M : i* NICH1TA STĂNESCU A S c ORDINEA CUVINTELOR versuri (1957—1983) YOl. II CUVÎNT ÎNAINTE DE NICHITA STĂNESCU B Prefaţă, cronologie şi ediţie îngrijită de ALEXANDRU CONDEESCU cu acordul autorului T 0 R BIBLIO! UU li, illlllllllllllllllllllllll 17 CR *487527X* Editura Cartea uumauca».» 1985 >009 V 487527X ÎN DULCELE STIL CLASIC —1970— CĂTRE CITITORUL CĂRŢII ACESTEIA Înşiruirea de versuri din faţa dumneavoastră este un fel de pasăre care zboară invers, — ca să repet o inspirată imagine a lui Borges. Ea propune, din punctul de vedere al sentimentelor, sentimentul că apocalipsul a fost de mult, de foarte mult, şi că amintirea lui poate fi considerată numai ca o sursă a cuvintelor reci, neschimbate în urlet. N. S. VEDERE ÎN ACŢIUNE Am început să înţeleg cîte ceva din ceea ce ştiu: In mine e un ochi înlăuntrul meu. Pină nu-mi zdrenţuiesc trupul în planete, el nu-mi va atrage viaţa la sine. Şi. chiar dacă mă spinteci, el, ochiul dinlăuntrul meu, nu va curge-n afară. Strig: Dai El este vederea în acţiune. Nu are trup decît de jur împrejurul lui. Acţionează înlăafttru, mai ales înlăuntrul său însuşi. 7 Are caracter abstract, -deşi pot bea apă peste ei, apă cu peşti cu străfund de mare cu tărm, cu dealuri, cu munţi la marginea cîmpiei, cu nori plutind în aerul acela... Strig: Da! Ochiul acesta nu se elimină. El este vederea în acţiune. Ea vede. Eu sunt orb. Ea vede. E! e înlăuntrul meu, şi dureros şi mişcător. El e abstract, atît de abstract încît existenţa mea concretă trece printr-un mare pericol. El fără mine însă nu există. Eu fără el par a exista. El e în mine. Nu se vede. E în acţiune. I INVIZIBILUL SOARE Mari paraşute coborau în ocean capsula. Noi stăteam ca nişte cuvinte alcătuind unii lîngă alţii un înţeles de frază o vorbire întrupată a unei mari fiinţe. Norii erau pleoape zdrenţuite dezvelind mereu acel albastru iris şi portocaliu. Atunci am simţit cu toţii că începuse să răsară marele, invizibilul soare. Cuvintele ni se aprinseră cu flacără înceată şi înaltă. RIDICARE DE CUVINTE Astfel, ca pielea de pe o oaie tunsă, se ridică ziua. Greu este să jupuieşti o piatră de şinele său. Greu este să-1 jupuieşti pe grec de amintiri. D.ar de ce să vorbim noi, aceasta! La urma urmelor şi lumina arc piele, 9 şi lumina poate fi jupuită... Deci şi lumina este vinovată că este. Vine aer curat o dată cu mileniul. Noi suntem frumoşi; De ce n-am fi frumoşi? Ne mîncăm unii pe alţii numai din foame din adoraţie din structură din amor. N-are importanţă. Noi suntem ceea ce suntem, adică frumoşi. Port în inima mea sîngele mereu nemişcat. Port în ochiul meu lacrima mereu sărată. Port îngerul în mijlocul cerului. MOARTEA PĂSĂRILOR Deasupra de zarzări, de ţigle, de coşuri se înnorează cu păsări. Îngerul stă cu aripilc-ntinse, foarte întinse. Penele din stînga îi trec printr-un zid, 10 aripa din dreapta si-o reazemă de cracul copacului de parcă ar trage în stele un glonte arhaic al zborului... Cum stă şi cum fumează ţigare de la ţigare, îngerul „ mereu îsi duce mîna la beregata, mereu îşi duce mîna la beregata. Aura lui afumată i-a căzut în jurul gîtului câ un ştreang. \ttl să fiu spînzurat de propriul meu har, de propriul meu har afumat de tutun", se gîndeşte îngerul. „O să mor şi n-o să mai fie îngeri , se gîndeşte îngerul, stînd _ cu aripile-ntinse, foarte întinse, stînd pe vine între o casă şi un copac, Btînd • ' acolo unde-1 ajunse dm urmă starea. Se înnorează cu păsări, cu păsări zburînde, zburate. Ele-si pierd ouăle din zbor, ouăle albe'şi minunate. Ouăle, ouăle. Plouă cu ouă, plouă din norii de păsări ouă, peste oraşul de tinichea ploua cu oua din norii de păsări zburate, zburmde, au. i~.ua. 11 Nu tună, nu fulgeră. Plouă torenţial cu ouă. Nu se aude decît coaja pleznind, albuşul curgînd, gălbenuşul murind. ...Corn ţeapăn de melc nemaiavind un sine în care să se retragă aiurind, orice atingere de orice, abhorînd. Îngerul fumează ţigare de la ţigare. Plouă cu ouă, se-aude mimai coaja spărgîndu-se, albuşul scurgîndu-se, gălbenuşul murindu-se. Se-ngroaşă norul de păsări peste oraşu-ngropat, lipicios; plouă cu ouă torenţial peste căruţă şi peste cal, peste motor şi peste canal. îngerul îşi duce mîna întruna la gît, ţigara-ncleiată îi curge pe jugulară. Miroase-a avort şi a hoit nenăscut, a oră barbară. Rap! Crok! Coji de ouă murdare înfundă burlane, canale. E aripa)4ngerului încleiată de zid şi de pom. Cu albuşTcu gălbenuş, e lipită de om. 12 Ar vrea să se-azvîr'e pe zdrelituri şi să le clocească, să refacă, să facă... Să clocească deşurubatele gîrle. Ouăle se ciocnesc între ele în aer. Plouă torenţial. Norul de păsări smintit se-nteţeşte aripă-n aripă. Plouă înghesuit. Se sparge în aer oul de ou. Plouă cu albuş, cu gălbenuş. Aerul se lipeşte de albuş, de gălbenuş, de albuş, de gă!benuş. Şi începe să plouă cu aer pină cînd plouă cu tot aerul, torenţial, pînă cînd plouă tot aerul. îngerul mereu îşi duce mîna 'a beregată, mereu îşi duce mîna la beregată. Coboară aerul, se scurge in canale pe lingă ţurloaiele îngerului, se scurge-n canale, amestecat cu albuşul şi tot gălbenuşul. îngerul încearcă să respire, să se respire, dar gura îi este sudată cu albuş — o dată, cu gălbenuş — o dată, şi mereu îşi duce mîna la beregată, şi mereu îşi duce mîna la beregată... 13 'Despre lupul sikguratîg Cade lupul singuratic pe laba-ngheţînd apatic si adoarme şi visează îngeri pe zăpada trează. Le mănîncă creierul lepâdîndu-şi obiceiul. După-aceea în alt vis leapădă tot ce-a ucis, într-un infinit dormind visător şi trimbulind... Şi rămîne-n vis flămînd lupul şui şi alergînd, lupul cel din viitor de arginturi şi de or. Si visînd în vis adoarme dintr-o foame, dragă doamne, cu care l-ai otrăvit de din sus din infinit. PIERDEREA CUNOŞTINŢEI PRIN CUNOAŞTERE I Pentru că tatăl meu şi pentru că mama mea, pentru că sora mea mai mare şi pentru că sora mea mai mica, pentru că diferiţi fraţi ai tatălui meu şi pentru ca diferite F r surori ale mamei mele, pentru că diferiţi iubiţi ai surorilor mek, închipuiţi sau reali, pentru că rudele sărace şi rudele bogate, _ pentru că toti erau de faţă în casa copilăriei mele, _ toti erau de faţă, Veniţi întocmai şi numai pentru mme, pentru că toţi se sculaseră din somn şi aceasta se vedea, 14 pentru că toţi aveau acele feţe proaspăt ieşite din somn şi aceasta se vedea, se vedea că veniseră pentru mine, acolo, în casa în care mă născusem de numai cîteva decenii, pentru că toţi erau de faţă ca să mă vadă, ca să mă vadă cum mă voi comporta, cum voi răspunde ba mai mult decît atît, cum voi fi în stare să fiu, nici eu nu m-am lăsat mai prejos şi am adus cu mine tot ceea ce puteam să aduc. Ce am adus cu mine? Am adus cu mine turma mea de lei străvezii. Cum era turma mea de lei străvezii? Ei erau după cum urmează: ca jadul, ca norul alb, ca sticla moale. Părea că se poate vedea prin ei. Prin ei nu se putea vedea nimic. Ei erau cît bivolii. Precis erau cît bivolii din moment ce coama lor şi-o frecau de şoldul meu. Deşi animale se purtau ca nişte arme. Cum adică de se purtau ca nişte arme? Uite cum: unul dintre ei şi-a pus labele străvezii pe partea stîngă şi pe partea dreaptă a pieptului meu, cu limbă străvezie mi-a lins faţa năduşită, cu limbă străvezie mi-a lins sternul. Depune propria mea mamă mărturie de aceasta: din dragoste şi lingîndu-mă, leul mi-a rupt cămaşa şi coasta. Mama mea depune mărturie că aşa a fost, pentru că ea mi-a adus o nouă cămaşă de piele pe al cărei umăr drept înflorea o bubă roşie. Şi tot ea mi-a adus o nouă coastă, ca s-o înlocuiască pe cea veche şi ruptă. Mama mea depune mărturie de aceasta, pentru că mama mea cînd m-a făcut pe mine m-a făcut înţelept şi cu piese de schimb. Ce mi-a făcut dublu? Mai întîi mi-a făcut dublu pămîntul pe care calc. Dacă se strică sub mine pămîntul maică-mea mi-aduce altul sub tălpi pregătit din timp şi, şi încercat din vreme, antrenat în diferite întrebuinţări cosmice. t Alt leu transparent mi se atîrnase o dată cu mirosul iute al subţiorii de bărbat ca o puşcă transparentă trăgînd din ea urlete transparente. Nu invizibile, pentru că prin invizibil se vede. Transparente, pentru că prin transparenţă nu se vede, transparenţa fiind memoria plîngîndă a tot ceea ce este invizibil. In faţa tuturor rubedeniilor mele am venit cu turma de lei transparenţi pentru că trebuia să dau lupta cu invizibilul. Leii se frecau unii de alţii ca flăcările între ele. Eram numai între bărbaţi, noi prietenii: nici o leoaică nu era printre noi, nici o stea. M-am oprit drept în mijlocul curţii casei în care m-am născut. Toate rudele mele s-au ridicat la cer, s-au aşezat albe şi strălucitoare 16 ca şi cornul lunii noi alb şi strălucitor pe cerul fără nori. Zarvă de lei transparenţi mă înconjura. Rîdeam ca să-mi liniştesc rudele şi ele chiţcăiau timide aşa că noaptea începu printr-o ploaie de meteoriţi. Am cerut o ţigară şi tata a coborît pe o rază şi mi-a aprins-o. El a venit special pentru că voia să-mi explice ceva numai mie, în aşa fel încît ceilalţi să nu audă ce-mi spune. Am făcut un semn cu inima leilor transparenţi care mă înconjurau. Ei toţi, haldăii, m-au strîns ca un inel al lui Saturn tăcîndu-şi mişcările, şi de jur împrejurul meu s-au aşezat astfel cum trebuie că erau aşezate pe scutul lui Achile anotimpurile, cînd Tethis, mă-sa, venise să-i dăruiască scutul fierbinte, arzînd pielea de pe degete, proaspăt scos din cuptorul lui Vulcan. Conversînd cu tine harul meu a tremurat. Tata mi-a spus ce avea să-mi spună: numai eu am auzit ce mi-a spus. Voi nu aţi auzit ce mi-a spus. Nici tu nu ai auzit ce mi-a spus. Am dat drumul leilor să fie din nou aşa cum erau. Am rînjit şi le-am strigat: „Au trecut'vremurile cînd Achile purta un scut". 17 z Intre timp mi-am terminat ţigara, rudele mele argintii strigau pe cer; se putea cînta pe cozile stelelor căzătoare, pe ţipetele lor de încurajare, ca pe o harfă. Un leu străveziu a început să-mi lingă rotula piciorului drept. Mă gîdila plăcut. Tocmai de aceea el mă linsese pe rotulă, ca să mă facă să surîd rudelor mele. II Şi în fine el a venit. El era foarte tînăr şi suav. El era plin de bunăvoinţă. Şi nu părea deloc că are chef să mă înfrunte. Mai mult decît atît, el părea că plînge. Oasele lui erau mai subţiri decît oasele mele. Pielea de pe el era mai puţin iubită decît pielea de pe mine. El a venit singuratic. Timid. Şchiopătînd din pricina marei lui singurătăţi. El a strigat cu voce de tînăr bărbat îndrăgostit. El a strigat avînd grijă insă să-şi aleagă sunetele strigătului. De îndată strigătul lui se transformă într-o adresare. Deci el mi se adresă: Prin hubloul acela eu totuşi m-am uitat la planeta aceea. 18 "Mi-a fost o rară frica, mi-a fost un coşmar. Planetă singură şi plină de bube, de bube cereşti, neinfectate. Iată, m-am întors, mi-a spus el, si tu de ce vrei să mă înfrunţi cu tot dinadinsul, si tu de ce ai venit cu leii tăi străvezii în întîmpmarea mea, si tu, îmi spuse el apiecîndu-se către urechea mea, tu, mai ales tu, de ce ai venit cu toate rudele tale planetare ?" El era neobişnuit de melancolic, deosebit de înfrigurat, si tot timpul îmi stîrnea ciudata părere de rău că nici eu şi nici leii mei, că noi, cei care îl întîmpinam, nu aveam nimic muieresc în noi... El mi-a spus surd: „Ai mei toţi s-au sugrumat de spaimă cînd eu mi-am asumat plecarea către dincolo". El s-a aplecat către urechea mea şi mi-a zis: „Deci să-ţi spun totul, absolut totul; voi încerca să-ţi descriu ce am văzut prin hublou". „Nu", i-am spus eu. Brusc toţi leii mei străvezii şi-au căscat spre el bo flăminde, cu dinţi străvezii, flămînzi. „Bine, mi-a zis el, dacă nu vrei să ştii nu-ţi spun". „Nu vreau să ştiu", i-am răspuns. „Să plec?", m-a întrebat el. „Cum o să pleci, i-am răspuns. 19 z* Nu vezi că sora mea e Îndrăgostită de tine?" „Cheamă-ţi rudele atunci, mi-a spus el, rămîn". „Nu chem pe nimeni, i-am răspuns, dar rămii". Leii străvezii ai mei s-au lipit între ei. Leii străvezii ai mei brusc s-au foarte lipit între ei. Ei au devenit un scut. Mie mi s-a făcut somn şi m-am culcat pe scut. „Lasă-mă să te ridic şi să te port pe scut". „Ridică-mă, am urlat, poarîă-mă". FEL DE SFÎRŞIT Adevărata mînă n-o întind. Nu ating cu ea decît cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuş cum se trage în sine însuşi cornul de melc şi ar deveni un punct. Nu ating scaunul. S-ar trage în sine însuşi şi ar deveni un punct. ' Nici prietenii nu mi-i ating. Nici soarele, nici stelele, nici luna. Nu ating nimic. Deşi urăsc punctul, doamne, locuiesc într-un punct. 20 ÂL MEU SUFLET, PSYHEE A venit îngerul şi mi-a zis: — Eşti un porc de cline, o jigodie şi un rît. Pute iarba sub umbra ta care-o apasă; mocirlă se numeşte respiraţia tal — De ce, i-am strigat, de ce? — Fără pricină! A venit îngerul şi mi-a zis: — Mai străvezie este sticla decît cel mai statornic gînd opac al tău! In curînd ai să mori şi viermi îţi voi forfoti în nări, în bot, în rît, în trompă! — De ce, i-am strigat, de ce? — Fără pricină! îmi zise îngerul... Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul a plecat cu aripi de aur zburînd într-un aer de aur. Fluturi de aur fîlfîiau în aura îngerului de aur. El zbura aurit, el era cu totul şi cu totul de aur. El se îndepărta către o depărtare de aur, în care apunea soarele de aur. El se îndepărta către o depărtare de aur, în care apunea soarele de aur. — De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat, de ce pleci, de ce? — Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină... LĂUNTRUL OCHI Desigur m-ai greşit c-un ochi mai mult lăsat la mine-n întunerec de văd cu el de mai demult cuvîntul greu cu care ferec... 21 Ei da, din cind In cînd o mîna s-ar mai putea să-mi smulg din umăr ca să te şi zăresc stăpînă, — cal fugărit pe care-1 număr I-ha, cum treci, i-ha, în dreptul ciotului smuls şi sîngerat din care ochiu-mi înţeleptul fix te priveşte şi mirat. Din cînd în cînd îmi smulg piciorul să las lăuntrului meu iris, — sprinceană, trupul şi pridvorul pe care stai tu dreaptă Ibis. Stai calule şi pasăre să paştem aerul şi norii şi gheaţa asta zarzăre care ne plouă dusul orii. Hai, dă-mi la loc piciorul, mîna şi orb mă lasă înlăuntru-mi. Dă-mi clipa, ora, săptămîna şi pe deasupra numai vulturi. Am să mănînc puţin pămînt, poate se mistuie cu el interiorul ochi cel al lui „sunt" în revederea lui acel — „A fi mai orb decît am fost" mai dinainte de-a mă naşte, „A fi mai mort decît am fost" de dinainte de-a mă naşte. 22 MĂIASTRĂ Am născut o pasăre azi-noapte pe cînd întindeam privirea de la unu pîn'la şapte contemplmd nemărginirea. Din privirea mea gravidă ea şi-a scos clonţul lividă şi-a' zburat fîlf-fîlf departe pînă dincolo de moarte. Mi-am lungit privirea lungă, foarte ruptă, sîngerîndă, foarte neagră, pururi blinda, ocolindă şi plîngîndă. Dreaptă, totuşi tremurîndă... ATICA Urăsc orice piatră şi invidiez orice bucată de materie; n-apuc să mor şi inviez şi mi-e urît şimă sperie liniştea sinelui lor sirius cu însuşi în braţe... N-apuc niciodată să mor. Am feţe, am faţe, am ochi, ochiuri de apă 23 în care se azvîrle Ofelia, nebuna, şi nimeni n-o scapă, nimeni n-o scapă, n-o trage la sine nici luna. Să se iubească deci şinele cu sine, singuratece sau singuratici, dar ia-mă Doamne tu pe mine şi du-mă în ţărmurii mării, în Atici... HRANA Ah, dar amplă limba ta, ce pat dulce, ce saltea! Dar şi eu, sacră mîncare Doamne-n burta dumitale. TREI CAI Ea mi-a spus, căci mă iubise, — despre marele Ulise, care tocmai plînsu-mi-se de rău gînd, de negre vise. El mi-a spus, căci mă urîse, — despre lucrurile pîînse, despre vremurile scurse, despre patemile duse. 24 Ei mi-au spus, căci mă uitară,-despre-o grea şi dulce seară cînd trei magi din Sud picară cu trei cai de sare-amară Cu trei cai de unt-de-lemn, cu trei cai de lemn solemn, cu trei cai de rădăcină în zăbale de lumină Cii trei cai de chiparos cu trei cai sculptaţi din os de din osul meu din piept potcovit şi înţelept ...de cînd tu l-ai sărutat cu un tandru nechezat. dulce cupa mea de piele Scoate-mi pielea de pe mine poate vrei o amforă, poate vrei să bei dulbine Doamnă Verde Camforă. Poate că le este sete ale dumneavoastror plete, poate că vă sunt uscate paişpele cel de carate. 25 Poate eă vă este talpa nepupată mult prea alba şi nesupt vă este sfîrcul şi mult prea puţin — prea multu1. Beţi din cupa mea de piele Doamnă, numai vinuri grele Doamnă, numai vinuri roşii Doamnă, numai vinuri verzi Doamnă, numai vinuri albe căci vă stau covor sub talpe şi la mînuri stau inel, vina mea vă e cercel. Pînă cînd şi vîna mare care e spînzurătoare, caldă jugulara mea chiar şi ea vă e sanda. Doamnă, beţi din amforă Doamnă Verde Camforă. Capie şi scabie, teacă vă sunt sabie care atîrnaţi de şoldul zeului ce doarme-n Nordul inimii si Precistii, maieă-mii şi maică-tn. BALADĂ Era un bot mare de cal şi Doamne, ce dinţi mari avea. Căderi de meteoriţi în aval dantura lui albă era. 26 El botul cel mare şi lung ah, Doamne cum şi-l înclina si dinţii cei albi, nibelung, Doamne, un cal nibelung cred că era. Si totuşi nu-s iarbă nu, nu. Nicicînd n-am fost iarbă, ah, Doamne... Şi totuşi ce bot nesfîrşit arata, ce cal nibelung îmi părea că vrea să mă pască, ah, Doamne. TESTAMENT Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive, îmi cos rana cu un verb. Nobile paleative de serv. Iţi scriu cu trupul meu viaţa şi' mersul stelelor ţi-1 scriu. Vocala cea mai lungă este aţa cu care mortu-1 cos, de viu. Căci trebuie să dăm şi mărturie, altfel nimica n-ar mai fi, în dulce scriere tîrzie ţinînd alături morţi şi vii. Tu ombilic din care curge vorbirea numai altor guri fără să ştim unde ne duce în care dalbe viituri. 27 Incit nu ştiu cine trăieşte — cuvintul poate, poate trupul. Zăpada albă Doamne, poate, sau urma-n ea, pe care o lasă lupul... n-ai să vii N-ai să vii şi n-ai să morţi N-ai să şapte între sorţi N-ai să iarnă, primăvară N-ai să doamnă, domnişoară. Pe fundalul cel albastru din al ochiului meu vast meteor ai fost şi astru şi incest ai fost, prea cast. Uite-aşa rămînem orbi surzi şi ciungi de un cuvlnt. Soarbe-mă de poţi să sorbi „S" e rece azi din sunt. ATlT DE REPEDE Atît de repede ne vine insomnia brodîndu-ne fiinţe din afară. Vrei pielea mea să-ţi fie iia care te-mbracă domnişoară? 28 Vrei tu să vreau să fii fiind un fel de trup de arătare şi să te-nvăţ cum eşti murind femeie-n pielea dumitale? în pietre vrei, în recii fulgi în dulcele meu strigăt de iubire... Stai, nu fugi, o, tu ce fugi călcînd pe viaţa mea subţire. cel mai bătrîn Noi am fost primii, oamenii aceştia din prezent. Noi suntem cei mai vechi, noi suntem primii, oamenii aceştia din prezent şi singurateci. Peştii şi păsările, iarba, arborii au decăzut din noi, din noi şi umbra care-o lasă arborii cînd sunt. Noi suntem cei mai vechi, iar tot ce este e-o decădere din vechimea celor vechi, e un semnal. Noi am îmbogăţit vederea şi auzul, mirosul, pipăitul şi gustul, ah, dar mai ales auzul acestei decăderi. 29 încins Aş sta încins la şoldul tău sabie scurtă, ne tocită sau mult mai bine ar fi să-mi fie rău cu fruntea între sînii tăi, iubită. Acoperit de răni adinei te-aş_ fi-nvăţat pămîntul cum e. Matriţă, trupul meu fu pentru stinci şi limba mea vorbire pentru lume. Mai bine sabie la şoldul tău ca iute la mînie doamnă, tu între bine şi-ntre rău la mijloc să mă-nfigi sudalmă. Rană să fiu, durere, singe, şi-al echilibrului cînd plînge, lacrimă lungă, rea, de fier. la cei ce nasc, la cei ce pier. locomotive vechi, terasamente, greieri Locomotive vechi, terasamente, greieri străbăteau copilăria mea de Ah, şi Au cu reci gutui în curtea de bazalt cu cîini lătrînd în lanţuri şi în salt. Cerul avea o gaură în el, în care-aş fi putut să cad mişel. Dar mă ţineam de cîini şi de gutui şi încă de ceva, ce nu-i... 30 Nici ochiul ridicam, nici mîna şi nici căiţa ce-mi dăduse zîna. Cîinii lătrau de spaimă-n lanţul lor, şi simburii gutuilor... M-aş tine şi acum de ei, dar unde-i trupul de-âtunci, trăit şi scurs pe spata undei? Astăzi mi-apare că e sus un cui în palma lui Isus. voci de mulţi oameni Voci de mulţi oameni la un loc amestecate într-un singur sunet imens urcă spinarea unui vierme de foc sătul de buricul materiei dens. Creste viermele magic, creşte cu două antene înfipte în timpanul meu pe care-1 roade şi mijeşte un soare de plumb al vorbirii şi greu. Nu-i sens, doamne, nu-i înţelegere să-mi alerge pe zăpada auzului şi nici alergare, şi nici alegere în placenta văzduhului. Ei tac călcaţi de o sanda divină şi se-aude numai un scîncet de copil, dar viermele renaşte pe colină, ah, pe colina văzduhului umil. 31 Singur şi mut cu limba smulsă vreau un cuvint, doar un cuvint cu sens în vremea vieţii mele scursă şi de eres, mîna s-o pun peste vocala lui cum pe spinarea iedului şi să-i desfac în piept şi-n braţe divinele încolăcite maţe. Am să-1 jupoi de înţeles o, vis, o, basm, tandru eres. Dar singurul cuvint ce-1 ştiu aieve inapt să fie-i pielea albă pe pîntecul suavei Eve; la tandru gînd să-i fie salbă. Dar răul meu de l-ar desface oh, doamne-n dulce lumea ta nicicînd n-ar mai fi zămislind o pace măcar atîta cît era. Auzi, auzi şi tu, auzi cum creşte viermele vorbirii de mult prea mulţi vorbit şi spus sau adormit sub piramide? Antena lui, auzul meu şi piatra ta cea mută, doamne, mută, antena lui, auzul meu te-mping pe ceruri şi te mută... 32 acest bloc de nervi Acest bloc de nervi se-nvîrte încet pe şenile. El vine, da, vine direct dulceaţo, la tine. O, lasă-mă să te iubesc cu trupul meu pe care mi l-am fost cioplit din pietre, ori din al treilea cîntat mereu cel de cocoş pe care-1 plînse Petre. Nu te cunosc şi nici nu vreau, dar ca un ochi mă pironeşte aspră vorbirea ta de singur zeu si, si tăcerea dumneavoastră. O, lasă-mă, să nu mai fii, să fiu acela care-ţi duce mai înainte ca să-nvii trupul tău alb, urcat pe cruce. în dulcele stil clasic Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnişoară. Dintr-o frunză verde, pală pasul tău de domnişoară. Dintr-o înserare-n seară pasul tău de domnişoară. Dintr-o pasăre amară pasul tău de domnişoară. 33 Ordinea cuvintelor, voi. II O secundă, o secundă eu l-am fost zărit în undă. El avea roşcată fundă. Inima încet mi-afundă. Mai rămîi cu mersul tău parcă pe timpanul meu blestemat şi semizeu căci îmi este foarte rău. Stau întins şi lung şi zic, Domnişoară, mai nimic pe sub soarele pitic aurit şi mozaic. Pasul trece eu rămîn. MĂ LAS LOCUIT Mă las locuit de o impresie sumară beată poate. Aseară desigur, aseară erau cu mine amintirile toate. Circulă dragă, i-am spus. Aceasta e vîna, artera. Mai sus, mult mai sus, oho, mult mai sus e himera. Bea puţin. Iartă-mă. N-am apă. E roşu şi alb ca o ninsoare. E fluid, otreapă. E de sare. 34 Cur vă, rămîi, o, rămii, o, rămîi, rămii, cu mine. Eu sunt bărbatul tău dinţii din desime. MĂNUŞA Trage-ţi o dată mîna ta lungă, siderală, din mine, mănuşa ta oloagă, şi lasă-mi fierăria nervilor de boală zălog fiinţei să îmi fie neîntreagă. Prea mişc cum mişcă degetul tău lung mai arătînd un adevăr, din ce în ce mai rupt ajung, mai capră şi mai măr. Ci trage-ţi lungă mina ta, şi las-o înfrigurată-n verdele nisip şi las-o răcită-n vidul negru şi las-o pînă la Canopus şi lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă, cît timp am umbră să-ncălzesc o piatră sau o vale ne-nverzită, sumbră, să-nconjur cu trupul meu mîna prezentului mereu. Ieşi din mine, doamne, nu-mi lua capul slngelui, — inima - 35 las-o oarbă, fără ochi, fără vedere cu un romb într-însa de tăcere. 20 februarie, seara galben copil, oprit în poză Galben copil oprit în poză şi-nramat fără suflare şi dormind, ţi-aş spune-un basm adevărat călare pe un cal murind. Cine a tras în calul meu? Cu ce săgeată, cu ce floare? Beau apă azi din curcubeu, el singurul nu mă mai doare. Căutaţi-mă pe sub potcoava lui, săpaţi' întruna şi adine poate-o s-ajungeţi voi întii dincolo de pămînt. estompare Din ce în ce te stingi, te ştergi de peste sternul meu, făptură, dîră lucindă şi, de melci, tandră arsură. 36 Abia te ţin într-un cuvint, ori în albastrul meu iris, iarbă-ncolţind dintr-un pămînt de somn, de vis. Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape, dacă respir, te-mping în aer, neoglindito peste ape tu, dulce vaer. Ak, vine norul si mă şterge ca an burete foarte rece. Râmin ce-am fost, un tron de rege din care ai plecat de mult... din această carcasă Din această carcasă de cal îmbătrînit Înainte de vreme, un suflet de licorn ameţit îşi scoate-o potcoavă-n poene. El încă visează îngenuncheat ca-ntr-o tapiţerie medievală o domnişoară cu chipul brodat în pală beteală... El încă mai tremură, cînd răsare luna pe lume virgină, — lung, străveziu şi-n alergare pe zăpada regină... ol Vai, nechezatul dogit, i-ha, i-hav... si-aceste fîşii risipite de ceaţă, ale carcasei sunt, de cal mult bolnav in care aiurează de-o" viaţă. - I MULT VECHII DE ROMANTICI... De ce nu m-aş putea uita înfiorat la braţul tău 'suav, cînd dormi, atît de bine tu mirositoareo, cu ochi închişi, enormi. De ce n-aş crede că vin zeii călări pe lungi miresme ca să-şi depună umbra lor la tine' peste glezne... De ce n-aş crede că exişti tu ce respiri în unde, tu singură, văzuto doar cu triunghiular, din frunte. ..... ' T ÎNTR-O MARE DE PLASMĂ Intr-o mare de plasmă se balansează o pasăre. Ea care este a aerului,—acum în altă stare, în altă culoare, în altă mişcare,—acum trebuie să'fie cu totul alta, acum. 38 l ochiul ■ Lipseşte greutatea, dar lipseşte şi viteza, şi plutirea... Se zbate pasărea într-o mare de plasmă ca să-şi păstreze graniţa aripii şi firea. Poate că această stare nu va mai trece niciodată, poate că pasărea va rămîne definitiv în plasmă şi poate că Înfioratul meu creier gînditor va rămîne mereu locuit de această fantasmă. Noroc! iţi spun ţie pasăre măiastră. Fii curajoasă gîndire! Şi nu te speria, creier al meu cercetat de mîhnire... SCURTĂ BALADĂ Numai fereastra ta nu se stinge, nu. Singură sus, lîngă cer, orbitoare, ca un ochi mă fixează cînd trec bolnav de vini imaginare. Numai arborii tăi nu-şi pierd în iarnă frunzele verzi, pieritoare, cînd trec cu ninsoarea sub ei bolnav de vini imaginare. Nici clinele tău schelălăind printre maşini, cel cu patru picioare, nici el nu mă latră cînd trec bolnav de vini imaginare. Nici faptul că exist şi tu o ştii • nici faptul că sunt, nu te doare, cînd invizibil mă agăţ de cuvinte bolnav de vini imaginare. Hai judecă-mă, hai pedepseşte-mă cu nepăsarea ta, oarecare, din ce în ce cum sunt mai bolnav de vini imaginare. dinţi Ne bucurăm pentru că bate vîntul, aerul repede, copil, copilule, dragule, existenţă... Din nenimica vieţii noastre înflorim un mit, o caretă, un flacon cu esenţă. Respiră tu cît vrei să respiri! Eu stau numai ca să te miros. Nuntă fără de miri îmi este fiecare os. Trăiesc numai şi numai pentru tine ca să fii numai lîngă felul meu de trup. Eu sunt un dinte şi am ciolănime în rîsul trist al botului de lup. 40 AUSWEIS Scot singele ştampilat la vedere. Mi se dă drumul. Scot osul sculptat la vedere. Intirzii o secundă, dar mi se dă drumul. Scot indurătoarea limbă vorbită, — la vedere. Dicţionarele sunt pregătite, aşa că mi se da drumul. Dr ce «ni să treci, m-a întrebat moartea. Soat liber, i-am răspuns, «şa că na am chef să-ţi răspund. Ea a stat un timp descumpănită, apoi, mi-a dat drumul. Am pe mine toate ştampilele. Dacă vreţi să ştiţi eu, unul, sunt în ordine, mie mi se dă drumul. lepădare de copii Lepădare de copii sunt cuvintele de aer aripile. De dulcele miros al mirilor, de mărturie patrafirelor. Smulgere de limbă este prea frumoasa mea poveste. 41 SCRIPTURĂ Să ieşi în afară, să nu mai fii, să nu şi nu, ca şi cum nici n-ai fi fost. Efortul şi munca de atunci şi de acu, e pasăre'fără zbor, fără rost. Bătrînul doarme-n risipire. E pescuit de sub pămînt de undiţele din nadire ale copacilor planînd. Ceva din carnea lui se face sevă, şarpe şi măr; un fel 'de-a fi Adam şi Eyă, hrană goniţilor din adevăr. NUMAI O CLIPĂ Numai o clipă, spuse aerul păsării care zbura Numai o clipă, lasă-mă numai o clipă să nu fiu de faţă cu dumneata. Numai o clipă,'numai o clipă, spuse inima sîngelui care venea Numai o clipă, numai o clipă lasă-mă singură de dumneata. Numai o clipă, numai o clipă, i-am spus morţii care rînjea cu roşii buze, cu albă dantură, cu tu şi cu A. Lasă-mă numai o clipă întârzie numai 0 clipă 42 î'-am spus celei care venea1. Dar ea nici o clipă n-avu vedere nici pentru mine nici pentru putere căci se grăbea se foarte grăbea... SETE Se dizolvă în mine, încet, chipul tău de piatră solubilă o, tu, dansînd un menuet, pururea nubilă. < - Mă vor bea cîndva, zeii şi vor simţi în mine gustul tău, cîndva, cîrîd întomna-se-vor teii de sete şi de rău. Dar încă mai ninge, încă mai ninge cu tine în mine rămîn îngheţat ...suavă meninge şi somn tulburat. POATE CĂ OCHIUL MEU VERDE Poate că ochiul meu verde ţi-a căzut din zbor în palmă în preadulcea ta mireasmă, y odioasă doamnă. 43 Hai cu ţîţa ta cea caldă, stai pe el ca pasărea, pînă cînd îi amorţeşte în născare aripa. Eu sînt orb, el cu vedere va zbura din sînul tău, doamnă ce eşti la putere astăzi peste văzul meu. LEGENDĂ Trece o aripă deasupra cît aproape toată vederea de mare. Urlă iarba şi şoarecii de cîmp, plesnesc în sudoare cristalele de sare. Inima balansează pînă dincolo, şi tu nu eşti la subţioara mea. Cîmpul se înclină cu o lumină, lovit parcă de-o stea. în cealaltă parte, oraşul se ridică vertiginos la nori, la peana aripei care lung, trece peste biserică, Ana. Se surpă turla, zidul se crapă de ziuă, tu unde eşti nezidito? Oraşul te-o fi zvîrlit şi pe tine în sps In aripa care-am văzut-o... 44 şi ADEVĂRATĂ, - şi JUCATĂ Ochiul se face frumos sau urît de după ideea de dedesupt. Timpul se face de semizeu dacă „tu" îl iubeşte pe „eu". Se întomnează, cad frunze, trec animale lehuze, trece natura absurdă, natura arzîndu-mi cuvîntul şi gura. Eu sînt o piatră-n strigare, o piatră, —> un înger eu sînt, care latră o dată şi încă o dată şi încă o dată... din nou, noi Bun, dar cu noi cum rămîne? Ei au fost mari, tragici, sfinţi... Ei au mîncat pîine, părinţilor noştri le-au fost părinţi. Dar noi, dar cu noi?... Lor le-a fost frig, au pătimit, au mers prin zăpadă, prin noroi, au murit şi s-au nemurit. 45 Noi trăim, cu noi cum rămîne? S-a hotărît ceva? S-a hotărît? Cînd anume şi ce anume? Suntem, dar ne este urît. era cu neputinţă să le fie foame Stăteau cu maxilarele deschise şi pline de pămînt, chiar şi rădăcina ierbii le trecea prin coaste Această neînvingătoare oaste cîndva-şi zisese sieşi: sunt. La fel şi pomii cu frunze verzi ei stau umpluţi cu aer între ramuri. feluri Numai o idee rece se cuprinde de cîrcei, numai şapte, opt şi zece n-are urmă-n ochii mei. E privirea dinlăuntru gălbinoasă ca şi untul şi greţoasă cum e zborul care l-ar zbura dihorul 46 şi-mpuţită de mirosuri coronată de miresme de reci oase şi de osuri alergate mult în glezne. Noi nu suntem. Ce arvună şi ce stare mult prea bună de a fi soi de mîncare la un bot căscat, de zare. Vine împăratul însă şi lasă mîncarea piînsă. OBEDIENŢĂ Cînd văz cum trece păsăretul triunghiular şi fîlfîind şi-auz cum urlă lin gornetul lehuz, un aer trimbulind şi vechii prieteni nu mai sunt decît o vagă-nchipuire şi-mi cîntă pe acest pămint popimea numai „deus irae" numai atunci, numai acum, ^ numai cîndva, ce-a fost odată cu spiţă lungă şi de fum la crivăţ poate voi fi roată. 4? CÎNTEC Mă învelesc de frig într-o speranţă cum se-nveleşte soba nou zidită în reliefuri de faianţă cu focul pururi logodită. Nu pune mîna peste mine dacă-i vară căci n-ai să înţelegi nimic stimată doamnă-domnişoară din frig. Ci vino cînd nu merge nimeni, cînd nu avem picioare, vino dar mai ales cînd voi fi orb, lumino. tot universul nostru era albastru şi gol Tot universul nostru era albastru şi gol, iar noi retraşi în bulgărul numit pămînt viaţă eram deasupra şi la subsol murind, murmurîrid. Viii şi morţii viilor unii într-alţii şi unii peste alţii... Tot universul nostru era albastru şi gol. Locul pe care-1 ocupam, cei vii şi cei morţi repede se ghicea sau domol luat în neştire; sau tras la sorţi. Noi ne ţineam unii de alţii Viii si morţii. 48 STRIGĂTURI Ce-ai de gînd cu tine, fă, subţire şi galbină, prună mult şi paltină icoane şi datină?... Vrei să fii tu rază, tu groasă cum e mugetu bătrînă ca taică-tu şchioapă roabă slabă?... Ca şi geana maică-tii ca şi i dintr-un a fi?... Ce-ai de gînd cu tine, fă, măduvă de văduvă?... Inimă de viperă vrei să fii, tu, liberă?... pasărea verişoara Deşi miros ca şi cum aş fi iubit, deşi îmi bat în'timpane prietenii imaginari, deşi viaţa mi s-a dus dracului, deşi locuiesc pe suprafaţa urmi ou, deşi fără tine nu mai pot a trăi defel, deşi cad cum cade lumina, deşi sunt apt de tine, de ea... Fîlf, pasărea zboară deşi, fîlf, pasărea zboară... Rugaţi-vă de mine să răsar, 49 fîlf, rugati-vă de iarbă să fie verde. Fîlf, fîlf,' ce aer, Doamne!... stare Pînă la urmă cade sub inimă alunecînd de pe ea, — o mască sonoră. Carnea străvezie a orelor e mai pietroasă, cu fiecare oră. Linia frîntă de fulger pieziş ia locul privirilor goale. Totul se trage-n jurul meu, înapoi în largi şi reci rotogoale, şi rămîn drept — (e un fel de a zice) drept ca firul de plumb spînzurînd la muchia roşie, nezidită a unui singur şi singur gînd. MIT Incapabil să pierd inapt pentru fire, alerg în neştire. Foarte greu mă primesc să fiu cum sunt. Locul ceresc e sub pămînt. Iar pămlntescul mănîncă de foame cerescul. 50 iar nu barbar.. „Sunt fericit că m-am născut om jar animal, bărbat iar nu femeie, grec iar barbar..." Cînd starea ierbii se face verde încît pare a vorbi îmi pare rău şi jale îmi este că nu sunt grec. Cînd se împodobesc în jurul seminţelor merele cu divina carne de măr şi vîntul le face să fie rotunde, îmi pare rău şi mi-e jale că nu sunt grec. Cînd trece şi gerul cel mare acoperindu-ne cu domnia sa, lăsîndu-ne să-i fim numai umbră orbitoare totdeauna numai dedesubt zburătoare cum peştii din marea cea mare, — îmi pare rău şi mi-e jale că nu sunt grec. ■ Cînd sunt, cînd exist cînd de acestea două nu-mi pare rău mi-e jale că aş fi putut să fiu grec dar nu sunt. numărătoarea Numărătoarea începe cu doi. Unul nu este numărabil. Plouă doamne şi transformă în noroi sufletul meu de cîmp arabil. 51 Numărătoarea începe cu doi. Unul nu este şi nici nu există. Pămînt amestecat cu apă, noroi se numeşte cu vorba cea tristă, Numărătoarea începe cu doi, dar, şi sfârşitul... Plouă peste infinit. Murdar de noroi sau, născător de noroi e infinitul. UNEORI Mă visez în sala tronului în cap la masa cea lungă a cinei celei de taină şi bînd. Roabele, patruzeci la număr pe bezna nopţii şi strigate de mine cu strigăt, au venit şi-şi piaptănă părul negru, iar eu la flacăra pieptenului coborît de sus în jos pe şuviţe, pe plete, pe coamă, mă luminez. Şi-n tihnă rea îmi beau paharul cînd roabele patruzeci la număr se piaptănă şi duhul electronului mă luminează. 5*1 CÎNTEC DE ÎNCURAJARE Aşa cum ţăranul se urcă cu tălpile pe oalele arse ca să le dovedească rezistente şi de încredere bune, la vînzare, — îmi culc inima peste cuvinte ca să le vădesc de nerupt şi zic: încurajez femeia să nască, iarba o încurajez să fie verde, încurajez soarele să răsară! zvon Fiarele înainte de zori îşi scutură de pe sine tandrele putori damfurile, izurile, pătratele, prizmele. Răsare obişnuinţa, legea, idolul, nenăscutul, vag-plodul. Este neliniştea care vesteşte fiecăruia în singurătate că este. Adică sudul, adică nordul. 53 de dragoste Ea stă plictisită şi foarte frumoasă părul ei negru este supărat mîna ei luminoasă demult m-a uitat, — demult s-a uitat şi pe sine cum atîrnă pe ceafa scaunului. Eu mă înec în lumine şi scrîşnesc în crugul anului. Ii arăt dinţii din gură, dar ea ştie că eu nu rîd, dulcea luminii făptură mie, pe mine mă înfăţişează pe cînd ea stă plictisită şi foarte frumoasă şi eu numai pentru ea trăiesc în lumea fioroasă de sub ceresc. a mea Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă, în lipsa mea ea se gîndeşte numai la mine, ea cea mai dragă şi cea mai aleasă dintre roabele sublime. Ei i se face rău de singurătate ea stă şi spală tot timpul podeaua pînă o face de paisprezece carate şi tocmai să calce pe dînsa licheaua. i Ea spală zidul casei cu mîna ei şi atîrnă pe dînsul tablouri ca să se bucure derbedeul, e-hei căzut de la uşă-n ecouri. 54 Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv ca să-i vină acasă şi degetele albe şi le mişcă lasciv pentru ceafa lui cea frumoasă. Pregătindu-i-le de dezbătat ea ţine în boluri şi zeama acră, părul lung şi negru şi-1 întinde de la uşă spre să nu greşească bărbatul niciodată drumul predestinat. ÎNCERCARE DE SOMN Cerc — încerc şi tandră moarte, tras în scoarţe pîn' la tîmple, azi, nimic nu mă împarte azi, ştiu tot ce-o să se-ntîmple. Negru trag peste privire şi alung din creier, nodul ce-mi legase-n amintire sudul Doamne, doar cu nordul. Din genunchi rotula dublă o fac pernă pentru tine, oboselii care umblă să adoarmă azi pe mine.- 55 rugare Dă-mi, Doamne, victorie, ajută-.mă să-mi înving duşmanii, pielea de pe mine, marginea, orele, anii. somn Nu mai apuc să mă culc cu tine atîta nenorocită veghe atîta insomnie, patule, vecine, îmi cîntă-n ureche. Ce cîntec? Greaţă de piatră borţoasă de soare cu lumină-n pintec de gîndire ţestoasă. Dar eu ţin minte, prin ţinere de minte vremurile împărate cînd mugetul taurilor lăsa gravide muierile din cetate. atît de mîndru ea mergea Atît dc mîndru ea mergea şi-atît de galoş, singuratic. Vedere mult prea mult-avea albastru ochi al meu apatic. 56 Atît de tandru mirosea cînd nara mea de bot de ciine mult lungă o adulmeca şi azi şi mîine. Atîta viaţă amărîtă stătea în ea mai rîsă-plînsă atîta lapte de cucută aş fi băut de doruri, însă, ea s-a fost dus, ea s-a fost dus doar de la mine şi doar o vorbă nu i-am spus în veşnicie. ORGA DE APĂ Minunatul joc de ape foarte reci din grădinile de regi izbucnind din scurtă ţeava cea de fier ca şi otrava! ...care dragă meştere scrie-n aer peştere care dragă sunete scrie-n aer umblete... Minunatul joc de apă foarte rece din grădinile de rege, — cînd se-opreşte şi cînd ţeava îşi coboară-n jos octava, nimeni, vai, nu o mai crede că tot ce-a făcut fu vreme, vreme udă şi jucată care n-a fost niciodată! 57 SOLDATUL ŞI PASĂREA Eşti trist astă-seară, îi spuse pasărea, văd eu că eşti trist... Nu, nu — răspunse soldatul. Şi totuşi pari trist, zise pasărea cea albă, pari trist. Nu, nu sunt trist, răspunse soldatul, nu, nu. lişti trist astă-seară, văd eu, ai ceva pe suflet — mai zise pasărea albă. Nu, nu sunt trist — şi lasă-mă-n pace! se răsti la ea soldatul. Pasărea se desprinse de pe braţul lui şi zbură fîlfîind din aripile ei mari şi albe, foarte albe. Unde-o fi plecat pasărea aia cuvîntătoare ee trezi deodată soldatul, vorbind singur. BELGRADUL ÎN CINCI PRIETENI —1971— Se dedică lui Adam Puslojiâ Srba Jgnjatoviâ Anghel Dumbrăveanu fi Petre Stoica A CUMPĂRA UN CÎINE A venit îngerul şi mi-a spus: — Nu vrei să cumperi un cline? Eu nu am fost în stare să-i răspund. Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare. — Nu vrei să cumperi un cîine? — m-a întrebat îngerul, ţinînd în braţe inima mea lătrătoare, dînd din sînge ca dintr-o coadă. — Nu vrei să cumperi un cîine? m-a întrebat îngerul în timp ce inima mea dădea din sînge ca dintr-o coadă. VITRIFICARE A început să se vadă prin tine. LJită-te ochiule, uită-te, eşti mult mai dur ca altădată şi mai nevorbitor. Văd un animal uriaş în timp ce face un ou uriaş. Uită-te ochiule şi înspăimîntă-te. 61 Sufletele au obosit. Să sărutăm oul de pasăre şi să ne luăm adio de la el. Văd un animal uriaş. Respiraţia lui este verde, ochii lui sunt verzui, dinţii lui sunt verzi, ghearele lui — dinţi. Uită-te ochiule, uită-te şi ia-ţi adio. Â început să vadă prin noi de la o vreme. Simt că a început să vadă prin noi de la o vreme, ca şi cum cineva ar privi prin noi Şi spre ce priveşte nu ştim. frica Eu aş putea s-o omor cu o singură lovitură. Ea rîde spre mine, ea surîde. Ea ridică spre ochii mei ochii ei strălucitori. 62 Ea întinde mîna spre mine, ea scutură surîzînd, rîzînd pletele negre. Dar eu, aş putea s-o omor cu o singură lovitură. Acum, ea începe să spună cuvinte suave, naive, de joc. Se uită curioasă la mine, se încruntă o clipă şi iarăşi surîde, rîde. Se uită în ochii mei, cu ochii ei lucitori. în timp ce eu o contemplu şi aş putea s-o omor cu o singură lovitură. STRĂFUND DE ochi Valul venind spre mine a împietrit în aer O, chiar şi tu, iubito, ai rămas într-o deplină nemişcare. Şi timpul are febră. O, el mă arde. Secunda este fixă ca o perlă şi stropii valului atîrnă-n aer. Tu, atît apuc să strig, tu şi cuvîntul începe să se vadă încet, încet, cum se vede lăsarea de noapte cuvînt din două litere: tu. Animal monstruos, — înţelesul — s-a oprit, şi începe să se vadă... 63 FEDING Ah, cît de fericiţi am fost noi doi, ba nu, noi niciodată n-am fost fericiţi, dar vino tu, dansează-mi peste mîîni, dansează-mi peste pălmile pe care ţi le întinse! Cal potcovit, să-mi rupi falangele... îmi rupi falangele cal potcovit! Dar cine alta se azvîrle-n sus ca jetul cel de apă al fîntînii? Şi rugineşti, o, rugineşti... Tu ai putea să frîngi din zbor chiar vulturul... şi nu te saturi, nu te saturi, ţi-e gura roşie de pene. de-nsîngerate pene. Tu nu te saturi, nu! Mai bine dormi pe umărul meu drept copil suav şi obosit. Ah, dinţii tăi de şobolan flămînd rupind clavicula acestei ore... Du-te, stinge-te, şterge-te! Sau mai bine vino, lasă-mă să-ţi ling eu lacrima... Otrava lacrimii abjectă, mincinoasă atît de sinceră... Ah, cît de fericiţi am fost noi doi... ba nu, noi niciodată n-am fost fericiţi. poetul ca şi soldatul Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Viaţa lui personală este praf şi pulbere. El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui sentimentele furnicii şi le apropie, le apropie de ochi pînă cînd le face una cu propriul său ochi, El îşi pune urechea pe burta cîinelui flămind, şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis pînă cînd nasul lui şi botul cîinelui sunt totuna. Pe căldurile groaznice el îşi face vînt cu aripile păsărilor pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare. Să nu-1 credeţi pe poet cînd plînge. Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui. El a stors lucrurile de lacrimi. El pllnge cu lacrima lucrurilor. Poetul e ca şi timpul. Mai repede sau mai încet, mai mincinos sau mai adevărat. Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului. Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat, Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit. 65 g — Ordinea cuvintelor, voi, II Imediat el o să spună că el 1-a zis, şi o să-1 spună într-aşa fel încît şi voi o să ziceţi că într-adevăr el 1-a zis. Dar mai ales vă conjur, nu puneţi mîna pe poet! Nu, nu puneţi niciodată mîna pe poet! ...Decît numai atunci cînd mîna voastră este subţire ca raza şi numai aşa mîna voastră ar putea să treacă prin el. Altfel ea nu va trece prin el, şi degetele voastre vor rămîne pe el, şi tot el va fi acela care se va lăuda că are mai multe degete decît voi. Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi că da, că într-adevăr el are mai multe degete... Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare, cel mai bine ar fi să nu puneţi niciodată mîna pe poet. ...Şi nici nu merită să puneţi mîna pe el... Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. ritual Plîng în faţa cifrei cinci — cina cea de taină fără şase. Unde sunteţi voi cei care sunteţi. 66 iară voi-care nu mai sunteţi, • unde sunteţi? Rupeţi deci cuvîntul, este trupul meu. Singe poate va şi curge din silabă. ' Pentru voi voi face vin din V şi I şi blîndeţe dintr-un trup barbar. Mă sărută cine mă sărută. Eu rămîn cu voi cei unsprezece. Suntem cinci de faţă, şase au plecat; cina cea de taină plînge-n faţa cifrei cinci. Se întemeiază astăzi pierderea, durerea, plecarea. caleaşca pentru fluturi Avem prea puţine osii pentru roata de carne a trupului nostru. — Unde te duci tu, caleaşca pentru fluturi? Unde te duci tu? ...Caleaşca trece prin piaţa cea mare. Plîngînd, eu alerg în urma ei. Iarba o. întreb: A trecut pe aicea caleaşca? Iarba nu-mi răspunde nimica. Copacii îi întreb: Au aţi văzut vreun fluture în caleaşca? Copacii tac şi le cad galbene frunze pe jos. — Doamne, a fost înaintea mea o caleaşca? Cum, Doamne, s-o ajung din urmă? — Ia-te după dîra de sînge, prostule, îmi răspunse cerşetorul orb. . || 5* puţină sticlă colorată Paharele nenorocite care sunt trupurile noastre, doamne dă, doamne dă, să nu le spargi chiar tu în mîna ta, să nu le spargi chiar tu. Mai bine bea puţinul nostru creier, ciorba de înger fiartă rău; mai bine bea poşirca inimii de sînge cu multă Dunăre' turnată-n ea. Lasă-ne dacă poţi să laşi, — o masă pe care morţi să stăm, să vină cei care ne ştiu şi să aducă luminări' de plîns O, fii îndurător şi nu ne rupe în sfîntă mîna ta puţina sticlă colorată prin care părinţii noştri mult privit-au. pe cel mai des Umbra ramurei cu frunze clătinîndu-se-n bătaia vuitului nu mi-a izbit, doamne, trupul, ci numai frig a lăsat pe vorba mea de dragoste. Treci tu, cuvîntule, dacă ai umbra şi lasă pata ta de neînţeles pe sufletul meu de azi, de ieri, de alaltăieri ţ pe cel mai des, pe cel mai foarte des. Plîng oile de mult prea multă lînă; e sufocată clipa de mult timp. Lasă tu A pe mine să rămînă intim, viul Olimp. 6-8 Fac schimb cu mine însumi, doamne, — mă dau pentru o umbră, pentru o capră, pentru o piatră. TRAGERE LA SORŢI Tragem la sorţi cu inima smulsă dintr-un străin. Martorul întreabă: cap sau pajură? Nici cap nici pajură, răspunde corul antio. Inimă, pur şi simplu. Inimă pe toate feţele? Inimă pe toate feţele! Şi unde este Omul cu M mare? ,, Unde să fie? în moarte. Dacă trageţi la sorţi cu inima Iul unde vreţi să fie? Omul cu M mare se află în moartea cu m mic. ClNTEC DE ÎNCURAJARE PENTRU ZEUL AND IA Tu mă locuieşti cum măduva, osul cum ploaia, norul cum privirea, ochii Dar eu sunt mort, ca un glonte tras în amintirile unui nou născut 69 Dar eu nu mai sunt aidoma locului prin care s-a prăbuşit o stea în strigare Dar eu sunt tu alaltăieriul cel de răsalaltăieri cel de niciodată. DUPĂ întoarcere Urlă în mine inima ca pasagerul lucid într-un avion ce se prăbuşeşte in flăcări. Eu ard, ea urăşte, eu sunt dus, ea se duce. E vinovat cuvin tul sunt vr> sunt. Fă-mi doamne un pat d:n trupul rechinului. El să-mi fie pernă, el să-mi devoreze somnul. Fă-mi doamne cearceaf din omizi din urzici, din omag. Să fiu absorbit într-o burtă de cristal. 70 O, trup în trup, moartea mea este o floare în mîna unei morţi cu mult mai mare. CE FEL DE TREN Ce fel de tren mărfar eşti tu dacă ţi-e trupul meu şină de carne; Ce fel de măr eşti tu dacă ţi-e ramură viaţa mea? Eu locuiesc într-un tril de privighetoare. Dorm cu ceafa pe nota Do şi-mi încalţ piciorul într-un saxofon. Du-te, îmi strigă ciocanul, du-te, du-te idiotule de cui de fier, du-te; Nu vezi că te bat in palma unui crucificat?! 71 MĂREŢIA FRIGULUI (romanul unui sentiment) —1972— — La ce vă mai gîndiţi; ce noi idei aveţi, domnule Niels Bohr?** — Ah, domnule Oppenheimer*, de cîte ori îmi vine o idee nouă, îmi vine şi ideea să mă spînzur. (citat din memorie dintr-o carte împrumutată numai pentru o noapte) * Domnului Oppenheimer îi plăcea poezia greacă, ceea ce nu 1-a împiedicat să fie tatăl primei bombe atomice. ** Domnul Bohr nu gusta poezia, dar a desenat cit se poate de poetic prima schemă a atomului. 74 SCHIMBAREA LA FAŢĂ Nu uitaţi: acum nu mi-e foame, nu mi-e sete. Punctul meu de vedere e punctul pietrei. Nu sunt obosit, nu, nu sunt obosit şi nici nu mi-e sete şi nici n-am de gînd să stau tolănit pe timpanul vreunui crocodil. Merg ca şi cum aş sta, şi deşi sunt sătul de aer, respir. Nu, nu uitaţi; nu mi-e foame şi nu mi-e sete, după cum nu mai sunt tînăr, dar nici bătrîn nu sunt. Boarea suavă a dimineţii o pot strînge de suava beregată fără să fac vreun efort prea mare şi pot să dau şi cu piciorul în rîul subţire şi firav şi fără peşti în' el. In rîul cu nimic mai presus decît o coadă de cîine. Dacă hotărăsc să fac ceva, fac. Am cheltuit atîtea zile 75 Incit o zi în plus risipă nici măcar nu mă face mai sărac. Nici dorinţa de a supravieţui nu mă face să respir mai des. Nici moartea nu mi se mai pare atît de măreaţă. E bun sistemul acesta planetar, dar nu mai mult decît atît. E luminos soarele acesta Luminos. Nu orbitor, nu orbitor. Dacă n-ar mai răsări mîine dimineaţă ar fi o mare pierdere. Dar nu mai mult decît o mare pierdere. Aş putea să biciuiesc lucrurile dar n-o fac. Nu pentru că n-aş crede că lucrurile n-ar simţi durerea, ci pentru că mi-aş uza inutil biciul. Nu scot limba la tine, ca să nu crezi că vreau să te gust. Iţi vorbesc numai. E un fel de a scoate limba pe jumătate. Dacă mă înţelegi — bine Azi cît timp mă înţelegi voi fi bucuros. Chiar fericit. Dar numai azi. Dacă nu înţelegi nimic, voi fi trist iar către sfîrşitul serii, — melancolic. 76 Dar nu mai departe de această seară, pentru că la miezul nopţii Tine Îngerul. El îmi va spune* — Am venit să te schimb! — Schimbă-mă, am să-i spun. Şi el mă va schimba. După aceea eu mă voi duce la cai şi îi voi spune: — Calule, am venit să te schimb. — I-ha, îmi va răspunde el, iar eu n-am să înţeleg dacă trebuie să-1 schimb «au dacă el vrea să-1 schimb. Şi n-am să înţeleg dacă eu sunt pentru el ceea ce este îngerul pentru mine. — Am venit să te schimb, calule. — Iha, i-ha, îmi răspunde calul. creşte altă iarbă Creşte iarba şi în timp ce creşte mie nu mi se pare grozav că ea creşte şi numai la un lucru mă gîndesc în timp ce creşte: — „Hai să ne strîngem în braţe, iai, să ne strîngem în braţe". Zboară pasărea tocmai pe deasupra mea. Dar nu prea tare, dar nu prea ciudat. Şi nici prea cine-ştie-ce, nu mi s-a părut că zboară. — „Hai să ne strîngem în braţf>, mă gîndeam sau dacă nu cumva chiar spuneam: hai, să ne strîngem în braţe". Uwe între timp a murit. Eu am făcut parte din echipa, din îndurerata echipă, din acea echipă de oameni care i-au căutat trupul. Murdarul de mine, în timp ce-1 căutam, părîndu-mi-se, apărîndu-mi-se... strigam, dacă nu cumva chiar gîndeam: „— Hai să ne strîngem în braţe, hai, să ne strîngem în braţe!" S-a dus şi ora de azi. La radio s-a dat ora exactă: „Cling, cling" sau „Peng, peng" Toţi îşi pbtrivesc ceasurile numai murdarul de mine ca şi cum nimica nu ar fi, mă'gîndeam, sau poate chiar strigam: „— Hai să ne strîngem în braţe, hai, să ne strîngem în braţe!" PLUS UNU MAI PUŢIN Spune-mi poate că tuy secundă, tu, poate că tu eşti dumnezeu şi nu vrei să-mi spui că tu eşti 78 din dispreţ pentru mine că nu ştiu nu ştiu cînd ai trecut. Spune-mi, poate că tu, cuvînlule, tu, poate că tu eşti dumnezeu şi nu vrei să-mi spui că tu eşti şi mă dispreţuieşti pentru că am limba smulsă. Spune-mi, poate că tu eşti dumnezeu şi nu vrei, iarbă, să îmi spui şi mă dispreţuieşti că nu sunt ; verde şi nenumărat şi nu vrei să-mi spui că tu eşti... Spune-mi, piatră, poate că tu, poate că tu eşti dumnezeu şi nu vrei să-mi spui că tu eşti ' din dispreţ pentru osul şi nervii din care-s înfăptuit. Spune-mi, poate că tu eşti dumnezeu şi nu vrei, asinule, să-mi spui că tu eşti, şi mă dispreţuieşti că n-am patru picioare şi nu vrei să-mi spui — Şoarece tu, poate că tu eşti, poate că tu, pomule, poate că tu şarpe, poate că tu -porcule, frînghie, sînge, roşcovă, poate că tu nisipule, scoică, cerneală 79 poate eă tu, sticlă, pasăre, roată, poate că tu «îrmă, urzică, păianjen, Petru, poate că tu, cuţit, bufniţă, păpădie, dihor.,. prinţul găzînd de pe cal Prinţul căzînd de pe cal striveşte-n cădere uri înger. E sentimentul total pentru care azi sin ger. E steaua cea rea, e steaua cea gri, e steaua cea verde marele A şi marele I azi mă vor pierde. însă spun totul, astăzi, chiar totul şira cea rece de cîine, urîtele labe şi botul lui Astăzi lătrîndu-1 pe Mîine. menuet Vine un copil, faoe 6 reverenţă şi moare. Vin doi copii,;fac o reverenţă şi mor. "Vin trei copii, fac o reverenţă şi mor. Vin patru copii, fac o reverenţă. Vin cinci copii, fâc o reverenţă. Şase vine singur. După el vine o hienă, după ea vine o liră. Deodată apare îngerul. El mă ţinteşte cu ochii lui ficşi în ochi în timp ce'zăngăne în mîna dreaptă o monedă. — Cap sau pajură? mă întreabă. — Pajură! SINGURĂ VEDERE Ei au plesnit, au crăpat, s-au scurs în aerul acesta infectat şi dus. Risipă de pene albe şi murdărite, ningea, ningea fără frig peste semne şi peste podea. Eu v-am spus vouă să nu zburaţi — le-am zis lor, de ce aţi vrut să vreţi şi să vă încercaţi mai jos, mult mai jos?... 81 Eu v-am spus vouă să rămîneţi să rămîneţi ce sunteţi. De ce aţi venit pînă' aici? Stau, doamne, cu o sabie în mîna dreaptă şi în mîna stingă stau, doamne cu un bici. Dar nu mai am ce tăia şi nici ce bate. S-au sîărîmat prin venire spre mine, de la stea spre mine, de la cometă spre mine, fiinţele gîndite şi minunate. Plouă cu sfărîmături. Plouă, doamne, peste întregul de mine. Au făcut explozie acele făpturi în care m-aş fi întrupat, poate, mîine. marină înfăşurat într-un val, sţrîngînd în braţe un peşte, simt malul cu iarbă natal cum mă izbeşte. înfăşurat într-un corp, sţrîngînd în sine un cuget, mi-e strigătul orb lovit de un muget. 82 înfăşurat într-un semn cu gura pe-o cifră, te-aud cum mă chemi dulce hidră. NOB A e o literă. 1 altă literă pe care nebunul de mine le cinta pe citera. Clinele este un animal, iarba o planta din care nebuna de tine se saltă. Ochiul este o pierdere, cuvîntul, derîdere, pe care pe scîndura orelor, udele, vieţile multele ni îe salvăm. CÎNTEC LENT Cîine, iepure, cal, -taur... felurite morţi uşoare de-ale mele voi sunteţi, voi, de-ale mele cînd nimic nu mă mai doare. Iarbă, floare, ghindă, strugur... morţi posibile de ieri cînd' eram cu limba smulsă şi urlînd. Pietre şi nisip şi luciuri o, voi dragi de' morţi de-ale mele şi ieşite ' neînvingător'la sorţi. COMUNICARE Se-neacă pe apa solzoasă lumina, zeule mare! Acum, chiar acum, cînd citeşti tu, cititorule cuvintele acestea ' viaţa mea curge în faţa ta şi viaţa ta curge in faţa cuvintelor mele. ' Se-neacă pe apa solzoasă lumina. MARINĂ Geme acest apus de soare, tăiată beregată cînd pe o altă mare pluteşte o fregată Cad din lumina moale reci frunze încă o dată cînd pe o altă mare pluteşte o fregată Cuvintele sunt rare, odată, niciodată 84 cînd pe o altă mare pluteşte o fregată Şi verdele îmi pare străpuns de o săgeată cînd pe o altă mare pluteşte o fregată O mare suspendată pluteşte ca un nour cad peşti de sus ca ploaia, doamne, înaintează o mare suspendată... RUGĂCIUNEA Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi ochiul şi întoarce-mă cu faţa spre invizibilul răsărit din lucruri. Iartă-mă şi ajută-mă şi spală-mi inima şi toarnă-mi aburul sufletului printre degetele tale. Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine trupul cel nou care-mi apasă şi-mi striveşte trupul cel vechi. 85 Iartă-mă şi ajută-mă şi ridică de pe mine Îngerul negru care mi-a îndurerat caracterul. PÎNZA DE PĂIANJEN DE GOYA Ea s-a îmbolnăvit de aer exact în aceeaşi secundă cînd eu m-am umplut de bube. Ea era foarte palidă cuprinsă de febra stelei polare. Eu tocmai mă uitam într-o oglindă neagră şi ciocul de barză al inimii strîns îl ţineam cu dreapta la încheietura mîinii stingi unde-ncepuse să-mi ciugulească secundele. Ea era bolnavă de mov de mult prea multul mov al privirii. Greierul meu era umflat ca un steag fiert în simunuri. Aici pe acest culoar cu oglinzi mi-am zis — aici, tocmai aici unde este locul cel mai puţin potrivit unei mărturisiri, îi voi spune brusc ceea ce vreau prin destin de atîta vreme să-i spun. Ea purta o banderolă albă pe frunte şi leşina uşor pe spinarea secundei. Albă ca un vierme de măr, ea tocmai părăsea carnea zemoasă a clipei. Eu mă acopeream de rîie, de bube, de somn. Mă arătam numai din profil pe aerul poluat de respirare şi negru 88 ca o monedă latină. Ea era bolnavă de propria sa indiferenţă, de propriul său răsărit. Eu Începusem să-mi rup memoria cum rupi o cămaşă murdară... _ — Lasă, am urlat, lasă, o să vină îngerul naturii moarte să ne vadă cu ochii lui de pînză de păianjen de Goya! — Lasă, am urlat, o să-1 chem chiar pe el, chiar pe el! Ea era albă şi bolnavă ca mărul tăiat cu cuţitul în două. Eu îmi acopeream rana feţei cu verbe cînd iată îngerul naturii moarte, planînd se-apropie de mine în timp ce urlam şi-mi zise electric: — Eşti îndrăgostit, eşti mov, eşti un porc de cîine! — Taie-mă şi mănîncă-mă, i-am strigat, taie-mă şi mănîncă-mă şi satură-te! Satură-te pînă ţi se face greaţă şi verşi, pînă mă verşi peste femeia pe care-o iubesc. întrebări Trăim un prezent pur? A trăi înseamnă timp? Timpul este tot ceea ce nu înţelegem? Timpul este tot ceea ce nu suntem noi? Există timp acolo unde nu este nimic altceva? Timpul este fără să fie? Timpul este însuşi Dumnezeu? Inima mea bate în timp? Sunetele, mirosurile, pipăitul, gustul, vederea 87 sunt chipuri ale timpului? Timpul este legat de lucruri? Timpul este legat de cuvinte? Gîndurile sunt timp? Timpul este însuşi Dumnezeu? A fi, înseamnă timp? A avea, înseamnă timp? Ceasurile sunt bisericile noastre de mînă sau de buzunar, de perete... Ne rugăm luînd cunoştinţă de bătaia lor înscrisă pe cadrane... FRIGUL, SAU A DOUA CONFESIUNE A RĂULUI VISĂTOR — Sunt cinci arbori în faţa ta dar numai unul este adevărat. Care-i dintre ei? Care? — Sunt cinci oglinzi dar numai una îţi oglindeşte chipul. Care-i chipul tău? Care? (într-adevăr, spre seară cinci lune stau In echilibru pe cerul vlnăt-albastru) — Care dintre ele este cea adevărată? Care dintre ele? (îngerul serii mă hărţuieşte întruna cu întrebările lui friguroase) 88 — Timpul nu are greutate. De ce Încerci să-1 cîntăreşti pe spinarea calului obosit, de ce? (într-adevăr, s-a făcut foarte frig spre seară şi cinci lune stau In echilibru pe cer) — Care dintre noi este cel adevărat, eu sau tu, care din noi există Într-adevăr? Care? (Ah, şi îngerul serii este din ce în ce mai friguros iar mie mi-e frig de-a binelea). INTIMIDARE Pun vorba mea de dragoste cum imblînzitoarea de lei capul în gura leului. Se va lăsa din nou peste noi o înserare cocoşată ca o cămilă. Din nou ni se va face dor de ceva sau de cineva, din nou vom tăcea numai din spaima aceea -că ar putea un liliac să zboare peste litera A. 89 DESPRE STAREA DE ZBATERE Ca şi cum un tăiş superior mi-ar fi despărţit norii de vîrfurile munţii aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat, lăsîndu-şi pe cer capul fugitiv. Nu poate să moară deşi nu mai ştie ceea ce pentru el, odinioară, a fost viaţa. Contemplă ochiul de sus trupul de jos şi în zbatere Din văgăuna gîtului ţîşneşte un stol. de păsări ciripitoare şi verzi Mîna îşi înfige ghearele ghearele lungi c'.t un taur fiecare în parte, mîna îşi înfige ghearele în miraj Ochiul suspendat priveşte deznădăjduita zbatere. Corabia de carne prinsă în furtună nu se scufundă niciodată Ajută-mă catedrală frumoasă văzută de mine în alt oraş Bate cu clopotele tale dezordonata clipă. Mă rog la tine frumoasă catedrală tu, care eşti în alt oraş, fă să se verse peste mine bunătatea l'niştii Nici o diferenţă nu este între trupul acesta şi trupul oricărui fluviu decapitat dintr-o dată de delta cea vurbitoare. Ajungă la tine, frumoasă catedrală, cîrdul de păsări roşii care urlînd, croncănind, chihotind din gîtul retezat — se ridică la cer. 90 Primeste-le catedrală frumoasă pe limba clopotului tău, primeşte-le Ajută-mă catedrală frumoasă văzută de mine în alt oraş Dă-mi liniştea, catedrală frumoasă, şi altfel de moarte. CĂTRE SOLDAT Vor veni în faţa ta, — urlînd şi striglnd: — „Avem patru mîini fiecare, avem patru nu-ţi aduci aminte cum ai zis că ai vrea şi tu să ai patru mîini?" Tu soldatule, stai drept, tu soldatule nu-ţi scoate arma de pe umăr şi nici baioneta din teacă! Yor veni la tine şi-ţi vor spune: .,Avem patru picioare, două inimi avem şapte Ochi, trei limbi ascuţite; iar în spinare opt rînduri de aripi pale şi cinci rînduri de plăci. N-ai zis tu că ti-ar place să fii astfel? N-ai zis-o tu, chiar tu?" Soldatule, tu să stai drept. Nu-ţi scoate arma de pe umăr şi nici 91 baioneta din teacă. Atîta îţi zic: Descurajează-il Descurajează-i! LECŢIA DE ZBOR Mai întîi îţi strîngi umerii, mai apoi te înalţi pe vîrful picioarelor închizi ochii 5 refuzi auzul. îţi spui în sine: acum voi zbura. Apoi zici: Zbor Şi acesta e zborul, îţi strîngi umerii cum se strîng rîurile într-un singur fluviu. Iţi închizi ochii cum închid norii cîmpia. Te-nalţi pe vîrful picioarelor cum se înalţă piramida pe nisip. Refuzi auzul, auzul unui singur secol, şi-apoi îţi spui în sinea ta: acum voi zbura de la naştere spre moarte. După aceea zici: Zbor Şi acesta e timpul Iţi strîngi rîurile " cum strîngi umerii te înalţi pe behăitul caprelor 92 Zici: Nevermore. Şi apoi: fîlf dai din aripile altcuiva; şi apoi eşti el, iar el este pururi altcineva. ÎN landa de piatră Ar trebui să existe şi pentru trădători un altar. Şi pentru laşi şi pentru curve ar trebui o biserică, o biserică spre alinare... Ah, Încep să nu mai fiu, şi nu dintr-o dată şi măreţ, ci rînd pe rînd cite rînduri sunt pe lumea asta, clte absenţe de biserici sunt pe lumea asta, chiar în landa aceasta... Nu există biserică pentru rugăciunea ofilirii florii... Unde, suflete, să se roage iepurele împuşcat şi unde să îşi plîngă lacrima de rugină puşca vînătorului mort? Oare pietrele pe care calcă roţile şi caii, au ele vreun dumnezeu al pietrelor? Şi dacă au un dumnezeu al lor în ce biserică de piatră stau In genunchi de piatră, pietrele? 93 FĂRĂ INIMĂ Sunt atît de fericit astăzi de parcă mi-aş lua la revedere de la viată de parcă mi-aş băga în inimă un măr ca să nu mai bată ci ca să stea dracului — ca sa pot să mă apropii de tine şi să-ti spun: — Ma, ţi-o fi sete, ia şi tu şi muşcă un măr! ARĂTAREA PIETREI Eu îţi arăt cel mai frumos lucru al meu adică versul, chiar versul ţi-1 arăt şi te întreb: crezi tu că seamănă cu o piatră, crezi tu? Tu copacuîe, îmi arăţi frumosul cel mai frumos de pe tine. mirosul tău mi-1 arăţi şi mă întrebi binemirositorule: crezi tu că seamănă cu o piatră, crezi tu? El îmi arată ce este mai frumos în el, viaţa lui plăpîndă mi-o arată, viaţa lui străvezie mi-o arată întrebîndu-mă: crezi tu ca seamănă cu o piatră, crezi tu că seamănă cu o piatră? 94 ALTE CHEI Rămîne veşnic nedeschisă poarta aerului... Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea, noi încercăm s-o deschidem cu păsările, noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui. Dar rămîne închisă poarta aerului. Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei, nu-i aşa? Rămîne veşnic închisă poarta aerului... Mă sufoc, iubito, mă sufoc de acest crivăţ violent de acest simun care plînge. ÎNDURERAREA Se îndurerează piatra netrăită, iepurele cel neîmpuşcat, cerbul fără rupte coarne şi eu, mai ales eu. Se îndurerează netăiatul lemn, soarele nevăzut de orbi se îndurerează. Se îndurerează marea fără înecaţi şi eu, mai ales eu. Se îndurerează timpul fără să curgă, clepsidra cu nisipul sub tălpile tale. 95 Dureros este inorogul brodat pe o tapiţerie şi eu, mai ales eu. Se îndurerează starea de a fi fără moarte. . Dureros e gălbenuşul fără pasăre. Mai dureros decît armăsarul fără nechezat sunt eu, mai ales eu. PUTREZIREA CALULUI Putrezeşte calul răsturnat în cîtnp, lacrima care n-o plîng, putrezeşte peste cer ziua cea de ieri şi decade peste noi al luminii trist noroi şi te duci tu trupule o dată cu trupele ale viermilor şi ale iernilor... aie florii de zăpadă care nu mai vrea să cadă. BATE ÎNTOTDEAUNA ALT CLOPOT Bate întotdeauna alt clopot, genunchii mei stau în altă biserică şi-n altă vreme. Peste mine doarme alt Înger. 96 Eu mă ridic de sub aripa lui şi spun: — Du-te, du-te, nu vezi că eşti altul? El imi răspunde: — Lasă-mă, mai lasă-mă puţin, ml-e foarte somn, mai lasă-mă puţin... De ce uiţi tu, că eşti şi tu altul! RAPORTUL CĂTRE PĂSĂRI N-am mai zburat în aerul Vostru nu, eu nu am mai zburat, — în urechea păsării de multă, multă vreme n-am mai cîntat. ' Umbra statică mî-a fost ca şi cum fumul unei frunze m-ar fi adumbrit: iubita cea mai noptatică ,m-a ouat şi-a murit. Voi care sunteţi deasupra mea, ca o memorie a neîntîmplării credeţi-mă voi şi iubiţi-mă ?um moartea-şi iubeşte eroii. Ontec de sus în jos ca şi plinsul mers alăptat de pămînt, numai pentru că vă spun aceste cuvinte fostul de mine, azi sunt. 97 7 — Ordinea cuvintelor, voi. II ACEASTĂ ŢARĂ DE VIS Cînd se va sfîrşi asfaltul drumului trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt ca să nu rămînă necălătorită această ţară de vis. Cînd vor cădea frunzele pomului, cînd se va veşteji iarba cîmpului, pletele mele şi pletele tale se vor aşterne pe cîmpuri ca să nu rămînă înfrigurată această ţară de vis. Cînd vor seca izvoarele şi cînd ploile vor pleca în sus eu şi cu tine ne vom ţine de mînă şi vom plînge, vom plînge ca să nu rămînă văduvită de tristeţe această ţară de vis, ~v Cînd vor muri cîinii, cînd vor pieri caii, cînd iepurii vor fi mîncaţi de gura morţii, cînd ciorile negre şi pescăruşii albi vor fi mistuiţi în guşa aerului, eu şi cu tine vom fi cîine şi cal iepure şi cioară, dar mai ales vom fi pescăruşul cel alb ca să nu rămînă fără diadema de carne vie această ţară de vis. 98 LECŢIA DE CITIRE Scriere este totul. Peştele e literă în alfabetul mării. O frază sunt păsările-n zbor. Totul e scriere. Totul este de citit. Piatra poate fi citită, — iar norii ne spun o poveste. Triste, muncite alfabete, înşiruind istorii vaste. Chiar mîna mea ascunde-n sine uitata scriere a unui imn. Stau singur şi în gîndur , Doamne, iar gîndurile litere îmi sunt. încerc să recompun o frază dar timpul meu preschimbă scrisul. O, de-aş putea să te citesc, O, de-aş putea să desluşesc aceste stranii alfabete..! STAREA DE A FI Ah, n-o să ştie nimeni gingaşa pricină a leandrului profunda pricină a stejarului cauza ochilor mei. 99 Ah, n-o să ştie nimeni _ zbuîata pricină a păsărilor împietrită pricină a pietrelor cauza inimii mele. -Ah, n-o să ştie nimeni neagra pricină a pămîntul ui curgătoarea pricină a nurilor cauza sufletului meu. PIETRE DE MÎNGARE Vine un animal şi mănîncă o stîncă. Vine u n cîin#f ce- latră şi mănîncă b,-piatră.!: Vine un IVI de nimic şi mănîncă nisip.ţ- La urmă vin şi eu ca să măninc acest ecou. — Ecou de ce? — Ecou de nu ştiu ce! 100 CIREŞAR Nimeni nu ne crede dacă sărutăm pasărea in zbor, iarba înverzind. Noi suntem un fel de martori ai adolescenţei ruginind. . Nimeni nu ne spune: bea flămînduîe! Nimeni nu ne spune: însetatule! Curge primăvara pe sub fluturi, visător podeaua curge pe sub tine, patule! Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos, cade-mi tu in gura mea căscată roşie cireaşă dintr-un chiparos, zînă inventată! DESEN PE O ARIPĂ Putem să credem că am scria ceea ce poate fi citit pe aripa unei păsări din vis nemărturisit. Putem să spunem că am spus ceea ce spune piatra unei pietre cînd plîngi la cel de al treilea strigăt de cocoşi Petre. Putem să spunem că din nou avem o cruce pregătită pe care vom răstigni un ecou-sau poate această clipită. Vom bate timmil în cuie' i toc, şi, toc-toc... Imaginea ta amăruie vom zvîrli-o în foc. CIULEANDRA I Cai am văzut galoplnd pe coarne de melc ca pe iarbă! Pe un miraj de coarne de melc, pe un gazon văzător de coarne de melc. Ah, iar sunt frumos la vedere! Iar m-a părăsit umilinţa trupului, iar îmi decade de sub sprinceană, peste surîs umbra stelei polare! Mă voi azvîrli ca la şapte-spre-zece ani pe spate, cu spinarea şi înapoi peste miriştea aceasta de coarne de melc! Cai graţioşi levitînd cu potcoava pe iarba de coarne de melci trec astăzi spre ieri şi de ieri înspre ieri, vin la mine să-mi mănînce urîtul, să-mi pască albăstrimea cerească! II Lucrează timpul pentru mine secunde de sidef şi de carne, moluşte pietrificînd In crivăţul cu ţeava de tun. 102 ... y .* ff 4 %i* Se strîng iubitele mele în braţele altora ca în spînzurători, ploi neplouate şi ouă fără pui! Nimeni n-a vrut să mă spele, — decît vrăbiile cu stridentul clăbuc al nefiinţei... ' Văzut-aţi ce baie şi ce curăţire stă în spălarea cu praf? Alege-s-ar piatra de piatră şi verdele alege-s-ar de frunză! Nimic mai mult, eu, atîta le zics să fie ce sunt! NIMIC NU ESTE ALTCEVA Nimic nu este altceva. Piatra îmi este verişoară Rudă de tată îmi este pomul Rîul se trage din ochiul maică-mii Nimic nu este altceva. Cel de ieri şi cu cel de mîine sunt fraţi de timp. Cel de sus şi cu cel de jos sunt fraţi de aer, Nimic nu este altceva. Mersul norilor pe cer e siamez cu mersul norilor pe ape? starea de tristeţe 103 e logodnică cu bucuria iar jalea îmi încoronează cu o aură de dinţi albi rîsul celui ce a apucat să rîdă. Nimic nu este altceva. Moartea calului se odihneşte în fundul ochiului meu. Moartea acestei toamne se reazimă cu ceafa pe o pernă albă de zăpadă. Moartea se aseamănă întocmai cu naşterea. Nimic nu este altceva. Ce am simţit înainte de a mă naşte voi simţi şi după ce nu voi mai fi. Cum a fost atunci aşa va fi atunci. Nimic nu este altceva. Totul este totul iar eu sunt tu. Nimic nu este altceva. STRIGAREA NUMELUI Eu i-am arătat ei 6 piatră verde şi am rugat-o să nu plece. « Eu i-am arătat ei un cal cu şapte şei şi i-am spus: nu pleca! î-am arătat o pară zemoasă şi i-am spus: Măninc-o şi nu pleca, nu pleca! Pe fiul tatălui meu i l-am arătat ei. l-am spus: uite ce tată frumos am! 104 Rămîi şi nu pleca! I-am arătat un trifoi cu patru capre} o inimă cu două trupuri; o pasăre care zbura înlăuntrul oului şi i-am spus: nu pleca tu de la minei Dar ea a plecat pentru că începuse să plece. Am strigat după ea: Spune-mi măcar cum te cheamă, -dacă ple< spune-mi măcar cum te cheamă! Ea şi-a întors numai atîta chipul cît să-i fie profil peste umăr, şi-a spus ceva din care am auzit dacă am auzit... mie singuratecului mi s-a părut că mi-a zis: A venit toamna, e timpul ca îndrăgostiţii să ştie numele iubitelor lor — după cum frunzele cînd soarele le bate bănuiesc că au umbră...! Cred că umbră era cuvîntul pe care l-am desluşit, înainte de a pleca Umbra. Iubita mea. Iubita frunzelor... ALTĂ MATEMATICĂ Noi ştim că unu ori unu fac unu, dar un inorog ori o pară nu ştim cît face. Ştim că cinci fără patru fac unu dar un nor fără o corabie nu ştim cît face. Ştim, noi ştim că opt 105 împărţit la opt fac unu, dar un munte împărţit la o capră nu ştim cît face. Ştim că unu plus unu fac doi dar eu şi cu tine, du ştim, vai, nu ştim cît facem. Ah, dar o plapumă înmulţită cu un iepure face o roşcovană, desigur, o varză împărţită la un steag face un porc, un cal fără un tramvai face un înger, o conopidă plus un ou, face un astragal... Numai tu şi cu mine înmulţiţi şi împărţiţi adunaţi şi scăzuţi rămînem aceiaşi... Pieri din mintea meal Revino-mi în inimă! DESCRIPŢIE Ea mergea mîndră, suavă, împiedicată printr-un pasaj de lei cu aripi. Mai bateţi şi voi puţin din pene, fiarelor, mai răcoriţi-mi inima cu neputinţa voastră de a zbura! 106 Ea îşi alesese drept trunchiuri glturile de girafă. Mi-a'duc aminte, îmi spusese: Trebuie să fie ceva de animal mut în arborii ăştia, un fel de fiinţe cu frunze în loc de cap. Ea mergea printr-un culoar de păsări înghesuite. Ea mergea mîndru, uşor împiedicat, timid. — Unde te duci tu, am întrebat-o, unde te duci tu? — Unde să mă duc, nu vezi că stau In braţele tale, orbule? ALUNECAREA GÎNDULUI Nimic mai alunecos decît spinarea păsării; pat îmi voi face din aripa zburînd; îmbrăţişat cu simunul voi săruta pe gură norul albastru. Veniţi şi zburaţi şi plingeţi; să se'topească odată sarea aceasta. Voi pune strigătul meu la uscat _ ca să avem cu ce da gust mîhcării. Evaporă-te mînă a mea dreaptă, — să rămînă albă bucata de var,^ să stingem cu ea focul din apă şi nenorocul. Du-te tu de la mine mers al meu de cal pe două potcoave. Smulge tu şi lasă-ţi în mîini ca pe un iepure viu cuvin tul acesta. Lasă să fie acest creier frumos plapumă pentru ideile friguroase. Culcă tu în fundul ochiului albastru animalul rănit cu vederea de mine. 107 Să-1 tragem jos de.pecal pe acest vină lor: Bubuie timpanul meu pe care şi-1 ţine ca pe un scut apărîndu-se împotriva tăcerii. Din blinda mea vorbă să-ţi faci un cort să-ţi iei drept pernă limba mea roşie. Lasă-te tu pe tine gustat binemirositorulel Să te sprijini în osul frumos al claviculei. Aţa unui fir de păr alb să ţi-o faci coardă, — să tragi fără milă în duşmanii noştri şi mort fiind Bă vii să-mi spui că ei sunt morţi. LA ULTIMUL ETAJ Ea stă singură acum la ultimul etaj, mirosul ei suav pîlpîie, oraşul se îndepărtează — înhămat la elinii Vagabonzi şi flămînzi. Să punem pîine pentru vrăbii şi trupurile noastre uscate şi fărămităle să le punem pentru pliscurile de argmt şi flămînde ale zeilor nevorbitori. Mai multă milă pentru stelele care răsar, mai multă compasiune pentru raza de la lună, .. mai mult irig pentru pietrele îngheţate şi mie, ■ .»• mie, pentru mine, — mai mult aer. Mai mult aer! 108 CE alb, ce NEGRU de albi Ce alb, ce negru de alb, cîte stele în stele şi stele lîngă stele în alb şi vine vîrtejul şi vine vîntul şi vine suflare de aer şi ne suflă şi smulge şi ne duce de pe noi cortul pielii noastre. Şi rămînem roşii în sînge, în foarte sînge şi se topeşte de noi doi gheaţa, şi se topeşte roşu, şi ne durem şi ne durem în durere rană pe rană ţipăt pe ţipăt. Şi vine taifunul, tromba, aerul urlînd şi ne smulge zidul cel umed de carne şi ni-1 duce şi ni-1 izbeşte de un amurg de soare şi ne rămîn scheletele albe pe zăpada albă. Oasele de os cele albe pe oasele de zăpadă cele argintii, şi devenim numărabili şi putem să ne numărăm unul pe celălalt unu şi doi şi trei... unsprezece, cincizecişipatru optzeci şi patru... Şi vine aerul turbat şi în strigare şi ne împrăştie şi ne risipeşte şi ne suflă şi rămîne numai zăpada cea albă scînteietoare ■ . ' atît de scînteietoare cum este numai cuvîntul 109 atît de friguroasă cum este numai cuvîntul. Acolo pe zăpada cea aibă noi doi ne-am iubit. Urma noastră în zăpada cea albă este aidoma copitei unui animal sideral care a trecut prin zăpadă niciodată acum, totdeauna altădată... VÎNĂTOARE Nici n-aţi crede voi că pietrele sunt copiii de aer ai păsărilor. Ah, cît doresc să plouă torenţial peste oceanul în care s-a înecat totdeauna altcineva. Nici n-aţi crede voi că florile sunt gînduri de-ale răsăritului de soare. Ah, cît aş vrea să dorm în casa iepurelui. Nu, el n-o să se sperie. Ceea ce am eu nu este un trup, este un cort. Ceea ce gîndesc eu nu este o rază, ci este o pernă pentru iepuri. cină Revelaţia este un fapt de jale. Curiozitatea o durere. Do ce la urma urmelor să am atîta timp 110 pentru mirare. De ce să am un ochi atît de mara ca să săreze lacurile cu bărci? Ar trebui să stăm la o masă fără să ne fie foame şi ar trebui să locuim o casă fără să ne fie somn şi eu să-ţi spun ţie: — Ştii că a răsărit soarele şi că sunt! Şi tu să-mi răspunzi mie: — O fi dimineaţă, frate? COLINDĂ PE LOG Niciodată nu putem greşi prea mult din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta. Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim din pricina spaimei de-a rămîne noi înşine surzi. Nici prea mult nu putem să trăim şi nici prea frumos nu putem să trăim. Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii. Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte cei care nu s-au născut. fie putem bucura numai atunci cînd nu ne vede nimeni, cînd nu ne vedem nici măcar noi înşine. Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin, dar ştim că mai mult nu ni se cuvine. nedreptate De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz? Atît de păcătoşi să fim noi încît să fim nevoiţi să avem speranţe, pentru frumuseţe şi pentru duioşie, ochi, şi pentru alergare, picioare? Atît de nefericiţi să fim noi încît să trebuiască să ne iubim,; Atît de nestabili să fim noi '■ — încît să trebuiască să ne prelungim prin naştere tristeţea noastră urîtă şi dragostea noastră înfrigurată? orfeu în vechea cetate Poetul, cu un şoim pe umăr, intră în cetate. El se simte foarte tulburat şi întocmai ca steaua Canopus, cea din emisfera australă cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă. Nu-1 vede nimeni pe poet. Unii nu-1 văd pentru că nu au vedere. Alţii nu-1 văd pentru că nu au inimă. în fine restul nu-1 văd pentru că nu sunt. Toţi însă spun în cor: Poetul nu este de băut, deci nu-i înţelegem! Poetul nu miroase cum floarea » -112 Cum putem să-1 înţelegem, - cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea drept floare?! Poetul merge pe strada cea mare. Du-te dracului, îi suflă şoimul de pe umăr, du-te dracului de prost, îi suflă şoimul de pe um Poetul se face că n-aude nimica. Am văzut cu ochii mei un poet intrînd în cetate. Ei ţ mea în mîna dreaptă, in pumnul lui drept, un şoim sugrumat. SCURTĂ VORBIRE — Vrei să trăieşti numai pentru mine şi singur şi fără umbră, cum fără umbră este cifra unu? — Da! — Dar tu eşti dus, dar tu uneori eşti aidoma animalelor de cîmp! — Da. Uneori sunt aidoma animalelor de cîmp. — Nu uneori, — întotdeauna eşti ca un animal de cîmp. — Da. într-adevăr, întotdeauna sunt ca un animal de cîmp. — Tu nu eşti ca un animal de cîmp, — tu eşti chiar un animal de cîmp. — Da. Eu sunt un animal de cîmp. — Mi-e scîrbă de tine, dar în acelaşi timp mi-e foame de tine şi în acelaşi timp mi-e dor de tine. Lasă-mă să-mi fie dor de tine! — Da. Te las să-ţi fie dor de mine. 113 — Nu, nu poate să-ţi fie dor niciodată de un animal de cîmp; şi nici foame nu poate să-mi fie de el; cel mult aş putea uneori să-1 dispreţuiesc. Hai, mă laşi să te dispreţuiesc? — Da. Te las să mă dispreţuieşti. — Am ajuns să vorbesc cu toate animalele; — mă port de parcă aş fi cosmic; — de fapt, cine eşti tu, bestie? — Cine să fiu? Eu sunt da. CHIAR AŞA Ce trist că spui da numai cînd te întreb eu. Ce păcat că nu spui da din cînd în cînd, fără să te întrebe nimeni... Pe arbori nu i-a întrebat niciodată nimeni nimic şi ei spun da, neîntrebaţi. Pe capre nimeni nu le-a întrebat niciodată nimic, dar behăie foarte tare cînd sunt mulse şi nici măcar nu le dă prin gînd să nu mai fie capre după aceea... Stă pi atra ca proasta şi neîntrebată. Vine calul şi o calcă în potcoave şi o balegă cu balega, şi ea stă şi se toceşte şi miroase a balegă şi se lasă spălată de ploaie ...şi chiar tocită de priveliştea lunii tot piatră rămîne, fără s-o întrebe nimeni nimica... 114 STAREA CÎNTECULUI Şi dacă s-ar deschide deodată un ochi chiar pe clanţa pe care apeşi? Ai mai putea tu oare să pui mîna pe privire? Ai fi în stare tu să intri într-o vedere? Ai putea tu să fii văzul meu? Ai putea tu să fii — dacă dintr-o dată s-ar deschide un och te miri cine ştie unde, te miri cine ştie cînd? Orbul de mine te întreabă poţi tu, poţi tu să fii vederea mea? INSIGNĂ Această ramură a poeziei a cărei umbră peste cer alaltăieri lent se înscrie iară vederii noastre, ieri... Să fluture peste sfioasa întindere de plai natal mişcînd privirea şi răcoarea tristeţii spusă virginal... Această ramură a poeziei a cărei umbră pe pămînt şi duh de vînt şi de zăpadă lent clătinîndu-o, îi sunt. 115 MOLIMA S-a stîrnit o boală grea pe arcă. Primele au fost maimuţele cărora le-a căzut pielea. Ce putem face cu ea? Vai, nu putem face aproape nimic. Am uscat-o la soare şi ea s-a micşorat foarte mult. Maimuţele stau cu carnea goală pe punte. Sunt roşii, se simt foarte rău. Am îngenunchiat cu toţii şi ne-am rugat pentru ele. Dar ele nu se uscau defel. Roşii şi umede. Şi suferind. Nimic nu de face plăcere. Cu toţii ne-am gîndit că la rînd vin şoarecii. Ştiu şi ei asta. Am pregătit o frînghie mai mică pe care să uscam pieile lor mai mici. Marea curge liniştită sub arcă. Pieile uscate ale maimuţelor au început să miroasă urît, dar noi hi că nu ne îndurăm să le azvîrlim în mare. ■ .- •■ ■ Şoarecii au< fost aceia care-au insistat, cel mai mult; să le riiai ţinem pe punte. 116 SPRE SEMN Pînă şi ciuperca gri a creierului e mult prea materială. Păr, piele, meninge, alb... Ca şi cum am mîngiia o tablă de logaritmi. Pune degetul pe cifră! Să fie aceasta un înţeles al pipăitului? Atîta lumină îţi taie vederea pînă cînd îţi pui geana pe o rază de soare!... Dar are aceasta vreun înţeles? Unde sunteţi voi, stări ale neliniştii şi tu Insignă, unde eşti? îmi pun tîmplele între literă şi hîrtie — Dar nu este nici un loc între ele, rîse îngerul, — ce cauţi tu, acolo, în îmbrăţişarea lor? EPICA MAGNA —1978 — DESCRIEREA LUI A îl opun pe A lui 1. Nori peste semne. Explozia inimii în desimea ei rabdă să se spargă trupul. Gînd cu ancoră A, in zeama «hulitoare a creierului. Credeam că totul vorbeşte. A m-a despărţit de auz. Templu al cuvîntului, A, rugarea trupurilor noastre îumegînde, vulturul ţi l-am ucis schimbîndu-te în lucru. Gîndire devenită strigăt, înzdrăvenind un mormînt, A, te-am făcut trup ca să rămînă din trupul meu după spulberare A. 121 îl opun pe A, mie. Sufletului meu îl opun pe A. Luptă care naşte înţeles. Cort al amintirii mele. Trece timpul peste A. Viaţa-mi curge pe sub A. Soarele se închină la A, la steaua cuvîntului, — A Tu care nu eşti, — A, cine o să te gîndească, cine? Gîndeşte-mă tu A, pe mine. Gîndeşte-mă tu. Inmormintîndu-mă, — A, trup îmi rămîi, al gindirii. Faraon împăiat cu paie încălecat cu cai înverzit cu iarbă uscat de apă, şi udat de toate razele stelelor. Sub piramida ta, A voi depune mărturie de faptul că m-am născut şi de faptul că am murit. în numele iepurilor, A în numele ierburilor, A în numele bolovanilor si al nisipurilo A, In numele numelui meu, A 122 depunem prin tine mărturie pentru nedreptatea, de a fi nemaifiind. Vorbirăm stelele. Cîntarăm vorbirile. A, te opun lui 1. PEAN Nu trebuie înţelese sentimentele, — ele trebuie să fie trăite. Nu trebuie înţeleşi porcii, — ei trebuie să fie mîncaţi. Nu trebuie înţelese florile, — ele trebuie să fie mirosite. Nu trebuie să fie înţeleasă pasărea, — lăsaţi-o pe ea singură; nu-i faceţi ramură din inima voastră, nu-i beţi' cu respirarea voastră aerul, aerul de sub aripă... Nu trebuie mai ales să înţelegem, — trebuie mai ales să fim; dar mai ales trebuie să fi fost, într-adevăr mai ales să fi fost. ROATA CU O SINGURĂ SPIŢĂ Mirosea a mort de pe altă planetă. Pe şirele spinărilor de cai încolţea iarba şi o egretă. Mirosea a mort de pe altă planetă. 123 Inima toată mi-o băgasem în pietre cum mîinile mamei în cocă cînd ne gătea aer - wc< la gîndul că pasărea se sufocă. Ea ne povestea povestea, cu-mpăratul cel care se sprijinea de raze ca de un băţ, şi care zărind în luminiş pe goala zeiţă, deodată, hăţ! Ah, doamne, ce miros! Mirosea a mort de pe altă planetă. Nefiinţa suavă ne apărea tuturora concretă. Şi toate acestea se întîmpîa pre cînd roata numai o spiţă avea şi nu roată se numea ci linie se numea. clipa cea repede S-a pus la îndoială piatra ca vorbire. Au zis de fluture că este o respirare, — de cartof, de porumb şi de prună, strigăt de nefiind, — la fel de porc, de capră şi de lună, fel de mestecînd. 124 Ei n-au ştiut nici să citească leul în alergare, că literă preeste şi zeiască. N-au descifrat cîmpia mare, marea cea mare, viaţa prea singura ce ni s-a dat... AMINTIRI DE CÎND ERAM PIATRĂ Ca un răget luminos, în creierul meu a explodat o celulă; de străinătatea prea nouă în care se afla rătăcind de la începuturi. Minţile mi s-au umplut de un miros de stea moartă, de animale gîndite în vis, de funingine bolborosind roşcata înţepenire a pietrei. Eram atît de rari, — (mi s-au părut că aud) — atît de foarte rari încît cu toţii la un loc n-am fi putut să umplem unul. Unul, era departe în viitor pregătit de împietrirea noastră numai. Aveam nume, fiecare alt nume aveam; trebuia să fi murit îndelung 125 trebuia să fi pierit profund ca numele vreunuia dintre noi să devină cuvînt. Nume lîngă nume şi lîngă nume era strigarea. Definitiva moarte numai ne lega ca un cuvînt. Capul mi s-a umplut de un miros, oasele, pe dinlăuntru mi s-au umplut de un miros de moarte mai veche decît viaţa. O neputinţă de a spune doi, o neadunare cu nimeni, o neadunare cu nimicul, — ca un răget luminos mi-a explodat în creier. RESPIRAREA AERULUI DE SUB ARIPĂ Nu, nu se poate vultur stingher, fără de roate să stea pe cer. Pasărea, marea care e-n zbor cu respirarea am s-o dobor. Dintr-o umflare 126 pot ca să-i ţip aerul tare de sub aripi. S-o las să cadă ca un cornet cu tot cu coadă pe al meu piept. Să-mi fie salbă şi crinolin. Ah, pată albă O, jeg senin. PRĂBUŞIREA UNUI VULTUR ÎNTR-UN OM M-a izbit vulturul prăbuşindu-mi-se pe umăr. Glonţul lui mi-a luat aerul din plămîni, — treaz fiind încă, m-am trezit cu lăuntrul meu plin de zburătoarele cerului. Ferească-mă, să stea şi cerul cu stele în mine. Prea puţină mi-e viaţa, încît dau liber vederii şi razei ei dau liber. Atîta vă rog, scoateţi-mi din plămîni pe vultur. Am să-1 duc în spinare să-1 îngrop la vîrf de munte. Atîta doar vă rog, scoateţi-mi vulturul din plămîni. Mă sufoc; penele lui îmi'umplu respirarea. Strein de moartea mea e vulturul mort. 127 FINISH Alergam atît de repede încît mi-a rămas un ochi în urmă care singur m-a văzut cum mă subţiam, — dungă mai întîi, linie apoi... Nobil vid străbătînd nimicul, rapidă parte neexistîndă traversînd moartea. - COLINDA COLINDELOR Ah, legile fixe ca şi cum am trăi un timp oprit. Am început de la o vreme să imit natura. Un grec în trecere prin inima mea mi-a zisi misterios este numai ceea ce există, iar logic este numai ceea ce nu este. A treia oară ninge în dimineaţa acestui an. Pun mîna pe zăpadă şi se stinge, §i creierul liber mi-1 pun în dorinţa de os de floare de zăpadă «pre apărare de cald. Orice gest e mai frumos decît o statuie, orice gînd de alb duce în braţe un fulg uriaş de zăpadă. 128 S -uzul s-a pierdut într-un lătrat de eiini, * liii vederea s-a oprit în steaua Venus. ţi dacă codrii negri bat în geam, fi dacă mi-eşti departe, ningi tu, ningi tu, ningi tu... Şi dacă un cuvînt copil se cere din cuvinte, şi dacă un albastra cer se scurge din morminte şi se preface şi se duce spre deltele mai suse, mai smulse, mai foarte alte animale, mai foarte alte plante. Şi dacă legea stelei fixe opreşte cu fiinţa ei saltul de doi, zvîrlit spre trei al unui unu. ...Potop îndepărtat şi surd de om rupt. Ce rece este, şi măreţ şi cît de singur este şi geometric. A trecut un pers prin inima mea şi n-am de gînd să vă spun ce i-am spus. Atîta doar că sunt din ce în ce mai greu şi mai greoi, cum grea greoaie este turma peste oi şi raza de la stele peste noi. Dar a trecut un cal prin mina, . eu am trecut printr-un stejar, stejarul a trecut prin secunda aceasta. 129 9 — Ordinea cuvintelor, voi, II Lerui Ier, pierdeţi, pierdeţi ca să vă rămîneţi Lerui Ier, pierde-m-aş pierde ca să-mi rămînă singurătatea mie. ANATOMIA, FIZIOLOGIA ŞI SPIRITUL Ia-mi creierul în mîinile tale moi şi înveleşte-mi-1 cu osul luminii. Prima mărime peste zero este infinitul, peste nimic, — totul. Desigur, pentru recea întemeiere a furnicii eu sunt zeu cu putere vai, numai de moarte. Desigur, eu mă închipui furnică pentru zeul meu pe care totuşi mi-1 pot imagina prin mîntuire. Desigur, şi zeul meu îşi are zeul lui. Cum or fi fiind zeii zeilor şi cîtă despărţire de nefiinţă va fi fiind între zeul zeilor zeilor şi zeu între zeu şi furnică şi furnica zeul cui va fi fiind ea 130 şi zeul zeilor cărora va fi fiind ea. Toată mărturia e de faţă. Semnul este; nu-1 vedem. Stăm pe un cap de zeu fără să ştim. Mîncăm legea timpului spunîndu-i sîmbure de nucă. Necitită, ea poate fi rnincată. Imaginea întregului ar putea fi o falie în stîncă, — dar necitită, ea rămîne doar prilejul, trist, al ruperii copitei unui cal scăpată în ea. Toată mărturia e de faţă. Ar trebui nu ocbi rotund, ci vederea ca oul. E literă scrisă de jur împrejur cum aerul de jur împrejurul globului, cum carnea de zeamă a piersicii de jur împrejurul simburelui creieros. Acolo, în locul de unde, deodată, se vede totul, cînd a vedea nici nu mai înseamnă a vedea. Trupul este făcut să fie mic. Sarcina ochiului e să vadă linia. Cifra e făcută să fie lipită din micime, pe nefiinţă. Dar, vai, nu există mic, 131 nici micime nu este. A fi mic, a fi număr, a avea ochi e numai o prăbuşire din infinit. Un infinit care cade din infinit. Prima mărime peste zero este infinitul. Mai mare peste nimic este totul. Stăm pe un cap de zeu fără să ştim. Viruşii stau pe noi fără să ştie. Toată mărturia e de faţă. Strig: Nu ochiul trebuie deschis, ci vederea. Strig: nu urechea trebuie ciulită, — muzica lumii foloseşte urechile cum cel care a băut zidul sau trunchiul copacului. Mă ridic şi spun: dacă poţi, uită şi nu-ţi aduce aminte nimic decît numai întîmplările tale şi atît, nu-ţi aduce nimic, mai ales legea uită-o. Miră-te de tot ce ţi se întîmplă, miră-te de tot ce vezi, atîta timp cît ai să te miri eşti salvat. Amintirea te-a părăsit şi mmic din începuturile lumii nu te mai cercetează. Ţine-ţi minte numai propriile tale întîmplări căci te-ai spulbera mai repede decît însuşi gîndul spulberării dacă ţi-ai aduce aminte. 132 Moartea este prima amintire, şi cea mai veche. Amintirea lui nimic amintirea lui nimeni amintirea lui zero. Ea e memoria. Dar se şterge, se acoperă cu sînge cu miros de carne arsă cu mirarea sîngelui, numită groază cu sunetul de nisip de clepsidră al ruperii osului. Atît îţi zic, miră-te, atît îţi zic, urlă de durere. Cine strigă şi cine zbiară, cine urlă şi cine se vaită, cine se-ngroapă în miros şi în putoare şi în dampf, în miazmă, cine plînge şi cine se sărează, cine se amărăşte şi cine se zguduie şi se hohoteşte şi se zbate, cine se jupoaie, se rupe, se smulge acela nu-şi aduce aminte de nimic acela nu are memorie, e ocolit de lege, este. Intre mine şi tine numai cuvîntul, acest organ fioros şi comun amîndurora, este. Să-1 rupem pentru linişte Bă-1 rupem pentru linişte; lasă-mă înspre tine lasă-te înspre sinea sa 133 de care eşti legat cu un organ fioros şi rupe-1! Să treacă o pasăre printre noi doi. Ba nu, trece o pasăre deasupra mea. E linişte, e o tăcere în care se aud cifrele. Aripile ei mari şi moi şi mov ca de mîl transparent' abia se înclină sprijinindu-se pe stîlpii aerului. Ba nu, eu mă clatin atîrnînd de capătul privirii mele ca un spînzurat de frînghie. Ba nu, trece o pasăre magnetică, leneşă, statică In linişte, cînd dă din aripi parcă se deschid ferestre. Ba nu, se aud cum se deschid ferestre de parcă o pasăre moale ar zbura leneşă. Ba nu, se deschid ferestre şi o pasăre Ba nu, aripa păsării parcă deschide ferestre. E linişte, trece o pasăre de parcă ar deschide ferestre, aripile ei sunt ferestre. Da. fulgerul şi frigul Toţi cei din curte, deodată, neliniştiţi, am simţit prezenţa aripei. Acest'lucru s-a intimplat într-o luni după amiază, acum un an. De atîta vreme, mai ales seara, fără să ne spunem unul altuia ceva, mai ales seara, seară de seară, am simţit prezenţa neliniştitoare a aripei printre noi cei din curte. Cu discreţie, am căutat în arţar, în magazie, în lucarnă, sau chiar sub fotoliul mare din sufragerie. De asemeni, am căutat după tabloul cu ramă bogată, de familie, printre rochiile femeii din dulap, după perdeaua de catifea, vişină putredă. Pârind a privi oriunde altundeva, in timp ce vorbeam orice altceva, prezenţa aripei ne neliniştea şi ne nelinişteşte. De aceea radioul întotdeauna este pus mai tare, iar pompa din curte lăsată să curgă zgomotos. S-au înmulţit pisicile şi clinii din această pricină, iar becul electric de la intrare e lăsat aprins toată noaptea. .Abia acum, după un an de zile, plecînd în grabă din casă, chemat de un pacient, i-am simţit brusc, în spinare, adierea rece. M-am oprit în colţul străzii şi, fulgerător, mi-am întors chipul spre casă. Ah, tu frig, şi tu fulgerare! îngerul este chiar zidul casei, zidul cel mare tăiat la mijloc de o fereastră pătrată. 135 Chiar acest zid este, acesta, cu fereastră pătrată 1 Chiar el este privindu-mă rece, fix. O CONFESIUNE încă nu pot să înalţ un imn liniştei pe care mi-o doresc şi de care mbeste foame. Nici o casă în care am stat nu m-a ţinut prea mult înlăuntru ei. Aş vrea să pot să locuiesc în propriile mele cuvinte, dar îmi atîrnă greoi prin uşile lor trupul spre regnul animal. Bucuros aş da clinilor ce este al clinilor şi arţarilor ce este al arţarilor, dar urletul clinilor este pentru mine închis, iar mirosul arţarilor oprit. Va trebui să mă mut mult mai sus, va trebui să arunc lestul, — dar numai gîndul că ceea ce este sus este aidoma cu ceea ce este jos, — mă tulbură şi mă face să aflu că orice azvîrlire nu are direcţie, că orice lepădare e statică. LA NORD DE NORD Şi ceea ce nu există poate să moară, la fel ca viaţa unui animal boreal despre a cărui stare crepusculară n-am ştiut niciodată nimic. 136 El apărea cîteodată în felul tău de a merge, dar prea somnolent eram ca să-1 văd. El cînta uneori în privirile tale cînd te uitai prin mine spre propria mea adolescenţă. El iţi prelungea uneori mîna. El îţi adăuga mirosul cu suavul miros al descompunerii unui schelet de fulg de zăpadă. Niciodată nu i-am simţit prezenţa nici măcar în această secundă cînd înfrigurat deodată sunt solidar cu tot ceea ce nu există. Vai, chiar şi ceea ce nu există poate să moară. A MURI ÎN ZBOR Brusc, pasărea a murit în zbor; ca o pupilă piezişă taie un nor. Şterge cu aripa flască steaua verde gata să nască. Suna murdar şi greoi prin aripa ei, aerul a noroi. Cade din ce în ce mai încet spre secret. Din interiorul cel mare spre interior fără trepte şi neagră, clătinîndu-se pentru nimeni sporind cu greaţă singurătatea... Loveşte frunza, fructa; urmează un sunet de picior de animal în fugă atingînd pămîntul inundat de lacrimi independente de ochi, de umezeală independentă de frig, de tăcere independentă, migratoare. 137 METAMORFOZELE „Atît de distrat era cînd vorbea, încit uita cine este, cu cine vorbeşte, în ce timp şi în ce loc vorbeşte". C. SUETONIUS TRAMQUILLUS - CLAUDIUS XL> I Brutală starea de a fi! Somnul nu consolează luptătorul obosit. Visul soldatului rupe aripile fluturelui. Ah, numai zigzagul spune ceva despre stele. Numai zigzagul de fluture aţipeşte floarea. ...Şi adoarme răgetul de leu. Brutala stare de a fi, fără de somn este. II Frumoase animale are acest pămînt, de toate felurile, şi în toate timpurile. Ca să nu mă distrug din spaimă în fiecare secundă am fost lăsat să fiu oricine, altcineva. Ca să nu mă sfărîm asuprit de mirare, — de mirarea de a fi, mai întîi am fost lăsat să fiu şarpe cu piele solzoasă şi gri. 138 Şi cu toate amintirile de şarpe... Ga şi cum aş fi fost şarpe dintotdeauna. III Nu există decît o singură viaţă mare la care noi participăm. Nu există decît o singură viaţă mare restul, nu suntem. IV Deodată, la Pol, am fost urs. Şi memoria urşilor mi s-a dat ca să mi se pară firească starea de urs. Ursul îmi spuse: — Ca şi cum aş fi lovit de o săgeată, sunt. Otrăvit şi inconştient » de felul meu de a fi, pe care i-1 mărturisesc întruna. Ii spun totul fără să ştiu că îi spun ceva. Ca într-un leagăn eu port în creierul meu şi clatin ideile lui şi pofta de a şti. Toţi mă socotesc străin pe această zăpadă! Numai el nu mă socoteşte străin şi de aceea află. 139 V Nu există decît o viaţă mare, o singură viaţă mare la care noi toţi participăm. Moartea e starea de dinainte de a te naşte. Nu există decît o singură viaţă mare. O trăiesc născuţii unul cîte unul. VI Ca să suport să fiu şi ca să nu mă speriu că sunt, — trezindu-mă leu, memoria leilor mi s-a dat. — Nu cunosc un animal mai bîînd decît leul, îmi spuse leul, noi nu mîncăm decît atuncea cînd ne este foame. Noi nu mîncăm decît atuncea cînd ne este foame. Decît atuncea cînd burţii noastre, domniei sale ii este foame. VII Nu există decît o singură viaţă mare, la care noi, călătorule, participăm. - Da, zise melcul cel cu două coarne. Da, zise el. Să visăm, să visăm dar să şi facem altceva. Bunăoară să populăm realul. 140 VIII Ca să nu mă speriu şi ca să nu mă distrug de spaima de a fi arbore, mi s-a dat memoria arborilor; şi umbră mi s-a dat ca şi lor pe timpul soarelui şi aventuri de copac mi s-au dat, ca să suport să fiu lemn fără să ard dintr-un gînd. — Ca un pom cu ramuri, istoria să ne ia de fiecare dată de la început! — îmi spuse gutuiul, — ...să reia de fiecare dată de la început, să ne reia, şi în aşa fel ca fiecare în parte să-şi joace rolul principal şi verzos cu desăvîrşire!... IX Există o singură viaţă mare la care noi participăm; fiind tot timpul, unul — altul, — şi altcineva fiind mereu, singuratecul care este. 9fi Moartea e starea de dinainte de a te naşte, îmi spuse cadavrul. Ca să nu mă mir şi ca să nu mă speriu, că sunt cadavru, mi s-a dat memoria îngheţată a cadavrelor. 141 — Cuviincios ar fi să facem un Hai-Kai, — pentru tine, mîini albastre şi ochi ţeapăn, — gură întredeschisă şi nestrigătoare, -timpan oprit la cuvîntul „mamă", — pentru tine, vom face un Hai-Kai! „Atîtea păsări zboară încît ochiul mare al aerului va rămîne fără sprîncene!" XI Există o singură viaţă mare la care noi participăm. XII Şi ca să nu mă fac nisip, de mirare, piatră fiind, memoria pietrelor mi s-a dat. — Mişcarea naşte timp! Cel care stă, nu este. Cel care mişcă, are trecut. Cel care arde luminează. Cel care s-a stins, este orb. XIII Există o singură viaţă mare, chiar şi cifra unu face parte din ea. XIV Călător sunt prin viaţă; egal sunt cu tot ceea ce este, — de la peşte la pasăre, 142 de la iarbă la zarzăre, de la capră la iepure, — toate acestea le sunt, clipă de clipă. Fiecare-n alt timp, şi fiecare, fiind dăruit cu toată memoria cuviincioasă a celui care se mişcă. XV O văd trecînd dureroasă, adunată între umerii ei. împodobită de înfrîngeri ca de un curcubeu şi urmată de-a pururi de sufletul meu ca de un tren fără şine. Tîrîş îl ţine de mină pe Ion, fiul ei cel alb şi bine mirositor, cel înnebunit de răsfăţ; singurul ei sprijin, bastonul ei de nervi, de carne şi de oase. O văd o vreme şi după aceea orbesc. XVI Există o singură viaţă mare la care noi participăm. Numai eu, străinul, — Cristofor Columb prin iepuri, Magellan prin frunze. şi Nansen prin pietre, fiind toate acestea, — ca să nu mă suprim din mirare amintirea lor mi se dăruie pentru totdeauna ca şi cum ar fi a mea. 143 xvn Sunt pasăre cu patru aripi, cămilă fără cocoaşă, cer cu doi sori, —' şi nor care plouă pe mare... Corabie scufundată în aer, fluture înţepat de o privire şi frumos ca şi cum aş fi mort. Moartea e starea de dinainte de a te naşte... DEZÎMBLÎNZIREA De mult negru mă albisem De mult soare mă-nnoptasem De mult viu mă mult murisem De visare mă aflasem Vino, tu, cu tine toată ca să-ntruchipăm o roată Vino, tu, fără de tine ca să fiu cu mine, mine O răsai, răsai, răsai pe infernul meu, un rai O rămîi, rămii, rămîi Palma bate-mi-o în cui pe crucea de carne cînd lumea adoarme. 144 ROSINANTA Mi-ar veni să strig că mi s-a pîngărit gingăşia. Dar, prea bine ştiu că uneori sinceritatea e o viclenie ca şi adevărul în gura vulpii. Dezbrăcat de memorie, şi avînd Însuşirea tăcerii las în deplină afundare tristeţea rece a lucrurilor, şi cele două trei făpturi mai vechi ce nu se pot dezlipi de bătrînii strămoşi ai acestei secunde libere le las în înţepătoarea lumină şi în solemna reclădire. Şi totuşi, ce aparte lumină lucea ce fel de dimineţi de o altă culoare a sîngelui erau cu puţin înaintea izbucnirii războiul Tata mă lua pe cadrul bicicletei şi rulam astfel spre marginea oraşului pe lîngă gardurile de lemn ale vechilor depozite de cherestea. Întins în iarba ca o junglă prin faţa ochiului zburau avioane de luptă cît un ou de pasăre cu aripi din coajă de ou de pasăre. Era o vărsare de sînge de scorţişoară, de cuişoare, de boia de ardei. Nu se prăbuşeau niciodată şi pentru nimic în lume nu le-aş fi atins cu degetul. Clănţăneam numai din dinţi 145 pînă simţeam că am două rînduri la fiecare falcă. Se năşteau vampirii de sîmbătă dimineaţa din rumeguş şi apă de oi. Somnul se arăta ca o alternanţă a luminii, —- secunda se arăta uneori eternă moartea mai lipsită de infinitate; decît punctul însuşi, ea era mai mică. Secunda ocupa totul, mîncînd, devorînd, înghiţind, absorbirii totul nemailăsînd nimic morţii şi nemailăsînd nimic morţii cea de dinainte de naştere. Atunci, sau cam pe atunci, tata mi-a croit haine din pielea Rosinantei: pe care o tăbăcise singur şi o pilise cu pila. Peste noapte însă iapa începea să se refacă şi uşor ameţit de miazme mă simţeam presat de copitele ei, de coastele ei şi botul ei. N-aş fi dezbrăcat-o ca să nu-1 jignesc pe tata; n-aş fi putut s-o mai ţin îmbrăcată din pricina coloanei de aer care mă presa ca o suliţă. Sinceritatea poate fi o mizerie, iar adevărul pus în gura ■ unui dihor, o murdărie! 146 N-am descălecat ceea ce nu călăream dar nici de dezbrăcat nu m-am dezbrăcat de pielea Rosinantei tot una cu a mea. Curînd după aceea a izbucnit războiul; peste cinci ani s-a încheiat pacea; — după mult mai mulţi ani am remarcat deodată în iarba ca o junglă o luptă aeriană intre nişte avioane cît oul de pasăre... Şi acum mai am mîinile pline de gălbenuş uscat care uneori începe să se refacă din sine şi-mi presează mîinile şi-mi subţie degetele, cu durere mare îmi subţie degetele, mai ales arătătorul, blestematul de arătător. STAREA PE LOG Ar fi fost un păcat şi-o ruşine să zbor Ar fi fost o trădare să devin dintr-o dată uşor Greul pămîntului care e dragostea lui pentru mine să-1 schimb într-un gînd, într-o înălţime Dragostea acestui glob imens şi greoi, prin moarte Dacă m-aş fi numărat în trei sau în doi l-aş fi lăsat ca vita fără păşune şi ca lumina fără de ochiul de rugăciune. Mai sunt pentru că el mă este. Dar ce lungă şi sîngeroasă poveste... 147 CINA GENERALĂ Vezi, îmi spuse el, vine un moment în care durerea se schimbă în indiferenţă şi nenorocul în obişnuinţă. Nu-ţi mai pasă cine ştie ce, — şi un fel de linişte începe să te cuprindă. Te surprinzi, îmi spuse el privind prin brazi, prin cai, prin ocean şi prin alte multe ca prin sticlă. Al tău şi al fiecăruia, — îmi spuse el, nu se mai sprijină. Fosta dragoste, foamea, strigătul, îmi spuse el, par împărţite la o cină generală. Ah, dar existenţa fiecărui individ, îmi spuse el este nesfîrşită şi măreaţă. Resturile ei nu durează decît o secundă, iar întinderea morţii, nici atîta. BLESTEMAT, AH, OCHI DE PIATRĂ Vai vieţii mele, încă de la naştere ochi de piatră în trup de apă... Vederea, ca tăria păianjenului sprijinindu-se pe balele lui geometrice. Atîrnă greu ochiul de piatră şi sfîşie apa. La ce bun vederea pietrei pentru apă cînd trebuie să îngheţe apa de fr g cînd trupul trebuie să-mi fie de gheaţă 148 bloc lucios şi transparent de gheaţă, gheaţă tare, gheaţă solidă ca să nu-mi cadă ochiul de piatră de sub sprinceană ca să nu-mi alunece prin piept prin pîntec şi prin picior ca să nu-mi ajungă vederea iui de piatră sub tălpile mele de apă. Blestemat, ah, ochi de piatră în trup de apă, trebuie să-ngheţ ca să te ţin sub sprinceană, mai friguros decît frigul trebuie să mă ţin în toiul frigului ca să văd vederea pietrei cu tine. Blestemat, ah, ochi de piatră în trup de apă! FIZIOLOGIA UNUI SENTIMENT îmi pun cuvîntul pe gîndire şi ea se rupe strigînd şi urlînd. O, de-aş avea o cît de cîtă greutate aş putea să zbor. îmi pun mîna pe pămînt şi el se crapă şi fug şobolanii din galer.i gemînd. 6, de-aş avea o cît de cîtă greutate aş putea să zbor. îmi pun sufletul în trup şi el mi se lungeşte la vale suferind ca rîul de munte cu peştii smintiţi în el. O, de-aş avea o cît de cîtă greutate aş putea să zbor. 149 Mă aşed în genunchi în faţa ta şi ţi se fărîmă faţa de fărîmele genunchilor mei. O, de-aş avea o cît de cîtă greutate aş putea să zbor. Pun mîna pe şarpe şi el se face ţărînă. Pun mîna pe şaua calului şi el se face pulbere. îţi spun o singură vorbă şi tu curgi de sub ea aidoma sîngelui de sub cuţit. O, de-aş avea o cît de cîtă greutate aş putea să zbor. Strig, şi păsările cad sub strigăt. Plîng şi sarea se cristalizează. încerc să stau; secunda se rupe neagră. O, de-aş avea o cît de cîtă greutate aş putea să zbor. AUTOPORTRET Eu nu sunt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte. 150 DE CE? Ah, m-ai făcut să cred cuvîntul, — adică felul de a mă naşte şi de a muri; ah, m-ai făcut să cred că sunt el, si că el, esti tu. De ce-ai mai făcut iarba, te întreb — pe cal de ce l-ai mai făcut te întreb, pe ţînţari, pe dihori i-ai făcut, şi de ce i-ai făcut? De ce l-ai făcut pe pom ca să mă umilească, de ce l-ai mai făcut pe pom, te întreb... Ah, am crezut că exist pentru cuvîntul care trebuia să-1 bei fără să-ţi fie sete!.. De ce ai mai făcut piatra stătută, să fie, — şi de ce mai m-ai făcut să zbor cu aripi, deasupra ei, de ce? CREIONUL PLIN DE SÎNGE Placentă maternă nedezlipită încă de cuvîntul pe care-1 strig, — seducţie a mirosului greoi din care nedezlipit, sunt. 151 Născut pentru jumătatea de viaţă cea a barbarilor, cei pe jumătate' născuţi, — la adăpostul acestui urlet continuu Încerc să am curajul să mă nasc pentru moarte. Eu să fi fost acela care aş fi putut gîndi faptul omului că este egal cu întîmplarea sa? Eu să fi fost acela care să fi văzut măria pietrei că e totuna cu măreţia muntelui? Placentă sîngeroasă, strigăt de mamă, urlet născător de durere fiinţîndă, de ombilic neretezat! Eu nu am vroit să mă nasc, — nu, nu eu am vroit să mă nasc, de pustia morţii n-am vrut să mă încoronez, şi nici de această încorporare. Placentă care-mi ţine loc de aripă, — sîngele care-mi ţine loc de văz, — acest miros care-mi ţine loc de muzică, — nedesăvîrşitul cîntec* Intronînd singura a mea existenţă, — pe oare merg cu două picioare drag de soldat al patriei lăsat în frigul de dintre două războaie Şi deodată, explodează punctul gînditor. Vai cîtă credinţă şi cîtă Înţelegere a celor pieritoare. Atîta lumină într-o parte, într-o parte 152 cum să nu o ajungă întunericul ei. Ce ecou să fii... Dînsa, piatra se luminează odată cu întunericul ei noi, mai grăbiţi, ne întîrziem întunericul. Punct gînditor explodat o grabă numai, şi atît. Ooo... ţipăt jalnic, urlet schimonosit al neputinţei decît de cuvinte, — al clădirii cu oase pe dinlăuntru iar nu cu oase dalbe pe dinafară dalbă. Ce răcnet pentru o biată piatră născută prelung. Ce nefericire de a fi. Cutuma morţii egală pentru tot ceea ce este. Placenta luminii, arzătoarea placentă a luminii născîndu-o pe jumătate. înfigînd-o ca pe-o suliţă în pieptul primitor al morţii. Ia-mi ochii înapoi, mamă, — auzul ia-mi-1 înapoi, mamă. Dragoste este ce sunt. Aceasta este predestinată morţii. Nu mă îmbogăţi, Insingurează-mă numai cu a iubi, iubire. Lasă-mă mamă să-mi moară numai felul îndrăgostirii, placenta sîngerează ia-ţi-o cu nenăscutul de mine, cu tot, înapoi! 153 A PIERDE TOT CE SE POATE PIERDE Bărbatul este un animal indirect. Gingaş sufletul lui de neînţeles este. Umbra unei frunze o ţine în braţe, frunza nu, frunza nu. Fuga unui iepure o ţine pe cîmp, iepurele nu, iepurele nu. Foame îi e de ce n-au mîncat alţii, — frig îi e tot timpul de alte stele. Animal indirect, lumină pentru orbi, — gingaşului se vădeşte, prin băltoaca de sînge. Nu naşte ci visează, — nu doarme ci ţine în mînă arma! Neputînd să piardă nimic el pierde totul! Moare numai omorînd. Inventează puterea din absenţă. Lumină în sine însuşi. Ochi scobiţi cu degetul şi scurşi obraji, ud al luminii, — neputînd să ţii un copil în pîntec tăierea gîtului în chip de sabie o ţii îngropată în pămîntul de război al nimănuia. Ce poţi să pierzi tu, — născut pentru pierdere totul îţi este destinat pierderii. Animal indirect sufletul tău gingaş nimănuia de trebuinţă este. 154 \ STRIGĂT DE FERIRE Medievală lumină pe mobile vechi prin sticla groasă trecînd ca printr-un război punic, rărită şi subţiată, logodită cu lenea, călărită' de pleoapele ochiului care se-nchide, amurg al oaselor şi al pieilor, noapte a respirării cu vise. Domnia-sa ne-a întors ca pe un ceas, ne-a reglat să fim lucizi în timpul zilei şi somn lăbărţat şi fără vîsle ne-a dat pe sub lună noaptea. De ce am împinge prin alcool visul de noapte sub miezul zilei? De ce am muta cu norii umbra pe care alergînd copilul şi-a lăsat-o acasă? Haideţi vă rog şi vă implor să haidem insuportabili stînd şi înţelepţi. Două-trei guri de aer mai avem Şi apoi... şi apoi... De ce la urmă şi înaintea trecerii noastre în nimic, — acum să dobîndim înţelepciunea ştiinţa dreaptă a durerii! Ah, vă implor să nu-i lăsăm pe tineri şi pe adolescenţi ah, vă implor spuneţi-le greşeala morţii noastre, pe foarte viguroasa de greşeală a lor. 155 Să nu-i lăsăm pe ei, pe mult copiii care din trupul nostru s-au născut, ca un ecou să ne repete viaţa. Sunt noi erori ce nu au fost făcute. Sunt crime împotriva razei ce n-au fost noimă nu are şi nu are sens, nu are semn, nici datină nu are să-nveţe trupul nostru pe de rost. Vă rog şi vă implor, hai să le spunem, greşeala noastră am trăit-o noi voi dragilor trăiţi-v-o pe-a voastră un infinit există de greşele noi. Haideţi acuma cînd murim cu moartea îmbrăţişaţi în preacurvie; Haideţi vă rog să îi lăsăm să fie pe-ai noştri tineri mai curaţi. Loc liber este pentru alte noi greşeli şi plînsuri mult sărate. Hai să-i lăsăm pe tineri noi, deplin curaţi şi-n sănătate. CÎNTEG Pe nervul acestei priviri o doamne ce multe orbiri o sfinte ce multă vedere avui pentru muiere. 156 Pe nervul acestui auz o doamne ce suflet ursuz ce mers legănat de tăcere avui pentru muiere. Pe nervul acestei sprînceni o doamne ce ninse poieni ce tristă putere avui pentru muiere. Pe nervul acestor nervi o, doamnă, îţi fură mult servi dulci pietre în înmuiere ochii mei pentru muiere. Pe nimicul fără nimic ce tristă cîntare ridic lerui Ier şi lerui lere şi numai spre o muiere. OMORÎREA CALULUI Bate-ţi cu cureaua calul peste bot îi spumegă-n zăba amurgul cu mine şi cu dealul tot să-ţi baţi peste ureche murgul! înfige pintenul de fier în pielea lui nea rgăsită încep să curgă înspre ieri şi oră şi clipită 157 e cal troian atît îţi spun şi spart mult prea devreme nu vezi e-nvăluit în fum şi are-n jur de răni sprîncene şi gene are calul tău la sîngele ce-i curge din ureche să-1 baţi cu biciul lung şi rău pe calul care mi-e pereche să-i dai cu raze-n steaua frunţii să-mi dai cu raze-n steaua minţii atît îţi spun atît îţi strig să-1 omorîm. Se face frig. ORATORIU Nimic mai ambiguu decît linia dreaptă, nimic mai dureros decît nunta ...şi mai străin decît sărbătorile anului nou nimic nu este. Nimic mai liber decît somnul, nimic mai salvator decît oboseala şi decît adolescenţii cei doi pe care ieri i-am văzut sărutîndu-sef nimic mai din trecut nu este... Nimic mai statornic decît aerul şi nimic mai invizibil decît el. 158 Înaintare Eu sunt o locomotivă cu aburi în urma căreia şinele se evaporă. Eu sunt o pasăre care zboară in urma căreia aerul se pietrifică. Eu sunt un cuvint care se rosteşte lăsînd în urma lui un trup. Eu sunt timpul ce sare dintr-un ceas care se cristalizează. Eu sunt iarba cocoşată de verde. Eu sunt foamea alergînd înaintea unei burţi. Eu sunt cel care se naşte dintr-o mamă atît de adevărată pe cît de neadevărat sunt. schimbarea Deodată, am simţit cum renaşte în noi o vorbire, şi tremuram cu gurile lipite de ea. Ce ochi mai trebuie să fi avut şi auzul cînd lîngă ureche auzirăm o stea. Cu o aripă lungă, prelungită, tăioasă, deodată, îngerul ne-a înşirat pe amîndoi, 159 şi astfel înjunghiaţi de aceeaşi durere, pluteam în aerul vorbirii celei noi. Cu tot cu noi îşi ridica aripa părînd ne-ngreuiat. Aproape sîngeram pe ascuţişul unui cuvînt de împărat. " Unde ne zbori, în care înţelesuri în ce puţin de trup măreţ de zeu, în ce înaltă, nedistinctă de vorbire am care absentează tu si eu, dm care tot ce ştim că e, nu'este şi ce nu ştim, pare a fi?... CONTEMPLAREA LUMII DIN AFARA EI PARTEA I: NERVUL TERESTRU 1- Cel care a murit despre cel care nu s-a născut Ne trebuie un timp care să ne împace felul nostru de a fi, care să ne lumineze'ochii, ochii care au început să crească ananoda pe tot cuprinsul fiinţei noastre, ochii dm nări şi din degete, ochii groşi din călciie precum şi ochii pe care-i'eliminăm tot timpul din noi sub ciudata înfăţişare a cuvintelor şi a strigătelor. El va fi vedere, noi ştim aceasta, el va fi vedere. 160 De aceea i-am şi pregătit paturile ochilor noştri pe care-i ţinem neplînşi. Pentru el 'îi ţinem curaţi şi neplînşi să aibă unde trage peste noapte în orice secundă ar veni cînd va veni. 2. Nervul terestru Iată prima parte a descrierii: aici, în această zonă cosmică sub pleoapa albastră, toţi se mănîncă pe toţi. Neîntrerupt, toţi se mănîncă pe toţi. Omul mănîncă pasărea, pasărea mănîncă viermele, viermele mănîncă iarba, iarba mănîncă resturile omului, resturile omului mănîncă piatra, piatra mănîncă apa, focul mănîncă aerul, aerul mănîncă pămîntul. Este de mîncare cît este, dar ea nu se termină niciodată. Zgomotul caracteristic este acel al fălcilor mestecînd. Iată acum principiul: cea mai mare dimensiune din cosmos este punctul. Unul nu este mai mare decît altul. Muntele este un punct şi firul de iarbă este tot un punct. Iată credinţa: de multă vreme hrana care-şi este sieşi hrană 161 Ordinea cuvintelor, voi. II care este pentru hrană, hrană şi care se potoleşte cu hrană s-ar fi sfîrşit în acest punct albastru. Vine însă din afară lumină vine însă din afară radiaţie oarbă. La baza acestei foamete, la baza acestei neîntrerupte foame este lumina din afară, este radiaţia oarbă din afară care adaugă celui mîncat şi îi repune la loc partea mîncată. 8. Fonetica terestră Diferite sunt învelişurile: iarba pentru pămînt, apa pentru peşti, blana şi pielea pentru carne, ţipătul pentru frică, literele pentru cuvînt, şi, la urmă, peste tot aerul. 4. Morfologia terestră Apa este majoritară. Din această pricină, in foamea generală, ea ocupă un loc distins, princiar, numit seiea generală. La rindul ei, ea bea şi mănîncă totul. In genere şi văzut de la mare distanţă, între oameni, animale şi plante nu există nici o diferenţă. Este o planetă de mărimea unui punct pe care diferite puncte se socotesc a fi stăpîne. 162 De la distanţă, nu se poate adjudeca cine este stăpînul planetei, care punct stăpîneşte punctul. Putem deduce, însă, că toate au un lucru comun şi anume, burta, stomacul. In jurul stomacului, unora le-au crescut frunze, altora le-au crescut aripi, altora le-a crescut creier. De la distanţă, însă nu există aproape nici o deosebire între ce a crescut în jurul unui stomac şi ce a crescut în jurul altuia. Toate aceste burţi au aceeaşi foame, ca dovadă că se mănîncă unele pe altele, ca dovadă că sunt. 5. Sintaxa terestra Deşi toate fiinţele şi lucrurile de pe pămînt trăiesc într-o deplină amestecare deşi totul nu este decît o nesfîrşită cină, deşi de departe, din cosmos toţi la un loc au o singură viaţă, deşi de departe, de foarte departe nu' străbate pînă în cosmos decît un fin murmur de fălci şi mandibule, de rădăcină şi de valuri cronţănind, 163 deşi nici aceasta nu poate avea o anumită înfăţişare, totuşi am putea spune fără să ne înşelăm prea mult că există o oarecare ordine şi o oarecare aşezare a ceea ce există acolo. Bunăoară întotdeauna cînd cineva mănîncă altcineva este mîncat. PARTEA II: NERVUL DIVIN 1. Cel care nu s-a născut despre cel care a murit Acest punct de culoare albastră care-şi zice sieşi pămînt el este ochiul, el este patul de odinioară el este patul de odihnă al vederii în genere. De la mare distanţă, de la foarte mare distanţă, naşterea lumii şi apoia ei sunt lipite şi dorm îmbrăţişate in acest punct albastru. Aici toate felurile se strîng în braţe şi toate chipurile se suprapun. Aici toate numerele dorm în cifra unu, iar cifra unu doarme 164 in acest punct albastru. Aici şi infinitul văzut din infinit este un punct. Aici e singurul loc tragic pentru că domneşte unu, iar nu zero, pentru că domneşte singurătatea, iar nu nimicul, pentru că domneşte moartea, iar nu nefiinţa. Aici domneşte deznădejdea, iar nu vidul. El este punctul, el este divinul punct albastru. Inima tuturor inimilor, trupul tuturor trupurilor şi sîngele scurs ai tuturor rănilor din cosmos. Aici este cimitirul în care a fost îngropat osul stelei Antares. Aici este leagănul in care urlă şi se zbate copilul din flori al stelei Arcturus. 2. Nervul divin Iată a doua parte a descrierii: sub pleoapa albastră, aici, în această zonă cosmică toţi se nasc din toţi, neîntrerupt, toţi se nasc din toţi. Omul se naşte din pasăre, pasărea, din vierme, viermele din iarbă, iarba din resturile .omului, 165 naşterea omului din moartea ierbii, moartea pietrei din naşterea ierbii, naşterea pietrei din moartea apei. Toţi, întruna, unul dintr-altul punîndu-şi trupurile cap la cap înnodate cu verigi de moarte: Iată acum principiul: cea mai mare dimensiune este viaţa. Nici o viaţă nu este mai mare decît alta, nici o moarte nu rămîne neîmpodobită de o naştere. Iată credinţa: aici se creează timp întruna, se produce timp, se moare şi se naşte timp, se mănîncă timp, se vinde timp, se depune timp, se modifică timp, \ se risipeşte timp, se economiseşte timp. De foarte departe se poate confunda acest punct albastru cu timpul. 3. Cîntecul x ■ El întrerupe cu sinea sa orice altă mişcare. El face să nu mai fie ceea ce este şi să apară în fiinţă ceea ce încă nu s-a născut* 166 El schimbă totul în vedere înfometînd lumina. El leagănă moartea pînă cînd răsar din ea euvinte şi împodobeşte cu lacrimi legile stelelor fixe. El este numit, uneori sufletul, dar cel mai exact ar fi să-i spunem, totuşi, cîntecul. A. Cintâreţul Nimeni n-are nevoie de el, dar fără el nu se poate. Spune-ne cum ne mîncăm unii pe alţii, i se spune: — şi fă-ne să plîngem. El ştie plînsul altora şi lacrima care li se cuvine. Pe pămînt, din neamul oamenilor, se nasc cmtăreţi. De asemeni, din neamul ierburilor. Şi din neamul animalelor, pietrelor, peştilor, aPei' . aerului, focului, se nasc cîntâreti. Pe pămînt tot ceea ce există are nevoie din cînd în cînd să plîngă. 167 5. Sensul Aici se încheie scurtul raport electronic obţinut cu ajutorul computerelor în care s-au introdus toate fişele cu informaţii necesare. Văzută din afară, lumea şi locuitorii de pe punctul albastru pot fi caracterizaţi prin aceea că sunt şi pot stîrni ciudatul sentiment că au tendinţa de a fi. Pierderea cosmică investită în ei este lumina de la diferite alte stele. Ei produc, în schimb, pentru cosmos timp. cîntec Se urîţise trupul gîndit cuvintele erau spuse într-o limbă străveche şi barbară. A trăi, devenise am trăit, — începuse ceva din sinea mea să moară. O pată de umbră m-a traversat; era numai de la un vultur în zbor ce-ntrerupea minunat locul in care m-am născut, de cel în care o să mor. Cine te-a plîns cu ochiul lui pe tine soare, lacrimă arzătoare?' 168 < PATRU AFIRMAŢII ÎN SPRIJINUL REALULUI I Ah, strămoşul tuturor pietrelor e cîntecul. II Numai în somn fiind aş putea zbura — pasăre fără de aer. III Şi astfel, plîngînd dezgrop sabia rîzînd tai capul. IV Pricina ochiului nu este lacrima ci vederea. Nu, să nu confunzi niciodată ceea ce este real cu ceea ce este adevărat. A iubi este real, iubirea este un adevăr. BLÎNDELE SI FEROCELE ACTIVITĂŢI ALE ÎNSUFLEŢITELOR ŞI NEÎNSUFLEŢITELOR I Deodată gîndul mi s-a schimbat în vedere şi ea a început să mă doară ca o dezmorţire. , Un fel de creştere de picior pentru salt pe secundă. 169 Deodată, totul a început să treacă şi să se treacă să nu mai stea si, — să se alerge. Ghimpi mi-au crescut în interior înţepînd ceea ce ar fi trebuit să mă învelească. Să rupi ce n-a existat niciodată ; şi ruptura să-ţi fie lumină, durere ca o trombă în absolutul desert! • 11 M-am pomenit mîncînd fără să-mi fie foame m-am pomenit respirînd lapte fără a mă fi sufocat vreodată înainte de aceasta. . • ■; M-a încercat un sentiment ca o apăsare cînd niciodată avusesem greutate." :' Mai tîrziu am ştiut că el era frica. *»» Din necuprins mă micşorasem deci. ■ ' ■ Altfel cum? Altfel de ce? Cită singurătate a fi! "; ' ; '•' Ce fel de unu şi total a avea! Nici tîrzii şi nici devreme rupturi ale desăvîrşitei linişti. Lumini, pentru că lumina ; menită este punctului. , r 170 III Şi pentru eă deodată suntem mulţi si pentru,că deodată există sus şi există jos şi pentru că deodată ne este foame unul de altul şi pentru că deodată avem început şi vom avea sfîrşii sentimentul numit frică ne-a dăruit cu guri ^ sentimentul numit unu ne-a îmbrăcat în făpturi. IV De ce ne-o fi trebuit nouă lumina şi ce este această ruptură numită lumina? De ce a trebuit să devenim puncte cînd nefiind eram totul. HAIKU întunecînd întunericul, iată porţile luminii. - HIEROGLIFA Ce singurătate . să nu înţelegi înţelesul atunci cînd există înţeles. Şi ce singurătate să fii orb pe lumina zilei, —• şi surd, ce singurătate în toiul cîntecului. 171 Dar să nu-nţelegi cînd nu există înţeles şi să fii orb la miezul nopţii si surd cînd linistea-i desăvîrsită, — o, singurătate a singurătăţii! GÎNTEG Absenţă murdară şi aşteptare disperată. în lipsa ta s-au născut cifrele şi zeii. Şi tu nu ştii nimic de aceasta. Şi tu nu ştii nimic de aceasta. De cînd nu eşti, piatra a dat lumină.,.. Mişcare a dat piatra de cînd nu eşti. Şi tu nu ştii nimic de asta. Şi tu nu ştii nimic de asta. Fluviul a rămas gravid de peşti, aerul greu de păsări. De cînd nu eşti. De cînd nu mai eşti. Şi nici măcar nu ştii nimic de asta.. Cuvîntul meu s-a făcut trei, cîntecul meu s-a făcut şapte. Dar tu, habar nu ai ce este trei, ce înseamnă şapte. Murdara aşteptare, absenţă disperată. 172 GREŞIREA CERULUI ■ Zburau vulturii întorşi pe spate şi cu gheara întoarsă în sus ca pe nişte miei să fure, steaua cu lumină ondulată; Ca pe nişte miei să fure de sus lumina ochilor mei. Zburau vulturii întorşi şi pe spate prin cer spinările lor coborîseră jos şi se ştergeau de sternul meu. Cer le era trupul meu de carne, pămîntul le era lumina aceea de sus a ochilor mei. SMULGEREA MĂŞTII Nu mi se poate smulge mîna din umăr, chiar dacă mi se smulge mîna din umăr. Sîngele lăsat astfel vederii ar fi un sînge contabil negîlgîitor şi statistic. A-ţi trage o mănuşă de pe mină e pentru insul meu acelaşi lucru cu a-ţi trage mîna prin rupere din umăr. 173 S-ar ivi la vedere o făptură atît de veche şi aprigă un animal nelegal luminiscent în afara luminii. H 0 îmblînzire pentru el şi o mască un fel de lupă măritoare a fost înconjurarea lui cu piele şi trimiterea lui finală în cinci degete cu unghii. NOAPTEA METALELOR Viaţă scumpă cheltuită pentru orbi pe nevederea cauzei mai orb decît Homer cu ochiul smuls în muzica aplauzei. Voi fi bătut de du-te-vino de un păcat pe care-1 moştenesc de-o foame simplă, ah divino lumină care nu te mai vorbesc Zic un cuvînt ce nu e geamăt ce nu e urlet de durere' ci înţeles din care, poate răsar atîtea lumi de stele. Nu, eu nu am lacrimi de vînzare, m-apasă blînd durerea de a fi locul în care zarea nu mai are zare frica de a muri. O, cît curaj şi cită moarte taie în două cifra şapte. O, eîtă multă dragoste se duce ca o zînă flutură. 174 VENISE VREMEA Venise vremea să mor, lucrul fiinţei mele să nu-1 dăinuie sc să-mi pară rău de toamnă iar de iarnă să îmi apară frigul. Venise vremea să mă adaog la puţina dragoste ce mai există să lungesc prin propria mea absenţă linia lungă scrisă pe tabla neagră. Venise vremea să mor dar deodată mi-am adus aminte de cu totul şi cu totul altceva. Nu m-am mai dus unde trebuia să mă duc rămînînd unde nu am unde sta. Ţin în mînă un spic de grîu ca şi cum ar fi vorba despre plantaţii. Ţin în gură un cuvînt pe care nu-1 mai spun nimănuia din gelozie. PRIVIND-O, MAMA MEA y Cădea peste această femeie iubită timpul tot trăit de mine, , o lumina pe această femeie iubită trăitul timp de mine. N-am putut să-mi smulg privirea de pe această femeie iubită. Aveam ochi ca să o văd numai pe dînsa femeia mea iubită. Aveam mîini ca să o îmbrăţişez numai pe dînsa femeia mea iubită. Deodată, am văzut că mama mea o vede pe această femeie iubită. Pe această femeie iubită timpul cade şi ninge. Pe această femeie iubită, privind-o, mama mea plînge. ÎNVĂŢĂTURILE CUIVA CĂTRE FIUL SĂU 1 Dragule, caută şi te însoţeşte ca să nu rămii prea singur. Vei vedea şi tu, atunci cînd vei iubi, cine îţi va fi soaţa aşa cum arborele cel mare, pe timpul soarelui în toi, * vede care ii este umbra. ii Pe timp de durere, lasă-te singur ţie. Şi cerul se acoperă cu nori cînd plouă. Numai cînd ninge, ninsoarea e umbra de la stele. Dar atunci, dragule, e foarte frig şi chiar ceea ce este frumos vederii poate să ţină loc de cămaşă. II Dacă ţi-e foame, caută să nu te mănînci pe tine însuţi în libera vedere a altora. Pîndeşte şi tu sărbătorile. Orice sărbătoare este masa pe care cel care a învins îl mănîncă, în talgere de aur, pe cel învins. 17fi Fii atent: tot ceea ce există are o sărbătoare a sa. Iar tot ceea ce există aproape că nu are loc de ceea ce există unde să se sărbătorească pe sine. Fii cuviincios şi vei fi invitat şi tu la masă. E bine să fii invitatul caprelor. E şi mai bine să fii invitatul cailor. Dacă-ţi este foarte foame, şi eşti în stare să vorbeşti cu dreptate şi leneş, ai putea să fii invitatul pietrelor la masa tăcerii de piatră. Dar cel mai bine ar fi să poţi să fii mosafirul Zeului. III Dragule, dacă te opreşte oricine altcineva din mersul tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu sărut sau cu urlet, cine eşti, tu nu-i răspunde pentru că nu ştii cine eşti şi pentru că cel ce te întreabă îngrozitoarea întrebare „cine eşti?" te întreabă cu gînd ascuns să te piardă. Te întreabă cu gînd de batjocură şi smintit că ai putea să ştii cine eşti şi să-i răspunzi cine eşti; şi răspunzîndu-i cine eşti tu, dragule, să-1 faci pe el să se prăpădească de un venin rîzînd şi de o înălţime străină. Şi în hohote, — cine eşti, ştiindu-te, să nu mai poţi să fii. Deci taci din gură cînd nu ai ce spune! IV Stînd pe lîngă foc, de vei simţi un oarecare lucru, un fel de sorbitură că te mişcă şi te trage din loc; dacă te cade o încetinire de zile; şi dacă fierbinţeala mare ţi se arată ca şi cum te-ai vedea pe însuţi tine de la o depărtare arsă; dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătoreşte cu dureroasă atingere prin mădularele trupului că ai 12 177 )utea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezeşti ;i mline; Iacă tăierea şi scoaterea maţelor mielului te doare n pîntecul tău numai gindind-o că se întîmplă; Iacă ruperea stelei în două şi ruperea cifrei unu în şapt ţi străbat creierul cu sfîşietoare lumină; iacă taina sfîntă a trădării te cumpără pe un ochi triunghiular în frunte; dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos su jugulara ruptă; dacă nu-ţi smulgi ochii tu însuţi înfiorat de vedere; dacă nu-ţi astupi urechile cu două stele; dacă refuzi jertfa de un miros plăcut, dragule, lasă-te prădat de melancolie şi lasă-te jefuit de tristeţe. Stai tu melancolic, dragule, stai tu melancolic. ■ Melancolia nu se petrece şi nu se mişcă, nelancolia se stă. Stai tu. ' ■, i, v Ce n-am făcut eu, măcar tu să faci. Ce am trăit eu, — prea mult este aşa că-ţi ajunge şi ţie să ai de dat in stînga şi în dreapta. Xu mă întreba pentru că nu ştiu să-ţi spun limi'c despre stînga soarelui ji nimic despre dreapta lunii. Dragule, aşează-te şi tu cum poţi mai bine su spinarea pe o oră mai fericită. Ce crezi tu că ţi-e dreapta,? , , , :. - , 178 Dacă eşti în stare să-i porunceşti ea chiar îţi va fi dreapta. Stingă, pe dînsa, trebuie numai să o iubeşti. Ea eşti chiar tu şi dacă o iubeşti te va sluji ca o roabă. VI Despre fericire, dragule, nu pot să-ţi spun decît foarte puţine cuvinte, bunăoară: cel mai miraculos fapt al existenţei este faptul că este. De aceea, dorinţa fierbinte de a fi fericit este legitimă şi miraculoasă. Ar fi absurd ca existenţa să fie absurdă. Caută, dragule, să fii fericit cît timp eşti tu de faţă, cît timp vei avea faţă; fereşte-te vreodată să porţi mască; nenorocul te recunoaşte chiar înainte de a te naşte. VII Dormi cit mai puţin cu putinţă, visează cît mai mult cu putinţă. VIII - Ceea ce există, este. Frumos luceşte masculul din neputinţa de a naşte. Dacă nu poţi luci, dragule, cmtă. Dacă nu poţi cînta, dragule, 12* 179 să sînge. născut, dragule, naşte numai cosmosul, ită şi fă rost de scutece, dragule! IX te grăbi să alergi, i locului! ar şi miezul fierului ge leneş prin lăuntrul fierului. ,ă-te la fier şi aseamănă-te lui. X acum, dragule, am să te învăţ trebuie să faci d n-ai să mai poţi să fii. ală-te şi curăţeşte-te! sării Phoenix nu-i plac iturile şi murdăriile! XI ■agule, nu mă uita să nu te uite, rîndul tău, alţii. ■agule, lasă măcar un cuvînt de-al tău -mi fie lespede. mne, cînd spui sunt, gîndul dus la mine. i te-am născut pe tine, dragule, maşte-mă tu. 180 DECLARAŢIA DREPTULUI DRAOOSTELOR OMULUI Ceea ce se poate pierde nu este în mod obligatoriu de pierdut şi mic. Eu, bunăoară, încă nu sunt în stare să-mi pierd viaţa. Ceea ce nu se poate iubi nu este neapărat şi intim. Cu mine cu tot la un loc s-ar putea să fim chiar el. Ceea ce se poate vorbi ar trebui să se poată şi cînta, iar ceea ce înfloreşte poate să fie cu totul altceva decît o o floare. DIN TIMPUL UNEI ZILE Dacă şi tu ai venit să te naşti te izgonesc pentru că mama mea tocmai ţipă născîndu-mă. Tatăl meu tocmai şi-a luat cămaşa de pe sine ca să mă îmbrace cu dînsa, cu ea, chiar pe mine. Tatăl meu se dezpieliţează; mama mea strigînd şi născîndu-mă tocmai mă spală de durerea lumii. Dacă ai venit să te naşti, pleacă. Dacă eşti născut, stai. Causa perorată est. 181 FALSTAFF SAU EVITAREA UNUI MIT Din ceea ce ştim noi că este şi cade, într-adevăr cade fără să cadă în totalitatea sa. Rămîne pasărea. „ „ .3 Cum ar putea să cadă totul dacă exista pasări? De ce să zboare un animal cu aripi de ce să zboare el _ în toiul animalelor în prăbuşire şi m cădere. Ar trece timpul dacă ar trece şi ar cădea tot şi de tot dacă ar cădea. . Dar are şi el în el o pasăre numita opreşte-te clipă... Stau si mă urîţesc, trupul meu de odinioară de adolescent mov ca trestia, acum gras şi puţind de cuvinte ^ se distruge devenind hrană. Falstaff, rămîi şi nu pleca în tine nu cade o pasăre; tu eşti la fel de pur şi de frumos, grasule şi de neştiutor, ştiutorule cum erai născîndu-te . din gingăşia urlată a maică-tii. , . Feriţi-vă de cascade ceva este în ele zburînd ce nu cade. Ceas îngrăşat de turlă de primărie . care bate timpul libelulei... Ah, numai cadranul îmi creşte şi numai timpul meu zboară clopotul da, clopotul :. e trupul pe care-1 merită musca divină. Falstaff, ah, Falstaff deltă nemernică neuitîndu-şi izvorul, Bexul suav pe care-1 are zborul 182 pe care-1 are ora zburată pe deasupra si amîndurora Falstaff, ah, Falstaff ' zepelin cu suflet de fluture aer cu suflet de pămînt fiinţare măreaţă la mijloc cu sunt... Aplecare de coloane, moarte vie-n sărbătoare. TABLOU CU ORBI Tocmai se înserează deasupra unei case de ţară şi în ogradă e o masă de lemn la care stau şi beau şi vorbesc părinţii mei şi părinţii altora, primarul şi grăjdarul, învăţătorul şi popa şi încă alţii care stau şi beau şi vorbesc. în acelaşi timp şi suprapus pe aceştia un om cu pelerină neagră mîhnit de istorie, sau poate de orice altceva, în înserare se îndepărtează pe cîmp micşorîndu-şe odată cu îndepărtarea stingîndu-se odată cu înserarea. Frînturi de vorbe, sunet de tacunuri, gîlgîitul vinului turnat şi mai ales strigătul învăţătorului ridicat deasupra celorlalţi — La urma urmei ce mai e şi viaţa asta! 183 Şi strigătul popii ridicat deasupra celorlalţi: — Nu se arată semne, degeaba ne rugăm 1 Şi strigătul primarului ridicat desupra celorlalţi: — Vedem mereu aceleaşi lucruri! Mereu aceleaşi lucruri! Suprapus peste cei de la masă întretăindu-i parcă pe fiecare pe cîmpul înnegrit de înserare omul cu pelerină neagră se duce şi gîndurile lui se aud peste cîmp: M-am născut în cel mai rău secol cu putinţă, am locuit cea mai străină inimă cu putinţă! Astfel se aud gîndurile omului în timp ce el se micşorează ca o pată neagră pe o pată neagră crescîndă. Aer apăsător şi căldură calmă lingă masa din ogradă, în umbra deplină neatinsă de raza lămpii cu petrol în tufişul de coacăze un freamăt mut. Un ochi lucios cu luciu mat un ochi cît tot tufişul de coacăze se deschide lucios şi mat şi se închide. Cei de la masă sunt cu spatele la el; o secundă de linişte apoi vinul gîlghnd în pahare. i Suprapus pe dreptunghiul mesei traversînd în depărtare cîmpul şi tamd masa totodată, omul cu pelerină neagră şi înapoia omului cu pelerină neagră un hectar de cîmp negru se deschide deodată, ochi lucios şi opac şi negru _ şi se închide cum s-a deschis în timp ce omul se îndepărtează cu spatele la ei. Clinele legat de stejarul din curte schelălăie zdrăngănind lanţul trunchiul stejarului se deschide , ■• 184 şi un ochi negru lucios clipeşte. — Taci potaia dracului, strigă grăjdarul şi aruncă o cană de lut după el. O stea se lăţeşte ca o baltă în spatele omului cu pelerină şi bolovanul din poartă deschide un ochi negru lucios şi-î închide. — Locuiesc într-o inimă străină, se gîndeşte omul, Unu este atenţia lui zero, doi şi trei şi patru şi cinci nu sunt altceva decît neatenţia cifrei unu, gindeşte omul cu pelerină neagră îndepăriindu-sa în timp ce în spatele lui orizontul negru deschide un ochi imens, lucios şi negru şi îl închide. Părinţii mei şi părinţii altora stau lâ masa de lemn din ograda unei case de ţară şi beau cu popa şi cu primarul, cu învăţătorul şi cu grăjdarul şi cu cine se mai află la masă şi suprapus pe ei un om cu pelerină neagră îndurerat traversează cîmpul spre noapte. Unii vorbesc, altul se gîndeşte în timp ce ochi mari se deschid şi se închid înapoia lor şi seara decade în noapte şi cina celor din curte nu se mai sfîrşeşte şi mersul pe cîmp al omului cu pelerină neagră nu se mai sfîrşeşte şi noaptea curge în noapte îndesindu-se. 185 DEFĂIMAREA RĂULUI Eu construiesc misterul nu îl admir. Fac cărămidă pentru zid de casă cuvîntul care-1 zic e pus pe masă şi de mîncare este. Cînd fi-vor să mă îngroape mort vor observa pe un copil dormind ce nu mai vrea să se trezească. Cînd toţi ai mei deplin s-or împlini abia atuncea toamna putrezească, luminoasă şi cu rădăoini. Ah, tu lumină, tu întoarce-te — acasă ah, ochiule să ţi se împlinească durerea de a fi. Mai liniştiţi decit în toată viaţa noastră culoare fi-vom şi albastră. UN OM DE CAL „...Iute spre ziduri urcă fatalul cal, îndesat cu oşteni..." P. VERGILIUS MARO - ENBIDA I Faţă de ceea ce există nimica nu este nici mare nici mic. Noi spunem: „pămîntul, pămîntul!" 186 Dar faţă de ceea ce este, el nu este ■ Mă duce gîndul şi măresc vederea. O, galaxia aceasta cît un punct este faţă de ceea ce este, — iar punctul şi el, cît un punct este faţă de ceea ce este II Ce vis deşert numărătoarea! Rîul de sori, cît un punct este aidoma punctului cît un punct. I-ha, i-ha, necheaza calul meu cînd omul din şaua lui vorbeşte. Faţă de ceea ce este orice altceva este un punct. III Unu este un punct oricît ar creşte oricît s-ar îndoi şi s-ar întrei şi s-ar împătri şi de mare s-ar nesfîrşi la nesfîrşit... Faţă de ceea ce este cît un punct este. Punctul şi c,u.iarba sunt eh; un punct. Punctul şi cu iarba şi cu pămîntul şi cu soarele ,,,, , 187 şi cu stelele şi cu tot cerul sunt cit un punct. Egale între ele şi cit un punct faţă de ceea ce este. l-ha, i-ha, eu sunt un om de cal galopînd într-un punct. IV - . Numai intre ceea ce nu este şi între ceea ce nu este, inima mea este mare şi trupul meu este mai mare decît inima mea şi trupul calului este mai mare decît trupul meu V Nu există doi Calul şi cu mine suntem un punct. Nu există trei Drumul şi calul şi eu de-a-ncăîare pe el suntem un punct. Nu există patrul şi nici cin ciul şi nici şasele... De la zero la unu de la nimic la punct se întinde miracolul. Intre zero şi unu, între nimic şi punct arde duhul f VI Intre zero şi unu există mai mic şi mai mare; — lungul există şi scurtul, timpul există şi calul meu şi eu de-a-ncălare pe el VII — Cine sunteţi voi, tu calule şi tu călăreţule? — Habar n-am cine sunt, am răspuns, — I-ha, i-ha, a răspuns odată cu mine calul pe care-1 călăream de la zero la unu de la nimic spre ceva. SĂGETAREA CERBULUI STRETIN SI HARPONAREA PEŞTELUI VIDROS ' Aşa cum faţă de mişcarea stîncilor mişcarea arborilor pare iute ca raza. Aşa cum faţă de mişcarea petalelor florii mişcarea omului pare iute ca raza, iute ca raza faţă de mişcările omului e alergarea cerbului stretin. Haideţi, vă zic, să vînăm cerbul stretin schimbmdu-ne timpul şi răsucindu-ne secundele! Haideţi, vă zic, fără milă să-1 vînăm 189 pe cerbul stretin, seurtîildu-ne lunile şi raicşorîndu-ne cît punctul de nisip, anull Pe iutele să-1 omorîm de cerb stretin! - • : - Din oasele lui să ne facem stîlpi de casă din pielea lui să ne facem acoperise iar carnea lui s-o mîncăm înlăuntru la nuntă. . / Aşa cum faţă de mişcarea omului mişcarea ierburilor pare înceată, Aşa cum faţă de mişcarea brazilor mişcarea pietrelor pare înceată mai încet decît starea pe loc a pietrii e rîul Vidros în care înoată peştele Vidros. Haideţi, vă zic, să pescuim peştele Vidros Indreptîndu-ne timpul şi întinzînd secunda ca apa vărsată pe lespede, iar ziua s-o lungim peste noapte 1 Pe Vidros, vă zic, să-1 harponăm fără milă, să omorîm Vidrosul din rîul Vidros! ■ Din oasele Vidrosului să ne facem stîlpi de casă şi din solzii lui, şindrilă, iar carnea lui s-o mîncăm înlăuntru la nuntă, vă zic. DAIMONUL MEU CĂTRE MINE Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se şi pe caprele negre de stîncă înecîndu-se în moalele stîncii. 190 Marea, pe dînsa chiar o s-o vezi suptă de fluviu şi pe acesta supt de rîuri şi pe acestea supte de izvoare şi pe ele absorbite de setea unei făpturi alergînd. Ai să vezi, îmi spuse Daimonul meu, mie, ai să vezi cum se usucă peştii şi cum se împuţesc balenele cum se evaporă meduzele, căci îţi zic ţie, vine focul, mă auzi? — Te aud şi ce să fac eu, chiar dacă te aud ce să fac eu, eu ce pot să fac eu?... — Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul, repede, cît mai poţi să te schimbi! Schimbă-ţi ochiul în cuvînt , nasul şi gura organul bărbătesc al facerii, tălpile alergătoare, părul care-a început să-ţi albească prea des încovoiata şiră a spinării, — schimbă-te în cuvinte, repede, cît mai e timp! I-am spus Daimonului: — Tu nu ştii că vorba arde, verbul putrezeşte, iar cuvîntul nu se întrupează ci se destrupează? Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta şi a fiert din pricina luminii soarelui. Am dat un nume unui copil şi numele s-a spart de timp şi de vrăbii. — Ştiu asta, mi-a zis Daimonul. Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic! 191 OPERELE IMPERFECTE — 1979 — Ordinea cuvintelor, voi. n LECŢIA DESPRE CUB Se ia o bucată de piatră, se ciopleşte cu o daltă de sînge, se lustruieşte cu ochiul lui Homer, se răzuieşte cu raze. pînă cubul iese perfect. După aceea se sărută de nenumărate ori cubul cu gura ta, cu gura altora şi mai ales cu gura infantei. După aceea se ia un ciocan şi brusc se fărîmă un colţ de-al cubului. Toţi, dar absolut toti zice-vor: — Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărîmat! CLEPSIDRA Vulturul avea în aripă o gaură rotundă, cum cercul de aur prea strimt al coroanei pentru fruntea împăratului. Trecuse prin el nimic către nimic, ii străbătuse nimeni aripa nimeni cel dornic de nefiinţă. Vulturul se răsucea în aer, timid ca în respiraţia unui copil, — 13* 195 ăzînd, mai întîi se făcuse broască ţestoasă, mai apoi rindină cu piatră albă, mai apoi turnai frigul a rămas din el, numai frigul. lînd a făcut o gaură rupul lui în pămînt, lubuitura căderii lui iu s-a mai auzit; arba era verde şi proaspătă, irăbuşirea lui se schimbase în coloare verde. Viermii din maţul pămîntului eniră şi-1 întrebară: - Vrei magmă sau lapis-lazuli? - Nu, a răspuns el, vreau aer, er vreau, vreau aer. .'iermii din maţul pămîntului i-au zis: - Avem ceva nisip, poţi să respiri nisip? - Nu, nu pot să respir nisip, u am cu ce să respir nisip. - Dar atunci ce ai, întrebară viermii din maţul pămîntului e ai atunci, ce ai, atunci? - N-am, zise vulturul, n-am; — ingura proprietate a mea e absenţa, aura rotundă din aripă care-mi ţine loc de soare. 'f-am, zise vulturul, n-am. sf-am, zise vulturul muribund, murind. 4-am, zise vulturul, n-am. Jaura rotundă din aripă care-mi ţine loc de soare, ingura proprietate a mea e absenţa, i-am, zise vulturul, n-am. - Ce ai atunci, ce ai atunci, Iar atunci ce ai? întrebară viermii din maţul pămîntului. - Nu am cu ce să respir nisip, iu, nu pot să respir nisip. - Avem ceva nisip, poţi să respiri nisip? dermii din maţul pămîntului i-au zis. - Aer vreau, vreau aer! 196 Nu, a răspuns el, vreau aer! — Vrei magmă sau lapis-lazuli? veniră şi-1 întrebară viermii din maţul pămintului. Prăbuşirea lui se schimbase In coloare verde, iarba era verde şi proaspătă. Nu s-a mai auzit bubuitura căderii lui, trupul lui In pămînt, cînd a făcut o gaură; numai frigul a rămas din el, numai frigul, grindină cu piatră albă, mai apoi, căzlnd, mai întîi se făcuse broască ţestoasă, mai ap ca în respiraţia unui copil, vulturul se răsucea în aer, timid. Nimeni cel dornic de nefiinţă li străbătuse aripa, trecuse prin el nimic către nimic, al coroanei pentru fruntea împăratului, cum cercul de aur prea strimt. Vulturul avea în aripă o gaură rotundă. papirus cu lacune Deodată mi-a explodat sticla ferestrei împroşcîndu-mă cu cioburi străbătute de vechi priviri în cadru se arătă un înger atît de bucălat încît avea un cap rotund şi două aripi ascuţite, — surise la mine ca un cîntec de leagăn: — Ce faci, Nichita, acolo, ce faci? — Ung ţeava pistolului, i-am spus, ung ţeava pistolului. — Dar e vechi, mi-a zis, e vechi, e din primul război mondial! 197 De ce ungi cu ulei de măsline ţeava pistolului? — Ca să fiu pregătit, i-am răspuns, ca să fiu pregătit că ar începe din nou primul război mondial, d-aia, ca să fiu pregătit c-ar putea să înceapă din nou primul război mondial! Şi inconştienta mea bunică mi-ar da un borcan de coacăze să-1 tîrăsc pînă sus la Mărăşeşti, vărsat şi spart în cioburi! — Oho, zice capul bucălai, dar sabia aceea lungă, ca o frunză de toamnă, cu miner, de ce o freci cu ulei de măsline? — De din vale de Rovine... de din vale de Rovine... Ca să fiu pregătit, i-am răspuns, să fiu pregătit, să fiu pregătit. — Şi ce-s hîrtiile, mi-a zis, şi ce-s hîrtiile alea albe mânjite cu negru? Şi ce-s hîrtiile alea albe mînjite cu negru? — Scriu din nou Oda In Metru Antic, i-am răspuns, mă înţelegi, scriu din nou Oda In Metru Antic. — Dar dacă el se mai naşte o dată!? — Să fiu pregătit, să fiu pregătit! — Ce ţipi la mine, îmi zise îngerul bucălai cei compus dintr-un cap şi două aripi, întocmai ca o măslină şi două girafe, întocmai ca un tron strîmb pe care stă o singură bucă, ce ţipi la mine, mi-a zis copilul! Tocmai frecam scutul rotund cu anotimpurile înscrise pe el, tocmai frecam scutul cu ulei de măsline. Scuturam cioburile geamului spart de pe mine, respiram o atică vechime, şi i-am zis: — Ce, tu vrei ca la Salamina să uit Peanul? Am borcane cu coloare roşie sîngerie în ele, ca să-mi vopsesc faţa în roşu - pentru Pean, Mă pregătesc pentru Salamina, mă pregătesc pentru Salamina! — Eşti mort, mi-a spus palid îngerul bucălai. Eşti mort, mi-a spus îngerul bucălai ©u două aripe ascuţite, eşti mort! 198 - Cum o să fiu mort, i-am răspuns, ium o să fiu mort, dacă stau de vorbă cu tine?! - Nu stai de vorbă cu mine, zise, iu stai de vorbă cu nimeni, — ..şi cioburile de pe jos săriră şi se refăcură sticlă de geam* Su însumi eram sticla geamului, ■urat şi transparent ca sticla geamului. Şi prin mine privea cineva spre altcineva şi mă durea toată fiinţa mea de sticlă transparentă le privirea care mă străpungea, şi nu ştiam cine privea pe cine privea, prin durerea transparentă ie sticlă, de geam, a mea. CELE PATRU COERENŢE FUNDAMENTALE Deodată, prăbuşit de oboseală, Sisif se înmulţi, micşorîndu-se în nenumărare. Două aripi de oameni turtiţi, lipiţi unul de altul şi în micşorare împodobiră trupul lui Sisif, căzut de oboseală între oglinzi. A te naşte este o condamnare la moarte. După felul păcatului şi pedeapsa: unii oameni, alţii păsări, alţii pietre. Condamnat la moarte prin închisoarea copacului. Condamnat la moarte prin închisoarea crocodilului. Condamnat la moarte prin închisoarea ierbii. Şi totuşi, îmi spuse Sisif e o coerenţă aceasta, balansîndă între nimic şi nimic. 199 1 A nu fi, chiar şi această absenţă poate fi pedepsită la viaţă şi ca atare, condamnată la moarte, adică la a nu fi. Şi totuşi, îmi spuse Sisif, aceasta este o coerentă. Ce deşertăciune şi ce inutilitate, vederea. Ea contemplă numai ceea ce este condamnat la moarte. Cuvîntul ne-ar salva, poate, dar, el e dumnezeu, şi de la începuturi nu se mai întruchipează în făpturile cele vii. Gustul morţii 1-a scuipat dumnezeu de pe limba sa în făptura vieţii. Acum el e scîrbit de toate acestea şi în cu totul totului altei părţi dincolo, de departe, compune coerenţa a treia şi dincolo de orice el compune coerenţa a patra. Totuşi, îmi spuse Sisif, tu nu crezi că e cam rău alcătuit trupul omului? Ochii lipiţi de creier, ca două sexe ale creierului, impudice şi neacoperite, gura, ce caută ea acolo sus? Locul gurii e geamăn cu locul de jos al lepădării de murdărie. Organul sămînţei ar trebui să fie geamăn cu organul cuvîntului, iar nu pe acolo 200 pe unde-ţi zvîrli apa murdară din tine, pe acolo să-ţi zvîrli şi sămînţa, iar nu pe acolo pe unde azvîrli în tine bucăţi de animale moarte, exact cu acel loc dinţos tocmai cu acela, să rosteşti taina cuvîntului, — > Da, îmi zise Sisif, alcătuirea e rea. Fireşti şi simple, cuvintele rostite de noi naşte-vor în alte coerenţe mai bune trupuri vorbitoare în alcătuirea lor. Da. mi-a zis, e poate de aceea întîrzierea şi îndepărtarea lui de negîndit de departe, legînd de cuvîntul nostru a doua coerenţă şi de cuvîntul ei pe a treia şi de cuvîntul ei pe a patra, şi... Sisif se ridică dintre oglinzi, ieşi dintre ele, şi uitlndu-se înapoi spre mine îmi făcu un semn scurt să intru între oglinzi. 201 MÎNA ÎMPĂRATULUI Mîna împăratului nu mai porunceşte obiecte, pentru că obiecte nu mai sunt. Nu mai există nici argint şi nici aur, — oastea noastră este înfrlntă de Părţi, soldaţii sunt morţi. Nu mai avem nici îngeri, statuile zeilor sunt pleznite şi sparte. Oastea oştilor Parte, cu caii lor uriaşi trec peste noi. Nici schelete nu mai suntem, nici schelete, potcoave la copitele cailor suntem. Atîta suntem, atît. PUŞCA Puşca este compusă din trei părţi: partea de sus, partea de mijloc şi partea de jos. Partea de sus este compusă din: partea de sus a părţii de sus şi partea de mijloc a părţii de sus şi partea de jos a părţii de sus. Partea de mijloc este compusă din: partea de sus a părţii de mijloc şi partea de mijloc a părţii de mijloc şi partea de jos a părţii de mijloc. 202 Partea de jos este compusă din: partea de sus a părţii de jos şi partea de mijloc a părţii de jos şi partea de jos a părţii de jos — Foc! CÎNTEC LINIŞTIT M-aş mai uita curat la frunza verde, dar amintirile mă trag în jos şi mă înec în frunza verde de verdele trăit mă înec în frunza verde. M-aş mai uita la piatra albă lucindă, mirosind a soare orbitor şi a potcoavă. dar amintirile mă trag în jos şi mă înec în piatra albă şi mă sufoc în aerul de piatră albă. M-aş mai uita la animalul gingaş care mănîncă înfometat pe animalul foarte gingaş rănit mortal şi de mîncat, dar amintirile mă trag în jos şi mă înec, mă înec în foamea animalului înfometat şi mă înec, mă înec în animalul de mîncare. Plouă plouă cu mine mă trag amintirile în jos mă înec în ploaie aidoma curcubeului frumos. 203 TOCIREA Soldatul mărşăluia, mărşăluia, mărşăluia pînă cînd pînă la genunchi piciorul i se tocea, i se tocea i se tocea pînă cînd trunchiul pînă la coaste i se tocea, i se tocea i se tocea pînă cînd pînă la sprîncene orbea orbea, orbea pînă cînd părul lui iarbă neagră era iarbă neagră era, iarbă neagră era. Un cal alb venea şi o păştea şi o păştea, şi o păştea. 1-ha-ha, i-ha i-ha. IACOB ŞI ÎNGERUL A venit îngerul obosit şi supărat M-a pălmuit cu aripile pe faţă Peana lui era sprinceana mea de-mpărat Bătîndu-mă de viaţă mă dezvaţă Om rău ce sunt şi plin de sînge Stăteam izbit de aripi mari Mi se părea că azi mă plînge 204 Cu umbre codrul secular El mă lovea cu zbor invers Spre punct mă trimitea în jos Dă-mi mie doamne acest vers Şi binecuvîntat frumos Dădea în mine ca şi cum Pe ruguri grecii cei antici Vorbirea lor de vînt de fum Tu doamne o mănînci Ia îngerul de peste mine Şi trage-mi din secunda mea Gîrla de sînge din vechime Osoasa şi cea fără carne stea. CU OCHII ROŞII CĂUTÎND O LEGE Mergeam lovit şi rănit, clătinîndu-mă cu ochii roşii căutînd o lege. Aluneca de' sub mine vederea de piatră a morţilor vitrege Piatra'sub mine se prelungea spumoasă Mă destrămam în ţesătura unui păianjen uriaş şi strălucitor Ah, n-aş fi vrut niciodată să am durerea de-a fi întîmplător. EVOCARE Ea era frumoasă ca umbra unei idei, — a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigăt dintr-o limbă moartă. 205 Ea nu avea greutate, ca respirarea. Rîzîndă şi plîngîndă cu lacrimi mari era sărată ca sarea slăvită la ospeţe de barbari Ea era frumoasă ca umbra unui gind. Intre ape, numai ea era pămînt. STAREA MEDIE Pietre fumegînde şi cai rupţi, temple adolescente în ruină din care zeul s-a smuls pe sine lăsînd lungi fîşii de piele verzuie şi aerul acesta înecăcios al faptului că sunt. Haotică matriţă în care-am fost bătut împreună cu restul de sesterţi din amfora pe care el a uitat s-o mai ia cu sine. îmbătrînesc necheltuit şi neschimbat pe nimic între aceste ruine adolescente, intre coloanele care încă mai miros a piatră proaspăt lustruită. Cîteodată mă mai uit lung înspre focul din cer unde s-a mistuit zeul. Din fîşia de piele verzuie mi-am făcut haine. 206 E singurul lucru din mine şi de pe mine care nu se rupe. Ţine şi nu se rupe. LINIŞTEA DE DUPĂ MIT Mi se face somn de frumuseţe şi moarte de sublim. Munţii norilor şi munţii de piatră, la fel de repede se schimbă sub briza timpului. Pentru cel cu vedere se cuvine un arc, pentru cel cu auz se cuvine o săgeată. Muntele măreţ şi de abur al norilor, — se cuvine respirării. Muntele măreţ şi de piatră al pietrelor, dedat e îmbrăţişării. SOMNUL Şi dacă pietrele sunt păsări dormind, lung dormind, ale unui altui aer?... 207 Şi dacă arborii soldaţi sunt dormind, după luptă dormind, ai altei cetăţi?... Şi dacă eu sunt un vis; şi dacă m-ar trezi cineva spunîndu-mi: tu eşti; apără-mă şi fii. ÎNCERCAREA LUI IOV — Ah, strigă plingînd, ah sfătuieşte-1 pe nefericitul de mine! Iată: Din sărăcie neluîndu-mi cu mine femeia la locul promis ea în de sine a venit acolo cu altul! — Ce să fac, am urlat sîngerînd; — — Dacă o iubeşti, fă totul! Ninge-o pină îngheaţă de alb; — sărută-i tălpile pină se înzăpezeşte drumul pe care-a venit! Dă-te ei de mlncare dacă i-e foamei Dacă nu o iubeşti; — spune-i curvă cum şi este! — Tu! — strigă el la mine, tu! — ce înţelegere poţi să ai tu? 208 — N-am nici o Înţelegere, — pentru că exist. Pentru ceea ce există, nu am decît existenţă. O foarte singură viaţă pentru toate vieţile. NEOBIŞNUITUL FIRESC Presimt cum încep să-mi pierd singurătatea. Auzul îmi adoarme într-o inimă de miel şi-aproape că dulcele corn de melc nici nu mai fuge în sine cînd degetul tău de lumină barbară leneş îşi pune soarele pe el. Am început să adorm în trei paturi, şi, cu cinci capete să visez trecutul altora. Setea cerbului îmi locuieşte beregata şi şapte ouă albe le clocesc cu pleoapa. Presimt cum încep să-mi pierd singurătatea cum unu se toceşte de vînt, cum punctul îşi rămîne sieşi larg. 209 ÎNTR-UN ZBOR DEPLIN In cuibul zîmbitor la subţioara unui curcubeu stau puii ei de zgomot. M-a luat în plisc să mă ducă la suavele guri flămînde. Oricît de uriaş ar fi un copil el e pur şi cosmic. Oricît de matur aş fi şi de bine constituit în temelia unor idei fixe, ea, uriaşa pasăre, ştie ce gustoasă pasăre sunt pentru puii ei care mă aşteaptă cu pliscurile deschise. Mă aflu într-un zbor deplin în larg văzduh. Lăsaţi-mă să vin la copii! PROPRIETATE Al cui eşti tu şoarece de cîmp al cui ai putea să fii tu cînd de tine nimănuia nu-i este foame 210 Şi tu, a cui eşti tu a cui eşti tu miere luminoasă care te ling cu ochii Ce tandru ficat de împărat te varsă pe gura cărei stele lumină, tu, boală, durere. PODUL NEBUN Să nu mai treci cu armăsarii peste acest pod, peste acest pod; el a înnebunit, el a început să aibă aripi, el a urlat spre rîul de sub el, azi-noapte, că va zbura, că se va face pod peste nori, că se va face pod între o vrabie de carne şi între o vrabie de piatră... El i-a spus apei de sub el că nu mai vrea să se oglindească în ea ci într-un scîncet de copil care refuză tiţa mă sii' că în acel scîncet, el se va oglindi... E un pod nebun! Te rog eu pe tine: să nu mai treci cu armăsarii peste el. neînţelegerea acceptată Eu sunt un bidon de benzină aşezat pe treptele piramidi în evul mediu, cînd piramidele nu aveau înţeles şi cînd benzina încă nu-şi găsise aflare. 14* 211 isărea Phoenix mă ocoleşte şi nu mă bea. i se duce în deşert să moară arsă de sete ucigaşul nisip. ifîetul faraonului de multă vreme surs în Marea Mediterană. uciada copiilor abia acum se pregăteşte. ipă plecarea zeilor, piii au ajuns la putere se aţin cu mari cuţite în mîini izbească coaja de var a oului, unde l-ar întîlni. TRANSFORMAREA ÎN PERLĂ că de pe cînd era simplu bărbat puteau vedea la el unele luciri jicioase, ca şi cum rtele ar putea îngheţa. chipuiţi-vă laptele femeii îngheţînd... ;hii îi erau de gheaţă iar şi atunci cînd rîdea, cu toţi ntii lui albi. început să se transforme în perlă oet-încet. lip de perlă, piept de perlă, ighii bombate de perlă. 212 I-au crescut şi aripi. Nişte aripi rigide, de perlă. încă de pe vremea cînd era un simplu bărbat el avea ochii îngheţaţi. Mai tîrziu s-a transformat în perlă. Greutatea lui a sporit. Deşi are aripi nu poate să zboare din pricina greutăţii; deşi are picioare nu poate merge din pricina greutăţii. Stă nemişcat şi priveşte fix! Noi ne uităm la el cu dragoste cu admiraţie, cu groază. Poate că din pricina unei boli s-a schimbat în perlă, sau poate că s-a transformat în perlă din pricina unei idei care nu există pe pămînt. încă de pe vremea cînd era un simplu bărbat părea uneori foarte bolnav. încă din acea vreme avea unele idei de neînţeles. Acum noi ne uităm la el cu spaimă ou dor, cu nelinişte. El s-a transformat în perlă. 213 Noi nu. încă de pe vremea cînd era un simplu bărbat, ochii lui erau ficşi. CALEA LACTEE Monstruos animal şi uriaş din care sîngele s-a închegat în scurgere şi a început să ne ningă Luptă şi crimă petrecute mai sus şi mai deasupra de creierele noastre Ah, ninsoarea este o cerere de iertare Ah, frigul este o ispăşire Nu, nu, noi nu putem să iertăm niciodată. CALUL TROIAN însumi îmi sunt un cal troian, priul meu umăr îmi cucereşte propriul meu umăr, priul meu ochi se jefuieşte pe sine. ăile inimii mele 214 nu se pot auzi din pricina bătăilor inimii mele, glasul meu care strigă la cer sugrumat este de glasul meu care strigă la cer. Viaţa mea nu mai poate trăi din pricina vieţii mele. Dragostea mea tîrăşte dragostea mea de calul dragostei mele în jurul cetăţii. înfig lama cuţitului meu în lama cuţitului meu în timp ce secunda care îmi sună naşterea se asurzeşte din pricina secundei care îmi sună naşterea. Sunt supărat pe propria mea supărare sunt bucuros de propria mea bucurie. îmi sper propria mea speranţă îmi plîng propria mea lacrimă şi sunt în timp ce sunt şi nu mai sunt cînd nu mai sunt. AMURGUL CREDINŢEI Cei care-şi mai aminteau de trupul zeului, au murit fără să lase mărturie decît locul plin de dale de piatră de unde petreceau privindud. Chiar şi copacii au început să crească mai mari şi mai strîmbi, pentru că nimic din ce este mare nu mai are măreţie. Plînsul şi răcnetul, durerea şi urletul, din pricina mutării cerului, nu mai au nici direcţie şi nici înţeles. 215 Numai atunci, vai, numai atunci, cînd mîinile mele prelungi şi febrile ca din visul altora aşează piatră peste piatră, numai atunci uit, aţipind, forma lor chinuitor de absurdă. E o tăcere atit de desăvîrşită încît nici ruperea de carne vie cu muget şi cu dangăt nu poate clinti. Din ce în ce mai rar timpanele-mi flutură născute pentru o altă vorbire şi rămase ca două steaguri interioare pe cîmpul gol al existenţei mele. Unde au plecat armatele? Ce fel de armate trebuiau că erau acelea? Unde o fi fiind acum războiul. de este atîta linişte în spiritul meu? DESTĂINUIRE CĂTRE APOLO Eu sunt un mijloc de transport, un fel de targa de carne pe care pietrele mari ale piramidei rănite la colţuri şi pe suprafeţe sunt duse spre planeta Mercur. Ah, ce apăsare, doamne, ah, ce geamăt îndelung de piatră cînd geme piatra cu geamăt de piatră, pe trupul meu înţepenit şi sîngeros 216 şi hieratic, mijloc de transport şi targa. DEŞERT Stăteam cu laba obosită pe rana unui iepure, îmi mirosea a înserare a vieţii. Ca într-o oglindă în soare mă uitam _ şi coama lungă mă şedea peste nisipuri. De foame alergarea mea îmi este, acuma doar a sînge-mi flutură pe steaguri. Ţin laba mea de leu pe-un iepure rănit. De tine eu mă rog ca să visezi şi pentru mine. VECHE ÎNTÎMPLARE Venea, se apropia negru şi luminos vultur umbros. Pe mine se prăbuşea cu pene mă împăna şi mă încălzea murindu-mă frumos. El murea, eu muream fiecare din alt neam. 217 După aceea în alergare a trecut peste noi în galop un cal mare. Calul s-a dus, s-a dus, s-a dus, săgeată orizontului în sus. Noi am rămas, noi am rămas, îmbrăţişaţi şi în extaz. FĂPTURA Nevinovată, toată mirosea acrişor Se uita cu ochi mari la mine ca şi cînd aş fi avut vreun înţeles Toată era ca de iepuri un nor în alergare şi în eres M-am uitat şi eu la ea ca o stea mi-a apărut fiind, ca un copil pe care din tîmpla mea l-aş naşte murind. CHEILE Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier, mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet. Trupul meu tot deveni o cheie de fier, doamne, pentru o uşă uriaşă la al cărei lacăt nu am cum să ajung, decît numai dacă mă ridici în braţe. Haide, cît eşti de mare, tu, haide, cît eşti tu de indiferent, 218 răsuceşte-mă şi rupe-mă şi deschide odată uşa aia! Haide, deschide-o odată! CHEMARE Ce zangăt, ce zumzet, ce zdrong şi ce zdrang! Pe umărul meu cu petale o umbră mi-a lăsat mult zburînd una din păsările infernale. Mă adumbrisem, mă înnegrisem, devenisem greoi şi mai mult decît atît chiar greu. Fierăstrău de pietre gaură în munte peşteră. Vino, tu, ia-mă de gît spînzură-mă tu, de tine. Nu-mi mai este frumos, — a început să-mi fie urît. Vino, tu, cu tine. UN MADRIGAL Aerul acesta se duce odată cu subţirele cîntec pe care îl ţine ca un simun, ca o roată alergată înlăuntru, în sine. Tandră sufocare, un fîlfîit de aripi verzui se încearcă; 219 iau lumina drept aer şi mit şi leagăn şi barcă... Nimeni nu se mai desprinde din el, pe însuşi sunt lacăte; la moartea acestui prelung menestrel cazi tu în genunchi şi roagă-te. CÎNTEC Numai peştii nu se îneacă în apă, numai viermii şi sobolii nu se sufocă de pămînt subţirea pasăre devine arcă numai zburînd. Izbit de fîlfîit de aripe de înger, cu ochiul fix spre tine stau, iubito, tu, care-mi însîngeri pe vai, pe ah, pe au! Astăzi vocala mea este murdară, căzută-mi este în noroi, iubită princiară, care n-ai vrut să fim doar doi. Cămaşa asta a vorbirii mi-au asudat, s-au murdărit, în lacrima gîndirii, în sare s-au sleit. Doar frigul încă mai mi-e prieten cu turle de biserici. Ferigile încet le pieptăn în coama lungă a timpului, o tai sîngeros cu trupul meu, foarfecă de carne pentru fier. 220 SCHIMBAREA LA FAŢĂ Am schimbat naşterea pe moarte. în rest am rămas de tot sărac. M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege, pe un tron în prăbuşire. Nu ştiu ce înseamnă cinci, nu ştiu ce înseamnă patru în genere nu ştiu nimic, dar mărturisesc că mi-e strimtă coroana, prieteni, ca un orizont îmi sunt tîmplele, ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana, de-a dreptul în frunte. ATERIZAREA A venit îngerul greoi ca un balaur. Mă izbea în sînge, în inimă şi în cuvinte. Dădea din aripi atît de tare că mă umpluse de vînătăi şi de morminte. M-a izbit cu aripa, m-a izbit cu aripa, m-a izbit cu aripa, mamă! Totul devenise, lapte, sînul tău mamă, cînd pana lui, din aripa lui, a scos ochiul meu, din orbita mea. Ah, cît de zbătător era şi cît fără de ochi sunt! 221 DE DRAGOSTE, DE NU... Mamă, de ce naşti un bătrîn? De ce naşti tu numai toamnă şi numai iarnă?! De ce mi se face frig de zăpadă, mamă, cînd sunt un murdar? încă miros a spirt şi alţii a morţi, mamă, — dă-mi nu stele, ci un pahar de lapte acrit. Nu-mi da vedere, mamă, dă-mi un cal hăituit! Nu mă înverzi cu iarbă verde, înverzeşte-mă cu ochii ei. Binecuvîntează-mă, mamă, s-ajungem din doi, trei! Ce blestem e dorul, e aproape la fel de sublim cum e crima, cum e omorul, sau, mamă, cum e norul! Tu nu vezi că plouă mamă, tu nu vezi că plouă? Se-neacă peştii în lumină, mamă, se-neacă peştii şi curg în sus, nu mai curg la vale! Sînul tău era cel mai sus, mamă, de ce l-au făcut stea, de ce l-au făcut stea? Al lui nimenea, mamă, al lui nimenea... al lui ia-mă moarte şi, ia-mă odată! Numai tu mă iubeşti pe mine, moarte, numai tu mă iubeşti iubito! 222 LA ÎNCEPUTUL SFÎRŞITULUI Îşi lăsase atîta de repede ochii în jos, ca pe două satire ascuţite şi sclipind, tăind gîturile vulturului bicefal şi ierbos, în sînge lăsîndu-1 zbătîndu-se şi murind. Un miros de ouă sparte mă umpluse din departe, — zeul îmi întoarse spinarea şi şira spinării, arc de vînătoare mi se făcuse orizontul mării 1 Nu mai puteam trăgînd să-1 omor, — cerşeam aer, aer, aer, prin care să plec în zbor, înfrângerea mea schimbînd-o în vaer. DESCÎNTEG Ce mînă de om rău am putut să am de i-am îndoit clonţul certător al vulturului! Ce nemiloasă putere avui ca să-mi sărbătoresc singurătatea! Dintr-o linie, nefericitul de mine făcui un cerc; am schimbat animalele între ele, coarnele rămuroase de cerb, de băteau în vînt cu frunze. îmi venise să plîng un rîu foarte lung, îmi venise o dulce moarte stacojie, — portocala dracului, ihaul calului! învineţisem cerul, nenorocitul de mine. 223 CÎNTEG Nu este obligatoriu cuvîntul să fie potrivit stării de spirit, nici iepurele nu este obligatoriu naturii. Sancho s-a certat cu mine şi m-a părăsit de multă vreme. Sprijinit într-o lancie încă mă mai uit melancolic la morile de vînt. Caii au început să se nască din femei, —. i-ha, ce ţipăt lung în Andaluzia! Ne mai vopsim încă feţele în roşu de drag de Pean, dar limba greacă noi am uitat-o de mult. VEDENIA Ce biserică ciudată cu clopotniţe înfipte în pămînt! Avea scări coborîtoare şi nu-1 avea pe Sunt. Se rugau cerşetorii cu capul în jos, — de un cartof se rugau, de un vierme. Biserică, tu care ari înjugată la îngerii pămîntului cuvintele mele... Iar clopotele toate stăteau cu limba spre stele, 224 ca şi cum ar fi vorbit cu ele. Vedenia era cu picioarele pe cer şi în alergare. BASM Curgea ca plinsul umbra de sub frunză înrăcorind soldaţii morţi. Stă steaua lună mult lehuză fără de nopţi. Ah, îmi murise calul sub genunchi, în raze mă proptisem să nu cad, — un unghi de stea, numai un unghi mă adormea. Şi mi-am fost pus ochiul deschis pe piatra colţuroasă. In viaţa mea n-avui nici vis şi nici secundă sîngeroasă. M-au tăvălit pe alb şi m-au scuipat, un cal m-ar fi iubit şi tată. Ah, doamne, eu sunt împărat ce-a fost odată ca şi niciodată. ŞCHIOPĂTAU MUNŢII Dumnezeu pipăia pe aripi păsările călătoare. Le mai smulgea din cînd în cînd şi cîte o pană. Nevoinţă de testament şi de scris, avea dînsul, cînd păsările sîngerau prin aer. 225 Ordinea cuvintelor, voi. II EVANGHELIILE TOAMNEI Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă. Matei zice-va: — Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă. Marcu striga-va: — De greutatea vieţii şi de viaţă pe viaţă cădea-va frunza în toamnă. Luca va zice: — Din nedragoste, din neînviată moarte, din verde repetat numai cu umbra cădea-va frunza în toamnă. Ioan se va ridica şi va zice: — Toamna nu cad frunzele, toamna cade numai toamnă ca o frunză cade toamna, toamnă. Stau şi e toamnă şi sunt frunză şi cad pe pămînt. CIOCÎRLIA Au început să-mi lustruiască coşciugul. Mă vor îngropa într-un nor care va ploua cu morţi. Mai pune măcar o dată, mamă, mîna pe ceafa mea chiar dacă ţi se udă de sînge. Mamă, crede-mă e mortul care plouă, iar nu care plînge. M-a izbit îngerul în spinare, mamă, nu sub forma plăcerii ci în chipul tăcerii. M-am uitat, mamă, d-aia mor, d-aia am murit. 327 15* stress Cînd ea surîdea din colţul buzelor ei, cădeau capete retezate de morţi văzuţi de la distanţă. Un nelămurit miros de gutui mă-nstrăina de taina euvîntului. Niciodată eu nu am iubit-o, mi-e frică să mă şi gin dese la ea. ARAREA Zbura pămîntul cu iarbă verde, întoarsă în jos peste chipul meu de adolescent frumos: — mama mea se frigea pe miini gătind mieii, stelele răgeau de lumină, năseîndu-şi teii. De piatră deveniseră chipurile noastre pietruite, bolovanul timpului se sparse în clipite, ochi roşii de ură tatăl meu avea în orbite, mureau femeile hitite. Am pus mîna pe alt alfabet, zîmbind imperfect, mi-am băgat mina în flacăra cea roşie şi cea neagră lăsîndu-mi făptura ciungă şi neîntreagă. Miros de friptură de stele, miroase se aude pe ceruri scrîşnet de rupere de oase. Dă-mi, mamă, din sinul tău lapte, dă-mi, mamă, din singurătate numai pe cifra şapte Lasă-1 pe nisip pe barbarul de tată al meu; — 228 ţi-am spus să nu mă naşti, că nu vreau să fiu Eu, Eu! Plîngi tu, mamă, numai dumineca, sîmbăta ar pămîntul, am treabă nu am timp să plîngi tu! DE O VINĂ PE CARE NOI NU O ŞTIM De frică toţi aveam un orizont, de frig ne făceam cu toţii cercuri, toţi ne mîncăm pe toţi, rinjind cu coarne şi cu colţi. El ne-a făcut ca să ne umilească, a dat cu merele păcatului în noi, — de stele, astăzi, bolta nu-mi mai e cerească, îmi este un noroi: strigătul marnii născîndu-mă, soldatul adolescent care moare fără iubită, timpul, timpul, timpul care ne-mbătrîneşte ca şi cum am fi vinovaţi de o vină pe care noi nu o ştim. ŞOBOLANUL REGELUI Din beregata tăiată, sîngele majestuos curge pe piept. Atît de multă moarte îi era în moarte, 229 că dînsul devenise nedureros de înţelept. A mai zvîcnit o mînă în dreapta lui prinzînd un şobolan de cîmp, sub soarele de aur şi gălbui peste Olimp. Nici nu murise prea bine, cînd altul se născuse, — a horcăit la timp, puţin şi în vechime, cu şobolan cu tot se duse. Cel nou şi el, cu beregata retezată, spre dreapta lui întinse mîna dreaptă. CÎNTEC Pe sub uşi icoanele curgeau, doamne, aleluia, doamne, aleluia. învinsesem şi plecasem, pe o piatră şezum şi plînsem. M-a găsit săgeata la-ntîlnire, a venit dînsa şi s-a sărutat cu inima mea. Din ochii mei, în ochii tăi, îmi cad lacrimile, se aude Dumnezeu pe după codri lătrînd. Simt cum îmi creşte un mormînt. Ca o sufocare de-necaţi îmi este muntele, ca o albeaţă, ca un vid. Cucurigu, vă strig, dragii mei, cucurigu, vă strig! 230 EUCLID ŞI SOLDATUL LATIN Regina stătea gravidă şi în dureri începuse să nască pe tron, necercetătoare şi urlînd şi lividă înnăscînd un pui de domn. Tron roşu de ţipăt, cîmpie roşie de foşti soldaţi, — feciorul trist al mamei mele l-au fost izbit coroanele de împăraţi. Muşte albastre, muşte albe, muşte verzi ţin loc de gene. Miroase a sfîrşit de lume, a cruci şi a semne. Cu untdelemn, vă zic, să ne spălăm, cu untdelemn, pe trupuri! Pe tîmplă să ne dăm doar cu polen de fluturii Noi alergăm în cerc cu orizontul, ei trag raza linear şi omorîtoare! O tangentă la un vultur atinge un punct. O tangentă la un punct atinge un punct. O tangentă. Despre ea e vorba, prieteni, o tangentă. ALESUL Alesul cailor este păianjenul. Alesul păianjenilor este elefantul. Alesul alesului este neînţelesul, este streinul, cum faţă de rîu este inul. 231 In ales te îmbraci de singurătate cu moarte. Voi nu ştiţi, dragii mei, că sunteţi morţi şi cînd mişcaţi, că sunteţi traşi la sorţi, că n-aveţi Rubicon, că n-aveţi Domn, că este nu este. Ce poveste! Nu există timp, dragii mei, Ah, vai mie, vorbesc morţilor! STAMPĂ Săgetarea unui leu în cuşcă, iată vinătoarea regală. STAREA CONFESIUNII Orice om înainte de a împuşca rîde timid. Ce animal tînăr a putut să fie şi cît de suavă, maică-mea, pînă cînd taică-meu a îmbrăţişat-o cu braţe păroase şi de otravă. Cînd ea urla, eu mă năşteam, urletul ei îmi este coroană, tot ce e vis, tot ce nu este, tot ce există, tot ce nu îmi este de-o seamă. Ce plăcere e ca să ucizi pe cei mai buni, pe cei mai dragi, 232 pe Seleucizi! Ce minune este ca să minţi, ce minune este ca să minţi, părînd că n-ai părinţi! Ce poftă de sînge verde de iarbă, îmi este, m-auzi, tu, calule, m-auzi, tu, calule?! Sunt negru de pămînt, haide, tu, şi calcă-mă cu potcoavele tale! In Iran, morţii sunt morţi. Mă voi spăla cu un cuvînt economie de apă fac. DE AER PREA MULT Fără de margine şi limpezi noi doi eram Nimica, nimica nu ne despărţea pe noi doi Orice privire deodată prin noi doi trecea Umărul tău era mîna mea ochiul meu era umbra ta respirarea ta era inima mea glezna mea era geana ta gura ta era vederea mea nara mea era coasta ta Fără de margini şi limpezi noi doi eram cînd deodată loc 233 n-am mai arut unul de altul cum aerul apăsat în aer sub aripa păsării zburînde. ALTĂ STAMPĂ Morţii se-nmulţeau ca merele cu viermii, ca fulgerul de zăpadă ne topeam. Ah, ce căldură fuse în această iarnă, ce şerpărie şi ce izgonire! Rîzînd, maică-mea aniversa a nu ştiu cîta izgonire a mea din ea, — . tatăl meu cu o mînă indiferentă şi grea cu unghia mi-a arătat o piatră, dar nu s-a obosit să-mi spună ce să înţeleg. NEDREPTATEA CA FORMĂ DE CONTEMPLARE A NATURII Penele se strîmbau, iar zborul era în apă. «A», doamne, ce biserică fără de ţară! Nasc stelele copii şi roşie de sînge îmi este lumina, — tăcerea-mi urcă în creieri, nedragostea tatălui meu de tine, mamă, In ce ev m-ai născut, pe ce rogojină m-ai născut, cine mi-a tăiat buricul, cine m-a moşit pe mine?! ?34 De ce mi l-ai lăsat pe tata să mă spele pe faţă? Unde este sîngele tău sacru, cel care încremenind pe mine i-ar speria pe Perşi atunci cînd cînt peanul? Ţi-e sete, mamă, pe nisipuri arzătoare cum stai? Sunt rece, mamă, bea-mă de setei MAMA MEA ŞI SOLDATUL EI Nu, nu, nu, strigă în dureri mama mea, născîndu-mă nu, nu, nu, strigă ea născîndu-mă; — viaţa nu e pentru ucidere viaţa nu e pentru ucidere! Soldatul năduşit zise: — Ce sînge, cît de mult de sînge şi ce miros şi ce strigăt dă femeia cînd naşte şi fără de nevoinţa glonţului, acestea zise soldatul năduşit, azvîrlind cu pistolul său după un fluture. Nu, nu, nu, urla mama mea în dureri, născîndu-mă, viaţa nu e născută pentru a fi ucisă, nu, nu, nu! — striga mama mea, născîndu-mă. Fluturele zbura în zigzag revolverul soldatului era cotrobăit de furnici pe mare şi pe deasupra mării soldatul dezbrăcat răsărea odată cu luna. 235 LECŢIA DESPRE CERC Se desenează pe nisip un cerc după care se taie în două, cu acelaşi băţ de alun se taie în două. După aceea se cade în genunchi, după aceea se cade în brînci. După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul şi i se cere iertare cercului. Atît. NODURI ŞI SEMNE Eequiem la moartea tatălui meu „A murit Enkidu, prietenul meu care vtnase eu mine lei" (Din poemul Gbilgameş) „Iar după ce s-a apropiat de tabără, el a văzut viţelul ţi jocurile şi, aprinztndu-se de mînie, a aruncat din mîinile sale cele două table şi le-a sflşiat sub munte" (Ieşirea, 32) SEMN 1 Plutea o floare de tei în lăuntrul unei gîndiri abstracte deşertul se umpluse cu lei si de plante. Un tînăr metal transparent subţire ca lama tăioasă tăia' orizonturi curbate şi lent despărţea privirea de ochi cuvîntul, de idee, raza, de stea pe cînd plutea o floare de tei în lăuntrul unei gîndiri abstracte. NOD 1 Gemea şi urla şi mirîia cu gît de lebădă întins, gemea şi urla şi mîrîia lupul întins pe prima ninsoare. De ce gemi, de ce urli, de ce mîrîi, de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă tu, care ai gît de lebădă, lupule, care stai întins pe prima ninsoare şi urli şi gemi şi mîrîi?... 239 Pleacă, mi-a zis el, du-te de lîngă mine, mi-a zis el, alungă-te, mi-a zis el! Şi m-am dus şi am plecat şi m-am alungat şi am lăsat singur pe lup pe lupul cu gît de lebădă pe lupul care urla şi striga şi mîrîia, plin de fulgi de zăpadă, întins pe prima ninsoare. SEMN 2 Ea îşi pusese talpa ei gingaşă de copil pe ceafa mea, cum stam trintit si prefăcut în lup Şi-atuncea am visat într-o secundă, cum toate capetele celor ce au fost decapitaţi sar înapoi dm coşuri si se-asează ' pe gîturile roşii ce albesc,— cum de din toate timpurile şi din vreme sar capetele celor ce au fost decapitaţi şi se lipesc din nou pe trunchiul gîturilor roşii ce albesc, b * oho, oho ea îşi pusese talpa de copil pe ceafa mea cînd ma dam dus, dormind şi lup. NOD 2 Nu curge din el ceea ce vrei să curgă din el f Nu cade din el 240 ceea ce vrei să cadă din el! Nu moare în el ceea ce vrei să moară în el, Împărate! Roata îi rupe carnea şi carnea nu i se mai sfîrşeşte! Roata îi rupe osul şi osul nu i se mai sfîrşeşte! Roata îi rupe sîngele ' şi sîngele nu i se mai sfîrşeşte, împărate! I-am jupuit pielea de pe el şi sub piele i-am găsit tot piele! I-am spart ochiul şi sub ochi i-am găsit tot ochi! I-am smuls limba şi sub limbă i-am găsit tot limbă, împărate! I-am tăiat inima dar sub ea aflăm tot inimă! I-am despicat fruntea dar sub ea aflăm tot frunte! I-am frînt şira spinării dar sub ea aflăm tot şira spinării, împărate! Au început să ni se roadă de sudoare, trupurile şi minţile,, cum se roade ceasul cel mare al primăriei, — de timpi Ne tocim de moartea lui care nu-1 moare, împărate! 241 Lucrăm la cl întruna, lucrarea,— dar el nici măcar nu se începe! El nici măcar nu se începe! Măcar nu se începe! Nu se începe, împărate! NOD 3 Ochii mei nu mai plîngeau cu lacrimi ci cu ochi, — orbitele mele năşteau întruna ochi, — ca să mă liniştesc, de-aş putea să mă liniştesc. Ah, am strigat, voi, mîinile mele, nu mai plîngeţi cu mîini! Ah! am strigat, trupul meu, nu mai plînge cu trupuri! Ah! am strigat, viaţa mea, tu nu mai plînge cu viaţă! M-am acoperit dar sub linţoliu se rostogoleau de-a valma ochi, mîini, trupuri, viaţă. 242 PRIN TUNELUL ORANJ (I) Cu spăimîntătoare viteză am trecut prin tunelul oranj cu spăimîntătoare viteză, cînd m-am trezit eram chiar pe cîmp, căzut de pe cal, m-am bucurat de gîngănii, de mîini m-am bucurat şi de picioare, de cerul albastru şi mare, iar nu oranj. Ah tu, tunel! Ce glonţ ai tras prin tine? Şi înspre cine-ai tras? Şi înspre cine? NOD 4 Mi-am îngropat cuvintele de dragoste în pămînt şi beregata mi-am spînzurat-o de gît. Precis că sunt sfînt şi numai atît. Cele două picioare nici nu le mai simt şi nici tălpile cu care merg mereu. E absolut sigur că nu mai pot să mint. Precis că sunt zeu. Mi-am azvîrlit dinţii din gingie şi sabia mi-am descins-o din şold. Precis că inima mea este vie' şi că eu sunt mort. Dar mi-am întors capul şi m-am uitat înapoi, la doi ochi îngenaţi, cu ochii mei doi şi împăraţi. Ce-o mai fi cu mine, te întreb acum, oare oi mai fi fiind, de este în fiinţa mea jar şi fum, dor şi jind? 16 243 NOD 5 El era un singur ochi peste tot, o singură gură de jur împrejur, un singur piept peste tot, o singură frunte de jur împrejur. El era blestemat, de Fatum era blestemat. Sub coasta unică avea două inimi două inimi, două inimi, două inimi... NOD 6 Mî-adue aminte, căzusem de pe cal, şi stam în iarbă înroşit, ca o făptură de oval şi de furnici călătorit. Durerea mea era un principat, o ţară putredă, nevorbitoare, fostul meu ochi era palat, inima mea, un negru soare. Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal cînd tu ai zis de mine că mă renaşti din nou regal, şi în dureri divine, — şi-mi dai din nou aceeaşi stea, şi-acelaşi cal mi-1 dai din nou, din nou o să mă urci pe şea, cuVînt făcîndu-mă, ecou. 244 SEMN 3 Tu im-nţelegi că cel mai greu e sentimentul? Tu nu-nţelegi că sentimentul unei oietre o smulge şi o zboară şi-o atîrnă şi-o pluteşte? Tu nu-nţelegi că noi cădem lăuntrul nostru? Că sentimentul de lăuntru îl ţinem greu, răzbătător prin pietre. Tu nu-nţelegi aceasta? Tu nu-nţelegi că stelele în sine sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat? Tu nu-nţelegi că albul în desime e negru împărat? SEMN 4 Mergeam prin zăpadă înfrigurat cînd deodată am auzit-o strigîndu-mă dinapoia mea: „Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine, ea m-a rugat, cele două picioare din spate in laţ greu îmi sunt ferecate. Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine", mi-a zis. Mergeam înfrigurat şi nici că-mi păsa, vulpea argintie din laţ spre mine se lungea, „Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine", mi se ruga, 245 lie nici că-mi păsa, ifrigurat prin zăpadă mergeam, ără de suflet în mine şi fără de ram, e albea argintiu spre dimineaţă, arlpea prinsă în laţ se lungea ca o frânghie în spatele meu ncepuse să ningă, dar tot o mai auzeam :um mă ruga s-o iau cu mine. Vlergeam înfrigurat prin zăpadă şi mă ningea, ,-ulpea argintie în spatele meu se lungea, ;a o rază a frigului se făcea, ,1a-mă cu tine, ia-mă cu tine", scîncea, :it un orizont de lungă şi de curbată se făcuse ea, ailpea argintie cu picioarele de pe urmă în laţ, 3a o rază rece a fulgilor de nea, lin urmă mă ajungea şi nu mă ajungea. „Ia-mă, ia-mă cu tine, ia-mă, ia-mă cu tine!" Mă înfrigurasem de tot şi mergeam prin zăpadă si ningea atît de des încît de vedere nu mai aveam nevoinţă. NOD 7 Ceaţă deasă, luminiscentă, compactă, nu-mi văd nici mîinile, ceaţă umedă, "vîscoasă, şerpuitoare, nu se văd nici măcar ţăranii, nu se-aud nici măcar caii, nici măcar lătrăturile de cîine. Privirea dă ocol albului ochilor, alunecă pe iris înapoi în pupile, sunetul rămîne agăţat de lobul urechii, cîntecul nu pătrunde in timpane. Nu există sus şi nu există jos 246 nu există înapoi şi nu există înainte deşi merg de parcă aş sta locului şi stau locului de parcă aş merge. SEMN 5 Ca şi cum ai vedea munţii plîngînd, ca şi cum ai ceti în deserturi un gînd, ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergînd, ca şi cum ieri ar fi în curînd, astfel stau palid şi trist, fumegînd. NOD 8 Mai singur sunt ca niciodată singur n-am ramură cu umbră şi n-am rădăcini iubito, sunt ca un butuc pe care un călău retează scurt giturile păsărilor migratoare. Mă voi înroşi de sîngele lor nezburat şi voi striga cît strigă un butuc în care s-a înfipt toporul. Ah, păsărilor din văzduh! Atîta vreme cît 247 nu am să vă-nţeleg pe voi vă voi iubi. Dar cînd eu am să vă-nţeleg pe voi, eu niciodată n-am să pot să vă iubesc! Ah, păsări moartei NOD 10 Lasă-mă te rog să vin să mor la tine acasă mielule, alungă mieii din jurul tău si lasă-mă să mor la tine acasă, mielule! îedule, alungă iezii tăi din jur şi lasă-mă să mor la tine acasă, iedulel Fluture, alungă-ţi fluturii din jur, şi lasă-mă să mor la tine acasă, fluture! Iarbă, alungă-ţi cîmpurile tale... PRIN TUNELUL ORANJ (II) Pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea? Pe ce violet trebuie să-1 văduvesc de vînăt? Bucuria mea de a fi a cărui ochi lacrimă este? De ce mi-ai dat mai mult decît trecătorul meu zid? De ce mă obligi să gindesc cu vederea? De ce trebuie să ţin cîte iin măr în fiecare mînă, cînd mîna pe sine însăşi se ţine, şi fără de durere?! 248 NOD 11 Eram vrăjit şi nici nu mai mişcăm, toţi vulturii stăteau înţepeniţi în aert iar soarele spărsese cerul, cu sunet de lumină şi cu vaer. Pe jumătate doar din ea, copilul îl născuse, ea două capete avea, timpul încremenise bătut în palma ta, lisuseî 0 eli eli lama sabahtami, o eli, eli! Mi se îngroşase rîul ca o jugulară peste gît, pe clmpul ăsta nearat, urît, iar caii se evaporau uşor, deasupra nu era vreun nor, mă înzeiam, mă înzeiam, nu mai muream, nu mai muream, în braţul meu întins şi rece ca -sceptru eu ţineam ce nu mai trece, — şi fix eram, piatră eram — şi nici pămîntul nu-1 roteam nu răsăream, nu apuneam, — şi ţara mea era un geam prin care nimeni nu privea. Stam rege fix, de piatră şi de stea ţinînd oprit cuvîntu-n gura mea, necîntător. NOD 12 Cum ştiţi cu toţii, căzusem de pe cal, — şi nemişcat stăteam în iarbă şiroind in sînge, cînd nimfa pură ce nu ştie-a plînge 249 trecu pe lingă mine. — Ce-i ochiul ăla, care l-ai deschis pe piept, priveşti cu el spre roşu de e atît de roşu? — Pleacă, tîrfă de zei, eu i-am strigat, e-o simplă rană de soldat! — Mă duc dacă vorbeşti atît de rău cu mine, şi totuşi, mă soldatule, de fapt, de fapt soldatule, li ce te uiţi cu ochiul ăla roşu, plin de sîngerime? SEMN 7 Cum te uiţi la o eclipsă de soare printr-un geam afumat, tot astfel se uită prin mine ochiul din spatele meu, opal spre ochiul fix din orizont, oval coborînd din deal spre o vale urcînd o vale spre deal. NOD 13 N-am să ştiu niciodată cînd am trăit, de ce am trăit am să uit cum uită ochiul spart, lumina. Ţin încă în mînă un ciob de amforă al cărei vin l-am băut chiar eu şi al cărei lut e chiar mîna mea. 250 Văd un vulture marin, dar poate că eu sunt văzut de el, — poate că el vede un vultur marin. NOD 14 — La ea nu se vede pentru că ea este timidă, şi se acoperă cu propria ei privire, — şi se ascunde. — Nici la tine nu se vede, mi-a zis el. — Cum de nu se vede? — Păi nu se vede, mi-a mai zis el. — Chiar nu se vede? — Nu se Arede. întreab-o pe ea dacă nu mă crezi, — şi mai lăsaţi-mă în genere amîndoi în pace, că am treabă, — şi ce trebuie eu să fac nu se vede! SEMN 10 Vezi iarna fumul de la hornuri cum se-nnoadă cu zborurile vulturului smguratic şi doar o pană de zăpadă 11 taie-n două şi îl netezeşte peste cîmpuri? 251 Tot astfel viaţa mea e-im fum ce se înnoadă şi doar o pană de la vulturi mă taie-n două şi mă netezeşte iubito, peste câmpuri. PRIN TUNELUL ORANJ (III) Cerul scintilind de stele se adumbrea de un singur cuvînt, —• prin nervul unui singur verb e timpul doar un animal, un relief de munţi, o mare, o tlîiacă. NOD 17 Căzusem strâmb cu verbul peste orizont că l-am făcut să fie-n două, ca bucile unui copil de înger pe mare-at unei cînd plouă Ce ploaie mai ploua pe mare şi cît de mult, tu n-ai să ştii, eu îmi doream, gă ningă peste luciul ei doar cu ninsoare, să ningă peste mare, îmi doream, iar pruncul care-1 ţin în braţe Bă îl dezvăţ de tine, mama lui, ca pe-o corabie ele oase să-1 smulg din sinul ţărmului, să rni-1 trimit spre Caraibe cînd ninge peste Marea Neagră şi întinsă. 252 Cînd ninge peste Marea Neagră spre Bosfor, cînd ninge pe albastra de Mediterană şi nici de frig nu pot să mor, nu pot să mor! Doamne, mă chinuiesc şi nu pot să mor! Doamne, eu nu pot să mai mor! Mi-e viaţa veşnică şi rană şi nu pot să mor şi ninge şi nu pot să mor şi-mi este foarte frig cînd foarte ninge şi nu pot să mor! NOD 18 Vai mie, am spus, de sunt cuvintele doar umbra gurii mele! Vai mie! am strigat, în timp ce capul îmi cădea în coşul cel împletit de rafie, de o ţărancă, şi iute retezat de pudicul călău. Pe pielea mea brusc se făcuse toamnă şi dintre omoplaţi o aripă de umbră păscuse iarba ca şi cum cuvintele ar fi o ură. 253 PRIN TUNELUL ORANJ (IV) Mă uitam absent la nu ştiu ce. Desigur, în spatele meu ningea. O fugă de iepuri lăsase urme pe cîmp. Fără de arme fiind, Doamne, cum de-am putut să stîrnesc atîta groază? NOD 20 Îşi încurcase între coastele mele aripa un vultur care credea că el cîntă. Mi-a dat sîngele pe gură, iar ochiul mi-era o băltoacă. — Nu, am strigat la el, harfă e numai şi numai orizontul, nu pieptul meu de os şi nici coasta, mea şi nici sîngele meu, cel care numai şi numai şi numai pătează curgînd, înroşeşte curgînd, si nu cîntă curgînd. Da. Sîngele nu cîntă 1 254 SEMN 12 Ea devenise încetul cu încetul euvînt> fuioare de suflet în vînt, delfin în ghiarele sprâncenelor mele, piatră stîrnind în apă inele, stea în lăuntrul genunchiului meu, cer în lăuntrul umărului meu, eu în lăuntrul eului meu. JIOZART ŞI CÎ INELE SPANIOL (nod 21) Alerg nebun şi singur şi în patru labe, să văd unde 51 duc ca să-1 îngroape. Au vrut în munţi, dar munţii n-aveau locuri, au vrut într-un copil fugit din jocuri, au vrut în îngere, în vulture, în raza care stelele o scutură, într-un pavaj, într-o lăută, — pavajul era plin, iar ea umplută, — în valul cel părăsitor, dar pescăruşii unde mor? Alerg în patru labe şi nebun, schelăcăi, latru după el acum, mie inima prea mică să-1 îngrop în ea, urechea mi-e prea surdă pentru îngerimea sa! Alerg în patru labe şi schelăcăi, latru, urlu, — se prăbuşeşte-n catedrală turnul cel răsucit şi idolatru. Alerg în patru labe după eli Nu-l îngropaţi niciunde 255 urlu, strig, mai aşteptaţi vreo zăpadă vreun frig sau din cocoşi un cucurigl NOD 22 ti' subţiasem strîngînd-o cu braţul drept de coasta mea, cădeam cu respirarea peste ea, o adumbream cu umbra vorbei ce eram, pe toată eu o albăstream, ' : cînd steaua cea cu raze ne-a trezit pe jumătate oameni jumătate mit, trăiam de parcă ne scriam, de primăvara verde ne toceam, iară de toamna aurie ca prin al simţurilor geam, mai ne vedeam, mai nu ne mai vedeam, şi mai trăiam, trăiam, trăiam, şi mai muream, muream, muream. PRIN TUNELUL ORANJ (V) Se liniştiseră copacii şi zîmbeau şi surîdeau spre mine, iar eu ştiam: în curînd ei or să moară. Se liniştise vrabia din gînd 256 şi-mi ciugulea cuvintele din palmă şi eu ştiam: în curînd ea o să moară. Se liniştise calul de o şea, iar muntele se liniştise tot de vulturi neliniştit stăteam, urlînd stăteam ca să-i îngrop în gînduri şi mi-era frică şi nu surîdeam. SEMN 16 Ea dormea lîngă o cană cu apă. Ce venă subţire putea să aibă daimonul! Gu casă şi cu oraş cu tot treceam prin tunel. îmi părea rău numai de umbre, de aceste scriituri răcoroase. Mi-era foarte sete şi zăbrele subţiri îi ţineau loc de trup cînd ea dormea lîngă o cană cu apă. NOD 25 Cînd m-am trezit din somn, cu dalta îmi cioplea genunchiul o durere rotunjită, sferică şi foarte mare. O altă daltă îmi cioplea tot începutul ca pe o umbră mult mai mare. Ce faceţi voi cu mine cioplitori? 257 Ordinea cuvintelor, voi. II eu am răcnit în sîngerare. Facem sicriu din sicomori şi-adulmecare, sicriu te facem pentru ce iubeşti şi pune4*vosi pe roţi pe care le-am sculptat din patru hoţi, cu spiţe de tîlhari la drumul mare ca să te duci spre neînduplecare. nod 26 M-am însingurat pentru că am simţit că tu nu mă mai iubeşti, lacrima mamei mele de gheaţă era, — stăteam şi rînjeam şi o rugam să plîngă, dar iarnă se făcuse în munţi. M-am dat de mlncare lupilor, dar lupii erau friguroşi şi bolînzî. Mîncaţi-mă! am strigat la ei, am strigat. Noi nu, mi-au răspuns, noi numîncăm om îngheţaţi 4 SEMN f'8 M-am căţărat prin propria mea gleznă, prin tunel în sus, prin genunchi, prin inimă şi pînă sus, sub sprîncene, şi-am fugit prin ochi gol-goluţ, — fără să mai ţin seama de aceasta, dar el a-ntins mîna după mine, m-a vîrît prin holbată pupilă, 258 prin coroana irisului albastru, m-a izbit pînă la nefiire cu inima, m-a dat de piatra genunchiului cu durere şi m-a azvîrlit în glezne. — Să alergăm acum, căci a venit timpul, rai-a zis, gfi alergăm iute, roi-a zis, avem de spus ceva, cuiva, cu grăbire! mi-a Ui. Şi el a început să alerge, NOD 28 Daimonul meu vine de departe în gazda făpturii mele, - ; eu ştiu cînd vine căci mă izbeşte cu ploi de stele, îmi umflă gleznele, ţiitoarele mersului, îmi pîlpîie inima ca pe o flacără, îmi usucă limba ca pe un deşert sălbatic pe care numai leul din leoaică se adapă, îmi spulberă ochii ca pe două spurcăciuni ale vederii, se şterge el cu sprîncenele mele^ îşi pune el cuvîntul lui în creierul meu, albindu-1 cum cerul le-a albit pe stele şi uită să spună de ce a venit - şi pleacă mai falnic decît tot universul şi mie îmi lasă ca amintire doar versul şi cuvîntul aurit şi se duce şi mă lasă şi de mine nici că-i pasă, de mine care-i sunt casă, bărbat ţeapăn şi zîmbit! 1t* 259 SEMN 19 Murise îngerul, dar nu l-am putut ţine in braţe, se făcuse de apă şi mi-a curs printre deget mi-a umezit genunchiul şi mi-a spălat picioarele cele cu care alerg, cu felul lui de a se duce şi de a mă lăsa singur şi în veşnică alergare. SEMN 20 El arăta cu degetul, dar noi nu ştim ce arăta; — să ne fi vorbit, să ne fi cîntat am fi ştiut poate. Să ne fi suris, să fi făcut un gest din nări, să fi dat drumul şoimului de vînătoare pe care-1 ţinea în mină, poate-am fi înţeles ceva. Dar el arăta cu degetul şi noi n-am înţeles: sud? nord? est? vest? De s-ar fi uitat cu ochii lui în ochii noştri! Dar el arăta cu degetul şi tot timpul în altă parte 1 260 SEMN 21 Stîrneam şi înnebuneam vulturoaiea, mort de oboseală, căţărat pe pisc, în loc să găsesc nori, crivăţe, stele albastre, am găsit-o pe vulturoaiea stînd pe ouă. Am fluierat la ea, am urlat la ea, i-am cîntat; ea, calmă şi măreaţă, sus în vîrf domnea peste ouăle ei din cuib. Am vrut s-o alung, dar mi-a sfîşiat obrazul cu pliscul. Vă spun şi vouă: Pe muntele ăsta nu e de urcat, pentru că nu e de văzut nimic! Vă zic şi vouă: ; Ce-a fost de văzut a văzut vulturoaiea! , ■. NOD 29 Ce faci acolo, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine, ce faci tu acolo? Capcane, nu vezi, eu fac capcane! Leţuri pregătesc şi lanţuri pregătesc, nenumărate chei fără de lacăt! Ce faci acolo?, m-a-ntrebat daimonul4meu pe mine. Precum ţi-am zis, eu fac capcane, pîndesc un animal ca să se prindă-n ele! Pindesc cu cheia mea un lacăt! Aha, mi-a spus daimonul, eşti vînător, ştiam. Nu ştii nimica, i-am răspuns, eu n-am capcană pentru tine! 261 NOD 30 Marea era liniştită şi oarbă, ca un copil care are albeaţă la ochi, ? şi ţine întinsă mina lui dreaptă, ca şi cum ar putea să atingă cu ea ceva vinovat. Luna tăiase cu o dungă argintie marea cea mare în două pustii. Atunci a fost cînd mi-am zis să merg cu tălpile goale pe tăişul acela de vis către al lunii iris. Am început să merg pe muchia cuţitului luci cu tălpile goale, cînd, talpă de talpă la două picioare într-însul se tăiau sîngeros, mergeam pe cuţitul prelung şi întins, piciorul meu drept mi se despica lent, piciorul meu stîng mi se despica lent, înaintam, iar pîntecul şi sternul şi beregata mi se despicau în două lent pe tăiş, gura şi nasul şi locul cel de dintre sprîncene mi şe despicau în două, in dreapta mea marea se înroşise de sîngele meu, în stînga mea, marea se înroşise de sîngele meu, jumătate am căzut într-o parte, tăiat, jumătate am căzut în cealaltă parte tăiat, luna pierise, cuţitul se scufundase, marea era roşie 262 şi liniştită şi calmă si lucioasă. ARS poetica Eu ştiu că duritatea gîndirii în idei nu stă într-o înjurătură, nici în scabrosul spus al vorbei. Mi-e foarte greu să scutur de pe mine cuvintele obscene, mi-e foarte greu să scutur de pe mine cuţitul care-1 scot difi mine ca sâ-1 Bag" fii tine! Mi-e scîrbă de ideile pe care eu le-aş rup© ca surcelele, pe care Onan cel răzbunător Ia vremea lui le-a dat îngrăşămînt pămîntului! Sămînţa este sacră, cum vă zic! Cuvintele în jurul ei sunt un nimic! Mă-ntorc şi gem şi sînge-mi curge, iar gura mea e gura ta, idee, demiurge! NOD 32 Mai stau o înserare, ca să văd, umbră din umbră cum se lasă, cum al luminii văzătoare, dur prăpăd devine de din ce în ce mai moale, cum se lungeşte umbra după pomi, 263 cum omul după om se prelungeşte, cum zidul dimineţii lent se năruicşte, şi cum lumina stelelor răsare, pe o cu totul altă înserare. SEMN 22 Cuvîntul este un cap fără de craniu, — un cimitir fără de morţi. Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poţi, un înţeles făr'de-nţelegere, un răspuns nechemat, o alegere votată pe scoici, o alegere, pentru peştele pictat. Veneau cu ochii smulşi din orbite să te contemple pe tine, veneau cu timpanele toate zdrelite să te audă, divine, cuvîntule cap fără craniu, cimitir fără morţi. TONUL Osul e o bucurie numai atunci cînd este os al frunţii, cînd apără iar nu dezbină, cum e vertebra alcalină din toiul greu al cărnii şi al nunţii. Mă voi supune la dezobişnuire de felul meu de-a fi, dar nu la părăsire, ce-o ţine-n dînsul verbul lui a fi. 264 M-oi dezobişnui şi eu de trup, născînd un Făt-îrumos al verbelor, cum lupul s-a dezobişnuit de lup, de foame. Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului cum apa îngheaţă dezobişnuită de fulgul zăpezii, îmi voi lua trupul înfrigurat şi da-l-voi eu însumi să mi-1 pască iezii. Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om mi-a fost dat destul de uşor. Să mă dezobişnuiesc să trăiesc mi-a trebuit doar o moarte cu omor. De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu, sunt singuri şi pe zăpadă. Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate. Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă. In rest, vreme trece, vreme vine. NOD 33 (ÎN LINIŞTEA SERII) Am gîndit un mod atîta de dulce de a se întîlni două cuvinte încît în jos înfloreau florile şi sus înverzea iarba. Am gîndit un mod atîta de dulce de a se izbi două cuvinte de parcă iarba verde ar înflori iar florile s-ar ierbi. OPERE IMPERSONALE (Din periodicele ultimilor ani) TREPTE Alergam pe o platformă infinită de beton alergam. Tăcerea era desăvîrşită şi alergarea nu mi-o auzeam vederea platformei era amplă şi infinită şi n-o mai vedeam. Alergam pe-o platformă infinită de beton alergam. Deodată-un ţiuit şi platforma s-a rupt pe orizontală şi am căzut din dimineaţă spre seară, spre foarte seară pe o altă platformă de beton infinită alergînd, din tăcere neauzind, din vedere nemaivăzînd. Alergam alergînd şi deodată un ţiuit platforma s-a rupt pe orizontală şi iar am căzut dinspre dimineaţă spre seară spre foarte seară, pe o platformă de beton infinit cînd alergam, alergam, alergam, alergam. 269 A VORBI A vorbi e un fel de părere de rău a cunoaşterii. Fug hăituit, versurile, cuvintele mă latră. Deasupra mea, zgomote de puşcă. Bineînţeles că se vînează ceva care zboară. Aud lătratul, hăitâşiî cuvintelor m-aleargă din urmă. Aud zgomotul scurt şi asurzitor de glonţ. O pasăre împuşcată îmi cade-n spinare. Stau pe jos în rîpa vegetalelor.. Ei vor pleca şi cu moartea păsării deasupra mea, sub ea fiind, spaimei mele îi cresc aripi, visului meu, ciont. Ah, doamne, ce nedumerire! AUTOPORTRET CU GEAM Ga o pasăre disperată bâtînd în invizibilul şi durul geam aşa mi-am scufundat capul în apa dură şi invizibilă a cuvintelor. Cînd mă retrăgeam din ele capul îmi reapărea la loc pe umeri din ce în ce mai ceros şi mai stelos. Cînd mă scufundam, el, capul, mi -se topea şi stătea locului în alte înţelesuri. Decapitat stăteam proptit cu mâinile de înţeles 270 şi-apoi bolnav şi-mbătrînit mă ■ răsturnară cu totul şi nedecapitat şi somnoros cu spatele peste mocirla verde cea a ierbii. LA O MARGINE Nevoia de geometrie e o spălare nevoia de cifre e un somn al revelaţiei, nevoia de cuvînt e o negare a firescului.'■■ !' Natură, tu, izbucnire în hohote de rts şi de plîns a celui care nu a rîs şi nu a plîns niciodată! AL TREILEA TESTAMENT E un adine în adîncul adâncului tocmai ca scîneetul pruncului. E o fereastră în fereastra ferestrei prin care străvedeam avuţia zestrei, iluzia vieţii trecînd din neant înspre gînd. Tu ce mai faci dragul meu Petre? Mai plîngi cu ochii înfipţi în colturi de pietre? Tu, Toma, tu ce mai faci? Pe al cărui suflet îl mai dezbraci? De ce adevărul trebuie să-ţi fie la urmă omorîn du-te pe tine însuţi ' ?71 cînd adevărul ar fi fost să-ţi fie înainte cum este cuvîntul! M-am trezit fiind voi aţipi nefiind. PRIVIRE Mi se năluceşte cîteodată întregul cerului ocean. Corăbiile stelelor sunt scufundate. Lumina-mi pare cîteodată catarg cerînd un ajutor acelui vechi înec şi-ncet încet orbesc. o, cît... Vulturi, voi stejari fără de rădăcină dintre ochii mei şi lumină sprîncene ale orbului cîntec al muntelui sînge în vinele zeului O, cît aş fi vrut să privesc depărtarea stelei neîntretăiat 272 EA Te-aş fi răsturnat cu o privire, draga mea, de-aş mai fi avut vederea de-a vedea, te-aş fi ridicat în aerul cu nori de-aş fi avut eu aripi de la sicomori! Ah, iubito, tu, de draga mea, în secundă te-aş şi îngheţa, dar mi-e timpul meu departe foarte fugărind pe alte roate o imagine de moarte s cînd mi-e unul către şapte. De-aş putea să te năzări viaţa mea n-ar fi-n zadar. MELANCOLIE întrezăream în pietre ce străvedeam în ape Un fel de tu al tău îndepărtat, un mal al fugii mai aproape de arsul meu palat. O prelungire şi o încercare de-a atinge fostul tău ev nemurmurînd prin ceaţa cenuşie de meninge desfigurată de cuvînt. Cînd singur stau şi rupt de tine ca osul rupt de la picior mai decurgînd o stelărime de capete tăiate prin omor şi tu îmi eşti atîta de departe, aproape dincolo de gînduri, aud un fierestrău care desparte trunchiul stejarului în scinduri. 273 CLEPSIDRA Timpul, ce zid insesizabil cu ferestre de piatră! Timpul, ce zid fluid cu un bloc de piatră drept fereastră! Timpul, ce zid de verbe cu o fereastră dintr-un bloc de piatră! NINSOAREA De prea multă vreme suntem în viaţă ca să nu le ştim pe toate ale vieţii, ' dar trece din cînd in cînd îngerul şi deodată le ştim pe toate cele deodată în timp ce le uităm deodată pe toate cele deodată. După aceea, cum e şi buna cuviinţă geometria fulgului de zăpadă se mai schimbă în mîl în timp ce Nilul curge, curge, curge. DELPHI El e cu mult mai înţelegător şi mai rece decît noi.' Faptul că suntem amîndoi iubindu-ne 274 "şi faptul că mai ştie că noi ne iubim şi ne înconjoară e felul sinelui său de a ne ţine şi răceala sa totală. Faptul că ne lasă, faptul că ne apără, faptul că îndepărtează moartea din jurîmpre jurul nostru descinde din înţelegerea lui totală,: rece, indiferentă. O slavă, slavă ţie care ne-ai uitat în viaţă! TEMĂ CU VARIAT IUM Partitura I Acest lac, baltă în creştere, opalină, luciu monstruos de nici un fel de alb, fără de copac în oglindă, deodată s-a scuturat şi a zburat drept în sus cu nişte aripi ciudate. Doamne, ce pasăre o fi dormit în faţa mea cînd eram cît pe ee Bă mă înec! Partitura a II-a De frică să nu mă lueo în el lacul se strânsese ÎQ sine cum perla fi-adună gîrla luminii în sine. 275 De frică să nu mă înec în ea se făcuse baltă opalină, pasăre zburînd cu şapte aripi şi drept drept drept drept drept drept în sus. Peşti sufocaţi atîrnau de penele păsării cînd, de frică i se făcuse frică lacului că eu aş putea să mă înec în el. Ah, oglindire zburătoare, refuz al văzului orbire! Partitura a III-a Lac de culoarea perlei, lac întins pe jos pe pămînt, ah, tu, de ce eşti atîta de fricos şi te transformi în pasăre uriaşă şi verticală numai de spaima că aş putea să mă înec în tine împiedecîndu-mă de un ţărm. Să fi fost tu pasăre lăţită şi dormindă să fi fost tu lac vertical şi zburind, ce ţărm ciudat şi-al nimănuia ţineai tocmai atuncea, tocmai atunci' cînd ai crezut că mă înec în tine, că în tine mă înec cu un gînd. Partitura a IV-a Se subţiase apa ca o lamă de cuţit spre dimineaţă ea se ascuţise foarte. 276 S-a descusut de ţărm şi a zburat în sus strigînd că vreau să mă înec în lac. Ah, apă laşă, pasăre şi vîrcolac care te duci cu aripe de apă-n sus direct în sus, direct spre sus spre foarte sus de frică şi de spaimă că mă înec în tine. Ce tristă zburătoare-n înălţime cu aripe de apă. Partitura a V-a Se dezgheţase cubul cel de gheaţă redevenind întins şi lung şi lac. Crezînd că vreau să mă înec în dînsul deodată-n sus el a zburat. Şi dacă gheaţa i s-a fost topit în apă de frica lui de mine, şi dacă apa lui i se topise de frica lui de mine în dulci vaporii plutitori, de frica lui de mine că aş putea ca să mă înec în nori, să mă distrug în vulţurime, în cerul nopţii uneori, lucind de stelărime, de frica lui de mine că aş putea ca să mă-nec, cu un cadavru să adaug să mor din nou ce a murit de-o veşnicie. Partitura a Vl-a Nu te zbate, nu te tulbura lacule ca o lacrimă, îmi ţin cuvintele în gură 277 ca pe nişte perle. Ele îmi cad din surîs numai pe o tavă de argint. Şezi blînd, lacule, nu te scutura speriat. Niciodată n-am să mă înec în tine, lacule. Eu sunt înecat în pasăre Phonix numai cea care arzînd a reînviat. Şezi blînd, lacule, eu numai în Phonix m-am înecat. Lac speriat lac speriat pe care nu apune nici steaua măcar. Partitura a VII a Zbura deasupra mea 6 pasăre opalină şi venind se lăţea deasupra mea ca un lac, m-am uitat spre pădurea virgină murise pînă cînd şi ultimul copac. M-am uitat spre piatra măreaţă, totul era nisip nisipiu, de m-aş fi uitat şi la viaţă nici cui n-aş fi avut de sicriu. Pasărea deasupra mea se băltise broaştele-i orăcăiau între pene timpul tot se înteţise decurgînd spre altă Vreme. 278 Eu n-am să beau niciodată apă din apa asta zburătoare. Stai, mi-am zis eu mie, omule şi sapă în durerea vorbitoare, M-am uitat o dată pe sus, şi lacul plutitor zburase, cu ochiul neobişnuit de sedus am văzut ce mai rămase. Tu eşti în viaţă natură, tu eşti în viaţă! Si eu sunt în viată, natură şi eu sunt în viaţă! Noi suntem în viaţă, nu înţelegem oare că suntem în viaţă! Mama lor astăzi şi mîine de morţi. Partitura a VIH-a Ne tragem din apă ne sufocăm în aer şi tindem spre înţelesul cuvîntului. Eu nu mă mai pot îneca niciodată-nţr-o mare, într-un fluviu nu mă mai pot îneca niciodată, nici într-un lac, nici într-un rlu. Sperie-te de mine, apă Sperie-te de mine, apă! Eu niciodată n-am să mă înee în tine. Sperie-te de mine, aer, Sperie-te de mine aer! 279 Eu niciodată n-am să mai zbor prin tine. Niciodată! Eu am să mă înec zburînd în înţelesul unui cuvînt, eu o să mă înec zburînd în înţelesul unui cuvînt, al unui cuvînt cuvînt! DOINĂ Cine ar putea să cînte atîta de melodios decît sfîrtecatul pînă la os, cine ar putea să cînte cîntecul divin decît mortul viermuit de viermi, blajin cine ar putea să mai sărute decît cel cu coaste rupte cui ar mai putea să-i fie dor decît celui mort printr-un omor iar lehuză numai umbra stelei susă iar aleasă numai mama mea mireasă AUTOPORTRET se dedică Lordului Byron Unii ziceau că el şchioapătă pentru că a fost lovit în gleznă. Alţii ziceau că el şchioapătă pentru că a fost lovit în cuvinte. Alţii ziceau că el şchioapătă pentru că a mîncat mătrăgună. 280 Alţii ziceau că el şchioapătă de dragoste de un picior. Unii ziceau că trebuie să fi fost cal pentru că ei l-au zărit a fi fiind cal. Alţii ziceau că el este lebădă pentru că erau sătui şi, în genere, carne de lebădă nu se mănîncă nici la foamete. Alţii ziceau pur şi simplu: „Şchiopul dracului!" Alţii ziceau: ,.Şchioapătă de atita vreme, încît a devenit fix". Pe urmă, nimeni n-a mai spus nimic pînă de cînd unii au început să zică că el şchioapătă pentru că este lovit în gleznă, alţii, pentru că el este lovit in cuvinte, alţii, pentru că este fix, alţii, pentru că una, alta... MADRIGAL Se întristase ea atît de delicat că respingeam mîncarea lăsîndu-mă înfometat, cum e de soare zarea. Un val de mare graţios se răsucea în spume, eu stam solemn şi fioros înconjurat de pume. Dădeam în jos braţul meu sting scăpînd din degete inele, zmaraldul zornăia nătîng pe lespezi şi podele. 281 Şi deodată, ah, vai mie! am început să o miros, la mii, de mii, de mii, de mile, chipul ei drag era frumos. Şi-atunci, cu braţul drept cerui lăută, să cînt eu desperare, apropierea ei tăcută şi marea ei îndepărtare. FRIG Stele, constelaţii, universuri, — cămăşi ale singurătăţii unui Zeu; munte, deal, cîmpie, mare, sărăcăcioase cămăşi ale cuvîntului, şi tu cuvîntule, blestematule, cămaşă a frigului. CÎNTEG Mă băuseşi de privire îmi lăsaseşi ochiul gol şi m-ai domolit în aer pasăre fără de zbor, iar de frigurile toate cele a zăpezilor m-ai lăsat fără de moarte înnoptând amiezelor. Şi ai pus atunci în cruce păsări multe-ntretăiate de aş sta şi tot m-aş duce 282 să mă schimb în vietate, în ceva ce mai există alergînd pe cîmp sălbatic cu ochi de vedere tristă şi apatic, de m-aş duce oho-lio într-un nici un încotro. SĂGETAREA UNUI VULTUR Pe această pantă a respirării de mort mă las nedormit fără cort Sub această aripă care bate un alizeu tăiat îmi las capul bărbos de zeu Dă cu aripa în părul meu albit lăsîndu-şi întîmplarea împleticită în mit Vulturul, vă spun, o să cadă rău, rău, rău în somnul cu vis şi de coşmar al meu VIETĂŢI I Cît de aproape ai putea fi, tu, iubito, să fii de-aproape, ca să mă dezînsingurezi de tine? Cît de departe ai putea să-mi fii, tu, iubito, din departe, ca să îmi fii orizont? Sunt gelos pe timp că el trece odată cu tine, pe stele sunt gelos că te uiţi la ele, pe lumina născînd imagini în sufletul ochilor tăi, pe tine sunt gelos că vei muri. 283 Ţi-am pregătit un pat ele auricole şi de ventrieole, cunună de nuntă ţi-am pregătit şi flori de lămîiţă din substantive şi verbul, de faptul că eşti, l-am poticnit. Voi da liber cuvintelor să plece, lăsînd tăcerea unui sărut. Sunt gelos pe tine, iubito, că ai să mori, sunt îngrozit de mine, iubito, că m-am arătat. II Varul căzut de pe zidul vederii pe şoldul tău pur ca zăpada, crima de a te fi iubit fără de voie, crima primăverii plină de suflet. Cum am putut să te fac de apă, cum ai putut să îmi curgi printre degete ca o vulturoaiea albă pe ouă negre? Nici acum nu îmi vine să cred, nu pot să cred nici pînă acuma, nimeni nu mă poate convinge că tot cerul era plin de ochi unul într-altul lipiţi unul de altul. Ochi ficşi. Ochi ficşi, ochindu-mă cu lacrima făpturii tale. TEXT Verdele ierbii e lenea ochilor mei, furnicile sunt şchiopătarea alergării mele, piatra e cuvîntul meu nescris de dragoste către tine, stelele sunt micimea gîndirii mele, urletul meu nu e semn de durere, 284 el e numai o literă a primului cuvînt care-mi este strămoş. LA VULTURE L-am bătut pe vulture pe pana lui cu crivăţul cuvîntukii eu l-am bătut să stea în aer locului văzut şi nevăzut şi-apoi la piept cu totul mi l-am pus să-i încălzesc mintea lui proastă i-am dat un cui ca să-1 mănînee din Isus căldura mea i-am dat-o de nevastă. Şi ginere mi l-am făcut pe vulturul cel zburător şi î-am cîntat şi l-am tăcut cu dulce dor. RUPERE DE NOURI Rupere de nouri, spargere de vase Singerare translucidă ouă casnice şi fioroase şi lumina, o omidă. Stă poetu-n trupul său ca într-o gară aşteptînd coroana ce-1 va duce rege-n limba milenară în ducatul verbului, un duce. 285 Mai se uită, mai se miră Mai precaută-n dreapta lui arcuitul şold de liră smuls din toiul cîntului. Stă poetul ca-ntr-o gara Sîngerînd dintr-un ventricol, moara timpului, solară, o invîrte mai ridicol Stă poetu-n sine însuşi cum un spînzurat de-o creangă ochiul mare plin de plînsu-şi de din spate îl aleargă AUTOPORTRET CU PENE Uneori mă simt inseparabil de tot ce a fost, alteori mă simt un cîntec confundabil cu orice cuvînt. Numai cînd piere din mine ceea ce este pieritor sunt singur şi inconfundabil cu vulturul în zbor. SCRISORI * Ah, ce miros în creier au cuvintele nemaigîndite cînd parcă infinitele stăteau în punct, şi logodite. 286 îţi zic, nu carnea putrezind miroase şi nici cadavrul plin de viermi ei, fulgii mulţi şi mari din unduioase din altă dată ierni. Francois stătea cu noi la masă iar noi tacit îi ridicam mai sus o spînzurare mai aleasa din cuiul palmei lui lisus. Şi totuşi ce miros sublim se răspîndeşte-n creier de din cuvîntul care nu-I rostim şi-n iarbă-1 cîntă doar un greier. Jupiter se gîndeşte numai în cai şi în greci. A fi om e o rană a zeului. Mă şi întreb uneori, privind spre muntele Olimp Să-l'mai rănesc pe zeu, să nu-1 mai rănesc? în rest, află despre mine că mama mea este încă în viaţa. m Clinteşte-te şi fă-te roată iubita mea de niciodată. Clinteşte-te şi fă-te cub tu, pasăre din cuib. Şi, du-te, şi zboară-te şi lasă-ne în plînsete. 287 Intre burta calului şi iarbă luna albă iar ne ceartă. Intre ramură şi umbră spînz uratul se preumblă. Intre steaua şi-ntre mine este numai vulturime, făr' de aer, decît zbor, m-am născut şi o să mor în prada cuvintelor. Ca să vezi: a venit la mormîntul meu nenăscuta şi m-a întrebat: — Dansezi? — Dansez. — Chiar dansezi? — Chiar dansez. — Vals? — Vals. — Ah, iubitul meu din secolul trecut! Ah, ţi-aş pune roţi la gene să-mi' simt mama cînd mă geme mai născîndu-mă odat 2U8 eu albastru împărat. Şi ţi-aş pune sub căleîie umbra de copil dintîie şi ţi-aş pune lacrima ce-a vărsat-o maică-mea. Te implor, hai să tăcem natura! Pe toate lucrurile eu te rog să le tăcem. Pe tine însuţi eu te rog să taci. Cînd trece timpul ăsta atît de asurzitor cu ochii lui sonori să nu ne vadă. Tu de la morţi n-ai învăţat nimic? Tu tot mai stai cu părul tău cel lung adesea aplecat pe rîuri? Hai, tace rîurile, tu eşti mult prea mult frumoasă decît ţi-apare că te vede apa lor cea vorbitoare. Şi totuşi te implor hai, să tăcem natura. întoarce-te la mine, daimon iubit ţi-am pregătit toate aşternuturile fiinţei mele, toate zidurile clădirii mele, am deschis toate ferestrele mele. 289 Ordinea cuvintelor, voi, n Ah, întoarce-te odată la mine, daimon iubit ^ şi adu-mi aminte de ee nu s-a întîmplat niciodată. Adu-mi aminte de atunci . . cînd nu mă furase în ghearele lui timpul. Adu-mi aminte de neobişnuitele întîmplări cu care mă obişnuisem cu mult înainte de a mă naşte, întoarce-te la mine, daimon iubit. Cîndva mi-am dorit un castel clădit pe o aripă de porumbel. Astăzi îmi doresc o peşteră săpată în gură de guşteră. Mîine îmi voi dura un mormînt în fostul ce sunt. Poetul nu poate fi înţeles. De aceea poetul nu poate fi plătit. Ce somn mi s-a făcut de tine, plopule, ce somn mi s-a făcut de tine, munte, cîmpie şi mare, ce somn mi s-a făcut de voi. 290 Ah, de-aş putea să dorm cît mi-e de somnl Ah, de-aş putea să dorm şi să visez Să vă visez Altfel, TAINA FĂRĂ DE CINĂ Ce mai faci tu cu vinele şi arterele mele mai împleteşti tu din lîna lor sîngeroasă o îmbrăcăminte a frigului? De ce ai azvîrlit pe fereastră carnea mea fierbinte? De ce ai aruncat cu scheletul meu în arbori? Ce tristeţe a ta mă văduveşte de cuvînt? De ce vrei tu să nu mai fiu cînd sunt? De ce calci pe pletele mele retezate ca pe ruina aburindă de zid de la cetate? De ce eşti tu atît de crudă iubita mea de Iudă! De ce? PALATUL VULTURULUI Cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm cu viaţa noastră. Cuvintelor nu le place decît gloria, sîngele şi cuţitul. 19* 291 Poeţii sunt taţii care nasc taţi, sunt cei care se spintecă de dor de muierea cuvîntului. Văd trei vulturi zhurînd în aer. Dar nu-i văd cu ochii, ci-i văd cu verbele mele. Na, pruncule, sînge! Ia-mă verbule, şi bea-mi timpul meu scurt! Cît despre Madonă, te-anunţ că e liniştită. Iisus a murit printr-o simplă răstignire. ULTIMA Nichita Stănescu lui Bogdan Bogdanoeici sau poetul către sculptor 6* Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva dintr-o pricină rotitoare? Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva dintr-o pricină stătătoare? Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii vor să se nască şobolani? De ce libelulele se înmulţesc în libelule? Şi porcul, cu ignatul lui cu tot, numai în porc? Numai eu şi cu tine, proştii, idioţii, lipsiţii ele ideal, unul se-nmulţeşte prin cuvinte şi altul prin semne. Şi totuşi, te întrebi: de ce şoarecele de cîmp vrea să nască şi naşte şoareci de cîmp? A dracului şi putoarea asta de viaţă! 292 DE DIN VALE DE ROVINE O răbdam să fie mincinoasă, şi, şi foarte prefăcută, de o vreme gust melasă şi beau lapte de cucută. Eu am vrut s-o muşc de gleznă de genunchi am vrut s-o muşc ăh, ce vînătoare-n beznă ce gazele negre-mpuşc! Mi-a dat sîngele prin geană mi-a dat verdele prin iris stam trîntit pe o poiană invocîndu-te, Osiris. Descriam în hieroglife cântecul acesta tandru cînd treceau atîtea clipe şi-mi spuneaţi toţi Alexandru, dă-te de la perşi încoace, noi nu mort, ci viu te-om place şi coboară de pe munţi te rugăm să ne asculţi că lumina nu-i noroi pe aicea, pe la noi. Andre, andre, Alexandre te lăsăm, nu te vom arde, cu gura ca să săruţi cu cchiul ca să te uiti. OASE PLÎNGÎND Dacă scuturi din mine toţi strămoşii mei, pînă la urmă, pînă la urmă va cădea din mine 293 o stea! Ce viaţă, doamne, se mai înghesuie să curgă printre doi stîlpi! CUM SE SFÎRŞEŞTE O ARMATĂ Ea început generalul numit în limba latină Imperator mai apoi căpitanii numiţi în limba lor centurioni după'ei rănile în defilare după rănile în defilare prada de război: timpul ucis în sufletul barbarilor după timpul ucis în sufletul barbarilor înşişi barbarii după barbari, barbarele după barbare, plozii ' după plozi, jucăriile după jucării, jocul după joc, iluzia timpului după timp, iluzia iluziei timpului cuvîntul cu belciug în bot. AUTOBIOGRAFIE LA BELGRAD Geometria e liniştea mtîmplării 1 294 V II Cînd caii dormy călăreţii sunt morţi! III Ieri gura mea sîngera. Azi sîngerează cuvintele mele! IV Nu cîntecul privighetorii, ci înţelesul cîntecului ei! .Iiiy,7 #1 -\ i) Mă leagăn ca uri elefant spre cimitirul elefanţilor! Nu gînd, ci fildeşi SPIRIT DE DOINĂ Uneori sunt atît de singur de parcă aş da înapoi sinilor mamei laptele supt din ei. Alteori sunt atît de nesingur de parcă aş fi însăşi natura. Niciodată însă 295 nu m-a bătut vreo stea atît de strălucitoare Încît să-i fiu umbră. Mă ţine în secunda aceasta de viaţă dragostea mea de o femeie firească. NOCTURNA Ce s-o fi întîmplăt cu acel chip uriaş care atingîndu-se de pămlnt a lăsat în urma lui copacii drept răni, vulpile şi iepurii drept lacrimi şi amărăciunea cerului cu stele drept gînduri. Oho, ce s-o fi întîmplăt pînă la urmă cu acel chip uriaş! ÎN SPIRIT DE HAIKU Umbra fructelor verzi apasă secunda lăsînd-o să fugă de sub platan 296 Dacă timpul ar avea frunze, ce toamnă! ■ * Mă răcisem din starea cuvintelor de parcă ningea pe Înţelesuri. Ce uşor este Doamne, să fii singur şi cît de greu e să arzi în vederea naturii i - * Vulturii sunt arbori care zboară, ghearele lor sunt rădăcini, doamne, cît de toamnă iară se va face-n înălţimi. * De copac înflorit n-am văzut spânzuraţi. Ah, tu tîrfă de iarnă, copaci fără frunze, vulturi fără zbor! Seară, alb al ochiului pe irisul negru al pământului, privind cu destomnaţii arbori. Ah, tu seară... 297 mirosul de tei Gleznele unei zeităţi alergînd prin crengile de tei. « Ca izbitura între două cuvinte străine unul pe altul astfel sar din mine imagini scînteietoare ale chipului tău. * Se ia din nou sînge infinitului. Globule luminoase stelele, îmi izbesc ochii cu o durere lină. * Fulgii de zăpadă ce lumină îngheţată si revederea iernii ce frig al cuvintelor... * ■ 7 Să prinzi tu crivăţul şi să-1 înnozi de gîtul meu cum carnea se înnoadă pe scheletru, O, tu, cuvînt gîndit mereu să-mi fii tu mie spectru! _. ■ i înţepenise peste limba mea cea vorbitoare cuvîntul meu nemuritor ţi-am spus eu ţie oare,, oare că n-am nevoie eu de aripi ca să zbor? Ţi-am spus eu ţie, oare, oare? * O, patrie, — Tu săgeată cu care trag în inima infinitului 298 Ca o frunză de platan smulsă de vînt pleoapă căzînd peste cuvînt strivind ochiul şi curgîndu-1 odată cu gîndul, Ca un vultur zburînd pe spate cu ghearele-n sus ca un vultur zburînd pe spate cu ghearele-n sus cel care are pămînt — cerul şi lacrîme stelele, Ca un crivăţ ce-şi roteşte torsul ce-ţi alungă din nară mirosul întocmai ca un delfin azvîrlit pe ţărmuri cum lăuntrul din daltă în mărmuri, — Astfel stau şi nu merg, fumeg şi ard, şi nu fumeg ACT PUBLIC Numai cuvîntul din mine nu are poftă de mîncare numai el nu mănîncă natura. Pradă stă aceasta şi gătită ca o mireasă jertfă ne jertfită înverzindu-se cuvintele tînjesc în creierul meu: Hai să îngrozim natura! îmi spun. Haide să îngrozim natura! Destul am îngropat-o pe ea în noi! 299 Hai s-o lăsăm acum pe ea să ne îngroape în ea. Haide să îngrozim natura! Numai cuvîntul din noi nu are poftă de nun caro. numai el nu mănîncă natura numai el îngrozeşte natura şi-atîţ! Haide să-ngrozim natura! DIN NICI O TOAMNĂ Cînd pleacă toamna păsările migratoare cu trupul aripat napoia gîturilor lungi cu chip şi plisc de parcă cerul tot mi se despoaie tăiat de obeliscuri obelisc de după obelisc de după obelisc şi-mi pare rău de mine însumi că mă lasă aceste păsări unghiulare şi iar mă simt făr' de mireasă pustiu sub ceru-n înstelare Aş prinde de-aş putea vreuna să îi înnod tot gîtul cu un nod să zboare înnodată cu ochii mei cei trişti care-o mai văd ultima dată Să zboare ea cu gîndul meu rămas şi înrădăcinat de-a pururi cum dă ogiva încă glas cetăţilor în mururi cum dă ogiva încă glas cetăţilor în mururi. 300 VISAM CĂ VISEZ Ea aluneca pe panta unui deal de gheaţă cu un buchet de narcise în mînă ea nu avea patine ci numai cizme de aceea îmi era frică să nu cadă ea era îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă sub un fulgarin gri care fulgera prin frig cînd ea luneca pe panta unui deal de gheaţă cu un buchet de narcise în mînă grăbită să ne-ntîlnim în gara de pe cîmpul de gheaţă în gara pustie de pe cîmpul de gheaţă unde nu exista nici o şină de fier nici o şină de cale ferată nici una. HIEROGLIFĂ Din pricina dragostei mele de ninsoare n-am putut iubi zăpada din pricina dragostei mele de zăpadă n-am putut iubi piatra din pricina dragostei mele de piatră n-am putut iubi apa din pricina dragostei mele de ape n-am putut iubi focul din pricina dragostei mele de flăcări n-am putut iubi pămîntul din pricina dragostei mele de pămînt n-am putut iubi morţii din pricina dragostei morţilor mei 301 fiu te pot iubi ninsoare, deşi te rog să mă ningi hai, ninge-mă, ninge-măl EVANGHELIA DUPĂ TOMA Aş putea, îmi spuse el, să curăţ această bilă terestră îmbolnăvită de viaţă pînă o scot la lumina focului. Apoi, îmi spuse el, aş lăsa-o să se răcească de frigul cosmic pînă ar deveni alb-murdară ca luna, — Luna, i-am răspuns, n-ai curăţat-o destul de bine. Are cicatrice, i-am spus, are găuri rotunde ca nişte bube de odinioară. — într-adevăr, mi-a spus, luna n-am curăţat-o prea bine am zvîntat-o numai de boala vieţii şi atît. — Păi vezi, i-am spus, nu-ţi prea faci bine meseria. Laşi urme, nu speli locul de lucru. Cară-te începătorule 1 Cîrpaci nenorocit! — Chiar să mă car?! — Cară-te repede pînă nu te lustruiesc de tine însuţi! — O, eli, eli,' lama sabactami, a strigat el. — Nu tu, ci eu strig 0, eli, eli lama sabactami! 302 EMBLEMĂ Dacă ar fi să mă uit la muşuroaie şi dacă ar fi să mă uit la stup dacă ar fi să mă uit la menhirul de cetate al termitelor sau dacă-ar fi să privesc pe vîrful muntelui piscul lui de piatră de scoici marine nu mi-ar mai place niciodată triunghiul cocorilor dar mint, n-aş mai vedea niciodată triunghiul cocorilor şi nemaiputînd să văd niciodată triunghiul cocorilor gîndindu-1, gîndindu-1, gîndindu-1 aş orbi de dor aş orbi, aş orbi, aş orbii t CÎNTEC Zburau berze pe lunci printr-un gînd cu sufletul lor de aripile lor atîrnînd, Zburau spre zările zburătoare din gînd deasupra valurilor de mări atîrnînd. Şi toate ieşeau una cîte una din gînd schimbîndu-se una cîte una în cuvînt într-un cuvînt pe care-1 ţineam în gînd într-un cuvînt pe care sufletul mi-era atirnind, 303 LA PIRAMIDĂ Nesiguranţa provine de acolo, din faptul că dormim pe un glob rotitor. Pe ceva fix şi plan ar fi cu totul şi cu totul altceva. Piramidele ne dau de gîndit ele neagă globul rotitor şi afirmă cu dezesperare planul. Âh, ce splendoare ar fi dacă ar fi să fie un cîmp perfect şi fără orizont o platformă totală unde ar exista sus unde ar exista jos unde ar exista înainte unde ar exista înapoi unde ar exista dreapta unde ar exista stînga şi unde crima ar fi numită cerc. Piramida e urletul de dezesperare al sferei. Mă mumific de dor de piramidă. PASTEL DE TOAMNĂ Urma ghearei rămăsese în lava împietrită, urma aripei rămăsese în aerul îngheţat, urma stelei rămăsese în lumina care mă orbise, urma cuvîntului rămăsese în gîlgîitul de sînge al capului retezat. — Ce cauţi pe aicea? m-a întrebat daimonul. Ce amuşinezi? mi-a zis el. — Eu? l-am întrebat pe el 304 — Tu? mi-a răspuns tot el. — Eu? care eu?... — De fapt?! mai zise daimonul plecînd scuturîndu-se. AL TREILEA TESTAMENT De la ou ni se trage de la neputinţa lui de sferă ni se trage, prea multe organe, Doamne pentru un gînd perfect. Mă uit la păianjeni ca la mine însumi mă uit la cămile ca la mine însumi, la peşti, la şobolani, la gheonoaie la papagali, la steaua Canopus la fetiţa numită Marta la aluniţe, la scorburi, la simun şi la febră, la timp şi la ceasul Doxa la: „Şmit Şmit bine ai venit Ce ai tu la subţioare eu am două flori amare..." Mă uit la munte ca la mine însumi la mare ca la mine însumi la aer ca la mine însumi la „pămîntul, aerul, apa, focul" şi chiar la tine şi chiar la tine şi chiar la tine... Ah, numai la mine nu mă uit ca la mine însumi numai la mine numai la mine numai la mine. 305 CONFESIUNE în timpul vieţii mele-am văzut cu ochii mei un rege, apoi am mai văzut cu ochii mei n-o să vă spun niciodată ce, dar mă jur pe cuvînt că am văzut apoi, în timpul vieţii mele l-am văzut pe Făt-Frumos apoi am văzut încă ceva, dar nu vă spun ce am văzut, dar credeţi-mă pentru că mă jur pe cuvîntul meu-Apoi, în timpul vieţii mele mi-am închis brusc pleoapele tăind gîtul luminii cum călăul gîtul reginei. TRIPTIC EMINESCIAN Eminescu adolescent Cuvînt apăsînd pe cuvînt ce umbră de codri surlzînd! Gînd apăsînd pe gînd, ce luceafăr în noapte arzîndl Val înspre val alergînd, ce rază de lună lucind! Timpul ce mişcă doar timp, ce frunte de ghimp sîngerînd! S-or duce aproape pierind păsări in vint, mai murmurînd, mai seînteind. 308 Dar cine le va fi privind, mamă plîngînd, sămînţă-nflorind, cuvînt apăsînd pe cuvînt? Eminescu matur în sine însuşi ningea cu negri fulgi de zăpadă, fiind el era o ruptură, o cascadă - El însuşi nu mai era el, felul lui îşi schimbase felul cum purgatoriul îşi schimbă-n inel de aură infernul. Atîta dragoste şi-atîta aspră bunătate a fost să aibă-n sine el cu sine însuşi că desfăcea orice lacăte cu plînsul cheilor din plînsu-şi. Altfel, la trup voinic şi ager, cu gene rari la ochi şi arse, era ceva de tot arhaic în viitorul ce-1 parcurse. Apoi el puse palma-i faţă de irişi dară prin ea avu vedere a celor scrişi încă nescrişi a văduvilor toţi de stele. Eminescu ultim Peşteră absorbitoare, cerc absorbitor de punct, corn de melc care nu doare suntul resorbit în sunt. 307 Tu lumină alergînclă reîntorcîndu-te acasă bruscă devenind flămîndă rechemîndu-şi iar mireasa. Ah, suavă recădere a cuvîntului în sine, cercuri cercuri de tăcere absorbind în ea divine sensuri, sensuri, înţelesuri, îngustîndu-se în unghi, smulgere spre înapoi, frig al ninsorii rechemat în nori, urlet si rechemare, tu! HIEROGLIFE Cine iubeşte nisipul are parte de si mim spuse pasărea Ibis, cînd, deodată, numind nisipul avu parte de numele simunului SCURTĂ OCHIRE ASUPRA VIEŢUITOARELOR Ca o suprapunere greoaie de distins stăteau peste orizontală tot ce n-a plîns, tot ce n-a rîs, plante şi cai şi animale ca-ntr-un vis exclus. 308 Ob, toate acestea cum s-au dus printr-un cuvînt rostit, de jos în sus. Ce lume fără timp intrînd în vreme a curs pe ochiul meu, alene. Ce ne-a venit la toţi să ne amănunţim neînţelesul în foneme. Ci doar coroana mea cu lauri, de-mpărat mă încă mă mai leagă de-acea vreme cînd tot pămîntul fuse măr stricat, şi viaţa lumii netrecută-n steme, j cînd tu, cuvîntule, te-ai întrupat. FOC DE TABĂRĂ O desceţoşare, un fel de cheag de sînge îmi este natura în arătare, lacrimae rerum, ce plînge. Soldaţi ai secundelor, copaci pînă-n toamnă, ah, voi infinitive, nimeni din noi nu vrea să adoarmă fără de pricini şi alte motive, nimeni din noi nu vrea să adoarmă nu vrea să adoarmă să adoarmă DOINA Lacrima neplînsă de un ochi anume, lacrima neplînsă de din mama mea este steaua caprelor pe lume 309 ea e stea. Cine poa' să creadă că şi cerul plînge, cine din acei ce au lăuntru sînge, cine poa' să creadă că şi piatra latră? Cine poa' să creadă că şi raza se curbează mai plîngînd cine poa' să creadă că amiaza nu mi-a fost cu soare ci cu gînd... Cine oare!? Cine oare!? CĂTRE FÎNTÎNÂR Nu săpa prea adînc, îţi zic, nu săpa prea adînc, nu săpa că o să dai de cer că o să dai de cer de alt cer, de alte stele, îţi zic de alt cer, de alte stele şi acolo între ele de alt pămînt, de alt pămînt. • ■ SUBIT Timpul se strînsese într-un singur punct, soarele şi plantele erau răzleţe amprente, piatra era o amprentă de timp, amprentele lăsate pe geam de mîna mea erau amprentele timpului, dar gravitaţia lui 11 curbează şi 11 pierde. 310 în jurul sentimentelor mele se curbează lumina, în jurul inimii mele se curbează timpul, secundele devin din ce în ce mai grele... — Ce bolboroseşti acolo? mă întrebă daimonul meu ciulindu-şi subit urechea. Ce bolboroseşti acolo? — Nimic, nimic, i-am răspuns încercînd să nu-i răspund, compuneam o rubaiată, şi atît! — Ce fel de rubaiată? m-a-ntrebat daimonul. — O rubaiată despre mersul iubitei mele. — Şi cu ce vers vroiai să începi, cu ce metaforă? — Probabil că vroiam să încep cu o metaforă de felul ăsteia pe care-ncerc să ţi-o traduc acum: mersul iubitei mele seamănă cu amprenta unui sultan pe un act de la înalta curte dat! — Cam lung, cam lung pentru întîinl vers! — într-adevăr, cam lung, cam lung! CÎNTEC Apunea soarele ca o fugă de cai peste mirosul de tei care-1 aveai peste floarea de tei ce înflorise în gura ta surise 1 Şi se duceau cu toţii la vale lăsînd cimitirele goale oraşele ca nişte pocale păsările ca nişte vocale, 311 Apunea soarele smulgîndu-mi-o uin braţe pe mama mea cînd începuse seara, cînd se-nsera. DIS-DE-DIMINEAŢĂ Eu nu sunt servitorul nici unui înger şi nici aerul de sub aripa lui nu sunt eu sunt un cîntec eu sunt un cîntec pe care singur îl cînt. Veni-va toamna cu dumnezeoaica ei de bălegar de aur printre tei, veni-va iarna cu bălegarul de argint al fulgilor care mă ning cînd eu voi fi mereu un singur cîntec al vostru, care-1 cînt. OBELISC In cele din urmă am făcut rost şi de var alb numai noi ştim cum, dar pînă la urmă am făcut rost şi de calciu am pus gălbenuşul stelei galbene' în albuşul razelor albe străvezii nu prea încăpeau înăuntru, aşa că sfera perfectă se schimbase-n ou şi uite-aşa ou după ou după ou după ou coloane infinite de ouă 312 să sprijine aripile păsării în zbor clar mai ales să dea aparenţe părerii că zboară şi sus pe piscul muntelui am mai făcut un ou am mai înghesuit încă o dată steaua galbenă în albuşul razelor translucide numai şi numai şi numai şi numai să ne spunem nouă înşine cu mirare cu un dor nespus de a ne mira cu o dorinţă tristă, tragică, aprigă de a ne mai mira de a ne mai mira zicînd şi noi: Uite, vulturoaiea ouă şi din oul vulturoaicei de pe sub penele calde ale vulturoaicei se va naşte vulture! LA PLECAREA DAIMONULUI N-a făcut în urma lui curat Daimonul plecînd m-a luat şi m-a lăsat pradă unui gînd care îmi întărită toată creierimea mea. Se tocea de mine glonţul sta livid şi mult prelins de parcă din vultur clonţul s-ar albi şi ar fi nins, de cădeau la păsăreturi peste pieptul meu metalic sunetul smulgea regreturi animalic. 313 ARTĂ POETICĂ Dacă s-ar descuraja poetul ar cădea frunzele din copaci, —■ şi ramurile lor ar rămîne ca nişte spînzurători. Dacă Var descuraja poetul, femeile gravide n-ar mai naşte, n-ar mai naşte niciodată. Dar, din graţie şi din grijă, poetul, din graţie şi din grijă, moare întotdeauna, întotdeauna, înainte de a se descuraja, LACUSTRĂ Ca o răpăială de ploaie trece oul pe mare eu voi călători pe un cal alb. Ce minune sîngeroasă fu şi viaţa aceasta a noastră ce priviri fumegînde. Mi-am luat femeia-n braţe şi-am fugit cu ea pe pietre de oboseală am adormit amîndoi apoi ne-am trezit din somn încă o dată fuserăm deci aidoma cu tot ceea ce fusese aidoma nouă. LUNA Va trece viaţa mea precum un fum subţire în care-a ars' un codru verde, căprioare gri, că pînă cînd şi în nefire _ la fel de cald îmi va mai fi. 314 Mi-or da căldură umbrele de tei şi miros de copil îmi da-va căprioara şi nici acolo singur nu voi fi, ehei, cum singură Îmi este peste cer doar luna, domnişoara ce stă gătită pentru nuntă şi încă n-are mire. DE FRIG DORMEAM ÎN BURTA UNUI CAL Şi se făcea un pescăruş lunetă că-mi apare un pescăruş subţire de din ochii lui scotea din care — un pescăruş lunetă spre marea fără valuri se-ndrepta mai îndreptînd un pescăruş lunetă spre cel care plutea care din ochi un pescăruş lunetă spre marea fără valuri îndrepta. Privire tu întoarce-te la mine de vrei să vezi un val rostogolit azi n-avem soare, azi ne este bine tot orbul este azmuţit. ARS POETICA Acum, în fine, cînd mai sunt spre nu mai sunt, abia acuma am dreptul să vă mint şi să vă spun despre cuvînt că e cuvînt şi ce presimt chiar simt. Abia acum o să mă credeţi cînd sunt înspre nu sunt 315 că viaţa mea a fost mormînt iar moartea mea o tinereţe. Abia acum o să mă credeţi în fine cînd am reuşit să mint. EXOD Hai să mînjim cu aer aripa de înger şi ochiul lui de cioclovină precînd tăiat pămîntului eu am să sînger şi el cu ochiu-ntors ca să mă vadă o să-mi vină. y M-oi zbate jos prin rădăcini cînd vulturii golaşi, divini cu ochiu-ntors se vor uita mereu la hoitul meu, pămîntul meu. Dar va puţi pămîntu-acesta-a iarbă cînd unghiul lor va da să mă resoarbă să le fiu punct în vîrful zburător prilej al faptului că mor prilej al faptului că mai există şi după mine o zburare tristă. ATUNCI ti.il: Numai pentru că gîndeam caii îşi întorseseră capetele spre mine, arborii toţi se răsuceau izbiţi de crivăţe sublime. 316 Numai pentru că visam crescuseră aripi la peşti şi stele iluminau cu păsări cereşti. Numai pentru că tăceam piatra începuse să vorbească cu izvoare. cîmpia începuse să dea grîu şi porumb lumina se înfigea în soare. Numai pentru că muream albul devenea negru linia, punct şi cuvîntul fără de înţeles. STARE DE SPIRIT Suveranitatea suferă de moarte cum e roata care suferă de şapte cum e insul care suferă de frate cum e ziua care suferă de noapte. DIALOG CU ODA ÎN METRU ANTIC M . loji Cea mai mare pedeapsă.a noastră, cei care suntem. e lumina prin care fluieră un răsucit de înger tulburător, halucinanta natură, timpul absorbitor, mirosul de' viaţă pe care-1 are secunda, mincarea cumplită la Cina cea de taină. 317 Ah, ce întîmplare şi viaţa noastră! Ce întîmplare verdele de' pe iarbă. Ce accident de suflet calul alb pe colină. Supuşi cuvîntului, de verb mă rog, du-mă odată din groaza vieţii, du-mă, du-mă, şi nu mă mai pedepsi şi mie nu mă mai redă-mă! ASTFEL Mă întorsesem strigind: Unde este viaţa mea? Doamne, ce-ai făcut tu cu mine ca să-ţi mătur cu sufletul meu natura lucrurilor. De ce m-ai pus să-1 văd pe arbor, doamne? Şi, în genere, de ce m-ai dezrădăcinat, făcîndu-mi picioare cu tălpi? De ce m-ai blestemat să-mi fie foame şi sete? De ce te-ai logodit cu mine, doamne, dîndu-mi dor de femeia mea iubită? Hai, mori şi tu odată, doamne, ca să fiu sigur că mor liniştit şi nelogodit şi plin de dor în sufletul meu plin de dor. 318 VIETATE Simt cum. se răceşte în mine inima. Simt cum creierul îmi îngheaţă, adio, maximă viaţă, adio, viaţa mea minimă! Simt cum se face fuior de abur mîna mea scriitoare, adio, ninsoare adio, tu, nor! Simt cum se dizolvă cuvintele cum se dizolvă înţelesul lor adio, vă zic tuturor crucilor de pe mormintele secundei acesteia, ultimă, cînd încă te rog, încă te rog, uită-te, uită-mă! POSTUME CÎNTEC Suntem visul celui ce doarme şi sîngele celui rănit, — sămînţa din poame, nimicul din infinit. Suntem marginea, noi, a vederii nesingure, tandrul noroi din vinul de strugure pe care-1 respiri în palate cînd treci, te prefiri împărate ! Ne fii, — prin atingere şi prin respirare tu, îngere, întruchipare... 321 Ordinea cuvintelor, voi. n PENTRU O MIE DE CÎNTECE Pentru o mie de cîntece am fost născut. Nouă sute nouăzeci şi nouă sunt răguşite de cîntecui, unul, pentru care-am fost născut. Nu mă înjumătăţiţi voi timpuri! S-ar putea înalt cum este cîntecui, unul, să fie la urmă... ARTA POEZIEI Haide şi nu te mai uita, ne te mai uita decît cînd cade, cînd cade îngerul, atîta. Haide, nu te mai uita tu în jos! Uită-te la el, uită-te la el, îngerul căzînd, iar nu la balta de sînge cea de la sfîrşitul zborului. PIERDEREA MINŢILOR PRIN STRÎMTOAREA CUVINTELOR Cine-şi zbiară minţile din dragoste de arbore e numai, numai, numai, numai schelet bătut de vînturi de la spînzurat. Aicea însă la strînsura verbului, la ocolişul numelui, aici se prăbuşeşte-n tine cerul cu păcat. 322 Vai celui care crede în cuvinte că or să-1 facă împărat! Cuvîntul este doar un plug subţire care desparte pleoapa cea de sus de cea de fos e-un ce plăcut ce dă îndreptăţire a întîmplării de-a fi fost născut şi spus. Aicea prin strîmtoare, dacă el, cuvîntul iţi pierde minţile şi stelele şi timpul din sugrumarea de-a te naşte nu-ţi meriţi strigătul, al morţii. Mă-ntorc şi zic: Cel care-şi zbiară minţile din dragoste de arbore e numai numai numai numai schelet bătut de vînturi de la spînzurat. UN PRESENTIMET Nu ninge cînd e foarte frig. Nu plouă cînd e foarte caîd. Nu vin cuvintele, cînd te naşti. Nu vine anul nou, cînd mori. Nu pentru vedere este lumina. Nu pentru mit sunt zeii! Nu pentru timp sunt stelele. Nu pentru Nu este Nu! Nu vii niciodată cînd mi-e foarte dor do tine. Nu mori niciodată cînd te urăsc de moarte. 21* 323 SHAKESPEARB Calul este o margine deznădăjduită. Şi eu sunt o margine. Teiul cu mirosul Iui de tei cu tot e o margine deznădăjduită. Eu sunt numai o margine. Deodată pornesc şi le strig: Haide să îngrozim natura! Haide!, strig. Perfidul acesta de timp care trece ca un şarpe. Dar ce spuneam? De perfidul de timp? De cal ziceam? Mai că aş da mirosul de tei dumnezeiesc pentru un cal. MULŢIMEA Fiecare se simte asigurat de singurătatea Iui. Intre asiguraţii de singurătatea lor se ciocnesc pahare, se pupă obraze, se dăruiesc flori, moartea unei plante devine cadou de sărbătoare pînă cînd mă şi întreb dacă zeul la sărbătoarea lui nu-i dăruieşte zeiţei capul meu ca pe o floare retezată şi moartea mea ca pe o amintire de neuitat. 324 FĂRĂ DE BOTEZ Nu se poate decît o singură dată. A doua oară nu este decît o amintire. Dragi, lungi şi creştineşti de cimitire în care inima mea o îngroparăm, împărată. HIEROGLIFA Eu mă mai uit cu ochii goi la stele De pe pămîntul mişcător — Cînd singur fi-voi printre ele Si n-oi avea mormînt să mor. » M-or plînge limba românească în totul de cuvînt al ei; Nu voi muri de niciodată; Un Fât-Frumos fără de tei... noiembrie 1982 ACASĂ Mă-ntorc în mijlocul naturii ca un cal şi lepăd de pe mine călăreţul mort şi şaua plină de umbră veche de la sînge o scutur în pămînt. 325 Mă rog de codri şi cu precădere de stejar ca să mă-ncalece Pe mine, calul lui. - Eşti de pămînt, mă roibule? m-8 întrebat. — Sunt de pămînt, mă arbore, i-am zis. ORAŢIE DE NUNTĂ Copacii au frunze şi iarna cînd fulgul zăpezii mă ninge. Neuneori însăşi toamna îmi tine loc de meninge. Să punem cuvîntul la fel cum ai pune o floare albastră pe unicul nostru altfel, pe tandra nuntă a noastră. Să zboare un vultur în sus, în jos să se scufunde o rădăcină, Măria, maica lui Isus, gard în gard ne o vecină. Ar mai fi încă ceva de dincolo de cuvinte că-mi apăreau şi-mi apărea lucrul şi lucrurile existentei vorbinde, spunînde, cuvîntînde, nuntă de gînduri, ţărm izbit de ţărm de pămînturi. 28 mai 1888 (inedit) 328 TRAGICĂ DURERE (Domnului Rotarii) Tragică durere, dor de nedescris de un drag de stîncă plînsu-mi-s. 0, tu sunet dulce rupt din alte cărţi ca şi cum Neculce ar zidi cetăţi. De drag de Rotaru fără osii scriu. Este în zadaru* cărui li sunt fiu de înalţ drapele numai pentru verb pe zăpada neagră cînd aleargă-un cerb plecat dintre ele plecat dintre ele plecat dintre ele... 9.XIÎ.W83 SĂ NINGĂ PESTE NOI Să ningă peste noi cu miei doar astăzi, Să ningă inima din noi. Noi niciodată nu am fost noroi O spun şi mieii care ning pe noi. _ O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară, Care mi l-ai făcut pe iezus chiar dm flori Ce zici că ninge mieii peste noi Ce zici că ninge mieii peste seară Şi pe zăpadă că noi ningem amîndoi... 10.XIL1983 327 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI ORDINEA CUVINTELOR cuprinde versurile ediţiei definitive a operelor antume ale lui Nichita Stănescu, poezie şi proză, ediţie realizată de poet împreună cu criticul Alexandru Condeescu în anul 1983. Aceste două volume de poezie (volumul de proză, cel de-al treilea al ediţiei, va apare separat) includ o selecţie şi uneori o restructurare a poemelor din SENSUL IUBIRII, O VIZIUNE A SENTIMENTELOR, DREPTUL LA TIMP, OBIECTE COSMICE (ALFA), OUL ŞI SFERA, ROŞU VERTICAL, LAUS PTOLEMAEI, NECUVINTELE, UN PĂMÎNT NUMIT ROMĂNIA, ÎN DULCELE STIL CLASIC, BELGRADUL ÎN CINCI PRIETENI, MĂREŢIA FRIGULUI, EPICA MAGNA, OPERELE IMPERFECTE, NODURI ŞI SEMNE, precum şi un ciclu netipărit pînă acum în volum, OPERE IMPERSONALE, ales din poeziile publicate în ultimii ani în periodicele româneşti şi iugoslave (OASE PLÎNGÎND), poezii selectate şi analizate iniţial de coautorii ediţiei de faţă în vederea definitivării cuprinsului viitoarei cărţi a poetului: Poezii impersonale. Structurarea lor în ediţia de faţă aparţine îngrijitorului. 11 ELEGII este reprodus integral în versiunea publicată în 1967, el fiind socotit de editor nu un volum oarecare, ci un singur poem polifonic al vocilor lirice stănesciene. Reprezentativă pentru debutul său absolut a fost considerată de Nichita Stănescu poezia Ardea spitalul, apărută în Gazeta literară din 20 martie 1957. Faţă de versurile văzute de poet pînă la 13 decembrie 1983, spre tipărire, la sfîrşitul volumului figurează treisprezece poeme „postume", printre care şi ultimele două poezii ale lui Nichita Stănescu dictate cu trei zile înaintea morţii: Tragică durere, dor de nedescris şi Să ningă peste noi,.. Ediţia este o selecţie larg reprezentativă din întreaga creaţie stă-nesciană antumă, care şi-a propus pe de o parte eliminarea „inegalită- 328 ţilor" şi a „scăderilor" valorice, iar pe de alta să ofere pentru prima dată imaginea globală a lumii acestei poezii. Au fost scoase poemele (sau doar fragmentele) considerate nerealizate estetic şi nici în măsură să arunce o lumină revelatoare asupra celorlalte elemente (teme, nuclee metaforice, motive, simboluri, figuri lirice şi imagini poetice) ale universului lui Nichita Stănescu. Aproximativ o treime din versurile antume au rămas în afara ediţiei. Au fost păstrate, în schimb, nu numai „vîrfurile" creaţiei, capodoperele ei, ci întregul corp de poeme pe care se ridică această grandioasă construcţie ce abia îşi dezvăluie adevăratele dimensiuni. De aici şi năzuinţa cărţii de a fi nu alît o ultimă antologie definitivă de autor, cît o primă ediţie critică şi cît mai completă a scrierilor antume, înglobînd viziunea poetului asupra operei sale, ceea ce considera el demn de a fi lăsat moştenire posterităţii, viitorului. Proiectul unor selecţii păstrînd doar ce este reprezentativ şi valoros din creaţia sa 1-a urmărit mereu pe Nichita Stănescu. A realizat singur cîteva astfel de antologii: Alfa (1967); Poezii în „Cele mai frumoase poezii" (1970); o culegere numai de poeme de dragoste Clar de inimă (1972) şi, acum 10 ani în „Biblioteca pentru toţi", Starea poeziei (1975). Opiniile sale asupra unei ediţii ultime de autor sînt expuse încă în Cartea, de recitire (1972), poetul aducînd în discuţie nume ca Eliot, Arghezi, Lovinescu, Whitman, Ion Barbu. Tot acolo, din pledoaria în favoarea unei ediţii reprezentative a operelor lui Bolintineanu, transpar cu claritate ideile lui despre necesitatea editărilor critice: „Ar fi profund cuviincios şi drept să avem o ediţie definitivă de poezii din Bolintineanu. Ar fi făcut-o el însuşi sau ar fi încredinţat această treabă de extremă fineţe altuia, cum s-a mai întîmplăt măcar o dată în viaţa sa cînd a încredinţat alcătuirea sumarului unei cărţi spre înfăptuirea unui admirator. Sîntem lipsiţi de adevăratul chip poetic al lui Dimitrie Bolintineanu. Toate cărţile lui sînt o amestecătură ce-1 denigrează. (...) Lipsit prin destin de gustul concentrat ca un laser al lui Titu Maiorescu, editorul nemuritor al volumului Poesii semnat Mihall Eminescu, distanţat prin destin de vocaţia grandioasă de editor a unui Al. Rosetti, înlăturat prin destin de patima restituirilor unui Perpessicius, opera lui Dimitrie Bolintineanu se află la cheremul oricăror speculanţi şi la libera interpretare a oricărui binevoitor. Pupături otrăvite de indiferenţă, adesea, umplu obrazul abstract şi neînţeles încă în adevărul său, al marelui poet." Din teama de propria-i subiectivitate — exacerbată, credea el, în cazul său - poetul s-a gîndit adesea la posibilitatea unei colaborări critice în vederea editării operei sale. O colaborare lucidă în care să 329 se poată permanent consulta, în cele mai cordiale relaţii, atît asupra întregii structuri a cărţii, cît şi a fiecărui poem în parte, cu un critic care să i se dedice în exclusivitate, oricît de mari ar fi fost eforturile de a pune în practică acest proiect insolit. Criticul asupra căruia s,a oprit în cele din urmă alegerea sa scrisese în mai multe rînduri despre Nichita Stănescu fără a se lăsa copleşit de prietenie şi admiraţie: sever şi entuziast totodată despre volumul Epica Magma, apoi după Operele imperfecte, un ciclu de eseuri Lupta cu îngerul, în toamna îmbolnăvirii poetului din 1981 cînd, aflat în rezerva clinicii Fundeni, Nichita Stănescu trecea printr-o temporară eclipsă a gloriei publice. Colaborase întîia oară cu el scriind postfaţa volumului selectiv Pravoto na vreme apărut în 1982 în Macedonia înaintea premiului de la Struga, iar în cronica la Noduri ţi semne din Luceafărul nu se sfiise să-i semnaleze mai-marelui său prieten, proaspăt laureat al festivalului de poezie, pe lîngă reuşitele extraordinare ale volumului, scăderile tensiunii lirice. După lectura acesteia, Nichita Stănescu i-a făcut propunerea de a lucra împreună ediţia definitivă a operelor sale. Aşa s-a născut această carte, neobişnuită în felul ei, realizată de un poet aflat la maturitatea sa artistică şi un critic la 33 de ani, ediţie ce şi-a început existenţa efectivă în primăvara lui 1983 şi a deveni! prin destin testamentară. ' V * - ALEWrfeaU CONDEESCU TABELUL ALFABETIC AL POEZIILOR După primul vers A Absentă murdară si aşteptare (Cîntec), voi. II pag. 172 Această mare e acoperită de adolescenţi (Adolescenţi pe mare), I, 154 Această ramură a poeziei (Insignă), II, 115 Această tînără femeie aspră (Minerva) I, 208 ^ Acest bloc de nervi se-nvîrte încet (Acest bloc de nervi) 1, oo Acest cuvînt aspru, rupt (Ritual) I, 267 . . Acest lac, baltă în creştere, opalină (Temă cu variaţi uni) 11,1 • o Acum, în fine, cînd mai sunt spre nu mai sunt (Ars poetica) Acum vom sta înlăuntrul unui ochi (Cîntec j I, 404 Adevărata mînă n-o întind (Fel de sfirşit) II, 20 A e o literă, I altă literă (Noe), II, 83 Aerul acesta se duce odată (Un madrigal), II, 2i9 Aerul se mai emoţiona încă (Euridice), I, 164 A fost Venus Anadyomene (Cîntec), I, 395 Ah, cădeam printre destine (intîmplări în cerc), I, 39b Ah ce miros în creier au (Scrisori), II, 286 Ah, cit de fericiţi am fost noi doi (Feding), II, 64 Ah, cuvintele, tristele (împotriva cuvintelor), I, 3i5 Ah, dar amplă limba ta (Hrana), II, 24 Ah, din fugă săream sub arţar (Mister de băieţi), I, 90 Ah, legile fixe (Colinda colindelor), II, 128 Ah, m-ai făcut să cred cuvîntul (De ce?), II, 151 Ah, n-o să ştie nimeni (Starea de a fi), II, 99 _ Ah, strămoşul tuturor pietrelor (Patru afirmaţii în sprijinul realului), II, 169 Ah, strigă plîngînd, ah (încercarea lui Iov), II, 208 Ah, ţi-aş pune roţi la gene (Scrisori), II, 288 331 Aici pe cîmpul unde-n vechime zeii (Arnfion, constructorul), I, 13 A început să se vadă prin tine (Vitrificare), II, 61 Al cui eşti tu şoarece de cîmp (Proprietate), II, 210 Aleg o sferă în care mă înscriu (Alegerea sferei), I Alergam atît de repede încît (Finish), II, 128 Alergam pe o platformă infinită de beton (Trepte), 11,269 Alergînd, alergînd mi se-nteţeau muşchii (Continuitate), 1,108 Alerg nebun şi singur (Mozartşi clinele spaniol), II, 255 Alesul cailor este păianjenul (Alesul), II, 231 Am dormit pe un tăiş de sabie, osos (* * *), I, 353 Amintiri nu are decît clipa de-acum (Cîntec), I, 153 A mirosi o floare este (A mirosi o floare), 1,265 Am început să înţeleg cîte ceva (Vedere în acţiune), II, 7 Am gîndit un mod atîta de dulce (Nod 33), II, 265 Am născut o pasăre azi-noapte (Măiastră), II, 23 Am schimbat naştereape moarte (Schimbarea la faţă), II, 221 Apar sferele bolnave, buboase, livide (Contemplaţie), I, 366 Apărea în stele dinţate (Visul unei nopţi de iarnă), I, 111 Apunea soarele ca o fugă de cal (Cîntec), II, 311 Arbor invers cu rădăcinile-n vîiit (Arbor invers), I, 244 Ar fi fost un păcat şi-o ruşine să zbor (Stareape loc), II, 147 Ar trebui să existe şi pentru trădători un altar (în landa de piatră), II, 93 Astfel, ca pielea (Ridicare de cuvinte), II, 9 Aşa cum faţă de mişcarea stîncilor (Săgetarea cerbului stretin şi harponarea peştelui vidros), II, 190 Aşa cum ţăranul se urcă cu tălpile (Cîntec de încurajare), II, 53 Aş ciocăni cu unghia pînă cînd (Pierderea ochiului), 1,346 Aş putea, îmi spuse el (Evanghelia după Toma), II, 302 Aş sta încins la şoldul tău (încins), II, 30 Aşteptam nişte forţe necunoscute (Gladiatori pe frunze), I, 224 Atît de mîndru ea mergea (Aiîtde mîndru ea mergea), 11,56 Atît de repede ne vine insomnia (Atît de repede), II, 28 Au început să-mi lustruiască cosciugul (Ciocîrlia), II, 227 Avem prea puţine osii (Caleşca pentru fluturi), II, 67 A venit îngerul greoi ca un balaur (Aterizarea), II, 221 A venit îngerul obosit şi supărat (Iacob şi îngerul), 11,204 A venit îngerul şi mi-a spus (A cumpăra un cîine), II 61 A venit îngerul şi mi-a zis (Al meu suflet, psyhee), II, 21 332 A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva (Emoţia de toamnă), 1, 131 A vorbi e un fel de părere de rău a cunoaşterii (A vorbi ),ll, 270 B Bate întotdeauna alt clopot (Bale întotdeauna alt clopot), II, 96 Bate-n cărămizi lumina (Ora fericită), I, 123 Bate-ţi cu cureaua calul peste bot (Omorîrea calului), II, 157 Bărbatul este un animal indirect (A pierde tot ce se poate pierde), II, 154 Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire (Preşedintele Baudelaire), 1,294 Brusc, pasărea a murit in zbor (A muri în zbor), II, 137 Brutală starea de a fi (Metamorfozele), II, 138 Bun, dar cu noi cum rămîne? (Din nou, noi), II, 45 C Cade lupul singuratic (Despre lupul singuratic), II, 14 Cade-o frunză şi-un sentiment se-nfăşoară-n jurul ei (Schimbătorul de viteze), I, 150 Cade peste mine umbra (Trecerea de la noţiuni la poezie, împotrivire la aspectul pietros al versurilor de pînă acum), I, 307 Cai am văzut galopînd (Ciuleandra), II, 102 Calul este o margine deznădăjduită (Shakespeare), II, 324 Ca o frunză de platan smulsă de vînt (Autoportret), 11,299 Ca o pasăre disperată bătînd în (Autoportret cu geam), II, 270 Ca o răpăială de ploaie trece oul (Lacustră), II, 314 Ca orice fiinţă transparentă (Vedere), II, 226 Ca o suprapunere greoaie de distins (Scurtă ochire asupra vieţuitoarelor), II, 308 Casă cu ziduri mişcate (Cina cea de taină), I, 361 Ca să vezi (Scrisori), II, 288 Ca şi cum ai vedea munţii plîngînd (Semn 5), II, 247 Ca şi cum un tăiş superior (Despre starea de zbatere), II, 90 333 Ca un răget luminos, în creierul meu (Amintiri de cînd eram piatră), II, 125 Cădea peste această femeie iubită (Prmnd-o, mama mea). 11,175 . „ Cădeau fulgi negri, şiruri de copaci (Pădure arsă), 1, M Căzusem strîmb cu verbul peste orizont (Nod 17), II, 2o2 Ce-ai de gînd cu tine, fă (Strigături), II, 49 Ce alb, ce negru de alb (Ce alb, ce negru de alb), II, 10J Cea mai mare pedeapsă a noastră (Dialog cu oda în metru antic), 11,317 Ceaţă deasă, luminiscentă, compactă (Nod 7), II, 24b Ce biserică ciudată (Vedenia), II, 224 Ceea ce este mai departe de mine (Lupta lui lacob cu îngerul sau despre ideea de „iu"), I, 347 Ceea ce se poate pierde (Declaraţia dreptului dragosicior omului), II, 181 Ce esti tu, A? (Pean), I, 345 Ce faci acolo, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine (Nod 29), II, 261 Ce fel de tren mărfar eşti tu? (Ce fel de tren), II, 71 Cei care-şi mai aminteau de trupul zeului (Amurgul credinţei), II, 215 Ce mai faci tu cu vinele si arterele mele (Taina fără de ană), II, 291 Ce mînă de om rău am putut să am (Descîntec), II, 223 Cerc încerc şi tandră moarte (încercare de somn), II, 55 ^ Cer stătea lungit pe cer (Timp stătea lungit pe timp), I, 386 Cerul scintilînd de stele (Prin tunelul oranj), II, 252 Cerul se deşiră in curcubee repetate (Mişcare în sus), I, 115 Ce s-a întîmplăt cu băieţii aceia superbi (Bruscă vorbire), l, 359 Ce s-o fi întîmplăt (Nocturnă), 11,296 Ce singurătate (Hieroglifa), II, 171 Ce trist că spui da numai cînd te întreb eu (Chiar aşa), II, 114 Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte (Ardea spitalul), I, 85 Ce zangăt, ce zumzet (Chemare), II, 219 Cine ar putea să cînte atîta de melodios (Doină), II, 280 Cine eşti tu cel care eşti (Confundare), I, 290 Cine iubeşte nisipul (Hieroglife), II, 308 Cine-şi zbiară minţile din dragoste de arbore (Pierderea minţilor prin strlmtoarea cuvintelor, II), 322 Cline, iepure, cal, taur (Cîntec), II, 83 334 Cînd am deschis ochii mă aflam (Destin), I, 263 Cînd ea surîdea din colţul buzelor ei (Stress), II, 228 Cînd m-am trezit din somn (Nod 25), II, 257 Cînd ne-am zărit aerul dintre noi (îmbrăţişare), I, 111 Cînd pleacă toamna păsările migratoare (Din nici o toamnă), II, 300 Cînd se va sfîrşi asfaltul drumului (Această ţară de vis), II, 98 Cînd starea ierbii se face verde (Iar nu barbar), II, 51 Cîndva mi-am dorit un castel (Scrisori), II, 290 Cînd văz cum trece păsăretul (Obedientă), II, 47 Cît de aproape ai putea fi, tu, iubito, să fii aproape (Vietăţi), II, 283 Clinteşte-te şi fă-te roată (Scrisori), II, 287 Coagula tristeţea deodată (Cîntec), 1,284 Copacii au frunze şi iarna (Oraţie de nuntă), II, 326 Coridor de aer, timp pierdut (Douăsprezece noaptea cu dor), I, 263 - Crăpături pe un cîmp de piatră, scări pătate de rugină (Marină ), I, 91 ^ Creşte iarba şi în timp ce creşte (Creşte altă iarbă), II, 77 Crezi tu că da? Din frunze-n jos (Toamna), I, 262 Cu cît se-nsera peste arborii rari (Cu o uşoară nostalgie), 1,126 Cu gleznele julite eu te pîndesc cînd treci (Cîntec de dragoste la marginea mării), I, 92 Culoare tremurată ca de frig (Către iarnă), I, 286 Cum aş putea să-ţi spun întregul adevăr? (* * *), I, 150 Cu mîna stingă ţi-am întors spre mine chipul (Luna în cîmp), I, 96 Cum pluteam printre coloane (Dansul), I, 128 Cum ştiţi cu toţii căzusem de pe cal (Nod 12), 11,249 Cum te uiţi la 'o eclipsă de soare (Semn 7), 11,250 Cu o nepăsare, cu o absenţă (Dureroasa ninsoare), I, 162 Curgea ca plînsul umbră de sub frunză (Basm), II, 225 _ Cu spăimîntătoare viteză am trecut prin tunelul oranj (Prin tunelul oranj), II, 243 Cuvintele mă ajung din urmă (Căderea oamenilor pe pămînt), I, 210 Cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm (Palatul vulturului), II, 291 Cuvînt apăsînd pe cuvînt (Eminescu adolescent), II, 306 Cuvîntul este un cap fără de craniu (Semn 22), II, 264 D Dacă ar fi să mă uit la muşuroaie (Emblemă), II, 303 Dacă s-ar descuraja poetul (Artă poetică), 11,314 Dacă scuturi din mine (Oase plingînd), II, 293 Dacă şi tu ai venit să te naşti (Din timpul unei zile), II, 181 Dacă te strîng, rămîne luna (Ceas cu lună), I, 266 Dacă te trezeşti (Contemplare), 1,180 Daimonul meu vine de departe (Nod 28), II, 259 Dar ninge, ninge cu ochi de peşti (Ninge cu ochi), I, 287 Dar sufletul şi trupul? (Certarea lai Euclid), I, 338 Dă-mi Doamne victorie (Rugare), 11,56 Deasupra de zarzări, de ţigle de coşuri (Moartea păsărilor), II, 10 De ce nu m-as putea uita înfiorat (Muit vechii de romantici), II, 38 De ce să auzim si de ce să avem urechi (Nedreptate), II, 112 De ce te-oi fi iubind femeie visătoare (Cîntec fără răspuns), I, 129 Deci ceea ce nu se înţelege (Labirint în flăcări), I, 410 Deci voi sta cu botul', cotul, totul (Deci voi sta), I, 379 De cîte ori mă gîndesc la faptul că (Despre moartea lui Ptolemeu), I, 309 De frică toţi aveam un orizont (De o vină pe care noi nu o siim), II, 229 De la ou ni se trage (Al treilea testament), II, 305 De mult negru mă albisem (Dezîmblînzirea), II, 144 De nu m-ar izbucni tristeţea (In gol de curţi), I, 264 Deodată aerul a împietrit în jurul meu (Cîntec), I, 263 Deodată am auzit ploaia venind (Deodată am auzit ploaia venind), 1, 95 Deodată am simţit cum renaşte în noi o vorbire (Schimbarea), II, 159 Deodată au venit pe sub copaci (Muzica), 1,387 Deodată gîndul mi s-a schimbat în vedere (Blîndele şi ferocele activităţi ale însufleţitelor şi neînsufleţitelor), II, 169 Deodată mi-a explodat sticla ferestrei (Papirus cu lacune), II, 197 335 Deodată prăbuşit de oboseală, Sisif (Cele patru coerenţe fundamentale), II, 199 Deodată văzum ochiul triunghiular (Aleph La punerea Aleph), 1,313 Deplasare spre roşu, mereu aceeaşi deplasare (Axios, axios!), 1,319 . v • TT „„. De prea multă vreme suntem în viaţa (Ninsoarea), 11, HJ± Desigur m-ai greşit c-un ochi mai mult (Lăuntrul ochi), II, 21 Despre patrie se pot spune (Cu colţul inimii), I, 413 Deşi miros ca şi cum aş fi iubit (Pasărea verişoară), II, 49 Desi tin în mîna dreaptă (Pean), 1,233 Din această carcasă de cal îmbătrînit (Dm această carcasa), II 37 Din beregata tăiată, sîngele (Şobolanul regelui), 11,229 Din ceea ce ştim noi că este şi cade (Falstaff sau evitarea unui mit), II, 182 . TI „„ Din ce în ce te stingi, te ştergi (Estompare), 11, 3b Din cînd în cînd în loc de firul ierbii răsare (Idolii ierbii), I 373 Din cînd în cînd marea azvîrle-o meduză la ţărm ( Ţărm), 1,407 Din nou mă sprijin numai pe cuvinte (A inventa o floare), I 329 Din pricina dragostei mele de ninsoare (Hieroglifă), II, 301 Din punctul de vedere al copacilor (Lauda oinului), I, 107 Dintr-un bolovan coboară (în dulcele stil clasic), II, 33 Dragule caută şi te însoţeşte ca să nu rămîi prea singur (învăţăturile cuiva către fiul său), II, 176 Dumnezeu pipăia pe aripi păsările călătoare (Şchiopătau ?nunţii), II, 225 După ce am ascultat-o pe cîntăreaţă (După ce am ascultat-o pe cîntăreaţă), I, 245 E Ea aluneca pe panta unui deal de gheaţă (Visam că visez), 11,301 Ea devenise încetul cu încetul cuvînt (Semn 12), II, 255 Ea dormea lîngă o cană cu apă (Semn 16), II, 257 Ea era frumoasă ca umbra unei idei (Evocare), II, 205 22 337 Ea mergea mînctră, suavă, împiedicată (Descripţie), II, 106 Ea îşi pusese talpa ei gingaşă de copil (Semn 2), II, 240 Ea mi-a spus atunci văzînd lucrurile fixe (Elegia a opta Hiperboreeană), I, 188 Ea mi-a spus căci mă iubise (Trei cai), II, 24 Ea s-a îmbolnăvit de aer (Pinza de păianjen deGoya), II, 86 Ea se arată ca un îngheţ (Ideea cu gura), I, 208 Ea se hrăneşte din priviri fixe (Poezia), I, 207 -Ea stă ghemuită în faţa unui vitrou (Vitrouri), I, 394. Ea stă plictisită si foarte frumoasă (De dragoste), II, 54 Ea stă singură acum la ultimul etaj (La ultimul etaj), II, 108 E făcut să mă domine neîntregul (Autoportret pe o frunză de toamnă), I, 378 Ei au plesnit s-au crăpat, s-au scurs (Singură vedere), II, 81 Ei dormeau. Ei se năşteau dormind (Către Hypnos), I, 246 Ei vin în şir, albi şi verzi (Grup de înotători), I, 216 El a întins spre mine o frunză ca o mînă cu degete (Ne- cuvintele), I, 381 El arăta cu degetul (Semn 20), II, 260 El e cu mult mai înţelegător (Delphi), II, 274 El e: (Despre înfăţişarea lui Piolemcu), I, 301 El era făcut să fie pradă (Eu, adică el), I, 380 El era un singur ochi peste tot (Nod 5j, II, 244 El îmi spuse: (Arta scrisului), I, 271 El "începe cu sine şi sfîrşeşte (Elegia înttia), I, 177 E o întîmplare a fiinţei inele (Cîntec), I, 119 Eram atît de atent (Sfîrşit de anotimp), I, 130 Eram copil şi rezemam în priviri (Epilog la lumea veche), J; JL24: Eram închis în propria mea capsulă (Tragedii in timp de pace), I, 376 Eram înconjurat de jur împrejur de un aer (Focul si gheata ) I, 250 ' e ' h Eram vrăjit şi nici nu mai mişcăm (Nod 11), II, 249 Era o dungă albă pe atunci' (Părîndu-mi rău de adolescenţă), I, 287 Era o melancolie, un fel de tristeţe (Evocare), 1, 386 Era o muzică presată (Era o muzică presată), I, 359 Era o sferă de marmură brună, din care (La ceasul cu arie-chiui), I, 167 333 Era un bot mare de cal (Baladă), II, 2,6 Eşti atît do frumoasă iarna (Cîntec de iarnă), I, 98 Eşti trist astă-seară, îi spuse pasărea (Soldatul şi pasărea), II, 58 Eu aş putea s-o omor (Frica), II, 62 Eu construiesc misterul (Defăimarea răului), II, 186 Eu cred că pămîntul e plat (Cîmp), I, 313 Eu i-am arătat ei, o piatră verde (Strigarea numelui), II, 104 Eu îti arăt cel mai frumos lucru al meu (Arătarea pietrei), II, 94 Eu mă mai uit cu ochii goi la stele (Hieroglifa), II, 325 E un adînc în adîncul adincului (Al treilea testament), II, 271 Eu nu sunt altceva decît (Autoportret), II, 150 Eu nu sînt servitorul nici unui înger (Dis-de-dimineaiă),U, 312 E un viitor pe care-1 poţi atinge cu geana (Spre Andro-meda), I, 133 Eu sunt un mijloc de transport (Destăinuire către Apollo), II, 216 Eu sunt o locomotivă cu aburi (înaintare), II, 159 Eu sunt un bidon de b pe treptele piramidei (Neînţelegerea acceptată), II, 211 Eu ştiu că duritatea gîndirii în idei (Ars poetica), II, 263 Eu te-am rupt pe tine din aer (***), I, 160 Existenţă tu, care-mi dai numai iluzia (Existenţă, tu), 1,407 £ Faţă de ceea ce există (Un om de cal), II, 186 Fără de margine şi limpezi (De aer prea mult), II, 233 Fără mine nu se poate, dovadă că sunt (Cine suni eu? Care-i locul meu în cosmas), I, 371 Ferigi, o voi ferigi, lapte verde (Ferigi), I, 269 Fiarele înainte de zori (Zvon), II, 53 Fiecare se simte asigurat de singurătatea lui (Mulţimea), II, 324 Fiecare vorbă caldă, sub ea (Oul cu iris), I, 242 Fir-aţi pomilor să fiţi (Cîntec de scos apa din urechi), I, 332 339 22* Firile contemplative iubesc raţiunea (Despre firele contemplative, despre ce spun ele şi despre unele sfaturi pe care am a le da), I, 303 Foarte mulţi cu diverse fa\\my\vn(Melancolie atavică), I, 372 Frenezia verde de-a fi iarbă (Corespondenţe), I, 156 Frunzele mă atrag spre ele violent (Aerul), I, 397 G Galben copil oprit în poză şi-nrămat (Galben copil oprit in poză), II, 36 Geme acest apus de soare (Marină), II, 84 Gemea şi urla şi mîrîia (Nod 1), II, 239 Geometria e liniştea (Autobiografie la Belgrad), II, 294 Ghidul a înnebunit la Spielberk, sus (Bufonul şi moartea), 1, 363 Gladiatori, cu limba smulsă (Inscripţie pe un circ roman), I, 225 J Glas ruginit de tigru bătrîn (Strigăt schimbat), I, 404 Goana norilor albi, goana norilor lungi (Dreptul la timp), 1, 137 -,. • j . r .... II Haide şi nu te mai uita (Arta poeziei), II, 322 Hai să mînjim cu aer aripa de înger (Exod), II, 316 Ia-mi creierul (Anatomia, fiziologia şi spiritul), II, 130 Iartă-mă şi ajută-mă (Rugăciunea), 11,85 Incapabil să pierd (Mit), 11,50 Inima mea îşi alege culoarea (Alegerea culorii), I, 239 Inima se vărsa printre coaste (Cîntec), 1,261 Inimă mai mare decît trupul (A unsprezecea elegie), I, 199 Invidie plăcută faţă de bătrîni (Invidie), I, 278 340 î îl opun pe A lui 1 (Descrierea lui A), II, 121 îmi aduc aminte de o zi bună din viaţa mB8,(Balada), I, 391 îmi deschid ochiul (Poem), I îmi învăţam cuvintele să iubească (Ars poetica), I, 145 îmi lăsam tîmpla pe-o frunză de nuc (După luptă), 1,227 îmi pun cuvîntul pe gîndire (Fiziologia unui sentiment), II, 149 împing cu mînala o parte (într-o după-amiază de toamnă), 1,408 înainte galerii de aer (Miraj), I, 379 încă de pe cînd era (Transformarea în perlă), II, 212 încă nu pot să înalţ un imn liniştei (O confesiune), II, 136 în cearcăne verzui te ocolesc departe(Cimpie, primăvara) I, 93 în cele din urmă am făcut rost şi de var (Obelisc), II, 312 încercam să încordez lumina (îndoirea luminii), I, 167 încercam să încordez lumina (îndoirea luminii, II), I, 171 începu şirul exploziilor. De obicei (Antimaterii învinse), I, 389 înconjurată de luciul rămas (Autoportret în a patra dimensiune), I, 212 înconjurat de suflete globulare (înserare de toamnă), 1, 374 încoronăm oasele (Cain şi Abel), I, 399 în cuibul zîmbitor (într-un zbor deplin), II, 210 înfăşurat într-un val (Marină), II, 82 în fiecare scorbură era aşezat un zeu (Elegia a doua, Getica), I, 179 îngerii norilor îmi coborau pe sira spinării (Mina cu cinci degete), I, 282 înger refuzat de păsări (înger refuzat de păsări), I, 292 în jurul meu mă încolăcesc (Stare), I, 397 în sine însuşi ningea (Eminescu matur), II, 307 înşirare de cuburi, simplă înşirare de cuburi (Cîntec), I, 279 în timpul vieţii mele (Confesiune), II, 306 întoarce-te la mine, dairnon iubit, (Scrisori), II, 289 în toate părţile deodată, zise (Ce este viaţa), I, 369 întorc timona lemnului de stele (Două cîntece), I, 161 între burta calului şi iarbă (Scrisori), II, 288 întrezăream în pietre ce străvecleam în ape (Melancolie), II, 273 într-o mare de plasmă (într-o mare de plasmă % II, 38 341 într-un ou negru mă las încălzit (Elegia oului, a noua), î, 191 întunecînd întunericul (Haiku), II, 171 învins în afară (A patra elegie), I, 184 îşi încurcase. între coastele mele aripa (Nod 20), II, 254 îşi lăsase atîta de repede ochii în jos (La începutul sfîrsitului), II, 223 îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile (Către Galateea), I, 160 j T-\-; „ ■ Jupiter se gîndeşte numai în cai şi în greci (Scrisori), II, 287 Lacrima neplînsă de un ochi anume (Doina), II, 309 La ea nu se vede (Nod 14), II, 251 La început generalul (Cum se sfîrşeşte o armată), II, 294 L-am bătut pe vulture pe pana lui (La vulture), II, 285 Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier (Cheile), II, 218 Lasă-mă, te rog să vin să mor la tine acasă (Nod 10), II, 248 Las, deci, mai asurzit de iarbă (Ciudă pentru prea puţinele sentimente exprimate în jurul ideilor), I, 308 La stînga se-ncîina, la dreapta (* * *) I, 158 Laşi mirosul tău în aer (* * *), I, 362 Leoaică tînără, iubirea (Leoaică tînără, iubirea), I, 110 Lepădare de copii sunt cuvintele (Lepădaredu copii), II, 41 Liniştea te-nsotea pretutindeni ca o suită (La-ncevutul serilor), I, 127 Locomotive vechi, terasamente, greieri străbăteau (Locomotive vechi, terasamente, greieri), II, 30 Lumina surîdea pe ierburi şi pe ramuri (Joc de unu), I, 93 M Mai departe, mai aproape de centrul (Alfa), 1,227 Mai întîi îţi strîngi umerii (Lecţia de zbor), II, 92 Mai singur sînt ca niciodată, singur (Nod 8), II, 247 342 Mai stau o înserare (Nod 32), II, 263 M-a izbit vulturul prăbuşindu-mi-se pe umăr (Prăbuşirea unui vultur într-un om), II, 127 Mamă, de ce naşti un bătrîn? (De dragoste, de nu), 11,222 M-am căţărat prin propria mea gleznă (Semn 18), II, 258 M-am însingurat (Nod 26), II, 258 M-apasă luna peste faţă (Vechi cîntec soldăţesc) I, 165 Marea era liniştită şi oarbă (Nod 30), II, 262 Mari paraşute coborau în ocean (Invizibilul soare), II, 9 M-aş mai uita curat la frunza verde (Cîntec liniştit), II, 203 Maţele luminii ducînd cu viteză (Vechi cîmp de luptă), I, 393 M-a uitat Dumnezeu, gmdindu-mă (Cîntec), I, 377 Mă aflam pe o terasă de pierdere (Atmosfera), I, 299 Mă asemui cu un copac (Mă asemui cu un copac), I, 222 Mă băuseşi de privire (Cîntec), II, 282 Mă cîrpesc cu vorbe, cu substantive (Testament), II, 27 Mă întorc în mijlocul naturii ca un cal (Acasă) II, 325 Mă întorsesem strigînd (Astfel), II, 318 Mă învelesc de frig într-o speranţă (Cîntec), II, 48 Mă las locuit de o impresie sumară (Mă las locuit), II, 34 Mă mut în lup (Mutarea în lup), I, 414 Mănîno libelule pentru că sînt verzi (Mîncâtorul de libelule), I, 370 Mă pregătesc de somn (Pentru liniştea somnului), I, 100 Mă pregătesc pentru un arbore mare (Fructe înainte de a ţi mîncate), I, 375 Mă ridic şi azuria boltă o împodobesc (O viziune a păcii), I, 97 Mă tîrăsc pe spate sub cer (Arca), I, 402 Mă visez în sala tronului (Uneori), II, 52 Mă uitam absent la nu ştiu ce (Prin tunelul oranj), II, 254 Medievală lumină pe mobile vechi (Strigai de ferire), II, 155 Mereu cîte-o cupolă (Ritual de iarnă), I, 268 Mergeam lovit şi rănit clătinmdu-mă (Cu ochii roşii câutînd o lege), II, 205 Mergeam prin zăpadă înfrigurat (Semn 4), II, 245 Merg şi toate lucrurile dau din aripi (Transparentele aripi). I, 290 ' Ş ' Mi-adaug firul vieţii la dunga arcuită (Credo), I, 104 Mi-aduc aminte căzusem de pe cal (Nod 6), II, 244 Mi-amintesc cu uimire şi acum (Mi-aminicsc cu uimire), 1,122 343 Mi-am îngropat cuvintele de dragoste în pămînt (Nod i), Mi-ar veni să strig (Rosinanta), II, 145 rln!HUmi/nt un,cal troian (Calul troian), II, 214 Minunatul joc de ape foarte reci (Orga de ave) II 57 Mirosea a mort de pe altă planetă (Roata cu Z^ngură spiţa), Mi Z fftă Savofr°la care"n,i zise: (Saoonarola), I, 148 Mi se năluceşte cîteodată (Privire), II, 272 Mizerabile pietre (Mizerabile pietre), I, 400 Mîinile mele sînt îndrăgostite (Vîrsta de aur a dragostei) I 109 M™Sf li?202 POrUnCe?te °bieCte Moare circular cine poate să moară (Cîntec), I, 269 Muzica ma apropia de lucruri) (Muzica), I, 164 N Nlif!fiîinUrmaIuiCUrat-^a^We« daimomilui), II, 313 N nrn p1 nai s. morl (N-ai să vii), II 28 ™^J' I 351™ d6Parte de miDe (Lupta inimii cu sîn-N-am fost supărat niciodată pe mere (A cincea elegie) I 185 N-am mai zburat în aerul vostru (Raportul către păsări) îl 97 J-am sa ştiu niciodată fAW 25), II, 250 A ' Ne dSrrfmmunnndrU ^ aen?1 rePede H, 40 ™ I 305 ÎH Pnn Vlt6Ză ^°fera Sener^m asupra Ne opream în faţa fiecărei luciri geneza) I 108 NeeSfreWaunPrine ^ aC-°10 (d*iremm)\ II 304 ^Ci?nT60Să ^ împaCe lumi, Npvl°Vfă t0ata' mirosea acriŞ°r ^«ra;, II, 218 INevoia de geometrie e o spălare (La o margine), II,: .271 344 Nici n-aţi crede voi că pietrele (Vînătoare), II, 110 Niciodată nu putem greşi prea mult (Colinda pe loc), II, 111 Nimeni nu ne crede dacă sărutăm (Cireşari), II, 101 Nimic mai ambiguu decît linia dreaptă (Oratoriu), 11,158 Nimic mai alunecos decît spinarea păsării (Alunecarea gîn- dului), II, 107 Nimic nu este altceva (Nimic nu este altceva), II, 103 Noi am fost primii, oamenii aceştia din prezent (Cel mai bătrîn), II, 29 Noi nu vrem să fim geniali (Cintec în doi), I, 360 Noi ştim că unu ori unu fac unu (Altă matematică), II, 105 Noroi care nu murdăreşte, noroi suav ( Peisaj final), I, 285 Nu am nimic (A poseda), I, 405 Nu curge din el (Nod 2), II, 240 Nu este obligatoriu cuvîntul să fie potrivit (Cîntec), II, 224 Nu locuieşte nimeni pe acest glob (Invitaţie către o nimfă), I, 409 Nu mai apuc să mă culc cu tine (Somn), II, 56 Numai creierul meu este din Nord (Confirmare), I, 389 Numai cuvîntul din mine (Act public), II, 299 Numai fereastra ta nu se stinge, nu (Scurtă baladă), II, 39 Numai o clipă, spuse aerul (Numai o clipă), II, 42 Numai o idee rece (Feluri), II, 46 Numai pentru că gîndeam (Atunci), II, 316 Numai peştii nu se-neacă în apă (Cîntec), II, 220 Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr (Trist cîntec de dragoste), 1,166 Nu mă face frumos nici tristeţea (Cîntec), I, 387 Numărătoarea începe cu doi (Numărătoarea), II, 51 Nu mi se poate smulge mîna din umăr (Smulgerea măştii), II, 173 Nu ninge cîncl e foarte frig (Un presentiment), II, 323 Nu, nu, nu (Mama mea şi soldatul ei), II, 235 Nu, nu se poate (Respirarea aerului de sub aripă), II, 126 Nu pot alerga decît în direcţia ochilor mei (Egg), I, 336 Nu pot să mănînc decît forme (Foamea de cuvinte), I, 280 Nu pot să plîng decît (Prin simpla luare), I, 334 Nu pot să sufăr, suflet mişcător (Mînie lentă), I, 362 Nu săpa prea adînc îţi zic (Către fîntînar), II, 310 Nu se mai fixează nimic (Moartea fertilă), I, 269 Nu se poate decît o singură dată (Fără de botez), II, 325 345 Nu trebuie înţelese sentimentele (Pean), II, 123 Nu uitaţi, acum nu mi-e foame (Schimbarea la faţă), II, 75 Nu uitaţi ce legături am eu cu voi (Invocare), I, 273 O O armura-n care să ne-ascundem (O armură), I, 228 Oase de pasăre să-mi fie (Menire), I, 238 Ochii mei nu mai plîngeau cu lacrimi (Nod 3), II, 242 Ochi mare, nu te vezi decît tu (Marele ochi al iernii), I, 154 Ochiul se face frumos sau urît '(Şi adevărată şi jucată), II, 45 O desceţoşare (Foc de tabără), II, 309 O dungă roşie-n zări se iscase (Dimineaţă marină), I, 95 O, el, el n-are gură (Lupta ochiului cu privirea), I, 349 Oh, privirea are sîmburi (Panta Rhei), 1,412 O, lerui Ier, zăpada, zăpadă (Colind de ţară), 1,411 O, lucrurile, exacerbare a vidului (O, lucrurile), I, 215 O, lucrurile n-au crescut odată cu mine (Imn), I, 102 Omul-fantă are îndepărtate origini (Omul-fantă), I, 193 O, muzică, tu vibraţie (Ars poetica), I, 377 O, noapte lucidă cobor alergînd (Veghe Ungă metale), I 410 O răbdam să fie mincinoasă (De din vale de Rovine), II, 293 Orele plutesc pe lingă umărul tău (Clar de inimă), I, 130 Orice om înainte de-a împuşca rîde timid (Starea confesiunii), II, 232 Orice om prost este o gratie (Zicere), I, 356 O subţiasem strîngînd-o cu braţul drept (Nod 22), II, 256 O, sufletul meu de broască ţestoasă (Urletul), I, 277 Osul e o bucurie numai atunci cînd este os al frunţii (Tonul), II, 264 O, şi voiam să spun totul, tuturor (Invocare), I, 149 O, voi ficţiuni (Cîntec), I, 151 O, voi sunete prieteneşti (Muzica), I, 244 P Paharele nenorocite (Puţină sticlă colorată), II, 68 Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea (Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea), I, 157 346 1 Patru evanghelii scrie-vom despre căderea (Evangheliile toamnei), II, 227 Patru sori de abur alb se desfăceau pe cerul nopţii (Miraj ele iarnă), I, 246 Părul tău e mai decolorat de soare (Viaţa mea se iluminează), I, 121 Pe această pantă a respirării de mort (Săgetarea unui vultur), II, 283 Pe bordul alb şi gri de piatră (Laţ), I, 369 Pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea? (Prin tunelul oranj), II, 248 Pe eîmpu-ngheţat ce ii mureau cîte unul (Pe cîmpul de piatră), I, 89 Pe fundul oceanului de aer (Cîntec), I, 125 Penele se strîmbau (Nedreptatea ca formă de contemplare a naturii), II, 234 Pe nervul acestei priviri (Cîntec), II, 156 Pentru că tatăl meu şi pentru că mama mea (Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere), II, 14 Pentru că merg pe tine (Suprafaţa), I, 217 Pentru cei vii acestea erau numai întîmplări (***), I, 393 Pentru o mie de cîntece (Pentru o mie de cînlece), II, 322 Perete curb plin de cîrlige (Perete), I, 285 Pe sub uşi, icoanele curgeau, Doamne (Cîntec), II, 230 Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des (Poveste sentimentală), I, 120 Peşteră absorbitoare (Eminescu ultim), II, 307 Pietre fumegînde şi cai rupţi (Starea medie), II, 206 Pietrele deschid un ochi de piatră (Orologiu cu statui), I, 284 Pîlnie imensă de trupuri, în mişcare (Turnare ale soare pe pămînt), I, 148 Pină cînd şi mirosul nu e altceva decît o lume (Elogiu), I, 221 Pînă la urmă cade sub inimă (Stare), II, 50 Pînă la urmă rămîne doar osul (Cîntec), I, 214 ■5 Pînă şi ciuperca gri a creierului (Spre semn), 11,117 Placentă maternă (Creionul plin de sînge), II, 151 Plecăm încet, ne smulgem greu din iarbă (Măştile de fier), I, 229 r -. ' /- Pleoapă cu dinţi, cu lacrima mînjită (Risu1 plinsii1), I, 356 Piing în faţa cifrei cinci (Ritual), II, 66 I 347 Plouă infernal (Ploaie în luna lui Mărie), I, 121 Plutea o floare de tei (Semn 1), II, 239 Poate că ne-am săturat şi noi pînă la urmă (Text), I, 412 Poate că ochiul meu verde ( Poate că ochiul meu verde), II, 43 Poate să-mi afle chipul, coasta (Menhir), I, 229 Poetul ca şi soldatul (Poetul ca şi soldatul), II, 65 Poetul cu un şoim pe umăr intră in cetate (Orfeu în vechea cetate), II, 112 Poetul nu poate fi înţeles (Scrisori), II, 290 Poezia este ochiul care plînge (Poezia), I, 357 Pomule, copaoule (Pomule, copacule, cîntec, sau altfel spus, repede ochire asupra plantelor), 1,309 Prea repede se schimbă ceea ce numim (Mim), I, 355 Presimt cum încep să-mi pierd singurătatea (Neobişnuitul firesc), II, 209 Primul mort pe care l-am văzut (Marele cal), I, 235 Prinţul căzînd de pe cal (Prinţul câzînd de pe cal), II, 80 Priveşte-ţi miinile şi bucură-te căci ele sînt absurde (En- g'hidii), I, 142 ' Privirea nu era dreaptă, dimpotrivă (Memoria asasină ),l, 358 Ptolemeu a crezut în linia dreaptă (Despre viaţa lui Ptolc- meu), I, 306 Ptolemeu mi-a zis (Prelecţiune), I, 300 Pun vorba mea de dragoste cum îmblînzitoarea de Iei (Intimidare), II, 89 Putem să credem că am scris (Desen pe o aripă), II, 101 Putrezeşte calul răsturnat în cîmp (Putrezire acalului), II, 96 Puşca este compusă din trei părţi (Puşca), 11,202 R Raid în interiorul pietrelor (Raid în interiorul pietrelor), I, 213 Rămîne veşnic nedeschisă poarta aerului (Alte chei), II, 95 Regina stătea gravidă (Euclid şi soldatul latin), II, 231 Revelaţia este un fapt de jale (Cină), II, 110 Rupere de nouri, spargere de vase (Rupere de nouri), II, 285 348 g S-a pus la îndoială piatra (Clipa cea repede), II, 124 S-a stîrnit o boală grea pe arcă (Molima), 11,116 S-au tocit sandaua, talpa, osul (Peisaj cu băirini), I, 212 Să cauţi un cuvînt ce nu există (în grădina Ghetsimani), I, 364 Să deplîngi (Testament), I, 220 Săgetarea unui leu în cuşcă (Stampă), II, 232 Să ieşi afară, să nu mai fii, să nu. şi nu (Scriptură), II, 42 Să ne iubim ca florile (Să ne iubim ca florile), I, 372 Să ningă peste noi (Să ningă peste noi), II, 327 Să nu adormi. Spiritele stărilor de suflet (Cosmogonia sau cîntec de leagăn), I, 316 Să nu mai treci cu armăsarii (Podul nebun), II, 211 Să văd dacă se vede (Ce?), I, 381 Scoate-mi pielea de pe mine (Dulce cupa mea de piele), 11,25 Scot sîngele ştampilat la vedere (Ausweiss), II, 41 Scriere este totul (Lecţia de citire), II, 99 Se apropiau cu ochi colţuroşi (Lepidoptere), I, 394 Se apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie (Frunzişuri), I, 155 Secunda îşi arată polul istoric (Polul istoric), I, 236 Se desenează pe nisip un cerc (Lecţia despre cerc), II, 236 Se dizolvă în mine încet (Sete), II, 43 Se ia o bucată de piatră (Lecţia despre cub), II, 195 Se îndurerează piatra netrăită' (îndurerarea), II, 95 Se întristase ea atît de delicat (Madrigal), II, 281 Se liniştiseră copacii şi zîmbeau (Prin tunelul oranj), II, 256 Se-neacă pe apa solzoasă lumina (Comunicare), II, 84 Se poate stinge pocnind ca un bec (Timp), I, 378 Se rupe totul, adînc, de neuitat (Sincopă), I, 267 Se sărută, ah, se sărută, se sărută (Tinerii), I, 293 Se urîţise trupul gîndit (Cîntec), II, 168 Se zgîlţîieînvelişul, se modifică întruna (Geneza poemului), I, 146 Sfîrşit de coloană (Scrisul), I, 277 Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă (A mea), II, 54 Simt cum se răceşte în mine inima (Vietate, II, 319 Sînt aşteptat de către o ventuză (Arta poetică), I, 354 349 Sînt bolnav. Mă doare o ronă (Elegia a zecea), I, 196 Sînt gata să mor înecat (Morţile iubite), I, 390 Sînt nenăscut. Ceea ce se vede ( Miza pe nenăscuţi), I, 218 Sînt un om viu (Sînt un om viu), I, 117 Smulgem frunzele şi facem (Cotropirea frunzelor), I, 374 Soldatul mărşăluia, mărşăluia (Tocirea), II, 204 Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină (Basorelief cu soldaţi, I, 141 Somnul cu fierăstraie-n el (Somnul cu fierăstraie-n el), I, 226 Spirală albastră, sfîşietoare (Spirală albastră, sfîşietoare), 1,158 Spre şerpuitul pom în sus (Tei nocturn), I, 152 Sprijineam dungatul aer (Dupâ-amiaza unui cîntecJ, I, 166 Spune-mi dacă te-aş prinde-ntr-o zi (Poem), I, 130 Spune-mi, poate că tu, secundă, tu (Plus unu mai puţin), II, 78 Stau deodată, detunaţi în sus (Chiron, părintele centaurilor), I, 283, Stau în jurul meu în cercuri tot mai largi (Cîntec de dimineaţă ), I, 155 Stau între doi idoli şi nu pot s-aierg (A şasea elegie), I, 186 Stau şi ucid în linişte (Al pămîntului), I, 243 Stăteam cu laba obosită (Deşert), II, 217 Stăteau cu maxilarele deschise şi pline de pămînt (Era cu neputinţă să le ţie foame), II, 46 Stele, constelaţii, universuri (Frig), II, 282 Stârneam şi înnebuneam vulturoaica (Semn 21), II, 261 Sunt atît de fericit astăzi (Fără inimă), II, 94 Sunt cinci arbori în faţa ta (Frigul sau a doua confesiune a răului visător), II, 88 Suntem visul celui care doarme (Cîntec), II, 321 Suveranitatea suferă de moarte (Stare de spirit), II, 317 9 Si-am zis verde de albastru (Frunză verde de albastru), ' 274 Şi-a venit un nor cu coarne ( Unpămînt numit România), 1,417 Şi ceea ce nu există poate să moară (La nord de nord), II, 136 350 Şi dacă pietrele sunt păsări dormind (Somnul) II, 207 Si dacă s-ar deschide deodată un ochi (Starea ănteculuî), II, 115 Şi plopii se acopereau cu trupuri de copii (Descălecare), I, 225 Şi se făcea un pescăruş lunetă că-mi apare (De frig dormeam în burta unui cal), II, 315 Si strig în sus, si strig în jos (Dă, Doamne o ploaie albastră), I, 336 Şi totuşi asta rămîne cel mai important (Poem), I, 398 Şuieră o quadrigă pe cîmpie (Quadriga), I 147 T Tatăl meu plîngea cu lacrimi sărate (Triumful), II, 226 Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe (0 călărie în zori), I, 101 Te-ai făcut subţire şi prelung {Poetul şi dragostea), I, 132 Te-aş fi răsturnat cu o privire, draga mea (Ea), II, 273 Te implor, hai să tăcem natura (Scrisori), II, 269 Te îndepărtam deasupra, mai presus (AzvîHiredelance), I, 400 Tigrii sînt zvelţi fiindcă-i iubeşte ea (Artemis), I, 152 Timpul, ce zid insesizabil (Clepsidra), II, 274 Timpul se strînsese într-un singur punct (Subit), II, 310 Tocmai se înserează (Tablou cu orbi), II, 183 Totul ar fi trebuit să fie sfere (Cîntec), I, 151 Totul pleca de la argintiu în sus (îndoirea luminii, III), 1,174 Totul se micşora egal, cu viteza gîndului (Inima), I, 215 Tot universul nostru era albastru şi gol (Tot universul nostru era albastru şi gol), II, 48 Toţi cei din curte, deodată (Fulgerul şi frigul), II, 133 Toţi tăceau ostentativ (Pledoarie), I, 310 Tragem la sorţi (Tragere la sorţi), II, 69 Trage-ţi odată mîna ta lungă, siderală (Mănuşa), II, 35 Tragică durere, dor de nedescris (Tragică durere), II, 327 Tras înapoi de planetă auzeam îngeri (Aeroport de toamnă), I, 242 351 Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri (A şaptea elegie), I, 187 Trăim un prezent pur? (întrebări), II, 87 Trecea foarte repede rîul, deşi (Inscripţie nedescifrată), I, 368 Trecea un înger (îngerul cu o carte în mînă), I, 288 Trece o aripă deasupra (Legenda), II, 44 Trec prin starea acestui suflet (Andru plîngînd), I, 219 Trupul meu, cu vedenii cu tot (De-a sufletul), I, 116 Trupul meu viu şi sufletul meu viu (Cîntec de om), I, 132 Tu ai un fel de paradis al tău (Cîntec), I, 157 Tu ce crezi? s-a născut vreodată cineva (Ultima), II, 292 Tu pluteşti ca un vis de noapte (Poem), I, 159 Tu mă locuieşti (Cîntec de încurajare pentru zeul Andia), II, 69 Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul (Semn 3), II, 245 V Umbra fructelor verzi (în spirit de haiku), II, 296 Umbra lui bărbătească bătând înclinată (Cîntec despre adolescenţa eroului), I, 102 Umbra ramurei cu frunze (Pe cel mai des), II, 68 Un arc de întuneric aplec atunci cînd las (Amintindu-mi), I, 145 Uneori mă simt inseparabil (Autoportret cu pene), II, 284 Uneori sunt atît de singur (Spirit de doină), II, 294 Unii ziceau că el şchioapătă (Autoportret), 11,280 Un soldat ţinîndu-se cu mîinile (Un soldat), I, 241 Un sunet mă-nconjura şi mă ducea cu el (Pasăre trecînd printr-un nor), I, 163 Urăsc orice piatră şi invidiez (Atica), II, 23 Urlă în mine inima (După întoarcere), II, 70 Urma ghearei rămăsese în lava împietrită (Pastel de toamnă), II, 304 V Vai mie, am spus (Nod 18), II, 253 Vai vieţii mele, încă de la naştere (Blestemat, ah, ochi de piatră), II, 148 352 Valul venind spre mine a împietrit în aer (Străfund de ochi), II, 63 Va trece viaţa mea precum un fum subţire (Luna), II, 314 Venea, se apropia (Veche întlmplare), II, 217 Venise vremea să mor (Venise vremea), II, 175 Verdele ierbii e lenea ochilor mei (Text), II, 284 Vezi (După înălţarea zidurilor), I, 99 Vezi iarna fumul de la hornuri cum se-nnoadă (Semn 10), II, 251 Vezi, îmi spuse el (Cina generală), II, 148 Viaţă scumpă cheltuită pentru orbi (Noaptea metalelor), II, 174 Vietate nedăruită, păstrată în sine (Text pe o piatră), I, 276 Vine focul, îmi zise, fi atent, vine focul (Daimonul meu către mine), II, 189 Vine un animal şi mănîncă (Pietre de mîncare), II, 100 Vine un copil, face o reverenţă (Menuet), II, 80 Vino tu, stare măreaţă a sufletului (Odă bucuriei), I, 367 Visez acel laser lingvistic (Necuvintele), I, 385 Vîntul a-nceput deodată (Meditaţii de seară), I, 98 Voci de mulţi oameni la un loc (Voci de mulţi oameni), II, 31 Voi, atît de îndepărtate înfăţişări (Zenit nocturn), 1,400 Voi, repezi firi cu cerul în afară (Voi, repezi firi), I, 392 Vor veni în faţa ta (Către soldat), II, 91 Vrei să trăieşti numai pentru mine (Scurtă vorbire), II, 113 Vulturi, voi stejari fără de rădăcină (O, cît...), II, 272 Vulturul avea în aripă o gaură rotundă (Clepsidra), II, 195 Z Zbura pămîntul cu iarbă verde, întoarsă în jos (Ararea), II, 228 Zburau berze pe lunci printr-un gînd (Cîntec), II, 303 Zburau vulturii întorşi pe spate (Greşifea cerului), II, 173 Zidul cerului cenuşiu creştea (Meditaţie de iarnă), I, 94 Zvîrlire de obiecte prin aer, către Nord (Plonjeu), I, 261 353 23 — Ordinea cuvintelor, voi. II IJupă titlu A Acasă, voi. II, pag. 325 Această ţară de vis, II, 98 1 Acest bloc de nervi, II, 33 A cincea elegie, I, 185 Act public, II, 299 A cumpăra un cîine, II, 61 Adolescenţi pe mare, I, 154 Aeroport de toamnă, I, 242 Aerul I, 397 A inventa o floare, I, 329 Alegerea culorii, I, 239 Alegerea sferei, I, 403 Aleph la puterea Aleph, I, 313 \lesul, II, 231 Alfa, I, 227 Al meu suflet Psyhec, II, 21 Al pămînţului, 1, 243 Altă matematică, II, 105 Altă stampă, II, 234 Alte chei, II, 95 Al treilea testament, (De la ou ni se trage), II, 305 Al treilea testament, (E un adine In adlncul adîncului) II, 271 Alunecarea gîndului, II, 107 A mea, II, 54 Amfion, constructorul, I, 113 Amintindu-mi, I, 145 Amintiri de cînd eram piatră, II, 123 A mirosi o floare, I, 265 Amurgul credinţei, II, 215 354 A muri în zbor, II, 137 _ , Anatomia, fiziologia şi spiritul, 11, WU Anclru plîngînd, I, 219 Antimaterii învinse I, 389 A patra elegie, I, 184 A pierde tot ce se poate pierde 1, loz A poseda I, 405 Ararea II, 228 _ Arătarea pietrei II, 94 Arbor invers, I, 224 Arca, I, 402 Ardea spitalul, I, 85 . ; Ars poetica (Acum, în fine, cînd mai sunt spre nu mai sunt), Ars poetica (Eu ştiu că duritatea gândirii in idei), II, 263 Ars poetica (îmi învăţam cuvintele sa iubească), U, Ars poetica (O, muzică, tu vibraţie), I, 3// Arta poetică fZ)acă s-ar descuraja poetul) 11, 314 Arta poeziei ("//aide şi nu mai witoj, 11, dzz Arta scrisului, I, 271 , „ , T ,a Artă poetică (Sînt aşteptat de către o ventuza), 1, dJ4 A treia elegie, I, 180 Artemis, I, 152 Astfel, II, 318 A şaptea elegie, I, 187 A şasea elegie, I, lb6 Aterizarea, TI, 221 Atica, II, 23 Atît de mîndru ea mergea, 11, yo Atît de repede, II, 28 Atmosfera, I, 299 Atunci, II, 316 A unsprezecea elegie, I, 199 AusWeis, II, 41 Autobiografie, II, 294 Autoportret f£u nu săr4 altceva ăecit), 11, Autoportret ff/nr'i zicea» că şchwapătă), II, 280 Autoportret (Ca o /rimză de platan smulsă de vmt), li, AJJ Autoportret cu geam, II, 270 Autoportret cu pene, II, 286 Autoportret în a patra dimensiune, I, 212 355 Autoportret pe o frunză de toamnă, I, 380 A vorbi, II, 270 Axios, Axios!, I, 319 Azvîrlire de lance, I, 401 B Baladă (Era un bot mare de calJ, II, 26 Baladă (îmi aduc aminte de o zi bună din viata mea), I, 391 Basm, II, 225 J Basorelief cu soldaţi, I, 141 Bate întotdeauna alt clopot, II, 96 Blestemat, ah, ochi de piatră, II, 148 : Blîndele şi ferocele activităţi ale însufletitelor si neînsufleţitelor, II, 169 Bruscă vorbire, I, 359 Bufonul şi moartea, I, 363 C Cain şi Abel, I, 399 Calea lactee, II, 214 Caleaşca pentru fluturi, II, 67 Calul troian, II, 214 Căderea oamenilor pe pămînt, I, 210 Către fîntînar, II, 310 Către Galateea, I, 160 Către Hypnos, I, 246 Către iarbă, I, 286 Către soldat, II, 91 Ce?, I, 381 Ce alb, ce negru de alb!, II, 109 Ceas cu lună, I, 266 Ce este viaţa? Cînd începe şi încotro se îndreaptă, I, 369 Ce fel de tren, JI, 71 1 ' ' Cele patru coerenţe fundamentale, II, 199 Cel mai bătrîn, II, 29 Certarea lui Euclid, I, 338 . Cheile, II, 218 Chemare, II, 219 Chiar aşa, II, 114 356 Chjron, părintele centaurilor, I, 283 Cina cea de taină, I, 361 Cina generală, II, 148 Cină, II, 110 Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos, I, 371 Ciocîrlia, II, 227 Ciresar, II, 101 Ciudă pentru prea puţinele sentimente exprimate în jurul ideilor, I, 308 Ciuleandra, II, 102 Cîmp, I, 313 Cîmpie primăvara, I, 93 Cîntec (Absenţa murdară şi aşteptare), II, 172 Cîntec (Acum vom sta înlăuntrul unui ochi), I, 404 Cîntec (A fost Venus Anadyomene), I, 395 Cîntec (Amintiri nu are decît clipa de acum), I, 153 Cîntec (Apunea soarele ca o fugă de cal), II, 311 Cîntec (Coagula tristeţea deodată), I, 284 Cîntec (Deodată aerul a împietrit în jurul meu), I, 263 Cîntec (E o întîmplare a fiinţei mele), I, 119 Cîntec (Inima se vărsa printre coaste), I, 261 Cîntec (înşirare de cuburi, simplă înşirare de cuburi), I, 279 Cîntec (M-a uitat Dumnezeu, gîndindu-mâ), I, 377 Cîntec (Mă băuseşi de privire), II, 282 Cîntec (Mă învelesc de frig într-o speranţă), II, 48 Cîntec (Moare circular cine poate să moară), I, 269 Cîntec (Nu este obligatoriu cuvîntul să fie potrivit), I, 222 Cîntec (Numai peştii nu se îneacă în apă), II, 220 Cîntec (Nu mă face frumos nici tristeţea), I, 387 Cîntec (O, voi ficţiuni), I, 151 Cîntec (Pe fundul oceanului de aer), I, 125 Cîntec (Pe nervul acestei priviri), II, 156 Cîntec (Pe sub uşi icoanele curgeau, doamne), II, 230 Cîntec (Pînă la urmă rămîne doar osul), I, 214 Cîntec (Se urîţise trupul gîndit), II, 168 Cîntec (Suntem visul celui ce doarme), II, 321 Cîntec (Totul ar fi trebuit să fie sfere), I, 151 Cîntec (Tu ai un fel de paradis al tău), I, 157 Cîntec (Zburau berze pe lunci printr-un gînd), II, 303 Cîntec de dimineaţă, I, 155 Cîntec de dragoste la marginea mării, I, 92 357 Cîntec de iarnă, I, 98 Cîntec de încurajare, II, 53 Cântec de încurajare pentru zeul Andia, li, oy Cîntec de om, I, 132 Cîntec de scos apa din urechi, I, o3i_ Cîntec despre adolescenţa eroului, 1, iU2 Cîntec fără răspuns, I, 129 Cîntec în doi, I, 360 Cîntec lent, II, 83 Cîntec liniştit, II, 203 _ _ Citeva generalităţi asupra vitezei, I, 3U5 Clar de inimă, I, 130 , Clepsidra (Timpul^ ce zid insesizabil;, 11, &h Clepsidra (Vulturul aveain aripă o gaura rotund Clipa cea repede, II, 124 Colinda colindelor, II, 128 Colindă de ţară, I, 411 Colindă pe loc, II, Ui. Comunicare, II, 84 Confesiune, II, 306 Confirmare, I, 389 Confundare, 1,270- . Contemplarea lumii din afara ei, li, rbU Contemplaţie, I, 366 Continuitate, I, 108 Corespondenţe, I, 156 Cosmogonia sau cîntec de leagăn, I, 81b Cotropirea frunzelor, I, 374 Credo, I, 104 Creionul plin de sînge, II, 151 ■ Creşte altă iarbă, II, 77 Cu colţul inimii, I, 413 Cum se sfîrşeşte o armată, 11,^294 Cu ochii roşii căutînd o lege, II, 205 Cu o uşoară nostalgie, I, 126 D Daimonul meu către mine, II, 189 Dansul, 1, 128 358 Dă, Doamne, o ploaie albastră, I, 336 De aer prea mult, II. 233 ,.De-a sufletul", I, 116 De ce?, II, 151 Deci voi sta, I, 379 Declaraţia dreptului dragostelor omului, II, 181 De din vale de Rovine, II, 293 De dragoste, II, 54 De dragoste, de nu..., II, 222 r Defăimarea răului, II, 186 De frig dormeam în burta unui cal, II, 315 Delphi, II, 274 Deodată am auzit ploaia venind, I, 95 De o vină pe care noi nu o ştim, II, 229 Descălecare, I, 225 Descîntec, II, 223 Descrierea lui A, II, 121, Descripţie, II, 106 -Desen pe o aripă, 11,101 J ' Despre firile contemplative, despre ce spun ele, şi despre* unele sfaturi pe care am a le da, I, 303 Despre înfăţişarea lui Ptolemeu, I, 301 Despre lupul singuratic, II, 14 Despre moartea lui Ptolemeu, I, 309 Despre starea de zbatere, II, 90 Despre viaţa lui Ptolemeu, I, 306 Destăinuire către Apollo, II, 216 * Destin, I, 263 Deşert, II, 217 Dezimblînzirea, II, 144 Dialog cu oda în metru antic, II, 317 Dimineaţă marină, I, 95 Din această carcasă, II, 37 Din nici o toamnă, II, 300 Din nou, noi, II, 45 I Din timpul unei zile, II, 181 Dinţi, II, 40 Dis-de-dimineată, II, 312 Doina, II, 309' Doină, II, 280 i Două cîntece, I, 161 359 1 Douăsprezece noaptea, cu dor, I, 263 Dreptul la timp, I, 137 Dulce cupa mea de piele, II, 25 După-amiaza unui cîntec, I, lob După ce am ascultat-o pe cîntareaţa, 1, ^ După înălţarea zidurilor. I, 99 După întoarcere, II, 70 După luptă, I, 227 Dureroasa ninsoare, I, 162 Ea, II, 273 Egg, I, 336 Elegia a doua, getica, I, 179 Elegia a opta, hiperboreeana, I, 188 • Elegia a zecea, I, 196 Elegia întîia, I, 177 Elegia oului, a noua, I, 191 Elogiu, I, 221 Emblemă, II, 303 Emoţie de toamnă, I, 131 • Enghidu, I, 142 Epilog la lumea veche, I, 124 Era cu neputinţă să le fie foame, II, 46 Era o muzică presată, I, 359 Estompare, II, 36 Eu, adică el, I, 380 Euclid şi soldatul latin, II, 231 Euridice, I, 164 Evanghelia după Toma, II, 302 Evangheliile toamnei, II, 227 Evocare (Ea era frumoasă ca umbra unei idei), II, 205 Evocare (Era o melancolie, un fel de tristeţe), I, 386 Existentă, tu, I, 407 Exod, II, 316 360 F Falstaff sau evitarea unui mit, II, 182 Făptura, II, 218 Fără de botez, 11, 3Zo Fără inimă, II, 94 Feding, II, 64 Fel de sfîrşit, II, 20 Feluri, II, 46 Ferigi, I, 269 Finish, II, 128 Fiziologia unui sentiment, 11, iij Foamea de cuvinte, I, 280 Foc de tabără, II, 309 Focul si gheaţa, I, 250 Frica, II, 62 IrifulVua doua confesiune a răului visător, II, Fructe înainte de a fi mîncate, 1, d/i> Frunză verde de albastru, 1, 2/4 Frunzişuri, I, 155 Fulgerul şi frigul, II, 135 G Galben copil, oprit în poză, II, 36 Geneza, I, 108 Geneza poemului, I, 14b Gladiatori pe frunze, I, 224 Greşirea cerului, II, 173 Grup de înotători, I, 216 Haiku, II, 171 , , Hieroglifa (Ce singurătate), H» ţ'1 , , n ,9r, Hieroglifa (Eu mă mai uit cu ochii goi la stele), II, 325 Hieroglifă, II, 301 361 Hieroglife, II, 308 Hrana, II, 24 I Iacob şi îngerul, II, 204 Iar nu barbar, II, 51 Ideea cu gură, II, 210 Idolii ierbii, I, 373 Imn, I, 102 Inima, I, 215 Inscripţie pe un circ roman I, 225 Inscripţie nedescifrată, I, 368 Insignă, II, 115 Intimidare, II, 89 Invidie, I, 278 Invitaţie către o nimfă, I, 409 Invizibilul soare, II, 9 Invocare (Nu uitaţi ce legături am eu cu voi), I, 2 Invocare (O, şi voiam să spun totul, tuturor), I, 149 î îmbrăţişarea, I, 111 împotriva cuvintelor, I, 325 înaintare, II, 159 încercarea lui Iov, II, 208 încercare de somn, II, 55 încins, II, 30 îndoirea luminii, I, 167 I (încercam să încordez lumina), î, Î07 II (încercam să încordez lumina) I, 171. III (Totulpleca de la argintiu în sus) I, 174 In dulcele stil clasic, II, 33" îndurerarea, II, 95 îuger refuzat de păsări, I, 292 îngerul cu o carie în mînă, I, 288 în gol de curţi. î, 264 In grădina Ghetsimani, I, 364 303 în landa de piatră, II, 93 Inserare de toamnă, I, 3/4 In spirit de haiku, II, întîmplări în cere, I, cs9b întrebări, II, 87 într-o după-amiază de toamna I, 4bd într-o mare de plasmă, II, 3b într-un zbor deplin, II, 210 ^ Învăţăturile cuiva către fiul sau, 11, >