scris), arât prin literele care-1 compun, cât şi prin valenţele sale deschise de combinare sintactică, reproduce in mod simultan, atât structura materiei, într-o posibilitate a ei, cât şi structura conştiinţei, într-o devenire a ei. De aici, decurge şi caracterul său dublu: obiectiv şi subiectiv, cu o accentuare gradualâ către una sau alta dintre trăsături, după funcţia lui morfologică.
Ca vehicul poetic, însă, cuvântul scris tinde sâ-si piardă proprietăţile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziţie sau chiar o frază întreagă are valoarea funcţională a unui singur cuvânt sau chiar a unui singur fonem. Astfel, în structura unei poezii, grupurile de cuvinte transportă un ce aparte, un supracuvânt sau mai bine zis un necuvânt. Ca o ipoteză de lucru, vom folosi termenul de necuvânt, necuvmte, pentru a indica elementele primordiale ale poeziei aşa cum se nasc ele, nenoţîonale şi ambigue.
Dar mai înainte de a ne ocupa de necuvinte, va trebui să analizăm cuvântul văzut (scris) în cele două caracteristici ale lui simultane.
Ca vehicul al comunicării poetice, cuvântul scris este forma cea mai acută de opoziţie la entropie. Actul comunicării în sine are un caracter entropie, cu atât mai mult cu cât comunicarea se efectuează prin anularea reciprocă, prin coincidenta celor mai generale trăsături ale celor doi poli subiectivi. Individualitatea
labsolută este o formă a necomunicării absolute. Ar părea, deci, diferitele grade de comunicare (prin cedarea succesivă a . diferenţelor specifice) coincid cu diferitele grade ale morţii şi !că aneantizarea absolută coincide comunicării absolute |J(intcgrării totului în tot). De unde şi falsul mit al incomunîca->ilîtăţii poeziei.
Caracterul antientropic al comunicării prin cuvântul scris constă în faptul că aceasta în loc să se generalizeze până la pulverizare, dimpotrivă, se individualizează, producând un salt calitativ morfologic. Fluxul comunicării se îngustează ca o pâlnie spre cuvântul scris şi se lârgcşre ca o pâlnie din cuvântul scris. (De la emiţător spre receptor.) Acest tip de comunicare, tipul estetic, este tipul de comunicare cel mai profund antientropic (înţelegând prin estetic, zona cea mai realizată a eticului).
Cuvântul văzut (nu în sine, ci în momentul stabilirii lui ca vehicul poetic şi al mutaţiilor lui morfologice), prin caracterul său obiectiv şi individualitatea sa subiectivă, produce realitate. El repercutează dublu: asupra emiţătorului şi asupra receptorilor, realizând comunicarea prin particular, prin monadă. De aici, decurge şi caracterul independent şi în sine al operei literare.
Adeseori, se spune (si este exact) că opera literară, cărţile, au un destin al lor. Acest destin al operelor literare, independente de creatorii lor, provine tocmai din caracterul în sine al operei literare, prin particularitatea, din individualitatea ei maximă, care, totuşi, comunică, aşa cum am văzut, Ia un mod profund antientropic. F, o comunicare fără limită de timp.
Caracterul profund particular al operei literare realizează contemplarea omului din afara lui, comunicarea sinelui cu sine prin cuvinte,
Profesorul Chris Barnard notează, într-un articol al său, următorul dialog:
304
NICHITA STANESCU
PROZA
305
- Doctore Blaiberg, ştiu câ eşti un om curajos şi, deci, n-ai sâ fh tulburat de propunerea mea: vrei să-ţi vezi vechea dumitaie inimă?
- Profesore, voi fi foarte fericit să o văd! Contemplarea propriei tale inimi este un fapt profund
emoţionant şi tulburăror. Contemplarea propriului tău suflet ni se arată însă de o perpetuă, dureroasă tulburare.
III.
Gesticulaţia tinde sâ echivaleze cuvântul rostit. Până la un punct, cuvântul rostit poate fi considerat esenţîalizare a turui complex de gesturi. Cuvântul rostit, ca şi gestul, are un timp de desfăşurare anume, o durată finită, iar transporrul de sensuri şi de emoţie are o perioadă de injumâtăţire (cum ar zice fizicienii despre metalele radioactive) gradual rapidă. Cuvântul scris, însă, are o stare de infinit, eliminând gesticulaţia exterioară, perceptibilă prin simţurile elementare. Cuvântul scris nu mai esenţializează gesticulaţia, ci o încorporează în totalitatea ei, expulzând-o (sâ zicem radioactiv) atunci când sc compune într-o srructură poetică.
Am fi tentaţi, la prima vedere, să credem că verbele au o capacitate de expulzie (de gesturi) superioară substantivelor. In cazul poeziei (deci al zonei estetice), atât verbele, cât şi substantivele, cât şi celelalte particule morfologice, nu pot fi judecate desprinse de context, cu atât mai mult cu cât grupurile de cuvinte scrise alcătuiesc, în ultimă instanţă, un singur cuvânt compus.
Şi. totuşi, bănuim gesticulaţia, gestul, ca rădăcină primordială a cuvintelor. Ne îndreptăţeşte argumentul temporalitâtii si, în special, al reliefului, al spaţiali câţi î comune. Ca şi gesturile, cuvintele sunt în relief, în spaţiu. Cuvântul scris, de asemenea, este în spaţiu, fraza, grupul de fraze. Hârtia acoperită de cuvinte
numai în aparenţă e plană. O frază poetică, aidoma unui cristal, e în spaţiu. In infinitul spaţiu interior ai conştiinţei.
Putem compara structura oricărei propoziţii rostite sau scrise, cu structura atomică. Putem compara formele si simbolurile lor, literele, cu structura celor mai simple particule. Ne izbeşte asemănarea dintre substantive şi nuclee. Dintre verbe şi electroni. Dintre adjective, adverbe, pronume şt cuante. Ne uluieşte faptul că aidoma atomilor diferiţi, care au un număr anumit de valenţe, şi substantivele, fiecare luat în parte, au tin număr anumit de posibilităţi sintactice de a se combina cu verbele. Am putea spune, fără sâ aproximăm prea mult, că limbajul, cuvintele sunt umbra mărită a materiei în conştiinţă. Ne vine să dăm crezare acelei vechi superstiţii copilăreşti că ţot ceea ce imaginăm există undeva. Putem să reflectam cu seriozitate asupra raportului cuvânr-materie şi, inversând realul, să ne reculegem asupra acelui „la început, a fost cuvântul".
Gesticulaţia, mişcarea, ca matrice a cuvântului (ce straniu), are ca sens final noţiunea, care pare statică; dar noţiunea îti poezie are funcţia fonemului în cuvânt, funcţia literei în cuvântul scris. Noţiunea, ca şi metafora, este metalingvisticâ. Şi una şi alta sunt acte de contiinţă; ne reîntoarcem, deci, la cuvânt ca vehicul. Staticul pur este la fel de abstract ca si mişcarea pură. Existenţa lor se petrece într-un spaţiu imaginat. De aici, şi funcţia lor limitată, de a constitui numai sisteme de Referinţă. Imaginaţia este un fenomen de conştiinţă, deci interior. Atât staticul pur, cât şi mişcarea pură (din punct de vedere estetic) sunt fenomene interioare. Sistemele de referinţă ale poeziei sunt interioare, tocmai pentru că Ia ele se raportează fenomenele de exteriorizare, de expresie, de gesticulaţie. Abscisa şi ordonata nu mai joacă rolul unor margini posibile, ci al unui centru posibil. Nu mai au rolul limitelor, ci al infinitului.
Alternanţa static-mişcare poate fi percepută dialectic, atât în structura cuvântului, cât si în acea a propoziţiei, a frazei şi
306
NI CHITA STANESCU
30?
a grupului de propoziţii şi fraze. Ea are un caracter exterior şi unul interior. Exterior, cuvântul rostit, dar mai pregnant cuvântul văzut (scris), are o panta ret, „totul curge", de la prima la ultima literă. Şi o stare statică: sensul sau. Propoziţia (pe o altă spirală) arc o anumită viteză de curgere graduală, de la cuvânt la cuvânt, fiecare cu sensul său, şi un anumit static, sensul ei general. Interior, ca si metalele, care au o curgere a lor interioară hiperlentă, cuvintele suferă şi ele o curgere interioară, o şlefuire fonetică, o transmutare etimologică... Şi ne oprim aici, a propos de cuvântul scris (ca vehicul poetic), nemaiintrând în detaliile care fac obiectul lingvisticii.
(V.
Dar durerea? Ce esre ea, şi, unde este ea? Durerea este expresie şi locul ei se află în ţipăt.
Ţipătul este strămoşul cuvintelor. Durerea conţinută, sensul lor. Cuvântul văzut transportă durere ambalată sonor şi semantic. „.. .sânge scrie", „...o citi şi o să vie".
CUVINTELE ŞI NECUVINTEI.E ÎN POEZIE
Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există.
Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvintele din disperare.
Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă.
In poezie, putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabila numai la modul sintactic.
Identificăm trei grupuri genetice ale poeziei: fonetic, morfologic şi sintactic.
Poezia care-si sprijină efortul semantic pe efectele fonetice (pe melos) este o poezie primitivă, incarnat orie si evident inferioară. Prin vulturi, vântul viu vuia atestă o astfel de poezie. Ideea de sonet şi, în general, orice formă fixă, rima dc orice natură ar fi (asonantă sau rimă regală), atunci când îsi propun coafarea limbii vorbite, se constituie în elementele de bază ale limbii de tip fonetic.
Morfologia este cea care poate da lustru si luciu unei poezii de tip arghezian. Cuvântul este presat ca strugurele in teasc, din care se obţine un must etern: Logodnica de-a pururi, soţie
308
N1CH1TA STANESCU
309
niciodată. Semantică a vederii, ideea trebuie pipăită cu mâna ca sâ urle este. Ne farmecă şi ne ştampilează memoria. Şi poezia dc tip morfologic, ca o dromaderâ, poartă în spinare şi frumos împodobită cocoaşa poeziei fonetice.
în fine, ceea ce ni se pare a fi mai aproape de propria esenţă majoră a poeziei, este aceea (acea poezie) care se constituie sintactic. Tot în Arghezi vom găsi indici: Trei saupatru-n mal pescari. Ion Barbu este însă desăvârşit în această structură poetică. în acest caz, dromaderâ se transforma în cămilă. I,a cocoaşa fonetică se adaugă întru-inerţie şi cooaşa morfologică. Toate armele poeziei sunt adunate la un loc. Jocul este asemănător cu acela pe care l-am regăsit într-o superbă iabulă iugoslavă:
Un copil conduce un partizan spre un sat. Pe drum, copilul începe să plângă. Partizanul, impacientat, află câ tovarăşul său se temea să nu fie împuşcat. Ca să-l asigure că nu va fi împuşcat, partizanul îi dă propria sa armă copilului. După un timp, copilul începe din nou să plângă. De data aceasta, însă, din pricină că arma era mult prea grea...
Acesta este şi cazul poeziei sintactice. Fără inerţii fonetice şi morfologice, plânge. Atunci, când le dobândeşte, e silită din nou să plângă.
Poezia mctalingvisticâ are ca sursă inspiraţia, suflată la uţeche poetului, rând pe rând, de către Apollo sau de către Dionysos.
Nu credeam să-nvăt a muri vrodată sau Eu cred că veşnicia s-a născut la sat sau E timpul, toţi nervii mă dor, ne atestă posibilitatea marii poezii care nu mai foloseşte nici unul dintre mijloacele poeziei. Versuri situate deasupra metaforei, ignorând orice fel de alambic posibil, acestea îmi pare a fi tipul de tensiune semantică spre un cuvânt din viitor.
Necuvintele (ca noţiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris.
LAUDA ABECEDARULUI ŞI DETESTAREA ARITMETICII
I.
Laud Abecedarul pentru câ este cea mai cutremurătoare de conştiinţă carte.
Ideea câ orice cuvânt e compus din litere mi se pare de natură divină.
Litera, calitate absolută, alăturată literei, niciodată nu naşte cantitate, ci numai vis, ci numai sens. Unicitatea alăturată unicităţii naşte unicitate.
Laud Abecedarul pentru câ, tăindu-ti geamătul primordial si smulgându-ti limba nedegustătoare, nu te lasă, ah, slut de ele. Semnul nu distruge obiectul semnificat. Memoria nu repetă, ci adaugă. Memoria e o înflorire a ramurii. Memoria poartă şi numele de Timp. 'faurii înţelesului sunt singurii care împung. Numai calitatea poate fi distrusă pentru că numai ea poate fi trăită.
Numai cuvântul arc litere fără să aibă posesiune Partea e o posesiune a întregului.
Literă de literă nu creează un întreg, ci un cuvânt, adică un sens.
310
NICH1TA STANESCU
311
11.
Detest Aritmetica învăţată dc mine pentru că ea îşi propune un adevăr. Adevărul adevărat îmi pare a fi de natură calirativă, adică unic, adică pasionant.
/ +■ 1 = 2 nu este un adevăr, ci este o posesiune, o gelozie. Jegul cantitativ al lui 5 şi 4 reprezintă în mintea mea ideea încă şi mai sălbatică, mai barbară, a competiţiei.
1 + l ~ 1 + 1 c onestitatea calităţii. Un steag + un vultur = un steag + un vultur. / nu are fericirea tristă a literei. Are calitatea dublată de posesiunea calităţii, adică de cantitate.
Tabla înmulţirii mai bine s-ar numi „Tabla barbarizării". Eroarea de început a postulatului duce la amoralitatea finală a teoremelor.
Adunare şi scădere, înmulţire şi împărţire, iară erorile cardinale, proliferate de cantitate, aflătoare numai în cantitate, acte ale geloziei abisale faţă de unicul neposcdabil.
A-l avea pe A, a fi cu neputinţă este.
întrebaţi-i pe morţi!
ARIPA ŞI ROATA
în exercitarea poeziei, e ceva care se poate învăţa şi ceva ce r.nu se poate învăţa. Aripa o ai sau nu o ai. Poţi sâ zbori sau să (fiu zbori cu ea. Depinde de aer, de înălţime, de alizeu sau de ifcrivăţ. Rare, păsările zburând pe ploaie şi incaşi mai rare cele Itare zboară noaptea. Aripa este forma naturală a roţii, li Aripa nu poate fi învăţată, însă roata poate fi învăţată, flngereasca o stil sau n-o ştii, lumeasca se învaţă.
Adeseori, am contemplat cu minunată mirare celebrul crochiu al lui Leonardo da Vinci, acela în care înscrie omul într-un cerc. M-am întrebat de ce se înscrie omul într-un cerc? Cu o pornire juvenilă, am refuzat sâ-mi imaginez că omul poate fi înscris într-un cerc. Şi, totuşi, ce frumos stă cu braţele desfăcute şi cu spiţele picioarelor acel om ideal al lui I .eonardo da Vtnci înscris într-o roată.
Cu patru mâini sau mai precis cu sugestia a patru mâini, cele două dau sentimentul aripei. Măreţia zborului s-a mutat ŞJin spinare în braţe. Nu aştepţi decât învârtirea în jurul axei, cî într-o relativă egalitate, spiţele mâinilor şi ale picioarelor să o pornească pe drumul cel lung al rotii gândite şi învăţate, înaintarea roţii reprezintă un sens al ascensiunii umane. Subsumarea aripii roţii ne duce cu gândul la artifex, la semnificaţia constructivă a fiinţei umane.
Dar dacă am refuza imaginea lui leonardo da Vinci şi n-am mai înscrie omul într-o roată? Dacă am zice că omul nu c
312
NICHiTA STANESCU
313
tocmai identic cu propriile sale părţi, că jumătatea de sus a lui, deşi se aseamănă cu jumătatea lui de jos, semnificaţiile celor două jumătăţi se despart în mod radical.
Ce ar fi dacă am înscrie omul între două paralele? Ce am observa? Am vedea că finele paralele ale mâinilor, amintind mai degrabă de aripă, deşi asemănătoare, totuşi sunt cu totul altceva decât vigoarea de spiţe de roată ale paralelelor picioarelor. Am mai vedea că între rădăcinile mâinilor apare.ceva pc care natura l-a făcut măreţ, sferic, şi extrem de dezvoltat: calota craniană cu întregul chip de sub ea. Cui vom da curs, cui îi vom acorda sens, cui îi vom acorda semn primordial, decât acestei forme pe care natura a exagerat-o din excesul de conţinut şi de semnificat pe carc-1 are!
Nu ştiu dacă a înscrie un om, între două paralele, e o fericită viziune asupra omului. Dar, oricum, alăturând-o celei dc a înscrie omul într-o roată, din nou nc revine ideea câ îngereasca nu se poate învăţa, dar roata - da.
SUBIECTIVISME DE EPOCĂ
DE CE MIORIŢA SI DE CE NUMAI EA
I.
f Dacă am putea face un rezumat al aurului, acesta ar fi chiar numele său: Aur.
II.
ţf   Mioriţa, ea însăşi, este un rezumat. ■■.     Un nume lung purtat de o nesfârşire.
III.
Şi, totuşi, mişcarea dinlăuntrul miracolului poate fi oprită ' astfel: nu-i spune.
IV.
Cea mai catedrală si cea mai spunere a limbii româneşti | spune: nu spune.
V.
Cred câ oamenii dorm în genere noaptea ca sâ viseze realul.
314
N1CHÎTA STANESCU
315
VI.
VLseazâ-te pe tine însuţi ca să te poţi să fii când te trezeşti!
VII.
Unde s-a dus? URMAŞI DE VĂCĂREŞTI
Pe dealuri în sus!
.. .Neputând să se descopere pe sine însuşi, şinele îl visează ^    Testamentul lui Ienăchiţă Văcârescu constituie pentru
pe însuşi şi stă dc se răstigneşte pe crucea unui cuvânt. ■ literatura noastră primul act de înaltă luciditate a destinelor ei:
luarea cunoştinţei dc sine. în simplitatea lui, el este exemplar i:*î tot atât de important ca document pe cât de importantă este ^Scrisoarea boierului Neacşu de la Câmpulung ca primă atestare i|:â limbii scrise la noi.
v Pentru poet şi pentru orice scriitor român, în genere, el are 'i valoare de lege imuabilă; de condiţie liminară a artei scrisului
în limba română; de prim şi fundamental criteriu al judecăţii
de valoare.
Nu există mare scriitor român de după Văcârescu care sâ nu fi aprofundat cele două principii sublime, transcrise în vers de către bătrânul boier pentru urmaşii săi:
Urmaşilor mei Văcăreşti! Las vouă moştenire Creşterea limbei româneşti Ş-a patriei cinstire!
Toti marii scriitori ai acestei ţări sunt urmaşii spirituali ai dulcelui Ienăchiţă, cu toţii fără nici o excepţie sunt Văcăreşti şi urmaşi de Văcăreşti. H       în sensul cel mai profund al operei sale, ce altceva a făcut Eminescu decât
Creşterea limbei româneşti Ş-a patriei cinstire-
316
NI CHITA STANESCU
317
Fondul creaţiei lui Sadoveanu şî Rebreanu nu este, în fapt,
Creşterea limbei romaneşti S-a patriei cinstire-!
Dar marii noştri poeţi Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, I.abiş nu au îmbogăţit uluitor capacitatea de expresie a limbii, slăvindu-şi prin aceasta şi nu numai prin aceasta patria?
Testamentul lui Văcârescu nu suportă trivializări şi nici nu poate fi interpretat ca un text simplist. Creşterea limbei româneşti nu înseamnă experiment lingvistic formalist şi metaforă fără acoperire. Cinstirea patriei nu înseamnă lozincă festivîstâ sau pălăvrăgeală patriotardă. Expresie a legităţilor istorice şi sociale, testamentul'lui Vâcărescu are măreţia solemnă a unui drapel care flutură în fruntea literaturii române.
Noi, cei de astăzi, scriitorii ţării legaţi de năzuinţele si aspiraţiile poporului nostru, în ceasurile de clon si de inspiraţie, când încercăm să exercităm atât de misterioasa artă a scrisului, ne ridicăm ochii cu inima pioasă şi sufletul plin de recunoscătoare speranţă spre marele legat pe care neuitatul Vâcărescu ni l-a dat, în anul de nemurire a vieţii Domniei-sale.
... NĂSCUT DIN CÂNTECUL ŢĂRII
Vasile AJecsandri ne inspiră dragoste şi recunoştinţă iitru marile daruri pe care le-a făcut literaturii române. „Alături de Anton Pann, deşi nu şi-a câştigat existenţa din ^-literatură ca acesta, el este unul dintre primii scriitori profesionişti ai noştri. Alături de Anton Pariu, este unul dintre primii scriitori români care a scris nu numai din inspiraţie, ci şi dintr-o înaltă conştiinţă a menirii sociale a scriitorului, - aceea de educator, întru frumos estetic şi nobleţe patriotică, a poporului.
Inima şi spiritul nostru se înclină cu dragoste şi recunoştinţă, - şi cu voce rremurândă cântă numele celui care a scris cu propriul său destin, pentru noi, Iliada şi Odiseea genetică a poporului nostru: Mioriţa.
Din străfundurile memoriei ritualurilor dacice, balada hdioriţei păstrată pe limbile cântăreţilor populari ca un gust de ..^uminecă, gust de cer albastru devenit hrană, a fost definitiv fixată în patria literelor de Vasile AJecsandri, binemeritând astfel titlul de rege-alpoeziei pe care i l-a decernat, întru nemurire, niai marele sufletului românesc, Mihai Eminescu.
Culegerea de poezii populare, la a căror fixare scrisă a colaborat cu dreptul scânteietor al ciobanului fluieraş, a i deschis larg gustul de cer albastru al sentimentelor noastre. Atât |: să fi făcut numai şi stima noastră s-ar îndreptăţi la nesfârşit, cât j| durata în timp a patriei.
318
NICHITA STANESCU
PR07.A
Culegerea de poezii ale poporului român, înfăpruiră de căcre bardul de la Mirceşti, se constituie întocmai Codex-u\u\ lui Hammurabi din străvechime, în corpul moral al fiinţei noastre. Comunicare a cerului cu pământul şi hrană reciprocă: pentru foamea cerului şi cer pentru foamea pământului. Speranţă pentru demnitate şi demnitate speranţei.
Tot AJecsandri este autorul celui mai drag şi înflăcărat cântec politic şi imn al sentimentelor noastre: Hora Unirei, model de poezie socială sublimă.
S-a înflăcărat din flacăra ţârii şi s-a împrimâvărat din foamea dc demnitate a ţării. Om cu trun viu şî trecător, a participat la evenimentele si fenomenele istorice, dându-le o tălmăcire imediată, necesară sufletului imediat.
A vibrat la idealurile tării şi s-a făcut aer susţinător sub aripa ciocârliei. S-a făcut fluier prin care să sufle sufletul; s-a făcut lance de care să fluture flamura. A fost sânge pentru transfuzia de sentimente şi a strigat sculptând strigătul de victorie al soldaţilor Războiului de independentă.
Vasile AJecsandri ne inspiră dragoste şi recunoştinţă pentru darul Mioriţei şt înfăptuirea Horei Unirei. Ne inspiră dragoste şi recunoştinţă pentru osul de întemeietor şi cărămida de ctitor al literaturii noastre moderne.
Din o suta de cuvinte scrise de el, s-au păstrat zece pentru noi şî unul pentru eternitate; dar Aleesandri a scris sute de mii de cuvinte, aşa câ eternităţii îi rămân Mioriţa şi Hora Unirei si încă, şi încă...
Aleesandri s-a născut din cântecul ţării. Personalitatea lui plină de spirit şi de nobleţe a creat un stil în poezia românească şi un prototip al scriitorului angajat. Receptiv la nou şi la conjunctură, el nu a ignorat însă nici o secundă fundamentele si matricea poeziei. De aceea, până azi, pastelurile lui emană fluturi de lumină. De aceea, până azi, însemnările lui^ie călătorie emană un suav parfum de mosc.
El a avut ochi de văzut şi urechi de auzit, dar mai ales a avut „k inimă vie. Când n-a văzut flori, a inventar flori, când n-a auzit M    cântece, a născut cântece.
"ţ        în sufletul nostru, Aleesandri rămâne o prezenţă niciodată prăfuită de vreme, niciodată împăienjenită de timp, rămâne:
Ş-cei rege-al poeziei, vecinie tânăr şi ferice, h Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îti zice,
Ce cu basmul povesteşte...
320
321
O ANIVERSARE
Tendinţa spre sublim a gândirii, dar, mai eu seamă, a simţirii româneşti s-a întruchipat în opera poetică a lui Mihai Eminescu, cum stejarul se întruchipează în propria lui sămânţă.
Nu numai opera, dar şi persoana morală a celui mai important poet al nostru, e un prilej de înflăcărare morală pentru fiecare adolescent al ţării, e un prilej de profundă meditaţie pentru toţi.
Icoană laică, acel chip luciferic de tinereţe devine în timp un prototip, ca sâ nu spun un prototimp, al frumuseţii, al specificului naţional de nobleţe fizionomică.
Prin Eminescu, omul din această ţară iubită îşi reface arhitecturile ce nu lc-a avut sau când le-a avut, tristul Evul Mediu i lc-a spulberat.
Prin Eminescu, tot ce n-am avut, ca tradilie bimilenară a culturii, deodată ne apare a fi avut.
El ne spală munţii cu raza Luceafărului lui, de prea multele fumuri de foc ale retragerilor în munţi ale poporului înghesuit pe piscuri şi uitându-se melancolic în văi unde sc scurgea moartea călare pe cai.
Vorba si scriitura ne rămân puţine în faţa lui, dar nu chiar atât de puţine ca sâ nu-1 înălţăm tot mai sus, generaţie de generaţie, spre stema cu spice şi cu sonde şi cu stea a ţării, an de an. Şi cu cât tara ne c mai mândră, mai în lucrare şi mai împlinită, cu atât dorul şi dragul şi timpul nostru de Eminescu" este mai mare.
O PLACĂ DE MARMURĂ
In Piaţa Amzeî, pe un bloc, există o placă de marmură, pusă aproximativ la nivelul etajului doi şi pc care scrie cu litere mari, săpate în discreţia marmurei:
„Aici a locuit în anul cutare, marele nostru poet, MIHAI EMINESCU găzduit de prozatorul Slavici".
Cam aşa scrie pc placa de marmură neruşinată.
M-a bufnit râsu-plâmu.
Numai cât dai colţul, în timp, sc află, la un ţipăt distanţă, dantelă roasa şi cocheta casă a fostului nostru prim-ministru Ti tu Maiorescu.
Sper, iubite cctitoriule, câ se înţelege că vorbesc de acel prim-ministru al poeziei.
Doamna Slavici, mi-aduc aminte din lecturi, dacă nu cumva mi-aduc aminte din informaţie genetică, tocmai trimisese o scrisoare - prin cineva sau prin careva - domnului ^prim-ministru Maiorescu, care suna aproximativ astfel:
„Domnule Maiorescu, ridicaţi-mi-1 de pe cap pe domnul Eminescu căci a înnebunit de tot!"
Uitasem, de altfel, dar acum mi-aduc aminre, că în dantelăria de casă a lui Tîtu Maiorescu, scumpul nostru, pentru întâiaşi dată, înnebunind de tot, Tki Eminovici, cum îi ziceau prietenii, sau cum amorul lui, mai degrabă telepatic decât tomnatic, cucoana de la Iasi, dragă nouă prototip de muză, model de sculptor - şi, la urma urmelor, de ce nu i-ar poza
322
N1CHITA STANESCU
323
cineva pentru un sonet - îi scria languros: ,,Dragă Tiu" sau „Eminul meu drag şi iubit", - acolo, nebunul îşi citise pentru prima oară Luceafărul, de data asta nu scris de Eminovici, ci scris de Eminescu.
„Stimate domnule Maiorescu, ridicaţi-mi de pe cap pe domnul Eminescu, căci a înnebunit de tot!"
Ce vină poate să aibă din această pricină Piaţa Am/ei?
Frecând într-o zi sau traversând-o orizontal, cum ar fi zis Bacovia - pe timp de iarnă şî cu spălărură multă de Fulgi de zăpadă, m-a traversat în cruce un om de bine, în sensul câ avea palton si cravată şi cămaşă albă. Solemn striga ca o fiară:
„Am vrut să fiu Napoleon, dar Paukscu mi-a deschis minţile".
Tot în acea Piaţă a Amzei, poftind Ia ridichii dc lună, găsii o ţărancă ce vindea, între două zarzavaturi, turnate cu gingăşie în alabastru, statui ale lui Budha; am îiurebat-o:
- „De unde şi până unde ai dumneata statuietelc astea, cele frumoase şi albe, dintre rtdicbiile de lună şi mărar?!"
Dânsa mi-a răspuns:
- „Se retrăgeau nişte talieni dîn război si au lăsat, la noi in curte la ţară, nişte matriţe de cauciuc".
Eu am întrebat-o, zicându-i:
- „Oho, dar acesta este Budha laoţian?!"
- „Da, maică, mi-a răspuns, aşa o fi fiind!"
- „Zen nu aveţi?", am întrebat-o.
- „Nu vă supăraţi, domnule, Zen nu avem."
Iubite cetitoriule, pot eu sâ nu o cred pe doamna Slavici, când îi scrie domnului Maiorescu:
„Euaţi-mi-1 de pe cap pe domnul Eminescu, căci a înnebunit de tot!"
Pot eu să nu cred o stimată doamnă!?
SUFLETUL LUI
Noi cei mai tineri, care l-am mal prins în viaţă pe Bacovia, i-am furat câtva din marele lui suflet pentru versurile noastre.
Gratuit şi implicat totodată ca gest, „B cel mare" ne-a învăţat misterul consecvenţei cu sine însuşi. Pe minţile noastre în formare, el şi-a cântat cântecele ca pe nişte viori de carne cu corzi de nervi.
Am învăţat să ne înfiorăm cu el şi, o dată cu Domnia-Sa, ne-am încoronat şi noi poeţi. Nc-am încoronat cu fluturi pc un tron de ierburi verzi. Ne-a cântat fanfara militară a florilor.
în timp ce noi îi învăţascrăm trupul poemelor, pe dinafară, El s-a întemeiat în noi ca într-o ţară.
324
PROZĂ
325
ASEMUIRI ŞI NEASEMURI ÎNTRE G. BACOVIA SI G. COSBUC
întotdeauna mi-a apărut, ca o eroare de lectură, dacă nu cumva chiar de gust, înţelegerea la propriu a idilelor lui Coşbuc. Pentru sensibilitatea modernă, în convenţionalitatea lor, acestea pot fi înţelese ca nişte porţelanuri de Sevres.
Excesul de sriIÎ7.are n sentimentului iniţial deplasează realul în imaginar, calul din câmp devenind inorog pe tapitierie. Câtă graţie!
Plumbul bacovian, dc sursă pur imaginară, ifos şi stil, atât de mult stil încât devine manieră, într-o lectură eronată, poate fi crezut drept act simbolist ceea ce în fapt nu este.
fantasticii] talent de esenţializare al poetului transformă ficţiunea într-un real posibil, iar cadenţa melancolică a viziunii mereu repetată poate fi citită la propriu aşa cum citeşti la propriu frunza unui arbore.
Plecând din surse şi temperamente diferite, cele două poetici ale celor doi poeţi se transformă în timp, ca sens al mişcării, exact în contrariul intenţiei lor.
Deşi cu sens opus, ca fenomen de penetrare în timp, destinul semantic al versurilor lui G. Bacovia şi G. Coşbuc este identic.
Se zice că G. Coşbuc, până şi noaptea, ţinea lângă sine la îndemână hârtie şi creion, de frică sâ nu care cumva sâ piardă vreo idee ce i-ar fi venit. El, unul dintre cei mai culţi poeţi aî
noştri (să nu uităm ce diapazon larg şi informat a avut G. Coşbuc, traducător de opere fundamentale ca Sakuontala ori Divina comedie), desigur avea un univers de asociaţii sclipitor în intelectualitatea sa activă.
Martori oculari relatează câ G. Bacovia îşi compunea versul, cel lung şi simplu si unic al obsesiei saie existenţiale, pe o vioară. Nu cunosc încă o mărturie despre felul muzicii şi al melodiei, dar o bănuiesc a fi nesfârşită si monodicâ, modulare.
în acest sens, cei doi poeţi fac parte din opuse categorii umorale, pc care ar putea-o ilustra de minune celebra anecdotă despre Eînsteîn.
Acesta, fiind în vizită la Mallarme, a remarcat că, în timpul mesei, poetul se tot retrăgea pentru câteva secunde într-o nisă acoperită cu o cortină.
- „Ce faceţi acolo, în nişa ceea?
- îmi notez ideile ca să nu le uit. Dumneavoastră nu faceţi la fel?
- N-am nevoie. Eu am o singură idee şi pe aceasta o ţin minte pe dinafară."
326
327
CĂLINESCU, ÎN PALATUL CULTURII
Undeva, Căiinescu definea, spunând poeziei că ea este: „aumcea când"; de fapt magistrul nu poezia o definea, ci se definea pe sine însuşi.
Poet fiind, a preferat versului lemnul catedrei.
Student fiind, întâia oară când l-am auzit, m-am speriat de dicţia lui de tot ciudată.
Cuvântul lui era aidoma unui glonţ cu aripa de fluture.
G. Căiinescu însuşi a fost un obuz cu aripi de înger.
A tras cu tunul în sine însuşi din dorinţa luptei şi din absenţa unui duşman mai duşmănos lui, sieşi.
11 retrăim cu dtagostea unui Mârăşeşti victorios al gustului literar.
Un marc bărbat, tată al unei săbii de neridicat.
UN FULG DE ZĂPADĂ» O FLOARE, UN SPIC DE GRÂU SI O FRUNZĂ
Prestigiul internaţional al operei lui Zaharia Stancu ne umple tle mândrie, pentru că el se răsfrânge asupra întregii noastre literaturi contemporane, stârnind pretutindeni o reală atenţie la multilaterala ei existenţă calitativă.
Arta scrisului i s-a dăruit în toată măreţia ei. Polemist şi pamfletar, ziarist politic şi memorialist, poet si prozator, iată câteva din polivalentele unui mesaj unic: dragoste pentru destinul tării şi al oamenilor ci. Aceasta justifică şi interesul extraordinar faţă dc cărţile lui Zaharia Sţancu, manifestat pe toate meridianele globului, şi explică de ce Desculţ a făcut înconjurul hunii „în sandale de aur" — (expresie devenită proverbială) - şi nu numai Desculţ.
Putini sunt cei care au avut prilejul să-l cunoască mai dc aproape pe Zaharia Stancu fără sâ fi fost fascinaţi de prestant3 scriitorului şi de personalitatea scânteietoare şi cordială a omului. Cu o memorie fabuloasă, la cumpăna dintre ironia melancolică şi sarcasm, dintre vorba de spirit si imprecaţia corozivă, dintre metafora inspirată si afirmaţia lapidară, cu o frază insesizabil ritmată, Zaharia Stancu reînvie în glasul său o jumătate de secol de luptă socială şi politică pentru dreptatea ţării de azi.
Adeseori ascultându-1 cum redesenează aievea, cu un penel de Goya, portrete si vieţi trăite, - pentru auzul scriitorilor
328
NICH1TA STANESCU
329
tineri mai totdeauna aflaţi în preajma sa, mă gândesc cu uimire şi admiraţie că opera prodigioasă a romancierului e departe de a fî încheiată.
Spirit şi talent proteic, aflat în apogeul creaţiei sale, Zaharia Stancu, alături de Sadoveanu şi de Rebreanu, se impune, astăzi, ca unul dintre cei mai de seamă prozatori ai literaturii române.
In acest an - omienouăsuteşaptezecişidoi -, Zaharia Stancu împlineşte minunata vârstă de şaptezeci de ani. I.a această sărbătoare a sa şi a lireraturii noastre, participă cu emoţie şi sufletul meu îndrăgostit de Darie.
Din iarna acestui început de an, îi aleg şi îi dăruiesc cel mai alb şi curat fulg de zăpadă.
Din primăvara acestui an, îi aleg şi îi dăruiesc o floare albă de cireş.
Din vara acestui an, îi aleg si îi dăruiesc un spic de grâu auriu.
Din toamna acestui an, îi aleg şi îi dăruiesc o frunză de platan.
Din iarna acestui sfârşit de an, îi aleg şi îi dăruiesc frumoasa umbră albă a lunii, căzută peste mâinile subţiri ale iubitei mele...
i ÎNCHINA-M-AŞ ŞI AM CUI!
;: Există un sentiment al cuvintelor. O frază repetată poate declanşa o gamă de sentimente, de fiecare dată alta; cu atât mai mult un vers. Puţine sunt cuvintele si încă şi mai puţine ,| versurile care declanşează un singur sentiment, care au în jurul V lor un sentiment fixat definitiv. Dacă Mioriţa acceptă câteva /} sentimente fundamentale, pentru mine, Toma Alimos nu ridică v- în soare decât un unic sentiment, indicibil, dar profund ?-  delimitat, o dimensiune verticală a specificului nostru naţional.
Sunt balade în universul folcloric, balade care-şi pot /   schimba volumul sufletesc, în funcţie de interpret, de cititor, de împrejurarea în care sunt reluate, dar, sunt unele, de pildă, Toma Alimos, care, asemenea stelelor fixe luminează cu intensitate egală, stârnind unul şi acelaşi sentiment magnific, ~   obligându-şi interpreţii, cititorii şi împrejurările în care este ",;   reluată să adere la ea, mereu în acelaşi fel. Toma Alimos are acea forţă tutelară asupra sentimentelor, pe care liniile de forţă ale magnetului o au asupra piliturii de fier.
Să fie un fenomen dc selecţie naturală al operei de artă? Să fie o manifestare a antologicului, a operei selectate cu o precizie |   depăşind în sensibilitate gustul, şi tocmai de aceea impunându-1? s Sunt cântece care acceptă interpretări variate. Dar sunt
S unele, relativ puţine la număr, ce nu mai pot fi interpretate M decât într-un singur fel, definitiv. Nu este vorba numai de B   genul interpretării lor, ci şi dc acea intuire majoră, de acel
330
NICHl'iA S'l'ANhSCU
331
sentiment care le-a selectat într-un fel anumit, cu o anumită unicitate, restituită apoi integral.
Mă gândesc cu profundă emoţie la marea noastră artistă Măria fanase, poate cel mai strălucit autor de antologie folclorică, produs de cultura noastră, alături şi într-un alt sens, de G. Dem. Teodorescu.
„Ea cutreiera fără oboseală prin mahalale, prin sate, pc la lăutari bătrâni, pe la ţărani şi ţărance, culegând şi alegând cele mai curate şi mai autentice creaţii populare. Măria fanase spune apoi cuvintele acestor cântece cu toată culoarea, cu toată ardoarea, cu toată tânguirea pe care ele le comportă. E o interpretare autentică a cântecului popular românesc şi o izbândă a inteligenţei ţărăneşti, într-un domeniu care fusese banalizat şi pe care ea îl salvează, redându-i prospeţimea", scrie Geo Bogza.
Compar arta Măriei Tănase cu arta Baladei lui Toma Alimos. Remarc un tip comun şi definitiv de a-ţi impune un sentiment, sentiment ce devine sistem de referinţă pentru evoluţia celorlalte sentimente, aidoma stelelor fixe, fată de care sunt determinate mişcările planetelor.
Putem spune: mai aproape sau mai dejwte de Toma Alimos. Purem spune: mai aproape sau mai dqiartc dc arta Mafiei Tănase.
s.
GHEORGHE TOMOZEI 1.
fn configuraţia generaţiei tinere, poetul Gheorghe Tomozei ocupă un loc aparte. Extrem de laborios, nedând însă niciodată această senzaţie, autor a zece cărţi de poezie, iată-1 acum însumându-si selectiv activitatea tipărită pe întinsul a mai bine de un deceniu de susţinută şi inefabilă poezie.
Odată, mă gândeam că inefabilul c o formă prescurtată a mitului, o formă eliptică a eposului, un mod de a sugera mişcarea sentimentelor. în fond, arta e statică. Ea nu e perfectibilă, cum e ştiinţa, decât în latura ei de comunicare. O maşină se poate inventa sî mai apoi perfecţiona, braţul uman însă, nu. El poate deveni mai abil, poate să alerge pc claviatura unui pian sau pe aceea a unui stil, dat tot timpul numai prin intermediul celor cinci degete. A perfecţiona arta înseamnă numai a-i perfecţiona scopul şi traseul ei abstract până la acest scop. Evoluţia biologică a omului este infinit mai lentă decât evoluţia limbajului său, şi în aceasta constă poate situaţia paradoxală a poeziei, de a intermedia între cele două ipostaze, tinzând în zona sa specifică la un soi de autonomie şi faţă dc biologie si faţă de limbaj, autonomie niciodată deplină de altfel, prin miniopţiunea ei perpetuă fată de o ipostază sau alta. Parcurg Altai'r şi am impresia că, aici, opţiunea nu este pentru limbaj şi nici pentru încercarea de a-i depăşi media
332
NICH1TA STANESCU
PROZA
333
curentă, statistic constituită, ci mai degrabă ponderea înclină către avatariile sentimentului si lumii lui, nealienate de ins.
Spuneam câ Gheorghc Tomozei ocupă un loc aparte în generaţia sa. într-adevăr, cred că nimeni ca el nu poate crea atmosferă, cu o economic de mijloace mai mare; sî nu e vorba de un sprijin în efectul lingvistic (în cazul acestei poezii, strict uzual), ci de unul în ordonarea obiectelor, prin evocare, învestite cu sentiment.
E deosebit de interesant să-i urmăreşti în strucrura lor pe poeţi, atunci când îşi alcătuiesc selecţiile, mai ales că valoarea unei poezii este aptă de creştere sau de descreştere şi în funcţie de contextul propriu imediat, nu numai de fluctuaţiile valorice ale unei generaţii în devenire, aptă oricând de surprize. Selecţia lui Gheorghe Tomozei nu se rezumă numai la o înşiruire a textelor care au rezistat prin valoarea lor individuală, ci propune o structură generală întregii lor creaţii de până acum, propunând un sumar „răsturnat" - volumul începân-du-se cu versurile cele mai proaspete, din trecutul imediat, şi încheindu-se în scară ascendentă în timp cu versurile perioadei dc debut. Volumul împrumută, astfel, structura evocării. Ideea ni se pare de bun augur al originalităţii poetice şi creează o optică inedită asupra ansamblului: propune o decojire lentă a trunchiului şi a cercurilor lui concentrice până Ia firul de sevă virginal, amintind prin asociaţie inversă de tehnicile sculpturilor arhaice, acelea de a înveli prototipul de lemn cu straturi succesive de fin argint, suprapuse foaie pe foaie şi modelate perpetuu până la realizarea ingenuă a revelaţiei, ca în lucrările lui Fidias. E o bună mânuire de ansambluri poetice, o idee inspirată.
Materia propriu-zisâ a cărţii, însă, îşi propune cu totul altceva, să alcătuiască o monografie a atmosferelor de dragoste, în dimensiunile curente ale realului, refuzându-şi divagaţia fantezistă (care de fapt. şi suprimă atmosfera), şi infiltraţia tezelor, sau a oricărei forme de dogmatism ori de idei
.preconcepute. Singura receptivitate faţă de tonul unui manierism, dar nu faţă de tonul unui manierism în genere, ci faţă de câteva din ipostazele manierismului, folosite ca obiect fiecare în parte cu funcţia de declanşator de cutare sau cutare tip de atmosferă evocată. Nu este votba şi nici nu poate să fie vorba de mulare, Gheorghe Tomozei este un poet profund original, versurile lui putând fi recunoscute imediat de către cititorul de poezie, în orice context; e vorba de un mod special de a recepta culoarea locală a unei atmosfere, nu prin lexicul static, ci prin grupuri de lexic static, folosite fiecare în parte ca unitate lingvistică. Astfel, într-o Villonescâ (poem de dată recentă), poetul receptează un întreg ton villonesc, pentru a-l folosi ca pe o unitate dintr-o frază al cărui înţeles este raportul dintre eu şi atmosfera obiectivă dată, iar nu atmosfera în sine. l,a fel şi tonul dintr-un poem scris în adolescenţă, Crama mănăstirească, unde raportul dintre el şi atmosferă are aceleaşi coordonate, cui rămânând invariabil, atmosfera însă fiind schimbată, ca dc altfel în aproape toate poemele antologate în carte. Iată, spre edificare, o strofă din primul poem citat:
Culori borţoase, deşucheate — (din frunză cursă şi rachiu) — alb îl purta în trup pe verde, roşu mişca-n portocaliu
şi o strofă din a doua poezie citată:
Părinte, vinu-i beat de mirodenii,
dar cum m-ălungi cu braţul ori cu plânsul
şi cu monahiceştile smerenii,
atâţia diavoli câţi se zbat într-însul.
F)eşi sunt zece ani între datele lâ care au fost scrise, cele două poeme, deşi sensurile lor sunt diferite, surprinde strania lor unitate inefabilă, care le face imediat recognoscibile ca fiind ale lui Tomozei.
334
N1CHITA STANESCU
['ROZĂ
335
Un alt procedeu estetic origina! şi pregnant în lirica lui Tomozei mi se pare a fi cel al falsei descripţii, sau mai bine zis al descrierii indirecte, notificând o atmosferă mirifică, desciuzând nu din divagaţie, ci din real.
Este evident că percepţia vegetalului, intimizarea lui prin încadrarea în domestic, tui vizează aici vegetalul şi nici domesticul; că descripţia urmăreşte un alt sens, prin compensaţie, - anatomia unei atmosfere de singurătate realizată aluziv prin luxuriant si mirific. Acestea sunt însă procedeele (şi eu am numit numai două dintre ele).
Altair, aşa cum nc-o înfăţişează Gheorghe Tomozei, este o stea interioară iluminând puternic şi tandru un cer interior, a cărui atmosferă persistă îndelung în memorie, după ce ochiul a isprăvit de citit scrisul elegant sî cavaleresc al poetului.
II.
Problema timpului, în poezie, a suscitat interesul criticilor si al eseiştilor, nu numai dintr-o necesitate de pedagogie poetică, dc explicare mai Ia îndemână a fundalurilor poetice, ci st din farmecul specific si straniu, pe care funcţionalitatea timpului îl degajă în poezie. Cred că, în nici o altă zonă existenţială, timpul nu joacă un rol caleidoscopic, mai neconstituit, ca în poezie. Desigur, orice poezie are un timp al ei, obiectiv, în care se desfăşoară, dc la primul la ultimul cuvânt, mai mult chiar, înseşi cuvintele au un timp al lor „fizic", de la prima la ultima literă în scris, de la primul la ultimul fonem al cuvântului rostit. Dar, după cum înţelesul unui cuvânt este static si relevându-se deodată, în ciuda curgerii tui formale, înţelesul final (sentimentul) al unei poezii este unic, în ciuda desfăşurării lui formale (sonore sau scrise).
Materialul fundamental al oricărei poezii este sentimentul, iar nu cuvântul cum ar părea. Cuvintele au un rol aparte, sine
qua non, dar despre aceasta am mai scris cu alt prilej şi nu 'i doresc să mă repet. Sentimentele exprimate prin limbaj au ^. dinrr-o dată două timpuri formale şî două timpuri interioare: |-o dată timpul formal dc scurgere a fiecărui cuvânt, dublat de f|.rimpul formal al scurgerii sentimentului, şi apoi timpul Jrevelatoriu al fiecărui cuvânt, dublat de timpul revelaţiei fiecărui |f sentiment. Ia urma urmelor, rezultanta vectorilor dc timp, în .; cazul de fată, este mai degrabă labirintică şi în spaţiu, decât ;j. direcţională într-un plan (de orice natură ar fi el), dar remarca j; noastră este mai mult decât generală, despre compunerile ■;j timpului în poezie putându-se face observaţii tot atât de variate % ca si despre însuşi fenomenul de poezie. H      Orice dimensiune a poeziei, orice disociere despre fenomen, :f orice delimitare implică şi o variantă de timp originală si mulată 'J." în acelaşi timp pe obiect, încât ne vine să considerăm timpul i în ipostazele hu estetice, cu echivalenta unui tabel al lui = Mendeleev. Ca sâ ne putem, totuşi, orienta cât de cât în labirint, ne propunem un punct de revelaţie de după lectura poetică, adică în punctul de reversibilitate maximă a timpului poetic, în care ansamblul fiind depăşit prin lectură, ne permite câteva consideraţii asupra întregului, presupunându-i seismele ■ intime consumate, si jocul de arderi rezolvat în magme '.  definitiv împietrite în subiectivitatea zonei estetice.
Din cele Patruzeci şi şase de poezii de dragoste ale lui Gheorghe Tomozei, de fapt patruzeci şi şase de ipostaze ale timpului liric, ipostaza matrice mi se pare a fi în poemul Cădere de la trapez. Acest poem, mutând continuu în viteză ameţitoare un simbol (al purităţii şi visului liric neîmplinit) pe verticala unui timp încrustat cu cele patru mari vârste, ca o coloană j care-şi începe copilăria aerian şi îşi sfârşeşte bătrâneţea în impact dur, cu pământul, lasă valenţe perpetuu deschise fanteziei, creează un câmp magnetic în care orice obiect poetic este atras şi fixat pe o orbită nevăzută, dar prestabilită.
336
NI CHITA STANESCU
PROZĂ
337
Mica zburătoare de ba trapez
s-a prăbuşit pe când eram în chisele primare,
călătorind prin aer,
nici nu ştiu când a avut timp să devină femeie.
Fundalul poemului desenat cu câteva păsări, si cu liniile mai iuţi de cădere ale acrobaţilor, lasă un prim-plan oniric, fascinând prin somnolenta sa graţioasă, suprapunând două viteze diferite de curgere a timpului într-un singur spaţiu.
Eram îmbrăcat în afişe de circ, cu bretele, împiedicându-mă de picioarele dansatoarelor.
Timpul se unifică şi apoi se diversifică iarăşi, în două viteze de curgere diferite până la un punct, ca mai apoi să identificăm trei viteze de curgere (a fundalului, a simbolului şi a eului liric) sugerate cu o uimitoare economie de limbaj:
Iar mica zburătoare cădea, menajeria îi adulmeca sângele necopt şi ea cădea cu buze strivite ca-n moarte, ca-n dragoste.
Dar toate cele trei viteze de curgere a timpului nu-si găsesc un punct de conjuncţie decât prin anularea sau prin diversificarea spaţiului unic în care ele evoluează: - fundalul, simbolul şi eul liric pot fuziona numai în cazul limită al momentului de implozie, în care marginile, atrase cu violenţă dc către nucleul de tensiune, se prăbuşesc asupra lui, trec unele printre altele şi se risipesc fără să se mai reconstituie ca limite sau ca indiferent ce orice altceva:
Moartea va găsî-n odaia mea
un bătrân slut
ţinând în braţe
o mică zburătoare...
ii; Am relatat fragmentar poemul Cădere de Ui trapez, după ;părerca noastră antologic, pentru că simbolul lui, al purităţii, ^Străbate întregul ciclu de poezii, pe diferite fundal uri (Eros în tăzboi) pc fundalul rragic al morţii, Amor de beizadea pc •fundalul pitoresc şi delicat al unui Bucureşti de pe la 1800, Vilbneasca în gustul unui Ev Mediu sfârşit de galanterie. {Amor de început de veac sugerând chiar de la titlu fundalul ales etc.) Patruzeci şi şase de poezii de dragostesunt de fapt un singur poem despre creşterea şi descreştera timpului liric, un frumos vas de porţelan de Sevres, conţinând o băutură alchimică fierbinte şi aromată.
III.
Copii eram noi amândoi Frate-meu şi cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam şi înhămam la el Culbeci bătrâni cu coarne Şi el citea pe Robînson Mi-lpovestea şi mie; Eu zideam tumul Vavilon Din cărţi de joc şi mai spuneam Şi eu câte-o prostie...
Greu aş putea să uit acest testament eminescian al prieteniei şi al copilăriei fundamentale! De altfel, nimic din ce este bun în destinul unui scriitor supus acestei dulci limbi româneşti nu poate să nu amintească de marele întemeietor al nobleţei scrisului românesc, de Mihail Eminescu. îi spun Mihail şi nu Mihai pentru câ aşa spunea Caragiale sau, mai precis, aşa povestea Caragiale lucidul întâlnirea sa cu Eminescu, aşa i se prezentase, cu acest nume, Eminescu cel adolescent lui.
338
NI CHITA STANESCU
PROZA
339
Nu pot să cred că acel spectacol al unei existenţe unice trasă din esenţa unui popor nu se poate întoarce în replicile sale, în urmaşii săi esenţiali. De câte ori cineva mi-aduce în aerul său intim măcar o frunză din teiul eminescian, sau măcar un iz din acel dulce miros despre care odinioară se credea că este călărit de zei, credinţa mea este câ drumul cel bun al literaturii nu a fost ocoiit, ci tradiţia ei nobilă se află în continuare. Ne-am dezobişnuit să mai facem modesta muncă a informării cititoriului prin sentimente. Din ce în ce mai rar poettd, preocupat de propriile sale obsesii, sc înduplecă sâ observe banalitatea atât de plină de revelaţii a lumii în care trăieşte. Dar meşterul nostru, maestrul, cel pe care „Nu-1 vom atinge niciodată", cum pregnant spunea poetul Mihai Bcniuc, el ne însămânţează perpetuu talentul şi ne obligă de a h datori celor care ne citesc nu numai în speranţa noastră de sublim, ci mai ales în speranţa noastră de firesc.
Ţin în mâini cartea cu suavul ti tul Filigran a colegului meu Gheorghe Tomozei. Ea mă emoţionează atinsă cu degetul si repede filigranată în particule de sensibilitate. E gestul de dăruire faţă de cititori, de informare a cititorului, a sublimului cotidian, a firescului care zace în sublim şi-I face durabil. E o selecţie dintr-un str lung de articole scrise cu sârguinţă într-un zîar („Munca") si predestinate cu dragoste unui cititor nepretenţios, dar cu un egal acces la sublim.
Harul unei balerine de neuitat, evoluând miraculos pc scena ochiului nostru, destinul trist al unui poet tânăr, rupt prematur din miracol, gingăşia unui simbol, sau pur şi simplu un adio zis frumoasei Ada-Kaleh, o stradă a plantelor, o lalea albă, un han al lut Manuc şi evocarea lui Sadoveanu văzut cu propria sa vedere, sau 70 de garoafe aduse memoriei lui Vraca, alături de împăratul lear, alături de Toinis, de Callatis, de Vama Veche, întârziind lângă Veronicasau călătorind printr-un oraş nou creat de pura noastră contemporaneitate şi fără de
•'. memorie, iată tot atâtea imagini exprimând prezenţa unei ^sensibilităţi contemporane, de o rară discreţie, de un rar talent ■â al expresiei.
Filigran este u carte de om viu, de poet înfundat până la |gât în actualitate. El a întreprins o muncă de cronicar al epocii Uşi al întâmplărilor, al sensului epicii noastre socialiste şi al ■\ sensului întâmplărilor. Primul, poate, dintr-o generaţie tânără f| de poeţi substanţial afirmaţi, Gheorghe Tomozei întreprinde o jurnalistică de întâia mână pe care un mare reporter ca Geo A^Bogza o consemna în „Contemporanul": „Pe urmele unor f predecesori iluştri, el aducea în presa zilnică boarea poeziei".
l.a rândul meu, colegial - atât dc colegial cât de coleg poate r> sâ fie un cititor cu ziaristul pe care-1 citeşte (şi de ce n-am avea ziariştii noştri preferaţi!) - consemnez cu bucurie si tandră - emoţie apariţia în tânăra şi matura generaţie dc poeţi a unei preocupări constituite către diurnul şi către nocturnul constituit | în materie obiectivă.
Filigran, cartea alcătuită de Gheorghe Tomozei, este o " dovadă a aderenţei poetului si nu numai a poetului, ci şi a poeziei la realitate, este un dialog între poezie şi realitate. O primim ca pe o victorie a amândurora.
IV.
Noul volum de poezie al lui Gheorghe Tomozei e un prilej de meditaţie asupra evoluţiei sensibilităţii noastre trăite; asupra stării de graţie a suavului curcubeu de sentimente lucind în aerul irizat de prospeţime.
De ne-am putea iubi, jupuiţi de memorie, ca doua mere cojite... ,
scrie undeva poetul, parcă definind poezia ca pe o icoană pe sticla, nu cu sfinţi, ci cu oameni simţind ţara de suflet, prezentă.
340
NICHTTA STANESCU
PROZA
341
De ce n-ai aşteptat să-mbătrânim? Am litere îndeajuns în numele ce-1port încât să le prefac în inele,
caligrafiază altundeva poetul, parcă definind gingaşul sens al cuvântului în limbă şi al secundei înflorind în inimă. Mai ştii culoarea care mă rezumă?, îngână poetul floarea cu spini, repetând în idee trupul ceremonios si tandru al trandafirilor imaginari, parcă definind emoţia de a fi. Ce faci? mi-a zis şi i-am răspuns: Ning, murmură poetul într-un stih de neuitat, parcă definind puritatea şi curăţenia orelor noastre strălucind de istorie.
La lumina zăpezii e cartea împlinirii unui poet, dar nu numai a lui, ci şi a poeziei noastre de azi. Har decantat ca boaba de strugure în vin, viţa de om îşi semnifică esenţa: omenia. Omenia, iată mesajul sublim şi nuanţat, emoţia spaţiului poetic naţional cu care Gheorghe Tomozei se contopeşte într-o afluenţă şi plină de suflet unicitate. Scriind despre un poet adevărat şi drag, simt cum mi sc transformă-n cuvinte cerneala, şi vâna în vers.
dintre verdele şi violerul curcubeului irizat de după ploaie. De aicî şi mirajul de „conte de fee" al viziunilor şi castelelor dc cleştar ale melancoliei din interiorul cuvintelor murmurate. Creator de paradisuri visătoare, Gheorghe Tomozei revigo-I rează transparenţa verbului, a acelui fulger iscat din sintagma I naturală a insului poetic.
Şi totuşi e ceva care scapă descrierii oricât de atentă şi adecvată ar fi aceasta, şi mă refer în primul rând la fenomenul I" concret de natură metalingvisticâ la cele mai bune poeme ale I Iui Tomozei, de acel timbru de neconfundat al lor, de neconfundat, dar şi cu neputinţă dc reprodus altfel decât în I reproducerea lui genetică.
Acest mare poet, uneori recunoscut ca atare, alteori contestat de critica literară abundentă, care s-a ocupat de opera X; lui în preajma vârstei de 40 de ani, se află după opinia noastră într-o culminaţie creatoare, într-o majoră aşezare a stilului său 9 atât de personal si de impersonal totodată.
Din aceste câteva poeme traduse în placheta de faţă, citito-I rul îşi poate face o idee de universul inedit al unei poezii despre care am convingerea că se va vorbi din ce în ce mai mult în timp.
V.
Poezia lui Gheorghe Tomozei are, în sinea eî inefabilă, farmecul aparte al sensibilităţii româneşti. Tradiţional până la mit şi în aceiaşi timp modern până la ultima inflexiune subtilă a limbii, versul tomozeian topeşte într-o fiertură vrăjitorească spiritualitatea bizantină şi cea a vechilor balade păstoreşti, carpatine. Talentul nativ al poetului, cu o antenă de marţian, înregistrează pulsul atât de concret şî de nepipăit totuşi al sentimentelor fundamentale. Lumea lui este lumea schimbării de voce a copilului devenind adolescent. Frumuseţea este a sosirii iar nu a plecării. Culoarea e aceea a „no man's land"-ului
342
PROZA
343
RAS ŞI SURÂS
Cine-1 cunoaşte pe Fânuş Neagu nu poate rămâne indiferent fată de personalitatea scânteietoare a scriitorului, dc o fermecătoare agresivitate, vorbitor neîntrerupt în colori şi dodii, în metafore şi sictiruri. în glume şi mohoreli, in urzici şi în crini. Şi asta deodată, suprapunându-si aproape cuvintele şi înconjurându-ţi inima torenţial cu o vrajă a Dunării în amurg cu lamele peştilor în sriclire.
Dialogul lui este mai mult un monolog repezit şi discontinuu, în care replica interlocutorului abia daeă-şi mai poate plasa o silabă stâlcitâ sub valtrapurile epicii imaginare, prezentă aievea în fiecare vorbire a prozatorului.
Cred că până acum. în oralitatea lui gigantică, dacă şi-ar fi imprimat pe bandă magnetică miile de poveşti evaporate în aer, Fânuş ar fi fost autorul unei biblioteci ale cărei cataloage numai ar fi umplut până la olane un prepeleac de vânătoare.
Cu scrisul însă este mi cocoşi t si bibilit până la zgârcenie: pe ce pune mâna se face de aur. Fănus Neagu dăinuieşte în conştiinţa cititorilor săi nu numai prin capodopera sa îngerul a strigat, ci şi prin toate articolele şi rândurile lui tipărite în reviste. Chiar şi o „poştă a redacţiei", semnată de el, devine un obiect literar sclipitor. Ca sâ folosesc o expresie nu prea ortodoxă: Pute de talent!
Inir-tm stil unic, pe care si-a bătut blazonul, scrisul şi scriitura Iui Fânuş se înghit pe nerăsuflate. Cu evidenţă, sunt
I primele rânduri pe care cititorul Ie citeşte când desface o revistă în care semnează el. Ştiu acest lucru nu numai de pe alţii, ci după mine...
Atâta doar că prieten fiind cu acest încă tânăr „monstru sacru", de câte ori îl citesc, îmi revine în ochi râsul lui sănătos şi puternic de bărbat stăpân pe sine si pe arta sa, luminându-i faţa fără gânduri ascunse, - cu două gropiţe; - atâta doar câ, prieten fiind cu acest om de omenie, când îl citesc, îmi răsare în minte surâsul lui de o distinsă melancolie şi, atunci, râsul I şi surâsul hu Fânuş începe sâ treacă treptat-treptat, de pc chipul I lui, pe chipul meu.
344
PROZA
345
UN EVENIMENT LITERAR
Există o distincţie pe care criticii obişnuiesc s-o facă uneori, acordând (absurd) artei epitetul de feminină sau masculină. Se vorbeşte, în special, de o proză feminină (şi aici îndeobşte este citată Hortensia Papadat-Bengescu) sau despre feminitatea unor versuri ca acelea ale Magdci Isanos. Se vorbeşte despre o poezie feminină, despre o proză feminină, ca şi cum arta literelor ar fi dihotomică, feminină sau masculină.
Evident, este vorba de una din acele categorisiri vetuste, rămase cine ştie de când, de la cine ştie care teoretician, suficient, astăzi cu desăvârşire uitat. Evident, este vorba despre o catcogorie didactică depăşită; este vorba despre un fel schematic de a percepe liricul şi epicul, nu prin el însuşi şi prin sensurile pc care le conţine, ci, prin cel care-1 generează.
Nimic mai feminin decât Doamna Bovary sau Ana Karenina, Flaubert, Tolstoi, sunt autori feminini? Nu, şi răspunsul este mai mult decât truism.
Sunt unele noţiuni în critica literară, care, prin aparenta lor simplitate, sau prin prea îndelungatul lor uzaj nu au mai fost supuse unei reexaminări, sau pur şi simplu unei confruntări cu realitatea.
în acest sens, aş putea sâ dau un exemplu, nu lipsit de interes în ceea ce priveşte felul şcolăresc de a aprecia un fenomen important, cum ar fi cel al valorii constituite. Având prilejul să mă întâlnesc cu un apreciat prozator străin, care ne
9=
vizita ţara, acesta mi-a citit la un moment dat o schiţă dc-asa, (. deosebit de interesantă. îmi plăcuse foarte mult şi îi comunicai I aceasta musafirului. Dar, după ce m-am despărţit de el, o
uşoară nelinişte mă cuprinse. Era ceva care, în ciuda valorii i. evidente a lucrării lui, nu-mi „suna" cum trebuie în urechi. Şi, I totuşi, nu ştiam de ce anume. Schiţa lui era convingătoare sî
totuşi...
Brusc mi-am dat seama. Schiţa acelui admirabil scriitor nu | avea introducere, cuprins şi încheiere, aşa cum fusesem învăţat, ' odinioară, în liceu că trebuie sâ aibă orice lucrare literară. [. Mărturisesc că asupra nenumăratelor probleme literare meditasem îndelung; multora le acordasem nuanţe, pe multe le reevaluasem mai adânc; dar asupra simplei, elementarei probleme care admitea ca pe un lucru bine înţeles câ orice compoziţie trebuie să aibă întroduceie, cuprins şi încheiere, niciodată nu gândisem cu seriozitate.
Şi iată, acest fapt se răzbună pe mine, neliniştindu-mă si făcându-mă nesigur în aprecierea ulterioară, asupra unei valori certe, pe care experienţa mea de lector mi-o semnala ca fiind certă.
într-adevăr, actul artistic nu cerc cu necesitate scurgerea didactică a introducerii, cuprinsului sî încheierii, uneori introducerea şi încheierea fiind conţinute şi sugerate direct de nucleul {atunci când el există) operei literare.
Are un copac inrroducere, cuprins şi încheiere? Dar o piatră?
Atunci când arra îşi propune să fie obiectuală, adică aidoma copacilor şi pietrelor; atunci când sentimentul atinge o culminaţie a sa concentrându-se într-un moment cheie, problema desfăşurării în timp lineare (introducere, cuprins şi încheiere) nu îşi mai arc loc în arta compoziţiei, întregul fiind pus în lumină de partea exacerbată, sugestia ţinând locul lucrului care este sugerat.
346
N1CHITĂ STANESCU
Am ţinut sâ fac disocieri necesare apropos de volumul de proză al Alexandrei Târziu intitulat Nu se poate preciza, pentru că arta prozatoarei nu este câtuşi de puţin clasică, iar talentul ei (ieşit din comun) impune o atenţie deosebită. Hotărât, nu, nu poate fi vorba aici de o proză feminină în accepţia vetustă a termenului si nici de o arhitectură depăşită de secolul nostru (în arta mai degrabă a prozei).
Nu se poate preciza, culegere de schiţe în timbru fermecător, desluşesc două tendinţe ale mişcării sentimentelor: una spre analiza confruntării dintre ideal şi real (traumatică în Fata cu ciorapi coloraţi şi închideţi totuşi fereastra) şi alta a crizei de adolescenţă (de început de adolescenţă, ca în Plăcerea de a fluiera, sau de sfârşit de adolescenţă ca în A Cum ne-am despărţit, B Cum credeam că ne vom despărţi, C Cum as fi vrut să ne despărţim), care refuza sâ se rezolve în matcuitatea echilibrată şi în acelaşi timp nu mai are suficienta jubilatie a vârstei de trecere, ca să se conserve în ipostaza juvenilă neatinsă de probleme.
Alexandra Târziu ne-a dăruit o carte fermecătoare. Cartea ei nu este încadrabilă ca gen literar în schemele prestabilite. Nuvelele lui Updikc sau Sal înger, Sandviciuri cu diamante ale lui Truman Capote sunt oare încadrabile într-un gen? Nu, nu sunt încadrabile într-un gen, ci mai degrabă într-un anumit timbru, care le este comun, timbru inefabil, de o mare puritate, care în muzică ar putea fi întruchipat numai de către acele mici şi suave compoziţii din caietul dedicat Annei Magdalena Bach de către marele Johann Sebastian.
Să fie oare vorba numai de nişte stări de spirit, să fie oare numai vorba de o alergie a insului faţă de trecerea timpului?
Un refuz al schimbării unei vârste într-alta? O insulă adolescentină bizuită pe gest într-o mare a maturităţii înţeleaptă si contradictorie? Da şi nu. Cartea Alexandrei Târziu nu se lasă rezumată, se refuza anecdoticului, nu creează tipuri. Nu este
PROZĂ
347
vorba aici de mişcarea unei frunze căzând în toamnă, ci de mişcarea frunzelor în genere, nu este vorba de roanmâ, ci este vorba de anotimpuri în genere. Această carte rară în peisajul prozei noastre, de o marc forţă de expresie, provenind dintr-un mod ingenuu şi în acelaşi timp foarte rafinat de a percepe lucrurile, această carte încântătoare ca un menuet tle Mozart este un omagiu adus vârstei tinere, un omagiu care nu urmează legi prestabilite, care nu urmează un canon compoziţional al introducerii, cuprinsului şi încheierii. Este un omagiu deschis, a cărui concluzie nu este implicată în text, ci este căutată fără grabă, cu bucuria intensă de a căuta.
Nu se poate preciza, cartea Alexandrei Târziu, esre un eveniment literar şi atrage atenţia criticii nu numai pentru prospeţimea ei, nu numai prin expresia ei elevată, ci şi prin sensul ei deschis şi neconcluziv.
Prin cele mai bune pagini ale cănii, ne aducem aminte de un Tom Sawyer al lui MarkTwaln, dar modern, dar de aici, purtând toate caracteristicile locului; prin cele mai bune pagini ale acestei cărţi, ne amintim de sclipirile de mercur din Micul Prinţ al lui Exupery.
Nu este vorba de o filiaţie, ci esre vorba de o afinitate.
348
PROZA V.
349
SALUT UN POET
I.
Pentru că este Ion Drăgănoiu un om gingaş, aidoma unui corn de melc, fiecare pune mâna pe inima lui neştiînd poetul.
II.
Lucrare a fumului în aer şi plămân al lumii, versul la el se cere respirat.
Subţire ca geana, acest poet ne clipeşte.
III.
Ion este numele lui.
Vine sufletul împins din spate de inimă. Chiar vine! jj|     O generaţie de oameni vii se naşte. O generaţie care se X legitimează nu prin traumă, ci o generaţie profund tânără, >v aşezată şi ironică faţă de întâmplare, legiferând-o adică.
VI.
In România, Ion nu mai este cioban mioritic. Ion, băiatul răsfăţat al ţării, este intelectual. El este mai mare peste o turmă de noţiuni. El esre. El are.
Starea de a fi e marea noii generaţii.
Ion Drăgănoiu, prin fiinţă poetică şi prin fel, îndreptăţeşte raza.
VII.
Au venit copii! Ei nu mai ştiu războiul şi pacea lui. Pentru ei, istoria este mirosul unic al făpturii mamei lor. Ei sunt liberi şi nclcgaţî. Pentru ei, memoria este o întâmplare de dragoste.
IV. VIII.
Tânăra generaţie de poeţi n-are din fericire norocul unei Versul lui Ion dă verdeaţă ierbii,
conjuncturi istorice de luptă.
Sunt treizeci de ani dc la sfârşitul războiului şi nu mai avem if
alte ştiri despre om decât razele de la stele. f
Obîşnuindu-ne cu starea păcii, nu avem generozitatea Ji
nervozităţii ei, noi. JJ       A te naşte nu e o întâmplare, ci este un mit.
350
NICHTTA STANESCU
351
X.
A fi este o fiinţă, iar nu o fire.
XI.
Salut!
ION HOREA
Pentru fiecare poet, definiţia poeziei este alta, răspunsul la ^.^ptrebarea: ce este poezia, este altul. E firesc să fie aşa, pentru 4x£ă noţiunea de poezie semnifică generalizarea maximă a unei «..tensiuni subiective, a sentimentelor exprimate în genere, ori în |,cazul sentimentelor exprimate în scris, numai numele lor î;,(poezie, poezia, poetic) are înţeles noţional, conţinutul |j: refuzându-se categoric noţiunii, ba chiar opunându-i-se... ti în mod paradoxal, orice definiţie a poeziei (şi istoria a jţnregistrat un mare număr de definiţii celebre) încearcă o conversiune în noţiuni a unui act de gândire nenoţionaî. ^Evident, în orice astfel de definiţie se pierde diferenţa specifică «intre genul minim şi genul proxim (care rămâne inefabil), lupul de gândire tensionat (numit uneori şi gândire în imagini), îeputând fi stopat în calmul static al gândirii noţionale.
Există, însă, şi un mod mai adecvat de a defini poezia; acela de a-i alege sistemul de referinţă nu în afara specificului ei, ci chiar în însuşi interiorul ei, adică de a o defini prin ea însăşi. De aici şi intitularea unui şir lung de culegeri de versuri cu orgoliosul şi modestul totodată însemn: Poezii (cu semnificaţie de poezie), reprezentând punctul de vedere în pilde, al poetului, preferinţa lui pentru un ton sau altul, o tensiune sau alta din infinita gamă de tonuri şi de tensiuni, şi înfăţişat ca unic prototip al fenomenului; unic prototip pentru că avem de-a face cu un fenomen de natură pur subiectivă, al cărui
352
N1CH1TA STANESCU
PROZA
353
punct de declanşare este constituit dintr-o personalitate unică şi subiectivă, iar al cărui punct final conţine locul de interferenţă cu personalitatea unică şi subiectivă a cititorului, care tinde să se depersonalizeze şi să se dezunicizeze pe moment, aderând mai mult sau mai puţin la personalitatea unică a poetului, dezunicizată şi ea pe moment, prin comunicarea sinelui său.
Momentul comunicării, momentul dublei dczunicizâri (a punctului emiţător şi a punctului receptor), apariţia deci a locului comun, poate crea impresia unei posibile definiri a poeziei. Ne aflăm însă numai în faţa sentimentului de definiţie, nu şi în faţa unei definiţii, pentru că orice definiţie implică un sistem de referinţă, iar orice sistem de referinţă este format din minimum trei puncte orî, în cazul poeziei, nu avem decât două puncte (emiţător şi receptor).
Deci, fenomenul numit poezie, neputând fi receptat în funcţie de un sistem de referinţă, este un fenomen subiectiv, neputându-se deci generaliza, un fenomen deşi de conştiinţă totuşi nenoţional; el poate da sentimentul ideilor şi al zonelor abstracte (neizbutind să fie el însuşi niciodată idee sau spaţiu concret), poate da senrimctnul obiectului şi al materiei (nefiind niciodată prin sine nici obiect şi nici materie). Are un mod dual de a fi, cu direcţie de curgere fixă, de la emiţător la receptor.
Poezia, în esenţa sa, nu poate fi definită, dar în aparenţă poate fi delimitată ca dimensiune existenţială (din unghiul receptorului) şi ca mod de existenţă, din unghiul emiţătorului. Evident, ca dimensiune, implică o imensă varietate de substanţă, iar ca mod de existenţă, de asemenea.
Vom încerca să vedem, pe scurt, ce ne propune în acest sens cartea poetului Ion Horea, intitulată Poezii, emiţând o apreciere asupra tipului de tensiune creat într-una din nenumăratele ei ipostaze duale (scriitor-cititor) de comunicare.
Mai apropiată de materie, de obiecte, poezia lui Ion Horea le fascinată de vegetal, de vegetalul detaliat până la catalogare. l-Nu este panteistă şi fetişizantă; mărul, para, pruna, gutuia, Ihuca, strugurele fiind invocate ca entităţi, cuprinzând în sinea llor resurse lirice nelimitate, deţinând în sâmburi elixirul Ipoeziei; şi însăşi esenţa biologicului optează pentru o s^reponderenţă vegetală.
Aşa se face câ tensiunea comunicării este reţinută, ritmul Ipropensiunii lent, aluvionar, împingând spre câmpie flora l'montană, ca o descindere de anotimpuri interpătrunse şi |denominante numai după criteriul fertilităţii şi luxuriantului Ivegetal. Scrisă cu patima amănuntului şi aproape cu superstiţia i-de a nu lăsa neînregistrată în sentiment nici o ipostază fvegetalâ sau nici un obiect vegetal, poezia lui Ion Horea I izbuteşte în finalitatea ei să înalţe un ansamblu echilibrat şi I armonios, de natură apolinică, iar nu dionisiacă aşa cum părea I la o primă vedere. Patima amănuntului, cum spuneam, se | structurează lent, prin acumulări succesive de obiecte, şi ea conţine într-adevăr ceva din gustul ritualurilor şi din feeriile ţ Dionisiace, dar totalitatea poemelor are acea verticalitate a f| scoarţelor olteneşti menite, prin forţa culorii şi stilizarea || riguroasă a desenului, să împodobească deopotrivă şi zidul odăii de musafiri, dar şi altarul unei biserici.
Dar media poeziei lui Ion Horea este tulburată şi ridicată în câteva piscuri (dintre care cele mai revelatoare ni se par cele patru sentimente fundamentale: Sentimentul Primăverii, Sentimentul Verii, Sentimentul Toamnei şi Sentimentul Iernii) care prin fluiditate depăşesc pastelul, interiorizându-1, amintind prin sonul pur şi fără podoabe de preclasicul Vivaltli în al său Pentru corzi şi cimbală sau din celebrele Anotimpuri. I Suntem de acord cu criticul I. Negoiţescu, atunci când remarcă despre poezia Iui Ion Horea că:
354
N1CH1TA STANRSCU
355
„O fină melancolic străbate prin întâia parte a acestei culegeri lirice. {Umbra plopilor: e o întoarcere în timp, în sine, in temeiurile delicatei suferinţe din care s-au născut versurile poetului.) Conştiinţa trecerii, a schimbării, a ireversibilităţii lumii şi destinului personal, a jocului vârstelor de-a lungul unei existenţe, face ca timpul sâ fie trăit de poet pe o coardă dureroasă a sensibilităţii sale. iar vibraţiile se transmit peisajului, naturii filigrane, întunecatelor clătinări vegetale, contururilor în pură mişcare {...)"
Credem, de asemenea, câ „fina melancolic" a poetului este realizată, în cele mai apte dimensiuni, tot în ciclul celor patru sentimente.
UN OM AL PLUMBULUI
(îmi încep rubrica lunară la atât de iubita de mine, revistă pArgeş", apărută sub grija de colecţionar de tanagre vii a prietenului Gheorghe Tomozei, cu un elogiu pe care de un amar dc vreme se cuvenea să-l înalt nu marelui poet, care este Eugen Jebeleanu, ci acelui om al plumbului, dăruitul şi ^ nobilul rob al cauzelor nobile, gotul cel mai înalt pe care presa 'Ş noastră l-a învestit vreodată cu damf de linotip şi literă aldină, — romanticul şi pururea adolescentul Eugen Jebeleanu. :■.      Scăpărător şi ciufut ca o sabie de Tolcdo, „marele Jebi", „ cum e poreclit de către admiratori, a fost şi este întotdeauna în contratimp cu mersul nisipului în clepsidră, călcând în peniţă convenienţa, jignindu-se şi înduioşându-se de mersul prea "i lent sau prea iute al sângelui prin artera aortă a omului viu. ;       Nu mi-l închipui dormind niciodată şi nici nu mi l-am " închipuit dormind niciodată.
Nu mai visează dc mult, de când regina Frigiei i-a răpit visul.
Stă singur ca un iatagan înfipt într-o grindă si se lasă visat. Eu, bunăoară, îl visez uneori.
356
PROZA
357
TRUBADURUL DE CEZAR IVĂNESCU
Bineînţeles că, foile tipărite sub forma unei cărţi de către Cezar Ivănescu sunt poezie. Dar cine nu este poet, în acesta tară în care statistica ne învaţă că avem un poet la 18 mii de oameni. Dacă ar fi fost numai poet, noi, colegii lui, am fi spus: uite încă un coleg, încă un poet. Bineînţeles că, nu ne-am fi îngăduit să spunem cât de mare poet este el. Clasamentele poetice nu sunt altceva decât o invazie a clasamentelor de fotbal în poezie. Se stie, sperăm, că un poet este mare sau de nimica, numai faţă şi faţă de sine însuşi.
In poezie, nimeni nu se concurează cu nimenea. Totul este sâ fii poet şi, dacă eşti, tu singur o stii, tu singur eşti măreţ sau jigodie, şi, asta, numai iată de tine însuţi. Ce sâ fac dacă dimineaţa când mă trezesc din somn, în acelaşi trup mă trezesc?
Cezar Ivănescu, însă, peste că e poet, e un trubadur. Noi nu ne-am obişnuit cu trubadurii; cu lăutarii - da, cu trubadurii - ba. Explicaţia este simplă: noi, limba românească adică, - şi timpanul ei auzit, — noi n-am avut niciodată până acum trubaduri. Era o chestiune franzuţeascâ. Era o încunoşfiinţare de literatură evropienească.
lată, ne-a săltat şi nouă în timpane (singuratice ce-i drept) un trubadur. El se numeşte Cezar Ivănescu. El cântă. El cântă nazal. Stingher. Pentru sine şi pentru l, 2, 3, prieteni, capre, arbori, ierburi, existenţi, — existente.
Avem memorie, cum o să poată uita vreodată inima mea «din nori cântecul lui ţârcovnicesc: Copilăria nu-i o coadă de '^fopârlă.
N-are cum să uire inima mea acest cântec. N-are cum să-l Miiiite pentru că ea este o inimă cu urechi. Urechile sunt cea mai I potrivită formă a auzului.
Cum pot eu să-l uit cântând pe Cezar Ivănescu? Mai întâi, nu-1 pot uita pentru că c! este un trubadur al | acestui secol jigărit de războaie. Mai apoi, pentru că el este cel mai, cel mai inefabil.
Inefabil, ce cuvânt? Să fie oare inefabilul un fel de a pleca la timp? Să fie inefabilul oare un mod de a nu te lăsa elucidat ide îndată ce te propui elucidării? Să fie inefabilul regia adevărului?
Să nu te laşi elucidat. Să pleci la timp, să fii minunat fără 1 de intimitate. Fără să scoţi profituri minune. Sâ te laşi iubit la I simpla vedere. Să te laşi iubit fără biografie. Să nu facem € biografia adevărului! Sâ-1 iubim şi atât. Să nu ne prostim în | efortul sistematic de a explica ceea ce e frumos. Este frumos |§ ceea ce pleacă la timp. Ceea ce nu se lasă pupat după ce se arată a fi o gură cu dinţi şi buze. A fi inefabil înseamnă a pleca la timp. A nu acorda nimănui nici o altă intimitate decât acea a frumosului, a frumuseţii, a sublimului. A nu stărui adică.
Trubadurii, aşa cum sufletul meu şi-i închipuie, probabil că şi-ar fi ales un poet aidoma lui Cezar Ivănescu să Ie fie staroste. Acest staroste e din prezent. Domn peste trubadurii imaginaţi. Imaginaţi, iar nu ştiuţi, pentru că ei au plecat la timp în istorie.
Copilăria nu-i o coadă de şopârlă, da, bătrâne Cezare, într-adevăr „copilăria nu-î o coadă de şopârlă". Dar pentru cititor, versul tău e greu de înţeles pentru câ vorbirea nu ţine în ea si melodia.
358
NI CHITA STANESCU
359
Şî cum ar putea sâ rină în ea şi melodia cântată de tine, nazal?
Ai cântat-o, ai spus-o, şi ai plecat repede de tot din timpanul inimii noastre.
Nu vrei să fii elucidat. De câte orî te iubim cel mai mult, pleci. Eşti inefabil, adică.
S-ar putea ca sâ iubesc cel mai mult dc pe lume inefabilul. Pe tine, nu. Deci, revino, şi cântă!
ION BĂIEŞU SAU
ADEVĂRUL CA MINCIUNĂ
I
De un deceniu şi mai bine scrierile lui Ion Băieşu au defectul că plac şi imprudenţa de a fi iubite. La el, râsul este
0 formă a dragostei. Flagrant ne-a apărut această idee din cartea sa dc proze Sufereau împreună, capodoperă, după gustul nostru de cititor in proză, a genului atât de rar în ultima vreme, a nuvelei.
Când se râde în România, numele Iui Caragiale este primul martor al râsului. Martor cu dinţi. Râs colţos. Bătrânul patriarh al lupilor, care ne-a fost Caragiale. a muşcat din sufletele noastre tot ceea ce era ridicol. Domnia Sa ne-a rupt cu dinţii starea de a fi caraghioşi. Deţinător a! bunului-simţ, Caragiale ne-a lăsat numai simţul mâncând spiritului nostru bunul.
1 Iată că avem în mijlocul nostru un nou suflu polemic, o nouă undă ironică, o nouă vedere asupra stării de a fi. Ea se întruchipează în opinia noastră hămesită dc dor de râs sănătos în spiritul strălucit al lui Ion Bâiesu.
Nu ne vom grăbi, ca tot proaspătul alfabetizat întru idei, să-l naştem cu de-a sila din Caragiale sau din lonescu. Nu ne vom grăbi, ca bunul moftangiu căzut la noi în amintiri din vechile izbelişti de circ, sâ-1 descurajăm strâmbând din nas şi să-] împingem cu umărul inimii în starea râsului oarecare, aşa cum uneori Băiesu s-a aflat, din pură descurajare.
360
NI CHITA STANESCU
361
Chiţimia (ce titlu superb cehovian!) ne îndreptăţeşte a mai multa oară o nouă vedere asupra râsului, sau mai bine zis asupra râsu-plânsului, aşa cum răsare el dintr-o Muntenie a spiritului. Ion Baieşu e un pudic şt un curat. El este obsedat de adevărurile lucrării vieţii. Din pudoare si din necredinţă în sfinţi, suflet de popă laic ce este, ne înfăţişează adevărul, făcându-ne cu ochiul şi pârând a ne spune o ispravă, o imaginaţie, o
minciună friptă.
Râdem ca de o minciună şi ne trezim în hohot, ca sita de
mălai, că ne-a rămas în plasă un bulz.
încurajat, pe drept şi pe bunul-simţ triumfător al lumii noastre, - Ion Baieşu, sunt convins, ne-ar putea arăta o nouă
măreţie a râsului.
El ne-o şi arată. Unii dintre noi, stingheri încă, au şi început să râdă cu sfială, cum râde copilul cu sfială când vede pentru prima oara un lucru al naturii.
Minciunile lui Ion Baieşu ne merg la inimă şi ne-o spală.
EUGEN S1MION
Ţinând drept, la deal, mijlocul drumului, şi, la vale, firul apei, crescut de curaţii lui de părinţi ţărani cu geamătul plugului şi sudoarea, la şcoală, la Ploieşti, Eugen Simion a îndreptăţit pe viu metafora fui Arghezi, schimbând brazda-n călimară.
Există un bun-simţ al acestui popor şi o măsură, un drag dc muncă în idei şi o spălare de vedenii, un mod drept de a construi şi de a aşeza chiar şi aerul pc frunze, earc-1 cinstesc şi care tot timpul se reproduc.
Există o omenie a florii şi o suavitate a pâinii aici la noi, unde îngerii au burtă si munţii - supleţe. Repezi la suprafaţă şi iuţi în străfund, peştii din piatră îi pescuim, sculpţându-i cu dinţii pe cei din apă. Oricine la noi e ca la el acasă, dacă nu-şi uită inima altunde.
Vorba dulce, mult aduce, aşa se face că aici la noi se mai găseşte şi când nu se inaî găseşte.
Toate aceste precepte ţărăneşti se vor fi aflat şi în adolescentul Eugen Simion când a optat pentru cerneală.
Astăzi, îl regăsesc, după ce am tocit cu coatele aceleaşi bănci de scoală şi cu sufletul acelaşi praf de aripă de flutur-, împlinit şi în luminoasă maturitate.
El şi-a făcut din modul echilibrat şi adânc de a gândi o respirare, iar din modul curat şi pe-ndelete de a cumpăni, - inspirare.
Eoc de inteligent, el este însă, mai întâi de acesta povară, talentat.
362
NICH1TA STANESCU 363
Dorul de Apolio si-1 strigă parcă din braţele Ini Dionysos. Eugen Simioii reprezintă şi este intelectualul roman
autentic.
euuc.
Creator de ramură cu umbră, nepot de stejar S1 vâr pnmar cu mărul domnesc.
-3'
3 UN REALIST ROMANTIC -
"i CONSTANTIN CHIRIŢÂ
întâmplarea, plăcută pentru mine, a făcut ca să urmăresc % ecoul puternic stârnit în rândurile cititorilor de către romanul I' întâlnirea al lui Constantin Chiriţă, prezent acum în librării (prezent e un fel de a zice, pentru că lucrarea, la câteva zile după apariţie, e pc cale de a sc epuiza) într-o a doua ediţie revăzută. Cunoşteam mai dinainte adeziunea totală cu care adolescenţii au îmbrăţişat ciclul dresării, recordurile de recitire (de 18 ori auzit de mine) aproape incredibile (să nu uităm, e vorba de 5 volume de câte 4-500 pagini fiecare). Oricum, mi-am spus, dresării e o scriere fără precedent în literatura noastră pentru adolescenţi, aşa că e întru câtva firesc să cucerească fantezia nobilă şi plină de aspiraţie dc frumos a tineretului; dar de data aceasta prin romanul întâlnirea nu mai avem de-a face cu o carte despre actualitatea visului, despre necesitatea si dreptul la vis, ci pur şi simplu cu o carte despre actualitate, despre acrualitatea romantică şi frământată, dinamică şi dramatică, a primilor ani de la fundarea republicii, a primilor ani de construcţie a tării noi, a primelor noi relaţii si raporturi socialiste dintre om şi om.
Am observat reacţiile cititorilor lui Chiriţă, la această carte. O imensă nevoie de a se recunoaşte în carte. Aproape fiecare muncitor cititor îl întreabă dacă nu cumva cutare sau cutare personaj din carre este de iapt X sau Y din uzina lui. Câţiva
364
NICH1TA STĂNtSCU
PROZA
365
ingineri - fiecare cu alt prilej - l-au întrebat pe amor dacă nu cumva vreunul de-ai lor, de la ei din uzină, nu i-a suflat la ureche curare fenomen de neobservat din afară. în fine, am fost de fată când (iarăşi in câteva rânduri deosebite) câţiva muncitori, tehnicieni si ingineri i-au mărturisit autorului câ lectura cărţii t-a întărit şi i-a făcut ca în anumite prilejuri concrete din viaţă sâ fie mai fermi şi să ducă până ta capăt o hotărâre de cinste luată.
Am relatat succint aceste ecouri pe viu ale romanului întâlnirea pentru că ele mi-au verificat o serie de opinii pe care mi le formulasem în timpul lecuirii şi imediat după lectură asupra acestei vaste lucrări de peste o mie de pagini dc proză palpitantă, fără momente de respiro.
Prospeţimea acestei cărţi provine de acolo că ea se aplică, fără distanţă, pe realitatea imediată, tmplicându-se în ea, subiectiv şi pătimaş, lăsându-şi şansele de îndreptăţire sau de neîndreptâţire ulterioară numai pe seama cinstei şi curăţeniei punctului de vedere activ.
Ştim câ există o teorie a distanţei în artă, a distanţei autorului fată de obiect, distantă adeseori necesară obiectivitătii istorice, dar după opinia mea, nu neapărat necesară tensiunii estetice revelante. lată, cartea lui Chiriţă e strict contemporană cu obiectul ei, - aproape că în momentul declanşării acţiunii ei, finalul acesteia nu este previzibil nici măcar de către autor. Şi nu mai este vorba aici de acel imprevizibil calculat după bunele legi estetice în vigoare, ci e vorba de imprevizibilul natural, al epicii inefabile, existenţiale. De aici decurge si caracterul realist-romantic al cărţii, tipologia ci dinamică decurgând dintr-o anumită tipologie a relaţiilor şi ele dinamice, tinzând să se schimbe şi pe alocuri chiar schimbându-se. Tot de aici decurge si insesizabilul caracter de jurnal scris la persoana a treia, si bineînţeles, caracrerul deschis al cărţii, care refuză orice
îfei de final, pozitiv sau negativ, - şi din pricină că exigenţa nu are finahiri sesizabile la încheierea unei singure acţiuni.
întâlnirea, deşi cuprinde în sine un complex de destine sociale şi individuale, nu este ceea ce am putea numi un roman-frescâ. Un roman-frescă este un roman, în primul rând, al ritualurilor, iarcartea lui Constantin Chiriţă este, în primul rând, o carte a pasiunilor fierbinţi. F,a nu este cartea unei epoci, ci a oamenilor vii dintr-o epocă istorică sî, din această pricină, ea îsi conservă un interes de psihologie umană, în afara miturilor, tipurilor sau întâmplărilor date, netrâdându-Ie însă.
Fiecare personaj al cărţii, fiecare în parte sau în direct conflict (pozitiv sau nu) cu ceilalţi, luptă să se regăsească pc sine, să se întemeieze într-o ordine mai nobilă a vieţii. în acest sens, cartea nu are un personaj principal anume, ci un grup de personaje principale cum sunt: strungarul Alexandru Sevcrin, un taciturn puternic de o rară forţă morală, în a cărei conştiinţă străluceşte din cc în ce mai clar ideea de creaţie, inginerul Pârvan, om de o rară fineţe şi probitate intelectuală care se apropie greoi, dar profund, de sensul creaţiei socialiste, Mihail Nistor, director adjunct al uzinei, apoi redactor şef al ziarului local (un cititor din Braşov l-a întrebat pe Chiriţă dacă nu cumva e vorba de uzina din Braşov, iar unul de la Bârlad, dacă nu cumva e vorba de uzina din Bârlad). Mihail Nistor, personaj de un ciudat carierism, profesorul de franceză Balosan, un inadaptabil definitiv, lulies Iivcde, un secretar de partid activ, dar care nu e refuzat dc melancolie, 1 .uctan Severin, - fiul naiv şi dotat pentru literatură al strungarului Alexandru Severin -profesor la facultatea din oraş etc.
f oate aceste destine se împletesc, se înnoadă şi se dezagregă; unele se împlinesc, iar altele se ratează, se împlinesc în mod firesc sî se ratează în mod firesc. E inutil să relatăm grupurile epice ale cărţii, sensul articolului nostru nefiînd unul de analiză (lăsând acesta plăcută sarcină pc umerii mai experimentaţi aî
366
NICHITA STANESCU
367
criticilor de specialitate), ci acela de a semnala valoarea şi ineditul deosebit al acestei cărţi.
Constantin Chiriţă are un talent cu totul deosebit dc a creiona tipuri de femei. Şi, în acesta carte, întâlnim două personaje de neuitat: tânăra studentă Cornelia Cernat, care străbate paginile cărţii înnobîlându-i cerneala tipografică cu un suav parfum dc crin, şi atât de personala şi fascinanta doamnă Justiţia Orhideea Miclescu, personaj misterios şi de graţie tolstoiană.
Ceea ce este ciudat, în cartea lui Constantin Chiriţă, este faptul câ deşi toate sau aproape toate personajele sale creează istorie şi că deşi acest act de creaţie este scânteietor şi dramatic, toate sau aproape toate personajele îşi încep existenţa o dată cu declanşarea unei pasiuni fundamentale, fără o memorie mai generală. Deşi cartea îşi plasează acţiunea aproape imediat (la vreo doi-trei ani) după terminarea războiului, în biografia nici unuia dintre ci nu mai răzbat ecouri din tragicele evenimente petrecute mai dinainte. în acest sens, deşi acţiunea cărţii este plasată într-un timp istoric aproximativ exact, ea îşi părăseşte localizarea, propunând o fină şi discretă generalizare, pornind spre tipizare nu numai indivizii deveniţi personaje de roman, ci şi anumite grupuri şi angrenaje de relaţii sociale.
Deşi scrisă acum zece ani, cartea nu-şi pierde cu nimic din prospeţime, nici din farmecul naraţiunii, nici din interesul problematicii, nici din inefabilul dureros al cântecelor ei de dragoste. Am citît-o cu drag şi cu pasiune, iar după ce am terminat lectura, zile în şir mi-au revenit în memorie pasagii întregi, personaje, gesturi, ca şi toţi cititorii lui Chiriţă, m-am întrebat şi eu oare de unde o fi cunoscut-o atât dc bine pe Justiţia Miclescu şi dacă nu cumva aceasta o fi fiind X, oare de unde l-o fi cunoscut atât dc bine pe inginerul Pârvan şi dacă nu cumva acesta o fi chiar Y.
UN POEM EPIC
Mi-am procurat ultima carte a lui Radu Cosaşu, Un august pe un bloc de gheaţă, cerându-i-o chiar autorului, din simplu motiv că în librării s-a epuizat într-o dimineaţă. Sî pe bună dreptate! De mult n-am mai citit cu atâta plăcere o carte care să mi fie nici de scandal, nici poliţistă şi nici de senzaţie!
Cartea lui Radu Cosaşu este un elogiu adus subtilei arre a ziaristicii, un elogiu scris cu o strălucită inteligenţă şi în acelaşi timp de un lirism autentic. Printre multe altele, ca demonstrează că lirismul e profund compatibil cu inteligenta, ba chiar mai mult, că pentru lirismul autentic, inteligenţa este o condiţie liminară. Critica literară a încetăţenit un termen, „lirism lucid", care adesea, în diferitele contexte, a avut un sens dulcc-acrut, ca şi cum ar fi un defect dacă un poet sau altul este şi inteligent. De asemenea, s-a motivat răceala versurilor unor poeţi prin inteligenţa lor. Personal, consider căldura ca fiind inteligenţă, iar răceala unor versuri „inteligente" provenind poate tocmai dintr-o mediocritate a acesteia. Dar sâ revin la obiect.
Ceea ce surprinde în metoda cărţii ultime a hu Cosaşu e folosirea citatului, a tăieturii din presă, ca material principal de construcţie. în cazul acestei cărţi, citatul, tăietura de ziar, - fiecare citat, fiecare tăietură de ziar nu are o accepţiune în sine, ci joacă rolul, fiecare în parte, al unui singur cuvânt.
Se manipulează astfel cu o serie de „verbe" noi, intermediare între marele epos şi întâmplarea banală, între absurdul
368
NICHITA STANESCU
PROZA
369
întâmplării, şi firescul legităţilor. Comentariul autorului, intenţionat discret, leagă pe parcursul cârtii din ce în ce mai firesc fapte şi întâmplări din cele mai disparate cu putinţă.
Rezultatul este inedit, dc un inedit de cea mai nobilă esenţă.
Prozator şi ziarist, Radu Cosaşu, făcând elogiul confraţilor lui ziarişti, devine un poet epic original, pc care clanul poeţilor novatori ar trebui sâ-1 primească la sine.
George Căiinescu sublinia odată arta citării, echivalând-o cu un act critic. Parte din valoarea Istoriei literaturii române şi din valoarea judecăţilor sale critice descinde în mod direct din arta citării autorilor discutaţi.
Şi în tânăra generaţie de critici literari avem un exemplu: un critic şi un om dc carte strălucit, cum e Nicolae Manolescu, îşi bizuie marea majorirate a judecăţilor sale de valoare implicite tocmai pe arta citării (şi de aceea poate a şi fost uneori înţeles în mod greşit, ca fiind un critic „impresionist"). Iată că avem acum de a face cu o extensie a acestei arte a citării. Nu atât ce citează Cosaşu din presa de pretutindeni e interesant, ci cum citează, în ce ordine logică şi emoţională.
Plină de mesaj umanitar, implicată în fenomen, dar îngăduindu-şi din când în când atât de higienica distanţă ironică fată de obiect şi faţă de sine însuşi, cartea lui Radu Cosaşu este de fapt un poem epic original care se citeşte cu sufletul la gură.
Profund originală ca experiment în literatura noastră, această lucrare n-are nimic din sfidarea obraznică a căutărilor sterile, ale hu acel „a căuta pentru a căuta" sau ale lui „a fi original pentru a te afla în treabă". Ea a apărut aproape simultan cu două alte cărţi de „publicistică"; e vorba de excepţionala carte a lui Marin Preda Imposibila întoarcere ş\ de atât de interesanta mărturisire a unei generaţii, datorată poetului Adrian Păuneseu, care-si strânge interviurile sub titlul sugestiv Sub semnul întrebării-, amintesc, de asemenea, Destinul
cuvintelor de Constantin Ţoiu, scriere de o înaltă ţinută intelectuală.
lată câ dacă putem spune despre anii trecuţi că au fost anii prozei sau anii poeziei, putem spune cu certitudine că anul 1971 este anul publicisticii, al publicisticii maturizate, trecute prin filtrul unei conştiinţe profunde de sine; al publicisticii devenită, tară să-si trădeze specificitatea, artă autentică.
370
PROZA
37!
MARCEL MIHALAŞ. NUME
Când Mareei MihaJaş scrie în poezia Nume (poezie care dă titlu culegerii sale) că:
Pe toate lucrurile pe care pun mâna las un nume,
o imagine statornică a mea, şi apoi le dau drumul să zboare. Toate mă reflectă.
Trebuie să fim fericiţi că un copac este un copac,
că aerul este aend,
să le strigăm aceste nume
cu bucuria că ne recunoaştem,
îl cred, şi sunt cuprins de acel fior al prospeţimii, pe care ti-1 dă autenticitatea, sinceritatea.
Adeseori, mi-am pus întrebarea: la urma urmelor, cc-i aceea sinceritate într-o operă literară?; în ce constă autenticitatea unui text literar?; când se poate spune câ o poezie citită c sinceră, e plină de autenticitate, într-un cuvânt, e trăită? Răspunsul e dificil, adeseori un criteriu sau altul neexplicând satisfăcător impresia de sinceritate sau de nesinceritate, de autenticitate sau de mimă. Totuşi, prima observaţie care s-a impus ca obiectivă (deşi e atât de greu să fii obiectiv într-un domeniu în care tocmai afectele se constituie în criteriu) a fost aceea a regulii ocolirii locului comun, a expresiei obosite, a repetării
Extenuante a unei metafore, frumoasă - dacă rămâne nespeculată, fie. Şi atunci, cum ne-am mai putea explica farmecul şi puterea de atracţie a unor locuri comune poetice? Prin contaminarea lor dc către personalitatea unui mare poet, atunci când întâlnim aceste locuri comune în opera unui mare poet? Prin forţa lor conţinută, de amplă generalizare a unui sentiment, de cheie care descuie variantele multiple ale unui sentiment prototip?
în mod ciudat, de la caz la caz., toate răspunsurile sunt bune şi (vai!) nici unul cât de cât satisfăcător.
Judecând, însă, că literatura, în genere, şi poezia, în special, transfigurează realul (iar sinceritatea şi prospeţimea sunt corelaţiuni ale realului), că actul transfigurării este un act de fantezie, de imaginaţie (bineînţeles selectivă), vom căuta să aflăm răspunsul la problema noastră, examinând (fie şi sumar) fenomentul numit fantezie.
Mai întâi, din punctul de vedere al problemei noastre, fantezia nu poate fi, nici sinceră, nici nesincerâ, dar oricum, .prin ineditul ei, este proaspătă. Dc asemenea, ea declanşează în artă sentimentul sincerităţii şi al autenticului. în poezie, spre ,diferenţă de fenomenul psihologic declanşat de real, nu avem de-a face cu sinceritatea înţeleasă ca o consecuţie logică şi pasională, ci cu sentimentul sincerităţii; nu avem de-a face cu prospeţime, ca fenomen de înnoire naturală, ci cu sentimentul prospeţimii; nu avem de-a face cu autenticitatea înţeleasă ca o concordanţă dintre fenomen şi expresia luî în cuvinte, ci cu ■sentimentul autenticităţii. Toate decurgând din fantezie, fantezia, ea însăşi, nefiind un senriment, ci un limbaj, limbajul specific al poeziei.
Fantezia poetică este determinată de real si face parte din sfera realului. Ea are un sens moral (etic) determinat de real, un sens pozitiv (cu o scară de nuanţe) sau un sens negativ (de asemenea, cu o gamă de nuanţe). Fantezia poetică face parte
372
NICHITA STANESCU
PROZĂ
373
din real, dar ea determină irealul, stârneşte irealul: cântecul, visul, basmul, viziunea.
Când poetul Marcel Mihalaş scrie, în inspirata sa poezie întoarcerea soldaţilor.
Ca într-un film întors, solă/iţii uneori
trist se ridică, se desprind din fiori,
— şi-ncheie rănile, aleargă tare,
sărind înspre tranşeea de plecare,
îşi regăsesc ţinuta militară,
bat pas de front în sunet de fanfară
şi se întorc, cu spatele acasă,
spre-o mână de femeie - de mamă, de mireasă,
termină câte-o şcoală, fumează nepermis,
bat mingea pe maidane şi râd într-un cais,
sunt duşi apoi de mână, poartă breton si basc,
de-a buştlea se urcă în paturi şi se nasc,
nu realul acestui poem ne tulbură, ci posibilitatea (fie ea şi absurdă) realului de-a dobândi brusc un timp reversibil (posibil în memorie şi în poezie); putem spune pe deplin câ c un poem plin de prospeţime, de autenticitate, de sinceritate.
Fantezia poetului, învestită cu un semn moral pozitiv, o acceptăm cu plăcere în capriciile ei pline de o melodioasă delicateţe: o primim în meandrele ei ca pe o după-amiază a poeziei de toamnă, atât de transparentă şi de liniştitoare, încât culorile o străbat într-o amănunţime pe care numai ochiul, neobosit încă, de copil, o poate percepe.
Cartea de versuri Nume a lui Marcel Mihalas stârneşte o impresie aparte, greu de definit. Fantezia poetului este puternică, fără sâ fie luxuriantă.
F,xistâ o pondere între exprimat şi sugerat, un echilibru delicat între inspiraţie şi elaborare, un mod lucid şi sentimental al comunicării emoţiei, un zbor de libelulă şi de elicopter deasupra inimii lucrurilor:
De-acum ai murit. Vei trece în ciclu anorganic. Ti-or roade trupul viermii şi viermii vor muri. Te vei filtra in aer, egal acum şi trainic, şi-ti orice răsuflare din tine vom sorbi. Şi oasele curate şi-atâta de spălate ce le va linge apa şi le va mângâia, simţi-vor bucuria desfacerii treptate de ditoria vieţii, care le-ncătuşa. în apă se vor pierde. Fluide si uşoare, se vor scălda în soare, şi-ajunse la liman, vor închega pe-o stâncă un aspru bust de sare, cu fata stând întoarsă spre ocean.
[Resnitrire, stanţe scrise la moartea lui Hemingwav)
De asemenea, există, în această carte de poezie autentică, o permanentă opţiune pentru lucrul finit, reducând uneori, la scară, priveliştea cosmică, numai ca să poate ti cuprinsă cu ochii Ca şi cum cântecul ar fi făcut dintr-o dată orizontul strâmt -{Cântec) sau mărind, la scară, un sentiment fugar, numai sâ încapă în conturul rotund al unei secunde:
Dar sub pojghiţa moale în care-am dăltuit, împung colţuri din trupul cel nedezvăluit. Şi câte-un gol se cască, câte-o rană, Sub masca noastră fără de prihană.
{Cavalerii mascaţi)
Marcel Mihalaş este unul dintre acei rari poeţi ai tinerei generaţii - şi nu numai ai acesteia - care recompun structura unei molecule in toate valenţele ei, la dimensiunile inteligibilului, si care desenează timpul de trecere la meridian al unei stele, ca pe o sclipire de emoţie, alunecând de pe ochiul stâng pc ochiul drept.
374
PROZA
375
PIATRA
Mă aşteptam ca volumul dc poeme Piatra, al lui Constantin Ahâluţâ, să Fie primit cu entuziasm de critica noastră de poezie, de obicei generoasă. Cu mirare constat însă câ s-au scris despre această carte, unică în felul ei în peisajul poeziei noi, numai câteva recenzii repezi si câteva consemnări neutre. S-ar putea explica acest fenomen, poate, prin sufocarea criticului copleşit dc un număr mare de apariţii editoriale interesante şi valoroase. S-ar mai putea nota că, în ultimii doi ani, au apărut, ca niciodată poate în poezia românească, atât de mulţi poeţi noi şi totodată valoroşi, poeţi care fiecare luat în pane. cu un deceniu în urmă ar fi stupefiat critica si ar ti devenit fără îndoială obiectul unor exegeze profunde şi entuziaste.
Din păcate, acum, urechea criticului se apleacă nu numai asupra valorii literare în sine, ci si asupra zarvei tinereşti şi îndreptăţite pe care unii autori o fac, aureolându-şi cărţile cu gesturi şi cu teorii, şi chiar cu un anume prezenteism acut in epica noceurnă a schimbului de opinti critice
Constantin Ahâluţâ este un timid si un retras, unul dintre acei poeţi întorşi mai degrabă în sine decât în afară, profund discret cu sine însuşi, rar la fată cum s-ar zice. Şi peste toate acestea evoluţia scrisului său nu are nimic spectacular în ea, nu este nici de natură să epateze şi nici sâ placă iubitorului de poezie nervos şi grăbit, dornic de senzaţii tari.
Am intuiţia câ nu este un spontan, ci, dimpotrivă, un meditativ, un decantat, un artist pentru care metafora este o -insignă emailară si stranie, superstiţioasă aproape, din care decurg luciuri şi lucioli, semne de linişte si de melancolie apăsătoare a finitului.
Fluxul arzător, tensiunea lirică nu îi sunt străine, numai că I ele au o monumentalitate interioară care distruge catargele î posibile numai în exterior.
Puttra - poem unitar şi inefabil, Amintirea pietrei- mozaic dtntr-o arhitectură ruinată-n viitor, dar aptă de o arheologie neinventatâ încă, în mijloacele ei de propensiune inversă, constituie materialul acestei cărţi solitare. Navigator solitar, I Amundsen liric, a cărui aspiraţie e glacialitatea purităţii (şi n-aş fi fost obligat să folosesc cuvinte alese dacă „şi condiţional" | critica si-ar fi făcut datoria faţă de valoarea reală a Pietrei), Constantin Abăluţă se înscrie prînrre aleşii poeziei noi.
O-ndestulare
topeşte plopii peste casele de lemn. Pe lutul zilelor tu stai la margini şi te zărim sfidând in cel din urmă ceas pe cel ce-şi cântăreşte singurătatea pielii lui smucindu-şi oasele. îşi ţine mâinile pe faţă până când nu mai sunt ale lui, aruncă în aer o umbră rară ca o iarbă. Şi tu te-aşezi.
Comentariul la frumuseţea nobilă, meditativă şi întristată a unor versuri ca acestea, pe care le-am transcris cu o mână de ah poet, pe care le-am gustat cu ochi de o altă culoare, pe care le-am resimţit într-o altă inimă mai violentă şi mai obosită, totodată, comentariul acestor versuri nu poate fi decât o adăugare unei stări de spirit fâcându-şi rugăciunea înainte de somn.
Piatră tu, înverşunată dar nebănuitoare, dimineaţa restabileşti scheletul continentelor ce-avură loc
376
NICHITA STANESCU
377
cândva din insule răzleţe aruncate
pe toate mările; tu iar, din zilele
şi nopţile pământului închegi un miez pătrunzător
atât de rece pentru noi vai şi îndepărtat
când lăturile zeilor îşi află aici trebuinţă, feştile
in părul fetelor în zorii de zi, văduvele de calcar
ale celor bănuiţi se sfărâmă mânflndu-ne degetele.
Curgerea de revelaţii supuse gheţii, şir de cuvinte marcate, cum sunt marcate lingourile, eu nu fac altceva decât să atrag îngrijorat atenţia asupra lui, colegial şi admirativ, căci m-as simţi stânjenit de faptul că un adevărat poet cum e Constantin Abâluţâ ar putea fi trecut cu vederea de oamenii cinstiţi, când eu, om cinstit, nu-1 trec cu vederea.
AVANT-SENTIMENTE EA UN VOLUM DE VERSURI
îndeobşte poetul, atunci când există, se constituie ca un fel |'de nepot al verbelor. Nepot de mătuşă sau nepot de Shakespeare.
Mişcarea aceea care foloseşte cuvântul drept roată, mai ales | oe verb si de timpurile sale, se agaţă.
Tin în braţe copilul din foi scrise mărunt. O casetă cu şerpi. ici, alta a fost ideea. în detestarea limbii scrise nici măcar l^teagurile ei, - verbale - n-au mai fost luate în considerare.
Carte bizuită pe substantive. Când o citeşti, numai nume de |klucruri şi numai nume de lucruri.
Să vedem despre ce lei de nume este vorba şi despre ce fel de lucruri esre vorba. Sâ vedem dacă poetul este consecvent | până la capăt sau dacă nu.
îl Este şi nu este. Substantive vivandiere, cu toatele migrând 1 în sintaxă către epitet. Un substantiv în cazul poeziei pe care ■| o scrie Petre Stoica nu joacă niciodată rolul subiectului. Subiect cu translaţie spre predicat. Refuzând verbul - diavolul verbului - se mută cu tot calabalâcul semantic în epitet. Şi epitetul! - un ţ. fel de iubită platonică. Un fel de părăsire a staticului. Un fel &- de umbră a punctului, cum ar zice Euciid la capătul unei beţii.
Dar aceasta a fost o remarcă. îmi veti cere un exemplu, | Manuscrisele poetului mi-au alunecat printre mâini. Nu citez, citiţi-1 şi veti vedea că am dreptate. S-ar zice că el este înnebunit de prezentul acut. Da şi nu.
378
NICHITA STANF.5CU
379
Prezentul, în cazul acestei poezii, este un prezent mai degrabă istoric, un prezent translat către prezentul general al umanităţii. De aceea, poetul în mijlocul unei zarve dc substantive particulare brusc ia la subţioară o liră aidoma cântăreţului latin. H desuet? Da şi nu.
Este desuet pentru că are de tot strania plăcere sâ cânre la liră lumea armelor atomice şi nu este desuet pentru ca emoţionându-sc cu propria nostră emoţie face acest lucru pc coardele abstracte ale unei lire.
Obişnuieşte să fie neprevăzut. Când tc aştepţi sâ-î curgă substantivele, ele se înţepenesc deodată într-un altfel dc înţeles.
Paradoxurile lui de fapt au translaţie către o dogmă individuală.
Ne race sâ râdem, ca să fie sîgur câ ne dă lacrima la ochi. Ne vorbeşte despre patefonul cu pâlnie ca sâ ne fie dor de pământul pe care-1 părăsim în rachetă.
Poetul este frumos, are ochi albaştri înfundai! în cap. Poetul înjură si iubeşte rachetele în timp ce stă drept, în mâna dreaptă cu hăţurile unei cvadrige.
VASKO POPA
Ceea ce e uimitor în opera poetică a lui Vasho Popa este universul ei tensional, surprinderea sentimentului în momentul lui de implozie.
Deşi aparenta versului, de cele mai multe ori lapidară, pare a indica o sublimare a sensurilor, o tentaţie de cristalizare în simbol, lectura atentă dezvăluie un proces invers, şi anume o subtilă dezagregare a simbolului, o încorporare a lui în materie comparabilă cu fisurarea în stea a geamului mat, străbătut de o piatră transparentă.
Este o poezie a mulajelor. Materia verbală păstrează în ea, ca o matriţă, imaginea inversă a tensiunii gata însă oricând sâ o restituie în cele patru dimensiuni. De aici si impresia de eliptic, corespunzând densităţii; de stil Indirect, corespunzând spiralei înscrisă pe cochilii.
Evident, versul lui Vasko Popa nu are incantaţie fonică, ci una metaforică, si poate de aceea se dăruie mai dificil, dar mai de neuitat.
Fondul magnetic al acestui tip original de poezie îl constituie folclorul local, nu numai pe latura de despersonalizare a eului liric şi de dispersare a lui în viziunea grandioasă a jocului, a ritualului, ci şi în cruditatea, în spontaneitatea conexiunilor pe care le stabileşte între real şi vis. „Când ne scufundăm privirile, notează undeva poetul, în profundele oglinzi ale poeziei noastre populare, in vertiginoasele eî
380
NICHITA STANESCU
vârtejuri, ni se pare câ în adâncul fiecărui cuvânt întrezărim cheile miraculoase care deschid misterioasele uşi ale frumuseţii, ale acestei frumuşeii creată de om ca sâ învingă prin ea urâţenia, timpul si moartea... Numai urmând pista enigmatică -enigmă niciodată rezolvată pe deplin - a acestui fertil fluviu subteran se poate ajunge la inima lumii, făcând să se audă ce! puţin una din bătăile ei, prin vocea oamenilor şi a pământului nostru... Acolo în adâncime, în profunzimile poetice ale limbii noastre, se odihnesc adeseori, sub muşchiul si nisipul uitării, izvoarele marilor noastre curente poetice trecute şi viitoare."
Dar forma ia o turnură individuală, stranie în primul contact, din pricina ineditului ei şi a modului abrupt de abordarea temei, redobândmdu-şi treptat firescul, naturaleţea, pe măsură ce ochiul se adaptează la tipul de lumină emanat, pe măsură ce timpanul se adaptează la ultrasunete. Apoi, cu greu îţi mai poţi imagina alt fel tratate decât în stilul lui Vasko Popa zonele de sensibilitate descoperite şi adăugate poeziei.
Uneori, în cazul poeziei, o anumită ciudăţenie provine mai degrabă din profunzimea cu care e abordat un subiect, decât din particularităţile stilului; şi după cum analiza atomilor nu sc poate practica în fizică fără ajutorul matematicii, există şi în poezie un fel de matematică a metaforelor, absolut necesară în cazul investigaţiei diferenţiate, asupra locului comun.
O astfel de mutare de unghi de interpretare se produce în poezia lui Vasko Popa. Conceptul dc joc, de ritual, este scos din accepţiunea Iui alegorică, deşi cl inai păstrează încă însemnele alegoriei, devenită însă suport de plecare spre o viziune care nu mai poate accepta nici o formă a stilizării.
Acesta trăsătură e puternic marcată, de exemplu, în ciclu! de poeme Jocuri, în care ritualul, alegoria, se decantează, coborând ca un lichid greu la fundul paharului, lăsând la suprafaţă o materie fluidă inefabilă.
PROZA
381
Simbolul coboară din generalitatea lui, se filtrează făcând I loc sentimentului singularizat, unic, capabil să reproducă vizual I partea nevăzută a lucrurilor şi să convertească în cuvinte ceea ce nu tine de cuvinte.
Depăşind simbolul, prin unicitatea si singularizarea | sentimentelor, ne aflăm în fata unui fenomen similar cu o geneză dc mituri. Dc altfel, structura poemelor lui Vasko Popa tinde în permanentă să se constituie într-o cosmogonie originală, sâ găsească echivalenţa în sentimente ale categoriilor filosofice Descriptivismul, deci, este exclus, iar fabtdaţîa redusă la acel minim suficient ca să dea dimensiunea desfăşurării în timp a unui sentiment.
Circuitele acestei opere sunt deschise dar arcurile de cerc trasate fac posibilă, încă de pe acum, configurarea viitoarelor arii cuprinse.
382
PROZĂ
383
UN MENHIR DE AER
Nu numai pentru cititor, dar şi pentru cei obişnuit cu interiorul poeziei, Eliot este cel puţin un dificil şi un straniu. Şocul lecturii este întru câtva asemănător mirajului unui pământ necunoscut sau, şi mai şi, mirajului unui teritoriu sufletesc neabordat încă.
în aparentă, autorul, magnificul poet, nu-şi propune acel lucru simplu şi până la el firesc: să-şi seducă cititorul, să-şi exalte prietenii, prin deosebite şi mult rafinate versuri.
M-am întrebat, adeseori, în ce a constat fascinaţia poeziei lui Eliot. Sonurile ei, fără a fi cu tot dinadinsul ieşite din comun, sunt departe dc a urma logica sentimentelor, logica convenţională a secolului. Meditând îndelung asupra ţesăturii de cuvinte redată astfel în limba română, pentru întâia oară, în extenso, de către vechiul prieten Aurel Covaci, am început să pricep de ce acest domn Eliot, fără să fie mag, - vrăjeşte.
Secretul (dacă există vreun secret, dacă există vreun secret exterior harului natural al poetului, exterior unei logici subiective, cu care ne obisnuiscrăm atunci când ziceam despre noi înşine că suntem frumoşi, sau despre cele citite câ sunt frumoase, pentru câ ne făceau frumoşi) constă, poate, dacă intuiţia mea nu a fost visată, în aceea câ Eliot produce intuiţie.
Ce intuieşte el? El nu intuieşte mai întâi visul, viziunea. Pentru Eliot visul şi viziunea sunt numai materialul de construcţie: cuvântul. De aceea, poate, există un oarecare
rafinat, dar nu snob, dispreţ al cuvântului în construcţiile sale I numite de sine însuşi poeme.
Ce a intuit el? Ce a intuit el şi noi, cititorii lui, nu credeam că ţine de poezie. El a intuit nu starea de graţie, ci, dacă cititorul I îmi îngăduie să compun un cuvânt fără şansă de adoptare, el a intuit starea dc „ingraţie". Şi nu e vorba de acea estetică a urâtului (evident opusă frumosului sau ideii de frumos) aşa 1 cum o concepuse, în romanticul secol XIX, Baudelaire; sau, aşa I cum ne-a impus-o, în Florile sale de mucegai, Arghezi.
Estetica „urâtului" ea însăşi este o formă, poate mai activă, I poate mai tensionată a esteticii frumosului. Dar acestea două, ele însele în structura lor, sunt subsumate ideii de viziune în poezie. Cu alte cuvinte, subsumate sistemului valoric care acor-f dă plusuri sau minusuri puterii de viziune însămânţată în poem. Cred că nu fac o eroare atunci când îmi place să afirm că Eliot respinge (conştient sau nu) criteriul viziunii, luat drept criteriu valoric. Nu ştiu dacă e singur, dar o oarecare polemică cu magnificul său înaintaş Shakespeare poate fi dedusă din scriitura atât de dificilă, la prima vedere, a marelui nostru contemporan.
Punem acest criteriu înalt de comparaţie, nu atât de dragul dc a stabili o ierarhie, ineficientă şi gratuită, de altfel în cazul poeţilor autentici, ci, mai degrabă, din dorinţa de a trage un hotar între zonele de sensibilitate, totuşi accesibile şi nouă, cititorilor de poezie moderni.
Revin şi subliniez: atât cât ne pricepem în acesta delicată şî suavă entitate, poate cea mai aptă de a conserva, dar şi de a impulsiona sensibilitatea unei naţiuni, limba, vorbirea, şi, în esenţa, - poezia. Eliot nu este descoperitor de formule inedite şi nici de abracadabre, bănuite în copilăria umanităţii.
Ceea ce ne tulbură este esenţa formulei şi a manierei întru câştigul sensului şi al unei tensiuni estetice de tip inedit, ca sâ nu zicem nou.
384
NICHITA STANESCU
PROZA
385
A închide un autor într-o formulă e treaba didactică a criticului de specialitate, dar este un aide-memoire al cititorului dc poezie. Stingheriţi, cu sentimentul aproximaţiei necesare, pentru a fixa, totuşi, în cuvinte ceea ce ţine atât de puţin dc cuvinte (poezia), vom încerca ideea aproximativă, care este posibilă operei lui Eliot: Eliot este precursorul poeziei-eseu. Simptomatic, nu puţini poeţi ai secolului nostru au resimţit ca plină de sens formula: poezie de idei. Defectuoasă cum este, această formulă are totuşi un cristal de realitate în ea. Nu îi opun o altă formulă, pentru că ideea depoezie-eseu este mai degrabă o observaţie decât o idee. Dar, ca observaţie, şansa ei de adevăr este sporită.
Mai întâi: procedând ca vechii profesori de estetică sau ca geologii experţi în pietrele cuvântului, vom depista, cu propriile noastre pupile afective, revenirea motivelor clasice şi în poezia lui Eliot. Despre ce fel de revenire este vorba? Despre o revenire înmuiată.
Coriolan — spre exemplu - nu mai respectă decât inerţia temei, nu şi carnea ci. Să fie poemul Coriolan o reconstituire istorică? Da! Este o reconstituire istorică. Numai că este nu o teconstituite a istoriei, ci o reconstituire a istoriei prezentului imediat. A unui prezent cu rădăcini. A prezentului cu rădăcini în istorie. Şi nu e vorba de epica istoriei, ci de irezistibila dialectică a sentimentului istoriei. Un trecut, o istorie din punctul de vedere al sensibilităţii prezentului, - în care ponderea alunecă spre prezent mai ales - şi mai puţin spre istoric. Când spunem istoric, ne gândim la trecut. în cazul lui Eliot, când spunem istorie, ne gândim la timpul prezent.
Tehnic vorbind, lingvistic, invazia de terminologie politica si sociologică este imediat sesizabila în poezia lui Eliot. As spune chiar crispantâ, în măsura în care nu ne-am obişnuit încă şi cu aceasta. Eliot este un inventator. Dar ce e, de fapt, un inventator? Un inventator este cel care izbuteşte să reproducă încă ceva din ceea ce există. Le spunem inventatori, iar nu lingvişti,
| pentru că, deşi traducători între noi şi altceva, pun în faţă nu o limbă cu altă limbă, ci, hai să zicem, spre exemplu, o frunză, un iepure, un fulger, un recif, cu o limbă. Cam aşa ceva. Şi dacă, din starea de spirit din clipa în care compun această I vorbire despre Eliot m-am oprit la ideca didactică de motiv, I să ne îngăduiască cel ce citeşte sâ ne referim şi la motivul apocaliptic; dar pentru că Eliot înmoaie si neesentializeză I motivele, în cazul lui, apocalipsa şi acel precoce fin desiecle, ne I dă senzaţia, dacă nu şi ideea, mai degrabă a leşinului, decât cea a morţii. Faţă de moarte ideea de leşin este o idee de cameleon. Dar ca să nu vorbim în zadar, îmi voi îngădui să I citez, mai întâi, în întregime, a ducea parte din poemul relevant I Oameni găunoşi (1925), în atât de fireasca şi frumoasa rescriere în limba română a lui Aurel Covaci:
Aici ne-nvârtim în jurul perei ghimpoase. Pară gbimpoasă, pară gbimpoasă, Aici ne rotim în jurul perei ghimpoase, La orele cinci dimineaţa.
între idee Si realitate Intre mişcare Şi faptă Se lasă umbra,
Căci a Ta este împărăţia.
între concepţie Şi creaţie Intre emoţie Şi reacţie Se Iasă Umbra
Viaţa este foarte lungă.
între dorinţă Şi spasm
386
N[CHITA STANESCU
PROZA
387
între potentă Şi existentă între esenţă Si descendenţă Se lasă Umbra
Căci a Ta este împărăţia.
Pentru câ a Ta este
Viaţa este
Pentru câ a Ta este
In Jelui acesta vine sfârşitul lumii în felul acesta vine sfârşitul lumii In felul acesta vine sfârşitul lumii Nu cu un pocnet, ci cu un scâncet.
Nonfigurativa, de neimagiiiat prin simţurile traduse in cuvinte, această apocalipsă are darul dc a răscoli mai ales emoţia, mai ales sentimentul. Nu este un sentiment melancolic, dar nici unul apodictic. Nu este un sentiment de acceptare, dar nici unul de opoziţie fermă.
Nu este un sentiment de om integral compus din cap, trunchi şi membre. Ci este un sentiment numai al unei părţi din om. Bunăoară, a creierului său.
Ce este foarte personal şi unic în Eliot, e, poate, egala măsură a inadaptării lui la trecut şi la viitor. Şi, si la prezent, în ciuda tensiunii maxime pe care straniul poet o izbuteşte, el înmoaie ca pe un nod gordian clipind în aer sentimentul istoriei. Istoria, pentru el, nu este un fiindal. Anticipaţia, pentru el, nu exista. E'xistă numai scâncetul de naştere. Numai scâncetul, numai el. Dar ce scâncet!
Fiinţa sensibilităţii şi-o colorează după prilejuri. Culori suprapuse simultan! Fără să aparţină istoriei, pare a-i aparţine. Izgonit din dinamica prezentului, viitorul nu-i dă găzduire, încercând sâ se culce pe cuvinte, în afară de melodie, cuvintele
I îi sunt de gheată. Ca sâ poată să fie, împrumută muzica vorbirii. | Ca sâ poată să aibă memorie, se îmbracă într-o stilizată haină a istoriei. Ca să poată visa - ci recurge la idei, ia forma literelor lor. Sacru cameleon! Sacru cameleon, vorbind limba de menhir I al lui Shakespeare.
Deci, un menhir! Un menhir de aer ca si vântul!...
388
PROZĂ
389
UITE, CE ALBASTRU TRAGIC!
Era-a 1956 când, împreună cu un prieten, am făcut o îndelungată vizită marelui nostru pictor Ţuculescu.
Era singur. Deschisese la el acasă, pentru amici, o expoziţie cu sens polemic: artistul se simţea preluat în câteva teme ale sale dc un coleg care tocmai inaugurase o expoziţie publică. Totul era plin de tablouri. O, daca nu s-ar fi prăbuşit, desigur şi tavanul ar fi rost plin de tablouri. Era o scara lungă de lemn, purtând în vârf un superb portret al lui Gala Galaction, un fel de Tolstoi mai mare peste toate culorile.
Ţuculescu era un bărbat nemaipomenit de frumos. Stătea singur între culori şi se bucura de ele cu voce tare. Cred că, în secret, le şi striga pe nume. Cred că, în secret, pentru el fiecare nuanţă purta un nume de bărbat sau de femeie. Sc oprea în faţa câte unui tablou şi exclama plin dc încântare:
- „Uite, ce frumos esre!"
Ia un moment dat, a scos de undeva o pânză, declarând:
- „Cum, eu nu sunt realist, uite tabloul ăsta din tinereţe!" Ne înfăţişa un peisaj închipuind un câmp cu scaieţi,
deasupra căruia cerul cobora pc trepte din ce în ce mai închise dc albastru.
- „Uite, ce albastru tragic!"
Şi cu degetul întins, asemenea unui autor antic, potrivea o mască de culori fixe peste emoţia atât de schimbătoare a unei viziuni.
Atunci, mi-a fost dat să văd, pentru întâia oară, autoportretul în formă de ulcea, autopotretul fără gură, şi unul dintre acele peisaje în stil de covor oltenesc, care, mai târziu, vor ridica faima culturii româneşti până la nouri.
- „Uite, ce albastru tragic!"
Şi noi ne uitam şi repetam fără voie exclamaţia devenită vers. Mai ţîn minte încă o pânză stranie pe care atunci n-o pricepeam. Artistul mi-a spus:
- „Aici se vede un cer negru, mai jos se vede un mal galben. Aici, pe acest mal, stau ochii celui ce priveşte, prin vale se văd mai multe dungi, ele nu sunt altceva decât culorile de pe bunda unei ţărănci care a trecut mai devreme pe aici, nu sunt altceva decât culorile de pe bunda ei, deşirate în aer, plutind prin aer. Ea a trecut, dar fiecre pas al ei a fost văzut de către un ochi şi atunci şirul întreg de ochi care au văzut-o o recheamă".
Aflând că suntem nu tineri pictori, ci tineri poeţi, Ţuculescu ne-a cufundat mai apoi într-o lungă şi doctă discuţie despre Mallarmc şi Valery, pc care-i preţuia şi despre care avea păreri profund originale.
Om copilăros, om savant, om din cale-afară de frumos, şi cu părul spre alb, cu vocea dc un timbru hiperborean, ne primise pentru o zi în arhipelagul lui de ochi şi poate că şi acum în aerul de arunci, trupurile noastre trei stau înşirate în fiecare gest al lor, pe o scară de lemn plină de tablouri şi purtând în vârf un portret al lui Gala Galaction ca pe un fel de Tolstoi mai mare peste destinul culorilor.
E un noroc al destinului meu că l-am văzut cu ochii. Nu îndrăznesc sâ scriu mai mult, pentru câ ţin minte foarte puţine imagini şi foarte multe sentimente. Sentimentele se înfăţişează în cuvinte, numai când vor ele. Ele ar vrea să se arate acum, sub forma culorilor. Mâna încearcă să prindă o invizibilă pensulă. Sc apropie nesigură de o invizibilă pânză. Este chiar tabloul din tinereţe al pictorului. Un câmp de scaieţi, un câmp viril şi odihnit cum rămâne pământul după ce a fost păscut de
390
NICHITA STANESCU
391
o turma de tauri. Deasupra, cerul coborând din albastru spre albastru absolut, spre un albastru invizibil. Şi vocea aceea melancolică sî triumfătoare: - „Uite, ce albastru tragic!"
CALEA LACTEE
1.
Portret exterior: chip pietros, cub de stâncă spart de un surâs de adolescent, timid, neconfesiv.
Prezentă masivă şi iradiantă impunând insesizabil.
Cine arc norocul sâ stea câteva ore în preajma lui Aurel Stroe poate contempla cu ochiul liber seriozitatea si măreţia unui artist autentic, conştiinţă care fărâmă limita trecătoare a secundei, încremenind-o în memorie şi, în acelaşi timp, declanşând-o într-o proiecţie ulterioară viitorului apropiat.
în fine, cuvintele sunt de prisos ca şi fotografiile de epocă.
II.
Ascultând Concertul pentru clarinet şi orchestră, în inter-pertarea de excepţie a lui Octav Aurelian Popa, în acurateţea pe care tt-o poate da televizorul, sau
ascultând a nu ştiu câta oară
imprimat pc disc acel unghi numit
Arcade, sau
ascultând Orestia pe o bandă de magnetofon, cu acea acurateţe câtă ţi-o poate da imprimarea pe-o bandă
392
NICHITA STANESCU
PROZA
393
de magnetofon
dar în prezenţa lui Aurel Stroe, arrage după sine amintirea sfântă a ridicării de subţiori a femeii tale iubite spre fereastra de lemn a unei biserici de lemn din Maremuresul de
piatră.
Pentru un jurământ de dragoste.
111.
Ce noroc pe poezie şi cât de Bacovia întretăiat de Blaga sub o dantelă de arhiduce a vorbirii argheziene!
IV.
Şi câtă universalitate a năucului de poet dc Ion Barbu
cel care considera limba
română ca pe o vorbire a stelelor şi
încifrând-o ca atare si descifrând-o ca
atare.
V.
Ce meşter în spartul inimii de copil si în necoasere de adolescenţi maturi!
VI.
VII.
Textul lui neconotativ ne dă Iluzia despre ce ar putea să fie poezia totală; - o descărcare de energie, o confesiune a plăcilor 'continentale rezolvată nu în cânte, ci în graţia fierbinte a geizerilor, în erupţia de lavă solzoasă, răcindu-se în straturi i succesive şi prorectoare, îu jurul semnului.
Ce idee, ce simţământ, ce Cale lactee ce lapte visat, iar nu băut!
394
PROZA
39?
TÂNĂRUL NOSTRU MAESTRU, VASILE KAZAR
Duminica trecută, când o dată cu soarele răsărea şi creierul, ani avut bucuria dc a revedea taina comunicării prin cuvânt, revigorată prin harul desenului.
în atelierul, eram cât pc ce sâzic în tiparniţa exemplarului nostru arrist. cel care întocmai ca şi Hokusai, „cel nebun după desen", în interiorul acelui club cu ziduri de coajă de ou, unde se nasc moduli, am avut revelaţia anei, desenului, ca un proces continuu de gândire, si cu precădere mai înrudit de litera versului care exprimă înţelesul cerului, decât cu albastra coloare a cerului, ce-l identifică doar cu starea sa de a fi.
Subtilă, emoţionată şi tandră cunoaştere a unei arte bicefale, tinându-şi un vultur pc strigătul ochiului si altul în inima mea.
M-am simţit integrat într-o spiritualitate mai largă, într-o reciprocitate pe care viaţa noastră atomică ar putea-o denumi valenţă.
Şef de şcoală, Vasile Kazar creează nu elevi, ci cultură.
El inspiră nu numai linia independentă dc linia sa, acelui care-1 înţelege şi se cultivă, gândindu-1, ci si versul.
Malraux spunea undeva, că ana naşte artă si îi împărtăşesc întru totul opinia.
Opera lui Vasile Kazar nu poate fi fragmentată în cărămizile ei. cî contemplată numai în liniile ei de forţă, în tendinţa ei de cupolă.
lată de ce, ea poate naşte în egală măsură meditaţie şi poezie.
Şi pentru că îl aminteam înainte pe colegul său din alte fevremuri, pc Hokusai, îi dedic pe acesta cale, scumpului fflostru maestru, un Haiktc.
Linie-n zbor este pasărea linie-n zbor eprivirea.
w
I
396
PROZA
397
îndrăznesc să spun că, dintr-o astfel de imagine, Bernea şi-a ales prapurele ca pe o paraşută inversă, ce ţine spiritul atârnat de ea, coborând încet spre ceruri.
Bernea neagă coloarea albă, ca fiind mult prea bogată, oprind discul lui Newton.
Spiţe risipite, foarte colorate, el însuşi osie a lor, Bernea este, şi de aceea suntem alături de el.
SCRISOARE DE AER
Norii mi-apar adesea ca nişte prapuri, cu precădere seara, când se rup, şi luna, dureros de rece si de albă, ca o hernie a iernii, ne doare cu singurătate.
Dar, în acelaşi timp, vedea-vom prapuri, ca semn de sărbătoare laică, întinşi pe pânze nefluturate, cu prilejul unei vizite premeditate la locul unde „dealul-valea, dt-alul-valea", devine concept şi rezidă spălat de vopsele şi vertical, colegul nostru, Horia Bernea.
Ce bucurie de zmee, scoase cu penseta mâinilor din curăţia raftului ordonat, de parcă ar fi un clasor de timbre!
Astfel, se face câ văzui» nu atât Venezuela şi nici arhipelagul Canarelor, cu sau fără stampilă, cât o înălţare timbrată, o scrisoare de aer către crivăţ, către Dunăre, către dealurile Moldovei, trimisă.
De bună seamă că prapurii, aşa cum prin înţelegere inventează Bernea, sunt un ritual fără de ritual, în fruntea unei procesiuni numai de tensiune artistică.
Mi-aduc aminte că la începutul artei filmului (şi să remarcaţi îndeobşte că începutul începe întotdeauna cu o capodoperă), intr-un film numit han cel Groaznic, există o imagine aproape desenată. în prim-plan, profilul negru aproape de strigoi al tarului, iar în plan secund, pe un câmp alb şi nesfârşit de zăpadă, un imens şir de oameni, - ca un şarpe punctiform    înaintând cu prapuri.
398
PROZĂ
399
STAREA DE SPIRIT A LOCULUI
Fătul care înoată în divinul lichid amniotic, prin naştere ar fi înotăror, iar nu mergător.
Nevoia de a merge cu pasul pe valuri s-a început cu felul Pământului.
De fapt, Pământul este tot o mare, tragic neamnioticâ.
Nevoia de val se transformă în piatră, nevoia de mers si de alergare se schimbă în înot vertical.
Colegul nostru de existenţă Sorin Dumitrescu, neobişnuit cu litera, s-a obişnuit, aceleaşi lucruri zîcându-le, cu heroglifa.
Nevoia de loc, iar mai loc decar marea alt loc liber nu cunoaşte, în cazul conştiinţei lui, întocmai ca un cric, ridică purerea liniei orizontale pe verticală.
Ale lui stau pe ziduri, pe stâlpi şi pe pereţi, neliniştind zidul, stâlpul şi peretele, printr-o fereastră.
Prin orice tablou sau orice desen al lui putem a ne uita pe noi înşine, privindu-ne din afară spre înlăuntru.
Şi ce, hieroglifa nu este o fereastră?
Ne mai gândim câ spiritul neliniştit îşi găseşte locul nu în sine, ci în sinea altora.
Coroane de aur în chip de dungi verticale pe capetele nespânzuraţilor.
Ochiul din orbita lui Homer nu avea harul vederii, ci ut pictura poesis.
Locul, Sorin Dumitrescu îl găseşte în semn, în semnificat |' şi în sens.
Vigoarea artei lui îl face să spună că nu a avut norocul să ţdea mâna cu Rembrandt.
Şi ce dacă? Rembrandt, el însuşi, nu a avut norocul să dea 1 mâna cu Rembrandt.
L-aş îmbrăţişa cu braţele statuii Venus din Milo. L-aş auzi cu utechile lui Beethoven. Dar cine mai are braţe dc îmbrăţişat şi urechi de ţ.auzir, altcineva decât cel care începe cu sine şi sc sfârşeşte cu
%toţi?
AVE!
400
PROZĂ
401
PIESA SE NUMEŞTE CARAMITRU
Eu suni locul dc muncă al cuvintelor.
Trupul meu este gazda sentimentelor voastre.
Gura mea este scena pe care steaua se descrie în chip de om.
Numai inima e a mea, - si depune mărturie dc aceasta; -până când şi amicul meu, Nichita, cel care de Ia recepţia de oameni a rugar-o pc telefonistă:
- Vă rog, daţi-mi camera domnului Caramîtru. Recepţiouista I-a întrebat pc amicul meu Nichita:
- Adică, actorul Caramitru?
- Nu, i-a răspuns poetul, întâi domnul si după aceea actorul. Si i-a zis dânşii:
- Cuvântul meu este un loc de muncă la fel de cinstit cum câmpul magnetic e locul de muncă al plugului.
Ce magnetism şi porumbul ăsta?
Despre mine, Caramitru, s-a zis că sunt frumos ca orice actor şi că de asta sunt actor că sunt frumos sî chipeş şi falnic.
{Patetic şi suitor)
Cum o sâ fiu eu frumos? Eu nu sunt urât şi atât, neobişnuiţilor.
De altfel, trebuie sa vă spun că eu sunt tatăl bunicului meu, cel care în Pind avea, din sărăcie, numai un munte, - şi, la numărătoare, numai zece mii de oi, căci fiul meu, adică bunicul meu, număra pe degete şi pe Mioriţa.
Si pentru că Eminescu m-a obligat să vorbesc în faţa voastră I chiar-pe el, de frică că ar putea renaşte, şi pentru că măgarul de Shakespeare m-a făcut trupul neliniştii lui, vorba aia:
- Und'te duci, măgarule?
- I-ha, i-ba, la Ierusalim mă duc. lisus mă călăreşte.
Da' sâ-i lăsăm pe aceştia de pe urmă, sâ-i lăsăm scrişi în cărţi, că m-am şi rugat sâ nu mai fiu eu litera lor vie.
Orăşeni, dacă mi-a plăcut mie muntele fiului meu care mi-a fost şi bunic, de ce nu mi-ar place şi oraşul vostru?
Dacă el număra, fiul meu, adică bunicul meu, oile din zece-n zece degete şi munţii după literele Pindului, de ce l-as mai număra eu pe Eminescu cu inima mea şi pe Shakespeare cu trupul meu?
Eu sunt frumos numai din pricina faptului că nu sunt urât.
Şî vă anunţ că floarea ţării, moarta prin războaie, nu era floare, ci era singerie.
Vă dau vestea bună câ sunt în viaţă şi câ muncesc asupra cuvântului în secret, în timp ce cuvântul munceşte asupra mea.
Şi acum, că tot ati venit la teatru şi aţi plătit bilet de intrare la mine, vă voi tace pc toti cum muntele tace câmpia, - şi vă voi zâmbi; iar poate chiar de-mi veti si place vă voi surâde cu valurile danreloase ale mării celei mari care-si zâmbeşte şi-si surâde monştrii maritimi.
{Indicaţie de regie)
El se uită la ei, ei se miră de el.
402
PROZA
403
UN SENTIMENT AL ISTORIEI
Doctorul Ion Donoiu s-a obosit să sc uite nu numai pe Fizionomiile celor cc stau la rând să-i vindece cu bunătatea sa de om, ci şi pe chipurile bolnave de pc vechile monede sănătoase. Bolnave de frumuseţe, ne-a învăţat doctorul că sunt, arătându-ni-le mărite sub asprul aparat de fotografiat de unde ne apar şi nouă înşine a fi feţi-frumoşi.
O carte de om cinstit şi curat, dc truditor al gândului, e cartea Monede daco-getice şi efigii romane pe care Editura Militară s-a învrednicit s-o tragă în arsenalul său. O carte unică în felul său. Cele câteva încercări de a mări moneda antică prin fotografie, aflate numai în puţine lucrări străine, nu urmăreau descifrarea unui portret prin fizionomia si psihologia sa, ci mai degrabă tindeau să facă cunoscută frumuseţea artei antice, cât şi sâ pună în valoare interesul pentru ştiinţa numismaticii.
De data aceasta, investigaţia, plecând de Ia documentul monetar, nu se mai plasează în zona numismatică, ci în aceea a reconstituirii prin fizionomie şi psihologie, a măreţei şi decadenţei cezarilor, atât de importanţi în vârtejul centrifug ce a creat o Europă. De asemenea, interpererârilc date semnelor monetare ccito-dacice pun în evidenţă, pentru întâia dată în literatura de specialitate, originalitatea spiritualizată a spaţiului carpatin.
Putem deduce de aici că istoria desenului şi a basoreliefului la români îsi trage în mod direct rădăcinile nu numai din
splendidele cioburi ceramice conservate până la noi, ci si din misterioasele stilizări de pe aceste monede, care anticipă cu două mii de ani, dacă nu mai mult, un Brâncuşi, ca pe un genial interpret al fondului spiritual european.
Aşa văd cartea lui Ion Donoiu - o contribuţie importantă şi inedită, într-o zonă puţin cercetată, bucurându-mă că pot răsfoi cu tainică plăcere nu o colecţie de monede, ci un sentiment al istoriei.
Document şi hrisov cheltuit cu sudoarea frunţii de daci si de oşteni ai legiunilor a Xlll-a Gemina şi a XV-a Macedonica, I moneda ne apare ca un dar aşezat pentru cumpărarea pâinii de I pe aicea de pe la noi.
Medicul îmi spusese, roşindu-se ca un copil când mi-a dat I cartea, ca sâ-1 iert că ea nu are precedent la noi. A fi original, după părerea noastră, de eşti cinstit, nu este o ruşine, iar a fi originar de pe aicea, de pe la Doiuneşii, ni se pare o cinste pentru noi, cititorii cărţii lui.
405
SCRISORI DE DRAGOSTE GLOSE
I.
Ca să poţi sâ re fii, stai locului şi sfinţeşte-1, iar în călătorie faimite-ţi numai ochiul.
Vai de cel care se odihneşte la umbra copacului sădit de strămoşul altuia. Iasă-te ars de soare, daca n-ai moştenit vreo umbră de arbore. Sădeşte-te tu însuţi, dacă nu s-a sădit pentru tine! Fii strămoş, dacă n-ai avut norocul să fii strănepot.
II.
Dacă vrei să existe cinste şi curăţenie, fii chiar tu însuţi cinstit şi curat. Abia, după aceea, vezi şi bucurâ-te, dacă mai există în afara ta cinste şi curăţenie. Abia, după aceea, întristeazâ-te şi scuipă, dacă în aiara ta nu există cinste si curăţenie.
III.
Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţârii mele, când îi este sete de un vin şi de un viu.
406
NICHITA STANESCU
PROZA
407
IV.
Limba română este maica mea. F,a m-a trimis la şcoli şi la armată. De câte ori îi scrin, scriu: „Al vostru, care vă doreşte sănătate si care esre sănătos!"
V.
Deplâng pe cel care plânge când plouă, ca pe un risipitor cu avutul sării.
1 aud pe cel care face acoperise.
Dispreţuiesc pe cel care plânge noaptea. Plânsul profund e pc soare, în amiază, la douăsprezece. Atunci.
VI.
Descurajez pc cei care spunând „Eu" se înţeleg pe sine. îi descurajez cu indiferenţă.
„Eu" putem să spunem numai noi, şi aceasta numai când avem grijă de cerul pământului.
VIL
Cel mai marc noroc c să ari ori să ridici pământul în picioarele lui.
VIII.
IX.
Dacă nu eşti în stare să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, nu-î va fi niciodată nimănui dor de tine.
X.
Nu trăim decât o singură dată şi numai o singură viaţă. A avea un ideal înseamnă a avea oglinda, într-un ideal, te speli ca într-o apă curată. într-o oglindă, îţi speli chipul obosit, potrivindu-ţi-1 până când te accepţi să fii.
XI.
„A sta-stare" îmi este mai ideal decât „a avea-avere" sau „a fi-fi re".
De zburat, zboară tot globul, toate stelele, timpul. De stat locului şi în lucrare, mi se pare a fi măreţ.
408
PROZĂ
409
ALTE GLOSE
Gem făr' s-o ştiu şi mi-s egale toate.
Mihai Beniuc
I.
Naşterea unei limbi este un mister al sentimentelor.
11.
Fixarea într-un stat anume, cu anumite graniţe, a îngăduit mai întâi sentimentelor şi apoi numelui lor să se revadă prin cuvinte.
III.
Cuvintele sunt revederi dureroase ale sentimentelor.
IV.
De peste o mie de ani (rotiri leneşe ale pământului în jurul soarelui) nu a mai apărut nici o limbă nouă.
■ V.
'.    Trebuie să te foarte mori ca să te foarte strigi. Strigătul acoperă o moarte. Strigătul leneş prelungeşte braţul rupt. Strigătul oprit e însuşi cuvântul.
VI.
Cuvintele sunt trupurile moarte ale celor care n-au murit. Adică, ale tuturor înaintaşilor noştri.
VIL
Când numărul celor morţi va fi mai mic decât numărul celor vii, - nu vom mai avea cuvinte, ci vom avea numai fiinţe, si acesta va fi bine.
VIU.
Limba, vorbirea, cuvintele sunt un fel de arce ale lui Noe. Mai porop decât viaţa nu cred să ne acopere altceva - ca dânsa.
IX.
A ţine curată o limbă înseamnă a o spăla cu însăşi existenta noastră.
X.
Până când şi piatra vorbeşre.
410
NICHITA STANESCU
411
XI.
Să ţinem locului limba noastră, rostindu-ne ca pc nişte pietre.
- ca să se vorbească
XII.
Numele celui viu este acelaşi cu numele celui mort. Se schimbă după gură numai pronunţarea numelui.
XIII.
Gura noastră este pricina târzie a sufletului nostru. Sâ căutăm nu lumina stelelor, ci gura lor.
XIV.
Foamea, câmpul magnetic, greutatea - târziu au născut cuvinte.
XV.
La mine, în suflet şi pe limbă, se numesc România. La alţii, - engleza, piatra, tristeţea, continentul, raza. La şi mai alţii, - viaţa.
MAREA SUPRAVIEŢUIRE (Poem)
Partea întâi Mirarea
I.
A venit vremea ca să dictez aceste gânduri îndelung trăite. Starea dictării este următoarea: privesc liniştit la o bucată dreptunghiulară de lemn şlefuit. Evident pe ea se calcă. Privesc o bucată dc lemn, pentru că lemnul mă îndepărtează de ridicol prin refuzul său de a muri, chiar atunci când prin geometrie se desparte de absurd.
II.
Adolescent fiind, şi într-o după-amiază, - sâ remarcaţi faptul că adolescenţii nu există decât după-amiaza - îmi spălam mâinile la o pompă. Mă întorsesem acasă de la un meci de volei, şi îmi spălam tocmai mâinile la o pompă, când deodată am văzut câ ele sunt absurde.
III.
Ţineau dc mine şi nu erau eu.
Brusc dinţii din gură mî s-ar fi putut sparge: ei mi-au părut a fi pentru foamea din mine, dar nu pentru nune.
412
NICHITA STANESCU
PROZA
413
IV.
Frig din exces de căldură! Frică.
Ca şi cum ai ţine lipit de suflet un melc scârbos care fără să fii tu e totuşi u.
Spaimă. Ca şi cum ai fugi de ceea ce ţî-e silă, în interiorul silei. Departe de rine, în propriul tău lâuntru, 'Fu cu alte ziduri.
V.
A-ţi spăla picioarele într-un lighean, în apa din ce în ce mai murdară, şi a spune despre propriile rale picioare: ele. A crede o secunda că te locuieşti pe tine însuţi. A exista în ceea ce exişti. Dar, o, mirare, şi o spaimă, tocmai tu care admiri argintul, tocmai tu sâ locuieşti o carne.
VI.
A locui în carne şi în sânge. A mişca când vrei să mişti o geografie pc care propriile tale sentimente o urăsc si o varsă de scârbă, vai, a vedea aceasta cu tu, iar nu cu ochiul tău, ce laşitate.
VII,
Primul Fel de a fi este spaima.
VIII.
Acum, se schimbă starea dictării:
Mai întâi, dintr-o nemulţumire asupra proprietăţii cuvintelor;
Mai apoi, din îndoială câ o amintire, oricâr de puternică ar fi ea, nu poate înlocui un prezent, oricât de timid ar fi el.
IX.
Urmează:
Nimeni dintre toţi cei care au ochi nu poate vedea încă o dată.
X.
A revedea înseamnă a muri. A revedea înseamnă a deveni propria ta memorie. A-l vedea încă o dată pe unu înseamnă sau a deveni el sau a ti sc face frică de el.
Adică: a nu mai muri devenind altul.
A părăsi ochiul cum pasărea coaptă părăseşte coaja de ou.
A da din aripile care n-au ochi în aerul care nu se vede.
XI.
Dintr-o neînţeleasă dragoste, încerc sâ explic acest ceva violent pentru altcineva.
XII.
Merg pe stradă, deasupra mea e cerul, dar eu nu mă gândesc la el, el este pur şi simplu. Cerul pe care l-am văzut o singură dată în viaţa mea. De atunci, el este tot timpul deasupra mea. în stânga şi în dreapta mea, sunt casele văzute o singură dată în viata mea şi de se schimbă una într-alta după o fantezie bineînţeleasă, liniştitoare, după fantezia orbului.
414
NICHITA STANESCU
PROZĂ
415
XIII.
Din nou, se schimbă starea de spirit a dictării. Acum, în forma rugăciunii.
XIV.
Ah, dc n-aş mai vedea încă o dată ceea ce am văzut la început. Frunza copacului prelungeşte numai îndepărtata sămânţă. Toate gusturile lumii sunt în laptele sânului care alăptează. Toate mirosurile lumii stau în schimbare.
Fercască-1 Dumnezeu de nări pe câinele de vânătoare. Fereasc-o Dumnezeu de aripi pe pasărea care zboară altfel decât dinspre gălbenuş spre albuş.
XV,
Nici o pasăre nu va şti niciodată mai mult despre lume, decât atuncea când a spart coaja oului.
XVI.
Vai, a muri nu esre o revelaţie.
XVII.
Moartea e din afară în înăuntru, de la străina mână spre ideea de mână, de la ideea de mână către tu, de Ia tu către u sî de la u către...
Partea a doua Supravieţuirea
I.
Se dictează într-o stare puţin confuză, nedispreţuind ţagerarea şi nici chiar ridicolul.
II.
(Una din pricinile pentru care marile idei sunt amorale este sî aceea câ nu se indică starea de spirit a celui care Ie-a gândit.)
UI.
Când a murit Enkidu, după ce i-a mirosit nările şi trupul Itare începuse să pută, Ghilgameş a urlat:
- „A murit Enkidu, prietenul meu, care vânase cu mine lei." Pentru prima oară, în sensibilitatea scrisă, se revelase jŞioartea şi primul gest faţă de ea n-a fost cel de durere de pierdere de prieten, ci urletul, urletul nesfârşit de spaimă câ astă moartea în genere.
IV.
Moartea nu se revelă decât prin dispariţia unui bineînţeles.
V.
1 Ceea ce există nu poate concepe moartea şi nici n-o poare § înţelege.
416 NICHITA STANESCU PROZA 417
VI.
A înţelege moartea înseamnă a privi încă o dată în mod revelat ceea ce este.
VII.
A privi încă o dată aceiaşi lucru. Privire care sâ se privească pe sine nu există. Oglinda nu este decât o răsfrângere Pipăit care sâ se pipăie pe sine nu există, gust care sâ se guste pe sine nu există şi, vai, mai ales alergare care sâ se alerge pc sine nu există.
VIU.
A vedea a doua oară înseamnă a muri. Numai pe orbi ii credeam că au mai văzut încă o dată.
IX.
Moartea nu cutremura pe nimeni. Sentimentul morţii este echivalent cu spaima.
X.
Nu există moarte pentru că ea nu poate să depună mărturie din sine însăşi. Ea nu are sine.
în formele ei primitive se acoperă cu o coajă de ou. Spaima reală .'- se transformă în cuvinte.
:'r.
XII.
Cuvintele sunt părţi ale trupului, departe de sine, la fel ca mâinile, la fel ca şi ochii. Ele sunt părţi ale trupului, organe ";ale trupului, la fel ca şi ficatul, ca si inima, ca si rinichii, care Iau rolul dc a întreţine pentru oameni supravieţuirea abstractă, &sa cum urletul de durere al animalelor joacă rolul de avertizare Srşi de prelungire prin avertizare a trupului dc animal rănit în grupul animalului viu.
XIII.
Aflând si realizând moartea lui Enkidu, Ghilgameş încearcă sâ găsească viaţa fără de moarte. Înrr-un mod straniu *si firesc, totodată, aventura lui spre nemurire e scrisă în Cuneiforme. El nu găseşte nemurirea, dar balada căutării nemuririi a fost cântată pe plăci de argilă. Cuvinte, cuvinte, acestea au fost cele care ne-au rememorat efortul de a găsî viaţa Fără de moarte.
XIV.
Starea de spirit este starea dogmatică, transformată în Cuvinte inteligibile.
XI.
XV.
Revelaţia lipsei de sine produce spaimă. Spaima este cel mai viguros sentiment. Spaima este singurul sentiment viu. Spaima
Cuvântul este cel mai apropiat de sine fără ca sâ facă parte in sine.
418
NICHITA STANESCU
419
XVI.
Aidoma ficatului, cuvântul seamănă cosmosului.
XVII.
Aidoma ochiului, cuvântul vede lumina, dar, spre diferenţă de ochi, cuvântul o reţine în el.
XVIII.
Se spune că Alexandru Macedon a dorit sâ fie înmormântat cu o mână în afară, ca să se vadă că nu a luat cu sine, în mormânt, nimic. Noi ştim că el dormea adesea cu tâmpla pe cartea Riadei sî a Odiseei.
scrisorile de dragoste sau
Inserare de seară
Citite mai întâi lui Anghel Dumbrăveanu si lui Mircea Tomus
I.
Muzica este un răspuns, căruia nu i s-a pus nici o întrebare.
XIX.
Homer a fosr înmormântat, lâsându-şi Iliada şi Odiseea în afară.
Vai, Doamne, nişte biete cuvinte greceşti, nemuritoare, trup din trupul lui de grec muritor.
XX.
Schimbă-mi, Doamne, trupul în numele Iui, rând pe rând, capul în numele capului, trunchiul în numele trunchiului şi membrele în numele membrelor.
XXI.
Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.
II.
Ioachim spuse:
Singurul fapt care nu este un fapt al lucrurilor, ci un fapt g&e sine mişcător, este cuvântul. Ioachim zise:
Cuvântul are un înţeles al lui propriu şi acesta este f.'înţelesul .
Cuvântul mai are şi un înţeles al lucrurilor şi acesta este bineînţelesul. .     Ioachim zise:
Lucrurile nu sunt de înţeles, dar ele pot stârni mirare prin ■-. cuvântul care le numeşte.
Toma răspunse: H(l   Cuvintele şi lucrurile sunt totuna şi ele nu pot fi ^^îmbrăţişate decât prin semnul amândurora.
420
NICHITA STANESCU
PROZĂ
421
Ioachim întrebă:
Cc este acela semnul amândurora, adică si al lucrurilor şi al cuvintelor deodată. Toma răspunse:
El este trecerea stândă locului, locul mişcării dinlăuntru, adică semnul.
Toma mai adăugă:
Semnul e singurul care este înafară.
El este dezîmbrâţişarea cuvântului de lucrul cuvântat.
Ioachim zise:
De la o vreme se face tot mai frig, dar albul zăpezilor nu se arată si nici negrul urmelor labelor de lup tras spre munte, într-adevăr!
III.
Frumosul şi emanaţia lui tandră, ideea dc frumos, nu este un obiect şi nu are natură palpabilă, ci este o acţiune, dragul meu Toma.
Faptul de a fi nu este un fapt unitar, iar risipirea lui în forme şi varii privelişti ne face să credem că este o reprezentare a unei unice fiinţări sparte în cioburi.
Dacă aş crede în vreo reprezentare a unei unice fiinţe cosmice, cosmosul fiind unica fiinţă, după cum presimţim, -atunci, pentru înţelegerea umană, trecerea acestei fiinţe unice s-ar vădi în chipul deşertului Sahara.
Ideea de singurătate şi sentimentul de singurătate provin din unicitatea individului, din totala neasemănare a omului cu el însuşi şi, generalizând, din totala neasemănare a omului cu omul.
Faptul existenţei arborilor, a plantelor marine este un început de nelinişte şi de neasemuire cu sine însuşi.
Faptul peştilor, al hienelor şi al vulturilor sporesc lipsa de initate prin singularizarea lor.
înmulţirea, împreunarea şi foamea sunt numai nişte îndepărtate urme ale cuvântului.
Dezîngerarea prin cuvânt, organ unic al întregii specii lumane,   reprezintă  pentru  noi  frumosul, sentimentul frumosului, reintegrarea în unic, în total.
Frumosul nu are un caracter individual şi nici măcar natura ilucrurilor.
El este o acţiune şi în acest înţeles este comparabil numai |cu timpul.
Dragă Toma, renunţă la secunde, Ia ore şi la anotimpuri. Pune mâna pe jugulara timpului, curbeaz-o în jurul tău şi lînveleşte-te cu el.
Dar, faţă de adevăr, însuşi timpul este un bob de nisip din desertul Saharei.
IV.
Gemeau câteva animale în noapte şî, şi pe acoperise, căci celelalte gemeau pe câmp; gemeau cum îţi zic câteva animale; nu ştiu prea bine ce erau dânsele, păsări sau raze cu patru I picioare, ori poate tocmai tulburata noastră conştiinţă izbită de rut sau rănită de moarte, izbită de oarecare înmulţire sau de totala neînmulţire.
Să vezi, prietene necredincios, ce poţi să fii, cum de m-am îndrăgostit de natura lucrurilor naturii, pe care o putem numi mai simplu, de-a dreptul, natura lucrurilor.
Mă îndrăgostisem şi, deci, eram îndrăgostit; - iar, dragul meu, arma îndăgosrirului nu este armă, după cum arma soldatului nu este dragoste.
Şi atunci, cred că, înţelegi şi singur de ce, ce era de mâncat, pentru mine devenise ceva de sărutat, - si de ce braţul
422
NICHITA STANESCU
PROZA
423
spânzurătorii se umpluse cu frunze, şi de ce stelele nu mai erau atâta de departe.
Da' ce-ţi spun eu, dragă Toma, că înţelegi şi singur.
V.
Spre diferenţă de tristeţe, care este a speciei noastre, dar nu numai a speciei noastre, ci şi a speciei arborilor si a celorlalte stele, melancolia ne apare ca un egoism, ca un stil al tristeţii, ca o îmblânzire a piramidei prin baroc.
Melancolia e refuzată de contemplare şi este refuzată de puterea unei generalizări.
Proprietate a propriilor noastre amintiri, aidoma vechilor scrisori şi fotografii legate cu fundă, melancolia este, poate, cel mai de preţ avut al celui care posedă si schiopâtarea până la boală a celui apt de tristeţe.
Şi, totuşi, 1 orna, tu ti-aduci aminte cum, punându-mi sub şaua calului tău tristeţea, ca să mi-o frăgezeşti, ai scos de sub acea şa de cal sălbatic înşeuat de tine numai o bucată de melancolie pc care ai gătit-o cu lacrimi şi cu mărar de gene de ţi s-a întors şi ţi s-a aplecat şi ai venit să mă pipăi, dar nu mai aveai ce?
După părerea noastră, tristeţea este un sentiment viguros, pentru câ ui se întâmplă înlăuntrul conştiinţei.
Despre melancolie, ne gândim mai degrabă câ prietenul nostru Hippocrate ar putea să aibă câteva păreri mai repezi şi mai scurte decât cele ale noastre.
închei această scrisoare cu tristeţe.
VI.
Sâ bagi de seamă că nici animalul sălbatic nu ucide de dragul de a ucide, ci numai din foame.
Ţi-aî zis şi tu desigur că virginitatea morţii este cu mult mai istă în instinctul animal decât ne-o arată puţina istoric a iedei noastre şi a animalelor domesticite de noi.
Şi, de fapt, te întreb, dragul nostru Toma, după nuntea lumitale, ce credeţi dumneavoastră, prietene, că ar putea sâ fie lenomenul uciderii omului de către om? Am meditat mult şi n-am înţeles nimic. Stau pe gânduri până când mă adoarme câte o stea Râzătoare. Şi atunci, în fine, adorm.
Dacă furnicile, care sunt războinice, şi dacă oamenii, care |sunt războinici, - tu ce crezi, ele sunt din pricina foamei? Prea multă carne şi prea puţin timp. Timpul, el singurul, este hrana noastră, în rest, cum suntem noi alcătuiţi, dragă Toma, multe ^lucruri pot fi evitate, cum, bunăoară, ziua este o evitare a nopţii i măreţe cu stele, din pricina soarelui luminos.
Şi, tomşi, îţi mărturisesc că nu înţeleg nimic din toate M acestea şi contemplu, - şi degeaba contemplu, că tot nu înţeleg M' nimic, dragă Toma, deşi uneori a împuşca o idee mi se pare 1: aidoma faptului împuşcării unui copil, iar moartea lor nu poate i fi o astupare de guri înfometate.
VII.
Cuvântul prin memorarea lui are, static, şedere si rădăcină în situaţia lui ulterioară, deci din extatic, în extaziere, în mişcare.
Staticul în întâlnirea lui cu extaticul, cu extazierea, se dizolvă în tăcerea lipsei de sens.
Gândirea asupra cuvântului, care este numai un material trecător al unei revelaţii, ne obligă şi ne sileşte să nu credem că el ar putea să aibă gramatică.
424
NICH1TA STÂNESCU
PROZĂ
425
Cuvântul, ca material, nu poate fi conceput şi nu poate fi conceput ca scrierea lui pe planul alb al hârtiei.
Cuvântul are spaţialitate şi relief, de aceea scrierea lui mi se pare o reducţie la plan.
Viaţa este un material al misterului conştiinţei şi ea nu poate fi identificată cu aceasta, aşa cum niciodată nu vom identifica lumina cu starea înţelesului vederii.
O sintaxă a stelelor sau una a vameşilor de atomi, ce vâinuiesc nimicul de nimic, absenţa de absentă, niciodată nu va putea fi înţeleasă ca o linie sau ca un arc de cerc.
Spaţializarea actului comunicării ne apare ca un lucru deschis meditaţiei noastre.
Sfera nu este altceva decât un om fără de viată.
VIII.
Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului. Toma, tu care eşti îndrăgostit, habar n-ai ce este acela un sentiment.
Tu vrei să ştii pentru că eşti îndrăgostit, - dar sentimentul razelor de lună, l-ai uitat tu?
Sentimentul cailor şi al nechezatului lor, l-ai uitar tu?
De cum e marea, mai ai vreun sentiment?
Toma, tu eşti îndrăgostit, iar sentimentele au fugit, de lângă tine; ele sunt aura de sub care a fugit sfântul; ele sunt sicriul din care a fugit mortul. Ele sunt fuga din care a fugit alergarea.
Toma, tu eşti îndrăgostit; tu nu mai ştii nimic.
îmbrăţişarea, Toma, e un sentiment.
Uită-te şi tu, prostule, la orizont!
IX.
Alergarea, în ceea ce ne priveşte, nu ne interesează de tel ca mijloc de locomoţie şt, mai mult decât atâta, nici măcar
/iteza şi timpul în care se petrece alergarea, şi nici măcar latuncea când se petrece dânsa.
A te mişca pe tălpi e un fel de a-ţi pierde raza. A te gândi însă, mi se pare un fenomen mai demn, din Ipricina faptului cuvântului care, nedescompus în litere, are [simultaneitatea cu orice şi oricând.
Este îndeajuns să numesc un lucru, bunăoară, lucrul stelar cu inel numit Saturn, că felul fiinţei mele deodată este simultan cu el, fără de ncvoinţa carului sau cvadrigei care, prin |mişcare, mi-ar fura timpul.
Dar, dragă Toma, să vezi si dumneata ce ciudăţenie: toate [acestea n-ar fi posibile prin asemănare.
Toate acestea, dragă Toma, sunt posibile numai prin l'deosebire.
Toma, mă asculţi atent? - e vorba despre o intersecţie, dar |îiu despre intersecţia dintre două linii. Nu! Nu...
E vorba despre intersecţia dintre ceva şi altceva. Adică, este vorba despre cuvânt. Să nu zici că nu ti-am zisi
X.
Teatrul este prima formă a civilizaţiei, dar şi ultimul strigăt ■:| de moarte al barbariei.
5' ' Ne trebuia, mai întâi, o mască a râsului, ca să râdem, şi o * mască a plânsului, ca să plângem.
Râsul şi plânsul, Toma, sunt o trebuinţă a preaplinului celui t Sătul de sine însuşi şi înspăimântat de absenţa gurii în jurul f căreia se născuse.
Toma, nu crucea e grea, căci nimica, îţi zic, nu are greutate; Ifulgul e greu, căci e prea plin de frigul Golgotei.
426
NICHITA STANESCU
PROZA
427
Mă maî întorc încă o dată şi—ti zic: că alizeele nu mângâie nici măcar şoldul furtunii, că înecatul nu îndreptăţeşte marca nici măcar atâta cât un pui de delfin izbit de stânca malului.
Viaţa noastră, Toma, are maluri, dar viaţa e o formă, de aceea are maluri.
Şinele fiecăruia ht are drept mal trupul său de stâncă, pieri tor.
însuşi timpul are un mal prin faptul că dânsul trece.
Un poet striga:
- Daţi-mi un trup voi, munţilor.
După aceea, poetul asurzit n-a mai ştiut că munţii de-ar fi avut în ei un cuvânt ar fi fost brazi, jncpeui, arţari, - şi că brazii de-ar fi avut în ei un cuvânt ar fi fost lupi, capre negre si oi, -şi că lupii de-ar fi avut în ei un cuvânt ar fi fost greci, iar nu barbari, - şi că dacă omul ar fi avut în el vreun cuvânt ar fi fost zeu, - şi că dacă zeii ar fi avut în ei vreun cuvânt ar fi fost munţi, - şi că dacă munţii ar fi avut în ei luminişul cuvântului... dar ce-ţi spun eu ţie, ce, parcă trupul omului nu este o mască, cum râsul şi plânsul sunt măşti ale cuvântului?
Toma, dat asta e treabă de om sătul si îngreţoşat de lucruri.
Râsul n-are gură, plânsul n-are ochi.
XI.
Să nu te prefaci, Toma; lasă-te pe tine ţie însuţi.
Oricum, cei care vor să te omoare, te vor omorî.
Ştiu asta după întregul şir de fiinţe care m-au născut pe mine pentru aceasta şi nu tocmai.
l.asă-te iubit, - iar dacă tu nu poţi iubi, lasă-te, totuşi, iubit, mortule!
Nu zic cum a zis el că dragostea lor n-ar fi demnă de tine. Zic numai că poate tu nu eşti şi numai atâta zic. Şi zicând, tc nasc.
XII.
I.asâ-te prada, lasâ-te mâncat, lasă-te smuls din rădăcină, ;]asă-te rupt.
Ninge, dacă eşci în stare sâ îngheţi, - iar dacă nu ai firea ighetului în tine însuti, la^â-te nins de ea însăşi, de esti! Ori dacă nu, ce dulce amintire! L   Şi acum să-ti spun ceva: mă îngrijorează ochii tăi galbeni şl ficatul tău umflat.
V; Ai grijă si tu de stele. De lipsa ochiului si de orbire, de drag || de tine am grijă cu.
%      Spală-te pe dinţi, - ei sunt poarta lâtintrului-|?' j    De lâuntru, am grijă eu de drag de tine. j      încearcă să nu mai mori, dacă poţi! s      Eu sunt patul mortului tău.
Vezi-ti de stare.
Despre mişcare n-ai grijă.
Eu sunt roata ta pe care tu umbli înaintând, - şi nu numai a ta, dragostea mea deviată, viaţa mea trecătoare şi umblătoare.
Acum, du-te si lasâ-mâ singur, - si dacă ai auzit, ia valea de pe munte şi apa din izvoare.
Izvor de ape nu cunosc, străinule! v Du-te!
XIII.
A treisprezecea, când pe treisprezece s-a născut tatăl meu şi pe treisprezece s-a născut femeia care îmi va naşte în şirul .  nostru nu un copil, ci un tată, căci, Toma, îti zic; sa nu te mai :. sperii că aş putea să fiu rupt de mine însumi prin scurta | întrerupere şi fractură a trupului meu dintre mine si mine. m Auzi-mă;
428
NICHITA STANESCU
PROZĂ
429
mi-am rupi braţul drept cu singur si-ţi spun aceasta ca să ştii câ mi l-am rupt pentru câ el era de rupt şi atât;
mi-am smuls ochiul drepreu însumi, când am socotit doi ochi prea mult pentru o unică gândire.
Auzi-mă:
dar mai ales caută şi înţelege-te pe tine însuţi ca să mă poţi auzi pe mine.
Tu crezi câ trupul meu e totuna cu fiinţa mea? Tu crezi câ există leu puternic şî deşertăciune mare cărora să le fie foame de mine si să-mi mănânce mie cuvântul?
Tu crezi că s-a născut cel care ar putea sâ mănânce de foame înţelesul meu?
De umbră ducem lipsă şi de arbori ducem lipsă şi de sămânţă.
Pe toate acestea le-am azvârlit înaintea leului şi înaintea panterei şi înaintea celorlalte animale înfometate.
Raza mea nu, pentru câ înţelesul nu este o burtă.
Auzi-mâ:
înţelesul nu este o burtă, el este o boltă, înseşi stelele cerului sunt un zid.
Dar, după cum bănui, Toma, de ti-e dor si frică si îngrijorare de carnea mea si de sângele meu, nu-ti fie ţie grijă
de stelele cerului.
I.or le este foame, poate, dc spiritul meu, dar si acesta, de l-ai putea înţelege, nu-ţi fie frică de rrângerea Iui sau de mâncarea lui, că am dat razei lor lumina mea de mâncare, iar locul meu e dincolo de ele şî acolo încă am ce să dau.
Nu te mai uita la rana tălpilor mele, înţelege odată, Toma, rana căreia îi sunt rană; ea mi se dă mie, iar nu eu ei. Atât.
XIV.
Toma, dacă ai greşit şi nu mai trebuieşte să fii; - ai mândrie de tine şi urcă pe eşafod in raţa călăului tău şi rânjeşte tu măştii lui, fără de cap deasupra umerilor tăi. - şi cu gâtul gata retezat şi cu şuvoi de sânge, surâzând.
Tu, dacă ai gtesit grâului, taie-ţi piciorul ca să nu te mai poţi arăta în faţa lui şi să-l murdăreşti cu umbra ta atuncea când tuturor copiilor le este foame de sete.
Să nu te mai naşti, de nu eşti în stare să înduri viaţa! Să nu mai mori, de nu eşti în stare sâ ştii câ cea care (e-a născut a murit.
Toma, dacă nu poţi să spui câ unu se poate înmulţi cu unu, vai ţie!
Câ suntem cu toţii ceea ce suntem, e un mormânt pentru bătrâni şi un leagăn pentru copii.
Câ noi toţi nu suntem, aidoma noastră, noi toţi, e o roată, i Toma, este un cuvânt, Toma, cum îţi ?ic, căci am grăbire.
XV.
Şi acum, că ani zis să se ducă din noi răul, lichidul bunăoară, - solidul bunăoară, - căldura si frigul, ceea ce este foarte înalt şi ceea ce este foarte prejos, - ia-mi numai cuvântul din mine. [orna, îar rut firea mea pe care i-am dedat-o lui şi nici palatul ochilor de sub sprâncene, - ia tu cuvântul, fiule, şi nimic altceva, - căci de aceea altceva -se numeşte altceva pentru că este altceva.
Fereşte-te de nume, căci ele numesc. E o prostituţie si o dezvirginare a numi. Ai văzut vreodată vreun înecat de înecare? De îndată, eî devine vânăt de vederea ta şi prin numirea Iui de înecat.
Toma, viata nu este o înecare in real, deşi, adeseori, „trecu t-au anii ca nouri lungi pe şesuri".
I impui, Toma, nu creşte în urma noastră şi ne întunecă, el creşte înaintea noastră...
Dar e-n zadar, copite.
întretaic-tc!
430
NICHITA STANESCU
PROZĂ
431
XVI.
1. Numeralul are o greutate provenită din felul imploziilor succesive, pe care centrul său ideal le determină.
2. Verbul manifestă atracţie şi lugâ faţă de nume. Substantivul ne apare ca o generalizare a numelui, - dar
aceasta este numai o formă de tip grafic, iar nu o realitate spaţial izată.
3. Numele reprezintă sensul interiorului pur, dar nu unic, ci polipier, cum peştera e un polip interior al absenţelor de stâncă.
4. Numele nu există şi nu creează existenţă, ci mişcă din lăuntru în lăuntru, staticul în static, dând sens existenţei exterioare lui, o conştiinţă de sine a acesteia prin cuvânt.
Şi, totuşi, numele nu poate fi despărţit de numit, semnul lui de loctd lui, mişcarea Iui de staticul lui.
Numele e în fapt singura entitate abstractă, care se autoreglează, dar care se reproduce prin realtd convenabil lui.
Neputinţa despărţirii numelui de numit anulează antinomia dintre concret şi abstract ca desuetă, propunându-i, înlocuind-o cu un cu totul şi cu totul altceva, neantagonic, dar, în acelaşi timp, necoincident şi neconfundabil.
5. Greutatea numelui şi staticul său îl fac simultan cu orice şi cu oricând şi nuanţat prin haloul interstiţial al verbelor.
Acestea au o spaţialitate Iară de spaţiu, pulsând interiorul absolut al numelui.
6. Reproducerea exterioară a ceea ce numim materie se produce de fapt nu în timpul şi spaţiul telativ, ci în interiori-tatea absolută şi relativă a interiorului polipier al numelui.
7. Noţiuni ca spaţiu şi timp ne apar false sau în cel mai bun caz desuete sî vetuste, iar antinomia materie şi spirit o barbarie de tip inferior didactic.
Această antinomie ţine mai degrabă de chirurgia broaştelor practicată de stupidul experimentator Galvani.
în acest sens, cunoaşterea nu nise pare ca un rod al curiozităţii călătoriei şi observaţiei, ci ca unul al revelaţiei interioare, prin nume, iar nu prin numirea lui.
8. Guvântul este Jocul existenţei.
9. Existenţa este locul timpului.
10. Timpul este o interioritate oarecare, ulterioară existenţei si dublu ulterioară cuvântului.
XVII.
Poet este acela care naşte.
Acela care îl face pe cititorul cuvântului lui mai poet decât pe sine însuşi, acela care îşi transformă coşmarul său de om chinuit în vis de copil care are bucuria jocului.
Toma, cu ard ca să-ţi dau foc.
Degeaba, stelele care ne ţin răcoare.
Degeaba, umbra.
Când umbra va da foc copacului, ne vom bucura de arsura fructului său.
Toma, fructul si sămânţa nu sunt un scop, sunt numai un mijloc.
Nu despre sămânţă este vorba, ci despre însămânţare. Auzi-mâ, Toma: te îmbrăţişez cu acel Toma al tău.
XVIII.
Sufletul este un trib de unul singur şi o piramidă fără dc nici o piatră.
El este asemuitor, Toma, cu laptele şi ncasemuitor cu sugarul.
El nu poate fi distrus din pricina faptului că poate fi nimicit.
Nimicirea sufletului se aşează în nedragoste, după cum fiinţa se aşează în trup.
Nu cunosc, Toma, o mai mare răzbunare decât aceea a trupului faţă dc sufletul său.
432
NICHITA STANESCU
PROZA
433
Faptul că locuim pe acest pământ e la tel de tragic ca faptul inimii de a locui între gratiile coastelor.
Şi acum te invit să fii bărbat şi dur cu tine însuţi ca să suporţi ce vreau să-ţi zic.
Noi nu suntem.
Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenţei.
Dar să nu crezi, copilule, că te îndurerez; naşte din tine un pieritor de eşti în stare să naşti, - şi. Fiind înapoia lui, vei ti înaintea lui.
Şi acum lasă-ne capetele amestecate şi inimile încă nedizolvate în pâraic de sânge.
Despre prietenul meu Cornelius, te anunţ că se simte bine, că are limbariţă, că si-a înlocuit ochiul drept cu o inimă şi inima cu un ochi.
Dar, bineînţeles, Toma, că asta este treaba lui, deşi de la o vreme am început să am noaptea în somn visuri şi ziua pe trezie nelinişti.
Toma, apa nu poate fi tulburată nici măcar de peşti, cu atât mai puţin de nisipuri.
Dar, despre ale oceanului şi ale deltei, de vom mai rămâne în viaţă, am sâ am grijă să-ti scriu.
Cu drag.
XIX.
Trupul nostru e o gazdă trecătoare pentru un daimon etern. Cuvântul nu slujeşte revelaţia şi deloc pe daimon.
El este o încercare laşă de a-1 face pe pat să înţeleagă ce este somnul.
Toma, ia-o pe scurtătură!
Stiu, Toma, câ tie nu-ţi place numele tău, dar nici mie nu-mi place numele meu. Şi-acum să-ţi spun ceva:
am plâns.
XX.
Toma, tu eşti necredincios, dar necinstit nu eşti. Despre cinste ţi-aş zice câ este comparabilă cu umbra frunzelor faţă de frunze si cu verdele frunzelor faţă de soare,
E o mizerie a sufletului uman faptul câ el a gândit ideea de cinste.
E o mizerie, îti spun, cum murdară c umbra faţă de verdele frunzei, cum verde este frunza faţă de iradiaţia soarelui. Cinstea este o răcorire, ca şi umbra. M-auzi, asudatule?
XXI.
Furnicile care cu atâta grijă cresc puricii verzi de plantă, ca să le sugă laptele lor de purici de plantă, glontul, atâta de bine gândit de savanţi, ca să sugă viata din necunoscuţii de străini în toiul războiului şi multele altele asemuitoare acestora le-as denumi în scurt lumina ochilor noştri.
Acum, cred câ mă înţelegi deplin de ce Homer era orb, Moise bâlbâit şi Beethoven surd.
Du-te fiule, căci mă umflă râsul.
XXII.
Muzica e auzul muzicii.
1 orna, înţelesul ei ne rupe urechea.
Mă gândesc la prietenul nostru Van Cogh.
434
PROZA
435
TELEGRAME (In memoria lui 1. I.. Caragiale)
I.
Către P.B. Phonix
Draga mea, aici focul a ars cuvintele. Au rămas muţî cei care le spuneau. Mâine la ora 11 aştept răspunsul. Ia voi, ce se întâmplă cu aerul? (cifrat, prin F.)
Semnat N.
II.
Am să arestez umbra, dacă continuaţi să dormiţi pe ea. Fmnza nu este un pat, chiar dacă soarele o depune pentru somn. E un ordin.
Semnează N. în numele mai multora.
III.
Dragă şi iubite,
Opreşte curgerea sângelui din oi şi comunică-mi aceasta. Dă o oarecare libertate pulsului. Cu inimile oprite, te rugăm să laşi şi să trimiţi zahărul.
AI tău N.
IV.
Către F.
Contractează imediat aer. Anunţă dacă ai reuşit. Unanimitate pentru pasărea Phonix. Dacă sunt alte propuneri, telcgrafiaţi cifrat. N.
V.
Porcule,
Te rog să înţelegi că ne este foame, chiar dacă ne este scârbă de grăsime.
Cu greaţă, N.
VI.
Către Omega, Tellus şi Sigma
Până mâine, vă rog, să faceţi rost de timp. Modificările de cadran trimiteţi-le spre aprobare. Până la licurici, dar în nici un caz până ia greier. Anunţaţi-mâ de această respectare. N.
VII.
Dragă Igrcca,
Vezi ce faci cu steaua polară. împarte razele ei din 2 în 2. Lumina este de mâncare. Nu uita aceasta şi suflă norii. Cât mai multe stele noaptea cu atât mai puţini orbi. Ai grijă şi vezi ce faci cu cerul. Raportează N.
VIII.
Către Z., către 1. şi către draga de U. Nu-i lăsaţi să surzească!
436
NICHITA STANESCU
PROZA
437
Bateţi în toba frunzelor clorofile! Lumina trecută prin frunze n-o lăsaţi mai prejos decât 7 burţi sătule. Dacă se plânge piatra, anunţaţi cifrat lacrima. N.
IX.
Dragă calule,
Dacă te călăreşte fără alergare secunda, nu-i răspunde. A ta, la orice oră, aleargâ-mă. N.
X.
Către natura din Nord,
Alăptaţi stelele cu frig. Nu le cereţi răsărire. Opriţi-lc. Raportaţi de aceasta. Daţî-1 afară pc L. Dacă se plânge, să-mi scrie personal. Ordin. N.
XI.
Către natura din Sud,
Vezi-ţi de treabă şi lasă-te uitată. Tc avem în vedere până la orbire. Te avem în auz până la cântec. Surzii sunt nişte provocatori. Anunţă. N.
XII.
XIII.
Telegramă,
încetaţi cu numărarea morţilor. Comunicaţi imediat cifrat, ce şi cum. Nu vă lisaţi. în curând, o să trimitem aer. Faceţi economie la respiraţie. Ţineţi păsările cerului la subţioara voastră până când vă venim în ajutor. încercaţi sâ emanaţi miros. Aerul va veni către voi în curând în cisterne. Raportaţi de primire. N.
Către luptătorii din ţinutul A.,
Dacă curge sânge din voi, dispreţuiţi-1. N.
439
PAGINI DE JURNAL
PÂPUŞA DE CAUCIUC CU AEROPLANUL DE CAUCIUC LIPIT PE PIEPT
Era pe acele vremuri de dinainte de război, ciudate, când nevestele duceau bărbaţilor [or mâncarea în zimbrile si câitd bunii, vajnicii şi puritanii mahalagii, atât de mult îşi doreau să le nască nevasta o fată din gândul că fata-si uită mai greu părinţii...
Atunci, pe acele vremuri de dinainte de cel de-al doilea război mondial, după cat mi-aduc aminte din propria mea copilărie, când mamei şi tatălui li se năşteau un băiat, chihotul de bucurie era mai stins, iar copilul era purtat până peste trei-patru ani în chip de fetită şi tuns cu breton.
Nu mă prea deosebeam de fetiţele din mahala după port, până când într-o zi am încasat un toc de bătaie de la maică-mea din pricina faptului că, aţâţând ceva necuviincios la vedere vecinei mele Marcela, i-am zis „sâc că cu sunt băiat, iat tu eşti fetiţă", tar aceea de pe atunci s-a dus cu sfori de lacrimi ia maică-sa întrebând-o că ea de ce nu este băiat.
In fine, bătaia părintească repede se uită, drept care, din grija exagerată a babacilor de epocă pentru odrasle, ca să nu cumva să ie trumatizeze sufletul (în acea perioadă nu se zicea „a traumatiza", se zicea „a vătăma"), am primit in dar o păpuşă de cauciuc care avea acel plăcut miros de cauciuc şi acea culoare şocolatic deschisă de şocolată cu lapte a cauciucului autentic. Păpuşa, după cât mi-aduc aminte, reprezenta un băieţel ce
440
NICHITA STANESCU
441
ţinea, cu mâna dreaptă, strâns lipit de piept, un aeroplan mic de cauciuc. Cred că avea şi o sifletă, din moment ce, dacă o apăsai, scotea un sol scârţâit sau de şuierat stupid, atât de plăcut celor din generaţia mea când eram copii. Tot apâsându-i capul, ca să aud scârţâitul, ba, apăsându-i pieptul, ca să-i aud scârţâiml, ba, sugrumându-i picioarele, ca să-i aud scârţâitul, ba, azvârlind cu ea după pisica din curte, repede de tot m-am plictisit de păpuşa din cauciuc care ţinea lipit de piept un aeroplan dc cauciuc. Deci, minune de dor mi se făcu să smulg din mâna păpuşii din cauciuc aeroplanul de cauciuc; — drept care am luat foarfecă de croitorie a tatii şi, hârşt, am tăiat-o în două.
Doamne, ce groază! Păpuşa era toată goală pe dinăuntru. Nici nu m-a mai interesat aeroplanul dc cauciuc din mâna păpuşii dc cauciuc, căci, vai mie, m-am gândit că ea fiind toată goală pe dinăuntru la fel ca ea sunt şi cu.
Şi m-am mai gândit că, atunci când mama mă obligă să mănânc (eram cam scarandiv pe acele vremuri), o bucată de cartof îmi cade în piciorul stâng, o bucată de roşie în piciorul drept, supa cu găluşti mă umple până la genunchi, iar merele, până la şold. Şi brusc, am refuzat să mai mănânc, cum ar fi vorba, astăzi, declarând un fel de grevă a foamei a copiilor.
Dacă a fost o cruciadă a copiilor, de ce n-ar fi fost şi o grevă a foamei a copiilor.
Dar, să vedeţi şi pricina ci, dumneavoastră cititorilor, care bănuiesc câ aţi trăit similare experienţe.
Mă gândeam că, dacă mă umplu de mâncare până la gură, o sâ mor de foame nemaiputând mânca, fiind cu totul plin.
De unde mă bate şî acum gândul că cine e plin de mâncare până la gură ar putea sâ moară de foame.
Ah, dar faptul că mâncarea trece prin noi ca printr-un tunel, abia într-o adolescenţa târzie l-am aflat, cu mirare,
ŞTIINŢA FIZICII REINVENTATA DE UN OM CARE NU ŞTIE FIZICĂ
Dacă printr-o ciudată amnezie, fizicienii ar uita dintr-o dată tot, iar noi, restul de oameni, am rămâne în braţe doar cu fantezia şi cu poezia, cred că n-ar trece mai mult de un secol si am reinventa ştiinţa si, mai ales, ştiinţa fizicii. Matematica nu, pentru că matematica im este o ştiinţă. Matematica este, într-o formă sau alta, prezentă în orice act al nostru de gândire. Literele sunt tot una cu cifrele. Fonemele sunt toi una cu simbolurile. Matematica, prezentată în secolul nostru drept ştiinţa ştiinţelor, e, în realitate, o religie. Religia religiilor. E de fapt poezia dură. Poezia poeziei poeziilor.
Renunţăm, deci, să ne exprimăm în cele zece cifre şi o luăm dc la capăt, folosind sistemul mai complex de cifre, numite litere, cu care vom face ecuaţii şi amestecuri savante.
Fiecare cuvânt, dacă l-am scrie cu cifre, iar nu cu litere, şi-ar găsi corespondenţa într-o ecuaţie.
A şti să vorbeşti înseamnă, de fapt, a sti matematică.
Dar să revenim la tema iniţială, aceea a reinventării Fizicii.
Nu putem lua în considerare nici un fel de amănunt din pricina sistemului de referinţă instabil, al amănuntului, din pricina unei lipse de sistemă simplă în judecarea amănuntului.
Luăm în consideraţie, însă, ideea cea mai generală, ideea de infinit.
442
Ni CHITA STANtSCU
443
Cred că singurul postulat al Fizicii (şi, evident, al Matematicii) este infinitul. Infinitul exista, este prima axiomă a Fizicii. Tot ce urmează, apoi, se poate deduce din aceasta.
Bunăoară: Faţă de infinit, orice fenomen este interior. Infinitul este ceea ce nu are decât interior. O contemplare a infinitului din afara lui nu c posibilă.
Gradul de interioritate a fenomenului faţă de infinit determină gradul de infinit al fenomenului.
Orice fenomen, orice lucru are în sine două dimensiuni. Prima dimensiune este gradul de interioritate şi a doua gradul de infinit.
Universul pluridimensional este greu de înţeles şi fals. Lumea cu patru dimensiuni e o copilărie matematică, o confuzie şi o barbarie a gândirii umane.
Fenomenele, manifestându-se numai în interior, nu au decât grad de interioritate faţade infinit, şi grad de infinit fată de interioritatca absolută.
Interiori ta tea absolută, adică punctul central, locul cel mai interior al infinitului, se poate afla oriunde.
Punctul de centru arc un caracter ubicuu. Acesta ubicuitate a punctului de centru ne duce la concluzia că orice fenomen este în centrul infinitului, deci, orice fenomen este ega! cu orice fenomen, iar orice lucru este identic cu orice lucru.
O să fiu întrebat: Bine, dar o capră este egală cu un avion şi acesta, identic cu un curcubeu?
Răspunsul la această întrebare este: Da. Din punctul de vedere al Fizicii.
Ceea ce putem diferenţia fată de punctul de vedere a! infinitului este gradul de interioritate care este tot una cu viteza de deplasare a centrului ubicuu şi gradul de infinit rămas, ceea ce semnifică gradul de încetinire, încetinirea centrului ubicuu.
Iată, deci, cam aşa s-ar putea pune Bazele Fizicii Bidimensionale, al cărei sistem de notare sunt cuvintele şi al cărei instrument de cercetare este fante/ia. Iar dacă fizicienii se joacă de-a poezia lirică, de ce nu s-ar juca şi poeţii de-a Fizica Absurdă.
REGELE CĂPŞUNILOR ŞI AL COARNELOR DE MELC
Arunc o privire leneşă şi blândă asupra căpşunilor. Coroane zemoase puse pe respirarea dintâi a noului-născut. Arunc o timidă şi nepipăitoare vedere asupra graţiei cornului dc melc cu ochi în vârf de după ploaie, exact în faţa existenţei mele.
Căpşună care se pune peste căpşună, care se pune peste căpşună, care se pune peste căpşună, - dc sinea propriilor lor greutăţi, zob se fac şi zeamă dulceagă. Adio, coroană roşie şi sâmburoasă pe deasupra, pe care aş pune-o pe creştetul moale şi proaspăt şi curat al respirării dintâi a noului-născut.
De unde, mă bate gândul că nu trebuîeşte a se pune niciodată o căpşună peste o căpşună.
Văd cu ochiul meu ochiul, ca un punct pus după un vers al lui Shakespeare, cel aflat în vârful unui corn de melc ivit de după ploaie. Taurul poare împunge cu cornul pentru că al taurului corn nu are ochi la capăt, ci vârf. Cornul de taur, dc are noroc, pe toreadori îi împunge. Şi dacă acest corn al taurului îl putem vedea încununat cu mantia roşie a sângelui de toreador, pe cornul de melc nu-1 putem vedea încununai decât cu o vedere de ochi.
Melcul ne învaţă că ochiul este un vârf.
A-ţi pune amprenta degetului pe un ochi de melc nu numai că este o invitaţie la orbire, dar si o cunoaştere a unei cochilii de piairă şi de var în care spirala nu este altceva decât scriitura
444
NICHITA STANESCU
445
unei fosre vederi, un fel de A cu care, îndeobşte, după cum mai ţinem minte, se începe atât a avea, si, cu mult mai puţin, a fit.
Meditez fără de grabă, dar fără de întoarcere şi de răzgân-dire că, a pune degetul pe ochiul din vârful cornului de melc, poate fi evitat dc către cei care, fără să aibă corn, au totuşi ochi.
Dragele mele căpşune şi scumpele mele coarne de melc cu ochi în vârf, eu sunt regele vostru!
ÎNCERCÂNAREA SAU DESPRE TÂLMACIUL, TRADUCĂTORUL, DEFĂIMĂTORUL PIETREI
Trecusem obosit, de-n-câlare pe calul meu obosit, de-n-călare peste fostele morţi numite pământ, pe cărarea dintre morţi numită cărarea de pământ şi-mi era o sete aparte, o sete nu în gură şi pe limbă, ci o sete sub apăsarea părului meu nespălat de coif.
Am descălecat ca sâ-mî spăl mâinile, căci mâna curată e primul semn al spălării cuvântului.
Şi 1-ani zărit dormind pe îngerul-copil înghemuit sub aripile lui cele de atins şi de neatins şi cel cu nasu-n genunchi şi pc sub pana aspră şi uşoară a fricii de lumină.
- Und'te duci tu, îngeraş?
- Nu mă duc, mi-a răspuns, nu mă duc, căci sunt în slujbă, - mă odihnesc numai şi eu ca tot tâlmaciul, traducărorul şi defăimătorul pietrei, Ia umbra pietrei.
- Ce? am zis eu, necrezându-mi ochilor şi neauzindu-mi vederii. Ce zici tu că faci, bă, tu îngeraş?
- Traduc piatra în limba ta.
- Care piatră, îngcraşule, l-am întrebat când el se ferea să-l ridic spre sinea mea în braţe şi cu grijă ocrotitoare.
- Piatra asta pe care-o vezi şi tu, străinule, cu ochii.
- Cum adică, şi ce faci tu de fapt?
- Simplu, spuse îngerul-copil, întinzându-şi trupul de copil şi trosnindu-şi fiecare mădular şi fiecare articulaţie a aripilor
440
NICHITA STANESCU
447
lui uşoare şi solzoase. Simplu, zise copilul, piatra gândeşte si eu tălmăcesc în limba ta ce gândeşte şi ce ne învaţă ea pe noi toţi. Eu sunt limba pietrei care gândeşte, iar gândurile ei, în mari bucăţi de aer vorbite sau în iuţi crivaturi rostite, de vrei să auzi şi pentru tine le zic.
- Tu crez.i oare că, vorbind în numele ei, ea are ceva dc zis?
- Eu nu vorbesc în numele ei, că şi numele ei este doar un cuvânt, piatra adică. Eu traduc numai ceea ce dânsa gândeşte pentru gândul tău.
- Da, tu esci frumos şi eşti înger, cum poţi tu traduce ceva care stă şi nu zboară?
- Pot, a răspuns copilul, că aicea m-au dat părinţii mei Ia slujbă.
- Cine sunt părinţii tăi, l-am întrebat eu mirat şi curios.
- Rude apropiate de-ale pietrei, mi-a răspuns îngerul mirat de mine şi blând.
- Atunci, înseamnă că tu poci să-mi spui cc gândesc până când şi arborii.
- Nu cred că pot.
- Atunci, înseamnă că tu ai putea să-mi spui ce gândesc stelele cele care luminează şi stelele cele care nu luminează.
- Nu cred că pot, răspunse copilul, nu cred că pot să-ţi spun ce mi-ai zis să-ţi spun.
- De ce?
- Sunt dezlegat de ele şi sunt legat numai de piatră. Oho, oho, mi-am zis mirat.
El adormi la locul sacrosanct sub lucrul piatră.
UN UNGHI
Nu ştiu nimic despre el decât aceea că refuză intimismul exterior. Pentru mine, este cât se poate de clar. Nici el nu-l iubeşte pe Eminescu, pentru că acesta 1-a înşelat.
A îndrăznit virginal să se dezvirgineze cândva chiar cu el.
Când iubeşti o virgină, chiar de cşri tu acela ce o faci femeie, e ca şi cum te-ar fi înşelat cu oricare sau cu cui altuia.
Luna stă pe cer, iar itu la Caligula în pat. Dacă mă observaţi, eu tot nu vă pot observa, dacă mă vedeţi eu tot nu vă pot vedea, dacă mă atingeţi fără să mă simt, mă dureţi, iar de mă iubiţi, vai mie, căci eu plec.
Când era copil, de bună scamă că stătea rănit pe un câmp de iarbă verde, si pe ducă. Pe măsură ce murea, ea se apropia. Pe măsură ce se depărta, el se dezmurea. Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată.
Orizontul era, de fapt, actul incestului dintre ceva ce eşti şi altceva ce-ai vrea să fii.
O mătuşă de-a lui, pe care o întrebasem dacă st ie pe unde mai stă în timp ce dânsa culegea tocmai gutui şi se uita cam supărată pe privirea mea suitoare, mi-a zis:
— Te repeţi, prostule, cu întrebarea asta, chiar tu ai zis că singura parte de pământ a ţăranului este cerul.
— Iar cu capu-n jos, am întrebat-o.
- Iar, mi-a răspuns. Dar ce, l-ai fi vrut cu capu-n sus şi spânzu rar?
- Deci, stă acolo! -Acolo, migratorule!
448
PROZĂ
449
Ei m-au primit înapoi în tablă. Unul a zis: opt, cinci, trei. ltul a zis: patru, opt spre zece şi când ajunge zece. Altul a zis: |-Eu pentru mine numai zece că tot se ajunge.
PITAGORA, AH, TU!
E     Când mi-a venit rândul am zis: iepure!
Blestemata lipsa de memorie mă face uneori să mă gândesc numai cu gândurile mele. Cum se numea, doamne, tabla aceea cu numere sau pătratul acela chinuitor pe care trebuia să-l ştiu în clasele primare pe deasupra, cu ocazia faptului că sunt?
N-are importanţa acum, numele ei de atunci! Atâta ţin minte că toţi puteau si fie acolo, înscrişi.
Bunăoară, unul dintre noi pica peste cifre si zicea: trei, unu, patru. Altul, bunăoară, zicea şapte spre zece.
Când mi-a venit rândul .am zis: iepure!
Ia rândul lor, ei au spus: Bă, tu ai ieşit din tablă!
^ Ai ieşit din tablă! Treaba ta! A doua oară nu mai vii llfliciodată!
Si uife asa, mă duc la oras călare pe-un iepuraş.
.   Singurul lucru pe care nu-1 ştiu este cine se ducea la oraş
şt de-n-călare pe care dintre iepuri.
Primiţi-mâ înapoi în tablă, m-am rugat de ai mei.
De ce iepure? m-au întrebat.
Dc ce iepure? m-au întrebat.
Ca să pun ceva pe zăpadă. Şi ierraţi-mă.
450
PROZĂ
451
Una ar fi scrierea lui, scrierea obiectului în înţelesul I fiinţei noastre, disculpându-1 de străinătate prin moarte, transformată într-una din grafiile fiinţei noastre.
Alta ar fi revelaţia, transcrierea insului în limbajul lucrului revelat sieşi.
SCRIEREA INULUI
încă din adolescenţă, spre norocul meu trist, mi s-a revelat faptul că nu există poeţi, ci numai poezie.
Sună frumos şi memorabil: „Nu există poeţi, ci numai poezie".
Aş spune, cu tristeţe, dacă tristeţea s-ar putea spune, - as spune cu tristeţe, dacă tristeţea at fi o afirmaţie sau o negaţie, - vai, aş spune cu tristeţe, dacă tristeţea nu este o supunere, ci o exaltare, - desi tristeţea e departe dc a fi o afirmaţie sau o negaţie, - deşi tristeţea ea fiinţei, iar nu a strigătului ei, - deşi este un cuvânt care nu este cuvânt, - aş spune cu tristeţe, ţinând în mână un măr sau o cămaşă de in, - că într-adevăr nu există poeţi, ci numai poezie.
Actul cunoaşterii are ceva in el mizerabil şi profund parţial.
Uneori, cred că poezia este şi un act de cunoaştere sau, poate mai degrabă, o exprimare parţială de după cunoaştere, — de după ce cunoaşterea s-a săvârşit.
Un refuz al amintirii ei, al cunoaşterii, o îînişre grăbită succedând unei nelinişti vaste si leneşe.
în orice lucru al existenţei noastre, din punctul nostru de vedere nemărturisit sau incapabil de cuvânt, îmi apar a fi două posibile căi de legătură întru cunoaşterea lui.
Inul, bunăoară, rupt şi smuls şi spălat în apă, - fir de cămaşă în ţesătura cămăşii, - îl vom cunoaşte prin îmbrăcare.
A avea o cămaşă de in este o conversarc cu mădularul 1|. inului, dar nu este şi o pricepere a stării de a fi numită in.
Vederea inului prin distrugerea numai a celui ce-1 vede se I poate vedea.
Mă întreb dacă, şi numai dacă, a cunoaşte merită să intre
,-. m amintire.
'■-       Mă întreb dacă cele petrecute cu lucrurile în timpul vieţii mele reprezintă o cunoaştere a mea de lucruri, o descifrare a V alfabetelor lor.
|       Mă întreb la rându-ne dacă am putea fi scriere în momen-|| tul tulburător al morţii sau al omorârii noastre prin naştere, f     Mă întreb dacă nu cumva litera, semnul, simbolul, masca, cămaşa nu sunt decât amintiri reprimate.
Mă întreb dacă nu cumva scrierea nu este decât o formă mai solemnă a amintirilor.
Mă întreb dacă nu cumva refuzul de a-ti aduce aminte şi speranţa stângace de viitor ce-1 aurează nu este altceva decât i-  puterea de a nu sti să scrii.
Mă întreb dacă nu cumva scrisul nu are un caracter funerar. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă mi-aş smulge cămaşa de m de pe mine şi aş deveni cămaşă de nervi şi de carne, inului.
452
NTCH1TA STANESCU
453
Inul este însă înţelept. Inul se suportă pc sine gol. Inul creşte din sămânţă, înverzeşte si se duce spre nici o culoare prin dulce îngălbenite.
Scrierile destinului le citesc cu patimă şi cu înfrigurare. El rămâne revelat şi în afara scrierilor lui, scriindu-se cu mine.
MARELE TROHANTER SAU DESPRE RITUAL
Ideea de vid, de gol, de nimic, mi-a apărut adesea de o tandră naivitate, când ea s-a reprezentat printr-o absenţă. Vidul şi golul nu mi le-am putut niciodată imagina ca pe I o absenţă.
A cădea si a te prăbuşi nu este o petrecere de la ceva care t există la ceva care există. N-am simţit niciodată prăbuşirea unei i secunde, - într-o oră; iar fiinţa luminii mi-a apărut în suflet mai degrabă taciturnă şi statică.
îmi închipui, uneori, că obiectele Întruchipca7â vidul. Se cade în obiecte. Numai vidul poate avea formă. Ceea ce există, numai murind are înfăţişare.
Ceea ce este nu poare cădea în ceea ce este. L'nu nu are mişcare în propria sa unicitate.
Nu se poate cădea din unu spre unu. Unu poate sâ cada însă pe o piatră, pe un sâmbure.
Mai întâi, trebuie să se işte un gol ca mai apoi să apară ■>    umplerea. Gravitaţia este o continuă umplere, forma şi starea obiectelor reprezintă acţiunea umplerii.
454
NICHITA STANESCU
PROZĂ
455
Uneori, mi se pare că un miel reprezintă un loc mai gol în spaţiu decât distanta dintre două stele.
Alteori, un arbore îmi apare ca orbita goală a unui dragon. Un fir de iarbă îmi este crevasă între două platouri. Sferă de vid în alergare se arată a fi iepurele, în piatra existenţei.
Orice obiect întrerupe timpul. Orice fiinţă întrerupe lumina. Umbra este cu mult mai densă decât pricina sa.
să se regâsescă. E contemplarea înlăuntrului dinlăuntru! său şi vederea recăzută în ochi din lipsa aventurii.
Mă tem că bat câmpii; mă tem că vorbirea gândurilor melc are o tuberozitate aidoma Marelui Trohanter din ciolanul umărului.
Dacă nu tiî pe umăr un sac sau o armă, te poţi trezi peste noapte că îţi răsare din el o aripă.
Rigid este numai vidul. Neschimbător si static este numai vidul. El e singurul care se acoperă cu piele; ci e singurul peste care creste părul. Numai lui i se vor naşte organe. Numai el va fi încoronat cu un destin.
Ceea e este, este; - şi numai în vid se prăbuşeşte.
Naşterea şi moartea împing şi înteţesc mai înspre sine ceea ce este.
Trupul meu este o enclavă în zidul curgător. Sufletul meu este o invazie în vid.
Mă apasă ceea ce există pentru că se prăbuşeşte în mine. formă a privirii, dacă nu chiar privire din afară înlăuntru, este gravitaţia.
Dragostea dintre stele, amorul dintre sori e un fior de corn de melc uriaş si infinit, al întregului care se rupe în sinea sa ca
456
PROZA
457
Cu cc altceva ar fi putut să fie împuşcat Mihai Eminescu decât cu gloanţe de diamant cât oul de mari?
CU CE FEL DE GLONŢ PUTEA FI ÎMPUŞCAT
EMINESCU?!
Deodată, mi s-a oprit mâna în mijlocul unui cuvânt tocmai când îl scriam. începusem să îmi pierd dreptul de a mai scrie citeţ, - din pricina inimii mele care nu se mai gândise la inima limbii române de câtăva vreme.
Deodată, mi s-a făcut un sfâşietor gând de dor de Eminescu.
Nimic nu ar fi putut să-I străbată! Sita cea mai fină este sticla pentru lumină. Mai fină sită încă e trupul omului pentru trecerea timpului. Dat EL nu avea nimic prin care ar fi putut fi străbătut:
- „Cum te cheamă?
- Sunt Matei Basarab; am fost rănit la cap dc către Petre Poenaru, milionar pe care regele 1-a pus să mă împuşte cu puşca umpluta cu pietre de diamant cât oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru că, eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se teme să nu-i iau moştenirea.
- Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?
- Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat, care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate, şi care are 48 de milioane..."
Ar mai fi putut să fie împuşcat cu ceva: cu însăşi starea sublimului. Iată bunăoară un document în acest sens: „...în a doua scrisoare, vă miraţi cum crede Mihai pe Doamna M... Nu vă miraţi. Acest om iubeşte pe femeia asta că numai moartea at putea sâ-i desfacă, iar în viaţa nimeni nu-i în stare să-1 facă s-o urască. Şi-apoi, dacă ţi-aş putea eu descrie cu ce fel de maniere 1-a luat, declarând, faţă de persoane de cea mai bună condiţie din Botoşani, că preferă să fie metresa lui Mihai, decât femeia unui prinţ. El, de la venirea ei aicea, era aşa de emoţionat de m-a băgat în toate spaimele".
Despre Veronica, nu se mai poate spune decât un singur cuvânt: Eminescu. Numele ei adevărat este Veronica Eminescu. Nici nu cred să fi avut alt nume decât numele de Veronica Eminescu,
Tot Harieta, care o ura pe Veronica întocmai ca Monrague pe un Capulet, iată ce scria despre Veronica: „Mare nenorocire a mai fost femeia asta pe capul lui Mihai şi se vede că s-a pus să-1 scoată la capete. El o crede şi plânge".
Lacrima lui Mihai Eminescu a spălat nu numai trupul Veronicăi, ci şi toate trupurile femeilor iubite din această ţară.
în rest orice altceva nu L-ar fi putut învinge.
In rest, El nu putea fi omorât prin altceva, decât poate numai dacă i s-ar fi prăbuşit cerul dacilor peste cerul creierului Lui.
458
NICHITA STANESCU
459
El este însuşi destinul limbii române şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă si că poti alăpta la sânul Căii Lactee o rază.
El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început sâ devenim ai LUI.
Şi, totuşi, El, care ne-a exprimat plânsul unei idei abstracte şi care ne-a scris mersul pe ape, a putut să uite învăţătura de a muri vreodată: iată ce î s-a întâmplat într-o duminică spre luni: „. ..Era cu totul altul Eminescu în duminica aceea, când a venit la mine cu Stănescu... De o veselie exuberantă, aproape copilărească şi foarte vorbăreţ."
Astăzi, mi s-a schimbat duminica de astăzi într-o luni de altădată.
„Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea."
GEOMETRIA LA CARAGIALE
Marii noştri clasici şi, în special trinitatea fondatoare a literaturii române moderne: Eminescu, Creangă şi Caragiale, reprezintă, dintr-un punct de vedere, o culme a caiofiliei, o culme a preciziei geometrice a cuvântului.
Se cunosc nenumăratele variante pe care Eminescu le făcea uneia şi aceleiaşi poezii până când descoperea „cuvântul ce exprimă adevărul". Se ştie prea bine munca fantastică asupra expresiei exercitată de către Ion Creangă în textele sale zgârcite ca întindere. Acelaşi fenomen îl întâlnim şi la Caragiale. Astăzi, din perspectivă istorică, nu ne surprinde aceasta pentru că, de fapt, E'minescu, Creangă şi Caragiale sunt cei care au fixat limba modernă scrisă la noi. Evident, scriitorii de mai târziu au avut de efectuat o muncă simţitor uşurată datorită fondării limbii scrise moderne petrecută înaintea lor şi înfăptuită de către cei trei corifei.
Sadoveanu, care adeseori s-a mărturisit ca elev al lui Creangă, în desăvârşitele sale scrieri are un mult mai mic număr de ştersături stilistice decât înaintaşul său.
La Caragiale, geometrizarea limbii s-a produs nu prin stilizarea ei sau prin alegerea cu precădere a unui fond morfologic latin, aşa cum putem observa în cazul operei eminesciene, la Caragiale, precizia scrisului provine dintr-o riguroasă şi selecţionată reproducere a oralităţii în scris. Mai cu seamă în teatru şi în celebrele sale momente, oralitatea este fixată până
460
NICH1TA STANESCU
461
]a detaliu fonetic, asemenea libelulelor străvechi în eternitatea translucidă a chihlimbarului.
Subtilitatea constă în durabilitatea chihlimbarului extinsă şi asupra insectei perisabile.
Atât de precisă a fost lucrarea înfăptuită şi cu un spirit atât de belcn al geometriei, încât argourile locale, poreclele, mahalagismele etc. - ţinând dc o perioadă lingvistică extrem de scurtă, - prin strălucita lor fixate în spirit sunt iradiate înapoi în limba vie şi reluate de aceasta în permanenţă, ca un fond ironic al limbii, definitiv.
în acest sens, în marea lor majoritate, scrierile lui Caragiale nu sunt destinate, atât ca să fie citite, ci mai ales ca să fie recitate, jucate, interpretate.
Este un tip de creaţie care suportă să fie recreată într-un număr mare de variante.
Limba eminesciană nu poate fi interpretată în prea multe feluri, lmpunându-şi ea singură timbrul şi tonul. 1 ipul limbajului caragialesc poate fi citit, recitat, interpretat de către actori sau poate fi, la urma urmelor, chiar pretext sonor pentru un teatru de marionete.
Limbă - Pierrot, limbaj - Arlechin, argou de Vasilacbe, -ea are plasticitatea şi graţia verticală a acestor figurine, ea poartă romburi pe maieul dănţuitorului.
Dând impresia că vorbeşte, el scrie; lăsând impresia spontaneităţii, de fapt el şlefuieşte; având dulceaţa perisabilului, el este etern. Noi vedem un cerc, dar el de fapt a făcut o linie.
MĂRTURIE DESPRE TOPÎRCEANU
Cred câ poezia lui Topîrceanu a fost rău înţeleasă. Prin i faptul că semidocţii au iubit-o, nu înseamnă câtuşi de puţin 1. câ ea era o poezie ieftină. Mărturisesc că o categorie întreagă socială, şi anume aceea a mahalagiilor, a adorat această poezie. De unde ştiu? De la mahala!
Topîrceanu, pe noi adolescenţii unei vârste a Ploieştiului, ',  ne-a salvat de vulgaritate. El singur, cu minunea lui, ne-a smuls dox-mi]e din mână.
La Ploieşti, adică în acest otaş festiv al limbii române, unde .  înteţirea silabei înroşeşte oul şi epitetul deraiază crivăţul *   iarna, Ia Ploieşti, unde s-a înnodat frânghia limbii de gâtul unui |  mut, pentru întâia oară, şi unde prea în viitor s-a arătat limba, " de Alexandru Macedon ca s-o rezolve cu sobor. în ciuda dezinvolturii ei, limba, vorbirea şi garagaţa acoperă de fapt ca orice frunză adevărată un obiect al pudorii. Te iubesc e tmposibil a se spune la Ploieşti. Câlincscu, marele, spunea în treacăt că aici îşi vindea cele mai multe dintre cărţile sale Anton Pann. De ce oare?
Sentimentul nu se suportă aici decât beştelit. Dragostea şi iubirea iau chipul amorului.
462
NICHITA STANESCU
PROZA
463
lacrima se cântăreşte mai ales după sarea ei şi mai puţin după apă.
Caragiale a râs cu naţiunea de s-a spetit, l-a rămas râsul în scris, căci plânsul a rămas sub saltea, ca bobul de mazăre prinţesei.
De ce oare?
Faptul că Topîrceanu şi spiritul lui au traversat si această zonă, niciodată logodită, totdeauna însurată, a fost o binefacere, şi un dar.
Ironia lui ne-a scos pe mulţi din vulgaritate.
Numărul lui ne-a smuls din bancuri.
Felul lui de a gândi altfel altfelul şi starea lui de mijloc nebătând marginile ne-a dat si mi-a dat noutate în vechitură si miros în toiul primăverii.
In poezia lui Topîrceanu e un fei de a privi nou.
Spiritul poeziei lui e curat şi inedit.
Ca elev modest, şi plin de admirare a lui, am înţeles imitân-du-1 în adolescenţă că nu a-l imita i-aş fi drag. Topîrceanu având şî stil, poate fi imitat. Dar mai presus de stilul lui, discutabil, el are un spirit şi un fel de a fi care te stârneşte să-l continui.
Nu este neapărat sâ ai suflet ironic şi nici să concepi rime noi dublu articulate. Elevii lui Topîrceanu, cum mă consideram a fi unul dintre ei, au înţeles câ apropierea de lucru e o taină atunci când cel care se apropie de lucru pe sine se consideră lucru, deci o taină.
El deşuruba frunza si se vopsea cu mirosuri de piele. Rl schimba sistemul de referinţă de drag de ce se-ntâmplâ între cele două linii.
Spiritul lui Topîrceanu e mult mai înalt decât talentul său literar. De altfel, un spirit atât de proaspăt ca al Iui, atât de nou între litere de unde şi-ar fi îngăduit şi talentul!
încerc să fiu foarte exact şi nu pot. Mărturisesc că ani de | zile mi-a fost ruşine sâ spun că-1 iubesc şi câ-1 admir si că-l înţeleg pe Topîrceanu.
Mărturisesc cu ruşine că abia târziu l-am înţeles. Elev al lui I în chisele primare, abia acum am ajuns să-i fiu elev în clasele | primordiale.
Ştiindu-1 pe deasupra, abia acum mi-a alunecat inima în el.
Un miracol al literaturii române este Topîrceanu, în ciuda popularităţii sale false. El este un novator, nu ca Arghezi si nici ca Blaga, el aduce o înnoire, nu a viziunilor cuvintelor, ci chiar a viziunilor.
Orice poezie a lui poate fi întrecută; spiritui poeziilor lui de deschidere, de absenţă a prejudecăţilor, de ochi, dc om deschis a doua oară de după naştere, este unic şi măreţ.
încerc să-mi alung emoţia şi oarecare talent verbul descriindu-
El este spiritul şi cotitura spiritului.
El este vederea şi îndoirea ei.
El este verdele crud al lui Bacovia, dar un vers.
Nu urmărindti-1 în fizica versurilor lui îi sunt elev.
încerc să duc mai departe, pentru că departe exisră din belşug, modul lui.
încerc să duc mai departe felul lui de a fi altul, dar nu cu tot dinadinsul, cî cu tot altfelul.
464
N1CH1TA STANESCU
Aş fi vrut să pot să-1 văd cu ochii.
încerc să-1 pot vedea cu puterea unor cuvinte, de altfel de dragoste.
El s-a născut cu puţin înainte de a se naşte. De aceea, s-a văzut născându-se.
465
VIAJA Şl EXISTENŢA
Forma cea mai mică, singura aptă de întrerupere, ruperea |. a ceea ce nu există, de bună seamă este sfera, adică maximum de cantitate în minimum de calitate.
Creierul nu este un organ. El este, însuşi, este. Ochii sunt | singurul organ. Restul sunt rezultate ale relaţiilor dintre ochi H" şi creier.
Viaţa este o aventură a luminii.
Atunci când ea se naşte pe sfere în rotire, cu evidenţă, ne § apare a fi de natura treziei şi a somnului.
Sfera stă la originea întreruperii luminii ca lumină.
Somnul este întreruperea a ceea ce nu poate fi întrerupt. Stare neluminoasă, somnul are pseudolumină. Posibil numai pe sferă în timp neluminos, somnul nu este respins de adevăr.
Deschiderea spre lumină a organului apt dc lumină dă timp vieţii.
Starea treziei este în mişcare, este în acţiune. Stătea somnului îşi ţine copiii de vis pe sânii lâptoşi ai adevărului.
Alfred, prierene, s-a făcut dimineaţă si lumină este. Scoală-te şi umblă.
466
PROZA
467
Prin dragoste, prin sentiment, prin această fereastră a legii ne uitam şi noi cu colţul inimii noastre.
LEGEA CA LOC DE UNDE SE PLEACĂ
întâmplarea supravieţuieşte legii.
Legea ne ţine pe toţi. Numai trădarea ei ne face sâ fim. întâmplarea supravieţuieşte legii. Viaţă are numai vinovatul.
Părăsirea şi pângărirea geometriei e carnea bietului nostru suflet.
înţelepciunea e sicriul nostru. Dragostea, puterea de a iubi împodobită de erori ca fluturele de polen, numai ea ne face să
trăim.
A iubi, ca şi trecerea timpului, ne îndepărtează de lege. Timpul este depărtarea dintre lege şi eroare.
Tânăr fund, mi s-a spus că ebraica literă aleph seamănă cu trupul omului. Mai târziu, putând să o contemplu, mi-am zis câ nu seamănă, si mă înşelam.
Cuvintele, dacă sunt ale poeziei, seamănă cu trupul omului. Bunăoară: a fi - adică mai nimica şi o lungime. Uitaţi-vă, vă zic, leit trupul omului.
Bunăoară: a avea - un fel de dantelă, un fel de pierdere, un fel de margine a nimicului.
Seamănă cu trupul omului?
Da, întocmai seamănă cu trupul omului.
Iar această identificare nu este făcută prin vedere, ci prin dragoste, prin sentiment.
%      Libertatea este o durere.
>      Puterea dc a ne durea c demnitatea trădării noastre faţă de
;l leg?-
||      Momentul si secunda care ar bate vreo alegere a noastră
ţţ pentru noi sc suprapune pe ruptura legii cosmice. >$      E chiar ruptura razei.
E chiar neîntreruperea liniştii.
Zeii, ci care suntem ai lor, zeii sunt cei mai îndepărtaţi, sunt cei mai cuvânt dintre cei care au evadat din echilibru.
Bisericile noastre, părinţii noştri, bisericile noastre de carne; cuvintele noastre, biserici ale dorinţei noastre de a fi vorbind; familiile noastre, logodnele noastre si copiii logodnelor noastre ai celor care locuim întru păcat; - păcatul nostru, acela de a iubi si de a avea sentimente, el, care îndurerează legea, el, care prin îndepărtare de lege nu încearcă sâ sc asemuîc cu legea, ci dimpotrivă; - faptul faptului, firea fiinţei, amintirea noastră care este amintirea fărădelegii...
468
N1CHITA STANESCU
469
întâmplarea supravieţuieşte legii. Ne amintim durerea.
1 .egea e locul care doare, nu locul- ci durerea locului e trista noastră libertate, nu locul, ci durerea locului e fascinanta noastră viaţă.
ISTORIA CA ALTA NATURĂ
Inteligenţa nu poate fî exclusă din miracol.
Istoria se conţine în natura lucrurilor moarte ca spaimă a t lor de viaţă, l-am zice timp, dacă acesta nu ar fi supus istoriei. 1 l-am zice număr, dacă acesta nu ar fi supus aventurii matematice.
în natură, apa nu are nume. Apa „aruncea când" e a naturii suprapuse.
Istoria se începe, când legea poate fî „atuncea când".
De altfel, legea nu are nume decât în istorie. Deteriorarea staticului nu în mişcare, ci în static îşi dobândeşte numele dc static.
Orice formă este istorie. Orice conţinut se exprimă printr-o formă. Sensul natural, bulbul, nucleul, - miroase, miros, pentru nici o nară.
însinele, prin schimbare numai, capătă nume.
Natu
ira omului este istoria.
470
NI CHITA STÂNESCU
471
Natura pomului, peştelui, pietrei, focului, acrului, pământului este omul.
Focul încolăcind copacul nu este istorie.
ADNOTĂRI PE MARGINEA IDEII DE POSESIUNE
Ceea ce este trecător nu poate poseda pe cel ce este mai puţin trecător.
Ceea ce este supus mişcării nu se poale odihni cu tâmpla pe static. De aceea, când încearcă să se odihnească, de fapt visează.
Chipul omului tânăr nu poate fi înţeles decât dacă e mascat. Chipul bătrânului este un chip de coşmar. El este propria sa mască.
Numai ceea ce nu există poate avea parte de odihnă. Râul nu se odihneşte pe pietre, deşi şi unul şi celălalt nu au parte decât dc viaţa materiei lor.
Cel mai puţin putem poseda sentimentele.
Cu cât obiectul posesiunii are o mai mare tendinţă spre abstract, cu atât el este mai perisabil; cu atât mai mult el se oferă
472
NICHITA STANESCU
PROZA
473
pierderii şi instabilităţii. Când obiectul posesiunii este însă abstract pur, atunci el poate fi posedat. Atunci el este posedat.
Posesiunea este un obiect abstract, iar nu un sentiment. Sentimentul este însă trăsătura ce unifică obiectul abstract de obiectul concret în distrugere.
Numai ceea ce nu este poate poseda. Nu se poate poseda decât ceea ce nu este.
Nu îl putem poseda pe sine însuşi. Posedăm întotdeauna un ce, - ceva maî mic decât noi înşine. Mie redă-mă!, superbul final de odă eminescian nu este cu putinţă. Mie redă-mă nu e cu putinţă. Numai când nu mai este cu putinţă, numai atunci poate fi posedat.
...Numai neputinţa se posedă pe ea însăşi.
Numai ceea ce nu este se poate poseda pe sine însuşi.
O pasăre îndrăgostită de aer este mai moartă decât o pasăre îndrăgostită de o râmă. Şi cu mult mai săracă.
Nu putem poseda decât ceea ce ne este inferior; deci, ceea ce nu ne implică vital.
ar
Aspiraţia posesiunii este aspiraţia punctului de a stăpâni linia. Exercitarea posesiunii însă se produce numai în interiorul punctului.
Eu îmi posed inima. Ea, sângele. Acesta, celulele. Ele, oxigenul.
474
PROZA
475
ABIA ACUM STIU...
Era în ultima primăvară a lui Labiş. Faima lui era atât de uriaşă, încât noi, studenţii inodori şi incolori, primeam în urechi ca fiind valoroase orice ştiri, oricât de neînsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare si ambigui, despre el. Luase obiceiul să vină la Facultatea de Filologie. Din vreo pricină de femeie poate — sau pur şi simplu din dorinţa de a audia celebrul curs al profesorului Tudor Vianu. Nu-I iubeam - eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. FI publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins. Nu era foarte înalt, avea chipul rotund, nasul câni tronând peste o imensă mustaţă răsuciră. Purta bundă, ca o sfidare împotriva oraşului şi a burgheziei în haine nemţeşti, pe atunci monstruoasă nu numai în textele tipărite despre ea, dar şi din pricina ideilor fixe ale acelei perioade.
Aici, memoria mi se tulbură şi nu mai ţin minte ce căutam în amfiteatrul Odobescu, plin de studenţi prost îmbrăcaţi, unii dintre ci, printre care mă număram si eu, mâncând „crep" la porţia în plus pe care o ofereau cantinele studenţeşti. Citeau poezii unul si altul. Deodată, cineva de la catedra care ţinea loc de tribună (nu mai ţin minte cine) s-a ridicat şi cu un glas ritos a zis: „se află printre noi Nicolae Labis şi am fi fericiţi dacă el nc-ar citi o poezie".
EIra să uit. Cu puţin înainte de această scenă l-am văzut, prima oară în viaţa mea, pe colegul şi prietenul de mai târziu
Cezar Baltag. Firav şi strălucitor de blond coborâse aleea dc scări din mijlocul amfiteatrului şi recitase cu o voce solemnă, patetică şi emoţionantă, o poezie al cărei titlu era Bunicul, în care tinereţea şi uluitoarea lui frumuseţe fizică unită cu căldura şi patima versurilor ne înflăcărase pe noi toţi, ovaţionându-1 ca pe cel mai bun dintre ai noştri.
închei paranteza, pentru că îl văd parcă pe Labiş ridicându-se, de o gravă nobleţe naturală care lăsa, puţin dureros şi distant, între el si noi, o barieră a neintangibilului. Nu s-a urcat lângă catedră şi a rămas în faţă chiar lângă primul şir de bănci şi, într-o tăcere, în care nici memoria nu mai funcţiona, brusc a anunţat titlul poeziei Moartea căprioarei, ştiută, adorară, invidiată, negată şi urâtă sufletului meu.
Cred că nu numai pentru mine a existat în acea secundă senzaţia gheţii pe sira spinării. Calm şi degajat, bonom şi profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale şi dur totodată, vers de vers, a început să-şi retrăiască poemul (era prea tânăr ca să şi-1 poată recita), începându-şi versurile moale şi tărăgănat şi, sfârşindu-le brusc, de parcă vântul ar fi avut ecouri semantice. Mi-aduc aminte cuvântul „nomol" în care se termina un vers. Era atât dc scurt zis şi de brutal, încât nomolul se materializa. Mi-aduc aminte de ultimele trei cuvinte rostite de el dintr-un alt vers... „planetă şi grea". Se terminau cu o rară violenţă. într-un vers, în care spunea că-şi şterge mâinile în sânge pe piept, el a făcut gestul dc a-şi şterge mâinile pe bunda înflorată. Absolut toti, automat, ca nişte copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui şi la bundă, ca şi cum si mâinile şi bunda ar fi fost pline de sânge.
Brusc nu mai tin minte nimic şi păstrez, numai sentimentul dc atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci, nu puteam să cred câ se poare scrie o poezie mai minunată decât Moartea căprioarei. Aş fi dat orice de pe lume, să fiu eu autorul acelei
476
NI CHITA STANICI;
477
poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricine altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea foarte frumos, dc-si nu era. Nu puteam să o prind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte.
Abia acum ştiu câ acea seară, în care am avut tristul noroc să-1 văd, nu ţinea de noţiune şi, deci, nu aveam cum s-o înţeleg cu noţiunile şi că gheaţa acelei invidii ţinea numai de o aspiraţie a mea atât de decis revelată, încât chiar şi resturile de memorie pe care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva decât implozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie.
Atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie.
UN PAHAR CU VIN ROŞU, MAI MULT
A venit toamna şi iar mi se face dor de cristalinul cântec al neuitatului nostru Nicolae I,abis. A venit din nou toamna fe si în gânduri tresare un braţ cu steag fluturând deasupra luptei împotriva inerţiei. Cal alb călcând neiubirea-n potcoave. Vultur smulgând din clonţ crivăţul din aerul rece.
Ochii lui sunt cei care au urcat în tablourile lui Tonitza o I altfel de privire, o privire care, blândă şi catifelină, a inspirat şi continuă să inspire forţă a celui inspirat de poporul său.
Bătrânul Toma Alimoş, probabil câ, avuse în mit aceiaşi ochi, în timp ce-si aduna sub brâu matele sfâşiate. 1    Ciobanul Mioriţei, desigur, cu aceiaşi ochi rotunzi şi căprui ceruse sâ-i cânte fiuieras de fag. mult zice cu drag, fluieraş de os, mult zice duios...
A venit toamna, când luna căpruie catifeleaza genele aurii ale frunzelor şi un dor de Nicolae Labiş mă cuprinde; şi, din nou, la masa mea, pun un pahar plin cu vin roşu, mai mult. Cine stie? Dacă i-o fi sete si va vetii sâ-l bea?
478
PROZĂ
479
O BOABĂ DE PIPER ÎN ROTILE DINŢATE
Ia uită-te, domnule, ce întâmplare!
Pe maşinăria dimoasă a ceasului ce veghează sâ treacă ceva ce nu există, dar trece, mi-a căzut o boabă de piper. Drag dc timp, adio.
Scump tic-tac monoton, nu-mi mai dai nici o indicaţie asupra faptului câ n-o sâ treacă ceva, deşi nu există, totuşi trece. Vai mie, nici nu-mi pot imagina ce treabă voi ti fost având, de ţineam între degcttd gros şi cel arătător şi cel inelar, o boabă, doamne, de piper.
Şi-am scăpat-o, fir-aş să fiu. tocmai pc rotile dinţate şi mâncătoare numai de timp ale ceasului cu cuc.
Adio, dragă haleală, numită timp, iar tu, cucuie mecanic, adio. Instituţia numită ceas mi-a devenit taciturnă, iar vânzoleala scumpelor de secunde clipite mi-a lăsat ochiul nespălat de pleoapă şi în uscare.
Tocmai ţineam în braţe o pisică tărcată, l-am dat drumul şi am alungat-o pe garduri, căci îmî zisei în sinea mea că pe acolo i-o fi fiind pisoiul, iar dacă pendula mea stă, ceea ce nu există, adică timpul, el, totuşi, trece şi dacă pentru mine nu bate, pentru pisica mea tărcată poate că bate.
De ce mi-o fi căzut, doamne, boaba de piper, tocmai între dinţii rotii ceasului cu cuc? De atâta sudoare nu l-am sărat pe tîmp şî acuma ia, uită-mă, bre, îl pipere/ cu o boabă de piper.
Adio, drag de cuc de lemn, care faci cucu-cucu. Adio, | scumpă pendulă, care faci ding-dang, ding-dang!
De când am scăpat o boabă de piper între roţile dinţate, ceasul mi-a devenit gustos.
Vă invit, priereni, deseară la mine; - am o mâncare grozavă: i ceas cu roţi dinţate, piperat şi sărat, cu cartofi prăjiţi, cu roşii, cu ceapă şi usturoi.
- Şl cine mal măsoară timpul? întreabă o ciocârlie.
- De unde vrei să şriu eu, fă!
480
PROZA
481
NECESITATEA EXPERIMENTULUI
Un amic îmi spunea odată, amuzându-se, câ, având o stare de spirit sublimă, a încercat să şi-o permanentizeze, dar nu a izbutit mai mult decât câteva ore, pentru că mai apoi s-a făcut seară, după seară, târziu de noapte, si o dată cu zoriic a obosit, i s-a făcut somn şi a trebuit să se culce. Poate de aici, de la necesitatea vitală de a te odihni, provine şi nevoia actului artistic de a se desfăşura într-un timp limitat.
Unitatea antică a tragediei - de loc, timp şi acţiune - nu exprimă altceva decât necesitatea artistului de a se exprima maximal în cadrul limitelor biologice. Dar telurile artei acelea de a atinge eternul, dc a descoperi nemurirea, s-au aflat dintr-o dată stingherite de această unitate a celor trei clemente: locul, timpul şi acţiunea.
In genere, arta nu face într-un fel sau altul decât să încerce să ofere o soluţie problemei nemuririi şi aceleia a eternului.
într-unui dintre cele mai vechi poeme ale lumii, Ghilgameş, caută viaţă fără de moarte. Toată istoria poeziei lirice şi epice nu face altceva decât să nuanţeze, sa specializeze, să diferenţieze, să analizeze în mare sau pe fragmente, să dea răspuns pozitiv, negativ sau intermediar acestei probleme.
Dar unitatea de loc, timp şi acţiune s-a ivit dintr-o necesitate de metodă. O dată cu apariţia acestor trei elemente, se poate vorbi despre începutul atacării in profunzime şi de apropierea dc rezolvarea problemei milenare: viaţă fără de
1 moarte. Poate că nici o categorie abstractă nu e atât de abstractă I şi accesibilă ca aceea a timpului. Timpul, conţinut pur, lipsit I de formă, va constitui unul dintre cele trei elemente ale unităţii, I pus în discuţia poeţilor. Nu pot dobândi viaţă fără de moarte, I nu-ţi poţi menţine o stare de spirit sublimă, decât în cadrul f unităţii dintre loc, timp şi acţiune. Acesta e un paradox al | poeziei, care s-a încercat a fî soluţionat în diferite feluri.
Materializarea timpului, concretizarea tui, a redus conside-I rabil unitatea de loc, timp şi acţiune, fără să ofere însă o soluţie 1- definitivă. Lărgirea acţiunii, suprapunerea ei timpului matc-P. rializat, a lărgit cu mult unitatea de loc, timp şi acţiune, născând I eposul, dar nerezolvând decât fragmentar tema iniţială.
In fine, punerea în discuţie a locului (spaţiului), a prilejuit i pentru prima oară posibilitatea de lărgire incomensurabilă a
I unităţii de neclintit.
II Jonatban Swift, în Guliver, micşorând şi lărgind brusc I dimensiunile eroului său, sugerează posibilitatea accelerării şi | mcetinirii timpului, posibilitatea contemplării visului din afara
lui, permanentizarea unei stări de spirit necesare acestei contemplări. Geniul lui Swift s-a aplicat unei singure categorii şi anume asupra locului (din unitatea de timp, loc şi acţiune), categoriei de acţiune şi categoriei de timp acordându-li-se funcţiile lor tradiţionale. O dată cti jonathan Swift, cred câ se poate vorbi despre posibilitatea de a trata în mod ştiinţific ^metodele" artei, de a surprinde în mod ştiinţific (e drept încă rudimentar) actul creaţiei, de a-i putea restrânge zonele sterile Şi a-l dirija în sensul temei iniţial propuse, cu mult mai multe 9anse de eficienţă.
Dintre toate arcele, nici una nu foloseşte un material atât de abstract ca literatura. Sunetul muzicii este infinit mai supus analizei matematice decât vorbirea (în ultimă instanţă, I cuvântul).
482
NICHITA STANESCU
într-un fel, cuvintele sunt superioare sferei, cea care din punct de vedere ai geometriei reprezintă maximum de conţinut cu minimum de formă.
Cuvântul este o sferă care se contemplă pe ea însăşi. Conţinutul lui (şi conţinutul are întotdeauna caracter abstract, indiferent de ce conţinut at fi vorba sau cui ar aparţine) ţâşneşte în afara formei sale - forma întotdeauna are caracterul concretului, iar concretul rezulta mai înainte de toate, oricât de paradoxal ar părea, în primul rând, din formă, ca sâ se reîntoarcă mai apoi, în el însuşi. Cu toate acestea, vorbirea se reprezintă ca o formă a materiei, ca o umbră a materiei în conştiinţă. Asemănările dintre structura materiei şi structura frazelor sunt izbitoare. Dacă materia se lasă supusă analizei matematice, îmbunătăţită şi reorganizată în mod superior, bănuim că şi vorbirea ar putea fi supusă analizei matematice.
Există o lingvistică matematică după cum există şi o lingvistică structuralistă', dar până acum ele nu au servit fenomenul estetic, decât accidental, şi nu în avantajul esteticii, ci in acel al studiului lingvistic, ajutându-se de literatură ca de un caz fericit al vorbirii.
Vorbirea, însă, în cazul literaturii, nu este altceva decât materialul nu şi sensul, scopul ei.
Constituindu-se din cuvinte, fraze şi grupuri de fraze, literatura îşi este încă datoare sieşi, cu o mai atentă cercetare a materialului ei de construcţie. Stilistica, aşa cum ni s-a înfăţişat ca până acum, mi se pare încă profund limitată în ţelurile ei si încă mult prea generală, operând cu termeni vagi, necercetaţi suficient în esenţa lor.
Arta esre un organism viu, acceptă o matematică a ci, o chimie, o biologie a ei. Arta are o isrorie a ei; făcând abstracţie de geneza unei opere literare, dacă o privim gata constituită, ne poate apărea asemenea unei fiinţe abstracte, care creşte si descreşte, are un ciclu vital complet, sc înmulţeşte sau e stearpă.
PROZA
483
Destinul unei opere literare este în directă dependenţă de destinul epocii pe care o parcurge, dar, pe noi, în cazul de faţă, ne interesează, în primul rând, materialul constitutiv al operei literare şi posibilele lui căi de îmbunătăţire.
Ca metodă de creaţie şi ca metodă de comunicare, am visat la un moment dat posibilitatea unei poezii pulsatorii, care să repete intr-un fel, prin forma sa, si activitatea inimii. Şi care să impună atenţiei conţinutul său, dezvăluindu-l printr-o anumită coordonare a punctelor, a nucleelor lui de intensitate A dispune în mod ritmic sau aritmie momentele de intensitate ale unei poezii, mi s-a părut a fi o foarte importantă problemă de tehnică poetică. Dispunerea punctelor de atenţie şi a punctelor dc relaxare în cadrul unei poezii, o anumită treptată degradare a epitetului sau o anumită intensificare a lui, o atenţie specială asupra funcţiilor şi posibilităţilor versului dc a crea conexiuni, toate acestea le-am găsit încă insuficient cercetate şi numai prin mijloacele prozodiei.
Se poate pune problema: bine, dar arta nu este un lucru făcut sau contrafăcut, ea ţâşneşte spontan atunci când autorul are ceva de spus.
Pot răspunde: un pianist, ca să ajungă ia o bună execuţie, face, mai întâi, nenumărate exerciţii tehnice, plictisitoare uneori, obositoare alteori. Dc cc? Atunci când are inspiraţie, când o melodie genială satt un grup sonor de mare interes al imaginaţiei îl solicită, el, pianistul, sâ nu mai aibă nevoie să stea şi să piardă zile întregi bâjbâind pe claviatură, până sâ o poată reproduce, ci dintr-o dată, mâna, ca şi cum chntotdcauna ar fi fost făcură numai pentru acea inspiraţie, să o reproducă intactă şi glorioasă.
Eu cred că poetul modern, care vrea să reproducă sau să imite în opera sa marile idei si viziuni poetice ale secolului XX, resimte din când în când nevoîa unei asocieri cu colegi din alte domenii.
484
N1CH1TA STANESCU
485
Resursele materialului poetic de până acum au fost insuficient cercetate.
Poezia, totuşi, nu ţine dc cuvinte, literatura, deşi se mai numeşte şi arta scrisului, în primul rând, nu este aceasta, ci cu totul altceva.
Viziunea modernă îşi cere un material pe măsură. Materialul lingvistic adeseori este limitativ. Tot ce a rămas valoros în literatură, din punct de vedere al limbii folosite, e de natură metalingvistică şi este Inutil să laşi la întâmplare, numai pe baza unei spontaneităţi empirice, ceea ce poate fi rezolvat printr-o cercetare atentă.
îmi imaginez un colectiv format dintr-un poet, dinrr-un matematician, dintr-un chimist (gândindu-mă la valenţele posibile ale elementelor şi ale cuvintelor), dintr-un biolog şi dintr-un filosof, care să studieze materialul poeziei dintr-un punct de vedere mai larg şi intuiesc excepţionale rezolvări în folosul poeziei şi în lărgirea unităţii de loc, timp şi acţiune, nu numai prin ridicarea acţiunii la abstract, a categoriei de loc la abstract, ci şi prin concretizarea timpului, prin descoperirea şi elucidarea amănunţită a acelei părţi din artă care nu ţine de esentn ei, ci de forma ei constitutivă.
E vorba de limbaj.
Sv1
GEO de BOGZA
.Jv. Ah, ce întâmplare a vieţii mele să-mi fi icsii de-a dreptul j|, înaintea inimii un hidalgo. Cât de mult l-am putut iubi şi cât P' ae mult m-a putut (în credinţa mea de adolescent întârziat) ^ ruşina cu gesturile lui superbe.
iCe era acum vreo zece ani prilej dc strângere de inimă pentru mine, astăzi s-a albie ea perla şi-mi pune insignă, dc mândrie. Cât de sictirit am putut să fiu de unii colegi, când Geo Bogza m-a ridicat de ceafă (acum un deceniu şi mai bine) - cu macaraua braţului său - şi m-a dus să-i sărut mâna lui Tudor y. Arghezi- Arghezi era ca o frunză. Vorbea parcă bătut de un vânt I stelar. Bogza i-a ridicat mâna lui suavă în lopata mâinii lui şi, Ji iată, că bâlbâit m-am trezit sărutând o mână care-si scrisese 'f testamentul nu pentru sine, ci pentru poezie.
Restul e ca un ecran alb. Arghezi a spus atunci câteva cuvinte argheziene. Bogza, câteva cuvinte bogziene. Eu aveam limba smulsă.
„Penibil!", „Penibil!", mă admonestară câţiva colegi. „Ai ajuns să pupi mâna mărimilor!", îmi reproşaseră alţii. „Eşti un '.  l*«gav!", îmi spuseră alţii. Mi-a fost ruşine, şi ciudă, şi atât. Azi, însă, când potrivesc câte un cuvânt sau rostesc cu gura câte o frază în omenia artei, mă întorc şi zic: e gura care a sărutat mâna lui Arghezi. E Arghezi, cel care, fiind copil, 1-a
48b NICHITA STANESCU 48?
văzut cu ochii săi căprui pc Eminescu. Şi cam atât. Şi aceasta mi sc pare nesfârşit de mult.
Afacerea „electrostivuitorului", însă, mi-a omorât un an. Asa am crezut atunci. Geo Bogza m-a ridicat dc ceafă si mi-a zis:
„Haidem pe urmele vechilor tăbâcării; s-a făcut de atunci o altă piele si un pantof pentru alte picioare, acolo. Am ochit pentru tine un aparat gingaş, «electrostivuitorub, un Fel de girafă cu gât reglabil, condusă de îmblânzitorii de girafe. Cred câ ai putea să scrii vreo două pagini!"
Zis şi făcut. Am mers împreună cu dragii prieteni de atunci si dc acum, Constantin Ţoiu şi Nîcolae Velea, şi ne-am vârât sufletele cu nas în noile tăbâcării.
Am scris şi cele două pagini şi, Doamne, cât de frecat am putut să fiu după aceea!
Nimic nu-i plăcea lui Geo Bogza. Ba, nu era bun epitetul, şi rescriam cele două pagini, ba, nu era bun fiioctetu!, si iar a trebuit să rescriu cele două pagini.
Am crezut că nu ani talent. Am crezut că nu am chemare. Am zis că s-a sfârşit cu felul meu de poet dc a fi. A fost un an de zile sfeclit. M-am pus cu burta pc epitet. M-am pus cu urechea pe Filoctet. Nici până astăzi nu-i mai uit pe cei doi.
Dar nu-i mai uit dintr-o cu totul altă pricină. Ce se petrecuse atunceasi nu ştiusem se poate numi astăzi învăţarea meseriei.
Acest mare artist care este Geo Bogza îşi găsise atunci răgazul să-mi arate cum trebuie scris; cum e cuviincios să se scrie; ce trebuie scris, când trebuie scris şi cât trebuie scris.
Abia acum ştiu câ absolvisem o universitate. Universitatea merelor şi a sâmburilor. Universitatea naşterii merelor din măr şi a merilor din sâmburi.
Aceste rânduri târzii le scriu cu emoţie reţinută si recunoscătoare, într-o duminică de toamnă, către începutul iernii.
'        ACEASTĂ MIRACULOASA SURZENIE
Somnul, ca moarte repetată, precum şi neputinţa de a fi sublim dîn pricina oboselii care atrage după sine somn, aceste două aserţiuni nu au nici măcar dreptul unor metafore mediocre şi nici măcar siguranţa locului comun.
A concepe somnul ca pe o moarte este o trivialitate, iar a te văicări dc neputinţa perpetuării stării talc sublime numai pentru câ oboseşti fiziologic şi adormi îmi pare ca un jeg distins al caracterului.
Unitatea de timp, de loc şi de acţiune şi astăzi o simt ca pe un ce profund al existenţei.
Unitatea de timp, de loc şi de acţiune nu a fost şi nu este o lege; ea este o tensiune
Revelarea existenţială a unităţii de timp, loc şi acţiune nu prin frângerea ei în elemente şi nici prin extrapolarea unuia dintre ele poate fi pusă în evidenţă sau dimpotrivă negată.
Ideea de sublim şi starea de sublim nu pot fi rupte şi nici descompuse în particule
Fenomenul de asurzîre al somnului, ca si distanţarea de obicei, ca si răcirea luminii, este singurul care poate depune
mărturie despre esenţă şi tensiune unităţii.
488
N1CHITA STANESCU
Ceea ce este nu poate fi întrerupt. Ceea ce este se poate numai sfârşi. în acest caz, avem de a face cu un altfel de este care, de asemenea, nu poate fi întrerupt si care se poate numai sfârşi.
încercarea de a tăia din unitatea de timp, loc şi acţiune, -fie timpul, fie locul, fie acţiunea - este o autopsie, iar nu o vi v iseeţiune.
în acest sens, Proust a făcut o autopsie. Dostoievski, vivi-secţiune; adică a sfărâmat ceea ce este, sfârşindu-1 si împingând în evidenţă un altfel de este.
Prin unitatea de timp, loc şi acţiune regăsim punctul de interferenţă a vieţii cu arta.
Şi nu există nici un fel de prioritate în acest punct. Şi nu se poate preciza cine, organul cui este. Si...
I'ROZÂ
489
că aceasta e cauza. Câteodată, abia aud pe cel care vorbeşte încet, sunetele le disting, cuvintele însă nu; totuşi, îmi este insuportabil dacă cineva tipa".
Autopsia unităţii de timp, de loc şi dc acţiune este | insuportabilă. Miraculoasa ei asurzire ne-o restituie în auz. Mirculoasa ei adumbrire ne-o readuce in vedere. Mirculoasa ei însângerare o face fiind, - să ne fie.
Ca să putem contempla acest nod gordian, ne-ar trebui o miraculoasă alienare, - un fel de plecare stând locului, un fel de flacără de natură să călească secunda, un fel de voinţă nu de a fi, ci de a se fi.
Iată, în acest sens, cc-i scria Beethoven lui Franz Wegeler, în 1701:
„Pentru a-ţi face o idee despre această miraculoasă surzenie, îţi spun că la teatru trebuie să stau lipit de orchestră pentru a-1 putea înţelege pe actor. Sunetele înalte ale instrumentelor, vocile cântăreţilor nu le aud deloc, dacă mă găsesc ceva mai departe; mă mir că există oameni care, în timpul discuţiilor, nu obsevă nimic. Deoarece sunt de obicei distrat, lumea crede
490
PROZĂ
491
MĂŞTILE LUI GOETHE
Mărturisesc câ, publicată în foileton sî citită disparat în „Luceafărul", lucrarea Măştile lui Goethe îmi stârnise cel puţin o nedumerire, dacă nu chiar o iritare intelectuală. îmi aminiesc câ, într-o discuţie accidentală cu autorul Gropii şî al Şoselei Nordului, în calitate de citilor al său, îmi exprimam neîncrederea faţă de oportunitatea tipăririi, în volum, a unei astfel de stranii scrieri pe care o judecam ca pe un pamflet împotriva imaginii marelui Goethe
Acum, după ce am recitit-o într-un volum compact si când i-am putut înţelege structura, mi-am modificat părerea, înţelegând câ Măştile ha Goethe sunt, de fapt, o (abulâ imensă, a cărei viză depăşeşte cu mult tema ei (de fapt, un pretext), implicând o discuţie serioasă asupra sociologiei succesului in artă, în care mitul goetliean este luat ca arhtetip posibil pentru o întreagă galerie de destine scriitoriceşti, scrutate abuziv, cu un spirit lucid şi ferît de romanţă. De unde putea proveni eroarea primei interpretări? Desigur, de la reputaţia de pamfletat a lui Eugen Barbu si de întreruperea dc câre o săptămâni între apariţia în revistă a capitolelor cărţii, al cărei întreg se realizează numai printr-o lectură integrală şî ale cărei meandre nervoase aproape câ nu îngăduie pauze de respiraţie.
Dc altfel, autorul, atent, îşi avizează lectorul: „Sâ ne înţelegem, nu am nici o părere despre Goethe! Sunt un colportor
de ştiri vechi despre autorul lui Faust si nici măcar nu încerc sâ pun ordine în aceste «fişe". Din afirmaţiile culese de la alţii, cititorul e liber sâ aleagă ce vrea, nu vreau să fac din Goethe un caz".
Şi se ţine de cuvânt. Consideraţiile despre operă sunt minime, cartea nepropunându-şi să fie nici dc critică literară si nici de istorie literară, ci, cum am spus, un eseu asupra sociologiei şi psihologiei succesului, scris sub forma fabulei.
Care este tehnica ei? Mai mult de trei sferturi din lucrare îl ocupă citarele culese dintr-un număr impresionant de scriirori sî de martori ai existenţei goetheene, precum şi de la personalităţile contemporane care s-au pronunţat despre el. „Fişele colportate" aici si „nepuse în ordine", aşa cum Ic declară Eugen Barbu, au de fapt un rol precis, fiecare „fişă" având funcţia de obiect, de cuvânt sau de clement concret, apt să alcătuiască o particulă colorată dintr-un mozaic care îşi relevă desenul şi motivele, abia după ce toate cioburile care îl compun au fost colate. A confunda particula care compune un desen cu însuşi desenul este eroare, cu atât mai mult cu cât acelaşi desen (şi el ne interesează) poate fi compus din orice alte particule „fişe", fie ele şi „nepuse în ordine".
Această tehnică mi se pare palpitantă, cu atât mai mult, cu cât senzaţia materialului care o compune domină tot timpul prim-planul, rezervându-şi numai fundalul pentru emoţia ideii care o compune şi care sc relevă abia într-un punct aflat în spaţiul dc după lectura operei. Şi apoi, mi se mai pare cu totul deosebită şi dintr-o altă pricină: ea îşi propune o revelaţie statică pe care o dezvoltă în timp. E caşî cum am asista la construcţia meticuloasă şi detaliată a unei secunde! Şi dacă mi se mai îngăduie o metaforă, e ca sî cum ai izbuti să vezi un mozaic privindu-l nu din centru, ci cu ochiul lipit de unul din colţurile lui, în fine.
492
NICHITA STANESCU
PROZA
493
Parabola, pe care Eugen Barbu ne-o oferă, cuprinde, in prini-planul ci, gamele complete ale intimităţii şi oficialităţii, ale creşterii şi descreşterii interesului public pentru un anume tip de valoare, ale avatariilor sentimentale şi echilibrelor, micizării şi demirizării, ale entuziasmului şi deziluziilor provocate de o carte, a ciudatului destin al cărţilor şi interfeţei lui cu destinele diferitelor epoci pe care le străbate. Cuprinde şirul de portrete orale posibile, urâte sau nobile, lată, ca mostră, câteva dintre „fişe". Heinrich Voss: „l.a ultima boală a lui Schiller, Goethe era nespus de deprimat. 1,-am găsit o dată în grădină plângând: în ochi tiu se vedeau sclipind decât câteva lacrimi; plângea spiritul său, nu ochii, si in privirea lui citeam un sentiment mare, suprapământesc, nesfârşit, l-am povestit multe despre Schiller şi asculta cu o linişte indicibilă. «Soarta e neînduplecată şi omul puţin lucru!». Asta a fost tot ce a spus şi câteva clipe mai târziu vorbea despre lucruri amuzante" (pag. 105).
Iată-I citat de Goetz, într-o scrisoare trimisă în 1797 lui Viwcg: „Sunt dispus să încredinţez, spre editare domnului Viweg un poem epic, Hermann si Dorothcu. care va cuprinde aproximativ două mii de hexametri. Şi anume cu condiţia ca să alcătuiască cuprinsul său pe 1798 si ca după scurgerea a doi ani să am dreptul de a-1 republica în operele mele. în ce priveşte onorariul, depun în mâinile domnului consilier consistorial Bottingcn un bilet sigilat, în care sunt menţionate pretenţiile mele şi aştept să văd ce socoteşte domnul Viweg că-mi poate oferi pentru lucrarea mea. Dacă oferta sa este mai mică decât pretenţiile mele, retrag biletul sigilat nedeschis şi negocierile se socotesc rupte; dacă e mai marc, nu cer mai mult decât e menţionat in bilet, pe care atunci îl voi ruga pe domnul consilier consistorial superior să-1 deschidă..." Viweg a rupt sigiliul si a citit: „Pentru lucrarea Hermann şi Dorothea, cer o mie de taleri aur!" Onorariul este atât de exorbitant pentru
fm vremea aceea, încât chiar şi Schiller si-a ieşit din fire. Dar Viweg a răspuns: „Atât mă gândisem si eu să ofer" (pag. 103).
„Cine ştie sâ citească în istorie, scria Goethe la 66 de ani, I'; acela Poate vedea, dintr-o mie de exemple, că spiritualizarea te trupescului şi întruparea spiritului n-au hodinit nici o singură |; clipă şi am pulsat fără întrerupere la profeţi, ecleziaşti, poeţi, fc- oratori şi iubitori de artă, întotdeauna prematur şi tardiv, adesea I' la timp. Adesea la timp..(pag. 188).
Despre Măştile lui Goethe, insă, se va mai vorbi.
494
ZILELE ACESTEA
Zilele acestea, ani avut prilejul să asist la o premieră de excepţie. Este vorba de piesa Avram laiiai a cunoscutului prozator şi poet Mircea Micu, pusă in scenă de către Dan Aleesandrescu, la Teatrul Naţional Cluj-Napoca.
Frumuseţea şi nobleţea istorică a lui Avram Iancu a lăsat puternice urme, atât in literatura contemporană lui cât şi în cea ulterioară.
Personaj profund dramatic, revoluţionar înflăcărat si luptător pentru drepturile cetăţeneşti ale românilor în cadrul imperiului austro-iingar, Avram Iancu a inspirat în epocă un adânc respect până la mitologizarea portretului său.
Nenumărate poezii populare î-au cântat şi-i cântă, încă, ren urnele.
Oameni de ştiinţă i-au dedicat studii şi monografii, dar unul dintre cele mai puternice ecouri pe care le-a stârnit au fost acelea ale dramaturgiei.
Erou shakespearian, asa ne apare el din piesele lui I ucian Blaga, aşa ne apare din piesa recentă a lui Mircea Micu.
Spectacolul de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca îndreptăţeşte întru totul faima acestui teatru, condus cu deosebită aplicaţie şl hărnicie de profesorul Petre Bucşa.
Dramă istorică în trei acte, piesa se declanşează cu un prim act în care se expune situaţia istorieo-socială şi se prezintă
PROZA
495
personajele, ca mai apoi, în următoarele două acte, sâ ue înflăcărăm de mesaj şi transfigurare.
Emil ian Belcin, în rolul tui Avram Iancu, întruchipează, pliu de har si de măiestrie, figura eroului legendar, într-un mod literalmente de neuitat. Remarcând, de asemenea, pe Octavian Lălut, în rolul Doinaşului, talpă a ţării, si pe Ligia Moga, în dificilul rol al Pclaghiei Roşu, personaj istoric, exemplu de ţărancă energică, în acţiune si cuprinsă de sensul evenimentelor.
Sâ sperăm că această piesă, gravă si importantă, reprezentând unul dintre punctele de vârf ale dramaturgiei noastre, va fi preluată şi de alte teatre, astfel că publicul să se poată bucura de ea.
Să sperăm, de asemenea, că acest succes de excepţie îl va încuraja pe autor, pc Mircea Micu, să-şi încerce din nou pana în acest domeniu al dramei istorice, în care teatrul nostru nu şi-a dar încă întreaga lui măsură.
496
['ROZA
497
ÎMPOTRIVA BISERICII DIN VIS
Deodată, 3a sud, sub soarele torid, se făcea că mă ailu într-o hacienda, pe iarba vânătă de vară.
El a venit, mirosind a vacă şi a taur, şi m-a tras, zicându-mi: - Haidern la biserică! Biserica era pe malul fluviului.
Fluviul lat si mocirlos era plin de piranha. Trup dc om n-avea trup să înoate în el.
Am început să urcăm prin praful drumului, topiţi de soare, spre biserică. Pe mal, sus, porţile bisericii de lemn cu canaturi de fier ruginit păreau ale unui grajd. Era o biserică oblică. Nu starea dreaptă, ci în pantă. Biserica cobora din şosea spre fluviu la vale.
FU a tras canatul uşii. A deschis poarta bisericii. Mi-a dat un brânci în spinare şi m-am trezit prăbuşindu-mâ si încercând să-mi opresc căderea, arând cu călcâiele podeaua care era de pământ cu iarbă galbenă uevăzâtoare de lumină, ameţitor de înclinată spre fluviu. Mă apucam de plante, dar ele se rupeau. Lăsasem urme de călcâiele în pământ. Spre altar era căderea. Dar altarul, ca o uriaşă poartă, stătea în balamale. Balamalele erau în stânga inimii mele. Tot altarul cu sfinţi s-ar fi deschis spre stânga, scârţâind ruginit deasupra fluviului.
Am siiut că dacă mint se deschide altarul înmiiind o jumătate de sfintî în fluviu. Am ştiut că dacă mint, piranha îmi
mănâncă înfometate degetele. Venind în jos şi în pantă spre altar, frica că as puta să mor de moarte m-a făcut să nu mint.
Uşa Iată a altarului, începând să se deschidă, s-a reînchis.
Nenumărate mari globuri de sticlă, becuri, care în loc de filament aveau capete de copii pistruiaţi, s-au aprins. Cu o durere a luminii care nega strigătul şi mlstuindu-se în rază capetele de copii pistruiaţi dinlainun.il becurilor se stingeau luminându-mă.
M-am răsucit spre pământ şî am început să mă caţăr spre uşă. Pământul se rupea sub unghiile mele şi cu jupuirea cărnii sângerânde se amesteca, însemnându-mi drumul spre uşă.
A fost o căţârare lungă, dar, ce noroc, poarta de lemn cu canar ruginii era deschisă, şi el, aşteptându-mă, îmi zise:
- Dacă te-ai liniştit rugându-te, bai acum să-ţi arăt nişte
cai!
Clâtinâtidu-mă încă, izbit de soare şi de sudoarea lui, am luat drumul înapoi spre hacienda. Văzând ei o pasăre care zbura şi fiind mirat de aceasta, mi-a zis:
- Existenţa întâmplării probează inexistenţa legii. Apoi, si-a întors ochii spre mine şi părând câ nici nu mă
mai vede, spuse:
-Ar trebui să împachetăm pietrele, ca să nu le mai strice vântul.
Luă apoi o rază şi o înnodă, ca să nu uite ceva anume. Şi ce să nu uite anume, habar n-aveam.
498
499
UITARE LUNGĂ CU OCHI BLEG
COPACUL NUMIT GICÂ
Dacă ca, care nu mă iubeşte pe mine, ar vrea cu tot dinadinsul sâ mă omoare, ce hartă scânteietoare de sânge roşu s-ar întinde sub potcoavele cailor!
Dacă mama mea, scumpă şi sublimă şi rea, din nou nu i-ar place femeia pe care i-aş aduce-o ca noră, ce plăcut ar mirosi şoseaua de asfalt a sângelui meu!
Ia urma urmei, mă gândesc la zborul cu arîpi a acelei care ouă.
Ce urmă, - o respirare! De piatră îmi este aerul.
Vino tu, măreţ de zeu, şi-mi respiră munţii! Vino tu, şi zboară pe pământ sub pământ, pe marc sub mare, pe piarră sub piatră, pe sângele meu sub sângele meu, în inima mea!
Dar, mai bine, nu mai veni.
Lasâ-mă singur.
Şi aşa mi-este piatră că sunt, mi-este apă câ sunt, mi-este pământ că sunt, mi-este pământ că sunt.
■}       N-am avut de treabă şi întorcându-mâ mai târziu acasă, l:j ■ l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe Gică. Măgarul de copac, . numit Gică, m-a luat în serios şi brusc vrând-nevrând a început să iacă parte din mine însumi.
Dacă nu încep printr-o glumă, nu se înţelege nimic din prietenia mea cu Gică şi din prietenia lui Gică cu mine.
Invitasem o distinsă doamnă, şi ceva nu era la locul său. % Până când, deodată azvârlindu-mi vederea peste balcon, i-am ■Ş.; văzut pc Gică, mai mare peste cei zece copaci ai lui, care iXj fojgăiau şi frunzăreau, pe măgarul de Gică, solemn şi ţeapăn ..  uitându-se verde şi fix la mine. Ii era frică că nu m-aş fi purtat după rang. în gândirea lui de copac, nu avea încredere de •: . gândirea mea de om. Cc mai, m-a luat sub protecţia umbrei ■ sale, indiferent dacă răsare soarele sau nu, indiferent dacă Luna , ; este ca o seceră turcească sau ca o mămăligă albă. Gică este un copac gelos,
M-a pus dracu' de l-am scărpinat pe scoarţă într-o scară şi nu mai scap de el defel.
Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă. Din pricina principialităţii lut Gică, nici mâna nu am apucat să i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl arc pentru y   mine, curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, câ sunt om, nu mă lasă în liberratea mea.
N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarţă când singuratic am venit acasă:
500
50!
CE NOROC SĂ DORMI ŞI SĂ NU VISEZI
CA ATARE
Ce justificare este oboseala de după muncă? Cazj, mă, direct în somn sî nu tu înger peste creier iâlrâindu-şi aripa ca să ţi-l ocrotească, nu tu cer cu stele, nimic, mă!
A dormi dus e ca sudoarea. Iti asudă moartea peste timp cu împlinire. Să-1 fi văzut pe taică-iniu dormind! Nici de sforăit n-avea treabă. S-o fi vă2iit-o pe maică-mea veghindud! Respirarea ei lângă el, doamne, ce muzică de Johann Sebastian Bach! Şi pe mine, copilul lor, născut din dragostea lor, ce singuratec, ce derbedeu, ce alungat!
S-au iuhit ai mei, bineînţeles că s-au iubit ai mei. Din această pricină, acuma, la patruzeci si patru de ani, şchioapă! puţin.
Am găsit o toantâ care ţine la mine. Şi ştiţi de unde ştiu câ ţine la mine? Mi-a spălat cămaşa.
Ei, despre mine nu prea este vorba.
Dar despre cuvânt, ce scriitură!
Ce rău dacă am văzut ce-am văzut: Ce-as fi putut la urma urmei să văd! Aş fi putut să văd câ este, este, că nu este, nu este. ţ- Ce dracului aş fi putut ^â văd altceva?
Când eram copil, bineînţeles, cu ochi de copil am văzut şi eu un pom, iarba că este multă, stelele că sunt subţiri si ;;. luminoase şi foarte departe. Ce dracului aş fi putut cu să văd .;, altceva! I.-am văzut pe tata, că era îndrăgostit de mama şi câ ;! mama gătea tot timpul în bucătărie de mâncare şi câ zăngăneau ..în bucătărie cuţitele, furculiţele şi lingurile. Ce dracului aş fi '-■ putut să văd eu, ce altceva! -   E adevărat câ am văzut cu ochii mei un soldat neamţ, care s*a spălat la pompa noastră din curte, la pompă, şi câ eu i-am dat un coltuc dc pâine şi câ el mi-a dat un nasture de la tunica lui. Mama m-a bătut, iar nasturele de la tunica lui, până l-am pierdut, l-am păstrat.
După aceea, ce dracului să fi văzut eu? Nişte stele pe un cer, frig, toarne, şi mult mai târziu când am învăţat că unii dintre noi vorbesc şi că acestea por fi şi scrise m-am cam împiedicat 'n o, i, oi, am rămas repetent la aceasta. Ce dracului, dă cu piatra in mine, bre!
502
503
CE ESTE UN DRAGON ŞI CINE-L VEDE
Ce este un dragon, mi ştim. Cinc-1 vede, nici atâta lucru nu ştim. Deducem din aceasta întâmplare plină dedragoni.că nu ştim ce sunt dragonii, si câ fiinţa lor nu este predestinată vederii, ci blândei vorbiri, a visului, pe care cine-l apucă noaptea, îl visează cu acest prilej.
Blesrematul de mine, întinsei privirea lungă, galeşă, ca o burtă de căţel, plină dc câini şi cu douăsprezece zece farfurii de carne canină, pentru foamea nimănuia.
Linişte de după zgomot, - vis râu, - coşmar, şi greoaie umbra copilului sfrâns la piept, el este independent de memorie.
Sănătate a imaginaţiei, se poartă totuşi dragonul si se comportă cum o lacrimă independentă şi sărată, fără dc privilegiul uman de a fi vărsată dc vreun ochi.
Vedere fără dc privire, rază de stea fără de stea, cuvânt nerostir de gură, dar auzit de urechile altora, - fără de amprente pe obiecte, dragonul, totuşi, este.
- Cine a zis că dragonul este?
- Eu am zis că dragonul este.
- Tu l-ai văzut cu ochii tăi?
- \'u, nu l-am văzut cu ochi mei, - dar, nu tot ceea ce se vede este, si iarăşi nu tot din ce a văzut orb Homer, nu înseamnă că nu este de văzut.
Atât, despre dragoni.
TRIBUNALUL DE LA LES BEAUX
Am ciudăţenia de a învăţa ceea ce sunt învăţat. Eu nu-mi dau voie să fiu fericit.
Mă tem că-n piept am un creier şi nu o inimă; câ n-am în piept o pompă, de-mi inimă sângele în te miri ce ştie ce. Mă tem că moartea, când vine sâ mă vază cu ochii dânşii, mă găseşte în altă casă, în alt cort.
Of, de ce m-ai pedepsit sâ fiu, însămânţând cuvintele, de ce m-ai lăsat sămânţos?!
Am ajuns să-mi fie ruşine sâ stau sub arbori şi nedemn sâ plâng, că ei îmi dau umbră din pricină că există alt soare sub cer.
Mă îăsasi singur, un fel de A, care cu I nu face 2, - m-ai umilit ca să am soare pe cer. Şi atuncea, eu, eu ce să fac? Sâ-i spăl cu viaţa mea umbra pe care el i-o dă copacului? Si atuncea eu, eu ce să fac?
Numai cuvintele pe care tu ai spus că eşti unul dintre ele?
Statui ce statui şi deodată mi-a fost frică de şedere. Au zis că semăn cu tine, au zis câ semăn cu tine. Aşa o fi fiind, aşa o fi fiind, aşa o fi fiind, dar să ştii că eu nu semăn cu tine, câ eu nu semăn cu tine!
504
PROZĂ
505
DEZLEGAREA DE MIT
Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este ţăran, adică născut la ţară, adică din ţărână, adică din pământ.
Os delicat şi ţeapăn, cu o vorbire pornindă din rădăcina nasului, dintre sprâncene, amintind parcă de întrebuinţarea cuvântului menit doar doinelor, sare pură, după evaporarea lacrimii, făptură vie a scriitorului tulbură visul în favoarea lucidităţii.
Omul desfide alianţele şi dragostea lichidă. Bănuiesc că scrie hârtia aidoma moşului său pământul. Posesiv până la imprecaţie îşi ţesală litera cum plugul crupa brazdei.
Cred câ nu i-am înţeles spiritul în prima citire. A trebuit să-i recitesc, îngânându-I. Mai întâi, mi-a apărut râu şi zgârcit. Mai apoi, mi-am luat seama. într-adevăr, rău şi curat împotriva lui bun şi slinos. într-adevăr, zgârcit adică structurat, împotriva generozităţii fără sens şi fără şină.
într-adevăr zgârcit, pentru că infernul este un obiect. Trăit, el devine o posesiune. Paradisul, - idee abstractă, generoasă, inaptă de a fi trăită. Ca orice idee abstractă şi generoasă, paradisul cere sânge.
Marin Preda, ţăranul, este zgârcit cu sângele. Marin Preda, cărturarul stărilor de a fi, este de două ori zgârcit cu sângele, pentru că sângele nu este o idee.
Trăim o numai singură dată. Munca nu e casa averii, ci a singurei daţi când trăim.
Ciobanul Mioriţei ne este primul intelectual român. Neam din neamul Iui, Marin Preda alege din baladă fineţea gândirii înţeleasă ca o muncă, adumbrind nunta stelelor înţeleasă ca un răsfăţ.
Iată cum mi s-a revelat tema cărţilor lui: Ce s-a întâmplat după îngroparea ciobanului mioritic şi ce au cântat fluierele de la căpătâiul lui.
Balada ne spusese numai cum cântă fluierul de os, dar nu şi ce...
506
PROZA
507
UN SCRIITOR EUROPEAN
Primul contact cu opera lui Marin Preda, aş îndrăzni să spun că, l-am făcut înainte ca Marin Preda să-şi fi scris opera. Adică, demult şi foarte demult, în refugiul sătesc al părinţilor mei din timpul războiului.
în opinia mea, atât trăită, cât şi dedusă din lectură, niciodată nu mi-am pus problema dacă ţăranii lui Marin Preda sunt „normali" sau nu. O mai veche credinţă, provenită dintr-o observaţie existenţială şi de bun-simt, m-a făcut să cred şi m-a făcut să simt că, în genere, bizuinţa intelectuală a ţării noastre rezidă din ţărani, m-a făcut să remarc măreţia cosmică a ţăranului român, mi-a îngăduit jubilaţia de a iubi în mod greoi textul scris de Marin Preda. Atunci, când critica română 1-a sărbătorit ca pe un descoperitor al inteligenţei nuanţate a ţăranului român, inima mea de prost cititor şi de om greoi dc tot în alianţe superficiale s-a strâns. în credinţa mea, era o evidenţă simplă, iar nu o pricină de sărbătoare. Poate că alfabetul din mine spera şi gândea şi în altă parte sărbătorirea acestui foarte marc scriitor, care nc-a onorat existenţa intelectuală. îmi parc că greul cuvântului lui Marin Preda este greul pământului. M-aş strânge în mine însumi, aidoma cornului de melc, atins de obiectul întâmplător în sine însuşi, dacă ar trebui să fiu fericit din numai pricina că sunt. A fi nu este şi pricina fericirii. A fi nu este pricina onoarei. A fi înălţat e pricina aripei în aer. Fericirea, ea însăşi, este, deci, o
conjunctură. Ceva din mine s-a umilit când Marin Preda a fost înălţat din pricina lăudării şi justificării, asa cum părea a o fi fâcut-o ţăranilor. Nu pentru că Marin Preda a demonstrat că ţăranul este nobil şi inteligent îl iubesc cu lacrimă. Acest lucru este o evidenţă şi numai un călător fără de dragoste prin Ţările Româneşti l-ar putea lăuda din această pricină, faptul că Marin Preda a avut încă o dată curajul limbii române, aidoma lui Rebreanu, şi amândoi, Marin Preda şi Rebreanu, aidoma celui mai de seamă poliglot al limbii române, Ispirescu - cap şi începătură a prozei - din această pricină şi fără de această pricină, îl sărbătoresc cu inima.
Aş vrea să spun că, uneori, noi avem un exagerat mit al străinătăţii şi al ţărilor străine. Uneori, s-ar putea ca însăşi Franţa să nu fie bună, dacă Marin Preda nu este tradus într-o altă ţară cu succes, mie îmi apărea că poate e o pierdere a acelei ţări.
Există un mit nătâng în România, pe care aş vrea să-1 denunţ: există mitul străinătăţii. Pentru mine, şi nu numai pentru mine, păstrând distanţa istorică, mi-aş îngădui, pentru ciobanul Mioriţei şi pentru urmaşii săi - cel mai străin era cerul, adevărata străinătate este verticală, iar nu orizontală.
In străinătatea orizontală, până acolo merge pofta de cultură cu ghiotura, a noastră, încât un romanţ de nimica al lui Alain Robbe-Griller, pe care am avut curiozitatea să-1 cunosc în Bucureşti, şi mai puţin agricultorul de el în Franţa, roman numit Gumele, a apărut, nu mai ţine minte unde, să zice în Franţiosifia, în maximum de vreo 400 de exemplare, la noi bine s-a vândut în vreo şapte mii.
Dc n-au curiozitate de Marin Preda, îi priveşte. Nu Marin Preda este acela care nu este un scriitor european. S-ar putea întâmpla ca părţi ale Europei să nu fie europene.
508
PROZA
509
SCHIMBAREA MUGETULUI ÎN CÂNTEC
O iubeam deosebit de mult pe Rodica; culmea, chiar şi cu o parte a creierului meu, - acum n-o iubesc, ci sunt numai îndrăgostit de ea, culmea, chiar cu o parte a inimii mele.
Deci, reciteam Rodica ceea lui Aleesandri, pe juna Rodică, când într-o defecţiune de caracter mi-am fracturat de tot, ca sa nu zic, mi-am rupt în două, în unghi drept, - folosind un cuvânt de geometru -, în unghi drept, braţul drept.
Durerea a fost atât de mare, încât m-a spălat de fostele păcate şi de fostele greşeli.
E păcat de Dumnezeu să-ţi repeţi o greşeală veche. Sunt atât de mult de alte greşeli noi de făcut, nou-nouţe, încât e păcat de Dumnezeu să-ţi pierzi timpul repetând o greşeală veche.
în fine, la Spitalul de Urgenţă, doi doctori scumpi s-au certat între ei, care să-mi pună mâna scriitoare la loc, în mod firesc, a învins cel care trebuia să predea o lecţie despre fracturi unor grupe de studente, blânde, blonde, blege, ţanţoşe şi pupeşe.
După un răstimp, a trebuit sâ mi se rupă mâna din nou, de data asta fără pricină d-amor, şi mi-am amintit că fratele şi colegul meu Alexandru Ivasiuc, cel care făcuse câţiva ani la medicină şi spirit dur fiind, cum e cochilia spiralată de var a trilobitului în apa gânditoare, - cam frică fiindu-mi de această acţiune epică, care nu este tocmai liiada, l-am rugat să
mă asiste. L-am rugat să fie de faţă cu mine, ca nu care cumva durerea frângerii unui os să mă umilească, scoţând din mine un muget.
El, veni copilul mândru, călărind p-un papagal.
Minunatul şi înţeleptul meu prieten, Alexandru Ivasiuc, nebunul de legat şi mitomanul, gânditorul calm şi sublim, frisonatul cu alura lui de ministru de externe englez, de diplomat înrăit în minciuni subtile şi de poet vizionar, aspirând cârre virginitate:
„El veni copilul mândru...", şi m-a asistat Ia a doua iertare a păcatelor mele, la împachetarea mea în ghips, de parcă aş fi fost un cal sub şaua lui Ştefan cel Mare, schimbându-mi mugetul în cântec.
N-am urlat de ruşine de prezenţa lui. Nu a tremurat de ruşine de durerea mea, ce nu avea natura gândirii, când am ieşit împreună din spital, ieşeau din amândoi aburi de concentrare, ca dintr-un vulcan înainte de a erupe.
A te înfrâna, a te abţine, e primul semn al civilizaţiei lumii, în acest sens, îndrăznesc să spun câ piramida s-a abţinut să devină munte.
După aceea, am mers împreună undeva şi am băut ceva. Am stat tăcuţi de efort, nu fizic, ci moral, câteva ore. A fost cel mai puternic dialog pe care l-am purtat cu Alexandru Ivasiuc.
Despârţiserâm cei doi bolovani care se îmbrăţişează ai Iui Brâncuşi. Un sărut al biocurenţilor şi o înfrângere a mugetului prin cântec.
Alexandre, mi-este dor de dumneavoastră.
510
511
PENTRU UNII, PENTRU ALŢII
Piatra şi muntele de piatră există numai pentru om. Pentru arbore, piatra şi muntele de piatră nu există cu dovada frunzei verzi.
Capul de deasupra umerilor nu există pentru toţi. Pentru stânca de piatră a muntelui, capul nu există deasupra umărului.
N-am văzut vulpe îmbrăcată cu ie, decât numai stelele lepâdându-se de raze.
Ha, mare rostogolită, mă uit la tine ca şi cum aş vedea valurile pe care pietrele le au.
Mă învelesc într-un trup de femeie, piatra nu mî-a spus că se înveleşte într-un trup de piatră.
Nefericirea mea stă în naştere, iar nu în frumoasa umbră gri a frunzei verzi.
Pun mâna în părul tău, îmi înfăşor pletele tale cu cuvintele
mele.
Strig cuvântul ca şi cum ar avea fiu piatra, ca şi cum ar avea fiică frunza.
Mor şi strig cuvântul, ca şi cum muntele ar fi munte, ca şi cum vântul ar fi plin de aer, ca şi cum albina ar avea ţepi în coada ei cu ţepi, ca şi cum tu, dragostea mea, te-ai uita la mine când dorm dus, unde dus? - dus şi atâta.
I        DESPRE ORIGINEA CURCUBEULUI
Curcubeul este un fenomen a cărui origine o putem considera finală sieşi. Cauza sa provoacă numai propria sa cauză.
Curcubeul cuvintelor nu-şi are originea în cuvinte, ci în ceea ce le leagă.
Natura Iui nu este şi morfologică, ci numai sintactică şi ', fonetică, iar din această parţialitate se refuză scrisului, locuind l o semantică spontană, de după scris.
*
Funcţia ochiului este vederea, dar încântarea anumitor vederi constituie curcubeul vederii. La fel, unele sonuri constituie curcubeul auzului.
Fenomenul final, curcubeul se arată ca un simţ fără organ, sprijinindu-se, miriapod şi incert, pe mai multe. Un fel de privire fără ochi şi sunet fără ureche. El este însă simţ pur, tar nu obiect care provoacă simţuri.
în acest sens, poate fi socotit ca o dezacordare cu semn pozitiv a organelor de simt.
Curcubeul apare, uneori, deasupra marilor texte, bunăoară, deasupra limbii române a lui Eminescu, deasupra partiturii -Anotimpurilor\m Vivaldi.
512
NICHITA STANESCU
513
Toate curcubeiele sunt identice ca formă, măreţie şi natură, care, aşa după cum observam, c finală, fie că e vorba de un curcubeu al ficatului, al cuvântului sau al dinţilor.
Ele sunt un simţ ce urmează să-şi creeze un organ încă imprecis şi confuz în om: omenia.
SĂ-I IUBIM PE VISĂTORI
SĂ-I IUBIM PE VISĂTORI
Adeseori, poetul, prin firea sa visătoare, când vorbeşte poate să pară un exagerat dacă nu cumva un mincinos. Fireşte câ este numai o aparenţă, căci gândirea în mituri proliferează în jurul ei o dulce mitomanie, cum magnetul în jurul său invizibilele linii dc forţă ce atrag pilitura de fier pe orbita sa. Vorba domnului Shakespeare care zicea undeva că poetul, contemplând un măr, vede în el un leopard, iar, când scrie cuvântul măr, îl scrie mirându-se că ceilalţi nu văd măreţia leopardului.
De altfel, blânda mitomanie descinsă dc-a dreptul din mit este întru câtva ceca cc am putea numi psihologia mitului. Fantezia, ce altceva este dânsa, decât o încredinţare, o totală lipsă de suspiciune, o absolută lipsă de sentiment al concurenţei, decî al invidiei. In cazul poeziei, lipsa de invidie, absenţa instinctului de concurenţă are o adevărată natură creativă. De ce? Pentru că firea genuină a gândirii poetice naşte lucruri, naşte obiecte, naşte ouă siderale şi albe. Aici, sub această boltă stelară, se ciocneşte, în cinstea învierii cuvântului, cu ouă albe, nefierte. Gălbenuşul şi albuşul se scurg în cuvânt până când el ia făptura lui Făt-Frumos.
Sâ-i iubim pe visători! Mi-aduc aminte că derbedeul sacru de Panait Istrati, îutr-una din cărţile lui lăbărţate şi de nobil suflet, prin gura personajului său autobiografic Adrian Zografi, mtr-o tânjire a acestuia sub canicula şi lenea izbăvitoare a unui Nil tinzând spre Alexandria, gândea sau visa cam aşa: „Ei, şi,
514
NICH1TA STANESCU
ce dacă mi s-a dus viaţa pe apa sâmbetei şi n-am apucat sâ compun măcar un şir de versuri. N-am decât să mă gândesc Ia Iliada şi sâ visez, că am scris-o eu. Ce linişte, ce fericire, ce echilibru!" (Citez din memorie.)
Dacă mintea mea n-ar fî edificat piramidele din Egipt, dacă ochii mei n-ar fi pictat pânzele lui Van Gogh şl dacă cea mai bună şi misterioasă elegie a Iui Rilke n-ar fi fost scrisă de mine într-o noapte de sâmbâră, cu tâmpla sub pernă şi secret, şi apoi atribuită lui, cc credeţi domniile voastre, că aceste minunăţii ar exista într-adevăr?
Nu, nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!
AMINTIRI DIN PREZENT (1985)
517
ultime RESPIRĂRI CĂCI DACĂ AR FI VREODATĂ SĂ MOR...
Argeşul, cuvânt voievodal - baştină Iui prea bine nu i-o ştim, căci s-ar putea să-nsemne argint, sau piatră răsucită, sau alesul aleşilor, sau, cum Muşatinii veneau de la Muşat, ceea ce însemnează frumos, şi Argeşul sâ vie tot de la frumos, adică de la starea argeşie, de bărbat aprig şi argeş.
Capitala şi descălecarea dintâi nu fu câtuşi de puţin rău aleasă să fie aicea, că mă si mir de mutarea ei în Bărăgan, pe vatra vârtejului, unde s-au bătut şi monezi dacice şi pe cate mai târziatic am numit-o cu vocea tare Bucureşti.
E drept că, şi la Bucureşti, înfloreşte pe zâmbet cuvântul cu O anumită bucurie, dar parcă la Argeş, şi cu precădere la Curtea de Argeş, e mai spălat de râuri şi de ninsoare cu raze bine-mi rositoare.
Aceste zicându-le pe toate, nu ne rămâne decât să ne înclinăm, stând drept, în faţa celei mai frumoase variante a limbii române transmisă pe aicea, pe la Argeş sau pe la Câmpulung sau pe la nu ştiu de ce numitul oraş Piteşti.
Căci, dacă ar fi vreodată să mor pe neaşteptate şi despovărat brusc de viaţă, am adresat prietenilor mei şi cititorilor mei, de care mă rog şi acuma prin cuvântul scris, să-mi fie ridicată fosta făptură şi arsă pe şoseaua naţională dintre Bucureşti şi Argeş, pe câmp, între crengi, şi risîptă cenuşa pe pământ, şi să tragă brazdă cu plugul peste acel pământ îngrăşat şi cu dragostea mea de el, de către mine.
Aici oprim spunerea, căci altceva de zis nu mai avem de zis nimic.
518
PROZA
519
LA ANIVERSAREA UNEI REVISTE
Ce fericire a fost pentru noi, tinerii, atunci când mai mulţi poeţi ai generaţiei noastre au hotărât să facă o revistă pentru noi, pe atunci nişte puşti sau nişte puste. Nu prea ne iubeau cei ce au făcut-o la început - distinsul poet Dan Deşliu, bunăoară, se uita la mine ca la exponentul absolut al cosmopolitismului. Nici eu nu eram mai puţin vinovat: mă uitam la domnia sa ca la „Hai să trăiţi tov. Plan!" -, ulterior chiar am devenit colegi. Mihu Dragorii ir vedea în urine întruchiparea fiarei până când n-avusei treabă, dar de fapt avusci de treabă şi plin de emoţie i-am mulţumit pentru traducerile din fi. A. Poe. Pe loc Mihu m-a făcut utemist fruntaş. Vremuri splendide si romantice, iar noi toţi suav-anapoda, cum ar zice Gheorghe Tomozei.
Barbu Eugen se vărgase ca un leopard, şi-1 adoram cu toţii şi culmea slăbiciunii sentimentale nu mi-am mutat sentimentul pentru că dacă tot vrea să se antreneze are în mine un bun sac de nisip.
In fine, în acea vreme, viitorul prozator Paul Georgescu a izbutit sâ mă scoată cu fata curată în faţa textului neobişnuit de lung scris de Demostene Botez, care, neprevăzător, mă făcuse verde din pricina faptului că avusesem ciudăţenia să scriu despre Sarmizcgetusa. Ce să mă fac şi eu, el fost parlamentar în toate guvernele de dinainte de-a mă naşte. Dar, stimate cititorule, să-ţi spun şi ceva frumos: trăia cel mai frumos ţăran
al literelor româneşti, Zaharia Stancu. Şi să-ţi spun o veste încă şi mai bună: trăia Dimitrie Stelarii, trăia Şiefan Roii, trăia dragul şî poate cel mai mare poet cu care am fost noi con-§ temporani, Philippide. Pe Tudor Arghezi încă îl mai durea în ^ cot de tânăra generaţie. Mibai Beniuc tuna şi fulgera cum astăzi f? încă fulgera. Marin Preda tocmai pătase cămaşa cu Ana \ Roşculeţ, iar Sadoveanu ca mai mare o rupsese de-a dreptul cu % Mitrea Cocor. Maestrul Corncliu Baba căuta prin toate anticariatele cărţile ilustrare de el. Geo Bogza credea că am talent literar de m-am certat la toartă cu Ion Gheorghe si nici unul dintre noi trei n-avea dreptate până la urmă. Pictorul Mihai Bandac vindea roşii la aprozar. Grigore Hagiu îmi amintea de leul din Babilon, iar Eugen Jebeleanu de o lamă de Toledo. Labiş murise tragic şi pentru mine, iar cel mai mare poet al ţării tocmai aniversa o sută de ani de dinainte de a se naş Le. Ce vremuri splendide ale literaturii române! Ce oameni dragi! Ion Brad descăleca de pe Carpaţi, se uita la mine ca la un ploieştean, iar Al. Andriţoiu, singurul poet de limbă latină, ne împăca în greacă. Dar Nicolae Tăutu, iubitul, cel mai scump al nostru, dar Ctreşarii lui Constantin Chiriţă, dar Bătălia mare de la iazul mic al lui Oetav Pancu-Iaşi şi pe deasupra măgarul de Fănuş Neagu, că-mi vine sâ spun plângând: „Un-te duci, măgarule? - La Ierusalim, domnule. - Ce te duci, măgarule! - Iisus stă pc mine, domnule!" Că mă-ntreb până-n ziua de azi ce-o fi vrut sâ spună măgarul ăla sau măgăriţa aia de amintire sentimentală a mea.
Şi, stimate cititorule, când re gândeşti că eram tânăr şi la trup curat, cum ar zice poetul Cezar Ivănescu. El a zîs-o, eu am auzit-o. Cine o aude, a ăluia este. La mulţi ani, revistă a împlinirilor şi a ncîmplintrilor noastre.
Bătrânul Nichita Stăncscu
520
PROZA
521
DUMITRU DEMETRESCU-BUZĂU ÎN TOATE CULORILE LACRIMEI
în primele lecturi atâta de bizare ale extrem de puţinelor texte de Urmuz, tipărite cu o neaşteptată generozitate de către zgârcitul în laude şi prietenii - Tudor Arghezi, am fi putut cădea pradă sentimentului filosofic al aceluia că avem dc-a face cu o explozie a logicii în plin formalism pitagoreic.
Aberaţia de la centru a asociaţiilor paralogice, amintind întru câtva de aceea a copilului până în şapte ani, când, prin somn, coase focul de o pasăre Phoenix, ne-ar fi şarmat şi ne-ar fi dat iluzia câ suntem om inteligent dacă Demetrescu-Buzău, prin acribia manuscriselor sale, nu ne-ar fi dovedit că este şi
mai si.
în misterioasa ladă descoperită de Saşa Pană, în care vreo şapte manuscrise erau retranscrise în zeci şi zeci de variante (si non e vero i ben trovattoî), alături de partituri pierdute definitiv - compoziţii scrise pentru urechea nimănuia, din care un simplu portativ nervos ne dă iluzia unui altceva cu totul alt ceva - deci, în acea misterioasă ladă cubică avem dovada certă de conştiinţa estetică, adeverită dintr-un alt punct de fugă de către Bacovia prin versul O, ţară tristă plină de humor... E cât se poate de clar că cei doi contimporani violau prin protest epoca, luând în templu ultimul condei rămas pe la Ploieşti sau Haimanale...
Mai mult decât atât, fizica Vorvoreanu, sora poetului, pe care nu avem pricini să n-o credem, căci drepturi de autor de pe glonţul lui Urmuz, cel tras în propria tâmplă într-un tufiş de la Şosea, nu prea avea de luat şi nici de încasat - exact cum spune un text mărturisitor despre Cervantes, că piraţii ce l-au răpit au cerut răscumpărare pentru el, dar nu s-a găsit nici cine să plătească, nici careşiva să dea - deci, fizica spune, într-un scurt remember atestat şi de alţii, anume că, în perioada de mare jovialitate a lui Urmuz, din camera lui se auzeau hohote incoruptibile de râs emanând duh dc inteligentă şi sănătate intelectuală.
Urmuz a fost o culme a inteligenţei ironice româneşti; tocmai de aceea a fost asasinat cu propria sa mână de către mizera lui epocă sau, cum ar spune contimporanul său, Bacovia:
Sunt m/ii mulţi morţi în oraş, iubito Tocmai de aceea am venit să-ţi spun...
S-a pierdut enorm din ceea ce va fi fost. Urmuz, om viu, s-a pierdut uriaş din tainicul său spirit patriotic, când se scuza într-o scrisoare de familie câ nu a putut lua parte la întâia parte a războiului mondial din pricina repartizării lui ordonate ca ofiţer în administraţia harnaşamentelor.
Nu era înalt, nu era scund.
Nu era câtuşi de puţin impertinent, cum l-ar arăta neaşteptatul său cuvânt transpus pe hârtie. Emotiv până la lacrimă, tocmai cum Caragiale în epoca sa. Chiar sfruntata afirmaţie a lui Arghezi, uneori divin, acesta din urmă: „După tipărirea primei lui bucăţi s-a simţit bine. Mi-a surâs, mi-a strâns mâinile tare şi umbla să mă sărute. Mi-a dat o cutie cu bomboane, pe care am primit-o, şi a scos din butoniera lui o garoafă pe care a trecut-o, parfumată cu scorţişoară, în butoniera mea" - aşa ar fi, de n-ar fi totuşi. Labiş, de-ar fi fost Arghezi, ar fi scris mai gingaş despre eveniment. în cazul extrem
522
NICH1TA STANESCU
523
de tânărului si genial poet Nicolae fabiş, iată autodcscricrea evenimentului: A doua zi mă liniştisem parcă...
In fine, e uşor să-1 cerţi pe cel cc nu-ţi mai poate răspunde, decî ne îngropăm oftatul în pământ, ne ridicăm ochii spre bolta ■'■ unei inteligente unice a spiritualităţii noastre, curcubeu neîndoit până la capăt, dar perceptibil în toate culorile lacrimei.
STAREA POEZIEI
Spre diferenţă dc orice altceva, în natura gândirii poezia îşi propune ca temă a tragicului fundamental dialogul dintre măreţie şi infinit.
Cum ştim, gânditorii presocratici socoteau epsilonul ca prima mărime peste nimic.
Cea mai mică mărime peste ceea ce nu există, în cazul gândirii corecte, este însuşi infinitul. Creatul are o natură infinitezimală şi infinită totodată. Increatul, adică neantul, adică absenţa, adică Dumnezeu gândit ca o totală absenţă, nu au altceva toate la un loc decât o natură măreaţă.
Cuvântul are o dubîă funcţionalitate tragică. Pe de o parte, el are timp, e înzestrat cu dimensiunea timpului, prin simplul fapt că începe cu un fonem şi se sfârşeşte cu altul, iar cel care este înzestrat cu timp, de bună seamă gândindu-ne la epsilon, are calitatea infinitului, în acelaşi timp cuvântul are şi un semn şi un semnificat atemporal. O simultaneitate cu orice şi oricând. Deci are ceva din increar, din neant, deci are măreţie.
Ca material, cuvântul translează tragedia dintre creat si increat, dintre infinit şi măreţie.
Starea poeziei nu stă în cuvântul care translează creatul de increat, infinitul de măreţie. Starea poeziei constă în acest tragic dialog.
525
PAGINI REGĂSITE A FI CONECTAT I.
- Eu nu cred în păcatul originar sau, în orice caz, nu cred că păcatul originar este un act al trecutului mitologic. Ma-nţelegi, Andrei? lot ce Fac eu, tot ce facem aici în tranşcea asta împuţită, în asediul ăsta împuţit nu este altceva decât o aspiraţie către un păcat originar; către un păcat originar de undeva din viitor către care aspirăm.
Anton, un bărbat cărămiziu în uniforma kaki stătea pe vine cu puşca între picioare într-o tranşee mocirloasă.
- Nici măcar nu ne-am născut, mă! A te naşte c un drept. A avea cinstea păcatului originar înseamnă a te trage direct din Adam. Ori eu, m-auzi, mă? nu mă trag din Adam. M-auzi, mă? Eu mă trag din cu totul şi cu totul altceva.
Era un timp de dupâ-amiază întunecat, gri. Tranşeea se întindea curb într-o vale apoi pe creasta unui deal înconjurând castelul dintr-un Ev Mediu de zahăr ars unde resturile de nemţi şi de horthişti se retrâseseră. O turlă mare înainte, mai apoi un şir de ferestre cu zăbrele. încă o turlă, încă un şir de ferestre cu zăbrele.
Piatra zidurilor, veche, cu muşchi verzui pe ea, apoi o poiană înainte de un verde-negru, doi-trei brazi ştirbi.
- Mi-aduc aminte! Eram Ia internat, la Sfinţii Petru şi Pavel, seara înainte de culcare, mă spălam: tocmai îmi ţineam picioarele într-un lighean. Cum îmi ţin trupul acum în tran-
526
NI CHITA STANESCU
PROZA
527
şeea asta împuţită. Mă uitam la degetele picioarelor, mi se păreau mici şi scârboase, împuţite si degenerate. Asta, pentru că eram obişnuit cu restul trupului meu, mai ales cu capul meu. Vezi picioarele încălţate nu le-am putut sti cu de-amânuntul niciodată. Capul, o, el e veşnic descoperit ce şi calc cu el pe nori ca un monopod, nu trebuia să-I încatţ în nimic. Norii sunt inefabili. Părul şi aşa este mai butucănos, decât un bocanc pentru mersul pe nori. Şi-apoi, când mergi pe nori, nici măcar nu sună! Pe pământ, totul sună nu din pricina piciorului, ci din pricina încălţămintei. Stăteam cu picioarele în lighean. Mici, împuţite şi inutile, terminaţia trupului meu. ca şi copacii din faţa mea, ca şi castelul ăsta burduşit dc nemţi. Andrei, ce tu crezi câ acest castel e altceva decât un fel de pantof al piciorului nostru, decât un fel de bocanc, de cizma cu care noi tropăim?
- A, nu tropăim aşa, tropăim din puşti! E un tropot, nu! Căpitanul Ana toi, plăcut la faţă şi domol, venise beat şi da
rasol printre soldaţii din subsol.
Soldaţii, în tranşee, stau mai mult, beau apă fiartă, se-ncăl-zeau, mai mult dormeau decât erau şi repetiţie generoasă în scara aceea cu plumb, recapitulare a unei morţi de a doua zi făceau, precum şi gânduri felurite si amintiri stârneau unul spre celălalt în cinstea trecerii timpului.
De câteva zile, castelul părea inexpugnabil. Anatol, scund, slab, negricios nu putuse da nici un ordin eficace. Se aşteptau unii pe alţii ca la o întâlnire de dragoste.
Anatol către soldaţi:
- Jigodiile dracului, puturoşilor, staţi aşa cu puşca între picioare ca si cum aţi mesteca pământul cu făcăleţul! Putorile dracului! Adormiţilor! Laşi şi mălăicţi ce sunteţi! Un căcat ca şi zidăria asta din faţă vă ţine pe loc. Blestemată zi şi tuberculoasă aia în care am crezut că a ţine o armă în mâini înseamnă a fi un bărbat. Nişte nenorociţi de după creneluri, nişte
nemâncaţi şi hăituiţi, nişte jigodii puşi pe fugă vă ţin pe voi pe loc, putorile dracului, muierilor, sfrijiţilor! Probabil că vreţi sâ vă lăsaţi ciolanele aici în tranşeele astea provizorii, suflete de hingheri, tace cu mustăţi ce sunteţi. Dacă e dc lăsat vreun ciolan cumva-cândva măcar în vreun bot de lup, mă! iar nu în haznaua asta ştirbă. Lichele înnobilate de faptul că ţineţi o armă în mâini, lingavii dracului şi ciurucurilor! Fătălăilor, căcaţi de muscă ce sunteţi.
Tocmai de aceea Anatol era iubit de soldaţii lui. F>a iubit pentru că el le spunea adevărul de la obraz. Anatol era un mare soldat, dar el nu era un mare soldat din prezent, ci un mare soldat din trecut. El ar fi câştigat cu mult mai repede şi mai glorios un război de-al lui Caesar. Dacă ar fi plecat de pe insula Elena, singur, numai cu el însuşi, ar fi cucerit o Franţă a secolului XIX.
Dar acum, rătăcit cu ordin în faţa unui castel cu creneluri, supravieţuind în prezentul sălbatic, căpitanul Anatol, în afară de puterea verbului şi a unui revolver Steicr, este neputincios.
Anton se întoarse şi zise:
-Căpitane Anatol, ne e foame, ne e frig, tranşeea asta împuţită ne suge vlaga din mădulare. Dă ordin sâ dăm dracului castelul ăsta din faţa noastră, să-1 lichidăm mai repede, sâ-l dărâmăm pentru că şi aşa durează prea mult porcăria!
Anatol către Anton:
- Cum se lasă noaptea, suflete de servitoare ce sunteţi, slugi bucuroase de bici, să dati jos castelul cu tot ce e în el, ordon, la ora douăsprezece noaptea, la miezul nopţii, lepre somnoroase, pişat de cal ce sunteţi, să daţi jos dc pe coastă castelul cu toţi păduchii din el, cu toate ploşniţele din el, cu şobolani şi cu urechelniţe cu tot!
Anton către Anatol;
528
NICHITA STANESCU
PROZA
529
- Să trăiţi, tovarăşe căpitan (domnule, boule! - Anatol către Anton). Sâ trăiţi domnule căpitan, abia aşteptăm să ieşim din împuţita asta de tranşee.
Anatol către Andrei:
- Mai avem cincisutc de cepe, un sac de mălai. Toată lumea să-şi mănânce raţia. Da, nu mănâncă primii zece din faţă, următorii zece şi, dacă mai rămâne ceva, următorii zece.
Andrei lung, slab, cunoscător de obiceiuri populare, cu ochii negri, cu nasul înalt, se ridică din tranşee şi în patru labe înaintează către un brad din faţa.
Anatol către Andrei:
- Un-te duci, mă?
- Mă duc, tovarăşe căpitan, şi mă întorc. Anton explică:
- A te duce, domnule Anatol, înseamnă, deci, chiar te duci, acum, o încercare de a rezuma viitorul.
-l1
orcule:
- Să trăiţi, tovarăşe căpitan, a te duce, verb, este o mare şansă' Anatol:
- Mă băieţi, la ora douăsprezece vom începe sa dărâmăm un castel. Eu vă spun că vom învinge. Că îl vom dărâma. Câ vom ucide toate ploşniţele de lemn din el. Cei care vor mai rămâne dintre noi, vor rămâne ca să dărâme altceva în continuare, şî aşa mai departe.
Anton:
- Ca două linii paralele care nu se întâlnesc decât la infinit. Anatol:
- Ca două linii paralele care nu se întâlnesc decât la infinit. Soldaţii:
- Ca două linii paralele care nu se întâlnesc decât la infinit. Anatol către Andrei:
- Te-ai întors, mă?
- Da, sâ trăiri!
- De ce-ai plecat, mă?
- Ca să mă uşurez, să trăiţi!
- Tc-ai uşurat mă?
- Da, sâ trăiţi! Anatol către soldaţi.
- Să ne uşurăm de castelul ăsta! înţelegeţi, mă? Să ne uşurăm de el aici pe coasta asta, acum la miezul nopţii. Mâine vom mânca coceni şi poimâine umbre de coceni. înţelegeţi, cerşetorilor! Nemâncaţilor! Şi ştiţi de ce? Ca sâ nc uşurăm răspoimâine de ceea ce ne va ieşi în cale! Cine rămâne în viaţă, ăla va vedea şi va şti şi altă stare decât aceasta.
Se întunecă, în afară de voci nu se mai aude nimic. Toamna tinde spre iarnă, un fel de vânt disperat dar fără puteri sună undeva dinspre gară. Deasupra păturii subţiri de nori care din ce în ce îşi strâng partea văzută acoperă bolta.
In tranşee, soldaţii cu ochii injectaţi, strânşi în mantăile cu puştile sub braţ sau între picioare, toţi nu se gândesc sau nu doresc decât un singur lucru, să fumeze o ţigară, dar a fuma o ţigară este interzis; ea se vede de la distanţă, ea constituie o ţintă, ea este un prilej dc gloanţe trase întâmplător, un semn fals al unui atac prematur.
Din vale, se aud stingându-se luminile. Privelişti de ceaţă, dorite în secret, se arată. Un fel de lună face sâ lucească un fel de nori. Castelul zace în întuneric. Fără să se audă nimic se simte în cl un fel de mişunare speriată.
Anton somnolând aproape îs! atinge umărul de umărul lui Andrei:
-în anii studenţiei, locuiam la o mansardă, la o armeanca. Grasă, zgomotoasa, vopsită, agresivă. O dată târziu intrând la mine am aprins brusc lumina. Simţeam că în odaie mai e cineva. Un fel de forfotă oprită brusc. O altfel de existenţă decât a mea. Ceva speriat şi împotriva mea sau alăruri de mine. Ridicând pătura am descoperit sub pat un şoarece. L-am gonit
530
NICHITA STANESCU
PROZĂ
531
în toate patru unghiurile camerei. Până la urmă l-am strivit cu o carte, un volum din Anatole France. Până astăzi, mi se face greaţă la amintirea acelui sunet dc nedescris pe care-1 făceau maţele lui ţâsnindu-i pe gură si sub coadă.
N-aş fi crezut niciodată câ un sunet te poate invita să verşi. Uite, mă uit acum în faţa mea la castel si fârâsâ vreau mi-aduc aminte de acea carte pe care am azvârlit-o, de Anatole France. Dacă nu mă-nşei, era Insula pinguinilor (o porcărie!). Mi-e milă şi mi-e scârbă. Mi-e milă şi mi-e scârbă. Mi-e milă şi-mi vine să-mi vărs maţele.
Andrei către Anton:
- Asta-mi aminteşte dc fericitele vremuri când stăteam la subsol la Anghel. Citeam împreună Pionier, Odiseea, uciderea peţitorilor. Când făcea foc în curte sau în sală nu-mi aduc aminte bine, in pasajul ăla unde după ce spânzură curvele cu o singură frânghie trecută după toate gâturile, întinse între două turle sau între dracii1 ştie ce şi ce, brusc, si eliminând mai dădeau de două-trei ori din picioare, un fel de balet, singurul balet posibil, acel al picioarelor când gâtul este în ştreang. Mă rog, după ce-au tras hoiturile din curte, sau din ogradă, sau din sală nu mat tiu minte, au pus nu ştiu ce, care ardea şi au ars, aşa dintr-un instinct al existenţei microbilor ca sâ nu mai fie împuţit locul. După aceea mi-aduc aminte, să şi sfârşeşte de altfel povesrirea, el intră într-un spaţiu higicnic, el, adică Ulise, deşi nu aruncă Ithaca în marc aşa cum s-ar cuveni după instinct. Nu-i nimic de fapt, poemul încetează când el dă foc. FI un sentiment de scârbă care sc aseamănă cu ceea ce povesteşti tu. Desigur poate la noapte şi dacă nu la noapte, în altă noapte, se va lămuri şi cu castelul ăsta. Desigur ia noapte şi dacă nu la noapte ahcândva va rămâne acel sentiment dc insanitate, de scârbă. Cine va avea acea secretă pungă invizibilă, acea burtă, acel maţ, rezistent, ca să primească scârba unei victorii asupra şobolanilor, cine nu se va intoxica, cui nu i se va face râu de
el însuşi, cine va mai suporta să lase umbră peste altceva decât peste sine, ăla va fi vindecat dc fenomen.
Dar noi, noi aspirăm spre acest fenomen. Suntem nişte orgolioşi dragul meu, Anton, suntem îngrozitor de orgolioşi, noi vrem sâ ucidem un şoarece a cărui coadă sâ fie orizonrul. Ne pregătim prietene să vomăm. Aspirăm spre greaţă.
Anton către Andrei:
- M-auzi, mă, aş mânca o sarailie, mi-e foarte dor de o sarailie. Dar nici nu hânuieşti tu de ce si nici n-am chef sâ-ti spun de ce. Aş mânca o sarailie ca atare. As băga în mine un obiect cu numele de sarailie. Fie si diutr-o răzbunare secretă. Măcar numai de aceea ca să o por căca. Oh, dacă aş putea să mănânc îngeri, mă, Andrei, i-aş mânca numai din pricina asta, mă-nţelegi, mă? Chiar şi pe căpitan, pe Anatol, de multe ori mi-ar face mare plăcere să-l mănânc. Dar nu altceva, mă, ci numai sa-l cac mă, pe iarbă verde, mă, primăvara când se acoperă de rouă, mă, când suflă un vânt căldicel pe la buci, mă, când mi-e teamă, mă, să nu mă vadă cineva, mă; aşa mi-ar place, mă, sâ fac chestia asta cu pudoare, cu jenă, m-auzi, mă, dar s-o fac!
II.
Johannes cu tâmpla lipiră de o coloană se lăsă uşor să alunece în genunchi. Ţinea cu amândouă braţele la piept coloana şi marmora prost lustruită îi zgâria obrajii.
- Mi-e dor de o muzică melodioasă, uşoară, melancolică, tristă, lungă, cu un ritm monoton, deparre auzită, la masă, în timp ce mă prefac că mănânc, în timp ce cred despre mine câ sunt un bărbat singur, şi câ am să mor cândva târziu, într-o bătrâneţe decrepirâ si îndestulată, mi-e dor de o faţă de masă albă pe care singuml metal sâ fie o furculiţă, un cuţit şi o lingură ca nişte semne magice ale unei linişti într-o lume în care sufletul
532
N1CH1TA STANESCU
PROZA
533
mănâncă şi-n care singura angoasă să fie saţietatea, dar nu, nu să fiu sătul de unt, de copane de pui, de şniţele şi nici mustăţile sâ nu-mi stea scrobite de spuma berii, ci sâ mă cuprindă o stranie saţietate de tandre stafii, sâ fiu sătul de întâmplări din trecut, de pe vremea când germanii legau în lanţuri familia de carul lor de luptă; să beau din Iericonul peste care trecuse Caesar îndoit spre victoria finală, sâ beau până mi se umple gura din lericon până când din nori în Ioc de respiraţie, râuri ale Ieri conului vor ţâşni si se vor retrage şi până când auzul mi se va astupa cu un sunet final asemănător cu surzenia.
Johannes era obosit. Mustaţa lui ctescuse din cale-afarâ. Privirea lui crescuse primejdios de lung. Ar tî vrut s-adoarmă dar el ştia că îl aşteaptă un singur somn, cel mai lung si că somnul oamenilor vii este un răsfăţ un fel de a te obişnui cu neobişnuitul.
Karl, camaradul lui, era un bătrân plutonier, vechi câr-muitor de cai, acum domnind numai asupra pâducbilot. Karl stătea pe vine înaintea genunchilor unei armuri.
- lohanncs, oricum ne ducem, oricum suntem ca si duşi. I asă co/oana din braţe, dacă nu pori să scrii singur, dictează-mi o scrisoare. Haide, colonele, noi, armata ta, luptăm. Pierdem noi, ai noştri vor învinge.
Johannes către Karl:
- Karl, eşti un nemernic, mă înveţi arta stafiilor tu care mai degrabă ai fi un meşter la pregătirea bălegarului.
~ Plutonierulc, eu sunt ca Dieke Bertha. Eu sunt ca un atlanto7aur cu creierul în coadă. Dacă vrei să-mi dai în cap, poti să-mi dai câr dorcsii, creierul meu este în coadă. Dar dacă mă înţepi în coadă, semnalul creste, el urcă prin şira spinării mele ca măduva primr-o ţeava de tun. Azi mă atingi şi râspoimâine ajunge obuzul la ţeava. Oho, şi după aceea. Dar nu mai mor singur băieţaş, moartea e un lucru de o mare singurătate, dar nimeni n-are cinstea ei, eu plec în moarte cu coloana pe care
o ţin în braţe. Dacă n-ar fi ea, aş pleca în moarte cu un sfeşnic. Dacă n-ar fi el, aş pleca în moarie cu o solniţă, dacă n-ar fi ea, aş pleca în moarte cu un ceas deşteptător. Dacă n-ar fi ea, moartea, as pleca călare pe un cal dc curse in Bavaria. Dohî-ţocute, imbecilule, suflet de celofibră ce eşti. Karl către Johannes:
- De Crăciun, colonele, bunica-mi spunea mereu aceeaşi şi aceeaşi poveste, despre un arbore de sticlă pe care Dumnezeu, a lăsat ceva din el, o pasăre care gândeşte. Pasărea stând pe ramură zicea: „Stau pe o ramură de sticlă străvezie, dar nu stau
.? acuma, ci stau cândva înainte de ceea ce este si înainte de ceea ce se ştie". Pasărea lăsa din pliscul ei să suie, un fel de strigăt ■■.^ de zbor, despre ceea ce este cândva se va spune că nu e despre V;, ceea ce e drept câ e unduitor. Arbore de sticlă, arbore transpa-:f- rent, eu văd prin tine, tu nu vezi prin mine, gheată ridicată pe M două picioare, torent, poartă de intrare în viitoare ruine, fi Domnule colonel, este ora unsprezece nu mai avem ce mânca. I|. Sumem înconjuraţi. Bestiile astea an sâ ne împuşte ca pe nkie '0: iepuri. Ai noştri sunt mai departe de noi, decât ai lor de ei. ■f      Johannes către Karl:
- Cheamă soldaţii la creneluri, du răniţii jos la poarta cea s mare, dar fără brancardă, doi câte doi, aşeazâ-i ca şi cum ar fi
într-o poziţie de luptă. Când vor forţa intrarea sâ creadă câ ăştia suntem, iar noi să încercăm o speranţă de fugă. Pune în faţă bat ce poţi! Mai întâi morţii, după aceea răniţii, după aceea cei vii, dar gradele inferioare.
In castel, se făcuse frig. Castelul amintea întru câtva de o .- construcţie înălţată în secoJul baroc. Construcţie din piatră grea masivă, aproape uedeterioratâ de anotimpuri, castelul probabil în posesiunea unor grofi, se ridica intact pregătit pentru o fetorie mai lungă, un fel de locuinţâ-statuie, care ar avea sâ dea f ^ania despre treburile şi relaţiile, existenţelor pământeşti unor fiinţe din alte planete, cu o stranie servilitate, cu un fel de
NICHITA STANESCU
PROZA
535
servilitate cosmică, cu acea servilitate nemişcată, pe care o are floarea-soarelui în rotaţia ci după circuitul soarelui.
într-o lume concretă, printr-un tragism al confruntărilor ei într-o lume în care DA nu mai avea nuanţe şi NU, de asemenea, într-o lume în care „a trăi" sau ,.a nu trăi" e un act al prezentului imediat, măreţ, castelul se ridică aidoma unei slugi care serveşte destinele lumii pe pământ. El avea zece capete, el avea paisprezece coloane, el avea şapte degete şi 140 de feteşti. El avea buric de piatră, şi o poartă marc cu lacăt dc fier, călcâi cu pinten de alamă şi acoperiş de olane roşii. Trufaş în faţa porcilor mistreţi, falnic în faţa bărbaţilor şi a femeilor, absent în faţa iepurilor, visător între foşnetul viţei de vie cu struguri, el era vertical, înţelegând prin aceasta o umilinţă, el ştia, în secretul pietrelor lui, teoria lui Pitagora ca pe un act de îmblânzire, cl sc pregătea să primească o invazie de altceva şi altcineva, venită de al tunde şi de oriunde.
I .a mijloc de tragedie, ţeapăn stând între formă antagonică şi cea dizolvată, a trecerii de oameni într-un peisaj domestic, castelul domnea asupra unei întinderi pregătindu-se să fie umil slujitor unei altei întinderi răsfrântă undeva dincolo de aer si de sine însuşi.
Există o burghezie a cosmosului, după cum există o burghezie a microbilor. Castelul nu făcea parte din o astfel de burghezie. El era o slugă. O slugă cosmică. El se pregătea să primească cu pâine absentă şi sare abstractă un musafir abstract obosit şi oripilat de meschinăria unui peisaj transformat de multă vreme în cuvinte. Ah, cuvintele mod inferior, mod de planetă, de a comunica interior.
A comunica prin cuvinte, crampă, durere locală, neînsemnată, mod de a fi între ei al microbilor, al soldaţilor şi al stelelor fixe, inapte de avansare.
Johannes către Karl:
V
- Miroase a guzgani si fâşie sus un chiţcăit de lilieci. Vezi dacă mai avem ceva de mâncat. Dacă nu mai e nimic, pune jos în pivniţi la încălzit apă. Dă apă soldaţilor să-şi bage fiecare mâna în apă caldă. Ai înţeles?
- Da, să trăiţi, am înţeles, voi da apă caldă soldaţilor să-şi bage fiecare mâna în apă caldă ca să-i circule nestingherir sângele prin degere şi să-i treacă amorţeala când vor mânui armele, domnule colonel.
Johannes se dezlipeşte de coloana dc marmură şi se apropie dc fereastră, la un binoclu în mână şî—1 îndreaptă spre întuneric. Nu sc mai vede nimic. Aude greieri sunând departe în Germania. Se întoarce la bibliotecă. Trage un dosar dintr-un raft, aprinde lanterna, Luminează paginile dosarului. Citeşte:
- „Ordin de zi nr. -i8.
Ordon daţi atacul la ora H. Batalionul 5 si batalionul 7 vor ataca succesiv. Batalionul 3 şi batalionul 8 acoperă. Locotenentul Hans va zbura înainte ca momeală. Locotenentul Smith şi Sach vor rămâne în urmă. La prima culoare se vor năpusti. Păianjenul sâ facă romburi. Pasărea sâ ouă cuiburi. Imediat după aceea vom pune plăci. Am încredere în voi.
Trăiască victoria finală!
Către colonelul Johannes; ziua, data, luna, anul, locul, planeta, sistemul solar, constelaţia" etc.
Johannes singur:
- Mi-aduc aminte jocul, el era dc felul următor: cei mai morţi lipiţi de cei mai puţin morţi, cei de curând morţi lângă morţii prezenţi; dc la cenuşe la os, de la os la osul cu carne mumificată, de la osul cu carne mumificată, la osul capră adică la osul cu două coarne care sare.
Karl către Johannes:
- Executat ordinul. Soldaţii stau cu mâna dreaptă în apă caldă. Mă refer Ia foştii soldaţi pentru că în afară de mine şi de dumneata ceilalţi sune morţi pentru patrie, ceea ce nu mseamnă că ei nu rezistă alături de noi, adică de mine si de
536
NICHTTA STANESCU
PROZA
537
dumneavoastră, acum şî aici. Mi-a fost greu să-i conving sâ-şi pună o mână în apă caldă, am reuşit să o fac însă, cum, mă priveşte personal.
Johannes către Karl:
- Iţi mulţumesc Karl, te poţi duce la cai. ştiu că îti plac. Poţi să dormi în iesle. Ştiu că îţi place.
- înţeles, sâ trăiţi!
Castelul se ridica dintr-o temelie săpată de sclavi. Deceniul următor, zidurile lui au fost înălţate de faimoşi meşteri unguri şi austrieci, pe vremea aceea împăratul Prânz Jozeph încă se mai bucura de monezile mari de argint de un basorelief cu favoriţi, prinţ respectuos si avid. în faţa castelului era un şant de apă, lat aproape de doi metri, acum secat. I'este el printr-un ingenios sistem dc scripeţi acum ruginit şi impracticabil, odinioară se cobora şî se ridica un scurt si ridicol pod de lemn, capabil însă să susţină doi cai cu călăreţi cu tot alături.
în faţa castelului se întindea o ogradă în care cu câteva decenii înainte fuseseră ţarcurile unei crescătorii de porci, iar mai jos spre liziera pădurii câteva grajduri în care se creşteau caii arăbeşti pentru plăcerea grofului de a-i pune Ia Viena în întrecere la cursele de cai la care participau vestiţi jochei din toată lumea.
O ceaţă uşoară se lăsa, ca o greaţă a aerului. Un miros fetid de trupuri năduşite de bărbaţi morţi lâncezea in castel. La capătul a aproape zece zile, colonelul Johannes si plutonierul Karl erau singurii supravieţuitori din castelul înconjurat, înconjurat era un fel de a zice pentru câ cei care-l atacau erau numai trei: căpitanul Anatol şi sergenţii Anton si Andrei, foşti colegi de liceu nimeriţi în acelaşi regiment si mai apoi nimeriţi în aceeaşi tranşee. Dar tranşeea era cu mult mai curată decât castelul. Andrei şi Anton căraseră rând pe rând în fiecare noapte cadavrele camarazilor lor şi le îngropaseră jos lângă râu în cimitirul satului.
Dimpotrivă, în castel Karl nu putuse duce cadavrele decât jos în pivniţe. Iar ceea ce a putut face pentru morţi n-a fost decât sâ azvârle cu lopata peste ei nisip muced, iar când ş    acesta s-a isprăvit, iar numărul cadavrelor a crescut a vrut să f:     încerce sâ împiedice duhoarea acoperindu-i cu sticle şi cu doage de la fostele butoaie.
Oricum şi unii şi alţii bănuiau realitatea, atâta doar că Anatol, Anton si Andrei ştiau că-i o problemă de zile să ocupe castelul, iar Johannes şi Karl ştiau, dc asemenea, că e un noroc dacă vor mai apuca încă un răsărit de soare.
In vale, se ridicau cioburile unui fost sat de munte părăsit şi din care numai câinii şi câteva vite slăbânoage mai circulau pe uliţi. Biserica satului, cu acoperişul ars, din care numai câteva bârne mai scriau un fel de alfabet al unei limbi silabice, trecând printr-un scurt destin de spital de campanie, acum înfăţişa singura ridicâcurâ de ziduri mai importantă la acea cotitură de drumuri. Undeva, în depărtare, era frontul, iar altundeva în alta îndepărtare era o altă latură a frontului.
La marginea satului, un prepeleac de pază străjuia o linie de cale ferată pe care înainte de război circula un tren local ce făcea o cursă dimineaţa şi una de întoarcere seara, Aici când a ocupat satul încă din toamnă, Andrei urcându-se în prepeleac cu gând să-si facă un culcuş peste noapte zărise înscris cu creionul chimic pe partea dinlăuntru a unui olan următoarea inscripţie care-i dase un straniu fior:
„Azi, 31 martie 1933, am stat de gardă eu soldat Nicolae al lui Cristea din Olari judeţul Prahova. Şi a trecut o fată, si am întrebat-o că unde .se duce sî mi-a zis câ la gară, şi i-am făcut cu ochiul si ea a dracului a început să râzâ".
III.
Căpitanul Anatol se duse să inspecteze tranşeele goale, se fL    Ir»depârtase, atât de tare, încât până la Andrei şi la Anton nu
538
NICHITA STANESCU
PROZA
539
mai ajungea decât un scârţâit îndepărtat de greier. Andrei nutrea o secretă dragoste faţă de căpitanul Anatol. Acum când toată vitalitatea lui rezona ca un greiere şi-1 imagina verde cu o chitară în mâini.
Andrei către Anton:
- Am o secretă stare muzicală, acum înainte de împuţitul ăsta dc atac. Mă pregătesc de un act sângeros şi totuşi un fel de colinde îmi străbat sufletul. îmi miroase a Crăciun. A ceva argintiu. Spune-mi, mă, Anton, ai gustat vreodată vreo monedă de argint? Din alea mari cu Caro), cu favoriţi pe-o parte şî cu Carol fără favoriţi pe cealalrâ. I,e ştii, mă?
- Bine-nţeles că am gustat. Avea gust dc lămâie. Sau gust de baterie electrică, de-aia pe care o pui în lanternă.
-Auzi, mă, îmi aduc aminte de un vis din preajma Crăciunului, un vis al pieirii lumii, un fel de pieire a lumii într-un mod melodios. Un fel de moarte prin melodic. Prin ritm. Un fel de catastrofă plăcută. Un fel de dulce catastrofă. De emoţionantă pieire. Ca un sărut. Se făcea că mergeam, să-mi iau leafa, pc o şosea galbcnă-galbenă, fără nuanţe, printre nişte câmpuri verzi-verzi fără nuanţe. Ici, colo câte un trunchi de copac căprui, ca un ochi de căprioară, încoronat de un frunziş verde-verde, intens, radioactiv, ca de poleială, fascinant.
Mergeam să-mi iau leafa ţopăind, în felul acela de fuga săltată al copiilor, tap-tarap, tap-tarap, rap-varap, leaplealeamp, drong-dorodrong, şi tot timpul ţineam mâna dreaptă întinsă înaintea mea cu palma dezvelită în sus ca şi cum ar fi trebuit să-mi pice în ea de-a dreptul dintr-un cer albastru-albastru şi fără nuanţe, un şir lung zornăitor de gologani de aur cu gust de stafide.
Tap-tarap intram într-un fel de sat de munte cu case galbene-galbene şi cu acoperise de un roşu violent. De la o vreme devenisem mai uşor, ţopăiturile se transformaseră în salturi eram un fel de Nijinski. La un moment dat am făcut
un salt atât de mare încât satul rămase în urmă şi m-am trezit aterizând pe aleea unui parc exact în aceeaşi poziţie în care alergam adică cu mâna dreaptă întinsă si aşteptând să primesc în ea leafa.
De după un rufiş de un verde zgomotos îşi făcură apariţia un lung şir de fiinţe jumătate-animalc, jumătate-plante, jumătate-piscuri, jumătate-pictre, jumătate-cai, jumâtate-ţevi de tren. Prima era desigur o barză care în loc de picioare avea tulpini de trandafir cu ghimpi şi care înaintând îşi smulgea picioarele care prinseseră rădăcini în pământ lăsând o groapă dureroasă, iar îndată ce atingea din nou pământul cu piciorul dinainte, el prindea pe loc rădăcină, înainta spre mine lăsând un şir de gropi cenuşii în aleea galbenă.
îmi depuse în palmă o bilă transparentă cu gust sărat, un fel de lacrimă congelată. După aceea, în urma ei venea o raţă care în loc de cioc avea un pistol de pe ţeava căruia se rostogoli în palmă, de asemenea, o bila sărată (am uitat să-ti spun câ eu în vis gustam şi miroseam numai cu mâinile dar şi cu iarba, cu aleea şi cu arborii din jur).
Când am strâns în mână o piramidă de lacrimi, ghildele, mort de fericire, mi le-am răsturnat în sân, şi-apoi tap-tarap, tilt, tilik, zong, zezong, am sărit peste şirul de animale călcând pe spinările lor ca un călăreţ care sare din spinarea în spinarea unei herghelii de cai, el într-o direcţie si herghelia alergând în altă direcţie
M-am izbit brusc cu pieptul de un măcieş zgomotos. Mi-am întins amândouă mâinile în faţă strâbătându-l şi brusc îndepărtând tufişul într-o parte şi într-aha am zărit în faţa mea, până la orizont, marea.
Era o mare de un albastru intens care parcă te sugea, era o mare în furtună, dar mută în acelaşi timp. Era o mare împietrită. Valurile ei înalte şi răsucire ca nişte suluri purtau
540
N1CHITA STANESCU
PROZĂ
541
deasupra spuma lor risipită în picături, suspendată în aer, şi nemişcate ca o aura.
Era o mare absolut nemişcată, în culmea mişcării ei. Valuri prâbuşindu-se stăteau asa cu gestul prăbuşirii nemişcat în aer. Valuri ridicându-se stăteau cu gestul ridicării împietrit în aer. Si pe fiecare vârf de val câte şapte spice dc grâu galbene şi lucitoare până departe în zare, mereu câte şapte spice de grâu galben strălucitor, pe fiecare vârf de val până la orizont. Şi spicele tremurau uşor ca şi cum ar fi suflat un vânt pe care numai ele l-ar fi resimţit. în împietrirea mării rostogolite şi în furtună, numai spicele vibrau, tot câte şapte, câte şapte, izbite de o lumină violentă a unui soare ridicat deasupra mea şi spre care nu-ndrăzneam să-mi ridic privirea pentru câ ştiam că nu există.
M-a cuprins o melodic ca o colindă şi mi-am zis: iată sfârşitul lumii.
- E ceva, surâse Anton şi eu am avut o viziune a sfârşitului lumii, însă lucidă, pe viu. Un fel dc leşin al sentimentelor, o moarte prin convenienţă, nebrutalizaiâ de nimic. M-am nimerit de câteva ori în vizită la un poet, pe atunci cunoscut în cercuri mai largi, literare. Obţinuse cu japca un apartament luxos într-unui din blocurile centrale din Bucureşti, venind de undeva din provincie. îl vizitau câţiva ciraci. Maestrul trona la un birou, ciracii pe un divan sau pe câteva scaune stil. Se intra în birou maestrului după ce parcurgeau mai întâi o sală mare împodobită cu picturi ilustre din care recunoscui un Steriadi, poate chiar şi un Luchian, naiba ştie cum si le procurase. Poate chiar de la înşişi pictorii. Maestrul sta si arunca blesteme asupra unui adversar pe care-l poreclise Cinabru şi pe care n-am putut să-1 identific.
Plecaţi, ciracii se întreceau unul pe celălalt sâ arunce blesteme şi să profereze ironii la adresa numitului Cinabru. După o oră insipidă şi monotonă de acest fel, maestrul îl lăsă baltă pe Cinabru şi se avântă în elogiul unor poeţi italieni, mie
necunoscuţi. Nici nu începu bine maestrul să vorbească de unul şi de altul, că ciracii şi începură în cor să recite versuri italieneşti pe care maestrul le dirija ca un Verdi în Egipt la premiera operei Aida. Băurăm cafele, mâncarăm pişcoturi şi din nou veni vorba de Cinabru. După un timp din nou veni vorba de lăudaţii poeţi italieni. Şi iarăşi biroul maestrului răsună crisralin ca de vocile unui cor de scaieţi. Plutea în aer un „ce" de vată şî de silex, un „ce" de var şi de pietre coapte. Apoi din nou veni vorba despre Cinabru. Pe atunci, scriind versuri ca orice student, mă repezisem şi eu să mă consult cu un poet reputat. Vai, instinctul meu râu mă atrase către maestru aşa că la a doua vizită mă trezii că-1 înjur pe Cinabru în cor cu ceilalţi. Da, mai mult decât atât, ploieştean cum eram, aici pe unde An ton Pann s-a vândut cel mai mult, nepot dc abagiu ce eram, făcător de pantaloni cu 101 creţuri pentru ţărani la târg, tras direct din osul lui bunică-meu, cel căruia i se făcea hotărât de două ori pe ani, dor de Corlâtel, de încărca trei căruţe cu abale şi alte trei cu ţigani lăutari şi ca apucat de dropicâ ori bântuit de vedenii la lingurică pleca diliu de nu-1 mai ţinea nici răposata bunică-mea, femeie grasă şi nici cei treisprezece copii ai lui, mai mult băieţi şi hăldâi, cum îţi spusei eu, neam făcut de croitori care tăiau plăcinte cu foarfecă de stofă şi se purtau duminicile numai cu muzică la ureche prin mahalaua sârbească ori se băteau în cuţite pe malurile spurcate ale Dâmbului cu banda lui Carocea ori de-a dreptul cu Mustăţea cel mai al dracului le bras-dc-fer, cum îţi spuneam, mă trezii înjurându-1 în cor cu scapetii pe Cinabru, deşi habar n-aveam cine sâ fi rost el, ori lâudându-i plin de nuanţe şi inventând mistere nemaipomenite unor demădulaţi de poeţi italieni, recitând pe dinafară versuri pe care nu le ştiam, înregimentat într-un sentiment care nu-mi aparţinea, mofluz şi bleg holbând ochii de admiraţie la nişte picturi care nu mă atrăgeau numai pentru câ maestrul ţinea sâ ni le explice încă o dată de fiecare dată.
542
NICHITA STANESCU
PROZA
543
Şi astfel vreo două luni barând eu casa maestrului, ajunsesem sâ nu mă mai deosebesc pe mine de însumi într-o cocleală şi într-un jeg faţă de care omenia pare un act de mare puritate, iar datul în bobi - un lucru cu mult mai interesant şi demn de evaziune. Mă nimicnicisem până într-atâta încât dat prin sită aş fi curs tot, numai bun de mestecat cu făcăletul şi făcut mămăligă cu gloanţe ca acum.
Era un sfârşit al lumii pe viu, nici până astăzi nu-mi dau seama cum am scăpat din promiscuitatea aceea poleită, cum dracu m-am salvat pentru câ pe atunci aveam un caracter bleg şi incapabil, apt de toate viciile şi chiar şi de acesta, cu nimic mai prejos decât barbutul sau tăiatul frunzei la câini.
- Domnule, sc făcea că oraşul se înclinase tot într-o parte...
- Iar începi cu un vis?
- Da, iar încep cu un vis. Eu am avut ca un leit-motiv al existenţei mele o serie de vise, de coşmaruri din care pur şi simplu mă trezeam urlând o serie de coşmaruri despre sfârşitul lumii. Pentru mine, lumea se sfârşeşte în vis, pentru mine, partea cea mai îngrozitoare a existentei este partea ei de somn.
- Dacă te-ar auzi căpitanul Anatol, ti-ar trage o greaţă de cuvinte dc nu te-ai mai putea scula de jos.
- I asă-l pe Anatol, el e deşucheat, rar sâ fi văzut un om mai ostil oricărei forme de reverie, dar rar să fi cunoscut vreun om mai ahtiat şi care sâ ştie să deguste mai mult acţiunea. Apropos de acţiune, el este aproape gurmand.
- Totul nu este altceva decât o problemă a sistemelor de referinţă. Mă, Andrei, înţelegi, mă? Totul nu este altceva decât o problemă a sistemelor dc referinţă. Căpitanul Anatol socoteşte insul numai ca pe un postulat ori tu stii, mă, că postulatele sunt ceea ce nu se poate demonstra. El are fetişismul omului, el socoteşte omul ca pe măsura lucrurilor, ce vrei, ăsta-i sistemul I ui de referinţă şi poate că şi este cel mai fericit sistem de referinţă cu putinţă. El ia omul aşa cum este probabil că şi
spune: „Mă, tu-i ceara mă-sii, dacă aşa este arătarea atunci asta este! Şi dacă tot este înseamnă că e şi bună, că d-aîa este!"
- E-e, Anatol. Lasâ-mâ sâ termin iute; acum am chef să-ţi povestesc alt vis cu sfârşitul lumii. Asta e un vis de mai târziu, de după coborârea coaielor. Va să zică se înclina oraşul într-o parte şi noi toţi ne clătinam în camere şi ne vărsăm prin ferestre ca peştii tropicali din borcane. Astfel ne trezeam în stradă şi ne agăţăm care cum puteam de stâlpi sau de gardurile de fier sau dc diguri pentru câ bine-nteles era undeva si o mare care şi ea se vărsa dincolo de orizont. Pe scurt, fluturam cu toţii aşa cum ne ţineam de mâini de câte o stinghie, de câte un par, de câte un stâlp, ca nişte steaguri rupte. Toţi aveam ochii în călcâie. Ca şi Ahile. Când i s-a spart ochiul lui Aliile, cel din călcâi, el n-a mai văzut nimic şi, deci, din punctul de vedere al vederii el a încetat să existe. Dar noi vedeam cu călcâiele cerul şî el nu era altceva decât o burtă de caşalot care făcuse explozie
Oho şi ce explozie! Stelele începuseră sâ se lege prin ele, prin oase lungi şi subţiri. Ee înţepeniseră razele, se făcuseră toate oase. In depărtarea depărtărilor la mari infinitviri, ţâşneau trâmbe de sânge care astupau vedetea constelaţiilor, fântâni arteziene de milioane de ani lumină, mute. Vederea lor stârnea în noi un foşnet dulce şi înfiorător şi acid. Crăpa toată partea dc sud a cerului. Blestemaţii de noi încercam să desluşim litere şi mulţi spuneau că au desluşit unele litere, dar litera unuia nu se potrivea cu litera altuia şi literele mai multor oameni puşi la rând nu erau în stare să închege vreun cuvânt din limba vorbită sau gândită.
1 rebuiesa fim vărsaţi, ţipau unii, s-a spart burta caşalotului, stomacul mi-e sfâşiat, uire pe cer trâmbe de sânge, Ia depărtare de ani şi mii de ani lumină. Dar tot timpul noi ne ţineam agăţaţi cu mâinile de câte un drug ele fier, de câte un grilaj, de câte un stâlp, de câte o zăbrea şi nemaiputând sta în picioare de aplecarea pământului fluturam ca nişte steaguri rupte în aer,
544
NICHtTA STANIiSCU
PROZĂ
545
şi priveam cerul cu călcâiele şi krak, krok! ne plesneau ochii din calpi, ochii picioarelor care văd arunci când omul aleargă şi a căror privire se numeşte alergare, ochii ăia care se înfierbântă atunci când omul e obosit, se înfierbântă de stat in picioare, picioarele (şi i se umflă, şi îi put) şi a căror privire este însăşi puterea. Cădea câte o creastă de cer probabil într-un sunet asurzitor care ajuns la noi ne-ar fi distrus deodată. Constelaţiile se amestecau între ele şi trâmbe de sânge cosmic izbucneau. S-a spart burta caşalotului si el ne varsă. M-a cuprins o părere de rău şi o greaţă şi mi-atn zis iată, sfârşitul lumii.
Ceea ce este ciudat c că acest coşmar l-am mai avut încă o dată în alte detalii şi în alt ansamblu, dar cu aceiaşi sens al lui lona înghiţit de Chit.
Se făcea iarăşi câ resimţeam o înclinare a pământului aşa cum pe o coastă dc munte resimţi panta ca o formă a dezechilibrului. Alunecasem în odaie pe un covor persan, cu preşul cu tot până la fereastră unde ca noroc mă putui apuca strâns cu mâinile de grătarul ferestrei. Jos în vale se deschidea un câmp cu o şosea de nisip galbenă unde erau asasinaţi săritorii la înălţime.
Dar cum? Veneau după vârste, mai întâi noii-nâscuti, apoi copii, după aceea adolescenţi, bărbaţi maturi şi în fine bătrânii. De o parte a şoselei, stătea un soldat, un S.S. trântit pe burtă şi cu o mitralieră, cu o mitralieră fermecată, care trăgea tot timpul un fir subţire si roşu de gloanţe ca o ştachetă ridicată deasupra drumului. Pentru copii, baremul era de-un metru. Venea şirul zvelt de copii slăbuţi în maieuri albe si săreau peste ştacheta ucigătoare de foc roşu, cei care nu erau în stare s-o treacă şi-o atingeau cădeau jos ciuruiţi de gloanţe. Astfel se făcea că sub ştachetă era o imensă baltă de sânge roşu şi de ciosvârte umane, braţe, organe şi creieri risipiţi, încât mulţi au alunecat pe sângele închegat şi nici măcar n-au mai apucat să sară peste ştachetă.
Cei care apucaseră să sară deveneau de îndată adolescenţi. Când şirul copiilor se isprăvi, ştacheta se înălţă brusc la un metru si cincizeci şi din partea inversă a drumului; adolescenţii se pregătiră să o sară înapoi. Şi iarăşi trecură numai o parte din ei, restul prâbuşindu-se sub ştacbeiă, sfârtecaţi. Cei care au reuşit deveniră deodată bărbaţi şi ştacheta urcă la doi metri şi abia de mai rămaseră câţiva bătrâni care urcau să sară ştacheta ridicată la doi metri şi jumătate, dar ei nu se hotărau să-şi încerce norocul, aşa câ mitraliera trosnea într-un fulger continuu, su vi ta ei roşie şi răbdătoare la această moarte a săritorilor în înălţime. Se însera şi-mi fu greu sâ mai privesc carnagiul, când îmorcându-mi privirea deodată spre nori zării, fluturând printre primele stele oraşul Philadelphia.
II recunoscui si-un dor dc zbor mă cuprinse spre eî. O dată cu răsăritul lumii răsări şi oraşul Detroit si puţin timp după aceea San Francisco. Un prieten de liceu, Valerică, irupse în cameră ca şi cum uşa ar fi fost un robinet, plonja în umerii mei şi-mi strigă în timpane: Repede, repede, sâ mergem la lac, la vaporul cu zbaturi şi să ne salvăm. Astăzi, aerul este curat si se vede până departe în America, iar înapoi până departe în Siberia. Nu-ţi dai seama lumea s-a întors pe dos, pământul c rotund, dar noi locuim pe faţa lui de dinlăuntru. în centrul pământului, sunt soarele, stelele, luna şî noi putem scurta cu mult drumul fugind din războiul ăsta mârşav. Smulserăm grătarul ferestrei, ne 1 narăm pe noi două pufoaice, ne îndesarăm în capete două căciuli luate de la prizonierii ruşi în schimb pe pâine, pe ţigări şi pe vin. Ne-azvârlirâm pe fereastra şi rostogo-lindu-ne, rostogolindu-ne ocolind cu dexteritatea unor roti de biciclete locurile periculoase, eu şi prietenul meu Valerică, roţi vizibile ale unei biciclete invizibile pe care călărea dorinţa de a trăi - ajunserăm la marginea lacului, lacul se curba în sus şi m depărtare puteam vedea cum răsare soarele peste celălalt continent trăgând după el o trenă de flăcări roşii şi argintii.
546
NICHITA STANESCU
PROZA
547
îi arâtai, pe cer, amicului meu, oraşul Philadelphia, regretarăm că nu avem cu noi o lunetă ca să vedem oamenii sculau-du-se dimineaţa şi deschizând ferestrele. Nu puteam vedea însă prea bine din pricina fumului negru şi torturam si din pricina ţipătului sfâşietor dc sirenă pe care-1 stârnea vaporul cu zbaturi. Ne azvârlirăm in apa rece şi fecundă şi-notarăm cu mari izbituri de apă până la vasul care trebuia sâ plece. Dar ci se clătina într-o parte şi aha. gata-gata sâ se răstoarne de omenirea tării acesteia înghesuită in el. Pluteau pe lac geamantane, covate. scaune şi fotolii, pânze de Grigorescu şî statui de lemn întruchipând pe fecioara Măria cu pruncul în braţe; cruci sculptate de la Sâpânţa, cumpene de fântâni din Bărăgan, aripi de moară de vânt din depărtata deltă.
„S-o scurtăm în sus, îmi spuse înotând lângă urechea mea amicul. îţi spun eu câ peste o oră orizontul se va curba atât de tare, iar oraşul Philadelphia va fi atât de aproape de oraşul nostru ca pe faţa dinapoia unei şenile de tanc alergând pe roţile stelelor, încât turnul primăriei lui va trece pe deasupra turnului primăriei noastre, răsturnat, iar cocoşul de tablă din vârful turnului primăriei lor se va atinge de cocoşul de tablă din vârful primăriei noastre. Şi-atunci cei doi cocoşi vor cânta iar noi dacă vom izbuti să ne câţărăm pe acoperişul turnului ne vom putea agăţa dc celălalt turn. Atâta doar câ în Philadelphia numai noi doi vom fi singurii oameni care vom merge în mâini. Mă, Anton, ştii sâ mergi în mâini, mă?" „Nu ştiu", S-am răspuns şi am simţit că se sfârşeşte lumea şi că se rup şenilele de tanc ale priveliştilor aşa cum se înfăşoară ele invers pe roţile mari şi dinţate ale stelelor, ale soarelui şi ale lumii.
IV.
Deodată, căpitanul Anatol apăru ca o stafie neagră, nervos, puţin isterizat de oboseală, dar mai ales de aşteptarea orei H,
^    ora Atacului pe care el o stabilise chiar pentru noaptea aceea. &   Se aştepta să-i găsească pe ce doi sergenţi pălăvrăgind, însă C   confirmarea supoziţiei sale îl irită şi mai tare încă. m       — Ce, zbieră el, ţara arde şi baba se piaptănă! Nici n-a trecut W   bine timpul tinereţii voastre şi gata, şi aveţi amintiri. Babalâci *   precoci. Muieri istovite de prezent, rezemate în fardul unor -   întâmplări sălcii din trecut. Ce bă, a avea revelaţii, tertip de student la litere, nu e nici o brânză. întâmplări si revelării poate sâ aibă orice deştept. Totul e sâ le poti închide pe toate ca într-un ţarc într-o structură măreaţă. Păsate aşa de capul lor nu sunt altceva decât nişte băşini dc înger. Ce, atâta ifos. Atâta mirare de blegul trup al omului. Ce atâta servitoreală, să-ţi vină să şi verşi, la tot felul de mirări blegi. Mââ! trupul omului este un postulat. El este o chestie arbitrară. Dar de ce nu-1 iei ca pe un postulat tot ce depinde de el nu devine altceva decât un fel dc argăţie şi de umilinţă la celelalte fenomene. Mâă! Nici o noimă n-ar avea existenţă, dacă n-am lua trupul omului ca pe un postulat, ca pe o ipoteză de lucru. Ce vedeţi voi acum cu patru ochi, în faţa noastră nu este altceva decât o ipoteză de lucru, faptul că sunt mic, că sunt slab si crăcănat, faptul că-mi ies repede din pepeni, câ put, câ înjur şi că am cinci degete la o mână nu este altceva decât o ipoteză de lucru. A, dacă iau toate acestea ca atare si dacă privesc ceea ce este cu propria mea privire, atunci am dreptul sâ mă bucur şi să fiu disperat. Dacă mă iau pc mine drept un sistem de referinţă, iar nu ca pe un număr dintr-un şir care tinde spre infinit, am o şansă.
Căpitanul Anatol sta pieziş, privea domol sub un vânt în si bemol, moartea când îi da ocol.
- Şi ce e moartea, mă? Dacă ea nu este altceva decât o conectare. O conectare la trecut sau la viitor nici nu mă interesează la ce, dar o conectare în genere.
— Să trăiţi, tovarăşe căpitan, permiteti-nii sâ vă raportez!
548
NICHITA STANESCU
PROZA
549
-Mă gândeam, zise Andrei, că spaţiul natural creează spaţiul artificial si că teza lui Engels prin care el susţine că numai spaţiul artificial a născut civilizaţia reprezintă o intuiţie genială.
Mă mai gândeam câ spaţiul natural a creat spaţiul artificial, spaţiul artificial la rândul lui creează spaţiul abstract. Iar la rândul lui spaţiul abstract urmează să creeze altceva încă nu bănuiesc ce, dacă nu cumva o nouă formă de spaţiu natural.
- Păi, nu zice Ia Biblie că la început a fost cuvântul şi cuvântul era Dumnezeu? Nu spune mitul că vorbirea a creat materia, palavragiilor ce sunteţi, şi vagi filologi, păi nu s-a creat aşa concretul si el? Prin maimuţa cu un băţ în mână s-a creat primul act artificial.
Păi, artificialul nu a creat cuvintele, cea mai concretă manifestarea începutului de abstracţiune? Dar ia sâ mai lăsăm ciubucele astea, cum ar zice Pirgu, şi sâmai vorbim si dc femei. Mă, băieţi, peste trei ore dăm atacul, mitralierele toate sunt amplasate si voi s-o lăsaţi mai moale cu metafizicăria voastră şi mai luaţi-vă dimensiunile direct după voi, mă! Spaţiul abstract nu s-a născut încă, mă, decât numai în literatură, această deşănţată dorinţă de supravieţuire a insului biologic care este literatura. Act simplu de supravieţuire bă, după cc-ţi putrezesc ciolanele. Prejudecată asupra timpului luat în momente succesive numai pentru că vorbirea din didacticismul ei natural are, la verbe, un timp trecut, unul prezent şi unul viitor. Ascultaţi bă, de la mine, căpitanul vostru Anatol care de bine de rău v-am scăpat până acum teferi si în viată câ timpul este tot şi deodată şi că nu este pe fălcii ca moşiile moşierilor si nici pe frunze ca frunzele copacilor. Ala sâ vină în faţa mea şi să stea drepţi şi-n faţa ăluia stau eu drepţi care poate să-mi arate mie vreo deplasare, vreo mişcare si să nu mai pună şi timpul în socoteli, vedeţi mă, sergenţilor, noţiunea asta de viteză nici tui este noţiune măcar si ea e conectată. Este o
noţiune-slugă, cum spui viteză cum spui deplasare, imediat spui & şi timp, dar adevărata mişcare, adevărata viteză, adevărata }:t deplasare ea e singura şi în sine, este deodată si nu ţine seama ir de timp, pentru că însuşi timpul este-deodată şi nu ţine seama H   decât de sine bă, conectaţilor, bolnavilor de tricofitie,
îndrăgostiţilor de tricofiton tonsuras ce sunteţi, beşlegi si găinari ,   incapabili sâ aveţi vreun sentiment care să meargă pe picioarele ^  Iui singur şi nesprijinit de vreun circ lunar cum cere tradiţia p voastră de gânditori laşi crescuţi unii în cârca celuilalt! „Vino
mâine la cimitir, iau cuvântul!", zicea Pirgu. Asta, mai bine v-aţi
păzi măselele, mai bine v-aţi ciuli ochii decât cu măririle astea
neghioabe ale raptului de a avea ochi.
Căpitanul Anatol spumega c-un fel de flăcări lungi şi
tocmai pân'Ia păsări. Căpitanului Anatol ii păsa şi uu-i păsa
numai de viata sa şi de treaba ce-o avea.
- E uşor dacă-mi îngăduiţi sâ vă raportez, tovarăşe căpitan Anatol, e uşor a spune o aserţiune sau a face un paradox, aş zice chiar câ acum când urmează să ne ia dracu. e mai uşor decât altminteri. Greu era sâ fim şi a susţine că cea mai mare greutate au ţinut-o mai întâi în spinări peştii din mare din care ne tragem. Dar ca sâ ţină greutatea numai cea concretă, ci şi cea abstractă, şi în special pe noi-nâscuţii şi făcuţi din apă ei, peştii, sute de milenii au ţinut în spinare fiecare câte o coloană de apă. Aş zice chiar că şi noi din punctul de vedere al viitorului tot un fel de peşti înotând printre cuvinte ţinem fiecare în spinare câte o coloană de cuvinte ale seriei nesfârşite de strămoşi Ia care dacă mai suntem în stare prin actul existentei noastre să mai adăugăm vreo picătură, adică vreun cuvânt pe care-l luăm, puturosul, şi-t tragem de-o literă şi de cealaltă şi-1 înghesuim în el însuşi şi îl extindem ca pe o armonică.
- Războiul nu se duce cu rafinaţi cu de-alde voi, cu câpoşi ori cu slugoi ai cosmosului, fiecare cu prejudecările lui. Voi,
•Â   sergenţilor, aveţi prejudecata timpului. V-a rămas foamea
550
NICHITA STANRSCU
PROZA
551
războiului în gât. Voi aveţi o viziune a timpului ca aceea a pâinii vândută pe cartelă. Nici unul n-are curajul să ia timpul deodată aşa cum este si tot. Voi faceţi economie de timp ca de pâine, îl puneţi la uscat, vă gândiţi ca să aveţi şi mâine timp, vă încheaburiţi cu timpul, vă aşezatî cu curul pe timp, îl legumiţi, îl sugeti ca pe o acadea, călăriţi pe spinarea lui ca si cum el ar fi un falus de zeu, birocraţi raraţi ce sunteţi! Naşterea coincide cu moartea, voi puneţi între una şi alta un arc de cuvinte şi prin asta aveţi dreptul a vă numi intelectuali. Şi, ce faceţi prin asta? Nu faceţi nimic altceva decât un fel de-a vă fura căciula singuri, un fel de a vă auto-buzunări, un fel dc infinită actologie, nu vă place decât ceea ce ştiţi de dinainte, ce ştiţi că vă place. Dar ce înseamnă acest „de dinainte", el nu înseamnă altceva decât o nenorocită birocratizare a unicului. „Dc dinainte" îl presupune pc „dc după".
Na, câ am înnebunit, mă iau cu coţofănisme, îmi pun mintea cu voi, destupaţilor! Treaba voastră dacă vreţi tot timpul să daţi o plusvaloare stelelor, n-aveţi decât. Degeaba mă screm eu să vă ţin în viaţă. Dacă nu iese, nu iese.
Căpitanul Anatol blând stătea si melancolic; el avea un ochi ciclopic şi un ochi de turnesol. Ochiul cel ciclopic, viu, fix privea într-un pustiu, ochiul cel de turnesol da'ndârăt de văzuri gol, şi nemica nu vedea, decât mereu altceva.
O ceaţă dezlânată se lăsa. Un frig veninos curgea pc sub vestoane. Castelul se ridica negru şi monolitic si din ordinul colonelului ferestrele lui începură sâ se aprindă treptat-treptat. Ceea ce dădea, însă, o stranie impresie, era faptul câ nici una dintre ferestre nu era egală ca intensitate cu cealaltă.
Plutonierul Karl smulsese candelabrele cu lumânări şi la agăţase ca pe nişte btazi de Crăciun ia fiecare fereastră mai mare. Fusese o idee a colonelului.
El a spus :
- Oricum ei trag în noi, dacă izbutim sâ luminăm toate ferestrele dăm senzaţia câ suntem mai mulţi şi deşi asta nu mai are nici o importanţă acum, măcar aşa, în numele acelui „mai multă lumină" să o facem.
Şirul de mari ferestre de la turnul central era luminat de candelabre mari puse de-a dreptul pe pervazele late de piatră. Ferestrele mai mici şi mijlocii erau luminate dc lampă de gaz sau pur si simplu de lanternele cu baterie agăţate de giurgiuveaua ferestrei. Un fel de pom de Crăciun de piatră. Un fel de sir de lumânări de diferite grosimi luminând diferit. Un fel de încercare analitică a luminării, de a se reproduce în formele ei domoale si variate. Un fel de moluscă de piatră puţin înainte de a-şi da duhul, zvârlită de valuri pe plaja nisipoasă care-şi aprinse fosforescent şi deodată ochi, bule, sfere, fante, falii, canioane, prăpăstii, găuri, cratere, crăpături, adâncimi, nişe, unghii, diamante, guri, răni, sfincterc, site de fosfor luminiscent inegal, fascinant.
V.
Colonelul X era adeptul teoriilor lui Horbiger. Fusese înflăcărat de grandoarea lor tragică şi de sensul lor destructiv. Sfârşitul lumii i se părea un lucru inevitabil şi avea în el un fel de patimă de gheaţă în a-şi subsuma existenţa, ca arian, unui duh istoric malefic care indiferent, după părerea (ui, de ipostazele timpului nu avea să ducă nicăieri sau în cel mai bun caz la instaurarea ca stăpâni legitimi ai lumii, la instaurarea arienilor ca urmaşi direcţi ai oamenilor uriaşi din vremea în care penultima lună captată de pământ scosese din matei oceanele, reduseseră considerabil gravitaţia pământului si facilitaseră apariţia animalelor uriaşe ptintre care şi a omului de tip arian, înţelept şî stăpânitor de drept prin inteligenţă al planetei.
552
NICHITA STANESCU
Focul şî gheaţa dar mai ales teoria gheţei eterne ii fascinaseră adolescenţa şi el, şî el, ca şi Horbiger, în viaţa privată, fusese inginer şi, ba mai mult decât atât, ca şi Horbiger fusese tentat să dea o explicaţie cosmogonică existenţei plecând de la experienţele asupra oţelurilor fine pe care le făcuse prin anii '36-'37 în Ruhr sau aiurea. Ceea ce era bizar era faptul ca şi el, aidoma lui Horbiger, meditase şi chiar izbutise să aducă unele îmbunătăţiri unor robineţi de gaz şi că şi el, ca şi Horbiger, îşi descoperise vocaţia târziu, la o vârstă neverosimilă, când îndeobşte oamenii obişnuiţi sunt consideraţi ca fund nişte rataţi. Horbiger ajunsese ideolog al ştiinţei fasciste la o vârstă târzie, neverosimilă, colonelul X îşi descoperise vocaţia armelor abia în momentul pensionării lui, ca inginer. Miracolul în ceea ce-1 privea şi stupoarea constau în aceea câ foarte târziu şi deşi avea numai gradul dc sublocotenent în rezervă el izbuti totuşi să intre în cadrele armatei active al Reichswehruku, ba mai mult decât atât să şi urce în ierarhia ofiţerească până la gradul de colonel. în toată această perioadă, el obţinu diferite ordine şî medalii, iar în jurul anilor '39-40 izbuti sâ se evidenţieze ca un ofiţer foarte activ şi feroce obţinând uneori cu regimentul său succese pe care teoria le infirma ca posibile. Aproape de 70 de ani, şi numai de pe la 60 de ani intrat în rândurile armatei, el dobândi o glorie antiprecoce, uluitoare, pe care nimeni nu şi-ar fî putut-o închipui şi bătând în felul lui nişte recorduri stranii ale unei lucidităţi gherontice. El obişnuia să se laude cu aceasta, cum e şi firesc. îşi atribuia luciditatea neverosimilă descendenţei lui ariene.
Se considera pe sine descendent din uriaşii lunari şi fiinţă de tranziţie între foştii şi viitorii uriaşi lunari.
Colonelul X sta rezemat de pervazul singurei ferestre unde plutonierul Y nu atârnase nici un candelabru sau o lanternă. Febrilita şi îşi alese ca obiect al meditaţiei cosmogonia lui Horbiger. Se opri asupra acelui fragment în care Horbiger cu
PROZA
553
fascinaţie lexicală, iar nu ştiinţifică, făcuse un tur de forţă, demonstrând nu prin silogisme, ci prin metafore o teză care s-ar fî dorit ştiinţifică.
Se făcea câ după ani şi ani de cer nocturn şi negru, pământul captase încă o lună. Locuitorii lui atraşi de centrul pământului deveniseră din ce în ce mai mici şi mai nemernici. Când iată, deodată atracţia pământului opri lângă sine o Lună, era o Lună asemănătoare piramidei lui Keops şi balansând în spaţiu şi dând ocol cu viteză Ecuatorului.
Fia se apropia pe o spirală din ce în ce mai scurtă absorbind spre sine şi umflând oceanele cu apă stătută şi fără de valuri, fluviile leneşe şi aproape oprite de smârcuri. Atunci se făcea că o rasă de oameni, cei mai înalţi, în două sau trei generaţii, începură sâ crească ca şi cum oasele le-ar fi intrat în maree. Atunci, începură să crească şi creierelc lor şi gândurile lor, şi-atunci începură să domnească asupra piticilor şi-asupra pământurilor.
Dar luna aceea se sparse, cordon dc gheaţă se făcu şi sc prăbuşi ca o grindină asupra polilor de frig pe care noi îi ştim acum.
Colonelul X râmase o clipă cu privirea balansând asupra concretului vegetal şi asupra serii vehemente ce se lăsa şi se gândi câ după diluviul prăbuşirii acelei lumi şi după eternitatea nopţilor negre fără de lună când urmaşii acelei rase dc uriaşi deveniră păstrătorii unor revelaţii ezoterice, acum când cea de-a patra lună a fost captată de către pământ, acum urmaşii foştilor uriaşi pregătiţi de diluviul ce va veni, ei singurii care ştiu somatic că luna se va prăbuşi pe pământ, ei care urmează să devină noii uriaşi ai noii lumi, ei, arienii, trebuie să ia din nou în stăpânire focul şi gheaţa şi pământurile care li se cuvin.
Colonelul X stătea rezemat de pervazul de piatră, privind luna cu o ciudată spaimă şi cu o nemărturisită admiraţie.
Deodată se întoarse spre plutonierul Y şi zise:
554
NICHITA STANESCU
PROZĂ
555
- Domnule Y, se apropie globul de gheată al Lunii: da mâncare caldă la soldaţi!
- Domnule colonel X- nu mai există nici un soldat, toţi sunt morţi, numai dumneavoastră şi cu mine supravieţuim în acest castel.
- Domnule plutonier Y, este foarte frig, în ordon ca să dai ceva cald de mâncare la soldaţi!
- Domnule colonel X, nu mai există nici un soldat, toţi sunt morţi, chiar şi ofiţerii.
- Ascultă plutoniere Y. îţi ordin să pui cazanul cu ciorbă la fiert si să dai soldaţilor de mâncare ceva cald chiar şi dacă sunt morţi!
- Domnule colonel X, ei nu vor putea să mănânce nimic, fălcile lor sunt ţepene.
- Scoate-le căştile, iar pentru cei care nu au căşti, adâ vesela de porţelan a grofului si umple pentru toţi cu supă fierbinte căştile, iar celor care nu mai au căşti, umple-le farfuriile de porţelan.
- Dar nu vor putea să mănânce nimic, domnule colonel.
- Nu-i nimic aliniază-i pe toţi după grade, şirul întâi -soldaţii şi apoi sir cu şir până la maior în salonul dc recepţie si pune lângă gura lor casca cu supă fierbinte sau farfuria de porţelan.
- Dar nu pot, domnule colonel, să-şi descleşteze fălcile!
- Nu-i nimic, pune-i pe fiecare cu mâna dreaptă in casca cu supă fierbinte sau în farfuria de porţelan cu supă fierbinte.
- Nu înţeleg nimic, domnule colonel!
- Nici nu trebuie sâ înţelegi ceva, plutonier Y. Gura cea adevărată şi feroce a omului are cinci dinţi care sunt degetele lui. îţi ordon să încălzeşti în supă mâna dreapta a morţilor.
- Am înţeles, voi executa ordinul întocmai şi la timp. Plutonierul Y execută ordinul în decurs de două ore. Ii
trebui un sfert de oră ca sâ procure un cazan mare de bulion
ca să facă focul si s-azvârle în el supele concentrate pe care le avea în dotare. îi trebuiră circa o oră şi jumătate ca sâ târască cadavrele celor treizeci de soldaţi şi al maiorului şi să le alinieze pe toate în sala cea mare a castelului.
li trebui un sfert de oră ca sâ umple cu supă fierbinte căştile, iar acelora cărora nu le găsî căştile sâ le umple cu supa farfuriile mari de porţelan cu supă fierbinte.
îi organiză astfel: lângă uşile mari, duble, ale salonului la doi metri de uşă alinie un şir de cincisprezece soldaţi, în şirul al doilea alinie cincisprezece caporali şi sergenţi, în fine, în şirul ultim şi la mijloc îl aşeză pe maiorul Z.
Ii puse ia distantă de 20 de centimetri unul de celălalt, cu faţa în sus, cu braţul stâng sub cap, cu braţul drept dc-a lungul trupului şi lângă şold, casca sau farfuria. Şi mai trebui câteva minute ca sâ pună fiecăruia mâna dreaptă în farfuria fierbinte.
După aceea se duse să-i raporteze colonelului dc îndeplinirea ordinului, dar acesta nu-1 luă în seamă. îi ceru să-i transporte mitraliera pe pervazul de piatră şi—J dădu ordin sâ transporte cele trei mitraliere la celelalte trei ferestre. îi mai ceru ca în momentul în care el va trage prima rafală, plutonierul sâ alerge de la o fereastră la alta şi sâ tragă câte o rafală dc la o fereastră la alta şi să tragă câre o rafală scurtă pe rând din cele trei mitraliere, şi aşa tot timpul cât vor mai fi fiind în viată.
556
PROZA
557
BRÂNCUŞI (O IEŞIRE DIN HIMERIC)
Având ca viziune naşterea şi moartea lumii, pietrele genialului Brâncuşi stau neclintite ca nişte menhiri într-un spaţiu viu. Sculptorul dorea să creeze un univers mitic pe care arcul istoriei universale să-1 cuprindă şi sâ-l asimileze în zona sa.
Artistul a sfârşit prin a contempla ceea cc visase. Unui specialist prin vederea grupului de la Târgu Jiu i se pot releva izvoarele artei vecfh a lumii, sensul şi amploarea sa într-o vhroare abstracţiune.
Unui om simplu suportând şocul brutal şi divin al vederii artei îi poate da iluminare asupra lucrului concret, îl poate asimila în ea însăşi, îl poate înnebuni.
Poarta eroilor sau Poarta sărutului sau Poarta tuturor lucrurilor şi fiinţelor lumii este solitară ca un sfinx pe care fiinţe inefabile au scrijelat hieroglifa lor secretă.
Motive vechi, semne ale unui străvechi alfabet românesc împodobesc lada de zestre a unui tânăr care intră prin această piatră în orizont. Sferele care echilibrează piatra în dreapta şi stânga, sfere tăiate şi aşezate faţă în faţă ca două faciesuri, ca două haotice organe care se caută pentru a fi unul singur, ca două jumătăţi de perfecţiune care nu poate exista niciodată, sau ca nostalgia unei dogme divine cu neputinţă dc realizat.
Poarta are un stil abstract prin simpla bruscare a pietrei la idee. Există un stil brâncuşian original de a suferi prin simpla
aşezare a pietrei, de a se bucura printr-o asperitate a ei, de a înţelege uşor cum este când eşti piatră.
Limbajul pietrei, străduinţa ei de a fi, sugerată de masa tăcerii, e un limbaj psihic prin care cuvintele le percepem nu printr-un umil organ al auzului, ci prin toate organele deodată şi copleşitor.
Cine o vede prima dată se aşază şi intră în lumea misterului stând cu apostolii la masă, constrâns să fie singur şi să gândească, în alt plan, masa este existenţa noastră, Marele, Minunatul, Blândul, Frumosul, Puternicul, Divinul care ţine şi roteşte în jurul lui pământurile, un sistem cosmic şi material intuit.
Numai masa e perfectă şi continuă, este sferă, e în bine însăşi, şi îşi este de ajuns, e dogma divină, mister întreg, iar pământurile sunt sfere mici tăiate şi puse invers, discontinue, niciodată perfecte, fără speranţa întregului pentru câ aşezarea lor a fost aceasta; ca niciodată să nu fie sferă întreagă.
Lumea poate să iasă din himeric, să spargă spaţiul restrâns al existenţei, lumea urlă aspirând zonele acrului către infinit. Coloana infinitului ne dezechilibrează total sentimentul geografic, acum, întâia oară când o vezi, te suge în sus ca marile spaţii, o ieşire din himeric.
Ea pare o înşirate de sicrie dacice puse unele peste altele până la nesfârşit, sau o moarte peste altă moarte, sau un părinte peste alt părinte şi altul şi altul până la infinit.
Pentru că noi nu putem tine minte numele şi trupul tuturor părinţilor noştri de la facerea acestei lumi, cu toată faima şi gloria lor, a fost înălţată coloana infinitului cu trupurile lor, o viziune a vieţii şî a morţii desfăşurată, intrând în pământ şi tăindu-1 până dincolo si atingând cerul şî pătrunzând în infinit.
A privi cu evlavie acest monument nu e posibil, a-1 privi cu disperare numai cum faci atunci când vezi idei, sau, mai mult încă, pentru ca coloana infinitului nu este alegorie, nici simbol, nici idee, ceva ce nu se poate defini, e sculptura, un trup al artei, o fiinţă vie.
558
PROZA
559
A FI! A Flî A FI!
Muncim mult, învăţăm, strângem lucruri scumpe nouă şi iubim cu o siguranţă uluitoare ca şi cum existenţa noastră ar fi veşnică.
„O, Xantun, adu-ţi aminte că legea radicală şi frindamentală este ca toată lumea să trăiască şi, dacă se poate ca, fiecare să trăiască fericit", spunea tulburat, uşor ironic ca şi cel care a trecut prin disperare, un filosof chinez din secolul al V-lca.
In adolescenţă trăiam pentru că nu cunoşteam fiinţele şi lucrurile toate ale lumii acesteia; acum, când am senzaţia concretă a lumii, îmi dau seama că existenţa noastră nu este un sistem, adică ceva închis în sine, nu are o alcătuire definitivă, câ în plină maturitate ne aflăm abia la începutul unei noi şi nemaiîntâlnite cunoaşteri.
Pentru că începem un nou an, întreaga lume vrând-ne-vrând îşi va ridica fruntea spre stele, sperând că în anul viitor va fi mai frumoasă, mai generoasă, mai Inteligentă, mai gingaşă, mai intransigentă, crezând cu siguranţă despre sine că se va desăvârşi într-un fel sau altul.
Noi, locuitorii acestei planete, pe care viaţa este din ce în ce mai tulburătoare, strigăm, cu frenetică energie: A fi, a fi, a fii! Răspunde acest pământ rotitor dorinţei noastre de a exista, disperării noastre de a căuta cât mai multe pretexte de a trăi aşa cum plantele trăiesc pentru fructe, altele pentru floare, altele
pentru simplul motiv câ au încolţit, altele pentru desfătarea şi hrana altor plante mai puternice decât ele.
Cu ce mare speranţă începem anul, cu ce celule vii în corpul nostru, cu ce moduli existenţiali puternic echilibraţi pe fiecare eveniment în parte! Anul acesta ce va fi? Planeta noastră ce triumfuri va avea, ce înfrângeri, ce mari şanse se vor ivi pentru copiii care se vor naşte în acest ianuarie.
A prevedea viitorul este un har divin dat numai înţelepţilor. Spiritul nostru modern respinge această idee, materia însufleţită altfel de acum 1000 de ani crede în energia ei proprie, după legi logice, condiţia viitorului nostru este numai sâ exişti.
Să exişti mereu tânăr, tulburat, fericit, revoltat, să aspiri să fii erou, să exişti vrând să fii descoperitor de noi pământuri, sâ exişti, să visezi la nemurire. M-am întrebat de multe ori de ce în secolul nostru nimeni nu mai caută nemurirea decât în chinul limitat al artelor, alegând artele ca scop în sine pentru căutarea veşniciei. Ce siguranţă a făcut ca adolescenţii şi bătrânii secolului nostru să dorească să existe şi atât, ce cunoaştere definitivă a condiţiei noastre biologice i-a făcut sâ prefere viaţa ca atare şi nu nemurirea?
Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, pe morţii iubiţi de anul trecut nu i-am pierdut definitiv, fiinţa lor s-a dezagregat în fiecare ţesut al nostru, de aceea noi nu putem să-i uităm niciodată.
Dar tot ce e viu pe pământ e supus veşniciei, iarba de astă-vară n-a pierit, a trecut simplu din ciclu în ciclu, din organism în organism şi dc unde ştim că ea nu este chiar pielea gingaşă a noului născut.
A fi, a fi, a fi, cu disperare a exista (ieste limite; tristeţe, nenorocire, fericit, zdravăn şi gata oricând să începi totul de la început, a fi cu îndârjire, a trăi atâta timp cât ceea ce e mai scump în tine e viu ca pământul pe care nimeni nu-1 poate opri să existe unic şi uriaş în univers.
560
ADOLESCENŢĂ
Sunt zgomote asurzitoare în lume, strigăte, spintecări de aer, se pare că nimeni nu părăseşte o clipă acest ritm viu al vitezei.
Cea mai mare parte a oamenilor suporta liniştit viata. Mulţi dintre ei au călătorit meditând la lucruri inutile pe care de obicei şi le mai amintesc şi la bătrâneţe.
Alţii, sute şi sute, îşi mărturisesc gloria, teama, râsul, vigoarea cu o sinceritate neobişnuită, vorbesc despre oamenii extraordinari ai timpului lor.
Pentru prima oară am tresărit şi m-am revoltat orbeşte, când am auzit că un copil de treisprezece ani făcuse pariu cu alţi copii că el va sta în drum şi va trece camionul peste el fără să-1 rănească.
în ciuda aglomeraţiei şi a stupoarei generale, acela de treisprezece ani avusese dreptate, el a avut curajul să dovedească lucrul în care credea, de aici înainte puteam crede că merge pe apă, că poate pluti ca păsările.
Am ştiut brusc, mai bine ca oricând că plăcerea multora e să-i admire pe eroi, să le povestească faptele si mai ales nenorocirile lor din care ies când au ei chef şi poftă, unii încearcă să intre chiar în pielea eroilor fără să rămână până la capăt, dar nimeni nu a început prin a Pt el însuşi eroul, de la început până la sfârşit.
într-o mulţime de tineri am simţit această nevoie imediată de a începe cineva dintre noi să fie marele bătrân, marele
PROZA
56!
profesor, marele artist, marele copil, marele trist, marele bun, marele incoruptibil.
Unii încep sâ citească zeci de cărţi despre oameni celebri, dar numai bătrânilor le-am înţeles curiozitatea, cei care au terminat totul pot consulta o altă posibilă viaţă pe care ar fi putut-o duce.
Din cauza liniştii, se renunţă la frică, la nereuşită, la ruşine, la incertitudine, la sacrificiu, la greşeală, şi astfel se naşte mulţimea cenuşie care vrea numai să-i admire pe eroi din lenea lor de a trăi.
Peste tot şi oriunde, vrem să fim eroii pe pământ, pe vase, în aer, în Imaginaţie, într-un ceas de libertate privindu-nc din afara sâ strigăm ca după un erou cunoscut.
Din cele trei vârste posibile, adolescenţa are nevoie sâ existe vii Ghilgameş şi Enkidu vânând împreună lei, Orlando Furiosul care şi-a trimis minţile în lună, Romeo si Julieta puşi în întâmplări necandide, sâ existe Mîskin ispăşind prin bunătatea Iui răutatea lumii, sâ existe luptătorii a căror existenţă a devenit idee.
In largul acestui dor romantic, mi-am imaginat dc la început viata ca pe un dar uriaş de care se bucură numai cel care nu are atrofiat organul „a vrea cu ardoare".
562
PROZĂ
563
POMUL DE IARNĂ
Parcă as merge în întâmpinarea mării, o mireasmă puternică de frunze verzi ascuţite, îngheţate, dc clinchet de ţurţuri, de crud, de descojit frunze, un miros verde năucitor de stea vegetală.
într-o dimineaţă, când au venit ca nişte corăbii fulgii albi de zăpadă, am simţit înainte de a mă da jos din pat că pomii verii sunt dezolanţi. Am fost prin oraş sâ cumpărăm Bradul, totul semăna cu un om care n-a râs niciodată. Ghirlande mari colorate s-au aşezat în vitrine, dar pomul de iarnă numai în casa omului trebuie să stea.
An de an, strângem obiecte pentru pomul care trebuie împodobit. Ne prefacem că nu ştim despre ci nimic; cum a fost izbit, cum s-a opus, cum a coborât de la munte un om cu leşul tânăr vegetal pe un umăr, cum a fosr distribuit tuturor vederilor. Vreau sâ-i văd bine chipul bradului, de aceea, înainte de a-1 împodobi îl lăsăm singur pentru câ e prea viu pentru a purta atâtea podoabe.
Ce mare dorinţă, ce melancolie ne face sâ-1 împodobim? încet, nespus de încet aşezăm culori, sticle, romburi şi nuci, mere, portocale şi Ie obişnuim cu ramura vie a bradului ca şi cum ele din brad ar creşte firesc.
Dacă în plină iarnă pomii noştri iubiţi ar avea frunze, flori şi fructe, oare bradul ar mai fi sacrificat? Dorul nostru nebun după ei, pomii verii, ne face să renaştem imaginea aproximativă
'f a vegetalului dc care ne este dor. Nimic mai straniu decât un L- pom de iarnă împodobit! la vederea lui, sensurile lumii se ţ încurcă, începe ficţiunea în care orice cuvânt lângă oricare altul ./   are sens, nuanţă, aşa cum o lumânare mov are sens lângă un
glob strălucitor, o jucărie are sens lângă o poleială, o cetină e
firesc să aibă un covrig.
Cineva trebuie să vină când bradul l-am împodobit, cineva
inefabil pe care simţurile noastre nu-1 ating.
Suntem în jurul bradului pe care nu-1 simţim cum nespus
de încet moare, viaţa Iui sc scurge în lucruri şi în noi, este o
moarte simbolică lăsând verdele viu să ne bucurăm mai
departe.
Mirosul lui dătător de puteri stăruie prin casă, ia forma ciudată a lucrurilor, ca o vopsea se depune pe masă, pe scaune, pc cârti.
Prin miros, se cunoaşte sufletul pomului, doi brazi cu acelaşi miros nu există, pomul meu dc iarnă este unic ca şi viaţa care îşi va lăsa-o în lucruri. Nu cred că pot întâlni altul în pădure, el e unic în casa mea strâmtă, pomul de iarnă e ca şi un an pe care nu-1 poţi înlocui cu altul.
Cu o stea în vârf, simbolizând înălţimea până la stele, de obicei, de două ori mai înalt numai decât un copil ca să nu ajungă Ia podoabe -, el stă ca un mire terminându-şi sufletul prin miros.
Când vom aprinde luminile, cel care trebuie să vină înseamnă că e în preajma noastră, aprindem luminile să avem iluzia luminozităţii verii, o nostalgie solară exprimată tehnic prin lumânări, lumini colorate înfipte pe cetina verde.
Parcă am merge în întâmpinarea mării, miroase a verde, a munte, a zăpadă, a stele de staniol, a nuci aurii, a bomboane în foiţă, a portocale descojite, a răsuflare de copil, a puf de piersică, parcă am merge în întâmpinarea mării apropiindu-ne i     de pomul viu al iernii.
564
PROZĂ
565
DRAGII MEI MUNŢI
într-un manual vechi de geografie, munţii înzăpeziţi erau desenări în aşa fel încât lăsau sâ plutească deasupra filei de hârtie copleşitoare nelinişti. Se găseau atunci în închipuirea mea acoperiţi de frig cu tonul dureros şi de neînlăturat al unei mai înfrângeri. Doream să-i am suh simţuri aşa cum pot avea o floare rară sau o pasăre ţintuită privirii, supunând-o staticului pentru a o contempla.
Cc forţe mari, de neînvins mi-ar trebui pentru a supune muntele. Munţii noştri Carpati s-au ridicat din centrele de viaţă ale trecutului. Fiecare morman de pământ în închipuirea altei fiinţe străine de planeta noastră poate constitui un motiv de nelinişti. Am văzut de două ori un mume şi nu l-am recunoscut, era altul de fiecare dată ca si soarele răsărind, sau era unul şi acelaşi munte supus unei stări necunoscute nouă.
Munţii sunt suavi şi gingaşi, primitivi şi colosali, enormi şi neînsemnaţi, străvezii şi întunecaţi. Prin aerul plin de fineţe muntele ocupă spaţiul său existenţial silindu-mi privirea în sus obsedându-mi faciesul în sus, făcând u-mă să gândesc cosmosul şi nu adâncul. Tortura inefabilă a peisajului o simt puternică şi de neînlăturat în acest prag al frigului de decembrie.
Marea mă sileşte să mă uit către pământ, sâ caut prăpăstiile originii noastre, marea e forţa care mă trage înlăuntrul pământului, muntele mă trage în afara lumii, mă face să aspir,
să-mi uit condiţia umană, muntele îmi dă speranţa cumplită a comunicării universale.
Vine frigul, ce se întâmplă în creierii munţilor? De ce această metaforă a fost atribuită numai şi numai munţilor. Ce aură stranie a avut muntele îndepărtat când poporul 1-a numit cu cuvântul „cteier", înfricoşător cuvânt, ceva care nu se poate vedea, dar care există, ca o structură intimă, esenţială într-un organism viu, dirijându-i mişcările, vorbirea, sentimentele; destinul.
Munţii gândesc, într-un solemn ritual se primeşte frigul; munţii gândesc, brazii au un veşnic verde pe care gheaţa nu-1 învinge; munţii gândesc, arborii mai slabi nu pot trăi pe creştetul său, şi animalele mai slabe, cele puternice îndură frigul, foamea şi pustietatea muntelui.
In creierii munţilor, poţi fi oricând singur şi apt de a asculta o veste mare. Te poţi bucura ca un zeu primitiv şi poţi fi trist fără înduioşare.
Vine frigul, ce se întâmplă în creierii munţilor, cine moare încet, pe tăcute, fără gemete şi suspine, fără consolare lăsând sâ i se vadă cadavrul vegetal primăvara viitoare, cine e bolnav si suferă lingându-şi din instinct bun rănile si. cine va naşte urlând în mucosul cald al zăpezii, în seminţe, câte vieţi noi aşteaptă momentul unic al eliberării?
Munţii noştri tineri sau gârbovi, tociţi sau ascuţiţi, cu urmele trecerii timpului pe ei i-am asemănat de copil cu faciesul oamenilor bătrâni. Trebuie sâ fii al muntelui ca să ai curaj să te bucuri singur numai pentru că exişti sâ vezi munţii ţării talc.
Astăzi, am văzut munţii si m-am simţit fericit că exist să văd înzăpeziţi munţii noştri Carpaţi, sâ-i contemplu, sâ mă emoţionez, să aspir încotro ci ne îndreaptă fragedul chip.
566
PROZA
567
CĂLĂTORIE ÎNTR-UN PORT
Când am sosit la Galaţi, am avut impresia că în acea noapte toată lumina a căzut pe pământ ca un balon istoric cu nacela întunecată răsturnată în aer. Lumina avea greutate materială, apăsa pe clădiri şi le turtea, le făcea cuburi, dreptunghiuri, pe toate muchiile şi feţele piramidelor se aşeza misterul unei noi arhitecturi. într-o atmosferă de mare sobrietate, m-am gândii câ acest oras este alb, în sensul stării de spirit; aici se poate ţine o mare conferinţă pentru pace, se poate fabrica cel mai bun oţel sau aici poate locui un mare savant atomist.
Un oraş proaspăt construit parcă numai după gustul şi îndrăzneala adolescenţilor. Când începe să bată vântul vine dinspre Dunăre un miros tare de apă, oamenii presimt ploaia si mulţimea se împrăştie făcând un straniu zgomot de cuvinte vii.
Dorim din suflet sâ vedem faleza şi coborâm scările care par noaptea dantura frumos sculptată a unui animal preistoric, vântul bate şi ne subţie trupurile fâcându-le săgeţi negre azvârlite spre mal.
Dunărea se vede ca un zid negru, câteva vapoare înţepenite în radă ne dau sentimentul singurătăţii, aici e respiraţia oraşului, aici e punctul vulnerabil se întrerupe pământul nostru şi începe Dunărea noastră. Ne apropiem şi simţim valurile înăuntru cum se încaieră ca animalele turbate, apa de aici este un element de mare vitalitate, peste ea nu se poate clădi, ea nu
se poate civiliza, apa e un element pur şi primitiv, e liberă şi vulnerabila!
Bărbaţi singuratici trec pe mal,muncitorii din port se întorc acasă. Ploaia începe şi portul se vede prin mii de linii subţiri de apă orizontale, peste lumea acvatică parcă şi-a trecut linia de calcul un arhitect. Nu e nimic caresâ romantizeze peisajul H acestui port, totul este nou, dur. modern şi atât de proaspăt încât îti vine sâ miroşi fiecare piatră, fiecare dig pe care apa l-a atins.
Ne plimbam pe ploaie, din blocurile noi se aud voci distincte: de copii, de bărbaţi, de femei, casele au suflet înăuntru, suflet în afară.
Ne gândim la ziua de mâine; cine va fi primul om care va vedea portul, cine va cumpăra primul o carte de la librărie, dar jucării cine va cumpăra primul? N-am făcut încă cunoştinţă cu mmeni, parca am văzut o creatură superbă, un lucru nemaipomenit şi mâine urmează să ne fie prezentat creatorul.
568
569
PE STRADA PLANTELOR
Apărea puţin greoi la mers şi îngroşat de pământ. L-am revăzut. Melancolia apunea atât de susă încât lovea şeaua Carpaţilor.
în orice secundă, puteam călca în crevasă nemaifiindu-mă în dulce lumea lui.
De mâncare, tristeţea: ospăţ.
M-a-ntrebatdacă nu mi-e frig când udam cu apa lacrimei arsura.
Mă dor picioarele, mi-a zis, mă doare papagalul, mi-a zis, în timp cc-şi smulgea cu geamăt chipul adormit pe o monedă de aramă.
Se ridica încet ca şi cum lacrima ar fi dc piatră. Unde să ne ducem, am strigat, în ce cuvânt? Mi-a zis dezamăgit: Stăm, mi-a zis. Stăm. Apărea şi dispărea din arătare. îl dureau picioarele.
Stând, i-am strigat urlând, stai, stai, stai.
TESTAMENT
Când vezi soarele răsârindu-ţi în faţă, întoarce-te brusc pentru că el îţi răsare de fapt în spate!
Când ţi-e frig, dezbracă-te pentru că altfel rişti să arzi!
Nu da importanţă şi timp de auz strigătului. Apropie-tc alergând de cel care strigă.
Oroarea nu e de sânge, ci e de inimă. Dragostea nu este de femeie, ci de naşterea pe care ea o poate îndura.
Nu se face niciodată seară, decât pentru proşti! Răsăritul stelelor e cu mult mai măreţ decât răsăritul soarelui!
Dacă este un păcat faptul că suntem oameni, nu este o ispăşire în fapttd că murim.
Adevărul, care oricum ne este refuzat, e mai puţin important decât dragostea, pe care urmează abia s-o pierdem.
Globul pământesc este mult prea mic şi mult prea neîncăpător ca să ai dreptul singuratic la eroare. Fii perfect aici, ca să poţi greşi între două stele, unde e loc liber şi imens, şi înţelegere pe măsură!
Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e cu mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-şi mai aduce aminte de sursa ei.
N-ai cum să te fereşti de ea.
Trupul în care locuieşti e cu mult mai de departe decât ţi-ai închipui depărtarea.
570
NICHITA STANESCU
571
Faptul că el te doare sau faptul câ el îţi dă plăcere, nu are nici o rubedenie cu tine.
Află că mai apropiat este trupul pietrîi de piatră, deşi distanţa dintre el si ea e infiniră, decât clipa pe care o străbaţi de străbaterea ta in clipă.
Fiule, sufletul meu este bucuros că stîî să citeşti. Dacă şi înţelesul celor citite te va dori, te va fii, fiindu-te. Dacă nu, nu!
Adio.
[IOACHIM...]
Deodată, am simţit nevoia să-mi iau viaţa de la început. Un ceas greoi şi bmucânos, cu sonerie, bătea familiar şi îndepărtat lângă patul meu tare de azbest.
Se întunecase în ferestrele camerei mele, se întunecase pe după plopii canadieni ai blocului, nici nou nici vechi. Se lăsase seară la etajul patru si mă îtuindeam liniştit sî indiferent ca într-o gară în care coborâsem tocmai şi din care în egala măsură aş fi putut pleca spre mare sau aş fi putut pleca spre munte sau aş fi putut rămâne locului.
Eram neobişnuit de liniştit, nedator nimănuia cu nimic, nici chiar mic însumi, până într-acolo încât, de vroiam să-mi mişc mâna, mi-aş fi putut-o mişca, dacă n-aş fi vrut ca să mi-o mişc nu mi-aş fi mişcat-o şi în genere de-aş fi vrut să dorm aş fi putut adormi si în genere, în afară de mine însumi care-mi eram maî mult sau mai puţin indiferent, nu aveam nimic altceva.
- „Hat, loaclu'me!, - mi-am zis numlndu-mă ca si pe un străin, hai, loachime, s-o luăm de la capăt!"
A doua zi, tnâ liniştisem parcă de pomana de linişte în care mă scufundasem şi văzând-o pe Tudora care-mi bătuse la uşă laolaltă cu alţi tineri şi tinere ce mă căutau acasă fără să mă cunoască şi stârnit de curiozitatea că există unul Ioachim la care te duci oricând şi îl şi găseşti acolo, deci, a doua zi, când făcând
572
NICHITA STANESCU
573
o glumă oarecare cu Tudora, se înroşi la chip şi se ascunse sub masă. M-am îndrăgostit de ea.
Va să zică, a doua zi, am luat-o din nou de la început, iar în cele ce vor urma se vor povesti dc către noi, Ioachim, sub înfăţişarea unor scrisori mai lungi sau mai scurte adresate Tudorei cele ce urmează, fericite sau nefericite, blestemate sau binecuvântate, dorite şi nedorite, vrute si nevrute, adevărate şi imaginare precum şi citate integrale din cărţi ce nu s-au scris, din vedenii, înţclepţiri, lupte, chipuri din Istoric şi încă multe altele ce au curs prin pâlnia ochilor mei către verbul meu.
Era în toamna lui noiembrie 1979, când...
TREI BOMFI DE EA AMIAZA
Duminică de 1 februarie anul al nu ştiu câtelea, dar spre sfârşitul secolului oricum, veniră la noi acasă nişte dragi dc musafiri, încărcaţi de daruri şi de sete.
Ce-aveam eu de băut în casă, vinuţul adică, vreo 3—4 litri s-a topit pe limbi uscate cum ploaia pe un deşert fără de piramidă.
E drept că-n cerul gurii, omuşorul atârnă cu piscul în jos şi-ar menţine de felul său un echilibru al vorbirii şi-al cuvântului rostit, - dar cine, doamne, mai cască gurile prietenilor, în zilele noastre ca să se mai uite la omuşor, cel împărat cu susu-n jos, sub nestematul faraon numit şi creier!
Deci, cum am zis, m-am şi grăbit pe Podul Mogoşoaiei (astăzi numit şi Calea Victoriei - Victorie împotriva cui?) încotoşmânat şi ţinând mâna dreaptă înzdrăvenită de curând, un coş de papură cu 4 sticle mai goluţe.
{Urmează o pauză de 5 minute, cerute de povestitor pentru adunarea gândurilor şi înfocarea lor într-un singur lup.)
Deci, trecând pe luciul de polei aşternut pe Podul Mogoşoaiei de-a dreptul spre Palat, în unghi cu Athenee Palace, zării, cum spusei, o ţărancă, în fată, şi cu o guşă pe dânsa şi cu nasul roşu. In faţa dânsei, mergea un soldat micşorat de uniforma lui prea largă şi ţinând în mână un coş cu cercevele brodate şi uitându-mâ la dânsul cu nasul foarte roşu. Şi în faţa celor doi, al treilea, un ţăran care-şi acoperea cu un palton lung
574
NICHITA STANESCU
575
abaua pantalonilor, cei cu 111 creţuri si ţinând în spinare un rucsac militar pe care l-am bănuit plin cu demâncare. Bătrânul avea şi el nasul foarte roşu.
Am crezut că tatăl şi mama se preumblă prin Bucureşti spre Palat cu soldăţelul lor iubit în scurta zi şi-n scurta oră în care soldatul este predat familiei lui.
Când, brusc, soldatul se întoarse spre mine şi-mi zise:
- Domnule, nu ştiţi pe-alci vreun magazin de coşciuge?
- Nn, domnule soldat, i-am răspuns, duminică toate magazinele sunt închise.
Am trecut în alergare şchiopătând pe lângă cei trei, văzând cât poate vedea o coadă de ochi, ochiul lor, duminica de 1 februarie, pe gheţuş, pe frig si la prânz, ce era umflat de un plâns mistuitor.
Atât.
GRAME DE SUFLET I.
Cercetătorul suedez, medicul Nils Jakobson, a avut recent lugubra ideie de a cântări o serie de muribunzi în momentul fatal. FI a constatat pe macabrele indicatoare ale cântarului său câ, indiferent de sex sau dc vârstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. In conferinţa de presa organizată, Nils Jakobson a declarat câ aceasta este greutatea sufletului.
II.
Va să zică 21 de grame 1
III.
A N TIME TA FIZICA (1985)
579
ÎNCEPUTUL PRIMA NOASTRĂ IDEE DESPRE CARTE
- Nichita Stanescu, când vi se vorbeşte, cum vă place să vi se spună: tu, dimineaţa, dumneavoastră?
- Dumneata.
- E un tu alintat.
- Când ţi-am citit cărţile, mi te-am imaginat înalt, cum şi eşti, frumos, cum şi esti.fără această uşoară şiretenie degenerată din generozitate în impresia de om încurcat pe care o laşi, şi la care, cu siguranţă, te-a obligat viaţa, mi te-am imaginat înalt, frumos, într-wi veşmânt alb, lung, plimbându-te cu picioarele goale de-a lungul ţărmului ca vechii greci. In jurul tău, lume care nu se încurca de tine, care te iubea şi care, de sărbători, aştepta să vorbeşti.
Când am venit la tine, in urmă cu doi ani, te-am găsit într-un apartament cn două camere în care, evident, avuseseigrijă să nu fi înghesuit mobile, bibliotecă.
Te-am găsit îngrămădit în propria ta fiinţă de vizitatorii violenţi uneori, totdeauna fără protocol, te-am găsit nu în veşmântul alb, ci într-o pereche de pantaloni maro în care tot umbli, într-o pereche de pantofi adidas şi într-un jâş de contabil-şef.
Generoziuite regească, delăsarea din plictiseală, renunţarea la fast, indiferenţa faţă de relaţii te ridicau deasupra timpului.
Am căutat să mi te explic prin locul în care te-ai născut. Am revăzut Ploiestiul.
580
NICHITA STANESCU
PROZA
581
Am căutat un loc care să semene cu tine. Nu l-am găsit. Care e cea mai veche amintire a ta despre Ploieşti?
- Am atâtea multe amintiri despre Ploieşti care ar putea fi numite cete mai vechi amintiri despre oraşu] meu natal, încât mă voi opri la cea mai dureroasă dintre ele. Ea este din timpul războiului.
Gheorghe, fratele tatălui meu, de profesiune croitor, citea nenumărate romane poliţiste. într-o zi, el, adică nea Gică, şi cu tata au umplut un imens coş cu romane poliţiste (colecţia celor 15 lei). Amintirile lui Biil Gazon, Amintirile celor trei cercetaşi, Doxuri, Edgar Wallace cu banderola Nu le citiţi noaptea, Femei celebre si multe altele ca de-alde astea, gen Karl May cu Wimietou în nenumărate volume etc., etc, si mi-au pus deasupra coşului un pachet uriaş conţinând o sută de pachete de ţigări Naţionale si m-au trimis cu toate aceste lucruri victorioase, împreună cu fata unei vecine, la spitalul de răniţi din Ploieşti. Era prin anul al treilea al celui de-al doilea război mondial. încă nu începuseră bombardamentele anglo-ameri-cane asupra rafinăriilor de petrol. Târâs-grăpiş, am ajuns la spital şi, într-o sală mare cu două şiruri dc paturi, din care izbucneau gemete extraumane de durere, acolo, stăteau înfăşuraţi în bandaje răniţii pe ducă. Mi-au căzut ochii înspăimântaţi pe unul dintre ei, care părea pur şi simplu tui om de zăpadă înfăşurat în bandaje şi în ghips din cap până-n picioare şi care urla cel mai tare dintre toii. Fata vecinului meu s-a speriar si m-a lăsat singur, cu coşul de romane poliţiste, între cele două rânduri de paturi. Speriat şi eu şi împleticindu-mă, am luat pacheţoiul cu cele 100 pachete de ţigări Naţionale şi le-am depus pe patul acelui om de zăpadă. In acea secundă, în sala cea mare, mirosind a bandaje şi sânge, s-a lâsar o linişte mormântală. Apoi, peste o sută de glasuri, ca din fundul unei peşteri, au început să ceară către omul de zăpadă, care pusese o mână albă, plină de bandaje, posesiva, pc pacheţoî:
- Dâ-mi şî mie o ţigară, dă-uh si mie o ţigară!
Omul acela, pe ducă, ţinând o mână albă de bandaje pe pacheţoiul cu ţigări, a scos din el cu greutate un urlet covârşitor:
- Nu dau nici una!
Aceasta este cea mai tristă întâmplare pe care am trait-o în oraşul meu natal, când aveam vârsta de aproximativ 8—9 ani şi când am fugit urlând şi plângând din acea sală de răniţi şi multă vreme părinţii mei n-au ştiut ce e cu mine si nici cu însumi n-am ştiut cec cu mine, căci de joacă nu-mi mai ardea, de mâncare nu-mi mai pria şi de apă nu-mi mai era sete.
- Ai acolo un loc drag?
-Focul numit în tinereţea mea Parcul străjerilor, în prelungirea Stadionului de fotbal Petrolul şi a întreprinderilor de fabricat maşini de tocat carne. Nu mă întreba dc ce mi-e cel mai drag Parcul străjerilor, pentru că aş fi în stare să-ţi răspund că era locul pupului dulce între elevele de liceu şi elevii de liceu, iar miliţienii de epocă chiar şi ci sc pupau cu miliţiencele de epocă. Dar cine poate să dea cu piatra?
- Faci eforturi să pari un om obişnuit! Uneori, tehnicile moderne îmi par atât de departe de tine! Spre exemplu, filmul. Chiar, care a fost primul film pe care l-ai văzut?
- Stan şi Bran aviatori. îmi amintesc că este primul film din pricina faptului că l-am văzut de vreo douăzeci de ori. După aceea, de ce să mint, şi Aventurile lui Tom Mîx, după care nu mai m-am dus la film din pricina faptului că mă duceam la fotbal. Mai erau şi minunatele filme însă de la cinematograful Timpuri Noi, filme ştiinţifice, unde stăteam în rândul din urmă, cu un ochi Ia ştiinţă şi cu celălalt la eros. Cele mai scumpe pupuri din lume se dau în timpul documentarelor Ştiinţifice. Cu prilejul unui film despre eradicarea tuberculozei, m-am şî căsătorit pentru întâia oară în viaţa mea cu o dulce fiinţă cu cozi şi cărare pe mijloc. Vorba cântecului:
582
NICHITA STANESCU
PROZĂ
583
De-ar fi bătut vântul mult, te-as fi strâns de te-aşfi rupt.
La filmul ştiinţific despre inovaţia la nituri, eram gata divorţat şi trecusem melancolic spre filmul despre plantarea cartofilor în pătrat. în timpul meciurilor de fotbal, nu s-a întâmplat absolut nimic, celibatar curat, iar puritatea biblică şi angelică, pe timpul cât îl încurajam, la meciuri de box pe celebrul boxer ploieştean Fasole, strigdndu-i din colţ: Loveşte-t, bă, Fasole, pe Nea Tîti la calcaneu (calcaneu fiind osul din călcâi, zis al lui Ahilc)!
- In ce haine voiai să te îmbraci la vârsta aceea?
- Primele haine in care am vrut să mă îmbrac au fost ninsorile de tip „cocoş", care, în epocă, făceau furori.
Apoi, spre mine, să jiu mă supăr, de parcă m-aş fi supărat:
- N-aveam, domnule, bani, erau vremuri grele, cc crezi dumneata? Dc unde?
Liniştit, reia:
- Ele constau în tăierea părului cu 2-3 cm în dreptul cărării frunţii şi în ungerea pletelor spre spate cn briantină. Dacă îmi aduc eu bine aminte, poetul A.E. Baconsky, în faza sa realîst-socialistă, era tuns cocoş, iar în faza sa metafizică, tuns Cicero. 'Frece vremea, domnule!
- Preferai anumite flori?
- Nu prea mi-au plăcui florile. 1 e-am considerat ca pe nişte sexe retezate de plantă. M-am şi întrebat: dacă florile şi-ar dărui flori umane, între ele, care anume ar fi alea?
- Ce poet îţi plăcea?
-Topîrceanu. Mergea pe gustul ploieştenilor, iar parodiile lui originale erau un rel de Scrisoare pierdută, nu a burgheziei de epocă, ci a poeţilor de epocă. Dar, mai presus de Topîrceanu, cel mai mult mi-au plăcut cântecele soldaţilor, de tmteţe, pe care le cântau trupele trecând prin Ploieşti. Ele mi-au părut nesfârşit de triste şi de minunate, în ciuda
simplităţii lor. Mai mi-au plăcut foarte mult colindele, doinele l- şi textele cântecelor lâutărcşti-ţigăneşti de la noi, cum ar fi f. bunăoară, Inel, inel de aur cu piatră la mijloc, Ecaterino, '!' vedea-te-aş moartă. Pe deasupra casei mele, trece-un cârd de răii' -|f dunele sau cântecele falnice şi bădârănesti cum ar fi acelea: Pe ;f  deal pe li Comăţel, Trenule, maşină mică si In gară la Leordeni.
- Ce-ai pierdut prima oară?
- Prima oară, mi-am pierdut a doua oară, iar a doua oară mi-am pierdut a treia oară. în rest, nici n-am pierdut, dar nici n-am găsit nimic.
- Asta e metafizică!
- Mai mi-aduc aminte de o ruină dc biserică de lângă Ploieşti, unde, ducându-mâ taică-meu pe cadrul bicicletei lui şi lăsându-mâ singur în iarbă, cred, am vorbit cu extraterestrii, care umblau printre ierburi în nişte avioane extrem de mîci, cât oul de bibilică. Cred c-am pierdut nasturele de la mantaua unui prizonier maghiar, un nasture dc aramă cu o coroană cu o cruce oblică pe ea, pe care el şi l-a rupt din manta si mi l-a dat mie, când eu furasem un pachet de ţigări din buzunarul lui tata şi i-l dădusem lui pentru câ îmi plăcea câ era blond şi mustăcios şi săpa pământul. Cred c-am mai pierdut un baston de sticlă, un abecedar, o bilă colorată, o pereche de gioale plumbuite, o peniţă klaps şi o fotografie de fetiţă cu breton de pe o cutie de înalţ, care se numea Ovoinalti'ia, şi pe care o ţineam sub pernă alături de un avion tăiat dintr-un jurnal, alături de fotografia submarinului Delfinul şi de un autograf obţinut de la extrema stângă Bădin, de la Prahova-Ploieşti, pe care toate mi Ie-a confiscat mama într-un acces de curăţenie generală, cum se numeşte la noi, la Ploieşti, când cineva dă cu mătura prin toată casa.
- Primul cadou?
- Un urs de pluş. Să fi fost oare intuiţie istorică?
- Vorbeşte-mi despre primul prieten.
584
NICHITA STANESCU
585
- Primul meu prieten a fost Reinhold-Junele, care purta pantaloni şi pantofi negri şi care, la simpla mea vedere, mi-a tras un toc de băraie ca să stabilim care dintre noi doi e mai mare. Cred că el a fost primul meu prieten pentru că n-am apucat să mă răzbun pe el, iar prima mea prietenă a fost Marcela, fetiţa vecinilor noştri de epocă, căreia i-am făcut o operaţie de apendicită cu un glonţ, de m-a bătut mama de m-a snopit, distrugând în mine orice fior medical şi dorinţa de a deveni medic.
- Prima rană?
- Au fost atât de multe că n-are nici una dintre ele prioritate. Cu excepţia vorbirii, nimic din trupul meu n-a lânias neargăsit bine.
- Când ai plecat de acasă, din curte?
- Cu puţin înaintea celui de-al doilea război mondial, în timpul unei ierni, când mă jucam de-a nemţii şi germanii şi, din bătaia cu bulgări de zăpadă, ni sc mutase frontul pânâ-n pădurea Paul eşti.
- Ce sporturi ai făcut?
- Absolut toate sporturile, basca sporturile inventate si cele tradiţionale, până când şi Turca, Lapte gros, Şotronul, Leapşa, Regina pe furate de paşi etc.
- Nichita, îţi e obosit trupul. Acum, la tine, odihna apare, cred, numai la nivelul spiritului. I^a primele vârste, există, însă, o bucurie a spiritului când trupul îi e curat, energic, odihnit, bucuria trezirii din somn, bucuria dimineţii. Când simţi întâi nevoia să dormi pentru a-ţi odihni trupul, să dormi pe săturate, cred că spiritul porneşte pe calea plăcerilor din el însuşi. Când ţi-ai dorit să dormi pe săturate şi ai si făcut-o?
- Cu prilejul unui pescuit când un prieten al meu mi-a dăruit un şalău şi a fost gătit a la bonne-femme.
CUM AM RATAT PRIMA NOASTRĂ | , IDEE DESPRE CARTE
Restanţă la capitolul întâi
'' - Nichita, îţi e obosit trupul. Acum, la tine, odihmi apare, cred, numai la nivelul spiritului. La primele vârste, există, însă, 0 bucurie a spiritului, când trupul îi e curat, energic, odihnit, bucuria trezirii din somn, bucuria dimineţii. Când simţi întâi nevoia să dormi pentru a-ţi odihni trupul, să dormi pe săturate, ered că spiritulporneştepe calea plăcerilor din el însuşi. Când ţi-ai dorit să dormi pe săturate şi ai şi făcut-o?
- Niciodată u-am dorit să dorm pe săturate! Paranteză: în finalul capitolului trecut, eram ptifin obosit şi ţi-am spus o prostie, închide paranteza! De fapt, cel mai mult mi-am dorit Şă fiu treaz pe săturate şi, uneori, chiar am izbutit aceasta, când, ijntr-adevâr, am atins cu gândul o idee sau cu memoria o Viziune. Niciodată n-am izbutit sâ fiu total treaz, pe săturate, dar asta îmi doresc tot timpul.
Capitolul al doilea
— Ai reparat vreodată ceva? '-"   - Bineînţeles! In afară de ceasul cu sonerie chefere pe care stricam din plăcerea de a-1 repara, am reparat odată un şoarece
586
NICHITA STANESCU
PROZA
587
pe care, elev fiind, îl remarcasem între cărţi şi ii strivisem între un Balzac şi un Cervantes, că pe bietul şoarece presat îl apucase scăpăul. Mi s-a făcut milă de el, i-am şters murdăriile executate pe cărţile clasicilor, l-am îmbăiat spre opoziţia chitcăitoare a acestuia şi, cu prilejul sărbătorii naţionale a.Motanului încălţat, l-am făcut cadou lui Gică, nepotul lui Gică şi strănepotul lui Gică, motanul care descindea direct din pisica Elvira şi bătrânul cotoi cotonog Gică. A fost un mic masacru, recunosc, dar nu cel pe care vi-1 imaginaţi domniile voastre. Gică şi Elvira au şters-o din faţa şoarecelui meu necăjit şi spălat cu forţa, ca argentinienii din Malvine. Am mai reparareu una-alta, o vorbă strâmbă am îndreptat-o, şi am dat pietre de mâncare unui nisip cu al cărui deşert eram bun prieten. în fine, m-am desreparat de o palmă pe care mi-o dăduse în tinereţile mele Magdalena, faţă de care mă comportam ca o motocicletă Zundapp cu doi cilindri şi cu ataş. Hai, dă-te mulţumit de răspuns.
- Iar metafizica! îţi aminteşti, când ai constatat că nu poţi vorbi normal?
— N-aş vrea să improvizez prea mult, de-aceea aproximez momentul. Când, la Scoală primară tir. 5 din Ploieşti, cu forţa şi cu abecedarul, această constituţie a forţei, acest satâr pe gâtul de lebădă al copilului, tăiat dinspre firesc spre cuvinte, după nesfârşitele linioare şi bastonaşe, am fost învăţat să scriu o-i, oi, şi am remarcat că ceva ce nu există poate fi scris. Când am aflat că ceea ce se vorbeşte poate fi scris, adică redat vederii, m-am speriat ca şi cum as fi emis pe gură animale, îngeri şl alte făpturi. Evident că am început să mă bâlbâi şi, bineînţeles, am rămas repetent. Caii, bunăoară, dacă ar realiza ca nechezatul lor poate fi scris sau înregistrat, cred că s-ar lăsa de ei înşişi şi ar rămâne infinit repetenţi în trupul de mânz. De unde să ştiu eu şi de unde să se ştie şi cine, Dumnezeule mare, a inventat obiectuali-zarea, adică transformarea în obiect a cuvântului? Acânii, călare pe cămile, când compuneau cântece şi stihuri, n-aveau nici cea
i mai mică Idee de ceea ce este, de ceea ce ar putea să fie o carte jî şi cât de înspăimântător, dacă nu cumva chiar impudic, arată II  obiectul vorbirii.
"Ş Mi-aduc aminte, la campionatul de fotbal cu nasturi al § clasei eram codaş şi mă oftica nespus. Asta, până într-o bună % zi când am şterpelit din buzunarul tatei un pol (tata îşi lăsa haina pe un anume scaun şi în buzunarul drept un pol, special ca sâ-I fur eu pentru unele trebuinţe viclene, tata închizând ochii la aceasta şi, în puritanismul lui familist, fâcându-se a nu fi avut nicicând un pol în buzunarul drept, predestinat fiului lui pentru necesităţi urgente, adolescentine). în fine, furând eu acel pol, am descoperit taina cumpărării rezultatelor la fotbal pe nasturi prin îngheţată în corner contra scor avantajos. Aşa se face că am fost primul campion de fotbal cu nasturi al clasei, Hpsit de glorie şi proclamat în consensul rece al îngheţatei. Tot aşa şi cuvântul ăla adevăratul l-am cumpărat pe un ochi, ăla mustosul pe un ficat, ăla drăgăstosul pe o inimă. Neglorioase expresii cumpărate cu propriile organe vitale.
- Când ai descoperit că cel căruia îi spuneai tată îţi e părinte?
— Numai când a murit.
_p
-Atât!
- Totuşi, poţi exprima?
— Nu, nu pot exprima. I.a noi, la Ploieşti, se zice câ un bărbat devine matur numai când îi moare tatăl. Tragică maturitate a mea spre cincizeci dc ani şi nedreaptă moarte a tatălui meu care s-a născut în 1907 şi a murit în '82, câţi ani putea să aibă? Oricum, nedrept de puţin.
— Care a fost prima complicitate cu dânsul?
- Nu ştiu dacă din fericire sau nu ştiu dacă din nefericire complicităţile mele cu tatăl meu erau numai un sfert de complicităţi. Când m-am despărţit, prima oară, de o fată care tocmai se despărţise pentru prima oară de cineva, adică de mine, m-am
588
NICHITA STANESCU
PROZĂ
589
aşezat pc patul din „salonul" casei noastre, compusă din două camere, de la Ploieşti, cu nasul înfipt într-un covor cu geometrii minunate, ţărăneşti (la noi la Ploieşti, covoarele nu erau pentru călcat, ci pentru atârnat pe pereţi). îmi dăduseră popularele lacrimi sărate prin popularii ochi nesăraţi. Tata, trecând solemn din dormitor spre bucătărie, m-a citit cu coada ochiului şi mi-a azvârlit următoarea vorbă: Mă, o să mori prost. Dacă atunci când mergi pe stradă şi îţi lucesc ochii după fundul unei fete, nu-ţi dai seama că si celei de lângă tine îî lucesc ochii după omoplaţii unui băiat, exact în aceeaşi secundă, o să mori prost. Punct. Şi mai mi-a zis cam aşa ceva: nu-mi aduc bine aminte decât înţelesul: cum că nu există nici o deosebire dc mentalitate între muiere şi bărbat. Nu mi-a spus-o prea lung, aşa câ nu mai ţin minte. Nici că-i păsa de mine, de durerea mea. S-a dus în bucătărie să bea un sprit în fata mamei, care tocmai gătea de mâncare. La urma urmelor, stau şi mă gândesc: lacrimile nu sunt făcute să plângi cu ele firescul, dar în nici un caz nu sunt făcute ca sâ plângi cu ele nefirescul. Ca şi alfabetul, ele scriu pe faţă ceva dinlăuntru! gândului. Dar nu c prea bine să rămâi repetent la aceasta.
— Eşti mândru de tatăl tău?
— Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu ca el, care, nesocotind cuvântul ca pe ceva de seamă, avea obişnuinţa tăcerii. Tăcea în atât de multe feluri, de-ţi ţiuîau urechile de vorbirea lui. In ceea ce mă priveşte, unchiul meu Titu şi cu mine, cred că noi doi am vorbit cât n-a vorbit toată familia noastră şi cât n-au vorbit toţi strămoşii noştri într-o mie de ani. La unchiul Titu şi la mine, s-a dat cep la vorbire.
— Unchiul Titu?
— Unchiul Titu este mândria familiei noastre! Mai întâi, ta Mărăşeşti, a fost mitraliat în burca şi a scăpat cu viaţă. După aceea, la Cotul Donului, împreună cu generalul I ascăr, a scăpat mii de soldaţi tineri de răpăiala mitralierelor. S-a întors în ţară
| cu Eforia, Cloşca şi Crişan şi a luptat până în Tatra, unde a ajuns -l   general. Când a trecut prin Ploeşti, era neasemuit de frumos.
iToată familia noastră spune câ eu semăn cu el, deşi eu nu prea dau fală în faţă la această zonă. Avea cizme, purta un costum subţire, de campanie, bonetă şi sălta ca un mânz. A scos o hârtie de cinci sute de lei, albastră, | din buzunar. N-o să uit niciodată, era o hârtie nou-nouţă, cu 'Trăiau şi Decebal pe ca şi marginea din dreapta era tăiată ondulat şi nu drept ca la o bancnotă obişnuită.
Pe acel timp, bancnota asta era o avere. La dăruit-o mamei. Mama s-a ruşinat şi a zis că avem de toate, deşi n-aveam de nici i   uncie, şi i-a dat-o înapoi. Atunci unchiul Titu, căruia îi ajun-■   geam tocmai până la şold, mi-a dărui t-o mic. Mama mi-a dat un ghiont dur în spate, eu i-am dat-o înapoi unchiului Titu, spunându-i că noi avem de toate şi nu ne trebuie nimic. Trebuie să-ţi mărturisesc că era în perioada lut F.S.A.
- Adică?
- Din când în când, ne dădeam şi noi mari. In mahalaua noastră din Ploieşti, pe atunci cartierele se numeau mahalale, mama făcea rost din pământ din piatră seacă de un pui, care, natural fiind, era cel mai mare deliciu al epocii, tata, de un litru de ţuică de Văleni, mama mai făcea şi scovergi pentru desert, şi ne invitam vecinii duminica la masă. Când apărea ceaunul şi se împărţeau hartanele, jumătate dc piept si partea de sus a aripii, când venea rândul meu si al lui tata, când venea rândul lui tata şi al meu, mama ne spunea foarte distins la ureche:
- F.S.A.
Ia un moment dat, vecinul Rădulescu, la a patra duminică consecutivă, a întrebat de ce noi mâncăm gheare de pasăre şi partea mai subţirică a aripii de găină, târtiţă şi gât. Mama, foarte volubil, a explicat că noi suntem nişte răsfăţaţi care mâncăm %     numai aceste preparate delicate, făcute numai de mâna ei, H    special pentru noi. 'Lata grongănea că gâtul de găină are sufi-
590
NICHITA STANhSCU
PROZA
591
ciente verrebre cu carne* pe ele ca să satisfacă un berbant, dar vecinul Rădulescu, fost cercetaş în timpul jamboreelor dâutrefois, s-a interesat distins ce înseamnă F.S.A. Guraliv cum simt şi vorbind în numele familiei, pe loc am rostit adevărul: familia se abţiiie.
Evident, a urmat o mică clipă de glaciaţiune, mi se pare ultima dintre glaciaţiuni, după care pricinile teoretice ale cinei fiind demonstrate, s-a continuat mâncarea cu împăcare dc sine distinsă. Recunosc câ, după aceea, am fost dat la munca de jos, n-am mai participat la nici o cină protocolară a familiei, fiind trimis cu bilet la meciurile de fotbal ale echipei Prahova-Ploiesti, care pierdea copios ca semn de nobleţe şi eleganţă a generozităţii ploieştene.
- Când ai obiectualiz.it cerul?
- De mic copil. Probabil că eram extrem de orăeâitor, rău şi pişăcios. Tata, care era un om de bine, eu fiind născut chiar la noi acasă, şi-a prins fătul în cămaşa smulsă de pe el şi l-a ridicat spre soare, deşi n-avea vedere, cum se zice, ca, mai întâi, sâ vadă lumina şi, după aceea, pământul.
O mătuşă mi-a stors lămâie în ochi, o altă mătuşă spunea că m-as fi arătat cu căiţă pe cap, în fine, alta mai rea dintre nenumăratele taţe mâtuşare a spus câ primul lucru pe care l-am făcut intrând în viată a fost acela de a fi făcut pisu pe piciorul mamei, în fine-fine, o altă mătuşă spune câ aş fi declarat cu prilejul naşterii silaba gung-gung.
Plictisiţi peste poate de mine, ai mei şi ai altor cei dc-ai mei mă lăsaseră în curte, într-un coş de rafie. Cc să facă copilul dracului? Zbiera ca o fiară şi se uita cu ochii în sus. Mi-era o spaimă de dinainte de cuvinte că aş putea sâ cad de-a dreptul iii cer prin desprindere. Stelele văzute de un copil sunt aproape la fel de frumoase ca şi stelele văzute de un grec antic. Tot ce era loc liber între stele prăpastie mi se părea că este şi că prin desprindere, aş fi putut să cad în ea. Cerul meu
de-atunci era o Altamirâ şi eu un taur pictat pe un coş de rafie. Mă linişteau foarte tare greierii, râsul timid al tatei şi miorlăitul de pisică de faraon Bubastis al mamei. Pahare, farfurii, tacâmuri, răpăit de pahare şi de farfurii, gâlgâit de licori viticole, greieri, cerul ca posibilitate a unei prăbuşiri în el şi, în genere, un soi de cordială însoţire până la apoia începutului.
- Gustul apei când l-ai simţit?
- Sus, ia Izvoarele, un soi de pârâu din Valea Prahovei, care are şi o cascadă mică, Urlitoarea, o curgere iute pe un jgheab de lumini, o sorbitură de copil nemâncat. frig, umbră, ploaie, inclusiv nenea 1 ,upu, care ştia el pe cine să mănânce. Altă dată, mi-a fost dor de apă în timp ce studiam un text al patriarhului nostru de astăzi despre piramidele eterne. Mi-a mai fost o dată dor, dar asta mă priveşte personal.
- Câţi ani aveai sus, la Izvoarele?
- Anii nu sunt rotirile pământului după soare, anii sunt după ştirea trecerii timpului. Pe atunci, cred câ aveam vârsta de o secundă. Când setea ţine loc însetatului, setei îi e sete de însetat.
- Când ai împlinit un an?
- \a toamnă.
- Ce faci între vârste?
- Ca şi cronicarul, zic: „Aicea, intre vârste, şezum si plân-sem". Dar asta numai dacă ar fi să fim ca şi cronicarul.
- Dar asemenea cui eşti?
-Păi, a spus-o în numele nostru Eminescu: Eu rămân ce-am fost, romantic. Deci, noi nu suntem ca Eminescu ci, ca şi romantismul.
- Fluieri. Când ai învăţat să fluieri?
- Nu fluier, nu am învăţat să fluier.
592
PROZĂ
593
ÎNTREZĂRIREA IDEII
- Dragă Aurelian, punc-mi şi ui întrebări ceva mai omeneşti. La întrebarea ca de data trecută, Când ai obiectualizat cerul?, am încremenit pur şi simplu. în definitiv, poetul nu arc biografie. Biografia poetului e opera lui. Eu încerc, in spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele. Dacă ele au un caracter — ca orice poezie lirică — metafizic, încerc sâ fac din personajul meu un personaj concret, fizic. Mă bizui foarte mult pe amintirile răzleţe, care, de ce sâ n-o spunem, nu prea au mare legătură cu opera. Epica cea mare e înlâuntru, în spirit, iar nu pe stradă, pc caldarâm. Şi, totuşi, dc cum mă stârneşti cu întrebările tale, montăm împreună un personaj în spatele operei. Pune-mi şi tu întrebări mai omeneşti, ca personajul nostru sâ para a fi real.
- Ce ai vrea să uiţi şi nu poţi uita?
- Nu vreau să par filosof, dar viaţa mea începe cu sfârşitul ci. Orice om nu este altceva decât ceea ce îsi aduce ei însuşi "aminte despre sine. Bunăoară, viaţa mea este ceea ce ţin eu minte despre mine. Uneori, exagerat de mult, alteori, mai nimic. Nu ştiu dacă copacii şi-aduc aminte ceva despre ei înşişi. Mă mai gândesc câ reflexul condiţionat nu este totuna cu amintirea, şi nici cu deprinderea, şi nici cu dexteritatea. Nu e pe vrute şi nevrute uitarea, după cum nu e pe vrute şi nici pe nevrutc amintirea. Câmpul atemporal al amintirii se grupează spontan după o stare de spirit fericită sau dezastruoasă a clipei
intonate ca un imn, ridicând-o în măreţie sau zvârlind-o în gunoi. Văd că am început sâ vorbesc însă, cam sentenţios si am început sâ mă iau foarte în serios pe mine însumi. Nu-i nici un bai şi, cum ar spune prietenul meu, deslgnerul Cornel Regman: Domnule, dragostea este ditamai sentimentul!
- Ce ai vrea să uiţi şi nu poţi uita?
- Ar părea teribil dacă ţi-aş răspunde că aş vrea să uit că m-am născut. De fapt, ar fi şi o minciună. De fapt şi de fapt, singurul lucru pe care aş vrea sâ-I pot uita, dar nu mă uită el, e faptul înnebunitor că naşterea este o condamnare la moarte. Pentru mine, viaţa lui E^minescu, bunăoară, mă refer la viaţa lui fizică, la viaţa cărnii şi sângelui, sc rezumă la cele patru secunde: dc adolescenţă, de primă maturitate, de maturitate, de nebunie, la cele patru portrete ale lui pe care le poţi vedea cu ochiul liber la mine, pe perete. Dacă aş gândi cinematografic, celebrul vers goethean: Opreşte-te, clipă, tu, o, câtă de frumoasă eşti!, el nu este altceva decât un stop-cadru. .Alteori, existenţa, ca şi primele filme de la Keystone, este atât de rapidă şi de agitată, un simplu joc dc-a hoţii şi vardiştii, încât, din repeziciune, uită să ne mai scrie memoria. De fapt, memoria este un fel de sonor răzleţ al unor imagini pierdute.
— Ce ăi vrea să uiţi şi nu poţi uita?
— Fac un efort extraordinar pentru ca aparenţa cuvintelor mele sâ nu pară vulgară. F, neobişnuit de greu sâ vorbeşti despre tine însuţi şi, în acest sens, cel mai bine a vorbit despre el însuşi Eminescu:
Şi când gândesc la viaţa-mi îmi pare că ea cură încet, repovestită de o străină gură.
De altfel, amintirea este o stare de spirit. Singura amintire reală pc care fiecare individ o are este amintirea posibilei sale morţi sau, uneori, chiar atingerea cu umărul de această doamnă. M-am atins dc ea de câteva ori şi nu pot uita până la groapă acest duios sentiment de spaimă, de frică şi de singurătate
594
NICHITA STANESCU
PROZA
Odată, când împlineam 41 de ani (nemaipomenit câ am putut trăi şt 41 de ani, rotindu-mă cu planeta în jurul soarelui), într-o vineri (ziua în care mă născusem), la ora 12 fără un sfert (oră la care mă născusem), m-a atins moartea. I oate culorile deveniseră oranj, nu mă durea absolut nimic, dar am fost cuprins de o spaimă animalică de parcă toată fiinţa mea s-ar fi schimbat într-un tunel prin care trece simplonul. Krau de faţă Ion Drăgănoiu şi Nicolae Breban. A fost un periplu interminabil. Eram singur pe atunci, izgonit din puţina mea familie, pătăsit, minţit, înşelat. Culmea, la durere, nu beau nici măcar apă. Cu vreo trei zile înainte, stătusem claustrat într-o cămăruţă, la demisolul unui bloc vechi şi părăsit, făcusem rost de bani şi cumpărasem băuturi alese şi gătisem cu mâna mea câteva mâncăruri plăcute şi picante ca să îi aştept pe singurii doi prieteni ai mei din acea perioadă. N-am apucat să gust, nici din mâncare şi din băutură, nici atâta, când, fix la ora 12 fără un sfert, a şuierat prin mine simplonul. Nicolae, crezând că nu e mai nimic cu mine, ne-a urcat pe mine şi pe Ion în maşina Iui şi nc-a dus la un C.E.C. din Piaţa Palatului ca să scoată nişte bani depuşi. Sentimentul morţii se accelera în mine, lumina oranj devenea iradiantă, iar, ca niciodată, ca într-un carnaval | lugubru, pe acel trotuar curat şi în acel loc distins, au trecut un pitic, un bărbat fără vârstă, care, întorcându-şi chipul spre mine, am văzut că are jumătate din faţă mâncată de lupus, un derbedeu care a încercat brusc să-mi vândă o fotografie pornografică şi o nuntă cu acordeon. Incredibil, dar toate aceste lucruri s-au întâmplat în decurs de un sfert de oră în piaţa blocului turn. Revenind, Nicolae mi-a spus:
- Hai sâ trecem pe la Spitalul de urgenţă să-ţi faci o injecţie întăritoare şi, după aceea, să-ţi serbăm ziua.
îmi pare rău că, din emotivitatea realului, nu găsesc cuvin- 1 tele cele mai exacte şi relatez totul ca un reporter începător. Nu
sunt obişnuit să fiu propriul meu subiect. Este pentru prima oară în viaţa mea când abordez un personaj necunoscut.
Pe drum, din maşina lui Nicolae, mă agăţăm cu disperare de tot ceea ce vedeam, ca şi cum aş fi văzut pentru ultima oară. Am reţinut un cireş înflorit cu flori oranj, într-o curte doi copii oranj care săreau o coardă oranj, o babă pe care am invidiat-o că era bătrână, un soldat f>e care l-am invidiat câ era soldat, un funcţionar pe care l-am invidiat câ era funcţionar, un poştaş pe care l-am invidiat că era poştaş, şi o fată frumoasă.
Ajunşi la urgenţă, un doctor scund şi gras, la un birou, i-a întrebat pe Nicolae si pe Ion:
- E beat?
- Nu, i-au răspuns ei împreună cu mine. Meticulos, a scos o foaie albă de hârtie şi a întrebat:
- Ce vârstă are animalul?
- Patruzeci şi una, am răspuns noi trei. I,a care eu am mai adăugat:
- Domnii' doctor, mor!
- Nu moare, l-au asigurat cei doi prieteni ai mei.
- Numele, a zis doctorul absolut absent.
Brusc, o clipă mi-a dispărut frica de moarte, dar asta numai o secundă, observând că doctorul îndopat, placid, era jegos, avea gulerul halatului murdar şi unghiile negre, netâiate şi, în genere, arăta ca o bucată de slănină de porc vorbitoare. Mi-a mai trecut încă o dată prin cap ideea de moarte, stingându-mi sentimentul de spaimă, dar numai pentru o secundă. Precis câ individul, mi-am spus, este un refulat şi stă la urgenţă din răzbunare, iar nu din ideal umanitar.
- Numele şi pronumele, a ţipat la mine.
- Nichita Hristea Stănescu, am răspuns toţi trei în cor.
- Mor, domnule doctor, am urlat la el.
- Nu moare, au răspuns cei doi prieteni ca sâ mă încurajeze.
NICHITA STANESCU
- Brancardă, a strigat doctorii], brancardier, adu o bran-cardă. Desfaceţi-i cravata, s-a răstit la cei doi prieteni ai mei, care s-au executat pe loc, ţinând să-mi rupă cu acest prilej şi capul de pe umeri.
A apărut brusc o matahală, care nici nu ştiu cum, într-o secundă, m-a trântit pe o brancardă, cu costumul meu de sărbătoare cu pantalonii călcaţi la dungă, după care in-au târât într-o sală amplă, plină cu chiuvete, şi am fost lăsat acolo timp de cinci ore.
- Nu mişca, mi-a spus doctorul, ai făcut un prcinfarct, dacă mişti, te pori curăţa, stai nemişcat!
După care s-a uitat la mine ca la o vază de flori şi mi-a dat o explicaţie de popularizare a ştiinţei:
- Preinfarctul este tot infarct, dacă mişti, mori.
Atunci, mi-am dat scama câ viaţa e compusă din evenimente şi, cu acest prilej, mi-a trecut şi spaima de moarte. Prietenii mei m-au sărbătorit în absenţă, urmând să treacă mai spre seară să mă vadă. Iar, mai spre scară, să vezi „ditamai sentimentul!".
Bătrâne, lasă-mă să mă mai adun un pic pentru că, vorbind despre mine, am tendinţa firească de a mă bagateliza si, dacă cu mine pot face ceea ce am chef să fac, cu cititorul meu nu pot tace ceea ce am chef să fac.
între orele sase şi şapte, la Spitalul de urgenţă vin sinucigaşii din oras: tinerele fete, care s-au pupat cu colegul lor de bancă şi care, în mod firesc şi inevitabil, scapă cu viaţă după sinucidere, şi, mai rar, si câte un tânăr băiat, care nu s-a pupat cu colega lui de bancă şi, făcându-se zidar la casele altora, se azvârle de pe schelă. Aceştia de pe urmă sunt buni morţi şî vin pe la urgenţă ca şi cum te-ai duce la Băile Herculane.
PROZĂ
V)7
în fine, pe la orele sase. a fost adusă pe o targa, în sala mare cu chiuvete şi robinete, unde stăteam înrins pe o brancardă, o fată leşinată şi atâta de frumoasă, căci, nemişcând din trup eu ca să nu mor, cum îmi indicase doctorul, de ochi nu-mi spusese ca să nu văd că mor... în fine, a venit un brancardier înalt de doi metri, cu pâr pc pieptu-i de aramă, care, în gândul meu, întruchipa fiara fascistă. A luat-o pe somnolenta adolescentă de ceafă cu o labă păroasă, i-a sfâşiat cămaşa dc pe ea, lăsând-o cu sânii virginali si goi, i-a pus o pâlnie în gură, în care i-a turnat un lichid negru.
- Varsă, fă, şi, între timp, turna prin pâlnie, în gura fetei, lichidul negru.
Fata l-a dat afară din ea, după care a şi primit o labă peste obraz, până la vânâtaie, şi un răget:
- Du-te acasă, fă, şi nu te mai pupa atâta!
Am simţit cum creşte în mine o revoltă nemărginită.
A doua zi de dimineaţă, într-o rezervă stand, alături de dragul de Octav Pancu-Iasi, care a binevoit sâ îndeplinească întocmai şi la timp diagnosticul medical, murind, şi alături de fânuş Neagu, care se dădea bolnav cum se dau Carpaţii cu cotitură, deci, a doua zi am înţeles sufletul tainic al turnătorilor. Pe loc, în chip de protest, l-am turnat pe brancardierul hitlerist distinsului profesor universitar doctor Dimitriu:
- Domnu" profesor, am urlat când profesorul mâ mângâia pc tâmplă, porcii' ăla de brancardier a lovit-o pe tata aia virginală şi a şi lăsat-o cu ţâţele goale tocmai pe ea!
Profesorul doctor a zâmbit ironic şi mi-a zis:
- Credeam despre dumneata, dragă Nichita, câ eşti un om inteligent. Nu-ri dai seama că tinerele fete, care se pupă pentru prima dată cu colegii lor de bancă şi care înghit cu nemiluita somnifere, toate, dar absolut toate, cred că din pricina primului sărut se sfârşeşte lumea? Uneori, din pricina sufletului gingaş uman, ca să-l hotărăşti sâ trăiască trebuie să-i dai o ură sau o
598
NICHITA STÂNhSCU
PROZĂ
599
jignire. Dacă special brancardierul se prefăcuse urât, tocmai de aceea avea păr pe piept şi pe labe, tocmai de aceea i-a rupt cămaşa, ca sâ o facă să se simtă absolut jignită şi umilită. Omul pe ducă, din răzbunare, reînvie. Tu nu-ţi dai seama că fata aceea ar fi trebuit, dacă ar fi avut conştiinţă, sâ îi sărute mâna celui care a izbit-o? E o tehnică medicală, iar nu un fascism aşa cum, pripitule, mi-ai spus.
- A dracului si medicina asta, mi-am zis, doctorul repară ce strică soldatul.
- Nu mi-ai spus, Nichita, de fapt, ce nu vrei sâ uiţi?
- Bineînţeles că nu puteam să-ţi răspund şi să-ţi spun câ de ce se trăgea sânge din venele mele. II trăgea o fată nespus de frumoasă. I .a un moment dat, mi s-a rupt un vas şi ea stătea pe vine. Al dracului ce sunt, am şi spus câ bolnavul trebuie să încurajeze doctorul, fie murind ca sâ-1 adeverească, fie trăind ca să-1 sărbătorească. Dar ochiul, dracul dracului de drac, aluneca pe genunchiul acelei femei fastuoase cum alunecă adeseori corăbierul sub lună. Simţindu-mi privirea, de emoţie, femeia a scăpat toate eprubetele pe jos. Se făcuse o băltoacă de sânge din sângele popularului poet.
- Precis că ne cunoaştem de undeva, i-am zis.
- Precis că ne cunoaştem de undeva, mi-a răspuns.
- De unde? am întrebat-o timid.
- Din avion, de la Bruxelles, domnule.
- Aha, am zis, neaducându-mi bine aminte.
- Care aha, domnule?
- Când ne prăbuşeam cu avionul!
- Da!
- Care avion, doamnă?
-Avionul pe care-l pilota soţul meu şi eu eram stewardesă şi nu se deschidea o roată.
- Oho, am spus alunei, înţepâdu-mă foarte tare cu acul înfipt în sângele meu!
- Păi da, mi-a spus ea, când i-am legat amândoi pe americani cu curelele că urlau ca fiarele şi când ei au coborât veseli din avion câ au scăpat şi când noi trei, coborând după ce făcuserâm treaba cea bună, am leşinat pe scara avionului.
- Păi, treî, câ era şi soţul meu care era pilot şi, dacă ar fi să fiu corectă, patru, că era şi radisrul.
- Ce vremuri, doamnă, i-am zis. S-        — Ce vremuri, domnule, mi-a zis.
•f       - „Mais oii sont Ies nciges d'antan", i-am zis, uitându-mă
:5  chiorâş la băltoaca de sânge din camera de gardă.
V       — Nichita, răspunde-mi, ce vrei să uiţi si nu poţi uita?
- Vreau sâ uit şi nu vreau să-mi aduc aminte din prima mea ?   idee despre viaţă pentru că a doua mea idee despre viaţă este
chiar viaţa.
600
PROZA
601
DIALOG ÎNTRERUPT DE TELEFOANE
-- Acum câteva clipe ai aruncat pe fereastră medicamentele, spunând: Viaţa şi moartea stau în trupul meu, nu în două pastile. Mai înainte ai văzut o pasăre şi ai zâmbit. Ce simţeai?
- Ştiu atât dc multe lucruri din câte se ascund „in spatele uşilor închise", cum ar zice un tâmpit, care a făcut un best-seller din durerea unui preşedinte al sraruhii său, ştiu atât de multe lucruri din spatele păsărilor, din spatele pădurilor, din spatele câmpului, din spatele mării si chiar din spatele cerului, încât, într-adevăr, vreau să dau un chip uman copacului, câmpului, mării, cerului cu stele. Am acest drept pentru că, dacâ-şi râd de mine câinii, dulăii dacă-si râd de mine (cum se numesc animalele acelea lungi şi plăcute si violacee care ies după ploaie, cum se numesc, râme, domnule, râme), deci, dacă-şi râd dc mine toate acestea, singurul om care nu râde de mine e mama mea, cât timp mai trăieşte. Şi guta mea nu râde de mine, cât timp mai rosteşte cuvinte. Am pierdut şirul insă...
- îţi aminteşti ce şir ai văzut întâi?
- Nu primul şir pe care l-am văzut, ci primul şir pe care l-am simţit, cel mai greu şir din şirul vieţii mele şi din viata oricărui alt om, ci bine, nu e vorba de un şir, ci de o siră, e vorba de şira spinării. Vertebrele sunt capete ratate, deschizând dintr-o vertebră neratatâ - capul, vertebrele sunt capete ratate, birul cuvântului pentru timp. Vertebrele sunt capete ratare, îndreptăţirea piciorului alergător.
- Ţi-e teamă de ceva?
- N-aş putea să fiu sincer în răspuns, dar aş putea să-ti descriu portretul acestei secunde cu temerile ei.
- Când eram copt!, mi-era teamă că nu voi fi selecţionat în echipa de fotbal a clasei şi-mi era foarte frică că Tobos, colegul meu, care era mai pisicos în prinderea mingiilor, va fi preferat, cum a şi fost un timp. L-am învins, dar orice victorie este o jale. Aş mărturisi (în portretul acestei secunde) câ orice victorie este însoţită şi de o oarecare trădare faţă de tine însuţi.
Să-ti spun ce făceam în preselecrii. Fusesem pus în poartă ca speranţă.
Sună telefonul. Răspunde Nichita. Pune receptorul în furcă. Mie:
- Sâ reluăm sfâşietoarea mărturisire despre trădare. Să reluăm Fraza. Nu te feri de mine câ încă sunt în viaţă.
Echipa mea la care jucam în preselecţii (noi toţi ne omoram să fim selecţionaţi, ne dădeam duhul pe gazon)...
Iar sună telefonul.
- Pe propria mea echipă am trădat-o. A fost prima şi ultima mea trădare, plătită extraordinar de scump, plătită cu tulburarea vederii. Să îţi spun de ce n-am să mai trădez niciodată: cel care trădează şi stie că trădează rămâne orb. Eu cred câ grecii au fost trădaţi în eternitate de către Homer. Probabil că Ulisc fusese mult mai mult decât spusese Femios despre el că este.
Iar sună telefonul.
- Şi acum să-ţi spun porcăria. Voiam atât de tare să mă remarc, încât îmi trădasem echipa. Prindeam mingea mai ales Cu braţul stâng şi o azvârleam direct în piciorul adversarului ca s-o mai prind încă o dată cu braţul drept.
începuse sâ fie un fel de metafotbal însoţit şi de trădare, şi de vedetism, dar şi de bucuria jocului. Un fel de fotbal de unul
602
NICHITA STANESCU
PROZĂ
603
singur, în care Dumnezeu, tot timpul, trăgea de la U metri. Ei bine, inventasem şl pentru asta ceva. Pentru hcnţul în careu şi pentru punctul bolnav de alb de la 11 metri, nu mă mai azvârleam în stânga sau în dreapta ca animalicii portari pe care îi invidiam mă azvârleam în faţă, cu braţele deschise în elice şi rânindu-mă şi aproape tot timpul îndepărtam mingea de la mine şi din poartă, mânjită de dorinţa mea trădătoare dc a mă afirma.
Plata însă a venit pe loc. Arvinte, înaintaşul din cealaltă echipă a preseiecţionabililor, se întrecuse pe sine driblând toată echipa si dorind sâ intre şi cu picior, şi cu minge, si cu el însuşi în poartă. Bineînţeles, că am sărit ca un leopard şi l-am blocat la picioare! Atâta doar că eu voiam pe nedrept să mă afirm şi, deci, Arvinte mi-a confundat capul cu mingea dc fotbal şi a şutat.
Am fost dus pe o targa într-o salvare, iar publicul fluiera şi huiduia şi răgea împotriva numitului Arvinte, atâta de tare minţit dc gesticulaţia mea încât nu şi-ar fi putut niciodată imagina că eu, Nichita, eu trebuia sâ fiu cel fluierat, huiduit. Atunci a fost când am avut tulburări de vedere timp de o săptămână.
Ah, dacă ai şti, prietene, cum este când pierzi vederea! Toţi cred că vezi negru! Nu, mă băiatule, nu vezi negru! Mult mai rău decât atât. Negru este încă o culoare. Vezi ce vezi dumneata în clipa asta cu genunchiul. Mă rugam, mă juram câ o să devin pustnic, mă juram că n-o să mai trădez niciodată, mă juram că, dacă o să mai văd clar, vreodată, în viaţa mea, un copac, imediat o să mă sprijin de el. Vederea, însă, mi-a revenit brusc la cinci după-amiazâ. Şi, ca şi cum ar fi fost firesc să am vedere, am uitat toate jurămintele făcute mai înainte, considerându-le ca jurăminte făcute de un orb. Ca orice criminal, însă, din când în când trec pe gazonul unui stadion, singuratic, atunci când nu se joacă şi când nu sunt spectatori.
Vreau să te întreb pe dumneata ceva: ai remarcat vreodată, toamna, cât de plini sunt arborii de păsări şi cerul, fugitiv, l-ai remarcat întretăiat de păsări?
- Prima întrebare: acum câteva clipe, ai aruncat pe fereastră medicamentele spunând: Viaţa şi moartea stau în trupul meu, nu în câteva pastile. Mai înainte ai văzut o pasăre şi ai zâmbit. Ce simţeai?
Nu răspunde, răspund eu: Da!
- Dar ai văzut vreodată, pe şosele, în praf, pe câmpuri, vreo pasăre moartă? Dumneata nu ştii că păsările n-au cimitirul păsărilor? Ne-a supărat pe noi vreodată şi ne-a indignat pe noi vreodată cadavrul vreunui zbor? Te-a supărat pe dumneata cu vederea vreo aripă ruptă, vreun zbor frânt, vreun cadavru de vultur? Ah, cât aş dori să îmi asemui cadavrul cadavmlui lor. I.a urma urmei, cum ţi-am mai spus, omul este ceea ce îşi aduce aminte de sine că este. Ce uitare divină au păsările în moartea zborului!
- Când ai regretat că ai pierdut un prieten, în viaţă fiind amândoi?
- Nici nu poţi să mă crezi şi nimeni nu m-ar putea crede că am plâns ca un copil când un prieten s-a despărţit brusc de mine, nespunându-mi pricinile din care el s-a despărţit de mine, nedându-mi posibilitatea ca să mă apăr sau ca sâ recunosc dreptatea lui. A recunoaşte dreptatea altcuiva este exact ca şi cum ţi-ai afirma propria ta dreptate. A zice ierbii că e verde nu este o recunoaştere, a spune ierbii câ este, este o recunoaştere şi, bineînţeles, te schimbi în cal şi te apucă foamea. Adevărul care nu stârneşte foame nu este adevăr.
- Când ai regretat că ai pierdut un prieten, în viaţă fiind amândoi?
- Când am reînviat din moartea aparentă şi când acel prieten mă părăsise în timp ce muream. Să ştii, Aurel ian, că uneori regretul face parte din caracter şi-1 poţi ţine la deget ca pe o verighetă de aur. Când mori pur şi simplu e ca şi cum n-ai muri. Când mori, însă, însoţit de o defăimare, reînvii pur şi
604
NICHITA STANESCU
605
simplu. Eu sunt un reînviat pentru că, pentru mine, cultul prieteniei e mai răsucit şi mai sfânt decât turlele bisericii dc la Curtea de Argeş. Regii - morţi jos, cerul eu stele - sus. Şi iar cade o frunză galbenă din această toamnă, încă o dată moare nemurind Marin Preda.
- Loc goi
- Tocmai voiam să spun ceva ce am uitat tocmai când voiam să spun. A uita e o tandreţe a îmbrăţişării cu moartea. Mă întorc şi zic: dacă naşterea mi-a apărut ca o sugrumare, moartea este un urlet.
DIN NOU DE LA ÎNCEPUT
STAREA ÎN CARE NU SE POATE VORBI
- Portretul acestei secunde.
- Această secundă e neprielnică confesiunii. Osul piciorului stâng mă doare până fa smintire, iar nemulţumirea de mine însumi mi-apare ca un zid fără nici o fereastră. în rezumat, adio arme.
- M-ai aşteptat prea mult. Ţi-ai căutat amintirile şi ai rămas în ele până le-ai compromis. Acum, le refuzi?
- Să bagi de seamă că durerea fizică refuză amintirea. Ba, mai mult decât atât, durerea de os rupt e poarta din spate prin care intri iute în palatul singurătăţii. Singurătatea, să bagi de seamă, sc exclude din cuvânt şi se propune fie morţii violente, fie evadării spre alt timp. Mă întreb dacă aşa e. Oricum, singurătatea provenita din durere are o natură paralogică sau metalogică sau cum vrei să-i zici.
- înspre ce fel de timp vrei să evadezi?
- Nu ştiu. Când te doare un timp, nu ai chef dc altul, ci doar dc translaţie către un altul mai sănătos şi mai viril. Da, eu cred că sunt blestemat, că iui s-au făcut vrăji şi că mi-au fost măsluite horoscoapele. Ca dovadă e faptul câ am descoperit un picior de iepure mort într-un gând, două oase încrucişate de pisică sub şaua turcescă şi un clondir cu dop legat în gâtniţă, semn că ţinea acolo, într-însul, sechestrat, un spirit. Mi-ar face bine un descântec, dacă nu cumva chiar o votcă. în fine...
- Povesteşte ceva!
606
NICHITA STANESCU
PROZA
607
- A fost o data ca niciodată ceva care n-a fost niciodată o singură dacă. A fost pc când puricii gândeau în cuvinte şi erau potcoviţi la picioare cu coroane de împărat decapitat. Cum povestise mai înainte prietenul meu Stratan, mai înainte dc prozatorul japonez Mishima şî de prietenul lui Mori ta, carc-şi făcuseră amândoi sekupu, de stătea şeful garnizoanei cu ochii beliţi şi pe masa lui era capul hu Mishima privindu-se ochi în ochi cu capul lui Morita, iar mai jos, la vale de după birou, trupurile lor, ca două flori de lotus. Deci, a fost o dată ca niciodată, când niciodată, în fine, a fost odată.
- De unde stii povestea?
- Din insule o ştiu. Povestire tipic insulară.
- Dacă, dorind să mă iei cu tine pe insule, arfi să mă ispiteşti, ce mi-ai spune?
- Uîtă-rc pc tine însuti o secundă si fii un minut curios să vezi cum sunt eu. Dacă nu-ţi place, îţi dau o plută dc cuvinte şi o nimfă si am grijă, vai ţie, să ai şi o Penelopa, şi te trimit înapoi. Dar, mai simplu, dac-aş vrea să-ţi spun sâ vii cu mine pc o insulă ti-aş spune: - Haide!
- Şi dacă n-aş cunoaşte limba în care-mi vorbeşti?
- Ţi-aş arăta arcul, săgeata, sabia, scutul şi tot ai înţelege ceva.
- Ce ai?
- Nimic!
- De când ai nimic?
- De când există ceva.
- Când ţi-ai dat seama că există ceva?
- Nu mi-am dat seama, dar bănuiesc aceasta. Sunt un om bănuitor.
- Bănuiala presupune teamă. De când te temi?
- Nichita, te-a interesat, dar cu adevărat, vreodată, să răspunzi la o întrebare?
- Nu pot să-ţi răspund nici da, nici nu, şi am să explic îndată de ce. O întrebare profundă nu are nevoie de răspuns, o întrebare inteligentă, însă, stârneşte un monolog. Scena este întrebarea care a stârnit Monologul lui Hamlet. Dar, dacă stau bine să mă gândesc, cel mai acut a resimţit dialogul Cehov, cel care a sesizat dialogul în paralel. Să dau un exemplu, pur fictiv, posibil cehoviau. lvan Ivanovici şi Jusup Jusupovici stau la un conac, ninge, beau din samovar ceai. lvan Ivanovici zice:
- Ce frumoasă era Marfa Petrovna! Vai, ce frumoasă! Aseară, la bal, la Prinţ!
Jusup jusupovici răspunde după o tăcere lungă, tipic cehovîană:
- Oare să-mi dau turmele dc vite spre Italia: O sâ mă încarce cu o rublă de cap de bovină.
Pauză cehoviană.
lvan Ivanovici răspunde:
- Şi s-o fi văzut pe Marfa în ce rochie putea să fie dânsa îmbrăcată! Şi cum valsa, şi cum valsa, şi cum valsa...
Pauză cehoviană. Jusup Jusupovici zice:
- Dar dacă las aicea vitele? Nu o să ningă peste ele şi o să îngheţe?
Pauză cehoviană.
Si lvan Ivanovici zice:
- Şi Marfa Petrovna nici o privire nu mi-a aruncat, nici măcar una.
Patizâ cehoviană si Jusup jusupovici zice:
- Evident câ afară, pe verandă, ninge cu fulgi albi, uriaşi. Două puncte.
-Carnea de vită îngheţată sc vinde mai ieftin cu câteva copeici, dar, şi aşa, să dau o rublă de cap de bovină până la iarnă?
lvan Ivanovici zice:
608
NICHITA STANESCU
PROZA
609
— Şi Marfa Petrovna, gingaşă, numai cu Prinţul dansa, numai cu Prinţul dansa, numai cu Prinţul dansa...
Vezi dară, orice dialog începe cu un monolog şi sfârşeşte cu un monolog. I.a urma urmelor, Cefiov a arătat o limită a posibilităţii dialogului, noi încercăm o reducţie a acestei limite, dar niciodată nu o vom putea reduce până la dialog, căci dialog perfect nu există. Cine întreabă are im gând şi cine răspunde, altul, alt gând.
— Muţenie.
— Muţenie vorbitoate. Pauza de dinaintea unui cuvânt e la fel de expresivă ca şi cuvântul. F. ca si cum ai încărca o baterie de curent, e ca şi cum ai încărca un cuvânt de întrebări. Din acest punct dc vedere, mirarea mi se pare o descărcare de întrebări. De altfel, mirarea poate fi declarată starea dc graţie a afirmaţiei, nunta afirmaţiei, puritatea şi virginitatea afirmaţiei. Cele mai mari versuri ale umanităţii, fie câ au formă dubitativă sau nu, tot afirmaţii sunt, ele nu au niciodată pricina unei întrebări spontane şi nici măcar pricina unei întrebări fundamentale. Uite, te rog frumos sâ judeci şi dumneata ridicolul situaţiei următoare! După afirmaţia eminesciană: Nu credeam să-nvăţa muri vrodată, ce ar putea Eminescu să răspundă unui reporter care îl întreabă de ce nu credea sâ înveţe a muri vreodată?
Interogaţiile şi întrebările toate au caracter copilăresc, pueril. Interviul nu este altceva decât o formă de a muta curiozitatea primordială într-una modernă. Cine are copii sau a avut prilejul sâ stea în preajma copiilor va remaca formularea primordială a curiozităţii la diferite niveluri, cele mai acute fiind, indubitabil, transformările, la maturitate, ale acelui de ce, perpetuu repetat de prunci.
Dc ce sau ce este aceea sau ce e aia.
Interviul e tot o copilărie, dar dacă el nu stârneşte raono-log, nu face altceva decât sâ se transforme sau într-o anchetă sau într-un bluf. Atât.
— Atât.
— Dar hai să ieşim din impas şi sâ nu dăm o importanţă ' exagerată monologului. Sâ acreditaţii acel tip de întrebare care
n-are latură lirică sau n-are natura ideii, ci una mult mal miste-4  rioasâ, anume aceea a eposului, spre diferenţă de meditaţie, eposul având un caracter monadic şi neconcludent şi indivizibil la două persoane.
— Adică să minţim. Care e cea mai mure minciună a ta? -în acest sens, nu pot să-ţi dau satisfacţie. Dintr-o
comoditate de conştiinţă, nu prea mint, ci prefer să exagerez, dar asta nu s-ar putea să fie şi o boală profesională ttadusâ din metaforă? Căci metafora, uneori, se ia ca râia. Şl mai e în exageraţiune, şi anume în exageraţiunea adevărului, numai şi numai o eroare de translaţie. Ceea ce gândeşti niciodată nu este exagerat. Translarea gândului însă în cuvinte produce o fină deformare a verbului si o oarecare împopoţonare a substantivului cu oarecari adjective. Exagerarea are în ea un ce dubios. Ea este anthronia pură. A te lua în serios ca armăsar marcat e păcat de Dumnezeu, de căruţa la care eşti înhămat. Există un Soare care apune înapoia cuvintelor exact cu aceeaşi lumină cu care acesta, de acum, de la sfârşitul lui decembrie, apune de după hieroglifele plopilor, când blocurile din faţă par suprastructura unui transatlantic, cu puţin înainte de a se izbi de aisbergul unui cuvânt. In fine, htspalabras, la aceasta suntem foarte buni.
— Dacă ar fi să exagerezi valoarea poeziei tale, ce ai spune?
— Aş atribui, în secret, versuri de ale mele marilor poeţi ai lumii, neclintind din pleoapă şî din sprânceană că nu le-ar fi scris ei cumva, ba, mai mult decât atât, le-aş exagera, vădind geniul acelor personalităţi. Bunăoară as zice: Asa cum
610
NICHITA STANESCU
PROZĂ
611
Shakespeare, în actul al treilea din Regele Lear, zicea în replica a paisprezecea:
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi Litră,
tot astfel şi Dame începuse cu nepieritorul vers: El începea cu sine şi se sfârşea cu sine...
- El începe cu sine şi sfârşeşte l cu sine.
-Aş mai aminti în trecere despre Raincr Măria Rilke, ca despre un produs tipic al bolilor de sânge, ca dovadă înţeparea lui într-un ghimpe şi nu într-un glonţ, cum s-a înţepat Maiakovski, as mai spune de Dylan Thomas că mi-era drag nu atâta pentru şarmul său cât pentru Elegia a doua, Getica, în fine aş mai zice de Arghezi că a fost nu o oaie rătăcită, ci a fost un berbec rătăcit şi că, în genere, sunt foarte grăbit câ m-a chemat Bacovia ta el să-mi spună ceva la ureche, dar să nu se afle.
M-aş uita urât în dreapta şi în stânga, apoi, ca ultimă dorinţă, aş cere ţigară şi rom.
- Formulează tu o întrebare.
- Mă întreb: Dc ce or fi vrând şoarecii să nască şoricei, de ce or fi vrând elefanţii sâ nască elefanţi, păsările să nască păsări şî oamenii, oameni?
Dacă peştele ar fi fost perfect, unul ar fi fost de ajuns, dacă şoarecele ar fi fost perfect, unul ar fi fost de ajuns, dacă elefantul ar fi fost perfect, unul ar fi fost de ajuns, dacă pasărea ar fi fost perfectă, una ar fi fost dc ajuns, daca omul ar fi fost perfect, unul ar fi fost dc ajuns.
Dar imperfecţiunea să fie oare răspunsul just că de ce şobolanii vor sâ nască şobolani, peştii, peşti, şi oamenii, oameni?
Nichita cere pauză de o ţigară şi vorbeşte despre o hartă pe care ar face-o el fixând localităţile cu ochii lupilor şi cu aripi de licurici. Intrerupându-se brusc exchimă: „Je suiş la meme piramide, autrement derruite!"
// aud din dreapta pe Ion Stratan:
-Jocurile de cuvinte sunt o gară în care şeful de gară îl urăşte pe acar. Eu:
- Dac-ar fi sâ abandonezi poezia, ce te-aiface?
— E prea târziu pentru mine să vreau să fac altceva, sunt deformat de destinul căruia m-am dăruit. Tânăr fiind, poare, mi-ar fi plăcut sâ fi făcut arheologie, istorie şi tot ce ţine de mediul înconjurător al istoriei, adică filosofie. Nu mi-ar fi displăcut sâ îmbrăţişez cariera armelor, deşi cred c-aş fi fost un medic foarte bun. Sună a paradox, dar este un adevăr. Şi, în genere, cred că astea ar fi nişte hobiuri care sunt şi până în ziua de astăzi pentru mine. îl citesc pe Tacit ca pe un tată şi pe Suetoniu ca pe un maestru. Citesc lucrările lui Pârvan cu sufletul la gură. Dar se pare că nu puteam sâ fac altceva decât ceea ce fac. Cazul meu este un caz flagrant. Orice aş fi făcut şi în orice direcţie m-ar fi îndreptat conjunctura, tot la poezie m-aş fi întors. Poate că poetul are cea mai redusă viaţă personală cu putinţă. Dc aceea c! produce atâtea sentimente impersonale şi are o aderenţă neobişnuită ta celelalte vieţi care sunt împlinite. Teoria mai veche: „E'patez Ies bourgeois!", îmi pare un banc prost şi, râzând, îmi vine să zic că moda de acum nu mai stă în „Epatez Ies bourgeois!", ci în „Epatez Ies critiques!" Dar toate astea sunt nişte fleacuri.
Prietenia curată, cu precădere cea de idei si de destin, te scoate din „salubritatea" puţinei vieţi de poet, şi aşa profund impersonală.
Un poet devine personal o dată cu un grup marc de cititori ai lui, iar dacă talentul lui e profund, un poet devine impersonal o dată cu o tară.
612
PROZA
613
ANA SZILAGYI
- Unul dintre oamenii cei mai dragi şi mai stranii ai copilăriei mele a fost Ana Szilâgyi. Până la vârsta de cinci ani sau şase ani, am confundat-o cu propria mea mamă, pentru câ ea făcea practic parte din familia noastră şi se ocupa de mine de dimineaţă până seara, se certa la cuţite cu maică-mea când aceasta îmi mai scăpa palma părintească şi vorba aia: „Mă spăla, mă pieptăna, fundă roşie-mi punea".
Ca statură, eram un copil nccrescut (între paisprezece şi cincisprezece ani, cred, am căpătat în câteva luni înălţimea de acum) si, peste faptul câ eram extrem de mic, eram şi insuportabil, şi pe deasupra, şi molniros la mâncare. Nu mâneam decât în gură şi extrem de puţin, făceam nişte nazuri infernale, de mă mir până în ziua de astăzi cum de nu m-au luat de un picior şi nu m-au azvârlit pe fereastră. Mama, excedată de fenomenul dc a fi, practica cu mine un fel de cinism plin de duioşie, în a cărui plasă cădeam de fiecare dată, fiind de o credulitate extraordinară, trăsătură de caracter pe care mi-am conservat-o intactă până astăzi, căci, aşa cum se poate vedea fără nici un pic de osteneală, şi astăzi cred toate verzile şi uscatele care mi se îndrugă, iar, uneori, sunt dus cu vorba ani de zile cu câte o amărâtă de monedă care mi se promite şi pe care, de regulă, nici nu o capăt vreodată, acest lucru neînsemnând că, la fiecare propunere, eu nu cred în apariţia ei misterioasă, si asta ca să
dau numai un exemplu din unicul meu hobby numismatic. Mama îmi spunea imperturbabil:
■ — Pentru că ai fost băiat cuminte şi ai mâncat toată supa, )rţi tac ca dar o nouă porţie dc supă.
'    O stare de leşin şi de protest neconvertită în noţiuni mă cuprindea şi mâneam darul până la capăt, cu noduri, dar cu T speranţa câ, totuşi, mâine, după mâncarea unei supe similare, .-i sâ primesc alt dar. Jocu' acesta a durat o foarte lungă perioadă de timp fără nici o tulburare, până când, într-o bună zi, am
ii-;fiigic la nenea Scâpătorul, cum îl ziceam lui Gică, fratele tatei, W care mă scăpa de la diferite bătăi, m-am băgat sub patul lui şi M km început să urlu că nu mai vreau să primesc nici un tel de dar. Wt-' Ana era cu mult mai diplomată. îmi spunea povestiri 'Interminabile cu Balaurul cu şapte capete, poveste de cate nu fnâ săturam niciodată, dar de câte ori acţiunea poveştii tindea se simplifice, stăteam cu gâluşca nemâncată, ca o statuie, până când apăreau noi şi noi complicaţii în basm. Mărturisesc Că nici de tăierea pe îndelete a fiecărui cap de balaur, uneori, hu eram foarte mulţumit. Până nu se descriau cu lux de amănunte chinurile decapitării, pe rând diferitele forme de săbii şi iatagane întrebuinţate de Fât-Prnmos, horcăitul în parte al fiecărei beregate şi agonia apoteotică a balaurului, cum stătea pe el Făt-Frumos, ce îmbrăcăminte avea, cum era pieptănat şî ce alte zorzoane, care n-aveau voie să fie aceleaşi dc la un basm la altul, până când nu se terminau toate acestea pe îndelete, nu |; ie termina mâncarea amărâtei şi diabolicei supe cu gâluşti. Ana J| Szilâgyi făcea eforturi supraumane, cu atât mai mult cu cât nu w ţitea ştia bine limba română, încât devenea Fraţii Grimm plus |Dostoievski la un loc.
Pe Ana Szilâgyi a cules-o tata de pe drum, într-o zi, când
întorcea acasă.
Babacul era socialist şi avea tot soiul de idei utopice asupra l^umii, un amestec de bunătate creştinească cu Falansterul lui
NICHITA STANESCU
PRO ZA
615
Diamant, de la Scăieni. Deci, babacul întâlnind-o pe Ana Szilâgyi, o fată de vreo şaisprezcce-şaptcsprezece ani, blondă şi slabă ca un băţ, cu o voce neobişnuit de răguşită, a luat-o şi a adus-o ia noi ca să vadă de mine. Ce era de fapt cu Ana? Era fata unui meşter sticlar vestit, din nordul ţării, n-avusese mamă, se încurcase cu un soldat, născuse un copil extrem de mic şi extrem de blond şi cu ochi albaştri, care murise la două-irei luni, băuse sodă caustică să-si pună capăt zilelor, dar izbutise numai să-şi ardă coardele vocale si fugise în lume cu trenul, adică la Ploieşti, unde, în prima zi, a ochit-o tata şi a adus-o acasă, şî a început să facă parte din familie.
Am uitat să-ţi spun că, înainte de a o aduce pe Ana, tata mai făcuse un astfel de experiment cu o lată venită tot aşa de niciunde, adusă tot aşa acasă, şi care n-avea altă treabă, decât sâ mâ hâtâne şi să mă plimbe. Dar relaţiile cu ea s-au răcit toarte tare din pricina faptului că începuse să urle, sâ nu mai doarmă şi, mai mult decât atât, sâ umple tot dormitorul cu un miros dulce parfumat de ţuică de Văleni. Ca sâ tac din gură, acea dulce fată găsise cea mai înţelegătoare cale către inima bărbatului, oferindu-mi zilnic câte trei degetare de ţuică. Ah, zile ferice! Atunci să fi văzut onirism!
După un timp, scriindu-i tata bătrânului Szilâgyi, acesta şi-a lăsat în praştie tot avutul lui si faima lui din nordul tării, şi, numai de drag ca să-şi vadă din când în când fata, s-a angajai ca maistru la fabrica de sticlă din Bărcăncşti, de lângă Ploieşti. Ana, evident, mă confunda cu pruncul ei pierdut şi sebimba asupra mea toată dragostea ei de mamă frustrată.
Duminica, îmbrăcat în costumaş alb şi spălat cu săpunul de bucătărie până când luceam, Ana mâ lua de mână şi mă ducea la Bărcăncşti, la taicâ-său. Probabil câ, la acea fabrică de pe timpul lui Karl Marx, se lucra şi duminica, duminica il găseam pe bătrânul Szilâgyi în fata cuptoarelor, gol până la brâu şi cu bicepşii sclipind ca la zei. Pe loc, înmuia vârful ţevii sale
de suflat în trei-patru paste de sticlă incandescentă şi, cât ai clipi din ochi, îmi făcea în aer un bastonaş de sticlă de toate culorile curcubeului. Eram atât de mândru de acel bastonaş, încât defilam prin tot oraşul la întoarcerea spre casă, cu el, unde urma o scenâ-tip, sfârşită cu vociferări multiple, f;        iYlama îmi lua pe loc bastonasul şi mi-1 spărgea, strigând \:   că Ana este o inconştientă şi câ, oricum, o sâ sparg bastonasul f   şi o să mă tai în el. Am striga „de ce ai spart bastonasul H   copilului", iar eu răcneam şi urlam si mâ zvârcoleam până când, f   inevitabil, primeam bătaie şi, ştiind că ceilalţi vecini începuseră H   să iasă curioşi pe la porţi, mai găseam în mine încă oarecare
# resurse să horeai cum horcăie măgarul sau calul până când, în }ţ   cele din urmă, îmi pierdeam vocea.
în timpul războiului, ajutată de bătrânul Szilâgyi si de tata,
* Ana si-a ridicat o casă lângă casa noastră si, avanii si ceva zestre, •îi s-a îndrăgostit moarta-coaptă de un frumos şi tânăr cbeferist, ;   oacheş şi cu mustăcioară pana-corbului. Am făcut nuntă marc
la noi acasă, dar, numai la trei săptămâni după nuntă, descăr-când un vagon de şine de cale ferată, s-a rupt nu ştiu ce cârlig şî acestea l-au zdrobit într-o secundă, luându-i viaţa chefe-ristului. După care, Ana a căzut în patima alcoolului. Se îmbăta de dimineaţa până seara si cânta cântece fără nici un înţeles. l.a numai sapte-opt luni, au găsit-o ai mei moarrâ în casa ei. Sc sinucisese cu mangal. Ştii cum e sinuciderea cu mangal?
- A'«.
- Se pun cărbuni de mangal cât mai mulţi într-un lighean, ceruiesti ferestrele şi gaura cheii, te culci pe pat, adormi şi nu te mai trezeşti niciodată.
Ana a lăsat o scrisorică, ea nu prea ştia să scrie, dar se deducea din scrisoare câ-mi lăsa mie o pungă cu bile de sticlă, colorate. în rest, nu se înţelegea absolut nimic.
După moartea Aneî, bătrânul Szilâgyi a dispărut brusc si I    n-am aflat de atunci niciodată despre el nimic.
616
NICHITA STANESCU
PROZA
617
Era o lumina cu torul aparte deasupra oraşului, înaintea războiului. O lumină fericită, i-aş spune. Multă vreme am crezut că acest fapt se datoreşte copilăriei care vede cu un cu tottil alt ochi lumina şi peisajul fată de maturul ochi de mai târziu. E adevărat câ înainte de război nu văzusem niciodată morţi şi câ singura moarte la care asistasem fusese tăierea unui miel dc Paşte, făcută undeva în fundul magaziei şi atâta de pe îndelete, scoaterea cu încetişorul a maţelor lui albe, băltoaca de sânge şi jupuirea, că multă vreme l-am visat nopţile şi, astăzi, când îmi aduc aminte, mă cutremur şi, în genere, nu suport mâncărurile care amintesc de animalul din care provin. Era o moarte de animal şi atâta. Mai târziu, în timpul războiului, aveam sâ văd oameni murind. Intimitatea e mai mare, iar diferentele între om şi cal, din punctul de vedere al morţii, sunt minime. In timpul războiului, mai precis către sfârşitul lui, Ploieştîul a fost foarte bombardat. 1 ncepând cu bombe dc mare greutate, până la bombe incendiare. .Să vezi cum ia foc un avion în aer şi se sparge şi să realizez.i cam ce se întâmplă în interiorul lui, de asemenea, mi s-a părut o grozăvie.
De obicei, după bombardament, copii fiind, năpădeam ca furnicile asupra epavelor încă fumegânde de avion liberator. De obicei, echipajul era expulzat la prăbuşire din avion, dacă nu cumva se paraşuta mai înainte. Din când în când, mai săream peste cadavrul unui pilot, de obicei foarte tânăr şi părând că doarme liniştit în iarbă. Curiozitatea de a vedea un avion atât de uriaş de aproape frângea teama.
Nu mai spun câ, peste tot, în câmp sau chiar şi pe străzi, găseam diferite cartuşe netrase şi noi toţi aveam în fundul curţii mari rezerve de trotil cu care jucam un joc sălbatic cate, la o adică, ne putea lăsa şi fără picioare, cum am aflat că s-au întâmplat câteva cazuri. Puneai macaroana de trotil sub călcâi, îi dădeai foc la un capăt, chiar acolo sub talpă, si ea sărea
sfârâind şi fumegând în aer ca o săgeată. Aveam chiar oarecare întreceri în acest sens.
Cheful ne-a pierit aproape la toţi, insă, când câteva bombe incendiare au căzut chiar pe casa noastră sau pe unele acoperişuri şi am întâlnit morţi dintre oamenii pe care-i ■ • cunoşteam vii. După un bombardament groaznic, în care, -:   printre altele, Calea oilor, cc trecea la diferenţă de două străzi de a noastră, fusese bombardată, după sunarea încetării alarmei, m-am dus cu tata sâ căutăm nişte rude ale noastre care ^  îşi aveau casa chiar pe Calea oilor. De fapt, străvechea locuinţă / era prima pe care au ridicat-o strămoşii venind din Valea v- Călugărească şi poposind la Ploieşti ca să-şi vândă abalele, căci |;  erau abagii şi făceau pantalonii cu o sută una de creţuri din aba. f      Casa era sfărâmată total de o bombă, iar, în curte, în pomul \:  neatins, era numai un deget între două crengi pe care l-am recunoscut pe loc ca fiind al vărului meu, căci acest deget avea v un semn particular şi vărul meu era unul dintre premianţii .   clasei şi coleg cu mine.
Sunt sigur că nu există tragedii mari şi tragedii mici, moar-- tea fiecărui om tot moarte se numeşte, dar sunt tragedii iuţi, " care au natura unei catastrofe de o secundă, şi sunt alte tragedii care au o perioadă de comă mai lungă.
Nu e de mirare câ, în toiul războiului, sinuciderea Anei Szilâgyi n-a fost plânsă decât de noi, familia ei, şî de către tatăl ei venit din nord. Viata ei s-a stins ca si când n-ar fi fost si singura urmă pe care a lăsat-o ea pe pământ, a lăsat-o într-un mod indescifrabil în unele versuri ale mele sau într-un mod pe care l-am dobândit de la ea de a aborda existenţa mai cordial şt nerăzbunător. Iar, dacă ai, totuşi, pricini profunde sâ te superi sau să te răzbuni, atunci supără-te şi răzbună-te pe tine însuţi. J|.      Când scriu, deseori simţ gustul unei găluşte nesărate pe wk limbă si-mi dau seama câ tăierea capetelor balaurului cu şapte capete nu se executa tacticos, amănunţit, imprevizibil şi de ■Ifeecare dată altfel!
618
PROZĂ
619
patului, lângă un halat al poetului, mare cât o cortină de operă. Nichita nu trebuia să simtă ezitarea. Am întrerupt numai când a venit Sorin Dumitrescu. De câteva ori, Nichita, nemulţumit de sine a vrut să întrempem. N-a reuşit. Din cele puţine spuse de Sorin Dumitrescu, în cinci minute (cât a stat), am reţinut:
— Ce ai căutat, Nichita, în Munţii Vrancei? Tu trebuia să mergi pe Drumul naţional numărul l.
RUBICONUI.
Paranteză rotundă
Rubiconul
Aflasem că Nichita şi-a frânt piciorul într-o călătorie în Munţii Vrancei. Trebuia să lucrăm oricum. Mi-a venit ideea, ştiind cât de greu îi e să stea pironit, să discutăm despre autosugestie. Ştiam că, prin spitale, pentru a minţi timpul, unii se îndrăgostesc în taină de câte o bolnavă, ori de o infirmieră, ori de o soră medicală, ori de o asistentă, ori, ceea ce e şi mai grav, de o doctoriţă. Mă rog, după cum îşi poate permite fiecare. Acasă, nu îţi rămâne decât să te îndrăgosteşti de propria soţie sau, dacă nu ai, de acele fete (femei) pe care le-ai refuzat categoric în viaţă, câte ai avut până atunci, şi care au prostul obicei de a colinda anii, reproşând.
Am ajuns cu greu înspre Nichita, era întins pe pat şi, îngrozitor, era fascinat de noua lui stare fizică. De mult nu mai văzusem la Nichita priviri şi zâmbete atât de sănătoase. Nu se prefăcea. 1-am făcut semn cu ochiul, adică dacă vrea să lucreze. S-ă uitat la mine, apoi hi picior, ochii i s-au luminat şi a zis:
- Sigur, sigur, dar îl aştept pe Sorin Dumitrescu.
- Când vine, întrerupem.
- Sigur, sigur, hai!
Ideea pe care o adusesem nu mai mergea, mai aveam la dispoziţie cam zece secunde pentru a găsi altă idee, cele zece secunde în care am scos din geantă foile şi pixul şi m-am aşezat hi capul
— Te rog să-mi ierţi violenţa, dar e necesară. Am recitit ce am scris împreună. Tot timpul dai senzaţia că te ascunzi, că îţi fereşti cititorul de fapte pe care le consideri neesenţiale, realizând, în majoritatea cazurilor, scurte parabole. O să-mi spui că nu e rău, bine, o să-ţi răspund, dar ele miros a creaţie literară, or, nu asta ne interesează în primul rând, ci personalitatea ta, structura fiinţei tale. O să-mi spui câ te-am scăpat din mână şi e vina mea, dar nici asta nu este adevărat. Trebuia să te obişnuiesc să vorbeşti despre tine, să prinzi drag de carte. Nichita, concentrează-te! Vreau să-mi spui rar, foarte rar, cu pauze mari între propoziţii şi fraze, care a fost golul existenţei pe care l-ai umplut cu\ \ elegii. Mâ interesează şi traseul pe care apucă memoria ta, adică, în primul rând el. Clar? Hai'.
— Hai, Nichita.
— Pricinile îndepărtate şi de fond ale cărţii numite 11 elegii (de fapt sunt 12 elegii), care, iniţial, purta şi titlul Cina cea de taină, unde fiecare elegie cuprindea un apostol şi antielegia juca rolul Iui Iuda, deci, pricinile de străfund ale acestei cărţi au o natură simplă şi complexă totodată. Simplă în sensul că este o carte a rupturii existenţiale, chiar a eposului existenţial, dacă vrei sâ-1 numim aşa, starea gălbenuşului şi a albuşului, în
620
NICHITA STANESCU
PROZA
621
situaţia de a alege alt ou de var. Un fel de întorsurâ a Buzăului, montană, intrarea în noţiuni prin lovirea de o altă platformă a existenţei. Dar pricinile cele mai valide sunt cele mai complexe pentru că ele provin dintr-o redimensionare a materialului fundamental uman, nu a trupului perisabil, ci a cuvântului im perisabil.
Contemplarea umanităţii prin cuvânt minimalizează fiziologia umană în favorul gramaticii umane. Spus astfel, e foarte simplu, dar trăit t cu mult mai complicat.
Mi-aduc aminte de o carte nereuşită scrisă de iubitul meu profesor Tudor Vianu, nereuşită în molozul ci, dar extraordinară în tendinţa ei spre piramidă. Ea se intitulează Idei trăite.
In cazul celor II elegii, subintitulate Cina cea de taină, tendinţa este aceea a cuvintelor trăite sau, mai precis, a cuvintelor care ele trăiesc natura, iar nu natura pe ele. Evident, cu excepţia a două elegii, care craii poezii răzleţe, piibl'iLatc anapoda în reviste, restul au fost compuse sau, mai precis, dictate Gabrielei Melinescu, în decurs de două zile şi două nopţi, într-o cameră cu pământ pe jos, la marginea Bucureştilor, într-o foame şi o puritate trupească absolute, fapt care le îndreptăţea sâ tindă către ceva profund, pur şi perfect. Celelalte două sau trei elegii răzleţe, pe atunci nu se numeau elegii, acestea s-au potrivit exact cu maşinăria de aripi a construcţiei cârtii. Mă refer la timpul de execuţie a cărţii, pentru că demersul ei avea în spate un decurs de cel puţin un deceniu de meditaţie şi de trăire a cuvintelor. Această carte (în sensul grec al cuvântului carte), în ciuda tristeţii fundamentale care a stârnit-o şi a austerităţii ei aproape totale, ini-a adus cel mai mare noroc literar, încât, uneori, mă gândeam surâzând amar: uite, domnule, ce noroc poate să-ţi aducă un nenoroc bine exprimat! Am încercat după aceea să repet stanţa în Laus Ptoleinaei, după aceea în ciclul îl feluri de a-ţipkrde vremea, dar, între timp, revelaţia necuvin-telor adumbrise în mine dogmatismul primelor expresii şi al primelor revelaţii despre taina şi acţiunea poeziei. în trecere fie
spus, // elegii au apărut ca volum compact sau integral reprodus in reviste mai în toate limbile lumii, lucru care mă imeură, întristându-mă, şi-mi spune încă o dată câ jubilaţia artei are rădăcini in fundul ochiului aidoma culorilor şi câ jubilaţia copacilor are rădăcini în străfundul cuvintelor aidoma, dar mai ştiu eu cu cine aidoma? Dc ce să le ştiu eu chiar pe toate? Şi de ce să le gândesc pe toace?
- Tot ce îmi spui pare gândit dinainte. Apoi, deşi până să începi ai stat câteva clipe, mi-ai ascuns traiectoria memoriei. Gândurile tale par a fi aşezate definitiv in cutiuţe ca nişte diapozitive, iar, acum, cu mine, le ştergi de praf. Dacă nu am mai fi scris împreună, aş putea crede că nu mai ai capacitatea de a te redescoperi, chiar secondat de simţul construcţiei care, aici, cred, nu face bine. Ţi-am cerut să-mi vorbeşti despre reacţiile produse de tristeţe asupra fiinţelor şi obiectelor ce o înconjoară în momentul când se materializează în vers.
- Orice cane este amintirea unei tristeţi. Tristeţea adevărată îşi capătă forma abia după ce a fost. Chiar şi cele mai fericite amintiri au forma melancoliei.
- Despre tristeţea care te-a cuprins în 1 î elegii, Nichita. Despre lovitura din urmă a cozii peştelui peste gânduri! Ce s-a întâmplat cu o clipă înainte de a lua hotărârea?
- Nu s-a întâmplat nimic!
- Nu e adevărat! Nu îţi ascunde privirea de mine. Spune.
- Nu pot, nu pot, c indecent!
- Nu e indecent, indecent arfi dacă aş spune-o eu care nu am scris încă 11 elegii, indecent ar fi dacă ar spune-o altul la fel de neînsemnat. Acest anecdotic de care te fereşti este eşantion. Nichita. Bunul-simţ. aici, este ipocrizie.
- Nu pooooot! (ourileau fost rostite intre zâmbet si înjurătură.)
- Bine, bine. Spune-mi tot ce vrei tu să îţi aduci aminte.
- Era un pat cu o cergă pe el şi un covor oltenesc cu motive tipice şi abstracte- Venise iarna şi Gabriela, care avea cei mai
622
NICHITA STANIiSCU
PROZA
623
frumoşi dinţi şi mai ostentativi din lume, avea un talent nemaipomenit să clânţănc din ei aprig. Se apropiau sărbătorile si nu aveam de nici unele. Muream de foame si nu mâ puteam decide dacă să rămân cu ceea ce iubesc sau sâ mâ întorc la ceea ce am iubit. Din când în când, număram in minte banii [x: care îi aveam în buzunar şi făceam calcule cam cât s-ar cuveni dc băut si de mâncat pentru .Anul Nou. Aveam mâinile îngheţate, de aceea nici nu se pune problema că am fi putut citi o carte. Să bagi şi dumneata dc seamă că primul gest al lecturii nu e ochiul, ci mâna care ţine în mână cartea. Un prieten de la editură îmi dăduse careva sute de coli pe care sâ bat la maşină foile pentru tipar, dc acelea cu chenar negru pentru bătut Ia două rânduri. Dacă îmi aduc bine aminte, aveam în casă si una sută unsprezece sau una sută cincisprezece grame de coniac, trei stele, într-o sticluţă rotundă cu câpâcel şi cu etichetă rotundă, din cele care se vindeau în gară, pentru trenuri, la un preţ de nimica. Beam din când în când din acelaşi câpăcel câte o sorbitură şi aveam Impresia câ facem un chef monstru. Era o perioadă în care îmi făcea mare plăcere sâ citesc cu glas tare din textele clasicilor şi să Ie comentez. Aveam o ediţie din Cartea lui Iov, apărută la „Fundaţii", cu copertă verde, o ediţie din Odiseea, în traducerea lui Eugen I.ovinescu, cu copertă albastră, cu o corabie prin ale cărei pânze se vedeau norii, şi o ediţie din Ghilgameş, apărută în Editura Bisericii Ortodoxe Române cu hârtie galbenă care începuse sâ miroasă. Nu lipsea nici Plumb al Iul Bacovia, iar de Eminescu nu mai aveam nevoie, căci îl ştiam pe deasupra. în perioada aia, nu ne mai plăceau nici Blaga, nici Arghezi, ci doar, întru câtva, din răsfăţ, Ion Barbu. Mai aveam în manuscris două juxte, traducere de Nicolae Breban a primelor două din Elegiile duineze ale lui Rainer Măria Rilke, cam aşa ceva.
- Cum arătat Ut sfârşitul celor două zile? Realizai importanţa cărţii?
•■}      - După două zile după ce am terminat lucrarea cărţii, cu
. întreruperi, cu discuţii, cu alergare după pâine, după ţigări, după ceai negru, am rămas după cele două nopţi ceva inform şt nelegat. Fe stradă, o ţigancă ghicea cu plumb topit în apă viitorul. Cum se închega plumbul în apă, prin atingerea acelor
'. iexte de un real interior, deodată s-au închegat integral cele U elegii. N-am avut nici cea mai mică îndoială asupra
y. importanţei ei pentru mine însumi şi am devenit drept.
t-y '<■   - Ce sentiment aveai în timp ce scriai?
\i' - Când scriu orice fel de poezie, am acelaşi sentiment: urma
?, scapă turma. Srarea impersonală. .   - Acum, ce sentiment îţi dă cartea?
■■ /:   - Sunt străin de cartea aceasta.
- De ce? Prin ce?
- Prin faptul câ ea a fost scrisă si revelaţia efectuată.
- Ar însemna că eşti străin de întreaga ta operă.
- în afară de lucrurile în decurs de elaborare şi de poeziile - nestrânse încă in volum, care încă mai au o soartă a lor. Din
această pricină nu mă afectează prea tare nici landa şi nici critica.
- Ce făceai în cek două zile şi două nopţi, intre două elegii?
- Mă năpădea o nemulţumire de tip didactic, superior. Preferam să-mi mut nemulţumirea asupra muncii, sus trăgând-o
\ celei din existentă. Mi-aduc aminte ca Elegia a doua, Getica nici măcar nu se numea Elegia a doua, Getica şi nici măcar nu o scrisesem in cele două seri, ci altcândva, în altă parte. O paranteză?
- O paranteză.
- Dintre modelele mele existenţiale niciodată nu a făcut parte şi Eminescu. Opera lui, întotdeauna, ca şi în secunda asta, îmi apare ca o operă copleşitoare. Omul, întotdeauna, ca şi în
•ky clipa asta, îmi apare fără nici o fisură morală. Dar nu ştiu de M ce- nu tipul său existenţial m-a atras, după cum nu m-a atras K niciodată tipul existenţial al unui Blaga, Arghezi sau Barbu.
624
NICHITA STANF.SCU
PROZA
625
Modelul meu intim şi fremătător l-a constituit întotdeauna destinul lui Vasile Pârvan, în care strălucirea, integritatea şi patetismul omului, indiferent cât de bântuite ar fi de tragediile lui personale, mi-au apărut a fi de natură sublimă. Nici însuşi Bălcescu nu mi-a apărut vreodată având acea natură sacerdotală 6(2 poeta vates a lui Vasile Pârvan. Am scris de mai multe ori despre această minunată fiinţă. Niciodată nu am fost mulţumit de cum am scris despre dânsul. Poemul eseu Vasile Pârvan -Stâlpul m i se pare insuficient, iar Elegia a doua, Getica, numai o tânjire dea înţelege măreţia avertismentului său istoric. Nu putea să lipsească din // elegii în nici un caz, după cum nu putea sâ lipsească din poemul Intrare-n muncile de primăvară, care conţine în el ceva din făptura vie şi gânditoare a lut Vasile Pârvan. Aceste poeme general umane şi profund naţionale totodată au ceva din motivele geometrice ale covoarelor populare olteneşti, care nu sunt făcute pentru a călca cu piciorul pe ele, ci cu privirea, fiind alcătuite sâ împodobească pereţii, iar nu podelele. Mărturisesc că-mi este destul de neplăcut sâ vorbesc cu satisfacţie despre o lucrare a mea, dar, în acelaşi timp, mi-aş deteriora zidul umplându-1 cu prea multe ferestre ale modestiei, încât n-ar mai rămâne din zid decât o fereastră şî atât. 11 elegii este un zid cu două ferestre.
— Scrii în starea de spirit impersonală. Argumentează-ţi opţiunea.
— In primul rând, vreau să subliniez, că după părerea mea, dar sunt sigur că am dreptate, starea de spirit impersonală este cea care dă măreţie scrisului, căci personalitatea poeziei cuiva nu stă în starea dc spirit a autorului si nici în textul poemului, ci în sutele si miile de mii de cititoti care refac pe sinea lor sinea impersonală a stării de graţie.
— In al doilea rând?
-Recent, fiind în Munţii Vrancei, mi-am fracturat un picior. Şi, hind eu izolat de un mijloc de transport apropiat, un ţăran mi-a cântat din fluier în dreptul gleznei, spunându-mi
Că durerea se îmblânzeşte prin cântec. Durerea se îmblânzeşte şî prin poezie. Poetul cântă din cuvinte la osul rupt al existenţei. Dar ce credeţi dumneavoastră, câ osul rupt al existenţei are mijloace de transport prin apropiere?
- M-ai convins. Spune-mi după ce ai scris 11 elegii, imediat ■după ce ai scris 11 elegii, ce ai făcut?
- Am fugit de acasă.
- Unde se poate fugi?
- In orice loc unde nu este vorba de tine şi despre obsesiile tale sau în fericitul anonimat.
' —Şi totuşi, Nichita, în anonimat tti conservi personalitatea, adică exact ceea ce se opune anonimatului. A'« în anonimat te dezidentifici.
- Mă dezidentific numai când scriu versuri sau când am o patimă.
- Deci, starea generală e starea de anonimat.
- Da, starea generală e starea de anonimat.
- Şi cea mai fericită?
- Şi cea mai fericită!
- încearcă să o defineşti.
- Starea anonimă este raportarea realului la trup, la simţuri, Ia pofte, la dorinţe, la satisfacţii, iar nu crearea unui real prin cuvinte sau recrearea unui real prin cuvinte, care este starea de creaţie. De-aia, personalitatea creatorului îl fereşte pe acesta de exacerbarea eului său şi îi îngăduie duminica anonimatului.
Paranteza rotundă
Mi-am aşezat hârtiile şi pixul în geantă, am făcut noi socoteala I' cam când ne-arn putea întâlni.
— Vineri, mi-a spus Nichita, vineri; marţi, mă operei (era %_*âmbătâ), miercuri şi joi stau în spital, vineri vin, cautâ-mă
626
NICHITA STANESCU
627
vineri pe la prânz., tâmplărie, frate, ce vrei, desface acolo osul, îi pune un şurub, o scândură, eu ştiu ce, vino vineri. L-am sărutat cu privirea şi am dat să plec.
— Ţine-mi pumnii marţi! mi-a zis.
— Da, da, am răspuns, deşi nu simţeam nici un pericol. Nu am luat liftul, la etajul patru, unde stă poetul, liftul nu
opreşte decât Iu urcare. Are el o defecţiune. Coboram pe scări şi gândeam că Nichita nu are încredere în confesiunile aparent neliterare, că, dacă le reuşeşte uneori, o face bruscat, deci nu îmi rămâne decât soluţia de a fi sparring-partner dur, nemilos. Ajunsesem în stradă, îl gândeam, deodată filmul s-a oprit pe o singură imagine. Inerţia nu a reuşit să o clintească.
Eram într-o seară ba el, ba masa rotundă, îmi povestea necazuri. Avea privirea de oţel. Cuvintele tăiau şi trebuia să fac slalom printre ele pentru a nu mă bisa rănit.
— Aurclîan, mi-a spus, dacă trebuie şî o sinucidere pentru înălţimea lui Eminescu, va fi, dar, mă gândesc că, uneori, e mai greu sâ trăieşti.
Cu o oră în urmă îmi spusese că Eminescu, deşi copleşitor ca om şi ca operă, nu îi era model existenţial. Am surâs şi am grăbit pasul.
I
I
'fi.
PIERDEREA INGENUITĂŢII LECTURII
-Titu, scriem de atâtea zile Antimetafizica şi nu mi-ai pus o întrebare esenţială, de care mi-era foarte frică, îţi mărturisesc, câ-n mod legitim ai să mi-o pui, dar, insistând atât să o pui, aproape că te silesc eu să o ridici.
Tu crezi că un scriitor profesionist mai are o candoare în faţa lecturii? Tu nu te-ai întrebat pe tine şi, prin asta, sâ mă întrebi şi pe mine cum ţi-ai pierdut inocenţa lecturii?
- Nkhita, poate m-aş fi apropiat de întrebare într-un capitol în care să facem o listă a cărţilor fundamentale pe care le-ai citit, un capitol aparte.
Nu ar fi sunat chiar aşa. După ce mi-am plimbat ochii prin mai multe cărţi, m-am oprit doar la câteva cărţi de poezie şi de filosofic, pe care le citesc tot timpul. Sigur că fiecare autor are generaţia lui, dar ea este formată din cei care luptă împreună pentru aceleaşi mari idei. Abia judecate ca vârste ale ideilor, generaţiile au importanţă pentru istoria literaturii. Pasiunea cu care îi citesc pe aceşti autori este încă puternică, lectura mea are candoare. Pierderea ingenuităţii lecturii o aflu tot de Ut tine. De fapt, eu am hotărât să scriem această carte pentru că aveam nevoie de încă o carte după care să învăţ. Ai ridicat întrebarea, răspunde:
— Pierderea candorii în lectură e sfârşitul lecturii şi începutul unei creaţii de tip propriu, la începutul unui dialog, dar, mai apoi, de sine stătătoare.
628
NICHITA STANESCU
PROZA
Cărţile primei copilării a lecturii au fost parcurse cu sufletul la gură şi mai toate aveau un caracter epico-fantastic. Sute şi sute de romane poliţiste, nopţi nedormite, spaime şi victorii trăite de eroi. Izbirea cu clasicii a fost scrâşnită.
Primii clasici pe care i-am citit, cu excepţia Amintirilor din copilărie a lui Creangă, care nu mă interesa câtuşi de puţin, nepârându-mi-se grozav faptul că strivea câteva muşte cu ceaslovul sau că nu ştiu ce treabă avusese cu o pupăză dintr-un tei, primele lecturi ale clasicilor mi-au dat un frig în mine exact aidoma aceluia pe care ti-1 dă banca în cate stai în clasă, în prima zi de şcoală. Tot romanele de aventuri, până la urmă, au fost cele cate, până la 16-17 ani, mi-au întreţinut interesul pentru lectură. Mai târziu, descoperindu-l pe Topîrceanu, împreună cu prietenul meu Emil Popcscu, îl învăţasem aproape pe deasupra, iar compoziţiile noastre, îngânate după el, dădeau o mare jubilaţie. Visam amândoi să se spună cândva, într-un viitor absolut, despre noi, câ suntem topîrcenieni. Ni se părea culmea gloriei.
Ruptura şi saltul s-au produs cu prilejul citirii, într-o singură toamnă, a Călătoriilor lui Gulliver, a lui Don Quijote, a lui Moby Dick şi, fără nici o legătură, a lui Bacovia. Talentul autorilor (nu prea ştiam noi ce e acela un geniu) mi-a apărut la fel de atractiv şi de pasionant ca şi cel al lecturilor romanelor poliţiste, dar, peste aceasta, apărea un abur misterios şi măreţ, ceva care reformula natura, ceva pe care, instinctiv, îl simţeai a fi fiind departe, sus, în conştiinţă. După acea toamnă, n-am mai putut să citesc nici un roman poliţist, decât, rareori, un John Le Carre, bunăoară, cu spionul lui care vine din frig, un Graham Greene, cu Americanulliniştitsau Cheia de sticlă a lui Dashiell Hammett. Dar astea nu mai erau de multă vreme romane poliţiste, ci romane care foloseau câteva tehnici poliţiste.
îmi pierdusem virginalitatea lecturilor romanelor dintâi, din seria neagră sau din scria SubmarinuluiDox. Mi-au apărut
.  deodată penibile, puerile, un fel de hoţii şi vardiştii, în care,
;   tot timpul binele învinge răul.
In rest, focuri de arme, crime şi anchete. N-aş putea să spun că mi-am pierdut inocenţa în fata romanului Moby Dick, la lectură. După pierderea inocentei fundamentale, sunt fel si
'  feluri de inocenţe pe care le pierzi în lectura operelor funda-
'i mentale.
l^.      Aş îndrăzni, spun un lucru foarte crud, asumându-mi riscul jt de a răni pe cei care ne citesc acum, aş zice câ acele texte pe care 1 încă le mai citeşti cu inocentă sunt textele al căror mesaj este $ mai puternic decât mesajul tău propriu. De exemplu, când te înfiori cu inocenţă de un menuet de Mozart, e clar tă starea „■  de menuet din rine e mai mică decât cea cuprinsă în cântecul indicat. Aşa se face că, un cititor de bună calitate, în cele din .| urmă, ajunge la numai câteva cărţi de căpătâi, ■ţ       O carte de căpătâi presupune o putere mai mare a cuvân-Ş tutui decât puterea cuvântului la care ai ajuns tu însuti. în acţiunea de contemplare a lumii din afara ei, descinsă din ? alienarea proprie, cartea de căpătâi reprezintă singura legătură, nu dintre eul personal şi natura obiectivă, ci dintre eul "..  personal şi eul superior. Cărţile favorite se schimbă, dar din ele se aleg, în cele din urmă, cărţile de căpătâi. îndeobşte, cărţile de căpătâi sunt şi cărţile arhetipale sau prototipale ale dimensiunii estetice. E firesc să fie asa pentru că, dacă peste o lucrare au trecut două mii de ani şi mie ea încă mai îmi aminteşte fastul ei primordial, e cât se poate de clar că ea a fost rezistentă la trauma manifestată prin dimensiunea ttagicului şi a măreţiei tragicului faţă de traumele ulterioare, fiindu-lc tot timpul un punct de referinţă.
Ultimele cârti de căpătâi depăşesc cu puţin Renaşterea, iar <■ cele ale secolelor XVIII, XIX, XX, mă gândesc la capodopere, |v n-au trecut încă prin proba focului unui timp istoric confir-K mativ. De Ia Ghilgameş la Cărţile morţilor şi de la îliada la
630
NICHITA STANESCU
PROZĂ
631
Odiseea, mai nimic nou nu a apărut sub Soare. Cel mult piramida a devenit mai nisipie prin pierderea de nisip şi deşertul, mai nuanţat cu dune.
Raportul cu cărţile de căpătâi, referinţele şi citatele, interpretările şi reinterpretărîle sunt aproape de neignorat în orice capodoperă modernă. Shakespeare, care este un început, o dată cu Faustul gocthcan, abundă în aluzii la cărţile de căpătâi. Opera shakespeariană şi opera goetheană, din punctul de vedere al poeziei, nu sunt încă nişte cărţi de căpătâi certe, dar nevoia din ce în ce mai sporită de a te referi la ele este un semn sigur de această devenire a lor. Balzac, în Comedia umană, dădea o replică Divinei comedii, care, la rândul eî, dădea o replică la textele asiro-caldeene, feniciene sau iudaice.
A compara literaturile te dezvaţă aproape total de ingenuitate, dând lectorului un alt tip de savoare, mult mai intensă şi mai nubilă. Actul cunoaşterii se schimbă din mirare în posesiune, din posesiune în nostalgic, din nostalgie în precept.
Acest tip de cunoaştere ne invită la o reevaluare superioară a versului eminescian, în aparenţă profund liniştit, „Privitor ca la teatru". De bună seamă că ai sâ mă întrebi, văzând atâtea referinţe la textul eminescian, dacă volumul Poezii este o carte de căpătâi şi dacă este într-adevăr carte de căpătâi, nouă, celor care scriem la o sută de ani de la apariţia ei editorială, ce ne mai rămâne dc scris? Risc un răspuns fără să-mi pui nici o întrebare.
în cazul literaturii române, fără nici îndoială, volumul Poezii este o carte de căpătâi. Numai opera, în cazul literaturii universale, ea este nucleul unei cărţi de căpătâi. Numai opera noastră şi a urmaşilor noştri o poate spori în măreţie prin consecinţele ei creative până la a o impune în constelaţie drept Luceafăr, cum şi este.
Fără voia mea, vorbind despre Eminescu, m-am emoţionat şi-ţi cer iertare pentru ultimele fraze, cam scorţoase şi cam crispate din această pricină.
i        - L-ai simţit vreodată pe Eminescu ca pe o povară? L-ai in-vidiat? L-ai urât? De iubit ştiu că l-ai iubit de când l-ai cunoscut. \        — Cum ţi-am mai spus, Eminescu, cel puţin în cazul meu, a fost o revelaţie a primei maturităţi, el nefiind accesibil, aşa cum pare, la prima vedere, decât printr-un strat superficial. Ce ură? Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! Şi ce povară? Nici %    nu poate fi vorba despre aşa ceva! Nu există zi în care să nu J|>   apară măcar o dată ca punct de sprijin al oricărui tip dc con-%i    versaţie. Au fost perioade în care i-am simţit aproape prezenţa fizică.
}ţ Eminescu este un geniu mult mai cordial decât aşa cum ni-1 înfăţişează fotografiile lui antume şi efigiile lui postume. Uneori, îi simţi versul viu ţâşnind din forma clasică în univers, amărăciunea, tristeţea şi, cel mai des, inteligenta lui, luciditatea lui fără seamăn.
Lirismul adevărat e o srare a sentimentului inteligent. Nu emană din glande. Nici din pofte. Nici din lacrimi. Nici din palpit.
Admiraţia pe care o stârneşte nu este cea pe care o stârneşte o vedetă. Fa nu stârneşte mugete sau aplauze. Ea comunică imediat, încurajează, te ridică la nivelul lui de gândire. Când l-ai înţeles, nici nu mai are imfwrtantă că nu sunt scrise de tine. Vibraţia devine importantă pentru câ ea există într-un univers bine constituit, superior universului obiectiv.
Eminescu este propria sa operă, iar faptul câ a şi existat ca om, aproape că e ceva în plus.
- Care text despre Eminescu te-a impresionat cel mai tare?
- „Băiet fiind, păduri cutreieram".
- Textul cărui critic?
- Eminescu încă nu si-a găsit criticul. Ce s-a scris până acum despre el, cu excepţia scurtei prefeţe a lui Fi tu Maiorescu, nu atinge prin interpretare măreţia operei eminesciene în genere, ce s-a scris despre Piramidă e mult mai puţin important
-i.     decât şansa de a o vedea cu ochii. Camil Petrcscu declara într-o
632
NICHITA STANESCU
PROZA
633
poezie a lui: Eu am văzut idei. Multora le-a plăcut acest vers, mie nu-mi place defel. Cum să vezi idei? Mai bine trăieşti nişte idei.
învăţarea pe de rost a poemelor fundamentale din Eminescu e un fapt intelectual mai solid decât relatarea imaginarelor lui aventuri erotice. Dar mi se pare că vorbesc mult prea mult spunând mult mai puţine.
- Care din poemele scrise de Mihai Eminescu îţi plice cel mai mult?
- Odă (în metru antic), toate sonetele, Luceafărul, Kamadeva. Acestea înainte de oricare altele şi fiecare din altă pricină.
Evident, restul poemelor au aceeaşi măreţie si, fără de ele, aceste câteva poeme n-ar avea alonja piscurilor.
- Te rog nu mă considera superficial, dar sunt foarte curios să ştiu de ce. ..fiecare din alte pricini", aceste poeme sunt fimdamentale in opera lui Eminescu?
- Nici tu nu mă considera superficial câ voi încerca să-ţi răspund numai prin câte o propoziţiune sau o frază la ceea ce ar trebui sâ-ti răspund cu un amplu eseu.
Oda (în metru antic), pentru că se începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română.
Sonetele şi, în special, Trecut-au anii, pentru totalitatea unui univers cristalizat in numai două catrene si două terţine.
Luceafărul— fără comentarii.
Kamadeva - pentru câ fantezia poetului, viziunea lui devin brusc contemporane şi în desăvârşită egalitate cu o replică shakespeariană sau cu un poem baudelairian. în acelaşi timp, aş mai spune despre Kamadeva că este un poem foarte sământos şi până acum numai câteva din seminţele lui au înflorit marcând poezia posteminesciană, altele având sâ înflorească în viitorul apropiat şi în cel îndepărtat.
I.ista cărţilor, a autorilor, a personajelor de căpătâi pentru Nichita Stănescu:
- Biblia; Ghilgameş; Cărţile morţilor, ale egiptenilor; Eao-Tzc - Cartea Dao-de-tzin; Odiseea; Doisprezece cezari de Suetoniu; Satiricon; Gulliver's travels; Don Qitijote; Faust; Hamlet; Mioriţa; Eminescu; Baudclairc; Moby Dick; Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte; Bacovia.
634
PROZA
635
O ÎNTREBARE, UN RĂSPUNS
- îmi vorbeai despre Ghilgameş si Enkidu. lini spuneai că Ghilgameş a simţit că există moarte în momentul în care a murit Enkidu. Trebuie ca Gilgameş să fi fiost singur, îngrozitor de singur, dar fiară să-şî dea seama de singurătatea lui Ajută-mă să-mi explic mai bine această singurătate de care cel singur nu este conştient.
- Niciodată moartea nu este un exemplu personal. Dc altfel, e simplu: experienţa maximă a unei vieţi, finalul ei, moartea, sunt atât de absolute, încât prin firea lucrurilor, prin destin si prin accident, ea nu mai comunică în nici un fel. Adevărul pur al fiecărui om lucid este acela că, mai devreme sau mai târziu, el va muri.
Sentimentul total al acestui fapt produce, mai accelerat sau mai leneş, în fiecare, un design virtual al unui real al vieţii sale.
Schimbarea în cuvinte, în mesaj, a trecătorului, a pieri-torului, este, de la începutul umanităţii până acuma, singura şansă a singurătăţii dc unul singur transformată în impersonalitatea mesajului general.
Istoria nu esre, din acest punct de vedere, cuprinsă între războiul Troiei şi cel de-al doilea război mondial. Troia este un mesaj, nu muritorii ei, ci nemurirea mesajului lor o reconstituie pe ea, punct de referinţă.
Şi acum, am sâ încerc să-mi dau mie însumi o explicaţie la întrebarea ta fundamentală, care, bineînţeles şi excluzându-i
nuanţa, conţine, în ceea ce te priveşte pc tine, propriile tale răspunsuri sau nuclee de răspunsuri ta ca.
Copil fiind, nu-mi imaginam că altceva ar fi altceva decât însumi, că, vorbind, existentul nu vorbeşte.
Tăierea pe butuc a gâtului de lebădă al Măriei Stuart - mă întorc şi zic: eu sunt Măria de Stuarr - deci, râierea pe butuc a redesprinderii mele conştiente din totid totului s-a produs pe banca de lemn rece a clasei întâi primare, când, înspăimântat, am fost rupt din natura lucrurilor şi azvârlit în propria mea natură prin ruptură, atunci când semnul o-i, oi începuse sâ însemne chiar nişte oi, deci nişte fiinţe care au numele de oaie.
In genere, cuvântul mama, cuvântul tata sau propriul meu nume erau nişte simple ţipete, Mama a devenit mama şî tata a devenit tata şi eu am devenit eu abia atunci când misteriosul nume ne-a numit, lăsând o distanţă prăpâstioasă şi verticală, aidoma unui canion, înrre mine şi numele meu şi între ceea ce era şi ceea ce fusese numit câ era.
Numele este strămoşul cuvântului. Numele, ca şi moartea, se petrece tot timpul şi oricând. Moartea numită niciodată nu este propria ta moarte. Moartea văzută, simţită şi trăită a altora, ea arc numele de moarte. Ea te dcslămureşte de neam şi îti dă propria ta frontieră. Moartea proprie nu are nume. Nu vreau sâ fac o speculaţie, spunând câ ea este a altui nume, dar sunt convins că ea este coincidentă cu resorbirea cuvintelor în cutia Pandorei, de unde căzuseră.
Adevăratul contact al poetului nu este cu fiinţa solidară cu el sau cu fiinţa generală a speciei. în acest sens, niciodată cuvântul nu va naşte natură. El va naşte numai cuvinte. Dar, tot în acest sens, cuvântul are mai multă natură în el decât natura exclusă numirii. Dragostea, iubirea şi amorul şi, mai presus de toate, dorul sunt singurele căi de comunicare cu inconiunicabilul altcuiva.
636
NICHITA STANESCU
637
Dragostea stârpeşte cuvântul şi văduveşte moartea cu o viaţă. Dorul arde ideea de timp, dacă nu chiar timpul însuşi, fierbe cuvintele până le spulberă şi neînţelesului îi dă un ton făcut din înţeles.
A fi poet nu înseamnă a avea talent, ci a avea dor. Cine are dor, cu cât dorul este mai mistuitor, cu atât sensul cuvintelor ce-1 exprimă îşi modifică ghirlanda în jurul neînţelesului absolut.
Dacă tendinţa poeziei ar fi adevărul, ale cărui limite Ie-a exclamat cu groază Eminescu în versul său genial: Uf ide să găsesc cuvântul ce exprimă adevărul?, atunci poezia ar putea fi fabricată, ar putea fi socializată şi tipizată. Până astăzi mă tulbur încă de poezia Necunoscuta a lui Baudelaire.
Poezia este necunoscuta fundamentală a spiritului uman. Dimensiunea tragicului, provenită din alienare, dulceaţa cuvântului, provenită din sensul lui, toate sunt dedicate fundamentalei necunoscute. A avea suflet înseamnă a fi poet.
Poezia nu va pieri niciodată atât timp cât vor fi oameni. Oamenii cu suflet viu au nevoie de sufletul scris, sufletul tulbure are nevoie de sufletul limpede, întocmai cum focul si gheaţa stau îmbrăţişate de-a pururi.
ADEVĂRATELE AMINTIRI
— Nichita, de care afnifitire nu poţi să treci? -întrebarea dumitale comportă un răspuns mai lung.
Penttu că, la ea, nu poţi sâ răspunzi de cutare sau cutare amintire pot să trec, iar de cutare sau cutare amintire nu pot să trec. în genere, natura fiecărui om, natura amintirilor fiecărui om are o preponderenţă epică. întâmplările propriu-zise nu revin niciodată la fel. Acelaşi şi acelaşi episod, de fiecare dată îl memorezi altfel şi îl relatezi altfel. Dc fapt, acest soi de amintiri flutură înapoia prezentului acut care le stârneşte ca faldurile unui steag zdrenţuit de lancea sa, când adie vântul sau şuieră furtuna. Aş zice că importanţa lor pentru individ e minoră şi, în genere, dc un caracter inrimist, subiectiv si schimbător ca un caleidoscop cu cioburi colorate de sticlă, din care se vedeau odinioară, pe la bâlciuri cu danii în lanţuri, cu tirul în figurine de tablă care declanşau jocuri puerile, cu datul în bărci, cu gogosile cele bune şi cu înşelătoarea vată dc zahăr. Toate acesrea se contopesc într-o singură senzaţie de bunăstare a bâlciului. Pieritoarc amintiri, senzaţii oarecare. Adevăratele amintiri însă...
— Care sunt adevăratele amintiri?
-Adevăratele amintiri sunr cele ale formaţiei unei conştiinţe, acelea care şlefuiesc cu carnea vie a experimentului, care îmbracă şi dau trup şi fiinţă devenirii unei idei despre lume, unui punct de vedere mai general de abordare a existenţei.
638
NICHITA STANESCU
PROZA
639
Bildungsromanul are foarte îndepărtate rădăcini în mitologie, în Vede, în Ghilgameş sau în legendele biblice, până la greoaia formulare a Afinităţilor elective, până la Muntele vrăjit al lui Tlicmas Mami sau, în genere, în roată această greoaie literatură lipsită de tainice sau plină dc înţelesuri. A zice câ, dând la o parte amintirile senzaţionale si păstrându-le numai pe cele care au născut o revelaţie, fiecare om are un Bildungsroman al său, fiecare om matur, si diferenţa între două astfel de romane nu stă atât în întinderea lor epică şi în bogăţia picarescă a întâmplărilor, cât în profunditatea unora dintre ele. Decursul vierii unui om care arc chemarea poeziei este neobişnuit de interesant pentru câ, mai mult sau mai puţin, el rezumă decursul altor existente, fiecare dintre aceste existenţe având, bineînţeles, ca trăsătură de conştiinţă, sentimentul alături dc idee. -Adevăratele amintiri însă...
- Sunt poeţi binecunoscuţi la care talentul este un datus nascendi şi pe care, adeseori, excesul de talent îi si ratează de la o mare misiune. Aş trece, în această categorie, pe Sergbei Esenin, cât şi latura poetică a operei lui Sadoveanu. Esenin îmi apare ca un filament de bec care cade supraîncărcat de voltaj, iar stilul sadovenian tot ca un hlament de bec care legumeşte spraîncărcarca electrică împărţind volţii în patru şi împletind firul în trei. Evident că există şi o altă structură, una progresivă. Un exemplu este Riike. A debutat cu două cărţi insignifiante si a spart caldarâmul cuvintelor cu a treia, pur si simplu genială. Dar, cum se zice. câte bordeie atâtea obiceiuri.
- Adevăratele amintiri insă...
-Mi-aduc aminte, eram în liceu, deprinsesem cu greu meşteşugul ritmului şi al rimei dc care mâ simţeam foarte atras.
în unele ore lungi şi plictisitoare, cum ar fi bunăoară cele de geografie, care nu m-au interesat niciodată, sau cele de botanică, care, de asemenea, nu m-au interesat niciodată, abia dacă ştiu una sută de nume de flori şl de plante, natura
nepreainteresându-mâ (aşa-zîsul sentiment al naturii, în afară de faptul câ îl consideram absurd, îmi lipsea cu desăvârşire), continuam drumul lung si spinos al învăţării diferitelor tipuri de ritmuri şi de rime. Neputând să le scriu pe caiet, căci m-ar fi observat profesorii ca nu îmi văd de treabă, mă uitam în gol pe fereastră sau pe rablă şî Ie complineam în gând. Ajunsesem la o atât de mare dexreritare, încât totul complineam în creier, :r nemaiavând nevoie de hârtie, şi aveam şi o memorie forml-f dabilă a acestor compuneri, astfel că purtam sutele de poezii ţ cu mine, oriunde aş fi fost, gata sâ răspund la cea mai mică solicirare.
Obiceiul acesta mi-a rămas până acum, când dictez foarte ,' iute o poezie şi nimănui nu-i trece prin cap câ ea e gândită şi compusă gata de nu ştiu când, iar că momentul dictării este aceia în care eu o expulzez din memorie, gâslndu-î tonul adecvat pc care nu i-l găsisem până atunci. Dc altrel, ca un echilibru independent de mine şi creat dc tipul meu de memorie, de îndată ce scriu sau dictez o poezie, o şi uit. Aşa se face că, dimre poeziile mele scrise sau publicate, nu ţin minte nici una pc dinafară, clar cele care abia urmează să fie scrise sau dictate îmi stau în memorie pândind un moment potrivit în care-şi găsesc tonul ca să mă eliberez de ele
Acum, de exemplu, am versuri mai vechi de cinci ani si viziuni mai vechi de zece ani, ncrezolvate, încât, încuiat într-un cub şî rupt de orice realitate aş mai avea încă de muncit asupra materialului adunat câţiva ani buni dc zile. - Adevăratele amintiri însă... f.;       - în cursul superior al liceului mă împrietenisem la toartă |; cu trei colegi de clasă ai mei. Cu Emil Popescu, Mircea Petrescu şi Valeriu Pârvan, fiecare dintre ei de un umor extraordinar de ■M- inedit, la grupul nostru, se mai adăugase şi Morel Wolf, alt K coleg care avea un umor absurd, în felul lui unic.
640
NICHITA STANESCU
PROZĂ
641
Emil descoperise la un anticariat un volum de Parodii originale lui Topîrceanu. Cartea aceasta o consider şi astăzi ca pe o capodoperă a genului. Parodiile le-am citit toţi patru dc atâtea ori, încât, in cele din urmă, cartea devenise o ferîdiţă.
într-o bună zi, tot frecând eu la parodiile lui Topîrceanu, deodată m-am întrebat: Cine o fi idiotul ăsta de Tudor Arghezi de carc-şi bate joc atât de total Topîrceanu? Ţin să spun câ, până la această întrebare fundamentală, credeam că o poezie mai frumoasă ca Nunta Zamfirei nu există pe lume şi câ ea este de neatins, fenomen care s-a mai repetat cu mine atunci când am auzit Moartea căprioarei, citită dc amor. Dintr-un anume punct de vedere, aveam dreptate. Într-adevăr, Nunta Zamfirei şi Moartea căprioarei, în genul lor, sunt două capodopere dc neatins. Atâta doar câ eu nu îmi dădeam seama că se poate scrie şi altfel decât în genul lor. Nu-mi dădeam şi nu-mi dădeam seama. Pentru câ, de fiecare dată, am comis ample trădări faţă de model.
Dar să revin a întâmplarea parodiei după Tudor Arghezi. Un anticar mi-a vândur Cuvinte potrivite, si când am citit-o, m-a apucat pur si simplu ameţeala. Idiotul de Arghezi era chiar cel mai de seamă poet al acelei vremi de până la descoperirea lui Ion Barbu şi a lui Rlaga. Plumbul lui Bacovia îl citisem la timp; dacă nu mj înşel, Bacovia fiind singurul mare poet acceptat de manualele proletcultiste ale epocii. Pe ceilalţi nu aveam cum sâ-i aflu, decât să-i cucerim rând pe rând cu lasoul.
între timp, făcusem rost şi dc Florile de mucigai care mi-au plăcut cu mult mai puţin, pentru că, independent de existenta acestei cărţi pe care n-o cunoşteam, produsesem vreo două sute de poeme argotice, foarte apreciate de prietenii mei, teribiliste şi obrăznicite, eu fiind pe atunci râu de cuvânt, fără mamă, fără tată şi fără nici un Dumnezeu. Era o zonă deci cumva familiară.
De Miron Radu Parascbivcscu şi Cânticele lui ţigăneşti, am aflat foarte târziu, la facultate, nu le-am receptat deloc şi pe chestia asta Miron Radu Parascbivescu, care era un fel de ferment literar, la care toţi chemaţii şi nechemaţii trăgeau şi el le dădea adeverinţa de talent, nu m-a înghiţit absolut niciodată. Poate şi din pricina faptului că, fără voia mea, asistasem la minimalizarea lui ca talent literar, făcută de un alt scriitor al nostru, căruia, din delicateţe şi din dragoste, nu-i pomenesc numele aici. Scriitorul în cauză mă arăta cu degetul şi eu, mut, lipit de perete si cu vocea tăiată, căutam o usă pe cate să fug, care nu-mi răsărea deloc în cale, în timp ce, la modul indexa), eram arătat, spunându-i-se lui Miron Radu Parascbivescu următoarele minciuni:
- Asta este poet, tu eşti nimic!
- Totuşi, sunt şi eu vin trăgător de ehtâ! răspundea Miron Radu Parascbivescu.
- Nu eşti nimic! s-a mai strigat la el.
Acesta se făcuse de tot mic şi de tot negru. A fost o scenă melodramatică, stupidă şi în care oricine altul de fată iVn-tâ ar fi păţit acelaşi lucru. Am încercat mai târziu să-1 împac pe Miron Radu Parascbivescu, trimiţându-i o carte cu o poezie dedicată lui pe pagina de gardă, mi-a mulţumit delicat princr-o scrisoare, dar, la puţină vreme după aceea, m-a înjurat fără nici un fel de scrupule într-un articol nedemn de el şi de mine, necirându-mi numele, dar minimalizându-mi versuri rupte din context şi, de altfel, şi aşa agreabile.
- Adevăratele amintiri insă...
-Tocmai voiam sâ vorbesc despre poezia argotică care a fost, într-un fel, prima mea devenire şi care, ulterior, a constituit şi cheia cu care am deschis înţelegerea si prietenia pentru mine, când încă nu eram publicat, a câtorva poeţi care debutaseră în presă prin anii '56—'57, sâ tot fi fost.
642
NICHITA STANESCU
PROZA
643
Pe atunci, era o mare treabă să fî publicat în presă pentru că eram relativ tânăr şi nu publicasem.
Nici nu mai ştiu cum m-am împrietenit cu Grigore Hagiu, în a cărui cămăruţă de la subsol am locuit un amar de vreme împreună cu George Radu Chirovîci. In perioada aceea, noi îi degustam si îi invidiam în taină pe Cezar Baltag, pe misteriosul Mircea Ivănescu, atât de rafinat şi atât de cult, pe Mitică Peristerie, autor ai Micilor munci ale lui Hercule, mai în vârstă decât noi, pictor de firme, grec în gândire până la alexandrinism (dar de o timiditate fantastică în (aţa tiparului, şi a cărui operă, prin moartea lui prematură, rămâne în sarcina câtorva prieteni care l-au stimat sa i-o tipărească postum), pe latinistul înveterat Florea Fugariu, care ne-a dat în cap cu buchea limbilor latine si cu Ion Budai-Deleanu.
Florea Fugariu, pe atunci asistent universitar, locuia într-o cameră minusculă, in formă de semilună, căci era într-un bloc cu fata rotundă şi camera respectivă era afectată sâ fie toata un tablou electric plin de prize. Acolo, petreceam nopţi de delir ale lucrării voluptuoase în cunoaşterea culturii.
Nu ştiu de ce, însă, nu am atâta dezinvoltură în acest moment să vorbesc liber şi fără auioprcjudecăfi despre acea etapă a poeziilor argotice, care a fost un fel de bulgăr de zăpadă în Inima mea. Agresiunea lor aparentă era ca un echilibru faţă de totala mea timiditate dc sfârşit de adolescenţă. Pândeam un nu stiu ce de natură inefabilă, mai degrabă un ton sau un timbru, şi-l coloram violent cu cuvinte, cam in chipul picturilor feministe sau, mai degrabă în chipul măştilor populare folosite încă si astăzi în diferite datini. Poezia argotică a fost pentru mine prima mască, iar smulgerea ei de pe chipul meu m-a costat o parte însemnată din chip. Dar ce bine mi-a fost, Doamne, cu mască!
- Care ar fi autoprejudecăţile?
- Ncconcordanţa modului meu de a înţelege poezia cum şî de a trăi poezia cu cel geniun de atunci, dar, în acelaşi timp, mai primitiv si mai puţin profund.
- A doua?
- A doua autoprejudecată este aceea că poeziile atgotice, făcute toate în gând, majoritatea nu cred că ar suporta lumina tiparului, ele având mai degrabă o natura jucată, natura primitivă a teatrului, provocând un fulger brusc, o anumită stare, nepropunându-se niciodată meditaţiei. Din punct de
: vedere al sentimentului, ele sunt descărcări fulgurante şi tipul lor special dc baroc ţigănesc sau, dacă vrei, de baroc de mahala seamănă tare cu vechiul teatru popular de păpuşi.
Apropo! Un accident cutremurător s-a întâmplat în timpul războiului în Piaţa Mare din Ploieşti. Banditul Mustâţea, teroarea avuţilor, dar şi a sărăntocilor, a fost împuşcat scurt, în piaţa oraşului, si a fost lăsat acolo timp de câteva zile, neridicat, ca să bage în sperieţi pc tâlharii încă existenţi, care profitau dc nenorocirile războiului. I-am văzut si eu, ca şi ceilalţi copii, trecând pe la distanţă dc el, cum treceau cu toţii, cutremurat de oroare fiind. Ceva din acest spectacol mi-a rânjit cuvintele din poeziile argotice care tocmai începuseră să-mi mistuie preocuparea.
- Adevăratele amintiri însă...
- Adevăratele amintiri sunt lucrurile pe care le-ai creat în decursul vieţii tale sau măcar le-ai înfăptuit. Pic sunt martorii adevăraţi ai unui destin.
- De care amintire nu poţi să treci?
- De amintirea de a mă fi născut cu rost. Refuz sâ cred câ ■ individul nu are un rost anume. De aceea, forjarea unui ideal,
1 naşterea, adolescenţa şi maturitatea unui ideal, felul fizic în care p'.el se naşte sunt ceva care nu se uită pentru că nu te uită ele.
m'' ■
644
PROZĂ
645
CÂNTEC (I)
- Cât de copil mai esti, Nichita?
— Ah, daca tu ai sti ce invenţie fantasmagorică am făcut
0 ciată cu Sorin Dumitrescn! El bătea acordul la chitară şi noi doi, foarte solemn, dintr-o dată, am cântat Cântarea de la
1 la 33. Nu ştiu dacă se poate scrie textul grafic, dar mimat prin vocale poate da o sugestie de cam cum devenea dânsul, de înzeiasem muierile. El era cam aşa, de tot aproximativ! Ne uitam ochi în ochi, trăgeam un acord sonor şi foarte jos, către nota sol, şi urlam ca apucaţii deodată: „1!" După aceea, mai modulat: ziceam: „Doo-oi!" Apoi, brusc: „Trei!" Acordurile încremeneau pe chitară şi noi sacadam: „Trei, şi patru, si cinci!" Acordurile se subţiaţi pe chitară şi noi urlam: „Ei bine, şase! Ei bine, şa-aa-aaa-apte! Punct. Opt, nouă, zece!" începea suişul după aceea, ca la armată, când se învaţă lecţia despre puşcă. „Unu-sprc-zece!" „Doi-spre-zece!" Pe urmă, el; bătea cu pumnul în toba chitarei şi, palid, urlam: „Trei-spre-ze-ee-ee-ee-ce!" Cădeam melancolic în bas, urcând ca la atac pe munte. „Patru-spre-zece, cinci-spre-zece, şase-spre-zece!" Şi mereu aşa, recapitulam în numere istoria literelor.
- Cât de copil ai fost?
— Cîtitond să nu se înşele, chiar astfel a fost dialogul nostru, depun eu mărturie pentru Aurel ian si el pentru mine. Dar, acum, aş vrea să continui cu câteva fraze ceva, ceva mai reci. Amintirea acelei însoţiri minunate într-un cântec stângaci — însoţirea cu pictorul Sorin Dumitrcscu - de data aceea a avut un caracter
'< antimetafizic, ca dovadă că astăzi mai stârneşte încă în mine i nu atât memorie, cât acţiunea memoriei. Prietena noastră de } familie, care se numeşte Oielia, tocmai mi-a spus azi • dis-de-dimineaţă, întorcându-se de Ia Turnu Severin, că, de-acolo, de la piciorul Podului lui Tratau, poeta Ileana Roman, care tocmai citise primul nostru „interviu" (a numit-o ea), s-a arătat foarte mulţumită de conţinut, dar foarte nemulţu-, mită de titlu. Cam aşa ceva îmi relata Ofelia: - De cc tocmai el, care este metafizic, scrie o Antimetafizică< Brusc mi-am adus aminte dc două versuri geniale ale lui Bacovia:
Sunt câţiva morţi in oras, iubito. Chiar pentru asta am venit să-ti spun.
Aurcîian, îngăduie-mi să dau o definiţie a Antimetafizicii, după care îngăduie-ţi sâ dai o definiţie a Aniimetafizicii\ O mic de formulări mi-au sărit din cap.
Una posibilă: nesprijinirca de nimeni şi adjudecarea de unul; alungarea memoriei în tot ce are ea mai tandru; a te sprijini de memorie numai ca de o idee; a renunţa la specie de drag dc individ, care există de dragul speciei; a fi sau a nu fi -aceasta nu este întrebarea; a acţiona în virtutea oricărui gând care are viteză de cunoaştere; a înceta sâ mori o dată cu specia; a avea curajul sâ mori dc unul singur.
Şi, acuma, dacă nu mă frângî de şale, te frâng de şale. Continuă cu o singură propoziţiune.
- hm dictezi lovitura?
- In seara în care a apărut primul capitol, am dus revista între colegi. O fată, de lângă iubitul ei, m-a întrebat: — Aurelian, Antimetafizica este dialectica? I-am spus: - Dacă tu vei ajunge să îl urăşti pe el şi vei vrea să îl distrugi, iar el îmi va provoca mie un rău atât de mare încât să îmi trezească mânia şi să lupt împotriva lui, şi voi avea curajul atât de curat, încât să îl înving, victoria mea ar fi victoria ta?
646
NICHITA STĂNKCU
'ROZA
647
-Te asumi pe tine însuti. Dar si eu mă asum pe mine însumi. De aceea, clădirea maiestoasă a Antimetafizicii îţi propun să ignorăm cu câtă jertfă se face, iar prima jertfă este ignoranţa, şi asta dacă vrei cu totul şi cu totul să te mint. Pentru că, în fapte, revelaţia e singurul călău al existenţei. Şi, cum zice cântecul:
Cine iubeşte fi bisa Dumnezeu să-i dea pedeapsă.
Dar ce-aş mai putea eu însumi adăuga acestei ignorante pline dc revelaţii?
- Ai vrut vreodată să ucizi:
- Da, am vrut să ucid.
- Ai ucis?
- Da, am ucis! Am ucis animale, am ucis plante, dar, mai presus de orice, am pus menghina creierului meu cenuşiu pe gâtul logosului şi l-am strâns până la sufocare.
Mi-aduc aminte când eram tânăr şi frate cu poetul Odgon. Hagiu. Odată, el s-a uitat nedumerit la mine şi mi-a spus:
- Mă, tu, când scrii un vers inspirat, ucizi doi-rrei poeţi. Voi credeţi câ a ucide un poet c ceva dc bine? Voi crederi
câ uciderea unui poet este aidoma cu execuţia unor dezertori? Apropo!
Regizorul Andrei Blaier mi-a povestit că, documentându-se pentru un serial, a văzut o serie de jurnale dc epocă şi, acolo, o execuţie. Câţiva dezertori din al doilea război mondial fuseseră duşi desculţi ca să fie legaţi de stâlp şi executaţi exemplar. Unul dintre ei tremura de frig în timp ce era legat cu frânghie, de stâlp. Altul, deşi desculţ, mai curios decât desculţ, se uita mirat la aparatul de filmare pe care nu-1 văzuse niciodată. O rafală bruscă şi un şoc atât de puternic al pierderii vieţii la tinereţe, încât coti dezertorii, murind, rupseseră frânghia de pe stâlp, căzând cu capul în zăpadă.
Relatarea lui Blaier mi se parc infinit mai puternică decât | simpla vedere a unui film. Mulţi dintre cei care au in ei |; dezertarea rup frânghia realului, căzând cu capul în zăpadă. Precis că am ucis dacă am înţeles acestea.
- Ce te-a liniştit?
- Ploaia si ninsoarea.
- Ai îngropat morţii?
- Nu, niciodată. Nici pe tatăl meu, când l-am însoţit n-a fast propriu-zis o îngropare. Eu nu am morţi. Am un sentiment năprasnic de întemeietor. Toţi strămoşii mei au fost pe cai. Eu sunt primul dintre eî care a călcat pe pământ, a descălecat. De aceea şchioapât, de aceea mi se rup ţurloaiele.
Eu nu am îngropat si niciodată nu voi îngropa pe cineva. | Dacă fiii mei spirituali vor fi mândri de mine, nici ei măcar nu mă vor îngropa, ci mă vor ţine treaz în spiritul lor. Acţiunea, chiar dacă sc sfârşeşte cu moarte, nu are caracter funerar. Tot ceea ce este roată nu este cruce. Cuvintele împingând cuvântul, de vor cădea în jos, n-au fost cuvinte, de vor urca în sus, fi-vor concepte. E o nemurire sănătoasă a populaţiei acestei limbi numită română, căci limba română are populaţie.
Nimic din ce n-a fost adevărat nu s-a ţinut minte.
- Ce te-a speriat, când te-ai speriat?
- In viaţă, nu m-am speriat decât de viaţa prea iute şi prea violentă. Cu precădere, m-a speriat ruptura. Poate câ aş putea să par naiv admiţând faptul câ gândirea mea seamănă cu relieful ţării mele. Carpatiî sunt rupţi dc o platformă continentală la întorsura Buzăului, tocmai ca şi viaţa noastră care este o ruptură de ceva, în faţa cuiva, spre altceva. Mă întorc şi zic: aicea, pe acest tărâm, visul, ca şi stânca, are fracturi sublime, iar curbura Carpaţilor mi-apare, uneori, ca şi în cazul gândirii lui Eminescu, rotulâ la genunchiul unui zeu de-a pururea în alergare. Ce defineşte însă mai bine alergarea decât locul static al alergării?
- Te-a speriat singurătatea?
648
NICHITA STANESCU
649
- Singurătatea nu sperie decât pe înspăimântaţi, pe bolnavi şi pe iepuri. Singurătatea este o voluptate, dacă este o singurătate a gândirii. Acum cinci sau şase ani, locuinţa mea compusă din două camere era pustie ca un hangar şi-aveam un pat de lemn si atâta de tare, încât cine se aşeza pe el se speria. Hi, bine, acolo, pe acel pat de lemn, am petrecut cele mai profunde nopţi ale singurătăţii mele. De fapt, te rog să remarci că, în mijlocul naturii, dacă dânsa nu-ţi stârneşte tot timpul mirare, nu eşti altceva decât un imbecil.
Ideea de pitoresc c o moliciune a prostului faţă de neînţelesul naturii lucrurilor.
Nu se poate gândi decar într-un loc auster, într-un cub de var, pe un pai dc lemn şi numai acolo sc poate reconstitui mârşavul tapt al naturii ca martor al ideii. A-ţi lua un arbore de care spânzură îndeobşte un soldat drept martor pentru o idee înseamnă a fi de foarte multă vreme mort. Dacă numai pentru faptul că farmecul a existat a fost nevoinţă de măreţie geometrică a piramidei, pentru un substantiv sau un verb, cu mult mai reale decât un copac sau o frunză, este absolut necesară o claustrare. Pentru gândire, absenţa sau supunerea trupului într-un pat de lemn, într-un cub de vid, este fundamentală.
Creierul, ca să fie liber, trebuie ca sâ uite de trup, dar, dacă moare cu gândire, are nevoie de piramidă,
- Cât de copil ai fost?
-Eu niciodată nu am fost copil. Viaţa mea a fost o dezinformare perpetuă, până când am început sâ folosesc ochii, urechile, gustul şi mirosul si, în cele din urmă, noţiunea ca scule de lucru ale acelei exploatări exercitată de către cei care stiu şi nu spun asupra celor care nu ştiu şi tac.
Dîn această pricină, s-a produs opţiunea mea către socialism, pe care-1 socotesc un vis al omenirii, în care informaţia, la început prin idee şi prin asentiment, iar, după aceea prin epos, începe să se producă.
METAFORĂ ŞI REVELAŢIE
- Spune o frază despre ce vrei.
- Aseară, sc răcise timpul de ianuarie foarte aspru şi o greaţă pe dinlăuntru! oaselor, însoţită de fugitive dureri, nu mă iăsa să dorm.
Cu puţin înainte de miezul nopţii, îmi dăduse un telefon neliniştit şi locvace totodată primul meu critic literar, prozatorul de astăzi Paul Georgescu, el însuşi ţintuit în camera sa de o îndărătnică boală. Am vorbit una-alta, dar, eu, cu grăbire, i-am spus pricina tulburării mele:
- Viaţa asta trece mult prea repede, îngrozitor de repede! Nici n-apuci sâ te naşti c-ai şi îmbătrânit!
Voiam să dezvolt o impresie mai largă care m-a cercetat de foarte multe ori şi anume că însăşi istoria se declanşează cu o viteză inimaginabilă, se rostogoleşte în timp cu o accelerare năprasnică si că individul nu este altceva decât o celulă a unui organism cu mult mai mare al speciei umane sî câ, de fapt, nu există decât o singură viată, aceea a tuturor oamenilor, şi mai voiam sâ strig că, deocamdată, numărul morţilor de la începutul istoriei şi până acum e cu mult mai mare decât numărul celor vii, dar, dacă, totuşi, şi ce-ar fi, totuşi, să fie aşa, dacă, totuşi, populaţia lumii s-ar înmulţi atât de mult, încât să depăşescă numărul tuturor morţilor din istorie şi dacă s-ar ajunge la acea situaţie tulburătoare ca cei vii ai unei secunde să fie mai mulţi decât toţi cei morţi aî tuturor timpurilor?
650
NICHITA STANESCU
PROZA
651
Evident, n-am apucat să spun toate lucrurile astea şi cred că am apucat sâ exclam că viaţa omului e extrem de scurtă, când Paul m-a întrerupt şi mi-a zis:
- Aşa o fi, dar uneori, ea este şi îngrozitor de lungă.
Atunci mi-am adus aminte de ce îmi spusese cu câteva zile mai înainte cosmonautul Prunariu, câ ceîe mai lungi clipe din viaţa lui, aproape cât o veşnicie, fuseseră cele patru secunde, cu cât întârziase sâ li se deschidă lui şi lui Popov paraşuta, la întoarcere pe pământ şi, atunci, iarăşi m-am gândit că doi oameni de aceeaşi vârstă n-au acelaşi număr de strămoşi şi că numai aparenţa biologică îî compară, dar nu şi numărul de naşteri din care ei sc trag.
Dacă ar fi să fac un calcul simplu, as spune că o femeie la douăzeci de ani naşte o femeie care, la douăzeci de ani, naşte o femeie care, la douăzeci de ani, naşte o femeie. Ultimul născut are într-un singur secol cinci naşteri înainte, cinci luări de la început ale cunoaşterii lumii. Spre diferenţă, însă, de fiul unei femei de treizeci şi trei de ani, născută de o femeie de treizeci şi trei de ani, născută dc o femeie de treizeci şi trei dc ani. Fiul acelei femei are înainte numai trei naşteri într-un secol şi numai trei luări în cunoştinţă ale lumii. Evident că acest fenomen îl tratez numai din punct de vedere al liniei materne, căci, dac-ar fi să socotim şi încrengătura liniei paterne, în aparenţă, nici un computer nu ne-ar descurca. Poate e o fantasmagorie ce spun, dar bunul-simţ al observaţiei nu lipseşte din fantasticul ei. Numărul naşterilor, pe care l-am putea nunii viteza naşterilor, n-ar fi exclus să atingă în timpul său interior sentimentul foarte iute al scurgerii istoriei, deci al timpului său, meandra ei aproape oprită.
Mi-ai spus să-ti spun o frază.
Crezi oare dumneata că insomnia unei nopţi poate ea sâ aibă atâta măreţie, încât să fie reductibilă la o frază, iar fraza
poate ea oare sâ aibă atâta profunditate şi intuiţie, încât, într-o singură propoziţie, să indice un adevăr?
Mi-ai propus să-ţi spun o frază şi, iară, ţi-am oferit un galimatias.
— Ce gândeai despre femeie înainte de a o cunoaşte?
— Aproximativ ce gândesc şi acuma despre femeie. Adică, o imagine văzută prin ceată, un cavaler căzut de pe cal, o nimfă care trece pe alături, un sunet îndepărtat de corn de vânătoare, care vesteşte o acasă a vânatului, o gheaţă care vesteşte o acasă a ninsorii, o mână ruptă fără durere, un ochi smuls a cărui orbită goală îşi conservă privirea.
Toate acestea le gândesc despre femeie, în genere, iar nu despre femeia individuală, care este mai aproape sau mai departe de această matrice sau nu este defel. Mă refer numai şi numai la sentiment, tar nu la sexualism sau la instinctul reproducerii, care, în cazul meu, ca şi în cazul dumitale, nu-şi depăşeşte cu nici o pană de păun cântecul răguşit.
— Deseori, te-am auzit vorbind. Când ceea ce spui se referă la domenii la îndemâna oricid, vorbeşti normal, trăgând cu coada ochiuliu din cuvânt spre un sens înalt al existentei. Când vorbeşti despre punctele veşnic albe ale hărţii sufletului omenesc, limbajul îţi devine metaforic. M-am întrebat de ce faci asta. Pentru câ nu cunoşti subiectul? Pentru că, fiind convins câ punctele albe sunt doar iluzii, vrei să suplineşti insuficienţa realităţii? Pentru că, deşi tu nu ai văzut ceva în puncteU albe, speri ca alţii să vadă şi vrei să nu le iei curajul prin autoritatea necunoaşterii tak asupra punctelor albe?
— Ca să-ti răspund la această întrebare-slalom trebuie să fac un efort deosebit pentru că ea mi se pare încurcată si conţinând în sine nu numai mirări, ci şi judecăţi asupra modului nostru de a conlucra.
Mai întâi, vreau să-ţi spun că eu fac o delimitare netă între confesiune şi depoziţie. Depoziţia care, în caz literar, se poate numi relatare, reportaj etc. etc, nu mă interesează câtuşi de
652
NICHITA STANESCU
PROZA
653
puţin. Confesiunea, însă, îmî apare a fi o pauză de respiro între două acţiuni de gândire. Chiar şi în acest sens ţi-am propus sâ se numească Antinietaftzica dialogul dintre noi.
Accept să mă stârneşti cu îmrebâri care-mî solicită memoria epică sau memoria unor idei pe care le-am gândit. Răspund numai la acelea, însă, care în acest moment de respiro, cum am mai zis, îmi provoacă o nouă acţiune a gândirii. Memoria simplă, melancolică, cea din care nu se poate deduce nimic activ, are un sens metafizic. Nu spun câ nu este frumoasă şi nici nu neg că are o oarecare măreţie. Când îţi răspund folosind ceea ce dumneata numeşti metafore, nu-ţl răspund nici în cunoştinţă de cauză, nici în necunoştintă de cauză, ci fac aidoma schiorului pe gheată un slalom ca sâ nu dărâm reperul şi ca să ajung mai repede la ţintă. Mai întâi, pentru câ nici dumneata nu eşti o maşină de pus întrebări şi nici eu una de dat răspunsuri.
Consider dialogul nostru un dialog-laboiator, pe care amândoi îl creăm, nu ca să obţinem prin ciocnirea pietrei de amnar vreo scânteie, ci, mai degrabă, ca sâ definim ce este aceea o piatră si ce este acela un amnar. Altfel, in-aş mărgini să-ti răspund la prima întrebare cu răspunsul lui Socrate: „Atâta ştiu că nu ştiu nimic".
- De ce spui că doar eu le numesc metafore?
— Pentru mine, metafora are un înţeles mai cizelat lingvistic şi gramatical. Eu le-aş numi. mai degrabă, parabole fără înţeles, pentru că, fată de forţa de izbire a pumnului, eschiva nu este o contră, ci o parabolă. N-ai remarcat de câte ori subliniară lirica japoneză, în haiku-urilc ei, faptul câ trunchiul gros e doborât de furrunâ, iar creanga mlădioasă niciodată? Nu-i vorba de o laşitate aici, ci de o elasticitate, ca să folosim proprietatea observaţiei.
- Atunci, te rog, vorbeşte despre femeie tu metafore.
— Mi-e foarte greu să vorbesc despre femeie sau, mai precis, despre ideea de remeie în metafore. Ar trebui să apară ideea de femeie în mine şi ea, de îndată, ar fi însoţită de cântece. Altfel,
4.'
i
cuvintele mi-ar fi silnice. Femeia nu este o prezenţă constantă şi atotcuprinzătoare în spiritul unui bărbat. Ea vine o dată cu înserarea gândirii si dispare o dacă cu zorii gândirii, când, după cum spune filosoful: „Dimineaţa, ideile merg în vârful picioarelor".
- Care este cea mai frumoasă metaforă inspirată de o femeie?
- Cea mai frumoasă metaforă pe care o ştiu despre femeie e făcută de mine şi ti-o mărturisesc ca chiar asa si este: Ea era frumoasă ca umbra unei idei. Am spus cea mai Inimoasă, n-am spus si cea mai adevărară.
- Nu e o comparaţie?
- Ba da, e o comparaţie care acţionează ca o metaforă pentru că nu se simte în decursul ei, ci în revelaţia ci. Orice metaforă e o revelaţie, nu o formă gramaticală. Considerând versul eminescian Nu credeam să-nvăţa muri vrodată, care n-are nici o metaforă în eh în sensul gramatical, ba, mai mult de-atât, nici un epitet, pentru revelaţia lui fundamentală îi putem consiliera ca pe o metaforă, după cum, cuvântul dor nit se pare culmea revelaţiei hu: Nu credeam să-nvăţa muri vrodată, o revelaţie a revelaţiei, rezultatul unei extrem de îndelungi fraze descriind eposuri. Dor este Odiseea în rezumat. Este cuvântul sublim, cuvântul-metaforă.
- O clasificare în funcţie de revelaţie?
- Aş denumi această clasificare „Clasificarea in pendul". Eposul duce la o revelaţie, mă gândesc la eposul sublim. Exaltarea eposului sublim duce la revelaţia lirică, care, la rândul ei, urcă într-un epos al ideilor, sublim. Primul epos î-am putea numi Mitul, al doilea Istoria, si al treilea Politicul. De la mitologie, nu-i decât un pas până la istorie, iar istoria se dizolvă în politic. Astea toate în ideale plane de timp, care încep cu o luptă şi sfârşesc cu un război.
- Vrei să îmi spui care a fost prima ta idee despre viaţă?
- Cred că am mai relatat acest lucru, aşa c-am să ti-1 spun în rezumat.
654
NICHITA STANESCU
65 5
Spălându-mi mâinile la o pompa de apă din curte, după un meci de volei, obosit fiind, mi s-a părut câ mâinile mele sunt absurde si brusc am luat cunoştinţă câ am un trup. Fapt înspăimântător pentru câ el dădea o lovitură fiinţei melc, o smulgere din specie. Această întâmplare, care a fost urmată dc altele similare, bunăoară, spâlându-mi picioarele într-un lighean, luând bătaie până la învinetirea pieptului de la un băiat mai în vârstă decât mine şi mai puternic, Ghidu, bunăoară, un şut cu spitu' tras în moalele capului, care m-a şi lăsat cu tulburări de vedere, tras dc centrul înaintaş Arvinte etc. etc, astea toate, de fapt, au fost primele luări de cunoştinţă ale alienării mele faţă de specie şi faţă de mine însumi cu precădere. Ceva mai târziu, dar nu extrem dc târziu, când am realizat viteza de gândire şi lenea gândirii, atunci am luat pentru prima oară cunoştinţă că exist. Atunci, nu-am dat seama că cel mai dificil, în extrem ele scurtă existentă, este nu să faci racheta perfectă, ci tainica şi hiperperfecta rampă de lansare.
Dacă creezi baza piramidei şi alcătuieşti bine unghiurile ei, vârful piramidei cel cuprins de un glob ele lumină, pentru că era punctul atins dc răsăritul soarelui întocmai cum catargele corăbiilor sunt primele care se văd de după orizont, demonstrând si prin aceasta câ pământul este un glob, deci vârful piramidei, cum ziceam, revelaţia să-i zicem în cazul de faţă, se declanşează cu o viteză uluitoare
- Dar ce e revelaţia?
— Revelaţia este acel salt instantaneu şi lucid care pune în echilibru adevărul interior cu cel obiectiv.
Ea nu are timp, nu are spaţiu, ea e simultană cu începutul şi sfârşitul timpului şi simultană cu orice punct din univers. Ca ca să se producă, trebuie mai întâi şi întâi să se înalte pe îndelete eşafodul, sâ se instruiască butucul, să vină călăul, îmbrăcat cu cagulă, şi, cu o singură lovitură de bardă, să reteze gâtul lung si inconştient al prostiei care tine legată steaua dc celelalte stele-
PĂCATUL ORIGINAR
- Vreun să vorbim despre mahala.
- începe cu textul pe care l-ai scris când Ion Gheorghe şi cu mine te-am debutat.
- „ De-a lungul copilăriei mele, oamenii au suferit mult, însă unul nu s-a abandonat trăind, în momentele morţii, ai rau o mare demnitate şi o încordare senină. Nici frica, nici bolile, nici
i deziluziile in dragoste nu i-au stricat. Ţineau în geamuri gutui, . mere, struguri. Priveau cu tristeţe trenurile. Erau miloşi, li : incomoda propria lor forţă, îi umilea, dir nu şi-o neglijau; se i'' antrenau constant pentru lupte pe care, adesea, nu le dădeau.
Când veneau prin amurguri să se scuture de soare, li se aduceau Y cuvintele în fată ca mari pachete la penitenciar.  Iubirile li se ' zbăteau în jur ca păsările de curte sfâşiate de Lima cuţitului. Când salutau, sprâncenele sprijineau mirarea cum cârjele vechi trupurile \f" invalizilor. Vorbele lor, puţine, erau fiare încolţite în ungherele V' curţii. In visele bărbaţilor care au mai rămas din Ţuguieşti, (■>' cartierul nostru, şi acum ceva mai tace răscolind tăcerea pe valul înălţat al unui tors de femeie, căci fiecare din aceşti bărbaţi luase 'singurătatea de fată mare de la maica ei de acasă.
Cântecul lor, trecătorule, îţi părea atât de cunoscut că-l uitai '. imediat. Se deschideau în zâmbet cum gheaţa înfloreşte pe . dinlăuntru înainte dea se sparge. îşi duceau unii altora flori de câmp legate într-o panglică întinsă şi rotundă ca orizontul, îşi duceau reciproc flori de câmp pentru că ele aveau o independenţă
656
NICHITA STANESCU
'ROZĂ
657
discretă, pentru că ele, printre cărămizi, resturi menajere, stâlpi
de telegraf, tipăreau cendcape un ziar ilegal. Ei erau muncitori
cu apucatul. Trăiau la margine. Când a început industrializarea,
aici au venit ţăranii, care, neavând bani să cumpere case în centru,
s-au mulţumit cu o odaie, două, la periferie. Aici s-a născut oraşul
nou. Nivelul lor de trai a crescut, s-au mutat apoi în centru.
Tristeţile s-au schimbat, oraşul şi-d căpătat o masivitate
inexpresivă (consecinţă a aceleiaşi demnităţi care, in momentele
de restrişte ale spiritului, anula comunicarea)". _ >
- Când ţi-ai dat seama că trăieşti într-o mahala?
— Când mă plictisiseră Aventurile submarinului Dox, Pongo şi cu căpitanul Parow, şi, deodată, am citit Estetica lui Hegel.
Mahalaua nu tine de pitorescul vederii, ci rine de pitorescul gândirii. Şi într-un palat poate exista o mahala, după cum, într-un bordei, poate exista un palat. De altfel, din anumite puncte de vedere, eram foarte emancipaţi. Bunăoară, strada mea număra vreo patru băieţi şi cam tot atâtea fete (pe atunci, se numea Strada General Cernat şi locuiam la numărul doi, dar, între timp, am fost avansaţi şi acum se numeşte Strada Buciumului, şi numărul, din doi, s-a schimbat în unu).
Prin raptul că aveam un an mai mult decât toţi băieţii si toate ferele de pe stradă, mă proclamaseră un fel de şef tacit al ei pentru că, din pricina vârstei, eram mai puternic şi, dacă crâcnea unu, îl altoiam pe loc. Arunci am organizat primele mari campionate ale străzii, Ele erau de două feluri: primul era campionatul de turcă, un fel de oină mai simplă la care participam cu toţii, fetele şi băieţii, si unde, bineînţeles, ieşeam campion detaşat pentru câ, altfel, îi chelfăneam pe ceilalţi si, al doilea campionat, dc gioale, care era permis numai băieţilor, fetele stând pe margine, şi unde, bineînţeles că, eram campion pentru câ Nae lăutarul, care cânta din când în când la urechea
■L tatii din vioară, era un vechi maestru, inestimabil, al gioaielor, Wţi îtni dăruise o gioală de miel, plumbuită, cu care, îndeobşte, liâceam ţăndări gioalele adversarilor.
Era o luptă foarte interesanta pentru câ adevărata bătălie wse dădea pentru locul doi. locul întâi fiind adjudecat prin I cutumă de către mine. Prin clasa a Il-asau a IlI-a de liceu, n-a ;niai ţinut cutuma de la mine de pe stradă.
- Nu asta ti-am cerut să-ţi aduci aminte. Te-am rugat să îţi ) aminteşti faptul prin care ai constatat că viaţa se trăieşte şi altfel %'decât la tine pe stradă, că lumea e infinit mai diversă decât ţi-ai
imaginat-o.
- Aurel ian, bănuiesc ci ai dreptate, dar apropie-mâ de I răspuns. Povesteşte-mi când ai observat iu asta.
- Când m-am dus la şcoală. înainte cu câteva zile de a începe ţcoali, venise pe strada noastră o fată, tiu mai frumoasă decât
I celelalte fete, dar mult mai elegantă şi mai inteligentă decât ele, cu mai multă personalitate decât noi toţi. Pata asta se născuse în | India sau la Paris, nu mai ţin bine minte. Tatăl ei era şofer la o ambasadă. Ea vorbea cursiv engleza şi franceza. Părinţii ei, fiind | plecaţi din ţară, o lăsaseră la un unchi, contabil de bancă, care mai avea o fată şi un băiat. Părinţii mei erau nimicitori. Tata mai avea obiceiul să întârzie prin crâşme, chiar şi după ora închiderii. Nu ştiu cum, fata asta s-a împrietenit cu mine si, dimineaţa, când era de mers la scoală, ea, având drum prin faţa casei mele, mă lua de mânaşi plecam amândoi. In mai puţin de trei zile, eram invidiat. Unchiul ei nu putea să-i facă observaţii prea aspre. Atunci, l-a oprit pe tata şi i-a zis lui. Tata are un orgoliu de împărat. A venit acasă şi, aşa, hodoronc-tronc înfiata W mamei, mi-a spus:
- Tu una mai acătării n-ai găsit?
Evident, eu am negat totul. M-am despărţit greu de fetiţă şi toult mai târziu. Dar atunci am înţeles că se trăieşte şi altfel decât | la noi în casă, că alte forme de viaţă par a-mifi interzise.
658
NICHITA STANESCU
PROZA
659
- Şi cum ai reacţionat?
- M-am înfuriat şi, neştiind eu ce e aceea o strategie şi ce e aceea o tactică, am început să lupt făcând greşeli de tot felul, de la plecarea definitivă de acasă şi abandonarea pentru moment a şcolii, până la închiderea cu adevărat în mahalaua de deasupra, cea care nu se vede şi e mai grea decât toate.
- Totuşi, ai ieşit. -Da.
- Cum?
- Nu am ieşit, am fost scos. Cândva, cineva a început să meargă pe lângă mine. Eu, neîncrezător, ani supus acea fiinţă Ut tot şirul de posibile şi imposibile umilinţe. A început să capete personalitate din suportarea acestor umilinţe, o personalitate străină de personalitatea ei originară, care nu mâ interesa. Atunci, am restabilit comunicarea. Acum, te rog să ai generozitatea dea răspunde.
- Comparaţia s-a făcut printr-o inadaprare. Student fiind, la Bucureşti, nu-mi imaginam câ aş fi putut trăi al tunde decât la mama acasă şi abia aşteptam duminicile ca să merg, pc scara personalului, până la Ploieşti.
Bucureştiul studenţiei mele din anul 1952 nu semăna câtuşi de puţin cu Bucureştiul acestui final de an 1982. Kra de-a dreptul respingător, iar tramvaiul, parcă desenat de Julcs Vcrne, care trecea veşnic pe sub ogeacul mansardei, nu-mi inspira realitatea timpului, ci dorul de acasă. La cantină, aveam ceva noroc şi mă simţeam mai ca acasă pentru câ, îndeobşte, pierzând bursa la jumătatea anului, rămâneam fără cartelă. O bucătăreasă mămoasă îmi făcea şi mie parte de câte o porţie de crep, zicându-mi:
- la, maică, şi mănâncă, că ai coşuri pe obraz şi ţi-o fi trebuind puteri la ştii tu ce!
Şi asta suna mai ca acasă, asta semăna mai ca atunci când te miri cine ştie ce-o fi raportat mama tatei de m-a chemai
babacul la dânsul şi mi-a zis că si el la vârsta asta, dar câ nu e bine, după care mi-a dat echivalentul sumei de 200 lei de astăzi, b adresă, mi-a atras atenţia să mâ spăl bine si să vin sâ-i spun bum a fost. Vreo trei-patru ani, ample îngheţate de vanilie şi frişca mâneam cu prietenii mei nedespărţiţi f.mil Popescu, Mircea Petrescu şi Valericâ Pârvan. De fiecare dată, tata mâ cliema la ordine să mă întrebe cum a fost. Imaginaţia mea prinsese aripi, iar inventivitatea mea devenise atât de năprasnică, încât, în cele din urmă, babacul s-a văzut nevoit să-mi retragă stipendiile ca mincinos.
O fi ea bună educaţia sexelor în licee, dar mâ gândesc că n-ar trebui sâ fie obligatorie la orele de igienă. Omul se descurca orî singur ori deloc. Asta ar mai lipsi: să se programeze si de cine sâ te îndrăgosteşti, câ producţia de îngheţată ar spori ^olosal. Apropo: dumneata n-ai visat niciodată când crai copil că ninge cu fulgi de ciocolată? '   - Nu.
- Nu cred câ mahalaua e o problemă de educaţie. Şi nici măcar o diferenţiere flagrantă de arhitectură, aceasta fiind o chestiune de gust. In genere, în ţara noastră, până la un anume prag istoric, n-a existat o diferenţă calitativă între sat şi oraş, ci, mai degrabă, una cantitativă.
George Căiinescu spunea undeva că Bucureştiul este un sac mai mare. Tendinţa de astăzi este dc a spune despre sate că sunt nişte oraşe mai mici. Mahalaua, atunci când nu e denaturată de imaginaţie şi de folclor, nu este altceva decât un brâu colorat al oraşului. Eu provin, de fapt, din acel fluier înfipt între brâu şi cămaşa de in. Nu ţi sc pare că suntem puţin vinovaţi?
Eu nu împărtăşesc ideea că lumea nouă s-a născut la mahala, adică aceea a ţăranilor atacând centura, depopulând satul şi lărgind oraşul. Problema n-are natura unui loc stabilit, ea ţine de natura nivelului de emancipare.
660
NICHITA .STANESCU
PROZA
661
Dacă brouillon-ul unei poezii poate fi considerat mahalaua acelei poezii, dacă textul scris de mână e mahalaua cărţii, nu e altceva decât o problemă de emancipare. Mahalaua înţeleasă propriu-zis este un preambul al Turnului Eiffel sau al Arcului de Triumf.
La urma urmei, ce este acela centrul unui oraş?
Când Eminescu se afla la laşi, centrul naţiunii se alia la laşi, când Eminescu se afla la Veneţia, centrul naţiunii se afla la Veneţia, când Eminescu întârzia pe Strada Plantelor să moară, centrul naţiunii întârzia sâ moară pe Strada Plantelor. Dacă tot vorbim despre mahala, de ce n-am vorbi şi despre centrul oraşului, nu crezi?
- Uneori, adevărul spuselor tale se află în stil.
— Epica vieţii mele este foarte restrânsă. Banalitatea accidentelor mele de viaţă, fără un punct de vedere general şi primitor, nu-şi justifică existenţa. Cele câteva întâmplări profund ridicole, două-crei rupturi tragice, două-trei momente de fericire deplină sunt foarte puţine pentru a constitui materialul anecdotic al unei vieţî.
Te rog să consemnezi că, după părerea mea, biografie nu au decât războaiele sau marile călătorii.
Ahile, bunăoară, nu străluceşte printr-un verb memorabil, ci, în cazul hn, spre fantastica tânjire dea înţelege istoria, prin războiul Troiei. Odiseu nu are nici o frază memorabilă sau aproape nici una. Fără Penelopa. fără Calipso, fără Circe şi fără Nausicaa, el n-ar prezenta decât un vag interes pentru istoria navigaţiei cu pluta.
întâmplările poetului depăşesc cu mult fuga genunchilor, bărbăţia subţiorii piciorului, tandreţea bicepşilorşi tricepşilor, iar eposul i se schimbă în cuvânt si locuieşte teritoriul cenuşiu ca şi tenebra creierului. Cred câ ţi-am mai spus, dar cu riscul de a mă repeta, îţi spun câ omul este doar ceea ce îsi aduce aminte despre el.
- Amintiri nu are decât clipa de acum.
- Ţin să subliniez, însă că memoria este tot atât de reală ca şi realul, dacă nu cumva chiar mai reală pentru câ, la urma urmelor, ea se mistuie într-un cuvânt şi, după cum bine ştii, cuvântul este tatăl realului. De aceea, uneori, cu înfrigurare, mă gândesc că îngropăm prea multă natură in noi si că, de la o vreme, natura ar ti bine sâ ne îngroape pe noi în ca, dar cel mai bine ar ti, îţi zic, bai sâ îngrozim natura, căci altfel ne îngrozeşte ea pe noi. In acest sens, o formă îmblânzită a naturii e şi mahalaua.
Mahalaua e un fel de muţite fără de munte si un fel dc vale fără vale. Castel fără de castel. Belşug fără dc belşug. Frumuseţea mahalalei constă în aceea că ea, fiind între câmpul liber şi cetate, este zona cea mai fecundă ce proliferează epos. Si, dacă Lucian Blaga spunea Eu ştiu că veşnicia s-a născut Li sat, i-as răspunde că mişcările veşniciei, eposului, picioarele veşniciei aleargă pe uliţele mahalalelor. Madona Sixtinei se întâlneşte mult mai des la mahala, decât la Vatican.
- „... biografie n-au decât războaiele sau marile călătorii." Mahalaua este o imensă sală de arme, opera ta, o mare
călătorie. Numai că, probabil, nu mai pui preţ pe întâmplările vieţii tale, nu ai vrut să faci din viaţă o creaţie independentă de propria ei creaţie. Din această pricină nu ai rămas fidel nici amintirilor, tăindu-le cum un explorator, într-un balon care pierde înălţime, taie legăturile ce tin nacela şi se ţine cu mâinile de frânghii pentru a zbura mai departe.
- Ţin să-ţi spun că nu am cum să mă conformez ideilor tale din cauza sistemelor noastre de referinţă în derivă. Ceea ce dă însă cheag discuţiei e natura ei antimetafîzică, dar în nici un caz ludîeă. Noi nu ne jucăm de-a v-aţi memoria, dar nici de-a v-aţi revelaţia. Ne uităm amândoi la mine si mai obţinem ceva, mai nu.
-- Ţi-a fost vreodată ruşine că te-ai născut la mahala?
662
NICHITA STANESCU
663
- Nict pomeneală! Cum .să-mi fie ruşine? Ce, lui lisus i-.i rost ruşine că s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus si Remus, câ au fost puşi într-un coş pc apă şi că i-a alăptat o lupoaică?
Naşterea are şi ceva curat şi ceva murdar în ea. Numai că e în doi.
Moartea, care are şi ceva urât şi ceva frumos în ea, e mai curată pentru câ e în unul.
Din acest punct de vedere, viata îmi apare ca o scurtă retragere de la doi la unu, de la unu la zero. Cu data naşterii fiecăruia, începe numărătoarea inversă.
- Ai un sentiment de proprietate asupra mahalalei cum, în genere, avem asupra locului naşterii noastre?
- Numai în sensul în care, dac-as fi contrazis în ceea cc îmi aduc aminte, m-ar îndârji. în rest, locul în care m-am născut m-atrage ca un magnet, din când în când, aşa cum zic autorii de romane poliţiste, cum pe criminal, crima, locul crimei. Păcatul originar.
CÂNTEC (II)
- Uită-te, bătrâne, la labele mele, tu nu mă poţi descalifica decât prin vârstă. I.a cei 50 de ani ai mei, bat de sting pe toti cei de 50 dc ani. Sunt un fel de Cassius Clay al generaţiei inele de 50 de ani. Dar nu cu versul, ci cu pumnul!
- Vorbeşte-mi despre bărbat, despre fenomenul bărbăţiei.
- Cum am mai spus şi cu alte prilejuri, bărbatul este o femeie ratată. Reproducerea nu se face în mod direct, ci indirect, în cazul bărbatului. De altfel, iniţial, bărbaţii, în specie, erau minoritari, ca, în genere, mai în toate speciile vertebrate. Exceptând poate păsările. în fine, acestea sunt fapte de natura evidentei si, în acest sens, bărbatul are o nelinişte ancestrală mult mai marcată decât cea a femeii, împlinirea bărbatului se face, în mod banal, prin muncă, dar, adeseori, priit creativitatea muncii. Nevoia de a naşte în mod direct e resimţită ca un flux de idei, unele abstracte, iar altele cu aplicativitate concretă.
Bărbatul autentic atrage după sine fenomenul bărbăţiei care poate apărea fie dintr-o convingere, fie dintr-un pariu. Sî eroismul este tot o consecinţă a bărbăţiei, dar pe acesta nu-1 putem concepe în afara conştiinţei şî nu ca pe un act de cascadorism, fie războinic, fie social-politic.
Un erou, un om curajos, nu înseamnă câtuşi de puţin un om căruia îi lipseşte dimensiunea fricii. Cel căruia nu-i e frică nu poate fi considerat erou şi-1 bănuiesc şi de lipsă de conştiinţă, înfrângerea fricii din considerent moral, sacrificiul lucid, acela
664
NlCEf [TA STANESCU
PROZA
665
este un aer veritabil ile eroism şi dc bărbăţie. Ar fi destul de plicticos să fac un excurs istoric asupra diferitelor tipuri de eroism.
Fiecare epocă are tipul ei de eroi şi-aş mărturisi că ea, epoca, îşi alege eroii, iar nu eroii îşi aleg epoca, lucruri perfect valabile si în poezie, pentru că, mi se pare din nou de natura evidentei, epoca îsi alege tipul de poeţi, iar nu poeţii îşi aleg epoca. De bună scamă o sa mâ întrebi, atunci, care este rolul eroilor în istorie şi, extinzând noţiunea de erou de Ia una epică la una etică şi esteiică, se naşte de la sine întrebarea: care este de rapt rolul personalităţii în istorie? Acţionează în istoria personalităţilor, până la un punct, şi o anumită selecţie naturală, după care, evident, acţionează şi un destin al fiecăruia.
Adeseori, mă gândeam câ, pentru cel care iubeşte poezia, cel mai greu lucru este sâ ajungă poet adevărat. Dar, între un poet adevărat (care e o problemă mai degrabă de selecţie naturală) şi un poet de geniu, diferenţa este de destin. Practic, succesiunea de conjuncturi istorice favorabile sau defavorabile alcătuieşte destinul unei personalităţi.
Eroismul înţeles la modul superior, ca un act deliberat, iar nu ca rezultatul unui impuls datorită creşterii adrenalinei în sânge, deci, eroismul deliberat este o componentă fundamentală din structura unei personalităţi, dar, în acelaşi timp, acest tip de eroism are un caracter dublu pentru câ el este si o componentă esenţială a structurii unui destin.
Credem în determinism numai parţial. Pentru că si hazardul îşi are rolul său în alcătuirea unei existente. Dar, mai presus de orice, semnul celor aleşi este conştiinţa lor morală, etică şî, în acest sens, zona frumosului, estetica, ne apare ca partea cea mai împlinită a eticii.
între un meci de box organizat între două clase dc liceu, când combatantul mai mic în gabarit şi în vârstă, din ambiţie personală, stă în picioare lâsându-se învineţit, dar nedoborât,
în felul lui gest eroic, şi legarea centurilor de siguranţă unor pasageri isrerizaţi de faptul că un avion urmează să aterizeze forţat, şi acesta gest de eroism în felul său, diferenţa este de natură etică. Dc unde şi diferenţa flagrantă între cele două frumuseţi ale gesticulaţiilor: prima, mândră, ţeapănă şi orgolioasă, a doua, de o spaimă calmă, rapidă, eficientă şi, prin eficienţă, aproape eroică. Sâ bagi de scamă câ eroismul care nu se răsfrânge în afară şi nu are o implicaţie cât de cât obiectivă este im eroism de tip egoist, înspăimânrător prin singurătatea lui.
De aceea, istoria îşi resimte anumite personaje ca pe eroi, pentru că gesticulaţia lor e în afară, cu implicaţie pozitivă, dacă nu pe loc, în orice caz în timp. în acest sens, pot fi judecaţi unii eroi greci şi latini al căror exemplu, până astăzi, a constituit si constituie încă prototipul sau, mai bine zis, arhetipul eroismului dc-a lungul istoriei cunoscute. îndemânarea extraordinară, frizând pericolul, a aceluia care merge pe frânghie este infinit neesenţialâ faţă dc mâna agilă care masează inima într-un stop cardiac şi o repune în funcţie.
Cred că am spus până acum numai lucruri comune, dar, din păcate, lucrurile simple sunt cele care se uită cel mai repede şi, cu prilejul întrebării tale, am vrut sâ mi le recapitulez mie însumi.
- Apoi, dreptatea termenilor, deseori, e a ta.
- Şi nu minte?
- Minciuna ta, când se referă la tine, restaurează adevărul.
- Vrei să-ţi faci un autoportret?
- Acum, aproape la cincizeci de ani, am un metru si optzeci şi patru înălţime, o sută zece kilograme, fluctuant cu cinci în plus sau în minus, păru) de culoarea nisipului, amestec de blond cu fire albe, capul rotund, sprâncenele groase, ochi expresivi, nasul potrivit, buza de sus a gurii puţin lungită ca să nu mi se
t*vadă cioturile dinţilor, bărbia relativ pronunţată, eâtul scurt,
666
NICHTTA STANESCU
PROZA
667
dar nu foarte gros, deci încă spânzur/abil, umeri laţi, şolduri înguste, burtă proeminentă, dar, privit din spate, par încă tânăr, am picioare solide până la genunchi şi foarte nesigure dc la genunchi la tălpi, moştenire de familie.
Nu am un chip desenabil. As zice că sunt, când tac, mai degrabă urât sau, mai precis, antipatic. Când gândesc sau vorbesc în metafore sau în idei, trăsăturile feţei mi se schimbă brusc si fluctuează după gând şi asta-mi explică de ce sunt atât de fotogenic în unele filme de TV, când sunt filmat vorbind şi gândind. In genere, orice fotografie sau instantaneu ce mi se face, nu ştiu cum se face, dar îmi înfrumuseţează chipul şi nu prea mă recunosc în nici o fotografie.
Am o voce nici groasă şi nici subţire. Uneori, neplăcută, alteoti, plăcută. Uneori, sunt un bun orator. Si atunci, vocea dispare brusc ca prezenţă în fala articulaţiilor gândului şi fluxului gândirii.
Am un mare talent de a fi căscat şi împiedicat. Din această pricină, mai totdeauna din căzături am câte un semn ba pe faţă, ba la umăr, sau chiar câte o ruptură Ia os.
Sunt bolnăvicios, dar îmi sperii doctorii cu viteza cu care mă vindec, făcându-i pe toti să declare că sunt de o robusteţe ieşită din comun. Dacă ar fi aşa cum zic ei, atunci cum se explică faptul că mă îmbolnăvesc atât dc des, chiar dacă mă vindec repede?
In fine, una peste alta, fac faţă şi, dacă sunt în formă, chiar feţe-feţe.
Din pricina timidităţii melc, pe care, după patruzeci de ani, am reuşit să mi-o înfrâng, pot părea uneori insolit, iar defectul unei vagi bâlbâieli native mi-1 exagerez uneori atât de mult, încât îl transform într-un stil, dacă nu cumva chiar într-o modă.
Nu am măsura lucrurilor decât după ce produc un fenomen. Datorită faptului însă că nu sunt câtuşi de puţin invidios si, fără a fi un om foarte bun, sunt departe de a fi un
|sm rău, mai dreg busuiocul existenţial cu o vorbă de spirit care fise leagă singură în creierul meu şi se rosteşte spontan pe gură, |inainte sâ apuc să mi-o cenzurez.
Prea puţini oameni mi-au plăcut dintr-un foc. Ştiu asta şi, involuntar, când simt antipatia plonjând asupra mea, involun-| tar şi blestemat, o îndreptăţesc prin nişte infinitezimale Igesturi de natură să o adeverească. Antipatia altora mă Iasă I dezarmat. Mai toţi prietenii şi amicii mei de astăzi au început I prin a nu mă putea înghiţi. Cele mai multe contacte reale pe care le-am avut cu oamenii, dacă au durat, le-au abătut cumva antipatia spre simpatic, dacă nu cumva chiar spre prietenie.
Nu pun nici un preţ pe îmbrăcăminte. Cu cât e mai suplă şi mai decentă, cu atât mă face să mă simt mai bine în ea.
Citesc pe apucate şi înţeleg pe rumegate. N-am fost niciodată precoce. Am învăţat întotdeauna foarte greu. Citesc foarte încet datorită nenumăratelor asociaţii pe care mi le stârneşte fiecare cuvânt citit.
De la o vreme, şi asta ţine de portretul meu fizic, iar nu de cel moral, care e cu totul şi cu totul altceva, de la o vreme, nu mai suport să scriu cuvântul cu mâna mea.
După ce am învăţat tot ce se poate învăţa din arta poeziei, căci arta poeziei are o parte care ţine de măiestrie şi de maeştri, iar cealalrâ ţine de daimon, cum ar zice Socrate, pe care îl cred ca fiecare om are un daimon al lut, îl cred pentru câ eu am un daimon al meu şi-1 simt când vine la mine şi mă părăseşte, şi, asta face parte din portretul meu fiziologic, deci, atunci când văd cuvântul scris, apar ca într-o schemă chimică toate valenţele posibile ale acestuia. Textul iese de o caloriile şi de un stilism perfect, dar de o totală lipsă de feeling, căci, uneori, în poezie, fieling-u\ este una dintre formele de manifestare ale daimonului. Prefer să dictez cuvântul, să-1 rostesc, să-1 smulg de pe plan, să-1 rup din galaxia Gutenberg, sâ-1 sparializez.
668
NICHITA STANESCU
PROZA
669
Să bagi de seamă că un pianist desăvârşit niciodată nu sc uită la mâinile sale şi la claviatura pianului când cântă, cum violonişti uîtându-se la vioară când cântă n-am pomenit.
Astfel, sc face câ textul scris sub dictare îşi păstrează prospeţimea, şi munca asupra cuvântului rezidă în aceea că, ici-colo, mai pui o virgulă sau mai îndrepţi un cuvânt pe care l-ai repetat sau tai un exces de oralitate. Procedeul nu este nou în ceeace-i priveşte pe prozatori. In ceea cc-i priveşte pe poeţi, nu ştiu cum or fi lucrând alţii, dar, de ani butii, ăsta este stilul meu de muncă. Ca un regal, însă, la zece poezii dictate, scriu două cu mâna mea pentru a nu-mi pierde taina ancestrală a cuvântului văzut şi a posibilelor sale ligamente în plan.
In ceea ce priveşte înfăţişarea mea, ea are un sediu al conştiinţei plasat de la ochi în sus. Mă trezesc spunând uneori piciorul meu, adică el, piciorul, mâna mea, adică ea, mâna, creierul meu, adică el, creierul, ochii mei, adică ei, ochii.
Locul unde esie eul cel simplu, eu fără de al meu nu-1 pot determina. Bănuiesc însă că el se află pe acea dungă subţire unde timpul trăit se transformă în cuvinte gândite.
Pot să nu mănânc cu zilele şi pot mânca o zi întreagă.
Pot să nu fiu îndrăgostit o zi, dar pot sâ fiu îndrăgostit un an, când dragostea depăşeşte grafia şi fiziologia trupului, grafia trupului şi grafia fiziologiei trupului, c semn brusc al moralei în acţiune şi invizibile. Dispare complexul mediocrităţii fizice şi apare câmpul verde cu un cal alb.
- Puterea?
— Ca să hu sincer, n-am înţeles niciodată ce este aceea putere. Nu te mint, dar cred că niciodată n-am avut putere în sensul de a putea da un ordin şi el să fie îndeplinit. Desi bănuiesc că puterea este fascinantă. Am văzut oameni suferind ca nişte animale bolnave după ce pierdeau un post de oarecare decizie. Asta poate şi din pricina faptului că puterea înseamnă prezent pur.
:
De altfel, as putea denumi politica drept artă a conjuncturii. Te mai interesează traseul pe care apucă memoria mea? ■-. -Da.
- îmi vin în minte imagini cu stadioane cu meciuri de fotbal, Mi-aduc aminte că, la Miinchen, în anul în care campionatul mondial de fotbal a fost câştigat de R.F.G., şi nu numai la Miinchen, ci în mai multe oraşe care aveau stadioane grozave, eram împreună cu Constantin Chiriţă şi Erwin 'Wickert, pe atunci ambasadorul Republicii Federale Germania la Bucureşti, autorul romanului Purpura, un roman istoric de un rar rafinament.
Erwin ţinea foarte mult la noi, ca scriitor, nu ca ambasador, dăduse şi o recepţie în cinstea mea la Ambasada lui când am luat Premiul Herder. Mâ trezeam câteodată cu el la subsolul unde locuiam, cu o sticluţă sub braţ, şi asta numai din plăcerea de a discuta literatură. Era atât de înrăit în artă, încât nu se sătura niciodată de ea. într-o zi, invitându-mâ la Ambasadă, am văzut pe peretele din biroul lui o fină reproducere din Rembrandt reprezentând chipul unui copil, îi zic din complezentă:
- Erwin (ne tutuiam, deşi el era cu mult mai în vârstă decât mîne, dar asta din spirit de boemă de odinioară), voi, nemţii, sunteţi neîntrecuţi de la Gutcnberg încoace în arta tipografică. Ca dovadă, această minunată reproducere după Rembrandt.
- Nu, dragă Nichita, este chiar un Rembrandt autentic, o moştenire de familie
Ei, dar despre Erwin câte n-aş putea să povestesc! Era diplomat încă din timpul primului război mondial, şi, nefiind fascist, a fost conservat până în zilele noastre iu diplomaţia germană, sfârşindu-şi cariera strălucită în Republica Populară Chineza.
Odată, i-am dăruit volumul 11 elegii, traduse de Dieter Schlesack. A doua zi, mă întâlnesc în subsolul de reşedinţă cu Şoferul ambasadei R.F.G., care mi-adtice o poezie, Parmeuide, scrisă de el si dedicată mie. Curtoazii! Pauză?
670
NICHITA STANESCU
PROZA
671
- Pauză.
- Puterea este de mai multe feluri. Există o putere, şi asta este cea mai importantă din punct de vedere social, puterea exercitării. Există şi expresia: în exercitarea funcţiunii. Calitatea exercitării funcţiunii dă înălţime şi forţă puterii. Există o putere a forţei. La rândul ei, forţa e de mai multe feluri. O prefer pe cea morală. Dar există şi ciocanul de foc al artileriei, cnre, in caz de atac sau de apărare, îsi impune mentalitatea nu prin agresiune, ci prin sens istoric. Puterea exercitată în numele propriu are o natură criminală, puterea investită, însă e cu totul şi cu totul altceva.
Arta conjuncturii cere tor atâta abilitate, geniu, informaţie şi inteligenţă, ca şi orice altă artă. Spre diferenţă, însă, de arta propriu-zisâ, care are o tendinţă de eternitate, puterea este perisabilă si numai cântată de artă capătă dreptul la eternitare.
Nu pot să uit definiţia fundamentală a artei în funcţie de putere, definiţie care încă n-a fost depăşită după părerea mea şi pe care o dă Homer prin vocea lui Femios, cântăreţul.
Intorcându-se în ltbaca, LJlise împreuna cu fiul său Telemac hăcuiesc fără de milă pe toti peţitorii, chiar şi pe porcar. Capul acestuia se rostogoleşte în aer încă mai rugându-se sâ fie lăsat in viaţă.
.Singura excepţie se acordă lui Femios. Acesta, ascuns sub tronul de piele bătut în ţinte de aramă, iese de acolo, îşi reazimâ cu grijă lira dc tron, se repede, cade în genunchi, sărutând sandaua lui Ulise. în acea secundă, el rosteşte arta poetică fundamentală:
„Iartă-mâ şi nu mă ucide, ei au fost mulţi şi m-au silit să cânt la masa lor, dar eu singur mi-am învăţat meseria mea, de aceea, deasupra cântecelor mele stă un zeu, si, dacă vrei, re pot cânta si pe tine ca pe ei".
Telemac se apropie de urechea lui Ulise şl—î şopteşte ceva. Nu ştiu ce. E primul aparteu al literaturii lumii. Ulise face un
M- semn din cap, îi face semn de libertate lui Femios care se I repede, îsi ia lira şi fuge pe treptele templului, aşteptând să fie M ucise servitoarele cu o funie încolăcită în jurul gâtului lor, iar Telemac a tras o dată de funie şi acestea toate au rămas | suspendate în aer, mai dând graţios din tălpi ca nişte balerine.
Arta poetică c născută din dorinţa de a supravieţui prin 1 cântec. Silită, ea poate cânta la masa peţitorilor. Poerul este unic şî nu-si rosteşte cântecul decât din interior in afară. El arc un | geniu deasupra versului, de aceea el poate eterniza puterea trecătoare aidoma geniului de deasupra versurilor lui. - Im ce evenimente istorice ai fi vrut să iei parte? -La intrarea lui Mihai Viteazul în Alba lulia, la lectura I poemului Luceafărul, făcută de F,minescu în casa lui Titu Maioreseu, în Bucureşti, la sinuciderea lui Urmuz, la naşterea lui i.abis. La restul evenimentelor personale, la care aş fi vrut să fiu de fată, am fost de fină.
672
PROZA
673
LIBERTATEA FAŢA DE MOARTE
- Nichita, aseară am vorbit despre Alexandru Macedon. Tu nu îţi explici faptele sale decât prin libertatea lui totală faţă de moarte. Ce înţelegi prin asta?
- Libertatea fată de moarte presupune geniu, dar nu si maturitate. Sunt rare aceste cazuri în istorie. Primul si cel mai mare fiind exemplul Iui Alexandru Macedon. Ulterior, el se mai întâlneşte în perioada de vârf a istoriei romane: sfârşitul Republicii şi prima sută de ani de Imperiu.
Omul nu e foarte despărţit de specie. Insul strălucitor este zeificat, deci iarăşi introdus în aura speciei. Dorinţa de a trăi cu orice preţ nu este foarte marc, dorinţa de război şi de călătorie este uriaşă, dar primele războaie si primele călătorii nu au încă un caracter social marcat, ci unul mitologic.
Alexandru Macedon poate fi considerat inventatorul istoriei pentru câ el se află exact în centrul nodal în care independenţa sau, mai precis, indiferenţa faţă de moarte se înnoadă în războaie şi statele tribale se sparg si graniţele încep să joace ca petele de ulei pe apă. F.xemple avem cu miile, unul dintre cele mai nobile fiind acela al împăratului latin Otho, care, în războiul civil stârnit în ultimele luni ale vieţii lui Nero si continuat după sinuciderea acestuia, izbea trei armate latine între ele: una a lui (jalba, alta a lui Vicellus şî una romană, a lui Otho.
într-o luptă indecisă, în care un centurion şi câţiva soldaţi se sinuciseseră în faţa împăratului din ruşinea de a nu fi învins categoric, Otho însuşi se sinucide, declarând că nu mai suportă atâta sânge latin vărsat din pricina Iul. Relatarea am extras-o din cartea lui Suetoniu, Doisprezece cezari, iar tragedia mi se pare de tip shakespearian, morală şi sângeroasă totodată. Este o morală provenită nu numai din precept, dar şi sprijinită în mod primitiv dc o totală indiferenţă faţă de moarte, deci dc o oarecare indiferenţă fată de viaţă, în care specia e cea mai puternică, iar nu individul.
în mod paradoxal, însă, prin aceste cazuri, cum este cazul împăratului Alexandru Macedon sau ai împăratului Otho, exacerbarea întregului fond tipic al speciei printr-un individ transformă mitul în isroric.
- Zeificarea presupune un complex de culpabilitate pe care îl are special faţă de individul superior?
- în măsura în care ea este postumă, da. Cu atât mai mult eu cât, fiind postumă, este si gratuită. Cu timpul, însă. în istoria latină, au început zeificările antume.
- Cum apare complexul de culpabilitate? .   - Prin comparare şi neasemuire.
-Ai spus mai înainte că cel zeificat este indiferent fata de moarte, deci indiferent faţă de viaţă. Acţiunea cu sens constructiv exclude indiferenţa. Faţă de ce sau faţă de cine zeificabilul nu este indiferent?
- S-o luăm galeş. Am să fac o comparaţie cu literatura. Cineva, nu-mi mai aduc aminte cine, făcea următoarea
consideraţie despre destinul talentelor literare. El zicea (şi cred că în mare măsură avea dreptate) că destinul unui talent ţine 5t de cât crezi în el. Dacă ai despre tine însuţi şi despre talentul său o idee măreaţă, o idee măreaţă în adevăratul sens al cuvântului, şî eşti chiar un scriitor autentic în adevăratul sens al cuvântului, ai mult mai multe şanse de a te realiza decât cel care are o idee instabilă şi contorsionată despre propriul său
674
NICHITA .STANESCU
PROZA
675
talent. Nu prea cred că mulţi scriitori, care au îndoieli dese despre propria lor artă, au şansa de a fi declaraţi geniali.
Dacă te ratezi faţă de o idee măreaţă, însăşi ratarea mai poartă în ea ceva măreţ. Resping însă acea părere superficială şi mai veche care spune că un sergent care visează sâ ajungă plutonier şi izbuteşte este un împlinit, iar un colonel care visează să ajungă general şi nu ajunge este un ratat. Diferenţa de ideal, în cazul de faţă, este atât de deosebită, încât cei doi termeni ai ratării şi ai realizării din fabula de mai sus nu au nici o legătură unui cu altul.
Ceea cc este clar este indiferenţa lui faţă de moarte. Tot aşa de clar apare o anumită indiferenţă nu atât fată de viaţă, cât faţă de dorinţa de a trăi cu orice preţ. Eroismul descins din mitologie intră în pragul istoriei cu ample rădăcini ale gratuităţii. Viteza de mişcare a eroului si distanta parcursă sunt poate trăsăturile cele mai cai ac tei îs lice ale Jui.
Eroii arhetipali nu au câtuşi de puţin un catacter static. Ei sunt într-o luptă şi într-o călătorie continuă. Pendulul dintre naştere şi moarte traversează un spaţiu fascinant, dorinţa de nou apare cu apariţia eroului arhetipal, umanitatea îşi accelerează integral destinul şi-şi tensionează timpul. De la specie la mir, drumul este extrem de lung, dc la mit la istorie drumul este lung, de la istorie la politic, drumul se îngustează şi se scurtează.
- Oare eroul nu poartă în sine un mesaj, o forţă care trebuie să se exteriorizeze?
- Părerea mea este câ el poartă în sine un impuls, iar nu un mesaj. Interesul, pentru că, într-adevăr, el are o neindife-renţă fundamentală, este pentru epic, adică pentru întâmplare. Eroul schimbă legile. Neagă orice lege de până la el, propunându-i o alta. El scapă de pe orbită. El sare din specie şi, adeseori, nu mai cade niciodată în ea. Iluzia zeificării eroului este iluzia căderii lui în apropierea îndepărtată a speciei. între firesc şi nefiresc, eroul nu este nici firesc si nicî nefiresc. Am
putea face o metaforă spunând că nefirescul este firescul în . mişcare, iar atât de dinamicul erou c nefirescul staric. Intre erou ' fi real, ligamentele sunt semionirice. Expansiunea lui pe planul terestru coincide cu expansiunea lui în planul cuvintelor. Eroul forţează gramatica speciei şi stă la baza inventării inuielor. - i   Primul arhetip de erou nu are un antierou. Darius este un ' ami-Alexandru Macedon. Antieroii apar mai târziu în istorie şt, deci, şi în literatură, ca fenomene conservatoare, ca tendinţă de întoatcere la specie. Antieroul nu mai este un individ, ci numai o armată înfrântă. Ideea de faţă distruge măreţia eroului, crima se substituie victoriei.
* _ Ce înţelegi prin interesul eroului pentru întâmplare? Pentru că întâmplarea, în mod curent, are un sens minimalizator. Eu cred că impulsul pe care îl are, independent de voinţa lui, e întâmplător, că, prin el, mai precis, prin aspiraţia speciei spre erou, întâmplarea eroului devine lege. Erou, sec spus, nu este decât suma de calităţi de care se înconjoară impulsul pentru ca, prin acţiune, prin faptele eroului, să devină mesaj. Mesajul este surplusul de spaţiu adus de erou şi populat de aspiraţiile speciei, după dispariţia eroului. Apoi, Nichita, tu ai făcut portretul eroului, dar n-ai răspuns hi întrebare. Hai să riscăm un răspuns. In ce poate crede eroul? Fată de ce sau faţă de cine nu este eroul indiferent?
- întrebarea ta mi se pare foarte lungă şi cuprinde în ea foarte multe întrebări. Nu tendinţa spre filosofic mă caracterizează în primul rând, dar, din punct de vedere literar, am să încerc să dau un răspuns (discutabil) acestei probleme încă neelucidate şt căreia jiu i s-a găsit încă nici un răspuns convenabil.
- Convenabil?
- Da, există riscul să fie o falsă problemă.
- Eroii există, ei impun legi durabile.
- S-o luam cu amănuntul. Să încercăm să descriem schema fundamentală a eposului. Să zicem: doi oameni pleacă de la A pe două drumuri paralele către B şi ajung
676
NICHITA STANESCU
PROZA
677
aproximativ în acelaşi timp în B. Unul ajunge in chip firesc, altul, pe traiect, are un accident. Să zicem că el a căpătat o rană. Dacă ar fi să alegi între cei doi care se deplasează de la A la B în mod obişnuit, îl alegi pe cel care a ajuns în chip firesc.
A doua schemă: doi oameni pleacă dc la A spre B. Unul ajunge la B, iar altul la B'. Cel care ajunge la B' are o abatere faţă de legitatea ajunsului la B. Abaterea aceasta sc numeşte întâmplare. Epica este o succesiune de întâmplări. Orice întâmplare neagă legitatea. întâmplarea care neagă legitatea într-un mod absolut poate deveni în anumite marje eroism. Orice călătorie este principala întâmplare a stării pe loc. în loc de măreţia tragică a călătoriei, se declanşează evident, în mod schematic, fenomenul de eroism.
Inversând raporturile, am spune că întâmplarea se opune întâmplării si că ea fixează o altă lege faţade legea prestabilită. Eroul stârneşte întâmplări, iar zeul, adică omul zeificat, stârneşte măsuri ale întâmplărilor şi entităţi sublime. în această ordine de idei, aş putea să-ţi răspund la întrebarea ta în felul următor:
Omul excepţional are libertate faţă de moarte şi, deci, şi fară de viaţa speciei si este atras de întâmplări stârnind totodată dimensiunea sublimă a acestora. Eroii sunt sublimi, ei sunt prima măsură autentică a tragicului, transformată în lege benefică. Deci, zeificarea are, la fundament, tendinţa către sublim, exprimată prin individ, a speciei. Eroul, din punct de vedere obiectiv, constituie o abatere de la centrul speciei, iar, prin dimensiunea abaterii, apare individul sedus de sublim. Asemănarea eroului cu specia încă există prin ample ligamente, prin faptul că specia o reprezintă existenţa colectivă a indivizilor ei.
Eroii reduc specia Ia individ, conservând în sine indiferenţa fată de existenţă, dar se rup totodată de specie prin mutarea sublimului unei specii în individ.
— în ce crede eroul?
î 1    - Dacă te-as întreba in ce ai crezut tu, mi-ai răspunde că nu tysti erou sau ai reduce problema la literatură.Dar, dacă ar fi fost ţiă fii erou în Antichitate, în ce ai fi crezut? n'    - îţi răspund cu brutalitate. După părerea mea, eroii nu cred, ci eroii fac. Eroii moştenesc credinţele ca pc nişte cutume. [Ele sunt simple, cum ar fi acelea: cultul prieteniei (adeseori 'încălcat), cultul morţilor (adeseori ignorat), cultul forţei si al [victoriei (tot timpul prezent). Eroul nu este zgârcit pentru că fâverea lui provine din faptul că se consideră stăpânul lumii, el se identifică cu lumea, nedreptatea si agresiunea lui Ie identifică .cu dreptatea universală şi cu pacificarea, iar cât despre faptul ; că tu mă întrebi ce aş fi făcut dacă aş fi fost erou în antichitate, îţi spun pe loc. Aş fi dispreţuit poezia si aş fi fost etern îndrăgostit de toţi duşmanii mei morţi de mâna mea în luptă directă. Aş fi călcat în picioare de ciudă Odiseea şl Iliada, după care aş fi dat ordin copiştilor să umple toate bibliotecile cu i! sulurile lor. Mi-ar fi plăcut cei care mă urăsc, lăudându-mă şi ţrn-ar fi scârbit fără măsură prietenii care mă critică cinstit. M-aş '. fi uitat la femeile frumoase cu mai puţin interes decât la un \ mâner de sabie, iar, în timpul liber, l-as fi ascultat uluit pe Socratc, după care l-aş fi ucis fără nici un resentiment ca să vadă i cum urlă filosofia în faţa puterii. Ici-colo, as fi plâns. Mai mult pentru a fi văzut, decât din tristeţe. M-aş fi uitat la cer cu ură S şi la perşi cu dragostea şi foamea cu care aştepţi o hrană aleasă.
. în fine, aş fi fost zeu şi extrem de mirat când m-ar fi atins o % săgeată. Aş fi trăit cu grăbire şi aş fi murit în picioare ca sâ fiu ii.fiât mai aproape de teritoriul promis deasupra mea. Aş fi vorbit jj;din când în când, dar asta numai din mirarea câ nu sunt înţeles ţprin încruntătura ochilor. I.a mese, aş fi acceptat cântecul ca Jpe o servitoare a ecoului. As fi ars tot ce ar fi fost înapoia mea, ca să nu existe întoarcere. As fi avut aproximativ aceeaşi părere despre un cârd de şoimi ca şi despre falangă. As fi încercat o Toană, două, trei, după care, din plictis, as fi făcut din secături ^egi, ca să nu mă plictisească prea mult cu prezenţa lor.
678
NICHITA STANESCU
679
Din toace acestea însă, la plictis erotic, aş fi considerat femeile ca pe un animal colectiv, după care le-aş fi dăruie cu bucata soldaţilor, care ar fi fost singura mea legătură cu cetăţile arse din spate. iVl-aş fi îngropat cu o mână în afară, cerând să defileze falanga prin faţa lor, ca să vadă că împăratul nu a luat nimic cu el în mormânt. Aş fi murit, scuipând pe Homer şi sărutând sandaua lui Zeus.
A fi liber faţă de moarte înseamnă a fi dezlegat fată dc naştere. A ignora în ansamblu şi a trăi deplin secunda. A avea conştiinţa existentei ca o enclavă în nimic. Bucuria maximă a existenţei duce la folosirea existenţei ca obiect. Lipsa de scrupul nu este totală, cum apare Ia prima cercetare prin cuvânt, ci, dimpotrivă, e limitată, naivă şi benignă.
Viaţa apare ca întâmplare a neantului, iar nu ca o consecinţă a unor procese lungi. La urma urmelor, şi aceste întâmplări ale neantului, concepute astfel, nu resimt nevoia decât vagă a înaintaşilor şi aproape deloc aceea a testamentului. Universul, ca o bulă de viată într-un bîoc total numit neant, îşi pierde orice interes şi sensul ku c acela al unei cupe băute până Ia capăt.
Un astfel de mit dc a fi, întâlnit Ia greci şi la latini, este sursa generală de eroi. Aşa cum au fost ei arhetipal croiţi, sunt unici şi orice contemplare e zadarnică.
Alt mod de concepţie totală asupra vieţii impune alte arhetipuri.
Geniul nu se opune, şi nici nu este paralel, şi nici nu se întretaie cu eroul. Impus de un ideal romantic, el încă îsi desăvârşeşte arhetipul în contemporaneitatea noastră cea mai strictă. Oricum, nu mai e posibil ţipătul: „Ave Caesar, muritorii te salută!"
- „Ave Caesar, muritorii te salută!"
I
PAUZA de O NOAPTE AM DREPTATE? N-AM DREPTATE?
Dragă Titu, acum, când mă simt oarecum istovit din pricina faptului câ m-am gândit multă vreme şi mult timp interior la felul şi fei-de-felul prin care se poare exprima o stare de spirit sau o stare de sentimente prin intermediu] versului sau chiar al poeziei, m-a cuprins o ciudă pe mine şi un dor dc dumneata, departe fiind tocmai la mania dracului şi ştiind că, tocmai în aceasră secundă când îti scriu, tu scrii versuri! Te invidiez din Inimă pentru aceasta şi, mai mult decât atât, pentru toate acestea.
Când mi se face dor de acasă, în acasă mea se află şi lucrul încă ncterminat al amândurora, Antimetafizica, cum i-am zis noi, munca noastră atât de iute criticată şi, uneori, dc ce să nu ţi-o spun sincer, superficial înţeleasă.
Cum ştii şi tu, mai nici un filosof al lumii nu a criticat metafizica. Ce ne-am propus noi c un fapt măreţ şi greu, şi care, nu ne sfiim să o spunem, prin geometrie şi prin starea monumentală a ideilor, ar putea să ne depăşească puterea noastră de expresie.
Am făcut amândoi o abordare prietenoasă a câmpului magnetic.
Ne-am însoţit unul cu altul în mod didactic versurile, chiar dacă nu toate bune, în schimb toate de o mare bună-credinţâ, în ideea comună că poate exista în mod viu prietenie cinstită şi cordialitate între două generaţii, care, din pricini naturale,
680
NICHITA STANF.SCU
PROZA
681
au două puncte diferite de fugă, sau, mai precis, două feluri de alt-feluri, de a contempla realitatea obiectivă şi de a acţiona în mod umanist în sensul ei sau, când e cazul, împotriva ei.
După cum bine ştii, dacă mi-aduc bine aminte, căci sunt rupt de oboseală, în informaţia imediată, cea de nota zece, pentru elevii profesorului Nimeni, cuvântul metafizica se trage de la harnicii „învăţăcei'1 ai lui Aristotel.
Acesta le preda Fizica. Papirusul se termina repede, deşi nici Fizica antică, spre binele omenirii, nu era prea lungă. Deci, primul papirus se numea Fizica. Papirisul al doilea, cum putea el sâ se numească în Iîmba greacă decât Metafizica. în traducere directă, ar însemna dincolo de fizică. în traducere corectă, înseamnă partea a doua a părţii întâi a Fizicii.
Deci, Metafizica e totuna cu Fizica. Speculaţiile medievale, însă, au scăpat din infern şi din purgatoriu Fizica şi, în chip de Metafizică, au băgat-o direct în rai.
Dragă I itu, iartă-mi vulgaritatea aparentă a acestor câtorva rânduri scrise, dar ţine şi dumneata cont că am încărunţit din pricina Fizicii, volumul întâi, iar nu a Metafizicii, adică volumul doi, pe care, bănuiesc în această scurtă viaţă, nu voi mai avea timp să o cercetez pe îndelete.
Antimetafizica, aşa cum am conceput-o noi doi împreună, nu se opune concretului şi nici realului, dar scrâşneşte şi se uită cu asprime blândă şi dispreţuitoare asupra excesului de ireal atribuit realului', care, şi fără dc acesta, are caracter fascinant şi mirabil. Metafizica ulterioară ne supără în spirit şi ne obligă sâ ne opunem ei prin excesul de raporturi cantitative puse pe nervura unei frunze verzi cu umbră de la soare.
DragăTitu, n-ai observat că în matematică, numai cifra 1 are natură calitativă? Sau, cum ar numi-o grecii, Epsilon, adică prima mărime peste nimic? 2, 3 si 4 nu sunt decât cantităţi ale calităţii lui 1. Şi ce mizerie şi cu fracţiile astea! Bunăoară, împărţirea la 2. Ca să vezi şi dumneata, dragă prietene, cât de
m sucite şt ireale sunt raporturile cantitative: împarte şi dumneata H cele 10 degete la 2! E posibil, seamănă încă a real. împarte, |. după aceea, cele 5 degete, care au ieşit câştigătoare după 'ţ împărţirea la 2, împarte-le tot la 2, dacă poţi! Cc rezultat poate să-ţi dea? Două degete şi jumătate! Asta nu mai seamănă a nimic. Ferice dc pădurarul care, tăind arborele secular, din greşeală îşi taie şi un deget! Patru degete împărţite la doi fac II două degete, două degete împărţite la două degete fac un deget şi, daca tot îţi mai rămâne un deget, nu-1 mai împărţi la nici :■ un deget, că, oricum el nu mai are nici un sens!
M-am luat din nou cu vorba şi din nou o să-ţi par vulgar. La o vreme, mă încercase o idee melancolică şi descurajai!tâ. : M-am gândit că n-o să rămână prea mare lucru din efortul : muncii mele. Dar, să ştii, nu m-am gândit la treburile astea din punct de vedere egoist. Nici pomeneală de asa ceva! Pe urmă, ; m-am autocriticat şi mai dur. Eram atât dc pornit împotriva mea, încât nici n-am mai gândit propriile mele cuvinte. M-am ; gândit brusc la mine însumi cu un cântec de-al Măriei Tănase:
Cine iubeşte şi lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă!
Şi totuşi, dragă 'Fim, m-am gândit câ dacă eu nu am izbutit să las după mine mai mult de două-trei versuri fundamentale, măcar tu să laşi după tine vreo şapte-opt versuri fundamentale. Brusc, mi-a venit o metaforă odioasă în capul cu creieri: de fapt şt de fapt, mi-am zis, singura femeie care m-a înşelat în viaţa mea a fost propria mea mamă, că m-a născut. După care, rni-am zis, dragă Titu: vai mie, dacă mama mea citeşte această frază neghioabă, tipărită! Ce gând murdar a putut să treacă prin simţirea unui om curat!
Din moment ce tot m-am născut, mesajul meu este să încurajez viaţa, şi, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul. Ce dracului, mi-am mai zis, să nu pot eu să iubesc? Cc dracului, mi-am zis, să imit dragostea
682
NICHITA STANESCU
PROZA
683
fără s-o fi trăit? Ce dracului, mi-am zis, să fiu eu tocmai acela nemuritor şi rece, când, de fapt, eu sunt muritor şi cald? Am luat-o pe scurtătură şi m-am răstit în gândul meu la tine, ca orice om care sc simte vinovat de el însuşi: Bă, asa ţi-am zis, căci bă ţi-am zis, nu pot să mor liniştit şi împăcat în cuget până când tu, mucosule, nu vei scrie o poezie mai minunată decât cea mai minunată poezie pe care consider că aş fi putut s-o scriu cu.
Când mâ gândeam la acestea, mi-am pus o dorinţă în cap. Mâ aflam singur la etajul unsprezece al unui hotel foarte frumos din Vidin şi se făcea că este ora cinci de dimineaţă.
Pe malul celălalt, era Calafatul, iar pe mijloc, Dunărea, ca un sărut între două târî.
Fata poetului Victor Tulbure, pe care o ştiu încă de când era pionieră şi care mi-e dragă ca si cum ar fi propria mea copilă, mă sfătuise înainte de plecare să nu care cumva sâ cumpăr masticâ pentru că nu e bună. Am scotocit în geamantan şi-am scos unica sticlă ce-o cumpărasem. Şi cc descifrez pe ea?! Cuvântul mastică! Ei, mi-am zis eu, Raluca e un copil, şi, deşi a fost înaintea mea în Bulgaria, am bănuiala câ atât copiilor cât şi pisicilor nu le place mas ti ca. Am uitat sticla şi, spre ruşinea mea desăvârşită, am uitat-o nedesfăcută. De ce? Mi-am zis: dacă mi se îndeplineşte gândul şi tu, Titu, scrii şapte-opt versuri mai minunate decât cele patru-cinci ale mele, sâ treacă două păsări orizontal prin fata ferestrei. Nici n-am încheiat bine gândul câ au şi trecut două păsări prin faţa ferestrei.
Ca unul dintre iniţiatorii, pe plan mondial, ai Antimeta-fizicii, mi-am zis: o coincidenţă pur si simplu. Şi atunci mi-am zis: dacă mi se împlineşte dorinţa, să treacă trei păsări orizontal prin faţa ferestrei!
Nici n-am terminat bine gândul că au şi trecut trei păsări, orizontal, prin faţa ferestrei. Nu se poate, mi-am zis eu, precis că bate vântul dinspre Calafat. M-am uitat chiorâş la fereastră,
m
i.
Sâ mă asigur că ea este chiar fereastră. Mi-am făcut socoteala dacă băusem ceva în timpul zilei şi am constatat câ nu băusem nimic din pricina unor oarecari deficienţe la pancreas.
M-am ridicat în picioare, mi-am pironit ochii pc fereastră şi mi-am zis: dacă trec patru păsări orizontal prin faţa ferestrei, mi se va îndeplini dorinţa!
Nici n-am zis bine şi au trecut patru păsări. Am stins deodată lumina, căci ţinusem toată noaptea lumina aprinsă, am înşfăcat sticla de mastică, am plecat din cameră uitând să mai închid uşa, am coborât în hol, „subsuori cu Schopenhaucr", cum ar spune Eminescu, adică cu mastică, cum ar spune Stănescu, fiind perfect convins că, între timp, la etajul unsprezece al hotelului, în mod orizontal, traversează fereastra cinci păsări. Am destupat sticla, am tras un gât în timp ce inima îmi venea la loc: la urma urmei, Ant'tmetafizica este o carte scrisă pentru oameni, iar nu pentru păsări. Mastică era cât se poate de bună. Raluca n-avea dreptate. Iar, dragă Titule, în ceea ce te priveşte, cu sau fără păsări trecând prin faţa ferestrei mele, de dinainte de acest fenomen tipic antimetafizîc, eram şi sunt convins câ vei scrie şapte sau opt versuri mai bune decât cele patru sau cinci versuri ale mele.
Dragă Titu, mai vreau să-ţi spun că am remarcat o latură cam egoistă a talentului meu literar (cât al am). Întocmai ca şi în versul poetului Nicolae labiş: A doua zi, mă liniştisem parcă. Mă apucase un fel de linişte sufletească de coada de sânge a inimii.
Am dedicat pe îndelete şi fără grabă versuri prietenilor mei, poeţii bulgari, cât şi versuri închinate prietenilor mei, scriitorilor români! Nu ştiu care dintre eî, - scriitorii, când vor să fie dragi, imită natura atât de perfect, încât natura adevărată a naturii face complexe, - cum îţi zic, deci, unul dintre ei, derbedeu de politicos, ca şi mine, a zis:
684
NICHITA STANESCU
685
- Ce păcat câ nu avem un magnetofon ca să nu se piardă versurile Iui Nichita.
In acea secundă, am fost atât de fericit şi de orgolios, că am ras o sticlă de apă minerală, crezând câ este una dintre specialităţile de vin vechi bulgăresc. Pe cât sunt eu de masiv la făptura aparentă, cred că, din bombare, mă dublasem. Inghiţisem de-a dreptul tot făcăleţul, Itiându-1 drept baston de mareşal. Mai spre seară, când colegii mei s-au dus să viziteze peştera Măduva, am pretextat câ eu abia am ieşit din ea şi câ nu prea mi-c dor sâ mă reîntorc s-o văd. Banc prost! Colegii au râs politicos, iar eu, întocmai ca un ofiţer în retragere, m-am dus iute la etajul 11 să-mi notez pe carnet poeziile dedicate prietenilor mei. Sus, în cameră, nu mi-am mai adus aminte deniei un vers.
Şi acum, dragă Titu, sunt convins că unele metafore sclipeau plăcut. Am stat ce am stat şi m-am uitat pe fereastră. lai au trecut păsări, deşi nu îmi pusesem nici o dorinţă. M-am întors cu spatele şi mi-am zis: dacă talentul meu stă în două-trei versuri lucioase, degeaba toată viaţa am fost îndrăgostit dc poezie!
Al tău, cu drag, bătrânul Nichita!
GRAVURI DE EPOCĂ O CRIZĂ
Era în 1981, la sfârşitul lunii ianuarie. Nu aş fi reţinut '■■ atmosfera dacă ele, personalităţile, nu ar da senzaţia câ fixează timpul, dacă l-as fi întâlnit pe Nichita în casă, iar nu la poarta '.'blocului, când să iasă în stradă.
Era o lumină galbenă ca frunza când e să cadă, si, atent cum eram la Nichita din momentul în care l-am văzut, m-am comportat ca şi când lumina s-ar fi înălţat din el asemenea unei aureole uriaşe. Nichita, când merge, are, la o privire atentă, ce saltă peste obişnuinţe, o jenă însuşită cu temeinicie, ca o disciplină a vieţii, reflex al instinctului de conservare.
îmi vine în minte Albatrosul lui Baudelaire, dar nu dezvolt, ar părea câ de la poezie am plecat spre Nichita, nu invers.
Când merge, pare un om abătut, şi asta, celor pe care nu-i salută, le linişteşte orgoliul rudimentar, deseori neacoperit de personalitate. Pare un om abătut; în realitate, privirea lui e metalică, paralelă cu drumul ca o vizieră cu suliţa cavalerului în momentul alergării.
Era in acelaşi fâs verde-închis, în aceiaşi pantofi adidas, în acebtsi pantalon maro, cu un fular căruia nu i-am reţinut culoarea, dar căruia i-am reţinut poziţia: era peste fâşul închis doar la nasturii de jos, asaltat de cămaşă, şi ea deschisă până la miezul pieptidui, Nichita păşind mai greu dintr-un picior, ' aproape drept când îl mişcă, vârful pantofului ce îl adăposteşte ■■^venind oblic în celălalt pantof.
686
NICHITA STANESCU
PROZA
687
Dincolo de privire, Nichita se apără cu privirea, intuiam o zonă albă până şi pentru el, o zonă albă în gânduri, un fel de cancer care, neputând fi vindecat, poale fi doar, uneori, blocat.
Când simt asta, îl ocolesc dacă mai am timp, dar, atunci, nu am mai avut timp, mă aşezasem chiar în mijlocul aleii, cum îmi e obiceiul, poetul ajunsese Li câţiva paşi de mine şi m-ar fi ocolit cu siguranţă, de nu l-ar fi surprins poate nemişcarea persoanei din faţa lui, trimiţând în aer un fel de încăpăţânare.
S-a oprit şi a mimat stingherit bucuria, o bucurie semănând mai mult cu ruperea sloiurilor de gheaţă, primăvara, pe fluviu, decât chiar cu o bucurie. Oricum, şi dacă nu-i eram îndeajuns, tot îi eram cât să mai schimbe ceva, să uite pentru o clipă măcar de plictiseala ce îl îmbolnăvise vizibil. Irisul îi era estompat de cornee, ochii lui păreau albi, eu cel puţin nu îmi amintesc să fi avut atunci altă culoare, albi ca două pietre spălate de valuri. Mă împingea cu privirea, nu altceva, dar nici eu nu mă clinteam, privindu-l la rândul meu dur, atâta cât sâ îl ţin pe loc, nu să îl clatin. Amândoi ne prefăceam extrem de politicoşi, el atâta cât îi trebuia ca să încerce să mă manevreze, eu atâta cât să îi păzesc iubirea ce i-o purtam. Pleoapele îi urcaseră spre sprâncene, ochii îi deveniseră afectuoşi, parşivi, agresivi ca doi pumni de boxer înfăşuraţi în bandaje, înainte dea fi depuşi în mănuşi. Tot era ceva, îl scosesem din stare, putea, în sfârşit, să se distreze şi astfel, aveam şansa să rămân împreună cu el un timp.
— Vă salut!
— Salut, salut! hă, hî, hî, hă, ce faci? (sincope de atitudine).
— Mulţumesc, bine! Am mai venit pe la dumneavoastră.
— Mă, hî, bâ-hă, păi, până acum, de ce n-ai mai venit?
— Am avut examene.
— Ce examene? A, da. Şi ?
— Păi, e bine.
— Hă, gâni-gâm, numai zece?
— Si nouă.
1° v Din momentul acela, poetul a ţâşnit într-o revoltă impusă, %. venită dintr-o presupusă afecţiune ce mi-ar fi purtat-o. Se implica prin stare vertiginos, într-o secundă mi s-a făcut puţin frică % {evident, nu am arătat), găsise o margine pentru a descărca energia |f; tristeţii. Groaznic era că eu trebuia să păstrez convenienţa, ba, ţttnai mult, să joc până acolo încât să îl convingea îl cred. v - La ce? a izbit întrebarea. \   - La drept.
- J.a drept?! Nu se poate.
- Ba uite că se poate. Nu a crezut şi m-a trimis după carnet.
- Cum să mă duc după carnet? E duminică după-amiază. '■'Trece timpul şi eu n-am făcut nimic.
- Aşa, bine! Te duci după carnet. Până atunci eu dau un || telefon hf Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei), îl invit la masă
cu soţia, rămâi si tu cu noi să mănânci.
- Am mâncat!
- N-ai mâncat!
- Bine, n-am mâncat, am zis şi am plecat să-mi iau carnetul, încercând să-mi ascund nervii.
Am fugit din Piaţa Amzei, unde locuieşte Nichita, laAteneu, W bx 126, am sărit în maşină, am ajuns la cămin, am luat carnetul, f am avut noroc, maşina n-a întârziat mult, am ajuns ba Ateneu, I am fugit până în Piaţa Amzei, am intrat în curtea blocului, am ■{- sunat la lift, întârzia, am luat-o pe scări, am sunat, mi-a deschis H Nichita, m-a poftit hi masa din sufragerie.
Masa aceasta a lui, pe atunci singurul mobilier din sufragerie, \ e din lemn masiv, rotundă (primus inter pares), cu scaune dm I acelaşi lemn, de aceeaşi culoare (surprinzător la Nichita) şi, cred, de aceeaşi vârstă cu masa.
Poetul zăcea pur şi simplu de tristeţe, ţinea coatele pe masă :fi capul între palme.
NICHITA STANESCU
PROZĂ
689
El nu primeşte când e trist. Ştiam asta. Eram mândru şi trist şi eu, ochii îmi deveniseră plasmatici.
îl privisem de multe ori, şi mai ales când nu ştia el că îl privesc, îl ştiam destul de bine, niciodată nu l-am judecat altfel decât ca poet, unul din faptele ce îl impresionaseră când ne cunoscusem fusese că ştiam din versurile lui mai multe decât ştia el. Vreau să spun câ fiinţa lui nu e niciodată în echilibru şi, când pare in echilibru (in momentele de acest fel, Nichita vorbeşte mult, glumeşte pe înţelesulfiecăruia, are capacitatea de a bucura imens pe cei din jur, coborând până la periferiile sufletului), poetul dă senzaţia spiritului materializându-se. Trupul, în general, ti e anulat de spirit, şi, de vorbeşte, îţi pare că nici nu există, nu h ajunge propriul trup pentru a se materializit: el şi-a angajat trupul doar ca vizitiu al spiritului, vizitiu de lux, ce, când nuede lucru, nu mai e de găsit la curte.
Când vorbeşte mult şi glumeşte pe înţelesulfiecăruia, Nichita blochează divinul mecanism al creaţiei, dar, îmi pare, cu eforturi mari, mai slăbindu-se decât întărindu-se. Spre a fi exact, imaginaţi-vă un cântar pe talerele căruia se aşază greutăţi peste capacitatea acestuia de a măsura. Acul cântarului se blochează.
Asemenea greutăţi, pe care el nu le-a măsurat niciodată, suin cuvintele vulgare spuse cu farmec, citate din toate limbile ştiute şi neştiute, vorbe de alint întinse pe marmelada de umor, imitaţii onomatopeice, în fine, o imagine ce acoperă puţin reliefiirile peste care trece pentru ca mai apoi, să le ia forma.
- Oa-1 încoace !
Am băgat mâna în buzunarul de la piept alfasului meu, am scos carnetul, fam deschis unde trebuia şi i l-am întins. Nichita l-a închis, parcă se temea că i-am ascuns ceva, apoi l-a deschis încet cum oamenii necăjiţi, în ziua de leafă, desfac în pieţele publice câte un loz în plic, l-a deschis filă cu filă şi a ajuns tot acolo. Apoi, s-a înfuriat iar.
- Nu ai dreptul să iei nouă la drept! înţelegi? Nu ai dreptul! Cum să aperi tu astfel statul tău, şi graniţele lui, şi independenţa lui?
Vocea îi devenise solemnă. De data asta nu mai era joacă, am înălţat fruntea, trebuia să ascult.
- Repetă după mine, mi-a zis, dreptul la muncă al unui popor e aproape ta fel dc important ca dreptul la cultură, căci, fără dreptul Ia muncă, dreptul la cultură nu ar putea exista.
Am repetat.
- Mai repetă o dată! Am repetat.
- Bine, a zis el, a închis carnetul şi mi l-a întins liniştit. Ne-am privit câteva minute. Cel mai greu e să te priveşti cu
Nichita când e liniştit. Nu poţi truca în nici un fel. jos, în faţa porţii, cu aproape o oră înainte, îmi fusese uşor, poetul venea din altă stare. Acum, se construise chiar pentru aceasta. Privirea mea de lucru, un fel de ce vrei, domnule, ajutată de vârful nasului pe care îl duc înspre ochi, o privire foarte elastică, bună la toate şi care poate trece oricând în altceva, mi se părea impudică. Ne-am privit în faţă, bineînţeles, până a obosit sau s-a plictisit el.
- Ce ai la buze? m-a întrebat.
- N-am nimic, ce să am
- Sunt vinete si crăpate.
- Răceală!
- Minţi, nu e răceală!
S-a înfuriat, sincer s-a înfuriat. S-a ridicat brusc, s-a dus la I- baie, s-a întors cu o sticlă în mână, mi-a dat să mă ung pe buze, \. apoi mi-a masat el tâmplele, cearcănele.
- De ce nu dormi? De ce nu te duci la doctor?
- Nu prea e timp, i-am răspuns.
A plecat să ducă sticluţa, l-am auzit de dincolo răsuflând a , degeaba şi zicând:
- Uite, aşa se duc dracului copiii.
690
NICHITA STANESCU
PROZA
691
S-a întors şi s-a aşezat pe scaun. Buzele lui erau cu mult mai crăpate ca ale mele şi cu mult mai vinete, dinţi nu prea erau, palmele lui mari se terminau cu unghii uitate de timp, pielea u era deshidratată, porii se desfăcuseră şi erau seci.
- Aurelian, sunt bolnav.
Am tăcut. Bărbia lui tremura. Atunci, abia atunci am simţit că Nichita era în criză, în cea mai gravă criză din câte le-am văzut petrecându-se în el.
- Sunt bolnav, Aurelian.
Nichita nu se prefăcea, nici nu se văita. Vorbea doar pentru el. Eu eram un pretext al mărturisirii.
- Sunt bolnav.
După aceste cuvinte, s-a rupt momentul de sinceritate şi Nichita, vrândsă-şi bată joc de boală (de la el am învăţat că poeţii mor pe picioarele lor si că, totdeauna, cel mai bun fizic pentru un poet este chiar fizicul acelui poet) a început sâ joace rolul bohiavidui care era. Pe mine nu mă deranja decât dintr-un singur punct de vedere: sentimentele pe care i le purtam trebuiau să fie apărate de un rol care nici pe departe nu semăna cu mine.
-Azi, copile, am vrut să mă sinucid. Am vrut să mă arunc în fata unei maşini. Unei basculante. Ieşisem la margine. Şoferul a frânat în ultimul moment. Un miliţian s-a repezit la mine să mă aresteze. A coborât şoferul mi-a dat două palme şi i-a spus miliţianului: Iartâ-1, domn'miliţian, nu ştie ce face, e beat.
M-am ridicat de la masă şi am intrat în bucătărie. Dora şedea acolo împreună cu o prietenă frumoasă (hi Nichita în casă am văzut numai femei frumoase sau, în cel mai rău caz, inteligente) şi vorbeau în şoaptă, sâ nu-l deranjeze.
Dora este o femeie in general tăcută. într-atât o învăluie distincţia aproape mistică, încât numai prin această trăsătură o poţi vedea şi judeca, mai mult imaginând-o decât cunoscând-o. înainte de a-i desprinde o linie a feţei, te surprinde culoarea ei de un alb ireal. Se mişcă sigur, simplu şi elegant, vorbeşte exact
\ şi puţin, are putere de lege asupra lui Nichita. Atâta cât ascultă ]ielde legi. Iu preajma dânsei, Nichita e însoţit în singurătatea lui. I Spectacular cum e, doamna Stănescu îl ajută să se suporte, t anulându-i pe cât posibil instinctul autodistrugerii prin I cunoaşterea de sine, ce l-a întemniţat pe Nichita de cine ştie când.
- Doamnă, Nichita vrea să se sinucidă.
- Ştiu!
- Şi azi a încercat. Mi-a povestit ceva ca un şofer. -Ai văzut tu?
- Nu!
- Atunci stai liniştit.
M-am întors în sufragerie cu apa din pahar băută pe jumătate. Nichita era de mult singur. De mult de tot. M-am ! B aşezat pe scaun şi mi-am văzut de ale mele ca şi cum am fi mers amândoi într-un tren, trebuind să coborâm Ui distanţe diferite. | Fiecare aştepta despărţirea de celălalt, dar prin oprirea trenului, iar nu prin plecarea din compartiment. Nichita a mai făcut o ultimă încercare de a mai comunica.
- Hai dincolo, mi-a zis.
Am mers împreună cu el într-un dormitor îngust, unde abia încăpeau, pe atunci, un studiou care nu era de un lemn, de o culoare, de o vârstă cu hida studioului, un calorifer, un şifonier, un preş.
Mi-a spus Nichita o poveste cu o inimă bolnavă a unui trubadur, cu o regină care a dat toţi banii din regat pentru a înlocui inima bolnavă a trubadurului cu una artificială, pentru a mai trăi măcar cinci ani, pentru a mai cânta măcar cinci ani.
Cuvintele au început să alunece între noi, la un anumit moment nu mai ştiam de unde începusem, vorbind Nichita despre trubadur amintea obsedant de popor, apoi, de bi un alt anumit moment, nu mai reţin absolut nimic din ce am vorbit, semn că ale noastre cuvite erau numai stil.
- Ce vrei, bătrâne, asta e, a zis Nichita.
692
NICHITA STANESCU
693
Aşa iese el întotdeauna din discuţii.
- Asta e, domn 'Nichita, am zis eu, care mă anulasem de mult ca personalitate.
- „Domn' Nichita" aduce cu „domn' Preda".
- Şi umorul, ăsta c umorul meu. Şi starea ta continuă e starea mea. M-ai furat, Aurel ian.
- Eu ca eu, dar Shakespeare?
- Uite, stii ceva, nu mai avem ţigări.
Am coborât şi am datfuga la un restaurant după ţigări. Aerul rece mi-a făcut bine. Când m-am întors, Nichita era ca neînceput.
- Puştiule, citeşte aici, doar ţie şi Prinţului Tom îl arăt. Era un testament scris de poet. Literele erau când mari, când
mici, rândurile când drepte, când strâmbe, era o hârtie pe care El lăsase amprenta singurătăţii.
- Citeste-1!
L-am citit. Nu-mi amintesc decât starea de spirit a celor scrise şi două idei: Prinţul Tom era rugat să aibă grijă de Dora şi de Gabriebi, opera lui Nichita să nu se mai tipărească în cărţi, să circule doar câte o poezie pe câte o hârtie, numai dacă va fi cazul, din mână în mână.
Am gândit câteva lucruri asupra Prinţului Tom. Apoi, m-am întors la Nichita.
Hotărât lucru, omul ăsta voia să îşi bată joc de singurătatea care îl sugruma, voia să o compromită pentru a o putea dispreţul, înlăturând-o apoi. Eram epuizat, el, refăcut. Eram mulţumit. Trebuia să plec. Nichita m-a coiidus până la uşă. Puterea i se simţea iar. Şi un soi de bucurie a victoriei substituită politeţii exagerate.
La nivelul duratei, eram neputincios. Ne-am despărţit şi am început să cobor scările. Pe lângă mine, a trecut în fugă Prinţul Tom.
STAREA DE IMPONDERABILITATE
1.
Clădirile erau cenuşii, pământul nu se bănuia nicăieri, dar Iniei prea departe de pământ nu erau, se putea gândi ba ele.
îmi spusese cu o seară înainte să vin acolo, mă rugase să îl [aştept să se întoarcă. îl aşteptasem ore în şir, nu venise. O lege, lind şi a mea, mă obligase să plec.
Acum, aproape de ce era fixat să se întâmple, putea veni \ într-un ceas din orice parte, eu, numai din una singură, şi, pentru ta fi, cu cel puţin un ceas înainte.
Eram, nu începuse umbletul doardoi-trei oameni cu mâinile [întinse după fotografii şi după discuri, eu, într-un fotoliu negru Işijos.
Un om, la puţin timp, s-a aşezat lângă mine, cumpărase un [disc, voia un autograf
- Poate o fi un poet mare, mi-a zis, peste cincizeci de ani, un . autograf o fi de mare importanţă.
Era convins că ce spune nu suna frumos, dar, de mult, probabil ffdupă ce nu reuşise să vorbească şi altcumva, deşi încercase, uitase rsă judece ce vorbea, acum i se părea normal că vorbeşte aşa, era I neliniştit doar pentru că vorbea cu mine pentru prima dată, voia \să mă atragă într-o complicitate care să îi dea linişte şi să-i înlăture forice stângăcie.
- Da, am riscat un răspuns fără semnificaţie.
694
NICHITA STANESCU
PROZA
695
A privit bine coperta discului, a întors-o şi pe o parte şi pe ceabiltă, s-a oprit la fotografie, a privit-o mult, s-a simţit străin de ea. Şi-a aruncat privirile prin magazin, s-a uitat la vânzători, hi cei doi-trei oameni ca el, era clar, nu el era străinul, cel din fotografie era, a mai privit la mine, îl stânjeneam.
— Este firumos, dar e aşa, aşa, nu ştiu cum.
— E, am rostit eu cu milă pentru necunoscut, asa e. Necunoscutul a întors mai bine capul înspre mine, nu se bisa
păcălit uşor, era mulţumit că, deşi nu am părerea lui, mă port ca şi cum as avea-o, a început să se poarte ca un stăpân, m-a plictisit, am plecat de lângă el fără să mă interesez ce va mai gândi.
Sosise şi o echipă de la televiziune. Electricienii, simţindu-se priviţi, din dorinţa de a-şi justifica prezenţa şi dintr-o aspiraţie spre o altfel de personalitate, aspiraţie firească hi o anumită vârstă, ajunsă la ei de mult resemnare, dar trezită mereu în astfel de situaţii, au început să înjure firele şi cablurile. Intr-un colt, reporterul, pe jumătate om de bun-simţ, povestea că nimănui nu îi trecuse prin cap să vină să filmeze şi că, în această situaţie, el şi-a luat câţiva prieteni electricieni, un operator, tot prieten al lui, şi a venit.
Numărul celor din magazin crescuse, trebuia să mai vină Nichita Stănescu.
2.
Uneori, când îl priveam, aveam sentimentul că îl pot reconstitui grafic. Cotropit de stare, îşi cobora liniile feţei spre bărbie. Mâinile aşezate pe genunchi şi genunchii încordând călcâiele în picioarele scaunului aduceau cu o delăsare a privirii. Când mergea, deşi şchiopăta, semăna cel mai mult tuturor: punct, linie, două puncte, la care se adăuga memoria ca o piatră acoperind viata cu un alt contur.
3.
\ Intra. Era bucuros, fiecare por al său respira, aducea cu petalele . unei flori carnivore, devorând totul şi dând existenţei un sens absurd. Intre el şi poezia lui se aşezase bucuria ca o lamă de otel impenetrabilă, nu mai avea nici o legătură cu nimeni şi cu nimic. Părul, ttrechile, nasul, buzele îşi aveau rosturile lor. Intre ele şi atitudinea lui nu mai era un raport de vasalitate, fiinţa, din atâta independenţă a organelor, părea incoerentă, strălucirea ei anula configuraţia. Dacă ar fi fost să mă gândesc in ce l-aş fi putut regăsi, mi-aş fi răspuns că doar în numele lui, doar în el încăpea totul, şi schimbările din interior nici măcar nu răzbeau la suprafaţă. Eram prea aproape spre a mă gândi, simţeam numai cum apa din scobitura unei pietre simte umbra copacului de deasupra. Nu aveam, complexe, învăţasem de mult să le înlătur, şi eu eram doar o bucurie îndreptăndu-se spre el. Inerţia relaţiei m-a dus acolo, dar el era altcineva, era cel pe care mi-l imaginasem înainte de a-l cunoaşte, iar nu cel care se oferea constant vederii, în afară. Am simţit un pericol de dinainte de a rosti cuvântul. Mi-a vorbit cu „dumneavoastră". Furia mea, deşi nu se exterioriza, era foarte puternică, nici nu ştiu ce mi-a spus. Furia, la mine, este generatoare de energie. Oricât de greu mi-ar fi, dtcă mă înfurii cu adevărat, îmi conserv personalitatea printr-un capriciu. Niciodată nu-mi vorbise cu „dumneavoastră ", dar niciodată nu fusese el însuşi, aproape că îl uitasem pe cel adevărat, descoperit de imaginaţia mea, repet: înainte de a-l cunoaşte. Nici nu ştiu dacă ar fi putut supravieţui dacă ar fi fost el însuşi tot timpul.
S-a depărtat de mine şi de grupul cu care venise, s-a îndreptat grăbit spre electricieni şi spre reporter, a dat mâna cu ei, a sărutat pe cei ai magazinului, l-a luat pe după umăr pe Augustin Frăţihî, l-a lăsat, a zâmbit tuturor, traseul s-a terminat, totul era din impulsurile lăsate în el de viaţa de zi cu zi, ar fi luat-o cu sufletul şi în altă parte, în sus, dar nu exista mai sus, el era totul. Protocolul trebuia respectat, generozităţile lut erau generozităţi în sine,
6%
NICHITA STANESCU
PROZA
697
finalităţi fără scop. Dacă Nichita Stănescu a fost sigur vreodată că l-a aflat pe adevăratul Nichita Stănescu, a avut interes să îl uite imediat.
4.
lată istoria acestui om de patruzeci de minute. A început să vorbească la microfon. Cuvintele erau săgeţi ţâşnmddintr-un arc întins de o mână nervoasă, statornice la început sensului lor originar. A u depăşit plictisite de contemplare ţinta, apoi vânatul devenise interior, chiar atunci se năştea, săgeţile se înfigeau în picioarele abia ivite dintr-un uter alb, în burta vânatului, în ochii lui fără vedere încă. Elastic, vânatul născându-se lua altă conformaţie, necorespunzând miei structuri cunoscute, uearătând vreo descendenţă din împerecherea structurilor cunoscute; faţă de simţul artistic clasic, era dijbnn. Nichita are un simţ artistic clasic, a încetat să vorbească. Exigenţa a fost doar a lui. Toţi cei prezenţi doreau doar să-l vadă, convinşi, în sinea lor, că nu vor înţelege prea multe, dar, cum se întâmplă în asemenea situaţii, toţi aveau memoria larg deschisă. Când propriile cuvinte au început să-l nemulţumească, într-o secundă, a hotărât, ca unul căruia numai la un mare coeficient de risc îi place să lupte, să aleagă ceva mai greu spre a fi mulţumit de ce spune.
- Acum, a zis, am să vă spun o poezie pe care o voi compune pe loc, pentru ttumneavoasirâ.
Cantonat de mult într-un univers închis, semn, dacă nu mă înşel, că, aproximativ, cunoaşterea de sine a fost încheiată, în dorinţa lui de înalt a ales instinctiv simbolul vulturului şi a început să rostească. El are un mod de a rosti cuvinte care au traiectorii date de unghiurile reflexelor venite din exerciţiul scrisului, mod care prin el însuşi e poezie, sentimentul de strat prim este acela al imposibilităţii de a controla existenţa. Dacă dincolo de această poezie, se poate decupa din când în când o altă poezie, generată de un alt sentiment ce se uneşte cu cel de strat prim, dând
I textului o viaţă independentă de autor, îl publică. Acum, nu avea | alt sentiment. S-a supărat, dar nu atât încât să se cunoască, a 1 început să iasă elegant din situaţie, să coboare pe un teren la voia | întâmplării, total necunoscut lui, nu mai greu decât altele. A început să dialogheze cu editorul. Acesta, brutal, spunea de toate, I era acel om pe care, de când deschide gura, nu-l mai asculţi. A vorbit rar Nichita, îngăduitor, tandru, ordonat. Calmul lui a fost adevărat, dar a fost mai frumos decât unul adevărat. Toţi, din cum vorbea, am înţeles că discursul lui e aproape de sfârşit.
5.
Am plecat spre ieşirea magazinului să îmi aprind o ţigară. Tocmai intrau două autoare de poezie, obişnuite ale casei Stănescu, antipatice mie. Exceptând colegii lui de generaţie, în lumea poeziei, deocamdată, Nichita Stănescu este măsura supremă, un punct terminus stagiar ca om si operă. în preajma lui, nici nu ştiu dacă se pot urî poeţii între ei.
- E tot în negru îmbrăcat? a întrebat una dintre ele, jiu stiu dacă pe mine sau pe cea cu care venise.
Eu, dispreţuit, nu am intrat în vorbă, m-am retras politicos într-un colţ de unde puteam să îl văd iar. Eram curios să aflu dacă e îmbrăcat în negru sau nu. Da, era îmbrăcat în negru. Dar costumul lui era ca un blazon decăzut, se cunoştea că fusese curăţat de curând, dar că fusese mototolit de şi mai curând. Culoarea, fiind ştearsă, nu avea o legătură directă cu el.
Cele două autoare de poezie, fără nimic urât în gest, s-au înghesuit până unde puteau să vadă mai bine. Şi ele aveau un acel ceva de nedefinit care, în momentul receptionării, oricât de înalt ar fi mesajul, oricât de interesat ai fi să îl înţelegi până în ultimele lui consecinţe, simultan cu emisia, te conservă, nu te lasă să fii zdrobit, deşi te pune în faţa unui respect maxim pentru subiect. Şi al unei simpatii sau iubiri după puterea fiecăruia.
698
NICHITA STĂNESCU
PROZĂ
699
Trecătorii într-o direcţie sau alta emu incolori, duceau cu ei cine ştie ce gânduri, cei ce erau înlâuntru nu semănau cu cei din afară, deşi despărţiţi doar printr-un perete de sticlă, cei dinlăuntru pierduseră tangenţa la real,
A venit la Nichita o femeie frumoasă, înaltă, blondă, cam de vârsta lui. Avea pe faţă un fel de solidaritate la suferinţă, bucuria ei era tragică. Simţea în Nichita o prăpastie adancindu-se, înţelegea că nu mai poate fi oprită, voia să ascundă ce ştia, nu era posibil. Nichita a înţeUs dintr-o privire, o armură a cărei prezenţă, în astfel de situaţii, se face automat, i-a protejat sufletul, el s-a făcut că nu ştie ce ştia ea, bucuria lui era sinceră dar posesivă. Atât de înalt posesivă, încât entitatea posedată nici nu putea înţelege asta. 1nălţimea de la care acţionează poetul e un fii de punct de control al atitudinilor celor de lângă ei in timp ce aceştia, luaţi cu vorba şi cu luminile în ochi, au impresia că fac exact cc vor, ba, mai mult, îşi ascund felurite rezerve în gesturi candide.
Femeia care venise era bine intenţionată, auzeam că e colegă de facultate cu el, că îşi adusesefata să i-o prezinte poetului. In ochii lui, a lucit o clipă altceva. Această lucire nu am văzut-o de atunci încoace decât de câteva ori.
6.
A venit Ia el un tânăr poet, scund, cu trăsăturile fetei dure s: sigure, politicos, cu sentimente reţinute în limita bărbăţiei. Nu ar trebui să îi trec numele, dar, când a citit textul împreună cu Nichita, m-a rugat să trec numele băiatului, să se bucure: Nica Stan. Tânărul poet era muncitor cu ziua la restauraţii de monumente, venise îmbrăcat în singurul costum pe care îl avea, de o curăţenie exemplară ce îi punea şi mai mult în evidenţă sărăcia. Pantofii, un fel de bocanci, un fel de încălţări de toate anotimpurile, cum se poartă acum, erau făcuţi cu cremă şi lustruiţi. Cravata era veche, tocită pe margini aproape de zona unde se fiice nodul, decolorată, dar şi ea foarte carată. Când s-a
| deschis la haină, am observat că avea cămaşa atât de strâmtă {intrată la apă), încât, pe distanţa dintre doi nasturi, tivul se ridica
i şi băsa să se vadă o flanelă albastru-închis, dintre cele mai ieftine. Faţa lui era proaspăt bărbierită. Şi faţa, şi mâinile îi miroseau a săpun greu. lAsase versurile printr-un prieten Ui Nichita. Telefonase apoi prietenul lui şi ceruse permisiunea să îl aducă. Nichita l-a primit imediat, deşi, fiind cu piciorul rupt ss înainte de operaţie, nu apucase să le citească. Tânărul poet, spre a nu veni
I cu mâna goală, din puţinii bani adusese o sticlă de vin spumos, dar care, prin sclipiciul de pe gât şi prin eticheta lucioasă, aducea
-. cu o sticUl de şampanie. Când a văzut, Nichita a vrut să se supere, până a rosti primul cuvânt a înţeles totul.
S-a simţit onorat şi nu a ezitat să se poarte ca atare. Când tânărul poet a plecat, Nichita care se temea de necazurile ce i le-ar putea fiice inima la durere fizică şi emoţie, i-a spus că. de va scăpa cu bine, îi va citi versurile şi că vor discuta îndelung asupra lor.
Tânărul poet nu a coborât nimic la nivelul gestului şi, dacă nu ar fi spus că prin faptul că l-a cunoscut pe Nichita se simte mult mai tare, aş fi crezut că nici n-a auzit ce i se spusese.
Altă dată, a fost într-o seară pe când el, după ce văzuse un film la televizor şi se amuzase, amuzându-ne pe toţi, a auzit primul bătăi în uşă. Soţia poetului s-a dus să deschidă. S-a întors şi a spus:
- E cineva fioros la uşă.
Eu m-am uitat la Nichita, Nichita s-a uitat la mine, şi-a apucat piciorul cu ghipsul cu mâinile, s-a ridicat singur în capul patului şi mi-a făcut semn să mă duc să deschid.
Omul de ba uşă avea aproximativ un metru şi şaptezeci de centimetri, purta barbă şi plete, partea care i se vedea din faţă era plină de tăieturi. Se cbitina. L-am privit în semn de întrebare.
- Cccu doomnul Nichita, mi-a zis.
Am observat că singurul cuvânt pe care uu-l bâlbâise fusese numele poetului. I-am făcut semn că poate intra. în sufragerie.
700
NICHITA STANESCU
PROZA
701
mi s-a părut că se vă prăbuşi. L-am prins uşor de braţ. El mi-a prim braţul cu mâna care îi rămăsese liberă, m-a strâns puternic câteva secunde, nu î-am opus rezistenţă, apoi mi-a smuls braţul de pe braţul lui.
- Pooot să meerg şişi singur!
Am zâmbit ca şi cum făcusem o greşeală, l-am poftit sâ înainteze spre dormitor, el mi-a făcut semn să o iau eu înainte, am intrat în dormitor şi m-am aşezat pe scaun.
Nichita era mirat, nu ştia ce sâ creadă, nu ştia dacă musafirul era sau nu boltuiv, nu ştia de ce se clătina. Mi-am amintit că, deşi fusesem foarte aproape de el, nu îmi mirosise a alcool.
- Da, ce doriţi? a întrebat Nichita.
Musafirul a mărturisit că e fiul unui artist celebru, prieten al lui Nichita, că tatăl său i-a spus câ, de va avea necazuri, să treacă să îl vada pe Nichita, câ tatăl său nu îl recunoaşte, că a mărturisit în public că el nu îi e fiu, că a ieşit de curând din spital, că e epileptic, că a venit sâ îşi cureţe suflettd.
Pe poet îl deranjează uneori cânde luat drept mănăstire vie, dar atât era de ciudat noul venit, că l-a invitat să ia loc pe pat Lingă el, pentru câteva minute.
Nichita e un om pudic. Ieşirile lui din pudoare, indiferent de frecvenţa lor, sunt doar excepţii, doar aventuri. Atingerea omului de lângă el mi s-a părut o impudoare. Nichita a făcut-o cu greu şi cu putină frică. A ridicat mâna şi l-a mângâiat pe artist pe păr ca pe un copil. Acesta a căutat să întoarcă mângâierile. Nichita l-a întrebat ceva atât de adânc, încât cel ce trebuia să-i răspundî a făcut un efiort de gândire, care i-a aşezat mâinile pe lângă el.
Ultima asemenea întâmpb/re când acel altceva a lucit. în prezenţa mea, în ochii lui, a fost la sfârşitul lunii ianuarie 1983, într-o zi la prânz. Cu o zi înainte, în timp ce stăteam de vorbă şi el îmi explica, după ce îl reprodusese din memorie, un pasaf din Doisprezece cezari de Suetoniu, a sunat ca de obicei telefonul
!. Nichita, când nu lucrează, are o bucurie de copil să răspundă la ţi telefon.
fc      - Eu, eu, dă-1 încoace, mama, eu!
f%~      A ridicat receptorul, curios să recunoască de la primele silabe |  pe cel cu care vorbea, prietenos la culme. Curând, liniile feţei i-au %  devenit dure, dar vocea si-a păstrat calmul. 7|t       - Dar ce doriri? l-am auzit.
- Nu poc. Sunt bolnav.
- Totuşi, nu puteţi să-mi spuneţi cine sunteţi si ce vreţi?
f. ....
ţfc      - Nu puteţi amâna?
- Bine. Mâine, pe la 11.
A pus receptorul în furcă, a ridicat privirea spre mine:
- Ce vrea ăsta, domnule? Să mâ şantajeze? Pe ce? Am avut eu câteva fisuri în viaţa mea, dar astea nu sunt de şantaj! Apoi, el nu ştie că n-am un ban? Eu?
A mai stat câteva clipe.
- O vrea să se răzbune din cauza unei femei. Şi ăştia... nişte proşti!
A mai stat câteva clipe.
- O fi înalt? O fi solid? Şi-a privit piciorul.
într-adevăr, Nichita are în el ceva de hidalgo, de pirat, de viking. Cred că marea lui forţă Stă în faptul că ar fi putut fi orice. Ceea ce este a devenit prin opţiune.
- Nu se încurcă el cu mine, îti spun eu! Şi-a privit iar piciorul.
- AureJian, mi-a zis, uf, câ nici nu ştiu cum să îti mai zic, ai un nume lung, cât un mărfar. Titulc nu vrei să fii mâine dimineaţă la ora 11 aici? Eu nici nu ştiu cum arată ăsta si am şî piciorul rupt!
Sf -
702
NICHITA STANESCU
PROZA
703
- Păi, ce a zis?
- A, impertinenţă şi duritate! Că vrea să vină Ia mine şi că mâine va veni, că e o problemă ce mă interesează, o problemă urgentă, că e în interesul meu, că Iasă, că mă fac eu bine, nu mi se tine mie din asta.
L-am privit cu atenţie. Putea fi şi un rol. Nichita are pe dedesubt şi marmura omidui care nu se sperie de nimic.
- St ce v-a mai zis. l-am întrebat eu, care nu îi vorbesc cu tu şi cu dumneata decât când scriem duiloguri, deşi am fost rugat de el să îi spun aşa tot timpul, dar mare cursa e asta, şi ce v-a mai zis?
- Ce sâ mal zică? Nu e destul?
- Bine. Vin.
înainte de a pleca, l-am privit atent, pe când el nu mă putea privi. Mi-am amintit portretele lui din tinereţe. Era frumos, dar se jena de frumuseţea lui. în fotografii, apărea înghesuit, stânjenit, îşi căuta defecte şi nu le găsea. Mai târziu, a început să si le găsească, încet-înceţ s-a apropiat de cel pe care îl putea suporta. Niciodată nu i-au pLicut lucrurile sigure. Şi, dacă, în mod excepţional, îi plăcea unul, îşi punea toată imaginaţia şi toată fantezia Li bătaie spre a se îndoi de el. oprindu-se pentru un timp in acest efort. Jată unele din momentele lui de repaos.
A doua zi, la 11, eram acolo. Ne luasem cu vorba şi aproape uitasem că trebuia să mai vină cineva. Şi a venit. Era înalt, mai înalt decât mine şi decât Nichita, tânăr, mai tânăr şi decât mine, avea un caiet sub braţ. Am ghicit imediat că erau poezii. A plecat peste o jumătate de oră. Ghidam rămas singuri, Nichita s-a uitat bi mine, eu, la el, am început să râdem tare si sănătos, de râdeau şi ceilalţi la râsul nostru. După ce am obosit râzând, l-am auzit pe Nichita:
- Mă, dar mi-a citit vreo două!
7.
In seara Linşării discului, poetul privea fetiţa colegei sale şi ochit îi luceau neagresiv, în sine, ca nişte diamante. A luat
"garoafele ce i s-au întins, gesturile lui nu au rapiditate sau încetineală, au un timp anume, un timp interior, al atitudinii. Când cele două s-au depărtat, l-a cuprins furia pentru câteva secunde şi, scurt, a mâncat o garoafă.
A dat apoi interviul. Reporterul i-a citit câteva versuri. — Nu sunt versurile mele, a spus Nichita. Reporterul înlemnise. A repetat întrebarea. Nichita a repetat ^răspunsul Reporterul a zâmbit cu zâmbetul unui om care înghite l-Aotulşi înţelege puţin şi a continuat.
|    La sfârşit, Nichita s-a apropiat de grupul cu care venise, o idee Iar fi fost aceea de a merge ei împreună la un restaurant, nu erau ţ-bani, trebuia să se împrumute. Avea un sentiment tragic, totul îi era exterior, era nefericit, nu se întâmplase cum credea el.
I
704
PROZĂ
705
A tăcut, m-a privit lung, fără reproş, fără laudă. - Eii mai puţin exigent, a mai adăugat, altfel o sa îti pierzi ||tangenţa la real.
TANGENŢA LA REAL Prolog
Am venit la el şi l-am găsit vorbind cu un tânăr. Mi-a fiăcux semn să mă aşez, să îmi iau un pahar. Când acceptă confesiunile, spre a nu stânjeni, Nichita nu are privire. Ochii stau deschişi, fără a inspira mirarea, pleoapele se mişcă simetric, şî, dacă Nichita se însoţeşte cit un gest, acesta e calm, neutru.
Acel cineva a mai vorbit puţin, cuvintele au început să-i scadă, şi-a terminat povestea. Nichita nu a spus nimic. Si-a trecut mâna prin păr şi a început să-şi plimbe partea de sus a trupului încet ca limba uneipendide. Emana destindere şi încurajare. Tânărul a mai tăcut, a mai sorbit din pahar, a reluat povestea mai liniştit, mai detaşat. Nichita a ascultat iar, parcă arfi ascultat prima dată. Tânărului nu i s-a părut inutil să continue, aproape căpătase umor. Şi iar a terminat povestea, iar a luat-o de la capăt, depbisând-o uşor spre concluzii. Acum i se părea o întâmpbire obişnuită, găsise şi soluţia de a ieşi din impas. A aşteptat să spună Nichita ceva. Poetul a simţit:
- iVlai ţoarnâ-ţi în pahar.
- Nu, a spus tânărul, nu, trebuie să plec.
Şi iar s-a făcut linişte. Când tânărul plecase de aproape un sfert de oră, m-a întrebat:
— îti place omul?
— Nu, nu îmi pbice.
Act
- Ce vrei?
Era în tocul uşii, masiv, cu o mână sprijinindu-se de mobilă, eu cealaltă dusă adânc în buzunarul halatului. Putea să I transmită teamă, oboseală, refuz. Totuşi, liniile erau sigure pe faţa I lui, în adânc se controla. De acolo, putea fi întors la o realitate \ impusă. Nu mai rămânea decât şansa unei comportări normale de mai lungă sau de mai scurtă durată, care să îl dezamorseze şi să îl îndemne la efort. Caracterul lui este încă foarte puternic.
- Să lucrăm.
Liniile feţei au început să se înmoaie, să intre în frunte, în obraji, în ochi şi în bărbie, bisând un contur neacoperit, părăsit. Stările lui sunt lumini ce îi arată faţa, şi mâinile, şi trupul întreg ca pe nişte obiecte străine, vizibile doar prin stare. Când stările apun, trupul intră în întuneric.
- Bine-btnc, aşteaptă-mă.
Sunetele nestrânse în cuvintele care au urmat au fost sincope de atitudine, un fel de arc de amortizare a refuzului faţă de real. El, prin esenţă, prin protocol, prin abilitate şi, totodată, prin ideal, e afectuos, când vorbeşte nu vrea să jignească sau să îndepărteze pe cel căruia i se adresează.
A m auzit tuşea, chiuveta, paşii întorcându-l, îndepârtându-l, nu am mai auzit nimic. Au trecut cinci minute, zece, cincisprezece. Am auzit strigătul lui şi numele meu. M-am dus în dormitor. A ridicat ochii furioşi spre mine.
- Chiar vrei sâ lucrăm? -Da.
- Bine, aşteaptă-mă.
706
NICHITA STANESCU
PROZA
707
Simptom (I)
Atunci nu eram decât un conglomerat în jurul atitudinii pe care o bănuiam capabibl să-l facă sâ lucreze. In asemenea situaţii, memoria, dacă există, deci necontrolată, înregistrează totul, şi, ulterior, în faţa făptuită împlinit, îţi arată dacă ai greşit sau nu. Emoţia seaşază pe faţă, pe mâini, pe trupul întreg, exagerând orice mişcare. Mişcările devin normale numai printr-un contragest interior, atenţia suprapunându-se emoţiei, dublând orice impuls. Când scapi, pojghiţa emoţiei se topeşte şi trece în aburi, atenţia cade undeva pe drum, ca o aripă de plumb, si memoria ţâşneşte prin spaţiik lăsate libere de emoţia din timpul acelei acţiuni, aducând cu sine altă emoţie, mai comodă sau mai apăsătoare, după cum bucuros sau trist îţi este sufletul ori trist şi bucuros totodată.
Despre el, nu se poate exagera nimic. Spre a te apropia de el cu adevărat, nu ai decât o singură soluţie: aceea de a te apăra cu defectele lui, aceea de a începe cunoaşterea lui de hi defectele lui. Asta te face mai important, mai puţin complexat, îţi dă o mai mare abilitate a dialogului, aparent micşorează distanţa faţă de el şi te face mai indiferent Ui atitudinea lui, dacă ea te neagă, la capriciile lui, dacă ele există. Controlul tău slăbeşte asupra ta şi, când te crezi mai in siguranţă, o odihnă, o rehixare, plăcută la început, mai apoi dându-ţi un gust din ce în ce mai pronunţat de inutilitate, provoacă o zvâcnire din urmă a realităţii, prin care te redescoperi căzând într-un gol unde sistemul de norme şi vabri ale bunului-simţ obişnuit este impracticabil, iar căderea, prin viteza ei, atât de pbăcută, te predispune ba amorţeală, nedându-ţi şansa unei experienţe noi într-un câmp nou, generator de alte valori, de alte norme de apreciere. Lipsite de real, ideile nu se mai înmulţesc, cele existente se atrofiază, dispar gândurile, o dată cu ele şi simţurile, devii victima marii sau micii tale greutăţi intelectuale, care te duce în jos ireversibil.
Pentru inocenţii cu bun-simţ şi cu admiraţie faţă de artă, un artist ca Nichita este mai poluant decât o întreprindere metalurgică pentru un oraş. încet, armonia lor interioară îşi pierde stabilitatea, nu îşi mai sunt suficienţi, ierburile şi florile care dădeau până mai ieri sens cerului dispar, cerul devine o curgere neîntreruptă de nori, păsările nu toate mai ajung ci numai acelea ce se adăpostesc aici, .curăţenia locului fuge spre margini, provoacă stări, nu crede în stările provocate. Aşteaptă să se nască ele, curat, autentic, profund.
Şi-a plimbat degetele pe masa rotundă, a ridicat mâna şi a adm mai puternic masa de parcă ar fi atins un instrument, a ascultat sunetul, nu pe cel ridicat din lemn, ci altul, care s-a născut sau ar fi trebuit să se nască în el.
A ieşit pe terasă, şi-a îndreptat bine trupul si a înălţat fruntea spre lumină. A stat aşa câteva secunde. Devenise auster, frumos. Când se surprinde în asemenea momente, se scutură un pic şi, deodată, devine un om obişnuit; în compensaţie, face gesturi dintre cele mai ciudate. Odată, după ce a spus fraze cu totul şi cu totul extraordinare, s-a ridicat, a făcut o reverenţă, a luat apoi o poziţie răsfăţată de arlechin şi a spus:
- Domnilor, eu sunt un trimbulind!
- Un trimbulind? i s-a răspuns.
- E, au răspuns ceihilţi, atunci ne-am liniştit!
Devenise auster, frumos. Nici nu cred că şi-a amintit că e privit. Sau poate nici nu uitase. Dacă nu uitase, nici nu îi păsa. Şi-a dat seama de măreţia lui din acel moment şi a trecut în altceva. A trecut încet, fără să acorde importanţă, a trecut cum trece punctul de sprijin accentuat de pe un picior pe celălalt, la oboseală.
Această întoarcere el o numeşte întoarcerea la firesc. Dar nu e aşa. Firescul său este cel pe care şi-l respinsese. Atunci, de ce nu se arată aşa cum e? Din generozitate fată de ceilalţi? Din teamă? Din jenă? Nu ştiu. Şi nici nu cred câ voi putea afla. Curiozitatea
708
NICHITA STANESCU
PROZA
709
pe care el o acceptă la cineva este doar faţă de ceea ce spune el, jiu faţă de cine este el. Sau poate nu acceptă propriul său firesc pentru că măreţia îşi este suficientă sieşi, pentru că duce la idiferenţă, înlătură confesiunea.
S-ă apropiat de masă, s-a aşezat pe scaun. A ridicat privirea spre mine şi a zâmbit. în acel moment, mi s-a întins o mână. Eu trebuia să spun ceva, să fac ceva, să încep ceva. Nu am fost în stare. Dacă aş fi ieşit din încordarea în care eram, m-aş fi surpat. L-am lăsat singur, l-am lăsat să încerce el să intre în stare. A simţit lipsa mea de putere, miza a coborât, ziua a intrat în obişnuit, ziua calendaristică, zkui pentru el abia atunci începea, curiozitatea se trezise, căuta calea de a-l scoate din impas, de a justifica faptul că nu poate să lucreze.
- Şî tu ce mai faci, aşa, în general? m-a întrebat.
- Bine, în general, bine.
începusem să alunecăm, eu mă ţineam cu mâinile de pietre, de rădăcini, de trunchurile arborilor. Simţeam că am pierdut, dar unda mă făcea să mă încăpăţânez.
- Bine - bine, sau...?
- Chiar bine'.
- Dar de ce eşti nervos? -Eu?
- Tu!
- Nu, nu sunt.
- Hai, spune, spune o dată!
M-am ridicat, mi-am lovit palmele de genunchi a pagubă, mi-am dat seama de micimea gestului, mi-am dat seama că tot ce făceam îl ajuta, că pierdusem, că nu îl mai puteam determina să lucreze oricât aş fi încercat.
într-o clipă am obosit, m-am aşezat iar la masă şi am spus cu tristeţe:
- Asta e !
ii; -Hai, copile, n-o mai lua aşa în tragic; la urma urmei, e vina fmea, eu nu pot, nu pot în acest moment să gândesc nimic,
f'lhţelegi? înţelegi?
Am tras aer în piept şi i-am dat drumul cu zgomot. M-am I trezit cântând ceva foarte confuz. L-am auzit şi pe el:
- Pa-ram-pam-pam, pa-ram-pam-pam, pa-ram-pam-pam, pa-ra-ra-ram, asa ca şi cum mi-ar fi făcut un cadou ca să-mi
I alunge tristeţea.
- E? am spus eu.
- E, e, asra c, astăzi nu am tangenţă la real.
Final
Mă si întreb, uneori, dacă, vorbind despre el, spun adevărul sau nu. în decurs de o zi, petrecută acasă, pe străzi sau la zinc, cum îi spune el barului, Nichita azvârle cu generozitate o mulţime de maxime, pe care spiritul său le naşte atunci, pe loc. Când maxima apare, subiectul deja oboseşte, este abandonat pentru unul pe care nici măcar nu ţi-lputeai imagina înainte.
Dialogurile încep de la nasturii cumpăraţi recent dintr-un magazin de provincie, trec prin orele de plecare ale trenurilor şi prin curăţenia străzilor de puţin timp asfaltate, se opresc la biletele de spectacol şi la artiştii de circ. De fapt, nu încep de nicăieri şi nu se termină niciodată.
Sunt un fel de lentilă de contact pentru poet. Singura semnificaţie a acestor dialoguri este durata. Ele vin să continue ca un pod de bărci drumurile pe care le rupe existând. Se declanşează prin întrebările lui şi se termină prin muţeniile lui. La ce se gândeşte când tace, nimeni nu ştie. Se poate gândi la orice. Dacă mai şi iese din muţenie, dar asta se întâmplă uneori, vorbele pe care le spune par atât de îndepărtate de context, încât trebuie să fii nebun să te repezi după ele. Totuşi, sunt unii care o iau
710
NICHITA STĂNESCU
711
într-acolo. El simte dacă ai ajuns, începe jocul, spune altceva, mută jaloanele mai departe, tu alergi sâ le atingi, ele iar se îndepărtează. Dacă e mulţumit de pluton şi e acasă, cere caietul cu poezii şi citeşte ceva. Acesta e maximul de respect pentru soldaţii pe viaţă.
Nichita nu mai suportă să scrie cu mâna lui, greu mai suportă să vadă literă tipărită sau desenată. De fiecare dată când îşi învinge repulsia şi scrie cu mâna lui sau citeşte cu vocea lui. apropiaţii sunt emoţionaţi. Nichita a ajuns să aibă foarte puţine momente de tangenţă Li real, iar cele câte sunt, însoţite de o deformare a realului care protejează. Cât mai vrea Nichita de la real nu se poate afla.
AŞTEPTAREA
- Of
are se va
în tâmp]
a ceva:
Sunetele se apropiau încet, aproape descompuse, căpătaseră viznalitate şi duioşie. Uitasem de cel ce vorbea, proprietăţile lui se transmiseseră literelor care fuseseră sunete. Aveau graţie şi o viteză ale cărei creşteri şi descreşteri erau egale cu creşterile şi descreşterile natterale ale sentimentului meu de bucurie. Când s-au apropiat până spre faţă (veneau din toate părţile şi se concentrau spre faţa mea cu forţa săgeţii ţâşnite din arc spre vârful ei), am întors capul şi am văzut alte obiecte care îmi dăduseră alte obişnuinţe şi am uitat de litere şi de ce îmi spusese Nichita.
Apoi, l-am simţit aproape, întins pe pat, la un metru de mine. Am respirat adânc, am privit spre tisa deschisă care dădea spre holul dintre baie si sufragerie. Am văzut casa de bani veche şi goală, de pe cine ştie ce timpuri şi cine stie de hi cine primită (cred că îmi spusese Nichita de la cine o primise, dar uitasem sau poate nici tiu auzisem; uneori, când bănuiesc că vor fi spuse lucruri care nu mă interesează, nu mai aud şi prefer să privesc sau să ating un colt de masă sau o monedă sau nişte cioburi străvechi).
Ştiain că în casa de bani se află un pumnal persan primit de ba un ofiţer care murise, câteodată monedele lui, după ce fuseseră ordonate, aşezate în caiete şi în truse speciale, acoperite cu hârtie ipeciahî, lipite cu lipiri special, unele dintre trofeele sale, unele dintre cele puţine pe care le mai ţine, şi, rar, câte o carte pe care '    momentul aceht pune marepret.
712
NICHITA STANESCU
PROZA
713
Faptul că ştiam ce se află in casa de băni îmi apărea ca o concentrare a luminii într-un tablou cu care deja te-ai obişnuit şi, atunci când îl priveşti, nu mai ai neliniştea întregului, nu mai vrei să îi priveşti o parte şi, în acelaşi timp, să îl priveşti întreg, şi te laşi îndelung cu privirea asupra unei concentrări de culoare, dar te şi simţi uitând de ceea ce priveşti.
Deasupra casei de bani, se aflau adunate intr-un teanc publicaţiile din ultima vreme, în care Nichita apăruse cu grupaje de versuri sau cu articole. Deasupra teancului de publicaţii, se afla un portret al lui Constantin Chiriţă. Un Constantin Chiriţă ras proaspăt, în costum negru, cu cămaşă albă şi papion. La stânga casei de bani, se aflau câteva rafiuri în care nicioatâ nu am văzut ce ţine. în colţul din stânga al casei de bani, se află câteodată perechea de pantofi a lui Nichita.
Am privitfără să ştiu de ce privesc, sunt convins că n-am văzut nimic din toate acestea sau, dacă am văzui, nu am văzut cu adevărat, adică nu am văzut acolo, încât ceea ce văd să alunece "in adânc şi să îmi schimbe gândul. Sistemul de obiecte pe care îl văzusem nu fitsese ajutat de nici un element nou, de nici o nuanţă nouă, de nici o altfel de cădere a luminii, încât să fie scos din obişnuinţa de a-l privi şi să fiu obligat să îl reconsider şi să adâncesc spaţiul interior simetric lui, spaţiul în care trecuse cine stie de când.
Nu priveam pentru a câştiga timp, acele clipe înlăturau tot ceea ce se întâmplase înainte de ele, înlăturau şi neliniştea viitorului, înlăturau prin tăcere până şi felul în care se alcătuiau intrând şi ieşind unele din altele. în asemenea clipe, trupul pare a fi abandonat, ceea ce elface nu are nici o legătură cu gândul, se aseamănă poate doar acelor momente în care spiritul este copleşit de un nou ce îl protejează şi îl nelinişteşte, dar nu era vorba de asta.
— Oare se va întâmpla ceva?
Cuvintele acestea ale lui se întorseseră din nou Ui mine şi îmi dădeau o senzaţie de siguranţă şi de orizont, aveau atâta materialitate, încât mă sprijineam de ele cum copilul, în prima
| ti de şcoală, se sprijină de o bancă uşor zgâriată, uşor folosită, dar bine curăţită înainte de a se aşeza el. Acum, rememorând, nici nu mai ştiu exact ce făceam şi cum anume mă mişcăm. Găsesc în W memorie doar această senzaţie pe care o explic până hi linişte în \funcţie de lucrurile ştiute de mult timp.
Nu mai ştiam de cât timp rostise aceste cuvinte, de cât timp tăcea încolo, în pat, privind tavanul sau poate cele câteva rafiuri de cărţi, %foate micuţul garderob de lângă fereastră. Dar Nichita îsi aşezase f-ţţbipul (cu ştire?, fără ştire?) sub cele cinci cuvinte, şî-l aşezase 1 protector, ca un adevăr dus până ba capăt.
încetul cu încetul, pentru mine, cuvintele acelea deveniseră I singurul mobilier al camerei (:onfund camera cu spaţiul creat de ele) şi mă simţeam aşteptând şi neaşteptând ca şi cum aş fi aşteptat să îmi treacă o boală veche pe care şi alţii o avuseseră şi o I vindecaseră, dar care, ba mine nu se mai vindeca. Eu însumi 1 uitasem de trup, de suprafeţe şi forme şi era ca o rază de lumină înstrăbiatâ definitiv de sursa ei şi oprită deasupra unui obiect. Dar I faptul că ştiu cum eram îmi dă o senzaţie de nelinişte şî mă azvârle i din nou în acea stare unde descopăr că obiectidjuca faţă de mine rolul luminii pentru că eu ştiam şi din încă un alt motiv pe care nu îl pot explica şi care îmi dă o senzaţie uşoară de spaimă.
Nichita nu mai vorbea. Nu mai simţea nevoia să vorbească. Ochii lui aveau o limpezime şi o împăcare asemănătoare celor din ochii bătrânilor sau din ochii celor ce ştiu ce fac. Mâinile lui mari şi extrem de puternice stăteau liniştite de-a lungul cearşafului alb. Am acum o senzaţie deforţă, o senzaţie a forţei lui, si orice senzaţie o înlătur prin rememorarea rapidă a momentului când ea s-a instalat în mine, a faptului prin care s-a instalat.
Era cu mult înainte, cu aproape patru luni, la începutul toamnei. Nichita făcuse rost de un litru de vin negru şi începusem I- să îl bem amândoi la masa rotundă din sufragerie. Nichita i şchiopăta. Şchioapătă de la cutremur, mi-a spus. A stat atunci I "câteva luni în pat. Doctorii au afirmat că are paralizie progresivă.
714
NJCHITA STANF.SCU
PROZĂ
715
Dar el nu s-a speriat. După o perioadă de exerciţii, a început să meargă în baston.
într-o seară, l-a invitat Nicolae Breban la el să îi citească. Când s-a întors de acolo, ajutându-se cu bastonul, Nichita a simţit deodată nevoia să fugă. A aruncat bastonul si a fugit zece sau cincisprezece paşi. De atunci, a început să meargă din nou fără baston, dar schioapătă vizibil. Se întâmplă să îi rămână piciorul câtva timp într-o poziţie, să im mai poată călca. I se întâmplă acasă, pe stradă, oriunde. Atunci, el se opreşte şi zâmbeşte ca si cum ar privi vitrina din faţa lui, omul cu care vorbeşte, semaforul....
Stam amândoi şi beam din vinul negru, când Nichita mi-a spus:
— Smulge-mi muşchiul, smulge-mi muşchiul dc deasupra
călcâiului!
Am fâcut-o şi am simţit că Nichita este cu mult mai puternic decât mine şi m-am speriat de blândeţea lui.
I-am privit braţele puternice aşezate de-a lungid cearşafului alb. L-am privit. Chipul său este dintre acelea care violentează şi umilesc orice conştiinţă neobişnuită cu ideea existenţei spiritelor superioare. El nu poate fi memorat decât când crezi că te-ai obişnuit cu el. De fapt, ceea ce s-a întâmplat nu este o obişnuire, iar portretul memorat, la fii de real ca şi portretul originar, probabil cel pe care şi-l vede în oglindă când se priveşte, nu este identic cu acesta.
Portretul memorat este ceea ce spiritul unui individ poate suporta din Nichita. Nu există două portrete memorate la fel. înainte de a memora, înainte de a se produce acea falsă obişnuire. celcare memorează involuntar, este victima unui comportament nefiresc, a unor mişcări ieşite din tiparele obişnuite, ca sub anestezie. Memorarea este de fapt o renunţare. Inconştient, omul acebi renunţă. Nici la ce renunţă nu ştie. Undeva. în el, se produce
m o fisură prin care straturi subţiri cu gânduri în ele se surpă şi se I spulberă unde gândul întreg nu ajunge niciodată.
Portretul memorat este o iluzie. Măsura iluziei este măsura I personalităţii care l-a memorat. Este o iluzie pentru personalităţile I dinamice ale căror structuri cunosc încă în diferite ritmuri m evoluţia. Pentru personalităţile cu determinante statice portretul H acesta are rolul unui suvenir cu motive poptdare, cumpărat din Jf| staţiunile de odihnă. Relaţia dintre personalitatea care a memorat .şi acest portret este o rebzţie în care portretul joacă rolul de mijlocitor, amintind fapte petrecute în preajma lui sau o atmosferă.
Ar mai fi şi marele număr al celor ce nu văd cu adevărat, nu îşi controlează şi fiu îsi sistematizează ceea ce văd, ar mai fi numărul mare al celor ce nasc portrete groteşti, diferite între ele.
De aceea, şi Nichita vine în ajutorul celor ce îl privesc şi cu care vorbeşte. Negâsind un limbaj adecvat, pe aceeaşi lungime de undă cu omul cu care vorbeşte, spre a nu strivi, spre a nu stânjeni, foloseşte un limbaj jos, aproape de mahahi, oricum sub valoarea limbajului omului pe care îl are înfiată. In acest caz, cel care îi vorbeşte este obligat să vorbească de sus în jos, simţindu-se foarte bine. Undeva, el mai ştie că Nichita, măcar prin recunoaştere social/i, este sau poate fi mai sus decât el, şi, de aceea, nu procedează cum ar proceda normal, adică nu jigneşte, nu dispreţuieşte, fiu umileşte. Fixat fără sâ îşi dea seama de către Nichita ca între pereţii unei menghine, cel care vorbeşte ajunge (fără să fi putut măcar bănui înainte) să se simtă bine, nu are senzaţia că este urmărit, câ adevărurile pe care le spune pot fi folosite împotriva lui, şi, în acelaşi timp, el simte o tot mai mare dorinţă de adevăr pentru că i se pare (şi chiar aşa şi este) că are loc sâ îşi ridice valoarea în ochii lui Nichita, câ această valoare nu poate fi J|- ridicată decât prin adevăr. Nichita, ca o imensă maşinărie, separă, I alege din omul acesta şi ia pentru el sau, când este pur şi simplu obosit, ia doar prezenţa nedeterminată, neindividualizată, a
716
NICHITA STANESCU
acestui om, lipind-o de un invizibil organ cum ai lipi un bandaj de o rană.
Când l-am cunoscut pe Nichita, repetasem, ipotetica întâlnire de mii de ori în gând, cu toate variantele şi cu toate alternativele, cum un astronaut, poate primul care a coborât pe Lună, a repetat pe Pământ, în co?idiţii selenare deduse, viitorul său comportament. Şi, cu toate acesea, eram gata să abandonez într-o secundă tot ceea ce ştiam despre el şi să mâ comport cum se cerea Li faţa locului numai pentru a rămâne, dar am avut şansa de a mă comporta firesc şi neconstrâns, mai firesc şi mai liber decât oriunde altundeva. M-am comportat hi valoarea umană pe care o aveam pe atunci şî mi-am sporit exigenţele faţă de mine însumi pe măsură ce am crezut că valoarea mea a crescut.
Niciodată Nichita nu a ţinut cont de faptul că sunt o valoare neexprimată. Mi-a citit primele texte, mi-a spus că pot ajunge ceea ce cred că sunt, a înţeles că trebuie să se comporte cu mine ca şi cum aş fi, că altfel s-ar rupe relaţia, eu apărând în mine o fragilitate pe care nu am ajuns încă să o cunosc. Şî tot a trebuit să mă îndepărtez de el timp de aproape un an de zik. M-am fobsit de un pretext şi am plecat. înainte de a pleca, i-am spus nişte lucruri urâte pe care nu le gândisem niciodată cu adevărat şi i-am strecurat în cutia poştală o scrisoare din care se putea deduce că părerea mea e că voi ajunge un poet mai important decât el.
Când ne-am revăzut, a fost la o seară a Cenaclului de Luni. Nichita a venit cu puţin timp înainte de a începe şedinţa. Când a intrat el, mulţi s-au ridicat. Eu, crezându-mă uitat şi nevoind să atrag atenţia asupra mea, mi-am acoperit faţa cu palmele, cu degetele sprijinind tâmplele, ca şi cum aş fi citit concentrat ceva. In câteva secunde, l-am simţit că este aproape şi m-am ridicat brusc. M-am ridicat din respect. M-am comportat ca un elev de liceu care îl vedea pentru prima dată. Deşi nimic nu era fals în comportamentul meu, el a aşteptat să trec peste stânjeneahi şi peste emoţie şi să mă întorc bi ceea ce fusesem înainte.
PROZA
717
- îmi dai voie sâ mă aşez în stânga ta? m-a întrebat.
Nu am putut să răspund nimic, dar cel din stânga mea s-a şi ridicat. Nichita s-a aşezat şi m-a împins de umăr, obligându-mă să mă aşez cu el o dată. Târziu, când devenisem iar firesc şi nu mai îmi ascundeam bucuria împlinirii, mi-a spus:
— Eu te-am învăţat te te-am învăţat ca să fii un Hamlet, nu un Yorick!
Nu l-am urât niciodată cu adevărat, dar de multe ori m-am purtat şi mă port încă faţă de el ca şî cum Tas urî. De multe ori, am plecat de la el cu dialogurile tăiate la jumătate, şi, uneori, mi s-a strâns atât de tare mâna pe câte un pahar, încât acel pahar s-a spart fără ca eu să fi vrut să-l sparg. Dar el a fost primul care m-a ajutat să trec peste asemenea momente, a fost primul care mi-a alungat remuscărik, m-a apărat de mine însumi şi m-a înseninat.
Prima senzaţie pe care o ai în faţa lui este aceea că vezi o structură total străină de ceea ce vâzusesi până atunci. Ca şi în cazul lui Eminescu, Nichita omul seamănă până la identificare cu opera. Eu l-am cunoscut şi îl cunosc numai pe Nichita pe care l-am dedus în special din 11 elegii. înainte de a-l vedea, citisem tot ceea ce ştiam că se scrisese despre el. Citisem tot ceea ce ştiam că el scrisese despre sine. Nici un text nu mi-a dat bucuria revelaţiei. Textele altora despre omul Nichita Stănescu mi s-au părut accidentale, bine intenţionate şi oneste. Textele lui despre sine mi s-au părut prudente şi în tipare permise sau numai puţin mişcate de hi ceea ce este permis. Intr-un mediu literar normal, în care nu ai tot timpul senzaţia că eşti pândit, probabil că ele ar fi arătat altfel. Când l-am văzut pe Nichita, l-am văzut pe eroul liric al celor 11 elegii cum dacă Tas vedea pe Eminescu, l-aş vedea pe eroul liric al Luceafărului. Când l-am văzut pe Nichita, l-am văzut pe eroid liric al celor 11 elegii şi el s-a purtat aidoma, fără să mă dezamăgească o clipă.
Cu Nichita nu poţi avea decât două căi de comunicare. Una arfi aceea de a-l lua drept ceea ce îţi convine şi poţi suporta fără
718
NICHITA STANRSCU
l'ROZA
719
să clinteşti din tine ceva. Dacă ai un oarecare farmec personal, deci trăieşti cât de cât cu adevărat, el, din nevoia de a fi între oameni, acceptă. O altă cale ar fi aceea de a4 lua drept ceea ce este, drept ceea ce înţelegi câ este. Şi aici este copleşitor Nichita. De la o anumită dimensiune umană încolo, el pare a fi perfect, ideal. Numai lui însuşi i se poate părea că este imperfect, fapt care ii tine trează aspiraţia. Dar perfecţiunea este imposibil de suportat, imposibil de înţeles, imposibil de relatat. Ea este statică si, fiind exprimată, ea pătrunde prin imperfecţiunile subiectului în contemplare şi îldistruge, îl alienează, îl înlătură. Poţi vedea unghiuri, laturi, părţi ale formei, fără să existe in unul singur capacitatea de a reconstitui din cele văzuteforma, ea fiind o sinteză nu numai prin reflectare, ci şi prin naştere. Spre a vedea aceste unghiuri şi laturi, trebuie să începi a privi in doze mici. Atunci când te temi că vei fi otrăvit si stii care va fi otrava, începi să o iei în doze mici {înainte sau după ce mănânci) şi reuşeşti performanţa de a rezista Ui anumite doze, chiar dacă ele ţi se dau fără să ştii. Dar, de la o anumită doză încolo, otrava are în ea absolutid morţii. Nici un organistn nu ii poate rezista. Astfel, cred că este şi când e să cunoşti oameni deosebiţi cum e Nichita. Puterea de a-i suporta cu o privire dusă de adevăratele înţelesuri oscilează (măcar ca durată, ca putere de a fi) în jurul a ceea ce tu ştii că eşti sau că poţi fi vreodată. Jntr-o anumită măsură, condusă raţional, această privire te poate deschide spre orizonturi pe care nu le bănuiai si pe care nu ai fi putut să le hănuieşti altfel. Când durata privirii nu este fixată de subiect în limitele lui de a suporta, ea poate exprima subiectul.
Şi, spre a nu deveni jocul absurd, singura idee care îţi permite să crezi în ea este aceea că poţi fi asemenea lui. Pentru a putea crede că poţi fi asemenea lui, trebuie să identifici acek nuclee de permanenţă din personalitatea lui pe care şi tu le ai şi cărora le poţi observa un alt stadiu de evoluţie. Sensul acestei mişcări devine sensul cunoaşterii.
Când ţi se întâmpbă ca identificarea să fie măcar în partefialsă, t: acele imense schelării ale minţii pe care tu le-ai aşezat în gol se jf prăbuşesc cu un zgomot asurzitor şi devin irecuperabile, ţ. Continuarea în cunoaştere ajunge la a fi un act de eroism, . •  luciditatea, la a fi o trăsătură de caracter. Sunt nevoit să citez:
„Ca sâ Re ceva între noi, altcineva - sau cu însumi - am botezat ceea ce însumi eu făcusem, răni ntl ii-mă,
mereu împutinându-mă, mereu murind, cu vorbe dc buzele mele spuse. Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis, tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au surâs buzele.
Te-utreb, oare tu, dacă asemenea ai spus surâzând,
cărei al re dureri i-ai spus astfel?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliţă fără întoarcere,
tu altcum ai mângâiat-o pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, si-ar trebui
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?"
{Nichita Stănescu, F-nkidu)
3? I
Mult timp m-am odihnit la umbra ideii că sunt asemenea lui. Evident, m-am înşelat. Multe din schelăriile minţii mele s-au prăbuşit în gol. La început a fost o mişcare de aer, care mi-a dat o tresărire ciudată, apoi un zgomot crescând si devenind asurzitor, apoi spaima. întâi, s-a întâmplat să vorbesc cu el la telefon Li un timp mai lung decât de obicei. De câte ori vorbisem până atunci, fi la telefon, păstra neschimbat felul lui de a fi cu mine. în
720
NICHITA STANESCU
PROZA
721
momentul acela, el, deşi extrem de politicos, mi-a vorbit altfel Nici mai bine, nici mai rău. Dar altfel decât crezusem eu că poate vorbi. M-am comportat firesc. Şi totuşi, el a înţeles imediat (de parcă mi-ar fi văzut gândurile) că el e altfel şi că eu simţeam. A încercat să între cât se poate de repede în omul care era când eram împreună. Dar nu mai avea memoria acelui om. Atât de mult se depărtase. Amândoi am simţit că trebuie să închidem.
Am întins mâna şi am scos din noptieră capitolidpe care urma sâ îl publicăm în Antimetafizica. Se numea încercare dc subteran. In el, pornind de la ideea mai veche că omul este o sumă de bine şi rău, încercam să îl determin pe Nichita să vorbească despre răul din el, despre momentele de bişitate, despre momentele în care n-a fost generos. Nichita, ezitând nu ba a-mi spune si nici ba a publica textul, îmi răspunsese. Când terminasem de scris capitolid, eu îl crezusem o realizare şi îl bănuisem capabil să dea un curs nou cărţii.
Am întins hârtia încet, m-am aşezat în poziţia cea mai comodă şi am început să citesc. Pe măsură ce înaintam în lectură, starea mi se schimba. Devenea mai tulbure, mai amară. Nu mai ştiu de la care pagină am fost sigur că făcusem ceva îngrozitor şi am fost tentat sâ bis textul şi să ies. Dar am rămas, am citit până Ui capăt ca pe o pedeapsă. Când am terminat, o clipă am vrut să recitesc, să mă conving că avusesem dreptate. Dar numai o clipă. Am ieşit din cameră simţindu-mă josnic, fără să mai aud în mine măcar o idee, ştiind câ un timp voi rămâne în această stare ca într-o detenţie.
Iar voi cita:
„... frumosul nu-i
decât pragul înspăimântătorului şi-1 îndurăm anevoie şi peste măsură, aşa cum e, ne înminuiiează fiindcă nepăsător, nu ne-nvred ni ceste să ne dea pierzării".
(Rilke, Rlegia întâi)
Şi starea în care scriu aceste rânduri el a născut-o. Exact nu ştiu cum. Dar în starea aceasta calmă ştiu că nu pot să mă abat cu sau fără voie de la adevăr.
Un pisoi, Alioşa Karamazov, traversa masa de la Nichita la mine şi înapoi. Era cabd şi era lumină multă. Cred că eram foarte obosit. Făceam un efort extraordinar să ţin pleoapele deschise ca să nu înţeleagă Nichita că ar fi putut să îmi pese dacă am mai fi lucrat încă. Nichita fuma fără să ştie la ce mă gândesc eu sau poate ştia. Poate gândise. Nu îmi dădeam seama. Trăsăturile feţei sale nu îmi inspirau mai mult decât îmi inspirau zidurile, ferestrele, aerul, copacul Gică...
A mai vorbit ceva cu mine. Nu stiu ce. Nici atunci n-am ştiut. Mă miram că vorbeşte. Culorile mesei nu aveau nici o tresărire. A început să bată uşor vântul. Copacul Gică a început şi el să mişte frunzele. Nichita s-a apropiat de fereastra deschisă, a întins mâna spre acela dintre plopii fără soţ din faţa geamului care se numeşte copacul Gică şi a strigat:
- Gică, dacă într-un minut nu faci linişte, cobor la tine! A mai trecut puţin, s-a oprit pentru o clipă vântul. Gică si-a
oprit si el crengile din mişcare, apoi iar a început să bată vântul, iar a început Gică să se mişte. Dar mişcarea lui avea bunătate şi un fel de răsfăţ.
Am început să râdem. Şi râsul nostru era la fel de calm şi de bun.
Altă dată, cum sta întins pe patul de campanie din sufragerie, Nichita a început să vorbească şi a spus o frază. înainte de a vorbi, mă privise cu o bbândeţe aparte, cu o blândeţe ca un animal domestic, graţios şi curat, care el însuşi cere blândeţe şi tihnă. Eu mă uitam pe fereastră, dar am simţit privirea lui pe obraz, aproape părintească.
— Aurelian, mi-a spus, oare ce ne ţine pe noi alături? Suntem aţâţ de diferiţi! Atât de diferiţi!
722
NICHITA STANESCU
l'ROZA
Am surâs (surâsul meu voia să spună câ ştiam asta urni de mult timp), am întors capul. Spusesem că ştiam de mult, dar nu ştiam. Am simţit nervii sub piele apropiindu-se şi mişcându-mi obrajii, surpându-se apoi fin, ca o mână de nisip printre degetele uşor deschise, ducând cu el o teamă uriaşă.
A vorbi despre Nichita e ca si cum ai vorbi despre un principiu. Aproape câ îi uiţi fiinţa. Dincolo de ea, este un turn de aer, uriaş, care îţi acordă protecţie, care adăposteşte nevoia de ideal, dacă nu cumva chiar idealul, pentru că in structura intimă, chiar acest turn de aer are trecutul unui ideal. Când acest spaţiu fără materie (această sferă de vid) care este idealul, propriul tău ideal, îşi pierde virginitatea prin sedimentarea gândurilor împlinite, principiul Nichita apără, prin solidaritatea înălţimii, turnul tău de aer abia născându-se.
A vorbi despre Nichita este ca şi cum ai vorbi despre un principiu. In faţa adevărurilor particulare, stă întotdeauna monumentalitatea adevărurilor generale. Monumentalul unui adevăr general azvârle în uitare adevărul particular din care s-a născut, chiar dacă acesta este viu, chiar dacă are în sine posibilităţi reale de a evolua încă. Evoluţia sa nu mai interesează decât în măsura în care ea poate influenţa evoluţia adevărului general, ce, odată revelat, devine o victorie a tuturor.
Viaţa lui Nichita interesează numai în măsura în care a făcut să se nască opera sa, iar acele întâmplări, acele fenomene care par să nu fi avut legătură directă cu opera sunt ignorate, sunt azvârlite în conuri de umbră. Nimeni, nici măcar el, nu se poate opune acestui fenomen.
Viata lui Byron, din momentul în care Byron a încetat să scrie, se poate povesti într-o filă.
Viata lui Rimbaud, din momentul in care Rimbauda încetat să scrie, se poate povesti într-o filă.
Care este substanţa aceea misterioasă care măreşte ca sub microscop perioadele de viaţă din jurul operelor mari? Fatalmente,
■C perioada în care au fost scrise cele 11 elegii interesează cu mult
II mai mult decât oricare altă perioadă din viaţa lui Nichita. Si el
m nici măcar nu crede că se deosebeşte de ceilalţi, când îşi
m rememorează propria-i viaţă. L-am auzit deseori vorbind despre
M sine. Când mi-a vorbit despre momentul în care ascris 11 elegii,
H blândeţea lui devenise molipsitoare, Nichita intrase într-o stare
m asemănătoare cu starea binecuvântată, se mântuia vorbind.
K PerioadeL' de viaţă ce nu se află în zona evenimentelor sunt parcă
B insesizabile şi scapă de sub controlul raţiunii ca şi timpul în sine.
E O lege inviolabilă ar fiice ca şi omul din Nichita să fie
E îndepărtat de principiul Nichita, dacă omul Nichita nu ar mai
B crea evenimente care să susţină şi să întărească principiul
K Nichita. Credea aceasta este una dintre cele mai profunde drame
E pe care le poate trăi creatorul: a fi îndepărtat de principiul pe care
m l-a creat, a fi umilit de către acesta şi azvârlit în uitare.
■ A scrie despre Nichita e ca si cum ai sene, despre un principiu.
E Are in sine ceva etern, absolut.
B Eternitatea cuprinde un profund sentiment al dreptăţii, în
B eternitate lucrurile intră într-o ordine ideală, într-un repaos
B nesfârşit. Din acest punct de vedere, eternitatea poate semăna cu
B moartea, dar, spre deosebire de moarte, care anulează până şi
B numele, eternitatea este mai bine construită decât piramidele
B egiptene. Ea conservă nu numai mumia faraonului, podoabe ale
B sale şi date despre el.
E Eternitatea statică, ea, e repaosul absolut şi transmite celui ce
B are sentimentul ei o lume extraordinară, plină de fantezie si de
m mişcare. Ea conservă faraonul în toate mişcările lui, în toate
W plecările şi în toate întoarcerile lui. Invers decât în sistemul filosofic
1 al lui Platou, unde lucrurile sunt corespondenţe ale ideilor pure,
K eternitatea conservă în idee ceea ce a existat cu adevărat. Uneori,
B intre două idei, corespondente a două lucruri care au existat, nu
B poate să fie o legătură directă, nu pot să intre una în cealaltă cum
E America de Sud ar putea fi unul si acehişi pământ cu Africa dacă
B s-ar uni în locul unde este Golful Guineii. Se înţelege că aceste
724
NICHITA STANESCU
PROZĂ
725
două idei se înrudescprintr-o a treia, corespondentă a altui lucru, care însă a scăpat definitiv observaţiei, istoriei literare, istoriei. Aici intervine fantezia umană, ea pune în mişcare eternitatea. Ea o face să fie vie şî strălucitoare. Ea întregeşte ideile existente, corespondente ăle lucrurilor, într-o unică formă, cum soluţiile arheologilor întregesc cioburile unui vas în forma acelui vas, recucerind un spaţiu.
Astfel, eternitatea se cere de fiecare dată recucerită, iar recucerirea ei nu se face decât pe cont propriu. Fiecare poate uni pentru sine ideile corespondente ale lucrurilor, iar, acolo unde elementul de legătură lipseşte, omul gânditor poate uni prin sine şi pentru sine aceste idei.
Eternitatea se cere întregită continuu, iar cel ce are sentimentul ei este el însuşi parte componentă a eternităţii.
Eternitatea mişcă după ordinea ei oamenii vii, iar echilibrul celor ce se mişcă după ordinea eternităţii, această împăcare de sine, întregeşte eternitatea.
Eternitatea are o ordine şi o statică pe care omul le proiectează în afara lui, atât de departe de sine, încât nici măcar el însuşi să nu le poată atinge, încât să le ferească de pericolul de a fi distruse de sine în momentul în care nu ar mai suporta exigenţele şi rigorile eternităţii, şi o umbră vie într-o structură dinamică, care poate avea durata de viaţă a unui singur om sau a unui grup de oameni, care poate trăi şi muri o dată cu un singur om sau cu un grup de oameni. Ca şi istoria, eternitatea se pare a avea o structură stratificată, cu o mulţime de interdependenţe între aceste straturi, o structură stratificată în funcţie de înălţimea idealurilor umane.
Nichita însuşi pare a fi singurătatea umblând pe muntele ce-i poartă numele. Gesturile lui au o fragilitate ciudată, ele sunt smulse parcă dintr-o neclintire. Au acea întoarcere speriată, rapidă şi vicleană, pe care o au animalele mici care nu îndrăznesc să iasă prea departe de viziunile lor şi, atunci când se simt privite, se comportă ca şi cum ar fi încălcat o lege pe care nu aveau
I f
justificarea să o încalce şi se întorc într-o clipă, şi fug în locul din care au venit, locul pe care îl găsesc chiar şi cu ochii închişi de spaimă. Acest fel de a fi al gesturilor sale nu l-am observat numai dimineaţa şi seara, în momentul în care trupul este doar o ancoră ă gândurilor, ci şi în momentele în care scrie. Atunci el se teme de a mişca, se teme să nu sperie cuvântul. Parcă ar fi una cu peretele care închide spaţiul unde aleargă protejat spiritidsău. Acest fel de a fi al gesturilor lui l-am observat chiar si atunci când tace. Când tace, pare a îngriji, ca un muncitor bătrân, locul unde se va întoarce să odihnească spiritul, locul unde spiritul, odihnind, va fi o certitudine. Căci incerte sunt pentru dorul rămas căile spiritului hoinărind, şi, cu cât ele sunt mai îndepărtate, cu atât mai mare este dorul. Nici nu ştiu dacă dorul nu este locul viu şi dureros în care odihneşte spiritul şi nici nu ştiu dacă dorul nu se vindecă doar cu odihna exprimată a spiritului.
Nichita dă imaginea unor galerii deschise de mină prin care poţi înainta atât cât îţi sunt curajul, priceperea şi spaţiul interior pe care vrei să-l umpli, nişte galerii care se pot surpa oricând, închizând muritorului drumulspre diamantul cristalizat în adânc.
El poate da sub aspectul creaţiei şi imaginea unui vulcan care erupe după perioade nici măcar de el cunoscute, ca şi cum trupul pământului ar scoate o gheară de foc, să se apere de un pericol pe care doar el l-a simţit sau care doar lui i se pare că îl simte. Căci ce altceva este o mare operă literară, decât o apărare a sufletului omenesc în faţa unor pericole care încă nu s-au născut?
Voi povesti.
Era la o lună după apariţia primei mele plachete de versuri, într-o revistă, nu contează numele ei, într-o aşa-zisă cronică de carte, nu se făcea decât să se povestească de întâmpbările unei presupuse vieţi demente. El a aflat, s-a gândit că sunt trist şi mi-a relatat că, hi debutul său editorial, cam hi aceeaşi vârstă, a fost
726
NICHITA STANESCU
PROZA
727
la fel întâmpinat de o altă revistă, nu contează Căre. Trist, s-a dus la Geo Bogza sad povestească. Geo Bogza i-a spus:
— Nichita, ai vrut să fii un om public. Eşti un om public! într-o altă seară, cam în aceeaşi perioadă, priveam împreună
un film la televizor. A sunat telefonul. Nichita a răspuns. N-am auzit nimic din ce a vorbit. Urmăream cu atenţie filmul. Dar, înainte de a aşeza receptorul în furcă, Nichita a urcat brusc tonul. Spunea:
— Da, da. Bineînţeles.
Am întors capul, mirându-mă de ton. Nichita a mai spus ceva, a salutat şi a aşezat receptorul în furcă. Am privit în continuare filmul. La plecare mi-a spus:
— Stii cine a sunat înainte? -Nu.
A rostit numele unui critic important, vechi prieten al lui.
— Ştii ce mi-a spus? Am dat din umeri.
— Mi-a spus că a citit articolul meu despre cartea ta.
— Şi? am întrebat eu.
— Şi că el crede ca este aşa... o chestiune prietenească.
— SE am întrebat eu.
-Şi cu i-am spus: Da, da. Bineînţeles.
Altă dată, hi câteva luni după asta, doi dintre obişnuiţii casei au făcut mare tărăboi in legătură cu un text al meu. Nichita se obişnuise să tot fiu atacat în faţa lui. Eu însumi mă obişnuisem. Câteodată, venind la el, îl găseam posomorât. Vorbeam, despre una, despre alta. Apoi, deodată, mă întreba:
— Aurelian, tu la cutare vârstă ai tăcut cutare lucru? Tu ai lucrul cutare când ar fi trebuit să nu îl ai?
— Nu, răspundeam eu. Nu! NU!
El se mai liniştea. Apoi, după un timp:
— Totuşi, poţi dovedi?
De cele mai multe ori puteam dovedi. El tăcea vreme îndelungată şi se ferea să îi spună pe cei ce minţiseră, de teamă
să nu mă răzbun mai târziu. Când a văzut că acest soi de atacuri nu încetează, a hotărât să mă înveţe să nu mă răzbun. Şi m-a luat cu el pe la oamenii care îl negau şi l-au negat dintotdeauna, şi m-a rugat să rămân când astfel de oameni au venit hi el. Rezistă tuturor atacurilor fără să riposteze.
- Aurelian, mi-a spus, tu ştii cum se antrenează marii campioni de box?
Eu mai ştiam câte ceva, dir nu i-am răspuns, nu ştiam ce voia să-mi spună.
- Marii campioni de box aleg pe câte cineva care are misiunea de a-i lovi cu pumnul gol în faţă. Astfel se călesc marii campioni. Astfel învaţă să reziste. Astfel învaţă sâ nu clipească, oricât de dură ar fi lovitura pc care nu au bănuit-o şi de care nu trebuie sâ se ferească pentru a avea timp să pregătească lovitura următoare.
Când am sosit în seara aceea hi el, unul dintre cei doi tineri (erau sase ore de când nu se vorbea decât despre textul cu pricina) a început să atace textul acela, şi pe mine, în general. Nichita a sărit imediat să-mi ia apărarea. Eu încă nu înţelegeam despre ce este vorba. Tânărul i-a spus lui Nichita:
- Mai bine aşa! Mai bine in mod deschis. Nu tu m-ai îndemnat să vorbesc când vine ?!
Ţin minte fiecare cuvânt spus de tânărul acehi atunci. L-am privit în ochi tot Timpul cât a vorbit. în mine, nu s-a mişcat nici un muşchi şi nici un nerv. Sper să-mi păstrez cât mai mult această privire pe care tot de hi el am învăţat-o.
înfiata lui Nichita (în prietenie), capeţi o linişte asemănătoare cu cea pe care o ai în faţa imenselor construcţii despre care uiţi câ aparţin oamenilor sau că au vreo legătură cu ei. Şi dacă îţi aminteşti de el (în preajma lui fiind), îţi dă sentimentul unui basorelief, al unei sculpturi uenăscutepe de-a-ntregulşi apărată de corporalitatea geometrică, din spatele său. Nici nu stii dacă ceea ce vezi dincolo de el însuşi îl ajută sau îl împiedică. Oricum, îl
728
NICHITA STANESCU
PROZĂ
721)
fixează. El nu poate fi închipuit in alt spaţiu decât cel presupus de basoreliefi
în faţa timpului, nici nu ştiu ce rezistă mai bine: sculptura sau blocul de marmură? Legile firii te obligă să crezi că blocul de marmură va rezista mai mult. Şi. de ai atât luciditate să gândeşti asta, ai şi atâta luciditate sâ îţi imaginezi blocul de marmură cu sculptura din ce în ce mai erodată de ploi, de vremuri, de temperaturi ridicate sau coborâte. Cu cât se va înainta în timp, perspectiva va deveni mai clară: marmura fixată în acelaşi loc, pe acelaşi piedestal, dar anonimă, pentru că numele ei ea legat de sculptura pe care o purta şi sculptura dispărând din timp şi băsându-l altora ce din ea se nasc sau în a căror compoziţie intră şi ea.
Ca într-o iluzie optică, ochiid te înşeală şi nu mai ştii dacă vorbeşti cu otuul muritor sau cu omul etern, si nu mai ştii. de ai nesăbuinţa să nu-i uiţi valoarea, cum să te porţi.
Este clar că nu cu omul etern ai vrea să vorbeşti, ci cu omul muritor pe care îl apără omul etern, cu muritortd pe care îl invidiezi pentru confortul eternităţii. Şi el uită asta în clipa când a înţeles şi acceptă sâ vorbească despre acele subiecte care, la tine, au soliditatea si densitatea unor obiecte, dar care. la el, se pierd în aer şi se evaporă ca nişte balonaşe sferice de săpun.
O mare confuzie, care se face deseori în literatură, se naşte din extinderea părerilor de moment ale unui scriitor excepţional. O atitudine polemică, rezistândprin stilul în care e scrisă, poate trece drept concepţie generabă a unui scriitor.
Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer cum este casa lui Nichita Stănescu.
Şi nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puţin şi sâ împartă atât de mult.
Nu am văzut decât putini care să iubească oamenii atât de mult cu?n ii iubeşte el şi care sâ-şi ajute confraţii atât de mult cum îi ajută el.
I
n
-'rf
Am văzut instituţii obligate să aducă servicii oamenilor şi ignorate apoi sau dispreţuite. Am văzut oameni ajutaţi, fără recunoştinţă pentru instituţia care i-a ajutat şi fără recunoştinţă faţă de sistemul din care ea fiice parte. Am considerat nedrept, dar normal.
Darsâ dispreţuieşti un om care te ajută şi care nu este obligat să te ajute, un om care pierde un timp imens ocupându-se de alţii, nu mi se pare drept şi nici normal. Necazurile tuturor sunt şi ale lui, necazurile lui sunt numai ale lui. Nichita ştie şi rămâne indiferent. Când această observaţie devine prezent al gândirii, Nichita Stănescu spune aproape aşa:
- „Dacă nu ne gândim la ei mai frumos decât se gândesc eî înşişi, putem să-i socotim nişte oameni foarte cumsecade".
(William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară).
Când un confrate mi-a adus acuzaţii grave despre care şi el ştia că nu sunt adevărate, simţindu-mă profund nedreptăţit, l-am jignit pe acel confrate. M-am întâlnit întâmplător cu Nichita in ziua aceea, m-a văzut supărat şi m-a întrebat ce am. I-am spus nu pentru a-i cere ajutorul (în sensul de a mă scăpa de consecinţele vorbelor mele), ci pentru a mă elibera. Nichita m-a ascultat până la capăt, apoi a schimbat vorba, am ajuns curând să râdem şi să depanăm amintiri. La sfârşit, când a fost să ne despărţim, Nichita mi-a spus ca şi cum n-ar fi avut nici o legătură cu cele întâmplate:
- Ştii, Aurelian, care este marele păcat al tinerilor? Am tăcut.
- Marele păcat al tinerilor, a continuat Nichita, 'este câ ei cred că civilizaţia e gata făcută şi că ei doar trebuie să se bucure de ca, fără sâ mai dea nimic, fără să mai lase de la ei, fără să mai pună si ei umărul.
Era o petrecere de dinaintea Anului Nou. El mă întrebase:
- Oare se va întâmnla ceva?
730
NICHITA STANESCU
731
Nichita îmi dădea sentimentul că vieţii sale nu îi mai este cunoscută conexiunea întâmplării. Ordinea lui fixează lucruri masive şi definitive. Lumina care străbate înspre lucrurile masive şi definitive îmi pare a fi ciudată şi nouă uneori. Dar lucrurile îşi păstrează ordinea, semn că pentru ele această lumină nu există.
DESPĂRŢIREA
IONICUL SI DORICUL
Până şi grecii, care erau nişte săteni cu sate de piatră, îşi numeau stâlpii de la casă ionici, dorici şi corintici. Si asta numai după cum se rezema, îngreunând stâlpii, acoperişul de şindrilă, care, la ei, era dc piatră, cu faţadă, numit fronton.
Astăzi, încercăm să vedem câ, între poezia a două seni dc poeţi, s-a schimbat stilul.
De la Stare de spirit a lui Nichita Stânescu la Rupestră (l), a tânărului meu coleg Aurelian Titu Dumitrescu, e o diferenţă de la ionic la doric.
Deosebirea ne-a făcut prieteni, dar, mai precis, nease-muirea. Un timp, Aurelian Titu Dumitrescu a fost acuzat de oareşcari influenţe deduse din mine. Tot ce se poate. I a urma urmelor, sunt şi eu un muncitor harnic. Dară, între timp, dorind noi doi sâ contrazicem metafizica prin antimetafizică, ne-am gândit câ doi sunt mai mulţi decât unul.
Şi-am zis:
- la tu ionicul, Ioane, şi ia tu doricul, Dorule!
De-am mai găsi şi un corintic, mai că am valida realul ca real, opunând Antimetafizică metafizicii.
Antimetafizică este dorinţa de a trăi ideal natura obiectivă a lucrurilor.
Nichita Stănescu
733
NAŞTEREA ŞI DEVENIREA ARTEI POETICE
A.
— Care sunt întrebările pe care ţi le-ai pus cel mai des despre poezia ta?
— In afară de întrebarea firească, care apărea cu precădere Ia început în mod mai des şi, după aceea, în mod mai rar, întrebarea pe care si-o pune orice artist adevărat: dacă are sau nu talent, dacă a reuşit sau nu a reuşit sâ exprime ceea ce a vrut el să exprime (paranteză, ţi-am dat exemplul cu ţolii ţevilor poetice la Bacovia sau nu, nu, i?ichideparanteza), asa cum am mai spus întrebarea absolut firească şi igienică, întrebări care s-au estompat pe măsură ce începea operei să i se vadă designul, obiectiv, au mai apărut şi o puzderie de alte întrebări, să k zicem asa, întrebări vicinale, întrebări de lucru, vizând latura tehnică a expresiei (paranteză, ţi-am vorbit despre poezia pulsatorie, nu, închide paranteza)'sau, în fine, întrebări dc natură filosofică şi, la urmă, în deplină maturitate, întrebarea fundamentală, etică, unde duce mesajul tău, care este natura lui, în ce măsură adaugă el spiritualităţii generale, spiritualitate de tip pozitiv, creativ, în cazul construcţiei ultimelor cărţi pentru că, de la o maturitate în sus, orice carte serioasă nu mai este culegere de poezii pur şi simplu, ci o construcţie inspirată, o lance de defrişare a unor ţărmuri virgine ale visului şi ale consecinţelor lui asupra realului. Mai e o întrebare pe care mi-o pun acuma, chiar acuma, în această perioadă când lucrez ta Poeziile impersonale, dacă nu e cazul să nu ne mai lăsăm
734
NICHITA STANESCU
PROZA
735
cotropiţi de natură şi de materie, ci, dimpotrivă, sâ îngrozim prin mesaj natura şi materia ca să ne facem un loc mai demn in natură şi în materie prin cuvânt.
f i-am vorbit despre această poetică a rupturii care atrage după sine impersonalitatea autorului?
- Nu!
— Vrei să faci portretul omului care erai în perioada când îţi puneai prima întrebare?
- întrebarea e simplă, răspunsul e complicat pentru că nu pot fixa un singur moment, ci o desfăşurare arhetip de momente.
Terminasem ultimul an de filologic. Profesorul meu de atunci, Paul Georgescu, căruia îi dusese câteva poezii dc-ale mele spie consultare criticul Dumitru Micu, într-o bună zi mi-a propus pur şi simplu să lucrez cu o jumătate de normă la „Gazeta literară". Aici poposind eu, de-o sărăcie cosmică fiind, aveam 280 de lei la fiecare chenzină, dormeam împreună cu tânărul Nicolac Vclea pe birourile sălii din fund a redacţiei de pc Ana ipătescu, numărul 15, la etajul întâi, făcându-ne cearşaf din jurnale, perne din cărţi şi plăpumi din paltoane, căci venise iarna.
Tot în acea perioadă, la secţia de proză sau la reportaj, nu mai ţin bine minte, lucra Eugen Barbu, care ne-a impresionat pe toţi prin ţinută nonşalantă şi dărnicie la câte o fripturicâ (de unde o fi avut bani, Dumnezeu cu mila, dar, oricum, nouă ni se părea suta de lei enormă). Eugen Barbu purta un pulover negru, pe gât, şi avea un pas de leopard şi o voce in surdină, de Eidel Castro. Se căsătorise proaspăt. Eu exercitasem asupra lui tot repertoriul meu de poezii argotice. De altfel, simpatia, pe atunci, avea o natură reciprocă, iar când a publicat reportajul Bucureştiul noaptea, împreună cu Velea şi cu alţi colegi ai mei - râmăseserăm înţepeniţi de admiraţie.
Mai mult decât atâta, tot întrebându-mă dacă am sau nu am talent literar (cam scrâşneau poeziile melc scrise pentru reviste fată dc cele scrise natural, pentru prieteni), într-o toamnă, sâ fi fost '57, '58, '59, Barbu m-a luat de aripă şi m-a dus să locuiesc la socrii săi, pe o stradă ce se numea Intrarea metaforei. I .hcralmente, toată averea mea se reducea la o valiză dc medic de tară, caraghioasă şi vetustă, conţinând minimum trebuitor vestimentaţiei. N-am făcut purici mulţi în Intrarea metaforei, căci mai tot timpul eram invitat la masă şi asta mâ stingherea şi, după ce i-am hăpăit cărţile bune din bibliotecă, mi-am mutat destinul într-o cameră cu chirie, în familia unui grec, Mitică Peristerie, care, culmea, scria în stilul alexandrin un ciclu de poeme intitulat Micile munci ale lui Hercule, şi, pe deasupra, un mic tratat de metafizică la care, zilnic, ştergea sau adăuga douâ-trei cuvinte.
Miiicăa fost un timp pictor de firme, deşi îl stia pe Kavafis pe deasupra, cum începusem şi eu să-l st iu pe deasupra, datorită lui. Era cec-a ce s-ar spune un poet maudit. Avea talent cu carul (si astăzi, după ce a murit, câţiva prieteni ne gândim cu mare seriozitate să-i edităm postum cele două lucrări) şi a băgat în mine complexul culturii clasice, aşa cum în timpul facultăţii îl băgase profesorul Elorea Fugariu.
Prea mare baftă n-am avut eu cu Mitică, se îndrăgostise de o fată frumoasă şi pură, pc numele ei Tania, se predase alcoolului, fusese dat afară de la cooperativa de vopsit firme, unde de bine de rău, îşi ducea zilele, şi fusese angajat ca paznic la un Laborator de ştiinţele naturii. Ca extravagantă, mi-aduc aminte că într-o seară, prinşi de discutarea poemelor lui Kavafis şi rămânând în pană de combustibil, m-am deplasat cu Mitică prin apropiere, la laborator, unde ne-am câţâtat pe un burlan, şi Mitică a sustras tot spirtul dintr-un recipient care conserva un şarpe.
73o
NICHITA STANHSCU
PROZA
737
- Nu-i pierdere sau furt, mi-a spus Minei si, pe deasupra, nu-i nici otrăvitor spirtul, iar şarpele nu putrezeşte defel. în fiecare zi, eu îi schimb spirtul şi îi pun de ăla bunul, pe banii mei, ca să am o rezervă asigurată când se termină cel din casă.
Părăsind aceste amintiri cuvioase şi necuvioase, comparam ce-mi spunea Eugen Barbu cu ce-mi spunea Mitică. Barbu zicea:
- Dă-i bătaie! Dacă mai citeşti şi câteva căni ca lumea, o sâ ajungi poet.
Mitică îmi spunea:
- Bunc-s poeziile tale argotice, dar, dacă nu iţi bagi nasul în Kavafis, n-o să treci niciodată graniţa mahalalei.
Întrebarea însă rămânea cam aceeaşi şi, după influenţa momentanee a interlocutorilor, se refăcea singură.
Singurul care credea în mine la modul absolut era Paul Georgescu, dar şi poziţia lui afirmativă îmi repunea la loc întrebarea fundamentală: dacă am sau nu am ceva de spus?, iar ea s-a formulat cel mai puternic şî la modul sfâşietor când Geo Bogza a făcut un gest fără precedent în istoria literaturii române, dedicându-mi nominal un poem, copleşindu-mă de onoare. Atunci, se formulau începuturile îndepărtate ale unui poem publicat foarte târziu, si anume versurile:
Nu, nu se poate vultur stingher fără de roate să stea pe cer. {Nichita Stănescu, Respirarea aerului
de sub aripă)
- Al doilea strat de amintiri?
- Un alt posibil autoportret nu se înlănţuie succesiv cu primul şi apare, ca şi în realitate, în mod simultan cu primul. Ceea ce este mai interesant, cel puţin în ceea ce mă priveşte, e faptul că nu atât opera literară m-a influenţat cel mai mult,
ci prestigiul oral exercitat asupra mea de către unii mari autori. Paralel cu poezia geniunâ, argotică, de natură orală şi de impact imediat, unde nu-mi puneam, atât problema valorii, cât problema şocului exercitat asupra ascultătorului, acea stare de spirit pe care aş rezuma-o în formula râsul-plânsul, receptivitatea mea cea mai mare a fost tot la cea a şocului din afară primit de către mine.
I,a un mod exemplar, am sesizat lucrul ăsta în ceea ce priveşte pe marele nostru poet Ion Barbu, pe care am avut norocul să-l întâlnesc şi cu care am avut şansa sâ dialoghez câteva ore în sir.
în cazul poetului, omul şi opera sunt totuna, bîugraha lui fiind opera. întâmplările diferite ale existenţei hu nu adeveresc opera, dar o frăgezesc şi-i creează iluzia falsă a unei intimităţi. Intimitatea reală este numai cea dintre operă şi cititorul ei. Ciudat mi se pare câ, desi ştiam pe dinafară jocul secund al lui Ion Barbu, influenţa operei asupra mea ca cititor a fost relativ minoră, de tehnică poetică mai degrabă, decât de viziune. A fost suficient, însă, să-l aud pe Ion Barbu într-un moment de relaxare, având acoperirea operei sale în conştiinţa mea, ca unele afirmaţii ale lui de gust să aibă un efect fulgurant asupra mea, influentându-mi si dezvoltându-mi capacitatea de penetraţie incipientă.
Nu pot să uit teribila comparaţie pe care a făcu t-o între poemul Luceafărul ş\ o pânza de epocă în care cerul pictat cu albastru de Prusia se înnegreşte şi timpul fisurează graţios coaja sensibilă a lucrării.
- Preferă Oda {în metru antic), mi-a zis când tocmai părăsea salonul întunecos al poetului Sandu Tzigara-Samurcas, ai cărui invitaţi fuseserăm.
Maiestuos, poetul îşi aruncase profilul peste umărul drept, pironindu-mă cu un singur ochi, uriaş, de lăptucă, îndepâr-tându-se spre uşa încă şi mai întunecoasă şi dispărând definitiv
73S
NICHITA STANESCU
PROZA
în iarna dc afară, ca să nu-1 mai văd niciodată, dar ca să nu-i mai pot uita efigia şi testamentul său literar inspirat în acea secundă pentru mine.
Am să-ţi explic cum a prins rădăcini această influenţă.
Mâ robisem unui text semnat de Lucian Blaga, în care acesta susţinea cu bun-simţ opinia că, în orice strofă, cel mai puternic vers trebuie sâ fie ultimul, şi câ, în genere, ultimul vers al unei poezii trebuie sâ fie versul fundamental al poeziei.
Nu-mi dădusem seama, însă, până la afirmaţia lui Barbu că bunul-simţ obişnuit nu are ce căuta într-o revelaţie şi că revelaţia îşi are cu totul şi cu totul alt mod al ei de a se alcătui, simplu vorbind, revelaţia începe cu o explozie.
Deschide paranteza, vreau să-ţi confesez faptul că, în ceea ce priveşte viziunea de ansamblu, compusă din revelaţii, în cazul meu nu a suferit nici o Influenţă exterioară şi câtuşi de puţin o înrâurire literară, închide paranteza si reia fraza.
- „Simplu vorbind, revelaţia începe cu o explozie."
- Da, punct. Punct după paranteză.
- Exemplu?
- Cel mai bun exemplu este chiar Od: (în metru antic). Primul vers: Nu credeam să-nvăţa muri vrochită este şi cel mai puternic şi total. Restul nu este decât un arc de amortizare a revelaţiei sau, mai bine zis, ecoul ei disimulat în imagini.
Mai vreau să fac încă o paranteză, aceea că influenta s-a exercitat asupra mea nu în esenţa unei viziuni sau revelaţii, ci în tehnica mai liberă şi mai adevărată cu care nucleul revelat este pus în evidenţă.
De aceea - să se fi tot întâmplat şocul dialogului cu Barbu prin anii '52-53 -, am plonjat într-o lungă şi mistuitoare cercetare a dispoziţiilor nucleelor de tensiune în poezie, folosind cele mai varii mijloace, atât strict formaliste, cât şî de accelerare sau încetinire a fluxului emotiv in poezie.
■
Practic, am încercat într-o serie de poezii, plecând de la una şi aceeaşi revelaţie, serii-serii de acelerări şi încetiniri ale fluxului emoţional, capse de explozie şi dungi de linişte, începeam poezia într-un registru clasic, rimele din bogate deveneau simple; din perfect, ritmul brusc se trunchia; apărea, apoi, versul alb ritmat şi, în final, duritatea unei expresii ieşite cu totul din logica clasică a poemei.
Nu mă mai mulţumeau câtuşi de puţin experimentul simbolist lipsit de noduli expresivi şi poezia, hai să-i zicem cu un termen de epocă, verslibristă, incantatorie şi moale. Visam să creez poeme în care dispersarea nodulilor de tensiune să nu fie ritmică, ci plasată numai după nevoile revelaţiei, împrumutând câte ceva din construcţiile foarte moderne ale muzicii simfonice contemporane sau, mai rar şi cu mult mai târziu, câte ceva din tendinţa spre fiinţă pregătită de tatonări, înfiripată şi, după aceea, iar pierdută în tatonări, a muzicilor primitive, revelate mic în chip natural, dar şi beneficiind dc câteva lămuriri şi chei oferite de către marele nostru compozitor Aurel Stroe, pe care am din când în când norocul sâ-1 întâlnesc şi sâ ne regăsim unul şi celălalt într-o zonă de cercetare apropiată.
— Al treilea strat de amintiri?
- Dacă vrei tu sâ clasificăm pe straturi aceste autoportrete, unul dintre ele, şi nu cel mai puţin important pentru mine, l-aş numi pur şî simplu substratul matematic. Evident, nu-i vorba de o matematică în sensul curent al cifrelor, ci mai degrabă de o matematică care exclude raporturile cantitative, cifrice, substituindu-le o matematică psihologică, o matematică de interceptare a realului interior, cu mult mai puternic decât cel obiectiv, exterior.
încă de când eram în liceu şi ni se predaseră teoriile lui Bolyai şi Lobacevski, am avut sentimentul acut că geometria euclidiană poate fi pusă în relativitate nu numai prin postulatul liniilor paralele, ci, bunăoară, prin simpla afirmaţie că o
740
NICHITA STĂNESCU
PROZĂ
741
teogentă dusă la un punct poate fi desfiinţată prin crearea unui câmp optic. Aici, inventasem chiar o teorie a timpului văzut care nu are decât o minimă tangenţă dc proportionalitate cu timpul trăit sau cu timpul fizic. Mai mult decât atât, de la faptul că o linie dreaptă infinită nu are mijloc, aidoma cum circumferinţa cercului nu are mijloc, repede puteam deduce câ linia dreapta este un arc de cerc cu raza infinită şi că o tangentă dusă la o linie infinită atinge o infinitate de puncte. De unde şi deducţia rapidă că numărul punctelor de tangentă la un arc dc cerc este direct proporţional cu raza acestui arc şi că numai atunci când raza este un punct, o tangentă la un punct atinge un punct.
Ai să zici că sunt nişte speculaţii juvenile. Asa o fi şi fiind, dar ele au avut o repercusiune imediată şi insesizabilă asupra versurilor scrise cât şi o explicaţie plauzibilă la versul Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată, care conţine in el mai multe puncte de tangenţă provenite din înseşi rupturile cadenţei versului. Iată cum o revelaţie, mai bine zis o mirare fundamentală ca aceea a versului Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată, desfoliată şi refuzată de orice figură stilistică, se intensifică prin accelerarea sau încetinirea timpului interior până la a deveni suficientă sieşi. Versul are natură metalingvisticâ, mesajul lut tulburător are ca material diferitele schimbări de viteze ale timpului interior.
într-o altă ordine de idei, am remarcat odată, în timp ce studiam sintaxa, uluitoarea asemănare a propoziţiei şi a frazei cu structura materiei.
Verbul are rolul electronului, iar substantivul are rolul nucleului. Vom vedea că verbele sunt posibile sau nu faţă de un noumenos şi că ele se înşiruie din cuantă în cuantă, eliminând nu un foton, ci un înţeles.
Exemplu. Noumeitosul iepure acceptă numai un şir de verbe în jurul lui, cum ar fi: aleargă, fuge, saltă etc. Dar nu acceptă alt şir de verbe cum ar fi: plouă, ninge, rage etc.
I
Brusc socotind cuvintele ca urma de aur a materiei in conştiinţă, dar, de ce nu, şi materia ca o umbră a cuvintelor din conştiinţă, putem crede că, învăţând diferitele alfabete din care sunt compuse substantivele si verbele materiei, îi putem citi foarte simplu mesajul.
Să fie oare totul numai scriitură? Din aceste labirinturi pe care ţi le-am descris extrem de succint, nici măcar cât o hartă de turism montan faţă de muntele propriu-zis, poate, totuşi, mă poţi înţelege de ce am ajuns, în cele din urmă, la concepţia trăită că sunetul nu este decât materialul muzicii, piatra, materialul .sculpturii, culoarea, materialul picturii, în fine, cc emai important, cuvântul, materialul poeziei. Mă întorc din nou la exemplul primului vers din Oda (in metru antic), in care materialul lingvistic este minimal, aranjarea sintactică insesizabil sublimă şi accelerările de timp abia resimţite dc planul lucid. Mă tem, uneori, că acest vers este atât de total, încât nu se poate sâ nu existe o moleculă dintr-o materie oarecare, o moleculă care să reproducă întocmai si în relief prin structura ei, structura acestui vers.
Scopul poeziei nu este cuvântul, scopul poeziei este chiar poezia. în acest sens, poezia nu este arta cuvântului, ci este arta poeziei.
- Care este diferenţa dintre poezie si arta poeziei?
— Poezia este o dimensiune a conştiinţei într-o firească dialectică cu celelalte dimensiuni ale conştiinţei. Arta poeziei este exacerbarea acestei dimensiuni şi propulsarea ei în prim-plan. între genul minim şi genul proxim, diferenţa specifică este singurul factor neelucidabil şi de natură postulatorie. Orice transformare a genului proxim în gen maxim se face, în logică, prin eliberarea diferenţei specifice de natură calitativă. Calitatea are un caracter monodie, irepetabil, unic. Poezia, prin excelenţă, are natură calitativă. Ea este diferenţa specifică sau, poate, cea mai specifică diferenţă dintre emoţie şi sentiment.
742
NICHITA STANESCU
PROZA
743
-Al treilea strat de amintiri?
-Al treilea strat ele amintiri şi ultimul...
— De ce ultimul?
- Pentru că nu există neapărat un strat de fund al amintirilor, cât, mai mult, un efect ulterior al lor de contopire. Desigur că aş putea să-ţi înşir, cum am făcu t-o şi până acum, un număr relativ marc de întâmplări ieşite din comun, pe care existenţa mea, ca şi a celorlalţi, îl are volens-nolens. Amintirile ca atare pot sâ aibă un efect melancolic pozitiv sau unul de autoapărare, sau unul de umor negru.
Important este ce urmare lasă ele în conştiinţă, importante sunt şi căile pe care un individ le alege în existenţă, indiferent dacă le rezolvă sau nu.
Eu unul nu prea cred în teoria subconştientului. Pentru mine, explicaţia viselor de noapte arc o altă natură, mai normală, mai firească şi mai simplă. Nu neg că n-am avut un oarecare adaus literar tras de pe spuza unor vise de noapte fantastice, simbolice sau, uneori, chiar mai reale decât realul.
în definitiv, cel mai important e iaptul că orice secundă, întocmai ca o celulă organică, are în ea cromozomii cu informaţia genetică amplă, dar şi cromozomii informaţiilor genetice ale antumi taţii stricte. De aceea, fiecare secundă dc luciditate e un fel de a-ţi lua viaţa de la început, de ia zero. M-am surprins de mai multe ori dorind sâ îmi iau viaţa de la zero. Intr-un timp, scrisesem un roman pe care l-am abandonat cam la jumătate, roman al cărui personaj principal încerca să-şi ia viaţa de la început şi, evident, nu reuşea.
A încerca să-ţi iei viaţa de la început este o dorinţă legitimă, dar imposibilă. In natura caracterului uman nu se produc mutaţii fundamntale; în natura înţelegerii, există uneori salturi. Vârsta fundamntală a înţelegerii, după părerea mea, se declanşează cu prilejul primei alienări, clasa întâi primară, adică învăţarea scrisului, şi se sfârşeşte cu a doua mare alienare, prima
iubire împărtăşită. Asta este vârsta marilor opţiuni şi a curajului pur. Vârsta desăvârşitei ignorări a morţii. După aceea, nu urmează decât un lung si anevoios drum de a-ţi aduce aminte şi de a înţelege cc ai primit ca primă informaţie şi ca primă înţelegere. Pe baza acestei vârste pure şi în funcţie de ea, se clădeşte maturitatea ulterioară, cum din sămânţa nesemnificativă, sc naşte arborele de sequoia.
- Al treilea strat de amintiri?
- De un al treilea strat de amintiri nu au parte decât marii traumatizaţi ai societăţii şi ai lumii. Din acest strat s-au dezvoltat mari personalităţi benefice, dar si personalităţi cu seninul negativ.
Poezia nu este rodul unei traume fundamentale şî, în genere, neg trauma ca sursă de inspiraţie a poeziei. Ca şî filosofia, poezia îşi trage străfundurile clin specie, iar nu din individ. Ea este neîntelepciunea înţelepciunii, după cum filosofia este înţelepciunea neînţelepciunii. Dar cât o fi ceasul?
- Nu ştiu. Ce importanţă are3
744
PROZA
745
B.
- . ..„(paranteză, ţi-am dat exemplul eu ţolii ţevilor poetice la Bacovia sau nu, nu, închide paranteza)"...
- Mi-ar fî relativ simplu să-ţi explic fineţea ieşită din comun a poeziei bacoviene:
Barbar, cânta femeia-aceea. Târziu, în cafeneaua goabă.
Am să abuzez de răbdarea ta ca să distorsionez o amintire de acum şapte-opt ani în urmă, plină de graţie şi de naivitate. Dar, mai înainte de aceasta, vreau sâ spun că amintire pură nu există. Toate amintirile au o distorsiune de fuior, ba, mai mult, ele au un fedingal lor.
- Ce înseamnă feeding?
-Acel mod mai vechi dc a recepţiona cu bătrâne aparate de radio un post îndepărtat, când mai puternic şi mai intens, când mai slab până la pierdere, neritmic, dar continuu. Mai trece un nor şi raza de emisie se răsfrânge de el, mai trece norul şi raza de emisie îţi vine direct în timpane.
- .. Toate amintirile au o distorsiune de fuior, ba, mai mult decât atât. ele au un feding al lor''.
- lată, deci, o amintire graţioasă şi absurdă, distorsionată ca un fuior.
Plecam pe tren cu atât de distinsul poet Virgil Teodorescu. Spre surprinderea mea, poetul se ceruse în patul de sus al
vagonului de dormit. Aprobasem cu jovialitate. Mai gras si mai solid decât conul Virgil, el însuşi gras şi solid, o câţârarc pe scara debilă a vagonului de dormit m-ar fi şi primejduit să recit ca bun augur şi descântec de piază-rea O călărire în zori de Mihai Eminescu, la rândul lui solid si gras la maturitate, dar ceva mai scund decât conul Virgil.
A plecat ttcnul cu bine, căci plecam tocmai în depărtata Republică I-ederală Germania. Trenul a luat-o leneş din gară, iar noi doi, înainte de căţărarea pe paturi, am privit fără nici o remuscare fiecare femeia lui. Ele dădeau frenetic din batiste.
Nu ştiu ce-o fî gândit conul Virgil, dar precis câ ce gândeam eu gândea şi el. O tandră jubilatie extraconjugală a plecării cât mai departe de patul conjugal m-a umplut de visuri teutonice. Am cotrobăit în sacoşă, de unde am scos o sticloanţă si un ou, conul Virgil a cotrobăit prin sacoşă de unde a scos o sticloanţă şi un şniţel, căci era mai în vârstă şi avea casă mai cu temei decât mine.
- Noroc, am zis eu spre paiul de deasupra.
- Să trăieşti, îmi spune conul Virgil, îndreptându-şi câr-liontii zbârliţi spre alb înspre mine, după care se lasă o tăcere de tip cehovian!
A mai tras un gât zgomotos din sticlă. Venea de nu se lega, cum se zice. Mă cam mohorâsem şi, deodată, am simţit un zbucium la balcon.
- Mă, Nichita, tu ai auzit ce a declarat Andre Breton, în 1946?
- Bineînţeles, am răspuns eu, neştiind încotro bate, dar fiind sigur că precis a declarat ceva Andre Breton în 1946.
- Si esti de acord cu declaraţia lui? m-a întrebat sadic Virgil Tcodorescu.
M-am gândit eu şi m-am gândit dacă să fiu de acord sau nu cu ce nu ştiam, dar aducându-mi aminte că, in tinereţe conu' fusese suprarealist, cât şi portar la echipa de fotbal din
746
NICHITA STANESCU
PROZĂ
747
Constanţa, pc loc mi-am hiat o figură sărbătorească, deşi ea mi se putea vedea dc către nimeni, şi am rostit un da aşa de apăsat, încât era să deraieze trenul. Brusc, am simţit deasupra mea o relaxare prietenoasă. Un gâlg binevoitor din sticlă, însoţit în patul de dedesubt de două gâlgâituri obediente şi fără aspiraţie, pe care le-am executat pe loc si fără greş din sticla proprie.
- Mă, Nichita, a zis jovial maestrul, tu îţi dai seama ce înseamnă declaraţia lui Andre Breton, din 1946, când el a declarat că centrul mondial al poeziei suprarealiste s-a mutat la Bucureşti?
- Bineînţeles câ-mi dau seama, am răspuns eu pierit de admiraţie, trăgând un gât zdravăn din sticlă.
- Mergi pe calea bună, mi-a spus maestrul trăgând un gât zdravăn de vin.
Odată gheaţa spartă, maestru! m-a luat la bani mărunţi, folosind, în acelaşi timp, cea mai fină logica analitică.
- Dacă este de natura evidenţei, a spus el, că s-a mutat, după cum spunea Andre Breton, în 1946, la Bucureşti, e, a zis el, e, e, e?
- E, e, e, semnul întrebării, adică ce, arn zis eu.
- Cum adică ce? a strigat conul, de sus, cum adică ce? la spune tu, dragă Nichita, dacă centrul poeziei suprarealiste s-a mutat la Bucureşti, asta nu înseamnă că cel mai mare poet din lume e la Bucureşti? După părerea lui Andre Breton!
- A. da, am zis eu brusc convins câ o sâ avem o călătorie foarte plăcută, si eu mi-am dat seama de mult timp, ca sâ vă spun sincer, de la poet la poet, câ cel mai mare poet din lume se află la Bucureşti!
- Păi, vezi?!
- De natura evidenţei, stimate maestre!
- Ce părere ai? m-a întrebat el uşor frisonat, de Gcllu Naum?
- Mare poet, răspund eu dintr-o suflare!
-Mare, mare, dar vezi tu, nu a dus experienţa suprarealistă până la ultimele ei consecinţe!
- Ce-i drept, nu, zic eu mai moale, că e încăpăţânat ca mai toţi macedonenii.
- Păi, vezi? zice maestrul, ocrotitor. Dar de Ştefan Roii, ce părere ai?
- 11 iubesc, meştere, i-am zis. De câte ori îl întâlnesc, ne dedicăm reciproc câte o poezie haioasă.
-Ai dreptate, a zis din ce în ce mai ocroritor maestrul. Dar de îăptâria Ini, ce părere ai?
- Păi, n-am prins-o!
- Ifos curat, domnule, Îăptâria lui, ifos curat si atât! Dar dc Saşa?!
- Care Sasa?! l-am întrebat eu mirat.
- Saşa Pană, mâ, Sasa Pană!
- Om fin, zic eu, şi, pe deasupra şi arhivarul suprarealiştilor.
- Aiurea, arhivar! Medic veterinar şi atâta! Ce a păstrat el sunt simple refulări!
Am mai tras un gât devin să-mi iau avânt. Deasupra mea, s-a mai tras un gât de viu. Maestrul, ca să scurteze toată trecerea în revistă, m-a luat dc-a dreptul în piept şi mi-a pus întrebarea fundamentală:
- Mă, Nichita, spune tu drept şi cu mâna pe inimă, care este, după părerea la cel mai mare suprarealist român?
- Dumneavoastră, maestre, am urlat eu iluminat! Si am continuat: Aşa cum bine spunea Andre Breton, în 1946, că centrul mondial al suprarealismului s-a mutat la Bucureşti, e cât se poate de clar câ dumneavoastră sunteţi cel mai mare poet român în viată.
Au urmat imediat două răsuflete de uşurare, doua gâlgâituri paralele, iar după o tăcere maiestuoasă, conul Virgil Teodorescu mi-a spus:
748
NICHITA STĂNESCU
PROZA
- Da, mă băiatule, aşa este. Şi află că ce spun eu tot aşa este: dacă este cât se poate de sigur că cu sunt primul, e cât se poate de sigur că tu eşti ai doilea!
Primul poet român şi vice-primul poet român au călătorit fericiţi fiecare pentru neaşteptata lui avansare în grad şi am făcut dimpreună o călătorie de vis în Germania, din care m-am întors în braţe cu sufletul mare, generos şi copilăros al lui Virgil Teodorescu.
Râde mânzeşte, fumăm şi luăm distantă.
- Cea mai bună definiţie care s-a dat vreodată poeziei lui Bacovia a exclamat-o prietenul meu Grigore Hagiu: Bacovia e o drojdie de Eminescu! Nu mă miră câtuşi de puţin faptul că aproape nu a fost remarcat la apariţia cărţilor lui şi nici faptul câ George Câlinescu îl bagatelizează în Istoria literaturii române.
Adevăratul fenomen nu a fost fenomenul Arghezi, ci fenomenul Bacovia. Adevăratele Romanţe pentru mai târziu nu le-a scris Minulescu, ci Bacovia. Poemele luminii nu le-a scris Etician Blaga, ci Bacovia, iar Joculsecund nu l-a scris Iott Darhu, ci Bacovia.
Aceşti patru mari poeţi de după Bacovia nu au făcut altceva decât să pregătească o mai dreaptă înţelegere şi mai profundă a poeziei bacovîenc care, la rândul ci, cristaliza la nesfârşit spiritul eminescian.
O, laserul poeziei bacovlene, spiritul ei de dincolo de cuvinte, capacitatea ei de a crea piramidă cuvintelor dintr-o sumă restrânsă a lor şi, aparent, sărăcăcioasă, renaşterea sintaxei si abolirea morfologiei, unicitatea stilului asemănător numai prin neasemuire cu goticul şi asemuitor prin măreţie neasemuitoare ca Sagrada Familia a lui Gaudt!
- Impactul cu poezia lui Bacovia.
-Cu poezia lui Bacovia nu am avut un impact, ci o tandră acomodare a copilului care intră într-o lume la fel de nefirească
». şi de constituită cum e întrebarea dintâi în nefireasca lume | firească şi obişnuită. De altfel, firescul este fenomenul cel mai I rar care se petrece în natură. Numai prin repetiţie sau printr-o I puternică informaţie genetică avem starea firescului. Dacă de ţ mic copil gâdili pe pântec un păianjen uriaş, şi asta tot timpul, şi la maturitate a gâdila pe pântec un păianjen uriaş e un lucru firesc. Atâta doar câ nu există păianjeni uriaşi.
Volumul Plumb, în prima sau în a doua clasă de liceu, l-am citit dintr-o răsuflare şi l-am recitit, şi, mai tot timpul, el îmi b evoca tipuri de sentimente neexprimate, dar existente în familia mea si în mediul în care eram. De la cel a! sărăciei la cel al visului, de la cel al hilgilor de zăpadă la cel al câinilor şi cailor îngheţaţi de gheaţă, de la sacrificarea barbară a unui miel de | Paşte până la un parastas din vecini, de la zurgălăii unei sănii I până la singurătatea din miezul singurătăţii.
- Ai avut dificultăţi în receptarea poeziei lui Bacovia? -Nu am avut nici cea mai mică dificultate, voluptatea
secretă a lecturii mi-a dezvăluit adâncimi şi viziuni o dată cu fiecare nouă recitire şi o dată cu înaintarea mea în vârstă. Spre diferenţă de Eminescu. pe care am început sâ-1 înţeleg I spre sfârşitul târziu al adolescenţei târzii, Bacovia a fost tot I timpul un fel de casă a sentimentelor mele, o regăsire, o anulare I a coşmarului prin coşmar. Nu m-am despărţit niciodată dc el X şî foarte târziu mi-am dat seama că am de-a face cu un poet şi, mai mult decât atâta, cu un poet de geniu, pentru că opera I Iui mi-a apărut atât de vie, încât am călătorit cu spiritul prin I ea ca printr-o catedrală a melancolici.
- Ţolii ţevilor poetice ale lui Bacovia.
- Sâ luăm un exemplu: poemul care începe cu versurile:
Barbar, cânta fiemeia-aceea, Târziu, în cafeneaua goală.
Sentimentul, la prima vedere, pare comun, dar forţa lui de evocare este totală prin două precizări neobservate faţă de
7^0
NICHITA STANESCU
PROZA
751
proiecţia finală. Mai întâi, este tonul, care apare prin cuvântul răzleţ barbar. Apoi, localizarea în timpul interior, care apare prin precizarea târziu. Fiecare altul, decât Bacovia, ar fi sugerat momentul cu mai multe sau mai puţine cuvinte. Acelaşi vers putea fi scris: „Ce trist si cât de barbar putea să cânte femeia aceea, Matîlda / când se făcuse seară si cafeneaua devenise pustie în afară de mine". O altă posibilitate: „Ea cânta barbar si eu am ascultat-o în cafeneaua goală".
Ce înseamnă geniul poetului şi de ce am folosit cuvintele ţol si tcavă?
Haide sâ explicam asta, folosind stilul comparaţiilor lungi de tip homeric.
Homer, neavând prea mare încredere în greci câ l-ar putea înţelege, ca să compare o armată cu un munte, descrie mai întâi armata şl, după aceea, zice că este ca si muntele pc care-1 descrie în amănunţime Bineînţeles câ voi da un exemplu, bineînţeles că exemplul va fi fictiv: „Aşa cum unui litru de apă îi trebuie zece secunde ca sâ se scurgă pe o ţeava a cărei grosime este de un ţol, tot astfel şi unui anume sentiment îi trebuie un număr fix de cuvinte ca sâ se elucideze într-o anume sintaxă".
Bacovia nu a scris nici mai mult, nici mai puţin lată de laserul pe care trebuia sâ-1 provoace.
Când îşi pune întrebarea fundamentală, nu îşi pierde timpul cu zorzoane şi nici nu dă cu bidineaua colorată peste limbă. El zice numai atât:
Şi spune-mi de ce-i toamnă Şi frunza de ce pică?
Acest mod esenţializat foloseşte limba total, o arde, o mistuie până când nu rămâne decât scheletul ei calcinat.
Pe Bacovia, deşi am fost o perioadă contemporan cu ei, nu am avut niciodată curajul sâ-1 privesc sau să-l văd. Mi-era pur si simplu frica că l-aş stingheri cu o privire. Ştiam numai câ locuieşte undeva, că are un gard cu stinghii vopsite, o curte
mică şi, în curte, o masă rotundă dc tablă, vopsită într-un verde închis.
Mai ştiam că, la acea masă, uneori, cânta clin vioară, că, adeseori, îşi compunea versurile ca texte pentru melodiile pe care le interpreta, compoziţii din care nu s-a mai păstrat nici măcar o notă şi care s-au evaporat definitiv spre cosmos. Oi care-1 auzeau cântând, vecinii, dar mai ales copiii vecinilor îl porecliseră Nebunul. II văzuse, copilă fiind, Gabriela Melîncscu, care locuia pe aproape şi a! cărei tată, şofer pe un camion, o trimitea din când în când cu o canistră sâ cumpere benzină de la benzinărie şi ca, ciolănoasă si mică fiind, îşi rezema canistra de gardtd lui Bacovia, îşi băga nasul ţuguiat printre stinghii şi asculta înnebunită ce cânta Nebunul la vioară. Mi-a povestit toate acestea mai târziu, când am întrebat-o ce cânta şi cum cânta.
- Nu ştiu, mi-a răspuns, eram prea copil, dar mâ fascina atât de mult, încât nu mă mai dezlipeam de gard până nu termina de cântat.
Ea moartea lui Bacovia, publicasem deja o carte şi eram membru al Uniunii Scriitorilor, şl mi s-a propus, ca tânăr poet, în semn de onoare, să fac de gardă la sicriul lui. M-am ascuns Ia marginea Bucureşti ului de frică, de spaimă si de ruşine că eu, cel care n-am vrut să-i fur nici o secundă din viaţă privindu-l, aş putea pentru prima si ultima oară sâ-1 văd mort. Nu am făcut de gardă. Funcţionarii de pe atunci ai Uniunii s-au supărat pe mine, spunând câ n-am respect pentru onoarea ce mi se făcuse.
- Ce influenţe au avut poezia lui Ion Barbu şi poezia lui George Bacovia pentru felul tău de a scrie?
- Ion Barbu a avut o influenţă exercitată oral asupra gustului meu estetic, deci, nu atât prin poezia iui, cât prin concepţia lui, iar Bacovia, care este inimitabil si unic, nu a avut aproape nici o influenţă asupra versurilor mele, dar mi-a dat momente de fericire asemuitoare cu acelea pe care mi le
752
NICHITA STANESCU
753
provoacă Concertul nr. 1 pentru pian al lui Brahms. Nu arc nici o importanţa influenţa lui Ion Barbu asupra gustului meu estetic. Dacă ea s-a exercitat într-un sens superior, se poate străvedea chiar din cartea asta pe care o facem împreună, iar dacă ea a fost de suprafaţă, oricât de mult am evocat-o, e ca si cum n-ar fi fost. Real vorbind, nu influenţele m-au formar, cl consecinţele unei anume rupturi, ale unei traume sau, hai sâ-î spunem în mod delicat, ale unei alienări.
înstrăinarea de tine însuţi duce într-un mod mai mult sau mai puţin aberant la contemplarea lumii din afara ei. Orice ruptură fundamentală, orice traumă, orice alienare provoacă o despărţire de tine însuti, iar instrumentul cel mai precis care erecmeazâ această despărţire, această ruptură, această traumă, această alienare este, fără ntci o îndoială, cuvântul. Cuvântul, în cazul dc faţă, nu este numai un instrument de ruptură, dar se substituie uneori amintirii, lăsând amprente pe memorie, uneori atât de lizibile, încât putem deduce, pe o hartă imaginară a sentimentelor, locul faliei, rupturii, locul marelui canion.
Contemplarea din afară nu este o sărbătoare intimă a spiritului. Glacialitarca ei indiferentă se înfiripă până în visul de noapre sau până la tandra mângâiere a obrazului de fată virginală. Contemplarea lumii din afara ei e simultană cu îndepărtarea de cine însuţi şi ea este, aş spune, in mod obiectiv aproape, sursa tragică a poeziei, maiestuoasă şi intangibilă totodată, victorie tristă si măreaţă a înţelesului cuvântului asupra cuvântului însăşi, victorie care vine din marja tragică a artei, provenită din negarea cuvintelor de propriul lor înţeles, stârnită dintr-o altă organizare logică. Ideea dc destin este prima şi cea mai primitivă a eposului, întotdeauna de natură tragică.
C.
Facem o pauză. Nichita îmi spune să îl invit să umanizeze textul.
— Aiurea, ce influentă a lui Barbu, a lui Eminescu, Shakespcarc sau Homer, roate acestea sunt influenţe exterioare şi târzii şi, cu precădere, în tehnologia versului, nu în semantica lui. Tipul dc ruptură interioară al fiecăruia duce la o dezobişnuire de real şi, mai mult decât atât, chiar la o dezobişturire de rupturile fundamentale exprimate de un Shakespcarc sau de un Dostoievskî. Influenţa unui mare scriitor asupra altuia rezidă în dezobişnuirea de maestru, iar nu in copierea maestrului. Nu există scriitor autentic, prin scriitor autentic nu înţeleg un om care scrie, ci un om care gândeşte sentimentul ca pe o categorie fundamentală a conştiinţei, deci nu cunosc un scriitor autentic care, în şirul montan al traumelor si despărţirilor de sine însuşi, afirmate în mod fundamental de către clasici, sâ nu îşi găsească o fantă a sa proprie, prin care, inghesuindu-se în sine însuşi ca laserul, sâ nu treacă mai departe, către munţii din spatele munţilor.
Ideea de destin în opera literară este o sălbatică dorinţă de justificare a tragicului. Tragicul nu este o idee, spre diferenţă de destin, care este o idee. Tragicul este o dimensiune, o funcţie, un indice al accelerării şi încetinirii înţelesului cuvintelor. Tragicul este al doilea tip dc material al poeziei. Primul tip dc material al poeziei este cuvântul şi are ca rezultat
754
NICHITA STANESCU
PROZĂ
755
înţelesul cuvintelor, iar a doua etapă a poeziei este tragicul ca material al ei, având ca rezultat destinul. Dacă înţelesul cuvântului este superior cuvântului, ideea de destin este o descendenţă a dimensiunii tragicului.
Ruptura, alienarea, în mod inexplicabil, am observat acest lucru asupra mea şi nu numai asupra mea, nu apare ca stadiu final sau, mai precis, ca o consecinţă a unui epos cu final lugubru. Sentimentul tragic, dimensiunea tragicului nu au nimic de a face cu iminenta moarte şi câtuşi de puţin cu rosul violent şi putred al sângelui vărsat. Intre rana sângerândă şî dimensiunea tragicului, nu există legătură.
Durerea fizică, nedreptatea fizică nu au nimic de-a face cu sentimentul tragicului. E adevărat că tragicul se substituie cel mai ades în consecinţa ideii de destin. Dar asta numai în cazul literar, expres. Versul eminescian Nu credeam să-nvăţa muri vrodntă, şi iată-mâ obligat să revin la acest exemplu fundamental, declanşează sentimentul tragicului, despârtindu-1 net de spaima de moarte. Intre tragic şi spaimă nu există asemănare şi formă de contact. Absurdul apare atunci când asociem spaima cu tragicul. Există însă şi o fizionomie a celui din spatele tragicului. Spre diferenţă de spaimă, care este un fenomen psihologic obiectiv, atunci când el apare, şi determinabil, atunci când el se declanşează, dimensiunea tragicului are autor. Tragicul are loc dc naştere precis şi nu are un caracter generalizat ca spaima, ci monodie, adică irepetabil, după cum irepetabil este autorul.
Nu ţi se pare că proliferarea de mituri, în genere, este stârnită nu dc operă, ci de autorul operei? Că biografia autorului devine din ce în ce mai halucinantă cu cât sfeta lui este mai marcată de divina dimensiune?
Autotul real este atât de şters în faţa operei, încât din necesităţi interioare, dar şi din necesităţi exterioare şi obiective, îşi creează şi i se creează biografie. Din punct de vedere exterior,
ceea ce la oricare altul este o dragoste neîmpârtăşitâ, în cazul autorului, se transformă într-un mister, într-un mit.
Sursa interioară, însă, ne apare a fi mai demnă de considerat şî mai supusă unei aprige ochiri lucide. Nu voi încerca să demitizez autorul în faţa operei, ci, mai degrabă, să dau câteva posibile căi pentru o mai adevărată evaluare a realului, a datus nascendi, în faţa realului creat, în opera cu dimensiune tragică, al cărei loc de naştere şi teritoriu este autorul.
Nu vreau şi cred că nici nu pot să elucidez un posibil portret al autorului în genere, dar mă simt tentat să schiţez un portrer al autorului la tinereţe, Golîndu-se de real, despărţit de real, opune realul intim realului obiectiv. Fenomenul se numeşte în mod plat re-crecre.
Nevoia de biografie este atât de uriaşă şi de absorbantă, încât, ocolind lăudăroşenia, mimează epici visate ca fiind reale.
Să vezi şi dumneata ciudăţenie!
Atât de tare mi-am dorit, pe la 15-16 ani, să bat un record naţional de planorism la juniori, încât, a doua zi, am spus câtorva prieteni că l-am şi bătut, dar că el fusese depăşit în câteva ore din pricina unor condiţii atmosferice superioare de către un altul, dar, oricum, fusesem campion absolut de juniori câteva ore. Eram atât de aşarnat, încât, când am primit o insignă cu un vultur, le-am declarat credulilor din jurul meu că ea reprezenta însuşi recordul. Atât de mult îmi dorisem treaba asta, încât ajunsesem să mă conving şi pe mine însumi că, într-adevăr, bătusem recordul naţional dc juniori la planorism.
După câteva luni, dobândisem o atât de mare dezinvoltură în a discuta despre planoare, încât faptul câ bătusem recordul naţional la juniori era, bineînţeles, ba, mai mult decât atâta, am si dăruit cu dezinvoltură unui văr al meu de origine aristocratică, spre deosebire de mine care am origine semimahala-geascâ, cu detaşare regească, insigna cu un vultur, bagatelizând-o spre uimirea lui snoabă, tar el a luat-o ca pe un lucru inestimabil.
756
NICHITA STANESCU
- Un recordman este ceva mai mtdt decât un prinţ, am zis eu, şi vărul meu s-a sfeclit de invidie!
Nevoia de biografie mi s-a transformat în biografie.
Odată, zburând cu un avion românesc înspre nu ştiu ce ţară unde fusesem trimis în nu ştiu ce schimb cultural, pilotul, radistul şi copilotul m-au invitat în cabina de conducere a avionului, care mi-a luat faţa, cum se zice în mahalaua din Ploieşti, de câte ceasuri de bord putea să aibă jucăria, şi în care, topit de curiozitate, tot timpul încercam să aflu ceva despre pilotaj, fără de succes, pentru că pilotul, copilotul şi tadistul în acelaşi timp, erau topiţi de curiozitate să afle ceva despre poezia română contemporană, însă fără succes.
Deodată, m-am trezit spunând acest lucru abominabil:
- Fraţilor, si eu sunt de-al vostru! Habar n-aveţi, le-am mai zis, eu sunt unul dintre primii noşrri (paranteză, chiar aşa a fost, să mă ia dracu' dacă n-a fost chiar aşa, închide paranteza), recordmeni naţionali pentru juniori la planorism. Pe aeroportul Strejnic, am mai spus eu!
- Când? au întrebat cei trei în cor.
In acea secundă, am înlemnit şi m-am întrebat pe mine însumi ce-o fi fost adevărat în viaţa mea şi ce-oi fi crezând eu să fi fost adevărat în viata mea, Dumnezeu cu mila le mai poate alege una de alta. Mă, Aurelian, mă, mă, oi fi fost sau n-oi fi fost recordman naţional de planorism?
- Precis ai fost, pentru că minciuna ta, prin consecinţele ei, a devenit adevăr. Este şi cazul falsei amintiri pe care o ai despre înmormântarea lui Bacovia.
- Asta şi voiam să demonstrez de fapt.
- Ce ai spus despre tragic mi se pare drept. Mă duce cu gândul la grecii frumoşi la trup şi mari gânditori, mari artişti. Ce ai spus tu respinge ideea că infirmitatea de oricefii ar putea să fie o cauză a literaturii şi închide tragicul în nobiliar.
Am observat că toţi filosofii care aveau la îndemână un limbaj precategorial erau şi mari poeţi.
PROZA
757
Heraclit, spre exemplu.
Am observat, atât la filosofi, cât şi la oamenii de ştiinţă, că, unde leagă ceea ce ştiu ei prin ei de după tot ce se ştia până atunci cu ceea ce nu se ştie, fac loc metaforei.
La orice inovator, care ştie să se exprime, metafora leagă cunoscutul de necunoscut.
Printre primii, Freud a remarcat că metafora este o formă empirică a actului de cunoaştere. Eu, aici, asemenea ţie, consider poezia ca fiind un fel de recul al cunoaşterii şi un predecesor al ei totodată.
- La urma urmei, empiric vorbind, când ai două tije înfipte într-un piciot paradit, nu-ţi prea vine defel să te sinucizi, ci, dimpotrivă, ţi-c frică de moarte. Sinucigaşii bolnavi clinic nu ne interesează. Ceilalţi, nici atâta, acuzându-i dc lipsă de curiozitate faţă de fenomenul negativ personal.
Mă gândesc cu ciudă câ şi atunci când mori e bine să fii curios şi să ştii cum se moare, chiar dacă ăla eşti tu. Dar uite că, fără voia noastră, am început sâ dăm aparenţa unor duri, pe când noi doi suntem doar nişte meditativi.
Dorinţa de biografie nu e suficientă unei biografii.
Transformarea virtualului în real e numai un aspect al comediei de la Teatrul Globus. Apare fenomenul îndrăgostirii, apare o femeie misterioasă cu care comunici brusc prin biocurenţi şi toată biografia real-imaginarâ ţi se potenţează într-un cântec fără de vârstă şi fără de timp. Nu există amintiri ale unui sentiment.
Sentimentul are o natură profundă, curată. Odată ars, el nu lasă urme. îşi este suficient sieşi. Sentimentul trăit total nu te maturizează. Te împlineşte, însă, şi te face puternic. Dimensiunea tragicului maturizează profund. Sentimentul şi, cu precădere, sentimentul iubirii faţă de femeie, oricât de trecător ar fi el, împlinit sau platonic numai, dă o vigoare uriaşă dimensiunii tragice. Niciodată nu ştii când te îndrăgosteşti, de
758
NICHITA STANESCU
759
cine te îndrăgosteşti. Mai degrabă cunoşti orice alt om decât femeia iubită.
Sentimentul adumbreşte cunoaşterea. Cântecul dizolvă memoria. Din toate sentimentele de dragoste, dorul este cel mai puternic. El este amintirea întâmplărilor neîmâmplate. Dorul nici măcar nu mai are un obiect fix, o ţintă fixă. Direcţia lui are un caracter difuz si sacrosanct. Virginal. As încerca să fac, dacă îmi îngăduieşti, o asemuire de structură intre dorul care este expresia întâmplărilor neîntâmplate şi dorinţa de biografie a artistului, a biografiei ncîntâmplate, dar trâiie.
Deci, lipsa de memorie a sentimentului. Pac o paranteză.
Cineva, făcândn-mi un compllmenr, mi-a spus câ i-am apărut foarte firesc şl extrem de natural din punctul lui de vedere, la o emisiune de televiziune. Se mira că nu m-au intimidat apatatcle de filmat, microfonul şi prezenţa de jur-împrejurul meu. Personal nu pot să apreciez cât de naturală sau de nenaturală a fost acea emisie dc televiziune, dar complimentul mi-a apărut mai degrabă o insultă decât un compliment. în cel mai bun caz, el denota o superficialitate crasă în înţelegerea confesiunii unui scriitor. Când mă uitam în aparatul de filmat, nu mă uitam în aparatul de filmat, ci, bineînţeles mă uitam în ocini celor care mă vor vedea peste două sau trei zile.
Niciodată nu m-au intimidat lentilele Zciss. M-au intimidat sau, dimpotrivă, m-au înflăcărat ochii lui Ion, Gheorghe, Vasile ş.a. Nu bâlbâieli aveam de comunicat şi intimidări, ci un .sir de opinii mai mult sau mai puţin îndreptăţite, mai bine sau mai rău formulate, comunicate tandru şi interogativ de către un caracter auster. Cred câ-ţi este foarte evident că râd şi am umor negru numai din austeritate. După cum cred că te-am convins câ melancolia si tristeţea nu au de-a face cu conţinutul de sare al unei lacrimi şi câ nici cu ochii nu au de-a face, ci câ sunt mimai şi numai un eveniment semantic, iar nu unul optic.
D.
-„...au mai apărut şi o puzderie de alte întrebări, să le zicem aşa, întrebări vicinale, întrebări de lucru, vizând latura tehnică a expresiei..."
-Prima dintre întrebările vicinale a fost stârnită de un accident fericit petrecut în conştiinţa mea în urmă cu vreo douăzeci si cinci de ani. Descoperisem sonetul ca formă, cel de tip englez, cel de tip italian, folosit mai des de Eminescu, diferitele posibilităţi metrice de manipulare a stilului fix, de încrengătură a rimelor. Dintre gazel, glossă, rondel, catren etc, ale căror firme Ic exercitam cu dexteritate, subconştient si instinctiv, sonetul îmi apărea primordial, foarte mulţi dintre prietenii mei şi mai ales foarte mulţi dintre cititorii nici s-au mirat că nu l-am folosit în nici una din cărţi, iar, bunăoară criticul Eaurentiu Ulici, provocându-mă să scriu un sonet, cu vag dubiu că n-as fi în stare să-i scriu, nu m-a crezut când am dictat un sonet, perfect din punct de vedere formal, pe Joc, câ pentru mine chinul ce! mai mare nu a fost acela să-l dictez, ci acela să-l recopiez cu propria mea mână. Mă şi gândesc, uneori, că, după ce mănânci toate literele, e o fericire să fii analfabet.
In urmă cu vreo zece ani, la Stuitgart, o distinsă doamnă, fiica unui fost ambasador german la Bucureşti, care ştia limba română, m-a rugat să-i scriu un sonet de dor dc limba în care se scolîse câţiva ani buni ai adolescenţei sale. Eram cu prietenul Constau un Chiriţâ acasă la acea doamnă, beam o bere
760
NICHITA STANESCU
PROZA
761
straşnică, şi, tot gândindts-mă cu cum să fac sâ-i fie şi mai dor dc limba română, am luat hârtia, mi-am impus un timbru de dor, pe loc şi în chip magnetic am atras spre mine o puzderie de cuvinte bogate în vitamina A a vocalei A, am făcut un plonjeu de rime, mai toate în A, în care rimam substantive cu verbe, cu adjective si infinitive, iar, respectând-o de tot pe damă, am mai tăiat câte un cuvânt si l-am scris tot pe acela deasupra ca să pară câ muncesc foarte mult asupra textului, mai ales metrica de unsprezece silabe şi tot sonetul l-am făcut în monorimă, ceea cc e o culme a sonetului pentru că nu puteai să spui că nu respecţi structura sonetului, care se regăsea şt în monorimă. Oferindu-i-1 doamnei din Stuctgart, oraşul cu cea mai minunată grădină zoologică din Europa, şi cu colecţia cea mai vastă de crocodili de pe pământul european, transfigurată, aceasta mi-a spus:
- Ah, maestre, se cunoaşte că aţi lucrat ani îndelungaţi la acest minunar sonet!
M-am uitat surâzând în ochii lui Conu* Chiriţă şi el mi-a făcut senin discret să aprob că am lucrat ani întregi la sonet şi totul s-a terminat cu bine.
Cc ţi-am relatat acum poate părea o lăudăroşenie. Nu este. Nu asta este zona în care mi-ar face plăcere să mâ laud. E o simplă dexteritate pe care o poate întări ca martor şi Constantin Chiriţă, absolut tipică pentru mine, care m-am zbârlit odată la o doamnă care făcea parte din juriul Premiului Femina, care m-a ironizat, spunându-mi:
- Domnule Stăncscu, vorbiţi o perfectă limbă franceză, cu un bun accent european.
- Ce să fac doamnă, eu sunt un poliglot de limbă română, o ştiu de şapte ori pe deasupra şi o dată în scris, în rest, atâta franceză cât să citesc cărţile traduse la voi din magnifica filosofic germană.
Sâ vezi, draga Aurelian, că, de fapt, ca toţi oamenii care nu s-au născut în casă decât cu Biblia şi, prin noroc, şi cu Bacovia,
p confundam poezia cu forma ei. Era atât de greu să scrii un I' sonet, îmi apărea în acea epocă, sau un rondel, încât a scrie un sonet îmi semnifica a fi poet. Trauma fericită de care vorbeam mi s-a întâmplat din pricina pastelului.
- A două întrebare vicinală? -Da! -Da!
— Ei bine, pastelul avea o temă fixă: natura. Toate celelalte zgaibe fixe nu aveau nici un fel de teamă. De la pastel până la haiku şi înţelegerea lui, nu mi-a mai trebuit decât un bobârnac iniţial, cum ar zice domnul Kant.
Spiritul conţinut începe sâ devină mai important decât forma exterioară perfectă. Trauma, însă, fericită nu mi-a venit în mod special din pastel, care m-a chinuit, şi câtuşi de puţin din haiku, al cărui spirit pur l-am înţeles ca pe o bucurie a artei poetice. Tot dintr-un sonet mi s-a tras. Alienarea, înstrăinarea conţinutului faţă de sine însuşi mi-a răzbit într-o strofă de sonet. Energia şi fluxul magnetic al comunicării făceau ridicolă strofa. Versul al patrulea din strofa a doua, din pricina revelaţiei interioare, mi-a ieşit cu vreo patru silabe mai lung, şi sonetul, cu forma lui cu tot, s-a dus pe apele Dunării. Independent de aceasta, a mai apărut şi lecţia eminesciană.
- A treia întrebare vicinabz.
— Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri, această viziune grandioasă a poetului face parte dintr-un sonet în mod absolut accidental. Ea c revelaţie pur şi simplu, haiku pur şi simplu. Finalul Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec nu mai este finalul unui sonet. Este finalul lui Odiseu, al lui Faust, al lui Hamlet, al lui Don Quijote, al lui Mîşkin. Am pus mâna pe echer şi l-am azvârlit pe fereastră. Am pus mâna pe riglă şi am rupt-o pe genunchi. Am pus mâna pe rimele dublu articulate, învăţate de la Topîrceanu, pe stilul de a rima verbe cu substantive, le-am băgat pe toate în maşina de tocat cuvinte,
762
NICHITA STANESCU
PROZA
763
le-am făcut chifteluţe după aceea şî le-am dat la gâşte dc mâncare ca să apere cum trebuie Capitoliui.
- Lecţia eminesciană?
- Lecţia eminesciană nu arc caracter didactic. O numesc lecţie din absenţa altui cuvânt potrivit. Cu riscul de a mâ repera, afirm încă o dară câ Eminescu este un poet foarte greu accesibil şi că el are atâtea chipuri, încât, până i-ai atinge piscul înţelegerii lui, treci prin spaima spectacolului şi frumuseţea şerpasului spre piscul Himalayei.
Aruncă bani mărunţi de aur, pe care-i prind din zbor adolescenţii, taleri de argint, pe carc-i prind din zbor îutâielc maturizări, apoi păsări paradisiace, la maturitate, şi, apoi, dacă mai există un apoi, nu zborul, ci înţelesul zborului, nu roata, ci înţelesul roatei.
Repet un fapt pe care l-am mai povestit cu alt prilej, care este interesant nu prin epica lui, ci prin fenomenul de pătrundere în conştiinţa a lui Eminescu.
Eram în clasa a IV-a de liceu, la Ploieşti, şi-l aveam coleg de bancă pe Mircea Ivanciu, astăzi unul din foarte bunii noştri ingineri constructori, şef de şantier. Pe atunci, eram doi puşti care băteam mingea de cârpă pe maidan. Cu gramatica stăteam destul de prost, eram amândoi dc o lene visătoare, frizând repetenţia. Profesorul Constantin Râpeanti, fie-i ţărâna uşoară, ne-a mutat din banca din fund în banca din faţă pe amândoi, să ne aibă în ochi, iar, dacă-mi aduc bine aminte, anul era împărţit în două semestre.
- Mama voastră de derbedei, ne-a zis profesorul ure-chindu-ne dc vedeam stele verzi şi izbindu-nc în cap după o metodă pedagogică mai veche, dar, în unele cazuri, cu efecte pozitive imediate! Când e făcută cu bună intenţie, bătaia, cum se zice, e ruptă din rai.
- Derbedeilor, ne-a zis profesorul Râpeanu, dacă nu învăţaţi pe deasupra în vacanţa de iarnă Luceafiîrul hu Eminescu şi nu-1 zbârnâiţi neomiţând virgulă sau inflexiune, vă las pe
amândoi repetenţi, oricâte pile ar băga la mine babacii voştri şt oricâte damigene de vin roşu vor încerca să-mi împingă pe sub catedră!
Toată vacanţa am tocit împreună cu Mircea Ivanciu Luceafărul'lui Eminescu. Ne ascultam unul pe alttd de dimineaţă până seara, încât toată bucuria vacanţei se dusese pe Apa Sâmbetei. După vacanţă, profesorul s-a ţinut de cuvânt, nc-a scos la tablă şi, cu o răbdare demonică, ne-a ascultat pe fiecare în parte, recitându-i integral Luceafiîrul. Ne-a dat nota minimă de trecere, încât, întorcându-ne în bănci, am răsuflat uşuraţi şi am adormit amândoi brusc, de bucurie că am scăpat.
Ce să-l mai iubeşti pe Eminescu? Nici votbă de iubire. Eaţâ de Aventurile submarinului Dox, Luceafărul ne apărea ca o instituţie înaltă, şi rece, şi neprimitoare, la fel ca si clasa în care învăţam, la fel ca sl culoarul liceului, la fel ca si Palatul Justiţiei, la fel ca şi clădirea notariatului etc. etc.
I.a doi-ţrei ani de la această întâmplare, plimbându-mă prin Parcul Străjerilor cu o colegă care tăcea desăvârşir şi neavând eu ce sâ spun şi nepreaştiind ce să-i spun, m-am apucat şi-am recitat Luceafărul integral, căci nu-1 uitasem.
Când am ajuns la strofa:
Porni luceafărul. Creşteau
in cer a lui aripe, Si căi de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe,
am rămas cu gura căscată, căci învăţasem papagaliceşte poemul şi îl rosteam papagaliceşte, am rămas cu gura căscată, realizând ce fabuloasă viziune cosmică se cuprinde-n patru versuri. Când am ajuns să recit în continuare:
Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele —
Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele,
764
NICHITA STANESCU
PROZĂ
765
am lăsat-o pe rată ţeapănă în mijlocul aleii şi am fugit săltatul într-un picior şi chiuind un fel de Evrika autohton, având sentimentul că s-a dus baltă şi în chip fericit toată naivitatea mea de până atunci. Toate doxurile au devenit o porcărie şi, într-o secundă, am devenit cult, secundă pe care am trăit-o mult mai târziu încă o dată, când, la Vatican, împreună cu Constantin Chiriţă şi Eănuş Neagu, am contemplat Pietă a lui Michelangelo. Am ajuns la concluzia că mnemotehnica are, la vârstele mai fragede, o mare influenţă pedagogică. Cele două strofe eminesciene au zăcut în creierul meu şi au rodit de-sine-stârâtoare acolo, leneş, în timp, până când, cu prilejul primei întâlniri obiective cu ele, mi-am modificat structura intelectuală si conştiinţa estetică. Cred câ a fost prima oară când am simţit zona estetică ca pe o făptură vie, adevărată sî activă.
In ceea ce priveşte personajul din spatele unei opere, adică în ceea ce priveşte autorul, o astfel de întâmplare e categorială şi precisă ca amintire, mai epică, în curgerea ei imprevizibilă, decât orice epică propriu-zisă, întâmplare propriu-zisă, oricât dc spectaculoasă ar fi ea, dar care nu are şansa de a se transforma într-un înţeles, ci numai de a se aglomera întâmplare în întâmplare, una în alta, dând culoare unui timp parcurs.
Una din falsele întrebări, o întrebare de tip exterior, o amăgire care mi-a însoţit o mare parte din tinereţea literară, a fost falsa problema a modernităţii. Aflasem de curentele literare, ele simbolism, de dadaism, de expresionism, de suprarealism, de multe altele. Unele ţinând de pictură, altele ţinând de poezie, altele de sculptură, altele de muzică, unele dintre ele circumscriind toate artele. Repedea schimbare la faţă a poeziei mă cucerea, o inovaţie sau o nouă ideologie estetică îmi părea atractivă şi accesibilă, ba, mai mult decât atât, eu însumi mă simţeam apt de o atât de vagă intenţie. Dacă clasificarea în ciasic şi romantic astăzi încă mai pare suportabilă,
celelalte noi subclasificări îmi apar derizorii prin puţina lor rezistentă în timp, prin modificarea iute a unui Ism în altul. Din fiecare curent puteai să culegi câte o sculă nouă, perfecţionată, pentru tehnologia poemului. Dar ceea ce este etern uman, starea de ruptură, de înstrăinare si tic alienare a artistului, nn-şi poate modifica decât datele istorice nu si cele totale. Poezia, trebuie să o spunem răspicai, istoria poeziei nu poate fi tratată ca istoria automobilului, a navigaţiei, a zborurilor cosmice etc.
Să bagi de seamă câ anumite texte antice, peste care au trecut mai mult de două mii dc ani, îşi păstrează virginitatea semantică şi dimensiunea tragica cu mult mai acut chiar decât acelea ale hu Rimhaudsau Edgar Allan Poc. Cc sâ mai vorbim de mici-mari poeţi ai secolului XX pe care, pe toţi, douâ-trei texte lao-T7e, cartea Dao-de-tzin sau cinci versete din Ghilgameş ori trei fraze din Cartea (egipteană) a morţilor îi mătură si-i iau cu făraşul. Nu există un secret al eternităţii. Nu există o reţetă ca s-atingi o astfel de culme, ilar există un bun-simt al ei, o atracţie pe care o găseşti in Dante, în Shakespeare, în Goethe, în Cervantes, în Dostoievski, în Eminescu, în Rilkc, în Eliot, în Auden şi în alţii. Această atracţie către măreţie, demolatoare de tehnologii, acceptă numai arhitectura proprie, iar împrumutul e larg între diferitele arte şi convulsiv. între barocul german si Gongora există o similitudine şi translaţie aproape inexplicabili cum între Sagrada Familia a lui Gaudi şi Don Quijote al lui Cervantes nu există sincrasie, decât numai aceea a sublimului final. Problema modernităţii e o problemă de istorie, iar nu una de estetică. Cele două spatii sunt simultane, paralele, deci fără de intersecţie, după opinia noastră.
Când Blaga spunea într-un vers celebru al sân Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, nu versul ne interesează, ci tendinţa lui, intuiţia lui către substratul fundamental.
766
NICHITA STANESCU
767
O altă problemă ridicolă e aceea câ un voium de poezie trebuie să conţină o oarecare cantitate de versuri. Şapte haikuuri geniale, însumând treizeci si unu de versuri, pot împiedica un raft de sonete sau un raft dc balade.
E.
„- ... (paranteză, ţi-am vorbit despre poezia puisatorie, nu, închide paranteza)..."
-Acum, câteva zile, redacţia unei reviste de studii literare m-a rugat să dau o definiţie într-un rând a poeziei, pe cares-o | tipărească [ie ultima ei copertă. Ani rămas uluit de cerere. Dacă i aş putea defini poezia, dacă natura ei vie s-ar supune unei | definiţii statice, atunci, desigur, am putea-o face în serie la | uzinele de aparataj eleerronic sau cbiar la cooperativa sătească din Pocreaca „Avântul poeziei". Nu puteam tocmai eu să refuz I pe distinsa profesoară universitară Zoe Dumitrescu-Buşulenga, |- atât dc dragă mic şi protectoare a mea în facultate, pe când mă I- arătam un student cam dificil şi pus pe a contrazice orice I afirmaţie estetică a profesorilor mei. N-am dormit o noapte, iar, spre dimineaţă, mi-a venit următoarea metaforă: „Poezia ^ este o lacrimă care plânge cu ochii". Nu-i aşa câ e frumoasă metafora?
- Este un paradox. Paradoxul mi se pare o metaforă în ecuaţie. I Are un anumit farmec venit din virginitatea zonei.
- l.a urma urmelor, teoria despre poezie este mai puţin importantă decât poezia însăşi. Dar îţi propun să trecem peste impas.
- Care este criza poetică ce a precedat poezia puisatorie?
- N-a fost propriu-zis o criză, cât un şir lung de elemente I epice, care, rupte de ansamblu şi din încrengătura lor, şi-ar
768
NICHITA STANESCU
PROZA
769
pîcrdc semnificaţia. Lucrurile intime nu au deosebită valoare, nici eşecurile sentimentale si profesionale care au survenit în trombă în acea perioadă.
Publicasem câteva poezii şi eram extrem de nemulţumit de ele, aveam instinctul că nu comunic, că sunt nişte texte fără cap şi coadă sau, în cel mai bun caz, expresia unei adaptări la stilul presei literare de atunci, un tel de a-mi fura singur căciula. Se pornise o campanie de presă, fără nici un substrat serios, împotriva versului alb, ba, mai mult, ultimele zbateri ale poeziei proletcultiste, lipsită dc orice sinceritate, plină de fanfaronadă, ca o mentalitate de lustragiu de pantofi, izbeau cu ură, cu argumente extraliterare, împotriva bunului-simt şi împotriva firescului cu care arta adevărată începea să-şi recompună nucleele ei autonome. Lram tânăr şi nu puteam să-mi imagine/, ferocitatea cu care ultimii mohicani ai proletcultismului atacau poezia tânără şi nici schimbările la fată, autocriticile şi azvârli rea la gunoi a unei mentalităţi depăşite prin care convertiţii atacaseră, la vremea lor, cu violenţă, violentă care a rămas constantă în apărarea unei poezii aşa-zisă modernă.
în această perioadă a saltului brusc din lac în puţ, era foarte greu să nu-ţi pierzi capul. Denutizarca efigiei, gândită naîv de către mine, a mai multor poeţi, mă umpluse de scârbă.
Din arta poetică a lui Homer nu mai rămăsese decât justificarea mizerabilă: „Ei au fost mulţi, şi m-au silit, şi de aceea am cântat la masa lor'1.
Revistele literare erau puţine la număr şi bătaia pe un petec de hârtie era acerbă, iar, ca să ţi se publice două poezii, una pu;ea fi de dragoste, dar cealaltă comandată de comanda socială.
Comanda socială nu ţi-o comandă nimeni. Dacă nu apare în mod firesc necesitatea abordării poez.iei sociale, ea în nici un caz nu poate fi impusă. Şi-apoi, ceea ce se numea poezia socială şi politică numai poezie socială şi politică nu era, iar tendinţa era de la absurd la batjocură. Ia un curs universitar,
un profesor fabricat la repezeală, cu mijloace rehtee demne de £ comuna primitivă, susţinea nici mai mult nici mai puţin că i povestea Capra cu trei iezi este oglinda socială a vremii, lupul reprezentând chiaburimea rapace, iar capra- ţărănimea săracă. La un curs dc estetică, mi se pare că era intitulat Estetica romanuhd, cel mai de seamă prozator român era Alexandru Sahia, scriitor bine intenţionat, dar sărman de tot în ceea ce priveşte estetica romanului. Bietul Păun-Pincio si bietul Neculuţă s-au trezit academicieni post-mortem, alături de Caragiale, Eminescu, deveniţi şi ei academicieni post-mortem. Asta zic şi eu avansare, nu glumă! Nu mai rămânea decât sâ-1 facem pe Aurel Vlaicu cosmonaut post-mortem, iar pe Vasile Conta, Kant-Laplace post-mortem.
- Poezia pulsatorie?
- Poezia puîsatorie, nuntiră astfel, evident dă impresia unei formule Ea nu este, însă, câtuşi de puţin o formulă, ci un mod de a acţiona mai real asupra realului, un mod de a lovi ţinta mai scurt şi, deci, nu de sfidare a tehnicilor formale, de la forma fixă până la forma liberă. Ea nu mai descrie o srare de spirit, ci o reface şi o retrăieşte o dată cu cititorul, discursul poetic contopindu-se cu înteţi rea sau cu alinarea centrilor, nucleelor de tensiune a revelaţiei. începi, dacă starea de spirit e aluvionară, aluvionar, dacă se înteţeşte, după necesitate, treci în cadrul aceleiaşi poezii de la versul alb la versul liber, finalul poate fi stins şi melodios sau, dimpotrivă, ahrupt si aritmie
Eminescu a simţit în Oda ţin metru antic) acut nevoia dislocării unei revelaţii în metafora bombastică, iar finalul acestei ode aringe chiar stadiul candoare! şi al implorării naive: Mie redă-mă!'Este ultima spirală si cea mai de jos a amortizării primului vers.
Arghezi, în nenumărate din poeziile sale, în genere, întocmite aproape integral fiecare din ele după meşteşugul clasic, are rupturi şi scrăsneli în unele versuri, pe care am putea să le considerăm stângăcii, dacă n-ar fi atât de penetrante în
770
NICHITA STANESCU
PROZA
771
desăvârşirea meşteşugului său. Ele merg atât de departe, îacâr nemaiscrâsnind ritmul, uneori pulverizează topica, făcând-o părelnică într-o notaţie subtil impresionistă: „Trei sau patru-n mal pescari", ceea ce prin contragere, ne dă un timbru de pulsaţie aparte a posibilei notaţii: Trei sau patra pescari stăteau pe mai Stângăcia nu este niciodată stângăcie când ea apare ca nevoi'ntă de expresie ce nu-şi mai găseşte locul într-o formă prestabilită.
Am încercat să perfecţionez acest mod de transmisie, la început ratându-l aproape integral, din pricina artificială a stârnirii fluxului de comunicare. Dar nenumăratele exerciţii, foarte similare cu acelea ale pianistului pe claviatură, mi-au dat satisfacţia ca, în momentele de inspiraţie, sâ iau precis acordul pe claviatura semantică, fără sâ mă mai uit la clape.
Repet câ „poeziapuisatorie", şi-ci propun numele ei să îl pui între ghilimele, este numai un mod mai liber şi, în aceiaşi timp, mai deschis de a folosi toate tipurile de tehnici poetice moştenite de la diferitele curente literare. Ea m-a salvat de obedienţa faţă de simbolism, faţă de suprarealiştii, faţă de formele clasice sau faţă de expresionism.
Atunci când am fost inspirat, am hiat numai cât îmi trebuia şi numai ce îmi trebuia ca să perfecţionez comunicarea rapidă. Centrul unei poezii putea sâ se rupă în două: o dată să he al treilea vers, altă dată penultimul, ca sâ dau un exemplu la întâmplare.
Ea este bună în poemele de cea mai mare întindere; poemele restrânse îşi au baza în spiritul de haiku, iar comunicarea nu se mai face prin tensiune, ci prin îradiaţie semantică.
Haikuul este prima şi ultima formă fixă pentru că ea nu se mai bizuie pe cuvânt decât extrem de puţin. Cuvântul, ca să folosesc o metaforă orientală, nu mai are funcţia decât a unei senzaţii, spre exemplu, cum ai ţine de degetul mic un copil, uşor, fără să-l strângi, şi copilul ci se smulge din mână alergând.
Mi-ar trebui o tablă neagră şi o cretă albă ca sâ-ti desenez schema unei pulsaţii într-o poezie modernă sau antică şi ca să-ti
desenez cum se frânge pulsaţia in metafora numită clasică si ce traseu straniu a putut sâ-l aibă poezia cu rime şi ritmuri perfecte, începând cu începuturile Evului Mediu, când s-a descoperit rima, mai puţin din luxul poeziei şi mai mult din nevoinţa mnemotehnicii, a tratatelor de medicină cum e cel al lui Avicenna sau al altor cărţi similare făcute ca să fie învăţate pe deasupra de către învăţăcei, proza fiind mai greu memorabilă. Dacă rima, în mod paradoxal, ajută poezia ca sâ fie ţinută minte, iar nu înţeleasă, despărţirea parţială de ea, dar niciodată totală, dă farmec unei poezii, iar două rime rare într-un text mai ritmat pot avea efectul de concentrare a unui sentiment.
Acum, vreau să-ţi spun câ tendinţa mea este să izbutesc să fac o poezie, cât mai materială cu putinţă, cât mai vie, resimţită, dacă s-ar putea, chiar ca un organism viu şi independent de cel care o creează.
— Poemele impersonale?
- Da, este o virtualitate, o dorinţă, nu csre încă o realitate. Desi fragmentar am izbutit acest lucru. Mă fascinează replici întregi din piesele lui Shakes|ieare. Totuşi, aceste poeme-replici se impun a fî rostite si interpretate de către actori cu un înalt grad de profesionalism. Ele câştigă printr-o anumită oralitate şi printr-o anumită inflexiune a glasului care le dă materialitate.
Mă gândesc că acest tip de oralitate, impusă prin intermediul actorului, ar putea fi eludată prin includerea ei în tensiunea poemului. Cel care citeşte îl retrăieşte în mintea sa, îl rejoacă pentru sine însuşi. Actorul şi cititond, în mod ideal, sunt una. Actorul una cu cititorul sunt partea cea mai importantă a poemului, iar, în spatele poemului, autorul se estompează. Mutarea centrului de greutate de la autor spre cititor e o treabă foarte dificilă, dar nu e imposibilă. In acest sens, avem zone întregi în poezia populară, poezia cu autor estompat. Funcţia unei astfel de poezii este de a înlocui natura cu natura organismului poetic. Funcţionalitatea unei astfel de
772
NICHITA STANESCU
PROZĂ
773
naturi independente are vechi resurse în poezia arhetipala, vrăjitorească, în descântec, asta mai ta început, şi, mai apoi, în poezia de ritual şi, încă mai târziu, în cea de dragoste, iar, în cazul unic al limbii române, în cea dc dor.
- De unde ţi-a venii ideea poemelor impersonale?
— Instinctiv, ea a fost în mine de la primele lecturi lucide, şi serioase, şi îndrăgostite de poezie. Propriu-zis şi aproape fără nici o legătură, mi-a venit într-un tren.
Mă întorceam noaptea de la Hunedoara spre Bucureşti. I.a Hunedoara, văzusem mai multe şarje dc oţel şi cunoscusem diferiţi oameni, eram frânt de oboseală şi metalul fiert si bolborosind îmi dăduse pentru câteva ore un sentiment de măreţie. Eram obosit, era noapte, trenul în care mergeam nu era un tren obişnuit. Nu avea acel ritm al căilot ferate, atât de sacadat şi de monoton, nu avea nici ace! ritm care să dea atmosfera plăcută a călătoriei, a plecării în vacantă.
Sunt douăzeci şi cinci de ani dacă nu şi mai bine de atunci şi ţin minte şi acum cât de real şi de lung a fost drumul. Vagoanele se încetineau, se hâţâiau, se opreau la cea mai mică staţie, la cel mai mic punct feroviar, se descleştau greoi, accelerau, apoi iar încetineau, uneori opreau, alteori mergeau foarte iute, simţeam spaţiul dc sub mine de parcă l-aş fi făcut cu piciorul. Nu mai era parcurgerea unui drum de la un punct spre altul, era chiar un drum previzibil. Era un drum real.
Atunci, am sesizat nodulii de înaintare şi de încetinire ai trenului, pulsaţiile lui mai dese, mai rarefiate, refăcând aproape integral spaţiul, asociaţia dintre pulsaţiile trenului şi cele ale unei posibile poezii, care să refacă sau sâ facă un real apărut de la sine şi de natura evidenţei.
închei aici, pentru că sper că am lămurit, în mare, cam despre ce e vorba cu poezia pulsatorie.
Şî totuşi, sâ stii că metafora: „poezia e lacrima care plânge cu ochii", deşi nu e pulsarorie, mi se pare destul tle bună.
- O poezie pulsatorie poate fi impersonala? ' -Da!
în acelaşi timp, poate fi şi o poezie personală. Poezia impersonală tine de atitudine, poezia pulsatorie e un mijloc tle a da mai multă realitate poeziei.
, — Deci: poezia pulsatorie e o atitudine faţă de stil, poezia impersonală e o atitudine faţă de sentiment.
Prin ce diferă atitudinea faţă de sentiment într-o poezie personală, de atitudinea faţă de sentiment într-o poezie bnpersonală?
- Prin dimesiunca tragicului.
Cu cât dimensiunea tragicului e mai profundă şi mai adevărată, cu atât gradul de impersonalitate şi deci de valoare a poeziei creşte. Poezie impersonală absolută nu există, după cum poezie personala absolută nu există. E numai o deplasare a centrului de greutate.
- Deci: gradul de impersonalitate este infinit, gradul de personalitate decent este gradid de impersonalitate abia depăşit.
- Orice comunicare, si în primul rând poezia, care printre multe altele este şi o formă a comunicării, comunică o cantitate personală printr-o cantitate impersonală. Creşterea personalităţii mesajului este simultană cu creşterea numărului de receptori ai mesajului. Odiseea este un text profund impersonal pentru câ ca comunică prototipuri atât de multe, încât nu există să nu te regăseşti în unul sau două din ele. E 'un mod de poezie impersonală. Până când şi confesiunea autorului se prefigurează impersonal şi se proiectează prin Femios. F.vident câ sunt şi alte tipuri de poezie impersonală. Poezia care foloseşte conceptele. Gradul de personalitate al acestei poezii abia dacă se zăreşte în modul din ce în cc mai alert sau mai fracturat în care se înşiră conceptele.
774
NICHITA STANESCU
PRO 7. A
775
- „Orice comunicare, şi în primul rând poezia, care printre multe altele este şi o formă a comunicării, comunică o cantitate personalaprintr-o cantitate impersonală ". Ut/u! Cantitate a cui? Doi! Prin ce se poate determina cantitatea personală de cantitatea impersonală? Şi ce rol are ea?
- Unu! O cantitate de sentimente, un număr de sentimente.
Doi! Prin obiectivarea sentimentelor. Cantitatea personală este tocmai cea care dă farmec, viaţă, cantităţii impersonale, care are mai degrabă măreţie si austeritate.
- O cantitate de sentimente sau o gradare a unui sentiment, pentru că îmi pare că o cantitate de sentimente comunică o poezie epică, iar gradarea imprevizibilă a unui sentiment este comunicată de poezia lirică,
- In această diferenţiere, ai dreptate. Eu, când mâ refeream la poezia impersonală, mă refeream în genere, nu amănunţeam până la genuri. Explicaţia mea nu are şi nici nu doreşte să aibă precizia unei anatomii a poeziei, ci dă, hai să zicem aşa, o fiziologic a poeziei. Nu vreau să fac un exces de precizări şi de raporturi într-o zonă atât de subiectivă pentru că impulsul nu exclude subiectivul, iar miezul personal nu exclude aparent obiectivitatea.
- Ba, mai mult, se presupun reciproc.
- Nu m-am gândit la lucrul ăsta, dar aş vrea să constat câ cc fac eu este un simplu „voi d'oiscau" deasupra unui teritoriu amplu ale cărui hărţi topografice încă nu au fost făcute. Îti ansamblu, mă refer la aceste proporţii şi nici măcar nu ştiu dacă termenul de proporţii, care are o natură cantitativă, este nimerit în cercetarea unui fenomen pur calitativ. Efortul nu este acela de elucidare a fenomenului, ci numai de semnalare a lui.
- Morfologia şi sintaxa cum ajută poemul sâ se înalţe în impersonal?
— Morfologia şi sintaxa nu sunt decât nişte instrumente de lucru, nişte scuze. Impersonalitatea stă în conştiinţă şi ea se află într-un raport dialectic cu starea dc alienare. Dc fapt, impersonalitatea e o încercare de a da un sens pozitiv alienării, dc a găsi un mod de comunicare cu aparenţa lumii obiective. Din punctul de vedere al poeziei, lumea nu are o funcţie obiectivă, cî numai una subiectivă. Putem considera, deci, cuvântul purtător de mesaj încadrat sintactic ca o formă de altoi în stare subiectivă până la haos a lumii obiective şi, în generalitatea ei, din această pricină, haotică. Oricum, poezia propriu-zisă, ca fenomen viu, primează asupra oricărei interpretări teoretice asupra ei. Teoriile descind din poezia adevărată, iar nu o preced. Poezia făcută numai după o formulă prestabilită este un homtmcul; fiind ecoul unei dogme, ea nu poate fi decât descărnată. Dimpotrivă, poezia vie trage după ea un şir de interpretări posibile, care, deşi uneori se contrazic între ele sau se opun, nu neagă niciodată existenţa poeziei vii din care descind.
Zona estetică am considerat-o întotdeauna ca pe o parte dc vârf a zonei etice, ca partea cea mai împlinită a eticului. In această fază, putem să vorbim despre un etic al poeziei. Şi el constă în sentimentul măreţiei pe care dimensiunea tragică, cantitativă, îl emană. Orice măreţie, pentru că măreţia nu depinde în mod neapărat de proporţii, piramida are acelaşi grad de măreţie cu versul shakespearean A fi sau a nu fi - aceasta-i întrebarea, este punctul final al moralei, iar pe punctul final al moralei este esteticul. Există o măreţie a ochiului care transformă vederea în cuvânt şi în înţelesul cuvântului, al sensului, al tactilului, dar, mai presus de orice, e vorba de măreţie în a fi ceea ce eşti, dacă ai dimensiunea măreţiei în a fi ceea ce esti.
776
NICHITA STANESCU
PROZA
777
Uita-re la acest cuarţ cristalizat. El este suficient sieşi, dacă măreţia lui stă si în faptul că eu îl privesc atent.
Cu admirare şi cu mirare, uită-te la poet, dar, mai bine, uită-te la cine îl vede pe el cu admirare şi cu mirare. Nici un poet dc geniu nu înţelege ceea ce scrie. Orice autor de geniu nu înţelege ceea ce scrie. Scrisul din ei este o explozie a cuvântului din el. Numai cititorii lui adevăraţi înţeleg pe poet şi ceea ce scrie el.
Poetul face un stâlp. Avea un stâlp în creier, si l-a scos din creier, şi l-a înfipt în pământ. Unii, văzându-l, zic:
- Poetul lucrează la o spânzurătoare, şi au dreptate. Alţii, vâzându-1, zic:
- Poetul arată cu degetul infinitul, şi au dreptate. Alţii zic:
- Ce dracu' mai c şi cu stâlpul ăsta? si au dreptate. Un copil vede stâlpul si zice:
- Mamă, am văzut un stâlp, si arc dreptate. Mama lui îi zice:
- Ia mai stai şi tu pe-acasă şi nu mai vedea atâţia stâlpi, şi are dreptate.
Orbul zice:
- Nu văd nici un stâlp. Ei bine, orbul nu are dreptate! Surdul zice:
- N-aud vulturi stând pe stâlp, şi nici el n-are dreptate. Poetul nu împarte dreptate şi nedreptate. El sprijină cu un
stâlp însuşi stâlpul.
- Când ţi-ai pus întrebarea despre finalitatea etică a actului de creaţie, despre mesaj?
- In momentul în care poezia mea tipărită a căpătat amploare si am simţit contactul direct cu cimotii. Contactul pentru mine cu cititorii nu a constat şi nici nu constă în recitarea unor poezii tle Ia o tribună, care stârnesc mai mult sau mai puţin entuziasm. Ajunsesem până acolo încât să-i invidiez
pe câţiva poeţi baladisti cu nişte ferfeniţc de poezii pline de poante ieftine şi, cum e mai rău, chiar si metafizica ironică pentru coafeze a unui coleg al meu care-i făcea pe cititorii lui needucaţi sâ se simtă brusc inteligenţi. Succes ieftin. Negustoresc. Dar poezia nu se vinde cu cobiliţa. Şi degeaba strigă iaurgiul: „I.uaţi iaurtul, luaţi iaurtul", iar cititorii se înghesuie şi iau iaurt, căci poetul în cauză nu vinde decât lapte acru, iaurt drept ironie.
Contactul real cu cititorii se face în grup restrâns sau direct personal. Mi-am pierdut zile bune din viaţă sau, poate, dimpotrivă, am câştigat zile bune din viaţă discutând cu cititorii mei. lectura unei cărţi vii, a unei sensibilităţi vii, adeseori, este la fel de importantă pentru un poet cum e lectura cărţilor tipărite. Fără nici o îndoială, poetul trebuie sâ fie în scris interesant, trist, tragic, cordial, vesel, ironic sau grav.
Dar se pun întrebările: ce faci cu toate acestea?; unde duc toate acestea?; faci din poet un personaj?; sau din opera lui o creaţie?
Nu vezi cu câtă greutate, cu cât efort şi cu câtă neşansă încercăm amândoi în acest dialog sâ creăm un personaj în spatele operei mele? Nu ce face personajul e interesant. Autorul este desăvârşitul personaj propus de operă. Opera poetului niciodată nu propune un poet.
Legitime sunt întrebările: care este sensul operei?; care este direcţia ei?; nu remarci că Homer nu are biografie şi Shakespeare aproape deloc?; nu remarci câ personajul numit Serghei Eseni'n e mai copleşitor decât versurile sale?
Dar să ne întoarcem la sensul operei. Opera creează nu un petsonaj, ci o mulţime de personaje, adică cititorii ei. Moralitatea operei este de a crea personaje in personalitatea cititorilor. Mesajul e plin de informaţia estetică, iar spirala ADN-lui imprimă cromozomi sensibili în ADN-ul receptiv.
778
NICHITA STANESCU
Recviemul, ca să dau un exemplu, pentru câ am trăit starea de recviem, nu lacrimi stârneşte prin mesajul lui, ci neîncrederea sinelui în ef însuşi. Iată sensul moral şi maior pe care il poate avea un recviem.
Cântecul de dragoste nu induce în starea rutului, ci î:i împăcarea temporară, în intersectarea sinelui cu sine. lată sensul moral al cântecului de dragoste.
Cele două exemple pe care le-am dat, şi care par a fi doi poli ai lirismului, e clar că pot avea şi alte sensuri morale mult mai complexe decât cele pe care natura didactică a demersului meu le impune. Simplific din dorinţa de a uira. Când îmi aduc aminte schema nici nu mai contează.
- Care sunt întrebările care au precedat întrebarea: încotro merge arta, care este sensul major al ei?
-Astfel de întrebări vin oricărui poet si se constituie bineînţeles altfel.
Formarea conştiinţei estetice, în cazul meu, a avut două surse.
Prima, şi cea mai importantă, este că, din adolescenţă încoace, pe nebăgare de seamă, treptat-treptat, mi-am dedicat existenta acestui mod de a fi care se numeşte poezie.
Ca a încetat îucet-încet sâ devină pentru mine un spectacol, cedând locul unui mod dc a acţiona. De la spectacolul cu actor la a acţiona cu opera, drumul nu este brusc, dar el şerpuieşte cum ar spune Baudetaire:^>nwr-«H codru de simboluri. în cazul de faţă, este printr-un codru de întrebări. Nici una dintre ele nu mi se mai pare valabilă astăzi, când l-am depăşit. Prea puţine din ele îmi zornăie în ureche. Aproape câ n-as putea sâ dau o explicaţie că de ce a fost aşa. Totuşi, dacă n-o sâ ţi se pară hilar, am sâ afirm că, cel puţin în cazul meu, forma cea mai primitiva de mesaj, dc scop, în etos, mi-a apărut a se găsi în poezia ocazională.
'ROZA
*79
Prin poezia ocazionala nu înţeleg o poezie festivistă, ci înţeleg poezia ocazională în sensul goethean al cuvântului. Ca să spun în mod ironic, în poezia cu muză sau poezia stârnită de un eveniment oarecare O poezie stârnită de Marilda are şi tendinţa de a o impresiona pe Matilda. O poezie stârnită de contemplarea unui soldat, luptând şi murind cu acest prilej, are tendinţa de a mă impresiona pe mine cât si pe cel care citeşte textul. Acesta este drumul dc început al mesajului poetic.
Desigur, se vorbeşte despre gratuitatea artei si arta are un ce gratuit în ea, evident. Gratuitatea artei, la rândul cî, este iarăşi o formă primitivă a impersonalităţii artei mature. în momentul, însă, în care ocazionalul se transformă într-o viziune de ansamblu, gratuitatea, în impersonalitate a întrebărilor născute pe parcurs cc iau locul adevăratelor întrebări, întrebări juste, cum spunea fizicianul Heisenbcrg, cuprinzând răspunsul în ele.
întrebarea tragică şi fundamentală e simultană cu propriul ei răspuns. „A fi sau a nu fi - aceasta e întrebarea" - dc fapt nu este o întrebare, ci o afirmaţie Alunecarea întrebării pe afirmaţie până la identificare este dovada conştiinţei majore în artă.
Când poezia ocazională îşi pierde substanţa în fata meditaţiei, ea stârneşte ocazionalul din fiecare cititor si se continuă reluându-se de la început întocmai ca şarpele Uroboros, care se hrăneşte mâncându-şi propria sa coadă. Generalizarea capătă măreţie sprijinindu-se numai de douâ-trei puncte de impact, ocazionale. în cazul poeziei majore, tema reprezintă punctul de impact ocazional al măreţiei mesajului.
- A doua sursa?
-A doua sursă a provenit din mine însumi, din fenomenul de ruptură şî de alienare, niciodată acceptat în planul conştient, concurent în planul subconştient. Maturizarea a provenit din lectura absolut personală a operelor fundamentale. Makaux, dacă nu mă înşel, susţinea undeva că literatura se naşte din literatura. E un adevăr numai pe sfert. Literatura, în fapt, se
780
NICHITA STAMFSCU
PROZA
781
naşte din confruntarea alienării încă neexprimate cu vechile alienări exprimate până la mit. Există o torsiune a celor două sentimente de informare şi de emitere, Forţa cuvântului plasat într-o semantică superioară arc mai multe date informatice în el decât orice fenomen natural contemplat matematic.
întrebarea sau schimbarea prin adaptare a vechilor semantici, care n-au câtuşi de puţin caracterul gramaticii, ci au unul gnoseologic, duce la un mod nou de distribuţie a nodulilor de tensiune în poezie. Nodulii pulsează mereu în alt echilibru, pe măsura modificării şi înmulţirii datelor pe care ei le comunică. Vezi câ iar ne întoarcem la poezia pulsatorie şi la distribuţia asincronă a nodulilor de tensiune?
- Ce înţelegi prin a îngrozi natura si materia prin cuvânt?
- Prima formă a naturii de care iei cunoştinţă este propriul tău trup. Luarea de cunoştinţă a propriului tău trup e un prag esenţial al cunoaşterii. Din durere apare frica, din rănirea părţii de natură a insului.
Cuvântul, însă, in anume cazuri, în cazul poetului bunăoară, are o forţă atât de mare, încât anihilează frica primordială şi transformă trupul său, iar, prin extensie, trupul naturii, într-o mirare. Trauma adevărată a poetului se manifestă în cuvânt, în interiorul cuvântului.
Mi-a dat mult de gândit versul eminescian: Unde să găsesc cuvântul ce exprimă adevărul?'Numai proştii şi superficialii au înţeles prin asta că poetul lucrează asupra cuvântului până-i găseşte un loc armonios în vers si şi-au întărit convingerea că literatura c arta cuvântului. Unde să găsesc cuvântul ce exprimă adevărtd? are o ţintă mult mai înaltă decât una tehnologică, are o ţintă metafizică, iar substratul este acela al înţelesului.
Frumosul, în poezie, descinde din înţelesul măreţiei, iar nu din transformarea cuvântului în son sau culoare.
A îngrozi natura, de bună seamă, e o meraforă. Dar, mai mult decât o metaforă, are un sens subteran, si anume acela nu
de a disciplina absurdul existenţei şi anume acela că ca există, ci a impune un sens existenţei şî anume aceia de a exista. Mitologia e o primă formă de a îngrozi natura, o primă încercare de a da măreţie dimensiunii tragice a naturii. De fapt, dimensiunea tragică a naturii o desparte pe aceasta de absurd şi-i dă o primă coerentă în tensiunea sentimentului. Dan te îşi începe trilogia cu Infernul şi-3po\ şi-o continuă cu Purgatoriul şt Paradisul. Amintirile din copilărie ale fiecăruia nu au nimic zglobiu în ele şi nimic din mistificările geniale ale lui Mark Twain sau Ion Creangă. Copilăria încă neruptă de natură, mai precis dc absurdul naturii, constituie infernul conştiinţei de sine a omului.
A îngrozi natura, a-i îngrozi absurdul ei de copilărie generalizată, a-i găsi tendinţ3 spre fiinţă c sensul poeziei mature.
Operele literare care au marcat conştiinţa sensibilă a umanităţii şi au exprimat-o au ca pricină războiul sau călătoria de cunoaştere, spiritul raustic în balans cu spiritul hamletian. Aceste dimensiuni au un caracter etern, drumul către ele, însă, este veşnic nou şi din ce în ce mai lung. De la infernul copilăriei, pe care am turnat cu toţii şi turnăm în continuare tone dc aur şi luciu dc zâmbet, până la lacrima dură a cunoaşterii, există o Trole şi o odisee. De renan naturae nu se află intre două pleoape ce clipesc, ci în ochiul fix, triunghilar, din frunte, al ciclopului.
783
PUNCTUL DE FUGĂ
Fragment dintr-un dialog: „Asta, adică puterea de a simţi că eşti, nu se petrece tot timpul din faţă în Pată".
Monolog: „O scurtă înclinare a capului spre stânga, şi lumea luceşte de văzu] lui Alexandru Macedon. O foarte scurtă înclinare a capului spre stânga, şi ceru! devine departe, atât de departe, că bolovanii cuvintelor îţi stârnesc chipul adevărat, făcându-ţi-l, făcându-ti-1... Rămâi singur şi numai înţelesul domneşte. Nu durerea e stăpâna cugetării, ci fugitiva părere e însăşi durerea. Un unghi, un singur unghi, o linie ruptă, şi înţelesul liniei drepte devine stăpân. Artistul e punctul de fugă al liniei rupte, cl este piciorul alergător al înţelesului.
Dar ce este înţelesul?
Ne este foarte greu sâ ne apropiem cu trupul de sensul trupului. De multă vreme confundăm sărutul cu o formă josnică a iubirii. A iubi e mai presus de întâmplare. Eposul este partea cea dintâi, cea vestitoare a revelaţiei.
Ioan anunţă înţelesul - Iisus nu înţelege.
Neînţelegerea lui e trauma fundamentală a religiilor. Mila este o josnicie a gândirii. Ea nu are invers, ea nu poate fi răscumpărată prin altceva. Gunoiul nu poate fi răscumpărat prin parfum. întorc capul şi, o dată cu el, sistemul de referinţă. Un alt punct dc fugă: vai celui care gândeşte că linia poate fi ruptă în unghi şi câ acesta ar putea fi un punct de fugă. linia trăita prin dispreţ ea însăşi se constituie într-un alt punct de fugă. Stau si mă uit. Cu ce stau? Cu ce mă uit? Stau şt cu
7,S4
NICHITA STANESCU
cu mine şi nia uir eu cu ochii mei? Vai mie, ce prosi por să tiu! O simplă pasăre «răincî orizontul diametral" îmi schimbă euî şi vederea.
l.a urma urmelor, vă mărturisesc că nu există urmă. Perfecţiunea existenţei stă în aceea că nu lasă nimic după ea (gândită în timp cosmic).
întreabă-te si tu, prietene, ce făceai înainte de j re fi născut, să-ţi răspund de îndată ce vei face după ce vei ti murit. In viată fiind, adu-ţi aminte de strigătul unui mort! Dacă nu mă înşel, se numea Edgar Allan Poe: Criza numită viata fusese învinsă. Al naibii poet! Mi-am dat întâlnire cu el după-amiază, la cinci trecute fix".
- Cum te-ai simţi fără de întrebare?
- Fără de întrebare m-aş simţi stingherit de liber. A-ţi muri părinţii şi a fi fără dc ei nu este o libertate. A nu avea prieteni cu care să te contrazici e o libertate dc tot stingheră. Greşeala cea mare pc care o fac, uneori, adolescenţii este aceea că ci confundă propria lor singurătate cu libertatea. A fi liber nu e o singurătate. A fi liber este o cordialiate, mai întâi, cu tine însuţi şî, după aceea, evident, cu toţi cei pe care i-ai văzut si pe care îi iubeşti.
Mi-aduc aminte că, tânăr fiind, împreună cu doi prieteni de-ai mei, tineri fiind si ci, am fost în casa singuraticului pictor Ţuculescu. Refuz amintirile concrete, refuz chiar mirajul unic al tablourilor, cum mi-aş refuza propriii mei ochi atârnaţi pe pereţi. Reţin singurătatea Iui care s-a transformat prin prezenţa noastră tinerească şi genuină în libertate. Mi-aduc aminte cu precizie nu faptul pe care l-aş relata din memoria mecanică, ci sentimentul înălţător al cordialităţii, al schimbului dc înţeles, al nuanţelor de suflet pe deasupra de făptura obiectelor stârnitoare. Am lost absolut liber şi egal atunci când am înţeles că ideea de frumos nu-mi aparţine mie, ci ne aparţine tuturora. S-a mistuit în mine dintr-o dată ideea de geniu, ca un fum de
PROZA
785
ţigară. în schimb, am fost răsplătit de acel înţeles impersonal al artei pe care aş putea-o compara numai cu răsăritul soarelui pe o mare sau cu apusul soarelui pe un câmp, după ce ţăranii şi-au sfârşit lucrarea.
Arta este numai pricina îndepărtată a frumuseţii şi a dorinţei dc a exista. Suveranitatea insului de a ft decade arareori şî cu dreptate şi se odihneşte cu coroana pe cap numai in făptura artizanală şi plină de înţeles a artei. închei amintirea mea cu o amintire tragică. însuşi marele nostru pictor Ţuculescu îmi pusese braţul lui suav pe umărul meu. Mi-a arătat un tablou al Domniei-sale. Dedesubtul tabloului era scris ca un haiku: Punct de fugă. El reprezenta, si niciodată nu voi putea să uit cum mi-a atins retina, uiste păpuşi dc lut, ulcele şi meniiiri, deodată, răsturnate una peste aha, în pieziş, spre orizontul gândirii. Mi-a zis:
- Uită-te la punctul de fugă! E cea mai tragică amintire a conştiinţei mele, care, pe arunci, se înfăţişa ţepoasă, fără punct de fugă.
Asta locului, spun acum, edin descălecare. Starea locului niciodată nu provine din încălecare. Focul este punctul de fugă, nu fuga.
- Care este punctul tău de fugă?
-Starea mea dc simultaneitate nu cu tot ce este, ci cu înţelesul lui.
- Starea aceasui e continuă?
- Acum, când sunt şi eu de faţă, e continuă.
- Când se rupe?
- Este cea mai grea întrebare pe care mi-ai pus-o. Ea se rupe o dată cu faptul câ sunt şi se va destupe când o să redevin ceea ce a fost: o platformă semantică obligată sâ fie om, poate pentru a se căţăra prin ruptură pe o altă înaltă platformă semantică. Ce, tu vrei să-ţi spun, din Norbert Wiener, câ „existenţa este o enclavă în univers"? Sau, tot din el, să-ţi repet câ „este o
PROZA
787
786
N1CHTTA STANESCU
imensă victorie în a trăi numai o secundă"? Niciodată n-o să mă mai auzi zicând câ viaţa este un rut, dat niciodată n-o să mă mai auzi zicând câ ea este frumoasă.
Despre frumuseţe, am o idee cu mult mai înaltă. Aspiraţia mea nu este nici naşterea, nici moartea. Ruptura dintre naştere şi moarte în alt înţeles al secundei c autentică, cum ar zice Ion Barbu, care o întrevede in râpa Uvedenrode. Ce, Shakcspcare nu bea şi el cu piraţii în port? Sbakespeare e singurul nume pe care Imotipiştit nu bau greşit niciodată, li atât de greu de ţinut minte, încât ei îl ştiu pe deasupra.
Te invit, prietene, sâ mă provoci la mine însumi, sâ mă scapi dc impulsul de a gândi, bă-mi rost de un măgar!.
- Ce anume din personalitatea ta te-a stânjenit în viaţă?
- Faptul câ am fost contemporan cu secolul XX.
- Excluzi amintirea?
- De-ai auzit vreodată clopotele bătând cum le auzi în clipa asta, ele nu bat decât amintiri. Când nu bat clopotele, nu faci altceva decât să lucrezi ca muritor să faci un clopot din viitor. Nu ţi sc pare câ amintirile sună ca melodia unui clopot? Amintirile mele niciodată nu ţin minte morţii. Dacă văd o pasăre zburând prin aer, de-atid gâlgâitul unei guşi de pasăre ciripitoare, niciodată nu mă gândesc câ ea s-a născut şi câ ea urmează să moară. Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt o Golgotâ. Câteva cuie, un lemn bătut în pieziş, un adolescent acolo, două-trei femei plângând şi un puşti pierind din vederi îngrozit de natura lucrurilor.
- Te-a îngrozit chipul vreunui om?
- Bineînţeles. Tu nu te-ai uitat niciodată în oglindă cum m-am uitat eu. Eşti prea tânăr ca să ţi se fî spart dinţii din faţă. N-ai păr alb şi nici nu-ţi doresc sâ albeşti într-o noapte, să te culci noaptea pe pernă blond şi să te trezeşti alb. Dar nu atunci când trebuie să albeşti şi când nici n-ai albit, ci altă dată, pur si simplu, hodoronc-tronc.
Eu cred câ cel mai bun prieten al vieţii mele s-a născut în secolul XV. Ne-am pierdut amândoi data de naştere, nu şi prietenia. Ştii cum arăta el? Sau, mai precis, ştii cum arară el? Tocmai ca şi mine, cu apucătură semantică. La mutre: el e cioclovin, iar eu cârn. I,a ochi: eu sunt albastru, iar el vişiniu. Nu mă lasă niciodată în pace, când mî-e rău, dar nici eu nu-1 las niciodată în pace, când el crede câ e mort. El e singurul meu prieten. El este alchimist, iar eu chimist. El este, eu sunt.
- Vrei să îmi descrii o stradă?
-Tocmai acum, când merg greoi, îmi intră o stradă de vis pefereasrrâ. O trompetă din copilărie, la care cânta poate Louis Armstrong, îmi împodobeşte creierii! cu picioare şi-mi schimbă dorul meu neschimbat tot în dor. Ce greu e, Doamne, să schimbi dorul în dor! Strada este cel mai lung panrof al omului fără de picior. Pe stradă, niciodată nu răsare şi nu apune nimic. Dorul e statornic când pescăruşul zboară, iar pescăruşul, el însuşi e static, când mi-e dor de el.
- Un magazin?
- Ce magazin! N-aş avea decât unghii tăiate de vânzare. Singurele lucruri reale din lisus suni cuiele din palma lui.
- Ce ai?
- Mi-e somn, bătrâne, si cerul mi se face pleoapă dc frigul stelelor. Bucuria, fericirea de a trăi iubind desfiinţează tristeţea de a trăi omorând. Bărbatul care tine sabia în mână e slab si nelegiuit. Aidoma burţii femeii gravide, burta creierului gravid de idei e fericirea bărbatului. E slab şi netrebnic cel care a ajuns să trăiască şl sâ fie bărbat şi are ură în sine, decapitare în sine şi concurenţă. Creierul gravid de idei din capul bărbatului dă aripi invizibile; ele sunt însuşi zborul. De vezi zburând vreo pasăre prin aer, să stii că ea zboară din pricina faptului că eu gândesc aerul prin care ea zboară. De vezi vreun arbore înflorit, să ştii câ el a înflorit din pricină câ i-am gândit
788
NICHITA STANESCU
PROZA
789
pământul. Sabia e roşie de sânge, ideea străluceşte de înţelesuri. Dar, mai bine ar fi să-ţi cânt un cântec de la mine, de la Ploieşti:
Pe mine ce mă africă E dorul de mămăligă. Când o văz pă cârpâtor Mă bat pe burtă dă mor.
„Pohta ce pohtesc", cum ar spune Pâtraşcu, zis şi Mihaî Viteazul, nu-mi locuieşte burta, ci creierul. Nu de foame mi-c mie, mic mi-e de dor. Dorul este foametea urcată în creieri, foametea de:
Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat.'
— Ce ocoleşti?
— Nu ocolesc nimic. De aceea sunt plin de răni. A nu te curba în jurul soarelui cum luminase curbează în jurul stelelor e minunata durere de a avea trup. De aici şi disperarea poetului Lucian Blaga, ştiind şi neştiind când urla:
Daţi-mi un trup, voi, munţilor.
— Mai ai unde te întoarce în tine?
— Pe vremea lui Ştefan cel Mare, pământul era în cu totul altă parte a cosmosului. Am 50 de ani. Tu vrei să mă întorc din nou într-un nenăscut? când tocmai mă pregăteam să fiu un virginal în viitor, un virginal de mort?
— Sunt convins că memoria ta mai păstrează copilul. Altfel, după cum te cunosc, ai intra în panică. E şi greu, dacă nu imposibil, să ţi se ia ceva din tine însuţi. Dar, cred, fiu te întorci bl copil decât ca la un decor, deşi, repet, nu îmi pare a fi decor. De ce?
- Memoria mea nu păstrează decât rezervele de încurajare 1 pentru viitor. Ce-mi aduc eu aminte din mine este numai ceea
ce mâine îmi va da dreptul să exist încă.
- Deseori, când eşti trist sau obosit, te aud cântând o melodie veselă. Textul şi ritmul ei te duc în starea pe care tu nu o aveai înainte, dar care nu e starea cântecului, ci alta, o stare în care poţi acţiona liniştit. Cântecul încetează şi priveşti calm orice s-ar întâmpla sau iţi continui lucrul. Sentimentul poate fi stârnit?
- Sentimentul niciodată nu se apropie, el apare brusc şi electrocutează. Niciodată el nu are natură grafică, nefiind stârnit de o reprezentare: cred câ sentimentul este însuşi sufletul.
Vorbim foarte mult despre suflet, neputând să-l definim. Şi nici nu prea poate să fie definit. Sufletul omului este clin ce în ce mai măreţ şi mai înălţător pe măsura câtor sentimente necontradictorii poate aduna în hipotalamus. Noţiunile nu sunt altceva decât scheletul unei armate moarte de sentimente.
De mai multe ori în viaţă am privit cu strângere de inima cadavre de oameni. Trupul fără de viaţă, prin absenţa sentimentului, e mai tăcut decât însăşi tăcerea. Liniştea şi tăcerea asurzitoare din trupul mort acoperă orice sunet şi orice zgomot din jur. O statuie de bronz c infinit mai vie decât cadavrul unui adolescent.
Mutându-mi privirea, am remarcat arareori cadavre de animale în natură. Nimeni nu va şti niciodată unde mor şoarecii, de propria lor moarte, unde mor pisicile, de propria lor moarte, sau locul în care mor vietăţile pădurii, de propria lor moarte Natura nu are cimitire naturale, decât, poate, în cazul elefanţilor, în rest, ea arc o curăţenie a vieţii şi o continuitate atât de proaspătă, încât nici nu-ti vine să crezi câ vrăbiile de-acum, în fapt, sunt descendentele vrăbiilor care au murit acum cinci ani. Aproape nu-ţi vine să crezi câ există
790
NICHITA STANESCU
PROZA
791
moarte în natură. Alergarea ei într-un prezent etern aproape câ nu te poate face să crezi că ea ar fi având vreun trecut.
Creaţia umană stă în memorabîlitatea ei. Omul cu nume se tine minte. De aceea, monstruozitatea lugubră şi nevoia firească ca lângă fiecare oraş sau sar sâ ai si un cimitir.
Din punctul de vedere al vieţii, moartea este umbra ci. Dar sâ nu speculăm prea mult şi nici să nu abuzăm de adevărurile elementare, decât numai în măsura in care ele sunt uitate.
- Acum îţi strălucesc ochii ca în momentele în care dictezi poezie sau ai vrea să dictezi poezie. Totuşi, dacă ai dicta o proză? Scurtă.
- Da, dacă vrei. Poare tocmai ca sâ mai schimbăm punctul de fugă.
îmi aduc aminte, dacă-mi aduc bine aminte, după ce trupele noastre trecuseră de Debreţin şi se îndreptau spre Tatra, pe Medieşu Aurit s-au reîntors într-un sat de lemn ars de la temelii, încă mai fumegând cu bulgări de jar în cenuşă, trei sergenţi, loviţi de suflu. Asa se numea pe atunci o boală stranie, vecină cu nebunia, care-i lovea pe soldaţii în preajma cărora exploda câte un obuz. Omul lovit de suflu nu prea mai redevenea ce a fost. Aceşti trei sergenţi loviţi de suflu fuseseră dezafectaţi din trupă şi plecaseră razna în echipamentul militar, cu puştile, raniţele şi ploştile de aluminiu, cu căştile, cu cizmele, cu gloanţele şi cu hrană rece la ei, cum zic, plecaseră razna, de-au ajuns toţi trei încolonaţi pe vatra unui sat ars din temelii, de pe Medieşu Aurit. Pe unul îl chema Filip, pe altul îl chema Traian şi, pe celălalt, Mielu. Filip avea vreo două-trei luni mai mult decât Traian, iar Traian, două-trei luni mai mult decât Mielu, iar Filip avea două medalii, Traian, una, şi Mielu, nici una, ca mai tânăr.
Filip mergea primul, Traian al doilea şi Mielu, al treilea, care, în afară de puşcă, ducea şi mitraliera, ca mai tânăr, pentru câ Traian ducea gloanţele, şi cartuşierele, şi binoclul, ca având
f
o singură decoraţie, iar Filip, având două şi fiind cel mai în vârstă, ducea numai puşca, cele paisprezece grenade, cele cinci revolvere, precum şi luneta periscop care nu atârna mai mult de vreo douăzeci de kile, maximum. Când au ajuns în sat, Filip a ochit fântâna satului, care nu luase foc din pricina faptului câ era de piatră si era plină vârf cu apă de la antepenultima ploaie torenţială de la faţa locului.
- Drepţi! a strigat Filip. Pe loc repaos de voie, a strigat el. Avion străin la orizont, jos! Sus! Drepţi! Pe loc repaos, de voie!
Programul fiind încheiat, Filip îi făcu semn lui Mielu, care şedeau ei toţi trei pe o bancă, să-i scoată cizmele. După care, Traian scoţându-si singur o cizmă, îi făcu semn lui Mielu, care îi scoase cealaltă cizmă. Filip se aplecă şi scoase din raniţă o cutie mare cu vax si o perie de pantofi. Luă pe îndelete cizma stângă şi îi făcu luciu, apoi cizma dreaptă şi îi făcu luciu, după care dădu cutia cu vax lui Traian, care, după ce-şi termină pe îndelete treaba, i-o dădu mai departe lui Mielu, cu perie cu tot, care, după un timp şi pe îndelete, îşi termină şi el treaba. Imediat după aceea, Filip scoase o piele de ascuţit briciul şi un brici din raniţă, agăţă cu un cârlig pielea de ghizdul fântânii, ascuti pe îndelete briciul, scoase pâmâtuf şi săpun, şi o oglinjoară mică, rotundă, şi începu să se bărbierească în amănunţime. După care dădu briciul lui Traian, şi pielea, care, după un timp, dădu briciul şi pielea lui Mielu, care, după un timp, le strânse cu bine şi le băgă înapoi în raniţă.
Filip scoase un mosor cu aţă neagră în care era înfipt un ac cu ureche, îsi scoase mantaua, o scutură de două-trei ori cu pocnitură în aer, îşi întări nasture cu nasture, şi avu cu precădere grijă să recoasă marginile petliţclor. După acces, dădu mosorul cu aţă şi cu ac cu ureche lui Traian, care, fără grăbire efectua aceeaşi treabă care, după aceea, dădu mosorul cu ac şi cu ureche lui Mielu, care efectua pe îndelete fără grăbire aceeaşi treabă. Filip stătu o clipă si zise:
792
NICHITA STANESCU
PROZA
793
-Acum, la curăţatul ghinturilor!
A luat puşca, a dcmontat-o, a uns-o si a frecat cu o tijă metalică cu pămâtuf in vârf ghinturile până au devenit lună. S-a uitat pe ţeava pe îndelete, după care i-a dat-o lui I raian, să se uite pe teavă, care s-a uitat la ea, iar Traian i-a dat-o lui Mielu să se uite pe ghinturi, care s-a uitat la ghinturi. Traian şi-a desfăcut puşca, a uns-o, şi-a curăţat ţeava şi s-a uitat prin ea, după care i-a dat-o lui Filip să se uite prin ea, iar Filip lui Mielu să se uite prin ea. Mielu la fel, după ce a terminat cu ţeava, s-a mat prin ea, i-a dat-o lui Filip să se uite prin ea, iar Filip i-a dar-o lui Traian sâ se uite prin ea. După care, Filip s-a uitat scurt la Mielu, Mielu a dat drumul la roata fântânii, a scos apă si a umplut cele trei căşti.
La un semn din ochi al lui Filip, toţi trei si-au vărsat apa în cap, au zbârnâit din buze cu plăcere, şi-au şters fruntea şi si-au pus la zvântat căştile.
Filip a scos o conservă de fasole din raniţă, a tâiar-o cu baioneta şi a luat trei înfulecaturi mici din ca. l-a dat-o lui Traian, care a luat două înfulecaturi ceva mai mari, care i-a dat-o lui Mielu, care a luat o înfulccâtură mare din ea, ca mai tânăr.
- Mă, care vrei horincâ? a întrebat Filip.
Nerâspuuzând nimeni nimic, Filip a tras trei înghiţituri zdravene, după care i-a dat-o lui Traian, care a tras două înghiţituri mai potrivite, după care i-a dar-o lui Mielu, care a tras o înghiţitură bună, ca mai tânăr, a înşurubat capacul de la ploscă si i-a dat-o lui Filip, care a pus-o înapoi in raniţă.
Cum se uitau toţi trei spre dreapta lor, tocmai de acolo a apărut o fată desculţă, care ducea de-o funie o vacă cu o talangă dc gât. Fata a trecut fără sâ se uite la ci, iar ei şi-au mişcat încet-încet capetele ca trei limbi de ceasuri, de la dreapta, de unde apăruse fata, înspre stânga, unde dispăruse în cele din urmă fata cu vaca, din care se auzea numai falanga dc la gât.
- Din pricina casei de piatră de pe vârful dealului, s-a dat foc la satul de lemn de pe Mediesu Aurit, a zis Filip.
- Pe dealul ăla nu este nici un fel de casă de piatră, a răspuns Traian, e numai un nor, care precis câ e îngerul Domnului, a răspuns Traian.
- Nu-i nici o casă de piatră, nici nor şi nici înger pe dealul ăla, a zis Mielu.
- Tu sâ raci, câ eşti mai tânăr! a zis Filip.
- Taci, bă, câ eşti mai tânăr! a întărit Traian.
- Tac, a zis Mielu, şi a tăcut.
Au mai stat ce au mai stat şi, deodată, Filip a ridicat periseopul. S-a lăsat moale pe bancă si a luat binoclul. S-a uitat fix pe deal, după care a dat binoclul lui Traian. Traian s-a uitat fix pe deal, după care i-a dat binoclul lui Mielu, care s-a uitat fix pe deal.
- La atac! a strigat cu voce groaznică Filip.
Au împărţit intre ei grenadele, au montat mitraliera, au împărţit pistoalele, au încărcat puştile
- Înainte, uraaa, a strigat Filip.
- Ura, ura! au strigat Traian si Mielu. S-au năpustit toti trei spre deal.
Un timp, s-au auzit dinspre deal răpăit de mitralieră, trageri de puşcă şi de revolvere, apoi o explozie bubuitoare de mai multe grenade deodată. După care nu s-a mai auzit nimic.
Maî spre seară, dinspre partea stângă a trecut înapoi fata desculţă cu vaca cu talangă, prin fata fântânii si a băncii pc care stăteau trei raniţe pline, dar nu s-a uitat la ele, după care a dispărut înspre partea dreaptă. L-n timp s-a mai auzit talangă. după care nu s-a mai auzit nimic. Peste noapte, câte un tăciune mai deschidea câte un ochi roşu din cenuşa satului. Mediesu Aurit, de culoarea nopţii, se auzea curgând.
- Este o amintire?
794
NICHITA STĂNESCU
PROZA
795
— Este o amintire colectivă. întâmplarea esre atât de adevărată, încât nici nu mai are nevoie sâ se fi şi întâmplat în real.
Sâ ne apropiem cu sfială si cu grijă de o zonă mai puţin accesibilă nouă, şi anume, aceea a eposului. Fără nici o îndoială că eposul de calitate pleacă de la nişte adevăruri istorice. Este suficient ca o singură întâmplare cu semnificaţie sâ se fi întâmplat, ca ca să prolifereze o serie de variante ale ei, din ce în ce mai înclinate, mai pline de ataş laţă de semnificaţie decât fată de faptul care a stârnit semnificaţie.
Nu remarci oare câ în jurul nostru sunt oameni care stârnesc legende în jurul lor? Un astfel de om a fost, bunăoară, Labiş. Astăzi, se atribuie foarte multe întâmplări şi cuvinte orale lui Labiş. Ele sunt dc fapt ca şi adevărate. Cane stârneşte în jurul său legende înseamnă câ, iniţial, a stârnit o întâmplare cu înţeles de natură majoră.
Astăzi încă, ne mai gândim dacă nu cumva mirurile ar putea să conserve în ele cioburi de istoric veridică. E foarte probabil să fie asa. Regret foarte mult, în ceea cc mă priveşte, că nu avem la îndemână o definiţie a miturilor şi câ cei care se preocupă de catalogarea lor, dc studiul lor si dc interpretarea lor, n-au încercat niciodată să dea o definiţie a mitului, depăşind-o pe cea de dicţionar. Riscăm noi înşine să dăm o definiţie a mitului, ca ipoteză de lucru: mitul est? o întâmplare exaltată. Direcţiile exaltării unui mit pot fi ori către întâmplarea propriu-zisâ ori către semnificaţia ei.
Nu am nici o îndoială că miturile fac parte din memoria colectivă a unei epoci. Scurta poveste a celor trei soldaţi loviţi de suflu, pe care ti-am spus-o înainte, mie mi se pare ca semnificaţie atât de tipică pentru finele celui de-al doilea război mondial şi pentru deturnările sale istorice, încât, după ce ţi-am povestit-o, sunt Ierni convins că ea s-a şi întâmplat.
Memoria colectivă, în momentul în care ai sentimentul ei, schimbă profund punctul de fugă al memoriei tale particulare.
I Atribuirea unor date personale memoriei colective cât şi împrumutul din memoria colectivă în favoarea memoriei I' personale mi-apar a fi de o osmoză atât de firească, că mă şi mir câ sunt atât de insistent în a demonstra un adevăr la îndemână. Nu-mi voi astupa niciodată urechile şi nu-mi voi închide | niciodată ochii (cum mă sfăttiieste distinsul filosof grec Platou) ca sâ aud în mine propria mea informatic genetică. Sunt mult prea curios ca să generalizez cu grăbire dialectica gândirii umane şi nu mă abate câtuşi de puţin gândul s-o schimb de I dragul frumuseţii formale în îngheţare metafizică. De data aceasta, folosesc cuvântul metafizică în sens strict filosofic, iar nu ca atribut estetic, într-un cu torul ak sens, folosit în judecarea poeziei. Cuvântul metafizică, în terminologia poetică, semnifică sublimul şi inefabilul. Metafizică, în sens filosofic, | însă, semnifică dureroasa retrogradare spre idealism, închiderea în cercul vicios al lui îtr^, adică a înscrierii razei în cerc.
- Uneori, când ţi se pare că ceea ce fac nu îmi exprimă bine |   atitudinea sau că atitudinea nu mă onorează, îmi spui întâmplări
ale vieţii tale spre a înţelege unde greşesc — ai atunci o memorie brută. Deşi chiar si ţie îţi schimbă starea, nu risc să spun că relatarea iţi provoacă sentimente. De fapt, ce raport există între sentiment şi memorie?
- Poate termenul de memorie brută nu este cel mai bine ales, aş prefera mai degrabă termenul de memorie îndepărtată, pentru că, cu cât sare mai înapoi şirul memoriei, cu atât suferă un proces de calcinarc.
Intre sentiment şi memorie există o mare intersecţie nedesluşită precum şi câteva hotare îndepărtate şi distincte, întotdeauna trăim din punct de vedere sentimental cu cel puţin câteva secunde înainte. Mai precis, trăim drept prezent sentimental cele câteva secunde mai de dinaintea prezentului strict. Din acest punct de vedere, aproape câ îmi vine sâ neg prezentul strict ca existând. Bucuria sau tristeţea, râsul sau
796
NICHITA STANESCU
plânsul sunt ecouri ale unui trecut apropiat mutate în secunda de fată. Fenomenul e toarte asemănător cu fenomenul cometelor. Cu cât orbita lor se apropie de soare, cu atât coada din spatele lor este mai lungă.
Din alt punct de vedere, acest fenomen este exact inversul plopului verde cu umbră neagră. F mai degrabă o umbră neagră, verticală, care are plopul verde, orizontal, Ia spatele ei. Secunda este umbra care lasă în spatele ei lumini. Construcţia, având o natură profund vie, si fenomenul, intensitatea, nu se supun unei descripţii logice, formale, şi cu atât mai mult, matematicilor de tip cantitativ.
Sentimentul este tot ce poate fi mai antiabstract, mai concret, din conştiinţa omului. Memoria nu urmează întocmai traiectul sentimentului, fa e mai puţin vie, are tendinţe de abstract sau, în cel mai bun caz, de mit.
în cazul artei, acest lucru devine cu mult mai evident tocmai pentru că arta îşi are una dintre sursele ţi rădăcinile ei cele mai sigure în concreteţea sentimentelor. Fără nici o îndoială că sentimentul poate să aibă si el o natură colectivă atunci când dorul sc transformă în alean şi aleanul în acţiune. Se poate întâlni cel mai des acest tip de sentimente colective, cu precădere în cazul teatrului, care îl are pe spectator drept protagonist. In acest sens, fără sâ-şi piardă concreteţea, sentimentul se depersonalizează, devine impersonal. Fa urma urmei, marca nu este impersonală si concretă totodată?
în planul artei, punctul de stârnire are un caracter concret. De altfel, putem să spunem că numai ceea ce mişcă are natura concretului. Staticul este refuzat de artă chiar si în stadiul contemplării. Natura cuvântului dea se începe cu o literă şi a sc sfârşi cu o literă îi dă mişcare în spaţiu.
Rezultatul unei poezii e o schimbare de punct dc fugă, propunând un alt tip de concret într-un alt tip de mişcare. Nu putem face o hartă a punctelor de fugă şi nici stabili o lege a apariţiei lor şi dispariţiei lor în artă. Putem intui câteva
PROZA
797
procedee utile, dar procedeul, ca orice procedeu, este exclus din zona sublimului si a revelaţiei, rămânând numai în cea a I' meseriei accesibile pe care, cu un meşter bun, o poţi deprinde în scurtă vreme. Punctul de fugă nu este o problemă dc tehnică poetică, ci, aş spune, el întru câtva este corespunzător cam cu [P ceea ce este metoda dialectică la filosofic. Punctul de fugă este aproape coincident cu schimbarea vitezelor de transmisie în cadrul unei poezii sau în cadrul unui corp de poezii, dar, în acelaşi timp, el are şi caracterul semnalului de contor Geiger-Mtiller în faţa noilor iradiaţii poetice, aflate în câmpul poeziei moderne.
I .a urma urmei, ruptura în poezie şi alienarea nu-şi pot avea o expresie mai adecvată decât în aplicarea metodei punctului de fugă. Elasticitatea acestei metode este maximă şi capacitatea ei de a atinge în mod eficient zone îndepărtate sau chiar cu caracter paradoxal este superioară invenţiei rimei, a ritmurilor, a formelor fixe si a stărilor de haiku în poezie - înglobâdu-le I după nevointă spaţial sau global pe toate sau, în alte cazuri, excluzândti-le direct din text.
Punctul dc fugă are natura unei geometrii care se înmoaie în spaţiu ca o frunză sau se întăreşte brusc cum apa se întăreşte în sloiul dc gheaţă. O arhitectură care fluctuează si care se mişcă, care se dilată si se restrânge, devine o casă pentru înţelesul poeziei, eu mult mai convenabilă decât rigiditatea I   cubului, sferei, piramidei sau tetraedrului.
Ceva din tensiunea punctului de fugă este asemănător şi cu schimbarea bruscă a voltajului pe o reţea ori cu a schimba deodată o ramură din copac într-un fulger rămuros.
Punctul de fugă apare ca un act estetic nu numai în poezia propriu-zisă, ci si în poezia conţinută de om. Mă repet: ca să I fit poet adevărat, trebuie mai întâi ca om să fii poet adevărat. Nu putem concepe om mizerabil şi poet genial. Sau, cum zice poporul, nu poţi fi dintr-o dată şi cu una într-ai ta şi cu sufletul în paradis.
798
NICHITA STĂNESCU
Fiecare poet este o lume, şi contactul deschis între doi poeţi nu poate să nu modifice o dublă modificare din punct de vedere interior a fiecăruia în funcţie de personalitatea fiecăruia în parte. Această schimbare de punct de fugă nu are aderenţă obedientă la arta preopinentului. în schimb, ca nuanţează propria ta artă printr-un nou posibil punct dc fugă.
Sunt foarte valoroase contactele directe dintre poeţii mai tineri şi poeţii mai în vârstă: poetul tânăr, luând cunoştinţă de câteva câi închise, deja cercetate ale poeziei, iar poetul mai în vârstă, de sensibilitatea plină de prospeţime a unei alte generaţii. Diferenţa de zece ani dintre doi poeţi mi se parc cea mai potrivită pentru un dialog real între ei. in mod ciudat, poeţii de vârste apropiate, în dialog, nu creează puncte de fugă, ci, mai degrabă, respingeri reciproce sau zgomotoase aprecieri reciproce, pupături frenetice care nu prea au de-a face cu realul. Dar fac bine pentru ochii lumii şi pentru civilizaţie.
în ceea ce mă priveşte, am o stranie mirare dc cum a putut sâ reziste de mai bine de douăzeci de ani, neîntrerupt, prietenia mea literară cu Angliei Dumbrăveanu şi cu Gheorghc Tomozci. Ce-i drept, prea multă teorie a poeziei nu ne-am făcut unii altota, dar, pentru mine, rămâne un exemplu fericit.
Prietenia mea cu Anghel Dumbrăveanu poate câ s-a conservat şi din aceea că el locuieşte la Timişoara si eu la Bucureşti şi, în medie, nu ne vedem mai des de o dată pe lună.
Prietenia mea cu Gheorghe Tomozci cred câ provine dc acolo că scriem cu totul şi cu totul deosebit unul faţă de celălalt, că avem alte gusturi literare şi alt mod de a înţelege poezia, lucru care, în loc să ne despartă, ne-a apropiat printr-un lent şi sănătos sentiment de stimă reciprocă.
Cred câ sunt în viata fiecărui poet câteva întâlniri de deosebită importanţă cu colegi de-ai lui, cu precădere mai mari decât el ca vârstă sau chiar ca faimă, întâlniri care i-au modificat punctul de fugă, dacă nu pe loc, cel puţin în timp,
PROZA
799
sau care i-au deschis noi orizonturi de cercetare. Din cele câteva întâmplări mai deosebite, cele câteva ore de conversaţie cu Ion Barbu, cele câteva după-aniieze petrecute cu Auden, cele două nopţi petrecute cu Evttişcnko, împreună cu poetul Cezar Baltag, primele melc întâlniri cu Geo Bogza, douăzeci şi două de ore de neuitat cu Jacques Prevert, serile petrecute cu Eugen Barbu, când acesta era mai tânăr, si cele câteva lungi conversaţii cu Marin Preda, prietenia profesorului Tudor V'ianu pentru mine, mai târziu a Iui Paul Georgescti, o seară de neuitat petrecută în casa lui Eugen Jebeleanu, când poetul mi-a citit câteva pagini măreţe dedicate lui Bacovia, din jurnalul său, cele câteva seri protocolare de la A.E. Baconshy, cele două sau trei scurte întâlniri cu Labiş, prietenia de mai târziu cu poetul Alexandru Andriţoiu şi cu Aurel Covaci, extraordinarele întâlniri cu sociologul Petre Pandrea, cu Desanka Maxitnovici şi Vasko Popa (pe sculptorii, pe pictorii, pe compozitorii români, nici nu-î mai amintesc, pentru că lista lor e nesfârşită). In fine, din faptul că cunosc generaţia dinaintea mea, propria mea generaţie şi puştimea ce vine după generaţia noastră, mi-am dublat contactul viu cu lectura cărţii, cu bucuria de a putea dialoga în mod direct cu nenumăraţi autori, scriitori de cele mai diferite genuri, de la care, de la aproape toţi, ani avut câte ceva de învăţat, fapt pentru care le-am rămas şi le rămân profund îndatorat.
Aiitimetafizica nu este o carte de amintiri, ci cu torul si cu totul altceva. Dar, la modul răzleţ, ca să-i dau un pic de sare şi piper, am mai pigmentat-o cu câte o anecdotă din viaţa mea. Acum, în clipa asta, bunăoară, mi-ar face plăcere sâ evoc întâlnirea avută acum peste cincisprezece ani (poate, căci nu am memoria datelor) cu poetul francez Jacques Prevert, la locuinţa acestuia din Paris.
Nu stiu de ce, în primul şi ultimul Paris al vieţii mele (când zic Paris, mă gândesc la frumuseţea eroului, iar nu la oras), am
NICT-HTA STANESCU
PROZA
801
dorit foarte inuit sâ-1 văd cu ochii şi să-l ating cu mâna pe unul dintre cei mai mari poeţi francezi ai ultimei epoci, lacqucs Prevert. Monstrul de expresie franceza, „Quai d'Orsay"-ul, a aprobat dintr-o dată. Făcând parte dintr-o delegaţie de schimburi oficiale culturale roma no-franceze, mâ rog frumos, dorisem să-l văd pe marele poet jacques Prevert, când mi s-a spus că pot sâ-1 văd şi că mă aşteaptă „vendredi, treize, jotir fatidique", la Domnia Sa acasă, ca să mă privească si sâ mâ primească ca pe un poet crescut din sânul socialismului, drac curat şi mâncător de celebrităţi.
O vicontesă alsaciană, dacă îmi aduc eu bine aminte, cu un nume plin de van-uri, sau de tw/i-uri, m-a condus in Place Pigalle, loc râu famat, în general, al lumii, sex pervers al degradării femeilor, aflat tocmai în această piaţă pigalâ. Poetul locuia pe o străduţă alăturată, la etajul întâi. Jos, nişte madone dezabuzatc făceau omlete pe cratiţe, iar pe scara scârtâindâ şi cu bumburi în uşă, marele poet al sufletului nostru, Jacques Prevert.
Când s-a deschis uşa, am avut o halucinaţie, am crezut că am greşit adresa: că vin acasă la domnul Jean Gabin. Ce asemănare! Ce fel de rostire de cuvinte la francezii de la faţa locului! Cu un splendid păr de perie albă, jacques Prevert a apărut calm în uşă, cu o cămaşă albă, impecabilă, si într-un pantalon albastru, ultramarin. O singură bretea îi tolănea pieptul, din nasturele văzut spre cel nevăzut, când, brusc, fixându-mă cu ochii ca pe un individ idealist, nebun de comunism şi, culmea, membru de partid, mi-a zis:
- Ştii ce, Nichita? avusese grijă să-mi scoată numele scris pe un carton, din buzunar, ştii ce, Nichita? Ştii de ce m-am îmbrăcat în cinstea dumirale într-un pantalon albastru?
- Nu, am spus eu pierit ca şi nefiind prea sigur câ mâ aflu în faţa lui Jacques Prevert sau în faţa lui jean Gabin. Nu ştiu! am spus eu pierit.
Bătrânul, care îmi apărea ca un tată al parriei, sc uîta la I mine dign şi misterios din uşă:
- Mâ, mi-a zis el. într-un argou franţuzesc pe care l-am I resimţit ca fiind dc la Ploieşti, ai văzut tu vreodată o mâncare
albastră?
- Nu. am zis eu iluminat, niciodată nu a mâncat o mâncare albastră!
- Păi, vezi mi-a zis grongănind, de-aia m-am îmbrăcat în i pantaloni albaştri, ca sâ nu mă mănânci pe loc.
- Hei, am strigat eu brusc destins, eu venisem, domnule l Jacques Prevert, ca să vă cunosc şi să vă sărut!
-Alt, a zis el pierzându-şi măreţia, dacâ-t pe asa, vino I  repede înăuntru căci avem de treabă!
Vicontesă, sau baroneasa, sau cc pisica Penelopei o fi fost, a dispărut în mod spontan din fata us'ii, în timp ce noi doi ne i uitam la ea cu ceafa, jacques Prevert m-a luat de gât cu braţul | lui sfios, si puternic, si prietenos, şi am intrat amândoi în casa Iui ca un vagon compus din două camere, una în continuarea alteia. Nici n-am intrat bine în acele cămăruţe stil vagon, tip |. bloc nou de la noi, care nu se mai face de mult, când mi-a rupt i ochii un tablou nici mai mult nici mai puţin semnat Pablo t Picasso.
- Un amic din tinereţe, a spus jacques Prevert, trăgând u-se I repede înspre un tablou semnat de Joau Miro.
- Nişte derbedei, iubite poete, mi-a zis el, nişte derbedei! ir Mi-a zis unul că-mi dă un castei pe Loara pe astea două
porcării, dacă le dau. Cum o sâ Ic dau? Ce, la urma urmelor, [ un castel francez e un castel francez, iar ăştia, nişte derbedei! Cc bei? m-a întrebat bătrânul mamut.
Eu, nepregătit, mă cam lungisem la faţă, si, într-o doară, am zis:
- Whisky.
802
NICHITA STANESCU
PROZA
803
- Ai nimeri t-o, mi-a zis gigantul mamut. Asta mi s-a si dat din partea guvernului ea să te primesc. O ladă cu sticle de whisky.
S-a dus singur în camera din continuarea camerei şi a adus pe o măsuţă pe rotile vreo douăzeci şi patru de sricle de whisky, toate designate ca steagurile flotei britanice. în camera cealaltă, un pat lăbărţat si, deasupra, un ait tablou. Şi ăla, al dracului, era semnat de un pictor care îmi obsedase vederile de tânăr copii.
Astăzi, m-am mai calmat, dacă-mi aduc eu bine aminte de atunci, câ, dar ce, şi la mine, în casa mea cu două camere, ba vezi un tablou dc Mi reia Dumitrescu, ba vezi un minunat tablou de Botiş, ba vezi câte o pânză înaripată de Sorin Dumitrescu, la urma urmelor „la meme Jeannnetre, autrement coifree".
I-am dăruit pe loc cartea 11 elegii, cu o dedicaţie fastuoasa, dar bătrânul mamut, cu o mai mare experienţă la poeţi decât mine, pe loc a scos de sub pat o carte intitulată Fatras, pe care, cu un creion, mi-a făcut o dedicaţie şi un început de portret. Cartea, cum am sosit din Franţa, i-am dăruit-o Marcelei, pe care am iubit-o în taină ani de zile, cu scopul precis de a o impresiona, fapt pentru care mi-a şi comunicar că Jacques Prevert e un poet destul dc bun.
Reluând şirul de unde-î întrerupsesem, şeful dc trib a dat cep la o sticloanţă, care, spre mirarea noastră reciprocă s-a topit văzând cu ochii, ca si cum am fi participat amândoi la un fenomen O.Z.N. Cu bunătatea tipică a unui tată care trăise şi el, la rândul lui, emotivirâţile angelice care-mi cutremurau creierii şî pulmonii, mi-a dat o palmă de îmbărbătare pe spate şi mi-a sucit gâtul de lebădă spre biblioteca lui, care era compusă din trei rafturi mari.
- Cărţi dăruire de către prieteni de-ai mei, care le-au şi scris, nătângii, zise el. De-aldc Malratix şi de-altc alţii.
Văzându-mă că mă înţepenesc dc demnitate culturală, în timp cc cea de-a doua sticlă era pe sfârşite, m-a sucit dc umăr, spre un raft al nimănuia, de care atârna un monstru dc gelatină, producţie japoneză, de o rară fineţe, pentru educarea copiilor în spiritul popularului harakiri sau mai popularului sepuku.
- Dă-i un bobârnac, mi-a zis, dă-î un bobârnac!
l-am dat un bobârnac monstrului aceluia de gelatină, care atârna dc o sfoară ca odinioară Harcng, din celebra poezie Atârnai de un cui pe un zid, şi monstrul a intrat deodată într-o vibraţie totală, tremurându-i degetele sfârşite cu bile, picioarele sfârşite cu aripi, ochii sfârşiţi cu nevedere. Monstrul sacru de Jacques Prevert s-a uitat fix în ochii mei, şi a grongănir cu o voce din fundul pământului:
- Toie de vivre, joie de vivre (bucuria de a trăi, bucuria de-a
trăi !
Am râs dc ne-am spetit în timp ce cea de-a treia sticlă de whisky fusese sfârşită definitiv. S-a îndreptat spre subsolul său, deasupra căruia atârna celebra pictură, şi a scos deodată un maldăr dc colaje. Când le trăgea, am avut prezenţa de spirit sâ strig cât mă ţineau rărunchii!
- Cel mai marc poet roman de limbă latină, Alexandru Andriţoiu, care este şi redactorul-şef al celei mai vechi reviste române de cultură, „Familia", vă roagă să-i daţi un salut pentru
revista \
- S-a făcut, zise monstrul sacru, care pe loc desenă pe o hârtie luată la întâmplare o floricica, o dedicaţie călduroasă către poetul Andriţoiu si către revista „Familia".
- Ah, am zis eu uşurat că obţinusem salutul, sunteţi un poet generos! i-am spus.
- Ce pot, a ţipat el la mine, porcăriile astea de versuri crezi că sunt chiar poezie? m-a întrebat el brusc, cu o mirare copilărească.
804
NICHITA STANESCU
PROTA
805
- Aşa spuneri dumneavoastră? i-am răspuns. Sunt pur si simplu minunate, maestre!
-Salaud (derbedeule), mi-a spus, pă cine crezi tu câ minţi? Pă mine care sunt cei mai mare autor de colaje din Franţa?
A început să scoată colajele rând pe rând. Mă rog frumos, mă uitam la ele plin tle respect. F>a cât pe ce să-mi dăruiască o grămadă. Idiot, î-am refuzat pretinzând că nu mă pricep la colaje. Monstrul sacru s-a făcut vânăt. Mi-a zis:
- Ai zece son la rine?
- Am, i-am răspuns.
- F3agă-i repede în puşculiţa mea!
Spontan, scoase o cutie mare de lemn, îi deschise capacul şi îmi arară o tăietură prin care să pun moneda. Am pus-o, desi refuză sâ intre şi râmase verticală. Deodată, cutia a început sâ scâtrâie a broască cu lanţuri. O laba verile de guşter apăru ircmurândă, înhaţă moneda şi o azvârli într-un străfund de lemn, cutia închizâdu-se brusc, în timp ce monstrul sacru se prăpădea de râs.
Despre ce am discutat de taina poeziei n-am să vă spun niciodată, decât numai poate prin înfăptuirea poeziei. Douăzeci şi două dc ore am stat nedezlipiti ca fiul de tatăl său. Mi-a comunicat toată zestrea galilor, pe care o deţinea cu un desăvârşit calm al valorii. Am improvizat împreună poezii. Lungiţi pe şervetul podelii am ascultat pe discuri primele imprimări ale Edithei Piaf. A pomenit dc marea hu dragoste neîmplinită, dar mi-a spus să n-o spun si sâ n-o numesc, deci n-o spun şi n-o numesc.
După douăzeci si patru de ore, când ai noştri şi ai lor nu mai ştiau ce s-ar fi putut întâmpla cu noi si s-au interesat cu delicateţe, în fine, bătrânul leu m-a dus spre uşă. Uitasem cartea cu dedicaţie, paharul îl uitasem, dc nătâng, pe o canapea. Ştiind si acest tip de accident involuntar, cu lene a ridicat-o, a răsfoit-o în uşă, şi plecând mi-a citit un distih, înmânându-mi
după aceea cartea. în măsura în care mi-l citea îl traduceam în limba română, de aceea nu-mi mai aduc aminte originalul francez.
- „Gândeşti în culori? întrebă esteticianul.
- Dar în ce-oi fi vrând sâ gândesc? răspunse indianul."
Din emotivitate, am uitat să-l sărut si, poate, din emotivitate, a uitat sâ mă sărute. Punctul meu de fugă devenea mai bogat, punctul lui de fugă, mai melancolic.
Unul dintre cei mai fascinanţi bărbaţi pe care i-am cunoscut în existenta mea a fost Zaharia Stâncii, fie-i ţărâna uşoară şi memoria eternă, întocmai ca şi filosofului si sociologului Petre Pandrca, dacă nu mă înşel cumnat în epocă cu Pâtraşcanu, oameni nu prea suferiţi de către istorie, dar a căror simplă existentă a dat frumuseţe şi mândrie locului. Am avut tot timpul sentimentul că Zaharia Stancu a ţintit foarte mult la mine, după cum am avut întotdeauna sentimentul făţiş că Petre Pandrea chiar m-a iubit, ca dovadă că îmi trimitea aproape zilnic în ultima perioadă a vieţii lui, de la reşedinţa lui (Poiana Ţapului, dacă mi-aduc aminte corect) câte o lecţie de limba germană, compusă special pentru mine, în speranţa că, în tine, voi avea şi eu vreodată acces la filosofic, lecţii-scrisori însoţite întotdeauna de către un P.S. atât de lung si-atât de frisouat si nervos scris, în care judeca nemilos, dar cu măreţie, starea literaturii române contemporane. Ce uimire si ce fericire era când venea poştaşul, ce bucurie când bârbaiul cu chip de Hindenburg mă urechea pentru câte o poezie sau mă înălţa în slavă pentru vreo alta!
11 cunoscuse pe I îitler la Berlin, înainte de luarea puterii de către acesta, lucru care l-a determinat sâ ia o atitudine de stânga, atât în societatea vremii lui, cât şi în scrierile domniei-sale, nede/.icându-sc niciodată dc idealul umanist.
806
NICHITA STANESCU
PROZĂ
807
Fusese coleg cu Comclîu Zclea-Codreanu, pe care-1 descria amănunţit ca pe un om de grotă, instinctiv şi împotriva istoriei naturale a românilor. Ochii lui erau vituperos:, frumuseţea lui era falsă si srrict fizică, decăzută în noaptea unei gândiri pustiitoare.
Datorită lui Geo Bogza, l-am cunoscut pe Petre Pandrca. A fost cel mai mare dar pe care mi l-a făcut poetul, prezen-tându-mâ acestui om fără de seamăn. Venise în vizită la Geo Bogza acasă cam Ia aceeaşi oră când fusesem şi eu invitat. Avea o mână bandajată, dacă nu cumva chiar în ghips, si, văzându-mâ şi spunându-i Geo Bogza că am talent literar, s-a iluminat deodată la faţă, şi-a îndreptat coloana vertebrala, si a început sâ vorbească despre poezia românească cu o dragoste atât de penetrantă întocmai cum un căpcăun ar apăra-o pe Scufiţa Roşie de lupi.
Avea ceva de căpcăun în el. Un neam de uriaşi tandri şi cu suflet simplu, veniţi de-a dreptul din altă planetă pe aici, pe la noi. II cunoscuse personal pe Brâncuşi ceeacc pentru mine era un eveniment la fel de important ca si cum l-ar fi cunoscut personal pc Eminescu. 1 ,-am tras de limbă cât am putut, pentru că acel căpcăun cu mare bucurie se lăsa tras de limbă. De la gânduri la metafore reproduse cu o memorie fabuloasă, pe care poate numaî un Nicolae Iorga a avut-o, de la relatarea unor concepte filosofice şi estetice ale lui Brâncuşi până la unele hachiţe de temperament ori discrete amoruri, de la faptul câ îşi izolase aparatul de radio pe o laviţă sus, ca sâ nu fie atins de unde, până la pogorârea scurtă din pod pc o frânghie în lunecare iute, spre stupefacţia unui american care i-ar fi dat o avere pe-o statuie, dar, clin uluirea întâlnirii cu Brâncuşi, i-a dat două averi pc aceasta, pe statuie, de la proiectul unui templu comandat de un maharajah indian până la întâmplarea cu nişte grăniceri newyorkczi care i-au confundat opera cu nişte piese de schimb mecanice şi au pus pe ea impozit ca la motoare,
de la faptul câ şi-a donat prin testament atelierul drepr moştenire poporului român şi o minte cretină din epocă l-a refuzat ca aparţinând unui sculptor făcut să stârnească groaza în populaţie şi nimic mai mult, drept care statul francez, şi mai galanton, a luat din zbor acest minunat atelier şi îl conservă la Muzeul Pompidou, în fine, de la Petre Pandrea am aflat până şi ce gust aveau mămăliga si fasolea gătite de Brâncuşi cu propria lui mână, dragostea lui către Milarepa şi iubirea lui tandră si subţire de Mioriţa si de Toma Alimos.
Geo Bogza asculta aprobator, eu ascultam cu gura căscată, iar Brâncuşi însuşi se uita la noi pe fereastră, acolo, din Piaţa Cosmonauţilor, căţărat pe o scară de pompieri, ca sâ se amuze şi să vadă ce fel de dihănii cugetătoare suntem.
Petre Pandrea n-a fost numai un om de omenie, n-a fost numai un bun român, deci un om cu deschideri largi, umaniste, ci a fost şt un om cu o dragoste atât de mare în ci, încât niciodată nu i s-a răspuns pe măsură.
Actul de dragoste şi de pietate pe care îl fac acum fată de memoria lui Perre Pandrea mărturisesc că este infim faţă dc dragostea lui de oameni şi de destinul lor, socialismul.
Adevărata modestie niciodată nu poate fi confundată cu lipsa de demnitate, după cum adevărata bunătate sufletească, tipică pentru un spirit deschis, niciodată nu poate fi confundată cu prostia, cu ignoranţa sau cu individul uşor de dus de nas. Titu, tu nu ai avut norocul personal să îl cunoşti pe Zaharia Stancu. De aceea, neputând sâ tragi propriile tale concluzii din întâlnirea cu un om magnific, am să-ti spun câteva, la mâna a doua, ca sâ zic aşa, din cc am înţeles eu din umanitatea lui, dîn modul lui de a se mişca în social, din generozitatea lui măreaţă şi din egoismul iui discret. Iată ce am înţeles: adevărata
H08
NICHITA STANESCU
modestie niciodată mi poate fi confundată cu lipsa de demnitate.
Zaharia Stancu era un bărbat de o frumuseţe extraordinară. Suplu şi înalt, sprâncenat şi cu ochi pătrunzători, parcă ar fi fost săpat în piatră de Michelangelo, când l-a întruchipat pe David. Şchiopăta leneş dintr-un picior, ceea ce-i sporea eleganta staturii, cum poate odinioară lordul Byron printre englezoaice, şi, din blestem şi imitarie, hop şi eu prin Piaţa Amzei.
Era om curat, aproape că n-avea nevoie de săpun, bărbierit tot timpul şi tuns scurt. Simpla lui apariţie, însoţită de uriaşul lui prestigiu, te făcea sâ te ridici în picioare în modul cei mai natural. Ceea ce nu s-a înţeles niciodată din personalitatea lui Zaharia Stancu a fost faptul că era un om profund modest, dc o demnitate, însă, înaltă cât Carpaţii. O dată nu l-am văzut făcând aluzie ia vreun confrate de-al domniei sale, iar, odată, la el în birou, strigând la mine.
- Ce vrei?
Şi eu răspunzându-i:
-Aş vrea să-mi citiţi cu vocea dumneavoastră o poezie din tinereţe!
El mi-a citit-o pe loc ca şi cum ar fi fost rugămintea cea mai naturală de pe lume, izbucnind direct în plâns după ultimul vers.
fiecărui poet îi spunea în mod convingător că este mai talentat decât el şi pe fiecare prozator îl decreta mai profund decât pe sine însuşi. Avea o boierie pc care numai ţăranul român o poate avea sau pe care au avut-o din când în când domnii Ţării Româneşti. Avea un fel de harţag atât de sfânt, că nu te puteai dezlipi de el în timp ce te certa şi te făcea pral şi pulbere dacă-1 înfuriai pe drept. In felul său de rostire, din dragoste faţă de limba română şi dc posesivitate de pământ, ţărănească, când spunea o propoziţie sau o frază, o rostea pe
PROZA
rând de la trei ori până la douăzeci de ori în roate variantele posibile. Cam, de tipul:
- Dumneata ai venit să-mi calci inima în picioare! în picioare ai venit să-mi calci inima! Da, inima să mi-o calci în picioare ai venit dumneata!
Cam aşa se exercita harţagul, care creştea în ton şi în stil timp de câte o oră bună, care dura în cazul meu câte o oră pe sâprâmână, fix între cinci şi şase, vinerea, când îmi venea rândul, din pricină dc câte o eroare de tipar, căci eram şi redactor, şi corector, sau din pricină de câte o poezie „evazionistă" şi apărută în revista condusă de el, „Gazeta literară", căci eram în plin apus al realismului socialist. Ultimul scandal a fost monstruos. Dar să-ti spun, pe rând, datele ca să înţelegi omul şi opera.
Fiind elev al strălucitului profesor Alexandru Rosetti, editorul cel mai faimos dintre cele două războaie mondiale, căci toţi marii scriitori români îi sunt profund îndatoraţi, tipărind fără greş şi cu un gust infailibil tot ce era mai bun în România, sedus dc amorul său, de istoria limbii române, dc o marc modernitate şi destul de important în istoria lingvisticii noastre şi în lingvistica mondială, la un examen după legile rotacismului, perfect impuse de profesor studenţilor săi ca instrument de studiu, am compus o poezie, ca lucrare, aplicând toată ştiinţa savantului nostru asupra limbii române şi producând un text, care ntt are atestare în limba română din pricina faptului că în epocă nu se folosea decât slavona. încântat, profesorul, după consultarea textului, mi-a acordat nota maximă, nemaiavând nevoie să-mi pună nici o întrebare de specialitate. Poezia sc numea Propovedanie la îngropăciunea oamenilor morţi şi am publicat-o într-un ciclu dedicat mişcărilor ţărăneşti de la 1907, nu mai ţin bine minte dacă în revista „Tribuna" sau în „Gazeta literară".
810
NICHITA STANESCU
PROZĂ
811
Toarâ presa de epocă a luat atitudine împotriva acestei poezii scrise într-o limbă neatestată de documente, dar care suna atât de inteligibil de parcă ar fî spus-o ieri un ţăran. Colegul meu de redacţie Victor Kernbach, distins cărturar si poet subţire (nepot al poetului Gheorghe din Moldova) şi, mai presus de orice, posesor al integralei poeziilor Iu; Vinea, copiate de sine însuşi din presa în care au fost risipite, având drag de mine, a scris o scurtă notă de apărare a mea în „Gazeta literară". Sâ fî tot Fost prin anul 1957.
Zaharia Stancu, care nu se afla în tară, la sosire, văzând câ în „Gazeta literară" se atacă o opinie din întreaga presă, l-a chemat pe Victor Kernbach Ia el în birou, unde l-a ţinut o oră. După care acesta a ieşit cam palid si mi-a făcut cu ochiul. îmi venise rândul.
Zaharia Stancu mă aşrepra în picioare şi, furibund, s-a uitat la mine cum se uită un lup la o curcă plouată. H,u stăteam în poziţie de drepţi, lipit dc perete. A luat palid un creion lung, cred că marca Koh-i-Noor, căci era de culoare galbenă, pc dinafară, si l-a rupt brusc.
După care. uitându-se înfiorător Ia mine, ca la un om definitiv condamnat ia pieirc, a luat o călimară mare, plina de cerneală, în care era înfipt un toc cu [icnită, şi a lovit-o de covorul persan, de s-a lătir o pată de o jumătate de metru dc cerneală. După care, a dat cu pumnul într-un raft de opere complete de Mihai] Sadoveanu, care erau înşirate una peste alta, pe verticală, la el pe birou. După care, cu vocea lui inegalabilă, uitându-se la mine fix în ochi, în timp ce simţeam că leşin, a proferat împotriva mea o diatribă care conţinea de vreo douăzeci de ori repetarea fondului principal de cuvinte al limbii române, recitarea pe deasupra a dicţionarului Academici R.S.R. cât şi al lui I iktin, după care, într-un urlet înfiorător, care a făcut să zornăie ferestrele, şi-a descheiat cu mişcări leneşe nodul de Ia cravată, iar cămaşa lui albă, impecabilă, cu o singură
mişcare a rupt-o în două, izblndu-mă cu un nasture în frunte. După care, brusc, m-a întrebat că de fapt cum mâ cheamă. Dintr-o răsuflare, i-am spus numele întreg precum şi al tatălui, cât şi al mamei, cât şi data naşterii. După csrc m-a întrebat mai moale cam ce leafă iau cu pe lună.
- Două sute optzeci la chenzină, două sute optzeci la lichidare, am spus eu dintr-o răsuflare.
A pus mâna pe sonerie şl a apărut fermecătoarea noastră secretară Nelly Arsenescu. Ea purta în mână un ghem, ac şi atâ pentru cusutul nasturelui preşedintelui.
- Nelly, a urlat ca o fiară preşedintele la plăpânda noastră secretară lipită de tot dc perete, înţeleg că animalul ăsta poetic arc doar o jumătate de normă. De luna viitoare, să-I treci cu norma întreagă, adică 1 200 lei pc lună.
A trecut o clipă, după care a spus:
- Da, adică 1 200 de lei pe lună. După un timp, a mai repetat:
- Da. adică pc lună 1 200 de lei. Ieşi afară, a mai urlat el la mine, şi să nu te mai prind câ mai faci cu Kernbach porcării în revistele scriitorilor!
Victor Kernbach mă aştepta in cămăruţa noastră de redacţie, topit de curiozitate. Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost următoarea:
- Ţie cu cât ţi-a mărit, bă, salariul, că mie mi l-a mărit cu 800?
- Schimbarea lirerei B sau C sau a câta este. îţi propun, Ti tu, sâ cercetăm împreună importanţa dialogului între oameni care au de servit sinceritatea şi care, deci, în nici un fel (când te apucă nervii mâ întrerup! cu o întrebare), n-au dc servit omenirea. Aşa curn s-a săltat cu de |   la sine putere, din dialogul nostru, ideea câ însăşi natura,
812
NICHITA STĂNESCU
PROZĂ
813
uneori, nu corespunde naturii, şi această observaţiune fiind atât de obiectivă şi a amândurora, nu are nici autor măcar, ea fiind impersonală, am să te rog să accepţi poicmic starea ce comunicare nu ca pc o influenţă de la unui spre ai tuf, ci ca pe o mutare reciprocă la punctul dc fugă al înţelegerii. Influenta poate fi acceptată în artă numai până la nivelul înţelegerii profesiunii în artă, când fiecare îşi constituie propriile sa'e instrumente de cercetare care, din păcate, dar şi din fericire, în cazul artei, niciodată nu sunt identice de la artist la artist şi care, din păcate şi din fericire, nu suportă generalizarea decât pe treptele de început ale unei scări care se bifurcă apoi spre alte înălţimi, două, cred că sunt în acordul tău câ Influenţa îşi pierde rolul ei estetic, dar si etic, cedând locul unui alt tip de impact uman.
Să fiu mai clar şi sâ dau un exemplu mai aprop;at 6°, veridic: când doi oameni, chiar oameni, se întâlnesc în dialog, schimbul de experienţă umană dc orice tip făcut între el nu duce la asemuirea lor prin obedienţa unuia către altui, cî la îmbogăţirea reciprocă, prin schimbarea punctului de fugă ai amândurora, nesuptapus, ci, dimpotrivă, al fiecăruia în direcţia construcţiei sale proprii si a informatici sale genetice. Ideea de cor sau de duet este fericită numai în sensul extrem ele intim al familiei. Ideea câ omul poate f mai altul decât altul este o îmbogăţire a existentei, care durează ceva mai mult decât o clipă. Goethe, atunci când a spus: Opreşte-te, tu, clipă, o, cât de frumoasă eşti, a realizat o schimbare a punctului de fugă, în dialog cu existenţa, care, în aceeaşi secundă, îsi schimbă punctul ei singular dc fugă.
Mai acum câteva zile a venit la mine, izbit insesizabil de alcool, un tânăr teribilist care, după ce m-a negat ca „homo esteticus", ceea ce am acceptat pentru câ starea estetică e şi o stare de gust personal, a împins o unghie în inima mea, negându-mi etica.
- Cu ce îţi acoperi afirmaţia? i-am spus. Ce ai lucrat asupra pământului sau asupra cuvântului? l-am întrebat.
S-a uitat aburit la mine, mi-a declarat cu insolenţă că | Luceafărul eminescian nu-i spune nimic, după care a propus ţ. să-mi recite câteva poezii, spunând ostentativ că nu sunt ale lui. Nu erau nici rele, nici bune, dar una dintre ele avea o detestare solidară cu neexistenta.
Prietenul meu, chirurgul Martin Constantincscu, care până atunci contemplase cu mine monologul Incapabil sâ se transforme în dialog al insolentului june, prietenul meu Martin, care tocmai cu reintegrarea în existenţă se ocupă si numai pentru aceasta şl-a dedicat viaţa, brusc, s-a revoltat exclamând sec:
- Domnule, moartea este un fenomen respectabil, junele teribilist se evaporă din exces de inconsistenţă din
spiritul nostru, in mine, într-un anume unghi, se schimbase unghiul dc fugă spre un orizont mai larg al cunoaşterii. în Martin, brusc, se schimbase punctul de fugă spre un orizont mai larg ai eticii estetice.
Închei, f Itu, această scurtă profesiune de credinţă, atrăgând atenţia, în mod impersonal, câ dialogul care nu-şi pierde dialogul provoacă schimbări ale punctului de fugă într-un mod creativ. Dar, mă întorc şi zic, dialogul care stârneşte nelinişte nu este în dialog, nu are natura valorii, ci numai aceea a imixtiunii în valoare, a imposturii. Dacă vrei să dai foc unui templu grec si să devii celebru prin aceasta, grecii spiritului meu, ca şi grecii de odinioară, te vor condamna la uitare. Ţine minte numai ceea cc face parte din natură, deşi, uneori, însăşi natura nu este pc măsura proprie! ei naturi.
Zaharia Stancu, ca şi profesorul Nicolae Simache, de istorie, ce l-am avut în liceu, făcea parte din acel fel fundamental de
814
NICHITA STANESCU
PROZA
815
oameni pc care grecii antici îi numeau lampadofori. Iampado-forii, în decursul nopţii cunoaşterii, înmânau lampa din mână în mână spre zorii zilei. Sau cam aşa ceva.
De ia Zaharia, am primit lampa luminoasă a modestiei, însoţită cu cea luminoasă a mândriei. Modestia lui era personală, iar mândria lui era impersonală.
Acelaşi fenomen l-am resimţit acut şi la profesorul meu Kicolae Simache şi la marele nostru matematician Grigore Moisil, cu care, de mai multe ori am avut cinstea sâ stau ochi în ochi şi să vorbesc dc cu seară până mai spre adâcul nopţii despre unele şi altele de-ale poeziei si de-alc matematicii.
în Piaţa Cosmonauţilor de astăzi, era un restaurant discret al Academiei şi al profesorilor universitari, unde tot Geo Bogza mă dusese de câteva ori şi unde, spre fericirea mea, făcusem cunoştinţă cu magnificul om Grigore Moisil. Logica gândirii şi fluxul tandreţii în comunicare ale lui Grigore Moisil aveau o natură unică a desăvârşitului calm al valorilor, un anume olimpianism plin de confort intelectual, un zâmbet de Giocondă, pc care ţî-l acordă o piatră numită Himalaya. Nu cred că un om ca Grigore Moisil a murit. Eram atât de mândru de prietenia pe care mi-o acorda din când în când, încât eu însumi devenisem în acea perioadă un om mai înţelept, mai calm şi mai lampadofor. Dialogul uman are în el ceva măreţ şi ceva amăgitor. Măreţ are din punct de vedere al esteticii de care vorbesc tot timpul. Măreţia lui constă în faptul contradicţiilor de natură dialectică pe care le comportă orice dialog, deci al implicării fiecăruia în existentul secundei. Amăgitor în aceea că dialogul refuză singurătatea meditativă, propunând secunda mai presus dc timp.
în cazul, totuşi, al dialogului, şi numai în cazul dialogului, se produce fenomenul de influenţă, care, gândit mai profund, se schimbă în dubla mutare a punctului de fugă.
In cazul meditaţiei şi al monologului, al singurătăţii total gânditoare, totuşi, şi acolo se schimbă punctul de fugă.
In sensul autoinfluenţei a insului propriu asupra Insului propriu sau, dacă-mi îngăduieşfi să mă autocitez cu o frază scrisă mai la tinereţe, în 11 elegii,
însuşi pe însuşi se lasă
ca o neagră ninsoare, de greu.
ideea timpului nu poate fi concepută, ca şi ideea cuvântului, în cazul timpului numindu-se secundă. Aşa cum gândirea c făcută din cuvinte şi cuvântul e făcut din litere, literele cuvântului ce exprimă timpul se numesc secunde.
Punctul de fugă niciodată nu apare la nivelul total, c! la nivelul imediat inferior revelaţiei totului. Adică, în cazul gândirii, la nivelul cuvântului, sau chiar mai jos, la nivelul literei, iar în cazul timpului, ia nivelul orei sau, în cazul mai de jos, al secundei. între cuvânt şî timp, nu există aproape nici o deosebire semantică. Timpul este principalul produs al materiei. Accelerarea şi încetinirea timpului exterior sau interior e similara cu translaţia de la postulat la teorie. In acest sens, Antimetafizică nu este o negare a metafizicii, ci o afirmare a proprietăţii materiei fată de timp şi gândire. Abordarea din acest punct a realului obiectiv şi a realului imaginar caută să fie în gândirea noastră o contribuţie la gândirea marxistă, care s-a ocupat mai puţin de zona de vârf a esteticii, concepută ca ultima concluzie a zonei etice.
Antimetafizică, după cum cititorul poate vedea, are nenumărate schimbări de punct de fugă. în primul rând, cele dintre interlocutorii care semnează cartea, în temporalele şi sacadatele schimbări de unghi în abordarea speciei şi a existenţei din punct de vedere uman.
816
NICHITA STANESCU
PROZĂ
817
Aurelian Titu Dumitrescu o numeşte pe cont propriu roman pe viu, în schimbarea punctului lui de fugă, eu o numesc demers dialectic implicat în estetică, din punct de vedere ai schimbării unghiului meu de fugă.
Ceea ce ne dorim amândoi cu ardoare este ca fenomenul acestei lucrări să nu fie asemănător cu fenomenele produse în laborator, lî dorim viu, cum îl numeşte Titu, şî dialectic, cum îl doresc eu, într-un singur cuvânt, materialist-dialectic.
N-am întâlnit niciodată un om mai sensibil, cu o exprimare a sufletului lui atât de directă, de cordială şi de jucară, ca marele poet sovietic Evgheni Evtusenko. Mai înalt cu o palmă decât mine, care eu sunt foarte înalt, mai slab decât mine, care eu sunt mai urs decât el, mai guraliv decât mine, care sunt guraliv, schimbându-şi trăsăturile feţei după fiecare sentiment în parte, spre diferenţă de mine, care îmi schimb trăsăturile chipului numai după amărâtul râsu-plânsu, în fine, de aceeaşi vârstă ca şi mine şi absolut plăcut ca om.
Eram la Struga, în Iugoslavia, cu ani în urmă, să tot fie zece ani buni de atunci, la un festival internaţional de poezie, împreună cu poetul Cezar Baltag, minunatul poet şî dragul meu prieten dîntotdeauna. Fusesem ales sâ citesc împreună cu F.vgheni Evtusenko poezii in biserica Sfântului Clement, monument istoric de o rară frumuseţe medievală.
El a citit o poezie de o neasemuită frumuseţe a limbii, în care limba hu natală, rusa, pur şi simplu cânta minunat, amintind de stepă si de dulceaţa sufletului femeii ruse.
Eu am citit o poezie bizuită pe fondul latin al limbii româneşti, întitulată Elegia a doua. Getica şi dedicată marelui istoric Vasile Pârvan. Ca doi draci am făcut înainte şi un pariu asupra poeziei Salul negru, că cine a scris-o. Eu am primit ceva
mai multe aplauze decât el la poezie, deşi, după părerea mea intimă, poezia lui era ceva mai bună decât a mea, ca realizare.
Culmea, am câştigat şi pariul pus între noi doi pe cinci sticle de şampanie, în legătură cu autorul poemului Şalul negru. El a venit maiestuos, la noi în cameră, seara, stăteam în aceeaşi cameră la hotel cu Cezar Baltag, unde, în mod discret, şi cu îl aşteptam tot cu cinci sticle de şampanie. După pupăturile de rigoare (mi-aduc aminte, avea un splendid pulover care, pe piept, avea numai patru mari pătrate, două albe, două negre}, deci după pupăturile de rigoare, uitând cu desăvârşire să mai luăm masa de seară, căci el îşi dăduse toată diurna pe sticlele de şampanie, lucru care îl făcusem şi eu, cam pe la a şaptea sticlă sau a opta sticlă de şampanie, el mi-a zs că eu scriu poezie hermetîcă. Ea care, eu i-am răspuns că nu e adevărat, câ el scrie poezie hermeticâ. la care poetul Cezar Baltag, care, din pri::e-nic, ne era şi tălmaci, cunoscând bine limba rusa, încerca să înmoaie toate nuanţele cuvântului hennetism între noi doi, care nu ne dam deloc bătuţi. Pe la a zecea sticlă de şampanie, demni ca doî conţi, ne-am dat spate în spate şi am făcut câte zece paşi în vederea unui duel, uitând câ nu aveam pistoale, urmând să ne fie martor Cezar Baltag. Numai dinrr-o întâmplare eu n-am căzut direct de pe balcon, care era la vreo şapte paşi de mine, şi nu m-am prăbuşit direct de la etajul patru, numai dintr-o întâmplare Evgheni n-a izbit uşa din faţă cu pieptul, fiind deschisă.
A doua zi, delegaţiile noastre s-au întors acasă şi n-am apucat sâ ne sărutăm la plecare. Nici n-am ajuns bine în tară şi, părându-mi râu câ l-am făcut poet hermetic pe Evtusenko, I i-am tradus, cu tot talentul cc-1 aveam eu în acea epocă, I frumoasa lui poezie citită la Clement, care a şi apărut cu viteză într-o revistă literară de-a noastră, iar el, cam în acelaşi timp, într-o revistă literară sovietică, într-un interviu, a declarat că poezia mea Elegia a doua, Getica i-a plăcut deosebit de mult.
818
NlCHl'lA STANESCU
Cane Dumnezeu a inventai termenul acesta de hermerism din care ne-am certat şi după care amândurora ne-a părut râu? Mi-e cât se poate de clar că hermetismul niciodată nu poate rupe prietenia între doi poeţi, chiar dacă au băut şi ei la o adică puţină şampanie. Acum, când sunt cu mult mai matur decât atunci, îmi dau scama câ dialogul ne era absolut necesar ca să ne putem stima ulterior mai profund şi mai gingaş.
Cc mai faci, Jenia Evtusenko: Mi-e dor de tine!
De bună seamă că punctul tle tugă nu este un punct cu picioare sî nici măcar nu are natura alergătorului la Marachon si nici asemuire cu intersecţia dintre două trepte (trepte în sensul de linii), nici cu Teorema lui Piragora si nici cu omida miriapodă, urmând a se transforma într-un zigzag de fluture. Uneori, schimbarea punctului dc fuga poate sâ se provoace dintr-o stare de graţie. Xu am încercat să dau o definiţie stării de graţie şi nici n-am să încerc s-o dau, pentru că ea ţine de însuşi faptul mirabii al propriei noastre existenţe. A dat-o, într-un mod naiv si subtil totodată, Cîrlova, Land, gândind în sinea lui câ l-ar imita pe Lamartine în poezia ruinelor, ca şi minunatul Heliade Răduîcscu, care, de asemenea, se prefăcea că traduce din Lamartine - acest lamartine, la rândul lui, un om de bine din Franţa de pe timpuri - în care boierii români îşi cheltuiau averile - acest Lamartine deci, mimoză senzitivă a epocii, mimând paloarea ofticii, înlocuind pe arheologi cu nişte plimbări prin case dărâmate ceva mai nou de prin Parisul vesel - dar, ce s-o mai lungesc, câ după o frază atât de lungă, aproape câ-i uit începutul - starea dc graţie fusese definită pur şî simplu de sublocotenentul Cîrlova în chipul următor:
O, ziduri triste, totuşi voi aveţi un ce plăcut!,
PROZA
81')
iar colegul său mai vârstnic şi maestrul meu Heliade Rădulescu traducea versul franţuzesc al lui Lamartine:
Salut hois des forets qui l'automiics! (sic!)
prîn
Sărutare, lemne triste Ce verzi-galbene-nnegriţi!
Nişte scumpi amândoi! Habar n-aveau derbedii câ, în aceste versuri, îsi în trecuseră cu un bot de cal maestrul.
Dcsi starea de gratie jiu apare tot timpul in individ, atunci când ea apare, depăşeşte cu mult posibilitatea cuvântului de a exprima, iar evocarea (ah, ce-aş săruta si eu în primăvara asta o adolescentă, dar şchiop cum sunt, si legat cu funia de piciorul patului, si cuprins de o înţelepciune care trebuie să-mi domolească avântul liric al versului, mă tem că n-am sâ mai apuc să sărut vreodată vreo adolescentă, decât numai cu ochii şi de la o mare distanţă ocrotitoare), iar evocarea niciodată nu se mai sprijină decât pe un sentiment. Evul Mediu devine de zahăr ars, iar perfectul si imperfectul, perfectul compus si mai-mult-ci-perfecuil existentei mele devin solubile inu-o lacrimă sau într-un surâs.
Ce noroc am avut s-o întâlnesc pe marca poetă iugoslava şi a F.uropei, in genere, Desanku Maximovici, a cărei minte şi sensibilitate fac în permanenţă o aură în jurul suavei ei fiinţe. Mi-a îngăduit s-o sărut pe obraz şi mi-a aurit obrazul sârutân-du-mi-1. Cai o nespusă delicateţe, mî-a lăudat unele versuri ale mele traduse în limba sârbă, la care m-am grăbit să-i citesc câteva poezii traduse de mine din opera domniei sale în limba română, cu precădere acel distih unic:
Nu mă lăsaţi niciodată singură lângă un bărbat care cântă.
820
NICHITA STANESCU
rROZA
821
M-a cinstit venind, în iugoslavia, ia Belgrad, ia careva întâlniri aie mele cu scriitorii sârbi si croaţi, ea fiind considerată de către scriitori ca regină absolută si având o autoritate tandră, de [latură unică. Nu pot sâ uit câ, la una dintre întâlniri, la care au participat majoritatea celor mai de seamă poeţi sârbi şi croaii {luasem un premiu iugoslav, la Struga, iar, !a Belgrad, aşa au înţeles sâ mâ stimeze pe mine, şi, prin mine, poezia română, poeţii), Desanka, deodată, s-a ridicat în picioare.
- 3a cântaţi un cânrec invitatului nostru!
După care, sala, după tonul dat de Desanka, a cântat un minunat cântec popular de pe acele meleaguri. Am simţit că mi se opreşte inima de emoţie Mi-am propus sâ gândesc la cele mai rele lucruri din lume, numai ca să nu plâng şi să mâ vadă gazdele plângând de emoţie (ce prostie, ca şi cum ar fi o ruşine sâ plângi de emoţie!). Cu aceeaşi autoritate unică şi plină de tandreţe, Desanka mi-a zis:
- Cântâ-ne un cântec dc la tine de-acasă!
Ku n-am avut norocul niciodată sâ am voce, dar stiu o mulţime de doine şi de ţipurituri de-ale noastre. Am începui să cânt o doină de la Ploieşti, dar, sîmţîndu-mă privit de două sute dc perechi de ochi şi ascultat cu atenţie de tot atâtea sute de perechi de urechi, pe la jumătatea doinei, mi-a dispărut pur şi simplu glasul, dar am continuat să cânt doina, mişcând din buze, dintr-o stranie inerţie Toţi fiind scriitori, au crezut câ le-am cântat ceva unic, o doină care jumătate se cântă cântat şi jumătate, mut. N-am putut să le întrerup bucuria şi solidaritatea lor cu mine, spunându-le că se poate cânta şi aşa, dar, că, îndeobşte, ea este deja cântată.
Ca să vezi cum se naşte un gest scenic dinir-o situaţie reală, din încercarea de a-ţi frânge emoţia firească atunci când te afli în fata uni public pe care îl stârneşti. Am sâ încerc să-ţi relatez cât se poate de corect cum s-a născut gestul scenic si, pentru
câ precis am să uit la sfârşitul relatării să-ţi spun, îti spun chiar acum că l-am repetat în condiţii similare si la mitic acasă, izbutind să dau trup erectului sincer de cordialitate dintre poet si sală, atunci când ea se naşte spontan, emotiv şi rctuzâ din exces de emotivitate cuvântul. E cât se poate de clar câ a treia oară n-o să-l mai încerc pentru că el si-ar putea pierde sinceritatea şi, prin premeditare, ar putea sâ devină dizgraţios de cabotin. Ha, bătrâne, ha! Abia acum începe confesia să fie adevărată în ceea ce mă priveşte (strict pentru mine), pentru că abia acum ea începe să devină pe bune o confesiune de idei, iar nu o amintire despre o bubă.
Sâ incerc să descriu fenomenul: când au început sa mâ aplaude atât de puternic scriitorii, printre care desluşeam unii foarte cunoscuţi, atât în Iugoslavia, cât şi pe alte meridiane, in urma interpretării doinei, am simţit că nu mai îmi pot stăpâni lacrimile.
- Ce pisica Penelopei? mi-am zis.
Şi atunci, cum eram pe scenă în picioare, m-am întors cu spatele spre ei. Intr-o secundă, aplauzele au încetat, după care eu m-am întors brusc calmat si le-am strigat:
- M-am întors cu spatele la voi ca sâ vedeţi cum îmi cresc aripile!
Au izbucnit în urate şi aplauze, de era sâ ne cadă tavanul la toţi în cap. îmi dispăruseră lacrimile din ochi. Ec-am surâs perfid, întocmai ca perfidul Albion, şi le-am zis în gând:
- Cozonacul vostru, astăzi şi mâine! (înjurătură de dragoste si de admiraţie, cum m-a învăţat tata), ce, credeaţi că am măduva mai moale decât a voastră?!
Desanka, singura care pricepuse dintr-un foc toată întâmplarea, mi-a făcut cu degetul ca profesoara dirigintă care acordă elevului nora U), dar îi sugerează câ e loc şi pentru mai bine
Am avut cinstea să fiu invitat acasă la Desanka, unde am avut sentimentul că sunt invitat la o recepţie dată de Măria
822
NICHITA STĂNESCU
PRO/A
823
Tereza. Toc cc e mai valoros în literatura iugoslavă şi europeană între cele două războaie mondiale a lăsat în casa Desankâi câte o reverenţă, fie în chipul unui tablou, al unui desen, al unei compoziţii, unei sculpturi, text criric, în carte, dedicat Desankâi ere. etc.
M-am simţit atât de bine la această mare europeană poetâ, încât amintirile mele alb-ncgru, toate s-au transformat în amintiri în sepia. Şinele împăcat cu propriul său sine atestă măreţia definitivă a stării de spirit creative. Punctul de fugă muteşte. Gândurile nu mai răsar ca ciupercile după ploaie, ci ca munţii după facerea lumii. Mâ gândesc cu o profundă dragoste si o profundă stimă la Dcsanka Maximovici si, de câte ori scriu câte o poezie de dragoste, mă gândesc la ca cu gândul câ ar putea sâ-i placă şi cu gândul imediat că, dacă ceva nu bar place, sâ şterg cu iuţeală şi cu roşeaţă în obraji. O mândreţe de femeie si de om, Dcsanka Maximovici!
Ies - şi continuare. Niciodată, nimeni nu s-a gândit la făptui că poetul, dacă el este poet chiar adevărat, este cea mai profundă rădăcină a patriei. Am mai spus o dată şi o repet la infinit:
O ţară fără poezie este o ţară fără istorie.
Din nefericire, aşa cum istoria, uneori, este falsificată, şi poezia, uneori, este mimată. Ce durere! Ce profundă tragedie este aceea dc a înţelege că unii oameni şi-au trăit viaţa de pomană!
Agonia, însingurarea de tine însuti spre un înţeles, deşi asemuitoare piliturii de fier pc orbite în jurul magnetului, cum remarca Lucian Raicu, ca şi eu însumi, în discutarea geniului poetic al lui Nicolae Labiş, deci... Ia, ia şi tu aceste trei cireşe!
- E pentru prima oară în an, când mănânc cireşe. Trebuie să-mi pun un gând bun.
- Exact în acelaşi timp spuneam aceleaşi lucruri.
- La ce ce-ai gâdit tu, Titu?
- Să mă iubească mioara! Tu hi ce te-ai gândit?
- Bătrâne, zic eu, care dintre cei doi ei sâ zic eu ca să mă iubească Mioriţa nu mi-ar prinde bine, dar dacă te va iubi pe tine mioara, cum m-am rugat, precis că mă va iubi şi pe mine, care nu te-am rugat încă, să-ţi urez, adică acea femeie eternă, cum ar zice Tudor Arghezi, pe care îl şi nu-1 iubesc de trei ori:
Logodnică de-a pururi, soţie niciodată!
Ştia câte ceva, acest mahalagiu al cuvintelor!
... a piliturii de fier în jurul magnetului este o porcărie fixă. Acum îţi spun o frază grozavă: Mai bine să sufăr ca trubadurii de o femeie mioriţă descrisă minunat şi pe care n-am văzut-o, decât să sufăr de cântec ca de o femeie văzută. Trebuie justificaţi poeţii!
Marin Preda trebuia să fie poet după câte femei s-au purtat nedemn cu demnitatea lui. Era atât de neliniştit, încât mâ şi mir câ trăda inefabilul pentru epic. Nu puteai să dormi noaptea din pricina sensibilităţii lui. Scârţia neuns pe osia lumii cum greierii scârţâie pe verdele nevăzut al ierbii în timp dc noapte. Mai nimeni nu l-a înţeles, cât timp trăia. Avea nişte sprâncene zburlite cum insecta numită cosaş sare deasupra de iarbă, zbârnâind, atâta doar că el sărea peste inteligenta obişnuită, scânteind.
Colega şi prietena mea Măria Luiza Cristescu m-a trezit din somn, înţclegându-mi firea şi pregătindu-mâ. Ea mi-a spus prin telefon, repezit:
- Nichita, nu te speria şi nu muri! Din nefericire, a murit şi pentru tine, azi-noapte, Marin Preda!
Am căzut cu telefonul în braţe. Deodată, m-am simţit profund vinovat. Dacă Preda ar fi trăit, aş fi putut să-mi iau revanşa de boxer semantic asupra lui. Murind brusc, m-a descalificat, azvârlindii-mă în nişte lacrimi plânse de un ochi mai uriaş decât cel cu care văd eu natura lucrurilor.
824
NICHITA STANESCU
PROZĂ
825
Ca fiinţă, era gingaş şi rău. Zvârlea în vorbire păsările ca pe o mitică a câmpului. E unicul caz din timpul existenţei mele în care am remarcat cum nefericirea personală se transformă în inteligenţă. Precis că el nu a fost un sfânt. Sfinţii mărturisesc revelaţia. Precis câ el a avut cheia existenţei revelaţiei.
îndeobşte, el era tăcut, iar, adeseori, taciturn şi neconfesiv. A mărturisi stării tragice de a fi că nu o iubeşti este un exces de zel, dc unde şi discreţia sa mută. Preda a fost un ţăran ce şi-a confundat durerea cu secera si bucuria cu ploaia. Niciodată n-a avut sentimentul prieteniei, ci numai curiozitatea ei. Era o fire lunară, dar atât de suspicioasă în acelaşi timp al răsăritului de lună, încât negrul de sub unghiile lui crescânde îl confunda cu provocarea morţii. Este atât de viu în mintea mea plină de vocabule, încât am început să vorbesc de unul singur ca şi cum aş dialoga cu el. Mare prozator coincident pe un om supus trecerii timpului!
Mai vreau să spun un lucru despre Marin Preda: în existenţă, a fost identic cu Urmuz, dar nu stiu din ce umilinţă n-a atacat el moara dc vânt, ci s-a schimbat el însuşi într-o moară de vânt atacată. Cât despre porci, silence!
Prietenia nu suportă mediocritatea. Doi prieteni se întâlnesc sau când unul dintre ei are o durere, sau când amândoi au o durere, sau când unul are o bucurie, sau când amândoi au o bucurie, sau când amândoi au un ideal măreţ şi, după propriile lor puteri, încearcă să opună metafizicii Antimetafizică.
în ceea ce mă priveşte şi pe mine, şi pe prietenul meu Titu, nu drepturile pe care le primim pe muncă ne interesează, în primul rând, ci dreptul la muncă, iar, în cazul nostru, dreptul la munca literară, care, cum vedeţi, stimate cititorule, ne este asigurat.
N-am pomenit niciodată în viaţa mea un scriitor mai contestat în mii de feluri, varii, pe nimeni altul decât pe marele
nostru prozator Eugen Barbu. Nu am căderea să discut despre opera lui, dar romanul Groapa, romanul Princepele şi romanul Săptămâ?ia nebunilor, orb să fii să nu vezi câ sunt piscuri. Dar vorba aia:
„Nalţi îs plopii, dar tot îi caca ciorile!"
Am avut diferite prilejuri să-l cunosc pe Eugen Barbu, încă de când eram tânăr poet până în ziua de astăzi, când sunt tot tânăr poet. F. un om fermecător. Profund emotiv, galanton până aproape de generozitate. Când era tânăr, era adorat de către toti colegii săi. Eu cred că s-au grăbit unii prea iure sâ-i jignească sensibilitatea şi atunci, deodată, s-a îmbrăcat în armură şi, în ioc de lance, a plecat la turnir cu un tun în mâna dreaptă. Eminescu, odinioară, la Viena, îşi aducea aminte de sine însuşi: „Subsuori cu Schopenhauer". Şî Eugen Barbu, câteodată, este la subsuori cu un tanc rămas din timpul primului război mondial. Blând şi belicos în acelaşi timp, afurisit şi tandru, cocoş şi mierlă, nedrept şi drept şi, la urma urmelor, un om pur şi simplu, de-am mai fi încă o dată răsfăţat de grija confraţilor care si-au pierdut puterea de a mai răsfăţa, bănuiesc că, din pamfletar (mă refer numai la o parte a activităţii lui ziaristice), s-ar transforma pe nebăgate de seamă în poet romantic.
De altfel, Eugen Barbu, după părerea mea, este un poet romantic, căruia îi lipsesc, însă, plopii fără soţ. Vecinii lui nu-1 recunosc, dar eu îl recunosc. Oare?
Inovaţia nu se face făcând copacul cu frunzele în jos şi cu rădăcinile în sus, ci schimbându-i pământul de dedesubt şi cerul de deasupra. Acest sentiment l-am avut când l-am văzut pe Auden, care avea un chip aidoma tuturor tranşeelor din cele două războaie mondiale şi un suflet întocmai şi la timp ca Porumbelul păcii al lui Picasso.
Boşorogul american tras spre Anglia sau invers, englez tras spre America, cred câ fusese părăsit pe o şosea de însuşi Walt
826
NICHITA STANESCU
PROZĂ
82?
Whitman şi, din aceasrâ pricină, era destul de drăgăstos cu orice. Pupa fără deosebire copacii, paharele şi poeţii. Odată, l-am văzut, luase microfonul drept o negresă şi începuse sâ-i facă curte. Era {habar n-ai, Titu, cât de râu îmi pare că spun, era, iar nu este, căci merita să trăiască şi trupul Iui cât nemuritorul Iui vers), deci, era nemaipomenit de liber în gesticulaţie şi neobişnuit de canonic, aproape dogmatic, în felul Iui de a gândi înlăuntrul sinelui său. Vreo două seri nu ne-am dezlipit defel unul de altul. M a şi invitat direct din Londra sa plecăm într-un elicopter în Elveţia, unde pretindea câ ar avea
0 vilă si că stia sâ gătească o friptură în stil argentinian. Mi-era cât se poate de clar câ nu se poate zbura cu un elicopter atât de lungă distanţă şi-mi era câr se poate de clar că trebuia sâ mâ întorc cât mai iute la Bucureşti, unde eram îndrăgostit mort-chior de Mona Lisa mea personală, care, din aşteptare să
1 se întoarcă bărbatul acasă, îşi schimbase surâsul în rânjet.
Mi-cra absolut cât se poate de clar câ şi eu am castele în Spania, câ l-aş fi putut invita pe o libelulă pe scumpul deAudcn sâ mâncăm împreuna o friptură antropofagă a cărei reţetă o ştiam de la mama.
Mâi, Titu, dacă m-aş schimba eu în prozator numai pentru faptul că ai scris un ciclu de poezii mai bune decât ale inele ?! Ca poet, până acum, avusesem un comportament destul de civil. Ce vrei, sâ mâ mănânce de viu confraţii mei, şi până la urmă, sâ mă dea cu capul de valurile mării ca pe Odiseu, Honier?
Auden era un bărbat minunat. Nu mai avea nimic de pierdut din cele lumeşti. De aceea, era de o imensă blândeţe şi, bănuiesc eu, câ şi eu, la rândul meu, fără să mă compar cu el, am acelaşi ideal de viaţă, adică: sâ te naşti ca un câine, dar să mori ca un leu! Deci, Auden avea o opţiune pentru umanism, dc o extremă forţă de convingere. Ne-am spus şi versuri reciproc, amândoi autotraducându-ne într-o franceză tipică de dicţionar. Eu, ca să mâ dau mare, el ca si fiind mare.
N-am să uit niciodată în viaţa mea personalitatea distinsă, care aproape avea o aură de umanism în jurul ei, a lui Auden, şi cum m-a cercetat el pe îndelete si cu o curiozitate a speciei, iar nu cu a individului, la Elizabeth-Hall unde recitasem unei săli uriaşe si arhipline, spunând mai înainte câ fac acest lucru de drag de limba română şi de frumuseţea ei, ce crezi, Titu, că puteam să recit?
— Mioriţa!
-Auden a ţâşnit şi m-a strâns în braţe mai multe minute. Seara, când stam împreună cap în cap şi mistuiam rosturi de-ale poeziei, i-am spus că m-a marcat nespus de mult îmbrăţişarea lui.
- Bineînţeles, mi-a răspuns cl, în primul rând, suna poezia ta mai frumos decât limba spaniolă, mai apoi te filmau vreo patru sau cinci posturi de televiziune. Cum să nu mi se vadă şi mie chipul? Cc, tu nu ţii la tine, că şi eu ţin la mine?!
Nu această şmecherie copilăreasca m-a făcut să-l iubesc, ci sinceritatea lui. Adeseori, mâ gândesc sâ învăţ limba engleză numai dedtagsă-1 traduc pe Auden in limba română, pentru câ ce mi-a spus cl în franceză şi ce am citit eu din traducerile Iul în limba franceză si în limba română mi se pare a fi numai o iluzie despre poezia lui profundă şi măreaţă.
Dorinţa de a trăi este antimetafizică.
Din cap în cap se face cultura, iar nu din mână Ia mână. Umbra poetului, ce a lăsat el scris pe hârtie, pe tablouri, pc pietre, pe sunete. Mai întâi de toate, trebuie tu însuţi sâ fii poet în orice fel de a fi al tău. Abia după aceea umbra ta se numeşte opera ta. O idee care are şi caracter si, pe deasupra, ţi-o pui în faţă, când răsare soarele, dis-de-dimineaţâ, o să vezi ce umbră lungă lasă în spatele ei. Artistul adevărat, când îşi taie cu foarfecă unghiile, acele mici semilune osoase, care sunt terminaţia muncii, adică a mâinii, risipeşte pe podea sau pe iarbă versuri.
828
NICHITA STANESCU
PROZA
829
A gândi mi-apare a fi, imediat după verbul a ara - arare, cea mai de seamă muncă. A ucide un om este o crimă. A ucide o idee este o Hiroşimă.
Artistul este singurul care mai aminteşte de specie. EI poate fi confundat cu orice lucru al naturii nu numai din nevedere, dar şi din pricina firescului Iui. El niciodată nu va gândi războiul dintre două sate altfel decât ca războiul dintre două stele.
Homer, în Iliadtt, descriind mânia, iar nu iubirea şi nu prietenia, a ridicat în imaginaţiune războiul dintre două sate greceşti şi, culmea, antice, la înălţimea iubirii dintre doi sori. Ce limbariţâ aveau şi grecii, Doamne, ce limbariţâ!
E drept că războiul lui Homer fusese lung, iar, în înţeles, cu mult mai lung decât cele două războaie mondiale.
Titu, ai văzut vreodată un disc al lui Newton?
- In diferite manuale de fizică.
- Discul lui Newton este un disc pe care sunt trecute toate culorile şi este înţepat la mijloc întocmai ca un disc de muzică uşoară sau de simfonii ale kn Beethoven, care, din exces de oficializare, cu Imnul lui al bucuriei cu tot, a devenit neinteresant.
Când eram copil, şi, în acelaşi timp, elev de liceu, ceea ce ştii după tine că era aidoma unei dureri, profesorul nostru de fizică ne arătase un disc al lui Newton pus pe un plafon al fizicii de epocă, învârtise de o manivelă şi discul cu toate culorile înscrise pe el devenise brusc alb.
Când sc învârteşte foarte iute în jurul lui însuşi, artistul e alb. Când stă, curg din el toate culorile luminii, ca nişte lacrimi. Fercşte-te, Titu, de prisme! Ele îţi vor dezamăgi lumina, schimbând-o într-un curcubeu de culori. Fir-ar să fie ea de piramidă! Ce prismă o mai fi şi asta? Şi pentru cine? Deocamdată, fiind încă în viată şi apt de a mă îndrăgosti, dragă Titu, ţi-aş zice că orice om îndrăgostit dacă are gândul şi destinul artei, trebuie foarte iute să-şi transforme îndrăgostirea în dragoste, cuvântul — în frază, versul — în poezie, şi, dacă poate să se
lipsească de concretul de a fi îndrăgostit, să-si transforme poezia în operă, ceea ce ar însemna tui început îndepărtat al iubirii.
Caută si tu sâ nu te jigneşti decât pe tine însuţi şi cât mai puţin pe ceilalţi! Amândoi ne-am născut ca doi câini, dar tindem să murim ca nişte lei. Deşi cel mai bine ar fi să mori ca un elefant! Ei au si păduri pe care tc rup, şi cimitire pe care nu le pângăreşte nimenea. Despre ziua de astăzi, te asigur că mâ simt extraordinar de bine. Despre ziua de ieri, nu am ştire, nu-ţi pot scrie absolut nimic.
A gândi este cea mai minunată formă a muncii, iar a gândi cu justeţe este însuşi dreptul de a-ţi nota propria ta existenţă.
Cu drag, al tău coleg, Nichita.
Despre Vasko Popa zic de bine, de foarte bine şi chiar de extrem de toarte bine. Prierenia noastră s-a stins nu datorită lui, nici datorită mie, ci datorită amândurora. Faptul că i-am tradus versurile în limba română a fost o mare fericire pentru mine. Am locuit în casa lui câtva timp, m-a sprijinit sâ-i traduc versurile în limba română, cred că am început sâ-l uit ca om, ţinându-i minte pe deasupra versurile lui de întâia mărime. Dar pentru câ Vasko este, totuşi, un fermecător şi eu sunt extrem de supărat pe el numai din pricini personale, nu mâ împiedică caracterul, deşi nu-mi mai dă brânci inima ca s-o spun pe cinstea versurilor mele câ este unul dintre cei mai de seama poeţi contemporani. Ar fi cel mai mare poet Vasko, dacă n-ar avea atâta grijă să fie cel mai mare poet. Cum mi-a spus el când ne-am văzut la expoziţia cărţii iugoslave că un mare poet poate să şi greşească, la expoziţia viitoare a cărţilor româneşti o sâ-i dau replica pe care, din respect, nu i-am dat-o atunci:
- Care dintre noi doi?
El ar fi răspuns tu, iar eu aş fi răspuns tu. Asta într-o gândire îdcală, dacă nu cumva el mi-ar fi greşit numele dintr-o întâmplare voită şi ignobilă.
830
NICHITA STANESCU
Rar, poeţii se stimează între ei. Iar cazul prieteniei mele cu Gheorghe Tomozei şi cu Aurelian Titu Dumitrescu ţine nu de poezie, ci de Didactica magna.
Prietenia, câtă mi-a acordat-o Vasko Popa, a fost deosebită pentru sufletul meu, iar, când nu mai mi-a acordat-o, m-a cuprins o tristeţe asemănătoare acesteia cu care scriu acum.
Punctul de fugă este dragostea prin neasemuire, diferenţa de timp prin duritatea constrânsă la duritatea secundei.
Unii provin din încălecare,
alţii din descălecare.
Cine a descălecat vreodată
e un centru de Ui roată.
Cine a mers, şi-a mers, şi-a mers,
nechezatul l-a ales.
De la cal si din copită,
într-o vreme nesfârşită.
Nu se înghesuie în ins,
decât numai cine-a plâns.
Se destramă ca privirea
curba de nemărginirea
celui care vrea să vadă mult
şi cântând eu nu-l ascult,
iar, când tace
şi când zace,
mă prefac, în frunză verde, frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru.
Deodată, mi s-a făcut dor de Delphi. N-am văzut oracolul niciodată. Mi-ar părea rău de mine să mor fără să îi pun întrebarea pe care am sâ i-o pun. Nu văd cum aş putea să văd vreodată oracolul de la Delphi şi, cu atât mai puţin, câmpia de
PROZA
831
la Marathon. Cât despre Olimp, nici pomeneală să am vreo căţârare pe el datorită şchiopelri mele! De Parthenon, mi-au spus cei care au avut norocul să-l vadă, câ n-ar fi atât de măreţ, cu atât mai mult cu cât nişte tunuri din secolul trecut s-au grăbit să dea cu ghiulele în el, iar culorile în care era vopsit de mai bine de două mii de ani au fosr spălate de ploaie şi acum arată numai ca scheletul unui templu, căci noi doi, dragă 1 itu, bănuim câ însuşi spiritul are un schelet material.
Piramidele, dc ce să n-o spunem pe faţă, nu sunt pietrele uriaşe şi caniculare într-o formă perfectă, apărând moartea unui faraon din geometrie şi sfidând prin aceasta cosmosul. Sâ ştii, Titu, că ne trebuie amândurora o simplă hârtie şi un creion cu care sâ trasăm un triunghi şi încă un triunghi, şi încă un triunghi, vietatea tle idee a piramidei ne este profund accesibilă. Măreţia piramidei stă în ideea de piramidă; în artifexul ei genial, ne regăsim partea fizică a metafizicii. Ca sâ gândeşti îngeri geometrici, mai întâi trebuie să suferi în mod concret. Dar nu să suferi de rană, ci dc neîmplinirea realului în luptă cu realul. Ca dimensiune, piramida este culmea spirituală a pietrei. Piramida este ideea de munte şi dorul de munte în plin deşert. Aşa cum platoul montan, la fel de rar ca şi piramida, este dorul de câmp în piscul munţilor. Două unghiuri de fugă neparalcle, dar intersectate, logodna liniei drepte cu triunghiul. Ar părea o idee abstractă, de n-ar fi perceptibilă ca însăşi viaţa, în prelungirea ei tactilă sau vizuală.
- Nichita, am şi uitat să te mai întreb. Dar precis câ odată te-am întrebat eu ceva de îmi răspunzi de atâta timp. îţi mai aminteşti conjunctura? îţi mai aminteşti ce te-am întrebat?
- I .ogica amintirilor mele ţi-aruncâ mănuşa. Ei bine, n-am uitat nici o secundă ce m-ai întrebat.
Veniseşi tânăr, brunet, cu ochi sfredelitori, ciufut, când amabil, când Cassius Clay, când demn, când extraordinar de demn. Din tine emana un nu ştiu ce neliniştit. Mi-ai pus pe
832
NICHITA STANESCU
833
masă câteva poezii, te-ai răzgândit în secunda următoare şi le-ai băgat înapoi în buzunar. După aceea, le-ai scos din nou. Mi-ai pus întrebarea fundamentală pe care ti-o puseseşi tie însuţi şi pe care şi cu. la rândul meu mi-o pusesem, la vremea mea, mie însumi. întrebarea nu se rostise în cuvinte pentru câ ea nu ţine de cuvinte. Schimbată în cuvinte, poate părea dreaptă şi dură.
M-ai întrebat, de fapt, dacă eşti sau dacă nu esti. Neliniştea ta foarte violentă, de natură electrică aproape, m-a curentat si ceea ce te curentează e clar că există. în clipa aceea, a revenit şi în mine însumi aceeaşi întrebare cârre mine. Mi-am ţinut gura pentru că nu eram sigur de voltaj.
Pe Ioc. amândoi am părăsit casa în care locuiam si ne-am dus într-o cârciumă mică şi speriată dc alcooluri. Am vorbit vrute şi nevrute, numai despre ce e vorba mai nimic. Am comandat două coniacuri. După care, brusc, ţi-am cerut o hârtie si un creion şi tu tui le-ai dat. Atunci, am scris primele trei-patru rânduri despre tine, necerute nici de tine, nici de nimeni, care aveau şansa eventuală de a apărea în fruntea unui grupaj de-al tău de versuri. Ţi-am înmânat hârtia scurt, ne-am ridicat în picioare şi am plecat întorşi cu spatele unul la altul, ca şi cum am fi făcut pariu pentru un duel în faţa unui juriu nevăzut.
Când m-am întors acasă, brusc am simţit nevoia sâ scriu câteva versuri. Le-am scris. Era un sonet. După aceea, mi-a venit pofta să beau un deget de alcool. N-aveam în casă nici un pic pentru câ medicii mi-l interziseseră în acea perioada drastică. Brusc, am realizat că, în acel local speriat de alcooluri, au rămas pe masă două pahare de coniac nebâute.
fitu, cc făceai înainte de a te naşte?
— înainte de a mă naşte, făceam ceea ce îmi place să fac acum: să privesc cerul cu stelele, să iubesc îndelung şi să intru pentru dreptate doar în luptele în care nu sunt sigur de victorie.
iu.
RETINA LUI HOMER
Dragă Titu, dacă primele cuvinte de impact cu realul ar prinde tonul realului sau, mai precis, cum se spune într-un limbaj mai modern, ar avea feeling, bănuiesc că toate celelalte cuvinte s-ar organiza pe câteva linii magnetice, transfor-mându-se ele însele în real şi schimbând realul în semn al cuvântului.
La urma urmelor, Homer, în Iliada, n-a făcut decât s-o implore pc zeiţă să cânte ea în numele lui „mânia ce-aprinsc pe-Ahil Peleianul". Implorată, zeiţa i-a transformat pe nişte ciobani în eroi şi pe nişte bătăuşi pentr-o muiere în nişte figuri legendare. Este o chestiune âefeeling, căci, uneori, mâ întreb dacă nu-i mai bine să implori zeiţa să-şi facă treaba decât sâ te apuci de unul singur de-a-n boulea sâ numeri frunzele copacilor. L suficient sâ zici: „Cântă, zeiţă, frumuseţea copacului în iarnă", iar zeiţa dă o iarnă de-1 lasă pe copac cu crengile goale şi nu mai ai ce număra la frunze prin ramuri şi, nemaiavând nevoie de vrednicia ochiului pentru aceasta, poţi să orbeşti cu inima împăcată.
Mâ mai întreb, dragă Titu, de fapt ce este aceea zeiţă, de alţii numită muza, de alţii numită geniul, de alţii numită inspiraţia, de alţii numită revelaţia, de alţii" numită imaginaţia, de alţii numită talentul, de alţii numită dragostea de lume, de alţii numită dorul de căblcorie sau de ducă, de alţii numită aspiraţiune, de alţii numită dor, de alţii numită ideea de sine sau,
834
NICHITA STANESCU
PROZA
835
sâ zicem aşa, daca în acest lung şir de concepte s-ar potrivi şi unul personal, de altul zisă şi contemplarea lumii din afara eiî Dar ce este, totuşi, zeiţa?
- Şo pe zeiţă, am strigat odată, când eram mai tânăr. Ce prostie? E ca şi cum ai sări din timp în cu totul altceva, care nu este inversul timpului, ci cu totul altceva.
Dragă Titu, să bagi de seamă şî tu, cum am observat şi eu la rândul meu, că existenţa are ceva măreţ în ea, dar câ existenţa trăieşte numai pe seama existenţei. Omul, să bagi de seamă si tu, cum am observat şi eu, se hrăneşte cu cadavre de animale, sau cu cadavre de plante sau cu cadavre de minerale, care, la rândul lor, şi mineralele au forma vieţii, căci şi ele depind de timp. Mă gândesc că timpul este cel care defineşte cel mai bine existenţa. Tot ceea ce are timp există!
Sâ vezi, însă, ce melancolie în cazul zeiţei! Undeva, în străfundurile sale de conştiinţă formulată sau numai murmurată, artistul refuză sâ mai mănânce existenta, sau, mai precis, cadavre ale existenţei. Deşi definit prin timp, el vrea sâ restituie timpului tot ce l-a făcut să fie timp. El nu vrea să mănânce, el vrea să nască. El naşte lucruri care nu sunt de mâncare.
Să vezi şi tu, Titu, ce melancolic! Sâ fie tot făcut din ani, din luni, din săptămâni, din zile si din secunde, şi să vrei să naşti ceva ce nu mai depinde de foame, ce nu mai depinde de timp.
Să fie oare amorul orb al lui Homer faţă de zeiţă la mijloc? Materia este caracterizată prin foame şi prin reproducere. Mi-esre cât se poate de clar câ ideile şi cuvintele sunt umbra structurii materiei în gânduri. E o umbră ciudată, dinlăuntru în afară.
Să bagi de seamă şi tu, cum am observat si eu, dragă Titu, câ nici o fiinţă nu calcă pe creier şi nu aleargă pe ochi. întotdeauna creierul este mai sus decât sunt tălpile.
îţî cer iertare, acum am o ruptură de gândire. Pun condeiul jos, in dreapta paginii albe, şi mă uit înlăuntru, în afară s-a uitat Homer.
De la o vreme, ochiul dinlăuntru a început să îmi obosească. Mă înfurii şi zic:
Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinsepe-AhilPeleianui'
Mi-aduc aminte de această stârnire. Cine o fi scris-o? Eu? El? Alţii? Sunt trist, mă simt ca o gură dc lup înfometat, cu limba roşie atârnată, pe care o rin fixă şi atârnândă din pricina faptului că, pe papilele ei giistative, s-a aşezat o idee care, dragă Titu, sâ bagi de seama si tu, cum am observat şi eu, nu este dc mâncare.
Cu drag, bătrânul N.
Titu, iţi scriu repede şi sumar, după o contemplare pe care am avut-o, nu din pricina obiectului ei, căci mă gândeam la cu totul şi cu totul altceva, şi pe îndelete, cât diti pricina scurtei mele căderi de vederi asupra unei pisici.
Fantastic!
Dormea pe spate si cu labele în sus. Era atât de perfectă în sinea ei, câ nu o puteam adăuga nici măcar cu sentimentul curiozităţii. M-am tulburat. Mi s-a dizolvat contemplarea într-o mirare. Pentru întâia dată, mi-am dat seama câ o fiinţă terestră poate să-si fie suficientă sie însăşi. încercând sâ mă retrag spre punctul iniţial al contemplării, am ales calea, mai întâi distantă şi mai apoi apropiată, a comparărilor. De ce, m-am întrebat, eu însumi nu-mi sunt suficient mie însumi? După aceea, imediat m-am gândit la tine (din pricina cărui fapt îţi şi scriu textul), câ tu de ce nu îţi eşti suficient ţie însuti?
în nici un caz, cuvântul nu are ovină pentru câ, Titu, am remarcat câ felina aceea comunică atac prin miorlete, cât şi prin scuipături, câc şi prin ceea ce numim noi la pisici torsul, un soi de românit, mângâiatul şi indiferenţa.
836
NTCH1TA STĂNESCU
PROZĂ
837
Te întreb: să nu ne fim noi înşine suficienţi noul înşine: Am văzut animalul melancolic sau în atac. 1 .-am văzut în starea de graţie a răsfăţului.
Mă întreb si te întreb: tu crezi că sunt specii suficiente lor, iar numai poezia populară să ne fie suficienta nouă înşine? Nn crezi că purtăm prea multe nume pentru o prea puţină impersonalitate? Să ni se tragă oare nouă de-aieca o nelinişte nu a trupului, ci chiar o nelinişte a neliniştii? Oare?
Ţl-am scris cu grăbire, Nichita
Dragă Titu, după ce termini lunga şcoală a vieţii, poate chiar prea exagerat de lunga şcoală a vieţii, ai sâ vezi si tu, când îţi va veni rândul, ce ţî se va întâmpla. As vrea să-ţi spun câte ceva despre aceasta, dar nu numai cuvintele nu mă ajută, ci si înspăimântătorul fapt că ceea ce vreau sâ-ti spun nu ţine dc cuvinte. Risc o comparaţie care m-ar ajuta întru câtva să pot să spun ceea ce nu ţine de supunere. Această comparaţie ar suna aproximativ astfel: nouă luni stă plodul în pântecul mâ-sii, iar, după aceea, îi mai rămân numai patru luni de unul singur ca sâ se sfârsescâ un an de la secunda în care a fost zămislit.
Vezi tu, poetul adevărat stă nouă luni în pântecul verbului său natal si îi mai rămân numai patru luni după aceea de rostit vreun nume. în ceea cc mâ priveşte, eu cred că mă aflu în cea de-a doua lună a vieţii mele, din cele patru luni câte am în scurta trecere, în care poţi da nume lucrurilor.
- Naşte-te! strigau la mine ursitoarele, naş te-te o dată şi dă nume lucrurilor si-apoi sterge-ţi numele si dtt-te-te!
De la un timp interior ineoace, fiecare rând pe care îl aşterni pe hârtie, părând a desena cuvinte cu înţeles, ar trebui să îl concepi şi să îl gândeşti ca şi cum ar fi. ultimul cuvânt pe care l-ai gândi şi l-ai scrie în această rapidă existenţă.
ferice de poetul care seara scrie ultima sa poezie, iar a dou3 zi în zori, destinul îi îngăduie sâ scrie ultima sa poezie, iar, după-amiaza spre seară, destinul îi îngăduie, pentru a treia oară, să scrie ultima lui poezie.
Spiritul matur, în orice zonă a existentei ar acţiona, el acţionează într-un consens cu sublimul numai atunci când gândeşte că ultima lui înfăptuire este ultima lui înfăptuire Acest mod total de a aborda morala scrisului niciodată, însă, stimatul meu prieten mai tânăr, nu exclude dialogul. Dar sâ vezi şi dumneata despre cc fel de dialog poate fi vorba! E un dialog al cererilor de iertare şi al îngăduinţei reciproce. Bunăoară, poetul si cere iertare naturii lucrurilor câ îi spune pe nume, iar natura lucrurilor îi cere iertare poetului că el este atât de muritor.
Astfel, tot ieri spre azi-noapte, mi-a cântat o pasăre în pragul ferestrei si, când era câi pe ce să-mi spună neimrebatâ cuvântul Nevermore!, m-am uitat scârbit la ea şi m-am dus tocmai până dincolo pe scări, unde am tras în piept o ţigară de foi, olandeză, dăruită mie de prietenul meu, doctorul Martin ConstantJnescu, cu care, mai devreme vorbiserăm orice altceva decât despre moralitatea în artă sau jurământul lui Hipocrate.
M-am întors in cameră, unde corbul îmi stătea neclintit pe pervaz, si tocmai îti scriam această scrisoare la trecut, care, atunci, era scrisă la prezent, iar păsăroiul, înfuriat, a răcnit la
nune:
- Nevermore! hx eu mi-am întors capul chiorâş de pe hârtie
şi i-am răspuns: - Thank, Sir!
Al tău, Nichita
Dragă Titu, astăzi o să-ţi vorbesc câte ceva despre supărare şi despre felul de a-ţi salva existenţa prin supărare. Mai întâi, vreau sâ-ti spun că supărarea provenită din durere fizică, din
838
NICHITA STÂNfcSCU
PROZA
839
boală sau din ruptură de oase şi transformata din demnitate nu în urlet, ci în cuvânt scârbos, din capul locului nu trebuie luată în seamă de către cel care asistă la acea, netrebnică şi dureroasă supărare. De ai nenorocul să fii de faţă sau de ai tu însuţi nenorocul sâ fii cel de fată, cel care asistă să-şi rupă urechea si să-şi îmbuneze inima, iar cel care suferă dă sfat să-şi cureţe cuvintele de pe gură şi să urle pur şi simplu.
Dragă Titu, mai există şi alte feluri de supărări. Bunăoară: supărarea fără de noimă din vreo amintire care nu s-a înălţat Ia coerenţa unui gând, din gelozie, pe care nici ţie însuti nu ai curajul să ţi-o mărturiseşti, sau, ca sâ fiu mai precis în expresiune, din demnitatea lipsei de demnitate. Să te ferească Dumnezeu şi zeii să te apuce atunci când niciodată n-ai vădit că ai avut demnitate!
Jigneşti împrejurul tău ca şi cum ai fi taur în timp cc sugi sângele celorlalţi ca un simplu ţânţar. Paharul cu apă e făcut ca să fie băut, iar nu ca să faci furtună în paharul cu apă. Cine chiar vrea să facă furtună s-o facă chiar pe mări sau pe oceane, căci locul c mai larg şi mai liber.
Fereşte-te, dacă poţi să te fereşti cum eu o singură dată în viaţa mea n-am putut să mă feresc, dar ţin minte, tine tu minte ce u-am ţinut eu minte ca să nu ţi se întâmple tie, ca să nu îti pierzi de pomană puţina secundă ce ti s-a dat ţie şi nici puţina mea secundă cu care astăzi îţi scriu tie, pierzându-mi timpul cu astfel de nemernicii care descalifică pc orice bărbat apt dc gândire, ţine tu minte de ce ţin eu minte ca sâ nu îti cheltuieşti vreodată într-o astfel dc nemernicie splendoarea creierului de a gândi!
Nu te da măreţ când n-ai măreţie, nu te da justiţiar când eşti apt de a fi pedepsit, nu te da cinstit atunci când îţi înşeli nevasta sau îti trădezi prietenia! Acestea de pe urmă nu ini s-au întâmplat mie niciodată, dar cineva care mă iubea şi i s-au întâmplat odată mi le-a spus şi mi-a zis sâ le ţin minte ca sâ nu-mi pierd
Clipa cea repede Ce ni s-a dat.
Dar, Titus, mai există şi o supărare care se numeşte însăşi supărarea şî care, dacă ai putea şi ai fi dumneata în stare s-o ocoleşti, aproape că ai putea trăi nebântuit de o nelinişte uriaşă. Ea apare leneş si înşelător, deşi este adevărată. La început, ca în teatrul vechi al grecilor, ea apare mascată. Nici nu ştii ce e sub mască. Masca e simplă, a râsului si a plânsului. De ce râs şi dc ce plâns? De ce să râzi, de ce sâ plângi? Apare după aceea ceva monoton şi divers ca natură: corul antic. Exact cum ar bate vântul luminii prin taina întunericului. Te superi brusc pe o idee şi. mizerabile, devii erou. Dar ce este aceea o idee, decât groaza abstractă a faptului că te-ai născut?
Nici nu mai continui. închei pe scurt: masca râsului si a plânsului mi-am dat-o jos de pe nici un fel de chip al meu.
Al tău, Nichita
Dragă Titu, de ce am eu nevoie de atât de multe cuvinte ca sâ spun atât de puţine nume de lucruri? Sâ fi îmbătrânit eu atât de tare, încât tu să nu mă mai bagi în seamă nici măcar criticându-mă? Sâ mă fi înjurat, mâ! Cc viaţă aş fi avut si ce bătaie în ring!
Semnat: Nichita
Titu, când eram cu de vârsta ta, trăia Zaharia Stancu, pentru care aveam o admiraţie aparte. Eram la el, în biroul domniei-sale, când tocmai un june, crezând câ-1 sperie, a intrat în patru labe, lătrând şi ţinând în bot o cerere de împrumut. Fără nici o curiozitate, dar galanton în acelaşi timp, boierul de ţăran care a fost Z.S. s-a aplecat brusc si a scos cererea din botul lătrătorului în patru labe. Pe cerere scria câ se cer împrumut
840
NICHITA STĂNESCU
PROZĂ
841
300 de lei. Zaharia Stancu, cu mirare, a rectificat-o, scriind 3 000 de lei. Palida porcină s-a ridicat pe două picioare, îngălbenită de măreţia sumei:
- Ştiţi, maestre, a început el sâ îngaime, de fapt eu făcusem o manifestare ca un tânăr scriitor, iar nu ca un om obraznic.
Zaharia Stancu s-a uitat cu ochii lui indescriptibil de albaştri la acel semiom şi i-a zis:
- Mă, ştii care e viitorul tinereţii? Bătrâneţea! Animalul acela, căci altfel nu-i pot spune, a fugit repede
sâ-şi ia banii, iar în ceea ce mâ privea pc mine în acele secunde, m-am gândit cu tristeţe pe cc preţ mic se pot vinde unii oameni. De aceea, Titu, dacă ai vreodată în viaţa ta să mă rogi ceva, să nu mă rogi să ţin la tine! Aş face-o, dar ar fi un preţ mic. Dacă tot ar fi vreodată în viaţa ta sâ mâ rogi ceva, zi-mi scurt, cum definea odată Hemingway prietenia (citez din memorie): „Prietenia este numai aceea atunci când prietenul tău Jim îţi spune, dragă Joe, şi asta la unu noaptea, hai, vino repede, câ avem de îngropat un mort!"
Dar noi, cum tot n-avem de îngropat un mort, haidem măcar să naştem un ideal pe carc-1 şi avem în gânduri: Şcoala de la Bucureşti, adică Antimetafizica!
Nichita Stănescu
Stimate coleg Aurelian Titu Dumitrescu, ca sâ existe supraoameni, cu mult înainte de aceasta ar trebui să existe oameni. Acest adevăr m-a lăsat singur cu mine însumi o noapte întreagă. Umanismul sigur câ poate apărea ca o sălbăticie împotriva naturii. Supraomul este o sinucidere a omului. De ce să fii pe deasupra când tocmai ai izbutit să fii pe dinlăuntru?
I^isa-i pe alţii să-ţi recunoască munca! In clipa în care.tu ţi-o recunoşti, este ca şi cum n-ai fi înfăptuit-o! In aventura sau în miracolul sau în mirarea de a fi în viaţă, dacă ai în tine cântec, cântă chiar viaţa!
Cine vrea sâ se sinucidă îl priveşte, deşi sufletul uman socoteşte ca pe un viol al sufletului uman sinuciderea. N-ai voie niciodată să superi dorinţa de a fi prin dorinţa de a nu mai fi. închei repede această scrisoare ca pe o cămaşă, amintindu-ţi că sunt fericit câ exişti şi că, în genere, există existenţa.
Gândit şi scris de către Nichita Stănescu
Ave !
Titu, am auzit un cântec, bătrâne, am auzit un cântec şi ţin repede să-ţi spun că l-am auzit până nu uit din memoria cuvintelor melc, Titu, am auzit un cântec care m-a făcut brusc să mă simt nou-născut. Să fi fost un cântec de leagăn? Sau, şi mai si, să fi fost chiar un cântec!
Nichita
Dragă Titu, nu-i bine, bre, să te uiţi prea mult, că începi să vezi semne. Odată, m-am uitat în ochii unui animal. Fix ochi în ochi. Câţiva ani de zile, cât a mai trăit animalul după timpul Iui personal, se speriase de mine, şi fugea, şi se ascundea, şi gemea ca lovit de săgeată. Ascultâ-mă şi pe mine, că-s mai bătrân decât tine! Nu te uita prea mult, că vezi semne! Mai bine gândeşte-te mult! Dar nici nu te gândi prea mult, îţi zic eu ţie, ca mai bătrân! Şi să-ţi spun de ce: ce-i de gândit se gândeşte dintr-un foc. Prea multă gândire duce la incendiu.
Şi-acum, când îţi scriu cu repezeală de condei, mă întreb şi te întreb dacă am oare dreptate sau dacă n-am dreptate? Iar mă-ntorc şi-ţi zic, că eşti mai tânăr decât mine şi poti încă să mâ mai rabzi, nici excesul de cumpănire nu-i prea bun! Dacă stai aşa pieziş şi te tot întrebi dacă să faci o cărămidă sau dacă să n-o faci, o faci şi n-o faci. Şi, dacă ţin eu bine minte şi dacă ţii tu bine minte, casele în care ne-au născut mamele noastre erau chiar făcute cu ziduri din cărămizi. 1 u nu ai observat că
842
NICHITA STANESCU
PROZA
84.1
până când şi pe tâmpită asta de iarbă verde a câmpului negru mai înfloreşte şi câte un bob de rouă câteodată?
Altfel, ţin să-ţi spun câ eu însumi sunt cam supărat pe mine însumi, lucru pe care ti-1 doresc să ţi se întâmple ţie, decât numai în măsura în care să iei aminte şî de acest fenomen. Am reuşit, hineînţeles, să-mi fac vreo doi-trei duşmani, fie din pricină câ tăceam, tie din pricină că vorbeam.
Am izbutit să mai pierd câte ceva din viaţa mea, cu vreo două-trei idei care mi s-an vădit, a doua zi, zadarnice şi fără natura primăverii ce umple arborii dc flori. Mă doare foaite tare inima mea abstractă din trupul meu abstract, în timp ce, în mod concret, părul meu blond a început să devină argintiu, dacă nu cumva a şi devenit.
Am iubit si eu o dată în viaţa mea pe cineva şi tocmai pe acea femeie am pus-o la încercare! Am crezut câ nu se va mărita niciodată cu nimeni decât cu mine. Ei bine, şi ea m-a pus la încercare şi s-a măritat cu altul, aproape în mod simbolic, după care s-a despărţit ca sâ fim amândoi două răni.
Titu, tereşte-te sâ iubeşti prea mult în viata ta, ca să nu-ti răneşti până la sângerare amărâtul de organ al iubirii numit şi inimă! Cât mai ai piele pe tine, caută de las-o curată si neatinsă decât de săgeţi, ca să-ţi aduci aminte că ai şi duşmani. Fereste-te să-ţi tatuezi pe inimă vreun nume de iubită, că s-ar putea ca, în loc de inimă, sâ îţi bată numai tatuajul!
lartă-mă şi tu pe mine pentru scrisoarea asta a mea cam nepotrivită, dar, dacă aşa cum sunt eu cu doi ochi, as avea două trupuri, m-aş lua pe mine însumi la bătaie.
Mai departe, îţi spun că mă uit la o fotografie făcută pe un balcon, de gât cu o fată minunată, şi mâ gândesc, şi mă răzgândesc tot timpul dacă să las sau sâ rup fotografia.
Adaug că am început sâ am amintiri din armată, că îmi vine să mâ dau din ce în ce mai mare şî câ a început, în poezie, să mă supere orice cuvânt în afară de cele scrise de Eminescu. Nu cred, totuşi, că mi-am pierdut prospeţimea şi nici capacitatea
de muncă. Mai mult decât atâta, cred câ trec pur şi simplu printr-o pasă proastă, cum trece fiecare la rândul său, şi, încă şi mai mult decât atâta, cred că m-am descărcat întru câtva prin această scrisoare prin care am izbutit, în fine, cu desăvârşire, sâ nu-ţi comunic nimic.
Nichita, azi
Titu, îţi scriu cu marc grăbire pentru câ n-am loc de stat şi mă aflu tocmai într-o gară. N-am nici un cuvânt potrivit la îndemână, de aceea îţi scriu razna şi de-a dreptul. Trenul ăsta leneş urmează să plece în zece minute, dar, după calculele mele, dacă pleacă într-o oră, sunt un om făcut. Şi-acum, hai să-ţi spun hodoronc-tronc: bătrâne, pe mine m-a acuzat odată cineva, crezând că îmi face un compliment, cum că as fi risipitor si generos cu metaforele mele şi cum că mi-aş putea pierde preţioasele poezii din buzunar ca pe nişte nimicuri. Cum îsi poate cineva imagina că un poet si-ar putea pierde o poezie? îtî pierzi numai prostiile sau numai aspiraţia spre poezie. Dacă poezia este adevărată, ea nu se pierde, revine obsesiv până când, în fine, se scrie ea singură pe sine, iar, dacă nu este adevărată, ce dracului să pierzi?
Dacă cumva există profesionalism până şi în poezie, care e singura profesie fără de profesie, hai, lasă-mă să-ţi spun ce mi s-a întâmplat într-un caz care ar putea sâ fie exemplar prin pozitiv sau negativ totodată („la Nu şi la Da arc foile rupte", ţi-aduci aminte ce vers nemaipomenit am scris altădată, şi, în genere, dacă n-aş fi îngâmfat acuma, crezi câ aş putea sâ te fac să mă crezi?). Dar uite cum se leagă treaba: când eram eu de vreo şaisprezece spre vreo douăzeci de ani, ca tot blegul care crede câ ochii sunt făcuţi pentru a privi cu ei şi nu pentru a descifra cu ei, ani văzut şi eu zburând o pasăre albă si, firesc, am crezut câ am văzut zburând o pasare albă. Vreo două-trei nopţi m-am tot gândit eu la pasărea aia albă care zbura tocmai
844
NICHITA STANESCU
PROZA
845
când era pasăre. Deodată, mi-am zis: ce mă tot mai mir eu de o pasăre care e albă si, culmea, mai şi zboară chiar prin aer? Mi-am zis arunci: precis câ o să-mi fac palat pe aripa ei, un palat cu turle şi crenele, pe aripa unei păsări albe, când zboară.
N-am fost curat la suflet câ m-am bucurat prea mult de ceea ce am gândit. Cum sâ te bucuri de ceea ce este frumos când ceea ce este frumos nu îngână frumosul, şi este tocmai el însuşi frumosul? Mai târziu, spre onorabila vârstă de vreo 25 spre 35 de ani, iar mi-a venit în minte imaginea acelei păsări albe care zburase atât de intens, încât să o observ şi eu! Şi-atunci mi-am zis: dă-o-ncolo de pasăre, mi-am zis, şi cu castelul ei de pe aripă cu tot! Şi-atunci, i-am făcut o gaură în aripă ca sâ mă strecor liniştit de jos în sus şi dc sus în jos cu raza de la stele spre pământ. Prilej cu care am scris o neîndemânatică poezie numită Clepsidra, care începea cu un vers, continua cu al doilea, după care continua cu al treilea şi cu al patrulea, după care continua cu al patrtdea, cu al treilea, cu al doilea şi, în fine, cu primul.
Mai târziu, spre respectabila vârstă dc vreo 40 si un pic de ani, mi-am pus întrebarea: de când poeţii dau la strung cuvintele de Ie fac să rimeze atât de urât între ele sau sensurile să se reia de la sfârşit până la început?
Mi s-a făcut milă de mine, după care am considerat sentimentul milei ca cel mai jegos sentiment uman. Mi-am zis: ce pisica Penelopei, sâ mă tin cu ca scaiul de cuvinte în loc ca scaiul cuvintelor să se tină după mine şi eu să ie repudiez din când în când? Dar sâ vezi şi dumneata, dragă Titu, ce a dracului e treaba asta a poeziei şi a adevărului şi dacă tiu cumva există doar poezia şi adevărul este son cbevalier servant Râtrâne, am văzut o muiere cu cărare la mijloc şi cu pletele până la genunchi. Şi-atunci, ce crezi că, m-am trezit vorbindu-i de unul singur:
- Domnişoară, atunci când mergeţi parcă aţi călca pe o aripă de pasăre, de-asta mi se răsucesc toate în orizont!
Muza s-a uitat la mine curioasă ca la un indigen, iar eu, şi mai curios, ca Stendhal, m-am uitat la mine însumi într-o I  oglindă. Toţi cei vii nu aveau dreptate, în afară de oglindă. Acum, iartă-mâ câ grăbesc şi scurtez scrisul, îmi pare că fluieră trenul a plecare şi trebuie să mă caţăr pe scară. Trenul meu pleacă spre un loc cunoscut, natal. Tocmai asta voiam să-ţi spun câ trenul poeziei tale pleacă spre un teritoriu necunoscut, Nu te spetia, astea sunt simptome tipice, pc care ţi le pot spune, |   că roi le-au spus şi mie alţii şi pe unele le-am trăit chiar cu. La început, o să-ţi faci şi tu, ca şi mine, casa pe o aripă, după care şi tu, neabătut, o să-i smulgi toate penele rând pe rând şi, în chip predestinat, când o vei vedea pe Veronica, vei urla disperat câ ea este pe aripa păsării, iar tu fuseseşi pc ici, pe colo.
Din gară de la I-eordeni, Nichita
Titu, uneori trebuie să ai nervi de sârmă ghimpată ca să suporţi picătura dc adevăr din nedreptatea cc ţi se face. Metafora cu nervii dc sârmă ghimpată bineînţeles că e o tâmpenie, cum îţi dai singur seama. La urma urmei, găinaţul este începutul câmpului unei păsări tâmpe. Despre sublim voiam să-ţi scriu, stimate mai tânăr al meu coleg, despre sublim voiam să-ti spun. Trebuie să-ti scriu inroşindu-mă ca o fecioară că, totuşi, de câteva ori în viata mea m-a încercat sentimentul de a fi măreţ, adică aafi sublim.
Dacă-mi îngâduieşti, ţi-aş spune ceva care aproape ar părea de ruşine. Măreţia şi fiul ei, sublimul, niciodată nu ţi le poti provoca şi mai mult decât atâta, niciodată nu-ti dai întâlnire cu aceste două animale la ora 12 trecute fix. Plata sufletească este atâta de mare, încât aproape nu se merită sâ fii sublim sau, ca urmare, măreţ. Alteori, sublimul e pe datorie. Ţi se dă cu
846
NICHITA STANESCU
PROZA
847
ghiotura, iar tu, tâmpitul dc mine sau de tine sau de alţii ca de-alde noi, niciodată nu vom şti că, la un colţ de cotitură, zăpada pe gratis se schimbă într-o datorie de noroi.
Titu, ştii de ce invoc sublimul? Şi ştii tu, bătrâne de tânăr prieten, dc ce invoc măreţia? Din pricina faptului că astăzi am dragoste nu numai de mine, ca făptura gânditoare, ci am dragoste de faprul că neumilită făptura poate gândi.
Cât despre mine îti spun pe scurt: sunt rece ca un bloc de gheaţă. F.u n-am iubit niciodată în viata mea. Nici măcar pe mine însumi n-am fost în stare să mă iubesc. De aceea, curiozitatea de a şti cum e iubirea m-a făcut să inventez cuvântul numit suflet. Sper că mă înţelegi. Eu niciodată n-am fost îndrăgostit. De aceea ştiu totul despre îndrăgostire. Dar ce este încă si mai rău, şi trebuie să ţi-o spun cu preţul supărării tale pe mine sau cu preţul supărării altora pe mitic, până la ştergerea mea dintre oameni, până la uciderea mea pe acest glob terestru, îţi spun acuma iute că nri-e ruşine de mine însumi: eu niciodată n-am fost înţelept, şi tocmai de aceea, din pură curiozitate, ştiu totul despre înţelepciune. Dar să vezi şi tu, Titu, ce întâmplare a vieţii mele: cu niciodată nu sunt, eu niciodată n-am fost un om curios, iar mirarea m-a refuzat să mâ mir.
E>a cât pe ce să uit. Du-te la anticariatul din colţ, pe stânga, unde se vinde timp antic pe vreo 23 sau 24 de lei grămada! Raportează!
Iscălitura de dedesubt: Nichita în timp ce se generalizează
Ieri, Titus, cred câ ţi-am scris o scrisoare mai lungă decât înţelesul ei. Astăzi, Titus, îţi trimit un înţeles mai scurt decât
cuvintele iui. Ce mai faci? Tu ştii câ pentru mine a face este chiar facerea?
N.
Către T.
Oriunde sunt eu acasă, fu eşti acasă. Oriunde aş fi plecat, tu tot eşti acasă pentru că mă gândesc la tine nu cu dor, cî cu acelaşi ideal umanist!
N.
Dragă Titu, sâ vezi si tu ce întâmplare! Credeam ca mor şi n-am murit. Dar şi mai rău. Mă duruseră organele numite ficat si pancreas, şi, când colo, îl duruseră pe altul. Mă, - atât de repede mă despart de mine însumi, că îmi vine sâ nu mai cred că există pietre pe lume!
Mi-e atât de dor de Ea că simt cum mi se răsuceşte capul spre trecut. Am văzut o umbră, bătrâne, să vezi şi dumneata cc mizerie! Nu era o umbră de la un copac dc care ar fi putut să stea atârnar un soldat spânzurat. Nu, şi nu, şi nu! Era umbra de la o pasăre care zburase şi mă sedusese, dacă nu cumva mă plânsese. Sau, dragă Titus, ca să fiu sincer, o simplă albeaţă la ochi.
Am să-d dau o ştire grozavă. Am citit o carte scrisă de nimeni. Titu, caută să-ţi aduci aminte titlul ei! Să fi fost Mioriţai Să nu fi fost MioriţaV.
în trecere repede prin străinezia, bătrânul tău antrenor de box, dragă Cassîus,
Negrul joe Eouis
Titus, crezi tu că o sâ-1 facem noi de ruşine pe Homer, privind prea mult cu ochii noştri patri? Ca să orbim de drag de el, cu ochii noşti idolatri?
Semnat: Nichita
848
NICHITA STANESCU
PROZA
849
însăşi retina
Ca sâ fiu sincer cu tine, ani dat târcoale până acum ca să-mi iau aplombul. Sâ nu ţi se pară niciodată ţie, Flăcările, câ e greu sâ ridici un munte. Dacă nu-1 priveşti, îi poţi băga un cuvânt la subsuoară ca să-l răstorni. Niciodată măreţia nu stă în cele văzute. Măreţia stă în cele gândite despre cele văzute. Ca si micimea de altfel. Uiră-te cu nici o mână pe ţâţa Vcnerci din Milo şi vei fi cel mai alăptat bărbat din lume. Cu ochiul sau cu retina lui nu te uita că pângăreşti. Mă, fiăcâule, mâ, pricepe că nu natura e măreaţă, ci înţelesul pe care i-1 dai tu naturii poate fi măreţ! Dacă esti în stare, îndrăgosteşte-te tic o furnică ca să-ţi pară Everestul mic! De un esti în stare, fă si tu întocmai ca Homer: descrie-i pe oameni ca şi cum ar fi greci, iar nu barbari! Ştii tu, fiacăulc, cc este acela un barbar? Omul barbar este un om iute ca fulgerul. îmbrăţişează cauza cu efectul ei întocmai ca în statuia domnului Brâncuşi, numită Sărutul. Cum pui mâna pe barbara statuie a domnului Brâncuşi numită Sărutul şi dezlipeşti cele două guri de piatră, apare între două pietre vorbirea.
Flăcările, cc m-am mal sărutat cu propria mea muiere, căci vorbirea a zis-o şi pentru mine Homer!
Ah, am uitat să-ţi spun! Precis că am uitat să-ti spun ceva. Sunt absolut sigur că am uitat să-ţi spun ceva! Dar iartă-mâ şi tu pe mine, mă flăcăule, pentru câ şi eu încerc să mâ iert pe mine că ţi-am scris această scrisoare!
Nieeras
Ah, Tirus, uitasem să-ţi spun despre retină. întocmai cum domnul Stendhal uitase să-mi spună ceva despre natură, pretinzând câ plimbă o oglindă prin faţa naturii. Acum mi-a venit să înjur, dar cuvântul scris al înjurăturii ar murdări hârtia noastră curată. Ce oglindă plimbată?! Ce oglindă plimbată?!
Şi, Tirus, dar numai între noi doi să rămână, care natură, bre? Care natură, bre?
Joe Louis
Cassius, fii atent la colţ, la ring! Izbeşte unghiul chiar în punctul unghiului! M-auzi, Mohammad Aii, ce-ţi spun, m-auzi, dragă Cassius? Nu mai sălta atât de tare din picioarele tale dantelate, dar nici prea repede să nu te înfurii! Fii şi tu atent! Cu stânga se izbeşte cel mai bine, din pricina faptului câ dreapta este cea mai tare: dă-te moale când el se dă tare! 1 ,ipeşte-ţi aripile de corzile ringului! Lasă-ce batjocorit de pumnii lui! Şi, când se crede învingător, izbeşte-1 cu înţelesul izbânzii! Când îl vezi pe jos întins ca o pată de ulei scăpată de la o benzinărie, deşi eşti roşu, dă-te alb! Prcfâ-te că-1 mângâi! Şi, în timp ce-ţi scot mânuşa, nu-i scoate ochiul totuşi, dar smulge-i înţelesul ochiului! Când ţi se ridică mâna câ ai învins, îmbrâtisează-1 pe adversar şi plânge-i distins de milă! După care, te rog eu, dăruieste-i trofeul! Că cu nu am stat niciodată în coltul ringului tău si nici tu n-ai stat în ring de drag de vreun adversar. Luptătorul care ar putea să aibă un adversar din capul locului îi plânge de milă! Ascultâ-1 pe joe, dragă Mohammad! Mai avem numai două-trei secunde până în repriza a doua. Si mai vin si nevinovaţi sâ se bage în faţa noastră!
Năduşind de declaraţii, Joe I .ouis
Acum opc ani
De-as fi putut sâ mi se întâmple să fi fost noi prieteni acum opt ani, când eu nici nu ştiam câ tu eşti şi bănuiesc că tu mă ştiai pe mine numai după nume, să vezi tu, Titus, ce rî-aş fi scris despre barocul din Germania. Sâ vezi ce ti-aş fi scris : câ, pe de-afarâ, cu cuburi şî cai, pe dinlăuntru, nazuri. Am văzut
850
NICHITA STANESCU
PROZĂ
851
eu acolo, într-un oraş vestit, muzeu al lumii de altfel, şi slavă bombardierelor şi bombelor atomice că nu l-au distrus, o biserică înţepenită în demnitatea ei şi fără nici o legătură cu arhitectura gotică, ci întocmai ca arhitectura unui cub cum mâ gândesc câ se gândeşte mintea mea câteodată.
Pe dinlăuntru, mâ, bătrâne, răsfăţul lui Peşte împărat cu aripi! Scări cu şurub de aer întinse spre nimic, fiinţe dintr-un cap cârlionţat, de aur, şi numai două aripi ca rest, şi, în fine, tot ceea ce poate umili pe omul care gândeşte simplu.
Bătrâne, atunci m-a traversat o idee urâtă! Ideea mea era urâtă din pricina faptului că eu nu eram frumos la spirit. Ce m-a traversat de era arât de urât? M-a traversat un paradox. Iar de la paradox, după cum şi dumneata cred că accepţi, până la jocul de cuvinte, nu este decât o ieftinătate de a te fi născut. Şi, pentru că tot ţi-am spus, nu mai mi-e ruşine să ti-1 mărturisesc: prea multă viaţă interioară pentru un cub sau prea multe galerii faraonice pentru o piramidă. M-am îndoit atunci de gustul meu şi acum mă îndoiesc de el, că geometria ascunde în interiorul ei o bogăţie. Aşa mi-apăruse până atunci a înţelege barocul german târziu şi de natură bisericească. Acum, însă, când mi-aduc aminte de el, am o tandreţe fată dc propriul meu paradox şi-un oarecare dor neindiferent.
Cred că, uneori, şi bănuiesc că ţi-ai dat seama că nu sunt în cea ai bună stare a spiritului meu în această secundă, pe mine însumi mă gândesc ca un baroc invers. Mulţi îngeri cârlionţaţi, cu aripi două în loc de trup şi multe scări dc aer înşurubate spre nimic, iar, înlăuntm, doar un cub. Sau, poate, şî mai rar, o piramidă.
Ce zici, cât de stupid pot sâ fiu şi eu câteodată?
Nichita Stănescu
Si acum
Şi acum, Titu, aş vrea să-ţi vorbesc tăcând câteva vorbe despre tăcere. Adevărata tăcere nu este aceea când se întrerupe
muzica sau când se rupe în două zgomotul. Adevărata tăcere este numai acea tăcere când ţi se întâmplă, dacă ţi sc întâmplă, să asculţi sufletul tău îndrăgostit de altcineva decât de tine însuţi. Ce măreţie! Ce justificare a dreptului de a exista! Acum, tac.
N.
Despre unele şi despre altele sau, mai precis, despre una, despre alta
Te-am minţit când ţi-am spus câ trebuie sâ ai nervi de sârmă ghimpată. Te-am minţit când ţi-am spus câ ar trebui să gândim amândoi numai în stări de spirit. A avea dreptate tot timpul, după cum ţi-am spus-o de nenumărate ori şî după cum mi-am spus-o de nenumărate ori, înseamnă a rămâne profund singur. Titu, când o să albeşti cum am albit eu, o sâ înţelegi de cc uneori o minciună este cu mult mai maiestuoasă decât natura lucrurilor. Nu-ţi cer iertare pentru că nu mă plâng. Iar despre pâră, află că o detest şi cu minciuna mea, şi cu adevărul meu.
Bătrânul Nichita
Ca sâ vezi si tu
Să te fereşti să imiţi pe oameni, Titus, te sfătuiesc! Imitâ-i pe cai, că n-ai nimic dc pierdut! Nu te repeta decât numai atunci când ai dor în tine! Altă dată, niciodată! Mai bine imită iarba, decât sâ o paşti! 1 .asa-te ţie însuti pradă, dacă-ţi este chiar foame! Despre celelalte vieţuitoare ale globului, gândesc cu libertate. Despre oameni, însă, nu gândesc cu libertate. Am armamentul la mine ca să-i apăr, iar toţi morţii mei în mine
852
NICHITA STANESCU
PROZA
853
i-am îngropat, iar nu în altă parte, ca să fiu sigur că nimeni nu va îndrăzni sâ le scuipe mormântul. Uită-te la mine ce tandru surâd la codri! De li se zburlesc sprâncenele Frunzelor si aleargă dc spaimă pe şchioapetelc lor de rădăcini. Fii la fel şi atunci vom fi doi! Dacă doi îi apărăm pe ai noştri, aî noştri vor fi infiniţi.
Sublocotenent de artilerie grea, Nichita Stănescu
De femeie
Născut din femeie, ce dracului crezi câ aş mai spune eu altceva de o femeie? Oricum ar fi fiind o femeie, cu sunt născut de o femeie. De o femeie, dacă poţi, ţine-ţi toate cuvintele pentru tine! Dacă nu poţi să-ţi tii cuvintele de o femeie pentru tine, spune-i-1 pe primul şi nimic mai mult! Te iubesc, deşi nu ştiu ce nume mi-ai dat!
Nichita
De bărbaţi
Am devenit cam mulţi, îţi zic, şi nu prea înţelepţi în cetate. Războiul dă lacrimi în ochii mamei! înapoi la aratul câmpului şi îa pescuitul mării! Dar cum pot sâ te fac eu sâ mâ crezi când mă vezi îmbrăcat în zale şi cu lancea ridicată în mână, dragul meu, mai tânărul meu confrate, Titus?
landa fixă de Nichita
Dragă Titus, dacă te poţi bucura de bucuria împlinirii literare a altcuiva, arunci te invit sâ te bucuri de norocul literar
al lui Homer. Retina Iul cea oarbă e singurul pergament pe care s-ar fi putut scrie în vecii vecilor vreun vers. Panait Istrati, mi-aduc aminte, în desăvârşita ratare a existentei lui, a azvâtlit odată o frază neiertată de memoria mea. Ea suna aproximativ cam aşa: „Dacă sunt cel mai trist de pe lume, mă întind sub palmier şi adorm şi visez că eu am scris itiada şi Odiseea". Hai sâ ne întindem şi să adormim şi sâ visăm că noi am scris iiiada şi Odiseea.
Semnat
Dragă Ofelia Rotam,
în fiecare an, mâ apucă dc ceafă misterul, adică dorinţa de a descrie epica pe are am zărit-o ca o oglindă - cum ar spune domnul Stendhal - plimbată prin faţa naturii.
Domnul Stendhal era pe atuncea consul, iar oglinda venise din Veneţia - îi dădea mâna să definească proza ca pe o oglindă plimbată prin faţa naturii.
Şi dacă stau bine şi mă gândesc că acesta de pe urmă care a văzut toată viaţa numai în roşu şi în negru şi-a luat un concediu de patruzeci si două de luni, din oboseala consulatului său, plătit numai în franci de aur, mai că m-ar apuca si pc mine profesionalismul prozei. Te cred şi eu că îl băga din când în când pe Fabrice del Dongo în închisoare ca sâ i se mai zăbrelească libertatea plătită de la consulat în franci de aur.
Eu cred că Stendhal a inventat însă lipsa de stil personal ca stil.
Prozele lui nu sunt memorabile din pricina faptului câ sunt izbitoare.
Tot cc ce doare îţi trece. Numai ceea ce înţelegi nu-ţi trece niciodată.
Aşa se face după cum remarci cu ochiul liber din logica mea perfectă cuin că în fiecare vară mă apucă cheful să devin
854
NICHITA STANESCU
PROZA
855
prozacor. Prima fraza de roman e gaia pregătită de vreo zece ani încoace şi asta în vreo două sau trei variante care depind în mod direct de editor. Dacă mâ tipăresc norvegienii, afacerea se întâmplă la Oslo, dacă mâ tipăresc cei din tribul meu dc limbă română, afacerea se întâmplă la Drencova sau Orşova, dc la caz la caz, cu gheată la mal sau fără.
Ei, sâ vezi şi tu cum poate să înceapă un roman de geniu: „în anul de graţie 19... tocmai atunci când el se spânzurase la Oslo, eu ii scrisesem prin lungă scrisoare Euizei întrebarea câ ce mai face".
Ceva cutume, ceva peisagii, după aceea imediat un arbore genealogic, iar, dacă nu faci rost de el, un arbore cu fructe, câteva amintiri de la Mărăşeşti sau, după editor, de la Austerlitz, sau Amsterdam, sau Rotterdam, o masă întâmplătoare, două-trei mărci de vinuri bine citite pe etichete, cum ar fi bunăoară fie grasă de Cotnari, fie de Scoţia, sau galbenă de Ballantine's sau Băbească. în fine, apres şi Fabrice, care, la nevoie, se numeşte lvan, după zonă, sau Johann von Niirnberg, după muzică (ţi-aduci aminte de Maeştrii cântăreţi), care sc dă de ceasul morţii sau de ceasul primăriei, după ce rang îi acorzi în societate sau după comanda socială - care pe loc suferă cumplit din pricina unei morţi apropiate sau îndepărtate, care nu este a lui, căci, dacă ar fi a lui, s-ar duce dracului romanul clin lipsă de personagii.
în fine, apare şi o femeie, care cu puţin înainte de a fi tăiată de un tren de epocă îţi spune două cuvinte din futur.
Ceva discordie cu Proust şi fiecare gog cu Gogolul lui, mai bagi şi fraza lui Hcmingway, însă n-o bagi făcută de echipă, ci de mâna ta proprie: „Jim, iartă-mâ că e 1 noaptea, vino repede că-l avem de îngropat pe Joe", vreun citat dintr-un filosof neamţ îndeobşte Interzis, un pic de dispreţ acordat geometriei ca hind prea dogmatică, şi totul ar merge lustru şi romanul ar fi desăvârşit, dacă la pagina 7, în toiul verii, la 18
august trecute fix, n-ar apărea fraza: „Vulturii zburau pe spate şi zgârîau cu ghearele norii".
L/ie-aşa seduce dracului şansa mea de-a scrie un roman în timp ce se înteţeşte ştiinţa mea despre viihurii care zboară pe spate şi care zgârie cu ghearele norii.
Al tău vtdcurolog
Nichita
Dragă Titu, îţi scriu urgent această telegramă. De la orice animal vertebra: până la om, s-a făcut o scurtare de două picioare. Ce atâta călătorie? Dacă cumva tu ai inventat roata, sâ nu te mai văd cu ochii! Cine dracului a inventat roata? Ce atâta călătorie pe lumea asta? Gândul continentelor e mai preţios decât sunt înseşi continentele. Haide, stai pe loc!
Ţi-aduci aminte că ţi-am spus odinioară cea mai frumoasă frază pc care am citit-o eu vreodată din literatura epică? Un italian, unu) Collodi, care a scris o carte, Pinocchio, şi Pinocchio, care era de lemn, avea un tată de carne numit Geppetto, tatăl de carne al copilului de lemn i-a strigat:
- Pinocchio, Pinocchio, nu pleca, nu pleca!
Cred că este cea mai frumoasa frază epică pe care am citit-o eu cu mintea mea vreodată. Ti-o repet:
- Pinocchio, Pinocchio, nu pleca, nu pleca!
Nichita Stănescu
Comparaţie homerica
Astfel cum soldatul care si-a pierdut piciorul în porcăria unui război si a supravieţuit de scurgere de sânge, datorită strângerii venelor cât şi a arterelor cu o sforâ, şi, în mod brusc, în timp ce urlă de durerile morţii, mirat, totuşi, că durerile morţii
856
NICHITA STĂNESCU
857
prin pierderea piciorului cu rupere de os şi vărsare de sânge şi ciotul strâns cu o sfoară, tăind gâlgâitul sângelui cel scurs din artere şi nerecuperat de vene, deci asemenea acelui soldar care-si făcuse o idee cu mult mai măreaţă despre durere, prin simplul fapt de dezamăgire că ar supravieţui după aceea, dar, mai ales, celui tras în ţeapă prin înţepare, înfigându-se ţeapă prin sfîncter şi ieşindu-i prin gură, şi sperând că maxima durere îl va ucide când ea-1 lăsă până-n răsărit, de cu seară, şi cum îţi spuneam, acelui om căruia cu gheara i s-au scos ochii, cu foarfecele i s-au tăiat nasul şi limba, care spera din durerea sângerândă să moară pe loc şi n-a murit pe loc, tot astfel este poetul rupt de natură, amputat de natură, întocmai ca si soldatul vindecat de piciorul tăiat care numai glezna ce n-o mai are îl doare încă şi mai trăieşte încă o dată natuta, necrezându-şi ochilor smulşi că ea poate trăi în gând, tot astfel poetul nemuritor sie însuşi devine nemuritor omenirii întregi prin descripţia naturii lucrurilor. Ce sâ mai îţi spun despre Abile, care îl plângea pc prietenul său Patrocic, pentru că l-a omorât pe Hector, zdrobind inima lui Priam cât şi demnitatea inimii lui Priam, trâgându-1 pe Hector carul de luptă, prin praf, de-a înconjurul Troiei, - tot astfel şi Eneas, salvând copiii, s-a dus în viitorul numit pentru el Roma - simt că adorm după toate acestea, dar ce, Homer nu adormea după toate acelea, din când în când, pe versurile sale?
Să fii orb ca să vezi, să n-ai inimă ca sâ iubeşti, să nu te exişti pe tine însuţi ca să eşti?
Comparaţie homerică
Dacă soldatul în luptă este amputat de un picior şi scapă cu viaţă şi după aceea îl doare numai glezna pe care nu o mai are, tot astfel ca şi pe soldat, pe amputatul de umbră numit şi poet îl doare numai natura.
ULTIMUL
- Ce îţi place mai mult, muntele sau marea?
- Cel maî mult îmi place timpul nemăsurat dc ceasornice, şi nici de reliefuri, şi nici de valurile mării.
- Ce îţi place mai mult, muntele sau marea?
- Şesul.
- Nu am văzut cimitire nici în munţi şi nici în marc. Unde întâlneşti un cimitir, dacă nu e cimitir de soldaţi, semit câ s-a apărat pământul, e cimitir de oameni, semn câ s-a trăit pământul. Nu e nimic lugubru în ceea ce-ţi spun, ci o simplă adeverire că am strămoşi. Acolo unde dorm ei, de-acolo mai departe încă mai trăiesc eu. Nu are iz naţionalist ceea ce-ţi spun, miroase a viaţă ce-ţi spun, nu a moarte.
- Nichita, ţi-a trecut vreodată prin minte să renunţi la poezie?
- l.a poezie, nu poţi renunţa niciodată, ea renunţă din când în când la tine. Uneori, cum cred că nu numai eu, ci şi dumneata şi nu numai dumneata, ci şi alţii, cei care suntem îndrăgostiţi dc poezie si care considerăm poezia ca pc o dimensiune fundamentală a spiritului uman, uneori, cum ziceam rămânem sterpi în faţa ei. Şi, atunci, ne apucă o durere nenorocitoare, crezându-ne inapţi sau frusrraţi de această dimensiune. Cum să te poţi lăsa de poezie dacă ai înţeles-o măcar o singură dată? F, ca şi cum l-ai întreba pe urs sau ai întreba-o pe vulpe dacă se pot lăsa de pădure, c ca şi cum l-ai întreba pe lup dacă se poate lăsa de zăpada şi de stânci. Născut
8SS
NICHITA STANESCU
PROZĂ
859
în spiritul poeziei, nu te saturi niciodată de verbul ei. Oricât de puţină d-ar fi starea de expresie, sufletul, din spate, o acoperă şi o complineşte. Cel care scrie poezii geniale îşi fură propriul său suflet schimbându-şi-1 în cuvinte. Eminescu a fost cel mai sărac om pc care l-a născut vreodată limba română pentru câ şi-a schimbat aproape tot sufletul în cuvinte. De asta, pentru noi, este mult mai viu decât mulţi dintre noi. O simplă citire din versurile lui şi sufletul Iui, adeseori mai viu decât sufletul nostru, e la masă cu noi, mai certându-nc, mai alintându-ne.
Auzi tu, ce păcat câ E^minescu în nici o fotografie nu se uită măcar cu un ochi la noi doi. Prima se uită după un luceafăr, a doua se încruntă după un ideal, a treia se uită ca Caesar acs către legiunile fui dezordonate, a patra se uită la neant. Ce dor mi-ar fi fost ca, măcar într-o singură fotografie, Eminescu sâ se fi uitat cu ochii la noi doi. Arghezi s-a uitat cu ochii la mine. Cum spun unii anatomişti, şi stupizi, ochiul este partea cea mai expusă a creierului. E ca şi cum m-aş fi uitat în versurile lui când m-am uitat cu ochii în ochii lui Arghczi. Privire indecentă. Dacă n-am răsplătit-o, sunt demn de condamnare.
- Ai fi vrut să te naşti înt-un alt timp?
- Ca să fiu sincer, nu prea aş fi vrut să mă nasc în genere. Dar viaţa, fiind atât de scurtă, merită sâ fie trăită ca o curiozitate pasageră a cosmosului. Cândva, însoţit de Alexandru Ivasiuc, într-un aparat complicat, a trebuit să mi se fractureze mâna încă o dată pentru câ se lipise rău, când dragul meu Alexandru, care trebuia să-mi ţină moralul năduşise de aproape că avea aură, pricepe că mi-am învins urletul durerii din curiozitatea de a şti cum e urletul durerii. Dacă, prin absurd, aş fi regina Măria Stuart si călăul mi-ar reteza cu barda gâtul, înainte de a fi fost mort, as fi fost mort de curiozitate să văd cum e când ţi se retează cu barda gâtul. Sâ nu crezi, însă, că poezia mea este un reportaj al curiozităţii mele.
încerc şi eu, ca şi alţi poeţi, sâ mă schimb în cuvinte, cum ar spune Puşkîn:
Eu mi-am durat un monument mai tare decât piatra.
As vrea, şi poate am sâ reuşesc măcar cu un vers care spune ceva adevărat din sufletul oamenilor, după ce nu voi mai fi, să-l las să fie negândit de alţii.
- Eu cred că semeni cu Nikolai Stavroghin.
- Eu cred că semăn cu Nichita Stănescu. Ne potrivim numai la iniţiale, dar atât.
- Ţi s-a părut vreodată lumea nucă?
Stai puţin şi nu mai scrie, bate cineva la uşă. Iar a venit ofiţeraşul ăsta de Cîrlova să-mi curteze sora. Vrea s-o invite la bal. Cred câ i-a scris în secret şi o poezie. Să o las cu el, ce părere ai? Să-i deschid uşa?
Nichita chiar se duce la uşă. O deschide, o include, se întoarce.
- Aurelian, nu crezi câ am început sâ mânjesc cu amintiri
cuvântul?
- Cuvântul e chiar o amintire.
- Nu, nu este o amintire, cuvântul este trezoreria unor oameni risipiţi, cuvântul este constituţia unei naţiuni, cuvântul c singura casă a noastră, dacă avem o casa. fu rest, peisajul e nobil, iar moartea, demnă de uitat. Câteva oi şi un cioban care, la sfârşitul soarelui, bineînţeles, va fi omorât. Aurelian, chiar şi numele tău este un cuvânt. Ai grijă de cuvânt, Aurelian, iar nu de numele cuvântului. Noi toţi stăm, îmbătrânim şi murim, noi toţi suntem ai cuvântului daţi. Limba română este Cina cea de Taină a Carpaţilor. Cine va fi în stare sâ îndrepte cotitura, ruptura Carpaţilor, în limba luminii va vorbi. De ce crezi tu că s-au rupt Carpaţii cu un cot? Carpaţii toţi s-au rupt în curbura Buzăului şi a Ploieştiului ca să apere numele limbii române. Mai puternic este verbul decât piatra, cum mai puternic este catul peste iarbă, care paşte iarba. Dacă aş putea sâ cânt tot ceea ce gândesc, aş deveni o stea dc sânge. Mâ auzi, blestema tule?
860
NICHITA STANESCU
PROZA
861
- Aud.
-Vulturii ascut încretirea desperată a meningei mele, ocrotită dc un buncăr frumos. De buncărul de os şi pletos, dc buncărul Iui Fât-Frumos. Aurelian, tot ce spun cu domniei-tale este o întrerupere a vieţii mele. Aceasta este ruptura. Trupul meu nu face faţă idealului meu. Uitâ-te în spatele dumitale, unde sunt plopii fără soţ, şi vei vedea ruptura. Aurelian, eu nu voi muri decât din pricina nepotrivirii unui cuvânt cu fostul meu trup. Dacă moartea mea va proveni din boală, te rog să-l pedepseşti pc criminal. Dragostea mea de a fi în viată e dragostea mea de a Fi toţi gânditorii de limba română în viaţă.
- Unde răsare soarele tău?
- Soarele meu răsare în tot ceea ce nu este drept, soarele meu răsare din pieptul tinerilor soldaţi care au murit la Mărâşeşci, soarele meu răsare din pieptul cu copil la sân al ţigăncii care vinde flori, dintr-un om pe care l-am ţinut cu gândurile în braţe, la Fundeni, la spiral. Murea în chinuri şi urla:
- Unde-mi sunt copiii, unde-mi e nevasta?
Soarele meu răsărea din ei. Omul urla, era absolut chinuit, îl cuprinsese moartea cu gheare, aproape că mă cuprinsesem şi eu de moartea lui şi dc rodul trupului lui, copiii. Am avut acea desperată putere ca, pătaţi noi doi de sângele transfuziilor, să-i închid pleoapele de peste ochii ficşi cu mâna sentimentului meu fix şi nemuritor. A murit lângă mine un ţăran.
- Cum e lumina ta?
- Lumina mea este o spaimă. Din această pricină par a fi un generos sau un fraier. Numai ce apuc sâ văd ceva câ şi împrâştii. De aici, si zvonul că sunt guraliv. în afară de mama mea, care este casa mea, nu am nimic. Chiar şi cea mai frumoasă amintire a mea, dacă ţi-ar plăcea, ţi-aş dărui-o ţîe ca să-ţi fie amintire pentru line însuţi. Ţine minte, numai de mama mea mi-e frică, mi-e frică pentru că m-a născut. Ce curaj trebuie cl a avut femeia sâ nască din ea lut. Mamă, mă rog ia
zei sâ nu citeşti această scrisoare niciodată, scrisă niciodată de )a fiul tău către tine. Vorba aia:
De din vale de Rovine, Grăim, Doamnă, către tine.
- Cum simţi pământul?
- Pământul îl simt ca pc o moarte terfelită a animalelor negânditoare. De aceea, pământul îl simt ca pe o posesiune. Orice mort al meu şi chiar şi moartea mea va prelungi pământul nu ca un cadavru, ci cu pământul cadavrului. Câţi oameni au murit cântând, câţi oameni au murit visând, câţi oameni au murit vorbind au prelungit pământul tării mele de a fi. Pentru mine, pământul României e o stare de a fi. Mă rog, atuncea când va fi să mor, să dau un fel de fel pământ privirilor.
- Ce drum ţi-a plăcut să faci?
- Acela cu pământul în jurul Soarelui, acela cu axa pământului în rotire.
- Spune-nu despre stele.
- Mă rac.
- Ce basm ii-a plăcut hi copilărie?
- „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte".
- Povesteşte-mi-U
- Se făcea că nu se făcea. F.ra de parcă nu era. Sălbăticire de râs, moarte dc fiinţă. La urmă se făcea că nu se mai făcea. Nici un iei de râs, iar moartea, a Tuturor.
- Albastrulde Voroneţ?
- Albastrul de Voroneţ?
- Alt albastru!
- Alt albastru!
- Ce fel de albastru?
- Fel de fel de albastru.'
- încă o dată!
- Albastru pur şi simplu.
- întrebare?
- Răspuns!
partea a doua
TRADUCERI (Din volume şi periodice)
VASKO POPA. VERSURI (1965)
SCOARŢA (1953)
SENINĂ TA TE AS EDI A TĂ (1943-1945)
CUNOAŞTERE
Boltă albastră nu mă seduce: nu joc.
'fu eşti cerul Linei guri însetate deasupra capului meu.
Fâşie dc spaţiu
nu-mi înlânţui picioarele,
nu mă amăgi.
Tu nu eşti decât o limbă care pândeşte, limbă despletită în şapte sub călcâiele mele. Nu merg.
Răsuflare a mea, ingenuă, răsuflare sacadată, nu inâ-mbâta. Presimt respiraţia fiarei. Nu joc.
868
NICHITA STANfcSCU
869
Aud muşcătura Familiară, de câine,
izbitura colţilor în colţi.
Simt negura gâtlejului
care-mi deschide ochiul.
Văd.
Văd, nu visez.
REZONANTA
Camera goală începe să rânjească
Mă retrag în propria-mi piele.
Tavanul începe sâ chelâlăic.
li arunc un os
Colturile încep sâ hămâie.
Le-arunc si lor un os.
Podeaua începe sâ mârâie.
l-arunc şi ei un os.
Un perete începe sâ latre.
l-arunc şi lui un os.
Şi-al doilea, şi-aJ treilea, si-al patrulea
încep să latre.
Fiecăruia i-arunc un os.
Camera goală începe să urle.
Gol eu însumi
fâr-de nici un os
mă înmulţesc într-un ecou
al urletului
şi răsun, răsun,
răsun.
870
PLECARE
Eli nu mâ mai aflu aici. Nu m-am clintit din loc, dar nu mă mai aflu aici.
Să intre,
să scotocească, să caute.
Moara, la umbra coastelor mele, macină neantul copt. Visurile ieftine fumegă-n scrumieră. Eu nu mâ mai aflu aici.
Se balansează barca ancorată pe valul roşu.
Cuvinte, încă verzi, spânzură-n gâtlejul înnorat. Eu nu mă mai aflu aici.
871
PEISAJE (1951)
PEISAJ ÎN SCRUMIERA
Un soare foarte mărunt, cu pâr de galben tutun, se stinge-n scrumieră.
Sângele unui ruj ordinar alăptează trupurile moarte ale ţigărilor.
Aşchii decapitate plâng după coroana lor de sulf.
Armăsari de cenuşă nechează încremeniri în salt.
O mână enormă
cu un ochi de jar în podul palmei pândeşte la orizont.
Nu m-am clintit din loc şi totuşi iatâ-mâ departe. Ei nu mă vor avea.
PEISAJ ÎN SUSPIN
PEISAJ ÎN UITARE
Pc drumurile din străfundul sufletului, pe drumurile livide, călătoresc buruieni. Drumurile se pierd sub călcâie.
Roiuri de cuie violează brazdele gravide. Ogoarele s-au eclipsat din câmp.
Invizibile buze şterg câmpul.
Triumfa spaţiul privind nemişcat propriile lui palme netede, netede, cenuşii.
Din depărtate tenebre, un ses scoate limba, un şes neîmblânzit.
întâmplări revărsate, cuvinte risipite, fanate, feţe tocite.
Când şi când câte-o mână de fum.
Suspine fără vâsle, gânduri fără aripi, priviri fără adăpost.
Când şi când
câte-o floare de ceată.
Umbre deşelatc
scurmă tot mai lin
cenuşa fierbinte a hohotului.
PEISAJ ÎN SURÂS
în colţul buzelor se arată o rază dc aur
Unde somnolând în tufe de flăcări.
Depărtări cu ochi albaştri încolăcite-n ele însele
I^nt amiaza se coace în inima miezului nopţii
INVENTAR (1951)
MĂGARUL
Uneori zbiară. Se scaldă în praf uneori.
Atunci îl observi.
De altfel
nu-i vezi decât urechile înfipte-n craniul planetei.
Şi el, nu e.
Trăsnete zumzâie pe ramurile liniştii.
876
877
PORCUL
Abia când auzi cu ritul furios în gâtlej, perdeaua cea roşie îi explică jocul.
Şi-i păru rău câ s-a smuls
din îmbrăţişarea smârcului şî că alerga-n înserare, din câmp, alerga atât de vesel, alerga spre poarta galbenă.
IEDERA
Cea mai tandră fiică
averdelui, subpământeanului soare,
ar vrea să fugă
din barba albă a zidului,
ar vrea sâ se-nalte în mijlocul pieţii
în toată splendoarea sa,
şi să farmece ar vrea, vijeliile,
cu dans de şerpoaică,
dar aerul cel lat în umeri
nu-i întinde braţele.
878
879
CACTUSUL
înţeapă
norul roz al palmelor. Chiar şi ploaia minte.
înţeapă limbile de foc
ale catârilor şi-ale soarelui.
Chiar şi cerul sărută cu lama cuţitului.
Nu-şi mărită umbra.
Chiar şi vântul înşeală cu frumuseţea
depărtărilor.
înţeapă soldurile molicioase
ale nopţilor atotştiutoare si-ale valurilor
virgi ne.
Nu-şi însoară râsul verde. Chiar şi aerul muşcă.
Piatra ce-I născu are dreptate:
înţeapă, înţeapă, înţeapă.
HÂRTII
tui Aurel Gavrilov
De-a lunsul trotuarelor fertile
dezgustul adună. Adună
surâsurile care au supravieţuit lucrurilor violate.
Pe dulcile pante prinde
zborurile pure
fără plecare, fără întoarcere.
Sub sprâncenele - anotimpurilor rupe
unicele frunze
credincioase ramurilor absente.
Zadarni
c.
880
881
CÂMPIA NEODIHNEI (1956) JOCURILE (1954)
ÎNAINTE DE JOC
lui Zran Misie'
Se închide un ochi,
se scrutează toate ungherele proprii
ca sâ se vadă dacă nu sunt
cuie, sau pungaşi, sau ouă dc cuc.
Se mai închide un ochi, şi-apoi
te încordezi, sari.
Se sare sus, foarte sus,
mai sus de sine.
Dc-acolo se cade cu toată greutatea se cade zile-n şir
până-n adâncimea cea mare-a abisului propriu.
Cel care nu se sparge-n bucăţi
cel care rămâne întreg şi întreg se ridică,
acela joacă.
DE-A CUIUL
Unul face pe cuiul, al doilea pe deştele, alţii pe meşterii.
Cleştele prinde cuiul de cap, cu dinţii, cu unghiile îl apucă şi-l trage, îl tot trage ca să-l smulgă din podele.
De obicei nu-i smulg decât capul. E greu să smulgi din podele un cui.
Meşterii spun atunci: Cleştele
nu face nici două parale!
li despică fălcile, îi sfărâmă braţele, îl aruncă pe fereastră.
Şi-atunci, altcineva face pe cuiul, altcineva pe cleştele, altcineva pc meşterii.
882
883
DE-A V-ATI ASCUNSELEA
Unul se-aseunde dc cellalt, sub limbă i sc-ascunde. Cellalt îl caută sub pământ.
1 se ascunde pe frunte. Cellalt îl caută în cer.
I se ascunde în uitare. Cellalt îl caută în iarbă.
II caută, îl caută, Dumnezeu stie unde nu-1 caută.
DE-A SEDUCĂTORUL
Unul mângâie un scaun pe picior,
până când scaunul se mişcă
şi-î face un dulce semn cu piciorul.
Altul sărută broasca uşii,
ca un nebun o sărută,
până când broasca-i întoarce sărutul
Al treilea se tine deoparte, ochii si-i holbează şi dă din cap, dă mereu pânâ-i cade de pc umeri.
Şi tot căutându-1 se pierde pe sine.
884
885
DE-A NUNTA
Fiecare îsî dezbracă pielea. Fiecare descoperă o constelaţie a lui pe care nopţile n-au văzut-o lucind niciodată.
Fiecare-şi umple pielea cu pietre şi începe să danseze cu ea iluminat de propriile-i stele.
Cel care nu sc-opreşte până-n zori, cel care nu clipeşte şi nu se poticneşte acela îşi câştigă pielea.
(Jocul ăsta se joacă rar.)
DE-A FURATUL TRANDAFIRILOR
Cineva se preface-n tulpină de trandafir. Alţii, în fiice ale vântului. Ceilalţi, în boţi dc trandafiri...
Hoţii pân-la trandafiri se furişează. Unul fură trandafirul si-1 ascunde-n inimă.
Fiicele vântului apar şi văd frumuseţea ruptă şi îi fugăresc pe hoti.
I,e despică piepturile, rând pe rând, găsesc inima, la unul, iar la altul, zău, nimic.
Le despică, le despică piepturile,
găsesc inima la unul
si într-însa trandafirul furat.
886
ÎNTRE JOCURI
Nimeni nu se odihneşte.
Asta îsi mişcă ochii întruna. Şi-i mută pe spate
si vrând-nevrând merge de-a-ndaratelca.
îşi pune ochii la călcâie
si vrând-nevrând se-ntoarce
cu capul în jos.
Ăla s-a transformat în urechi.
A ascultat tot ce-i mai nemaiauzit,
dar s-a săturat
şi arde de nerăbdare să devină iar el însuşi,
dar fără ochi, nu vede cum.
Astâlalt şi-a descoperit toate chipurile şi unul după aitul
le-a azvârlit peste acoperiş. Ultimul chip şi l-a aruncat sub picioare şi-acum îsi acoperă faţa cu mâinile.
TRADUCERi
887
si merge pe ca în echilibru, întâi mai încet, apoi mai repede, apoi din ce în ce mai repede.
Cel-de-colo sc joacă cu propriul lui cap.
îl artincă-n aer
şi-) prinde pe arătător,
sau nici măcar nu-1 mai prinde.
Nimeni nu se odihneşte.
Cel de-aicî şi-a-ntins privirea, a lungit-o de la un deget la altul,
888
889
DE-A PR1NSELEA
Unu sfâşie altora
braţul, piciorul, nu contează ce
şi cu cl între dinţi
o-ntind cât mai repede cu putinţă
să-l îngroape aiurea.
Ceilalţi se risipesc în cele patru colţuri. Caută. Adulmecă. Caută. Adulmecă. Răscolesc tot pământul.
Şi dacă au norocul sâ-şi descopere braţul sau piciorul, sau nu contează ce, e rândul lor să muşte.
Jocul continuă cu vioiciune,
atâta timp cât mai există braţe,
atâta timp cât mai există picioare,
atâta timp cât mai există, nu contează ce.
DE-A SEMINŢELE
Cineva îl seamănă pe altcineva, în propriu-i cap îl seamănă. Bâiătoreşte pământul cu grijă,
si-apoi aşteaptă-ncolţirea seminţelor.
Sămânţa creşte si-i goleşte capul si-n gaură de şoarece îl schimbă. Şoarecii devorează sămânţa.
Cad morţi pe loc.
în craniul gol vine cântul si fată adieri pestriţe.
1
890
891
DE-A IAPA PUTREDĂ
Unul devine pentru celălalt piatră pe inimă,
piatră grea cât o casă.
Sub piatră nimeni nu mişcă.
Unul şi altul se străduiesc să-ntindă măcar un deget, să plescăie din limbă măcar să-şi mişte urechile, sau cel puţin să clipească.
Sub piatră, nimeni nu mişcă.
Unul şi celălalt se străduiesc,
şi obosesc, şi-adorm rupţi de oboseală,
şi-abia în vis li se zburleşte părul.
(Jocul ăsta ţine mult.)
DE-A VÂNĂTORUL
Cineva intră fără să bată. îi intră cuiva printr-o ureche şi-i iese prin cealaltă.
Intră cu pas de chibrit, cu pas de chibrit aprins, îi face înconjurul creierului.
El c tartorul.
Cineva intră fără să bată. îi intră cuiva printr-o ureche, dar nu-i mai iese prin cealaltă.
S-a ars!
892
893
DE-A CENUŞA
Unii suni nopţile, alţii stelele. Fiecare noapte îşi aprinde steaua ei şi dansează o horă neagră în juru-i până când steaua se arde.
Nopţile se-mpart între ele: unele devin stele, celelalte rămân nopţi.
Din nou Rece noapte-şi aprinde steaua ei
şi dansează o horă neagră în juru-i până când steaua se arde.
Cea din urmă noapte se face şi stea şi noapte.
Singură se-aprinde pe sine,
singură dansează o horă neagră în jurul ci
DUPĂ JOCURI
în fine, două mâini cuprind pântecul, ca sâ nu crape de râs. Dar nu-1 mai găsesc.
Una din mâini se ridică neliniştită,
ca să şteargă sudoarea frunţii. Dar fruntea nu mai există.
Cealaltă mână aleargă
spre inimă, ca nu cumva
sâ sară din piept,
dar nu mai găseşte decât un gol.
Mâinile recad amândouă, recad leneşe, pe genunchi, dar nu mai găsesc genunchii.
Acum, într-o palmă plouă. Din cealaltă creşte iarbă.
Ce sâ-ţî mai spun?
os cu os
(1956)
I. LA-NCEPUT
Acum tic c uşor: ne-am curăţat de carne.
Acum facem ce facem. Spune-mi ceva!
Vrei să fii poate
Coloana vertebrală a fulgerului?
Mai spune-mi încă ceva? ,
j
Ce să-ti spun?
Poate pubisul furtunii?!
Spune-mi altceva! Nu mai ştiu nimic. Poate coastele cerului...
Noi suntem oasele nimănui.
Spune-mi atunci cu totul şi cu totul altceva!
II. DUPĂ ÎNCEPUT
Acum, ce ne mai facem?
într-adevăr, ce ne facem? Acum vom cina măduvă.
Am prânzit cu măduvă
Şi vidul aiurează-acum în mine.
Atunci sâ fluierăm. Ne place fluieratul.
Ce ne facem dacă vin câinii? Lor le cam plac oasele...
Atunci le vom rămâne-n gât şi vom jubila.
896
897
III. LA SOARE
Ce binc-i să stai gol.
Niciodată n-am ţinut să am carne.
Nici pe mine nu m-au fermecat zdrenţele astea. Goliciunea ta mâ face nebun după tine.
Să nu laşi soarele sâ te mângâie, mai bine hai să ne iubim amândoi.
Dar nu aici, nu la soare, —
aici se vede totul, dragă osciorule...
IV. SUB PĂMÂNT
Muşchi de întuneric, muşchi de carne totuna-i.
Şi-acum ce ne facem?
Chemăm oasele tuturor timpurilor şi ne urcăm în soare.
Şi ce ne facem după-aceea?
Vom creşte curate,
vom creşte mai departe, după voie.
Şi apoi ce ne mai facem?
Nimic. Vom merge ici-colo, fiinţe veşnice, osoase.
Aşteaptă deci pământul să se caşte.
V. SUB CLAR DE LUNĂ
VI. ÎNAINTE DE SFÂRŞIT
Ce-i, ce se-ntâmplă?
E ca şi cum o carne, o came de zăpadă
ar răsări pe mine.
Nu ştiu ce e,
dar parcă-ar curge-o măduvă în mine, o măduvă rece.
Nici eu nu ştiu.
E ca şi cum ar reîncepe totul
c-un început şi mai îngrozitor.
Ştii ce?
Ai putea oare să latrî?
Şi-acum, unde mergem?
Undc-am putea să mergem? Nicăieri!
De altfel unde-ar putea să meargă două oase?
Şi-acolo cc sâ facem?
Acolo ne-aşteaptă de mult, cu tandreţe, Nimic si nevastă-sa. Nimeni.
Si ce nevoie au dc noi?
Ei sunt bătrâni şi fără oase. Vom fi adevăratele lor fiice.
DĂ-MI PETICELE MELE ÎNAPOI (1955)
VII. I.A URMĂ
Os eu, os tu,
de ce m-ai înghiţit?
Nu mă mai văd.
Ce ai?
Tu m-ai înghiţit,
nici eu nu mâ mai văd.
Unde-s acum?
Acum nu se mai ştie
nici unde eşti, nici cine esti.
Totul nu-i decât un vis urât al târânei.
M-auzi tu oare?
Te-aud, şi pe mine m-aud.
Din noi cucuta cântă cu cântec cocosesc.
Trece-mi tu mie prin minte, -gândurile mele îţi şi vor zgâria obrajii!
Arată-mi-te tu, -
ca ochii mei te vor lătra!
Numai să-ţi căşti gura, -tăcerea mea îţi şi va sparge fălcile!
Numai să-mî aminteşti de tine, -memoria mea îţi va săpa pământul sub tălpi!
J,a asta am ajuns!
Dâ-mi peticele mele înapoi
peticele mele dc vis pur,
de surâs mătăsos, de presimţiri dungate,
din ţesutul meu dantelat.
Peticele mele de speranţă punctată, de dorinţe aurii, de priviri pestriţe, de piele jupuită de pe faţa mea.
902
NICHITA STANESCU
TRADUCERI
903
Dă-mi peticele mele înapoi! Dă-mi-le, te rog cu frumosul.
Asculta-mâ, dihanie, scoatc-ti basmaua ta albă, ne cunoaştem noi, bine.
Am mâncat din acelaşi blid, oho, încă din copilărie.
Ani dormit în acelaşi pat: cuţit cu ochi care deoache.
Prin lumea strâmbă am umblat cu tine, şarpe încălzit la sân.
Ascultă tu, făţarnico, scoate-ţi basmaua ta albă, de ce sâ ne minţim!
3
Nu vreau să te iau în cârcă, nu te duc unde-mi spui.
Nu vreau, nici dacă m-ai potcovi cu aur şi nici dacă m-ai înhăma la căruţa vântului, cea cu trei roţi,
şi nici dacă m-ai ţine-n frâul curcubeului. Nu mă cumperi tu!
Nu vreau nici cu picioarele în buzunar,
nici trecut prin ac, nici înnodat, nici prefăcut în vergea.
Nu mâ sperii tu!
Nu vreau fript, nici răsfript,
nici sărat de crud.
Nu vreau nici chiar în vis!
Nu te-amăgi.
Nimic nu-ţi merge. Nu vreau.
4
Afară, din infinitul meu încercuit cu ziduri, din hora de stele, cea din jurul inimii mele, din înghiţitura mea de soare;
din mările hazlii ale sângelui meu,
din fluxul şi din refluxul meu,
afară, din tăcerea mea abandonată pe uscat!
Afară, ţi-am spus, afară!
Afară, din prăpasria mea vie,
din arborele cel patern şi desfrunzit în mine.
Afară! Cât să-ţi mai strig: Afară!
Afară, din capul meu care se sfarmă! Afară, iesi afară!
5
Tu ai vedenii, vezi păpuşi, iar eu le scald în sângele meu, le-mbrac în petice din propria-mi piele.
NICHITA STĂNESCU
TRADUCERI
I,e fac leagăn din părul meu, din vertebre le fac cărucioare, din sprâncene - planoare,
din surâsurile mele - fluturi,
din dinţi, fiare de vânat
ca să-şi omoare timpul cu ele.
Si ce joc mai e şi ăsta!
Rădăcina ta, astăzi şi mâine, sângele si coroana ta si tot ce ai tu-n viată!
Şi imaginîle-nsetate din creierul tău
şi ochii de jeratic din vârful degetelor tale,
şi urmele tale, pe toate!
..."Te-n trei ceaune cu apă-nbufnatâ, in trei cuptoare de foc vrăjit, în trei gropi fără lapte şi nume.
Fi-ţi-ar suflarea rece până-n gâtlej, pân-la piatră, sub ţâţa ta stângă, pân-la pasărea briceag, din piatră!
... 'Te-n negura negurilor, în cuibul vidului, in foarfecele începutului şi începutului, în matricea bolţii, care-o mai ti şi aia!
Sămânţa ta şi seva ta şi strălucirea
şi bezna ta şi punctul de la capătul vieţii mele,
şi tot ce ai pe lume!
7
Ce-t cu peticele melc, nu vrei sâ mi le-napoiezi, nu vrei
Am să-ti dau foc la sprâncene
si n-ai să-mi rămâi în veci nevăzută.
Am să-ţi amestec ziua şi noaptea în cap şi-ai să-mi baţi cu truntea-n uşă.
Am să-ţi tai unghiile cântătoare
să nu-mi mai desenezi pe creier şotroane.
Am să-ţi asmut ceata din oase să-ti lingă cucuta pe limbă
si-ai să vezi cc-am să-ti mai fac.
8
Si mai vrei să ne iubim.
Mă poţi face din cenuşa mea, din cioburile hohotului meu, din resturile plictisului meu.
Poţi, frumuşico!...
Poţi" să mă-nhaţi de şuviţa uitării,
să-mi îmbrăţişezi noaptea din cămaşa goală,
poţi să-mi săruţi ecoul.
Habar n-ai să iubeşti.
906
NICHITA STANESCU
TRADUCERI
907
Fugi, dihanie!
Chiar urmele paşilor noştri se muşeâ-ntre ele, se muscă-napoia noasrră-n ţărână. Nu suntem făcuţi unul pentru altul.
Eu, stâncă rece, privesc prin tine. Trec de-a curmezişul tău dc la un cap la altul.
Nu poate fî vorba de nici un fel de joc.
De ce ne-amcstecâm peticele!?
Dâ-mide pe-ale melc, ce faci tu cu ele? Zadarnic îţi îngălbenesc pe umeri. Dă-mide-napoi.
Fugi în Nicâierul tău! Fugi, dihanie, de dihanie!
Unde-ţi sunt ochii? în fata ta stă o dihanie!
10
Fi-ţi-ar limba neagră. Neagră Amiaza! Neagră speranţa! Fi-ţi-ar totul negru, doar fiorul meu alb! Pune-ci-s-ar lupul meu în gâtlej!
Fi-ţi-ar vijelia pat, spaima mea pernă.
Fi-ţi-ar fără margini, câmpia neodihnei.
Fi-ti-ar îmbucăturile de foc, şi dinţii de ceară, si rumegă nesătulă, rumegă cât ţi-o fi pofta!
Fi-ti-ar vântul mut şi apa mută şi florile mute. Fi-ti-ar totul mut, numai scrâşnetul dinţilor mei
sonor;
Uliul meu sta-ţi-ar pe inimă! Risipi-te-ar niumă-ta Groaza.
11
Ti-am sten faţa de pe faţa mea. Ti-am rupt umbra de pe umbra mea.
Ţi-am turtit [nuntii din tine
si câmpiile ţi le-am schimbat în munţi.
Ţi-am învrăjbit anotimpurile între ele, am alungat de la tine punctele cardinale.
Drumul vieţii mele l-am înfăşurat în jurul tău, cel neumblat, cel imposibil.
Fa bine, -ncearcă să mai mă-ntâlneşti!
12
Destul cu colilia guralivă, destul cu rârâţele dulcege. Nimic nu vreau să mai aud, să ştiu - nimic! Destul, destul cu astea si cu celelalte.
908 NICHITA STANESCU
Voi spune ultimul, destul!
şi gura umple-mi-o-voi toată cu pământ
strângându-mi dinţii.
S-o curm cu tine, Cea-care-suge-cranii, s-o curm odată pentru totdeauna.
Mâ voi înălţa, cum sunt, aşa făr-de-râdăcini, făr-de-ramuri, fâr-de-coroană, pe mine însumi sprijinindu-mă, pe cucuiele melc.
Voi fi teapă de corn, în tine.
ce altceva aş putea să fiu în tine,
în tine Stricâ-joc, în tine Pierde-varâ.
Duce-te-ai pe pustie!
13
Dihanie, mai lasă gluma!
Tu ţi-ai ascuns cuţitul sub basma; ai călcat peste; mi-ai pus piedică; ai stricat jocul.
Ca sâ mi se răstoarne cerul
şi soarele să-şi spargă tâmpla
şi peticele să se risipească-n vânt.
Să nu glumeşti cu dihania, dihania!
PIATRA (1951-1954)
PIATRA
909
lui Dusan Rădic
Fără cap, fără membre, apare,
cu pulsul tulburător al hazardului, se mişcă
cu pasul neruşinat al timpului, ţine totul în îmbrăţişarea sa interioară, pătimaşă.
Trup alb, neted, inocent. Râde cu sprânceana lunii.
Dă-mi peticele mele înapoi şi eu ţî le voi da pe ale tale.
910
911
INIMA PIETREI
S-au jucat cu piatra.
O piatră aidoma altora.
S-au jucat cu ea de parcă n-ar fi avut inimă.
S-au supărat pe piatră.
Au spart-o în iarbă.
i-au descoperit inima, buimăciţi.
Au deschis inima pietrei.
în inimă de şarpe
un ghem adormit fără vise.
Au deşteptat şarpele. Şarpele a ţâşnit în sus. Ei au fugit departe.
Au privit de departe. Şarpele înconjurase orizontul, îl înghiţise ca pe un ou.
S-au reîntors la locul jocului.
Nicăieri, nici şarpe, nici iarbă, nici aşchii de piatră. Nimic, nicăieri, de jur-împrejur.
S-au privit surâzând cu subînţeles.
VISUL PIETREI
O mână apăru din pământ, aruncă în aer piatra.
Unde-i piatra?
Pe pământ n-a căzut,
în cer nu s-a urcat.
Ce s-a-ntâmptat cu piatra?
A-nghiţit-o oare-naltul,
s-a prefăcut oare-ntr-o pasăre?
lată piatra:
a rămas în sine, îndărătnică, nici în cer, nici pe pământ.
Se-ascultă pe sine: o lume între lumi.
912
913
AMORUL PIETREI
S-a-ndrăgostit de frumoasa, rotunda, uşuratica infinitate cu irişi albaştri,
şi s-a schimbat în întregime devenind globul ochilor ei.
Numai ea o-nţelege, doar îmbrăţişarea eî arc forma spatelui ei mut şi prăpăstios.
Toate umbrele ei le-a-ntemnitat în sine.
E orbită de amor şi nu mai vede altă frumuseţe afară de cea de care s-a-ndrăgostit şi care-i va veni dc hac.
AVENTURA PIETREI
Cercul a plictisit-o.
Cercul perfect, care-o-nconj oară
s-a oprit.
îi e greu de propria ei greutate
interioară.
I-a dat drumul.
Stânca-i este dură,
stânca din care e plămădită.
Şi-a părăsit-o.
Se simte strâmtorată de propriul ei corp. A ieşit din el.
De sine însăşi s-a ascuns,
s-a ascuns în propria-şi umbră.
SECRETUL PIETREI
DOUA PIETRE
S-a umplut cu sine.
Poate s-a săturat de carnea ei dură,
poate i s-a făcut rău.
întreab-o, nu-ţi fie teamă, nu-ci va cere pâine.
S-a-mpictrit într-o convulsie binecuvântată. O fi oare gravidă? Va naşte o piatră. O fiară, un trăsnet?
întreab-o cât îţi place, nu spera vreun răspuns.
Poti spera cel mult un cucui, sau un al doilea nas, sau un ai treilea ochi, sau cine mai ştie ce...
Se privesc stupid,
se privesc două pietre.
Ieri: două bomboane pe limba eternităţii. A?i, două lacrimi de piatră pe geana necunoscutului.
Mâine, două muşte de nisip iu urechile surzenie/, două gropiţe vesele, mâine în obrazul zilei.
Două vieri mc ale unei glume nesărate, glume nesărate, fără glumeţ se privesc stupid,
se privesc cu soldurile lor gbeţoase. Vorbesc din burtă. Vorbesc în vânt.
916
917
CERUL LĂTURALNIC (1958-1965) INEL CERESC
STELE REFUGIATE
V-aţi privit, stelelor,
pe furiş, să iui vă zărească cerul.
V-ati gândit mult.
V-ati înţeles greşit.
V-aţi trezit reci, departe de vatră, departe de porţile cerului.
Priviţi-mâ, stelelor,
pe furiş, sâ nu ne zărească pământul
Daţi-mi semnele tainei,
vă voi da un toiag de vişin
şi drept cărare un ritl al meu, şi călăuză o geană să vă ducă iarăşi acasă.
MELC STELAR
Te-ai ivit după ploaie, după o ploaie de stele.
Din oasele lor stelele singure ţi-au clădit casa. încotro ţi-o duci pc ştergar?
După tine merge vremea şchioapă sâ ţe-ajungâ, să te calce. Melcule, scoate-ţi coarnele!
Te prelingi pe-obrazul enorm, pe care nu-I vei vedea niciodată, -dc-a dreptul, în gura Nimicului.
Abate-te pe linia vieţii din palma mea visată, până ce nu va fi prea târziu
şi lasă-mi drept moştenire
ştergarul de argint, făcător de minuni.
NIMICUL
SĂRMANA ABSENŢĂ
Nimicule, ai dormit şi-ai visat că eşti Ceva,
Ceva s-a aprins, flacăra lui sc-ndoia în chinuri oarbe.
Te-aî deşteptat, Nimicule, şi-ţi încălzeai spatele la flacăra din vis.
Nu vedeai chinurile flăcării, -lunii întregi de chinuri; spatele ţi-este miop.
Nimicule, ai adormit din nou şi-ai visat că eşti Nimic.
Flacăra s-a stins,
chinurile ei şi-au redobândit văzul şi s-au stins si ele, preafericite.
I atâ adevărat n-ai avut, mama nu-ii era acasă când ai zărit în tine lumea. Te-ai născut din greşeală.
Ai talia unei prăpăstii părăsite si miroşi toată a absenţă. Singură te-ai născut pe tine.
Te-nvârci în zdrenţe de foc, îţi spargi capetele unul după altul, tu singurâ-ti sari din gurâ-n gură şi-ntineresti greşeala veche.
A pleacă-re goală dacă poţi până la ultima mea literă şi porneşte pe urma ei.
Pare-mi-se. sărmano,
că ea duce spre o prezenţă.
NESFÂRŞITUL TOIAG
MAESTRUL UMBRELOR
Era.i un nesfârşit toiag.
Zăceai pe un drum nesfârşit
şi nu era alt toiag mai presus de tine.
Tc-ai ridicat de pe drum. în slăvi, te-ai rupt în două. Ţi-ai încrucişat jumătăţile şi-ai coborât pe drum aidoma unui călător obişnuit.
Drumul nu te-a recunoscut. Firele de praf te-au însângerat.
Drumul s-a-ndoir fără tine
şi-a plecat către sine, întru întâmpinare,
şi-ntr-un cerc vanitos, s-a-nchis
şî nu mai duce spre infinit.
La ce ţi-au trebui toate astea? Acum, într-un deşert fără drum, omul nu mai are toiag de sprijin.
O veşnicic-nrreagâ umblă
prin propriul tău infinit
din creştet pânâ-n tălpi, şi-napoi.
Singur te luminezi, în cap ţi-este zenitul, in tălpi amurgul luciului.
înaintea amurgului, umbrele ti le laşi sâ se lungească, să se-udepârte/.e, minuni să facă şi dezastre si să se-nchine lor însile.
Scazi umbrele-n zenit la adevărata lor mărime şi tic sâ ti sc-ncline, le-nveii şi sâ disparâ-n înclinare.
Limbii si-n ziua de azi, pe-aici, dar nu te vezi dc umbrele tale.
922
923
SEMNE
INEL CERESC
Inel al nimănui, inelule,
cum te-ai pierdut,
cum ai căzut din cer undeva, -
mai mult pretutindeni decât undeva.
De ce ai cununat imediat strălucirea ta veche, străveche cu golul tău tânăr.
Te-au uitat: şi pe tine, şi noaptea lor de nuntă.
De-atunci strălucirea ţi s-a beţivanit, Golul ţi s-a-ngrăsat. Te-ai pierdut iarăşi.
INTRUSUL
Strop dc sânge-n colţ de cer.
Să nu fi-nceput oare stelele
să-şi împartă albastrul, să se muşte
sau să se sărute?
La masa rotundă a Soarelui
nu se vorbeşte despre aceasta nimic.
Se frânge doar pâinea de jar,
paharele luminii merg din mânâ-n mână,
iar stelele moartc-şi rod ciolanele proprii.
Ce caută picătura de sânge-n colt de cer, în coltul acesta chiar, de cer?
lată-ti inelarul meu, astâmpărâ-te pe el.
ÎNARIPATUL FLUIER
CAPUL RĂTĂCITOR
înaripatul fluier zboară
în jurul fulgerelor încolăcite
într-un ghem uriaş.
Cine stic unde le-ademeneşte un cântec.
Oare-n nori, înapoi,
sau într-un alt cer mai frumos
sau pc pământ, între oameni?
Fulgerul cu limbi de foc, mute, ca din joacă i-a aprins şi cântecul şi aripile
şi iară, linge acum porţile cereşti.
Oare nu ştie vreun alt cântec?
cu ăsta, n-o să-l ademenească nicăieri.
Un cap retezat,
un cap cu floare între dinţi,
rătăceşte în jurul pământului.
Soarele îl întâlneşte,
el i se-nchină
si îsi continuă drumul.
aia        _  a 1
Luna u întâlneşte, el ii surâde
şi nu-şi întrerupe drumul
De ce rânjeşte spre pământ? Oare nu poate sâ se întoarcă să se plece pentru totdeauna?
Gura-i înflorită, trebuie s-ostie!
926
927
CUŢIT DAMNAT
MÂINI INCENDIATE
Gol şi viu un cuţit
Zace în mijlocul căii lactee.
Cum se mai zvârcoleşte
în praful srelar!
Nu cumva-i e sete de sânge?
Cum mai saltă!
Nu cumva nevinovata lui umbră vrea să şi-o-nj unghie?
Şi cum mai străfulgera din tăişuri, străfulgeră-n roate direcţiile. Nu cumva face semne cuiva?
II ocolesc convoaiele de stele si lasă-nn gol în jurul lui, de forma unei inimi.
Undc-i faimoasa mană ce
l-a azvârlit aici,
din nou să-l ocrotească?
Incendiate
se scufundă două mâini în largul cerului.
Nu se-agaţâ de steaua care pluteste-n jurul lor şi se cruceşte clipind.
îsi spun ceva cu degetele. Cine-ar putea tălmăci limba degetelor incendiate?
Si-ating cu solemnitate palmele în semnul Grinzilor casei.
Oare vorbesc despre casa cea veche pe carc-au abandonat-o incendiate, sau, poate despre cea nouă pe care de-abia au de gând s-o ridice?
928
929
DISPUTA
MĂRUL ÎNCORONAT
Scoatc-ti soarele din gură; noaptea ne-nmormântează de vii!
Asta-i mărul meu:
mi-a căzut din eer pc limbă,
lăsati-mâ să-mi fie dulce.
Cască-ţi gura, sâ ni se facă ziuă, zero-ule, sâ ne-ncoroneze şi pe noi soarele.
Rugaţi-vă sâ nu casc gura! în măr, pentru voi, viermilor, nu mai e dulce nimic.
LATUL ALBASTRU
De ce ne strângi dc gât cu orizontul?
îmi place raidul cerului să-mi cadă des pe şolduri!
Ai sâ ne sugrumi cu brâul acela!
Bocetul vostru îmi place, după latul albastru, când eu mă descing obosit.
930
931
DRUMUL ÎNALT
Ridicâ-ţî laba piciorului, ne-aî calcar pc gând!
Nu por să-mi trec prin voi paşii, purtându-i în mâini...
Dă-te Ia o parte, gândul nostru îci va muşca stelele de pe tălpi!
Nu pot să-mi iertfesc drumul; mă duce prin capetele voastre.
SFORI HARNICE
Dc ce ne cos pleoapele privirile tale?
Nu ştiu ce tac înapoia mea razele soarelui.
De ce nu-ntorci capul să-ti vezi privirile?
Acum, nu mai ştiu unde mi-e capul. Aflati-1, dacă aveţi nevoie de el.
IMITAREA SOARELUI
ZBOR LIBER
Lasă-ne să zburăm
din palatul tău fără temelii.
La stele v-am ridicat suh bolta craniului meu. Cine vă opreşte? Zburaţi!
Lasă-ne să ne zdrobim:
fiecare zbor, ne-ntoarcem-n palat
Aici v-am aşteptat, păsărilor! Tăiaţi-vă singure aripile să vă fie zborul liber.
TATÂL SOARELUI MURIND...
La trei paşi dc piscul cerului, de teiul îti veşnică floare, bătrânul soare s-a oprit.
S-a-nroşit. a-nverzit,
s-a rotit în jurul său de trei ori
si s-a-ntors în răsărire.
(Să nu ne moară ochii!)
Se zice c-ar avea un soare - fiu,
Dar până când şi pentru noi nu sc va naşte oacl
vom învaţă această beznă să lucească.
SOARE ORB
SOARE STRAIN
Două raze oloage poartă soarele orb.
Dimineaţa a ieşit la muncă de cealaltă parte a cerului. Nu stă în pragul ci.
Amiaza a decăzut. Benchetuieşte cu fulgerele. Nu-i niciodată acasă.
Seara s-a dus în lume cu patu-n spinare. Cerşeşte pe-un astru.
Numai Noaptea a ieşit cu braţele deschise întru-întâmpinarea soarelui orb.
Din capul cui a căzut
acest bastard c-un singur ochi?
După cine-şi întoarce privirea, după cine se rostogoleşte pe câmpia cerului?
De ce ne măsoară din ochi? Ne-ar arde de vii, cu mare plăcere,
Ca şi cum noi, cei de-aici, am fi vărsat apă rece pe turbarul său tată.
Mai bine ar fi să-nghete. Şi-a greşit cerul.
CIOCNIRE ÎN ZENIT
SOARE DE MIEZUL NOPŢII
A răsărit un soare vânăt
la subsuoara stângâ-a cerului.
A răsărit un soare negru
la subsuoara dreaptâ-a cerului.
Urcă cel vânăt, urcă cel negru
spre turnul din zenit
unde domneşte acum pustiul.
Am coborât în noi înşine, dezbrăcaţi, am deschis muşuroaiele, am şoptit tainicul nume al soarelui nostru natal.
Trepiedul de aur din turn s-a risipit în trei vânturi.
Dintr-un ou enorm şi negru ni s-a născut un soare.
Ne strălucea pe coaste şi-n bietul nostru piept deschise cerurile.
Nu asfinţea,
dar nici nu răsărea.
Aurea în noi, totul,
dar nu înverzea nimic
în jurul nostru si in juru-acclui aur.
S-a prefăcut pc inimile noastre vii, în piatră funerară.
938
939
TEIUL ÎN MIJLOCUL INIMII
IMITAREA SOARELUI
Inima uncia dintre noi sc-nălţase până-n mijlocul ruinelor cereşti.
Porni pe cărarea soarelui cu bălării de fier părăginită, şi-apuse după orizontul de funingini.
Aşteptam în zadar să se întoarcă cu moştenitorul verde-al luminii sau însoţită dc douăsprezece limbi de foc.
De-atunci flecare din noi îşi poartă inima-n lanţuri greoaie, legată de coasta cea credincioasă.
CÂNTECUL ADEVĂRULUI
Cânta adevărul în întuneric, în vârf de tei, în mijlocul inimii.
Soarele, zicea el, se va coace în vârf de tei, în mijlocul inimii dacă-1 vor ilumina ochii.
Ne-am bătut joc de cântec, am înhăţat, am legat adevărul şi l-am înjunghiat aici, sub tei.
Ochii erau îndreptaţi afarâ-n cellalt întuneric si nu văzură nimic.
940
941
BALAURUL DIN PÂNTEC
PORUMBELUL DIN CAP
Balaur de foc în pântec, în balaur o peşteră roşie, în peşteră un mici alb, în miel, cerul bătrân.
Hrăneam balaurul cu pământ, vroiam sâ-1 îmblânzim şî .sâ-i furăm cerul bătrân.
Am rămas fără pământ.
N-am mai ştiut încotro s-o luăm.
încăiecarăm pe coada balaurului.
Balaurul ne privi furios.
Ne-am speriat de propriul nostru chip
dîn ochii balaurului.
Am sărit în gura balaurului, ne-am ferit după dinţii lui, şi-am aşteptat focul sâ ne salveze.
Porumbelul străveziu, în cap. în porumbel, un sipet de argilă, în sipet o mare moartă, în mare înţeleaptă lună.
Am spintecat porumbelul, am sfărâmat sipetul de argilă, am vărsat marea moartă.
An călcat în marc, am atins străfundul
adânc, sub adâncimi,
am zărit porumbelul cel străveziu
şi-n el, luna nouă.
Am ieşit la suprafaţa.
Sus, deasupra suprafeţii
am zărit porumbelul din nou,
şi-n el luna plină.
Am început sâ bem marea moartă.
942
943
TEIUL ÎN MIJLOCUL INIMII
Teî înflorit în mijlocul inimii, sub tei îngropatâ-o căldare, în căldare doisprezece nori, în nori soarele tânăr.
Am săpat prin inimă după căldare, am dezgropat cei doisprezece nori. Căldarea a fugit cu soarele, dintr-o adâncime-n alta.
Am holbat ochii Ia ultima adâncime, mai adâncă decât propria noastră viaţă. Am renunţat să mai săpăm.
Am tăiat teiul să ne-ncâlzim. Ne-nţepenise inima, dc frig.
CĂSCATUL CĂSCATURILOR
MOŞTENIREA CITITORULUI ÎN STELE
După el au rămas cuvinte
mai frumoase decât lumea.
Nimeni nu-ndrăzneşte să pună ochii pc ele.
Aşteaptă Ia cotiturile timpului, mai mari decât oamenii. Cine le poate rosti?
Zac pc pământul mut, mai grele decât oasele vieţii. Moartea n-a reuşit să şi le ia drept zestre.
Nimeni nu le poate ridica, nimeni nu le poate doborî.
Stelele căzătoare şi-ascund capul în umbra cuvintelor lui.
944
NUMĂR UITUC
TRADUCERI
945
asa cum sc face-n întuneric.
Şî nu era nimeni sâ-1 roage să-şi oprească urmele, sâ şi le şteargă.
A fost odată un număr curat şi rotund ca soarele, dar singur, foarte singur.
Să sc socotească a-nceput, cu sine.
Se-mpârţea, se-nmuiţea, se scădea, se-aduna si-ntotdeauna rămânea singur.
Cu mult mai singur decât fusese-nainte.
A-ncetat, cu sine, să se mai socotească, şi s-a-ncuiat în puritatea lui rotundă, solară.
Afară au rămas urme ale socotelilor lui.
Au început să alerge prin întuneric, sâ se-mpartă când se-nmukesc, sâ se scadă când se-adună,
GREŞEALA TRUFAŞĂ
POVESTE DESPRE O POVESTE
A fost o greşeală
atât de hazlie, atât de mânuită,
câ nimeni nici n-ar fi băgat-o în scamă.
Dar ca pc sine nu vroia
nici să se vadă, nici să se-audă.
Cc n-a scornit
ca să aducă mărturie
câ, dc fapt, nu există.
A inventat spaţiul
ca să-şi adăpostească-n el dovezile, -şi timpul, ca să-i păstreze dovezile, -şi lumea, ca să-i vadă dovezile.
Tot ce-a scornit,
nu era nici atât de hazliu
nici atât de mărunt,
ci era, bine-nţeles greşit.
A fost odată o poveste.
Sc isprăvea
înainte de-a începe
si-ncepea abia după sfârşitul ei.
Eroîi ei intrau în ea după moartea lor, şi ieşeau din ea înainte de naşterea lor.
F'roii ci vorbeau
despre un pământ, despre un cer, şi despre multe altele.
Singurul lucru despre care nu vorbeau era acela pe care nu-1 ştiau nici ei, acela câ-s numai eroi de poveste, dintr-o poveste care se isprăvea înainte de-a începe şi-ncepea abia după sfârşitul ei.
Ar fi putut să fie altfel, oare?
948
949
CĂSCATUL CĂSCATURILOR
Era odată un căscat,
nici sub gingii, nici sub pălărie,
nici în gură, nici altundc.
Era mai mare decât tot, mai mare decât mărimea lui.
Din când în când, bezna Iul tâmpă, bezna fără nădejde lucea pe ici, pe colo, de disperare, de îti venea sâ crezi că sunt stele.
Era odată un căscat
plicticos ca orice căscat,
şi se pare că mai durează încă.
ŢARA VERTICALĂ (1950-1965) PELERINAJE
SOPOCAN1
Pace rumenă a împlinirii, pace coaptă a măreţiei.
De la păsările de aur de sub pământ până la fructele cerului, puternice, toate parcă le-ai prindc-n palmi.
Minunat îngenunchearâ liniile în pupilele meşterului!
(Timpul muşca.)
Tânără frumuseţe a mândriei, siguranţă de lunatec,
Şi porţile primăverii eterne, şi armele strălucite ale fericirii, toate aşteaptă numai un semn. în mâna dreaptă a meşterului bate pulsul lumii.
(Timpul muşca,
dar îşi sfărâmase dinţii).
MANASSIA
KALENIC
Albastru şi aur,
ultimul inel al orizontului,
ultimul măr al soarelui.
Zografulc,
până unde ţi se-atundâ privirea?
Oare auzi cavaleria nopţii: Alah il ilalah!
Pensula nu-ţi tremură, Culoarea ta-i fără teamă.
Cavaleria nopţii se-apropie: Alah il ilalah!
Zografule,
ce vezi în străfundurile nopţii?
Aur şi albastru,
ultim luceafăr în suflet,
ultimă nemărginire în ochi.
De unde ai ochii mei pe faţa ta, îngere frate al meu?
],a hotarul uitării se deşteaptă culorile.
Fulgerul săbiei rale în teacă sâ-3 pun,
umbre străine nu-mi îngăduie.
Culorile se coc
pe ramura uşoară a timpului.
De-aici frumoasa ta insolenţă în colţul buzelor mele, îngere, frate al meu.
în sânge culorile-mi ard tinere.
RADIMLLA
BELGRAD
în mijlocul pustiului o mână ridicată cu palma strălucitoare cu degete care sclipesc.
A eliberat odinioară vechiul soare natal înnodat la coada armăsarilor străini.
Azi iluminează cripta enigmei săpată de întrebări pe fruntea mea de piatră
O mână ridicată, mut mâ întâmpină în mijlocul pustiului şi-mi arată drumul.
Os alb eşti între nouri.
Râsai din rugul tău,
şi din mormântul tău arat,
din risipitul prat al tău.
Răsai din dispariţia ta.
Soarele te păstrează
în chivotul tău de aur,
sus, deasupra lătratului secolelor,
şi te poartă la cununia
celui de-al patrulea râu din rai
cu cel de-al treizeci şi şaselea râu pământean.
Os alb eşti între nouri, os al oaselor noastre.
954
955
TURNUL DE CRANII
GHEORGHE CEL NEGRU
Mă şi priveşte capul meu din ţeapă,
în orice caz nici eu, nici voi, noi nu mai suntem.
Puteţi si bănui!
... Sufletul lor! Si focarul lor dulce! Şi luna lor cornută de pe frunte! Şi vipera din ochi! Sâ mai existăm şi noi o dată...
La cheia înflorită a existenţei,
cea din fundul mării de sânge câinesc!
Urmaţi-mâ fără re-ntoarcere voi. cei fără de viitor, veniţi după mine, dacă sunteţi în stare!
Cu cuţitul!... le ceru' şi tăria lor! Moartea, de mult s-a săturat de noi.
Lupii mei, deci, la cuţite, voi, durerii cei eterne mult iubiţi.
TRANDAFIRUL DE PE CEGAR
Este lumea asta a noastră, sau nu e?
Şoimul de foc ne cade de pe fată, din inimă ne fuge mistreţul minunat. Ne agăţăm cu unghiile de ultima suflare. De ce altceva ne-am mai putea agata?!
Nici norul să ne-ntindâ mâna, nici piatra umărul sâ-şi pună, nici timpul să ne vină-ntr-ajutor, Cine mai numără dinţii morţii?
Nimeni. Tu, ultim sânge negru al nostru, muşcă inima spaimei, muşcă şi norul, şi piatra, şi timpul, şi deschide în aer un trandafir negru!
Este lumea asta a noastră, sau nu e?!
Ţestele vă şi apar în rânjet, de pe ţeapă;
în orice caz nici voi, nici eu, noi nu mai suntem.
Ei bine, da?
956
957
BOCET
TURNLT DE CRANII
Pe voi nu v-au dac apelor despletite, prafului descoperit, v-au refuzat. In sângele meu vă spăl oasele, vă-nfăşur în pleoapele mele.
Faţa mi-a ars-o, nu mai am nimic!
Aţi trecut de pragul neputinţei, cu buzele desculţe, macii îi urmez, înnebuneşte pe mine pustia carne, mă părăseşte, o părăsesc.
Pieptul niî-1 sparg, la ce-mi mai foloseşte.
Mă conduce urma vie a dinţilor voştri, de la stâncă la stâncă, de la stea la stea, mă conduce din cer în cer...
lui Sveîa Birchic
Floarea-soareku, oacheşă, ne-ai schimbat-o cu piatra oarbă, cu ne-cbipul tău Dihanie, şi ce mai vrei?
Ne-ai confundat cu tine,
cu golul din dintele tău gol, otrăvitor,
cu eternitatea ta bearcă.
Sâ fie oare asta toată taina ta?
Dc ce te ascunzi acum în orbitele noastre, de ce sâsâi cu beznă şi lipăi cu groază? Să fie asta oare tot ce ştii?
Nu nouă ne clănţănesc dinţii, ci vântului cel făr-de treabă, la bâlciul soarelui. Rânjim la tine, rânjim la cer Şi cc ne poţi face?!
Craniile ne-nfloresc de râs.
Priveşte-ne, priveşte-te cât vrei, până te saturi.
Dihanie, ia îndrăzneşte, hai.
958
OCHII SUTIESKĂI
Câine, nespus de câine, cu o ralcâ-n nori, şi alta-n praf, ne-ai înghiţit totul.
Tot ce-am făurit chiar şi morţi
sub gingiile tale
la flacăra oaselor noastre.
înghiţite-ar şi pe tine foamea ta.
Noi, supravieţuitorii de pe stânca inimii goale
fără nimeni, fără nimic,
trebuie sâ creăm totul de la-nceput.
Din nou sâ creăm pământul, din nou, cerul.
Rupe-ţi-s-ar fălcile de câine.
TRADUCERI
Sutieska se cabrează sub nori, se-ncleştează cu Muşcă-Soare.
Sutieska sc-nvârte oarbă în jurul ei, şi nu-şi mai găseşte ţărmurile.
Aici toate luminile mor,
toate sensurile tac, toate drumurile se opresc.
Şi de-aici - nicăieri.
Am aprins focuri mari la vadul venelor noastre.
Aici nu-i pământ sub tălpile noastre, nici boltă deasupra capetelor noastre. Şi de-aici - încotro?
Toţi am plecat cu un pas infinit, cu un singur pas,
pe panta propriului nostru creştet. Am plecat pe muchea visului nostru.
Curge-ndărăt spre izvor, Sutieska, spre soare, spre pupila pământului, şi nicăieri, nu-ntâlneşti nimic.
Pleacă oarbă după noi, Sutieska, şi nici nu mai ştie pe unde să curgă.
960
NICHITA STANESCU
961
5
Din carnea noastră cea vie se naşte pământul, bulgăr cu bulgăr, piatră cu piatră, certitudine cu certitudine.
Din răsuflarea noastră nebună se naşte cerul, senin cu senin, stea cu stea, orizont cu orizont.
Puterea ne creşte în munţi, în constelaţii, foamea în arborii fructiferi, tandreţea în flori, libertatea în nemărginire.
Tot mai mult şi mai mult devenim totul, şi nimic nu ne poate răpi nimic.
6
Sutieska detună prin oasele noastre, curge printre flori roşii, izvorăşte din inima noastră, se varsă în inima noastră.
Sutieska se preschimbă-n pasărea soarelui,
cu negrul câine-n plisc. |
ŢARA VERTICALA
CASA-N MIJLOCUL DRUMULUI
Ne este casa-n mijlocul drumului,
care uneşte cel dintâi cu cel de pe urmă soare.
Norocul nostru negru, cu mâini de aur, cbiar el ne-a fost zidar. Pare-se, plâsmuia un pod ceresc, pare-se, o balanţă a soarelui, dar de ieşit, i-a ieşit o casă.
Pc drum de-atunci, ţâşnesc dihănii, tâlhari şi făcători de trăsnete, neguţători de soare.
Atunci, casa frumoasă pieri
în încleştarea dintre cer şi pământ,
în scrâşnetul beznei, în geamătul luminii,
în tropăitul copitelor de pe acoperiş.
Odată şî odată, cerul se dcscleşteazâ de pământ. Apare iarăşi casa în mijlocul drumului, apare frumoasă,
aidoma unui pod ceresc, aidoma unei balanţe a soarelui.
962
NICHITA STĂNESCU
Drumul îşi caută mai departe de lucru, unind soarele cel dintâi cu cel de pe urmă. Numai vânturile slujind în jurul casei alungă miazma coarnelor arse.
963
PIERZANIA TÂNĂRULUI GARASANIN
Comandam o companie,
o Serbie tle trei sute de oameni.
Câi timp mai aveam două mâini aplicam regulamentul, ca sâ frâng aripile morţii.
Când am rămas fără mâini,
mi-am deschis larg pieptul
ca inima mea sâ ia moartea, prizonieră.
Am dat )a sfârşit ordin
companiei să mâ îngroape.
Am executat ordinele
celor cu grad mai înalt decât mine,
şi am trecut în front, liniştit.
înaintez acum împreună cu ei, morţi, în sus pe panta secolelor.
în faţa mea s-a deschis Serbia nemărginită şi nemuritoare.
965
CÂNTEC PURTĂTOR DE PACE
Războinicii îsî curăţă armele şi se laudă cu bătălia pe care-au câştigat-o mâine, pe care o vor câştiga ieri.
Cântăreţii cuminecă imnul cu vinul din norul gloriei. Cântecul treaz se smuceşte, se plânge lui însuşi.
în cântec războinicii sunt pietre verzi, nestemate, -armele sunt repezi şerpi de toc care nasc pietrele şi le mănâncă.
în cântec, cântecul e vânt, ultimul vânt purtător de pace.
Războinicii şi cântăreţii zboară
pe norul gloriei beat,
şî cântă un cântec pe care nu-I aud.
CASTELUL CURCUBEULUI
iui Miodrag Pavlovic
S-a înclinat însetat curcubeul.
s-a înclinat rătăcitor
deasupra ţării, deasupra celei Sârbeşti.
Căuta izvoare proaspete.
Să se adape cu apă vie,
să-şi agonisească un dram de putere,
să-şi clădească un castel.
Toate izvoarele proaspete s-au prăbuşit în pământ, ori sus pe cer
au plecat după apa-cea-vie.
Curcubeul găsi pupilele ultimului cântăreţ cu gură dc aur, şi-n pupile - apă vie -şi-n ea şapte culori părinteşti.
îşi clădeşte acum un castel curcubeul, cu şapte turle, una peste alta aşezate, deasupra ţării, deasupra celei Sârbeşti.
TRADUCERI
SABIA DE FOC A PATRIEI
Alţii surâd mereu
şi mângâie sabia de fot
înaintea ochilor.
Patria mea sfântă
ce spui la toace acestea?
Patrie a mea, sfântă, pe tăişul setos al săbiei cum de te mai ţii?
Unii spun - cu sabia
să tăiem o bucată de pământ
şi să trăim ca oamenii.
Alţii visează - cu sabia să arăm pustiul cer şi sâ trăim ca păsările.
Unii se roagă - sabia noastră să devină arbore de măslin şi să-nfloreascâ şi sâ dea rod.
Alţii şoptesc - sabia noastră nu e în mâinile noastre.
Unii cred că pe sabie
noi suntem numai un strop de sânge nefericit care se scurge de-a lungid tăişului.
ÎNSEMN, DESPRE ŢARA VERTICALA
Dacă săruţi pământul cu talpa, vino! Dacă-1 calci, reîntoarce-tc, călătorule!
ADAM PUSLOJIC. PASĂREA DEZARIPATĂ (1972)
PRECUVÂNTARE
Uită-te.
Tăcerea smaraldinâ
Cotropeşte pământul cu smaralde.
Şi nimeni nu spune nimic.
972
973
/. EXISTĂ PĂMÂNT
CÂNTECUL DE FIECARE ZI
Exista pământ. Există o umbră. A ta. Exişti şi tu undeva, tu şi umbra ta -enorm de nedecisă între pământ şi tine.
AMLAZĂ-N LUMINIŞUL NOPŢII
în zori, ziua
visează câ se Face ziuă.
în noaptea întreagă numai licurici toată noaptea.
Dacă am existat cândva
voi muri
aici.
Răsărire de noapte.
ZILELE ŞI NOAPTEA
EL A VĂZUT SURÂSUL NOPŢII
Dar clopotele -
răsturnate pahare ale timpului -dar eu?
Neînvinsul! (Penultima sau
ultima oară?)
Mâ trezesc. Nu.
Urme nenumărate iarăşi si iarăşi!
Oare numai viii umblară
de jur împrejurul tâmplei mele?
Prin viaţă umblă capetele pline de zăpadă, câteodată; azi noapte pline de noapte.
In timp ce ponoarelc
cu albia dublă însăilează pământul,
închipuiţi-vâ cascadele lor duble.
Pe nevăzut sunt întoarse orologii patru
şi ceasul dus lent bate clipa.
Cu degetele între timp ating pământul şi coboară, se coboară plutind peste trepte.
Cine şi-ar fi-nchipuit cascadele duble şi cine o mie de trepre-n zadar va număra? Oare acelaşi!
Privind pierdut la mincinosul chip, sâ ştii; nu e surâsu-această noapte-al tău.
NICHITA STANESCU
în noaptea asta e numai un .surâs.
Există totuşi cascadele
cu stinsă lumina stelelor în ele.
Sâ mă aplec, mi-a rămas.
CĂLĂTORIA
Ţin pe bicicletă
un om mort -
pe bicicleta mea
cea cu o jumătate de roată.
Pe ea au pierit C. şi B,
Pe ea îşi vor pierde viaţa D. şi E.
Uită-te, de-acum înainte voi pedala
exact pe aceeaşi bicicletă.
Am cumpărat-o pc neaşteptate
în ziua înmormântării cuiva
şi-acum surâd.
Depun mărturie: minunat e să posez măcar o jumătate-de-roată în care nici o încredere nu poţi avea.
C Călătoresc strâmb. Călătoresc drept. Călătoresc şerpuitor. Krii, Krrr, Kru, aa...
978
NICHITA STANESCU
979
îmi închipui feţele fericite ale celor care transportă acum ouă, cartofi şi roşii. Mie însă mi-aţi azvârlit unul... într-un cuvânt - un guraliv.
Călătoreşti acum cu mine, mortul meu,
clar undeva eşti aşteptat cu anii -la început la o gustare, apoi la prânz şi-n fine, la cină.
După mai bine de-o mie de ani intru într-un oraş blestemat şoptind: „am ajuns!" Omul mort îmi aruncă, brusc, un surâs
pe care nu se ştie cum l-a ascuns spunându-mi deodată:
.înapoi voi pedala eu!"
PATRU ANOTIMPURI
Primăvară?
Vară. Văd fulgi
pe cămaşa mea albă. Toamnă:
numai un lemn singur-singuratic ca un strop de sânge în aer.
Iarnă!
ÎNTÂLNIRE
ADOLESCENŢA
Surâsul ei
mal trist ca blana neagră a cârtiţei
şi
beregata mea din care izvorăşte cântecul în aer.
Fraţii mei deja sapă, sapă gropi.
Pe deasupra capetelor lor, stelele -
rădăcini de altă lume.
//. CAD SPRE CER
CAPCANELE PRIETENIEI
De pe Terra cade frunza, păsările au plecat spre Saturn. EI şi El,
pe Neptun şi pe Pluton. El şi El
au fost cândva;
azi dimineaţă, de cu noapte vor pleca în cer-noapte aruncaţi aidoma stelelor.
Nălţimea Universului o vom împărţi egal; El va fugi în cerc, iar El în triunghi.
Prin ochean îi zăresc pe Neptun şi Pluton. Uită-tc, sc depărtează, se depărtează. Astfel se face că în spaţiul unde numai noaptea treceam primăvara falsă a şi ajuns.
INCANTAŢIA MEA
Voi chinui unsprezece tristeţi.
Trăind şaizeci, ar fi puţin.
Pe treizeci de nu-1 voi atinge ar fi prea mult.
Voi închipui unsprezece tristeţi. Pe cea de-a douăsprezecea voi adulmeca-o
mortal,
din mâini străine, în inimă străină.
Voi chinui unsprezece tristeţi. Nu stârniţi colbul pentru aceasta. Pentru aceasta nu-ntunecaţi bolta.
Voi chinui unsprezece tristeţi. Nu vă izbiţi cu fulgerele între voi şi nu lăsaţi sâ vă curgă sângele-n praf.
Stelele şi-au întors de la mine
vederea. De pe mine
şî moartea şi-a ridicat braţul.
CRESCĂTORILOR DE HIENE
DESPRE MIEZUL NOPŢII-N ZORI
O, crescători de hiene!
Dacă voi n-aţi fi, lucrul vostru
I-ar îndeplini slugile voastre fidele.
Credincioase acum, şi-apoi
niciodată!
Crescători ai crescătorilor de hiene!
E vremea sâ treceţi
la moşituî cobrelor ochioase. Altfel...
Nu ne veţi putea face
nimic.
Se şterge surâsul nopţii dc vară, nopţii care rămâne în mine. Miezul nopţii a şi sărutat pământul când gura-i rămase în urmă.
1 Toată noaptea surâsul nopţii de vară
1 cu umbra atinge umbra.
I Salvcază-mâ, tărie a nopţii!
I Moartea nimănuia e neliniştită.
APOCALIPS DE FIECARE ZI
OSUAR DE FAMILIE
Din pământ răsări o piatră până la brâu.
Neîntrerupt pustnicii şi pustiurile sorb oazele.
Pe cerul părăsit două-trei stele oarbe într-o constelaţie schiloadă.
Oase-n negri te şi sânge ruginit în trupul meu.
în urmă se cască pământul.
Craniul meu
leviteazâ.
Puţin câte puţin murim
mâncând pâine caldă, bând apă rece.
Mult, mult mai mult rămânem în urmă,
de după umbra noastră, de după paşii noştri.
Puţin câte puţin devenim reci ca focul,
fierbinţi ca bulgărele de zăpad
Mult, mult mai mult tăcem
economisindu-ne sângele cheltuindu-nc oasele.
Puţin câte puţin mult, mult mai mult.
DEPARTE DE OAMENI
OASPETELE DRAG AL ŢĂRÂNII
le-am spus:
spânzuraţi-mă de spânzurătoarea cerului! în jurul gâtului puneţi-mi un lanţ albastru!
Ei mă traseră pe roata soarelui.
Mă răstigniră din răsărit până la apus, din prima mea dimineaţă până la ultimul amurg.
Umbra mi-o aruncară câinilor, iar cămaşa cerurilor.
în puzderia de nopţi ale vieţii mele numai o singură înghiţitură de-ntuneric şi voi porni spre cer sub nori, ţărânii oaspe drag.
în camera albită de zile am înfulecat doi leoparzî, trei tigri cărora le fusesem azvârlit. Şi-n clipa aceea sălbăticit putui sâ îmblânzesc lent şarpele.
în camera înnegrită de nopţi cu tinipu-ascuns prin firide destinul mi l-am mărturisit zidurilor şi morţile mi le-am întins pe dale.
Cât de lungi sunt nopţile noaptea, cât de scurte dimineţile prin geamuri şi cât de tari sunt duşumelele pământului şi cât de grele stelele pe cer...
în timpul vieţh mcle-am dat cuvânt
la ziduri trei, când un deşert tăcea în urmă
şi-adeseori vorbeam de moarte
cu viii mai puţin, mai mult cu morţii.
990
991
BALADĂ DESPRE ACEASTA
Trăiesc în umbra lemnului, lemnului de piatră. Trăiesc în umbra pietriî, pietrii de piatră. Lemnul acesta de piatră — dc piatră nu este. Piatra aceasta de piatră - de piatră nu este.
Şi [i-am pentru aceasta nici o dovadă. Şi nici o dovadă nu există pentru aceasta. Nu există lemnul. Nu există piatra Nici eu!
Dacă niciodată în umbra acestui lemn n-aţî trăit, în umbra lemnului o sâ muriţi cu siguranţă! în umbra pietroasă a împietritului lemn de piatră, pe pământ, sub piatră, în lemn.
EU ŞI DOUĂ MUŞTE
La douăzeci şi opt aprilie 1969 o muscă neagră şi una verde bâzâiau în camera mea.
Astea sunt, după cum se vede, muştele mele.
Ale cui sâ fie, dacă bâzâie
exact în camera mea, în jurul tâmplelor mele?
Bâzâiţi voi liber, muştelor.
Bâzâiţi o vîaţâ întreagă.
în camera aceasta eu sunt ca şi voi două.
Această cameră nu-i a mea, nu-i a mea nici casa. Nici capul nu este al meu.
Inima aceasta pe care o auziţi nu este a mea. A mea bate în vid.
Zburaţi voi liber, muştelor. Atîngeti-vă liber cu trompele şi nasteţi-vâ muscâria
Neagră şi verde.
CAPCANELE IUBIRII
TESTAMENT
Sunt îndrăgostit de tine,
dar nu te iubesc.
Mă visez la sânul tău,
dar abia pe iarba verde dorm.
Unde ai adus
pământul mormântului meu?
în dragostea noastră
nu mai sunt locuri sfinte.
Azi dimineaţă s-a-ntors în oraş
peregrinul.
Uit săruturile tale pe an, câte unul...
PISICA MEA CU TREI PICIOARE '£
r
Dacă vă închipuiţi pisica mea, I \
spuneţi-vă că e atât de oarbă,
spuneţi-vă câ e atât de mută, I spuneţi-vă câ e arata de frumoasă. sr
Ea e aibă noaptea şi ziua c neagră, y ea e slujnica mea - o trimit in oraş după pâine, o trimit în sat după sare.
Ea e stăpâna casei mele.
Seara întoarce ceasornicul.
In vază aşază flori de pădure,
pâine si vin aşterne pe masa de lemn.
Dacă vă închipuiţi pisica mea, nu-mi spuneţi niciodată că e oarbă, nu-mi spuneţi niciodată că e mută, nu-mi spuneţi niciodată că e frumoasă.
Nu mă întrebaţi niciodată unde trăieşte, nu mă întrebaţi niciodată unde doarme, nu mâ întrebaţi niciodată, niciodată unde-i piciorul ei cel de-al patrulea.
VÂNĂTOAREA DE FIARE CARE DORM LINIŞTIT
Goniţi de urşi şi astăzi am plecat la vânătoare de vulpi.
Fără nici un pocnet de puşcă, cu mâna goală-am prins două -una vie şi una...
Dar ne-au ajuns pe toţi care am plecat pe furiş în pădure după vulpi.
Ursul, lupul şi mistreţul atunci au coborât prin oameni oprindu-se numai o clipă.
Când a scrâşnit şi ultimul os, spre cerul de fiare ne-am repezit goniţi de vulpile moarte
cărora le suntem
cu zile şi zile in urmă...
///. MERG LA MOARTE SĂ MĂ TUNDĂ
IDILA BIBLICĂ
Afară c căldura
numită infernală.
Din unice izvoare se adapă
morţii şi viii.
Decât moartea, apa e mai puternică
Sub lemnul raiului în mână cu mărul se furişează noaptea spre virginala zi.
Afară e căldura numita infernală şi viermele şi mărul pe ramură sunt morţi.
O, decât moartea, - creanga cu mult mai tare este.
175 DE VIEŢI DIN „CARTEA MORŢILOR"
Dacă numărul anilor mei îi înmulţim cu 175, se obţine numărul anilor care azi ne despart de domnia faraonului egiptean din dinastia a IlI-a, Zoser...
Necunoscuta a intrat în templul lui Isis să-şi destăinuie secretul soţului şi fratelui zeiţei. Dar Osiris acasă n-a fost. Templul era pustiu. Secretul era simplu. îngenunchind în faţa nevăzută a ziditorului timpului, Necunoscuta spune că Zoser faraonul a fost otrăvit atunci când Imhotep, pentru el, a săvârşit piramida. Moarte de faraon. Dar otrava a legat-o de cinstitul nume 12} al ziditorului piramidei: Imhotep!
Aici se termină secretul Necunoscutei. Osiris a răsplătit-o regeşte: A lăsat-o să iasă vie din templu. Apoi, totuşi, o ajunse din urmă vulturul deşertului. Vântul. A scris-o în
PER EM HRU 18) la care fapt Osiris s-a încruntat foarte. Dar pe urmă, ani şi ani,
998
NICHITA STANESCU
TRADUCERI
999
mulţi s-au hlizit - ghicind care pe care l-a înşelat, şi de ce.
Imhotep pe Zoser, sau Zoser pe Imhotep? Cum, faraonul să nu fie egal cu gloria
Nilului?
Sau poate a fost numai foarte nerăbdător? 25) Numai Osiris ştie adevărul. Ştie dar tace.
Sâ mă depun şi pe mine aici. Sunt viu, şi secretul acum, tăcut, mă cuprinde. Atât de morţi sunt Imhotep şi Zoser. Moartă e Isis. Osiris al ei, mort. 30) Numai Necunoscuta rămâne. Dar, unde-i?
Cîne este? Cum sunt ochii ei? De unde a venit? Şi singură, de ce? A iubit? Şi cine a visat-o? Un viu, sau un mort? Ra, sau un muritor străin: 36) eu.
Necunoscuto, a nimănui sau a mea, vino. Resfiră timpul şi zboară pe el. I,asă-te reînviată de vulturul care te-a ucis, lasâ-te-n spinarea lui. De zburat este numai de ani mii-patru-sute-şaize-ş-cinci. 42) Păi, Horus, âsta-i numai zilnic zborul tău.
Pentru ea, întreagă lumea mea subterană ţî-o dau, Horus frate, ia-o, ia-o de tot, ia-o... 46) iaodetot!
Toată noaptea-mi bate cineva la poartă. O deschid, dar nimeni nu este... Ca o ramură dintr-un lemn nevăzut, ca o aripă de pasăre moartă, ca un fir de nisip, spulberat din desert. Ca şi cum acestea vor fi Necunoscuta 53) căutându-şi iubitul.
Ca şi cum aş fi mort, iar ea vie, aşa o aud, dar ea nu mă vede. Aşa o văd, dar ea nu este. Nu. Nu. Cine este ea, cine e? O, ce ochi? De unde vine? De ce e singură? Pe care din noi îl va iubi -şi-atunci cum voi fi, viu sau mort? O, când voi fi şi eu odată mort 62) precum Ra!
Osiris, părinte, zeuie, frate al meu, caleaşca de aur şi caii focoşi să-ţi fie pregătiţi. Te chem şi pe tine 66) la nuntă.
67) Ia nun-tă!
Pe Zoser l-am întâlnit astăzi pe stradă.
De-abia l-am recunoscut. Atâta era
de bronzat. Dar, din fericire,
de mii de ani eu nu mă schimbasem
şi el m-a strigat cu surâsul.
Sărutul de patru mii de ani.
Ne uităm unul la celălalt şi de-abia credem
nu ochilor noştri, ct nouă. Nu mai sunt
1000
NICHITA STANESCU
TRADUCERI
1001
cuvintele pe care puteam să ne tolănim. Am schimbat tăcerea între noi. 78) Ochi pentru ochi. Ani pentru ani.
Astfel m-a rugat: Imhotep, uită-mâ odată, frate. De dtagostea ta eu nu mai pot să dorm. De gândurile cale grele cu nu mai pot să mor. Deja îmi sunt destule şi frăţia noastră şi secretul nostru. Uită-mă. Uită. Nu. 86) Nu uita.
Iar eu l-am rugat: Zoser, dragule, nemurirea ta nu mă mai interesează. Ai vrut-o. Ţi-am dat-o. Dar eu? Mii patru şi ceva de ani sunt de când hălăduiesc pe pământul acesta lepros reamîntindu-mî numele false 93) şî numai pe haine risipîndu-mi averea.
De ce? Până când?? Şi eu??? Eu... şi mie mi-e insuportabilă nemurirea. Salutâ-mi-1 pe Osiris şi spunc-i acestea. De altfel, cum o mai duce? Pe unde vă 98) maî adunaţi vinerea? Şi câţi au mai rămas
din voi?
Zoser şi-a scărpinat scăfârlia, grumazul, şi, făcându-mi cu ochiul de piatră, zise: îi e uşor lui Osiris! Acest netrebnic bătrân frumos ne-a înşelat. De-o veşnicie de ani cum liniştit s-a tolănit în moarte, în mormântul altuia. Incognito.
Şi nimeni nu ştie unde s-a ascuns, dar el nu vrea să reînvieze! Şi aşa... Acolo am rămas cu nişte zei guralivi... Apis, Horus, Ra... Set şi Tot... Âştia suntem, 110) iată-ne.
Si jale-mi fu de el
si l-am alungat. Ştiu că nu-i este uşor. A avut viaţa lor, acum nu o mai are.
IPentru aceasta l-am alungat. 115) Sâ-1 uşurez. 116) Şi Zoser a plecat.
t
I Voi, tâlhari ai secolului, vă destâinuiesc
secretul.
Doriţi pradă?
Nu băncile acestea, pe jumătate goale, goale -spargeţi telefoanele publice prin care Necunoscuta mi-am strigat-o, dar neştiind, dar neşciind unde este. Cine-i. Dacă mă Iubeşte. Dacă mă aşteaptă? Dacă e vie? Dacă surâde. Sau coase iubitului nasturele la manta. La cămaşă. Ia o lepădătură 129) Lepădătură-veneticâ.
formez miraculosul număr: Alo, aloo!... Două mii şase sute cincizeci, înainte de era noastră, vă rog!
1002
NICHITA STANESCU
TRADUCERI
1003
Nu răspunde nimeni. Telefonul fluieră ca vântul în deşert. Dar mi se pare deodată câ-n partea cealaltă O MÂNĂ
spre receptor se întinde! Răbdător ca firul nisipului, când în clepsidră îşi aşteaptă rândul, eu aştept această mână să-ncoroneze gestul său, atingând receptorul, - atingându-mă. Telefonista apoi: „Ah, da! Imediat, vă rog..." 144) şî-mi conectează ora exactă.
De-aş şti numai atât -
în timp ce această limbă moartă
ne-a legat şi ne-a dezlegat
atunci când
exaltat
febril itat
te-am strigat şi strigat, când din nou te-am strigat în timp ce conversaţia noastră încă nici nu se termina. De-aş şti numai atât -tu în timpul acesta în clipa aceasta care durează de numai 4650 de ani ai putut să dai receptorul din mâinile tale 161) nimânuia?
Şi să-l laşi 163) să fluiere?
încă ŞÎ
166) încă...
167) Ai putut aceasta?
Deschid fereastra, uşa. Şi poarta. Să mă trezească stafiile. Trezească-mâ! Ba nu, să nu mă trezească. Şi nici să nu mai fiu! Nici 172) sâ nu mai fiu!!!
Osiris mortule, zeu mort, zeul morţilor, OSIRIS, 175) aratâ-te!
De la miezul nopţii de 4 noiembrie până la 6 orc dimineaţa de 5 noiembrie 1970.
1004
1005
INSULELE IADULUI
Le-am zărit
cu propriii mei ochi. I
Verzi piramide în pustia albastră.
Suvire din părul
celor ce se-neaca. ţ
■; i,
% '•>.
PRÂNZUL DE NEUITAT
Azi avem stridii Ia prânz.
Stridii avem astăzi la prânz.
Astăzi la prânz avem srridh.
Dacă nn socotim marca, dacă nu socotim abisurile şi dacă n-o mai socotim şi pe ea cea cu care prânzesc pentru prima oară...
Stridiile nu tac te miri cine ştie ce,
PASAREA DEZARIPATĂ
IDILĂ DE TOAMNĂ
Pasăre
dă-mî aripile tale nezburat să rămân
A douăzeci şi opta toamnă.
Ploaia ne spintecă
şî ultimele fâşii de carne.
Ceaţa îmbrăţişează pământul.
Vreo două săruturi -
asta-i
dragostea?
Cineva ca noaptea este.
Ploaia ne spintecă şi ultimele zdrenţe. Rămânem goi. Ea se întoarce pe cer.
Răsărit invers.
Dumnezeu batjocoreşte ziua, iar diavolul îmi dă mâna. Merg drept,
1008
NICHITA STANESCU
1009
fără să ştiu,
fără să şriu aceasta:
De mult ne-a cotropit zăpada.
SATUL
E satul căzut la pământ.
Ca părul ei - întunericul -
aidoma iobagului la-ntoarcere din câmp.
Stelele se tăvălesc în nămol. Nici un câine nu le latră. Nici ea nu le surâde.
Toţi sunt în case. Alb licăresc zidurile şi dinţii.
Decât viii, -morţii
sunt cu unul mai mult.
Domnul
doarme liniştit
la marginea satului.
Nimeni
n-o să se mai trezească vreodată. E satul meu fără zare.
Ci daţi-mi jar să-i dau foc.
1010
TRADUCERI
1011
PORŢELANUL CHINEZESC
Eu sunt un fel 1 de fel de pământ
care creste numai ; în miezul pământului.
Sunt scos la lumină până când strălucesc întru bucuria lor nevăditâ
şi-atunci ei ma ard v pe limba flăcării -până când mă înşurubez în formele magice.
Iar când de mine
ci sunt mulţumiţi,
femeile mă răcoresc cu evantaiul,
copiii cu a lor respirare.
Şi-atunci, înţelepţii, pe mine
mesajele lor către vii,
mesajele lor către morţi, le gravează:
fluturi, dragoni... ^
fi
Apoi, mâ alungă din nou în străfundul pământului după lucoarea ce o pierdusem.
1012
TRADUCERI
1013
Din smoala în fierbere, de-acolo-şi trimite glumele mari infernale în dar zeităţii.
EL SI EA
când se-mbrăţisează, nu se stte care din ei este îngerul şi cine diavolul...
îngerul prietenului meu este Gabriel cel cu ocbii de sare, cel cu aripă mare.
Dar îngeru-i ştie destinul cc-1 are. Trai lângă diavol, trai lângă diavol.
Prietcnu-mi doarme în şanţul infernului de-o viaţă întreagă, de-o viaţă şi-o zi.
îndurătorule, păzeşte-mi fratele de poarta raiului celui mai simplu.
AMARNICA SPOVEDANIE A GÂDELUI ÎMPĂRĂTESC
CÂNTEC NEDEDICAT
		S-ascund cuţitul deci, sub brâu,
Nu-i aşa că şi pe voi		cuţitul dat de Domnu-n mâini
v-a izgonit din împărăţie împăratul		să-l port
cel pe jumătate nebun?		la betegată.
1 Mult m-am ţinut		Nici o streaşină nu-i pentru mine
de dragostea împăratului		din care mai sâ picur
şi a nebunului lui.		tăcut
		cum stropul cel de ploaie.
Cu mine au fast surghiuniţi		
şi maica împăratului, oarbă,		Mă voi opri din nou
şi fratele lui, mezinul.		acum
		la jumătatea vieţii melc, -
] jngă el au rămas		si fără pricină.
numai tâtâne-su, mort,		
şi nebunul.		Moarte oarbă
		astăzi
I ângă el au rămas		tu n-ai să te mai joci din nou
rămăşiţele tuturor		cu mine.
morţilor.		
		îngerul meu a obosit,
		a obosit
		purtându-mi sufletul
		fără de suflet.
1016
TRADUCERI
1017
VERSURI INEDITE
O, cum creşte iarba sub piramidă. Oblic o mumie cântă pentru rubedenii.
Şi cineva, cum tace!
Cerul e tot mai apropiat. Ating fără să vreau stelele, în adâncime, jos, se vădeşte o fereastră a mea. Domnul o deschide cu respirarea.
Numai puţin am întârziat,
dar nu mai găsesc iertare.
în satul meu natal
îmi voi ridica schitul
îndurării păcatelor mele-n tăcere.
Trei sfmxuri port în podul palmei. Rând pe rând ele îmi pun întrebări, jelanie mi-e duhul. Dinainte ele ştiu dezlegarea.
Te adaog cu zilele mele, Doamne, tu dă-mi îndurarea nopţii... Easă-I pe altul să-mi cânte cântecul dar ca şi mie nu-i da peana şi pergament.
Mâ zăriţi? Uitaţi-vă! Mă auziţi? Aseultaţi-mâ! Chiar de mî-ar place să fiu dus şi mort, totuşi sunt viu.
1018
1019
CEL MAI PUŢIN ÎNSEAMNĂ ACEASTA
PRO MEMORIA
Dacă azi dimineaţă, dacă aseară târziu undeva m-aţi întâlnit undeva m-aţi reîntâlnit.
Aceasta, de fel
nu înseamnă
că eu sunt
mort.
Cel mai puţin înseamnă aceasta fiindcă
eu sunt
în aceste zile
foarte viu.
Fii înţelept: Fii neînţelcpt
Dacă nu-ţi pierzi totul, Totul te va pierde.
RADOM1R ANDR1C INIMA DE CUSUT
Maică-mea n-are maşină de cusut ci inimă de cusut
Cu ea coase haina ruptă
si îmi cârpeşte zdrenţele sufletului
Nu se intră în camera ei cu arma pe umăr
ci
cu o floare în dinţi
In prezenţa ei totul este curat, -şi pielea mea şi ce-i sub ea.
PRIMA OARĂ ÎN GENUNCHI
EPITAF
îngenuncheat vreau să stau, când mă gândesc la priveliştile ce n-am să le văd niciodată aievea.
Suliţa înfiptă în mormântul meu poate câ vâ va spune ceva mai mult decât faptul că am purtat-o.
1024
TRADUCERI
1025
ELISABETA BAGREANA
SOARE
Ieri a lucit furtuna pe vârfuri de brazi, spre noapte ploaia dulce a sunat. Albastru şi neted, emailat c cerul de azi.
Strâng din gene. O secundă-s orbită de coama soarelui de foc. Ocbîi nu-s învăţaţi deloc cu lumina lui neocoliră.
Tinereţea lor e tinereţea lumii întrecând-o într-o zi c-un veac.
în amurgul odăii sihastru, în pacea desişului de cârti, trăind, străine-mi erau, luminând unduind, soarele, largul albastru.
Pornesc prin câmpiile înrourate
cu ochii miraţi de univers
Numai într-o zi şi-ntr-o noapte de mers
a şi crescut secara sub bolţi neclătinate.
Creste-n zilele furtunii oameni mândri, clasa în atac.
JOHANNES R.BECHER
CEL CARE A URNIT SOMNUL LUMII -
LENIN
ERICH LUDWIG BIBERGER DIMENSIUNI
El a urnit somnul lumii I
cu fulgerele cuvintelor lui: |
veneau pe cai ferate şi pe fluvii, |
prin toate ţările trecând. >
El a urnit.somnul lumii Pâini aburindc au fost cuvintele lui. Oşti neînfrânte au fost cuvintele lui, foamea milenară învingând-o.
El a urnit somnul lumii Case primitoare au fost cuvintele lui Tractoare şi maşini au fost cuvintele lui Sonde şi mine au fost cuvintele lui.
Ciocane - în fabrici, au fost cuvintele lui
Electricitate au fost, vise,
cuvintele Iui stau neşterse
In adâncul inimilor noastre, scrise.
întârziere a prezentului muta. încet, prea încet razele cad din spaţiul lui.
Obosit se dilată orizontul existenţei
Netedă doarme pe el umbra,
cu tâmpla pe cele două dimensiuni
Lucrurile îşi pierd înţelesul
întrerupe timpul
şi-azvârle spaţiul!
Nu-1 mai chema niciodatâ-napoi.
Presimţi înaltul umbrei tale
până la graniţele luminii?
CONSOLARE
PETRUS BROVKA DECRETUL LUI LENIN
Pe Undeva aşteaptă
plânsul-
Fă-I curat
si străluccşte-I
aidoma ultimelor lebede
ale miracolului
tânjind în ruga iazului.
Suflă peste sclipăt depărtându-1
şi-aratâ-i drumul cu surâsul tău.
Această zi, prin ani, sclipeşte bucuriei! Toţi au venit de prin judeţul nostru, Şi toţi, şi bunicii, şi copiii Ia întrunire să îşi afle rostu?
Mahorcă, fum - aerul gros Se leagănă sub grinda joasă. Din Baltica, un vechi matroz Se profila prin fum, la masă.
Hârtia, cc-o ţinea în mâini, le desluşise Nădejdile nutrite ani de-a rând. EI, cuprinzând cu ochi mulţimea, zise: - Eu, fraţilor... vă spun... despre pământ.
De-un văl ca de legendâ-nfăşurat, El conteni târziu, pe înnoptate Şi răsuflarea pieptului bombat Sălta cartuşiere-ncruci şa te.
1030
NICHITA STANESCU
1031
Hei, nu citea el fără de cusururi, Şi de emoţie silabisea... Dar adunarea bucuroasă-n jururi Vuia, şi-aplauda, şi fremăta.
S-atingă foaia se-nţeseau necontenit. - Ci mai citeşte, marinare, înc-o dată! Aluneca pe rânduri degetul asprit, De-a lungul paginii cu slova-nflăcărată.
Şi fiecare întreba de I.enin:
— Ne spune, —om bun, cinstite musafire, Cine-i acest tovarăş, Lenin?
- Cel ce v-a dat pământu-n stăpânire!
PREDRAG C1UDIC
FURTUNA
în cinstea lui Bach se pregăteşte furtuna. Ba va dura mai multe zile. înspăimântaţi sunt peştii şi păsările, înspăimântate câmpiile, mările, înspăimântată se-nclinâ până la pământ coroana arţarului.
Se slăveşte suta de ani a lui Bach: pământul cutremura-se-va iar Domnul, după veşnice pregătiri, înfrigurat va cânta la orgă.
CHIRII, COVA1.GI ÎN LARG
VÂNĂTORUL
Ani văzut un înotător strălucind fericit
Trupul lui ager în valuri cânta
Zburând şi sâltând din nadir spre zenit,
rupând gravitaţia care-1 lega.
Ani văzut un înotător dizolvându-se-u zare
negând si uitând ţărmul cel care,
cu o cârjă de lemn pc nisip, îl aştepta.
Ştii fără greş meşteşugul în care frumosul îţi pică prin vizor până la suflet pupila, vederea-si ridică.
în zbor prada pândind-o, -
ţintirea-i aproape în gol
când inima sărutată de gloanţe
o presimţi cum prorocul prevestitor.
îndemânarea, - cam leneşă şi plictisită aproape se joacă ţinând cioara în mână şi pe cer cocostârcul cel care este fiind.
Dar nu ţii nici sălbatecă pasâre-n mână nici cioara domesticită Pământ şi cu ceruri s-au înţeles să ti le preschimbe în clipă clipită
... vânâtorească Izbândă ca vântul o necioară înhaţi si necocostârcul...
MEŞTERUL TIMPULUI
ALBERT EHRENSTEIN CÂNTEC DE TRECĂTOR
- Repară-mi ceasornicul, -balansează aidoma unui talger gol de cântar,
flutură ca ferestrele trenului... Repară-mi zilele plicticoase cele mai tocite decât veşnicia când nopţile fericite îmi sunt mai scurte decât ciocul de vrabie. (Meşterul îmi întoarce ceasornicul lent surâzând.)
- Viaţa, arătătoarele ţi le-a echilibrat Acum numai eşti nici trist
nici vesel.
Timpul cel dur nu minte mişcându-se înapoi, şi, iatâ-nţelesul schimbării... Priveşte miile de zile cele mai lungi decât veşnica veşnicie Din ele nu storci nici o secundă... Dar fericitele nopţi ele durează,
... fericitele nopţi cele mai scurte decât ciocul de vrabie.
Şovăitori ca trestia-mi sunt prietenii,
iar inima Ie stă pe buze
si castitatea n-o cunosc,
şî-as dânţui, aş dănţui pe creştetele lor.
Fată, tu, iubito,
suflet al sufletului, tu
aleaso, din lumină izbucnită,
o, niciodată nu m-ai zărit, nu m-ai zărit
şi nu ti-a fost nici sânul încălzit
de cenuşa în care mi s-a prefăcut inima.
Cunosc muşcătura câinilor
şi-a vântului înfigându-mi
colţii lui transparenţi în obraz -
locuiesc doar pe strada Vântului-Biciuitor!
Deasupra mea e un acoperiş de sticlă
şi flori de mucegai îmi zugrăvesc pereţii,
când ploaia-n crăpături îşi face cuib, aici.
„Ucide-te!" îmi strigă cuţitul. Zac în noroi.
1036
NICHITA STANESCU
1037
înalt, peste mine, -n căleşti, din mers îmi fărâmă duşmanii
cearcănul lunii. 173 bis
GHEVORK EM1N
BALADA PESCARULUI
Câ insula Capri e-un rai, se spune Dar eu nu am văzut-o, nici în gând. ... Pe năvodarul Pogos, marea-n spume Nu-1 mai uimea sub luna tremurând. Şi oare calul sub poveri rămâne Sâ mai admire-argintul lunii, mat? De niaicâ-şi amintea, văzând bătrâne De casa lui, privind câte-un palat. De Van şi amintea şi de livede, Iar când amurgul sângera, murind 1 se părea pe frace-sâu că-1 vede Câ sorii cerului natal se-aprind. Ce-avea cu stelele de-aici, amare? L'n exilat şi un străin era Şi-a aruncat năvodul vechi în mare Dar peştele de aur nu venea.
Şi ce să faci cu lacrimile tale De nu le-ntorci în cântecul urzit? Cânta... şi-i era rece lumea-n cale Sub luna ca un ban nezimtuit.
1038
NI CHITA STANESCU
TRADUCERI
1039
Aşa cânta-ntunericui scrutându-1 Din zarea mării vaste de nespus Şi Pogos vede-ncet, cum ascultându-l Se apropie de el un „signor" nis. Nu-nalt de stat, cu fruntea luminată Şi c-un surâs în ochi şi c-un tumult I se păru lui Pogos deodată Că îi cunoaşte ochii dc demult. ... Şi parcă sâ nu-i sperie cântarea Spre el cu paşi neauziţi venea, Şi cântul ca o pasăre spre zarea îndepărtatâ-a ţării lui, zbura. Cânta pescarul gândul să-l dezlege „,.. Când un signor cu orice prilej îţi tulbură cântarea, asta-i lege?'1
Tăcu. Tristeţca-i stete în gâtlej: f
„Coeorule, nu eşti din munţii noştri?" §
Pe umeri mâna-i puse cu alean
Şi îi zâmbi: Eşti deci din munţii noştri
- Cânţi frate?
- Cânt.
- Şi ce eşti?
- Sunt armean.
- Şi ai fugit?
- Ce treabă ai? Ei, bine... Dar îi zâmbea signorul blând, mereu Şi îndoiala-i se topi în sine
- Mulţi au pierit?
- Prea mulţi... şi frate-meu
- Dar ceilalţi unde-s?
- Vântul poate ştie!
Pâmântu-i larg... Or fi fugit şi ei. \
"i
1^
Şi-o clipitâ-n lacrimi Pogos întârzie Signorul tace-adânc, privind spre chei
- Şi cum te cheamă?
- Pogos.
- Şi pe mine Vladimir Ilici.
Să tini prieteni, vrei? Dar nu mai plânge, frate. Din ruine Clâdi-vom lumea pe un alt temei. Şi-n casa ta-ţi voi cere ospeţie Când de pe lumea-ntreagâ vom spăla Şi foame
şi războaie,
silnicie
Om liber sâ devii în ţara ta. îi strânse mâna şi plecă în seară Dar din cuvântul veşnic ce-1 ivi Cald se făcu şi parcă primăvară Şi luna peste ziduri înflori.
Şi-a săvârşit Sevanul vechea-i sete La Erevan se-ntoarse Pogos iar, Şi lenin îi surâde din perete O, vânt întors din muntele natal! Nu ştiu, aşa a fost, ori doar în fumul Acesrui vers al meu, abia rostit, Dar poate că-ţî vei recunoaşte drumul Al tău şi-al altora ce-i rostuit. Unise cu destinul lui destine Când lumea a-nălţat-o-n luptă grea Nu-ţi aminteşti?
Priveşte-adânc în tine Şi inima o să-ţi răspundă, ea.
1040
TRADUCERI
1041
EVGHENI EVTUŞENKO CEA DE A TREIA DIMENSIUNE
Cunoaşte fiecare ceasul când lipicioasă te îmbrăţişează tristeţea, despuindu-şi coapsa, sânul şi-n juru-ţi viaţa fără sens dansează.
O gheată ca de moarte te cuprinde I şi să te-nvingi pe tine însuţi strigi | ca pe o soră de spital, memoria ţ şi umbra ei cu tremur de ferigi.
Dar uneori e-o noapte-atât de-adâncă şi un pustiu atât de mare câ nu te poate lumina nici amintirea în vibrare.
Dispare luciul viu din ochi, Mişcarea, glasul în târziu. Dar ai înc-o memorie, a treia; Memorie a trupului cel viu.
Aducâ-şi deci, picioarele aminte f de praful cald al urmelor din drum |
ăi"-
de iarba rece şi gingaş călcată
de ralpa goală şi cu umblet lin, de fum.
Şi să-şi aducă-aminre tâmpla cum mângâiatâ-a fost unduitor după o păruială, de fâşia limbii, aspră a câinelui supus şi înţelegător.
Şi să-şi aducă-aminte vinovată fruntea pe care-arât de-ades se-aşterne sărutul gingaş al iertării, el sărutul iertărilor gingaşe şi materne.
Şi cu plăcere să-şi aducă-aminte cu ce răsfăţuri, omoplatul, s-a-mpodobit, când zaci în iarbă si cu privirea scormoneşti înaltul.
Şi degetele să-şi aducă aminte dc grâne, de molift, de ploaie, de tremuratul vrăblei, de tremuratul spinării calului când se-ncovoaie.
Şi buzele-amintească-şi de-alte buze, gheată şi foc. Lumină, întuneric. Şi lumea-ntreagă. Lumea ce miroase a portocale şi-a zăpezi, feeric.
Şi dacâ-ţi aminteşti, ruşinea te cuprinde, ruşine că viaţa o huleşti . Memoria trupului tău, deschide-n memoria, şi-a minţii şi-a inimii, fereşti.
1042
NICHITA STANESCU
Şi vierii îi vei spune: Iarrâ-mâ,
eu te-am învinuit orbeşte,
tu de păcatul greu mă iartă
de înrărirea care visu-l împietreşte.
Iar dacă plată trebuie să dau
pentru că lumea-i minunată,
pret aspru, greu, - fie şi-aşa
nu mâ tocmesc ci mă-nvoiesc de-ndată.
Si chiar dacă-n destin sunt mari furtuni si lovituri, şi întomnare, şi tumult, Viaţă, pentru tot cc-n tine-i mare, nu-i nici-un preţ care sâ pară mult.
■A
* t
Nu vreau nimic
pe jumătate! Cerul întreg! Pământul tot, nespart! Eu avalanşele şi mările curbate cu nimenea nu vreau să le împart.
Nu, viaţă, nu m-adcmeni
cu dramul Dă-mi totul pe măsura mea
n-ai grijă!
Nu vreau din bolta fericirii, doar olanul,
nici din durere, doar o schijă.
Dar mi-e de-ajuns o jumătate doar, din pernă
când pe cealahă-i scris profilul tău suav
şi stea căzută, neeternă
sub tâmplă mâna cu inel luceşte grav.
PETAR GUDEEJ
FEMEIA ÎN CÂMPIE
SCURTĂ E VARA ACEASTA
Scurtă c vara aceasta Iîsuse: trei fire de văpaie în gene, Nici n-am clipit şi toamna -gheaţă, beznă.
Sângele gâlgâia în cana mea de os. Faţa, fruntea, ochii, în cină mi le-am înmuiat.
Ani sfărâmat gura femeii
şi setea mi-am astâmpărat-o.
Aidoma şopârlei aţâţate, limba ei
mi-a jucaf pc limbâ.
După datină veche-a bărbatului
am străbătut-o.
Ţeasta i-am spart-o; cu copita
i-am sorbit sângele.
M-a surprins noaptea cu o femeie în câmpie. M-a prins la cină.
Precum uliul pe şoareci, precum ereţii gustând din păsări, - i-am sorbit de sub limbă. Cu lingura dc lemn şi cu limba îi scoteam afară miere şi sânge.
Binecuvântată fie, săraca mea cină din câmp!
1046
NICHITA STANESCU
1047
Binecuvântată căsăpire strămoşească... şi licărul luminii, izbucnit pe sângele scurs! Şi mâinile mele, fie-mi binecuvântate cele ridicând la gură craniul ei, şi binecuvântată gura care-i soarbe sângele. Binecuvântată smoala cerului şi a ţărânii!
Am jupuit rochiile şi carnea.
Pietros şi zvelt s-a-ncolăcit pe mine scheletul.
Prin două rânduri de dinţi izbucnea sângele
ca de bronz, hrănitor, plin de iarbă nerumegată.
l-am înfipt ghearele-n coaste,
limba sub limbă.
Am siluit os de femeie.
Am cinat femeia pe străfundul fântânii lumii, - în câmpie. Mâinile şi iarba dinaintea mea, s-au cuprins de un licăr al sângelui blând. Am fost obosit şi liniştit precum acela ce şi-a săvârşit lucrarea. Sufletul meu, în formă de flacără cu trei limbi se zbătea în câmpie.
Cenuşa răsăritului rostogolea trei stele însângerate.
1BRAHIM HAGIIC STELE, OAMENI
Stăm laolaltă şi taciturn numărăm stelele
Sunt oameni din ce în ce mai puţini lângă mine.
Pe cer mai multe stele, mereu.
Lumina lor ne momeşte. Smoală curge din ochii noştri
Şi-acum numai cu
număr stele-n cer
dar lângă mine nu mai e nimeni.
1048
TRADUCERI
1049
MIHAIL ISAKOVSKI 25 OCTOMBRIE 1917
Din nou, păstrându-i amintirea viu, Mă-ntoarce gândul răsunând pe dombre: N-a cunoscut întreaga lume, ştiu, O altă zi ca ziua lui Octombre.
E începutul începuturilor ea, Noi i-am văzut atunci făptura clară. Poporul nostru când întâmpina înaltul lui destin, întâia oară.
Puterea-ntâiaşi dată dobândind Spinarea prea căzută şi-aplecată, Şi-a dezdoit-o robul, stăpânind Pământul şi tărîa-ntâia dată.
Şi răsfirând din juru-i ceara grea în largurile largi ca de genune, Păsare-naltă proletara stea Lumina aducându-şi-o pe lume.
Ce s-a-mplinit şi ce se va-mplinî -O, roadele izbânzii proletare!
S-au închegat de-a-ntregul zi cu zi; Octombrie le-a scris cu slovă tare.
Şi dacă această zi a străbătut Prin zarea fumului de puşcă, - albastră, Din zilele ce-n slăvi s-au petrecut, E neuitată sărbătoarea noastră.
înalta ci lumină se-aşternu Pe şantierele suind sub schele: Nicicând nu se va stinge-n lume, nu! Ci, mai înaltă, va urca spre stele.
1050
1051
MII AN KOMNENIC MISERERE
Orele ultime, ore de fericire întoarse spre începuturi nu le atinge vorbirea noastră
şi nu le tulbură vieţile noastre transparenţa despărţirii. Fericire fără martori, fericire căreia nu i te poţi opune, -dorită de o sută de ori, de o sută de ori neştiută. Fericire a nimănuia.
In drumul ei fiece naştere se iluminează şi fiece moarte piere-nghiţită în falia lumii. Astfel ne sunt naşterile altora, depărtate şi unică propria moarte.
Vei avea o lamă de cuţit în pupilă roua înjunghierii când se va coace.
IVAN V. IAL1C PĂZITORUL DIN COLHIDA
Nevăzut e păzitorul din Colhida;
Lauzi numai pasul, şi rostogolirea pietricelelor
In insomnia străveche a spumnii de la marginea mării.
Nici o velă; vânturile umede din zori
Răvăşesc pe peţiolurîle aerului, care încet se sălbăticeşte
I .ipsit de vreo voce cunoscută;
seara plouă pe dealuri, Nopţi întregi zdrăngănitoarele verzi cu
pietroaie în lumina lunii,
Şi după act, după dragoste, după otravă,
După constelaţii încă nenumite,
După atâtea cărţi deschise în vânt precum
florile murdare ale magnoliei -
Păzitorul, pe ţărm, nevăzut, uitat, Se holbează de-a lungul mării verzi, Pentru că cineva trebuie sâ rămână
fără vreun sens
Dacă jocul este exact.
Iar parola exactă îi rugineşte în gură Precum cheia inutilă în broasca uşii.
j
GHEORGHI LEONIDZE
MI-ADUC AMINTE
PATRIA
Sunt de mii de dorinţe deodată, Pentru visele mele
Prea adâncă nici marea n-am dovedit-o. Cred în iubirea de sete-obsedată, Inima pentru ea mi-am jertfit-o.
Patrie,
Tu cea dintâi!
în inimă mi te zbaţi ca un utagan, Sunt cel ce-ţi aduce ofrande, Poet şi oştean.
Mi-aduc din nou aminte de-o floare dantelată Sclipind ades pe murii lăcaşului, sculptară.
Şi-n amintire piscuri se-nalţă din Cârtii Cum mi-amintesc de ochii tăi liniştiţi şi vii.
De chipul tău cel palid de parcă luna spusu-1
De fruntea-ţi mai frumoasă, mai naltă ca Elbrusul.
Ca soarele lumina ta-mi dărui lumine
M-ai învelit tu, dragă, c-un cer de mai pe mine.
Şi voi ca să rămânem alături totdeauna Cum floarea dăltuită argintind-o luna.
Ea înfloreşte-n piatră şi moartea nu o ştie, De veacuri vieţuieşte; va mai trăi o mie.
1054
1055
MAO-TZE-DUN TURNUL COCORULUI GALBEN
Larg, larg, de-a lungul ţârii, curge Marele Fluviu Adânc, adânc, brăzdat în pământ între linia de miazănoapte
şi miazăzi.
Şterse-n albăstriul abur de ceaţă şi ploaie
Dealurile Şarpelui şi Broaştei ţestoase, urcă deasupra apei.
Cocorul cel galben s-a dus, Unde s-a dus?
Doar popasul acesta-a rămas pentru drumeţi.
Odată cu vinul, cinstesc un legământ pentru torentu-nspumat
Şi fluxul se-nalţă în inima mea, mai sus decât undele lui.
I
} PEITAIHO
O Furtună cu ploaie coboară peste această tară de miazănoapte Scânteile albe se iscă spre cer Şi iată, din joncilc pescarilor de la Cinwantao Nici una nu se mai zăreşte pe-ntinsul oceanului... Unde s-au dus?
Cu mai mult de o mie de ani în trecut, împăratul Wu, din dinastia Wri, tepădându-şi sceptrul: „... Să călătoreşti spre Apus" într-aici... Poemul atâta-i rămase. „Suspină vântul trist de toamnă"... Şi-acum suspină Dar lumea s-a schimbat.
1056
1057
LEON1D MARTÎNOV
NOAPTE
UMBRELE
Umbrele
nu, aleargă mereu după oameni! Umbrele unora printre clipite când soarele palid se-nchină-n amurg fug parcă lovite.
Dar iată
că pe depărtarea fierbinte a viitorului, lin se anină plutind parcă sieşi străină umbra celui ce merge-nainte.
Şi pline
sunt zările de necuprins cu umbrele-acestea din ceasuri târzii pe care la orele-amurgultii stins spre viitor le aruncă cei vii.
Şi-ntocmai
cum umbrele vechi, răsfirate răsar deodată-ntre noi ca un fum în viitor - de aceea îl şi aşteptarăm! -noi poate şi suntem acum.
Sfârşind număratul izbânzilor grele şi-al neizbânzilor, cine ţî-a spus acum zăvorât după uşă să uiţi de toate cele? Asta sâ n-o crezi! N-o să se-ntâmple aşa! ... şi tot mai veghezi?
Nu eşti singutuh iată, nu poate să doarmă nici ea în noaptea aceasta catifelinâ ci de maşini, de vitrini, de placarde e plină de râset, feeric.
... Nimica nu doarme pe întuneric...
nu doarme nici ea
Capitala.
O, nimeni nu doarme zburând, nimeni la drum în maşină Vinul l-auzi în carafe, asfaltul-n cazane gemând aşa pe pământ
Tăciunii nu dorm în cenuşă, fierbinţi...
... şi tu ai menirea
mereu dinainte sâ simţi
minunea din fiece zi-nmuguritâ
... şi poate de-aceea
nici noaptea
n-ai somn.
1058
TRADUCERI
1059
chineza, germana, slovaca, ceheşte... cu toţii să trăiască alături în lume, cu toţii să se prindă de mână, frăţeşte.
Se pârguia, ne-amintim, se pârguia în mine, în ceaţa subsolurilor, în cozile mute din faţa ghişeelor în cerul murdar al tranşeelor.
Revoluţia se pârguia
şi-apoi s-a dezlănţuit. \ Ca un steag purpuriu desfăşurat.
Bogătaşii s-au sforţat, s-au zbătut s-o-nvăluie-n discursuri; ucazuri o-ntretâiau chiar de la-nceput; ei numai să n-aibă năcazuri. Dar porni revoluţia, ea, la asalt smulgând poarta grea din canatul înalt proclamându-şi poruncile sale deasupra ruinelor imperiale.
Revoluţia a descătuşat pe toţi chinuiţii din cazemate revoluţia, pleoapă-albastră a luminat ochii săracilor.
Pe săraci, ea, înaltă, îi ridica
şi-i îmbrăţişa, proletara. ,
Ea-nţelegea fără cuvinte §
letona, maghiara, 1
REVOLUŢIA
PUIUL DE HULUB
LOUISEMICHEL CÂNTEC DE CAPTIV
Deodată ovalul spart de ou, întâiul ivit din coajă, fraged, puiul.
Era din statul unui plumb uitat pe ţeava, neaprins, cu arma aruncată-n câmp când ucigaşul fuse prins învins amarnic şi descins.
Aşa era, şi fraged, puiul ivit din albul cojii, iată. Ca-ntr-un penaj de plumb, e...
Eretii să nud poată sfâşia.
Această ţară n-a iernat nicicând Şi sevele din crengi n-au coborât; Doar briza amăruie, când şi când, Dansează pe întinsul mohorât. E-o linişte adâncă, de zenit Şi numai libelule vibrând Mai tulbură văzduhul amorţit.
Şi seara, pe târzia plajă,
Din scoicile zvârlite de ocean,
Uşure se răsfrânge o lâncezită vrajă
Printre sidefuri şi mărgean,
Iar laurii-n lumina lină
Sczbat ca peştii prinşi în mreajă
în reaua vântului dulbină.
Corabie aşteptată, vină! Captivul să-l salvezi pe bord Aci, în fiare şi rugină, I se subtie braţul mort
1062
NICHITA STANESCU
1063
Căci ocna-i spulber şi coşmar, Dar n-a zdrobit în noi speranţa Şi de vom reveni în Franţa, Va fi să-ncepem lupta iar.
VOM REVENI. ÎNCHISOAREA DE LA VERSAILLES 1871
Vom reveni mulţime fără număr Vom reveni pe drumurile toate Ne vom întoarce, umăr lângă umăr, Strigoi ai răzbunării ne-nfricate.
Totu-i sfârşit! Puternicii şi bravii Prieteni scumpi în luptă au căzut. Au şi-nceput să se târască sclavii Şi trădătorii să se işte-au început.
Republică! Cântând pe baricade Atâţia sângerară pentru tine Şi cântecele împietreau - cascade Pe buzele lor linse de lumine.
Vom reveni tovarăşi, vii sau morţi Şi-ncolonaţi sub flăcări de bandere Vom sfărâma ai tiranici sorţi Şi-o vom zvârli în mlaştini" de tăcere.
Mulţimile câzut-au secerate Ca iarba peste câmpul întomnat
1064
NICHITA STANESCU
1065
Dar când în porţi victorioşi vom bate Ne-o veţi plăti cu vârf şi îndesat,
Când ceasul răzbunării îşi va-nălţa balanţa înfricoşaţi de hâdul vostru chip, Voi cc-aţi stârnit teroarea albă-n Franţa Vă veţi desface oasele-n nisip.
MU AN MIUSIC
CREZÂND ÎN OBIECTE
Crezând în obiecte-mi cred mie însumi că ain să le folosesc pân-la ultima răsuflare. Sfârşitul cel care-mi amărâşte gura de dimineaţă se-apropie de mine împărţitul între ceea ce am şi ceea ce nu am.
Dar obiectele sâ le-ngrămădim,
să ne împuternicim peste ele,
fel si chip folosindu-le, pipăindu-le, iubindu-le.
Adoratele forme în care mi le-nchipui când ele se dezvelesc în spaţii, cupiditatea dulce deşirându-şi-o: în prelungirea visului, nălucă dragă a posesiunii!
A iubi obiectele,
a le alege amănunţit.
A le vădi aleşilor, şî la nevoie
sfărâmându-le cu amărâtă dragoste.
A tălmăci durerea care ne apasă
1066
NICHITA STANESCU
1067
ca pc o prevestire de coşmar.
Şi gol, atuncea ne-ntâmpinăm printre obiectele
ce ne continuă astfel,
ciobind întregul şi spiritul lui
pe care în timp
l-am durat..,
TEREZA-MARIA MARIGEIONI
SINGURĂTATE
Oh, bătrâne, nesfârşita şi neiertata mea singurătate,
De ce ne întâlnim mereu,
Pe-acelaşi ţărm pustiu şi sub acelaşi soare!
Mâ mai iubeşti şi-acum?! Nu mâ trădezi niciodată?! Aş vrea sâ nu mai fiu femeie Ci numai o iedera amară. Vegetând printre pinii colinei, Plină de seva ta veninoasă.
1068
1069
DURERE
A MAI TRECUT O NOAPTE
Am deschis fereastra deasupra dimineţii...
Plutea pe aripi de aur şi de porumbel.
Durerea s-a sfârşit în inima mea,
Asemeni fântânei sleite de apă.
Cu mii de fluturi strălucea dimineaţa,
Mii de dureri se ascund cu grije în case uscate.
Numai durerea mea arde în soare
Blândă şi bună ca pâinea săracului.
Durerea mea - porumbiţă rotată,
în cioc poartă garoafa crescută şi
Deschisă în inima mea.
Să-i dăm drumul să zboare-n azur.
Pe linia mării.
Şi-acum am închis fereastra,
Sunt singură-n camera goală
Cu mâinile goale peste genunchii goi,
Fără durerea mea,
Rămasă singură... singură.
A mai trecut o noapte Şi plânge ploaia. Pe fire lungi ca oasele zeilor, Cerul se scurge în pământ.
Vin zorile
Beau noapte din sticla de whisky. Cenuşă tristă de geamuri. Durere-n frunza de măslin. Şi nimeni nu-mi spune: Iertare, iertare, Măria.
Mî-e frică de zori
Şi de chipul meu înecat în oglindă
Cu pasi subţiri, năluca disperării
lese din fereastră şi vine sâ se culce-n
Tâmpla mea
Şi cu, cu braţu-ntins,
Semăn păreri de rău pe ziua care-ncepe.
1070
TRADUCERI
1071
NÂZIM HIKMET
dar iui sunt mâncăruri al căror gust să nu-1 ştîu.
Când am împlinit 31 de ani, au vrut sâ mă spânzure,
la 48 de ani au vrut să-mi dea Premiul Mondial al Păcii, si mi l-au dat.
AUTOBIOGRAFIE
M-am născut în 902.
Nu m-am întors niciodată-n oraşul natal
Nu-mi plac revenirile.
I.a 3 ani, la Alep, am avut ocupaţia de
fecior mezin de paşă,
la 19 anî, pe-aceea de student la Universitatea
Comunistă din Moscova,
la 49 de ani, la Moscova,
aceea de invitat al Comitetului Central -
iar de la 14 ani, practic meseria de poet.
Sunt oameni ce cunosc divetsele soiuri de otravă.
F,u ştiu otrăvurile despărţirii.
Sunt oameni care pot cita pe dinafară numele stelelor.
Eu pot rosti doar numele nostalgiilor.
Am locuit si-n închisori şi-n mari hoteluri. Am cunoscut foamea şi greva foamei,
în cursul celui de-al 36-lea an, am parcurs
în 6 luni,
4 m2 de beton
în al 59-lea an, am zburat
de la Praga Ia Havana, în 18 ore.
Nu l-am văzut pe Ixrnin, dar i-am făcut de gardă la catafalc, în 1924. în 1961, mausoleul pe care l-am vizitat, au fost cărţile lui.
Au încercat să mă rupă de Partidul meu şi n-a mers.
Nu m-au zdrobit nici idolii care cad.
în 1951, pe mare, alături de un tovarăş, am mers către moarte.
în 1952, cu inima ruptă, am aşteptat moartea 4 luni, lungit pe spate.
Am fost nebun de gelozie din cauza femeilor pe care le-am iubit,
dar nu l-am invidiat nicî chiar pe Charlot, pentru nimic în lume.
1072
NICHITA STANESCU
TRADUCERI
1073
Mi-am înşelar femeile.
Dar niciodată n-am bârfit pe la spate.
Am băut fără să devin beţiv.
Din fericire, mi-am câştigat totdeauna pâinea
cu sudoarea frunţii.
Dacă am minţit, am făcut-o din ruşine pentru aproapele meu. Ani minţit ca să nu supăr pe-un altul, dar am minţit de asemeni şi fără motiv.
i
Am luat trenul, automobilul, avionul, mare parte din oameni nu Ie pot lua. Am mers la Operă, majoritatea oamenilor nu pot merge şi ii ignoră chiar şi numele.
f
Dar acolo unde sc duce majoriratea \
oamenilor, n-am mai mers din 1921: ■
la moschee, la biserică, la sinagogă,
la templu, la vrăjitor,
câteodată am ghicit însă, în cafea.
M-au tipărit în 30 sau 40 de limbi,
numai în Turcia sunt interzis, în propria-mi limbă.
N-am până în prezent cancer,
nu eşti obligat să-l ai.
Nu voi fi prim-ministru etc.
n-am nici o înclinaţie pentru genul ăsta de ocupaţie.
n-am urmat drumurile exodului sub avioanele în zbor razant, dar aproape de 60 de ani, m-a fulgerat iubirea.
Pe scurt, tovarăşe,
azi Ia Berlin, crăpând de nostalgie ca un câine, pot spune c-am trăit ca un om, dar cât îmi mai rămâne de trăit, şi ce mi se mai poate întâmpla cine ştie?
11 sept. 1961 - Berlin-Est
N-am făcut războiul,
n-am coborât noaptea în adăposturi,
PAC YU TANC CÂNTECUL DEALULUI
EDGAR AI .IAN POE LA ELENA
lată I două feţe cu pălării de paie, ; pălării de paie fosforescente ca luna
două fete rotindu-şi umbrelele, umbrelele sclipitoare ca soarele roşu.
Dealurile-s perlate cu fructe zemoase sub ramuri.
O, frunzele mingi de foc bătând în verde! Albinele duc pe spinări modularea unui cântec prelung: oh, voi dealuri încântătoare.
Perechi de îndrăgostiţi gustă un cântec ca pe un vin dulce ameţitor care dă rotocoale tinerilor, tinerilor, îndrăgostiţilor, îndrăgostiţilor.
Hiena, chipul tău îmi pare
Frumos cum parfumatul val
Sau arca niceeană care
Drumeţul ostenit şi pal îl lunecă spre ţărm natal.
Deprins cu mările pustii, Aflai uitatele arome
Când, umbră calmă, te privii; Lumina greacă străluci, Mărirea vechii Rome.
Şi iată: în acel privaz
Cioplitâ-n piatră albă eşti, Cu lampa-n mână, de topaz,
O, Psyche! Cristalin priveşti
Din Văi Cereşti...
I
V
1076 i
ANNABEL LEE ■
?
î
De ani lungi, ani prelungi, într-o ţară aproape de mare trăi
o fată - şi poate o cunoaşteţi ; după numele-i, Annahel Lee.
Şi ea nu trăia cu nici un alt gând , decât de-a iubi-o şi a mâ iubi.
Eu eram un copil, ea era un copil,
lângă mare crescând zi de zi;
şi ne iubeam cu o iubire mai sus dc iubire
eu şi Annabel lee;
o iubire pe care îngerii serii
prinseseră a o râvni.
Si prîcina-aceasta a fost, pentru care
la margini de mare
un vânt coborând dintr-un nor rătăci,
îngheţând-o pe Annabel lec.
Si astfel înaltele-i rude veniră
de mine departe s-o poarte,
s-o-nchidă-n sicriu şi uitare a la margini de mare. |
TRADUCERI 1077
îngerii, mai puţin fericiţi decât noi, iubirea
prinseră a ne-o râvni.
Da! din pricina asta (cum ştie
şi sufletul ăstui tărâm) rătăci
un vânt coborând dintr-un nor pe pământ
îtigheţând-o pe Annabel I-ee.
Mai cristalină iubirea, mai clară, decât a bătrânilor mirt, decât a celor mai înţelepţi şi mai vii şi nici îngerii reci, auind prin seară şi nici demonii mării pustii sufletul nu-mi vor rupe de sufletul prea-frumoasei Annabel Lee.
Pentru că luna îmi scânteie visul
prea-frumoasei Annabel Lee
şî stelele cresc amintindu-mi de ochii adânci
ai prea-frumoasei Annabel Lee...
Şi-aşa stau în nopţile lungi, alungit către stea
lângă dragostea şî mireasa mea,
lângă cripta ei ascultând, argintii
zbătându-se ţârmurii mării pustii.
1078
TRADUCERI
1079
JAN POKROWSK1
MERSUL ISTORIEI
Ai coborât pe peron la Zakopane. Nici o delegaţie, nici o orchestră, numai ceţurile lungi, montane, erau sfâşiate de aurora celestă.
la ţăranii Polesiei, zdrenţuroşi, la grijile muncitorilor forestieri.
Revoluţia creştea lângă tine
simplu, sever. Intonând
râul curgea neîncetat în dulbine,
ţi-erau mâinile, vâsle Istoriei, înaintând.
Răsuna glasul rău puternic de nespus, vorbindu-le oamenilor, străbătător: Ei, tovarăşi, capul mai sus! Revoluţia înseamnă umerii tuturor.
Nici n-ai urcat pe scara trăsurii pe capra căreia birjarul moţăia. Pe drum, în râul adăogit pădurii, se oglindea în unde cravata ta.
Omule măreţ şi modest treceai pe cărăruie abia observat, întunericul se rotea peste negrul plai, brazii negri te priveau încordat.
Trecea istoria prin Zakopane dar oamenii n-o bănuiau nici mijându-se; numai arborii-n rana dimineţii montane şopteau despre un viitor apropiindu-se.
Te gândeai la casele strâmbe, la murii geroşi ce-alunecau spre ieri, spre alaltăieri,
VASKO POPA
NEMULŢUMITUL
SCULPTURA
Pace rumenă a împlinirii Pace coaptă a măreţiei
De la păsările aurii de sub lut, pan' la fructele cerului, zdravene, toate parcă le-ai prinde-n palmi.
Ce minunat se-nchinarâ ton norii, în pupilele meşterului!
(Timpul muşca, rodea.)
Frumuseţe a mândriei, linişte al bă-a lunatecului
Şi porţile primăverii, fără sfârşit, şi arma luminoasă a fericirii Toate aşteaptă pacea
în mâna dreaptă a meşterului, bate pulsul lunii.
(Timpul muşca, rodea, dar îşi sfărâmase toţi dinţii.)
îi creşte pământul
până la brâu, până sub bărbie
încă din zorile zilelor lui
El se târăşte pe brânci şi prinde razele soarelui
Dc fiecare rază, se spânzură, şi ele se rup
dar el se târăşte mai departe
Ce vrea să-mpleteascâ din razele soarelui?...
... laţ sfânt
sau scară de aur
sau numai un scrânciob?
Oare, ce vrea să-mpletească grăbit, până nu-1 va prinde-nnoptarea?
BRAVURA CĂRUŢAŞULUI
RAMURA POEZIEI
în sfârşit pc propria ta roată stai si nu pe cea a timpului. Numai să se urnească.
Din burtă ţi-ai scos toate sârmele toate şuruburile, arcurile Din cap, toate pârghiile, mosoarele, şi din nimic, toate proiectele.
Uneai tot ceea ce ai, cu tot ce nu ai, Uneai, uneai, până în fine, ai unit.
Din străfundul sufletului ţi-ai scos armurile, din inimă păpuşile cele mai dragi, din ochi umbrelele, şi toate le-ai încărcat pe roata ta.
Pe roata ta, acuma stai
şi nu pe cea a soarelui sau cea a funii.
Numai să se urnească.
Ramură răsărită din acoperişul nopţii, aplecată deasupra marginii visului meu le voi atinge oare?
Am intins braţul
Ramură deasupra stâlpului de foc care răsare din fruntea mea şi mi te desluşeşte. Şî mă uneşte cu tine-n pieire
Am întins şi braţul celălalt
Ramură cu frunze ce spun cuvinte oprite în vis, călăuzitoare cuvinte cuvinte fără de care nu mă pot trezi, te voi ajunge oare?
Am întins şi cel de-al treilea braţ
Va putea chemarea aceasta, măcar
să prindâ-n vid rădăcină
până nu ne mistuie ramura, focul?
1084
1085
ECOURILE ÎMPIETRITE
Au fost odată ecouri născute dintr-o singură voce ca să-i zidească imense bolţi sub care pe sine să se audă
I
Dar nu i-au rămas credincioase I şi de aceea, sau cine mai ştie de ce, 1 eu toatele au împietrit
şi-au zburat oarbe şi împietrite
să afle şi să spargă gura
din care vocea-matrice a izvorât.
Astfel, îndelung au zburat
şî oarbele nu au văzut
că zboară pe însăşi marginea gurii
căutate
Şi nu vor vedea niciodată aceasta.
ADAM PUSLOJIC ŞI NOUL NUME AL ORAŞULUI E HISTRIA
Zeii au scris oraşul printre oraşele moarte, apoi l-au părăsit şi ei,
Douăsprezece secole nu s-a păşit prin oraş. Cine să umble printr-un oraş fără nume? Cine să vadă oraşul de după zei?
Atunci, Vasîle Pârvan şi-a oprit umbra
pe deasupra oraşului pierdut şi nu a mişcat-o
până nu l-a zărit.
A dat oraşului tot cc i-a luat pământul la îndemnul zeilor
Numele şi chipul.
Templul lui Iovis acum numără un singuratic stâlp. De pământul sfânt, înconjurat e totuşi.
în afara zidurilor
pământul e cu mult mai tânăr şi mai păcătos
1086
NICHITA STANESCU
1087
în punctul amiezii, cineva nevăzut cară lână de aur
Şi atunci piatra
se preface în şarpele
cu care Ahile îşi leagă sandaua.
CYBELA
Cybela, maică frigiană,
cu rugăciuni te-am adus în piatra noastră.
Şezi împăcată pe tronul tău
precum muntele Ida prc pământ.
Maică, faţa ta este din cea mai moale piatră,
iar sufletul - nesfârşitul pădurii
în el roiesc albinele tale sfinte,
vegheate de lei.
Să nu mâ părăseşti niciodată
Cybela, maică Cybela.
1088
1089
DRUM SPRE TOMIS
îmi mângâiam iubita precum o peşteră.
Imperatorul ne-a surprins în odăile sale. „Publius Ovidius Naso, te rog..."
Se şi iveau urechile singurătăţii. Dintre femei, pe Venus numai, o mai iubisem la fel.
în curând Tibrul va înceta să curgă.
I,a subţioara Vezuviului Pompeium si Hcrculanum, gemeni, Doar opt ani numără Timpul cel Nou!
De la Roma, mereu pe mare, drum spre Tomîs. Se varsă zorile. Tomisul, unde ne este?
I.A PONT
Pentru Srba Ignjatovic
Valurile sunt urmaşii leilor.
Ca si cum abisul depăşeşte un alt abis. Ca şi cum tânăra noapte a ieşit la plimbare.
O, apă neagră!
Pe marc se varsă răgetul leilor.
ASTA-I TOT
ROBERT ROJDESTVENSKI
Ies din deşertul Gobi.
Cade în cale-nri si şuieră Kara Kum
Stelele-n cer, ce pot sâ facă!? Doar eu
singur cu-o singură cămilă?
ÎN FIECARE SEARĂ
în fiecare seară scânteind
ecranul alb de lumini înnăscut e.
înţelept era, fâră-ndoială, poerul
şi deschizător de drumuri, nemaivăzute.
întunericul nopţii urându-I cl pândea sunetele râtâcitoare-n eter pe strunele melodioase ale antenelor, ceasuri de-a rândul.
Firea omenească ascunde multe minuni, dar versurile nu-ncăpeau în ritmul tăcerilor, în acele secole când vechii greci ascultau muzica sferelor.
Cerurile erau scurte şi goale. Groaza cutreiera spaţiul dintre stele, albăstrui. Iar Pitagora îşi scria teoremele pe nisip fără să fie prea sigur de ştiinţa lui.
Ce-ar spune oare văzând
cât de curajos, sfâşiind bezna din abis
1092
NICHITA STANESCU
1093
ţâşnî, se-aprinse şi zboară mereu ceea cc lui îi părea doar un vis.
înmărmurit ar fi putut să privească
(prin fereastra deschisă spre-albastrul coclaur)
Argonauţii lui lason plutind
în căutarea lânii de aur.
întreaga Eladâ ar fi putut asculta salutul amar adresat patriei sale de Ifigenia şi, apăsând pe-un buton, răspunsul ar fulgera.
O, şi-atunci invizibile unde
în văzduhul omenesc se răsfrângeau ca-n oglindă,
dar erau timpuri străvechi şi nimeni
nu stăruia sâ le prindă.
Oricât sânge ar curge şi oricâte visuri s-ar frânge în ai beznei negri cleşti, întotdeauna lumea se va deschide pregăcind triumful conştiinţei omeneşti.
... Seara, când văpăile ecranului ca un geam pc care-albeşte luna, pâlpâie-n odaie, cântecul neobosit l-aud al haosului antic si-al suişului dintotdeauna.
GIORGIOS SEFERIS
ULTIMA ZI
Ziua era înnorată. Toţi şovăiau.
Sufla un vânt uşor. „Nu-i cel dinspre Al pi,
c sirocco" - spunea cineva.
Câţiva chiparoşi subţiri, plantaţi în coasta colinei. Si cenuşia mare, şi luminoase lacuri mai departe. Soldaţii dădeau onorul. începuse să plouă.
„Nu-i dinspre Alpi, e sirocco",
era singura afirmaţie care se auzea.
Ştiam totuşi, că la venirea zorilor,
nu ne va rămâne nimic altceva.
Nici femeia bând somnul alături de noi,
nici amintirea faptului c-am fost odată oameni.
Nimic, nimic mai mult, odată cu zorile.
„E-un vânt care îţi duce gândul la primăvară" -
spunea sufletul. Mergea-n preajma mea şi privea-n depărtare. „Primăvara a năvălit deodată-n toiul iernii,
lângă marea-nchisă.
Cum, mergem să murim?"
1094
NICHITA STANESCU
1095
Un marş funebru da târcoale-n ploaia fină. Cum moare-un om?! Lucru ciudat la care nu
cugetă nimeni.
Şi cei care o fac, îşi amintesc de cronici vechi,
de vremea cruciadelor sau
de lupta dc la Salamina.
între timp, moartea se-apropie!
Cum moare-un om?!
Totuşi, vrei să-ţi câştigi
moartea ta proprie.
Şi-n jocul ăsta îţi mistui viaţa.
Lumina cădea peste ziua cenuşiu-rotată, toţi şovâiau.
în zori n-o să ne mai rămână nimic,
o s-abandonăm tot, chiar şi propriile noastre mâini,
şi pe femeile care lucrează la izvorul vieţii,
şi pe copiii noştri, călătorind pe fluviile ei.
Cel de-alâturi, cânta un cântec sacadat: „Primăvara, vara, sclavii..."
Ţi-aminteşti de bătrânii înţelepţi care ne-au lăsat orfani. O pereche trece vorbind: „M-am săturat de amurg, hai acasă.11 „Hai acasă, s-aprindem lumina."
ALEXE1 SURKOV
ÎN VIAŢA NOASTRĂ TOTU-I NOU SI TÂNĂR
Socoate, viaţa rău nu ne-am trăit-o Nemaivăzute fapte împlinind Ci veacul ne-a croit altă măsură Şi pentru bucurii şi pentru jind.
Tu din trecut ca dintr-o hrubă strâmtă Te-ai smuls în largul vieţii înălţat Şi-a răsunat întinsul lumii, cântec Al sufletului tău eliberat.
Toţi descoperitorii de pământuri De-abia-au trecut prin lutu-nţelenit Noi am descoperit atari pământuri Pe care nici Columb nu le-a gândit.
în viaţa noastră totu-i nou şi tânăr Cum n-a mai fost aievea pân-acum Cuvântul care va numi geneza Din fiecare clipă îl născum.
1096
NICHITA STĂNESCU
1097
Ce fericire-i să trăieşti în lumea în care sorii tainele-şi deschid Când tot ce vezi e-al tău şi tu îl aperi Şi-ostaş îi eşti ne-nvinsului Partid.
Noi am descoperit întâii drumul Izbânzile în noi sunt limpezite Şi mâine vom aduce lumii vestea Comunei pe deplin îndeplinite.
SZIIÂGYT DOMOKOS
CÂND PATRIA VORBEŞTE
I
Privelişte, lac, fabrică, arbore - bagi dc seamă?
Formele, culorile
ochii mei de-au visat
deasupra norilor m-am înălţat
semn dându-i soarelui să vină mai aproape.
Cu lumină şi căldură a venit,
a spart muguri, a săltat tulpini,
în inimile poeţilor a adus inspiraţie
(Şi... oricine creează, clădeşte,
e un poet); -A venit pentru că l-am chemat. Şi-a dat lumină, când s-a retras la odihnă, -în nopţi îmbogăţite de umbre, pândea ziua de mâine şi eu pândeam ziua de mâine,
cu ordine, întâmplata zi de mâine-Pajişte, lac, fabrică, arbore, - bagi de seamă? Formele, culorile ochii mei le-au visat, ei fac să danseze-n plop mîscătoarea frunză.
1098
NICHITA STĂNESCU
1099
Eu îmblânzesc motoarele după viitorul meu şi fac sâ sc-atingă stelele de pământ -Eu sunt munca şi pacea, viaţa, noul, si tot ce se-nnoieşte fără odihnă.
A. TU DAI, VEGHEA
0, şi e ceaţă
la poalele oceanului rece
pe-un cap de pământ unde cerul îşi varsă
noroaiele peste pământuri...
unde femeile surd pălmuite de vânturi
tot merg, vălmaşindu-se-n spatele dricului.
î Ele poartă doliul tuturor morţilor
t \ ...
i cerni te-n crep negru, tot merg cu vantu-n picioare,
| crezând câ dau partea lor
| la greaua povară a oamenilor.
a
iBârbaţii-s plecaţi departe pe mare şi-asta le-ntunecă mut şi le-apasă. Căci între două plecări ei lasă cu răposaţii de mâine în pântec.
1. a asta sunt buni
I căci mângâierile sunt pentru hoituri
copiii le-or fi învăţat cum sâ spele cavouri „epitafuri" în aur, de praf cum sc şterg.
1100
NICHITA STĂNESCU
1101
Când sunt mari
sunt învăţaţi ca să-mbrace lm, morţii să-i cureţe-alene de jeg.
Apoi, într-o noapte-n mareea scăzută rândul le vine, întorşi să se ducă la fund femeile toate la tălpile lor.
a
A. TVARDOVSKI DESPRE NOUL CUVÂNT
S-a împlinit deodată-n lume secunda, doar rosti tă-n gând, şî-n cinstea-i, limba noastră anume s-a întregit c-un nou cuvânt.
Şi-a răsunat, nu doar ruseşte, ci-n graiuri mii de pe pământ; nu-i singurul, nu-î prima oară, şi altcle-s, nu prea de mult
In toate colţurile lumii fără traducere, Moskva Balşevikîi, Oktiabr, Sovietî, Mir, Sputnik- sună tot aşa.
Şî-n toate colţurile lumii cuvântul: ASELENIZARE pe toate gurile-i, anume, printre cuvintele pe care el primul, Lenin le-a rostit în lume.
1102
1103
EVGHENI VINOKUROV ÎNCERCAM SÂ PRIND UN SENTIMENT
încercam sâ prind un sentiment, anume încercam sâ-1 prind, şi-n colivia de versuri a poeziei să-l închid mai apoi.
11 vedeam aburind, răsărind, şi-I pândeam
îl urmăream într-o desăvârşiră tăcere, ţînându-mî răsuflarea.
M-upiopiain dc cl în vârful picioarelor
cu mâna atentă,
dar zbura fâlfâind, aburind,
şi arare
printre degete-mi rămânea o pană strălucitoare ca o mărturie tandra că a fost aievea totul» şi nu vis, şi nu meandră
POETU-A FOST ŞI PRINŢ SI CERŞETOR
Poetu-a fost şi prinţ şi cerşetor,
ca lup de mare el pieri pe mare.
Funcţionar -cu pana scârţâind de zor,
smulgea miezului nopţii clipa mare.
Villon fiind - ca hor fu spânzurat,
Curtean, sub un tricorn pompos,
el săruta mânuţa doamnei de onoare,
înduioşat, dar şi politicos.
fot el muri cântând pe baricadele solare,
sau orb, prin târguri da'n chitare
ori bătea prin Caucaz poteca sunătoare.
Dar ce-ar fi fost, plebeu ori înălţime,
cl în nîmic nu s-a trădat pe sine.
1104
TRADUCERI
1105
ANDREI VOZNESENSKI ANOTIMP
Bar aripi de rată sălbatecă.
Cârârile-s rupte de rătăciri
Sunt ultimele pânze de păianjeni fugind
ca roata bicicletei cu spiţe subţiri.
Urmează-le pilda şi bate
la ultima casă, cerându-ţi iertare
O văduvă zveltă-i acolo
Cu gene tulburătoare.
Cerceii ei suna lumina din geamuri.
Ochii-i sclipesc asemenea peştilor.
Gura-i un arc de surâs şi aleanuri.
Si - parca trezindu-se,
pricepe totul, deodată:
tomnatica strigare a stepelor în roată»
zborul seminţelor, căderea fructelor toată!
înfiorată de frig, se gândeşte că viaţa ratăceşte-n pădurea de galeşi stejari, în case, pe crengile-n vânt fluierate*
şi, tuturor le e dat rod să nuntească si, numai ei îi e dat să se cânguie să pălească tristeţea s-o bântuie.
Buzele ei strigă-n tăceri:
De ce mi s-au dat mâini si umeri şi sâni
Pentru ce bat cu umbra pământul târziu
de ani şi de luni şi de săptămâni?
Eu o cuprind după umeri
şi nu ştiu.
Prin fereastră se văd sticlind, deodată în câmpiile de aluminiu până departe la calea ferată urmele paşilor mei venind, negre, lucind, strălucind.
TRADUCERI
ŞTEFAN ZAR1
OAMENII VIITORULUI
O, voi cei din veacul viitor,
voi, oameni, ale căror contururi le-ating
cu vârful gândului,
nu Kîcî mândri şi îngâmfaţi.
Nu fiţi mândri
de înţelepciunea voastră,
îngâmfaţi de frumuseţea voastră,
atât timp cât într-un miliard - unul
nu va şti să se iscălească.
Atât timp cât într-un miliard - unul
va fi prieten cu mocirla.
O, voi din echipajul rachetei dintâi
al cărui trup va cerceta craterele din Marre,
aduceţi cu voi porumbeii,
ramul măslinului
şi nu raza morţii
ori pierzania hcliului.
cu un cap uriaş,
mai presus decât bărbăţia
ori sucurile gastrice,
Fantezia ta asemeni naturii
poate câ se va înfumura atotstăpân
... Dar trist ar fi şî jalnic
dacă n-ar avea inimă,
bucata aceia de muşchi,
care-ncâlzeste totul,
şi prin care iubeşte
şi prin care-ndrăgeşte pământul
Om al viitorului
care vei desena frumuseţea
note. variante. comentarii
PARTEA ÎNTÂI
(P. 6)        CARTEA DE RECITIRE
(1972)
Cartea de recitire. Editura Cartea Românească, [Bucureşti], (1972, 151 p.]. Coperta de Baboia Emilia. Tiparul executat la întreprinderea poligrafica „Tiparul". Format: 12,30/19,30 cm. Preţ: 4,25 lei.
Volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România. )a 2 iunie 1973, pentru publicistică. Ediţia a Il-a, 1978.
Din cele nouăsprezece eseuri, a fost eliminat textul Aievea ale lucrurilor, transpunerea în versuri a unor pasaje exfoliate din Istoria ieraghficâ de Dîmirrie Canteniir, subimirulară: Poezii dezvelite din Istoria ieroglincă a neasemiutidui Dimitrie Cantemir şi puse ia vedere de către Nichita Sr/mescti, întrucât sunt incluse în Addenda din volumul a! Illdea al prezemeî ediţii, p. 865-889, 1087-1089.
(p. 7) A DOUA OARĂ
A apărut, întâia oară, in „Luceafărul", X, 36, 9 septembrie 1967, P. 5.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 7-10; Amintiri din prezent, 1985, p. 6-8; Fiziologia poeziei, 1990, p, 251-253.
(p. 10) IONNECULCE fl-IV)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 46, 15 noiembrie 1969, p. 6, cu supratidul; Valori clasice.
1112
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1113
Citaiul este preluat din O samă de cuvinte, prima parte a legendei IV (3).
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 25-33; ed. a Il-a, 1978; Amintiri din prezent, 1985, p. 56-62; Fiziologia poeziei, 1990, p. 404, 462 (fragmente).
v. O samă de cuvinte aşezate în chip de vers, în „Argeş", VIII, 2 februarie 1973, p, 10-12. (Suplimentul Literatorul. Biblioteca Argeş, în voi. Respirări, 1982, p. 183-198, şi în volumul al III-lea al prezentei ediţii, p. 891-914, 1089.
Momentul prezentat de Ion Neculce (II/4) îl inspiră pe Dimitrie Bolintincanu, în Cupa lui Ştefan, una dintre „legendele istorice" versificate, în sens patriotic, răstălmăcind adevărul istoric a) cronicarului. Astfel, călugărul Misail, după un diseus retoric înălţător, având cupa domnească în mână, conchide:
... Ştefan nu mai este... însă o sâ vie
Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:
Dacă timpid d'astăzi ne apasă greu,
Viitorul este al lui Dumnezeu!
Insă, pân'să vie lanţul să ne rupă.
Nu va mai bea nimeni din această cupă;
Când un suflet mare se va arăta.
Hârburile cupei le m aduna.
Zice — aruncă cupa şi o sparge-n trei.,.
Nimeni n-a strâns încă hârburile ei!
Interpretabile sunt căile Domnului!?...
(p. 17)      LUI IENĂCHIŢĂ VÂCĂRESCU, DE IA UN URMAŞ (I—XII)
A apărut, întâia oară, în „luceafărul", XII, 32, 9 august 1969, p.8.
Reluare în periodice: „Contemporanul", 51(1036), 16 decembrie 1983, p. 13: III Mioriţa.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 34-46; ed. a Il-a, 1978; Amintiri din prezent, 1985, p. 62-70; Fiziologia poeziei, 1990, p. 29,
209-212, 396, 400-301 (fragmente); Dor de Eminescu. 2000, p. 66-67 (fragmente).
în traducere: Nichita Stănescu es Ienăchiţă Vâcărescu. Forditotta: Jdnoshazy Gyorgy, Szcmler Ferenc, Majtenyi Erik, în „Miiveltxies", XXV, 6 sz., 1972 jnn., 55- 1. [XI. Stihuri la glorificarea lui Ienăchiţă Vâcărescu]
(p. 27)   TEMENEA IA ANTON PANN (I-XI)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 38, 20 septembrie 1969. p-.3.
în volum; Cartea de recitire, 1972, p. 47-61; ed. a ]I-a, 1978; Amintiri din prezent, 1985, p- 72-82; Fiziologia poeziei, 1990, p. 212-218, 407-408, 421. 499-500 (fragmente); Dor de Eminescu, 2000, p. 70-71 (fragment).
(p. 39) ILIADE, HFI,IADE... (I-VI)
A apâmt, întâia oară, în „I .uceafârul", XIV, 3, 16 ianuarie 1971, p. 3.
îi\ volum: Cartea de recitire, 1972, p. 62-70; ed. a Il-a. 1978; Amintiri din prezent, 1985, p. 82-88; Fiziologia poeziei, 1990, p. 218-221 (fragmente).
(p. 46)    DENS PUERILIS, CÎRLOVA (I-XII)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 34, 23 august 1969, p. 6, intitulat Deuspuerilis, Cîrlova.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 71-82, cu menţiunea că ultima patte - Tulburătorul „nu ştiu ce" - fusese publicat, în „Gazeta literară", XII, 2, 13 ianuarie 1966, p. 2, la rubrica Convorbiri literare, ed. a ILa, 1978; Amintiri din prezent, 1985, p. 88-96; Fiziologia poeziei, 1990, p. 15-17, 221-223, 359, 490, 493-494, 495-496 (fragmente).
1114 NOTE. VARIANTE. COMENTARII
(p. 56) VODÂ CUZA, SIMBOLUL
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIII, 12,21 martie 1970, p. 1.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 83-85; ed. a Ii-a, 1978; Literatură şi eveniment. Antologie şi notă asupra ediţiei de Anatol Ghermanschi. Prefaţă de George Macovescu. Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, p. 249-250; Fiziologia poeziei, 1990, p. 410 (fragment); Vasile Teodorescu, Culegere de texte literare pentru clasele V—VII, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, voi. II, p. 252.
(p. 58) SENTIMENTUL PATRIEI
A apărut, întâia oara, în „Gazeta literară", XIII, 3, 20 ianuarie 1966, p. 2, la rubrica Convorbiri literare.
în revistă, în primul paragraf apare cuvântul poetul, în loc de tihumdd'm volum.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 86-88; ed. a Il-a, 1978; Literatură şi eveniment, 1979, p. 206; Amintiri din prezent, 1985, p. 8-9; Dor de Eminescu, 2000, p. 5S-59.
v. Opera lui Bălcescu, carte de căpătâi a românilor, anchetă de N. Stoicescu şi Andrei Lenard, în „Tribuna", XXI, 47, 24 noiembrie 1977, p. 4-5.
(p. 60) BOLINTINEANU
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XI, 5,30 ianuarie 1971, p. 8.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 89-100; ed. a Il-a, 1978; Amintiri în prezent, 1985, p. 96-104; Fiziologia poeziei, 1990, p. 223-228, 409-410 (fragmente).
(p. 69)       ORFEU SAU SCURT TRATAT
DE GEOMETRIE A CUVINTELOR
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 24, 14 iunie 1969, p. 2, iar, ca ilustraţie, în centrul paginii, este reprodus mozaicul Orfeu de la Palcrmo.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1115
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 101-112; cd. a Il-a, 1978; Amintiri în prezent, 1985, p. 106-113; Fiziobgia poeziei, 1990, p. 230-237, 418, 470, 574 (fragmente); Dor de Eminescu, 2000, pp. 40-48.
Reluare în periodice: „Ramuri", 3, 15 martie 1984, p. 5 [Concepţia de Eminescu (Cartea de recitire, 1972)]; xxx Zilele poeziei româneşti: Colocviile „Nichira Stănescu". Ploieşti, 28 martie 1989. [caiet-program], primele şapte capitole.
v. Belgradul în cinci prieteni, Editura Dacia, Cluj, 1972.
(p. 78) EMINESCU CEL MARE
A apărut, întâia oară, în „I .uceafărul", X, 25,24 iunie 1967, p. 1,
7, intitulat Eminescu, la rubrica Săptămâna.
Reluare în periodice: „Luceafărul", XII, 24, 14 iunie 1969, p. 2;
„România literară", HI, 51,17 decembrie 1970, p. 1; „Prahova liberă",
II, 21, 16 ianuarie 1990, p. 3; „Adevărul literar şi artistic", II, 49,
13-20 ianuarie 1991, p. 3. I în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 113-116; cd. a Il-a, 1978;
I Amintiri din prezent, 1985,p. 114-116; Fiziologia poeziei, 1990,cu ! titlul Pricina şi sensul literaturii, p. 17-18, 413-414 (fragmente); l Culegere de texte literare pentru clasele V-Vlll, voi. II, 1991, p. 252; \       Dor de Eminescu, 2000, p. 49-51.
(p. 82) CARAGIALE
A apărut, întâia oară, în „România literară", III, 43, 22 octombrie 1970, p. 6.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 117-119; ed. a Il-a, 1978; Amintiri din trecut, 1985, p- 121-122; Fiziologia poeziei, 1990, p. 237-238.
v. Respirări, 1982, p. 329-331, cu titlul Geometria lui Caragiale, din „Luceafărul". XV, 6, 5 februarie 1972, p. 8. i. v. Respirtiri, 1982, p. 305-307, cu titlul Telegrame (în memoria
I       lui I.L. Caragiale}.
1116 NOTE. VARIANTE. COMENTARII
(p. 84) SADOVEANU
A apărut, întâia oară, în „România literară", III, 45, 5 noiembrie 1970, p. I, 2.
Reluare în periodice: „Tribuna României", IX, 193, 15 noiembrie 1980, p. 6-7 (fragmente).
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 120-122; ed. a Il-a, 1978; Amintiri din prezent, 1985, p. 131-133; Fiziologia poeziei, 1990, p. 428 (fragment); Dor de Eminescu, 2000, p. 75.
(p. 86) VASILE PÂRVAN, STÂLPUL
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIII, 11,14 martie 1970, p. 3.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 123-129; ed. a 11-a, 1978; Amintiri din prezent, 1985, p. 127-131; Fiziologia poeziei, 1990, p. 297-301 (fragmente).
(p. 92) BACOVIA
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIV, 21, 25 mai 1967, p. 5, text intitulat: Bacovia - 10 ani de la moartea poetului.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p, 130-135; ed. al I-a, 1978; Amintiri din prezent, 1985, p. 137-140; Fiziologia peziei, 1990, p. 242-245. Alte referiri ale Iui N.S. Ia Bacovia:
- Altfel, dor ne este de Bacovia, în „Flacăra", XXX, 40, 1 octombrie 1981, p. 16-17;
- Bacovia în contemporaneitate. Anchetă, în „Argeş", V, 4 aprilie 1970, p. 6;
- Sufletul lui (Scriitori despre Bacovia), în .Ateneu", VIII, 9 septembrie 1971, p. 4,5;
- Asemuiri şi neaseimtiri între G. Bacovia fi G. Coşbuc, în „Luceafărul", XX, 21 mai 1977, p. 10; [Respirări];
- Bacovia. [Poezii antologate, cu comentarii de...] „Flacăra", XXX, 41, 8 octombrie 1981, p. 15.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1117
(p. 96} ETALONUL DE AUR
Aapărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIV, 20, ISmai 1967, P-3.
Paragraful al treilea începe în revistă cu: „Mai întâi de oricare altă constantă...", după care fraza continuă ca în volum.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 136-139; Amintiri din prezent, 1985, p. 156-158; Fiziologia poeziei, 1990 - cu titlul Necesitatea etalonului, p. 427 (fragment); Dor de Eminescu, 2000, p. 78 (fragment).
(p. 99) O-I, OI
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literari", XIII, 53, 30 decembrie
1965, p. 7.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 140-143; Amintiri din prezent, 1985, p. 10-12; Fiziologia poeziei, 1999, p. 371-372, 433 (fragmente).
(p. 102)      AL MEU SUFLET, PSYCHE...
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIII, 5, 3 februarie
1966, p. 7, la rubrica Convorbiri literare.
în volum: Cartea de recitire, 1972, p. 144-148; Amintiri din prezent, 1985, p. 158-161; Fiziologia poeziei, 1990, p. 307-309.
(p. 107)        CARTE DE CITIRE, CARTE DE IUBIRE
De dor de sufletul lui Andersen (1980)
Nichita Stănescu. Gheorghe Tomozeî. Carte de citire, carte de iubire, Editura Facla, Timişoara, 1980 [109 p.]. Volum ilustrat delanos Bencsik.
1118
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1119
lector: Wilms Mrchels. Tehnoredactor: Ioan (. Iancu. Bun de tipar: 27. 11. 1980. Apărut: 1980. Tiparul executat la întreprinderea poligrafică Sibiu. Coli de tipar: 7. Format: 17 x 24 cm. Preţ: 17,50 lei.
Pe manşeta copertei I, o forografic a celor doi autori este însoţiră de un rext semnat de ei, ţinând Ioc de prefaţă:
„Curtea de citire, carte de iubire nu înlocuieşte Abecedarul şi e mai mult o carte de iubire, mărturisind credinţa autorilor câ, scriind pentru şi despre copii şt copilărie, ei işi continuă o fericită vârstă de mirări şi încântări, de poezie şi vis.
Din sumar. Un felde abecedar de Nichita Srănescu si Gheorghe Tomozei - 7; De dor de sufletul lui Andersen de Nichita Stănescu -63; Ocolul pământului în cincizeci de cimilituri de Gheorghe Tomozei - 79; Ultima cireaşă - 91; Fulgul de zăpadă de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei - 101.
De dor de sufletul lui Andersen a apărut, întâia oară, în acest volum, între p. 63-78, însumând zece povestiri eu tâlc pentru copii.
Ilustraţiile în acuarelă însoţesc fără să depăşească conţinutul plin de umor şi sagacitate al textului.
în volumul al Il-lea al ediţiei prezente, sunt reproduse poeziile lui N.S., p. 141-207, şi, respectiv, comentariile, p. 1289-1287, inclusiv cuprinsul de la finele volumului inîţîal/princeps.
(p. 127) RESPIRĂRI
(1982)
Respirări, Fxlirura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, 381 p. Coperta şi ilustraţiile aparţin autorului. Redactor: Grigore Damirescu. Tehnoredactor: Mihail Cârciog. Coli de ti]>ar: 24. Bun de tipar: 1 5. 111. 1982. Apărut: 1 982. Tiparul exeentar la Combinatul poligrafic „Casa Scânteii" din Bucureşti. Format: 12 cin x 19 cm. Coperrele cartonate.
Supracoperta, sub fotoportretul poetului, are pe o manşetă textul următor semnat de poet:
„Când stntt trist, sau când nu suni trist, când sunt inspirat, sau când sunt bleg, sau numai obosit, - când sunt vizionar, sau când mi-e somn de mine însumi, ~ toate acestea le gândesc şi le formulez în minunară limbă română."
Sumarul volumului araţi astfel: tnnodarea orizontului, 5; Sandaua lui Marc-Aureliu, 25; Dintr-un abecedar mariutn, 43; Nevoia de artă, 125; Câteva elemente de estetică, 147; Subiecttvwne de epocă, 179; Scrisori de dragoste, 273; Pagini de furnal, 309; Să-i iubim pe visători, 377, fiind compus din 137 de titluri de texte, în realitate, nu numai din capitolele cărţii, pc care le-am enumerat mai sus.
(p. 129)  ÎNNODAREA ORIZONTULUI DESPRE LIMBA ROMÂNA
A apăruc, întâia oara, în „Tribuna României", X, 205, 15 iunie 1981, p. 16, intitulat Patria mea.
Reluare în periodice: „Luceafărul", XXX, 14,4aprilie 1987, p. l,cu tidul Patria mea (Antologii şcolare); „Idealuri comuniste", 3, 1988, p. 7, sub titlul Despre limba rom'tuească; adevărul'', 1,82.31 martie 1990, p. 1.
îu volum: Respirări, 1982, p. 7; Amintiri din prezent, 1985, p. 52; Fiziologia poeziei, 1990, p. 357 (fragment).
(p. 130) DE FAPT, CE ESTE
LIMBA ROMÂNA?
A apărut, întâia oară, iu „România literară", VI, 24, 14 iunie 1973, p. 12.
în volum: Respirări, 1982, p. 8-10; Amintiri din prezent, 1985, p. 53-55; Fiziologia poeziei, 1990, p. 429-430, (fragmente); Dor de Eminescu, 2000, p. 62-63 (fragmente).
(p. 134) ÎN ACEASTA ŢARĂ MIRACULOASĂ, NUMITA LIMBA ROMÂNĂ
A apărut, întâia oară, în „Contemporanul", 21, 27 mai 1977, p. 8, 9, text în ancheta Pentru ce scrieţi? Pentru cine scrieţi?
1120
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1121
în volum: Respirări, 1982, p. 10-12; Amintiri din prezent, 1985, p. 55-56; Frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 275; Dumitru Tiutiuui. Cane pentru minte, inimă şi literatură. Editura Porto-Franco, Galaţi, 1987, p- 186-187; Fiziologia poeziei, 1990, p. 414-415; Dor de Emiimcu, 2000, p. 62-63 (fragmente).
(p. 135)
CETĂŢEAN AI, PATRIEI
A apărut, întâia oatâ. în „luceafărul", XX, 34, 20 augusi 1977, p. 1, la rubrica Respirări
în volum: Respirări, 1982, p. 12-13; Amintiri din prezent, 1985, p. 12-13; Dumitru Tîuuuca. Carte pentru minte, inimă şi literatură, 1987, p. 185-186; Fiziologiapomei, 1990, p. 399 (fragmente).
(p. 136)    DEMNITATEA OMULUI CA INS
în volum: Respirări, 1982, p. \3-\A; Amintiri dm prezent, 1985, p- 13-14; Fiziologia poeziei, 1990, P. 398-399 (fragment).
(p. 138)   IDEEA DE NAŢIUNE IA ROMÂN]
A apărut, întâia oara, în „România literară", VI, 7, 15 februarie 1973, p. 5.
în volum: Respirări, 1982, p. 14-16; Amintiri din prezent. 1985. p. 14-16; Fiziologia poeziei, 1990, p. 389-391.
(p. 141)      IDEEA DE FRUMOS ŞI ŢARĂ
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIV, 19, 8 mai 1971, p. 4, cu titlul complet: Ideea defnanos şi ţară. Conştiinţa istorică a omidui de cultură. Anul 50.
în volum: Respirări, 1982. p.. 17-18; Amintiri din prezent, 1985, p. 16-17.
(p. M3)
SUDOAREA DE PIATRĂ
A apamt, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 27, 2 iulie 1977, p. 1; 28, 9 iulie 1977, p- 1, împreună cu Sări iubim pe visători, la rubrica Respirări.
în volum: Respirări. 1982, p. 18-19; Amintiri din prezent, 1985 (titlul consemnării lui N. S. a fost dat şt capitolului, care conţine douăzeci şi nouă de titluri, p. 4-49); Fiziologui poeziei, 1990, p. 253-254 (fragment).
(p. 145) DIN LUNG PRELUNGUL
CÂMPULUNG
A apărut, întâia oară, în „România literară, XXXIII, 9443,6 martie 1975, p 1.
în volum: Respirări, 1982, p. 20-22; Amintiri din prezent, 1985, p. 19-21; Fiziologia poeziei, 1990, p. 255-256 (fragmenre).
Texrul scrisorii boierului Neacşu ot Dolgopol/Câmpuliing, datând din 1521, descoperit şi pus în evidentă de Nicolae [orga arata astfel:
„/pak dau de ştire doivtnitale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi ainunrerca nu e, s> se-au dus în sus pre Dunăre. IpaksA ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domni ia ta pre Dunăre în Mii. I pak să stii că bagă den toate oraşele câte 50 de onrin sâ fie in ajutor în corăbii. [...] Eu spui domnietale, iară domniiata eşti înţelept, şi aceaste cuvinte să ţii domniiara Ia tine, sa nu ştie umîii mulţi, şi domniele voasire să vâ păziţi cum ştiţi mai bine.
I b(og)u te veselit, amhiu." \apitd Istoria literaturii române, I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1984, p. 296]
Pastişa lui N. S. este plină de imaginaţie şi urmează doar stilul scrisorii boierului câmpulungean.
(p. 147)      ÎNNODAREA ORIZONTULUI
Aapârut, întâia oară, in „Luceafarul", XXI, 21, 27 mai 1978, p. 2, la rubrica Respirări.
1122
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1123
în volum: Respirări, 1982, p. 22-23 (este şi titlu de capitol); Amintiri din prezent, 1985, p. 21-22; Fiziologia poeziei, 1990, p. 399 (fragment).
(p. 150} SANDAUA LUI MARC AURELIU SANDAUA LUI MARC AURELIU
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIV, 20, 15 mai 1971, p. 8.
In volum: Respirări, 1982, p. 27-33, precedar de un desen de autor {Marginea Universului), dând titlu capitolului; Amintiri din prezent, 1985, p. 161-166; Fiziologia poeziei, 1990, p. 268-274.
Marais Aurelius Antoirinus (121-180 e.n.), împărat roman (161-180) şi filosof, stoic, recomandă autoperfectionarea morală prin întoarcerea spre lumea lăuntrică, a individului [Către mine însumi, rrad. rom., 1 923).
(p. 157) „ASTA ESTE!" (O SUTA CINCIZECI ŞI ŞASE DE BĂTĂI PE MINUT)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 30, 26 iulie 1969, p. 8.
în volum: Respirări, 1982, p. 33-41; Amintiri din prezent, 1985, p. 22-29; Fiziologia poeziei, 1990, p. 495, 524, 577 (fragmente).
Textul lui Nichita Stănescu cuprinde succesiunea dc momente prezentară de dr. Andrei Bacalu, reporrer al TVR, în emisiunea dedicată aselenizârii/alunizării echipajului de astronauti/cosmonjuţi americani în cadrul Programului Apollo de cucerire a Lunii:
• Apollo 11 (16-20-24 iulie 1969), misiune inaugurală: prima expediţie pământeană pe un alt corp ceresc. O radieră Satiim-53. scos pe orbită (183/189 km) ultima sa treaptă, plus modulele navei (în total 135,879 t). Echipaj: Neil Armstrong, Edwin Aldtin şi Michael Collins. După două revoluţii, vehicolul s-a înscris pe traiectorie spre Lună. I,a 19 iulie, se afla pe orbită circumselenară, la 113/312 km; 100/122 km, apoi circulară, la 106 km. Debarcarea modulului lunar [Eagle „Vulturul"), cu Armstrong si Aid rin la bord, la 20 iulie orele
15°17'42, în Marea Liniştei (23°26" E, 0°4l*15° N). în aceeaşi zi, la orele 21,56, Neil Armstrong a păşit pe solul lunar; Aldrin La urmat după 10 minute. Activitate extravehiculara, Armstrong-2 ore 24 minute; au fost instalate pe sol o cameră TV, staţia AI.SEP, un reflector laser şi o velă de vânt solar (readusă); selcnautii au cules mostre de rocă (20,7 kg); au făcut fotografii. Au fost depuse pe sol cinci medalii cu efigiile astronauţilor dispăruţi: Iuri Gagarin, Vladimir Komarov, Virgil Grissom, Edward White şi Roger Chafcc. Popas pc lună 21 orc 36 min. 16 sec. încheierea zborului prin amerizarea cabinei Columbia la 1,6 km depărtare de locul vizat.
Urmează alte şase expediţii în cadrul aceluiaşi program american Apollo de expediţii selenare ale navelor pilorate:
• Frank Buruian, astronaut american, a efectuat două misiuni spaţiale; comandantul navei Gemini-7 (4-18 decembrie 1965) şi al navei Apollo-8 (21-27 decembrie 1968).
• Houston, centru .spaţial american (NASA), denumit „Manned Spaee Fligbt Center". pentru pregătirea zborurilor navelor cosmice pilotate.
• IM (Lunar Modtde), modulul lunar al navei Apollo [aptul D. Andreescu, Gb. Diaconescu, E. Şerbănescu. Dicţionar de astro-naulkă, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, p- 29-35, 69, 171, 213).
(p. 165) PIATRA DE LUNĂ
A apănit, întâia oară, în „Luceafăml", XIII, 7, Mfebniarie 1970, p. 1. în volum: Respirări, 1982, p. 41-42; Amintiri din prezent, 1985. p. 29-31; Fiziologia poeziei, 1990, p. 254-255.
(p. 167) DINTR-UN ABECEDAR MARŢIAN COPERNIC SAU REINTEGRAREA ÎN COSMOS
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 46, 15 noiembrie 1973, p. 19.
U24 NOTE. VARIANTE. COMENTARII
In volum: Respirări, 1982, p. 45-48; Amintiri dinprezetit, 1985, p. 216-218, în capitolul Despre originea curcubeului (p. 215-323); Fiziologia poeziei, 1990, p. 521 (fragment).
(p. 171)  DINTR-UN ABECEDAR MARŢIAN
A apărut, întâia oară, în „România literara", VI, 17, 26 aprilie 1973, p. 7.
în volum: Respirări, 1982, p. 48-51 (titlu de capitol); Amintiri din prezent, 1985, p. 218-220; Fiziologia poeziei, 1990, p. 48-66.
(p. 173) CE ESTE OMUL PENTRU MARŢIENI?
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 12, 22 martie 1973, p. 13.
în volum: Respirări, 1982, p. 51-54; Amintiri din prezent, 1985, p. 220-222; Fiziologia poeziei, 1990, p. 66-68.
(p. 176)    UN ALTCEVA AL SIMŢURILOR
în volum: Respirări, 1982, p. 54-55; Amintiri din prezent, 1985, p. 222-223; Fiziologia poeziei, 1990, p. 542 (fragmente).
(p. 178)      ÎNAVUŢIREA LUCRURILOR
A apămt, întâia oară, în „România literara", VI, 37, 13 septembrie 1973, p. 7.
în volum: Respirări, 1982, p. 55-56; Amintiri din prezent, 1985, p. 223-224; Fiziologia poeziei, 1990, p. 80-81.
(p. 180) VISUL CA VIAŢĂ
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 35, 30 august 1973, p- 7, text intitulat Visid.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1125
în volum: Respirări, 1982, p. 47'-59; Amintiri din prezent, 1985, p. 225-227; Fiziologia poeziei, 1990, p.339-34l (fragmente).
(p. 184)      I APTE DE MAMA ŞJ I APTEI £
CĂII IACTEE
A apămt, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 31, 31 iulie 1977, p. 5, la rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 59-61; Amintiri din prezent, 1985, p. 227-228; Fiziologia poeziei, 1990, p. 310-311.
(p. 186)   DISTANŢA ÎNTRE GURĂ Şl HRANĂ
A apămt, întâia oară, în „România literară", VI, 48, 29 noiembrie 1973, p. 7.
în volum: Respirări, 1982, p. 62-64; Amintiri din prezent, 1985, p. 228-230; Fiziologia poeziei, 1990, p. 83-85.
(p. 189) HIPOCRATE
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXIII, 51, 20 decembrie 1980, p. 1, 7; 52, 27 decembrie 1980, p. 7, la rubrica Respirări, împreună cu Beduinul.
In volum: Respirări, 1982, p. 64-65; Amintiri din prezent, 1985, p. 231-232.
(p. 191) HEMOGRAFIA LUI TOM
A apărut, întâia oară, în „România literată", VI, 16, 19 aprilie 1973, p. 13.
în volum: Respirări, 1982, p. 66-68; Amintiri din prezent, 1985, p. 232-234; Fiziologia poeziei, 1990, p. 305-307.
1126
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1127
{p. 194) ADEVĂRUL ŞJ REALUL
In volum: Respirări, 1982, p. 68-69; Amintiri din prezent, 1985, p. 234-235; Fiziologia poeziei, 1990, p. 334-336.
(P. 197) DAR CE E ADEVĂRUL,
ÎNTREABĂ P1IAT
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 33, 13 august 1977, p. 1.
în volum: Respirări. 1982, p. 70; Amintiri din prezent, 1985, p. 235-236; Fiziologia poeziei, 1990, p. 519 (fragmente).
(p. 199)    DUREREA CA FORMĂ A ERORII
A apămt, întâia oară, în „România literară", VI, 50, 13 decembrie 1973, p. 5.
în volum: Respirări, 1982, p. 71-73; Amintiri din prezent, 1985, p. 236-237; Fiziologia poeziei, 1990, p. 77-78.
(p. 201)        DESPRE NATURA ERORII
în volum: Respirări, 1982, p. 7'3-75; Amintiri din prezent, 1985, p. 238-239; Fiziologia poeziei, 1990, p. 545 (fragmente).
(p. 204) MAJORITAR H20 (I-XI)
în volum: Respirări, 1982, p. 75-78; Amintiri din prezent, 1985, p. 239-241; Fiziologia poeziei, 1990, p. 311-313.
(p. 207) MITUL CA EXALTARE A ÎNTÂMPIÂRII
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 36, 6 septembrie 1973, p. 13.
în volum: Respirări, 1982, p. 7'8-80; Amintiri din prezent, 1985, p. 241-244; Fiziologia poeziei, 1990, p. 73-75.
(p. 210}    ABSURDUL CA SUBLIM RATAT
A apărut, întâia oară, în „România literară, VI, 8, 22 februarie 1973, p. 7.
în volum: Respirări, 1982, p. 81-84; Amintiri din prezent, 1985, p. 244-246; Fiziologia poeziei, 1990, p. 44-46.
(p. 214)        TEMPORARA SUPRIMARE A ABSURDULUI
A apărui, întâia oară, în „România literara, III, 50, 10 decembrie 1970, p. 9.
în volum: Respirări, 1982, p. 84-86; Amintiri din prezent. 1985, p. 246-248; Fiziologia poeziei, 1990, p. 71-72.
„Urletul" lui Ghilgameş constituie, aici, un rezumat al tânguirii eroului sumerian al Epopeii Ini Ghilgameş (în româneşte de Virginia Şerbănescu şi Al. Dima, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, Tableta a zecea, p. 134-135; Cântul III, p. 134-155, şi Cântările JV-V, p. 138-139; N.S. a avut la îndemână, însă, o altă ediţie).
Ghilgameş (rege al Unikului), amestec de oin si zeitate, fm al zeiţei Ninsun (preoteasă a zeului-soare Samas) si al unui spiriduş, este stăpânit de gândul morţii în căutarea izvoarelor de viaţă veşnică.
Enkidu (făptură creată de zei din lut şî înviat de răsuflarea zeiţei Aruru, crescut împreună cu fiarele sălbatice) este reprezentat cu cap încoronat, piept si mâini de om, iar restul taur, invers de cum este prezentat Minotaurul din mitul elin al Labirintului.
(p. 216) TIMPUL CA LUMINA
A apămt, întâia oară, în „România literară", VI, 21, 24 mai 1973, p. 5.
1128
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1129
în volum: Respirări, 1982, p. 86-88; Amintiri din prezent, 1985, p. 248-250; Fiziologia poeziei, 1990, p. 92-94.
Institutul de Metrologie din Paris este deţinătorul metrtdui etalon, unitate dc masuri a distanţelor, reprezentând lungimea egală cu 1 650 763, 73 lungimi de undă ale radiaţiei emisă în vid de atomul de Kripto-86, la tranziţia între două nivele hiperfine: 5d-, şi 2p|0 (Măriuca Marcti, Ion Moga, Dicţionar elementar de ştiinţe, F.dirura Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 188).
(p. 219) TIMPUL CA DISTANŢĂ
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 11, 15 martie 1973, p. 4.
în volum: Respirări, 1982, p. 88-92; Amintiri din prezent, 1985, p. 250-253; Fiziologia poeziei, 1990, p. 336-339.
(p. 223) PURITATEA CA MUNCĂ
A apărut, întâia oară, în „Almanah literar", 1975, p. 67-68, titrat generic 5 eseuri {v. Despre originea curcubeului),
în volum: Respirări, 1982, p. 92-94; Amintiri din prezent, 1985, p. 253-254; Fiziologia poeziei, 1990, p. 79-80.
(p. 225)  A ARA-ARARE, A GÂNDI-GÂNDIRE
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 27, 16 iulie 1977, p. 1, rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 94-95; Amintiri din prezent, 1985, p. 254-256; Fiziologia poeziei, 1990, p. 375-376.
(p. 227)     MEDITAŢIE ASUPRA CINSTEI
A apărut, întâia oara, în „România literară", V, 26, 22 iunie 1972, p.l.
în volum: Respirări, 1982, p. 95-96; Amintiri din prezent, 1985, p. 256; Fiziologia poeziei, 1990, p. 519 (fragment).
(p. 228) ACEL CEVA DINTRE ARIPĂ Şl AER
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 32, 6 august 1977, p. 1, la rubrica Respirări, text intitulat Acel ceva dintre aripă şi cer.
în volum: Respirări, 1982, p. 96-97; Amintiri din prezent, 1985, p. 31-32; Fiziologia poeziei, 1990, p. 472, 558 (fragmente); Dor de Eminescu, 2000, p. 60.
(p. 230}   CURIOZITATEA Şl INSTINCTUL
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 26, 28 iunie 1973, p. 8.
în volum: Respirări, 1982, p. 97-100; Amintiri din prezent, 1985, p. 257-258; Fiziologia poeziei, 1990, p. 40-41.
(p. 232) DE ARHITECTURA
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 9, 1 martie 1973, p. 7.
în volum: Respirări, 1982, p. 100-102; Amintiri din prezent, 1985, p. 166-168.
(p. 236) SOCLU PENTRU PUNCT
în volum: Respirări, 1982, p. 102-104; Amintiri din prezent, 1985, p. 259-260; Fiziologia poeziei, 1990, p. 87-88.
1130 NOTE. VARIANTE. COMENTARII
Punctul, în limba română comună, are cea. zece sensuri (element fundamental al geometrici, ca imeisecţie a două linii, cu toate dimensiunile nule; senin grafic ca semn de punctuaţie; pată mică pe un fond de altă culoare; semn rotund folosit în notaţia muzicală; model de cusătură/broderie; începutul unei acţiuni; poziţie a unui mecanism; unitate de măsura în sport, dar si în tipografie; parte determinată într-o discuţie/fază/problemă etc; temperatură fixă) şi o familie de cuvinte respectabilă (puncta, punctaj, punctat, punctator, punctual/punctualitate, punctuaţie, puncţie).
In latini,punctum, i, „împunsătura", reprezenta punctul cu care era însemnat numele celui votat, de unde „vot", „părere", figurat, denumea „nimicul".
Este o noţiune fundamentală notată cu majusculă, în Geometria liniară, plană şi in spaţiu, la care se mai adaugă, după caz, dreapta. Relaţiile reciproce sunt stabilite in axiomele geometriei. în Geometria analitică, mulţimile de puncte, respectiv, dreptele, cercurile sau elipsele, sunt descrise prin ecuaţii. Punctele geometrice au proprietăţi distincte în multitudinea lor: punct aderent (într-un spaţiu topologic), punct circular I ombilical, punct critic, punct de acumubire, punct de contact, punct de discontinuitate, punct de extrem, punct de inflexiune, punct de întoarcere, punct de maxim, punct de minim, punct unghiular, puncte armonice, puncte ciclice, puncte conciclice, puncte eliptice, puncte hiperbolice, şi altele pe încă atâtea - la fel de importante. Ba există şi noţiunea de puterea punctului, faţă dc un cerc şi fată de o sferă.
în Fizică, există punctul critic de inflexiune al izotermei, punctul de fierbere, punct defuncţionare, punct de lichefiere, punct de solidifîcare, punct de topire, punct triplu s.a,
In Astronomie, alte puncte: cardinale, vernal (echinocrial, substiţia) ş.a.m.d.).
în Religie, punctele cardinale au fost asimilate încă de egipeeni. aducâudu-li-se mulţumiri zeilor 5-lui, N-Ini, E-kn şi V-ului. în confucianism. Fiul Cerului (= împăratul) trebuia să aducă jertfe acelor puncte. i,a fel, ţin cont de aceste puncte budiştii chinezi în ridicarea templelor, iar brahmanii atribuie regiunilor cardinale divinităţi protectoare.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1131
In mistică, superstiţie, divinaţie şi astrologie, rolul punctelor cardinale are sensuri simbologice, desemnând puterea creatoare ori sfârşitul demonic.
Pe N.S. nu l-au inreresat nici unul din raporturile/ relaţiile/ proporţiile punctelor enumerate de noi, ei şi-a creat un cu totul alt sistem de referinţe, pornind, într-adevăr, de la ireductibilitatea punctului, dar desfăşurându-şi câmpul mental/ afectiv/ poetic în alte spaţii spirituale, pentru a realiza soclu pentru punct.
(p. 238) BEDUINUL
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXIII, 51, 20 decembrie 1980, p. 1, 7; 52, 27 decembrie 1980, p. 7, împreună cu Hipocrate. în volum: Respirări, 1982, p. 104; Amintiri din prezent, 1985, p. 32.
(p. 239) O ARIPĂ LOCUITĂ
în volum: Respirări, 1982, p. 104-105; Amintiri din prezent, 1985, p- 32-33; Fiziologia poeziei, 1990, p. 359 (fragment).
?
|      (p. 240) IACRIMA LUCRURILOR
= A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 10, 8 martie
f 1973, p. 7.
| în volum: Respirări, 1982, p. 105-108; Amintiri din prezent,
\ 1985, p. 260-262; Fiziologia poeziei, 1990, p. 318-319 (fragmente).
£
f
{p. 243)      AVATARI1LE BUNULUI-SIMŢ
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 23, 7 iunie 1973,
p.5.
\ în volum: Respirări, 1982, p. 108-110; Amintiri din prezent,
I        1985, p- 262-264; Fiziologia poeziei, 1990, p. 42-43.
1132
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1133
(p. 246)       DESPRE CORPUL ALERGIC
AL IDEILOR
A apărut, întâia oară, în „România literară", III, 49, 3 decembrie 1970, p. 9.
Iu volum: Respirări, 1982, p. 111-113; Amintiri din prezent, 1985, p. 264-266; Fiziologia poeziei, 1990, p. 85-87 (fragmente).
(p. 249} REALUL SOCIAL ŞI REALUL ESTETIC
A apărut, întâia oară, în „România literară", V, 9, 24 februarie 1972, p. 5-
în volum: Respirări, 1982, p. 113-117; Amintiri din prezent, 19B5, p. 168-171; Fiziologia poeziei, 1990, p. 48-50 (fragmente).
Colecţia Gheorghe Tomozei (f. 216-219). Textul este olograf, intitulat Realul social şi realul estetic in opera de artă, semnat Nkbita Stănescu, cu menţiunea colecţionarului între paranteze rotunde: apărut în Rom. Ut. 1972. Următoarele secvenţe sunt subliniate de autor: este realid din punctul de vedere al omidui (final din primul paragraf); adevărul nu trebitie imaginai ca un punct, un punct fix (final din al patrulea paragraf); Starea dinamică a adevărului acceptă o pluralitate de sisteme de referinţă (final din al şaptelea paragraf); precum şi cuvintele ideea şi adevăr (din final de text}.
(p. 253) SENTIMENTUL MILEI
în volum: Respirări, 1982, p. 117-118; Amintiri din prezent, 1985, p. 266-267.
(p. 255) VALOAREA CA SOMN
AL LOIALITĂŢII
A apărut, întâia oară, în „Almanah literar", 1975, p. 67, tirrar generic .5 eseuri (v. Despre originea curcubeului), sub titlul însingurarea ca somn al loialităţii.
în almanah, textul arată astfel, la secţiunile T—II, IV-X:
I
Când doarme câinele, răsare soarele. Când iepuroaica naşte, stelele se cuprind de o nedureroasă lumină.
II
Când tot ceea ce se repetă dobândeşte o cifră, ceea ce nu se repetă, are vederea ei.
IV
Statul se bizuie pe loialitate. Numai statul puternic îşi poate îngădui singurătăţi. Apariţia poetului în stat este de bună seamă un răsfăţ.
V
Abia după ce se termină lupta, abia după ce se numără morţii, abia după ce se spală putoarea sângelui, abia după ce se spală steaua de raze, abia atunci, şi nici atunci, ceea ce este singuratic ne trebuie, în pofida aceluia ce a fost victorios.
VI
Trebuie să doarmă piatra ca să curgă apa, şi, după seceră aspră trebuie să înceteze ploaia binecuvântată ca să ne bucurăm galeş de curcubeu.
VII
Să ai timp şi lene, ce vis, ce cântec!
Eu n-am văzut vreun şef de oşti să-şi alunge soldaţii, crezând, nebun, că-şi va învinge duşmanii cu melancolia vreunui cântec.
VIII
Numai pentru ceca ce a fost, avem cântece şi preţ la aur. Pentru ceea ce este loialitate ne trebuie.
IX
Piramida are valoare numai ca mormânt.
X
Trupul prin monotonia lui de a fi trup este infinit mai apărat de şinele său decât versul inspirat, de revelaţia sa.
1134 NOTE. VARIANTE. COMENTARII
în volum: Respirări, 1982, p. 119-120; Amintiri din prezent, 1985, p. 268-269; Fiziologia poeziei, 1990, p. 519-520, 578 (fragmente).
(p. 258}    NOŢIUNEA CA FIICĂ A MIRĂRII
In volum: Respirări, 1982, p. 120-122; Amintiri din prezent, 1985, p. 269-270.
(p. 260) ÎNCEATĂ GÂNDIRE
A ARBORELUI SECUI AR
în volum: Respirări, 1982, p. 122-124; Amintiri din prezent, 1985. p. 270-271.
Reluare in periodice: „Ploieştii", seria a V-a, V, 239, 13 decembrie 1995, p. I.
(p. 267) NEVOIA DE ARTĂ
ROI.UE LITERATURII (I-III)
A apărut. întâia oară, în „România literară", V, 8, I? februarie 1972, p. 1.
în volum: Respirări, 1982, p. 127-131; Amintiri din prezent, 1985, p. 171-17'4; Frumos ca umbra anei idei, 1985, p. 251; Fiziologia poeziei, 1990, p. 54-57.
(p. 267) NEVOIA DE ARTĂ
A apărut, întâia oară, în „România literară", IV, 44, 28 octombrie 1971, p. 3.
în volum: Respirări, 1982, p. 131-134; Amintiri din prezent, 1985, p. 174-177; Fiziologia poeziei, 1990, p. 61-63 (fragmente).
NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1135
(p. 270)     DESPRE NATURA FIRESCULUI
A apărut, înrâia oară, în „România literară", V, 25, 15 iunie 1972. p. 5, text intitulat Despre natura firescului în opera lui Suetonius, Doisprezece cezari,
în volum; Respirări, 1982, p. 134-138; Amintiri din prezent, 1985, p. 177-179; Fiziologia poeziei, 1990, p. 274-276.
(p. 273) IDEEA DE DESTIN
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XV, 24, 10 iunie 1972, p. 3, cu titlul Ideea de destin (în literatură).
în volum: Respirări, 1982, p. 138-140; Amintiri din prezent, 1985, p. 272-273; Fiziologia poeziei, 1990, p. 514-515 (fragmente).
(p. 276) NAUSICAA ŞI PENELOPA
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 18, 3 mai 1969, p. 3, la rubrica Amintiri din prezent.
în volum: Respirări, 1982, p. 140-142; Amintiri din prezent, 1985, p. 180-181; Fiziologia poeziei, 1990, p. 81-83-
Personaje din epopeea Odiseea de Homer.
Fiica lui Akinoos, rege al Pheaciei, şi a reginei Arete-Nausicaa, l-a descoperit pe Odiseu/Ulise pe ţărmul mării ţi l-a condus la palatul tatălui ei. Aici, la un ospăţ, Ulise povesteşte din peripeţiile sale. Akinoos oferă o corabie lui Ulise să-l ducă spre Itbaca, unde îl aştepta, de douăzeci de ani, Pcnelopa, soţie credincioasă de-a lungul absentei sale din ţară.
în vreme ce, Nausicaa este încarnarea principiului feminin, simbolul Fecioarei, Penelopa reprezintă principiul masculin, cele două clemente fiind consubstanţiale sufletului viu, care provin din sferele cosmice. In mitul Atheneî, zeiţa iese din capul lui Zeus, la fel cum Adam precede pe Eva, vitalul fiind anterior spiritualului; la nivel mistic, conform dualităţii animusianima, spiritul este masculin, iar sufletul - feminin.
1136
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1137
(p. 279)     CIUDATUL RÂS AL RAŢIUNII
ESTETICE
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIV, 11,16 martie 1967, p. 7, la rubrica Poeţii despre ei înşişi şi despre poezie.
în volum: Respirări, 1982, p. 142-145; Amintiri din prezent, 1985, p. 181 — 184; Fiziologia poeziei, 1990, p. 301-304.
(p. 283) CÂTEVA ELEMENTE DE ESTETICĂ LOGICA IDEILOR VAGI
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 21, 24 mai 1969, p. 3, 7, la rubrica Amintiri din prezent.
în volum: Respirări, 1982, p. 149-154; Amintiri din prezent, 1985, p. 273-278; Fiziologia poeziei, 1990, p. 94-100.
(p. 290)      DESPRE LIMBAJUL ARTISTIC
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIII, 51, 16 decembrie 1965, p. 7; 53, 30 decembrie 1965, p. 3; XIV, 1, 6 ianuarie 1 966, p. 3, ia rubrica Convorbiri literare.
în volum: Respirări, 1982, p. 155-165; Amintiri din prezent, 1985, p. 184-193; Fiziologia poeziei, 1990, p. 489,492 (fragmente).
(p. 300)        FIZIOLOGIA POEZIEI SAU DESPRE DURERE
A apărnr, întâia oară, în „Gazeta literară", XV, 12, 2! marcie 1968; p. 3; 14, 4 aprilie 1968, p. 3; 16, 18 aprilie 1968, p. 3, la rubrica Convorbiri literare.
în volum; Respirări, 1982, p. 166-173; Amintiri din prezent, 1985, p. 193-198; Fiziologia poeziei, 1990, p. 11-12, 32-36, prima parte, titrată Avant-sentimente la o carte de scrieri în proză şi în versuri,
cu o notă de subsol a editorului: „Titlu pentru care a optat Nichita vStanesc» din mai multe variante pe care Ic avea în vedere: Avant-sentimente la un volum de eseuri; Avant-sentimente la un volum în proză şi versuri; Avant-sentimente la o carte de proză şi versuri"; p. 32-36, celelalte patru părţi ale articolului.
(p. 307)    CUVINTELE Şl NECUV1NTELE
ÎN POEZIE
,\ apărui, întâia oară, în „Cronica", V, 49, 5 decembrie 1970, p. 3, sub formă de interviu, titrat Poezia foloseşte cuvintele din disperare, la nibrici Convorbirile „Cronicii", fiind realizat de George Sanda, si reluat în Album memorial. Nichita Stănescu editat de „Vîaţa românească". Bucureşti, 1984, datând din 1969 (p. 76-77).
în volum: Respirări, 1982, p. 173-175, textul interviului redat făta întrebări; Amintiri din prezent, 1985, p. 199-200; Fiziologia poeziei, 1990, p. 38-39;     Nichita, Reşiţa, 1996.
(p. 309)        IAU DA ABECEDARULUI Şl DETESTAREA ARITMETICII
A apărut, întâia oară, iu „Luceafărul", XXI, 14, 8 aprilie 1978, p. I, Ia rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 175-176; Amintiri din prezent, 1985, p. 279-280; Fiziologia poeziei, 1990, p. 497 (fragmente).
(P. 311) ARIPA SI ROATA
A apămt, întâia oară, in „Luceafărul", XX, 25, 18 iunie 1977, p. I, la rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 177-178; Amintiri din prezent, 1985, p. 280-281; Fiziologia poeziei, 1990, p. 70-71.
1138 NOTE. VARIANTE. COMENTARII
(p. 313)    SUBIECTIVISME DE EPOCĂ
DE CE MIORIŢA Şl DE CE NUMAI EA
A apin.it, întâia oari, în „România literară", VI, 14, 5 aprilie 1973, p. 13.
In volum: Respirări, 1982, p. 181-182; Amintiri Hm prezent, 1983, p. 200-201; Fiziologia poeziei. 1990, p. 400, 536 (fragmente).
(p. 315) URMAŞI DE VĂCĂREŞTI
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XV, 3, 15 ianuarie 1972, p. 1, cu adaus la titlu: {Apatriei cinstire).
în volum: Respirări, 1982, p. 198-199; Amintiri din prezent, 1985, p. 70-72; Fiziologia poeziei, 1990, p. 406; Dor de Eminescu, 2000, p. 68-69.
(p. 317)   ...NĂSCUTDIN CÂNTECUL ŢĂRII
A apirut, întâia oară, în „România literară", VI, 25, 21 iunie 1973, p. 1.
In volum: Respirări, 1982, p. 199-202; Amintiri din prezent, 1985, p. 104-106; Fiziologia poeziei, 1990, p. 228-230; Dor de Eminescu, 2000, p. 72 (fragment).
(p. 320) O ANIVERSARE
A apărut, întâia oară, în „România liberă", XXXIII, 9400, 15 ianuarie 1975, p. 2, ricrar El, pe o pagină dedicată aniversării a 125 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, la care au mai colaborai Radu Cârneci, Victor Tulbure, George Sbârcea.
în volum: Respirări, 1982, p. 202-203; Amintiri din prezent, 1985, p. 116-117; *" Zilele poeziei roinânesti: Colocviile „Nichita Stănescu". Ploieşti, 28 martie 1989; Fiziologia poeziei, 1990, p. 411 (fragment).
în traducere: „Rtunanian Review", XXX, VIII, 1 ianuarie 1984, p. 55.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1139
(p. 321) O PIACÂ DE MARMURĂ
A apărut, întâia oară, în „Manuscriptum", X, 3, 1979, p. 12. Redacţia revistei adnotează textul lui N. S.: 1. Inscripţia de marmura din Piaţa Amzei: „Pe acest loc s-a aflat casa în care scriitorul loan Slavici La găzduit pe marele poet Mihai Eminescu în anul 1883"; 2. Titu jVlaiorescu în însemnări zilnice: „Astăzi, mani, la ora 6 dimineaţa, o carte dc la d-na Slaviei la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise: Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu".
în volum: Respirări, 1982, p. 203-205; Amintiri din prezent, 1985, p. 117-118; Fiziologia poeziei, 1990, p. 415-417; Dor de Eminescu, 2000, p. 53-54.
(p.323) SUFLETUL LUI
A apărut, întâia oară, în „Ateneu", VIII, 9, septembrie 1971, p. 4, în cadrul unei pagini titrate: Scriitori despre Bacovia, printre care au scris: Nina Cassian, Gh. Tomozei ş.a.
în volum: Respirări, 1982, p. 205-206; Amintiri din prezent, 1985, p. 140.
(p. 324) ASEMUIRI Şl NEASEMUIR1 ÎNTRE G. BACOVIA SI G. COŞBUC
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 21 mai 1977, p. 10. în volum: Respirări, 1982, p. 206-207; Amintiri din prezent, 1985, p. 141-142; Fiziologia poeziei, 1990, p. 424-425 (fragmente).
(p. 326)  CĂLINESCU, ÎN PALATUL CULTURII
În volum: Respirări, 1982, p. 207-208; Amintiri din prezent, 1985, p. 142-143.
1140
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1141
(p. 327} UN FULG DE ZĂPADĂ, O FLOARE, UN SPIC DE GRÂU Şl O FRUNZA
A apărut, întâia nara, în „Luceafărul", XV, 7, 12 februarie 1972, p. !.
în volum: Respirări, 1982, p. 208-210; Amintiri din prezent, 1985, p. 143-144.
Romanul Desculţ de Zaharia Stancu a fost tradus, intre 1949-1972, în 22 limbi şi a apărut în 35 ediţii {apud Viorica Nedelcovici, Elvira Popescu, Constanţa Protopopescu. Curtea românească în lume, 1945-1972, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979).
Pe Zaharia Stancu (1902-1974), poetul N. S. l-a cunoscut îndeaproape car timp acesta a fost redactor-şcf la „Gazeta literară" (18 martie 1954-3 octombrie 1968) şi, ulterior, preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1970-1974).
(p. 329)       ÎNCHINA-M-AŞ ŞI AM CUI!
A apărut, întâia oară, în „Contemporanul", 20, 20 mai 1966, p.l. în volum: Respirări, 1982, p. 210-211; Amintiri din prezent, 1985, p- 47-49; Fiziologia poeziei, 1990, p. 401^02 (fragmente).
(p. 331}      GHEORGHE TOMOZEI (I-V)
Cele cinci părţi constituie tot atâtea luări de poziţie la cănile prietenului său într-ale vieţii şi poeziei, numit „Prinţul Toni":
- (I). A apărut, întâia oară, in „Gazeta literară", XIV, 46, 16 noiembrie 1967, p. 2, cu titlul Gheorghe Tomozei, „Altair", la rubrica Consemnări, recenzie la volumul G. T., Altair, Poezii (1956-1966), Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967;
- (II). A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIV, 47, 23 noiembrie 1967, p. 2, cu titlul Gheorghe Tomozei, Patruzeci şi sase poezii de dragoste, la rubrica Consemnări, recenzie la volumul G. T., Patruzeci şi şase poezii de dragoste, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967;
- (III). A apărut, întâia oară, în „Scânteia", XXXVIII, 8022, 1 aprilie 1969, p. 4, cu titlul Un dialog între poezie si realitate, recenzie la volumul G. T., Filigran, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968;
- (IV). A apărut, întâia oară, în „Informaţia Bucureştiiilui", 6 octombrie 1974, p. I, cu titlul Definiţii „hi lumina zăpezii", la rubrica Scriitori despre scriitori, recenzie !a volumul G. 1"., I.a lumina zăpezii. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1974.
In colecţia Gheorghe Tomozei (f. 139—140), se păstrează manuscrisul olograf al lui N. S. titrat Gheorghe Tomozei sau definiţii „Im lumina zăpezii", datat 2 octombrie 1974 si semnat de autor, pe care îl reproducem ca studiu de şantier/laboratot literar:
„Gheorghe Tomozei sau definiţii la Im lumina zăpezii
Noul volum de poezie <versuri> al lui Gheorghe Tomozei e un prilej de meditaţie asupra <destinului poeziei romane-' evoluţiei sensibilităţii <*poeziei> noastre <la zişh trăite; asupra stării de gratie a suavului curcubeu de sentimente <nestindin> lucind în acrul <pur şi> <proaspăt în> irizat <atât> de prospeţime.
De ne-am putea iubi, jupuiţi de memorie, ca rloiul mere cojite..., <spune> scrie undeva poetul parcă definind poezia <parcă> ca pe o icoană pe stjclâ nu cu sfinţi, ci cu oameni sfinţind <prezentul> ţara de suflet, prezentă.
De ce n-ai aşteptat să-mbătrânim? Am Utere îndeajuns în numele ce-lport încât să le prefac în inele,
caligrafiază altundeva poetul parcă definind gingaşul sens al cuvântului în <vers> limbă şi al secundei înflorind in inimă. Mai stii culoarea care mă rezumă? îngână poetul floarea de spini, repetând în idee trupul ceremonios si tandru al trandafirilor imaginaţi, parcă definind emoţia de a fi. Ce faci? mi-a zis şi i-am răspuns: Ning, murmură poetul într-un <r-ers> stih dc neuitat, parcă definind puritatea şi <puritatea> si curăţenia orelor noastre nălucind de istorie.
Im lumina zăpezii e cartea împlinirii unui pocr, dar nu numai a lui, ci si a poeziei noastre de azi. Har decantat ca boaba de strugure în vin, viata de om îsi semnifică esenţa: omenia.
1142
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMEN'IARlî
1143
<A fi om de omenio Omenia, iată mesajul sublim şi nuanţat, emanaţia spaţiului poecic naţional cu care Gheorghe Tomozei se contopeşte <in tandra> într-o afluenţă şi plină de suflet unicitate.
<Şi scriind* Scriind despre un poet adevărat şi drag, simt ciun <măna> mi se transformă-n <vers> cuvinte cerneala şi <mâna> vâna în vers.
Nichita Stănescu la 2 octombrie 1974"
- (V). A apărut, întâia oară, prefaţă/Foreioord'm volumul Twelve Poems, 1 xrndon, 1975, pe care o reproducem în limba engleză:
„Foreword
Gheorghe Tomozei's poetry has the strânge cbarm of the Romanian sensibility ar its innermost core. Tradiţional in myth, and at the same rime modern in the most subtle connotations of language, his verse is a witeh's brew of the Byzantme spirit and tlie ancient Carpathian ballads. The Marţian antennae of the poct's native talent record the puise, so concrete and yer so inrangible, of fundamental feelings. His wotld is the world of the child moving into adolcscence; its beauty is the beauty of arrival, not of taking leave. Its colour is diat of the no-mansVland between the green and violet of the iridescent rainbow. From it springs the conte-dedee-\\ke fascination of bis visions, the crysraLcastledike melancholy of wbispered words. A maker of dreaining paradises, Tomozei revives the transparency of the verb, of that lightning sparked by the natural syntax of the poetic seif.
And yet therc is something rhat eludes even the most attentivc and aceurate description. I have in mind in particular the concrete metadinguistic speli exerted by his best poems, bis unmistakable and inimitable tone. This great poet - whose staturc is sometimes recognized as such, sometimes contested by lirerary crirics - has in his fortles attaincd, in my opinion, a peak of creativiry in his so personal, yet at the same time so impersonal style.
In the few poems translated here, the reader will perhaps gain a glimpse into the new world of a poetry which I am convinced will last.
Nichita Stănescu'1
în colecţia sa, G. T. a păsttat tăieturile din publicaţiile în care au apărut secvenţele 1 (f, 135), II (f. 136), IV (f. 166) si V ţf. 152).
în volum: Respirări, 1982, p. 212-222; Fiziologia poeziei, 1990, p. 508-509, 516-517, 567 (fragmente).
(p. 342) RÂS ŞI SURÂS
Aapăruf, întâia oară, în „Argeş", VI, 12, decembrie 1971, p. 4, la rubrica Amintiri din prezent.
în volum: Respirări, 1982, p. 223-224; Fiziologia poeziei, 1990, p. 450-451 (text compozit realizat de editor prin intercalarea unui fragment din articolul O jumătate de secol cu Fănuş Neagu, publicat în „Flacăra", XXXI, 13, 2 aprilie 1983, p. 18).
(p. 344)        UN EVENIMENT LITERAR
în volum: Respirări, 1982, p. 224-227; Fiziologia poeziei, 1990, p. 482-484 (fragmente).
(p. 348) SALUT UN POET
A apărut, întâia oară, in „Contemporanul", 52, 21 decembrie 1973, p. 3.
în volum: Respirări, 1982, p. 228-229; Fiziologii poeziei, 1990, p. 456 (fragmente),
(p. 351) ION HOREA
A apărut, întâia oară. in „Gazeta literară", XIV. 47, 23 noiembrie (967, p. 2, întitulat Ion Horea, Poezii.
în volum: Respirări, 1982, p. 229-232; Fiziologia poeziei, 1990, p. 500-502 (fragment); Album memorial, 1984. p. 111.
La rându-i, I. H. va scrie despre N. S. în: „România literară" (50, 16 decembrie 1983, p. 4, 5);
1144
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1145
(p- 355)
UN OM AI. PLUMBULUI
A apărut, întâia oară, în „Argeş", VI, 10, octombrie 1971, p. 1, la rubrica Amintiri din prezent.
In volum: Respirări, 1982, p. 232-233; Amintiri din prezent, 1985, p. 146-147.
Relaţiile dintre Eugen Jebeleanu şi N. S. au fost, totuşi, tensionate datorită orgoliilor iui Jebi.
Colecţia Gheorghe Tomozei (f. 220). Text olograf, cu titlul precedat de cel al rubricii - Amintiri din prezent - şi încheiat de semnătura autorului; Nichita Stănescu, fără dată şi loc de scriere. Adnotarea colecţionarului: Mss. articolului apărut în .Argeş". Textul a fost sens pc ambele fete ale versoului unei file împăturită în două.
1 extul original prezintă unele deviaţii în comparaţie cu cel tipărit: „[...] nu marelui poet care este Eugen Jebeleanu, ci <acestui> acelui om al plumbului, <cel mai> dăruitul şi nobilul <muncitor> rob al cauzelor nobile \... ]; a fost şi esre întotdeauna în contratimp cu <mers se> mersul nisipului în clepsidră, rostind adevărul dc la obraz, călcând în peniţă convenienţa, jignindu-se şi îuduîoşindu-se de mersul prea lent sau prea iute al sângelui prin vena aorră a omului viu. [...]"
Cenzura timpului (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri) a reacţionat prompt, solicitând Consihukn Culturii şi Educaţiei Socialiste (corespunzător azi Ministerului Culturii si Cultelor), cu adresa nr. 6343/21. X. 1971, eliminarea din text a expresiei rostindadevănd de la obraz, singura subliniată de autorul anonim al notei.
In nota expediată de cenzură departamentului similar din cadrul Securităţii Statului, este redat întregul text, inclusiv expresia cu pricina, cu consemnarea finală: „Tableta a fost semnalată Consiliului Culturii si Educaţiei Socialiste. Acesta a hotărât eliminarea celor subliniate. Materialul a primir «bun de tipar»". {Dosarul„Socrate"de bt CNSAS, f. 62-63)
(p. 356) TRUBADURUL DE CEZAR IVĂNESCU
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 19, 10 mai 3969, p- 3, la nibrica Amintiri din prezent, cu ridul „ Trubadund" de Cezar Ivănescu.
în volum: Respirări, 1982, p. 233-236.
Cezar Ivănescu va răspunde amabil într-un eseu d in „Argeş" (11, noiembrie 1970, p. 13); îi va include, lui N.S., o poezie într-o antologie de versuri alcătuita şî prefaţată de el (1978) şi va deplânge dispariţia lui N. S. în „Luceafărul" (50, 17 decembrie 1983, p. 1-7), cu reluare în Album memorial, 1984, p. 237. Peste ani, va fi dubitativ în partea sa din volumul Timpul asasinilor (Editura I.ibra, Bucureşti, 1991), concesiv sau ilogic, fată de N, S., ca om, ca poet etc, iar intr-o plachetă dc pseudopoeme, trubadurul îşi va portretiza sardonic colegii întru poezie, pe Nichita Stănescu, Adrian Pâunescu, Ion Ghcorghe, Ioan Alexandru (Şatrele Muţeniei, Iaşi, Editura Priticeps, 1994).
Cp. 359)     ION BAIEŞU SAU ADEVĂRUL
CA MINCIUNĂ
în volum: Respirări, 1982, p. 236-237; Fiziologia p. 421 (fragment).
poeziei, 1990,
Cp-361)
EUGEN SIMION
Aapărut, întâia oară, în „Argeş", XVII, 8 noiembrie 1982, p. 1, cu titlul Un tânăr ctitor, datat 1974.
în revistă, finalul medalionului se încheie cu fraza: „Cartea Domniei Sale Scriitori români de azi este cea mai de seamă de la Istoria literaturii române a lui G. Căiinescu, întru dragoste de literatura pattiei, după opinia inimii noastre".
Reluarea articolului din „Argeş", în numărul consacrat de „Literatorul" (III, 20/89, 21 mai 1993, p. 1) aniversarii a şase decenii de la naşterea criticului şi istoricului, s-a făcut împreună cu un alt medalion al lui Marin Sorescu (pe care îl reproducem ca fiind în consens peste ani cu cel al lui N. S.).
„Un cavaler al criticii
în robustă maturitate creatoare, Eugen Simion se prezintă, la aniversară, cu un braţ de cărţi despre literatura română. Crede în
1146
NOTE. VARLANTE. COMENTARII
această literatură şi a mizat pe ea. Este un cavaler al criticii de întâmpinare. De multe decenii, fie ci e vară sau iarnă, timp frumos sau urât, toralitarism sau democraţie, el, luni, îşi scrie cronica şi marţi o di la gazeti.
Ij «Literatorul» este singurul titular de rubrică fixă care îşi onorează firi nici o eschivare promisiunea. Rolul de amfitrion la salonul cirţilor în floare i se potriveşte de minune.
Are bună-credinţă, e generos si, după nobilul obicei al marilor critici români, crede în iminenţa talentului. Nu ştii când şî de unde sare iepurele.
Personal, nu mai am energia de-a citi până la capăt, şi toate cărţile proaste. Sunt mai sceptic. Viaţa m-a făcut mai prudent. Nu mai sunt atât de convins, că e salubru din generozirare, să re faci movilă, spTe a ajura suişul mediocrităţilor neconsolate şi-al vanităţilor provinciale.
Ştiu acum că o dată cocoţate acestea nu uită să te onoreze cu tradiţionala copită balcanică.
Desigur, Eugen Simion e cel care are dreptare: da, criticul trebuie să le cearnă pe cele bune. Caracterul autorului, umbletele multe ale acestuia săd intereseze mai puţin. De altfel, autorul Jurnalului parizian este destul de dârz. Nu sc lasă păcălit.
Nontalentul şi impostura nu capătă liberi trecere. Tonul cronicilor sale e dat la potrivit. Tomurile de Scriitori români de azi legitimează perioada de creaţie postbelică, când cu durere şi în pofida acesteia s-a făcut o mare literatură.
în peisajul nostru intelectual. Eugen Simion este un semn de echilibru si normalitare.
Semn de civilizaţie."
în volum: Respirări, 1982, p. 23S.
(p. 363)       UN REALIST ROMANTIC -CONSTANTIN CHIRITA
A apărut, întâia oari, în „Contemporanul", 45, 5 noiembrie 1971, p. 3, sub titlul Un realist romantic, prezentare a romanului întâlnirea de Constantin Chiriţă (Editura Eminescu, Bucureşti, 1971).
în volum: Respirări, 1982, p. 239-242.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1147
(p. 367) UN POEM EPIC
în volum: Respirări, 1982, p. 243-245-
(p. 370)       MARCEL MIHAI AŞ. NUME
în volum: Respirări, 1982, p. 245-249; Fiziologia poeziei, 1990, p. 510-511 (fragmente).
(p. 374)
PIATRA
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XV, 27, 4 iulie 1968, p, 3, inritular Constantin Abălută, Piatra, la rubrica Convorbiri literare, recenzie Ia volumul lui Constantin Abălută, Piatra, Editura pentru Literaturi, Bucureşti, 1968.
In voIum: Restituiri, 1982, p. 249-251.
(p. 377)      AVANT-SENTIMENTE IA UN VOLUM DE VERSURI
A apărut, întâia oară, în „România literară", III, 46, 12 noiembrie 1970, p. 3, cu titlul Avant-sentimente bl volumul de versuri „O casetă de şerpi".
în volum: Respirări, 1982, p. 251-252.
Cp. 379}
VASKO POPA
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIII, 31 martie 1966, p. 8, text devenit Cuvânt înainte la cartea Vasko Popa. Versuri. în româneşte de Nichita Stănescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, („Cele mai frumoase poezii"), p. 5-9-
Reproducem mai jos începutul acestei prefeţe care nu a fost inclus în volumele ulterioare:
1148
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1149
„Vasko Popa s-a născut la 29 iunie 1922, în satul Grcbenţ (Republica Serbia). A făcut liceul la Vârşeţ şi Facultatea de Litere la Universitatea din Belgrad. Este redactor la Casa de editura Nolit din Belgrad,
A tipărit cărţile de poeme: Scoarţa (1953), Câmpia neodihnei (1956), Poezii (1965). A alcătuit antologii de texte poetice din literatura sârbă; Mărul de aur (un mănunchi de creaţii populare, 1958), Sparge-cer (culegere ele umor poetic, 1960), şt Soarele de miezul nopţii (culegere de texte poetice fantatice, 1962).
Cărţile lui au apărut în numeroase limbi străine: în franceză (în traducerea lui Zoran Misie şi Alain Bosquet), în germană (în traducerea lui Karl Dedecius), în polonă (în traducerea lui Zygmuut Stoberski şi Jan Zycli), în cehă (în traducerea hu I.udek Kubista), în ungară (în traducerea lui Pap Jozsef şi alţii), în slovenă (în traducerea lui Ciril Zlobcc).
De asemenea, a publicat numeroase poezii în antologii si reviste literare în: Franţa, Italia, Turcia, Bulgaria, Venezuela, Perti etc.
S-au inspirat, din versurile lui, compozitorii Dusan Radic\ Milko Kelemen şi alţii."
în volum: Respirări, 1982, p. 253-255; Amintiri din prezent, 1985, p. 201-203; Fiziologia fweziei, 1990, p. 291-292.
(Poetul Vasko Popa a decedat în 1991.)
(p. 388)     UITE, CE ALBASTRU TRAGIC!
A apărut, întâia oară, în „Contemporanul", 25, 3 iunie 1966, p. 2. în volum: Respirări, 1982, p. 261-263; Fiziologia poeziei, 1990, p. 278-280.
(p. 391) CALFA LACTEE
A apărut, întâia oară, in „Luceafărur, XXIII, 43, 25 octombrie 1980, p. 1, 7, la rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 263-265; Fiziologia poeziei, 1990, p. 489 (fragment).
Aurel Stroe a compus poemul Arcada sfântă pe versuri de Nichita Stănescu, iar, prin 1952-4953, a convorbit cu Ion Barbu în casa lui Sandu Tzigara-Samurcaş, împreună cu N.S.
!(p. 394}    'FANARUL NOSTRU MAESTRU, VASILE KAZAR
| A aparur, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 51, 17 decembrie
7        1977, p. 1, la rubrica Respirări.
\ în volum: Respirări, 1982, p. 265—266.
(p. 382) UN MENHIR DE AER
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XII, 35, 30 august 1969, p. 6, cu titlul Un menhir de aer: T. S. Eliot, la rubrica Amintiridin prezent.
în volum: Thomas Stcames Eliot. Poeme. în româneşte de Aurel Covaci, Prefaţă dc Nichita Stănescu (pe copertă, iar în interior: Cuvânt înainte), Editura Albatros, Bucureşti, 1970, p. 5-13 (Aurel Covaci va dedica lui Nichita Stănescu traducerea poemului Ţara pustie, p. 41-79); Respirări, 1982, p. 256-261; Amintiridinprezent, 1985, p. 203-208; Fiziologia poeziei, 1990, p. 292-296.
(p. 396) SCRISOARE DE AER
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 52, 24 decembrie 1977, p. 1, 6, Ia rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 266-267; Fiziologia poeziei, 1990, p. 549 (fragment).
(p. 398)    STAREA DE SPIRIT A LOCULUI
A apărut, întâia oară, în Catalogid Expoziţiei Mixte Hipersemne a lui Sorin Dumitrescu, Sala Dales, februarie-martîe 1980, publicat
1150
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
sub formă de gazetă în patru pagini (34 x 49 cm.). Texte de Dan Hâulicl - prezentarea expoziţiei (p. 1, 4); Nichita Stănescu, Starea de spirit a locului ţp. 1), A opta scrisoare de dragoste (p. 4); S[orin] D[umitrescu]; [Biobibliografic, conţinutul tematic al expoziţiei, p. 4], Foto (p. 4): Sorin Dumitrescu. Reproduceri din expoziţie (p. I^i). în volum: Respirări, 1982, p. 268-269.
(p. 400)   PIESA SE NUMEŞTE CARAMITRU
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXIII, 49, 6 decembrie 1980, p. 1, 2, Ia rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 269-271.
(p. 402)     UN SENTIMENTAL ISTORIEI
A apărur, întâia oară, în „Scânteia", L, 11.879, 30 octombrie 1980. p. 4, recenzie la cartea Iui Ion Donoiu, Monede dico-getice şi efigii roi na ne, Editura Militară, Bucureşti, 1980.
Iu volum: Respirări. 1982, p. 271-272.
(p. 405}      SCRISORI DE DRAGOSTE
GLOSE
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 19, 10 mai 1973, p. 5.
în volum: Respirări, 1982, p. 275-277; Amintiri din prezent, 1 985, p- 281-283; Fiziologia poeziei, 1990. p. 392 (fragmente).
(p. 408)
ALTE GLOSE
A apă nit, întâia oară, în „România literară", VI, 20, 17 mai 1973,
p. 5.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1151
îu volum: Respirări, 1982, p. 277-278; Amintiri din prezent, 1985, p. 283-285; Fiziologia poeziei, 1990, p. 399-400.
(p. 411) MAREA SUPRAVIEŢUIRE
(Poem)
A apărut, întâia oară, in „Luceafărul", XV, 26, 8 iulie 1972, p. 3. în volum: Respirări, 1982, p. 279-285; Amintiri din prezent, 1985, p. 285-291; Fiziologia poeziei, 1990, p. 344-350 (fragmente).
(p. 419)     SCRISORILE DE DRAGOSTE SAU ÎNSERARE DE SEARA
Citite mai întâi lui Angliei Dumbrăveanu şi lui Mircea Tonuis (l-XXII)
Au apărut, întâia oară, în „Orizont", XXXI, 39, 25 septembrie 1980. p. 4-5, datate: Bucureşti, noiembrie 1979-februarie 1980.
în volum: Respirări, 1982, p. 287-304; Amintiri din prezent, 1985. p. 291-303; Fiziologia poeziei, 1990, p. 327-333 (fragmente).
(p. 434) TELEGRAME
(în memoria lui I. L. Caragiale)
în volum: Respirări, 1982, p. 305-307; Amintiri din prezent, 1985, p. 123-125.
(p. 439)
PAGINI DE JURNAL
PĂPUŞA DE CAUCIUC CU AEROPIANUL DE CAUCIUC LIPIT PE PIEPT
în volum: Respirări, 1982, p. 311-313; Amintiri din prezent, 1985. p. 33-35; Fiziologia poeziei, 1990, p. 368-369 (fragmente).
1152
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
L153
(p. 441)   ŞTIINŢA FIZICII REINVENTATÂ DE UN OM CARE NU STIH FIZICĂ
A apărut, întâia oară, în „România literari", III, 37, 10 septembrie 1970, p. 3.
în volum: Respirări, 1982, p. 313-315; Amintiri din prezent, 1985, p. 303-305; Fiziologia poeziei, 1990, p. 100-102.
(p. 443) REGELE CĂPŞUNILOR
ŞI AI. COARNELOR DE MELC
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 30, 23 iulie 1977, p. 1, la rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 315-316; Amintiri din prezent, 1985, p. 35-36; Fiziologia poeziei, 1990, p. 525.
(p. 445) ÎNCERCĂNAREASAU TÂLMACIUL, TRADUCĂTORUL, DEFĂIMĂTORUL PIETREI
A apărut, întâia oari, in „Luceafărul", XXIII, 45, 8 noiembrie J9S0, p. 6, la rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 317-.319; Amintiri din prezent, 1985, p. 36-38; Fiziologia poeziei, 1990, p. 320-321; îngerul cu o carte în mâini. Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 1991, p. 5-7 {în loc de prefaţă).
(p. 447) UN UNGHI
A apărut, întâia oară, in „Luceafărul", XXIII, 46, 15 noiembrie 1980, p. 6., la rubrica Respirări.
În volum: Respirări, 1982, p. 319-320; Amintiri din prezent, 1985, p. 38; Dor de Eminescu, 2000, p. 61.
(p. 448) PITAGORA, AH, TU!
A apărut, întâia oară, iu „România literară", VI, 15, 12 aprilie 1973, p. 13.
în volum: Respirări, 1982, p. 320-321; Amintiri din prezent, 1985, p. 305-307; Fiziologia poeziei, 1990, p. 320-321.
(p.450) SCRIEREA INULUI
A apărut, întâia oari, iu „Almanah literar", 1975, p. 66-67, titrat generic 5 eseuri (v. Despre orginea curcubeului).
în almanah, cele sapre componente ale eseului sunt numerotate cu cifre romane în loc de asteriscuri, cum e în volum.
în volum: Respirări, I9R2, p. 321-324; Amintiri din prezent, 1985, p. 208-210; Fiziologia poeziei, 1990, p. 314-315.
(p. 453) MARELE TROHANTER
SAU DESPRE RITUAL
Aapărur, întâia oari, în „România literară", VI, 22, 31 mai 1973, p. 5, cu titlul Marele Trobanter.
Trobanterl trocanter (gr. trokbân „a alerga, (fig.) a zbura"; fr. irochanter), parte a femurului de care se leagă muşchii copasei; marele trobauter şi micul trobaiaer.
în volum: Respirări, 1982, p. 324-325; Amintiri din prezent, 1985, p. 307-309; Fiziologia poeziei, 1990, p. 315-317.
(p. 456)     CU CE FEL DE GLONŢ PUTEA FI ÎMPUŞCAT EMINESCU?!
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 13, 29 martie 1973, p. 13.
în revistă, textul este segmentat, în loc de asteriscuri, cu numerotarea romani tle Ia I la XI, iar, in subsolul paginii, se face precizarea: „Am folosit unele documente citate în dureroasa carte a doctorului Ion Nica, pe care-l rog cu acesr prilej să considere textul
1154
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1155
de mai sus ca pe o modestă recenzie la lucrarea domniei sale, intitulată Eminescu. Structura soinato-psihica'.
în volum: Respirări, 1982, p. 326-329; Amintiri din prezent, 1985, p. 119-121; fiziologia poeziei, 1990, p. 233-234; Dor de Eminescu, 200, p. 55-57.
(p. 459)     GEOMETRIA LUI CARAGIALE
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul, XV, 6, 5 februarie 1972, p. 8.
în volum: Respirări, 1982, p. 329-331; Amintiri din prezent, 1985, p. 125-126; Fiziologia poeziei, 1990, p. 420-421; Dor de Eminescu, 2000, p. 73-74.
(p. 461) MĂRTURIE DESPRE TOPÎRCEANU
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXI, 16, 22 aprilie 1978, p.8.
în volum: Respirări, 1982, p. 331-334; Amintiri din prezent, 1985, p. 133-135; Fiziologia poeziei, 1990,p. 239-242 (fragmenre).
(p. 465) VIAŢA ŞI EXISTENŢA
în volum: Respirări, 1982, p. 334-335; Amintiri din prezent, 1985, p. 309; Fiziologia poeziei, 1990, p. 542-543 (fragmente).
(p. 466)  LEGEA CA LOC DE UNDE SE PLEACĂ
A apărut, întâia oară, în „Tomis", XVIII, 50, 12 decembrie 1974, P. 5.
în volum: Respirări, 1982, p. 335-337; Amintiri din prezent, 1985, p. 310-312; Fiziologia poeziei, 1990, p. 76-77, 564 (fragmente).
I      (p. 469)       ISTORIA CA ALTĂ NATURĂ
f A apărut, întâia oară, în „Almanah literar", 1975, p. 66, titrat
| generic 5 eseuri (v. Despre orginea curcubeului). | în almanah, eseul are cinci componente numerotate cu cifre
i romane în loc de asteriscuri. Reproducem, mai jos, textul din
'? almanah, anulat de poet în volumul Respirări:
„Focul omului încolăcind copacul omului înseamnă istorie. ': «A fi» fără de posesiune, nu se poate concepe din punctul de vedere al
omului.
A fi şi a avea se constituie într-o stranie, tulburătoare si tragică identitate Li om.
Natura este şi atât. Omul ilare pe este.
V
A avea, este inteligenţa omului. Posesiunea se întruchipează ca o altă natură.
Este nu are ce să aibă. Omul fiind, neputând să aibă, are ideea. Ideea este forma supremă a posesiunii. Cernise umple în timp nu deştele ci de idei."
în volum: Respirări, 1982, p. 337-338; Amintiri din prezent, 1985, p- 312; Fiziologia poeziei, 1990, p. 543 (fragment).
(p. 471)   ADNOTĂRI PE MARGINEA IDEII DE POSESIUNE
A apărut, întâia oară, în „România literară", III, 48, 26 noiembrie 1970, p. 9.
în volum: Respirări, 1982, p. 338-340; Amintiri din prezent, 1985, p. 313-314; Fiziologia poeziei, 1990, p. 88-90.
1156
(p. 474)
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
ABIA ACUM ST1U...
A apămt, întâia oară, în „Scânteia tineretului", XXV', 6181,2 aprilie 1969, p. 1, 4, în interviu! lui Florin Mugur, Secretul poeziei; ,Argeş", V, 8, august 1970, p. 20, în articolul Nu-l iubeam - eram topit de invidie!; Almanah „Luceafărul", 1983, p. 61, titrat Există o generaţie labiş?Abia acuma ştiu..., preluare din volumul Respirări.
Cităm mai jos versurile la care se referă N. S.:
v,4. Cânturile scot din fântână nămol.
v. 13. Tâmpbi apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
v.14. Planetă, imensă, străină şi grea.
v.26. Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
v.27. Mâinele pline de sânge pe piept mi le-am şters.
în volum: Respirări, 1982, p. 340-342; Amintiri din prezent, 1985, p. 150-152; Fiziologia poeziei, 1990, p. 280-282, intitulat Moartea căprioarei (si fragmentar: 356, 395, 427, 436, 441).
In revisra „Argeş", între ultimul şi penultimul paragraf, este reprodus un altul, pe care nu-1 regăsim nici în Respirări (p. 340-342), volum de autor (1982), nici în Amintiri din prezent (p. 1 50-152), volum alcătuit de Gheorghe Tomozei (1985), dar nici în Fiziologia poeziei (p. 280-282), volum realizat de Alexandru Condeescu (1990), care retitrează textul extras de N. S. din interviul lui Florin Mugur, deşi îi mai adaugă, în faţă, altă secvenţă.
în schimb, paragraful cu pricina se află în volumul lui Cezar Ivănescu, Stela Covaci, Timpul asasinilor (Editura Fibra, Bucureşti, 1997, p. 195-197):
„Mai târziu G. R. CTurovici mi-a spus: Hai să-ţi fac cunoştinţă eu I.abis:
Aceasta sc petrecea în holul Universităţii «C I. Parhon». Labiş ieşea de la un curs şi Chirovici, destul de brutal fată de un anumit timbru de resentiment strict personal pe carc-1 aveam faţă de Labiş, m-a împins de un cot spre el şi m-a prezentat.
- îţi prezint un student!".
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1157
După acest paragraf, vine cel final întâlnit în volumele menţionate, apoi alte câteva rânduri:
„Deşi îi cunoşteam dintr-un interviu impresiile produse de întâlnirile cu l,abiş, l-am rugat pe Nichita Stănescu să şi le Teformuleze pentru a intra în ţesătura cărţii acesteia. în noaptea (de eminesciene obsesii) de 15 spte 16 iunie 1970, Nichita Stănescu a dictat rândurile de mai sus, evocând cu şi mai multă pregnantă imaginea uniri Labiş văzut de ochii cei mai îndreptăţiţi să-l "citească"".
Urmează comentariu! lui Cezar Ivănescu:
„Rândurile de mai sus îi aparţin lui Gh. Tomozei, mereu în dificultate în limba română, sărmanul Tomozei, căci dacă e vorba de «eminesciene obsesii», cu siguranţă, Eminescu, acolo la Dumnezeu, putea fi obsedat în noaptea de 15 spre 16 iunie 1970 numai de gândul când se va sfârşi o dată cu neamul ăsta spurcat al lui Cainî" (p. 197)
Dar cu câteva pagini bune mai la începutul cărţii, Cezar Ivănescu îşi aminteşte câ a repudiat, atât textul lui Nichita Stănescu de faţă, înainte dc a fi dat publicităţii, în „Argeş", tu aprilie 1970, cât şi dorinţa lui Gheorghe Tomozei de a-l face cunoscut cu orice pret, ceea ce s-a şi întâmplat:
„Ştiam că Tomozei, «monstru de răutate şi gelozie» se certa si se reîmpăca periodic (derivaţi-l din periodul) cu Nichita şi tocmai atunci erau certaţi... L-am mgat pe Tomozei să nu publice texnil lui Nichita şi să mă lase pe mine să vorbesc la telefon cu Gabriela sau cu Nichita şi să-i convin g să nu publice vreodată acel rext. Tomozei a refuzat să accepte orice intermediere şi a publicat textul.
Acest text, unul din cele mai abjecte texte scrise şi tipărite vreodată în limba română, m-a determinat sâ o rup definitiv cu Nichita Stănescu..." (p. 59). Ceea ce nu precizează C.I., data „ruperii", adică după decesul Iui N.S.!
(p. 477)        UN PAHAR CU VIN ROŞU,
MAI MULT
Aapărut, întâia oară, în .Argeş", VI, 11, noiembrie 1971, p. 3, la rubrica Amintiri din prezent.
în volum: Respirări, 1982, p. 343; Amintiri din prezent, 1985, p. 152-153; Fiziologia poeziei, 1990, p. 436.
1158 NOTE. VARIANTE. COMENTARII
Colecţia Gheorghe Tomozei (f. 221). Texc olograf semnat Nichita Stănescu. Modificări; A venit din nou toamna si în gânduri <înjloreşte tre> tresare un braţ cu steag [...]; Vultur smulgând în clonţ crivăţul din aerul rece. < Tonitza> Ochii lui sunt cei care [...]; [...] continuă să inspire, forţa celui inspirat de poporul său; [...] în timp ce-şi <strângea> aduna sub brâu matele sfâşiate <ăe cuţitul scurt. Călin slutul şi urătuh. Ciobanul mioriţei desigur [...]; [...] luna căpruie catifelează genele <galbiue> aurii ale frunzelor [...]; Daca i-o fi sete şi <vine> va veni sâd bea?
(p. 478)    O BOABA DE PIPER ÎN ROŢILE
DINŢATE
In volum: Respirări, 1982, p. 343-345; Amintiri din prezent, *  1985, p. 39.
{p. 480) NECESITATEA EXPERIMENTULUI
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", XIII, 30, 28 iulie 1966, p. 3, texT intitulat Necesitatea experimentului: Discuţii despre poezie.
In volum: Respirări, 1982, p. 345—350; Amintiri din prezent, 1985, p. 305-307; Fiziologia poeziei, 1990, p. 19-22.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1159
(p. 487)        ACEASTĂ MIRACULOASĂ
SURZENIE
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 87, 5 iulie 1973, p. 7.
I în volum: Respirări, 1982, p. 352-354; Amintiri din prezent,
f        1985, p. 319-321; Fiziologia poeziei, 1990, p. 46-48.
i
f       (p. 490) MĂŞTILE LUI GOETHE
în volum: Respirări, 1985, p. 354-358.
Eugen Barbu va scrie în mai multe rânduri despre N. S.:
Eugen Barbu, Strigarea numelui - Nichita Stănescu, în „Magazin", XVIII, 863, 20 aprilie 1974, p. 4; 864, 27 aprilie 1974, p. 4;
Eugen Barbu, Nepoezia, în „Magazin", 848, 1974;
Eugen Barbu, Nichita Stănescu (Spirale), in „Luceafărul", XVIII, 34, 22 august 1975, p. 8; nr. 35-41, august-ocrombrie 1975;
Eugen Barbu, Copiii teribili. Nichita Stănescu, în O istorie polemică şi antologică a literaturii române. Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, P-V3-86;
*** Cenaclul „N. Labis". Bucuresri, ianuarie 1963-mai 1968, în Literatura română. Ghid bibliografic. Parrea 1: surse. Bucureşti, s.n., 1979, p. 576;
Eugen Barbu, Lapidecata de apoi a poeţilor, în „Săptămâna", 18, 6 mai 1983, p. 2; nr. 19-25, mai-hmie 1983;
F.ugen Barbu, Nichita, în Album memorial, 1984, p. 222.
(p.485) GEO de BOGZA
A apărut, întâia oară, în „România literară", IV, 46, 11 noiembrie 1971, p 3.
Reluare în periodice: „Luceafărul", 111, 37(106), 17-24 septembrie 1993, p. 1.
în volum: Respirări, 1982, p. 350-352; Amintiri din prezent, 1985, p. 144-146; Fiziologia poeziei, 1990, p. 387, 435 (fragmente); Dor de Eminescu, 2000, p. 77 (fragment).
(p. 494) ZILELE ACESTEA
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXI, 5, 4 februarie 1978, p. 1, 5, 7, text intitulat Avram lancu, rubrica Respirări.
Finalul dc articol n-a fost reprodus în volum:
„Ca unul ce nu prea vede teatru şi laudă mai ales litera tipărită, decât cea rosrită, închei cu un sentiment de dragoste pentru autor şi penrru roţi cei care au colaborat cu el, ca această piesă să vadă lumina rampei şi lumina ochilor celor care o privesc, spectatorii?"
1160
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1161
în volum: Respirări, 1982, p. 358-360.
1 a premieră care a avut loc h Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, în afară de N. S., au participat alături de autorul piesei: Fânuş Neagu, Gheorghe Piuit, M. N. Rusii, Mircea Dinescu. aşteptaţi in gară de directorul teatrului - Petre Bucşa şi poetul Theodor Mihadaş (v. Mircea Micu, Rememorări, in Albumul memoriul, 1984. p. 335-337). O fotografie, realizată după premiera clujeană a piesei, cuprinde chipurile lui N. S., Mirce3 Dinescu, Ion Cocora, Negoită Irimie, Doina Cetea, Dudu Silaşi, M, N. Rusu şi Fănuş Neagu, în „Tribuna", III, 16, 22 mai 1991, p. 3.
Dăm în continuare bibliografia lucrărilor dedicate reciproc de cei doi: N. S. si M. M.:
Nichita Stănescu către Mircea Micu, Parodii reciproce, în Perpeiuum comic, 1983, p. 58;
Nichita Stănescu, Către Mircea Micu, Către Robert Calu, în „Luceafărul", XXIX, 52, 27 decembrie 1986, p. 4;
Nichita Stănescu, De spusul si nespusul Mircea Micii, în „Flacăra", XXXI, 41, 15 octombrie 1982, p. 13;
Mircea Micu, Rememorări (NicbiUi), în „Luceafărul", XXV, 8, 20 februarie 1982, p. 1;
Mircea Micu, Antrenorul de îngeri (Contemporani cu mine), în „Flacăra", XXXI, 15, 16 aprilie 1982, p. 12;
Mircea Micu, Unicul Nichita (I, II), (Rememorări), în „I uceafărul", XXVII, 1, 7 ianuarie 1984, p. 7; 2, 14 ianuarie 1984, p. 6; 13, 31 martie 1984, p. 1, 4-5, 6, 10;
Mircea Micu, Unicul Nichita (I, 11), Rememorări, „Se dăruieşte!", în Album memorial, 1984, p. 334-337;
Mircea Micu, Noapte albă, in „Luceafărul", XXVII, 50, 15 decembrie 1984, p. 6;
Mircea Micu, Unicul Nichita (Rememorări), în „Luceafărul", XXXI, 13, 26 martie 1988, p. 3;
Mircea Micu, Oi o lacrimă, în „Contemporanul", 51(1988), 14 decembrie 1984, p. 6-7: foto;
Mircea Micu, Versuri dedicate lui N. S., în „Luceafărul", XXVI, 50, 17 decembrie 1983, p. 4, 5;
Mircea Micu, întâmplări cu scriitori fi alte năluciri, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985 (Cartea de vacanţă), p, 5-29. Unicul Nichita (Stănescu). File de jurnal despre Nichita Stănescu;
Mircea Micu. Mare si Jian (înseninări, amintiri şi note de drum), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989, 208 p.: Unicul Nichita, p. 22-26.
Cornel Radu Constanţi nesen. Domnul consilier-sef Mircea Micu - în cârca lui Nichita Stănescu (Despre amenajarea mormântului de la Bellu), în „Adevărul", 1747, 16 decembrie 1995;
(p. 496)    ÎMPOTRIVA BISERICII DIN VIS
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXII, 14, 7 aprilie 1979, p. 3, fragment din interviul Un pământ numit România...
în volum: Respirări, 1982, p. 361-362; Amintiri din prezent, 1985. p. 40-4\; Fiziologia poeziei, 1990. p. 325-326.
(p. 498}   UITARE LUNG A CU OCHI BLEG
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 44, 29 octombrie 1977, p. 1, text intitulat Uitarea lungă.
în volum: Respirări, 1982, p. 362-363; Amintiri din prezent, 1985, p. 41-42.
(p. 499}        COPACUL NUMIT GICĂ
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 38, 17 septembrie 1977, p. 2, la rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 363-364; Amintiri din prezent, 1985, p. 42; Fiziologia poeziei, 1990, p. 539-540.
(p. 500) CE NOROC SĂ DORMI
ŞI SĂ NU VISEZI
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 46, 12 noiembrie 1977, p. 1, la rubrica Respirări, text intitulat 67 maică-mea veghindud.
1162
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1163
în volum: Respirări, 1982, p. 364-365; Amintiri din prezent, 1985, p. 43; Fiziologia poeziei, 1990, p. 534-535.
(p. 501} CA ATARE
în volum: Respirări, 1982, p. 365-366; Amintiri din prezejit, 1985, p. 43-44; Fiziologia poeziei, 1990, p. 366-367 (fragment}.
(p. 502) CE ESTE UN DRAGON
Şl CINE-E VEDE
în volum: Respirări, 1982, p. 366-367; Amintiri din prezent, 1985, p. 44^5; Fiziologia poeziei, 1990, p. 326-327.
(p. 503)   TRIBUNALUL DE IA LES BEAUX
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 44, 15octonibrie 1977, p. 1.
în volum: Respirări, 1982, p. 367; Amintiri din prezent, 1985, p. 45; Fiziologia poeziei, 1990, p. 542, 577 (fragmente).
(p. 504) DEZLEGAREA DE MIT
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 41, 11 octombrie 1973, p. 5, text intitulat Marin Preda sau dezlegarea unui mit.
în volum: Respirări, 1982, p. 368-369; Amintiri din prezent, 1985, p. 147-148; Fiziologia poeziei, 1990, p. 245-247 (cu titlul Marin Preda, împreună cu Un scriitor european).
(p. 506)       UN SCRIITOR EUROPEAN
Aapănit, întâia oară, în „Argeş", VIII, 10, octombrie 1973, p. 1, la rvAstia Amintiri din prezent, text întitulat Marin Preda, scriitor european.
în volum; Respirări, 1982, p. 369-371; Amintiri din prezent, 1985, p. 148-150; Fiziologia poeziei, 1990, p. 246-247 (v. Dezlegarea demit).
(p. 508)       SCHIMBAREA MUGETULUI
ÎN CÂNTEC
Aapărur, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 43, 22 octombrie 1977, p. 1, Ia rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 371-373; Amintiri din prezent, 1985, p. 46-47.
(p. 510)     PENTRU UNII, PENTRU AI TU
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 39,8 septembrie 1977, p. 1, la rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 373-374; Amintiri din prezent, 1985, p. 321-322; Fiziologia poeziei, 1990, p. 534 (fragment).
(p. 511) DESPRE ORIGINEA CURCUBEULUI
A apărut, întâia oatâ, în „Almanah literar", 1975, p. 65, titrat generic 5 eseuri, împreună cu Istoria ca altă natură, Scrierea inului, însingurarea ca somn al loialităţii, Puritatea ca muncă, însoţite de trei desene ale autorului.
în almanah, cele cinci componente ale eseului în discuţie sunt numerotate cu cifre romane. Din volumul Respirări lipseşte paragraful cu care se încheia segmentul V de după... Anotimpurile lui Vivaldi, pe care îl reproducem:
„Formula lui Einstein E = mc2 provoacă de asemenea curcubeu ca şi strigătul biblic Halelluyah, poate cuvântul cel mai tulburător fonetic şi semantic din câte le-am auzit."
Aleluia (ebr. „lăudaţi pe Iehova"), întâlnit des în Psalmi şi o singură dată în Noul Testament (Apoc. 19,6), ca strigăt de bucurie.
U64
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1165
în volum: Respirări, 1982. p. 374-375; Amintiri din prezent, 1985, p. 322-323; fiziologia poeziei, 1990, p. 498^99.
(p. 513)      SĂ-I IUBIM PE VISĂTORI SĂ-I IUBIM PE VISĂTORI
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XX, 28, 9 iulie 1977, p. 1, la rubrica Respirări.
în volum: Respirări, 1982, p. 379-380; Amintiri din prezent, 1985, p- 210-211; Fiziologia poeziei, 1990, p. 578-579.
(p. 515) IV. AMINTIRI DIN PREZENT
(1985)
Amintiri din prezent, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, [397 p.]. Cu o postfaţă, titrară însemnare finală, de Gheorghe Tomozei, datată aprilie 1985, în care explică modul de alcătuire a volumului, format din texte preluate din volumele de autor (Cartea de recitire, 1972 şi Respirări, 1982), precum şî din presă ori Albumul memorial 1984. împărţirea pe capitole îi aparţine alcătuitorului GT.
în prezenta ediţîei'reproduce'm din acest volum doar acele creaţii în proză necuprinse în cănile de autor ale lui N.S.
(p. 517) ULTIME RESPIRĂRI
CĂCI DACĂ AR FI VREODATĂ SA MOR.C ;
A apărut, întâia oară, în ,Argeş"(XV]lL 12,. decembrie 1983ip.9,: text datat: mai 1981. •■■ ' ■ '■.'':■>■ ■
■■\t\.va\unw Amintiri di» prezent,- 1985,.p. 327^328.' ■■■
(p. 518)   1A ANIVERSAREA UNEI REVISTE
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XXVI, 41,15 octombrie 1983, p. 1, 5, texr intitulat: Izi aniversarea unei reviste: „Luceafărul".
îu volum: Album memorial, 1984, p. 209-210; Amintiri din prezent, 1985, p. 332-334; Fiziologia poeziei, 1990, p. 454-455 (eu o croşetă a cenzurci, deşi editorul declară că este „versiune integrală").
(p. 520} DUMITRU DEMETRESCU-BUZĂU ÎN TOATE CULORILE LACRIMEI
A apărut, întâia oară, în „Manuscriptum", XIV, 3 iulie-scptembrie 1983, „Urmuz - Revistă de avangardă" (Ediţie speciali), pagini nenumărate, text intitulat Urmuz în toate culorile lacrimei.
Precizarea redacţiei „Manuscriptum'7„Urmuz" este revelatoare pentru contribuţia lui N. S. la realizarea acestui număr special:
„Pretinsul autoportret al iui Urmuz esre im fals pe care-l datorăm Directorului revistei noastre, NE(CHITA)STÂNESCU. Tot el, în cârdăşie conspirind cu alţi doi membri ai redacţiei, A(drian) Bota şi A(drian) Hoajă, au produs pseudo textele urmuziene: Fabulă (varianta); "textul» partiturii muzicale; Kyag; (text lacunar). Ca si cum asta nu ar fi fost deajuns, versurile «semnate» de Tristan Tzara, B. Fundotanu, Ion Viuea, precum şi «proza» lui Ion Călugării sunt datorate tot Directorului nostru (care, uneori, scrie versuri), acompaniat dc sus-numiţii redactori.
Fiind strânşi cu uşa, vinovaţii au recunoscut falsul şi uzul de faţă.
în numărul viitor al revistei noastre, la al doilea centenar (2083), vom comunica sancţiunile acordate şi alte pilduitoare sentinţe.
Directorul şi-a prezentat demisia.
Redacţia s-a autodizolvat.
Cerem scuze cititorilor noştri.
Vom reveni."
: în volum: Album memoriul,-. 1984, pv 213; Amintiri din prezent, 1985, p. 334-336; Fiziologia poeziei, 1990, p. 422-423.
1166
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1167
(p. 523) STAREA POEZIEI
A apămt, întâia oară, în „Flacăra", XXXII, 47, 25 noiembrie 1983, p. Z1, Ia rubrica Noua frontieră a sufletului uman.
In volum: Album memorial, 1984, p. 209; Amintiri din prezent, 1985, p. 336-337; Fiziologia poeziei, 1990, p. 515.
(p. 552) PAGINI REGĂSITE
A FI CONECTAT
în volum: Album memorial, 1984, titlu de capitol (p. 367-397) şi de povestire (darată 1968, p. 369-385), cu câteva lămuriri pe foaia de titlu: „Proze şi fragmente literare inedite comunicate de Ghcorghe Tomozei şi Dota Stănescu. Precuvântare de Constantin Ţoiu [SărmanulDiouis, p. 368|. Ilustrării de Jânos Bencsik". Cuprinde, în continuare, două fragmente extrase din Antimetafizică (p. 386-388, 388-389), precum si „prozele" inedite la data introducerii îu album: Brâncuşi (o ieşire din himeric), A fi! A fi! A fi!, Adolescenţă, Pomul de iarnă, Dragii mei munţi, Căbîtorie intr-un port - comunicate de Ghcorghe Tomozei, şi Pe strada Plantelor, Testament, [Ioachim]. Trei bomfi de la amiază, 21 grame de suflet - comunicate de Dora Stănescu.
Textele comunicate de Gheorghe Tomozei, după propria explicaţie, „urmau să apară în revista «Argeş» din Piteşti, dar au fost retrase de la tipar de autorul lor la... retragerea prietenului său G. T. de la conducerea revistei", rămânând în colecţia acestuia.
Celelalte texte, din colecţia familiei poetului, reprezima, potrivit explicaţiei Iui G. T., următoarele: „Pe strada Plantelor - o evocare fulgurantă a umbrei lui Eminescu pe un caldarâm bucureştean; Testament — o scrisoare fără adresă privind rostul poeziei; [Ioachim]
- începutul romanului său de dragoste cu aceea ce urma să-i devină soţie din 1981; Trei bomfi- simplu exerciţiu de stil; 21 grame desitflet
- eseu, abia început şi rămas netermiuat, sugerat de o ştire găsită într-un ziar, la rubrica de curiozităţi", (p. 389}
De altfel, despre ispita prozei la N.S. oferă amănunte acelaşi Gheorghe Tomozei:
„A avut Nichita Stănescu ispita prozei?
E în tradiţia aproape a tuturor marilor poeţi să încerce şi o instalare pe teritoriile prozei şi în numeroase cazuri tentativa lor a izbutit. Dacă în secolul trecut numele unui poet înscris pe o carte de proză ţinea de insolit, in veacul nostru intrat în amurg în care conceptul de scriitor total a căpătat legitimitate si credibilitate, faptul nu mai intrigă.
Povestitor (oral) de unică strălucire, narator fantast al propriilor întâmplări deviată, dar şi "inventator» de epică, Nichita Stănescu a încercat în mai multe rânduri să scrie proză «clasică».
Un roman povestind întâmplările a trei osteni ploieşteui aflaţi la întoarcerea armelor împotriva fascismului, în ultimul război, într-o tentativă temerară de cucerire a unui castel cu aparente inexpugnabile, l-a obsedat stăruitor. El a dictat Gabrielei Mfelinescu] circa 40 de pagini din acest roman, repede abandonat, în anul 1968 şi u-a mai simţit nevoia să continue firul epic de acolo de unde îl lăsase. Nichita povesteşte fluent, cu umor şi cade rar în greşeala de a confunda mijloacele de expresie ale prozei cu poemul «rarat» ori poemul în... proză. Personagii le sale (vag diferenţiate prin limbaj} capătă desen spaţial şi pot fî urmărite în picareştile lor tribulaţii, deloc războinice de altfel, pe care regretăm că nu Ic cunoaştem în totalitate. Autorul n-a stârnit să-şi revadă manuscrisul dăruit detndată ce a fost... întrerupt, unui foarte apropiat prieten în chip de... scrisoare şi nici n-a mai corcciar putinele licenţe: numeşte insula exilului napoleonian doar Elena, confundă Kubiconul lui [uliu Cezar cu biblicul oras Ierichon etc.
Si totuşi in ultimii ani de viată a mai încercat de câteva ori sâ-şi ducă pfoieştenii pe drumurile unei tragice biruind. Cu nume şi situaţii uşor schimbate, eroii Stânescului trebuiau să reia ambiţiile primului "roman» - A fi conectat, într-o altă proză ce ar fi primit un mai spectaculos alt nume: Dracula. Si aici (jiu s-au păstrat decât câteva pagini) ne întâlnim cu obsesia Castelului pe care doar tandre, dulci viclenii ploieşteneşri ar trebui să-l îngenunehe.
Două călătorii îu Transilvania (în 1979 şi 1981) i-au oferit noi detalii asupra cadrului narativ, semn că poetul nu a abandonat nici o clipă mai vechiul proiect. Avem chiar semnele unei încercări de a-şi conveni proza într-un... scenariu de film căruia s-a copilării schitându-i (altfel orgolioasa) distribuţia concepută la (1 de august 1981). lat-o: Titlul Deahd-valea sau Trei sergenţi. Scenariul -Nichita Stănescu. Comentariu - (poeme originale nepublicate)
1168
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1169
Nichita Stănescu. Muzica - Cornel Ţăranii. Regia - Nichita Stănescu. Un film de Nichita Stănescu şi Traian Rocsoreanu."
în volum: Amintiri din prezent, 1985, p. 340-363, capitolul Pagini regăsite Teproduce toate cele douăsprezece „proze" şi fragmente lirerare din Albumul memorial.
(p. 556) BRÂNCUŞI
(O ieşire din himeric)
A apărut, întâia oară, în „Munca", XXIV, 6388, 29 mai 1968, p. 1, 3, la rubrica Amintiri din prezent, text intitulat Brâncuşi.
în volum: Album memorial, 1984, p. 389-390; Amintiri din prezent, 1985. p. 363-370; Fiziologia poeziei, 1990, p. 266-268 (v. A fi conectai); Cartea vorbită, 2003, p. 30-31, cu precizări că eseid a fost rostit la Radio Bucureşti, în urma unei călătorii la Târgu Jiu, cu scopul de a-i cunoaşte direct opera sculptorului- Ui Radio, poetul a adăugat versurile rirrare Brâncuşi (v. prezenta ediţie).
Cp. 558) A FI! A FI! A FI!
îti volum: Album memorial, 1984, p. 390-391; Amintiri din prezent, 1985. p. 370-371 ţv. A fi conectat).
(p. 560) ADOLESCENŢĂ
în volum: Album memorial, 1984, p. 391-392; Amintiri din prezent, 1985, p. 372-373 (v. A fi conectat).
(p/562)      ■   - POMULDE IARNĂ '■
du volum: Album memoritd. 1984, p. 392—393; Amintiri- din-/v»M'»r,;l'985, p. 573-$75{y,<A fi conectat).- -.<-...
(p. 564) DRAGII MEI MUNŢI
A apărut, întâia oară, în „Munca", XXIV, 6387, 28 mai 1968, p. 1,2, la rubrica Amintiri din prezent.
în volum: Album memorial, 1984, p. 393-394; Amintiri din prezent, 1985, p. 375-377; Fiziologia poeziei, 1990, p. 265-266 (v. A fi. conectat).
(p. 566)      CĂLĂTORIE ÎNTR-UN PORT
În volum: Album memorial, 1984, p. 394; Amintiri din prezent, 1985, p. 377-378 (v. A fi conectat).
(p. 568) PE STRADA PI ANTELOR
f în volum: Album memorial, 1984, p. 394-395; Amintiri din
i,
■        prezent, 1985, p. 378-379 (v. A fi conectat).
t.
%
(p. 569) TESTAMENT
l în volum: Album memorial, 1984, p. 394; Amintiri din prezent,
1985, p. 379-380 (v. A fi conectat).
Reluare în periodice: „Ploieştii", seria 5,6, 292-313, martie 1996, p. I (fragment), împreună cu Hieroglife (Eu mă mai uit...).
(p. 571)   .. [IOACHIM-.-l .. •
în volum: Album memorial,. 1984,.p,(395-r396, text intitulat Qfpuohd l (Fragment); Amintiri .din pre&ttu, ■ 11985, p. 38&-381 (v. A fi conectat). . > •.   \ ->..
1170
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1171
(p. 573)      TREI BOMFI DE IA AMIAZA
In volum: Album memorial, 1984, p. 395-396; Amintiri din prezent, 1985, cu precizarea: Fragment, p. 381-383 (v. A fi conectai).
(p. 575) 21 GRAME DE SUFLET
Iu volum: Album memorial, 1984, p. 397; Amintiri din prezent, 1985, p. 383 (v. A fi conectai).
fP. 577) ANTIMETAFIZICĂ
(1985)
Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizică, Editura Cattea Românească, Bucureşti, 1985, 476 p. [Descrierea completă, în prezenta ediţie, volumul al Il-lea, p. 1471-1475]; ed. a Il-a 1998.
Reproducem textele în proză cu notele şi comentariile de rigoare, împreună cu poeziile aparţinând lui Aurelian Titu Dumitrescu care nu au fosr incluse, în volumul al Il-lea din prezenta ediţie, ca pan-dant la cele ale lui N. S., aşa cum au apărut, fie în revistă, fie în carte.
Cu exprimarea sa tipică, N. S. defineşte concepţia de antimetafizică: „O mic de formulări mi-au sărit din cap. Una posibilă: nesprijinirea de nimeni şi adjudecarea de unul; alungarea memoriei in tot ce are ea mai tandru; a te sprijini de memorie numai ca de o idee; a renunţa la specie de drag de individ, care există de dragul speciei; a fi sau a nu fi - aceasta nu este întrebarea; a acţiona în virtutea oricărui gând care are viteză de cunoaştere; a înceta să mori o dată cu specia; a avea curajul să mori de unul singur. [...] De aceea, clădirea maiestuoasă a Antimetafizicii [...] să ignorăm cu câtă jertfă se face, iar prima jertfă este ignoranţa. [...] Pentru că, în fapte, revelaţia e singurul călău al existenţei" (apudcap. II. Din nou de la început; 7. Cântec I): .
Compoziţia volumului Antimetafizică este eterogena, formată din convorbiri, portrete, epistole, eseuri, dublate de grupaje/cicluri de versuri ale ambilor parteneri de discuţie. Structural, cartea e realizată dintt-Lin prolog în versuri (Temă cu varîaţiuni), conţinând nouă „partituri", câte capitole însumează întreaga lucrare, şi un epilog în proză (Ultimul).
Conţinutul volumului se constituie din destăinuirile lui N. S., privind viaţa şi opera sa; amănuntul biografic şi cel de referinţă la propria operă coexistă cu aprecierile despre oamenii şi creaţiile caTe l-au influenţat sau cu care a inrrat în contact direct/indirect. Alături de interviurile/dialogurile apărute în publicaţii, de alte documente/ versiuni/înscrisuri olografe/autentificate, volumul Antimetafizică este o sursă indubitabilă pentru exegeţi/istorici literari în cunoaşterea/ definirea personalităţii şi operei lui N. S.
Perioada de realizare a componentelor volumului se limitează la ultimul an de viaţă: 2 ianuarie—13 noiembrie 1983- Structurarea lor în volum nu respectă apariţia cronologică în presă (13 februaric-30 octombrie 1983). Unul dintre capitole (I) a fost inclus direct in carte.
Partenerul de discuţie al lui N.S., respectiv Aurelian Titu Dumitrescu (n. 15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt), era, în acel timp, student la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti şi avea deja un volum dc poezii editat: Iubire de pietrar (Editura „Scrisul Românesc", Craiova, 1982).
Au scris despre A.T.D. şi începuturile sale poetice: Ioanid Romanescu („Convorbiri literare", ianuarie 1978), Paul Tutungiu („Teatru", februarie 1978; martie 1979), loan Adam („Confluenţe", decembrie 1980), Nichita Stănescu („Luceafărul", 25 iulie 1981; „Scânteia tineretului", supliment literar-arrisric 18 octombrie 1981; „Luccafăml", 12 februarie 1983, „SIAST", 17 iulie 1983), dar şi Cezar Ivănescu, Ion Gheorghe, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Tomozei, Constantin Crişan, Alex. Ştefăncseu, Daniel Dimitriti şi alţii. [v. Biobibliografia întocmită de Daniela Dumitrescu, în Ciprian Chirvasiu, Ateliere în paragină. 24 ore şi miezul nopţii cu Aurebăn Titu Dumitrescu. (Şcoala de la Bucureşti). Editura Carre de Suflet, Bucureşti, 2002, p. 394-421.]
1172
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
Despre Anthnetafizica au referit: Costin Tuchilă („Luceafărul", 12 octombrie 1985), Nicolae Manolescu (19 decembrie 1985), Constantin Sorescu („SIAST", 9 februarie 1986), Marian Papahagi („Tribuna", 6 martie 1986), Adrian Alni Gheorglie („Ceahlăul", 7 iunie 1986), loan Em. Petrescu („Vatra", septembrie 1986) ş.a.
In alta epoca, păstrând proporţiile, Thomas Medwis (1788-1869), seriiror, prieten cuJ,ord Byron (1788-1824), a adunat într-un volum discuţiile purrare cu marele romantic englez şi le-a dat publicităţii (în 1827, la Paris, a apărut o versiune franceză). La fel, va proceda Johann Peter Eckermann (1792-1854). cate a înregistrat „pe viu" şi cu ştiinţa lui Goethe (3749-1832), începând din 10 iunie 1823 si până la 11 martie 1832, toare discuţiile cu marele clasic (Convorbiri cu Coeibe, 1837; ed. în limba română, 1965}.
A.sifel, confesiunile celor tloi geniali scriitori occidentali au devenit cărţi de referinţă în cunoaşterea operei şi personalităţii lor, iar cronografîi lor - celebri prin străduinţa manifestată.
De asemenea, şi Antimetaftzka.
In traducere; AntimeUifizica. Nichita Stănescu vdlaszol, Titu Aurelian Dumitrescu Kerdeseirc. jFordiiatta Biro Bela]. Bukarest, Kriterion, 1987.
NOTE. VARIANTE. COMENTĂRI [ Umbra a înconjurat ca un surpe oul alunecat de pe vânt A
fisurat
câmpul din umbletul turmelor,
animalele sunt nori sprijinindu-se în cer ca moartea în trup.
Atâta frică avea de viaţă încât nu se oprea nicăieri
Palmele - ţărmul de sus,
tălpile - tărmurele de jos.
Seara păsările coborau până la val
făcându-se una
cu umbrele lor
dc pe
ape.
1173
ÎNCEPUTUL
A. 1. Prima noastră idee despre carte (p. 579); 2. Cum am ratat prima noastră idee despre carte (p. 579); 3. Întrezărirea ideii (592); 4. Dialog întrerupt de telefoane (p. 600).
\n\'n\\mv. Anwnetafizica, 1985. p. 19-43; ed. a H-a 1998; ed. în 1b. maghiara, 1987-
B. Urmează un grupaj intitulat Două autoportrete, primul, constând din şase poezii de Aurelian Titu Dumitrescu, p. 49-54, pe care îl reproducem în continuare, iar al doilea, din şase poezii de Nichita Stănescu, p. 57-62, care sunt incluse in volumul al II-Iea, prezenta ediţie, p. 1107-1113.
Doar stelele dau înălţime fiinţei palide Te
bănuiam în ondulării
când, într-o piatră, obosise culoarea, cu, orizont, mă adăugam peisajului, realitatea tremura ca suprafaţa unei ape atinsă dinlăuntru de coada verzuie.
1174
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
Traiul era o amânare a trupului
Ai fost născută cu privirea întârziată
asupra unei
fiinţe.
Cine re-a născut?
A-ucis-copaci-a-ciopfit-corăbii?
Tu eşti umbra
când
tristeţea
e-fără-dc tară, de-mi pare că partea intrată în apă □ oricărei corăbii
a ajuns să semene feţei omeneşti?
O pustietate carnivoră rupe apele de lumină
Dc ai dispărea
nu mi-ai spus unde să te aştept si eu tac şi aştept în numele tău.
Si cât dor de corabie ducea in el râul
Tor
ce a trăit
a murit în mine o dată,
cerul rămâne totdeauna curat în locul unde moare, se pierde un ecou albastru căutându-şi ţipătul de înviere,
umbrele morţilor duc bătrâna ca o biserică.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1175
(p. 605)    DIN NOU DE LA ÎNCEPUT
Capitolul acesta are două părţi;
A. Anonimatul în doua viziuni conţine un grupaj de opt poezii de Aurelian Titu Dumitrescu (p. 69-76) pe care-1 reproducem aici) şi un altul de nouă poezii de Nichîta Stănescu (p. 79-87), cuprins in ediţia prezentă volumul al Il-lea, patru între p. 1114-1117 {Strigăt, Lacăt, Doină, Pe o fereastră îngheţată), iar celelalte cinci [Autoportret, Spirit de haiku, Requiem la înmormântarea unui munte. Cina fără de taină, Dialog cu oda în metru antic), între p. 211, 213, 231, 232, 234, acelaşi volum, dar nu în cadrul ciclului din Antimetafizică, întrucât apăruseră deja în volumul Oase plângând [\3Kl).
Izvor
Ochii, tauri alergând pe o câmpie roşie, mor îu locul de unde se întoarce culoarea ca o zi ce si-a pierdut asfinţitul.
Amintirea vieţii, mirosind a femeie curată şi grea
Orice fir de iarbă s-ar fi întors la stele,
piatra marc şi albă din mijlocul câmpului aducea stelele la ea, grâul se legăna ca şoldurile unei femei depărtândn-se, luând cu sine liniile verticale si măreţia pietrei.
Nicăieri nu e mai curată lumina decât pe o piatră de râu
îţi străluceau cununiile la masa lungă de lemn,
albă erai ca un râu văzându-se dintre pietrele cenuşii ale
muntelui,
şi piatra de dedesubt se vedea prin subţirimea ta.
1176
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1177
I se vedeau culoarea, muşchii verzui, netezimea.
Eu. pe mal, re atingeam doar cu umbra,
piatra de dedesubt o priveam prin subţirimea ta.
Răsărit de suflet
Uitasem de Tristeţea ei de piatra cioplită, din care munte o cărasem cu spatele uitasem, era albă şi goală ca un arbore înflorit, eram aerul prin care florile ei atinse de vânturi
se întorceau la pământ. Şi nu le simţeam prin carne trecerea, doar ochii le vedeau cum se desprind, dar nu coborau cu ele, o pată dc sânge pe rouă era privirea.
Zare fiecăruia trupul celuilalt
Unde
pierrele sunt veşti
şi nimeni de nimeni nu se desparte,
iată-I pe omul acela hotărât tu drumurile lui:
îi asfinţesc umerii,
să-i dai o cămaşă când o sâ adorm
de vei avea timp sâ îl ajungi din urmă,
şi o goană albastră de aer să-i dai,
să-şi şteargă ochii
de vor plânge.
Rămăseseră numai lemne din bărcile cu malul pierdut
Albastrul de pe ţărm nu se termina niciodată, oamenii veneau să privească marea şi nu se mai ştie dacă mureau sau nu.
Cei vii îşi aduceau aminte de ţărm doar când nu mai puteau să înghită praful galben ridicat de vânt de pe drumuri, sau când apele de izvor erau mai sărate decât ale mării.
Oricât de grea ar fi fost viaţa, dacă femeile ştiau să iubească, eta bine. Copilele, înainte de cununie, erau Trimise pe ţărm cu anul, femeile, dacă uitau să iubească, erau alungate
pe ţărm. Iată de cc nu am înţeles niciodată
cum doar copiii erau bătuţi cu nuiele lungi şi subţiri
dacă erau prinşi că vor sâ fugă spre mare.
Piatră
Poteca lui desparte lumea în două. el nu a cerut niciodată iertare.
Femeile se sperie de omul care zâmbeşte cu vârsta, înjură cu vârsta, ucide cu vârsta. Doar el nu are poreclă in satul umil de pescari, doat despre el nu s-a spus nici măcar un cuvânt.
Nu se ştie unde doarme, cu ce se hrăneşte,
nu i se cunosc obiceiurile, femeile cu care s-a iubit.
Când este văzut, este văzut doar de câte unul.
Focurile în care este văzut uit seamănă cu locurile de pe
insulă,
sufletul celui ce l-a văzut o dată se întoarce acolo să
odihnească.
Şi cât de fierbinte este nisipul
şi dincotro bat valurile cu unghii de spumă nu ştie sufletul. Dar stelele toate sunt deasupra acelui ţărm.
Izvor
Doar sufletelor lor le-ai ţine umbra, dar ele sfărâmă pietrele şi când ajung bătând din aripi deasupra locul rămâne pustiu si roşu.
1178
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1179
B. Partea a doua este compusă din unsprezece texte în proză:
(p. 605) STAREA ÎN CARE NU SE
POATE VORBI
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artistic, III, 12(78), duminică 20 martie 1983, p. 10, cu foto: N. S. copil în braţele tatălui său.
în volum: Antimetafizica, 1985, p. 88-94; ed. a Il-a, 1998; ed. în Ib. maghiară, 1987.
(p.612)
ANASZIJĂGYI
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artistic, III, 22(88), 29 mai 1983, p. 10, cu foto: N. S. copil cu Ana Szilâgyi.
în volum: Antimetafizica, 1985, p. 95-100; cd. a II a, 1998;ed. în 1b. maghiară, 1987.
(p.618)
RUBICONUE
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-arristic, III, 8(74), 20 februarie 1983, p. 10, cu foro N. S. dc Dan Popovici.
în volum: Antimetafiziai, 1985, p. 101-108; ed. a Il-a, 1998; cd. îji 1b. maghiară, 1987.
(p. 627)       PIERDEREA INGENUITĂŢII
LECTURII
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-arrisric, III, 20(86), 15 mai 1983, p. 10, împreună cu O întrebare, un răspuns.
în volum: Antimetafizica, 1985, p. 109-114; cd. a Il-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987.
(p. 634)      O ÎNTREBARE, UN RĂSPUNS
A apărur, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artistic, III, 20(86), 15 mai 1983, p. 10, împreună cu Pierderea ingenuităţii lecturii.
în volum: Antimetafizica, 1985, p- 115-117; ed. a fl-a, 1998; ed. în lb. maghiara, 1987.
(p. 637)
ADEVĂRATELE AMINTIRI
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artisric, III, 23(89), 5 iunie 1983, p. 10, cu foto: Casa părintească din Ploieşti.
în volum: Anthnekifizica, 1985, p. 118-124; ed. a Il-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987-
(p. 644}
CÂNTEC (I)
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artisric, III, 27(89), 3 iulie 1983, p. 10, text titrat Cântec {X), împreună cu Păcatul originar.
în volum: AntimeUifizica, 1985, p. 125-129; ed. a Il-a, 1998; cd. în lb. maghiară, 1987.
(p. 649)
METAFORA SI REVEIAŢIE
în volum: Antimetafizica, 1985, p. 130-135; ed. a Il-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987.
(p. 655)
PĂCATUL ORIGINAR
A apărut, întâia oară, în „Scânreia tineretului". Suplimentul iite-rar-artisric, III, 27(93), 3 iulie 1983, p. 10, împreună cu Cântec (\).
U80
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1181
In volum: Antimetafizică, 1985, p. 136-142; ed. a Il-a, 1998; ed. in lb. maghiară, 1987.
(p. 663) CÂNTEC (II)
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul lirerar-artistic, III, 28(94), 10 iulie 1983, p. 10, text intitulat Cântec (II), împreună eu Libertatea faţa de moarte (1).
în volum: Antimetafizică, 1985, p. 143-150; ed. a Il-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987.
(p. 672)   LIBERTATEA FAŢA DE MOARTE
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului , Suplimentul lirerar-artistic, III, 28(94), 13 iulie 1983. p. 10, prima parte, împreună cu Cântec (II), şi continuată în nr. 30(96), 24 iulie 1983, p. 10, împreună cu Ani dreptate? N-am dreptate!
în volum: Antimetafizică, 1985, p. I 51-157; ed. a fl-a, 1998; ed. în lb. magii iară, 1987.
(p. 679)        PAUZĂ DE O NOAPTE
Capitolul este format din două părţi:
A. Prima parte însumează poezii de Aurelian Titu Dumitrescu, ciclul Pietrele (I-VTI, p. 163-169, reproduse de noi în continuare), şi de Nichita Stănescu, opt titluri - Cantos (I), Perpedes apostolorwn, Cantos (îl). Melancolie, Cantos (III), Cantos (IV), Hieroglifă, Artă poetică introduse în volumul al Il-lea al prezenrei ediţii, p. 1118-1125).
B. A doua parte a capitolului o constituie textul în proză.
Piatra (I)
Si nu ierta tristeţile căzând ca arborii tăiaţi pe umbra lor,
singurătatea sună-ncet, a apă
cu teamă atingând pământ de mal.
Şi cum străluce tot ce s-a uitat în zorii zilei păsuind trecutul să mai rămâi şi o durere fii unind un om străin cu pleoapa zilei.
Piatra (II)
Şî iartă, tu, iubito, om de piatră în care frica într-o noapte a murit, nu eu, singurătatea mea te mai iubeşte, ea cheamă corbii să coboare cerul.
Şi părul tău de piatră-acuma este, şi ochiul tiu de piatră nu se-nchide, şi gândul tău de piatră duce rar luminile pe stâncă să adoarmă.
De teamă ca o armâ-mpovărând eu mă întorc pe drumuri noi la rine, şi iartă, tu, iubito, om de piatră în care frica într-o noapte a murit.
Piatră (III)
Şi iartă-mi iar aceasta mână moartă, va răsări din ea un om adânc, o piatră doar dc ar zdrobi-o azi spre ea am merge-întruna amândoi.
Si pentru tine doar se naşte el, nu ştiu de vei mai fi la tăsătire, iar eu aici o limbă am rămas în care voi vorbiţi fără-nţeles.
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1183
Lumina Iui vei fi de ce vei trece asemeni frunzelor în noapte scânteind cu o culoare veşnic neştiută luminii reci din orişicare zi.
S-a mai strivit de mal un val albastru când ochiul Iui nu a privit de-ajuns, neliniştea din sunete gonindu-i va fi mereu această mână moartă.
Piatră (IV)
Toată suprafaţa mării mărturisea pentru el
şi lăsa între noi o distanţă
pe care nici tu şi nici eu nu o puteam numi.
Ca o ancoră suna lovindu-se de propria corabie, lumina nu lăsa umbre şi nu spunea nimic, toată suprafaţa mării mărturisea pentru el.
Piatra (V)
Tu mai atingi la răsărit de soare acele linii moarte de pe trunchiuri, se luminează locul unde stai şî vremurilc-n umbre trist se pierd.
Tu doar te sperii de cuvânt ca un sinucigaş ce-si vede chipu-n ape, îmi amintesc acum de o lumină ce nu se depărtează niciodată.
Piatră (VI)
Şi iartă moartea flutnrându-ţi straiul, femeia ce iubeşte nu există, egale porţii sunt pe masa noastră şi mai frumoasă-i viata rău mărturisită.
Mi-e dor de dimineţile in care totul era şi mai adevărat,
revoltă doar sunt tnipurile albe închise-ncet în vechi mărturisiri, şi iartă moartea fluturându-ţi straiul.
Piatră (VII)
Sâ nu asculţi cum cade-n noi lumina, un abtit doar suntem pe fruntea ei, şi o lumină albă, mult prea rece, ne va sorbi, ne va îndepărta.
în locul umed, trist şi părăsit, ca ietburile, rar, dintr-un culcuş, tăcerile doar sunt sâ mai ridice luminile prin arbori goi la cer.
Şi nu uita arcuşul prăfuit păstrat pe masă într-o teamă nouă, doar el opreşte cântecul să vină, inel de aer din amiezi spre val.
Mai mare întru noi lumini este o umedă povară a privirii bătând monedă in cetăţi străine. Să nu asculţi cum cade-n noi lumina.
(p. 679) AM DREPTATE? N-AM DREPTATE?
A apărut, întâia oată, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artistic, IV, 30(96), 24 iulie 1983, p. 10, împreună cu Libertatea faţă de moarte (II).
în volum: Antimetafizică, 1985, p. 181-185; ed. a Il-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987.
1184
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTĂRI!
1185
(p. 685) GRAVURI DE EPOCA
Capitolul conţine patru părţi în proză (p. 187-232):
A. O CRIZĂ
A apărut, in tăia oară, în „Scânteia tinerelului", Suplimentul lire-tar-artisric, III, 7(73), 13 februarie 1983, p. 10, text intitulat Baraj - o criză, cu foto de Dan Popovici.
în volum: Antimetafiziai, 1985, p. 189-196; ed. a H-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987.
(p. 693)
B. STAREA DE IM PONDER ABIIJTATE
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artisric, III, 11(77), 13 martie 1983, p. 10.
hwoWmr.Anttmetafizkn. 1985, p. 197-206;ed. a Il-a, 1998;ed. în lb. maghiară, 1987.
(p. 704)
C. TANGENTA IA REAE
A apărut, întâia oari, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artisric, III, 21(87), 22 mai 1983, p. 10.
în volum: Antimetafiziai, 1985, p. 207-214; ed. a Il-a, 1998;ed. în lb. maghiară, 1 987.
(p-711)
D. AŞTEPTAREA
A apărut, întâia oari, iu „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artistic, III, 39(105), 25 septembrie 1983, p. 10, pani contopite în volum.
în volum: Antimetafizica, 1985, p. 215-232; ed. a U-a, 1998; ed. în lb. maghiara, 1987-
(p- 731)
DESPĂRŢIREA IONICUL SI DORICUL
Articol/scrisoare care precede, în carte, cele două seruri dc poezii semnate de N.S. şi A.T.D-. apărute, întâia oată, în „Scânteia tineretului", Supliment literar-artistic, (11,25 (91), 19 iunie 1983, p. 10.
Primul set al lui Nichita Stănescu (zece titluri, p. 239-248, incluse în prezenta ediţie, volumul al Il-lea, 1126-1 135) este urmat de al doilea - un poem ciclic al lui Aurelian Titu Dumitrescu, Rupestrele (I-X), dedicate lui N. S. (pe care le reproducem în continuare, din Antimetafizica, p. 251-260):
Rupestrele
lui N. S.
Rupestră (I)
Nimic nu iubesc mai mult decât mortul acesta ce îmi întinde apa.
Lumina amintită de zon, de a se atinge de pietre,
buzele uită de a sorbi.
De tremură arborii
şi de frunzele lor nu se disting
de lumină,
e câ nimic nu iubesc mai mult decât mortul acesta ce îmi întinde apa.
Rupestra (11)
Dc ce îmi aminteşte cornul bătrân
de singurul chip al meu ce şi-a acceptat vârsta?
De ce când mâna aluneci simplu
pentru o clipi am credinţa lui?
Si nu am auzit sunetul cornului vreodată.
Ce drum s-a sfârşit in aerul de seară,
ce va lua cu el chipul prelung
depărtau du-se?
1186
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1187
Rupestră (III)
Niciodată nu va şti lumina alunecarea lină 1 a luminii moarte. I Ce în adânc se mişcă nu cuprinde Ş lumina curbelor din ape !-şi ce respiră doar trezeşte morţii.
Deasupra mărilor răsună calm un glas dc-atunci 1 al celor ce vor pierde. I Ce soare depărtează | cu umbre moi J in ape amorţite? î Şi, când nimic nu mai ameninţă, unde se pierde sufletul şi unde moare? Venind din locuri unde nu ştim semne, ce mână desenează rar pc feţe
aducerea-aminte a insultei? 1
Legaţi de umilinţe necuprinse,
pierim pierzând in morţi luminile răsfrânte
şi întrebări ce nu sc nasc în gând
se-ntorc în locurile veşnic bănuite
de care sufletul, în sinea lui, se teme.
Un cântec de ar fi mai pieritor
decât iubirea ce-o purtăm cu noi
ar locui privirile uitate
în pietrele atinse doar de morţi.
Lipiţi de moarte, doar lipiţi de moarte,
mai rari decât e moartea I
vom cânta ;
un cântec
fără de întrebare
şi răspuns.
Rupestră (IV)
Acolo unde se risipeşte cuvântul
cu un nisip spulberat de vânturi de pe piatră,
mai înaltă decât lumina eşti tu.
Şi-acolo doar lumina te visează,
doar ea dă ochilor deschişi
alcătuirea chipului
de care piatra nu va să mai ştie.
Acolo, morţii aşezaţi pe limpedea tristeţe
nu au pleoape
şi ochii lor, mereu deschişi,
te văd
dând zării o splendoare adormita.
Rupestră (V)
O, blândeţe aşezată înaintea lucrurilor impure,
unde alungi?
Nu lumina, durerea ei
când atinge de pleoape
dă netezimilor linişte.
Poate a plecat sunetul lung,
neauzit pieritei lumini,
poate tu, aşteptând apele să cuprindă,
ai uitat să priveşti gura mută a peştelui.
Deşi ochii privesc fix, nimic nu se distinge.
Nici o lacrimă nu va veni sâ alunge
din piatră
mormântul.
Plângi, doar plânsul îti dă înapoi frumuseţea, plângi si cântă.
Cântecul tău alungă ptivirea animalelor,
e mut cântecul tău,
e mut dc fine,
el orice chip îţi poate da
din câte marea
a lăsat la tărm.
1188
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1189
Rupestră (VI)
Nimic iui se mai oprea înaintea fiecărui cuvânt
să măsoare apropierea de noi
a ceea ce, dinrordeauna, fără şrire,
pierdusem.
Doar moarrea îmi amintea de rine când rrecea peste ochii îngheţaţi şi trist se adăuga animalelor. Si unde era întunericul din cate ptivitea ta răzbătea? Si de ce trupul vulgar îmi părea în faţa zorilor neclintiţi?
De aT mai fi fost seninul
pe care niciodată nu îl aşteptam
aş fi privit animalele moarte
şi răsuflarea lor
s-ar fi născut
în mine.
Rupestră (VII)
Punct, linie, punct.
Florile de câmp şi somnul lot
însetat de lumină.
Suntem ochii prin care moartea
priveşte în sine,
viaţa noastră în purerea ei de a privi lucruri care nouă nu ni se arară şi pc care bunul ei simţ le respinge. Cu mâini albe
rupem şi purtăm florile de câmp, dincolo de somnul părăsit e linişte,
nici o împerechere mai stranie decât albe mâinile noastre
cu aceste flori râmase fără înţeles.
Rupestră (VIII)
Lumina nu aude plânsul şi nu se sperie de morţi.
Când toţi de frică-n jurul tău vor râde,
doar râsul tău va fi adevărat.
Nimic mai trist decât să fii tu timpul morţii talc
şi doar culorile ce se desfac să lase în adâncuri senin.
Rupestră (IX)
Mor obiecrele şi o muzică stranie se ridică înapoia
noastră,
liniile fremătătoare ale nărilor ne depanează
cum coada peştelui alungă în adâncuri trupul solzos.
Ce a dispărut pentru totdeauna
în limpezimea
privirii?
Zorii taie liniştea, curaţi, orbitori.
De ce îmi aminteşte lumina venind din memorie
trandafirul?
Şi de ce el nu are culoare?
Şi merge lumina zorilor în urma lui
ca o femeie în urma bărbatului ei.
Ia floarea deschisă, nu o lăsa
să se piardă,
ia-o şi învaţă-mă
să fiu bun.
Rupestră (X)
Arborele alungă un mister înseninat. Alba rristete
1190
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1191
de dinaintea fiecărui pas
cum păstrează prospeţimea dc a se înşela
a sufletului?
Dincolo de buzele închise ale animalului
colţii albi stau strânşi
unul în altul
ca bărbatul în femeie.
Numai pietrele căzute sc ştiu,
dincolo de privire morţii odihnesc
apa limpede,
arborele alungă un mister înseninat.
în volum: Antimetafizică, 1985, p. 235-260; ed. a Tl-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987.
(p. 733)     NAŞTEREA ŞI DEVENIREA ARTEI POETICE
Capitol format din cinci părţi distincte, dar conjuncte.
A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul litcrar-artistie, în cinci numere succesive adnotate cu numere şi nu cu litere ca în curte: A. III, 14(80), 3 aprilie 1983. p. 10; B. III, 15(81), 10 aprilie 1 983, p. 10; C. III, 16(82), 17 aprilie 1983, p. 10; D. III, 17(83), 24 aprilie 1983, p. 10; E. III, 18(84), 1 mai 1983, p- 10.
în volum: AnthneUifiziat, 1985, p. 261-304; ed. a 11-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987.
(ANUS BIERONS
Cuprinde două cicluri de poezii în versuri si proză: A. Vietăţile (I-X) de Nichita Stănescu (p. 309-318), apărut în „Scânteia tineretului", Supliment literar-aitistic, III, 31(97), 31 iulie 1983, p. 10, din care lipsesc părţile a VlII-a si a X-a, în versuri; părţile
II, IV, VI, VIII si Xsunt texte în proză, întregul ciclu fiind reprodus în prezenta ediţie, volumul al Il-lea, p. 1136-1146, 14S4;
B. Paginile albe constituie un ciclu de poezii dedicate lui N. S., (I-X), dc Aurelian Pitii Dumitrescu (p. 323-334), pe care îl reproducem în continuare:
Paginile albe
lui N. S.
Pagină albă (!)
Iţi scriu tu căldura blănurilor de animale adormite şi a apelor învechite de soare.
Nu sunt trist: am învăţat să mă trezesc
când zorii sunt doar o amintire
în lumina galbenă a cerului neclintit.
Il mai ştii pe omul acela pe care l-ai ascultat tot timpul, dar de la care nimic nu ai putut să ţii minte?
Vis ţi s-a părut
când ai dat cu ochii dc lucrurile stime demult.
De omul acela cu pălărie neagră, cu dinţii laţi şi înnegriţi de tutun, de omul acela fără privire?
I-ai luat bastonul noduros.
Apoi, plimbându-te în jurul lui, ai început să îl imiţi.
Nu ştiu ce ai mai făcut.
In aerul prăfuit, păreai deosebit dc violent.
Omul acela a murit ieri şî nu am simţit uki o durere. Nici cu, nici alţi apropiaţi.
L-am spălat cum se cuvenea,
l-am îmbrăcat cu haine curate
si l-am întins pe masa veche de lemn.
1192
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1193
Vorbeam ca şi înainte, zâmbeam chiar,
ne apropiam de trupul lui ca şi cum n-ar fi fost acolo.
Seara, când perdelele au tremurat, mi-am amintit
că îmi dădea uneori sâ mănânc
numai pentru a nu rămâne singur la masă.
Pagitiă albă (11)
Atinse de mâna care dispăruse, mute,
pe masa de lemn
mişcau măruntaiele ele pasăre.
Ţi-am privit chipul: nu mai da înţeles arborelui mare din apropiere şi sunetelor dintre frunzele Iui: respira un mesaj neutru şi inutil.
Mărimtaiele de pasăre ne odihneau fără ştire
şj îţi lăsau mai greu pesre obraz umbra genelor.
Privirea mea şi-a găsit loc acolo şi a adormit.
Pagină albă (III)
Cineva a ţipat şi a întors capul să vadă boul jupuit.
Aşezata în cârligul înalt,
în mirosurile prelungi de sânge,
carnea animalului Ie dădea un sentiment obosit.
Râsetele copiilor - urme dureroase.
Când doar un picior a mai rămas, zgomote grele
au început să urce din oameni,
Sângele împietrise pe carnea albă, nimic nu mai amintea de animal.
Pagină albă (IV)
Am privit lumina albă şi m-am înălţat deasupra liniştii mele.
Ia-mi trupul, ţi-am spus, şi du-te mai departe
pe mările cuprinse de morţi:
atingerea de corăbii a numelui tău
va schimba direcţia închisă în acul busolei.
Şi văz eram deasupra: plantele îşi mişcau verdele înspre mine.
M-am rupt de liniştea
ce căpătase soliditate şi timp.
Pagină albă (V)
Nimeni nu i-a văzut vreodată privirea: ducea în ea un semn vechi şi nu provoca sentimente.
1194
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1195
Copiii avea un impuls ce nu cine de vârstă şi de om: o luau de mână si mergeau arât cât să se ştie că nu le e frică.
Tsi dezlipeau mâna,
veneau fugind,
se aşezau pe piatră obosiţi.
Asemenea fel de a fi am văzur la câinii agirându-se
când treci prin locurile păzite de ei.
bemeia aceea avea o independenţă fără de cuvinre si de obiecre: lucrurile dăruite de ea o păstrau si, deşi incomode,
nu puteau fi îndepârrace.
Nici amintirea ei nu naşte sentimente: asemeni cu femeia aceea si ea
alunqă orice sentiment.
Pagină albă (VI)
Ţi-am cerut cuvântul acela încremenit şi lumina galbenă de deasupra iui.
Am auzit râsul sălbatic si monoton:
sunete de metale rostogolite la marginea oraşului.
Dincolo începea grâul ruginit păzit de râsul tău să nu se frângă.
Am plecat luând cu mine animalele fără putere, gura muribundului aburind încă oglinda, frica strânsă ca o palmă în jurul flăcării.
Pagină albă (Vil)
Sunt galbene zăpezile în munţi,
umbrele morţilor ridică apele de pe margini.
Un copil desface din cămaşa albă o coală albă cu o hartă albă.
Cate fugar îşi are scutul alb? Al cui sânge s-a-ntristat de trup?
Copilul cânră: mâna lui cu degete dc aur
atinge o harfă ncvăzură
şi harra se desface mlăuntru.
Dar sunetele de metal topit
nu le aud,
una cu focul sunt.
Şî nu aude cântecul pe nimeni; şi nu aduce,
si nu ia cu sine - e umbra morţii pure.
Si ce lumină dă seninului când ochiul pierde în tării durerea?
Va răsări cândva?
11%
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1197
Pagină albă (VIII)
Cum sta culcat pe labele din faţă, cu ocini închişi,
animalul ridica din când în când botul
şi atingea un punct
de unde se întorcea liniştit.
Am simţit un ţipăt în punctul acela,
un ţipăt subţire
în care sta închis
un animal mic,
fără blană
şi fără sânge.
Din când in când îi vedeam piciond ieşit, urechea sau botul.
Şi n-am mai putut pleca aşteptând
să-mi întâlnesc privirea cu a lui
în luminile intrate printre lucruri.
Dar ochii mei şi ei se încinseseră demult: am auzit
pe muchiile îngheţate ale spiritului un vânt puternic şi rece.
Pagină alba (IX)
Moarte străină se ridica.
Nu morţii mele îi stârnea amintiri,
ci unui urlet trecând atunci
prin mine,
unui urlet simultan
cu amintirea mea despre ei,
unui urlet molipsitor
şi străin
ce îmi paraliza
privirea.
Pagină albă (X)
Cădea o frunză prin aer
şi aerul,
desprins,
intra într-un timp interior:
umbrele vieţii una cu umbrele morţii erau.
Cădea o frunză prin aer şi nutream în două locuri deodată: undeva, îmi simţeam neputinţa trupului, altundeva, eram în aşteptarea uitată a unei clipe dc demult.
Cădea o frunză prin aer şi simţurile se strânseseră în unul singur, îndepărtat şi indiferent.
Cădea o frunză prin aer: culoarea ei galbenă trezea violent o durere veche mai presus de fiinţa mea care nu era pregătită să o primească.
1198
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1199
(p. 783) PUNCTUL DE FUGĂ
Capitolul conţine doua părţi, din care prima esre în proză, iar a doua are însumare două cicluri de versuri: Vedere peste ocean de N. ,S. (10 poezii), m Strigările seduse de Aurelian Titu Dumitrescu (9 poezii).
A. A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artistic, în şase numere consecutive, constituind tor atâtea secvenţe numerotate cu cifre romane, însă contopire in volum: Hi, 32(98), 7 august 1983, p. 10(1); 111, 33(99), 14 august 1983, p. 10(11); ITT, 34(100), 21 august 1983, p. 10(111); III, 35(101), 28 augiLst 1983, p. 10(IV); III, 36(102), 4 septembrie 1983, p. 10(V); IU, 37(103), 11 septembrie 1983, p. 10(VI).
în volum: Antimetafizica, 1985, p- 337-380; ed. a IFa, 1998; ed. in lb. maghiară, 1987.
R. Ciclu) Vedere peste ocean de N. S. (p. 385-394) este inclus în prezenta ediţie, volumul al 11-lea, p. 1147-1156, 1484-1486, cu precizările critice de rigoare. Ciclul Strigările seduse (1-!X, p. 397-405), dedicat lui N.S., de Aurelian Titu Dumitrescu îi reproducem în continuare:
Strigările leduse
lui N. S.
Strigare sedusă (I)
Dă-mi trumuserca ningând peste văi, umană si nehotărâră, grea,
şi somnul cu vise va copleşi lucrurile
si Ic va urni într-o mişcare speriată de rerragere,
dă-mi blândeţea cailor aşteptând să vină ploaia,
şi humnsetea va lua cu sine doar privirea ce a găsit-o,
dă-mi spaima femeii împietrind lumina,
şi privirea va crece numai peste lucrurile moarte
si se va întoarce a nimănui!
Strigare sedusă (fi)
Dă-mi liniştea luminii in fata lucrurilor ştiute demult, şi clipele vor alerga înaintea şi înapoia mea ca delfinii,
şi iar voi adormi o simplitate pe mâna duhului desprins, şi iar voi ierta înaintea morţilor lucrurile ce nu s-au născut o dată cu mine,
şi iar un gând ca o pasăre adormită
se va sprijini în aripile ce nu se mai văd.
Strigare sedusă (///)
Intensitatea spaţiului mărunt cuţitul îl lăsa uşor pc pânză şi puncte somnolente îl datau.
Fiecare îi eta îndeajuns: îl lua
şi îl acoperea cu umbra
sub care, cândva, gândurile au srat.
(Nu aflase de trup, dc suprafeţe si forme: o senzaţie de adânc şi de spaimă | despărţea luminile pentru a crece.
| Şi-a văzut mâna cu degetele deschise:
| .semăna cu orice şi s-a liniştii:
i nimic nu se schimbase, nu era.
; Strigare sedusă (IV)
O, trezire a luminii vechi din munţi, cum odihneşti spiritele morţilor. Asemenea echilibrului îndepărtând până la a fi dus mai departe văd lumina barbar încolăcindu-se pe spiritele odihnind. Două lumini în una arătându-se dau morţii o singură umbră, două lumini în una arătându-se dau morţilor văz nesfârşit. ;"      O, echilibrul îndepărtându-mi discret...
\ Strigare sedusă (V)
\ O, cum se lasă luminile peste suflet!
I E îndeajuns fiecare umbră a capului peste mâini.
1200
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1201
Şi liniştea morţilor aşteptând sâ mă nasc, obişnuinţele lor aşteptându-mă... Trecuţi sunt morţii de alba strigare.
Strigare sedusă (VI)
Dâ-mi teama zorilor virgini dc Ia marginea gândului
şi transparenţa tristeţilor ce nu se mai întorc,
dâ-mi clipele adormite înaintea bucuriei,
dă-mi răbdarea luminii pe apele rămase la mal,
şi umbra de pe lucruri se va şterge!
Vei aştepta o spaimă sâ te dea deoparre,
vei aştepta puterea care te-a ales,
voi fi din ce în ce mai bun.
Strigare sedusă (VII)
Trecuseră de frumuseţe amintirile lucrurilor,
zâmbetul ci aluneca fără întoarcere.
O linie fusese dintotdeauna cu ea,
o linie se adăugase tuturor celor ce le privise.
Şi nu mai ştia cc văzuse fără linie,
nu mai ştia când înţelesese.
Din partea nevăzută a lucrurilor
pruncul apăra un prezent înstrăinat
de zâmbetul mereu mai real.
Strigare sedusă (VII!)
Privirea ei rămăsese obiect.
Tăcerile înveşmântau un trup trecând printre gânduri
peisaje calme ridicau duhul deasupra simplităţilor
şi trupul nou sorbea din ape fără val adormire în ochii pruncului.
Cândva, trupului nou i s-a părut că s-a sfârşit
şi a lăsat apele sâ vină aproape,
cândva, mipului nou i s-a părut că s-a sfârşit,
lumina a acoperit privirea
şi s-a îndepărtat.
Strigare sedusă (IX)
Materia se ridicase deasupra lucrurilor ca aura deasupra capului de
înger trist.
Dâ-mi aşteptarea înaintea gândului tău, şi toate vor rămâne precum sunt, şi toate se vor arata altfel decât se arată, şi nu voi mai face să se nască prunci pe care îi aşez înaintea spaimei.
(p. 833) RETINA LUI HOMER
Capitolul este format din două părţi, prima, titrată la fel - în proză -, compusă din epistole, şi a doua - alcătuită din versuri semnate de N,S., intitulată Antimetafizică (14 poezii) cu un epilog în proză - Ultimul-, şi un poem de Aurelian Titu Dumitrescu - Despre viaţa mea şi a tatălui meu.
A. A apărut, întâia oară, în „Scânteia tineretului", Suplimentul literar-artistic, în trei secvenţe succesive, numerotat cu cifre romane, contopite în carte: III, 41(107), 9 octombrie 1983, p. 10(1); III, 42(108), 16 octombrie 1983, p. 10(11); III, 43(109), 23 octombrie 1983, p. 10(111).
în volum: Antimetafizică, 1985, p. 407-432; ed. a 11-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987.
R. Ciclul Antimetafizică (p. 435-448) de N.S. este inclus în prezenta ediţie, în volumul al II-!ea, p. 1157-1172, 1487-1489. Poemul fui Aurelian Titu Dumitrescu (p. 457^64) îl redăm în continuare:
Despre viaţa mea si a tatălui meu
Ceea ce m-a îngrozit este că sufletul meu nu a crescut niciodată.
Tatăl meu a dezgropat de curând un mort din neamul nostru. T.-a scos din coşciug şi l-a sprijinit de zidul cavoului. A băgat mâna în buzunar şi a scos si si-a aprins o ţigară.
02
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1203
lată] meu fuma liniştit şi fericit. Lumea îl privea cu jenă şi recunoştinţa,
lumea îi îngăduia să trăiască în momentul aceia. ,
Tatăl meu a avut întotdeauna dteptatc şi nu a ştiut că are. Nici mama mea nu a ştiut
Ea era mulţumită că ei poate fi atât de nevinovat încât să trăiască
împreună.
El a spus fiecărui om că este asemenea lui, când lumea îl respecta
pe tatăl meu.
Când lumea l-a dispreţuit, nimeni nu i-a spus tatălui meu că este
asemenea lui.
Tatăl meu se plictisea foatte tepede.
Uneori sau când voia să-i fie iertat acel ce care îl îndepărta de
oameni,
tatăl meu le dădea tuturor dreptate.
Apoi, obosit, sc aşeza îutr-un colt al mesei şi bea.
i
Lată] meu a scos din pământ acel om I pentru a aşeza în locul lui pe nevasta omului. I Când a fost să moară, femeia aceea a fosr îngrijiră de rată! meu. 1 F.l a spălat-o înainte de a muri şi după ce a murit. 1 î
El a îmbrăcat-o cu mâna ku. i| El a avut grijă ca totul să se întâmple cum lumea credea că e bine. f Cât timp s-au întâmplat toate acestea tatăl meu nu a mai băut.
Eu nu am putut vorbi niciodată cu tatăl meu. Fiecare ştia totul despre celălalr.
După ce mă privea îndelung, tatăl meu îmi spunea să beau. : Apoi începea un cântec trist pe care îl cânta la bucurie. In început, când nu îl cânta el, cântam eu. De la o vreme, îl las doar pe el să cânte.
Cândva am scris acest poem:
îşi adunau chipul din ce marea lăsa la ţărm.
Veneau cu mâinile lor mari, trăgeau din valuri |
şi aşezau totul pe nisip, la întâmplare.
Cine îşi vedea dintâi chipul nu mai îndrăznea să se arare
altcumva.
Acel chip se întorcea să îi dea drumul noaptea, înainte de somn,
cu negurile.
Cândva am mai scris:
El este pictorul făcându-şi autoportretul şi folosind în loc de
pensulă privirea.
Cândva am mai scris:
Acest ce are forţa morţilor din vremuri imemoriale, seninul lor
şi dreptatea,
acest ce arde câmpia până la floare, arde muntele până la Iac, acest ce e deasupra tuturor lucrurilor neclintite.
Cândva am mai scris:
Priveşte seninul din ochii copilului trezit în zori şi liniştea Iui. FI de nimic din afară nu poate fi oprit din plâns. Cândva un prieten mi-a spus: Drumurile tale nu mai au întoarcere.
Acum îmi amintesc că de câteva ori am vrut să zdrobesc oameni. Cei mai buni prieteni i-am avut în copilărie. Ei au fost câini. Ei au fost singurii mei prieteni.
într-o zi de iarnă, am ieşit cu unul dintre ei la vânătoare.
Aveam nouă ani si câinele îmi ajungea până la gat.
Singura mea armă era aerul rece care îi ţinea pe toti în casă.
Doi câini s-au repezit asupra câinelui meu,
doi câini mai înalţi decât cl şi decât mine.
Nu am putut să îl apăr. Câinele a devenit fricos.
Cândva am mai scris:
îngerul murise deasupra fiecărui lucru.
204
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1205
Cândva am mai scris:
'I u, cel care nu speri înaintea luminii.
l,a cincisprezece ani îmi mai era frică de întuneric şi dc morminte. Am intrat ia miezul nopţii într-un cimitir şi am rămas până
dimineaţa.
Cândva am mai scris:
Privirea lui ţinea în echilibru lumina, mâna lui se mişca încet, timpul trecuse.
Cândva am mai scris:
O, somnul copiilor, mirosind a îngeri morţi! Cândva am mai scris:
Orice cuvânt mi-a părut a fi un bandaj pe o rană. De aceea am dispreţuit orice cuvânt. Mi-am lăsat rănile nevindecate şi la vedere. Mi-a plăcut să îmi privesc rănile. Cinstea lor m-a liniştit întotdeauna.
Cândva am mai scris:
Când plângea un bărbat într-o casă, se vedeau în el toţi ai lui asemenea stelelor pe cer, noaptea, în oraş nu mai trăieşte nimeni căruia să-i fi fost frică de tatăl meu. Pe ultimul căruia i-a fost frică de tatăl meu l-am găsit într-un
spital.
Râdea neînctezător şi se îndepărta.
Dacă aş vrea să îl descriu, nu aş avea cum. Semăna cu animalele
de curte,
cu sălbăticiunile domesticite definitiv de vârstă şi lene,
semăna cu acele sălbăticiuni domesticite pentru care nu am avut
niciodată înţelegere. Uitarea i se aşezase pe trup ca o a doua vârstă.
Oamenii cu care se înţelegea cel mai bine tatăl meu aveau meserii neînsemnate şi schimbătoare: azi erau măturători, mâine erau zugravi, poimâine săpau grădinile cu ziua.
Tată-I meu avea o casă moştenită pc care o repara mereu pentru
a vorbi cu ei.
Spre bătrâneţe, tatăl meu a început să strige şi oamenii aceia s-au îndepărtat.
Omul care l-a iubit cel mai mult pe tatăl meu ducea steagurile
la morţi.
Lumea spunea că nu c întreg la minte.
Mult timp şi eu am crezut asta.
El nu i-a cerut niciodată nimic tatălui meu.
Din când îu când se întâlneau la crâşmă şi vorbeau. Când tatăl meu era tânăr şi frumos, părea a fi puternic. Nimeni nu înţelegea ce arc el de vorbit cu cel ce ducea steagurile
la morţi.
Dar tatăl meu nu lua în seamă şi rămânea duminica toată de vorbă
cu omul acela.
Când eram copil, omul acela fugea de mine. Eu cred că mă iubea pentru că eram bâiarul tatălui meu. într-o zi eram foarte trist. Nu pierdusem nimic. Nu mi se luase
nimic.
Omul acela m-a văzut în piaţă, printre tarabe privind florile. A scos din buzunar nişte bani de metal şi a început să-i treacă
dintr-o mână într-aha.
Am stat mai mult timp aşa.
Omul care ducea steagurile la morri
mi-a dat de înţeles că mă iubeşte şi că e cu mine.
1206
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1207
într-o zi, o vecină bogată m-a trimis în aceeaşi piaţă să cumpăr pentru fetiţa ei o sorcovă. Era înaintea Anului Nou.
Nu am găsit sorcovă şi ani cumpărat un Moş Cerilă urai şi rosti.
M-am întors la femeia care îmi dăduse să cumpăr,
Ea mi-a luat restul de bani şi mi-a dar acel Moş Gerilă mie.
I-am spus mamei de unde şi cum îl dobândisem.
I-am spus si nu i-a fosr ruşine.
Primul om asemenea căruia am vrut să fiu a fost omul cu
picioroange.
In zilele eu nume de sfinţi, el ieşea din circ şi mergea prin bâlciul
uriaş,
pe picioarele de lemn legate de picioarele sale.
Omul cu picioroange avea cămaşa îngălbeniră de praf
si ttecea pe deasupra noastră indiferent, mâncând seminţe si
aruncându-lc cojile. Nu mi-a fost niciodată frică de omul cu picioroange. Când trecea el, tata îi zâmbea complice şi îmi dădea bani să îmi cumpăr ceva.
Eu nu am avut niciodată noroc de lucmri nemuncite. în bâlci, era o roată care se învârtea repede. In faţa roţii, era o masă de lemn cu jucării de mai multe feluri şi
cu bomboane.
Oricât am tras cu arma în roata de lemn, niciodată nu am câştigat mai mult de o bomboană. Poate si de asta am învăţat să-mi plătesc datoriile la timp şi sâ nu por gândi liniştit la ale mele când nu mi-am ţinut cuvântul.
Cuvântul de onoare a fosr şi este singura mea avere. Nu am împărţit-o cu nimeni niciodată. Noaptea mă plimb liniştit prin ea: stelele nu simt si nu plângeţi nimeni, dar lumina lor îmi alungă singurătatea.
Cândva am scris:
Cum ptintre frunzele unui copac se vede cerul, aşa printre zilele mele se vede viaţa mea.
La şcoală fiind, mi-a murit un coleg. Era mic şi rău. Vorbea împotriva mea şi spunea lucruri neadevărate. A murit ars de o lampă de benzină care explodase. M-am dus să îl îngrop.
Nu mi-a fost frică de el, ci de lumânări, de cearceafurile albe
şi de mirosurile de mâncare.
Când l-am aşezat în groapă, a trebuit să vorbesc.
Vocea mi-a tremurat şi cuvintele s-au pierdut.
Dar ceea ce era adevărat printre cuvinte a rămas.
începusem să-l iubesc. începusem să nu-1 mai simt străin.
Dc multe ori duminica mi duceam sâ încarc sifoanele.
în unele din duminici îl vedeam pe prietenul tatălui meu
ducând steagul la vreun mort.
Mergea Ia cincizeci de metri în faţa convoiului.
Nimic din ceea ce credea lumea nu avea vreo legătură cu e!.
Cândva am scris:
Sunt aerul din pieptul universului. Cândva ani scris:
Ai observat că îngenuncherea ta seamănă pasării cu picioarele aduse la piept în timp ce zboară?
Cândva voi scrie:
Era duminică şi îmi era foame.
Am întins mâna şi am luat de pc fereastră
o bucală de pâine.
Era duminică şi îmi era foame
şi tot vedeam zorii aceia albi care îmi luaseră vârsta.
1208 NOTE. VARIANTE. COMENTARII
Cândva am scris:
Sunt curat ca nu doliu de om sărac. Cândva am scris:
Ochii se deschid fără judecată, dimineaţa poate începe oricând.
fp. 857) ULTIMUL
[Epilog]
A apărui, întâia oară, în „Scânteia tineretului". Suplimentul lirerar-artistic, III, 44(110), 30 octombrie 1983, p. 10.
în volum: Antimetafizică, 1985, p. 449-452; ed. a Il-a, 1998; ed. în lb. maghiară, 1987.
PARTEA A DOUA TRADUCERI
(p. 865)        VASKO POPA. VERSURI
(1966)
Vasko Popa. Versuri. în româneşte de Nichita Stănescu. Editura Tineretului, Bucureşti, 1966.Un portret al autorului desenat de Cik Damadian. Cuvântul înainte de Nichita Stănescu. Nou traducătorului de N.S. Colecţia „Cele mai frumoase poezii", 220 p. Lei 4.
Redactor responsabil: Felicia CEinca. Tehnoredactor: Gabriela Tănase. Dat la cules: 21.09.1965. Bunde tipar: 06.01.1966. Apărut: 1996. Tiraj: 8160, din care legate 2060. Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918" din Bucureşti. Cu supracopertâ.
Reproducem Nota traducătondui:
„I. Autorul şi-a alcătuit sumând acestei culegeri in dorinţa de a prezenta cititorului român poemele cele mai caracteristice din opera sa pe
NOTE. VARIANTE. COMENTARII 1209
parcursul unui deceniu. Volumul de faţă cuprinde ample fragmente din culegerea Scoarţa traducerea integrala a cănii Câmpia neodihnei si ample fragmente din cărţile Cerul lăturalnic şi Ţara Verticală, preluate din culegerea antologică Poezii, apărută în 1965, la Belgrad, şi din volumul KeVeg, ediţie bilingvă sârbă-maghîarâ, apărut în 1963 bt Novi sad.
2. 1 'raducătorul mulţumeşte autorului care t-a Lămurit înţelesurile unor versuri mai dificile. De asemeni, traducătorul mulţumeşte tovarăşului Aurel Gavrilov, directorul Editurii îu limba română „Libertatea" din P..S.F. iugoslavia, pentru sugestiile date bl găsirea echivalenţelor româneşti a unor expresii sârbe mai greu traductibile.
.3. Textul original nu are punctuaţie, fiecare vers începând cu majusctdă. Pentru o lectură mai cursivă, traducătorul a frazat textid în versiunea ro?nânească."
Cu excepţia poeziilor De-a v-aţi asainselea (p. 882) si De-a furatul trandafirilor (p. 885), publicatate în „Secolul 20". III, 1, ianuarie 1963, p. 78-79, şi a poeziei Ochii Sutieskăi (Fragment) (p. 958), apărută în „România literară", XIII, 19, 8 mai 1980, p. 24, toate celelalte poezii din volum nu au mai văzut lumina tiparului in vreo altă publicaţie română.
Insă textele traducerilor din „Secolul 20" sunt variate, în comparaţie cu versurile din volum, după cum urmează:
4
De-a v-aţi ascuns
Se-ascunde cineva de cineva, sub limbă i se-ascunde, ^ dar el îl caută sub pământ.
Pe frunte i se-ascunde, dar el îl caută pe cer.
Şi în uitare i se-ascunde, dar el îl caută în iarbă.
Il caută, caută, unde nu-1 caută?
Şî căutându-l bine, se pierde pe sine.
1210
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1211
De-a furatul trandafirilor
1. Cineva se preface-n trandafi r,
2. Unii, fiii vântului se fac,
3. alţii, hoti de trandafiri 7. Fii vântului apar
15. şi într-însa trandafirul
Anterior, lui Vasko Popa (n. 1922, corn. Grcbcnac, Serbia), poet român de limbă sârbă, poate cel mai mare liric .sârb al ultimei jumătăţi de veac al XX-lea, i-a apărut, în limba română, un \oium de versuri, în 1964 (trad. Radu Flora, Panciova). Apoi, în 1973, ii vor apărea, intr-o antologie, selecţii de poezii alături de colegi dc generaţie (ttad. Angliei Dumbrăveanu şi Slavco Almăjan, Editura Albatros, Bucureşti). Zece ani mai târziu, în 1983, a fost editat un volum de poezii din ultimele creaţii (trad. Marin Sorescu şi Slavoniir Popovici, Editura Univers, Bucureşti).
Alte traduceri din opera poetului de limbă sârbă au apărut în presa literară.
(p. 968)     ADAM PUSLOJIC. PASAREA DEZARIPATĂ (1972)
Adam Puslojic, Pasărea dezaripată.'Ver&url. Prezentate şi traducere de Nichita Stănescu. Coperta: Traian Alexandru Filip.[Portictul autorului desenat de Nichita Stănescu]. Editura Mincrva, Bucureşti 1972, 87 p.
lector: Haralambie Grămescu, Tehnoredactor: Elena Călugării. Tipand executat la întreprinderea Poligrafică „Tiparul" din Bucureşti.
Volumul conţine o selecţie făcută de autor din trei cărţi dc poezie apărute în limba sârbă, care constituie suportul a tot atâtea grupaje de versuri devenite cicluri; Există pământ (Postoji zemlja, Beograd, 1967), Cad spre cer (Padam ka nebu, Beograd, 1970) şi Merg la moarte să mă tundă (Idem smrti na podsisivanje, Beograd, 1972), în total treizeci şi şapte de poezii.
în afara acestor creaţii în versuri ale lui Adam Puslojic, poetul român va mai publica în presa românească, în traducere, alte şase poezii.
Pesre ani, loan Flora le va prelua (cu excepţia a trei poezii din secţiunea Există pământ) si le va include într-un volum antologic: Adam Puslojic, Apă de băut (Editura Univers, Bucureşti, 1986), iu româneşte de Nichita Stănescu şi Imn Flora, cu o postfaţă de Mircea Tomuş, la care va adăuga în traducere proprie poezii din volumele Negleduş, (1973), Religia câinelui (1974), Refiigiu in broderia dactilo-grafică (1977), Poeme (1977), Ruptura (1979), Aducătorul de daruri (1980), Gura încătuşată (1982).
Un alt volum de versuri al lui Adam Puslojic în limba română a apărur relativ de curând: Plâng, nupbâng (Editura Angnsia, Timişoara, 19<)5).
Adam Puslojic" (n. 11 martie 1943, Kobisnita-Negotin, Serbia) a tradus în limba sârbă creaţii ale poeţilor români, în volume reprezentative: Lucian Blaga (l 996, 300 p.), Angliei Diuiihrăvcanu (1970, 68 p.), Ioau Flora (1989, 80 p.). Marin Sorescu (1969, 64 p.| 1988, 70 p.) şi o ediţie bilingvă româno-sârbă, din creaţiile lui Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, în 1978, la Editura Minerva din Bucureşti. Pentru volumul selectiv dc poeme Numai viaţa mea de Nichita Stănescu
((Editura Knizevne Novine, Belgrad, 1985), a fost laureat al Marelui premiu pentru rraducere literară „Milos N. Djuric" (1985). De altfel, cu alţi ani mai înainte a tradus Strigarea numelui de Nichita Stănescu .; (Editura Facla, Timişoara, 1973, ediţie bilingvă româno-sârbă).
Redăm în continuare prezentarea semnară de N.S., apărută iniţial în „Luceafărul", XIV, 5, 30 ianuarie 1971, p.7:
„ia douăzeci şi opt de ani, Adam Puslojic, un lungan pletos şi cu favoriţi, cu o frunte frumos curbată şi cu un nas acvilin, cu sufletul ca ţ o pelerină neagră fluturând pe umerii scheletici de adolescent crescut peste
noapte cu încă un metru, cu o vorbire tunătoare şi timidă, metaforică şi pasionată, - este unul dintre cei mai de seamă poeţi tineri at lugosbiviei de azi.
Flagrant romantic tu gesticulaţie, asemiinarea lui fizionomia'! cu Cbopin m-a tulburat şi, reintâlnindu-l după mai bine de un an de la prima noastră cunoştinţă, l-am regăsit mai fantasmagoric încă şi mai sentimental. în loc să-i spun „bine ai venit" sau orice altă vorbă prietenească de bun venit, m-am trezit spunându-i: «Ce minunat ar fisă n-ai cumva soarta lui Chopin!»
1212
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1213
Născut pe valea Timocului unde se vorbeşte şi româneşte, Adam Puslojic a învăţat din copihrie limba noastră. Perfecţionându-şi-o prin lecturi, s-a Lisat fascinat de literatura română, şi astăzi (pe Lingă stihurile sale înflăcărate, scormonind valorile mitologice ale folclorului sârb), traduce pasionat şi consecvent din lirica noastră contemporană şi clasică.
Nunuirul poeţilor români si al poeziilor lor tălmăcite tu sârbă de Adam Puslojic este impresionant: şi, ceea ce este important, traducerile lui din literatura română au stârnit ecouri mai mult decât pozitive atât în presa de specialitate cât si în rândurile cititorilor. Pentru acest fapt, noi poeţii trebuie să-l iubim, şi-l iubim pe Adam Puslojic.
Lăsând la o parte faptul că suntem prieteni, şi Lisând Li o parte faptul că Adam Puslojic a tradus cu atâta dăruire din poezia românească, ti prezint aici poeziile pur şi simplu pentru valoarea lor poetică intrinsecă şi pentru nobleţea melancolică a meditaţiei lor.
Din păcate, nu ştiu limba sârbă, în schimb limba poezească o ştiu. Când am tradus volumul de versuri al marelui poet Vasko Popa, însuşi poetul cât şi prietenul său Aurel Gavrihv mi-a oferit juxtele in limba română, însotindu-le de repetate lecturi în original. A fost un noroc personal al meu că am putut oferi atunci iubitorului de poezie o imagine despre lirica iugosLivă printr-un pisc alei.
Poeziile lui Adam Puslojic, pe care le prezint anim cititorului, le-am lucrat chiar cu autorul lor, într-un şir de nopţi de neuitată tensiune estetică, httă-le!"
Adam Puslojic a înfiinţat, la Belgrad, cu mulţi ani în urmă Asociaţia de creaţie „Frăţia sârbo-română" şi a întemeiat curentul btuly-art in fosta Iugoslavie, la baza căruia stă ideea de ctocotrism: arta este pauza dintre viaţă şi moarte, înţeles-neînţeles, util-inutil, material-imaterial; arta este epifanică, componentă gnoseologică.
(p. 971) PRECUVÂNTARE
(Uitâ-te)
A apărur, întâia oară, în „Argeş", VI, 2 februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri titrat generic Adam Puslojic. Poeme, în româneşte de Nichita Stănescu, împreună cu: Cântead de fiecare zi. Patru
anotimpuri, întâlnire. Adolescenţă, Capcanele prieteniei, Crescătorilor de hiene, Despre miezul noptii-n zori, Eu şi două muşte, Capcanele iubirii. Testament, Pisica mea cu trei picioare, El şi ea. Cel mai puţin înseamnă aceasta, Pro memoria.
în volum: Adam Puslojic. Pasărea dezaripată. 1972, p. 9; Adam Puslojic, Apă de băut, 1986, p. 5.
(p. 972) /. EXISTĂ PĂMÂNT
CÂNTECUL DE FIECARE ZI (Există pământ)
A apărut, întâia oară, în ,Argeş",VI, 2, februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Preacuvântare).
în volum: Adam Puslojic, Pasărea dezaripată, 1972, p. 13; Apă de băut, 1986, p. 12.
(p. 973) A MIAZA-N LUMINIŞUL NOPŢII
(în zori, ziua)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIII, 14, 4 aprilie 1970, p. 7, în grupaj cu versuri titrat genetic Prietenii noştri, împreună eu Zilele şi noaptea, Apocalips defecare zi. Osuar de familie, Departe de oameni, Oaspetele drag al ţărânii, El a văzut surâsul nopţii, Asta-i lot.
în volum: Pasărea dezitripată, 1972, p. 14.
(p. 974) ZILELE ŞI NOAPTEA
(Dar clopotele)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIII, 14, 4 aprilie 1970. p. 7, în grupaj cu versuri de autor (v. Amiază-n luminişul nopţii). în volum; Pasărea dezaripată, 1972, p. 15-16.
1214
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1215
(p. 975)   EL A VĂZUT SURÂSUL NOPŢII (Prin viaţă umblă capetele)
A apărur, întâia oară, în „Luceafărul", XIII, 14, 4 aprilie 1 970, p. 7, în grupaj cu versuri de autor (v. Amiază-n luminişul nopţii). în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 17-18.
(p.977) CĂLĂTORIA
(Ţîn pe bicicletă)
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. \9-2\\Apâde băut, 1986, p. 14-15.
(p. 979) PATRU ANOTIMPURI
(Primăvara?)
A apărur, întâia oară, în „Argeş", VI, 2, februarie 1971. p. 20, în grupaj cu versuri dc autor (v. Precuvântare).
în volum: Pasarea dezaripită, 1972, p. 22; Apă de băut, 1986, p. 16.
(p-980) ÎNTÂLNIRE
(Surâsul ei)
A apărut, întâia oară, în „Argeş",VI, 2, februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Precuvântare). în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 23.
(p. 981) ADOLESCENŢĂ
(Fraţii mei)
A apărur, întâia oară, în „Argeş", VI, 2, februarie 1972, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Precuvântare).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 24; Apă de băut, 1986, p. 17.
(p. 982)       CAPCANELE PRIETENIEI (De pe Terra cade frunza)
A apărut, întâia oară, în „Argcş'W'I, 2, februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Precuvântare).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 25-26.
(p.982) ÎL CA SPRE CER
INCANTAŢIA MEA (Voi chinui unsprezece tristeţi)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIV, 5, 30 ianuarie 197L p. 7, cu o prezentare a traducătorului, care devine prezenrare/cuvânr înainte la volumul Pasărea dezaripită, 1972, p. 5-6, în grupaj cu versuri de autor, împreună cu: Baladă despre aceasta, Idilă biblică, Insulele iadului, PorţeLimd chinezesc.
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 29-30; Apă de băut, 1986, p. 22.
(p. 984)    CRESCĂTORILOR DE HIENE (O, crescători de hiene!)
A apărut, întâia oară, în .Argeş", VI, 2, febmarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri (v, Precuvântare).
în volum: Pasărea dezaripată, \972,p.3\;Apădebăut, 1986, p. 23.
(p. 985) DESPRE MIEZUL NOPŢII-N ZORI (Se şrerge sutâsul nopţii de vară)
A apărut, întâia oară, în „Argeş", VI, 2, februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. PrecuvânUtre).
în volum: Pasărea dezaripită, 1972, p. 32; Apă de băut, 1986, p. 24.
1216
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1217
(p. 986)     APOCALIPS DE FIECARE ZI
(Din pământ)
A apărut, întâia oară, în „Luceafăr»]", XIII, 14, 4 aprilie 1970, p. 7, în grupaj cu versuri de autor (v. Amiază-n luminişul nopţii).
în volum: Pasărea dezaripată, [972, p. 33-34; Apă de băut, 1986, p- 25.
(p. 987) OSUAR DE FAMILIE
(Puţin câte puţin)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIII, 14, 4 aprilie 1970, p. 7, în grupaj cu versuri de autor (v. Amiază-n luminişul nopţii).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 35-36; Apă de băut, 1986, p. 26.
(p. 988) DEPARTE DE OAMENI
(Le-am spus)
A apărut, întâia oară, in „Luceafărul", XIII, 14, 4 aprilie 1970, p. 7, în grupaj cu versuri (v. Amiază-n luminişul nopţii], inritulată Departe.
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 37-38; Apă de băni, 1986, p. 27.
(p. 989)  OASPETELE DRAG AI. ŢĂRÂNII (în puzderia de nopţi a vieţii mele)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIII, 14, 4 aprilie 1970, p. 7, în grupaj cu versuri (v. Amiază-n luminişul nopţii).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 39-40; Apă de băut, 1986, p. 28.
(p. 990)      BALADA DESPRE ACEAS'FA
(Trăiesc îu umbra lemnului, lemnului de piatră)
Aapărur, întâia oară, în „Luceafărul", XIV, 5, 30 ianuarie 1971, p. 7, în grupaj cu versuri titrat generic: Prietenii nostru poeţi (v. Incantaţia mea).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 41; Apă de băut, 1986, p. 29.
(p. 991) EU ŞI DOUA MUŞTE
(La douăzeci si opt aprilie 1969)
A apărut, întâia oară, în ,Argeş", VI, 2, februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Precuvântare).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 42-43; Apă de băut, 1986, p. 30.
(p. 992) CAPCANELE IUBIRII
(Sunt îndrăgostit de tine)
A apărut, întâia oară, in „Argeş", VI, 2, februarie 1971, p. 20. în grupaj cu versuri de autor (v.Precuvântare).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 44; Apa de băut, 1986, p. 31.
(p. 993) TESTAMENT (în dragostea noastră)
A apărut, întâia oară, în „Argeş", VI, 2, febmarie 1971. p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Precuvântare).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972,p. 45; Apă de băut, 1986, p. 32.
(p. 994) PISICA MEA CU TREI PICIOARE
(Dacă vă închipuiţi pisica mea)
A apărut, întâia oară, in „Argeş", VI, 2, februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Precuvântare).
1218
NOTE- VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARLANTE. COMENTARII
1219
în volum: Pasărea deztiripată, 1972, p. 46-47; Apă de băut, 1986, p. 33.
fp. 995)       VÂNĂTOAREA DE EIARE CARE DORM LINIŞTIT (Goniţi dc urşi)
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 48—49; Apă de băut, 1986, p. 34.
(p.996)      III. MERG LA MOARTE SĂ MĂ TUNDĂ
IDILĂ BIBLICĂ
(Afară c căldura)
A apărur, întâia oară, în „I uceafărul", XIV, 5, 30 ianuarie 1971, p- 7, în grupaj cu versuri de autor (v. Incantaţia mea),
în volum: Pasărea dezaripată, 19^2, p. 5.3-54; Apă de băut, 1986, p. 38.
(p. 997} 175 DE VIEŢI DIN
„CARTEA MORŢILOR"
A apărut, înrâia oară, în „România lirerară", IV, 38, 16 septembrie 1971, p. 21, titrat generic Din literatura iugoslavă.
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 55-63; Apă de băut, 1986, p. 39-44.
(p. 1004) INSULELE IADULUI
(Ixr-am zărit)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIV, 5, 30 ianuarie 1971, p. 7, iu grupaj cu versuri de autor (v. Incantaţia mea).
în volum: Pasărea deziinpau'i, 1972, p. 64; Apă de băut, 1986, p. 45.
(p. 1005)       PRÂNZUL DE NEUITAT
(Azi avem stridii)
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 65-66.
(p. 1006)        PASĂREA DEZARIPATĂ
(Pasăre)
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 67; Apă de băut, 1986, p. 46. (p. 1007) IDILĂ DE TOAMNĂ
\ (A douăzeci si opta toamnă)
; în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 68-69; Apă de băut, 1986,
\       p- 46.
t
t.
\       (p. 1009) SATUL
(E satul căzut la pământ)
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 70-71; Apă de băut, 1986, p. 48.
(p. 1010)    PORŢELANUL CHINEZESC
(Eu sunt un fel)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIV, 5, 30 ianuarie 1971, p. 7, în grupaj cu versuri de autor (v. Incantaţia mea).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 12-''3; Apă de băut, 1986, p. 49-50.
(p. 1012) EL ŞI EA
(îngerul prietenului meu}
A apărur, întâia oară, în .Argeş", VI, 2, februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Precuvântare).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 74—75.
1220
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1221
(p. 1014)     AMARNICA SPOVEDANIE A GÂDEFUI ÎMPĂRĂTESC
(Nu-i aşa că şi pc voi)
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 76-77; Apă de băut, 1986, P- 51.
(p. 1015)        CÂNTEC NEDEDICAT
(S-ascund cuţitul, deci, sub hrăti)
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 78-79; Apă de băut, 1986, p. 52.
(p. 1016) VERSURI INDITE
(O, cum creşte iarba)
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 80-81.
(p. 1018)    CEI, MAI PUŢIN ÎNSEAMNĂ
ACEASTA (Dacă azi-dimineaţâ)
A apărut, întâia oară, îu .Argeş", VI, 2, februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Precuvântare).
în volum: Pasărea dezaripată, 1972, p. 82; Apt de baia, 1986, p. 53.
(p. 1019)
PRO MEMORIA
A apărut, întâia oară, în .Argeş", V], 2, februarie 1971, p. 20, în grupaj cu versuri de autor (v. Precuvântare).
în volum; Pasarea dezaripată, 1972, p. 83; Apă de băut, 1986, p. 54.
(p. 1021) RADOMIR ANDRIC -
INIMĂ DE CUSUT
(Maică-mea n-are maşină de cusut)
A apărut, întâia oară. în „România literară", IV, 6, 4 februarie 1971, p. 23, împreună cu Prima oară în genunchi. Epitaf, în traducerea lui Adam Puslojic şi N.S., în grupaj cu versuri (v. Petar Gudeli, Scurtă e vara aceasta).
(p. 1021)   PRIMA OARĂ ÎN GENUNCHI
(îngenuncheat vreau să stau)
A apărut, întâia oară, în „România literară", IV, 6, 4 februarie 1971, p. 23, în grupaj cu versuri (v. Petar Gudeli, Scurtă e vara aceasta), în traducerea lui Adam Puslojic şi N.5.
(p. 1023) EPITAF
(Suliţa înfiptă în mormântul meu)
A apărut, întâia oară. în „România literară", IV, 6, 4 februarie 1971, p, 23> în grupaj cu versuri (v. Petar Gudelj, Scurtă e vara aceasta), în traducerea lui Adam Puslojic şi N.S.
(p. 1024) EI.ISABETA BAGREANA
SOARE
(Ieri a lucit furtuna pe vârfuri de brazi)
A apărut, întâia oară, în „Viaţa românească", XIV, 9, septembrie 1961, p.95, în grupaj cu versuri de diverşi autori, titrat generic: 17 ani de bi eliberarea P.P. Bulgaria, cu menţiunea: In româneşte de Nichita Stănescu.
1222
NOTB. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1223
(p. 1026) JOHANNES R. BECHER
CEI, CARE A URNIT SOMNUL LUMII - LENIN
(El a urnit somnul lumii)
A apărut, întâia oară, în „Steaua", X, 4, aprilie 1959, p. 65, cu menţiunea: In româneşte de Nichita Stănescu.
(p. 1027)      ERICH I.UDWIG BIBERGER
DIMENSIUNI (întârziere a prezentului mută)
Aapămt, întâia oară, în „România literară", IV, 20, 13 mai 1971, p. 21, împreună cu Consolare, cu menţiunea: /// româneşte de Nichita Stănescu.
{p. 1028) CONSOLARE (Pe undeva aşreptară)
Aapămt, întâia oară, în „România literară", IV, 20, 13 mai 1971, p. 21, împreună cu Dimensiuni.
(p. 1029) PETRUS BROVKA
DECRETUL LUI LENIN (Această zi, prin ani, sclipeşte bucuriei!)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", VI, 16 (266), 16 aprilie 1969, p. 3, într-o pagină dedicată lui V.I. benin.
(p. 1031) PREDRAG CIUDICI
FURTUNA (In cinstea lui Bach se pregăteşte furtuna)
A apărut, întâia oară, în „România literară", IV, 6, 4 februarie 1971, p. 23, în grupaj cu versuri (v. Petar Gudeli, Scurtă e vara aceasta), în traducerea Iui Adam Puslojic şi N.S.
(p. 1032) CHIRII. COVAEGI
ÎN LARG (Am văzut un înotător strălucind fericit)
A apărut, întâia oară, în „Fuceaiaml", XIII, 49, 5 decembrie 1970, p. 7, împreună cu Vânătorul, Meşterul timpului, - de acelaşi poet, cu menţiunea: în româneşte de Nichita Stănescu.
(p. 1033) VÂNĂTORUL
(Ştii fără greş meşteşugul)
A apărur, întâia oară, în „Luceafărul", XIII, 49, 5 decembrie 1970, p. 7, împreună cu In larg, Meşterul timpului - de acelaşi poet.
(p. 1034}        MEŞTERUL TIMPULUI (- Repară-mi ceasornicul, - )
Aapămt, îurâia oară, în „Luceafărul", XIII, 49, 5 decembrie 1970, p. 7, împreună cu în larg, Vânătorul, de acelaşi poet.
(p. 1035) ALBERT EHRENSTEIN
CÂNTEC DE TRECĂTOR (Şovăitori ca trestia-mi sunt prietenii)
A apărut, întâia oară, în „Secolul 20", III, 11, noiembrie 1963, p. 28, în româneşte de Nichita Stănescu, care, într-un preambul, face
1224
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1225
o scurtă caracterizare a creaţiei poetului de limbă germană, siibliind în poezia acestuia „decepţia majorităţii celor din generaţia sa, imediat după primul măcel mondial. Aceeaşi deprimare o putem sesiza în versurile scrise în timpul războiului dezlănţuit de către Germania hitleristă: Ne clătinam într-o mare din ploaie de sânge/zăbovind în băltoacele somnului/şi nu ştim unde e ţărmul. {Barbaropă) Ironia şi sarcasmul, revărsate în versuri libere, dau notă caracteristică poeziei sale. De mare valoare sunt traducerile lui Ehrcnsrein din lirica universală.
Câteva titluri de volume: Sinuciderea unui motan (povestiri -1912); Timpul alb {versuri - 1914); Omul strigă (versuri - 1916); Timpul roşu (versuri — 1917); Eros (versuri — 1918); Eternul Olimp (povestiri şi versuri - 1920); întoarcerea şoimilor (proză - 1920); Scrisori către Dumnezeu (proză - 1922); Toamnă (versuri - 1923); Lukîan (traduceri - 1925); Oameni şi maimuţe (eseuri - 1926); Cântecul galben (traduceri - 1933)
(p. 1037) GHEVORAK EMIN
BALADA PESCARULUI (Că insula Capri e un rai, se spune)
A apărut, întâia oaTă, în „Gazeta literară", IV, 42 (188), 17 octombrie 1957, p. 4, într-o casetă cu titlul generic: Vă prezentăm poeţi sovietici, fotografia poetului, o prezenţă succintă semnată N.S.: Ghevorak Emin, un liric armean şi textul poeziei traduse: în româneşte de Nichita Stănescu.
In acelaşi număr, lui N.S. i-a apămt, într-un grupaj cu alţii, poezia Numele lui Lenin.
„Ghevorak Emin, liric armean
Fiu de învăţător, Ghevorak Emin (Kardec Muradian) s-a născut în 1918, în satul Aşarak din Armenia Sovietică. Face studii politehnice hi Faadtatea de Hidrotehnică din Erevan. Debutează în 1940 cu un volum de versuri închinate studenţilor. In anii Marelui Război pentru Apărare Patriei, luptă pe front.
Primul volum îi urmează în 1943 un altul, cuprinzândpoeme despre război şi un al treilea, de liriee, Nork. Prima traducere în lîrnba rusa este publicata în 1947."
(p. 1040) EVGHENI EVTUSENKO
CEA DE A TREIA DIMENSIUNE
(Cunoaşte fiecare ceasul)
A apămt, întâia oară, în „Secolul 20", 10, octombrie 1964, p. 4-6, în grupaj cu versuri, titrat generic Tineri poeţi sovietici, cu menţiunea, pentru poetul E.E.: In româneşte de Nichita Stănescu, împreună cu poezia netitratâ: *" (nu vreau nimic).
(p. 1044) PETAR GUDELJ
SCURTĂ E VARA ACEASTA (Scurtă e vara aceasta Iisusc)
A apărut, întâia oară, în „România literară", IV, 6, 4 februarie 1971, p. 23, in grupaj cu versuri titrat generic Poeţii belgrădeni, în traducerea lui Adam Puslojic şi Nichita Stănescu, împreună cu poezia Femeia în câmpie, de acelaşi autor, şi creaţii semnate dc Milan Komncnic, Milan Milişici, Radomir Andrici, Predrag Chidici, Ibrahim Hagici, cu ilustraţii de Lazăr Vujaldij.
(p. 1045) FEMEIA ÎN CÂMPIE
(M-a surprins noaptea cu o femeie în câmpie)
A apărut, întâia oară, în „România literară", IV, 6, 4 februarie 1971, în traducere de Adam Puslojic şi N.S., în gnipaj cu versuri (v. Petar Gudeli, Scurtă e vara aceasta).
(p. 1047) IBRAHIM HAGIC
STELE, OAMENI (Stăm laolaltă şi taciturn)
A apărut, întâia oară, în „România literară", IV, 6, 4 februarie 1971, p. 23, în gnipaj cu versuri (v. Petar Gudeli, Scurtă e vara aceasta), în traducerea lui Adam Puslojic şi N.S.
1226
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1227
(p. 1048) MIHAll, 1SAKOVSK1
25 OCTOMBRIE 1917
(Din nou, păscrându-i amintirea viu)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", V, 45 (244), 6 noiembrie 1958, p. 7, pe o pagină cu ritlu generic: Ce e nou în literatura sovietică.
(p. 1050) M11.AN KOMNENIC
MISERERE (Orele ultime, ore dc fericire întoarse spre începuturi)
A apărut, întâia oară, în „România literară", IV, 6, 4 februarie 1971, p. 23, în traducerea lui Adam Puslojic şi N.S., în grupaj cu versuri (v. Petar Gudeli, Scurtă e vara aceasta).
(p. 1051) IVAN V. I.AI.IC
PĂZITORUL DIN COLHIDA (Nevăzut e păzitorul din Colhida)
A apărut, întâia oară, în „România literară", VI, 48,29 noiembrie 1973, p. 27, în traducerea lui Adam Puslojic şi N.S.
(p. 1052) GHEORGH1 I.EONIDZE
PATRIA (Sunt de mii de dorinţe deodată)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", V, 52 (250), 25 decembrie 1958, p. 8, împreună cu poezia Mi-aduc aminte.
(p. 1053) MI-ADUC AMINTE
(Mi-aduc din nou aminte de-o floare dantelată)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", V, 52 (250), 25 decembrie 1958, p.8, după poezia Patria. Numele traducătorului este scris: Ni leita Stănescu.
(p. 1054) MAO TZE-DUN
TURNUL COCORULUI GALBEN
(Earg, larg, de-a lungul ţârii, curge Marele Fluviu)
A apărur, întâia oară, în „Steaua", IX, 7, iulie 1958, p. 38, împreună cu Peitaibo, cu menţiunea: în româneşte de Nichita Stănescu.
Nota dc subsol, la asteriscul pus în dreptul ridului: „Acest turn se găseşte pe Dealul Şarpelui în LIcian, dominând langrzeşi Hankou-ul. Numele i se trage dc la un sfânt care, se zice, că a trectir pe-aici, pe un cocor galben. Fluviul cel mare este langtze, iar linia este calea ferată Beijing-Hănkou".
(p. 1055) PIETAIHO
(O furtuna cu ploaie coboară...)
A apărut, întâia oară, în „Steaua", IX, 7, iulie 1958, p. 38, împreună cu fumul cocorului galben.
(p. 1056) I.EONID MARTÎNOV
UMBRELE (Umbrele)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", IV, 21 (167), 23 mai 1957, p. 3, într-o casetă cu traduceri de Adrian Maiuu (din A.S. Puşkin) şi Al. Andriţoiu (din 1. Utkin).
Revista a îbsr drapară în negru, semn de doliu prilejuit de moartea lui George Bacovia (22 mai 1957).
(p. 1057} NOAP'FE
(Sfârşind număratul izbânzilor grele)
Aapămt, întâia oară, în„Gazeta literară", IV,4l (187), lOoctom-brie 1957, p. 3, într-o casetă cu traducerea lui Grigore Hagiu din Ilia Selvianski.
1228
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1229
(p. 1058) REVOLUŢIA
(Revoluţia)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", IV, 45 (191), 7 noiembrie 1957, p. 4, într-o casetă cu ridul generic: Vă prezentăm poeţi sovietici şî o referinţă succintă a poetului semnată N.S. şi textul a două poezii cu menţiunea: în româneşte de Nichita Stănescu, cealaltă fiind Puiul de hulub (Deodată ovalul spart de ou, întâiul).
„Leonid' Martînov. Autor al volumelor■ Lakomoire, tipărit în anul 1946şi al'culegerii intitulată simplu Versuri - 1956, I.eonid Martînov - mai ales după apariţia ultimului său volum - a devenit unul dintre cei maî citiţi şi apreciaţi dintre poeţii sovietici, beneficiind de o mare bogăţie de idei şi de o expresie artistică nouă.
N.S."
în revista „flacăra", 31 (120), 2 noiembrie 1957, p. 11, aceeaşi poezie a lui Leonid Martînov este publicată în traducerea lui Aurel Covaci. Prunelor patru versuri clin traducerea lui N.S. îi corespund şase în cea semnată de Aurel Covaci:
Revoluţie! întâi ai mocnit, iar apoi
porni viforniţi să se dezlănţuie.
Steagul roşu
pe culmi l-ai suit
a victoriei în vânturi să dăinuie [...].
De menţionat fapru! că înrre cei doi aspiranţi la literele române nu exista, în 1957, vreo legătură de prietenie, aşa cum s-a cimentat ulterior.
(p. 1060) PUIUL DE HULUB
(Deodată ovalul spart de ou, întâiul)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", IV, 45 (191), 7 noiembrie 1957, p. 4 (v. Revoluţia).
(p. 1063) LOUISEM1CHEL
CÂNTEC DE CAPTIV
(Această ţară n-a iernat nicicând)
A apămt, întâia oară, în „Gazeta literară", VI, 15 (265), 9 aprilie 1959, p. 8, sub genericul 88 ani de la Comuna din Paris. Sub numele autoarei este trecută perioada ei de existentă (1830-1905). Traducerea a fost făcută împreună cu Modesr Morariu.
(p. 1063) VOM REVENI.
ÎNCHISOAREA DE LA VERSAILI.ES 1871 (Vom reveni mulţime fără număr)
A apărut, întâia oară, în „Steaua", X, 5, mai 1959, p. 48. Traducerea a fost făcută împreună cu Modesr Morariu.
(p. 1065) MILAN MILIŞICI
CREZÂND ÎN OBIECTE (Crezând în obiecte-mi cred mie însumi)
A apărut, întâia oară, în „România literară", IV, 6, 4 februarie 1971, p. 23, în traducerea luî Adam Puslojic şi N.S., în grupaj cu versuri (Petar Gudeij, Scurta e vara aceasta).
(p. 1067)     TEREZA-MARIA MORIGLIONI SINGURĂTATE
(Oh, bătrâne, nesfârşita şi neiertata mea singurătate)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIV, 12, 20 martie 1971, p. 7, împreună cu Durere, în grupaj cu versuri, în traducerea lui Ştefan Mengoni şi N.S.
1230
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1231
(p. 1068) DURERE
(Am deschis fereastra deasupra dimineţii...)
A apărur, întâia oara, în „Luceafărul", XIV, 12, 20 martie 1971, p. 7, împreună cu Singurătate.
(p. 1069)    A MAI TRECUT O NOAPTE (A mai trecut o noapte)
Aapămt, întâia oară, io „România literară", IV, 26, 24 iunie 1971, p. 22, în grupaj cu versuri, în traducerea lui Ştefan Mengoni si N.S.
(p. 1070) NÂZIM HIKMET
AUTOBIOGRAFIE
(M-am născut în 902)
A apărut, întâia oară, în „Secolul 20", III, 8, august 1963, p. 52-54, în româneşte de Nichita Stănescu.
(p, 1074) FAC YU TANG
CÂNTECUL DEALULUI (Iată)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literara", VIII, 40 (394), 28 septembrie 1961, p, 8, în grupaj cu versuri titrat 12 ani de la proclamarea Republicii Populare Chineze, cu traduceri din Pac Yu Tang (o altă tălmăcire este de Cezar Baltag) şi Hang Cheng (trad. Taşcu Gheorghiu).
(p. 1075) EDG AR ALEAN POE
LA ELENA (Elena, chipul tău îmi pare)
A apărut, întâia oară, in „Steaua", X, 2, februarie 1959, p, 56, în grupaj cu poezia EleioraAo. Traducerea a fost făcută împreună cu Matei Călinescu.
(p. 1076) ANNABEL LEE
(De ani lungi, ani prelungi, într-o ţară)
A apărur, întâia oară, în „Gazeta literară", VI, 6 (256), 5 februarie 1959, p, 8, într-o casetă cu titlul generic:/ 5(9 ani de Li ruişterea lui Edgar Allan Poe, sub care se află o notă bibliografică nesemnată. Traducerea a fost făcută împreună cu Matei Călinescu.
(p. 1078) JAN POKROWSKI
MERSUL ISTORIEI (Ai coborât pe peron la Zakopane)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", VIII, 30 (384). 20 iulie 1961, p. 6, într-un grupaj cu versuri semnate de Tadeusz Rosewicz (trad. Gr. Hagiu) şi Zona Jaroszewicz (trad. Ionel Marinescu), intr-o pagină titrată A 17-a aniversare a eliberării Poloniei.
(p. 1080) VASKO POPA
SCULPTURA (Pace rumenă a împlinirii)
Aapămt, întâia oară, în „Secolul 20", III, 1, ianuarie 1963, p. 79-8, împreuna cu De-a v-aţi asatnselea şî De-a piratul trandafirilor.
(p. 1081) NEMULŢUMITUL
(îi creşte pământul)
A apărut, întâia oară, în „Astra", III, 6, iunie 1968, p. 20, în grupaj cu Bravura Căruţasidui, Ramura poeziei. Ecourile hnpietrite - de acelaşi poec.
(p. 1082)      BRAVURA CĂRUŢAŞULUI
(în sfârşit, pe propria ta roată stai)
A apărut, întâia oară, în ,Astra", III, 6, iunie 1968, p. 20, în grupaj cu versuri de acelaşi poet (v. Nemulţumitul).
1232
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1233
(p. 1083) RAMURA POEZIEI
(Ramură răsărită din acoperişul nopţii)
A apărut, întâia oară, îti „Asrra", III, 6, iunie 1968, p. 20, în grupaj cu versuri de acelaşi poet (v. Nemulţumim!}.
(p. 1084)       ECOURILE ÎMPIETRITE
(Au fost odată ecouri)
A apămt, întâia oară, în „Astra", III, 6, iunie 1968, p. 20, în grupaj eu versuri de acelaşi poet (v. Nemulţumitul).
(p. 1085) ADAM PUSLOJIC
ŞI NOUL NUME AL ORAŞULUI HISTRIA (Zeii au scris oraşul printre oraşele moarte)
A apărut, întâia oară, în „Steaua", XXVII, 8, august 1976, p. 29, în gnipaj cu versuri de acelaşi poet împreună cu: Cybela, Drumpsre Tomis, La Pont, cu menţiunea: In româneşte de Nichita Stănescu.
(p. 1087) CYBELA
(Cybela, maică frigiană)
A apărut, întâia oară in „Steaua", XXVII, 8, august 1976, p. 29, în gnipaj diversuri de acelaşi poet (v. Şi noul nume al oraşului Histria). în volum: Apă de băut, 1986, p. 57.
(p. 1088} DRUM SPRE TOMIS
{îmi mângâiam iubita precum o peşteră)
A apărut, întâia oară, în „Steaua", XXVII, 8, august 1976, p. 29, în grupaj cu versuri de acelaşi poet (v. Si noul nume al oraşului Histria). în volum: Apă de băut, 1986, p. 60.
(p. 1089) LA PONT
(Valurile sunt urmaşii leilor)
A apărut, întâia oară, în „Steaua", XXVII, 8, august 1976, p. 29, în gnipaj cu versuri de acelaşi poet (v. Si noul nume al oraşidui Histria). îu volum: Apă de băut, 1986, p. 59.
(p. 1090) ASTA-I TOT
(Ies din deşertul Gobi)
A apărut, întâia oară, în „Luceafărul", XIII, 14, 4 aprilie 1970, p. 7, în grupaj cu versuri titrat generic Prietenii noştri poeţi, poezii care au intrat în suma ml volumului Pasărea dezaripată (1972), cu excepţia prezentei.
(p. 1091)        ROBERT ROJDESTVENSKI ÎN EIECARE SEARA
(în fiecare seară scânteind)
A apărut, întâia oară, îu „Gazeta literară", VIII, 27 (381), 29 iunie 1961, p. 5, într-un grupaj cu versuri de Maxim Rîlski (trad. llie Constantin), E. Vinokurov (trad. Vera Lungii).
(p. 1093) GIORGIOS SEPERIS
ULTIMA ZI (Ziua era înnourată, Toţi şovăiau)
A apărut, întâia oară, în „Secolul 20", III, 12, decembrie 1963, p. 9—10, în româneşte de Nichita Stănescu.
1234
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1235
(p. 1095) AI.EXE1 SURKOV
ÎN VIATA NOASTRĂ TOTU-I NOU ŞI TÂNĂR
(Socoate.viaţa râu nu ne-am trăit-o)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta literară", VI, 5 (255), 29 ianuarie 1959, p. 3, într-o pagină titrată generic: Poeţii sovietici cântă Partidul. Sub numele lui A.S. e făcută menţiunea: poet rus.
(p. 1097) SZILÂGYI DOMOKOS
CÂND PATRIA VORBEŞTE (Privelişte, lac, fabrici, arbore - bagi de seamă?)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta lirerară", XIII, 33, 18 august 1966, p. 5, cu menţiunea: în româneşte de N. Stănescu.
(p. 1099} A. TU DAI.
VEGHEA (O, şi e ceară)
Aapămt, întâia oară, în „Gazeta literară", IV, 17 (163), 25 aprilie 1957, p. 6, cu menţiunea: In româneşte de Nichita Stănescu. Revista a închinat numărul Iui V.I. Lemn.
{p- 1101) A. TVARDOVSK1
DESPRE NOUL CUVÂNT (S-a împlinit dcodată-n lume)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta lirerară", VI, 38 (288), 17 septembrie 1959, p- 8, într-un grupaj pe o pagină dedicată Spur.iiik.-uUu, cu traduceri din Konsrantin Simonov (de George Candianu) şi Alexei Surkov (de Cezar Baltag).
(p. 1102) EVGHENI V1NOKUROV
ÎNCERCAM SĂ PRIND UN SENTIMENT
(încercam sâ prind un sentiment)
A apărut, întâia oară, în „Secolul 20", 7, iulie 1 962, p. 168, împreună cu Poetu-a fost şi prinţ şi cerşetor de acelaşi poet, cu menţiunea: în româneşte de Nichita Stănescu.
(p. 1103)      POETU'A FOST SI PRINŢ
Şl CERŞETOR (Poetu'a fost si prinţ şi cerşetor)
A apărur, întâia oară, în „Secolul 20", 7, iulie 1962, p. 168-169, împreuna cu încercam să prind un sentiment - de acelaşi poet.
(p. 1104) ANDREI VOZNESENSKI
ANOTIMP (Bar aripi de raţă sălbatecă)
A apărut, întâia oara, în „Gazeta literară", VIII, 28 (382), 6 iulie 1961, p. 8, într-un grupaj cu versuri pe o pagină titrată Din lirica so-vietică, autori fiind: Mărgărita Alighcr (trad. de Veronica Porumbacu, Aurora Cornu); V'icktor Bokov (trad. Demonstene Botez, Ben Corlaciu), Maxim Tank (rrad. de Victor Tulbure, Cezar Baltag), Aleksandr laşm (trad. George Demetru Pan, Victor Tulbure), Vktdimir Solonhin (trad. Taşcu Gheorghiu). Poeţii traduşi au făcut parte dintt-o delegaţie, participând la Consfătuiri despre poezie, in Bucureşti. Au luat cuvântul printre poeţii români şi cei sovietici: Victot Bokov, Maxim Tank, Mărgărita Aligher, Aleksandr Demetiev (cond. delegaţiei) care, împreună cu Mihai Beniuc, au tras concluziile [G.L. VIII, 29 (383), 13 iulie 1961, p. 4-5, 6].
1236
NOTE. VARIANTE. COMENTARII
1237
(p. U06) ŞTEFAN 7.ARI
OAMENII VIITORULUI
(O, voi cei din veacul viitor)
A apărut, întâia oară, în „Gazeta lirerară", VT, 36 (286), 3 septembrie 1959, p. 8, într-un grupaj titrat Lirică slovacă, cu o poezie de Milan Rufus (traducerea lui Ben Corlaciu), CtiborSrituicky (tTad. de Tudor Rotam), Jan Kostra (de Şt. Cazimir), care beneficiază de prezentări, însă nesemnate.
Ştefan Zary (n. 12dec. 1918) are volume editate în limba slovacă: Drumul (1952), Cât parfum (1954), Vizita (1955), După mine alţii (1957).
INDICE DE NUME
A
Abaluţa, Constantin: 374-376,1147 Ada-Kaleh: 338 Adam: 293, 1135 Adam, loan: 1171 Africa: 723
AhiIc (Achite, Ahil Peleianul): 51, 159, 160, 543, 582, 833, 835, 856,1086
Akînoos: 1135
Albalulia: 671
Albala, Radu: 36
Albiori v. Anglia
.Aldrin, Edwin: 157, 158, 160, 161,
163-165, 1122,1123 Alecsandrescu, Dan: 494 Aleesandri, Vasile: 62, 65, 317-319,
508 Alep: 1070
Alexandria, oras în Egipt: 5 13
Alexandru, loan: 1145
Alevmdni Macedon; 149, 190,270,
418.461,672,673, 675,783 Aligber, Mărgărita: 1235 Almajan. Slavko: 1210 Al pi: 1093
Aliamira: 135, 184, 591
Akii Gheorghe, Adrian; U/2
America v. S.U.A.
America de Sud: 723
Amsterdam: 854
Amu nd sen, Roald: 375
Andersen, Hans Christian: 109, 1117,1118
Andreescu, D.: 1123
Andric, Radomir: 1021, 1221, 1225
Andriţoiu, Alexandru: 519, 799, 803, 1227
Andromeda: 184
Anglia: 821, 825
Anica; 30
Apis: 1001
Apollo: 308, 362
Apuleius, Eurius: 270
Aragon: 267
Arete v. Nausicaa
Argeş, râu: 517
Argeşului, mănăstirea 10
Arghezi, Tudor: 61, 98, 131. 132, 134, 308, 316, 361, 383, 463, 485, 519-521, 610, 622, 623, 640, 748, 769, 823, 858, 1211
Aristocel: 680
Armenia Sovietică: 1224
1238
1239
Armstrong, l.ouis: 787 Armstrong, Neil si doamna: 157-
161, 163-165, 1122, 1123 Arscnescu, Nelly: 811 Arvinte: 654 Asarak: 1224
Atena (Athena): 280, 1135 Auden, Wystan, Elugb: 765, 799, 825-827
Austeriitz (azi Slavkov u Brna): 854 Avkoina: 771
B
Baba, Cornelin: 519 Baboia, Emilia: IUI Babilon: 519
Bacalu, Andrei: 157, 158, 1122
Bach, Alina Magdalena: 346
Bach, Johann Sebasrian: 346, 500,
103E 1223 Bacouski (Baconsky), Anatol E.: 582,
799
Bacovia, Gcorgc: 63, 92-95. 251, 252, 316, 322-325, 392, 463, 520, 521. 610, 622, 628, 633, 640, 645, 733. 744, 748-751, 756,760, 799,1116,1139.1211. 1227
Bagreana, Elisaveta: 1024, 1221
Balcani: 28, 32, 138
Baltag, Cezar: 475, 642, 799, 816,
817, 1230, 1234, 1235 Baltica, Marea-: 1029 Balzac, Honore de -: 586, 630 Bandac, Mihai: 519 Barbu, Eugen: 490-492, 518, 734-
736,799,825. 1159 Barbu, Ion; 32, 40, 61, 99, 131.
308, 392, 622. 623, 640, 737.
738, 748. 751-753, 786, 799,
1149.1211 Barnard, Chrisrian: 303
Baudelaire, Charles; 43, 285, 383,
633,636,685, 778 Bauer: 19 Bavaria: 533 Bădin: 583
Băicsu, Ion: 359, 360, 1145
Băile Herculanc: 596
Bălceseu, Nicolae: 41, 58, 59, 71,
624, 1114 Bărăgan: 517. 546 Bârcăncsrt: 614 Bârlad, oraş: 365 Becher, Johannes R: 1026, 1222 Beethoven, I.udwig van -: 176, 212,
399,433.488, 828 Beijing: 1227
Belgrad (Beograd): 820, 953, 1115,
1148, 1209-1212 Bclln: 1161
Bencsik Jănos: 1117, 1166 Beniuc, Mihai: 338, 408,519, 1235 Beranger, Picrre Jean de 64 Berlin: 75, 805 Berlinul dc Est: 1073 Bernea, Horia: 396, 397 Biberger, Ericb I.udwig: 1027, 1222 Birchic. Svcia: 957 Birc-Bela: 1172
Blaga, Lucian: 316, 392, 463, 494, 622, 623, 640, 661, 738, 748, 765,788, 1211
Blaîberg: 304
Blaier, Andrei: 646, 647
Bogdan III: 14
Bog7.a, Geo: 31, 99, 330, 339, 485, 486, 519. 726, 736, 799, 806, 807,814,1158
Bokov, Victon 1235
Bolintineanu, Dimitrie: 60, 62, 63, 65-68, 1112,1114
Bolyai Janos: 739
Borniati. h'rank: 158, 1123 Bosc|ort, AJain: 1148 Bura, Adrian: 1165 Bote?. Di-mostene: 518, 1235 Boiis: 802 Brad, Ion; 519 Brahm.s, Johannes: 752 Braşov, oraş: 365
Brâncuşi. Constantin: 403. 5(Ki, 556,
S'»6, 80^. S4S. I 16C, lliiS Breli.m, NLolae: 594. 595, 622,714 Breton. Andre: 745-747 Rrovka, l'enu^: 1029, 1222 Bruuis, Marcus lunius: 71 Bru\L-lles; 5'W Buhastis. faraon: 25S, 5'U Bucşa, fetru: 494. 1160 Bucureşti: 32, 33, 40, 67, 143, 144, 150, 165, 166, 337, 507, 517, 540  574. 620, 658, 6v\ 669, 671. 7-i6. 751. 759. 772, 79$, 826. IUI, 1114. 1118, 1121, 1123, 1127. U28, 1140, 1141, I 145. 1147, 1148, 1150-1 152, 1156, 1161, 1164, 116R, 1170-1172, 1208, 1210, 1211, 1235 Biut.îi-; VU-.imi, Ion: 43. 642 Buddha; 322 Bulgaria: 682, 1148, 1221 Bimsen, Miert Wilhelriv 2<M Buz.lu, râu: ,S59 Buy .ui, oraş: 31
Byron, Gonrge Cordon, lord -: 115, 722, .SUS, 1172
C
Cacs.u îCtvr.r) Caius hilius: 40. 41,
71, 527,678, 858. Ho? Cairi: I 157 Calafat: d82
Cak-a Victoriei: 134, 573
Caligula (Caius Iujins Germanicus): 447
Calipso (Kalypso); 660 Cillati.s: 538 Catmis. Albcrr: 274 Canare, arhipelag: 396 Cafidianii, George: 1234 Cantrmir, Diniitrie: 41, 1111 Capek. Karel: 164 Capete. Tniman: 346 Capri: 1037, 1224 Capulet, familie: 457 Caracal: 1171
Cavagi.ilc, Ion Luai: II, 12, 31, 82, >37. 359. 434, 459, 460, 462, 121, 769. 1115, 1151, 1154
Caiagialc, Maieiu: 32, 82, 134
Caramiiri!. Ion; 400, 1150
Carol I: 5,38
Canli. 1053
Carpaţi: ^K. 519, 564, 565, 568, 597, 647, 808, fi59. 1142
Cartojan, Nicolae: 20
Cassian, Nina: 1139
Casin.i, F:ii_!cl: 734
Camaz: 1 103
Cuimir. Ştefan: 1236
Călme-cu, George: 31, 143, 326, 36«, 461, 659, 748, 1139, 1145
Călinescu, Matei: 84, 1230, 1231
Călugării, Elena: 1210
Cali/gâiti. Ion: I 165
Câmpulung (Muscel): 145-147, 517. 1121
Cârciog, Mihail; 1 ! 18 Cârtieci, Radu: 1 138 Cc-gar: ''55
Cehov, Anton l\i\ki\ici: 607, 608 (Vrvantts Siiavedra. Miguel de -;
521, 586, 765 Cetea, Doina; 1 160
1240
INDICEI")li NUMK
INDICE DE NUME
1241
Chafee, Roger: 1123 Crvaplin, Charler. Spencer ţCharloc): 1071
Qiarloc v. Chaplin, Charles Spencer Chineză, Republica Populară 669, 1230
Chiriţă Constanrin: 363-366, 519, 069, 712, 759, 760, 764, 1146 Chirovki, George Radu: 642, 1156 Cbirv.isiu, Cipn.in: 1 171 Chisilkă, Misail: 11 Chopin, [:rydcr\k I.Frederk): 1211 Cicero, Marcus lullius: 582 Cinwantao: 1055 Circe: 660
Cindic. Predrag: 1031. 1223, 1225 Cîrlova. Vasile: 46, 49-52, 818, 85'), 1113
Clav, Cassius (Mohammad Alij: 663.
831,849 Clinta. Fclicia; 1208 Cluj-Napoca (Cluj): 494. 1115, 1160 Coandii, Henri: 217 Cocon, Ion: 1 160 Colhida: 1051. 1226 Collins. Micfiacl, 160, 161, 163.
164,1122 Collodi Hxireti'/.ini), Carlo: 855 Col tea, spitalul -: 221 Colunib      (Colon}, Crisrofor
(Crisiobal): 1095 Condeescu, Alexandru: 1156 Constantin, ilie: 1233 Constant in eseu. Cornel Radu: 1161 Consta nnnescu, Martin: 813, 837 Constanţa (Tomis), oras: 338, 746,
1088,1232 Conta, Vasile: ~69 Copernic, NicolausCupernicus: 167,
243-245. U23 Coresî: 62
CorWiu, Bcn: 1235. 1236
Cornii, Aurora: 1235
Cosaşii, Radu; 367. 368
Cosrm, Miron: 14
Coşbuc, George: 324, 325, 1116,
113lJ Cotnari: 854
Covaci, Ann.4: 382. 385, 7f>9. 1148, 1228
Covaci- Stela: 1156
Cowlgi, Chirii: 1032, 1223
Os iova, orii!.; 11/1
Creangă, Ion: 131. 459. 628, 781
Cristescti, Măria Eniza: 823
Crisan, ConiT.mtin: [ 171
Curtea de Argeş: 517, 603
Cu/a, Alexandru loan: 56-59, 65,
1114 Cu/a, Elena: ^7 Cybcla; 1087, 1232
D
Damirescu, Grigore; 1118 Da..ie. Airghi<fri:610. 765. 7« I Darius l: 675 Debreţin: 790 Deccbăl: 589 DaKviLis. Karl: U4S Delphi: 830
Dementiev, Aleksandr: 1235 Dometrescu-Riuău, Dumitru: 520, 1165
Demcuu l'ari, George: 1235 Desliu, Dan: 518 Permir 545
Dtacoiicscu, Gheorghe: 1123 Diamant,! ei>dor: 614 Dima, Alexandru: 1127 Dimimu, Danid; 597, 1171 Dinesai, Mircea: 1160 Dioiwsos: 308. 362 Diuiic.MifosN.; 1121
Dornokos Szilâgyi: 1097, 1234
Donoiu, Ion; 402, 403, 1150
Dolgopol v. Câmpulung (Muscel)
Domneşti: 403
Donului, Cotul-: 588
Doscokvski, hodof Miliailovki:4.S8, 613,753,765
Dragoinir, Mihu: 518
Drăgănoiu, ion: 34S, 349. 594, 595
Drencovn: 854
Drimba, Vladimir: 41
Drobct.i-Turnu Severin, oras: 645
Dumbraveaiiu, Angliei: 419, 798, 1151,1211
Duiiiîtrcscii, Daniela: 1171
Dumitrescu, Aurelian Titu (Titus): 644, 645, 057. 679. 684. 690, 701. 721, 726, 727, 729, 731. 756, 760, 807, «11, 812, 816, 822, 824,826-828, 830-843,845-852. 855, 859, 860. U7IM173, 1175. 1180, 1185. 1191, 1198, 1201
Dumitrescu, Mircia: 802 Duminescu, Snrin: 398. 399, 618,
619.6^4,802. 1149, U50 Dumitresai-Ruşiilenga, /.oc: 767 Dunărea: 342. 396, 566, 682. 761,
I 121
DyJjn, Thom.is: 610 E
l.ckermann, îohann K-ter: 1172 Egipt: 258. 541
En.ensrd^Alberr: 1035, 1223, 1224 Einsreiti, Alk-n: 325, 1163 El nil a v. Greuia Elhins; 1053 El.lorado: 1230 Elena din Troia: IO*1 Eliot, Thomns Srearnes: 61, 382, 381-386, 765, 1 148
Eluria:826
EniinesaM.Eminovici), Mihai: In. 19, 29.30,34,62.65,66,08-78,84, 85, 98. I.ÎU, 132-134, 106, 192, 228, 315, 317, 320-322, 337. 4ul, 44T, 456-459, 486, 511, 591.593,622,623,626,630-633, 636. 647. 660, 671. 683. 717, 745, 748, 749, 753, 759. 762, 7i\i, 765. 769, 806. 825, 858. 1113-Ui:7, U19. U20, 1138. 1139, 1152-1154, 1157, 1158, 1166
Emin Ghevork (Kardec Muradian):
1037,1224 Eminovici, Har icra: 457 F.rtiMS (Acns.iS/; 856 Engcls, r'nVtlrich: 548 Enkidu (Engbidn. Encbidu): 79-81,
215, 415. 417, 561, 634, 1 127 Epkiir: 83 Ercvan: 1039. 1224 Esenin, Serghei Alcksandrovki: 638,
Eudid (Euklcidesl: 255.377 l:u Ieri spicui, DII: 30, 83 Europa: 281, 402. 507, 760, 819 Ev,!: 293. 1135 Everesr: 23, H48
Evtusenko, Evgheni (lenia) Aleksatulrovici: 799, 816, 817, 1040, 1225
F
Eaulkncr, WiJJiaiif I lanison; 273 făgăraşului, Tara -: 164 Fântâna Ceibului: 15. 16 remios: 43, 601,670, 671, 773 Fidias (Pl.eidias'l: 332 Filip, Traian Alexandru: 1210 Filoctet: 486 PmlaiKl.i: 1 50
1242
INDICE DE NUME
INDICE DF NUME
1243
Fischer. 1.: 36 FSaubeu, Gustave: 344 Flora, loan: 1211 Flora, Radu: 1210 France, Anatoie: 530 Franţa: 507, 527, 802, 804, 818, 1148
Franz, Joscph I: 536 Frătilă, Augustin: 695 Freud, Sigmund: 757 Frigia: 355
Fugăriţi, Florea: 642, 735 Fu liderii, spiral: 860 î'Lindoianu, Benjamin: 1165
G
Gabin, [caii: 800 Gahricl, înger: 1012 Gagarin, luri Alckscevicî: 1123 Calaction, Gala: 388, 389 Galaţi, oras: 566, 1120 Galba: 672
Gali!ei, (Galilcu), Galileo: 89 Calvanî, I.uigi: 430 Gardner, Allen: 37 Gara dc Nord: 166 Gardner, Bearrice: 37 Gaudf y Cornet, Antoni: 748, 765 Gavrilov, Aurel: 879, 1209, 1212 Ceiger, Hans; 797 Georgescu, Paul: 518, 649, 734, 736, 799
Germania, Republica Federală -; 535, 669,745,748.849, 1224
Gheorghe (nea Gică), unchi: 580, 6M
Gheorghe din Moldova: 840 Gheorghe, Ion: 519,655, 1 145, 1171 Gheorghiu.Tascu: 1230. 1235 Ghermanschi, Anatol: 11 14 Giulgamcs: 79, 80, 215. 415, 417. 561,634
Glodcanu, Gheorghe: 148
Gobi, desen; 1090, 1233
Goethe, johann Wolfgang von ■•:
27,48, 141,490,492.493,765.
812,1158, 1172 Goerz: 492 Goga, Octavian; 64 Gogol. Nikolai Vasilicvici: 274, 854 Golgoia: 425. 786 Gongoia y Argote, l.uis de -: 765 Gordian (Gordion, Gordlus): 190 Goya, Francisco Jose dc - y I.ucientes:
327
Crămestu, Haralambic; 1210
Grebcnac (Grehent): 1148
Grecea da Roma: 42
Grecia lElada): 1092
Greene, Graham: 628
Grigorcscu. Nicolae: 546
Grissoni, Virgil: 1 123
Gudelj, IVrar: 1044, 1221, 1223,
1225.1226, 1229 Gulivec: 155 Guiucii, Coiful -; 723 Gurcnbcrg, Johann: 667. 669
H
Flagie, Ibrahim: 1047. 1225 Hagiu, Grigore: 228, 279. 281, 519,
642,646,748, 1227, 1231 Haimanale v. LE. Caragiale Hammcrt, Dashiell: 628 Hammurabi (Hammurapi): 347 Hang Chung: 1230 Hankou: 1227 Havana: 1071 Haulică, Dan: 1 150 Hâriău, oraş: 15 Hector: 856
Hegel, Georg Wîlhelm Friedrich: 656
Heisenbetg, Werner Karl: 779
Heliade Rădulescu, Ion (lliade'l; 39-
45,65, 68, 818, 819- M 13 Hemingway. Erne.st (Miller); 373,
840.854 Heraelit din Efes: 757 Hereulaneum: 1088 Herder, Johann Gortfried\on -:669 Hikmer, Nâzim: 1070 Himalaya: 762, 814 H i n den burg, Puu I von Bcnccken-
dorff tind von -: 805 Hipocrarc: 189, 190,422, 1125 Hiroshima: 828 Histria: 1232 Hider,Adoll';805 Honjă, Adrian: 1165 Hokusai; 103,394,395 Homer: 26, 83, 212. 266, 398,418,
433, 530, 601, 670, 678, 750,
753, 768, 777, 826, 828, 833.
834, 847. 848, S53, 856, 1 135,
1201
Horbiger: 551, 552 Horea, Ion; 351-353, 1 143 Horus: 998, 1001 Houstoii: 157-160, 1123 Hunedoara, oras: 772
I
lăncii, Avram: 42, 43, 68, 71, 494,
495, 1 159 lancu, loan 1.: 1118 lanus Bilions: 202, 1190 lason: 1092
Iaşi, oras: 321, 660, 1145 lasin, Aleksandr: 1 235 lehova; 1163 leiibon; 532, 1 167 lertksalem: 401. 519 lgnjatovic, Srba: 1089 lisus Hristos; 164, 188, 401, 519. 662, 783. 787. 1044
1,1.. Caragiale (Haimanale!, comună: 520
Imhotep: 998. 1000 India: 657
loan, Slântul apostol -: 783 loneseu: 359
lorga, Nicolae: 806, 1121
lovis: 1085
I ii mic, NVgoita: I 160
Isakovski, Mihail: 1048, 1226
Isauos, Magcla: 344
lsis: 998
Ispireseu, Petre: 507
Istrati, Panait: 513
Italia; 807, 1 148
Ithaca: 530, 1135
luda Macabeul: 619
Iugoslavia: 816. 820, 821, 1209
Ivanciu, Mircea; 762, 763
Ivasiuc, Alexandru: 508. 509, 858
Ivănescu, Cezar: 356, 357, 5 19, 1144,
1145,1156,1157, 1171 Ivănescu, Mircea: 642 Izvoarele, pârâu: 591
î
Intorsura Buzăului, oras: 145, 620, 647
J
lakobson, Nils: 575 Jâtiosbăzy, Gyrirgy: \ U3 Jaroszewicz, Zolia; 1231 Jebeleanu, Eugen (Jebi): 355, 519,
799, 1144 Jupiter, zeu: 280
K
Kafka, Fratw.: 274 Kalenici: 951
Kant, Immanuel: 761, 769 Kara Kum: 1090
1244
INDICE DE NUME
INDICE DE NUME
1245
Kavafis, Konsrandinos: 735, 736 Ka/.an, Vasile: 394, 1149 Kclcmcn Milko: 1148 Kcrnhaeh. Victor: 81(1. 811 Keystone, studiouri: 161 KJieops (Khufii): 553 Kobisnira: 1211 Koniatov, V'Iadimir: 1123 Komnenic, Milan: 1050, 1225, 1226 Kostra, [an: 1236 Kubisra, I.udek: 1148
I.
Labis, Nicolae: 316, 474, 475. 477, 519, 521, 522, 671, 683, 794, 799,822. 1156, îl57, 1159
l.alie. lvan V'.: 1051, 1226
1 .amarrine, Alphonse-Marie-1 ouisde -: 818
î.ao-Tzt*: 633, 765
Ea place, I'ierre Slmon, marchiz dc -: 769
I.ascăr: 588
I ,ăiut, Occavian: 495
I.c Cane, lohn: 628
1 .ce, Annabel: 1076, 1077, 1231
I.enard, Andrei: 1114
l-ertin, Vbdimir Ilici: 1029. 1030, 1039, 1071. 1101, 1222, 1224, 1234
1 xxmardo da Vinci: 311
l.enmdze, Gbeorghi: 1052, 1226
1 c-oidcni: 845
Ees Benux: 503, 1162
Loara: 801
Eohaccvski, Nikolai Ivanovici: 789 1 ondra: 75, S26, 1142 LovincStii, Eugen: 61, 622 I.uchian, Ştefan: 540 Lungit, Vera: 1233
M
Maiovcscu, George: 1 114 Maiakovskî, Vladimir Vladimirovici: 610
Maiorescu, Titu: 68, 321. 322. 631,
671. U39 Mnjienyi Erik: 11 13 Mall.-.imo, Srephane: 62. 325, 389 Malnuo., Andre: 93, 384, 779, 802 Malvine. insulele 586 Manasia: 950 M.iniu, Adrian: 1227 Mano, Thom.u: 638 M.umleau. Nicolac: 368, 1171 iVlaiujc (Pan ma miel Mârzaian), hanul
lui -: 338 Mao ZcJong (Mao T/.edin?): 1054.
1227 Maramureş: 392 Mar,ubon:818,831 Maic   Aureliu   (Marcus Aurclîus
Anionius): 150-153, 1119, 1122 Marai, M:irim-.i: 1128 Marea Neagră (Pont, l'ontul Euxinî:
1232
Marele Fluviu \. Yangtze
Măria I Suiart: 635, 858
Mana t'ereza; 822
Matincscu, Ionel: 1231
Marte, planetă: 1106
Martînov. I.conid: 1056, 1227, 1228
Marx. Karl: 281,614
Matei Rasarab: 456
M;o.imovici, Desanka: 799, 819-822
May, Karl: 580
Măduva, peşteră: 684
Mănăstirea dintr-un l.emn: 30
Mărăsesri. oras: 326, 588, 854, 860
Mediesu Aurit: 490, 793
Medwis, Thonias: 1172
Melinescu, Gabriela: 620, 621, 692,
751, u57, 1167 Mendeleev, Dmitri Ivanovici: 335 Mengoni, Ştefan: 1229, 1230 Michel, Dxiise: 1061, 1229 Michelangelo   (Michelangelo di
I.odovico Buonarroti Simoni):
153-155, 764, 808 Micfiels, Wilma: 1 1 18 Miele. Veronica: 338,457 Micu, Dumitru: 734 Micu. Mircea: 494,495,1160, 1161 Mihadas, Theixlor: 1 160 Mihai VjV.i/uI (PăuaşLu): 671, 788 Mihalaş, Maree!: 370, 372, 373. 1147 Milarepa; 807
Milisîc, Milan: 1065, 1215. 1229 Miuulescu, Ion: 748 Mtrcesii, comună; 318 Miro, Joan: 801 Miron (Myron): 270 Misail, călugăr: ] 112 Mishima: 606 MiţiO, Zorun: 880. 1 148 Mis, Tom: 58 1 Mojja, Ion: 1128 Moga.l.igia: 495 Mohammad, Aii v. Clay, Cassius Moise; 133 Moisil, Grigore; 814 Moldova: 12, 396 Mootague, familie: 457 Muiariu, Modest: 1229 Moriglioni, Tertva-Maria: 1067-1229 Morita: 606 Moscova: 1070, UOI Mo/.arr. Wolfg.mg Amadeus: 347, 629
Mugur, Florin: 1 1 56 MiîHer: 797 Miinchen: 669
Muntenia: 360 Mustăţea: 643 Musat: 517 Mcrsatitrit: *i l7
N
Nae I ău tarul: 656 Nnibaimi, familie: 114 Napoleon I Bo» Iparre: 302 Nastratin Hogea: 30. 32 Naum. Gelhi: 746 Nausicaa: 276-278, 660. 1135 Neacşu, boier: 145-147, 1 121 Neagu. Făutis: 131, 342, 519, 597,
764,1143,1160 Neamţului, Cetatea -: 12 Neculce, lom 10-15, 71. IUI, 1112 Neculută. Teodor: 769 NeJclcovki, Viorica: 1140 Ne"oitescii, Ion: 353 Negotin: 1211 Neprun, planetă: 982 Nero (I iberius Ctaudin^ Drusus
Germanii, us): 44, 6~2 Nevada: 37
Newton, Sir Isaac: 397, 828 Niagara: 244 Nica. Ion; 1 153 Nicuhu, Edinond Nijinski, Vatiav Famici: 5,î8 Nil: 268, 513, 998 Nirisun: I 127 Noe: 104 Novi Sad: 1209
O
Obor, în Bucureşti; 19 Odiseu v. Ulîse Odobewu, .Alexandru: 474 Ofelia:645 Olimp: 831. 1224 Olt, juder: U71
1246
INDICE DF. NU Mii
INDICE DF. NUME
1247
Orfeu:68, 1114 Orşova, oras: 854 O.sirîs: 997-1000, 1003 Oslo: 854 Oi ho: 672
Oviiiiu (Publius Ovidius Nasol: 28, 1088
P
Palcnno: 1114 Pană, Saşa: 520, 747 Panciova (Pancevo): 1210 Pancn-Iasi. Octav; 519, 597 Pamlrea, Petic: 799, 805-807 Pann, Anton; 10, 27-36, 38, 317,
461, 541, 1 I 13 Pap>W: 1148
Papadar-IVngesai, Hortensia: 344 Papadopol, Paul: 20 Papahagi, Marian: 1 172 Paraschivescu, Miron Radu: 641 Parîs, erou: 799
Paris, oras: 64.657, 799, 818. 1128,
1172,1229 Parthenon: 831 Parroele: 856 Paulcscu, Nicolae: 322 Pavlovici, Miodrag: 965 Pătrascu v. Mihai Virea/.ul Pătrăşeami, l.ucreţiu: 805 Păunescu, Adrian: 368, 1145 Pâun-Pincio, Ion: 769 Pârvan, Valeriu: 639-659 Pârvan, Vasile: 86, 64, 624, 816,
1085, 1116 Penelopa: 276-278, 606, 660. 801,
821,844,1135 Perister ie. MiiieS: 642, 735, 736 Perpessicius (Panaitescu S. Dimirrie):
(>8
Perii: 1 148
Petrtscu, Câinii: 11, 631
Pemseu, Mircea: 639, 659 iVuonitis (Caius Petronius Arbitcr):
270
Petru, .Sfântul -: 155 Pluacia: 1135 Philadelphia: 545, 546 I'hilippide. Alexandru: 519 Pî.if. F.drth: 804 Piaţa C;;piroiinlui: 151, 153 Piaţa. Cosmonauţilor: 807, 814 Piaţa Amzei: 321, 322, 687, 808, 1139
Picasso, Pahlo: 156,801,825
Pieraiho: 1227
Pilatdin Pont: 197, 1126
Pînd: 400, 401
Piru, Alexandru: 4 1
Pitagora (1\thagoras): 448, 534, 818,
1091,1153 Piteşti: 51? Pitut, Gheorghe: 1160 Platou: 250, ^23, 795 Platonla: 30
Ploieşti: 31, 114, 361, 461, 579, 580, 582. 583. 586-590, 614, 616, 617. 658, 756, 788, 801, 820,859,1115, 1179
Pluto, planetă: 982,
Poc rea ca; 767
Podul Mogoşoaiei v., Calea Victoriei Poe, F.dgar Aliaj): 27, 28. 456, 518,
765,784,1075,1230. 1231 Poiana Ţapului: 805 Pokrowski. Jan: 107S. 1231 Polcsia: 1079 Polonia: 1231 Pompei, tuas: 1088 Pont (Pontul Eutin) v. Marea Ne..grâ Popa, Octav Aurelian: 391
Popa, Vasko: 379-3S1, 829, 830, 865, 1080, 1147, 1148, 1208, 1210.1212
Popescu, învăţător: 101
Popescu, Elvira; 1140
Popescu, F.mîl: 628, 639, 640, 659
Pojxw, I.eonid ].: 650
Popovici, Dan: 1 178, 1184
Popovici, Slavonii/: 1210
Ponambacu, Veronica: 1235
Praga: 156, 1071
Prahova, judeţ; 537
Prahovei, Valea -; 591
Preda, Marin: 368, 504-507, 519, 604,692,799, S23, 824. 1162
Prevert, Jacu,ucs: 799-803
Priam: 856
Protopopescu, Constanta: 1140 Proust. Marcel: 488. 854 Prunariu, Dumitru: 650 Psychc: 46, 102-104, 1075, 1117 Ptolemeu     Claudiu (Claudios
Ptolemaios}: 89 Purcel (Burcell, Mo\ ila lui -; 1.3 Puslojic, Adam: 969, 1085, 1210-
1213, 1221, 1223. 1225, 1226,
1229,1232 Puskîn, Aleksandr Sergheevici: 858,
1227
Putna, comuna si mănăstire: 10. 11, 14
R
Ra:998,999, 1001 Raco\ ită, Mihai: 11 Rodie, Dusan:909, 1148 Rodmilia: 952 Radu-Vodâ: 15 Rarael (RaFaeMo Sanz.io): 94 Raicu, Lucian: 822 R.izboieni: 12 Ivîni v. Roma
Râpcann, Constantin: 762 Rebreanu, I.iviu: 316, 328, 507 Rcgman, Comei: 593 Reinhold: 5&4
Rembraudr, Harmensz van Rijn: 390, 669
Rillce, Rainer, Măria: 63, 514. 610,
622,638, 720, 765 Rimbaud, ]can Nicolas Arthur: 276,
277,722, 765 Râiski, Maksim: 1233 Robbe-Guiller, Alain: 507 Rocsoreatiu. Traian: 1168 Rodin. Auguste: 225. 226 Rojdesrvenski, Robert: 1091, 1233 Roii, Ştefan: 519, 747 Roma, oras: 30,40,44,85, 151, 153,
856,1075, 1088 Roman, Ileana: 645 Romaneştii, loanid: 1171 România: 40,82,135,349, 359,410,
507,809, 861, U1J, U61 Rosenthal, Constantin Daniel: 135 Roserti, Alexandru: 68, 809 Rosewicz, Tadeusc: 1231 Rotam, Ofelia: 853 Rotaru, 1 mior: 1236 Rorterdam: 854 Rovine: 861
Rubicon: 71.619. 1167 Rucăr: 145 Rufus.Milan: 1236 Rusu.M.N.; 1160
S
Sadoveanu.Mihail: 84,85. 131, 132, 316, 328, 338, 459, 519, 638, 810,1116
Şatra: 113, 116
Sahara; 23, 420,421
Sahia, Alexandru: 769
Saiin-Exupeiy. Anroine de -; 34'
1248
INDICE DE NUME
INDICE DE NUME
1249
Salamina: 1094 Salinger, jerome David: 346 Samaş: 1127 Sanda, George: 1137 San Francisco: 545 Sarmi/egetusa: 518 Saturn, planetă: 425, 982 Săpânta: 546 Sbârcea. George: 1138 Scăieni: 6l4
Schiller, Friedrich von -: 492, 493 Schopenhauer, Artbur: 683, 825 Scoţia: 854
Scferis, Giorgios: 1093, 1233
Selvianski: 1227
Serbia: 963. 1148, 1210, 1211
Stih: 1001
Scvan: 1039
Sevres: 324, 337
Sfânta Elena, insulă: 527
Schlesack, Dieter: 669
Shakespeare. William: 26, 49, 76,
264. 377, 383, 387. 401, 443,
513, 610, 630, 692, 729, 753.
765.771.777,786 Siberia: 545 .Sibiu: 1118 Si laşi, Duclu: 1 1611 Slmache, Nicolac: 813, 814 Simion, Eugen: 361, 362, 1 145,
1 146
Siminnov, Konsrantin: 1234 Sion: 1 1
Slavici, Ion şi doamna: 321, 322, 1139
Socrate: 652, 667, 677
Soluhin, Vladimir: 1235
Sopocani: 949
Sorescu, Constantin: 1172
Soreseu, Marin: 1145. 1210, 1211
Spania: 826
Stan. Nica: 698
Stancu, Zaharia: 327. 328, 5 19, 805, 807. 808, 810. 813, 814, 839, S40,1140
Statele Unire ale Americii: 545, 825
Stănescu, Dora: 690, 692, 1 166
Sianesai, Nichita Hrisiea: 121, 122, 400. 519, 579, 584, 585, 595-599, 601, 602, 606, 610, 618. 619. 621, 625-627, 632, 637, 644, 669,675,683-692,694,696-704. 707, 709-729, 731, 736, 745, 746, 753, 760, 800, 823, 829, 831. 835-841,843, 845-847, 850-852,855,859, 1111, 1115-1118, 1121. 1122, 1131, U32, 1137-1140, 1142, 1143, 1145, 1147-1150, 1156-1161. 1164-1168. 1170, 1171, 1173. U75, 1178, 1185, 1191. 1198, 1208, 1210-1212, 1221-1230,1232-1235
Stelarii, Dimitrie; 519
Stcndhal (Henri Reyle): 27, 845, 853
Steriadi, Jean .Alexandru: 540
Srimicky, Ctibor: 1236
Stoherski, Zygmunt: 1148
Stoica, Petru: 83
Stoiceseu, Nicolae: 1114
Stratau, Ion: 606, 611
Strejnic: 756
Stroe, Aurel: 391, 392. 739, 1149 Struga: 816, 820 Sruttgart: 759, 760 Suedia: 239
Suetoniu {Cains Suetonius Fran-quillus): 40, 270-272, 611, 633, 673,700
Surkov, AKei: 1095, 1234
Sutieska (Sutjeska): 958-960, 1209
Swift, jonathan: 481
Szeniler Fereiu: 1 113
Szilâgyi Ana: 612-615. 617, 1178
Ş
Serbăncscu, E.: 1123
Scrbăjiescu, Virginia: 1127
Ştefan cel Mare: 10-14, 71, 509,
788,1112 Ştefănescu, Alex: 1 171
T
Eacit (Puhlius Comolius Taciuisl: 611
Tank, Maksim: 1235 Tatra, Mumii -: 589, 790 Tănase, Gabricla: 1208 Tănase, Măria: 330, 681 1 ăutu, Nicolae: 5 19 1 ârgu Jiu, oraş: 1168 Târziu, Alexandra: 346, 347 relemac: 670, 671 Teodorcscu, G. Deru.: 330 leodorescu, Vasile: 1114 Teodorescu, Virgil: 744, 745, 747,
748 Tibru: 1088
Tiktin, Heimann (Hariton): 810 Timişoara, oras: 798, 1117, 1211 Timoc: 1212
riti (Einînul) l'.mioovici v. Eminescu,
Mi hai Titu, unchi: 588, 589 Tiuciuea, Dumitru: 1120 Toledo: 351». 519
Tolstoi, l,ev Nikolaevici, conte-: 266. 273,274.344, 388, 389
1 orna Necredinciosul: 146
1 omis v. Constanţa
Tomozei. Gheorghe (prinţul Tom): 15, 19. 147,331-335,338-341, 355, 518, 582, 628, 687. 692. 798, 830, 1117. 1118, U32, 1139-1144, 1156-1158, 1164, 1166, 1171
Tomus, Mircea: 419,  1151, 1211
Tonirza, Nicolac: 477, 1 158 Topîrceanu, George: 34, 35. 461-
463,640,761, 1154 Toth: 1001
Traian (Marcns Ulpius Traianus):
589,645 Troia: 160,634,660, 781,856 I ransilvania: 1167 Tuchilă, Costin: 1171 Tudal, A.: 1099, 1234 Tulbure, Raluca: 683 ■Tulbure, Victor: 682, 683, 1138, 1235
Turcia: 1072, 1148
Turnu Severin v. Drobeta-Turnu
Severi n Tutungiu, Paul: 1171 Tvardovski, Aleksandr Trîfonovici:
1101, 1234 Twain,Mark:347,781 Txara, 'Tristan: 1165 Tzigara-Samureas, Sandu: 737, 1149
T
Ţara de ]os: 19 Tara Românească: 808 Tăranu, Cornel: 1168 'Ţările Româneşti: 56, 147, 507 Tfiiu, Constantin: 164, 369, 486, 1166
Ţopescu, Cristian: 164 Ţuculescu, Ion: 99, 388, 389, 784, 785
Ţnguiesti: 655 U
Ucian: 1227
UlicU.aureiniu: 739, 1171
Ulise (Odiseu): 43, 601, 660, 670,
761,826, 1135 Updike, John: 346 Ureche, Grigore: 13, 14
1250
INDICE DE NUME
i
I
1251
Urlătoarca: 591
Urmii/ IDemetnt Dem. Demetreseu-Bu/.iiO: 27, 28, 31, 520, 521, 071,824, 1165
Uruk: 112"
Utkin, 1.: 1227
Utnapistim: 80
V
Valahia: 27, 30.33 Valery, Paul Ambroise: 389 Vama Veche: 338 Van, lac. 1037
Van Gogii. Vinccnt -: 433, 514 Vaslui, rfiu: 13 Vaslui, oras: 12 Vatican: 6t>l. 764
Văcărescu, lenâchiţă: 17-19, 24-26, 62.315,316,1112,1113
Văcăreşti, poeţii     20, 23, 26, 315
Vălenii tic Munte, oraş: 589, 614
Varşci: I 148
Velca, Nicolae: 486, 734
Veneţia: 660, 853
Venezuela: 396, 1 148
Venus (Venera] .lin Milo: 94, 848, 1088
Verdi, Criu.seppe: 54! Verne, Jules: 658 Versailles: 1063, 1229 Vezuviu; 1088 Vianti, Ionel; 84
Viaiiu, Tudor: 84, 474, 620, 799 Vidim 682 Viena: 536, 825 Villon, Krancois: 1103 Vinea, Ion: 810, 1 165 Vinokurov, F.vglnmi: 1102, 1233, 1235
Vittlius, Aulus: (,i72
Vivaldi, Antonio: 3V\ 511, 1163
Viveg: 492, 493
Vladimiresco, Tudnr: 82, 83
Vlahută, Alexandru: 82
Vlaicu, Aurel: 82,769
Voroneţ: S61
Vorvoreanu, Lizica: 521
Voss, Hcinrich: 492
Voznesenski, Andrei; 1104, 1235
Vraca, George: 338
Vraneci, Munţii      618, 619, 624
VU(.iki), EazAr. 1225
W
Wegler, Franj.: 488 White, F.dv/ard: 1123 Whitman. Walt: 61, 826
Wickert, Erwin: 669 Wiener, Heihcri: 245. 785 Wolf. Morel; o39 Wri: 1055 Wu: 1055
Y
Yangize (Marele Fluviu): 1054, 1227 Yu Tang, Pac: 1074, 1230
Zakopane: 1078, 1231 Zari, Ştefan: 1106, 1236 Zeiss, Caii: 758 Zclca-Codreanu, Corneliu: 806 /.eu; 322
Zeus; 184, 678, 1135 ZlobeC Ciril: 1148 Zoser: 997-1001 Zych.Jan: 1148
CUPRINSUL
Noră asupra ediţiei ..................................... V
Partea întâi PROZA (DIN VOLUME)
CARTEA DF. RECITIRE
(1972)
A doua oară .......................................... 7
Ion Neculce .......................................... 10
Lui Tenăclutâ Văcărescu. dc la un urmaş..................... 17
Temenea la Anton Pann ................................ 27
lliade, Heliade......................................... 39
Dens Puei ilis, Cirtova .................................. 46
Vodă Cuza, Simbolul ................................... 56
Sentimentul patriei.................................... 58
Rolintineanu ......................................... 60
Orleu sau scurt tratat de geomctiic a cuvintelor ............... 69
Eminescu cel mare ..................................... 78
Caragiale ............................................ 82
Sadoveanu ........................................... 84
Vasile Pârvan, stâlpul ................................... 86
Bacovia ............................................. 92
Etalonul de aur ....................................... 96
O-l, OI ............................................. 99
Al meu suflet, Psyche.................................... 102
CARTE DF. CITIRE. CARTE DE 1UB1RF (1980)
DF. DOR DE SUFLET! •'/. II'! A .VDERSEsV
Scurtă pieulere a inimilor    ............................... 109
Blândă poveste despre lumină ............................ 111
Soldatul fără armată .................................... 112
Luare a obiceiului ...................................... 113
1252
1253
la sfârşitul unui campionat .............................. 114
Tatăl meu si libelula lui ................................. ' '6
De ce hibernează marmora de mutire ....................... 11/
Scroafa cea mică si Marele fluture ......................... II'-'
Mu cea lui Flaimucea ................................... 121
Despre nătărăul de Johannes Scbastian...................... 1 24
RESPIRĂRI
(1982}
ÎNNODAREA 0RI7.0NTUl.Ul
Despre limba română ................................... 129
Dc fapt, ce este limba română? ............................. 130
în această ţară miraculoasă, numită limba română ............. 133
Cetăţean al patriei .................................... '35
Demnitatea omului ca ins ............................... 136
Ideea de naţiune la români ............................... 138
Ideea de frumos si ţară .................................. 1-tl
Sudoarea dc piană ..................................... I"1-'
Din lung prelungul Câmpulung.......................... 145
înnodarea ori/omului................ ................. '4b
SAXDAl 'A IUI .MARC AURELIU
Sandaua lui Marc Aurcliu ............................... 1 50
„Asta este!"(O sulă iiiieizcci si sase de bătăi pe minut) ......... 157
Piatra de lună .....................................- ■ ■ ■ '65
DINTR-UN ABECEDAR MARŢIAN
Copemicsau reintegrarea în cosmos ....................... 167
Dintr-un abecedar marţian............................... 170
Ce este omul pentru mart icni? ............................ '73
Un altceva al simţurilor ................................. 176
înavuţirea lucrurilor.................................... l7^
Visul ca viaţă ......................................... '80
Lapte de mamă si laptele Căii I actee ....................... '84
Di'tama între gară si hrană .............................. 186
Hipoctaic............................................ '^9
Hemograha lui lom ................................... 191
Adevărul si realul ..................................... ''^"'
Dar ce e adevărul, întreabă Pilat ........................... 19/
Durerea ca forma .1 erorii ................................ 199
Despre natura erorii .................................... 201
Majoritar H,0........................................ 204
Mitul ca exaltare a întâmplării............................ 207
Absurdul ca sublim ratat ................................ 210
Temporara suprimare a absurdului ........................ 214
Timpul ca lumină ............................ - ........ 216
Timpul ca distantă ..................................... 219
Puritatea ca numea.............................. 223
A ara-arare. a gândi-gândi re............................ 225
Meditaţie asupra cinsrei   ................................. 227
Acel ceva dintre aripă si act .............................. 228
Curiozitatea si instinctul ................................ 230
De .iihiteitură ........................................ 233
Soclu pentru punct .................................... 236
Beduinul ........................................... 238
0 ai ipâ loi uiiă ........................................ 239
1 actinia buturilor ..................................... 240
Avatariile bunului-simţ ................................. 243
Despre corpul alergic a! ideilor ............................ 246
Realul social si realul estetic ............................. 249
Sentimentul milei ..................................... 253
Valoarea ca <omn al loialităţii ............................ 255
Noţiunea ea fiică a mirării .............................. 258
înceată gândire a arborelui secular...................... . 260
NEVOIA DE AR fA
Rolul liicr.mtrit ....................................... 263
Nevoia dc artă ....................................... 267
Despic natura hrescnlni ................................. 270
Ideea de destin........................................ 273
Nausicaa >i Pniclopa................................... 276
Ciudatul râs al raţiunii estetice ............................ 279
CÂ 7 E l vi EI. EMEM E DE ES TETIC A
Logica ideilor vagi ..................................... 283
Despre limbajul artistic ................................. 290
Fiziologia poeziei sau despre durere ........................ 300
Cuvintele si necuvintele in poezie ........................ 307
Lauda Aoeied/niktî si detestarea Aritmeticii .................. 309
Ari pa si loara   ......................................... 311
SUH!ECTIVIS.\!E DE F.f'OCA
De ce Minniii m de cc numai ea .......................... 313
Urmaşi de Văcăreşti.................................... 315
... Născut din cântecul tarii ............................- 317
O aniversare .......................................... 320
O placă de marmură ................................... 321
Sufletul lui ........................................... 323
Asemuiri si ueasemuri între G. Bacovia si G. Cosbue ........... 324
Călinescu, în palatul culturii ............................. 326
Un fulg de zăpadă, o doare, un spic de grâu si o frunză ......... 327
închina-m-as <i am cui! ................................. 329
Gheorghe l'o'uozei ................................... 33]
1254
Râs si surâs ........................................... 3l2
Un eieurmcnt literar .................................. 344
Salut un poet ......................................... 348
Ion Horea ........................................... 35 1
Un om al plumbului ................................... 355
Trubadurul dc Cezar Ivănescu ............................ 356
Ion Răiesu sau adevărul ca minciună ....................... 359
F.ugcn Simion........................................ 361
Un icalitt romaniic - Constantin Chiriţă.....................î63
Un poem epic........................................ 367
Mareei Mihalaş. :Vn>/ie................................. 370
............................................... 374
Avant-sentimente la un volum de versuri .................... 3/7
Vasko Popa .......................................... 379
Un menhir de aer..................................... 382
Uite. ce albastru tragic!.................................. 388
Calea Lactee . ...T..................................... 391
3 ăn.îrul nostru maestru, Vasile Kazar....................... 304
Seri-oare de aer ....................................... 306
Starea de spirit a locidui............................... 308
['icv'i se numeşte Caramitru .............................. 400
Un sentimental istoriei.............................. 402
SCRISORI DE DRAGOSTE
Glose ............................................... 405
Alte glose ............................................ 408
Marea supravieţui re (Poem)............................. 411
SC RiSORILE DE DRAGOSTE. SAU ÎNSERARE DE SEARĂ
Telegrame (In memoria Ini 1. I.. C.nagiale) .................. 434
!'AGi,\'l DEJUHMM.
Păpuşa dc cauciuc cu aeroplanul dc cauciuc lipit pe
piept ............................................ 439
Ştiinţa fizicii reinventată de un om care nu st ie lî/ică ........... 441
Regele căpşunilor si al coarnelor de melc .................... 443
Incercănarea sau despre tâlmaciul, traducătorul,
defăimătorul piettei................................. 445
Un unghi ............................................ 447
Pitagoia, ah. tu! ...................................... 448
.Scrierea inului........................................ 450
Ma<ele ttohanter sau despre ritual ......................... 453
Cu ce tel de glonţ putea lî împuşcat Eminescu?! ............... 456
Geometria la Caragiale.................................. 459
Mărturie despre I'opîrcearm.............................. 461
Viaţa şi existenta ...................................... 465
Legea ea loc de unde se pleaia ............................ 466
Istoria ca altă natura ................................... 469
Adnotări pe marginea ideii de posesiune .................... 4/1
Abia acum stiu......................................... ''4
Un pahar cu **.î11 roşu, mai mult ........................... 4-7
O boabă de piper în rotile dinţate ......................... 478
Necesitatea experimentului.............................. 480
Geo de Bogza ......................................... 485
Această miraculoasă surzenie ............................. 48/
Măştile lui Goerhe ..................................... 490
Zilele acesrea ......................................... 494
impotri'.n bisericii din vis................................ i96
Uitare lungă cu ochi bleg................................ 408
Copacul numic Gică ...................................
Ce noroc să dormi si să nu visc/.î .......................... ^00
Ca arare ............................................. 501
Ce este un dragon si cine-l vede ........................... 502
Tribunalul de la Ies hcaux ............................... *>0,-j
Dezlegarea de mit ..................................... ^04
Un scriitor european.................................. 506
Schimbare.i mugetului in cântec.......................... 508
Pentru mm, pennti aloi ................................ ^10
Despre originea curcubeului ............................ 511
SA-I IUBIM PE VISĂTOR!
Să-i iubim pe visători ................................... 513
AMINTIRI DIN PREZENT (1985)
ULTIME RESPIRĂRI
Căcî daca ar li vreodată să mor............................. 51.-
1.3 aniversarea unei reviste ............................... ~> 18
Dumitru Derrietre-cu-Bu/âu în toate culorile lacri ruei .......... 520
Starea poeziei ......................................... 523
PAGINI REGĂSITE
A fi conectat.......................................... 525
Brâncuşi (O ieşire din himeric) ........................... 556
A fi! a fi! a fi! ......................................... 558
Adolescentă .......................................... 560
Ponuii de iarnă....................................... 562
Dragii mei munţi..................................... 564
Călătorie intr-un port ................................. 166
Pe strada plantelor ..................................... 568
Testament ................................ .......... 569
[Ioachim...] ......................................... 571
Trei bomfî cie la amiază ................................. 573
Grame de suflet ....................................... 575
1256
■ANTIMETAFIZICĂ {19851
ÎNCEPUTUL
Prima noastră idee despre carte........................... 579
Cum am iaca! ptlm.i noistră idee despic carte ................ 585
întrezărirea ideii ...................................... 592
Dialog întrerupt de telefoane............................. 600
O/A' NOU DE EA ÎNCEPUT
Starea iu care nu si poate vorbi ........................... 605
Ana Szilâgyi.......................................... 612
Rubiconiil ........................................... 618
Pierderea ingenuităţii lecturii............................. 627
0 întrebare, un laspuns................................. 634
Adevăratele amintiri .................................... 637
Cântec (I) ........................................... 644
Metaforă si revelaţie .................................... 649
Păcatul originar ....................................... 655
Cântec (II) .........................;............... 663
1 ibertatea fata de moarte ................................ 672
PAUZĂ DE O NOAPTE
Am dreptate? N-am dreptate?............................. 679
GRAVURI DE EPOCĂ
O criză .............................................. 685
Starea de imponderabilitate .............................. 6'13
tangenţa la real ....................................... 704
Aşteptarea ........................................... 711
DESPĂRŢIREA
Ionicul şi doricid ...................................... 73!
NAŞTEREA SI DEVENIREA ARTEI POETICE
A................................................... 733
B................................................... 744
C.................................................. 753
D................................................. 750
E................................................... 767
Punctul de fuga ....................................... 783
Retina lui Homer...................................... 833
Ultimul ............................................. 857
PARTEA A DOUA
TRADUCERI i'lJin volume si pcriodke)
Vasko Popa. Vinuri 11 %5) .............................. 865
SCOARŢA (1953)
SENINĂTATE ASEDIATĂ (1943-1945)
Cunoaştere........................................... 867
Rezonantă ........................................... 869
Plecare .............................................. 870
PEISAJE (P^D
Peisaj în sciumieră ..................................... 871
Peisaj în suspin ........................................ 872
Peisaj în uitare ...........................• ■ ■ ......... 873
Peisaj în surâs ......................................... 874
INVENTAR (IW)
Măgarul ........................................... 875
Porcul .............................................. 876
Iedera............................................... 877
Cactusul ............................................. 878
Hanii ............................................... 879
CÂMPIA NEODIHNEJ (1956) JOCURILE (795-* J
înainte de joc..................................... ^80
De-a cuiul ......................................... 881
Dc-a v-ari asuinsclea ................................... ^82
De-a seducătorul ...................................... 883
De-a nunta .......................................... ^8"t
De-a furatul trandafirilor ............................... 885
între jocuri .......................................... 886
De-a ptiuseleă ...................................... 888
De-a seminţele ........................................
De-a iapa putredă ................................... 890
De-a vânătorul ........................................ 891
Dc-a cenuşa .......................................... ^92
După jocuri .......................................... 893
OS CU OS (19%)
I. I.a-nceput .................................■........ 894
II. După începui .......               - • -............................ 895
III. I a soare .......................................... 896
IV. Sub pământ....................................... 89.-
V. Sub clar de lună..................................... 898
VI. înainte dc sfârşit.................................... 899
Vil. I.a urmă ......................................... 900
DÂ-MI PETICELE MELE ÎNAVOI < <9^) PIATRA (!95I-19r>i
Piatra .............................................. ^
Inima piettei ......................................... 910
1258
Visul pietrei.......................................■ ■ ■ 911
Amorul piettei ........................................ 912
Aventura piccrei ..................... ................. 9 1J
Secretul pietrei ........................................ 914
Două pi ari:...........................■........... 915
CFRUL LATURA! X/f. (1958-1965) IXF-l CERLSC
Stele rotiiiii.itc ...................................... 916
Meicstctai ........................................... 917
Nimicul ............................................. 918
Sărmana absentă ...................................... 919
Nesfârşitul toiag ....................................... 920
Maestru! umbrelor..................................... 921
Inel ceresc ........................................... 922
SEMNE
Intrusul............................................ 923
înaripatul fluier ...................................... 924
Capul rătăcitor ........................................ 925
C ,urit damnat ......................................... 92b
Mâini incendiate.................................... 927
DISPUTA
M.uul incnipiiai....................................... ''28
l.aţul albastru ......................................... 929
Drumul înalt ....................■................... 930
Sfori hanuLC ................................. ....... 931
/bor liber ........................................... 932
IM/TAREA SOARELUI
Tatăl soarelui murind.................................... 933
Soare orb ............................................ 934
Soare străin .......................................... 935
Ciocnire in zenit ............. ......................... 936
Soare de miezul nopţii ................................. 937
Imitai ea soarelui    ..................................... 938
TF.n'l. ÎN M/j/ OCU1. INIMII
Cântecul adevărului ....................-............... 939
Balaurul din pântec .................................... 940
Porumbelul din cap...................................• 941
Teiul in mijlocul inimii ................................. 942
CAzCA IVI CĂSCATURILOR
Moştenirea cititorului iu stele............................ 943
Număr uituc ......................................... 944
Greşeala trufaşa ....................................... 946
Poveste despre o poveste................................ 947
Căscatul căscaturilor ................................... 948
1259
TARA VERFICMĂ 11950-1965) PE/.ER/NAJt
Sopoeani ............................................ 949
Mantia ............................................ 1150
Kalemc .............................................. 931
Radimlia ............................................ 952
Belgrad ............................................. 953
77.7t;Yi 7. DE CRANII
Gheorghe cc) Negiti ................................... 954
Trandafirul de pe Ogar................................. 955
Bocet .............................................. 956
Tiu nu'de cranii ....................................... 957
Ochii Sutieskăi ........................................ 958
TARA VERTICALA
Casa-n mijlocul drumului ............................- - . 961
Pierzania tânărului Garasanin ............................ 963
Cântec purtător de pace .........................-...... 964
Castelul curcubeului ................................. 965
Sah ia de foc a patriei................................. 966
însemn, despre tara verticală ............................. 968
Ad.im Puslojic. Ras.ire.i Hciiiripdtă (1972)
Precuvântare ......................................... 9-1
/. EXISTA PĂMÂNT
Cântecul de fietaie zi ................................... 972
Amîa/.â-n luminişul nopţii............................... 973
Zilele si noaptea ....................................... 974
El a văzut surâsul nopţii ................................. 975
Călătoria ............................................ 977
Patru anotimpuri ...................................... 979
întâlnire............................................. 980
Adolescentă .......................................... 981
Capcanele prieteniei .................................... 982
//. CAD S/'RE O-R
incantaţia mea...................................... ''83
Crescătorilor dc hiene .................................. 984
Despre mie/iil noptii-n zori .............................. 985
Apocalips de fiecare n.................................. 986
Osuar de familie ...................................... 987
Departe de oameni ..................................... 988
Oaspetele drag al tiranii ................................. 989
Baladă despre aceasta ............ ...................... 990
Eu si două mu'-te ...................................... 991
Capcanele iubirii ...................................... 992
1260
1261
1 cstament........................................... '
Pisica mea cu nci picioaie ............................... 904
Vână"marea dc ilare care dorm liniştit ....................... 995
///. MERG LA MOARTE SA MĂ TUNDĂ
Idila biblica ..........................................
175 de vieţi din „Cartea morţilor" ......................... 99.'
Insulele iadului ....................................... 1W4
Prânzul de neuitat ..................................... '005
Pasărea dezaripată ..................................... 1006
Idila dc toamna ....................................... 1007
Satul ............................................... ™
Porţelanul chinezesc .................................... 1010
El si ea .............................................. »>12
Amarnica spovedanie a gâdclui împărătesc ................... 1014
Cântec nededicat ...................................... W>
Versuri inedite ........................................ 1016
Cel mai puţin înseamnă aceasta ........................... '918
Pro memoria ......................................... 1019
Radomir Amine
Inimă de cusut .................................... \Q~\
Prima oară în gcnunthi .............................. '922
Epitaf ........................................... '023
F.lîsabeia Bagreana
Soare............................................ ^4
lohanncs R.Becher
Cel care a urnit somnul lumii - Lenîn .................. 1026
Erich I.udwig Bibcrger
Dimensiuni ....................................... 1027
Consolare ........................................ 1028
Petrus Brovka
Decretul lui benin .................................. '^29
Predrag Ciudic
Furtuna .......................................... \03l
Chirii Covalgi
în larg ........................................... 1^2
Vânătorul ........................................ >°-P
Meşterul timpului .................................. 10^4
Albert Ehrenstein
Cântec de trecător.................................. ^035
Ghevork Emin
Balada pescarului .................................. 1037
Evgheni Evtusenko
Cea de a treia dimensiune ............................ 1040
..................... 1043
Petar Gudeli
Scurtă e vara aceasta ................................ 1044
Femeia în câmpie .................................. 1045
Ibrahim Hagiic
Stele, oameni ..................................... 1047
Mihail Isakovski
25 Octombrie 1917 ............................... 1048
Milan Komnenic
Miscrere ........................................ 1050
lvan V. Ealic
Păzitorul din Cnihida ............................... 1051
Gheorghi Eeonidzc
Patria ........................................... 1052
Mi aduc amînre................................... 1053
Mao-Tze-Dun
1 urnul cocorului galben ............................. 1054
Peitaiho........................................ 1055
1 .eouid Martinov
Umbrele ......................................... 1056
Noapte .......................................... 1057
Revoluţia ........................................ 1058
Puiul de hulub .................................... 1060
1 .ouise Michel
Cântec de captiv ................................... 1061
Vom reveni. închisoarea de la Versailles 1871 ............. 1063
Milan Milisii
Crezând în obiecte ................................. 1065
Fercva-Maria Maridioni
Singurătate ....................................... 1067
Durere .......................................... 1068
A mai trecut o noapte ............................... 1069
Nâzini hiikmet
Autobiografie..................................... 1070
Pac Yu Tang
Cântecul dealului .................................. 1074
Edgar AU.an Poc
î.a Elena ......................................... 1075
Annabel l.ee ...................................... 1076
Ian Pokrowski
Mersul istoriei ..................................... 1078
Vasko Popa
Sculptură ........................................ 1080
Nemulţumitul .................................... 1081
Bravura căruţaşului ................................. 1082
Ramura poeziei .................................... 1083
Ecourile împietrite ................................. 1084
1262 |
Adam Pnsloiîc jr
Şi noul nume al oraşului e Histria ...................... 1085
Cvbeta .......................................... 1087
i
Drum spre Trimis .................................. 1088
Lal'onr .......................................... 1089
Asta-i iot ......................................... 1090
Hoheri Kojdestveii.-'ki
In tv^u^ V..H.Î.................................... U:''l
Giorgios Seteris
Ultima /.i ......................................... 1093
Alexei Suikov
In eiara noastră cotu-i nou si tânâi.................... 1095
S/ilâgyi Domokos
Când patria vorbeşte ................................ 1097
A. Tudal
Veghea ......................................... 1099
A. Tvaidovski
Despre noul cuvânt................................. 1 101
Evgheni Vinokurov
încercam sâ prind un sentimcnr ....................... 1102
l'oetu-a foM şi prinţ şi cerşetor ........................ 1 H'3
Andrei Vozncscuski
Anotimp ......................................... 1104
Ştefan Za ti
Oamenii \ uterului................................ 1 106
NOTT.. VARIANTE. COMENTARII PARTEA IN"1 Ăl
Cartea de recitire...................................... 1111
Carte de citire, carte de iubire............................. 1117
Respirări.......................................... U '8
Amintiri din pre/ent................................... I! OH
Anii metafizica......................................... li/0
Parte:; a doua
Traduceri ........................................... 1-',R
Indice de nume........................................