6c
M
A
NICHITA STĂNESGU /
ORDINEA CUVINTELOR
versuri
S €
(1957—1983) voi. I
CUVlNT ÎNAINTE DE NICHITA STĂNESCU
Prefaţă, cronologie şi I ediţie      îngrijită de
ALEXANDRU CONDEESCU cu   acordul autorului
1
487530R
Coperta aparţine îngrijitorului ediţiei Fotografii de Ion Cucu, Florin Iaru, Aurel Mihailopol
STRUCTURA ARTISTICĂ — o parafrază critică—•
.4 venit îngerul şi mi-a zis: de atlta mmar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu pină acum n-ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este attt de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.
NICHITA STANESCU
MODERNITATEA ESENŢIALĂ
„Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva /na cunoscut pe mine, care vedeam cuvintele."
.  Inîre ctlţorn unei culturi slnt descoperitori, inventatori şi exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la lei de rar ca întemeietorul. Experimentînd asupra lui însuşx el creează un cu totul alt spaţiu sentimentelor decît cel îndeobşte cunoscut, spaţiu al aventurii poetice unda limba se naşte din nou recreindu-si la rindu-i vorbitorii JLa distanţa de un veac de literatură, prin rolul de novatbr al viziunilor şi al structurilor limbajului poetic, importanta apariţiei in poezia română modernă a lui Nichita Stănescu e comparabila cu cea a lui Minai Eminescu pentru poezia noastră clasica. „Clasic" numeşte aici nu tipologia, ambii de alt-lel se considerau romantici, ci marea tradiţie a liricii noastre, in chip desăvîrşit întemeiată de Eminescu în secolul trecut. Universală şi atemporală, deci oricînd „modernă", poezia eminesciană este culmea naţională a unui stil liric cristalizat de-a lungul veacurilor în creuzetul european. Aici guvernează majoritar funcţia tradiţională a limbajului poetic: m cele mai abisale imagini ale viziunii lirice, cititorul recunoaşte ceva dintr-o rostire lui familiară. Cuvîntul întemeietorului vrăjeşte, e ocrotitor şi incantatoriu. Emblema sa e sfera şi echivalentul ei în limbă perioada, loc al simetriilor armonioase, unde fraza şi antifraza se organizează după legile unităţii şi echilibrului. Oricît de dramatică ar fi suferinţa poetului, el îl asigură pe cititorul său de posibilitatea, chiar îndepărtată, a regăsirii certitudinilor existenţiale. Un antropocentrism _ aUimbajului ordonează securizant cosmosul poeziei „clasice" pe ale cărui corpuri cereşti cititorul întîlneste, saucrede a întîlni, sentimente naturale, urmînd în mare măsura o logică firească, uneori poate exacerbate, dar oricum, acceptate de comun acord, nu însă stări stranii, dureri abstracte, suferinţe ale creierului, net diferite de cele cunoscute bunului simţ al sufletului împăcat cu lumea.
7
Dia plasma limbii naţionale şi din stratul fonetic al poeziei populare, cărora le-a inculcat viziunea sa cosmogonică, a turnat Eminescu structura sistemului poetic clasic românesc. Legile acestui univers el le-a numit şi tot ei i-a dat farmecul sfînt al cerului nocturn. După creator au venit descoperitorii profunzimilor rostirii poetice româneşti: Lucian Blaga, tăcutul filosof ardelean al misterului ancestral şi colectiv, făcînd panteist schimb de taine cu străbunii şi cufundîndu-se noptatec în zona de umbră şi somn a cuvintelor; Tudor Arghezi, chinuit de Îndoieli între un cer indiferent şi ispitele telurice, ca un Sf. Anton lăsat pradă harului materiei, răsturnind din căruţele sale olteneşti prin locurile prea sterpe ale spiritului mari coşuri cu cuvinte roditoare, zemoase, aspre şi fără false pudori, pipăite şi potrivite cu migală în palmele-i zgîriate de mărăcinişul tuturor rîpelor şi cîmpiilor vorbirii ţărăneşti; Ion Barbu, rafinatul balcanic şi sublimul geometru, visător senzual de paradisuri abstracte! ce concentrează în structuri cristaline sintaxa, răsfăţîndu-se antonpannesc cu aromele vorbelor şi moliciunile cuvintelor din fastuosul amurg matein al unui Levant ideal... Rătăciţi în imensităţi lirice greu accesibile, Macedonski, Philippide, Botta, Stelara — exploratori solitari ale căror „jurnale de bord" n-au fost încă pe deplin descifrate — străbat landele îndepărtate ale unei „terra incog-nita" a limbii, în vreme ce, prizonier al oraşului cîntînd monocord pe vechile clavire ale cuvintelor plînsul materiei şi golul istoric, Bacovia e precursorul „neantului" ce înfioară aventura limbajului modern.
Dulcele stil clasic nu-i este străin lui Nichita Stănescu. Dimpotrivă, cunoscîndu-i profunzimile, poetul îl stăpîneşte pînă la virtuozitate, întorcîndu-se mereu la el ca la o certitudine odihnitoare după insuportabila tensiune la care se expune în necunoscutul teritoriu pe care-1 prospectează inventîndu-1. Emisferei de o limpede frumuseţe a poeziei stănesciene, unde acţionează funcţia tradiţională a limbajului, îi datorează lirica noastră transparenţa amorală a cerului său diurn, în primele sale volume, lumina proaspătă şi matinală a astrului tutelar apolinic diafanizează realul dăruindu-i o patetică şi fără de prihană aură adolescentină. Cîmpuri poetice anti-gravitaţionaîe fac ca fiinţele să plutească într-o aeriană cîm-pie, cuprinse ca în visele lui Fra Angelico, de o suavă beatitudine. Un dulce sentiment al iubirii însufleţeşte universul
8
I
V.-M. -
acesta, dematerializîndu-1, schimbîndu-1 în cuvinte, căci cuvintele sînt pentru Nichita Stănescu umbra de aur a materiei in conştiinţă, iar poezia starea de îndrăgostit exprimată: «Cuvintele se roteau între noi / înainte şi înapoi / şi cu cît e iubeam mai mult, cu atît / repetau, într-un vîrtej aproape Tâxut, / structura materiei, de la-nceput". Iubirea, care la Dante mişca sorii şi stelele, stăpîneşte acum cosmosul cuvin-elor, asemeni energiilor primordiale ale Logosului creator. Ca tntr-o virginală naştere, prin dragoste lucrurile sînt mereu ite intiia oară. Starea inocentă a fericirii se revarsă neasemuita vorbire4ntre eu şi tu, între eu şi însumi, ă lume. intre lume- şi lume, prin ea întrupîndu-se - " '• -.-.--Ir.tului: ..Să stăm de vorbă,
, sâ iifiMiia cuvinte / lungi, sticloase, ca nişte dălţi fliiiiai rece de delta fierbinte, / ziua de noapte, 4e bazalt". O mirare visătoare împrăştie cu graţie ■estrăTezin şi greoi pe care indiferenţa naturii şi oamenilor l-au aşezat pe imaginea lucrurilor. Scăpată din opacitatea materiei, limba îşi arată structurile eterice, Fină la el auzite, pipăite, gustate, mirosite, cuvintele limbajului poetic sint deodată văzute:
...transparent se lasă străbătut, adîncit în străfunduri miraculoase, prin care frumoase cuvinte, ca nişte peşti de platină, dau elegant din coadă.
Vederea cuvintelor e însă primejdioasă, ca a elfilor. Plăsmuirile lor neschimbătoare şi strălucitoare în lumina structurii liricii clasice îl atrag pe temerar spre zonele necercetate ale celeilalte emisfere poetice, unde pîndesc energiile obscure, dionisiace, ale Logosului: „Tu, atît apuc să strig, tu / şi cuvintul începe să se vadă / încet, încet, cum se vede lăsarea de noapte, / euvint din două litere: tu. / / Animal monstruos, — înţelesul — / s-a oprit, şi începe să se vadă..." Sînt zone Înconjurate de o calotă de gheaţă, ţinut mortal al mai-marilor minţii, numit din raţiuni de claritate poetică „Hiperboreea". Spre banchizele sale patina, nădăjduind să se scufunde în fluidul diamantin al oceanului nordic, eroul unei versiuni a eminescianului Geniu pustiu şi tot dinspre gheţarii săi aştepta, cu siguranţă, Ion Barbu să răsune necesarul cîntec încăpător geometriei sale astrale. Cel ce ajunge acolo va avea înainte
S
forţele latente ale limbii, mai puternice chiar decît cele ale ideilor: ca un nou Iacob va trebui să lupte cu îngerul cuvintelor şi miza va fi însăşi finitudinea fiinţei sale.
Despărţirea întru cunoaştere a eului de sine şi de lucruri pune în primejdie nu numai restabilirea identităţii lui cu lumea şi cu el însuşi, ci chiar certitudinile existenţei sale, căci cugetarea (cogito) nu mai poate cuprinde şi releva, bizuindu-se numai pe logica raţiunii sale, pe acel „a fi" (sum) aşa cum speraseră odinioară filosofii cartezieni. între inferioritatea absolută a eului şi exterioritatea fenomenelor se desfăşoară însă substanţa stranie a limbajului, ca o a patra stare a'materiei, anulînd antagonismul dintre concretei abstract, propunînd un punct de intersecţie „...dar nu de intersecţie.dintre două linii. Nul E vorba despre intersecţia dintre ceva şi altceva. Adică este vorba despre cuvintu. A medita din această perspectivă asupra cuvintului poetic înseamnă a pune întrebări asupra cunoaşterii şi fiinţării absolute, lirica modernă devenind tot mai conştientă de ceea ce în profunzimile ei poezia a tins întotdeauna să fie: gnoseologie şi ontologie.
Nu s-ar putea susţine totuşi că n-ar exista în Europa şi o „tradiţie" a modernităţii. în faţa atacurilor clasicizante ale „clarităţii", artişti ai noutăţii radicale n-au şovăit să-şi justifice „obscuritatea" printr-o veche şi aleasă'ascendenţă, mai mult sau mai puţin reală, ce urcă pînă în antichitatea tîrzie a Alexandriei şi străluceşte intens în manierismul saturnian al secolului al XVII lea. în galeria de portrete ale nobililor lor strămoşi din „vestitul neam de artişti al dedalizilor", suveran dispreţuitori ai materialităţii simplificatoare a simţurilor şi rafinat preţuitori ai metaforei pararetorice, abstracte şi complicate, la locul de onoare stau figurile lui Gongora, Mar ino, Calderon, Graciân, Quevedo, Tasso, Bernini, Lope de Vega, Agrippa d'Aubigne, Saint-Amant, Kyd, Sponde, Kirchn-, înconjurînd chipurile adînc problematice ale lui Cervantes, Montaigne şi cel himletian al geniului brit, Shakespeare. Precursori direcţi se pot consemna, însă, doar în veacul al XlX-lea, cînd trăsăturile insolite ale scrisului unor vizionari precum Novalis, Musset, tînărul Hugo, tîrziul Holderlin, Nerval, E.A. Poe, Lautreamont anticipează o schimbare esenţială a sensibilităţii occidentale, pregnant manifestă în a doua jumătate a seeolului In opera trinităţii catalizatoare a noului limbaj poetic european: Baudelaire,
10
Rimbaud, Mallarme. în „programul" revoluţiei lor îşi află sugestiile de plecare toate direcţiile secolului ncstru. ţ■,,-l'-.
O nouă structură artistică se naşte. Orizontul „bipolar" tradiţional al opoziţiei clasic / romantic se modifică sensibil prin ivirea unei alte figuri a spiritului uman, mai dilematic complexă: un „al treilea pol", ca un paradoxal spaţiu continuu al celor două contrarii, încercînd nu să le unifice într-o falsă sinteză armonioasă, ci să surprindă în simultaneitate existenţa lor antinomică. Dacă, urmînd „tipologia" unui eseu din tinereţe al lui Nichita Stănescu, clasicul vede idei, iar romanticul sentimente (poetul socotindu-se atunci pe sine astfel romantic), putem spune că modernul vede deodată ideile şi sentimentele, dar le vede cu cuvintele, cu un fel de vedere încorporată in cuvinte. El vede cuvinte. „Spaţiul comun" este vizibil pentru el prin şi în limbajul poetic. îl închipuim asemănător parabolei din gîndirea matematică: un loc geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix şi de o dreaptă directoare. Cam aşa ceva.
Structura liricii moderne, definită ca un „romantism dero-mantizat", a descris-o Ilugo Friedrich în 1956. Modelul ei ideal era dedus din invariantele obţinute prin suprapunerea sistemelor lirice şi a poeticilor celor trei întemeietori din secolul al XlX-lea şi ale celor mai proeminente personalităţi ale poeziei noi din prima jumătate a secolului XX: Rilke, Trakl, Benn, Krolow, Apollinaire, Valery, Breton, Eluard, Saint-John Perse, Prevert, Yeats, Eliot, Pound, Jimenez, Salinas, Lorca, Guillen, Aleixandre, Marinetti, Montale, Alberti, Quasimodo, (Jngaretti. în tabloul poeziei contemporane moderne nu figurau în cercetările lui Friedrich, spre vest, portughezii şi poeţii sud şi nord americani, iar spre răsărit întreaga jumătate estică a Europei, de la nordul scandinav pînă la sudul grec. La data apariţiei cărţii, însă, lirica din spaţiul european analizat de el îşi consumase deja posibilităţile creatoare ale noii aventuri poetice şi, epuizată parcă de încordarea supraomenească în care se condamnase cu nobleţe să vieţuiască, rătăcea într-o sterilă cazuistică a propriului limbaj sau se întorcea, fără rezultate notabile, în banalitatea ocrotitoare a poeticii tradiţionale şi a concretului cotidian. Vlăguirea liricii occidentale a celei de a doua jumătăţi a secolului 20 este astăzi un fenomen de domeniul evidenţei.
11
Apariţia în literatura română, la sfîrşitul anilor '50, a lui Nichita Stănescu ţine de miracol. Ea se petrecea la exact o sută de am de la tipărirea, în 1857, a primei versiuni a baude-lainenelor Fleurs du mal şi la trei sferturi de veac de la geneza Luceafărului eminescian. Deşi aparţinînd unui fond de civilizaţie străvechi, literatura noastră, ca fenomen cultural major, este foarte tînără: în vreme ce în alte culturi europene moderne operele modelatoare apar în secolele XIV—XVII, titanii întemeietori de limbă literară şi conştiinţă naţională apar la noi de-abia în secolul al XlX-lea. Marile'perio'ade de creaţie, corespunzînd dialecticii schimbărilor de percepţie a lumii in conştiinţa generaţiilor literare ce s-au succedat de la începutul veacului trecut şi pînă la epoca noastră, se pot număra pe degetele unei singure mîini: I) 1800—1830, Descoperirea de sine; II) 1830-1860, Descoperirea occidentului si a specificului naţional; III) 1860-1890, Conştiinţa de sine si întemeierea; IV) 1890-1920, La amurgul titanilor; V) 19201950, Explorarea dimensiunilor. Deceniul 1950—1960, definit prin Refuzul specificului artistic, a însemnat un hiatus, care, adăugat efectelor traumatizante ale războiului, a „îngheţat" evoluţia generaţiei postbelice şi a frînat apariţia celei următoare. Vitalitatea literaturii şi limbii româneşti depăşi însă acest moment de cumpănă, ce viza însăşi fiinţa sa ca'patrie spirituală a unui popor, şi în anii ce au trecut de la începutul deceniului şapte pînă acum produse o nouă perioadă literară strălucită a cărei efervescenţă creatoare o aşează alături de alte două epoci de vîrf ale culturii noastre (perioada marilor clasici şi perioada interbelică) împreună cu care formează un adevărat „secol de aur" românesc. Intervalul 1960 — 1980 s-ar putea denumi de aceea Redescoperirea literaturii, dacă el n-ar însemna în egală măsură şi altceva: situarea noeziei româneşti în avangarda valorică a poeziei mondiale. Ii vom lăsa deci numele în seama viitorului apropiat. Cele două mişcări ce au polarizat aspiraţiile epocii se pot recunoaşte şi în destinul celor două spirite poetice care au dat pentru'totdeauna numele lor acestei generaţii de creaţie: Nicolae Labiş, spiritul teluric al adîncurilor „din cînd în cî'nd urcînd în lumea voastră din lumea alcoolurilor tari" şi Nichita Stănescu, spiritul solar al inalturilor „bînd azurul decantat în ceşti". După dispariţia tragică a lui Labiş, zidit ca un vestitor simbolic la temelia resurecţiei literaturii naţionale, geniul lui Nichita
12
^ZduZFT? r°mână în ZOnele eterice ale godini, aesctnzmd totodată lmcii universale perspectiva fecundă » unor posibile teritorii poetice viitoare
Ga şi Eminescu în cadrul romantismului european noate ^tranşau chiar, Nichita Stănescu nu seamănăTninTni Este propriul sau reper. Ordinea sa poetică reflectă mitoTogia
m^JZ,T™7d-nare rntUri interioare- Aparţinând mSf o     +        rlCU m0dernc' ca reîea abstrac ă â unor
SSmT^c: pe"oSldUCtlbllă a 6XPreSiei VkiUDii £ale -
NICHITA STĂNESCU, INVENTATORUL
„Eu fac parte din categoria luptătorilor pe care nu-i intimidează ceea ce nu ştiu de la părinţii lor şi nici ceea ce părinţii lor nu au ştiut de la părinţii lor."
Nichita Stănescu este un inventator cu aspiraţia adevărului absolut. Nu un adevărat metafizic, accesibil pe calea revelaţiei mistice, visează poetul, ci adevărul unei realităţi fizice totale, misterul ultim şi cauza primă a cosmosului. Ca şi anticii, el vede sacrul în existenţa materiei universale, în miracolul unui principiu fizic unic. Un astfel de adevăr onto-i logic este însă apanajul viitorului: el, dacă există, ne aşteaptă j undeva la capătul superbului efort tragic al omului dea înte-j lege.
_ Cunoaşterea este o tensiune semantică între ceea ce există deja şi ceea ce nu există încă, sensul operînd întotdeauna în echilibrul dintre prezenţă şi absenţă. Funcţia euristică a gîn-dirii inventează ipoteze alergînd către viitor ca nişte mesaje interogative ale prezentului. Adevărul nu se inventează, el poate fi însă imaginat în multiple feluri după o logică a descoperirii ce presupune curajul rupturii din ordinea veche a
lucrurilor pentru a inventa o alta, mai apropiată de realitatea căutată de spirit. Prizonieră a limbajului într-un anume mod consubstanţial prin logică, gîndirea nu poate avea libertatea de acţiune decît anihilînd printr-un gest „paralogic" vechea orinduire a cuvintelor (adevărată din punctul de vedere al bunului simţ. imediat) pentru a o înlocui cu o altă stare a lor, aparent absurdă, dar care pregăteşte bunul simţ următor. In relaţia limbă-gîndire procesul e însă reversibil: acţionînd asupra forţelor cuvintelor se poate determina naşterea ideilor nemaigîndite, iar poeţii ştiu aceasta.
Energia semantică necesară instaurării unei noi ordini a cuvintelor se eliberează printr-un scurtcircuit logic. Rolul de a-1 produce revine paradoxului (gr. dcrxa = opinie, aparenţă). El neagă opinia comună inventînd o alta prin deplasarea sensului spre un nou echilibru realitate/adevăr. Paradoxul devine nonsens dacă e prost mînuit sau dacă premisele lui sînt false, bine conceput ajunge la creaţia de sens nou tocmai prin punerea în prezenţă a două semnificaţii aparent contrare. El face posibil ceea ce logicii i se părea' imposibil: a gîndi un lucru şi în acelaşi timp contrarul lui. Metafora poetică este o astfel de atribuire paradoxală care vizează cunoaşterea identităţii lucrurilor în diferenţa lor. Ea inventează ' posibilităţi ale realului. Poetul ca şi savantul aproximează adevărul viitorului prin „modele" ale lumii în mijlocul căreia fiinţează. Ei le gîndesc în imagini ori noţiuni şi le exprimă prin metafore sau prin concepte. Ţelul e acelaşi, ca şi punctul de plecare, limbajul, dar drumurile lor se despart căci adevărul căutat, deşi unic, nu este fix. „Din punctul de vedere al artei, îmi imaginez un adevăr polipier, multiform şi cu miriade de ochi, putînd fi atins din foarte multe unghiuri", scria Nichita Stănescu şi nu altfel vedea, desigur. Picasso esenţa picturii moderne. Situat într-un univers dinamic, cu multiple necunoscute, deschis nenumăratelor traiectorii spre un adevăr niciodată static, totdeauna în mişcare, artistul de acest tip — el însuşi aflat în perpetuă deplasare — invocă şi inventează prin puterile imaginarului căi de acces către o pluralitate de sisteme de referinţă ale adevărului în devenire, în act, El se condamnă pe sine la un infern al neliniştii şi mişcării, căci nu ştie dacă vreodată va găsi acel loc miraculos şi hime-
14
™ de unde se poate contempla global şi static Universul. De aici şi măreţia încercărilor sale.
Prin energiile interne ale Logosului pe care tinde a le stăpîni, poezia este pentru Nichita Stănescu veritabilul cîmp gravitaţional al cunoaşterii. Prin ea, altfel şi neasemuit mai exact decît prin ştiinţă şi filozofie, el încearcă o descifrare a marelui text al existenţei în care sîntem înscrişi. Ea singură poate deplasa cu adevărat frontierele sufletului'uman, numai prin cuvîntul său ea poate muta zidurile înţelegerii. Departe de a fi doar o artă ori simplu ornament spiritual, poezia este gîndită de Nichita Stănescu ca o componentă fundamentală a existenţei, aflătoare în fiecare om, de-nsebindu-1 de neant şi apropi'indu-1 de adevăr. Poetul clin această perspectivă nu e decît un maieut, o „moaşă" a sufletelor pe care le ajută să-şi descopere propria poezie. El va inventa pentru aceasta uneltele cele mai potrivite şi va începe cu sine.
Nemulţumit de discontinuitatea simţurilor, ca şi de uscăciunea conceptelor, poetul îşi va perfecţiona un organ al minţii ca o vedere abstractă, cu care să contemple simultan obiectele şi ideile, spaţiul şi timpul, lucrurile şi dimensiunile lor invizibile, dar nu mai puţin reale. Organ cu care partea eternă şi cosmică a omului să poată percepe fiinţa adevărului, oaspete inefabil al înţelegerii noastre aflat la vama dintre gîndirea în imagini şi gîndirea în noţiuni: „Eu te cunosc deşi nu te pot elucida pentru că aparţii unui limbaj desăvîrşit, spre care limbajul de acum aspiră. Nu te pot elucida pentru că primitivele animale care se pregăteau să nască omul nu ar fi putut să-1 elucideze decît în cuvinte, decît în idei, dar ele aspirau numai către aceasta. Eu te cunosc prin poezie, tocmai de aceea am inventat poezia ca pe un organ al evoluţiei simţurilor omului. Desigur, poezia nu este perfectă şi nu va fi niciodată perfectă pînă cînd tu nu vei fi elucidat." Perfecţio-nîndu-şi acest simţ luminos al cuvintelor situat pe muchea unde materia se schimbă în gînd, spiritul cu superb orgoliu va voi să cunoască mai mult decît explicaţia misterului: inventînd parabole, întrebări şi enigme va încerca să găsească însuşi răspunsul care să-1 elucideze. O parte din opera stănesciană povesteşte epopeea acestor lupte cu tîlcurile ascunse ale lumii.
15
Şi totuşi poezia, oricît de cerebrală, nu exprimă în chip nemijlocit ideile, ci intuiţia lor vie, rezonanţa acestora în trupul uman, ecoul lor în conştiinţă, adică starea tensională a sentimentelor. Gîndirea se va înfăţişa de aceea cu o paradoxală aură de concreteţe sufletească ca un corp eteric şi senzual totodată al ideii:
Plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gîndiri abstracte
deşertul se umpluse cu lei
şi de plante.
Un tînăr metal transparent subţire ca lama tăioasă tăia orizonturi curbate şi lent despărţea privirea de ochi cuvîntul, de idee, raza, de stea
pe cînd plutea o floare de tei în lăuntrul unei gîndiri abstracte.
Dacă adevărul absolut rămîne o aspiraţie a viitorului, ce se întîmplă cu adevărurile prezentului, adevăruri proprii descoperite de fiecare poet prin opera sa? Ca o validare a încercării sale de explicare a lumii, adevărul artistic corespunde într-adevăr adevărului ştiinţific ori filosofic, cum adesea lasă să se înţeleagă artistul? Ci ideea unui poem poate fi adevărată sau falsă, poemul —- deşi nu-i e indiferentă justeţea ipotezei — există sau nu există ca obiect al artei, un „obiect cosmic" expulzat de creator prin vorbire: acesta este primul criteriu absolut al adevărului artistic. Cunoaşterea e perisabilă în timp, drama cunoaşterii odată fixată prin artă e nemuritoare. Ideea moare o singură dată, sentimentul ei întipărit în poem moare mereu cu fiecare nouă lectură. Tocmai ceea ce părea mai efemer din fiinţa umană are prin artă şansa eternităţii. Tensiunea căutării şi trăirii ideii este din punct de vedere artistic un element mai important decît ideea şi coerenţa ei logică într-un sistem cognitiv explicit. Sistemul filosofic la care se raportează gîndirea poetică, chiar şi în cazul „liricii de idei", nu e decît un fundal menit să dea lecturii punctele generale de reper ale interpretării personale pe care artistul o dă fenomenelor prin opera sa.
Fundalul pe care se proiectează drama cunoaşterii umane în secolul XX s-a dilatat exploziv pulverizînd certitudinile
16
lumii finite şi imuabile ale secolelor anterioare. Călătorind în cosmos pe pămîntul său ca pe o navă cu viteză fantastică, omul modern se află deodată înaintea unui hublou uriaş deschis către spaţiul metagalactic. Privirea sa nu se mai odihneşte pe orizontul limitat al simţurilor noastre: întinderea mării, unduirile dealurilor, verticalele abrupte ale munţilor. Şi nici gîndul pe sferele viziunii antropocentrice. El participă la o aventură la scara universului ai cărei parametri îi scapă. Sentimentele acestui om de la sfîrşitul mileniului — fie că priveşte sau nu prin hubloul deschis spre infinit — au suferit unele mutaţii esenţiale. Poetul modern, explorator al sufletului uman, către aceste zone de sensibilitate neabordate încă se îndreaptă. Mirajul descoperirii unor noi teritorii sufleteşti îl face să-şi deregleze simţurile comune spre a deveni vizionar. Ce văd astfel poeţii? Ei văd infrastructura sentimentelor. Ei inventează organele speciale ale vederii tensiunii sentimentelor. Dar mai ales inventează mijloacele de a comunica semenilor lor viziunea inedită a sentimentelor descoperite^ cu un preţ numai de ei ştiut. Adevărata cunoaştere în artă este cea a unui spaţiu interior de natură spirituală. Aşezat în faţa hubloului poetul priveşte mereu în sine însuşi' Fiecare nouă viziune a sa luminează un loc pînă atunci invi* zibil al sufletului uman. El este un pilot de încercare a sentimentelor necunoscute.
Şi dacă fiecare are în interiorul său, într-o măsură mai mare sau mai mică, acest „poligon de încercare în imaginar" a sentimentelor poetice, poet este numai acela care comunică. Cu cit comunicarea este mai perfectă, reveîînd plenitudinea şi intensitatea intuiţiilor sale, cu atît coeficientul valoric al operei este mai mare. Nu ştim dacă vreodată sentimentele vor putea fi transmise telepatic. Oricum, pînă atunci, singur artistul este cel care încearcă să producă în „receptor" — prin tensiunea acumulată în mecanismele operei — aceeaşi stare a revelaţiei încercată de el însuşi. Toată puterea sa de'creaţie se concentrează în vederea găsirii unui canal de comunicaţie cit mai directă a experienţei sale unice. O comunicare lingvistică individuală, prin monadă, a unei tensiuni proprii „emiţătorului", ce nu ţine de cuvinte, provocînd „intrarea în rezonanţă" a celuilalt pol al comunicării — iată problema ce se
17
pune poetului. Dificultăţi de surmontat: entropia cuvintelor şi rezistenţa specifică fiecărui receptor. Premize favorabile: numitorul comun, poezia, cît şi existenţa virtuală în fiecare om a acelor latente zone spirituale a căror viziune poetul a avut-o primul. Scopul preconizat: viziunile transmise astfel,, avînd ca suport aceeaşi tensiune inefabilă, devin surse ale unor sentimente asemănătoare. Spiritul uman, teoretic infinit, practic limitat de condiţionările fiecărui individ, are astfel şansa unică de a se cunoaşte şi îmbogăţi, trăind în imaginar ipostazele sufleteşti experimentate de fiecare artist.
Poetul suferă de imposibilitatea unicului de a se repeta, de a avea un sistem de referinţă altul decît cel al realităţii sale. Meditînd asupra lipsei în comunicarea emoţiilor a unui sistem de referinţă comun între cel care emite' şi cel care receptează, Nichita Stănescu analiza odată soluţiile propuse de poeţi: „Coincidenţa dintre cele două sisteme'de referinţă este rară, unică şi insolită. Cazul cel mai des întîlnit în fenomenul comunicării poetice cuprinde o alternativă: sau sistemul de referinţă al celui care emite e orgolios şi pretinde o rnulare la el (neînţeleşii, hermeticii, melancolicii) sau cel care emite încearcă să se muleze pe sistemul de referinţă al celui care receptează (umoriştii)". Tot el întrevedea însă şi o a treia posibilitate, cazul cel mai rar şi de răsunet: crearea unui sistem de referinţă exterior atît celui care emite cît şi celui care receptează. Se inventează astfel un paradoxal loc comun care permite miracolul comunicării poetice. Este ceea ce se întîmplă în cazul poeziei stănesciene. Poetul neputînd comunica direct şi total pulsaţiile inimii sale creează măşti ale ei din cuvinte, ia mulaje ale emoţiilor, mimează propriile sale stări de spirit. El născoceşte o scenă unde „joacă" adevărata sa existenţă şi o întregă recuzită pentru a şi înfăţişa destinul poetic. Ridicînd întîmplările eului la rangul unei mitologii, Nichita Stănescu inventează un „scenariu mitic" urmărind în esenţă descifrarea enigmei existenţiale a fiinţei sale. Cuvintele produc realitatea unui „spectacol" al vieţii poetului independent de ea şi care-i va supravieţui. Un sistem de referinţă in sine ce va repercuta dublu atît asupra receptorului cît şi a emiţătorului.
Pentru poet poezia devine o tulburătoare cunoaştere de' sine şi o comunicare de sine cu şinele. Intr-o comunicare
este însă întotdeauna vorba de cifra doi. Ca nefericitul prinţ al Danemarcei, Nichita Stănescu caută în teatrul inventat de el, unde e şi actor şi privitor, revelaţia Adevărului. Drama este cea a unei priviri care încearcă gă^se vadă pe sine. însă pentru aceasta trebuie să™Te*Tlespartă de ocTin Oglinda e doar o fascinantă amăgire care pune în abis căutarea, un labirint abstract multiplicînd la infinit privirea. Prin poeziev poetul vrea să-şi sesizeze propriul suflet insesizabil. El creează poemul ca pe o oglindă vie, de sine mişcătoare, unde eul să se contemple pe sine. E un fel al lui de a se dedubla şi a se aşeza in afara lui însuşi. Dar pentru aceasta eul trebuie să se despartă de sine prin cuvînt, prin miraculosul cuvînt poetic. Pentru cunoaştere e nevoie de distanţă, o distanţă a spiritului ce devine cu vremea tragică, fiindcă sufletul tînjeşte după unitate. „Dar, dragă Toma — spune poetul într-o Scrisoare do dragoste — să vezi şi dumneata ce ciudăţenie: toate acestea n-ar fi posibile prin asemănare. Toate acestea slnt posibile numai prin deosebire".
Spectacolul nu e uşor de urmărit. Dificultatea provine din adîncimea şi tensiunea Auziunilor, nu din încifrarea expresiei. Departe de a fi un ermetic, Nichita„Stănescu es1;e un posedat al comunicării. TJeşî~ştîe că este trădat de cuvin te T le foloseşte din disperare, dînd viaţă prin combinaţii sintactico-metaforice insolite, chinuitoare, unor „semne" ce aparţin ordinii viitoare a comunicării poetice: necuvintele („Tu, Psyche, tot timpul mă faci să vorbesc cînd abia mă pregătesc să inventez cuvinte"). El încearcă să" surprindă „contradicţia in mişcare" ireductibilă a fiinţei umane, simultaneitatea polilor opuşi ce scapă logicii gîndirii: rîsu'' pllnsu1 — cele două măşti ale teatrului antic contopite într-una singură. Ce voia el ? El voia să fie fericit. Şi mai ales ar fi vrut să oprească în loc ceea ce nu se poate opri niciodată: starea fericirii. Să dea secundei eternitate.
O impresie de deconcertantă stranietate degajă la prima vedere această poezie prin variaţiile bruşte de lumină care o străbat asemeni unor scurtcircuite semantice: ochiul se acomodează anevoie cu strălucirile orbitoare ale paradoxurilor alternînd cu obscuritatea aparentă a unor imagini. Există insă un firesc, profund problematic, specific acestui univers
19
2*
poetic al tensiunilor. El cere iniţiere şi e cu atît mai memorabil eu cit se atinge mai greu. Inventată de poet după teribile lupte cu cuvintele şi cu sine ca un sistem de referinţă exterior atiţ lui cit şi „receptorului", poezia lui Nichita Stănescu solicita la maximum participarea cititorului. Ea refuză lectura leneşa Efortul este răsplătit cu relevarea unei lumi spirituale de o frumuseţe unică. Viziunea ei produce, ca în tragedia antica, acea sublimă tensiune a sentimentelor ce purifică şi malta: O voi, prieteni, / poezia nu este lacrimă / ea este însuşi plînsul / plinsul unui ochi neinventat / lacrima ochiului / celui care trebuie să fie frumos / lacrima celui care trebuie să fie fericit."
PARADOXALA COETtENŢĂ
„Inimă, tu, cea mai repede, inimă, tu, zeitate a magneţilor!.,, Au făcut un chip al tău din cuvinte, te-au desenat inimă şi ţi-au dat forma lui A."
De-a lungul întregii sale vieţi Nichita Stănescu a scris o singură Carte, „cronică" a destinului său. în lirică a refuzat violent atît intimismul, cît şi simţămintele minore, sentimentalismul, în favoarea unei expresii ce tinde în mod paradoxal spre impersonal şi general tocmai prin ceea ce are mai personal, viziunea individuală a sentimentelor. Scriindu-se pe sine, poetul scrie poezia sufletelor celorlalţi. El caută în destinul său răspunsurile pentru a limpezi însuşi sensul existenţei umane. Textele lui sînt o hermeneutică a vieţii unde totul e scriere, deşi alfabetul rămîne încă necunoscut. Atunci cînd pare a vorbi inspirat, în formulări oraculare, despre lucruri numai de el ştiute, poetul vorbeşte despre noi. Exprimarea imperioasă a stării de spirit sugerează la Nichita Stănescu o libertate suverană, unde metamorfoza, variaţiile şi contra-
20
dicţnle nu sînt decît semnul puterii demiurgice indiferente înţelegerii şi judecăţii de valoare. In fapt, vorbirea sa poetică e o încercare de fixare a unor intuiţii esenţiale, urmărite obsesiv în nenumărate forme, schiţe, 'desene torturante ale imaginii pierdute prin simpla vină'a condiţiei cunoscătoare a omului: „Astfel mă încordam să-mi aduc aminte / lumea pe care am înţeles-o fulgerător / şi care m-a pedepsit zvîrlin-du-mă-n trupul / acesta lent vorbitor // Dar nu-mi puteam aminti nimic / doar atît / că am atins / pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde / care ştiindu-mă m-au respins" (A treia elegie).
^ E timpul să deschidem o paranteză spre a arăta că — urmărind nu încifrarea expresiei, ci comunicarea viziunii — mai devreme sau mai tîrziu Nichita Stănescu a oferit în eseuri sau poemele-eseu explicaţia unor idei poetice care din pricina prea abruptei lor abordări în vers pot părea altfel eliptice sau enigmatice. Pentru el absolutul se identifică luminii. Natura cosmosului e originar luminoasă. Aceasta e o revelaţie primordială datînd, după cum rezultă din eseul Timpul ca lumină, încă din copilărie. Hermeneutica stănesciană se "întîlneste — se putea oare altfel? — cu tradiţia criptogramelor egiptene, Tablele de smarald atribuite zeului călăuzitor al intelectului, inventatorul ţiterei ce 1-a fermecat pe Apollo, Hermes Tris-megistos, cel care înaintea dispariţiei sale de pe rămînt ar fi comunicat iniţiatic drept „lucrarea Soarelui" facerea lumii, inaugurînd un cult solar al luminii ca forţă cosmică primordială. Fervoarea şi jubilaţia cu care primele volume ale lui Nichita Stănescu celebrează materia sub forma ei eterică, veşnică şi indestructibilă fac aici din bucuria existentei reale un sentiment poetic de o intensitate şi o profunzime necunoscute literaturii moderne, comparabilă cu cea a marilor mistici ai luminii, neoplatonicii, gnosticii, alchimiştii, Dante, J asso, la noi tînărul Eminescu. Celebrarea ei imnică nu e însă inspirată de natura metafizică pe care aceştia sprijineau esenţa „luminoasă" a lumii, ci e clădită pe ameţitoarele perspective deschise gîndirii în secolul nostru de fizica rătăcitoare prin interstiţiile şi intermundiile materiei. Corelaţiile einsteiniene dintre energia şi masa unui corp, teoriile cuantice ale cimpului, transformarea uluitoare a masei in radiaţie straniile proprietăţi ale particulelor elementare, „abstractele" stan fizice sub care se poate prezenta materia in infinita ei
21
devenire tind astăzi să modifice radical concepţia adînc înrădăcinată de-a lungul timpului in conştiinţa umană despre natura imuabilă a substanţei: „Substanţa — nota G. Lukâcs în Ontologia sa — este ceea ce schimbîndu-se însuşi, în cadrul schimbării perpetue a lucrurilor, se poate menţine în continuitatea sa". Ştiinţa contemporană începe să privească cu alţi ochi mitologia. Despărţindu-se iniţial de mit, epistemologia moderră se întoarce la mituri luminîndu-le infrastructurile pînă acum invizibile. Ştiinţele exacte au demonstrat pe baze raţionale o teoremă ciudată, dar certă şi argumentată a cărei concluzie fără echivoc este că gîndirea carteziană nu poate atinge numai prin ea însăşi ultimul adevăr.
Poetul, spre deosebire de savant şi filozof, nu gîndeşte însă în noţiuni, ci în imagini: el are o logică a ideilor vagi pe care numai metafora o poate exprima în simbioza produsă înlăuntrul ei intre imaterialitatea ideii şi soliditatea senzaţiei. Metafora rămîne astfel poate singura şansă — matematica, prin teoria incompletitudinii a lui Godel, recunoscîndu-se învinsă — de a înţelege şi numi realul. Dar spiritul poetic este o „sintaxă a metaforelor" legată de o „realitate organică fundamentală" şi de un „temperament oniric fundamental", arăta Bachelard. Pentru artistul autentic datele ştiinţei şi conceptele filosofice, de la care meditaţia lui se avîntă spre infinit, sînt întotdeauna ulterioare intuiţiei prime şi-ireductibile înaintea lumii: „Luminiscenţa putregaiului dintr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gînduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat. Mai tîrziu mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naştere şi starea de după moarte. Imitînd o formulă a lui Coanc'ă: «omul este un accident hidraulic » aş zice: «omul este un accident al luminii ». In acest sens am putea considera lumina solară ca pe o stare prenatală, ca pe un timp neorganizat intr-o structură. Interiorul fotonului ţine esenţa universului: timpul. Transformarea luminii în existenţă şi transformarea existenţei în lumină, aşa cum mi-o închipui acum, poate fi o metaforă. Dar dacă nu e numai o metaforă?"
Iată unde se poate ajunge contemplînd realul. Sau luln-du-1 în serios. Dar acesta nu mai e acel domeniu al aparenţei simţurilor, cu care ne-au obişnuit ultimele secole, e un real al esenţelor. Cu o astfel de privire vedeau grecii lumea. Ea nici nu mai e privire, ci gîndire cu vederea. Cu ea sînt străbătute
22
suprafeţele şi substanţele spre a întrezări profunzimile, începuturile, principiile. Cugetarea poetului modern îndrăgostit de real întîlneşte acolo izvoarele gîndirii mitice: „Mă cutremură diferenţa dintre mine/ şi firul ierbii,/ dintre mine şi lei,/ dintre mine şi insulele de lumină/ ale stelelor./ Dintre mine şi numere,/ bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.// Am şi-un defect, un păcat:/ iau în serios iarba,/ iau în serios leii,/ mişcările aproape perfecte ale cerului./ Şi-o rană întîm-plătoare la mînă/ mă face să văd prin ea,/ ca printr-un ochean,/ durerile lumii, războaiele.// Dintr-o astfel de întîmplare/ mi s-a tras marea înţelegere/ pe care o am pentru Ulisse — si/ admiraţia ce i-o port/ bărbatului cu chip ursuz, Dan te AÎi-ghien." Gravitatea contemplaţiei, înfiorată de o adîncă iubire a existenţei, transformă miraculos haosul fenomenelor în cosmos armonios, înlocuieşte lucrurile cu arhetipurile lor, întimplările cu miturile, aparenţele cu cauzele lor. E o nouă naştere întru poezie a lumii. Prin creaţie poetică eul ia în posesie universul, îi atribuie un sens, instituie o ordine situ-îndu-se pe sine în centrul ei virtual, căci aici orice punct e un posibil centru. Cucerirea ingenuă a realităţii e deci mişcarea intimă, fericită, care însufleţeşte volumele Sensul iubirii si 0 viziune a sentimentelor.    ' . '
t Posesia lumii noastre are totuşi un revers dureros, care se adînceşte cu vremea, poate deveni tragic si slngeros. căci expansiunea întîlneşte de la un punct limitele fiinţei: limitele concretului, cele spaţiale şi temporale, limitele' interioare, cele ale sinelui şi ale devenirii, iar undeva, inexorabil se întrezăreşte ultima limită, cea mai îndepărtată, moartea. Experienţa limitelor apare în poezia stănesciană cu Dreptul la timp, iar meditaţia ei revelată, ridicarea în conştiinţă a destinului dilematic al omului ca lumină întrupată' se desfăşoară polifonic în Elegii.
Interpretarea Elegiilor este piatra de încercare a oricărei „ars hermeneutica" aplicată poeziei lui Nichita Stănescu. Contactul direct cu acest „hiperpoem" al vocilor lirice stă-nesciene poate produce celui neavizat cele mai diverse reacţii, de la stupoare la respingere totală sau acceptare necondiţionată, asemeni unui tablou de Picasso, cu a cărui atotputernicie aparent capricioasă cutezanţa poetului român are multe puncte comune. Pentru a suporta forţa de şoc a metaforei
23
„antinoţionale", e preferabil un scurt ocol iniţial în gîndirea „naţională" a scriitorului, mereu conştienţi de sărăcia logicii ideilor coerente faţă de plenitudinea intuiţiei poetice. „Nu există o tehnică a înregistrării ideilor în momentul lor culminant. Ideile sînt un mod de acţiune — scria poetul în Logica ideilor vagi, axa teoretică a gnoseologiei sale, adăugind — a-ţi exprima în mod coerent o idee sau un sistem de idei, înseamnă a face întrucîtva experienţa infernului..." Perfecţionarea unei asemenea „tehnici" care să complinească discontinuitatea şi „rudimentaritatea" fiziologiei cunoaşterii omeneşti o va încerca cu adevărat Nichita Stănescu în poezie. în eseuri aflăm însă temeiurile prozaice ale aventurii poetice: „De la 300 000 km/sec dacă degenerăm sau degradăm viteza luminii, între viteza a şi viteza b, receptăm prin ochi spectrul. Scăzînd în continuare viteza luminii, nu mai receptăm nimic. într-o oarecare viteză mult scăzută, între baremul f şi baremul g, receptăm mirosurile; scăzînd în continuare viteza luminii urmează un hiatus după care, între limita p şi limita o, receptăm gustul. Scăzînd în continuare viteza, în lungime de undă lentă, după o pauză, avem senzaţia sonoră, apoi pauză, iarăşi, vibraţie, pauză şi în fine ondula oprită, antilumina absolută: pipăitul. [...] înclinăm să credem că literatura îşi are la origine: a) încercareade a acoperi zonele neînregistrate senzorial ale naturii, b) dorinţa de a supravieţui prin cuvinte, dedusă din neputinţa de a supravieţui în mod direct, prin scizipari-tate." Primul aspect, original luciferic (lat. lux — lumină, ferre — a purta), e evident îndeosebi în partea întîi a creaţiei stănesciene, cu vremea accentul deplasîndu-se pe cel de-al doilea^ adamic. Există însă, tot timpul prezentă, şi o a treia pricină a poeziei, adîncă şi secretă: relevarea existenţială a fiinţei înaintea neantului, aspect oarecum sisific ce ţine de însăşi afirmaţia ontologică a lui a fi în lume. Sub forme derutante, arta modernă creează adesea chipuri insolite unor mituri străvechi.
în aspiraţia sa spre absolut omul tinde deci spre lumină; la propriu. Cele ce păreau a fi simple expresii figurate ale limbajului cotidian, locuri comune ale vorbirii, devin sub bagheta magică a poetului imagini pline de viaţă, clocotind de semnificaţii neaşteptate. Este una din „metodele" poieticii stănesciene. Metafora redescoperă sensurile latente, primordiale ale cuvintelor. Mîrţoaga din herghelia împăratului se
24
transformă graţie jăratecului lui Făt-Frumos în calul înaripat şi înţelept al miracolelor. E o combustie alchimică în expresia poetului unde cristalizează după o formulă personală figura lirică şi noţiunea ştiinţifică, concretul şi abstractul într-o imagine nonfigurativă a esenţei fenomenelor. „Zvîrlirea" eului în lume din Elegia a treia se dovedeşte a fi un sui-generis mit al Scăderii" din lumină. Formele sesizabile ale existenţei nu sînt decit aspecte ale degradării vitezei luminii. Pornind de la acest etalon absolut al universului cvadridimensional spaţiu-timp, problema cunoaşterii se pune în principiu pentru Nichita Stănescu în termenii unei mecanici cuantice, de unde frecvenţa motivelor mişcării, alergării şi timpului în poemele acestei ramuri a poeziei sale. Condamnată la moarte prin vieţuirea în singurătatea trupului, fiinţa umană suferă de diferenţele de viteză dintre ea şi lucruri („Ne deosebim unii de alţii prin viteză/ Ne e comună numai singurătatea"), dintre ea şi absolut: „Vai, înţelesul este mai iute decît timpul înţelesului./ Şi nici nu există înţeles ci numai/ înţelegere.// Vai, înţelesul prea iute pentru trupul nostru, vorbind/ o altă limbă..." Există însă şi o dureroasă viteză interioară între schimbările stărilor de spirit, între sentimentele măsurate de bătăile de pendul ale inimii, între succesivele chipuri ale sinelui: „Nu am nimic/ Al meu nu este tot una cu mine./ Numai însumi există,/ iar eu nu pot să am decît ceea ce există.// Pînă şi despre trup zic/ că este al meu;/ pînă şi despre suflet/ zic că este al meu./.../ Din infinitul de însumi} şi însumi şi însumi) eu sunt numai unul dintre acei însumi./ Intre primul însumij şi celălalt/ pun un ceas de buzunar/ ca o falsă distanţă". Nichita Stănescu are pudoarea durerilor personale, el suferă de durerile abstracte ale lumii.
Diferitele trepte ale vitezei determină relativitatea timpului, altă pricină a sfîşietoarei noastre separări de fenomene: „Timpul se spărsese/ fiecare apucam din el ce puteam,/ şi nici măcar nu mai curgea peste tot/ la fel;/ în glezne trecea o lună, în genunchi o zi, în coastă o oră/ pe limbă un minut şi-n tîmplă/o secundă." Iuţeala gîndirii e cea mai aproape de viteza absolută („Viteza gîndului avînd un caracter abstract e singura viteză care poate fi infinită"), ea singură poate anula, printr-un paradox einsteinian, curgerea timpului dacă ar realiza „un spaţiu continuu" al momentelor temporale unde să coexiste în simultaneitate trecutul, prezentul şi viito-
25
rul. Ea are însă o absenţă absolută a spaţiului. Există totuşi un material asemenea luminii, paradoxal'la rîndu-i — cuvtn-iul, „jumătate lucru, jumătate timp", care conferă o fragilă consistenţă gindirii şi trăirii: „Din nou mă sprijin numai de cuvinte// Numai cuvintele, numai ele/ prea puţin doritele, — / ca nişte mercenari nervoşi/ îmi urmăresc gestul inimii amorţind,/ jetul privirii pulverizînd/imaginile tradiţionale ale lumii mele/ alergînd sub ramuri, înnotind în mare/ levitînd în aerul plin de simunuri..." Cuvîntul, partea cea mai imaterială a trupului, are o stranie eternitate, el este simultan cu orice, oricind. Pentru a ne sprijini de el şi a ne prelungi fiinţa în afara curgerii timpului trebuie însă transformat sintactic prin metaforă în cuvînt poetic esenţial. Mişcarea luminii,, starea poeziei ar vrea s-o exprime, dînd astfel sublimă neclintire universului.
Adevărata experienţă a infernului este pentru Nichita Stănescu nu „lucrul asupra cuvîntului" — formulă semidoctă anatemizată ca absurditate şi lipsă de gust („Au confundat, vai lor, starea de ecou a poetului cu repetarea mereu mai transformată a cuvîntului,_S-a ..Cimfundat talentul cu munca înţeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci fricăfcâţi cu vorbe şi cuvinte. Nici pomeneală de o atare muncă; talentul nu este muncă, ci revelaţie, el nu rezidă din timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt,"} —, ci sincronizarea actului poetic cu timpul Fulgerător al revelaţiei, estomparea limitelor dintre gînd şi imagine într-un adevărat vîrtej al minţii, surprinderea şi fixarea instantanee a viziunii în capcanele cuvintelor:
Eî îmi spuse:
scrisul este un mod de a încetini gîndirea,
de a desena primitiv
chipuî fiinţelor fără chip,
degetele pipăitului pur —
ce! care a fost mai dinainte
de creerea degetelor şi a lucrurilor.
Scrisul se aseamănă întocmai cu o capcană de metal,
care prinde în ea o vulpe vie
şi mişcătoare
şi zbătîndu-se
şi pierită de frica morţii.
26
Inspiraţia, inefabilul, se arată poetului sub chipuri enigmatice şi capricioase: el, ea, tulburătorul „nu ştiu ce", îngerul, daimonul, stări discontinue adresîndu-se dictatorial eului liric, vorbind o altă limbă decît cea a trupului lent vorbitor. In dorul fără saţiu de a fi oricînd în dialog cu fulgurantele epifanii ale „supraeului" său, poetul exersează zi şi noapte asupra lui însuşi. Există la Nichita Stănescu o muncă tita- . nică, nevăzută însă, pentru permanentizarea stării de..graţie, exeTCitîndu-se dublu asupra spiritului: in1 îi spre a-1 face să recepteze şi să înţeleagă („Puritatea se dobîndeşte numai prin muncă. însăşi revelaţia "este încununarea unei tainice munci depuse asupra spiritului"), apoi pentru a lua mulaje după tensiunea înţelegerii spre a o transcrie şi comunica poetic Ca şi IaPrometeu, jerftit, in ambele ipostaze, e trupul, întii prea viu, el stă în calea ritualului purificării spiritului de vocile efemere ale intimismului trăirii personale: mortificat, trupul va fi redus la tăcere. Apoi, prea lent pentru a deveni gazdă vorbirii „îngereşti", va fi supus unui chin atroce, unei combustii fizice epuizante, biciuit şi torturat spre a fi în veşnică alergare după himera gîndirii. Necugetat, în schimbul graţiei poetice, spiritul va înfăptui asupra trupului un fratricid nesăbuit fiind în consecinţă condamnat la facerea lumii fără lume, la creaţia ei iluzorie în oglinda imaterială a poemului.
Munca infernală a ppetuluj_de. a „elabora o „tehnică" a expresiei poetice simultană clipei sentimentului descoperă raţiunile adinei ale dificultăţilor universului imaginar stă-nesci.amşi astfel ceea ce părea capriciul unei suveranităţi de artist se'dovedeşte o necesară obsesie, marea putere de metamorfozare a formelor şi formulelor lirice — o uriaşă capacitate de a urmări devenirea interioară a viziunii, iar bizareria unor imagini dintr-o amplă şi insolită metaforă, extinsă adesea la scara întregului poem —_p luptă.aprigă cu sensurile..aacjrnse-, ale cuvintelor, spre a comunica acel ceva inefabil perceput doar de veghea poetului. Superba sa libertate nu e, din perspectiva profundă a aventurii ontologice a artistului, decît dureroasă conectare la tensiunea uneori insuportabilă a unei lumi nevăzute, neauzite, nemirosite, negustate, nepipăite, a cărei existenţă doar poezia o. poate face cunoscută.
în jurul operei şi personalităţii lui Nichita Stănescu s-au creat mituri şi s-au' dat bătălii. Cu preţul icaric al arderii d®
27
tot şi al prăbuşirii finale, el însuşi a trăit în absolut condiţia Poetului pînă la capătul existenţei ca Poezie, unde chiar opera nu e decît o parte, cea mai importantă şi hotărîtoare, desigur. Pentru cei ce l-au cunoscut prezenţa sa se identifică cu însăşi starea de graţie uluitoare şi fascinantă, căci omul trăia permanent întru receptarea tensiunii poetice transîor-niînd prin metaforă lumea reală în miracol, făcînd-o mai amplă şi mai plină de mister, deplasîndu-i limitele, confe-rindu-i măreţie. „înclin să cred că la capătul unui ciclu de viaţă fiecare dintre noi se generalizează pe el însuşi într-o structură" — scria poetul la debutul său în eseistică, cind îşi făurise deja acea limbă a poeziei capabilă să-1 aprepie decisiv de el însuşi. „Structura este ceea ce-ţi poate spune un om la capătul unei experienţe de viaţă, dar nu numai ce poate să-ţi spună el, ci şi felul lui de a-ţi spune acest lucru. Dacă acest om îşi converteşte experienţa intimă în artă, însăşi structura împrumută caracterul artei, deci avem de-a face cu o structură artistică". Proces de construcţie dinamic, ce nu se încheie decît o dată cu viaţa scriitorului, structura artistică depăşeşte astfel sensul strict estetic, devenind o profundă generalizare a semnificaţiei destinului uman. Ea nu implică regatul hazardului, ci cel al necesităţii: „Structura este un sistem de referinţă sau mai degrabă un fenomen foarte asemănător liniilor de forţă ale unui magnet care ordonează pilitura de fier numai şi numai într-o ordine mai dinainte stabilită".
Imaginea magnetului şi a piliturii de fier va reveni adesea, pînă tîrziu, în reveriile poetului pe marginea creaţiei. Este însăşi emblema liricii stănesciene. Asemeni piliturii de fier ce face perceptibilă o energie subtilă, formă inefabilă a materiei, poetul încearcă prin „necuvinte" să-şi facă vizibile sentimentele, stările de spirit ce niciodată nu le-ar putea comunica direct. Totul are un sens în viaţa psihică, iar în esenţă poezia nu e decît pură fixare a mişcărilor sufletului într-un „obiect de limbaj" cu existenţă proprie. Nimic mai puţin arbitrar, chiar dacă intenţionalitatea scapă uneori înţelegerii logic-utilitare. Configurînd un sentiment într-o viziune originală, poetul găseşte singura cale de a face comunicabilă o experienţă irepetabilă a cărei natură e numai parţial raţională: prin contagiunea sugestivă produsă de o formă'estetic semnificativă asupra cititorului. Ordinea cuvintelor reflectă şi
28
transmite ordinea interioară a spiritului poetic în lupta acestuia de a opri şi structura insesizabila trăire sufletească din succesiunea unor momente psihice ireversibile.
Emblema e însă, înainte de orice, simbol al coerenţei unui sistem complex de „corpuri" şi „cîmpuri" lirice, structurat într-o formă determinată de o legitate intrinsecă. Structura artistică în care Nichita Stănescu se generalizează pe sine este îniapt o.insolită epopee lirică ale cărei echivalenţe sînt greu de aflat în literatura modernă. Ştiind că epopeea în vechea-i formă, epică şi unitară, nu mai e cu putinţă („în plin secol burghez,"ternul de amploare, ca şi albatrosul lui Baudelaire se încurca în propriile sale aripi"), 'Nichita Stănescu a inventat o nouă coerenţă structurală — lirică şi fragmentară — în care^piritul epopeic cu vastul său caracter enciclopedic şi aventuros trăieşte printr-o mitologie a eului originar. Chipul acestuia nu ar putea fi cunoscut nici prin relatarea realistă a îrţfinplărilor exterioare, nici prin obişnuitele confesiuni lirice ale evenimentelor intime — ambele nu surprind decît imagini profane ale sinelui empiric şi superficial. Eul autentic („ceea ce este în mine, numai însumi şi deosebit de orice altceva") nu e cel al existenţei cotidiene, ci un eu mitic, care-şi caută suprema identitate cu sine, adevărul ultim al fiinţei sale pure. El este eroul epopeii lirice Ordinea cuvintelor.
-  AVENTURA EULUI
„A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei. (din poemul Ghilgameş)"
Inovaţia de geniu a poeticii stănesciene constă dintr-o răsturnare paradoxală a genurilor literare tradiţionale în jurul axei gîndirii mitice: „obiectivîndu-se" lirica devine o epica magna a aventurii interioare a eului în căutarea certitudinii existenţiale — a fi el însuşi în mod absolut; a fi, spre a folosi o terminologie hegehano-sartriană, el însuşi în sine şi
29
^o*rw nţ Acest interior absolut, care la unii seamănă mai wriţţ ca o uimi, iar la alţii cu un creier, chintesenţă a intimităţii noastre sensitive, subconştiente, preintelectu'ale, onirice şi raţionale, nu se poate manifesta deplin decît în limbă. 0 limbă, insă, esenţială, opusă aparenţelor inautentice, limba „îngerească" a poeziei. Aici metaforele inventează structuri verbale insolite, combinaţii neobisnuite.de cu-vinte — necu-vintete — proclucînd perturbaţii semantice în vechea ordine a lucrurilor, conferind alte semnificaţii realităţii decît cele acceptate. Dar pentru că Ordinea cuvintelor are îndepărtate origini, cuviincios este să-1 consultăm despre rolul cuvîntului poetic pe însuşi părintele Poeticii universale, Âristotel. Metafora şi comparaţia, ne încredinţează el, „sînt întotdeauna spuse pornind de la doi". Ele sesizează o identitate în diferenţa dintre doi termeni, atît a doar că metafora o prezintă ca pe o revelaţie bruscă, atribuind sens în mod paradoxal prin punerea în scurtcircuit a nonidentitaţii termenilor^ln vreme ce comparaţia „este mai puţin agreabilă, căci e prezentată prea îndelung; mai mult, ea nu se mărgineşte să spună ca aceasta este aceea; nici nu mulţumeşte spiritul care caută: ori, în mod necesar, stilul şi sentimemele elegante sînt cele care ne aduc rapid o cunoaştere nouă" (1410b 17—21). După cum se observă, şi pentru antici, „mortificaţi" prin secole de retorica pedantă, poezia este o aventură a'spiritului care caută: ea „ne instruieşte şi ne comunică o cunoaştere". Modernii ne ajută să-i redescoperim pe clasici în viaţă' şi lucrare.
Prin transferul de sens operat de metaforă in ordinea deja constituită a lumii, poetul vede originea comună a lucrurilor oricît de îndepărtate ar părea ele logicii firescului: „...dar cu mult mai important este să fim metaforici — spune înţeleptul» într-adevăr, este singurul lucru pe care nu i-1 putem lua altuia, şi este un indiciu al darurilor naturale; căci a metaforiza bine înseamnă a vedea bine asemănările", (Poetica, 1459 a 4—8). Eliberînd energiile ascunse ale logosului creator, Nichita Stănescu face din vorbirea curentă o limbă originară cu care redescrie universul, instaurînd o nouă ordine a cuvintelor:
Visez acel laser lingvistic, care să taie realitatea de dinainte, care să lopoască şi să străbată prin aura iucrurilor.
30
Acel cuvînt ît visez care a fost la începutul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind apele de lumină.
Aerolit ideal plutind deasupra materiei, rupt de poet din haosul vorbelor de rînd, „necuvintul" e singurul care ar putea revela ceea ce în absolut noi sîntem, căci dincolo de Învelişuri bate inima abstractă a verbului a fi: „In străfundul fiecărui lucru nu există/ pînă la urmă decît un cuvînt — / înfăţişarea trupului meu, tristă,/ ştie legea acestui pămînt,/ că pînă la urmă In lucruri nu este/ în miezul miezului decît un cuvînt,/ rege al întinderii aceste/ cu viţele arse în vînt//, Dacă-aş putea să dau verdele la o parte,/ din frunze — ar rămîne doar un cuvînt./ Dacă aş putea să dau pămîntul la o parte,/ din pămînt ar rămîne scheletul lui «sînt»". Aşezat Ia începutul creaţiei şi la sfîrşitul existenţei, cuvîntul este o neaşteptată constantă, stranie axis mundi: ca şi osul pentru trupul concret, el se arată ca fiind partea cea mai rezistentă a insului abstract, şansa acestuia de a supravieţui, de a fi cu certitudine el însuşi atît acum cît şi după moarte. Pentru poetul modern existenţa e o problemă de limbaj. De acolo de unde, în 1883, Maiorescu încheia simbolic întîia ediţie a Cărţii demiurgului liricii noastre, de la întrebarea ultimului său poem. — „Unde voi găsi cuvîntul să exprime adevărul?" —, începe drumul către sine al poeziei stănesciene. Cosmogonia uriaşă din cartea creaţiei e înlocuită cu noua epopee a pătimirii fiinţei abstracte a eului. Ea este epica magna a unui singur verb: sînt, Infăţişînd episoadele luptelor eroice ale eului împotriva formelor neantului spre a-şi dobîndi dreptul de a fi el însuşi. Precum odinioară strofele cînturilor în vechile creaţii ale rapsozilor milosului antic, poemele se ordonează în jurul cîtorva nuclee de densitate a emoţiei şi revelaţiilor iscate de necesitatea ontologică a unei întrebări repetate ca un ecou veşnic dureros: Cine sînt eu?... Sînt eu?... Eu?...
Aşa cum starea pură a eului nu e sesizabilă în mod nemijlocit, el fiind nevoit să se înfăţişeze mereu sub o „formă" oarecare, de la cea empirică pînă la o întreagă galerie de personaje ce participă pe rînd la figurarea mitică a destinului său (eternul adolescent, prinţul, războinicul, poetul, constructorul, Orfeu, Amfion, Dedal, filosoful, cosmograful, geometrul, matemati-
ci
prin paraboL? prSi ?™ri^Keîpnmţ?d,1-Be criPtic nou unicul m jloc £> â comun 'c/n? f d°Vede?te din cibil, prin însăşi esenţa eiTrE, - ?aFadoxal eterul indi-acelasi timp chipul tăinu t l ^ ea ascunde P relevă în
oare StagiSS f^nTa S^o^r?* ^ pnntr-o combinare imposibilă de cuvint n?, « t^™ C6Va «ombinînd doar cuvinte oH™,?ito•    ' ^-P0-1 aJun^e aici (Poetica, 1458 a r§ V   'i ? comblnînd metafore"
Nichita Stănescu nu    'L de ? ™ fi Iesne ^ţeles,
rînd de lnwr in £Y? P 5 r0stl cuvlntele, şoptite lui pe lică a poS(; e «Sn;rfde° * Printr-0.str«^ură parab^ unde si ace narfum dTSl .T-^ său Profund- De mitografice   semnadînd Pnl °* deg?J&t de texteîe salfi
32
soadele epice fără a le lega într-un flux narativ unitar de tip homeric, se dovedeşte, după trecerea a cinci milenii, întru totul convenabilă poetului modern.
Totuşi, nici un model, oricît de prestigios, nu ar putea conferi ansamblului forţa unei unităţi superioare părţilor, care să ordoneze sutele de poeme după legile unui singur corp poetic, transformînd amestecul aparent aleatoriu al fragmentelor în imaginea copleşitoare, nu a unui mozaic, ci a unui organism viu şi în acţiune, dacă n-ar exista mişcarea profundă de generalizare a sinelui într-o structură artistică în urma unor ample experienţe individuale de viaţă. Opera sa este o vorbire neîntreruptă despre experienţele originare ale existenţei sale, iar împărţirea ei în volume nu e decît un aspect al hazardului editorial ce determină nesemnificativ activitatea strict pro-fesionplă a scriitorului. Pentru prima oară Ordinea cuvintelor roinnoadă într-o „carte a cărţilor" fluxul continuu al neasemuitei vorbiri stănesciene despre vulnerabilitatea şi grandoarea existenţei omeneşti, dind seamă despre adevăratele dimensiuni ale operei sale, căci artistul pur este supus fatalităţii de a nu-şi termina şi evalua niciodată în timpul vieţii sale creaţia: „existenţa sensibilă e controlabilă prin ea însăşi numai retrospectiv. Numai după ce a parcurs un destin, poate fi contemplată din afara ei şi evaluată". Vorbind însă, poetul îşi însufleţeşte imaginile poetice cu preţul pierderii vieţii sale personale, mutată în irealul artistic. El acceptă să „moară" încă din viaţă, trăind numai pentru cuvinte, jertfindu-se pe sine, schimbîndu-se în cuvinte, în speranţa de a supravieţui spiritual prin creaţia sa, care-1 va renaşte perpetuu cită vreme valoarea operei va rezista judecăţii estetice a posterităţii. Aceasta e ruga artistului din Către Galateea: „Ştiu tot ceea~ce -tu "nu ştii niciodată, din tine./ Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,/ sfîrşitul cuvîntului a cărui primă silabă tocmai o spui,/ copacii — mişcătoare umbre ale sînge- ' lui tău,/ şi pietrele, pietrele — umbre de piatră/ ale genunchiului meu,/ pe care mi-1 plec în faţa ta şi mă rog de tine,/naşte-mă. Naşte-mă."
De-a lungul mişcării sale de devenire interioară, poezia lui Nichita Stănescu se desparte, asemeni deltei revărsate a unui fluviu, în trei braţe lirice principale: o lirică a actului cunoaşterii („gnoseologici"), o lirică a actului poetic („meta-poezia"), o lirică a actului existenţial („ontologia"), toate
33
3 — Ordinea cuvintelor, vel. I
trei irigate de acelaşi fluid unic — verbul şi viziunile inconfun-dabile ale poetului — comunicînd între ele printr-o infinită ramificaţie de „canaluri, lacuri şi lagune" (spre a fi consecvenţi metaforei critice) ale unei lirici pure a sentimentelor şi stărilor de spirit („poezia"). Uneori apele lor se reunifică în spaţiul mirific al vreunui singur poem precum Enghidu, Raid în interiorul pietrelor, Mă asemui cu un copac, Frunză verde de albastru, îngerul cu o carte în mînă, Transparentele aripi, Preşedintele Baudelaire, Lupta lui lacob cu îngerul, Tragedii în timp de pace, Rîsu' plînsu', Mim, Evocare, Oda bucuriei, Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere, Moartea păsărilor, Schimbarea la faţă, Tablou cu orbi, Falstaîf, învăţăturile cuiva către fiul său, Fulgerul şi frigul, Nod 11 (Eram v'r ă j i t) şi încă multe altele. O deplină viziune integratoare a valenţelor acestui univers poetic se realizează exploziv în 11 Elegii, ciclu unitar scris la 33 de ani parcă dintr-o singură răsuflare, poem simfonic al gîndirii şi al vocilor lirice grandios orchestrate. In contextul operei poetului modern el este comparabil cu locul Luceafărului în creaţia eminesciană: tablou uriaş al eroului unei mitologii personale „descriind" eul mitic în plină acţiune ontologică a numirii de sine.
Poetul va mai încerca să ordoneze integral cosmosul cuvintelor sale prin mijloacele liricii de idei în volumele Laus Pto-lemaei şi Epica magna, opunîndu-se în primul ipotezelor epistemologice care golesc de orice înţeles universul şi încercînd într-al doilea să găsească echivalenţele în stări lirice ale categoriilor fizicii şi filosofiei contemporane. El dă o formă personală prin poemul-eseu şi eseul-poezie, unei specii epistemologice a liricii ce i-a mai tentat de-a lungul timpului la noi pe Eminescu şi Ion Barbu, iar mai recent în literatura universală pe T.S. Eliot. E posibil ca trăind liric conceptele ştiinţifice moderne, experimentlndu-le efectul asupra conştiinţei sale, umanizîndu-le, conferind concreteţea imaginilor poetice modelelor teoretice ale unor lumi paradoxale, care au devansat enorm puterea de înţelegere a omului epocii noastre, el să devină un fel de precursor al poeziei de idei a mileniului trei. Oricum prin ipotezele sale imaginare poetul ne învaţă să gîndim şi să simţim în parametrii abisali ai noilor ipostaze ale universului ce se deschid cunoaşterii umane, ajutîndu-ne
34
să putem trăi psihologiceşte într-un viitor necunoscut şi In veşnică schimbare.
Apropierea lui Nichita Stănescu de teoriile cosmologice a rodit, însă, esenţial poetic prin revelaţia unei posibile căi către adevăr, care 1-a fascinat apoi toată viaţa: „Cea mai de seamă idee, care este în acelaşi timp şi o descoperire concretă a ultimelor milenii, aparţine lui Copernic. Ea ar putea fi regîn-dită astfel: Nu soarele răsare şi apune, ci pămîntul răsare şi apune. Ea neagă bunul simţ al vederii. Ea aruncă o umbră de îndoială asupra bunului simţ al simţurilor în genere. Ea ne propune ideea că realul ax putea fi invers decît îl observă bunul simţ. în acest sens, bunul simţ ne apare ca o formă a adevărului' imediat în contradicţie cu adevărul general. De asemeni, bunul simţ ne apare ca o formă a izolării insului faţă de cosmos, ca o'acceptare prin simţuri a spaţiului închis, ca'o memorie devenită idee, — a placentei materne." Această idee a accesului la adevărul general printr-o inversare paradoxală a realului instituţionalizat de logica bunului simţ, determină elaborarea la scara întregii opere a unei uluitoare „poetici a negativului" pornind de la reversibilitatea imaginilor, ca în procesul fotografic, „developînd" în sens invers clişeele acceptate, răsturnînd lumea spre a-i restabili poziţia corectă dintr-un punct de vedere mai adecvat cunoaşterii esenţei fenomenelor. Multe din reveriile poetului pe marginea 'existenţei, spaţiului şi timpului, a simetriilor trecut/ viitor, cauză/efect, fiinţă/nefiinţă, pornesc de la ideea acestui aparent copilăresc joc cu negativele lucrurilor, în parte de-conspirat într-un splendid poem precum Frunză verde de albastru, în fond o „artă poetică" vorbind despre reversibilitatea ordinii cuvintelor şi a întîmplărilor într-un mod tipio stilului parabolic stănescian:
Şi-am zis verde de albastru, mă doare un cal măiastru, şi-am zis pară de un măr, minciună de adevăr, şi-am zis pasăre de peşte descleştare de ce creşte
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-1 făcea arsura
35
3*
că n-am fost trezit, că dorm pe un cal cu şa de domn, alergînd pe-un cîmp de noapte de la unu pîn' la şapte — de la şapte pîn' la zece mi-a căzut o viaţă rece, de la frunză pîn' la umbra mi-a căzut o viaţă dublă ca pămîntul şi cu lună, noaptea cînd stau împreună.
Tema existenţei duale revine frecvent la Nichita Stănescu. fie în ipostaza dublei naturi a lucrurilor, fie în cea a motivului dublului propriei fiinţe, trădînd o profundă contradicţie interioară, motiv al unei secrete tristeţi otrăvind starea sufletului fără pricină aparentă. Dubla Nemesis, Cain şi Abel, lanus, centaurul, rîsu1 pllnsu- sînt imagini ale esenţei duale a temperamentului oniric, intuită acut în creaţia de după Dreptul la timp: „Şuieră o quadrigă pe cîmpia/ secundelor mele./ Are patru cai, are doi luptători./ Unul e cu ochn-n frunze, altul/ cu ochii în lacrămi./ Unul îşi ţine inima înainte, în cai/altul şi-o tîrăşte peste pietre, în urmă./ Unul strînge* Miele cu mîna dreaptă,/ altul tristeţea în braţe./ Unul e neclintit, cu armele,/ celălalt cu amintirile./ Şuieră o quadrigă pe cîmpia/ secundelor mele./ Are patru cai negri, are doi luptători./ Unul îşi ţine viaţa în vulturi,/ altul îşi ţine viaţa în roţile rostogolite." însuşi Ghilgamesh, eroul mitic cu care într-un anume sens arhetipal se identifică eul poetului, este o natură dublă, o „divinitate muritoare" pe de-o parte zeu, iar pe de alta om, provocînd prin propria fiinţă o fisură tragică în armonia existenţei, revelată brusc şi cumplit de moartea prietenului Enkidu, dublul lui pur omenesc, creat de zei după chipul şi asemănarea sa. Optînd între verbele care-şi dispută supremaţia în epopeea mesopotamiană — a şti şi afi — pentru cel din urmă, Nichita Stănescu va fi mai puţin atras în valorificarea mitului antic de imaginea a toate cunoscătorului, cu care se deschide Ghilgamesh („Despre cel care a văzut totul pînă la capătul lumii [...1 despre cel a toate pătrunzător; el a văzut ceea ce este ascuns, a cunoscut lucruri tainice, veşti ne-a adus despre zilele dinainte de potop.,."), cît de cea a omului care caută nemurirea: „moartea nu poate avea o înfăţişare concretă decît prin anularea sinelui. Dar Enghidu, prietenul lui Ghilgameş, nu era însă decît un aîter
36
ego. Un soi de contemplare a sinelui din afara lui însuşi. De aceea moartea lui Enghidu este însăşi moartea sinelui pe planul contemplării lui însuşi. Este însăşi moartea contemplaţiei, adică legăturii prime, a sinelui cu lumea. [...]E1 cade izbind pămîntul cu pumnii şi urlă: «A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei! ». Dar urlă «esenţial », nu din jalea pierderii unui prieten, ci din revelaţia morţii, a existenţei morţii. De aici şi brusca lui hotărîre de a căuta nemurirea. De aici şi periplul lui pînă la Utnapiştim, unicul om nemuritor al lumii de oameni. De aici şi strania rezolvare a celui mai vechi poem, care are ca impuls tema căutării «vieţii fără de moarte » ,şi anume însăşi scrierea lui, a poemului, în cuvinte. Cuvintele, din punctul de vedere al artei, sînt cea mai rezistentă parte a biologiei umane. Ele supravieţuiesc. Prin ele insul capătă nemurirea, capătă «viaţa fără de moarte »." Desigur nici structura mitului, nici formulările filosofice de nuanţă hegeliană, nici chiar frumuseţea soluţiei propusă de acest text în proză nu ar influenţa valoarea poeziei stănesciene, dacă viziunea poetică nu ar corespunde direct unei intuiţii existenţiale fundamentale manifestate prin artă — experienţa neantului, revelat sub multiple chipuri (din care moartea e doar unul, cel mai „palpabil"): sentimentul vidului, al pierderii identităţii şi a „substanţei" propriei fiinţe, veşnica îndepărtare a eului de sine însuşi, toate descoperite sub influenţa „şocului" existenţial al morţii.
Opera lui Nichita Stănescu este o geneză de mituri ale intîmplărilor revelatoare existenţial ale eului, desfăşurate în jurul căutării de sine, căci, spune poetul, „ideea de sine este principalul act existenţial uman". Legea este starea eternă, un a fi atemporal, universal şi perpetuu, care exclude accidentele existenţelor individuale, întîmplările particulare ale fiinţelor despărţite de marele tot: „inefabilă, însă, întîmplarea nesupusă nimănui, mereu singuratecă, se constituie în propriul nostru eu". Formă efemeră a subiectivităţii curgînd de-a lungul timpului mtîmplărilor irepetabile, eul fascinat ele mişcare, dar înspăimîntat de ireversibilitatea ei, încearcă să-şi cucerească o structură fixă, să supravieţuiască exaltîndu-şi prin lirică unicitatea: „întîmplările prin exaltarea lor îndelungă sau numai prin nenumărata lor repetare în memorie se pietrifică, devin mituri".
37
Sensul iubirii are în centrul său, ca orice început, mitul naşterii. Desigur nu o întîmplare profană, ci o naştere esenţială întru fiinţa poetică, prin care lumina cosmogonică se autocontemplă, o trezire de sine din somnul eternului continuu al legii:
O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.
Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturîndu-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.
Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă, urcînd un soare neobişnuit. Adînc, lumina-n ape o să-mpungă: din ochii noştri se va-ntoarce înmiiţi
Dimineaţa va fi timpul mitic stănescian de mereu reînnoită geneză, aşa cum înserarea e pentru Eminescu. Soarele, arborele şi umbra lui melodioasă determină ridicarea eului în lumină, despărţirea lui prin cuvînt de apele amniotice universale. Ochii reflectînd parabolic lumina, ca un laser pătrunzînd pînă-n adîncul materiei, relevă caracterul sacru al privirii la Nichita Stănescu, de purtătoare a razelor primordiale. Rupîn-du-se din întunericul tăcut al somnului osmotic, eul intră în regimul diurn, abstractizant şi sonor al spiritului care disociază, separă şi disecă spre a pătrunde în esenţa fenomenelor. De aceea, într-un univers oniric fascinat de starea geometrică a materiei, atras de puritatea mineralului şi strălucirea cristalului, obsedat de duritatea pietrei, el va umbla întotdeauna înarmat. Ca şi în încercarea din basm a temperamentului lui Făt-Frumos — model îndepărtat al metodelor criticii tematice — eroul va alege din panoplia tehnologiilor imaginare, armele, desigur cele nobile şi tăioase, nu cele ce sfărîmă brutal obiectele: un puternic „complex al spadei" guvernează vocabularul operaţiunilor poetice stănesciene. Deocamdată însă, prinţul e doar un adolescent „căscăund" plutind printre lucruri, cuprins de-o mirare visătoare. Vîrstă edenică de-o
complexitate fermecătoare a nevinovăţiei, jucîndu-se cu mărul cunoaşterii fără să-1 guste încă, adolescenţa unifică în sine contrariile nelăsînd tăişurile orgolioase ale minţii să desfacă eul din armonia universală.
38
Una dintre cele mai frumoase „ispitiri" din lirica noastră către tărîmul vrăjit şi himeric al visului şi poeziei se face auzită, însă, într-un poem graţios ca o alegorie renascentistă a lui Gentile da Fabiano, ce convoacă vizionar elementele universului poetic stănescian: „Ci ia-ţi calul de căpăstru, pune-ţi talpa-n scări şi du-te/ e o lume-acolo, alta, a copacilor şi-a mării./ Păsări albe peste turle trag cu aripa volute./ Se roteşte marea-n ţărmuri, pietrele ţin gustul sării.// Te primeşte şi pe tine sub arcada-i zveltă, du-te!/ E o lume care-n jurul soarelui a pus inele,/ flori de platină smălţate, şi de aur noi lăute,/ şi corăbii zburătoare, cu sămînţa lumii-n ele." O altă lume paradisiacă se iveşte feeric la îndemnul magic al acestei voci imperative, impersonale şi omnisciente. Logosul însuşi pare că fiinţează aici şi prin el se întrupează viziunea lumii promise. E prima epifanie a supraeulul stănescian, ce i se va înfăţişa de acum înainte mereu, ca înger, pasăre sau daimon, la răspîntiile aventurii sale poetice.
Cu un strigăt înfiorat al instituirii de sine în această miraculoasă ţară? solară, eul îşi începe cavalcada aurorală, tropo-titoare trecere prin stările materiei — tăcere, nisip, lut, piatră, arbori, cal, acvilă, aer, privire, suflet, ardere — în întîmpinarea luminii:
Mi-am întors către soare unicul chip, umerii mei zmulg din goană frunzişe. Cîmpul tăindu-1, pe două potcoave calul meu saltă din lut, fumegînd. Ave, mă-ntorc către tine, eu. Avei Soarele a izbucnit peste lume strigînd. Calul meu saltă pe două potcoave Ave, maree-a luminilor, ave! Soarele saltă din lucruri, strigînd clatină muchiile.surde şi grave. Sufletul meu îl întîmpină, avei Calul meu saltă pe două potcoave. Coama mea blondă arde în vînt.
Treptele regnurilor sînt străbătute într-un puternic elan de mişcarea ascendentă a sufletului spre puritate: calul ce saltă din lut fumegînd devine centaur (animalul îmblînzit de intelect), apoi, înălţîndu-se, cal înaripat, sau pasăre phoenix arzînd în vînt, imagine a materiei iradiate de spirit, purificate prin foc. Omul mistuit de flăcări din apoteoza finală e o întruchipare a „zeului-soare" al lui Northrop Frye, ale cărui
39
însemne pămînteşti sînt nimbul de raze al sfîntului şi coroana de aur princiară. La început, eul este o unică şi nescindată entitate, dar reversul neştiut al cavalcadei icarice eintrarea în lanţul temporal al veşnicei despărţiri de sine întru devenire. Goana aceasta bărbătească, superb dezlănţuită, ascunde deja ceva neliniştitor şi irevocabil, de precipitare inevitabilă spre catastrofă, stînd, ca orice exces — sau „hybris", cum l-ar fi numit grecii —, la originea căderii eroului tragic din volumul Măreţia frigului — Romanul unui sentiment („Prinţul căzînd de pe cal/ striveşte-n cădere un înger/ E sentimentul total/ pentru care azi sînger."). Aceasta se va petrece insă mult mai tîrziu, la crepusculul aventurii.
Acum, O viziune a sentimentelor, ca şi în parte Dreptul la timp, adaugă naşterii paradisiace mitul vîrstei de aur al dragostei inocente, sub înfăţişarea rafaelită, de o tandră monotonie, a plenitudinii fericite a sentimentelor. Angelismul iubirii aduce cu sine imaterialitatea plutirii, cucerirea aerului, celebrarea imnică a existenţei luminoase, muzica sferelor, o suavă prezenţă adăugată celor ce sînt. Prezentul perpetuu al legilor generale ignoră însă viaţa fiinţei. Legea este pentru individualitatea umană echivalentul nefiinţei, căci în mod paradoxal, a fi continuu, susţine poetul, înseamnă pentru eul particular a nu exista. Numai întîmplarea naşte sentimente, iar ele sînt însăşi viaţa noastră. De aceea acel fiind atemporal şi static este părăsit pentru trăirea lui eu sunt al întîmplării „vinovate" de existenţă, iubire, eroare, aventură, mişcare şi timp: „înţelepciunea e sicriul nostru. Dragostea, puterea de a iubi împodobită cu erori ca fluturele de polen, numai ea ne face să trăim. [...] Legea ne ţine pe toţi. Numai trădarea ei ne face să fim. Viaţă are numai vinovatul. Părăsirea şi pîngă-rirea geometriei e carnea bietului nostru suflet." Trăirea, oricît de împlinită, produce inevitabil o fisură în identitatea fiinţei, iscînd pentru prima dată un sunet disarmonic în suava armonie a poemelor începutului: „Deodată/ m-am trezit atît de departe/ şi de străin/ rătăcind înapoia chipului meu/ ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile/ cu relieful fără de noimă al lunii." El anunţă sfîrşitul unui anotimp şi începutul unui lung şir de despărţiri.
Cu Dreptul la timp, ciclului genezei i se suprapune, estom-pîndu-1, cel al „păcatului", eroul său liric făcîndu-se — prin trăirea în durată — originar vinovat de timp, adică de spaţiul
40
gîndirii dintre eu şi lume, de distanţa dintre „însumi" şi „însumi" şi de depărtarea lucidităţii interpuse între eul cunoscător şi lucruri. Adînc dureros şi melancolic este în Enghidu sentimentul ruperii eului de sine prin descoperirea realului şi a morţii, deşi speranţa şi bucuria existenţei nu au dispărut, cum de pe o anume treaptă a conştiinţei nu vor dispare definitiv niciodată la Nichita Stănescu, chiar şi în momentele tragice ale ultimei perioade de creaţie. Realul pare absurd spiritului geometric căci el, ca şi moartea, este funcţie de timp, determinînd drama ontologică a omului: „Realul — arăta Athanasie Joja în Logos architekton — este mişcare, devenire, diferenţiere de sine şi deci eternă non-identitate." Moartea, pentru tînărul poet de treizeci de ani, nu e o prezenţă concretă, dar nici o alegorie, ci o posibilitate. Nichita Stănescu nu a fost niciodată un poet al morţii în accepţiunea thanatică a stingerii. Dreptul la timp conţine insă o autentică experienţă a neantului, căci spaima morţii corespunde nemijlocit celei a revelaţiei lipsei de sine. Ea e aşezată la intrarea purgatoriului şi infernului stănescian.
11 Elegii ridică în conştiinţă parametrii esenţiali ai acestei drame existenţiale exprimată vizionar prin parabole şi metafore paralogice, ciclul lor corespunzînd în mitologia sa poetică momentului fulgurant şi solemn al cunoaşterii luciferice şi al revelaţiei sensurilor ascunse ale destinului. /——- Asemeni lui Lucian Blaga, Nichita Stănescu ştie că marea S^ytrecere înseamnă viaţă cu moarte întreolaltă contopite în aceeaşi întîmplare ce ne îndepărtează de noi înşine împingîn-du-ne cu fiecare clipă spre bătrîneţe şi neant şi totuşi, în faţa miracolului existenţei, el nu va cere oprirea ceasornicului divin, anularea distanţei dintre lege şi eroare, întoarcerea în nefiinţa pură a lipsei de memorie a legilor. Dimpotrivă, va căuta să fie mereu în interiorul fenomenelor, exaltînd mişcarea, dilatînd spaţiul pînă la punctul reversibilităţii sale unde infinitul mare este egal cu infinitul mic, totul în aceeaşi interioritate cosmică deplină a existenţei reale unde accelerarea deplasării ar putea deveni paradoxală şi sublimă neclintire, dacă viteza ne-ar contopi cu esenţa dinamică a universului :
Voi alerga deci în toate părţile deodată
după propria mea inimă voi alerga
41
asemeni unui car de luptă
tras din toate părţile simultan
de o herghelie de cai biciuiţi.
Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana
ea însăşi mă va întrece
şi se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămînţă,
pînă cînd alergarea
chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.
Adolescentul care, într-o după-amiază, după un meci de volei, a constatat spălîndu-şi mîinile la o pompă, că ele sînt absurde şi s-a bucurat căci ele făceau parte desăvârşit din sine şi din existenţa naturală, unde „totul este absurd. Nimic nu este mai firesc decît absurdul", a devenit acum prin experienţa neantului profund nefiresc, adică gînditor, adică logic („nimic mai artificial decît logica"), căutînd şi atribuind un sens vieţii, o semnificaţie întîmplărilor sale. încâlcind interdicţia de a nu se rupe din trupul firescului („despărţirea de absurd coincide cu revelaţia morţii"), el pătrunde în Hiper-boreea, tărîm spectral al mai marilor minţii, unde spiritul îşi închipuie cu superb şi juvenil orgoliu că haosul elementar şi natural al lumii poate fi definitiv întrerupt şi preschimbat prin semne, prin descifrarea unei semnificaţii a fenomenelor şi prin scrierea lor, într-o ordine ideală a creaţiei: „A fi înţelept înseamnă a stabili o ordine în mijlocul absurdului. [...] Absurdul exprimat încetează să mai fie absurd. Orice formă de exprimare implică o ordine. Prima ordine revelată şi mai apoi scrisă a fost descoperirea morţii." Dar ordinea revelată în acest mod conţine originar în sine legile propriei sale disoluţii.
Ciclul Elegiilor coincide astfel nu numai momentului cunoaşterii, ci şi celui al întemeierii din sentimentul neantului existenţial a unei ordini depline a eului, sinelui şi lumii. Este zenitul creaţiei stănesciene, punctul de sus al ordonării prin cuvînt unde poezia încearcă printr-o titanică încordare, ca Atlas, să ţină eul în interiorul fenomenelor, într-un univers unde nimic nu e imuabil, totul se schimbă, se destramă, curge către haos şi dezordine într-o „moarte entropică" a lucrurilor absorbite de vidul cosmic. Sensul major al creaţiei
42
ulterioară Elegiilor este de a păstra cu preţul unor lupte, cu timpul tot mai sîngeroase şi tragice, peste bietele puteri omeneşti, starea iniţial luminoasă a ordinii ideale.
Ruptura fiinţei din „firescul absurdului" Marelui Tot determină în Obiecte cosmice (Alfa) şi în Oul şi sfera apariţia ciclurilor păcatului fără vină şi cel al penitenţei căutării de sine în labirintul mişcător al aparenţelor, dublurilor şi metamorfozelor stăpînit de Circe şi Proteu; cicluri prelungite în volumele următoare prin sentimentul exilului într-o lume a pierderii, al rătăcirii într-un pustiu al nefiinţării. Vina e a însăşi condiţiei umane, supusă deopotrivă grandorii cunoaşterii'şi nimicniciei morţii: „Cînd am deschis ochii, mă aflam/ în acest trup pe care-i vezi/ şi vinovat de felul lui eram,/ cum vinovate-s frunzele că-s verzi./ Şi deodată-am început să stiu/ mersul luminii şi-al strigării] şi să simt pomii toţi, pe viu,/ si curba dureroasă-a zării." într-un univers stăpînit de demonia inconsistenţei lucrurilor, „triste înfăţişări instabile" (consecinţă îndepărtată de fapt, ca în poemul Cain şi Âbel, a fratricidului spiritului asupra trupului), menţinerea ordinii sacre nu mai pare a fi cu putinţă: „Mă amestec cu obiectele pînă la sînge/ ca să le opresc din pornire/ dar ele izbesc pervazurile/ şi curg mai departe/ spre o altă orînduire."
Nefericit, eroul nu e acum decît un Iov a cărui greşeală de a face parte din această lume prea omenească este infimă faţă de pedeapsa la care se simte condamnat prin voia oarbă a destinului: „Nimic nu rămîne el însuşi mai mult/ decît o foarte singură dată. / Nu sunt vinovat că trăiesc/într-o lume într-una schimbată.// Numai un gînd dacă-1 întorc, de la tine,/ nu mai regăsesc apoi, înapoia-mi, nimic." Durerea lipsei punctelor egale cu sine („Avem prea puţine osii pentru roata de carne a trupului nostru"), determină ca în Raid în interiorul pietrelor aspiraţia către suprema nemişcare, către identitatea universului, 'opunîndu-se infernului mişcării. în logica internă a acestei spaime a destrămării şi alunecării ireversibile spre neant, lemnul, osul, piatra şi cuvîntul concentrează esenţele fizice şi abstracte ale lumii devenind structuri fixe ale ordinii poetice scrîşnind în gurile devoratoare ale timpului. Cultul arborelui şi al pietrelor din atîtea poeme îşi află originea în reveria eternităţii, ca şi viziunea osteologică a fiinţei: „Pînă la urmă rămîne doar osul;/ ce-a fost mai străin, mai înlăuntrul
43
meu/ cuceriţi-1 pe el, pe gloriosul/ al cărnii şi-al vinelor drept dumnezeu./ El e alb, el e neciobit, pentru că nu se vede,/ pentru că rămîne, pentru că stă şi nu se mişcă./ Aşa cum flutură totul în iarbă afară de verde/ care-i acelaşi, cînd totu-i morişcă." Nestatornicia nu aparţine însă numai lumii obiectelor, ci şi celei lăuntrice („prea repede se schimbă ceea ce numim stări de spirit"), perpetua pierdere a duratei interioare iscînd figurile poetice ale absenţei şi căutării în care eul, victimă nu atît a ceea ce a înfăptuit, cît a ceea ce (nu) este, invocă dramatic certitudinea existenţei sinelui:
Cine eşti tu, cel care eşti,
şi unde eşti, cînd nimic nu este?
Născut dintr-un cuvînt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.
întreb dacă sînt, dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămîn, adăugind
deşertului singurătate.
Rătăcind printre şirul de „însumi" şi „însumi", el va încerca să-şi fixeze înfăţişările instabile în mulajele structurii poemelor întrezărind salvarea din lungul exil doar printr-o „imobilizare" a sinelui în cuvinte. Numai schimbîndu-şi fiecare parte şi stare a fiinţei în numele ei, poetul va deveni într-adevăr „ceea ce este." Regăsirea aceasta dramatică de sine, rein-staurarea unei noi ordini dilematice şi complexe, antropocentrice şi mitice a lumii, se petrece într-un ciclu al acceptării demne a destinului uman („Să fie sfîntă întîmplarea de a fi,/ ales sau nu, dar pururi însuţi/ mirată lacrimă care-ţi ivi/ înnobilînd cu sine plînsu-ţi"), început de Laus Ptolemaei şi continuat în Necuvintele şi în Un pămînt numit România, alături de un alt ciclu, al asumării tragicului, de un cu totul alt timbru al durerii existenţiale a risipirii şi absenţei, cristalizat în jurul motivului christic: „Era o melancolie, un fel de tristeţe,/ de copil rătăcit într-o zi fără copii,/ un fel de joc întîm-plat într-o altă vîrstă / pe care abia ţi-o mai aminteşti, / un fel de joc pe care tu nu l-ai jucat/ deşi aceasta s-a petrecut de mult./ Era ca un avion poştal de un tip învechit/ trecînd deasupra unor munţi eterni,/ într-un spaţiu de singurătate, trecîncl singuratic/ şi lăsîndu-şi umbra în formă de cruce,/ mereu micşorîndu-se peste pieptul meu/ deodată gol, cu cămaşa smulsă." Această lume care este, dar care decade
44
supusă legii îmbătrinirii'şi entropiei („putrezeşte peste cer/ ziua cea de ieri/ şi decade peste noi/ al luminii trist noroi"), unde eului, devenit tot mai greoi, suferind de singurătate şi spleen, îi este frig şi urît de sine însuşi („Incapabil să pierd/ inapt pentru fire,/ alerg în neştire./ Foarte greu mă primesc/ să fiu cum sînt"; „Suntem, dar ne este urît") este descrisă prin noua ordine a cuvintelor stănesciene în Dulcele stil clasic, Belgradul în cinci prieteni şi Măreţia frigului, ecourile ei reverberîndu-se în Operele imperfecte. Sînt vizibile aici sentimentul oboselii şi cel al înfrîngerii elanului spre absolut {prăbuşirea şi putrezirea calului, moartea păsărilor, sufocarea îngerului spînzurat de propriul har şi lipsit de aerul zborului, refuzul de a privi prin hublou — sînt motive ce depun mărturie), ca si resemnarea, dezamăgirea („E luminos soarele acesta/ Luminos. Nu orbitor, nu orbitor"), recea disperare a sf ieşitului. Moartea îşi pierde tot mai mult caracterul abstract, devenind in Noduri şi semne înfricoşătoare prezenţă. Pe măsură, însă, ce lumea aceasta omenească alunecă în jos spre moarte, în mijlocul ei se ridică prin voinţa eroică a eului o sublimă „stare măreaţă a sufletului", solemnă schimbare pe deplin evidentă în Epica magna, înlocuind plîngerea şi dezvinovăţirea patetică a lui Iov împotriva destinului inexplicabil cu asumarea gravă de către eu a vinei tragice de a dori să fie el însuşi ieşind din cursul firesc al lucrurilor. El conferă astfel s'ens suferinţei existenţiale opunînd fatalităţii oarbe a sortii libera sa hotărîre de a determina ordinea lucrurilor. Mitul' central al ultimului ciclu este dominat de figura lui Chei st care se jertfeşte pierzîndu-se pe sine pentru a-şi mîntui semenii. Martiriul său transformă drama în tragedie înălţătoare redîndu-i fiinţei conştiinţa naturii sale nepieritoare, izbăvindu-o de mişcarea destrămării: „Eram vrăjit şi nici nu mai mişcăm,/ toţi vulturii stăteau înţepeniţi în aer,/ iar soarele spărsese cerul,/ cu sunet de lumină şi cu vaer./ Pe jumătate doar din ea,/ copilul îl născuse,/ ea două capete avea,/ timpul încremenise/ bătut în palma ta, Iisuse!/ O, eli eli lama sabahtami,/ o, eli eli!/ Mi se îngroşase rîul/ ca o jugulară peste gît,/ pe cîmpul ăsta nearat, urît,/ iar caii se evaporau uşor/ deasupra nu era vreun nor,/ mă înzeiam, mă înzeiam,/ nu mai muream, nu mai muream,/ în braţul meu întins şi rece/ ca sceptru eu ţineam ce nu mai trece, — / şi fix eram,/ piatră eram — / şi nici pămîntul nu-1 roteam/ nu răsăream,
45
nu apuneam, — / şi ţara mea era un geam / prin care nimeni nu privea./ Stam rege fix, de piatră şi de stea/ ţinînd oprit cuvintu-n gura mea,/ necîntător."
Asumarea eroică a tragicului este un gest prometeic, creator în ultimele volume al unei ordini tragice redimensio-nînd realitatea, acordîndu-i nobleţea ficţiunii utopice, mutîn-du-i realităţile în ideal, conferindu-i prin tensiunea supraomenească a sacrificiului poetic o demnitate deasupra ordinii fireşti. într-un eseu din Meditaţii despre Bon Quijote Ortega y Gasset surprinde esenţa paradoxală a eroului: „Dat fiind că natura eroismului stă în voinţa de a fi ceea ce încă nu eşti, personajul tragic stă cu jumătate din trup în afara realităţii. Martorul său este viitorul. Eroul anticipează viitorul şi apelează la el." El este nenăscut:
Există numai ceea ce va fi, numai întîmplările neîntîmplate, atîrnînd de ramura unui copac nenăscut, stafie pe jumătate... Există numai trupul meu înlemnit ultimul, de bătrîn, de piatră. Tristeţea mea aude nenăscuţii cîini pe nenăscuţii oameni cum îi latră. O, numai ei vor fi într-adevăr!
înfrînt de real prin condiţia sa muritoare, poetul supravieţuieşte prin „dublul" său turnat în substanţa nepieritoare \ a poeziei. Reprezentmdu-şi destinul tragic, Nichita Stănescu 1 şi-1 înfrînge eliberîndu-se prin actul poetic de angoasa şi I durerea existenţei. El se luptă cu însuşi cuvîntul şi în această I îmbrăţişare combatanţii nu se mai pot deosebi unul de altul. '• Este o victorie sau o înfrîngere desăvîrşită, căci la Da sau la
Nu cartea are paginile rupte.
ALEXANDRU CGNBEESCTJ
ÎN VREMEA VIEŢII MELE SCURSĂ" — secvenţial biografic — 1933-1983
Eu sînt propria mea memorie. Ceea ce este in mine, numai însumi şi deosebit de orice altceva, nu sînt nici înfăţişările mele, nici trupurile pe care le-am avut din copilăria de căpşună pînă la ciolanul de elefant şi nici vederile în ochi, egale, ale lumii. Ţin minte numai întîmplări...
întîmplările mele ţin minte întîmplările mamei mele care ţine minte întîmplările tatălui ei. Apoi se uită ale cui mai sînt întîmplările sau a cui a fost Inttmplarea. Atît de departe de prezentul meu şi atît de foarte departe de prezentul legii sînt unele întîmplări încît livide de îndepărtare numai exaltate mai pot părea a fi.
NICHITA STĂNESCU
DESCENDENŢA
„Ochiul ca o frunză de leuştean al tatălui meu, privindu-mă In ochi, semnifică pentru mine continuitatea"'
în linie paternă Nichita Stănescu se trage dintr-o solidă familie de mici meşteşugari şi comercianţi români, la origine ţărani prahoveni veniţi pe la începutul veacului trecut în tîrgul tot mai înfloritor al Ploieştilor spre a-şi vinde ţesăturile. Prima aşezare a familiei Stănescu fu în suburbia Sf. Vineri spre intrarea în tîrg dinspre Scăieni, Valea Călugărească, Bucov, în drumul turmelor de a căror lînă Matei Stănescu, străbunicul poetului, avea nevoie pentru ţeserea hainelor groase de aba, îndeletnicire cu care-şi cîştiga traiul. Aici, în octombrie 1862, văzu lumina zilei Hristea M. Stănescu, intîiul născut al lui Matei, de 29 de ani, şi al Măriei de ani 16. Băiatul nu urmă la şcoli înalte, învăţă meseria de abagiu de la tatăl său şi munci de mic, cot la cot cu acesta, dovedind îndemînare în meşteşug şi pricepere în negoţ. Cînd împlini 27 de anifluă de nevastă o fată de 19 ani, din comuna Ceptura, de lîngă Mizil, Elena Gheorghiu, fiica lui Costea Gheorghiu (la acea dată decedat) şi a Raliţei C. Gheorghiu, ambii din satul Jugureni, judeţul Buzău. Avură nouă copii, dintre care Nicolae, cel mai mic, va fi tatăl poetului. La data venirii pe lume a ultimului copil, 19 aprilie 1908, familia locuia tot în vechea casă de pe strada Oilor, nr. 62, Hristea fiind trecut în acte „comersant". Prin 1927—1928, bătrînul se va muta cu fiii mai mici, Gheorghiţă şi Nicolae, în noua casă ridicată pe str. General Cernat nr. 2 (azi str. Buciumului, nr. 1). Nicolae, tatăl poetului, moşteni în multe privinţe firea şi înfăţişarea bătrînului Hristea. Fu bărbat frumos, ca şi părintele său, cu acelaşi cap masiv şi expresiv şi aceeaşi statură impozantă degajînd vigoare şi robusteţe, trăsături tipice bărbaţilor din familia Stănescu pe care le va vădi şi poetul, după cum tot
48
ereditar, la maturitate, mersul acestora devenea greoi în urma unui soi de gută ce le îngroşa şi chinuia picioarele. Nicolae urmă cu bune rezultate „Şcoala superioară de comerţ" în Ploieşti, apoi doi ani la Academia comercială din Bucureşti, de unde se retrase pentru a-şi ajuta şi apoi înlocui tatăl la treburile atelierului familiei. Tot in această perioadă tînăruî abia ieşit din adolescenţă, zvelt şi îndrăgostit de cursele cu velocipedul, o întîlneşte pe Tatiana Cereaciuchin, viitoarea sa soţie, căreia îi va purta o profundă dragoste pînă la sfîrşitul vieţii. Tatiana se născuse la 16 februarie 1910, la Voronej, într-o familie de condiţie nobilă din părţile Doneţului, refugiată apoi în România. Tatăl ei, Nikita Cereaciukin, era profesor de matematică şi fizică la şcoala militară din Voronej, unde înaintase în ierarhie pînă ia gradul de general. In 1917 avea 47 de ani şi patru copii, dar, om paşnic şi doritor de linişte intelectuală, nu pregetă să-şi ia familia, să coboare Donul şi să ia viaţa de la început departe de furtuna ce se ivise la orizontul istoriei. După o perioadă petrecută la Constanţa, unde Tatiana a urmat Şcoala superioară de comerţ, se mutară în Ploieşti. Acolo viitoarea mamă a poetului îl va întîlni pe Nicolae' II. Stănescu, care, cucerit de farmecul duioasei rusoaice, o va cere de soţie. Tinerii se vor căsători la 6 decembrie 1931.
„NAŞTEREA ESTE O POSESIUNE"
„Faptul de a te fi născut este atît de mirabil, încît este mai degrabă asemuitor întimplării decît legii."
1933 Se naşte în casa părinţilor săi, la 31 martie, Nichita Hristea N. Stănescu. Era o primăvară călduroasă, vineri, cu puţin înainte de orele 12 din ziuă. întîiul născut, sănătos şi puternic, asemeni tuturor bărbaţilor din neamul Stănescu primi numele celor doi bunici: Hristea şi Nichita.
49
Hitleriştii veniţi la putere în Germania organizează o manifestaţie în Piaţa Operei din Berlin unde sînt arse numeroase opere literare ale scriitorilor contemporani. Ungaretti publică Sentimentul timpului, Camil Petrescu Patul lui Procust, Fundoianu tipăreşte în Franţa Rim-baud le Voyou. Se nasc Origore Hagiu, Alexandru Ivasiuc, Anghel Dumbrăveanu, Eugen Simion (cu un an înainte se născuse Fănuş Neagu, iar cu doi Petre Stoica şi Mircea Ivănescu, alţi buni prieteni ai poetului). Mor Kavafis şi Ştefan George.
NE TRĂITA MINUNE
„Eu niciodată nu am fost copil".
1933—1940 Copilărie senină în cartierul liniştit, cu oameni aşezaţi, ploieşteni paşnici şi cumsecade. („Era o lumină cu totul aparte deasupra oraşului, înaintea războiului. O lumină fericită i-aş spune. Multă vreme am crezut că acest fapt se datoreşte copilăriei care vede cu un cu totul alt ochi luminaşi peisajul faţă de maturul ochi de mai tlrziu. E adevărat că înainte de război nu văzusem niciodată morţi şi că singura moarte la care asistasem fusese tăierea unui miel de Paşti..."). Nini, cum 11 alintau ai săi, era fermecător şi bucălat ca un „putto" renascentist. Nu se deosebea prea mult de alţi copii de vîrsta lui: era zglobiu, spontan, ager la minte, sensibil şi îndeajuns de cuminte, dar şi cam rîzgîiat de toţi, definitiv cuceriţi de drăgălăşenia sa. Făcea din cauza asta destule pozne şi nazuri şi-şi primea plata cuvenită de la părinţii care nu glumeau în chestiuni de educaţie. Avea ureche muzicală şi ai săi nu pregetară să-i cumpere un pian şi să-1 „chinuie" cu lecţii particulare. Pînă la sfîrşitul vieţii, poetul a păstrat nostalgia unei vocaţii de muzician şi nu pierdea nici un prilej de a cînta la pian. Pe atunci, însă, prefera să se joace pe străzile şi locurile virane ale cartierului dinspre marginea oraşului', aproape de liniile ferate, unde copilul a deprins limbajul colorat, familiar şi ironic ce îl încîntase şi pe Caragiale î,n veacul trecut. Nicolae nu ştia limba maternă a soţiei sale şi
50
în casă neauzind deloc ruseşte, Nini nu o învăţă nici el. Un loc aparte îl ocupau în viaţa sa cărţile, de care va aminti mereu ca de imaginile cele mai limpezi âle copilăriei şi adolescenţei sale romanţioase. Tatăl său nu era bigot, nici'puritan, preţuia ca orice ploieştean autentic rîsul sănătos şi glumele cu sare şi piper, avea slăbiciune pentru chefurile adevărate cu bucate bune, ţuică de Văleni şi vin de Valea Călugărească» de unde veniseră străbunii săi la oraş, dar mai ales cu lăutari care cîntau pînă la amorţire, cu o bancnotă în arcuş sau lipită pe frunte, dureri nevăzute, melancolii atavice. De la astfel de rapsozi şi îndeosebi de la unul, Nae Lăutarul, a auzit întîia oară Nichita mirifica poezie folclorică românească („...Utere cu caracter literar am scris cred încă de la 6 ani, evident fără umbră de conştiinţă literară, ci suflat de vîntul poeziei populare şi lăutăreşti care bintuia atlt de vehement prin oraşul meu de baştină".)
1934. Breton publică Al doilea manifest suprarealist, Giraudoux Lupta cu îngerul. La Moscova în cadrul primului congres al Uniunii Scriitorilor Sovietici, Maxim Gorki în raportul despre activitate utilizează în premieră noţiunea de „realism socialist". Se nasc Nicolae Breban şi Florin Mugur. • 1935. Sînt arestaţi, din ordinul guvernului fascist al lui Mussolini, Cesare Pavese şi editorul său. Se nasc Nicolae Labiş, Ion Gheorghe, Dumitru Radu Popescu.George Bălăiţă. Moare Fernando Pessoa. • 1936. Izbucneşte războiul civil din Spania şi este împuşcat Garcia Lorca. Un grup de poeţi englezi în frunte cu W.H. Auden se înrolează ca voluntari în armata republicană. Se nasc Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Nicolae Velea. Mor Mateiu Caragiale, Luigi Piran-dello şi Miguel de Unamuno. • 1937. Brâncuşi începe ansamblul de la Tîrgu-Jiu. Se naşte Dan Laurenţiu. Moare G. Topîrceanu. • 1938. Austria este anexată Reichului hitlerist. Valery publică Introduclion ă la poetique. Se nasc Doina Ciurea şi Marian Popa. Mor Octavian Goga şi C. Vallejo. • 1939. Arthur Lundkvist publică Zbor de Icar, Philippide Visuri în vuietul vremii. Se nasc Cezar Baltag, Emil Brumaru, Mihai Ungheanu şi Nicolae Manolescu. Mor Antonio Machado şi W.B. Yeats. începe al doilea război mondial.
1940—1944 Stănescu Hristea (Nichita) urmează cu rezultate excelente şcoala primară: primele două clase la Şcoala nr. 5 din Ploieşti, cu severul institutor Popescu, apoi
51
•din pricina evacuării oraşului, clasa a IlI-a la Şcoala primară mixtă din Buşteni — unde obţine „Premiul întîi pentru silinţă la învăţătură şi bună purtare" — în sfîrşit, absolvirea clasei a IV-a aflîndu-1 cu părinţii în refugiu la Vălenii de Munte. Pentru poet scrierea, învăţarea alfabetului şi numirea prin litere a sunetelor sînt prima ruptură a eului cugetător şi raţional din fericita identitate cu lucrurile. Această treaptă a gindirii asupra cuvîntului o va numi despărţirea insului de propria vorbire („între mina copilului şi limba lui nu e nici o diferenţă. Limba lui are cinci degete, ca şi mina lui, şi apucă la întîmplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeaşi dibăcie cu care apuci un fruct sau o surcea. Apoi cine prima „mare alienare", prima apariţie a diferenţei specifice intre ins şi lume: şcoala, clasa I primară, alfabetul, O-I, OI. Deodată afli că vorbeşti. Br usc, vorbirea din clntec devine cu totul şi cu totul altceva"). Mai1 matur decît colegii săi elevul nu a fost, dimpotrivă, era „copilăros", trăsătură pe care şi-a conservat-o toată viaţa, şi în această accepţie afirmaţia sa — „N-am fost niciodată precoce" — este demnă de luat în considerare. în schimb, era deştept foc, vioi, cu asociaţii uimitoare, prindea foarte uşor ceea ce-i stîrnea curiozitatea şi uita la fel de repede ceea ce nu-i întreţinea interesul intelectual. Părăsind oraşul, părinţii l-au ferit cît au putut de contactul direct cu ororile războiului, totuşi atmosfera sumbră de distrugeri şi masacre era prezentă pretutindeni: bombardamente, păduri arse, soldaţi ucişi, avioane în flăcări, case sfărîmate, moartea unor rude foarte apropiate. („Prea mi-a nins şi mi-a plouat, de mult,/ in copilăria mea cu nopţi grozavei clntecul de moarte ca să-l mai ascult,! glndul ca [să-l rotesc peste cadavre").
1940. Se întrerupe decernarea Nobelului. Harta României este grav ciuntită. Dictatura antonesciană. Odisseas Elitis debutează editorial cu Orientări. Dylan Thomas publică Portret al artistului in chip de cline tinăr. Se nasc Mircea Ciobanu, Ileana Mălăncioiu, Gh. Pituţ, Mircea Martin. Moare asasinat de legionari Nicolae Iorga. a 1941 România intră în război. Apare Istoria literaturii române de la origini pînă In prezent de G. Călinescu. Se nasc Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu şi
52
Ion Pop. Moare Rabindranath Tagore. • 1942. Se nasc Ana Blandiana şi Gabriela Melinescu. Bombardarea Germaniei. în temniţa franchistă moare de mizerie Miguel Hernandez. E. Fermi obţine prima reacţie nucleară în lanţ controlată. • 1943. Raidul aviaţiei americane asupra Ploieştilor. Tudor Arghezi este arestat şi internat în lagărul de la Tîrgu-Jiu. Se nasc Adrian Păunescu, Marius Robescu şi Laurenţiu Ulici. Moare Eugen Lovinescu. Teoria cuantică a cîmpului electromagnetic. • 1944. Declanşarea insurecţiei. T.S. Eliot publică Four Quartets, Alberti Poesia (1924—1944). Apare Trilogia culturii a lui Blaga. Este gazat la Auschwitz B. Fundoianu. Mor Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Pillat, Romain Rolland şi F.T. Marinetti.
TRUPURILE COPILĂRIEI
„O, lucrurile n-au crescut o dată cu mine. jj Mi-ajungeau pînă la bărbie / cîndva în copilăria mea, acoperită / de ceţuri. // Mai tîrziu, / la sfirşitul războaielor, j abia îmi mai urcau pînă la şold, j ca o dureroasă sabie de piatră".
1944 —1948 Urmează clasele gimnaziale la Liceul „Sf. Petru şi Pavel". Examenul de intrare îl susţine în vara lui 1944 la Izvoarele, unde liceul era evacuat. Continuă să fie un elev bun, prima clasă o absolvă cu media generală 8,04, obţinînd menţiunea a Il-a. Totuşi învăţătura nu-l va mai atrage ca înainte, părîndu-i-se tot mai mult o corvoadă plictisitoare ce-1 ţine departe de pasiunea pe care şi-o descoperise la această vîrstă: voluptatea febrilă a lecturii. Citeşte enorm, nopţi întregi nedormite, lecturi eterogene însă: sute de romane de aventuri, poliţiste, ştiinţifico-fantastice, toate parcurse cu sufletul la gură. Lectura e ingenuă şi nu are privire „critică", băiatul se cufundă în universurile imaginare, trăieşte alături de eroi întîmplările palpitante, petrece ceasuri
53
de încîntare şi de reverie pe marginea epicului fantezist. „Mimesisul" nu-1 captivează, el caută un spaţiu şi un timp al ficţiunii pure, acel abstract „deodată" al aventurii. Părinţii îl surprind adesea cu cîte un roman pe birou, ascuns sub cărţile de şcoală. Elevul nu mai simte tragere de inimă pentru materiile unde are de „tocit" pe de rost tot felul de lucruri ce-i par neinteresante. Inteligenţa sa sclipitoare e capricioasă şi, capabilă de eforturi uriaşe şi concentrări intense totdeauna pe un suport pasional al preocupărilor, devine leneşă şi opacă în domeniile care nu o farmecă. Nichita era pe atunci un băiat voinic şi îndesat, cu un cap voluminos, rotofei la faţă, ceea ce-i făcea pe prieteni să-i spună Grasu1. Sub aparenta dezinvoltură şi ironie — produse ale spiritului său ascuţit — el ascunde o imensă timiditate. în aceşti ani a început să iubească tot mai mult poezia şi, simţindu-se atras de dificultăţile meşteşugului versificaţiei, încearcă chiar să o scrie. După melosul, cunoscut din prima copilărie, Nichita Stănescu urcă o nouă treaptă lirică, iniţiindu-se în ceea ce va numi altădată poezia fonetică („Prin vulturi vîntul viu vuia"). Este tot o formă a poeziei populare, trecute prin filtrele culte ale tradiţionalismului, al cărei model de neatins i se părea atunci Nunta Zamfirei a lui Coşbuc.
1945. Trupele române participă la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei. Germania capitulează. Tonegaru publică Plantaţii. Se naşte Danie! Turcea. Mor Valery, Andrade, Else Lasker-Schuler. Explodează prima bombă atomică. • 1946. Lucian Blaga publică Trilogia valorilor. Gellu Naum Culuoarele somnului, Geo Dumitrescu Libertatea de a trage cu puşca. Gyorgy Lukâcs Eseuri despre realism. Prevert publică Cuvinte, E. Borel Paradoxurile infinitului. în Franţa, după ce participase la Rezistenţă, se sinucide, pe cînd scria Manual al perfectei fericiri, II arie Voronca (n. 1903). • 1947. Arghezi obţine Premiul naţional de literatură cu Una sută una poeme. Sartre publică Baudelaire, Boris Vian Spuma zilelor, Rene Char Le Poeme pulverise. Se nasc Adrian Popescu, Dumitru M. Ion, Ştefan Agopian, Petru Poantă. • 1948. Reforma învăţămîntului. W.H. Auden publică The Age of Anxiety, Ezra Pound Pisan Cantos, Stravinski Poetique musicale, Norbert Wiener Cibernetica. Debutează cu întîlnirea din pămlnturi Marin Preda.
54
ETERNUL BĂIEŢANDRU
„Adolescenţa e-o fringhie de aur / pe care n-o poţi tăia, dacă vrei, cu cuţitul. // Adolescenţa e-o fringhie de aur / legind nadirul şi zenitul. / E ca şi cum s-ar desprinde mereu, prima oară, j fiecare bătaie a inimii de trupul tău îndrăgostit, j e ca şi cum s-ar desprinde mereu, prima oară, / clipa, mirlndu-te că nu s-a oprit."
1948—1952 Urmează ciclul superior la acelaşi liceu, devenit între timp „I.L. Caragiale". Abia ieşit din copilărie, băiatul capătă deja în aceşti ani înfăţişarea de înger rebel cu care va fi cunoscut mai tîrziu în viaţa literară. („între paisprezece şi cincisprezece ani, cred, am căpătat în cîteva luni înălţimea de acum"). E zvelt şi mlădiu („trupul meu de odinioară de adolescent mov ca trestia" ). cu trăsături nervoase („Braţele lui subţiri şi prelungi) tatuau liniştea cu dungi./ Şi chipul cu dlra buzelor arcuită,! săruta aerul ca pe-o iubită"). Vesel, inventiv şi candid din fire, adolescentul se lasă uşor învăluit de tristeţe. Blîndeţea şi generozitatea îi luminează dinlăuntru figura imberbă şi palidă, spiritualizată şi senzuală totodată, modelată de farmecul inteligenţei. Deşi iubeşte cu patimă cărţile şi este fascinat de mirajul poeziei, nu întrevede încă posibilitatea unei „profesii" literare şi îl aflăm înscris, conform dorinţei familiei, la secţia reală a liceului. De fapt cristalizarea conştiinţei de sine a fost lentă la Nichita Stănescu, poetul — în fond un autodidact de un tip aparte — maturizîndu-se greu, vîrstele şi etapele creaţiei, urcate după o îndelungată gestaţie internă, necorespunzînd vîrstei biologice aparente. Elevul, mereu remarcat de profesorul său de istorie N.I. Simache, învaţă în continuare inegal, dar nu fără strălucire, rezolvă probleme de matematică în gazeta liceului unde publică şi caricaturi semnate H, aşa cum mai tîrziu îşi va semna desenele N. Cîteva gesturi suav anapoda în spirit urmuzian, ce şochează atmosfera demodată, de rigidă „belle-epoque" provincială, contrariind infailibilitatea dascălilor supraveghetori prin libertatea lor gratuită, îi fac o plăcută
celebritate de lider al frondei liceene intelectuale. In orele r^-----■ 1
55
plictisitoare pentru el, liceanul compune în gînd zeci şi sute de versuri pe care apoi le recită prietenilor încîntaţi,' dovedind o memorie fenomenală şi o uriaşă capacitate de „vizualizare" a poemului în spaţiul abstract al minţii. Ce „scria" pe atunci Stănescu Hristea Nichita? Producea cu graţie şi uimitoare dexteritate genuine compoziţii ilare într-un „baroc de mahala" liber de prejudecăţi lexicale, colorate violent şi poznaş cu cuvinte argotice în tonuri inflamate de care cîiî-tecul de lume ploieştean nu ducea lipsă. Acum începe ciclul de Argotice care, permanent completat şi rafinat, va face pînă tîrziu in facultate faima de extraordinar versificator studentului Stănescu. împreună cu prietenii săi nedespărţiţi
Emil_Popesc,"!!  şi   Valeriu   Pîrvan   se   joacă spiritual
şi cu multă plăcere" „de-a revistă" iniţiind în liceu o foaie băşcălioasă şi nonconformistă, Băcăonia, ale cărei versuri simpatice şi obrăznicite circulau pe foi volante printre colegi. întîlnirea cu poezia lui Topîrceanu, convenabilă întru totul acestor spirite ploieştene adolescentine timide şi teribiliste deopotrivă, este hotărîtoare pentru formaţia interioară a junelui aspirant la graţiile muzelor, salvîndu-1 de la vulgaritatea lecturilor ieftine, arătîndu-i limitele romanţelor lăutăreşti şi ale folclorului orăşenesc în stilul cărora începuse să exceleze, deprinzîndu-î cu ironia subţire, nerăutăcioasă, umorul fin, comicul liric şi autoironia senină. Adevărata revelaţie a literaturii cu univers spiritual inefabil, la fel de captivant şi misterios ca lumea aventurilor epico-fantastice, o are în toamna lui 1950 cînd întîlneşte operele lui Swift, Cer-vantes şi Melville. Călătoriile lui Gulliver, Don Quijote şi Moby Dick vor rămîne toată viaţa printre cărţile lui cele mai iubite. Tot atunci îl citeşte şi p'e Bacovia, căruia instinctiv îi simte măreţia poetică fără a o înţelege încă deplin. Băie-ţandrul se dezvoltă armonios, cultivîndu-şi parcă acel „suflet frumos" despre care vorbeau grecii în sistemele lor ideale — sumă echilibrată a forţelor psihice şi fizice, a măsurii între suflet şi corp, între intelect şi sensibilitate. Ii place sportul, joacă volei, face curse cu bicicleta, în echipele de fotbal din liceul de băieţi ocupă postul de portar. E cast îndrăgostit de sora prietenului său Mircea Petrescu, Magdalena. Adolescenţa va rămîne pentru Nichita Stănescu „vîrsta de aur" la care se va întoarce mereu.
56
1949. Ipoteza schimbărilor de stare a materiei a lui Ramsay. T.S. Eîiot publică Front Poe to Valery, A. Lundkvist Urme pe apă, L. Borges El Aleph, Jebeleaim Scutul păcii, Dan Deşliu Lazăr de la Rusca. • 1950» Are Ioc o plenară a Uniunii Scriitorilor în care sînt dezbătute problemele poeziei pe baza unei concepţii estetice unice. P. de Boisdeffre tipăreşte Metamorfoza literaturii, Guillen Cdntico. Naţionalizarea unei părţi a fondului de locuinţe, printre care şi casa familiei Stănescu. Labiş participă la Consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni de la Iaşi. Se nasc Daniela Crăsnaru, Mircea Dinescu, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Condeescu. Războiul din Coreea. Mor Edgar Lee Masters, Cesare Pavese, G.B. Shaw, Yvan Goli. • 1951. Apare primul număr al revistei lunare Tînărul scriitor. G. Benn publică Probleme der Lyric. Mor Salinas şi Gide. • 1952. Labiş vine la Bucureşti. T. Vianu e simplu cercetător la Institutul de lingvistică. Jebeleanu publică Bălcescu şi în satul lui Sahia cu care obţine Premiul de Stat. Preda cu Desfăşurarea este „absolvit" de naturalismul de care fusese acuzat. Plenara CC. al P.M.R. înlătură grupul A. Pauker-V. Luca. Se nasc Nichita Danilov şi Dan David. Apare postum Meseria de a trăi a lui C. Pavese. Intră în funcţiune „cosmotronul" de la Brookhaven. Se stinge Constant Tonegaru (n. 1919). Moare, după ce dăduse o ediţie bogată, Choix de poemes, Eîuard.
POETUL
„Tinerilor voi suavi lungani, / existenţa voastră cea melodioasă / iscăleşte farmecul acestor ani, I plinea parc-o face mai gustoasă"
1952—1957 Urmează cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii din Bucureşti. Opţiunea sa este o surpriză pentru părinţi. Plecat la Bucureşti să susţină examenul de admitere la Politehnică, Nichita se întoarce triumfător cu vestea că a reuşit la... Română. Şirul surprizelor din acel an nu avea să se încheie aici: Nichita se căsătoreşte spre sfîrşitul toamnei cu Magdalena Petrescu. iubirea sa adolescentină. E doar un
57
gest romantic fără suport real şi cei doi tineri se despart după un an. Băiatul înalt, îngrijit îmbrăcat, cu nimbul auriu al părului bogat, zîmbetul plăcut şi mucalit, vocea plină de tandreţe şi ironie, pielea albă atinsă uneori de semnele nubi-lităţii tîrzii, chipul deschis şi senin, îşi face repede noi cunoştinţe şi leagă amiciţii trainice. Acum îl cunoaşte pe ^rigore Ha^iu, prietenul lui de-o viaţă. Poetul va avea totdeauna un fervenT cult al prieteniei („A avea un prieten e mai vital decît a avea un înger"). Seraficul tînăr scrie însă poezii de-o savoare lexicală mult mai păminteană: Argoticele sale fac senzaţie şi vor fi gustate pînă la sfîrşitul facultăţii de către toţi noii săi prieteni literari, colegi sau profesori. în mijlocul versificaţiei emfatice şi găunoase a epocii, poemele acestea profund neserioase (parodii şi parafraze vesele), ştrengăreşti şi echivoce, aduc un imbatabil suflu de libertate voioasă. Registrul lor e unul sărbătoresc şi popular, ce acordă rîsului şi jocului o viguroasă funcţie eliberatoare de seriozităţi instituţionali-zate. Nichita Stănescu tînăr avea pudoarea tragicului, iar firea sa solară şi vitalitatea sănătoasă, manifestate literar în spirit rabelaisian, îl îndemnau spre bucuria şi exaltarea vieţii. Nici vorbă să poată publica în presa dogmatică a vremii astfel de compoziţii proscrise de mentalitatea stupid severă a criticii oficiale. De altfel, cînd le transcrie în caietele sale, prin 1955, faza „argotică" este deja încheiată, rămînînd o simplă glumă a tinereţii. Tînărul îşi continuă cu gravitate ucenicia la clasici. Curios să cunoască modelul parodiilor topîr-ceniene îl citise deja pe Arghezi şi sub şocul ameţitorului talent lingvistic al autorului Cuvintelor potrivite îşi desă-vîrşeşte ani la rînd studiul treptei „morfologice" a poeziei. La început e arghezian şi în tematica poemelor, apoi eliberîn-du-se de tirania modelului, va păstra pînă la debut doar fascinaţia vocabularului fabidos al celui pe care îl va considera „etalonul de aur" al poeziei româneşti („Pe aici se trece, aici se dă examenul, de aici se pleacă mai departe"). îl va citi apoi pe Ion Barbu cu care se va iniţia în treapta „sintactică" a modului intelectual al lirei, în vreme ce cunoaşterea lui Blaga, înţelegerea lui Bacovia — poetul cel mai aproape inimii sale, aprofundarea lui Eminescu — geniul său tutelar, îi vor sugera existenţa inefabilei „poezii metalingvistice" („care nu mai foloseşte nici unul dintre mijloacele poeziei", avînd drept sursă „inspiraţia, suflată la ureche poetului, rînd
58
pe rînd, de către Apollo sau de către Dionisos"). Prin anul doi Nichita îl cunoaşte acasă la Sandu Tzigara Samureaş pe Ion Barbu şi are revelaţia libertăţilor umorilor geniului şi ale. gesturilor fantaste ale marilor personalităţi creatoare, în această de neuitat întîmplare, povestită în aceeaşi noapte prietenului Grigore, îi citeşte maestrului două-trei poeme „impregnate de jocul său secund". Era vremea schimburilor de eărţi şi într-o astfel de „tranzacţie" studenţească Nichita îl întîlneşte pe Petre Stoica, alt companion de cursă lungă al poetului. Tot în acea perioadă era îndrăgostit de noua lor colegă, Djuna Giurea, venită de la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu^aureolată de legenda prieteniei sale cu Labiş. Spre sfîrşitul facultăţii tinerii se vor logodi. Anul 1956 cuprinde cîteva evenimente ce-î vor marca decisiv pe viitorul poet: în amfiteatrul „Odobescu" îl întîlneşte pe ILabiş şi-1 ascultă recitind Moartea căprioarei. Hotărîtoare pentru gîndirea poetică a hiT" Nichita" Stănescu a fost însă îndelungata vizită la un... pictor. E drept că acesta se numea Ţuculescu, era medic şi cercetător ştiinţific de mare valoare, iar pe lingă insolita modernitate a viziunii sale plastice avea păreri profund originale despre lirica pură a unor Mallarme şi Valery. Este prima întîlnire şi cea mai importantă pentru poet cu universul artei abstracte, direcţie în care va evolua ulterior şi poezia sa. Tot acum leagă alte prietenii pe termen lung cu tinerii scriitori, poeţi, prozatori ori critici, aflaţi ca şi el in pragul afirmării sau deja publicaţi.
1958. Hillary şi Tensing cuceresc Everestul. Bogza publică Meridiane sovietice, A. Robbe-Grillet Gumele, Vasko Popa Scoarţa. încetează din viaţă I.V. Stalin. Al. Andriţoiu cu volumul său de debut în ţara moţilor se face ziuă obţine Premiul de Stat. Moare I.A. Bunin. • 1954. Apare Gazeta literară. Labiş absolvă Şcoala de literatură „Mihai Eminescu". Procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Debutează cu proze scurte Fănuş Neagu, Ion Lăncrănjan, Francisc Munteanu. în urma războiului din Indochina (1945—1954) Franţa recunoaşte Vietnamul democratic. • 1955. Arghezi scrie 1907 — Peizaje, Marin Preda publică primul său volum din Moromeţii, Guilien Elegiile antileze. Debutează editorial Eugen Barbu şi Titus Popovici. Apare Spaţiul literar al lui Maurice Blanchot. Picasso pictează Femeile din Alger. Blaga traduce Faust. Mor Hortensia Papadat—Bengescu, Claudel şi Thomas Mann. • 1956. Blaga este propus de către Academia regală
59
din Suedia pentru Premiul Nobel, dar în ultima clipă îi este preferat poetul spaniol Juan Ram6n Jimenez, aflat în exil. Labiş publică Puiul de cerb şi apoi Primele iubiri fiind primit în Uniunea Scriitorilor. Baco-via primeşte Ordinul muncii. Arghezi tipăreşte Ctntare omului şi este ales membru al Academiei. Rebeliunea contrarevoluţionară în Ungaria. Este arestat dintr-o eroare Alexandru Ivasiuc. Nathalie Sarraute publică L'Ere du supcon. Se stinge la Berlin Gottfried Benn. în urma unui tragic accident moare în decembrie Nicolae Labiş.
1957 în martie Nichita Stănescu debutează simultan în revistele Tribuna (anul I, nr. 6, 17 martie) şi Gazeta literară (anul IV, nr. 12, 21 martie), în aceeaşi săptămînă fastă pentru tînărul ce împlinea 24 de ani la 31 martie. A fost sprijinit în reuşita tentativei de Dumitru Micu şi de... aniversarea a 50 de ani de la răscoala din 1907. în proaspăt înfiinţata revistă clujeană, cele trei poezii ale sale, Au fost oameni mulţi, La lemne, Pămînt, au ca model lirica socială vindicativă a lui T. Arghezi, lexicul mişcărilor telurice fiind intersectat de unele accente mai astrale, sugerînd rezonanţa cosmică a evenimentelor ce trădează şi lecturi din Goga. în ediţia de faţă poetul a socotit însă reprezentativ pentru debutul său poemul apărut în Gazeta literară sub titlul 1907, numit acum Ardea spitalul cu bolnavi cu tot. Pînă la sflrşitul anului îi mai apar în Gazeta literară o traducere din A. Tudal, Veghea (nr. 17/25 aprilie) şi poemele Cîntec de leagăn (22/30 mai), Femeia aceea (23/6 iunie) şi Deceniul Republican (52/26 decembrie), iar în Tribuna un triptic de dragoste Joc de unu, Despărţirea de dimineaţă, Joc de doi (44/7 decembrie), poezii incluse şi în volumul său de debut Sensul iubirii. Lirica publicată în revistele clujene Tribuna şi Steaua în acea perioadă este curind supusă unor critici severe de către dogmaticii vremii, indignaţi că „modernismul" tinerilor poeţi de aici tindea, nici mai mult nici mai puţin, decît să readucă în circuitul literar temele poeziei lui Blaga, Barbu şi Bacovia. Nichita Stănescu şi-a ales deja semnătura literară. Lucrează în această perioadă la ciclul Cîntecele inorogului căutîndu-şi calea spre o rostire poetică personală eliberată de influenţe. Sînt poeme greu publicabile în epocă şi doar o parte din poeziile scrise acum şi în anii următori vor putea vedea lumina tiparului în primul său volum.
60
Primul satelit artificial al pămîntului. JEugen Barbupubiieă Groapa, Baconsky Fluxul memoriei, Blaga o traducere Din linca universală, Miron Radu Paraschivescu Cîntice ţigăneşti. T.S. Eliot scrie Despre-poezie şi poeţi. Se stjmŢe^Parjs_Erâncus^ Heisemberg şi Pauli elaborează o formulaTmiversâlă pentru particulele elementare ale materiei (Weltformei). Debutează în volum Ion Gheorghe, Petre Stoica, Gh. Tomozei. Mor Gjorgje^Eâcasia.şi CajniLP^trgşcu.
1957—1960 După absolvirea facultăţii, este pentru scurt timp corector (o jumătate de normă) şi apoi, pînă în 1968, redactor la secţia de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu, redactor-şef Paul Georgescu şi Tiberiu Utan). Sînt anii unei sărăcii pline de vise literare, aprinsă de o nepotolită sete de cultură şi de adevăr, bogată în semne minunate ale harului curat al talentului, anii uneia dintre cele mai frumoase şi mai exemplare boeme ale literaturii române. Afinităţi comune duc la închegarea unui „cerc" inconformist, spiritual şi simpatic, „autodidact" in sensul cel mai bun, de boemi mai mult sau mai puţin din convingere, cît din nevoie, hrănindu-se cu lecturi, idei şi poezii, mîndri de-neintegrarea lor inofensivă, risipitori cu gesturile duioase,, puşi pe farse nevinovate şi gata să facă o sărbătoare din cel mai mic succes al vreunuia; Grigore Hagiu. Mircea lyjjn/^cji Modest JVJorariu, Lucimi_j£uiLUie, Nicolae Breb an. Petre Stoica. Cezar. Baltag. Fămţy3_j£eagu şi alţii. Puţini aveau o situaţie materială cît de cît stabilă. Deşi „literatura"" era pe atunci o afacere foarte rentabilă pentru nenumăraţii conformişti ai vremii, aproape toţi lipsiţi de cel mai elementar talent, tinerii aceştia încăpăţînaţi preferau să-şi apere, cu preţul vicisitudinilor provizoratului, dreptul la libertate şi fantezie. Majoritatea provinciali veniţi la Bucureşti să cucerească gloria, locuiau în cămăruţe ieftine la subsoluri ori mansarde. Băieţi plini de viaţă, departe de imaginea clorotică a scriitorului desprins de cele lumeşti, epuizau repede micile „alocaţii" şi pachete primite lunar de acasă şi cheltuiau fără griji în însufleţitele lor colocvii sumele, uneori destul de consistente, primite pe cîte o scriere mai norocoasă publicată de vreo-revistă. Cea mai mare parte a timpului, însă, îşi înşelau foamea, ce nu ţinea seama de geniul lor, cu gustări simbolice şi fanteziste, ceai negru şi fum de ţigară. Nichita era unul dintre puţinii cu salariu şi loc sigur de muncă, în schimb, mai puţin.
61
înzestrat pentru contactul cu lumea neliterară, veşnic nu avea unde dormi. De altfel, pentru el somnul avea'şi mai puţină importanţă decît mîncarea, poetul fiind un campion al nopţilor albe închinate poeziei şi filosofării, conversaţiilor pline de spirit. A ajunge să posezi o „casă" fiind peste puterile lui de atunci şi de mai tîrziu, el primea cu graţie în acest domeniu ajutorul prietenilor care-1 găzduiau cu dragoste în umilele lor locuinţe. După ce, împreună cu Nicolae Velea, aflat în aceeaşi situaţie, încearcă să doarmă chiar în sediul gazetei unde lucrau, pe bulevardul Ana Ipătescu, Nichita trece rînd pe rînd pe la Hagiu, Breban, Moraru, Ivănescu, cel mai mult zăbovind apoi în mansarda lui Petre Stoica din strada Gutenberg nr. 16 A, loc aproape de astre, căruia oaspetele îi va dedica un poem în Steaua: „Pe strada Gutenberg într-o mansardă/ demult, beţiile cu ceaiuri negre/ făceau aldinele să ardă/pe zidurile răzuite negre/Mari hărţi defumpurtînd cocardă/ o lună strălucind din cercuri negre/'pluteau pe cerul din mansardă/ pe zidurile afumate negre/ Noi doi visam o mare artă/ cu versuri albe, versuri negre/ o inimă dinamitardă/ bătea-n ciolanele noi, negre/ şi lungi, şi-n creştere bastardă/ hrănite doar cu ceaiuri negre/ pe strada Gutenberg într-o mansardă// pe strada Gutenberg într-o mansardă,/ pe strada Gutenberg într-o mansardă...". Aflaţi în avangarda generaţiei lor, ei simt că trebuie să-şi unească eforturile spre a trece împreună barierele abrupte ridicate de comandamentele zilei în faţa noilor orientări. Spre deosebire de negaţiile avangardiste dintotdeauna, spiritul lor de revoltă e unul'profund constructiv, el însemnînd, paradoxal, o reînnodare cu marea tradiţie a literaturii interbelice româneşti. Ruptura dintre generaţii, caracteristică boemei ca stare d'e spirit, acţiona aici, dimpo-triva.'. ca 0 Punte către trecut, ai cărui moştenitori direcţi tinerii aceştia se considerau. Dincolo de „neseriozitatea" lor socială, ei sînt serioşi cărturari cu solide cunoştinţe de cultură, spiritul histrionic ascunzînd o gravitate intransigentă faţă de tot ce însemna formaţia lor spirituală şi propria creaţie. Unul altuia îşi citesc, rezumă şi comentează ultimele lecturi de poezie, proză şi filosofie, încercînd — peste ignoranţa suficientă a culturii rudimentare a timpului — să fie sincroni cu destinul literaturii moderne. Prea puţin din preocupările lor răzbate acum pînă la tipar, ceea ce scriu într-adevăr valoros va apare abia peste ani în volume. Spre a „supra-
62
vieţui" artisticeşte sînt obligaţi să publice în presă lucruri convenţionale. în conjunctura strîmbă a apariţiilor, reuşesc totuşi să-şi păstreze demnitatea optînd pentru motivele cele mai puţin compromiţătoare şi subminînd retorica goală a corifeilor timpului. Dintre aceste „exerciţii impuse" Nichita Stănescu alege cu predilecţie protestul împotriva războiului, scrie poezii antifasciste şi imnuri păcii — teme universale pe care izbuteşte versuri şi imagini remarcabile, păstrate şi în primul volum. După debutul în reviste, cărţile pe care încep să le scoată, oricît de cenzurate şi forfecate, aduc fără şovăială un aer nou anunţînd apropiatul sfîrşit al „hiatusului" de peste un deceniu ce se crease după război în cultura naţională. Literatura noastră se îndrepta cu certitudine spre o zodie fastă. Negurile începeau să se ridice. Tinerii boemi vor deveni marii scriitori ai celui de-al treilea moment clasic al culturii româneşti, moment marcat politic de atmosfera Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român.
1958. în continuarea Tînărului scriitor apare Luceafărul. Debutează cu o culegere de nuvele, Fuga, D.R. Popescu. Retragerea trupelor sovietice staţionate temporar pe teritoriul României. Apare postum Lupta cu inerţia a lui Labiş. Jebeleanu publică Surisul Hiroşimei. Mor Jimenez şi Roger Martin du Gard. » 1959. Tudor Arghezi scoate o ediţie de Versuri, Jebeleanu Oratoriul Eliberării, Eugen Ionescu Rinocerii. Victoria revoluţiei din Cuba. Debutează Fănuş Neagu cu Ningea In Bărăgan. „Lunik-3" fotografiază partea invizibilă a lunii. Mor Dan Botta şi Boris Vian.
STAREA POEZIEI
„Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rear mai măreaţă sau mai puţin măreaţă."
1960 La sfirsitul anului Nichita Stănescu debutează cu volumul SENSUL IUBIRII (Bucureşti, E.S.P.L.A., 112 pag., lei 3, colecţia „Luceafărul", prefaţă de Silvian Iosi-
63
feseu). în prefaţă se află deja atît „evidenţierile" cît şi principalele obiecţii cu care va fi întimpinat volumul: „îndrăzneala imaginii riscă să devină pe alocuri forţare, încărcare, să degenereze în obscuritate. Şi mai ales ar fi necesar ca ataşamentul poetului pentru socialism care dă căldură versurilor să se traducă printr -un contact mai intim cu concretul construcţiei s ocialiste".
în aceeaşi colecţie debutează Cezar Baltag (Comuna de aur) şi Nicolae Velea (Poarta). Gellu Naum publică Poeme despre tinereţea noastră. T. Maiman realizează primul laser. A. Masson expune Insesizabilul. Antonioni regizează Aventura, Fellini La dolce vita. Mor Boris Pasternak, Camus Ia volanul unui Facel-Vega şi J. Supervielle la cîteva săptămîni •după ce fusese ales „Prinţ al poeziei".
1962 în lunile ianuarie-februarie se află la Hunedoara şi Reşiţa trimis spre documentare la Combinatul siderurgic pentru „un contact mai intim cu concretul". Va scrie cîteva poeme cu temă „siderurgistă", unele (Tîrziu de vară, Sensul oţelului) asigurîndu-i „viza" pentru apariţia volumului următor. La 6 iunie se căsătoreşte cu Doina Ciurea, minunatul lor „roman" de dragoste de aproape zece ani formînd „subiectul" volumului O viziune a sentimentelor.
1961. Primul zbor în Cosmos al unui om. începe „Criza Caraibilor". Debutează Anghel Dumbrăveanu cu Fluviile visează oceanul. A. Resnais şi A. Robbe-Grillet realizează Anul trecut la Marienbad. Mor pe rînd Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, George Mărgărit, -Cezar Petrescu şi, de ciroză, Ion Barbu. Se sinucide Ernest Hemingvvay. • 1962. Apar postum Poezii de Blaga. Testamentul meu plastic de Ion Ţuculescu. Debutează Grigore Hagiu cu Autoportret in august. Eugen Barbu este numit redactor şef al Luceafărului, revista devenind într-adevăr tribuna tinerei generaţii. Fănuş Neagu publică Dincolo de nisipuri, Fr. Diirrenmatt premiera Fizicienii. Mor Ion Ţuculescu, G.] Bachelard, E.E. Cumings, William Faulkner.
64
1963 în iunie Nichila Stănescu face prima sa călătorie peste hotare, în Cehoslovacia.
Poeme noi de Tudor Arghezi. G.W. Beadle Genetica si biologia modernă. Mor J. Cocleau, Tristan Tzara, W.C. Williams, V. Voiculescu. Este asasinat la Dallas preşedintele J.F. Kennedy.
1961 Apare la începutul anului O VIZIUNE A SENTIMENTELOR (Bucureşti, Editura pentru literatură, 120 pag., lei 4,50). Este volumul care-1 consacră ca un poet solar al purităţii adolescentine. Cartea primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. împreună cu D.R. Popescu şi N. Tertulian participă în Finlanda la manifestările prilejuite de comemorarea a 75 de ?,ni de la moartea lui Mihai Eminescu. După o ..«Valoric splendidă ca avionul prin Praga, Berlin. Copenhaga", admiră la Helsinki splendoarea nopţilor albe, atît de aproape de spiritul său „noctambul". Relaţiile sale matrimoniale sînt tot mai dificile, poetul suportînd greu rigorile instituţiei fără intensitatea sentimentelor care-1 robiseră iniţial. Spre sfirşilul anului o cunoaşte pe Gabriela Melinescu, poetă in plină afirmare, în tensiunea relaţiei lor Nichita Stănescu creîndcele mai explozive opere ale sale. Amîndoi autori ai unor universuri abstracte, sentimentele li se vor converti în explorarea unor insolite teritorii lirice ce se rup de aparenţa accidentului biografic. Nichita reîncepe periplul său boem in mansardele prietenilor.
J.P. Sartre tipăreşte Cuvintele. Debutează edilorial Ioan Alexandru Cum să vă spun, Ana Blandiana Persoana intii plural. Marin Sorescu Singur printre poeţi, Ştefan Aug. Doinaş (la 42 de ani) cu Cartea mareelor şi Ion Vinea (la 69 de ani) cu Ora flnttnilor, în chiar anul morţii sale. Liviu Ciulei regizează Pădurea spânzuraţilor. Sinteza insulinei. Mor Tudor Vianu, Mihai Ralea, Mihu Dragomir. începe războiul din Vietnam.
1965 Apare în martie DREPTUL LA TIMP (Bucureşti, Editura tineretului, 84 pag., lei 12, ilustraţii de Mihu Yuleă.-nescu). Este locul unei metamorfoze lirice mdicînd apariţia
- _ ordinea cuvintelor, voi, I
Unei experienţe noi, fundamentale pentru destinul poeziei sale, experienţa neantului ce estompează vechile teme şi tonalităţi lirice. In aceeaşi lună este ales în noul comitet de conducere al Uniunii Scriitorilor. In mai vede pentru prima oară Belgradul care va rămîne oraşul lui de suflet, legat de marile sale succese literare. In Iugoslavia participă împreună cu Cezar Baltag la întîia ediţie a festivalului de poezie de la Struga, unde peste 17 ani va purta într-un veritabil triumf „Cununa de aur". Acum obţine cu poemul Quadrigă „Premiul mic", pentru tineri, juriul macedonean preferîndu-1 pe Nichita lui Evtuşenko. Este prima sa recunoaştere internaţională.
La 24 iulie în funcţia de prim-secretar al CC. al P.C.R. este ales Nicolae Ceauşescu. Debutează în volum Adrian Păunescu Ultrasentimente, Oabriela Melinescu Ceremonie de iarnă, Nicolae Breban Francesca şi Ge'orge Bălăiţă Călătoria. loan Alexandru publică Viaţa deocamdată, Ion Bănuţă Lacrima diavolului. Apare în B.P.T.o antologie din Bacovia. Lucian Pintilie realizează Duminică la ora 6. Vasko Popa publică Poezii. Vasarely expune Song 2. Moare la Londra T.S. Eliot. Ipoteza existenţei^ particulei „quark" baza tuturor particulelor elementare. La Bucureşti se stinge George Călinescu în urma unei ciroze pe care o neglijase, ca şi Ion Barbu şi, mai tîrziu, Nichita Stănescu.
1966 Publică 11 ELEGII (Bucureşti, Editura tineretului, 84 pag.) cartea în jurul căreia se va da o adevărată „bătălie a modernităţii". Motivele care-i opun pe combatanţi sînt multiple, motivaţiile nu întotdeauna literare, dar cîştigul este esenţial estetic pentru orientarea literaturii române contemporane. Cartea este „suma" gîndirii lirice a poetului aflat la zeni-tuLcroaţiei sale. De altfel, redactoarea de carte Eugenia Tudor nici nu avusese curajul să o publice integral, Elegia oului, a noua fiind scoasă din sumarul volumului. In structura gîndită de el, Elegiile vor apare abia mai tîrziu, în prima sa antologie de autor, Alfa. în paginile Gazetei literare susţine un serial de „Convorbiri literare", iar în colecţia „Cele mai frumoase
66
poezii" îngrijeşte o ediţie din Vasko Popa, Versori (Ed. tineretului, în româneşte şi cuvînt înainte de Nichita Stănescu, 218 pag., lei 4).
Debutează Leonid Dimov cu Versuri, Mircea Ciobanu cu Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, Gh. Pituţ, Poarta cetăţii şi Dumitru M. Ion ladeş. N. Schoffer Sculpturi picto-luminiscente. Orson Welles regizează FuMaff, iar Pr. Trufîaut Farenkeit 45J. 'Adrian Păunescu publică Micii primi, Ion Gheorghe Scrisori esenţiale, Ioan Alexandru Infernul discutabil, Marin Sorescu Moartea ceasului, Geo Dumilrescu Nevoia de cercuri. Moare A. Breton. -  ■ •
1967 Este un an bogat pentru poetul intrat in cel de-al 34-lea an al vieţii, trei cărţi ale sale văzînd lumina tiparului: ROŞU VERTICAL (Bucureşti, Ed. Militară, 136 pag., lei 4,75) cu o notă pe ultima copertă de Eugen Simion; ALFA (Bucureşti, Ed. tineretului, 198 pag., lei 6, colecţia „Albatros") şi, în sfîrşit, volumul OUL ŞI SFERA (Bucureşti, Ed. pentru literatură, 130 pag., 4,75 lei) cuprinzînd un ciclu de „imagini din Franţa", poetice „impresii" din călătoria de la începutul anului, ce îl purtase prin Viena, Monte-Carlo, Paris, Versailles. Avignon. Acum îi cunoaşte pe Jacques Prevert şi Francis Ponge. Peste poemele acestei perioade începe.să coboare o aură melancolică, apar stări necunoscute pînă atunci liricii sale: regretul, greaţa, presentimentul morţii, tristeţea unei infrîngeri necunoscute, o vagă atmosferă crepusculară învăluind extraordinare poezii, de o arhitectură desăvîrşită.
Al. Philippide publică Monolog în Sabilon, Dimitrie Stelaru Mare incog-nitum, Eugean Jebeleanu Elegie pentru floarea secerată, Ion Gheorghe Zoosophia, Grigorc Hagiu Sfera gînditoare, Florin Mugur Mituri, Gh. Tomozei Dacă treci rîul Sclenei, Gabriela Melinescu Fiinţele abstracte, Anghel Dumbrăveanu Iluminările mării, Tudor George Balade. Apar Moromeţii (voi. II). Dan Laurenţiu debutează cu Poziţia aştrilor şi Marius Robescu Ninge la izvoare. Antonioni creează Blow-up. începe şirul războaielor israeliano-arabe. Mor Tudor Arghezi, Otilia Cazimir şi Cari Sandburg.
1968 Apare LAL'S PTOLEMAEI (Buc. Ed. tineretului, 156 pag., lei 6, ilustraţii Mihai Sînzianu), carte cu larg ecou marcând o nouă încercare a poetului de a ordona lumea după explozia ce pulverizase parcă elementele viziunii sale de după Elegii. în iunie se află în Cehoslovacia unde vizitează Brno, Spiclherk, Praga. („Ghidul a înnebunit la Spielberk sus/ în închisoare;! mimează vechi torturi şi trupuri oarecare/ din care trasc-n sus şi trasc-n jos/ căzu ficatul fioros". Bufonul şi moartea).
Primii oameni debarcă pe lună. Apare revista România literară în con-Iiuuarea Gazetei. Mircea Ciobanu publică Patimile şi Martorii, Şt. Aug. Doinaş Ipostaze, Gellu Naum Althanor, Ion Gheorghe Vine iarba, loanid Romanescu Presiunea luminii, Const. Abăluţă Piatra, Cezar Baltag Monada, Angliei Dumbrăveanu Oase de corăbii, Leonid Dimov 7 poeme şi Pe malul Slixului. Cezar Ivănescu debutează cu Rod, Georgo Alboiu cu Cîmpia eternă, iar Mircea Ivănescu eu Versuri. Mor John Sleinbeck şi Salvatore Quasimodo.
1909 Tipăreşte NECUVIINŢELE (Bucureşti, Editura tineretului, 216 pag., lei 12, ilustraţii de Mihai Sînzianu) în care sînt dezvoltate sugestii din volumul anterior în tonul unei profunde dureri fără pricină aparentă, a unei dezolări fură leac. Cartea primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Pînă la sfîrşitul anului mai apar: placheta Cinci degete (Piteşti, Biblioteca „Argeş". 16 pag., versuri apărute deja în volume) şi volumul UN PĂMÎNT NUMIT ROMÂNIA (Buc, Ed. Militară, 150 pag., lei 25, copertă şi ilustraţii de Mihai Sînzianu), carte insuficient prizată de critică deşi conţine poezii din cele mai remarcabile ale poetului. Opera sa începe să fie tradusă in alte limbi: în Cehoslovacia ii apare volumul JEDENAST ."LEGII (Praga, Ed.Odeon, 78 pag., traducere în cehă de Cva Strebingerova care semnează şi prefaţa cu Josef Ilirsâl), iar in ţară ediţia bilingvă germană — română 11 ELEGIEN - 11 ELEGII (Buc, Ed. pentru Literatură, 104 pag., traducere de Dictcr Schlcsak). Este numit redactor-şef adjunct al revistei Luceafărul, alaiuri de Fănuş Neagu, Gh. Tomozei,
68
Adrian Păunescu, Locuieşte cu Gabriela Melinescu pe Aleea Romancierilor, într-un apartament de două camere ai căror pereţi sînt tapetaţi cu icoane pe sticlă şi lemn. Colecţionează ceasuri vechi, dăruite ulterior prietenilor. în decembrie trece printr-o situaţie limită aflîndu-se în maşina condusă de Nicolae Rreban, care pe şoseaua Cîmpina-Bucureşti suferă un accident în care este grav rănit Pop Simion. Nichita îl însoţeşte pe prietenul aflat între viaţă şi moarte la spital şi stă lingă el întreaga noapte, cît durează operaţia acestuia, îneurajîndu-I tot timpul.
Ioan Alexandru publică Vămile pustiei, Virgil Teodorescu Blănurile oceanelor, Leonid Dimov Carte de vise, Grigore Hagiu Spaţiile somnului, Cezar Baltag Odihnă In ţipai, Dan Laurenţiu Călătorie de seară, Ana Blandiana A treia taină, Gheorghe Pituţ Ochiul neantului şi Sunetul originar, Gheorghe Tomozei Suav anapoda. De acum pînă în 1973 Tomozei este redactor şef la reviste Argeş. Angela Marinescu debutează eu Stnge albastru, Nicolae Ioana cu Moartea lui Socrate, iar Doina Ciurea cu volumul Dialog despre eroare.
D'O Alt an editorial rodnic pentru poet: acum publică un nou volum ÎN DULCELE STIL CLASIC (Buc, Editura Eminescu, 212 pag., lei 8) cu care fragmentarismul şi inegalităţile valorice se accentuează (dar cu care lumea începe să se „reaşeze", lăsîndu-se „rescrisă, redescrisă" în stilul stănescian) şi o a doua antologie de autor POEZII (Buc. Editura Albatros, 248 pag., lei 6, colecţia „Cele mai frumoase poezii"). Apar şi două ediţii bilingve ale Elegiilor: 11 ELEGIES (Buc. Ed. Eminescu, 92 pag., traducere în engleză şi prefaţă de Roy MacGregor-Hastie) şi 11 ELEGIES (Buc' Ed. Eminescu 92 pag., traducere în franceză de Andree Fleury), cu o prefaţă de prestigiosul critic Pierre de Boisdeffre. Călătoreşte cu Anghel Dumbrăveanu şi Petre Stoica Ia Belgrad, unde împreună cu Adam Puslojic şi Srba Ignjatovic compune substanţa unui original volum de versuri. Se desparte de Gabriela Melinescu. Este redactor şef adjunct la România literară pînă în 1973, cît  timp revista este condusă de Nicolae Breban.
69
Susţine o rubrică lunară in revista Argeş. Scrie prefaţa la traducerea lui Aurel Covaci din T.S. Eliot, Poeme („Cele mai frumoase poezii").
Leonid Dimov publica volumul Elcusis. Şt. Aug. Doinaş Aller ego, Ion Brad Orga de mesteceni, Tudor George Baladele singaporene, Marin Sorescu Tuşiţi, Mircea Ivănescu Poeme şi Poezii, Dan Laurenţiu Imnuri călre amurg, Romulus Vulpescu Şi alte poezii, George Alboiu Edenul de piatră, Ileana Măiăncioiu Către Ieronim. Daniel Turcea debutează cu Entropia, iar Emil Brumaru cu Versuri urmate de Detectivul Anhur,
1971 Apar în R.S.F. Iugoslavia două cărţi traduse şi îngrijite de prietenul său Aclam Puslojic: BEOGRAD U PET PRIJATELJA — BELGRADUL ÎN CINCI PRIETENI (Vrsak, Biblioteca „UGAO", 80 pag.) ediţie bilingvă de poezii inedite şi NERECI (Krusevac, Ed. Bagdala, 72 pag, colecţia „Mola Biblioteka") —- Neeuvintele — o antologie. în mai vizitează Italia ('„miraculosul Colisseum roman; o Veneţie de vis"): „După ce am văzut Pieta de Michelangelo am devenit un om cult". Apoi în iulie şi august se află „într-o Londră plină de melancolie" unde participă la al IV-lea Festival de poezie — Poetry International — organizat de Patrik C. Garland şi Charles Osborne în colaborare cu Poetry Book Society. O fotografie îl înfăţişează alături de W.H. Auden la una dintre cele trei seri de recitaluri de la Quenn Elizabeth Hali unde prezenţa strălucitoare a poetului român a fost remarcată de presa britanică.
în sala Ateneului român are loc premiera cantatei Soclu, pentru timp de Liviu Glodeanu pe versuri de Nichita Stănescu. Emil Bolta publică Versuri, Nina Cassian Recviem, Anghel Dumbrăveanu Fala străină a nopţii, Adrian Păunescu Istoria unei secunde. Debutează în volum Mircea Dinescu Invocaţie nimănui şi Adrian Popeseu Umbrim.. Mor Dimitrio Stelarii, Perpessicius, Miron Radu Paraschivescu, Ghiorghis Seferis.
70
1072 ^ Obţine eu volumul do eseuri CARTEA DE RECITIRE (Buc, Ed. Cartea Românească, 150 pag., lei 4,25) pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor. în „Biblioteca Argeş" îi apare o a doua plachetă, tot o scurtă antologie, O literă în oglindă (Piteşti, se difuzează cu revista ,,Arges"). Publică două noi volume de poezii: BELGRADUL ÎN CINCI PRIETENI (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 62 pag., 8,50 lei), cu o prefaţă de Mircea Tomuş, şi MĂREŢIA FRIGULUI -Romanul unui sentiment (Iaşi, Ed. Junimea, 192 pag., lei 14, colecţia Lyra) ultimele cărţi de poezie inedite înaintea unei tăceri editoriale de şase ani. Poemele prefigurează o „schimbare la faţă" venită dintr-o anume oboseală existenţială. Munceşte în continuare susţinut: ţine constant rubrica din Argeş, traduce şi prefaţează un volum de versuri de Adam Puslojic Pasărea dezaripată. în octombrie vede din nou Parisul, iar în noiembrie le scrie părinţilor din Rottcnbuch şi Freiburg.
Ion Gheorghe publică Megalitice, Mircea Tvănescu Alte versuri, Eugen Jebeleanu Hanibal, Mihai Beniuc Arderi şi Turn de veghe, Marius Robescu Clar şi singurătate, Tudor George Sonetele aeriene, Dan Deşliu Visul si veghea. Mor Ezra Pound şi Yasunari Kawabata.
1973 Scoate o antologie numai de poezie de dragoste CLAR DE INIMĂ (Iaşi, Ed. Junimea, 268 pag., lei 20), iar în „Biblioteca Argeş" a treia plachetă, mai neobişnuită: Ion Neeulce: O samă de cuvinte aşezate în chip de vers de către Nichita Stănescu (Piteşti, 16 pag). Prietenii Adam si Anghel îi editează o selecţie bilingvă STRIGAREA NUMELUI - DOZIVANJE IMENA (Timişoara, Ed. Facla, 184 pag., traducere în sîrbo-croată de Adam Puslojic). Urmează o lungă serie de traduceri în reviste şi volume, vorbind elocvent despre larga receptare şi recunoaştere a operei sale.
Marin Sorescu publică La lil ieci, Ioan Alexandru Imnele bucuriei, Mircea Dinescu Elegii de cînd eram mai tînăr. Daniela Crăsnam debutează cu Lumină cît umbră. Mor Demostene Botez şi Pablo Neruda, la cîteva zile după răsturnarea de către fasciştii chilieni a guvernului Unităţii Populare al preşedintelui Allende.
71
1974 I se tipăresc selecţiile VIZ10RGONA (Buc, Ed. Kriterion. 104 pas, traducere în maghiară do Szilâgyi Domo-kbs) - Orga dc apă - şi THE ST!LE [JNBORN ABOUT TI IE DEAD (London, An vil Press Poetry, 98 pag., traducere de Peter Jay) — Cel care nu s-a născut încă, către cel care a murit — carte apărută întîi în „Yowa translation series", University of Yowa, USA. în martie, de ziua lui, are o revelaţie a morţii sub forma unui îngrozitor tunel oranj. Odiseea sa „spaţială" continuă şi poetul locuieşte acum într-o cameră la Ion Drăgănoiu. în perioada campionatului mondial de fotbal se află în R.F. Germania împreună cu Constantin Chiriţă şi Petre Stoica
Are loc în sala Filarmonicii din Bucureşti, premiera poemului Patria de Grigore Nica pe versuri de Nichita Stănescu. Adrian Păuneseu publică Repetabila povară, Mihai Beniuc Patrulă de noapte, Geo Bogza Paznic de far, Grigore Hagiu Zenit de anotimpuri, Emil Brumaru Julien Ospitalierul, Mircea Ciobanu Cele ce sint. Mor Zaharia Stancu, Ştefan Rolî, Miguel Angel Asturias şi Păr Lagerkvist.
1975 I se atribuie premiul internaţional „Goftfried von Ilerdcr". Tipăreşte în populara colecţie „Biblioteca pentru toţi" a patra sa selecţie de autor STAREA POEZIEI (Bucureşti, Ed. Minerva, 420 pag., lei 5), cu o prefaţă de Aurel Martin şi cu un portret de Radu Boureanu. Volumul dă seama de grandoarea unui univers liric încă insuficient înţeles deşi foarte controversat şi comentat. Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor. Apare în Suedia volumul KAM-PEN MELLAN INALVOR OCII VERKLIGHET (Stock-holm, „Tuppen pa Berget", Ed. Coeckelbergh, 48 pag., traducere în suedeză de Pierre Zekeli) — Lupta visceralului cu realul — cu o prefaţă de Arthur Lundkvist. E publicist comentator la România literară. Se mută în noul apartament din Str. Piaţa Amzei nr. 9, ultima sa locuinţă, în apropierea locului unde Eminescu i-a citit Luceafărul criticului său Maiorescu şi a celui unde familia Slavici 1-a găzduit pe marele poet.
72
Cezar Baltag publică Unicorn in oglindă, Cezar Ivănescu Rod III, Ioan Alexandru Imne, Marius Robeseu Utopia ninsorii, Şt. Aug. Doinaş Anotimp desuet. Moare Saint-John Perse.
1978 La sfârşitul unui mai ploios se decernează în aula Academiei austriece de ştiinţe premiul Herder. Cu laurii primiţi ia flori albe şi mov pentru toate femeile coloniei române din Viena şi lalele negre pe care le răspîndeşte pe strada pe care a locuit Eminescu, intrînd astfel în mari încurcături şi datorii cu birocraţia de acasă. Situată în inima oraşului, aproape de sediul Uniunii Scriitorilor, casa sa, deschisă la orice oră din zi şi din noapte pentru fiecare cunoştinţă, devine locul unui continuu peregrinaj. Urmărit parcă de o oroare a vidului şi singurătăţii, poetul se înconjoară cu tot mai mulţi prieteni, care-1 vizitează în cele mai neobişnuite momente, răpindu-i adesea intimitatea. Viaţa lui începe să devină aproape un bun public. E oaspetele „Zilelor literaturii sovietice in R.S.S. Moldovenească" la Chişinău.
Ion Gheorghe publică Noimele, Emil Botta Un dor fără saţiu, Ioan Alexandru Imneie Transilvaniei, Virgil Teodorescu Poezie neîntreruptă, Marin Sorescu_Desclmoteca, Petre Stoica O nuntă de cenuşă, Ileana Măiăncioiu Ardere de tot, Adrian Popescu Cîmpiile magnetice, Daniela Crăsnaru Spaţiul de graţie. La 20 mai are loc prima audiţie absolută, la Ateneu, a oratoriului Un pămînt numit România de Liviu Glodeanu pe versurile poetului.
1977 Peste hotare i se tipăresc volumele: NEKAS NAV C1TS (Izdevniecba „Liesma", Riga, traducere de Leons Briedis) - Nimic nu este altceva -, PTOLEMAIOS BOD OC1I UPPSTANDELSE (Stockholm, „Tuppen pa Berget", traducere de Pierre Zekeli, Ed. Coeckelbergh prefaţă, de Arthur Lundkvist) — Moartea şi reînvierea lui Ptolemeu — şi NIESLOWA I IN NE WIERSZE (Krakow, „Wydawnic-two Literaekie", traducere şi prefaţă de Zbigniew Szuperski, col. „Humanum est") — Necuvintele şi alte poezii. La 4 mar-
tie cutremurul abătut asupra Bucureştiului îi răpeşte doi buni prieteni, Al. Ivasiue şi Nicolae Ştefănescu. Poetul, încercînd să-l salveze pe acesta din urmă dintre dărîmătu-rile blocului, este lovit de prăbuşirea unui zid şi în urma şocului face o scurtă paralizie a părţii stingi a corpului, care va lăsa urme şi după vindecare.
Adrian Păunescu publică Pămîntul deocamdată, Ana Blandiana Somnul din somn, Grigore Hagiu Descîntece de gravitaţie, Florin Mugur Piatra palidă, Gheorghe Pituţ Stelele fixe. Debutează în volum Nicolae Dan Fruntelată Puterea sunetului şi Petru Romoşan Ochii lui Homer. Mor Emil Botta, A.E. Baconsky, Savin Bratu, Veronica Porumbacu, Jaques Prevert.
1978 După îndelungata absenţă editorială scoate în octombrie masivul volum EPICA MAGNA (Iaşi, Ed. Junimea, 216 pag., lei 44, însoţit de mai multe „desemne de Sorin Dumitrescu") descumpănind critica prin dimensiunile unei formule lirice noi, ce semnalează orientarea sa către o esenţă poetică de natură vizionară, deşi vechiul „abstracţionism" nu dispare cu desăvirşire. Cartea este lansată la Iaşi şi apoi la Bucureşti cu prilejul înfiinţării unui „teatru de poezie" la Nottara. în presă se iscă o altă „bătălie" asemeni în multe privinţe cu cea din jurul primelor volume. Primeşte premiul „Mihai Eminescu" al Academiei. între timp i se tipăreşte o altă traducere, YERSEI (Budapesta, „Europa Konyvki-ado, 52 pag., traducere de Zirkuli Peter). în iulie o cunoaşte pe Todoriţa Tărîţă (Dora) pe atunci studentă, cea care va deveni peste 4 ani ultima lui soţie.
Dan Laurenîiu publică Zodia leului, Daniel Turcea Epifania, Marius Robescli Spiritul însetat de real, Petre Stoica Un potop de simpatii, Ioanid Roroanescu Nordul obiectelor, Nicolae Prelipceanu De neatins, de neatins, Ioan Mircea Tobele fragede.
1979 în cadrul unei întilniri cu cititorii în aula Bibliotecii Centrale Universitare îsi lansează volumul OPERE IMPERFECTE (Bucureşti, Ed. Albatros, 216 pag., lei 51, ilustra-
74
tă cu 12 desene de Sorin Dumîtreseu). Volumul, care continuă viziunea anterioară, va 11 la fel de opac primit de critică. Poetul este puternic afectat de neînţelegerea muncii sale de atîţia ani în care elaborase o artă poetică pe care el o considera mai nuanţată decît cele anterioare. Ca pentru a se mai însenina primeşte exemplarele unor noi traduceri: UNFINI-SlIED WORK („Corycian Press", Jowa City, 1979, 140 pag., traducere de Stavros Deligiorgis) — Opere imperfecte, BARE LE F S VLIUBENI (Sofia, 1979, „Narodna Kultura", 36 pag., traducere de Ognean Stamboliev) — Basorelief cu îndrăgostiţi. Personalităţi culturale din Suedia şi Iugoslavia propun candidatura sa la Premiul Nobel.
Cezar Ivănescu publică La Baad, Virgil Mazilescu Va fi linişte, va fi seară, Ion Gheorghe Dacia Feniks, Angela Marinescu Structura nopţii, Nicolae Dragoş Inglndurat ca pietrele munţilor, Mircea Dinescu La dis-doziţia dumneavoastră, Daniela Crăsnaru Cringul hipnotic, Adrian Popescu Curtea medicilor. Debutează Traian T. Coşovei cu Ninsoarea electrică, Eugen Snciu Bucuria anonimatului, Liviu Ioan Stoieiu La fanion. Mor Al. Philippide (n. 1900) şi Daniel Turcea (n. 1945).
1980 Nichita Stănescu, propus de Academia suedeză, candidează la Premiul Nobel alături de Elitis, Frisch, Senghor şi Borges. îi este însă preferat mai vîrstnicul poet grec. împreună cu Gheorghe Tomozei editează CARTE DE CITIRE, CARTE DE IUBIRE (Timişoara, Ed. Facla, 111 pag., lei 17, ilustraţii de Ianos Bencsik) — versuri şi proză poetică pentru copii. Apare la Belgrad o culegere STANJE POEZIJE (in traducerea lui Petru Krdu). Are o rubrică de Respirări în Luceafărul. „Electrecord" scoate discul Nichita Stănescu — p recitare.
Ion Gheorghe publică Elegii politice, Emil Brumam Dulapul îndrăgostit, Cezar Ivănescu Muzeon, Ioan Alexandru Imnele Moldovei, Petre Stoica Copleşit de glorie, Florin Mugur Portrelid unui necunoscut, Ileana Mălăncioiu Sora mea de dincolo, Petru Romoşan Comedia literaturii. Debutează în volum Nichita Danilov cu Fîntini carteziene, Mircea Cărtă-rescu Faruri, vitrine, fotografii, Matei Vişniec La noapte va ninge, Mag-dalena Ghica Hipermateria. Apare monografia lui Ion Pop A7ichita Stă-
75
nescu — Spaţiul şi vlrstcle poeziei. Moare Marin Preda (după ce tipărise Cel mai iubit dintre pămlnteni) şi o attă conştiinţă a epocii, Jean-Paul Sartre, ce! care în 1964 refuzase premiu) Nobel.
1981 I se conferă Meritul Cultural cls. a II-n cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la crearea Partidu'ui Comunist Român. La începutul lui august are prima criză hepatică cu o puternică hemoragie. Crizele se repetă în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni întîi în octomhrie-noiembrie, apoi din nou la sfîrşitul lui decembrie. Revelionul îl petrece aici in rezerva clinicii. Figurează din acest an în Petit Larouse Mustre.
Adrian Păuneseu tipăreşte Manifest pentru sănătatea pămintului şi lubili-vă pe tunuri, Dumitru M. Ion Vii ălorile, Angela Marineseu Blindaj final, Mircea Dinescu Democraţia naturii. Debutează Florin Iaru Ctntece de trecut strada, Ion Stratan Ieşirea din apă. Mor Alexandru Grigore (n. 1941) şi Eugenio Montate.
1982 Publică un ai doilea volum de eseuri, „portrete" de prieteni şi proze poematice, ilustrat cu desenele sale, RESPIRĂRI (Buc, Ed. Spori-Turism, 334 pag., lei 17,50, macheta Mircea Dumitrescu) cuprinzlnd evoluţia gînclirii sale teoretice în trei direcţii: poetică, estetică şi filosofică. în februarie moare tatăl poetului. Volumul NODURI ŞI SEMNE, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui (Buc. Ed. Cartea Românească, 124 pag., Iei 23,50, ilustraţii Sorin Dumitrescu), este o selecţie severă din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială. Cartea de o neobişnuită densitate lirică încununează splendid direcţia începută din Măreţia frigului şi marcată limpede de Epica magna. Apar traducerile A SZA-VAK ELLEN (Ed. Albatros, 120 pag., traducere în maghiară de Balogh Joszef) - Necuvintele şi PRAVOTO NA VREME (Struga, Ed. Misia, 96 pag., traducere în macedoneană de Taşlco Sarov, selecţie de Dumitru M. Ion) cu o postfaţă de Alexandru Condeescu — Dreptul la timp. Este volumul citit de electorii Marelui Premiu Cununa de aur al Festiva-
76
lului Internaţional „Serile de poezie de la Struga" ce i se va acorda în primăvara acelui an. In iulie se căsătoreşte cu Dora, iar în august este „încoronat" cu aurul poeziei în Catedrala Sfinta Sofia din Ohrid. Străbate triumfal Macedonia, cuno-scind una din ce'e mai fericite luni ale vieţii sale, iugoslavii înfocaţi iubitori de poezie divinizîndu-1 ca pe propriul lor poet naţional. Pînă la sfîrsitul anului ii mai apar selecţiile: POEZi l ALESE DIN STAREA POEZIEI (Tel-Aviv, 22 pag., traducere în ebraică de Simon Ilaran) si masiva ediţie bilingvă POEZII - POEZI JA (Skopjc, Ed'. Misia, Cununa de aur Struga 1982; traducerea în macedoneană de Dumitru M. Ion şi Taşko Srrov). In octombrie participă alături de Marin Soreseu la Festivalul de poezie de la Belgrad, unde dictează prietenilor un ciclu de poeme, tipărit de aceştia în acelaşi an în colecţia revistei Lumina sub titlul OASE PLÎNGlND(Pancevo, 70 pag., cu desene do Nichita Stănescu şi fotografii din timpul vizitei poetului), ultima secţiune cuprinzând scurte eseuri despre poezia sa semnate de Adam Puslojic, Marin Mincu, Srba Ignaknic şi Ioan Flora. în noiembrie, aflat într-o călătorie în Vrancea îşi fracturează piciorul sting care se vindecă foarte greu. Va sta aproape şase luni cu el in ghips, imobilizat in casă. Dictează în acest timp AntiinetnNzica şi gusta din bucuriile largii sale recunoaşteri drept cel mai important poet român contemporan.
Debutează în volum Dan David Eu vă iubesc pe toţi şi Ion Zubaşcu Gesturi şi personaje,
„VAI, MOARTEA NU ESTE O REVELAŢIE"
„Există numai ceea ce va fi, j numai întîmplările neînlîmplale, / alîrnlnd de ramura unui copac I nenăscut, stafie pe jumătate... / Există numai trupul meu înlemnii, I ultimul, de bătrîn, de piatră, j Tristeţea mea, aude nenăscuţii clini /pe nenăscuţii oameni cum îi latră."
1983 Trăieşte cu o frenezie neobişnu'tă chiar pentru viaţa publică pe care îi plăcea să o ducă înconjurat de prieteni, încît cauza oboselii care-1 cuprinde uneori este incertă:
77
boala sau risipa do strălucire orală cu care-şi uimeşte vizitatorii. Ascunde faţă de toţi semnele maladiei şi afişează un optimism debordant, deşi starea i se înrăutăţeşte într-o progresie lentă. Medicii sînt uimiţi de rezistenţa acestui organism şi de vitalitatea sa extraordinară, contrazicînd toate datele analizelor ştiinţifice. Spiritul este superior ruinării trupului şi nimeni nu poate să creadă că poate fi înfrînt, deşi verdictul medical e implacabil. Împlinirea a 50 de ani, la'31 martie, este aproape o sărbătoare naţională pentru zecile şi sutele de scriitori, plasticieni, cineaşti, actori şi atîţia alţii care au avut şansa de a-1 cunoaşte. Este omagiat în toate revistele noastre literare. în publicaţii străine apar selecţii din opera sa: în traducerea lui Omar Lara în revista spaniolă Trilce, iar în versiunea lui Adam Puslojic, volumul Metamorfoze în revista Gradet (nr. 77—78). O culegere din poeziile scrise între 1964—1979 i se tipăreşte în engleză: ASK THE CIR-CLE TO FORGIVE YOU (New York - Cleveland - Lon-don, The Globe Press, 78 pag., traducere de Mark Irwin şi Mariana Cărpinişan) — Cere-ţi cercului iertare. Lucrează cu Alexandru Gondeescu la ediţia reprezentativă şi definitivă a operelor sale, ce va fi gata pînă la sfîrşitul anului. în perioadele de lucru, pentru a evita „asediul" permanent al prietenilor şi cunoscuţilor, se izolează în locuinţa din Militari a criticului. în toamnă participă la aniversarea revistei Luceafărul şi la manifestările prilejuite de centenarul naşterii lui Ormuz cu care prilej scoate o Revistă de avantgardă în colaborare cu redacţia Manuscriptumului. Cu mai mulţi scriitori vizitează Bulgaria, apoi cu Dora şi cu Augustin Frăţil'ă călătoreşte în Iugoslavia, unde are o nouă criză, de data aceasta foarte gravă, fiind necesară intervenţia medicilor. în octombrie, aflat în tabăra de creaţie de la Teremia Mare, susţine un recital de poezie la Timişoara. Pe 9 decembrie, poetul soseşte seara la Drobeta-Tr. Severin spre a participa ca martor principal la căsătoria prietenilor săi de familie Ofelia Rotaru şi Alexandru Gondeescu. Este entuziasmat de călătorie, dar mărturiseşte celor ce-1 întîmpină că se resimte în urma ultimelor „nopţi albe". După „ceremonialul" dedicării unui poem gazdei se va retrage împreună cu tinerii în camera sa. A doua zi, sîmbătă, se trezeşte tîrziu spre prînz. La ceremonie participă ca la un adevărat recital muzical, mai tîrziu, va exersa şi interpreta la orga electronică mai
multe bucăţi: o romanţă pe versuri eminesciene, un fragment din Bach şi un vals pentru tinerii căsătoriţi. întreaga zi nu va bea decît cîteva pahare cu vin, în schimb, contrar obiceiului său, va cere mereu cafea. Spre seară va mai dicta un poem. înainte de orele 21, poetul, simţindu-se cuprins de somnolenţă, se lasă condus „acasă". Duminică, Nichita nu îşi părăseşte odihna decît la vremea prînzului. Luni, însă, se plînge că nu se simte prea bine. Rămîne în pat pînă la ora plecării trenului, dar într-o cu totul altă stare decît cea din ziua anterioară. Călătoresc toţi patru într-un compartiment de cls. I unde poetul, lungit aproape tot drumul, doarme un somn agitat şi cu dese întreruperi. Ajunşi pe la 2230 în Bucureşti se despart, tinerii fiind invitaţi să se prezinte a doua zi la el. Din maşină poetul le face ultimele semne. Nu vor fi pentru o fericită revedere, cum credeau, ci de adio. Acasă Nichita se culcă, dar spre miezul nopţii durerile din zona ficatului se accentuează, simte că nu poate respira. Pînă la salvarea sosită în grabă şi apoi pe coridoarele Spitalului de Urgenţă merge pe picioarele sale şi este tot timpul conştient, dar criza se repetă cu o şi mai mare violenţă şi orice intervenţie este zadarnică. La orele două şi zece minute poetul Nichita Stănescu se stinge din viaţă. Era marţi, 13 decembrie. într-un poem al său din Oul şi sfera, intitulat paradoxal Moartea fertilă, ultimele strofe 'au parcă stranii valenţe oraculare: „în oraş e lumină de zi,j ies din paturi cei care au apucat să se culce./ Casandro, tu, vino şi vezi] moartea cea mai dulce.// Numai zidurile par nemişcate, j Sus, şi mai sus de sus, sînt balanţe/ în care se împarte dreptate/ şi un altfel d; speranţe.// Nu are cine să vestească pe cine./ Turbate spirale; inimă explodată./ Anul care urmează să vină nu mai vine) şi nu va mai veni niciodată.''''
La spital. în capela bisericii Silvestru şi apoi în holul sediului Uniunii Scriitorilor, trupul neînsufleţit al poetului a fost vegheat necontenit de lacrimile prietenilor. Pereţii clădirii din Calea Victoriei erau acoperiţi de uriaşe jerbe de flori avind în mijloc coroana trimisă de şeful statului român, încadrată de cea a scriitorilor din România şi de cea a ambasadei prietenilor iugoslavi. Joi 15 decembrie, în urma automobilului mortuar, un cortegiu de nouă autocare străbătu oraşul pînă la cimitirul Bellu. în faţa capelei o numeroasă mulţime îndoliată participă la ritualul despărţirii de cele
79
pămînteşti a celui ce a fost Nichita Hristea Stănescu. Chipul marmorean al poetului era aureolat do o rece seninătate. Un calm august, de infinită împăcare cu sine şi depărtare de lume, destinsese tensiunea tragică, ce-n ultimul deceniu al ..măreţiei frigului" brăzdase figura geniului: „Cînd ninge peste Marea Neagră spre Bosfor,I cînd ninge pe albastra de Medile-rană I şi- nici de frig nu pot să mor,j nu pot să mor // Doamne, mă chinuiesc şi nu pot să mor 1] Doamne, eu nu pot să mai mor.') Mi-c viata veşnică şi ranăl şi nu pot să mori şi ninge şi nu pot să mor] şi-mi este foarte frig cînd foarte ninge) şi nu pot să mor l" Era ger şi un vînt tăios stingea luminările, împrăştiind cuvintele vorbitorilor. Acoperind suflarea ostilă, glasul lui Ioan Alexandru încheie ceremonialul recitind răscolitor Elegia a opta, Hiperboreeana. Pe aleile formate de sutele de iubitori ai poeziei înşiruiţi de-o parte şi de alta, zece tineri purtară sicriul pe umeri pînă la mormîntul deschis în zăpadă. Aici poetul fu întîmpinat cu un gest pe măsura nobleţei cultului prieteniei ce 1-a însoţit întreaga viaţă: din nordul adesea invocat în versuri, prietenii maramureşeni au coborît cu o minunată cruce de lemn cioplită din suflet o zi şi o noapte de meşterii sculptorului Borodi. Stîlpul-totem de aproape patru metri lungime, lucrat ca o troiţă, a traversat ţara şi acum îl aştepta credincios, asemeni trunchiului împietrit al unuia dintre arborii atît de îndrăgiţi de Nichita Stănescu. Se întuneca deja cînd sicriul poetului fu coborît in mormîntul săpat la picioarele idolului său, Mihai Eminescu, şi ale altui nemuritor, concetăţeanul Ion Luca Caragiale. După un veac, fiul secolului nostru unise parcă viziunile opuse ale celor două genii tutelaro, asumindu-şi condiţia dramatică a trăirii poetice, adică absolute, în paradoxul rîsu' plînsu'-lui, şi acum venise să se odihnească in preajma lor.
In acelaşi an mor Romulus Guga, Horia Lovinescu şi Al. Oprea. La începutul anului următor, la editura Eminescu, în colecţia „Biblioteca critică" coordonată de Aurelia Batali, apare în îngrijirea Sandei Angtie-iescu Nichita Stănescu interpretat de:, volum despre care poetul avea ştire, iar in Uniunea Sovietică i se tipăreşte antologia de versuri STIIII (Ed. lludojeslveiinaia literatura, Moscova, 150 pag, traducere de Iuri Kojevnicov). Revista România pitorească propune, cu acordul familiei, înfiinţarea Casei memoriale „Nichita Stănescu" la Ploieşti, ca secţie a Muzeului oraşului, funcţionînd în casa unde s-a născut poetul (nr. 3/
80
498't, articol de Al. Gondeescu), propunerii raliindu-i-se Luceafărul şi Flacăra. în numerele din martie revistele literare aniversează naşterea poetului prin pagini omagiale, prilej cu care apar numeroase versuri inedite. Suplimentul literar-artislic al Scînteii tineretului, unde apăruse Antimetafizica, iniţiază rubrica de evocări Nichitiana; cenaclul Bibliotecii municipale Mihail Sadoveanu condus de Alex. Şlefănescu ia numele poetului, exemplu urmat şi de alte cenacluri şi cercuri literare din ţară. în stagiunea de toamnă, Teatrul „CI. Nottara" din capitală organizează, din iniţiativa noului său director, scriitorul Ion Brad, un spectacol de poezie din versurile stănesciene, Orfeu în Cîmpia Dunării. Mor Henriette Yvonne Stahl (n. 1900), Eta Boeriu (n. 1923), Lau-renţiu Futga (n. 1916) şi Virgil Mazilescu (n. 1942). între 7 şi 8 decembrie are loc la Ploieşti Festivalul naţional de poezie „Nichita Stănescu" incluzînd o sesiune de comunicări, un concurs de recitări din opera poetului, un spectacol de poezie remarcabil al teatrului din Ploieşti, în regia lui Eusebiu Ştefănescu, expoziţii fotografice, de carte şi de artă plastică, precum şi alte manifestări. „Caietul" festivalului cuprinde cîteva frumoase poeme inedite. Tot acum este lansat Albumul memorial Nichita Stănescu, editat de revista Viaţa Românească, îngrijit do Gheorghe Tomozei, cuprinzînd peste două sute de poeme inedite şi o suită de încercări în proză, un secvenţial biografic aproape complet, nenumărate scrieri omagiale şi evocări în majoritatea edite, numeroase fotografii. Moare cel mai iubit, discret şi constant prieten al său, Grigore Hagiu. Intră în lucru la editura Cartea Românească ediţia selectivă şi definitivă din scrierile Iui Nichita Stănescu, ORDINEA CUVINTELOR (cartea, îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului şi sub directa sa supraveghere, cuprinde numai poeziile, 2 volume, 432 + 384 pag., secţiunea de proză şi ciclul de poeme Starea confesiunii, inclus în ea, urmînd să apară într-un volum separat). Opera lui Nichita Stănescu îşi începe cu adevărat destinul ei postum.
A.C.
RĂZBOIUL CUVINTELOII
Cuvintele -fiind umbra structurii materiei, căutăm întruna sursa ce a iluminat materia ca să lase o umbră atît de majestuoasâ, atît de semantică. Tendinţa către această sursă retrage uneori cuvintele prin materie, distrugînd materia, către sursa iniţială. Traversarea cuvintelor prin materie nu mai ţine de cuvînt, ea s-ar putea numi chiar poezia.
Dacă materia are timp, cuvîntul are eternitate, dacă materia, este simultană numai cu secunda, cuvîntul este simultan cu orice, oricînd. Umbra vieţii mele sunt cuvintele mele. Eu sunt simultan cu propria mea secundă, cuvintele mele sunt simultane cu orice, oricînd. Singura proprietate este aceea de a avea spirit. A avea materie e risipă. Durerea şi sentimentul tragicului apar nu atunci cînd materia sfîsie materia, ci numai atunci cînd cuvîntul sfîsie cuvîntul lăsînd în tenebre dîra necuvintelor. în aceste texte se vor înfăţişa cîteva episoade din războiul cuvîntului cu cuvînt şi al verbului cu verb.
în consonanţă cu tînărul meu prieten, criticul Alexandru Gondeescu, am făcut o revizuire a celor publicate pe parcursul a peste 25 de ani lăsînd numai lucrurile care s-au salvat conjuncturii intime sau exterioare. Ediţia nu are pretenţia de a fi definitivă, ci numai năzuinţa. Oricum, ofer Titanicului acest iceberg, realului aceste cuvinte.
NICHITA STĂNESCU
< ARDEA SPITALUL
O vis ciudat mă străbătu azi-noaple!... ...Ardea spitalul cu bolnavi cu tot Şi flăcările sfirîiau în cărnuri Rîs alb cutremurat de savaot
Ce rîs, cc rîs mă străbătu azi-noapte! Ce rîs de ziduri prăbuşite Strivind sub ele urlete,' clipite Şi razele căzute ale lunii.
Şi luna... cum mai fulguia azi-noapte Pe străzile pierdule-adinc în vis... Şi cum mai fulguia pe cărnuri aspre! Desfrîu de flăcări şi de vis ucis.
DEBUT Gazeta literară, 12/1957
SENSUL IUBIRII — 1960 —
PE CÎMPUL DE PIATRĂ
Pe cîmpu-ngheţat caii mureau, cîte unul, în picioare, cu ochii deschişi, de piatră. Vîntul îi răsturna pe rînd, cîte unul, bubuiau pe rînd, cîte unul, ca pe-o nesfîrşită tobă de piatră.
Eram copil pe-atunci, mi-era frig,
şi priveam, clănţănind, picioarele lor paralele,
cu potcoavele-n aer, aburind de frig...
unu, două, trei, patru, număram clănţănind de fri
picioarele lor paralele.
Nu mă mai gîndeam la nimic. Mama s-a dus la oraş şi-o să aducă pîine. Peste tot e numai zăpadă... cai... şi altceva nimic ...patru, cinci, şase, şapte, şi altceva nimic. De-ar veni odată cu piine!
Ml KT Eli UE BĂIEŢI
Ah, din fugă săream sub arţar, smulgîndu-i o frunză cu dinţii! (Pieile Roşii, pe sub arţar, goneau, arăiîndu-şi toţi dinţii!) lată lassoul, mîna, atentă, ocheşte bizonul de aer... Ah, din fugă săream sub arţar, smulgîndu-i o frunză cu dinţii! (Timp suspendat, ţie, copilărie, văzduhu-ţi lingea talpa şi gleznele.) Cum săreai sub arţar, copilărie, cu genunchii lingă bărbie şi gleznele! Ială lassoul, mîna, aten'ă, ocheşte bizonul de aer!
PĂDURE ARSĂ
Cădeau fulgi negri. Şiru' de copaci lucea, cînd îmi mutam pe el privirea. De-atîta vreme rătăceam tăcut tirîndu-mi singur amintire i.
Şi se făcea că stelele scrîşnind îşi îmbucau, înţepenite, dinţii. Maşină infernală ce bătea un timp oprit, a! conştiinţii.
Apoi, se lasă o tăcere groapă şi fiecare gest pe care-1 fac cozi de cometă-n aer lasă
90
şi fiece privire aruncată o-aud cum sună tntilnind vreun copac.
Ce căutai, copile, — acolo, cu mîini prelungi şi umeri ascuţiţi, pe care-aripile abia de se uscară, fulgi negri, balansîndu-se în scară.
Un orizont urlind şi nevăzut zvîrlindu-şi limbile şi antracitul, întruna mă tira prin şirul mut, aproape gol alunecîndu-mi trupul.
Ardea oraşu-n depărtări do fum,
ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce făcum?
De ce to-au ars, pădure,-n fald de scrum
şi peste tine luna nu mai trece?
MARINĂ
Crăpături pe-un cîmp de piatră, scări pătate do rugină, peste care, cu sandaua, Hercule bătu fugind, prind pe muchea zimţuită fibra groasă do lumină şi-o îndoaie şi-i retează vina-i încă gilgîind.
Aburul încins preschimbă, cum se urcă din cimpic, soarcle-ntr-un ochi albastru, peste piatră înclinat, caro sugo-n sine cîmpul şi îl saltă în tărie, întinzindu-1, adunîndu-1 ca pe-un cer căzut şi plat.
91
Dar dacă-ţi întorci spre stingă chipul scris cu linii iniile,
ai să vezi în depărtare, după orizontul mut,
desluşite dungi şi linii care-ncep să se împlînte,
între razele privirii, cu o linişte adîncă şi un susur cunoscut.
Ci ia-ţi calul de căpăstru, pune-ţi talpa-n scări şi du-te:
e o lume-acolo, alta, a copacilor şi-a mării.
Păsări albe peste turle trag cu aripa volute.
Se roteşte marea-n ţărmuri, pietrele ţin gustul sării.
Te primeşte şi pe tine sub arcada-i zveltă, du-tc! E o lume care-n jurul soarelui a pus inele, flori de platină smălţate, şi de aur noi lăute, şi corăbii zburătoare, cu sămînţa lumii-n ele.
CÎNTEC DE DRAGOSTE LA MARGINEA MĂRII
Cu gleznele julite, eu te pîndesc cînd treci
printre rocile ţărmului, reci.
Marea se va preface-n păsări străvezii,
cîte le-ncap ochii deschişi spre ea,
şi vor zbura filfîind, cînd ai să vii,
pînă-n piscul văzduhului cu o stea.
Vor rămîne prăpăstiile şi peşterile goale, peştii vor plesni aerul prăbuşit cu cozile, stirnind mărgeanele domoale şi corzile.
Uite, epava corăbiii lui Simbad marinarul cu un colţ se sprijină-n scoicile cenuşii, cu un vîrf înjunghie-n mijloc cleştarul, peste toate punţile aleargă raci vii.
92
îţi dăruiesc o stea de mare, un*erab şi un cleliin! Adu-i în spinare pînă la nisipuri. Mă voi preface orb şi am "să vin cu braţul întins, să-ţi mingii chipul.
CÎMP1E, PRIMĂVARA
în cearcăne verzui te ocolesc departe vibraţiile ierbii, arcuite tandru, şi le iveşti, şi le azvîrli în jururi, sparte cu risul tău de băieţandru.
S-ar fi întins sub tine inelată bolta de ierbi sunîndu-şi glasurile-n prund dar tu nu ştii de ea — şi treci intiiaşi dată prin stelele ciudate, căscăund.
JOC DE UNU
Lumina surîdea pe ierburi şi pe ramuri cu-ntregut ei alai de foşnete şi lamuri în care iţi afunzi uitarea şi te pierzi.
La ce-au mai nălucit, în calea mea, mlădie, şi fruntea ta-n zulufi de umbră vie, şi ochii tăi, ca doi păianjeni verzi?...
93
MEDITAŢIE DE IARNĂ
Zidul corului cenuşiu creştea
la capătul eimpiei îngheţate.
Pe Mnghia-unei raze lăsate dintr-o stea
se cobora încet, cu mîinile-ncleştate,
făptura ce-ara avut-o, timidă, străvezie
pc vremea cînd eram copil.
Cu scoici bătea peste cîmpie
nn vînt marin, vuind febril.
De ce-mi răsai, o, soare, do lagună,
cristalizîndu-mi sarea de demult,
ca să plutim pe ceruri, împreună,
şi-n amintire să tc-ascult?!
A fost o vreme rece, înclinată, cu ani înceţi, sporind tăcerea, ce nu se mai sl'irşeau odată şi nu plecau spre nicăierca Piăzboiul înfigea-n cîmpie săgeata trupurilor rupte şi tu priveai, copilărie, moartea, cu clinuri nentrerupte.
De-aceea-mi întretai pe frunte
cu orizontul, dungi fugind
şi nu mai vreau să-ntorci spre mine
absurdul chip, plîngînd, rînjind.
94
DIMINEAŢĂ MARINĂ
O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.
Mă ridicam din somn ca din mare, scuturindu-mi şuviţele căzute pe frunte, visele, sprintenele cristalizate de sare, abisele.
Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă, urcînd un soare neobişnuit. Adine, lumina-n ape o să-mpungă: din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!
Mă ridicam, scuturîndu-mi lin undele. Apele se retrăgeau tăcute, geloase. Plopii mi-atingeau umerii, tîmplele cu umbrele lor melodioase.
DEODATĂ AM AUZIT PLOAIA VENIND...
Deodată am auzit ploaia venind.
De sus, cînd vopseam balustrada, am auzit-o!
Blocuri de tăcere azvirlea inainte-i,
pe-acoperişe.
Deodată am auzit ploaia venind ca o turmă de gazele în goană,
95
pe acoperise.
înaintea ei alerga tăcerea cu torţe de praf.
Deodată am auzit ploaia venind.
De aceea mi-am smuls cămaşa
arătindu-mi bulgării lucitori ai umerilor
spre marele oraş, strigîndu-i:
iute, bătrîne,
să ne prindă şi pe noi
o Irîmbă de răcoare — şi-apoi,
mai departe!
LUNĂ ÎN CÎMP
Cu mina stingă ţi-am întors spre mine chinul sub cortul adormiţilor gutui ' şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea văzduhul serii mi-ar părea căprui.
-
Mi s-ar părea că desluşesc, prin creno-e zvelţi vînători, în arcuiţii lei din goana calului, cum îşi subtie arcul. O, tinde-ţi mîna stingă către ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire pe care ramurile l-au aprins, suind sub lună-n seve caii repezi ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Fui te privesc în ochi si-n jur se şterg copacii, in ochu tăi cu Juna mă răsfrâng • ••Şi ai putea, ui tind, să ne striveşti în pene dar chipul ţi-1 întorn, pe braţul st'îng.
90
O VIZIUNE A PÂCII
Mă ridic şi azuria boltă o împodobesc cu strigătul meu liniştit, pe care l-am desprins din copilărie, pe cînd rătăceam prin codrii seculari, socotind trunchiul stejarului a fi coloană din grădinile suspendate.
Îmi aplec bărbia în piept: astfel
glasul meu sună mai bărbătesc,
şi aripile mi se văd mai bine, cum le întind
şi tai, cu dunga lor, plimbătoarele fişii
de portocalie lumină, pe care amurgul
le coboară din stîncă în stîncă,
făcîndu-le să sune.
Eu însumi, cu propriii mei ochi, — vă jur pe soare,
pe sufletul rotitor al păsărilor şi pe umbra
mereu lungindu-se, a trupului meu, —
am dat ocol grădinii suspendate.
Era o intuiţie a pămîntului fecund,
rostogolit între soare şi stele,
şi orice cuvînt de laudă aş fi strigat,
mai mult
mi-ar fi rupt dîra buzelor
mi-ar fi spart dinţii aburind de mirare.
Eu te iubesc cu dragostea ochiului pentru ochiul lui geamăn, cu dragostea mîinii pentru cealaltă mînă, cu dragostea gîndurilor
pentru cuvintele în care se scufundă întocmai...
Ordinea cuvintelor, vel. I
97
cîntec de iarnă
Eşti atît de frumoasă, iarna! Cîmpul întins pe spate, lîngă orizont, şi copacii opriţi, din fuga crivăţului... îmi tremură nările şi nici o mireasmă, şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă, al sorilor.
Ce limpezi sînt mîinile tale, iarna! Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru şi gîndul creşte-n cercuri sonorizînd copacii cîte doi, cîte patru.
meditaţie de seară
Vîntul a-nceput deodată
şi copacii au rămas suspendaţi.
M-am oprit. Şi-mi deschei cămaşa,
privind cerul nopţii,
cu gestul soldatului grec
după Salamina.
Dacă-aş face un salt, aş pluti în aer. îmi plimb numai privirea pe cerul nopţii...
Cîndva voi şti mai mult despre el. Şirul de bărbaţi care vor purta numele meu se termină undeva, dincolo de stele, întind mîna şi ating trunchiul copacului. Ne surîdem aşa, ca şi cum
88
ne-am spune unul altuia
eă-ntr-adevăr trăim
şi nu vom muri definitiv,
niciodată.
I
DUPĂ ÎNĂLŢAREA ZIDURILOR
Vezi,
şi eu am avut un vis.
Vroiam foarte mult sa mă desprind, să mă arcuie să fac un salt.
Cel mai greu mi-era primul pas!
Mă şi durea puţin glezna piciorului drept
din pricina asta.
Fiingliia gravitaţiei
mă trăgea imediat înapoi.
Vezi,
nici nu-mi închipuiam că am s-o tai. Mă gîndeam foarte mult
şi poate că păream cîteodată chiar caraghios, cum ţopăiam într-un picior.
Pe strada asta au lucrat oameni. Am ştiut-o de la mare depărtare după mirosul prietenos al asfaltului.
Tu treceai pe sub platani, parcă dînd la o parte cu mîna fişiile strălucitoare pe care luna le strecura printre frunze, pînă jos.
99
De-aceea te-am ajuns din urmă, împodobind tăcerea dintre noi cu vorbe întimplătoare, curios să-ţi zăresc arcul surîsului.
PENTRU LINIŞTEA SOMNULUI
Mă pregătesc de somn
ca de o plecare fără grabă.
Mai întîi
către tine, maică, îmi trimit gîndurile pe deasupra trenurilor. O, prin fereastra deschisă aud sirenele locomotivelor cum şi-aruncă săgeţile paralele.
Voi lua cu mine schelele şi zidurile roşii ca să le cresc mai departe, în vis, şi teiul din poartă — să mă-mprejmuie cu-nmiresmatele umbre — şi ţigările.
Şi chipul tău prelung, iubito,
cu pletele sălbăticite printre cărţi,
şi-un porumbel călător voi lua,
să-mi aducă — ramură de măslin —
dunga de lumină a dimineţii
şi să mi-o lovească, uşor, de tîmplă.
100
lui Eminescu tînăr
Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrueişe, se face depărtare, se face nisip. Mi-am întors către soare unicul chip, umerii mei smulg din goană frunzişe. Cîmpul tăindu-1, pc două potcoave caluî meu saltă din lut, fumegînd. Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave! Soarele a izbucnit^peste,.. lume^slrigind.
Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se' face vînt albăstrui,
pintenul umbrei mi-1 creşte
în coastele cîmpului.
Soarele rupe orizontul în două. Tăria îşi năruie sfirşitele-i carcere. Suliţe-albastre, fără întoarcere, privirile mi le-azvîii, pe-amîndouă, să-l îutîmpine fericite şi grave. Calul meu saltă pe două potcoave. Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigînd clatină muchiile surde şi grave. Sufletul meu îl întâmpină, ave! Calul meu saltă pe două potcoave. Coarna mea blondă arde în vînt. i
101
IMN
0, lucrurile n-au crescut o dată cu mine.
Mi-ajungeau pînă la bărbie cîndva, in copilăria mea, acoperită de ceţuri.
Mai tîrziu,
la sfîrşitul războaielor,
abia îmi mai urcau pîn' la şold,
ca o dureroasă sabie de piatră.
Şi-acum
cînd îmi sînt mai prejos de gleznă, asemenea unor cîini credincioşi, cu braţul ridicat faţa a doua a stelelor o ating.
Şi^muzica sferelor, mai intens clocotind, întru sărbătorirea adolescenţei se aude.
CÎNTEC DESPRE ADOLESCENŢA EROULUI
I
Umbra lui bărbătească bătînd înclinată,
în largile pieţe se-arată
ca o privire zvîrlită-nainte
prin văzduhul amintirilor fierbinte.
Semn călător printre ere,
de tinereţe şi de putere.
102
...Adolescenţa lui fără seamăn era,
ca o mare-nclinată, cu corăbii pe ea.
Piscurile lui lăsau locuri rotunde
unde să-ţi catari trupul, prin ierburile seimele,
şi cu mîna întinsă, să abaţi clin cale
liniştea vulturilor în rotogoale.
Herghelia albastră a orizontului fugea
lăsînd vise prelungi după ea.
Amurgul îi lovea cîmpiile fecunde
cu rîuri de culori despletite în unde.
Serile i se ridicau din inimă, pline de stele
cu fulgere rătăcitoare prin ele.
III
Era zvelt şi frumos. Ca o pană de vultur, mlădiu. Luna lîngă el trecea mai jos, soarele li răsuna pe mîini, argintiu.
Braţele lui subţiri şi prelungi tatuau liniştea cu dungi. Şi chipul, cu dîra buzelor arcuită, săruta aerul ca pe-o iubită.
IV
Adolescenţa e-o fringhie de aur
pe care n-o poţi tăia, dacă vrei, cu cuţitul.
Adolescenţa e-o fringhie de aur
legînd nadirul şi zenitul.
E ca şi cum s-ar desprinde mereu, prima oară fiecare bătaie a inimii de trupul tău îndrăgostit e ca şi cum s-ar desprinde mereu, prima oară, clipa, mirîndu-te că nu s-a oprit.
103
CREDO
Mi-adaog firul vieţii la dunga arcuită a timpului ce mişcă pămîntul pe orbită, cu fiece răsuflet al pieptului s-apropii cerul rotund, cu sorii ce-mi încăpură ochii. Iar cît de piatră-i piatra, călcîiul de mi-atinge o-ntorc din drum, şi-o dărui, cu fragedă meninge.
O VIZIUNE A SENTIMENTELOR —1964 —
LAUDA OMULUI
Din punctul de vedere-al copacilor, soarele-i o dungă ele căldură, oamenii — o emoţie copleşitoare... Ei sînt nişte fructe plimbătoare ale unui pom cu mult mai mare!
Din punctul de vedere-aî pietrelor, soarele-i o piatră căzătoare,i oamenii-s .ojină apăsare... Sînt mişcare-adăugata la mişcare, şi lumina ce-o zăreşti, din soare 1 i
Din punctul de vedere-al aerului,
soareie-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătînd.
Oamenii sînt păsări nemaiîntîlnite,
cu aripile crescute înlăuntru,
care bat, plutind, planind,
într-un aer mai curat — care e giruluiI
107
CONTINUITATE
Alergînd, alergînd mi se-nteţeau muşchii,
schele Iul alb cc-1 ţin în mine,
ca marmora lui Michelangelo statuile,
a început să se facă mai luminos, mai luminos,
vertebră de vertebră, os de os.
...Pînă cînd, pînă cînd în tîmple şi în frunte mi se-nfigeau sunînd întîmplări, amintiri, amintiri, întîmplări, speranţe şi vise, veniri şi plecări.
Alergînd, alergînd, mai adîncă-i mereu
urma-n pămînt a piciorului meu,
pînă cînd zidul de gheaţă al morţii îmi bate
pieptul, cum baţi pe-un lingou
ştiutul însemn de carate.
Şi omoplatul se face
pală subţire de helicopter
ce se-nvîrte, se-nvirte, se-nvîrte, se-nvîrte
dintr-o boltă în alta,
dintr-un cer în alt cer,
iar gîndul meu scris îşi înfige-n pămînt
rădăcinile, sondele, ancora,
visurile, dorurile, patimile.
GENEZA
Ne opream în faţa fiecărei luciri, atingindu-ne tîmplele. Şi cum te ţineam cu braţul, lingă inimă, coama ta inelată-nii îmbrăca umărul cu o mantie foşnitoare.
108
Ne priveam unul pe celălalt, deodată,
ca pe-o hartă a lumii.
Rîilcam de-nfăţişarea noastră, de faptul
că am două mîini.
Le-ntindeam în aer, şi tu
credeai că sînt două spiţe de roată,
în timp ce gîndurile ni se fugăreau
pe o aeriană cîmpie.
Se chemau, se sărutau
pe o aeriană cîmpie.
Uite, strigai, pe-aeeste frunţi omeneşti se sprijină lumea ideilor, aşa cum odinioară pămîntul se sprijinea pe spinările elefanţilor indici!
VÎRSTA DE AUR A DRAGOSTEI
Mîinile mele sînt îndrăgostite, vai, gura mea iubeşte, şi iată, m-am trezit
că lucrurile smt atît de aproape de mine încît abia pot merge printre ele fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă, fără să dorm,
aievea văd zeii de fildeş,
îi iau în mină şi
îi înşurubez rizînd, în lună,
ca pe nişte minere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cîrmă ale corăbiilor.
109
Jupiler e galben, şi îîera
cea minunată.e argintie.
Izbesc cu stînga-n roată şi ea se urneşte.
E un dans, iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi 'eu, cu pinzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strîng şi mă dor.
LEOAICĂ TÎNĂRĂ, IUBIREA
Leoaică tînără, iubirea mi-a sărit în faţă. Mă pîndise-n încordare mai demult.
Colţii albi mi î-a înfipt in faţa, m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.
/       Şi deodată-n jurul meu, natura /       se făcu un cerc, de-a-dura,
cînd mai larg, cînd mai aproape, {j ca o stringere de ape.
\    Şi privirea-n sus ţîşni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntîlni tocmai Ungă ciocîrlii.
Mi-am dus mîna la sprinceană, la tlmplă şi la bărbie, dar mina nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire ■"""pe-un deşert în strălucire
110
peste care trece-ale-ne o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme..,
ÎMBRĂŢIŞAREA
Cînd ne-am zărit, aerul dintre noi şi-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, pe care-o lăsa să-l străbată. '
Oh, ne-am zvîrlit, strigîndu-ne pe nume, unul spre celălalt, şi-atît de iute, că timpul se turti-ntre piepturile noastre şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ
Apărea în stele dinţate chipul tău de atunci, numai contur. Nopţile mele, în nopţile mele. Stam. lungit pe zăpadă, privirea îmi hoinărea printre cetini, în jur,
m
şi nu mi-era frig. Dimpotrivă, abuream tot ca o pîine albă. Stelele mă priveau curioase. O, tu, carne a mea, visătoare, o, voi, fosforescentelor oase!
Tot viitorul călătorea, călătorea, de sus, de sub norii cei nevăzuţi, pe fulgii cei albi, căci ningea, dragostea mea i-apăsa, apăsa, şi ei mi se topeau în răsuflare.
Pin' la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul, dacă-aş fi vrut să calc peste gheaţă, pînă la cot mi-ar fi intrat mina, de-aş fi voit să mă sprijin mai bine de trunchiul bradului de lîngă mine.
Dar eu abuream trîntit în zăpada ce se topea, mi se topea sub trup. Apoi se topea pămîntul şi piatra, şi nl-aş fi agăţat de cer, dar mi-era teamă că-1 rup.
Astfel ajungeam în fundul pămîntului
tăind, cu trupul, un con do vulcan.
Stelele, capete fără trupuri,
mă Hibeau, lunecînu simultan
pe-o secundă cît ora, pe-o oră de-un an.
E iarnă, şi eu stau întins, pe sub cetini, şi miezul de lavă îl iau şi îl pun sub creştet, şi tot nu adorm. Şi, întruna,
din mine spre tine răsar şi apun.
112
f
AMFION, CONSTRUCTORUL
Amfion, ctntînd, zidurile cetăţii cresc, cărămizile aşternîndu-se singure. (Mii elin)
Aici, pe cîmpul unde-n vechime zeii n-au trecut decît călări, unde pietrele-şi arată colţii albi, şi iarba fuge speriată-n verzuiele zări, îmi dau întîlnire cu tine, femeie zveîtă şi sălbăticită de frumuseţe, înainte de răsăritul soarelui, cînd stelele rostogolindu-se-nclină cerul într-o parte, \ şi tu, venind,
de tine
doar un strigăt mă mai desparte. Cele mai tainice
şi mai adevărate cuvinte de dragoste ti le snun, înainte de-a te zări.
Bat aerul cu toate valurile mării,
şfichiul lor răsuceşte copacii,
şi sepiile, şi rechinii, într-un dans de oglinzi.
Te aştept să-ţi desprinzi
trupul din iarbă, femeie.
Din umerii mei şi din întreaga mea putere
ţîşnesc două pantere, nemaivăzute pantere,
pe ape s-aştern, curcubee,
şi se fac viaducte şi poduri, curînd,
peste căi ferate lucind, peste trenuri trecînd.
i
Din pieptul meu arămiu, vărgat în părţi de viţe rnuşchiuloase, aidoma vor ţîşni, mai tîrziu, leii cu coame flocoase, în friguri, * ca nişte explozii de aur vor ţîşni
113
şi vor bate aerul şi se vor prăbuşi, şi se vor face temelii şi terasamente şi diguri.
Din coastă, zbătîndu-se ca o sabie, îşi va arcui în salt trupul lucios delfinul, din tot cîrdul cel mai frumos, izbind cu coada aerul lichid. Şi va coborî, îneolăcindu-se ca un cercel, şi se va face zid şi se va face crenel.
Oh, pe rînd, din genunchi,
condorii vor izbucni în mănunchi,
se vor roti, luind văzduhu-n tăişe
şi se vor aşeza şi se vor face acoperise,
şi din gleznă, pină-ai să te-arăţi, femeie,
vor pleca şi animalele celelante,
lăsîndu-mi nerăbdarea împodobită cu plante..
Poate-am să-ţi par subţire ca licărirea, şi-n spatele meu, frenetic crescînd, oraşul îţi va fura, în văzduh, privirea.
O, gingaşul, zveltul tău pas
legănat peste ierburi, printre colţii pietrelor!
A mai rămas un gutui,
şi un cais a mai rămas,
smulgc-i şi du-i în piaţa circulară;
a mai rămas un prun,
şi-un arţar a mai rămas,
smulge-i şi du-i la-ntretăierile de drumuri;
a mai rămas un platan,
şi-un ofetar a mai rămas,
smulge-i şi du-i pe cheiul cu poduri!
Mi-a mai rămas şi-un ram de tei,
îl vrei, stupina mea, îl vrei,
aici, pe eîmpul unde în vechime zoii
n-au trecut decît călări,
unde pietrele-şi arată colţii albi, şi iarba
fuge speriată-n verzuiele zări?...
MIŞCARE ÎN SUS
Cerul se deşira în curcubee repetate. Pe dunga lor, săgeata trupului, în sus, fiece virstă-şi încorda, tăind la jumătate arcul culorilor, supus.
Şi se loveau în mine două sentimente, unul venind călare, celalt purtat în lectici. Era o izbitură de lumini stîrnite ca-ntre opuşii poli electrici.
Vieţi revărsate-au fost, ori nouri tragici pe sub un cer cu stele fixe şi etern. Cerul era în mine şi-avea de orizonturi curbate coastele spre stern,
cînd două strigăte s-au înfruntat în luptă
(iar semnul lor era contrar)
cu-o muşcătură 1-a ucis cel veşnic
pe celalt, numai secular.
Roşul aprins sminti culoarea pală, lancea căldurii sparse gheaţa iernii, mireasma ieibii supse din cîmpie mirosul cel bâlciu, de singe.
115
După aceea s-a făcut tăcere. Mai sacada in sus un murmur de oţel, cerul mărunt se-ntoarse iar în cerul mare, geamăn şi-aidoma cu el.
Doar coama foşnitoare pîn'la ţipăt muta tot timpul umbra ce-o zVîrleam, cînd stam, subţire piatră-n sclipăt, nemişcător şi drept, şi surîdeam.
„DE-A SUFLETUL"
Trupul meu, cu vedenii cu tot,
a adormit dimineaţa, întins pe podele.
Rîd şi mă bucur ca un savaot,
şi plec cît mai repede cu putinţă,
dind mai întîi colţul cenuşiu al străzii,
şi-apoi, de-a dreptul prin mijlocul bulevardului,
fără teamă c-aş putea fi stîlcit din întîmplare,
de vreo limuzină oarecare.
Iată şi lucrurile! Orice dragoste-a mea., pentru ele,
însemnată cu creionul chimic
pe hîrtiile ude, caligrafic, cu scrisul.rotund,
o flutur în mîna întinsă şi-apoi
o las să se legene, cînd într-un colt, cînd
într-altul, în vînt.
Mă uit în dreapta şi-n stînga,
cu mine însumi mă'uit,
folosindu-mă ca o privire.
Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,
sînt, tot, un timpan armonios.
116
Trece-o planetă şi-ntreb cine e, ce e.
Şi-apoi mă mir că întreb.
Âr trebui eu însumi să fiu întrebare,
ca să m-audă altcineva decît mine.
Voi, lucruri, Sfinxuri mişcătoare, si tu, iluminare!
SÎNT UN OM VIU
Sînt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exT)t, dar mă bucur totdeauna că sînt.
Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că
am o idee din ce în ce mai bună despre viată
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi
Am şi-un defect, un păcat: iau in serios iarba, iau în serios leii,
117
mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întîmplătoare la mînă mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întîmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru 'fjlisse — şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina un pămînt pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri,)
îmi place să rîd, deşi rid rar, avînd mereu cîte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfirsit, pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de a descoperi
harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie'din copilăriei
E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
118
îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici,
după o descifrare anevoioasă, dar nu lipsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenita în pămînt şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gîndurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pămînt şi-n pietre şi în schelării
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung, iubito, lasă-1 aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.
x; CÎNÎEC
E o întîmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntru! meu
e mai puternică decît mine, decît oasele mele,
pe care mi le scrîşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm. de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece de delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
119
Du-mă, fericire, In sus, şi izbeşte-mi
tîmpla de stele, pînă cînd
lumea mea prelungă şi în nesfîrşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curînd.
Ce bine că eşti, ce mirare că sînt!
Două cîntece diferite, lovindu-se, amestecîndu-
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pămînt,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntîmplării că sînt.
V   POVESTE SENTIMENTALĂ
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu — la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vîrtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pămînt,
numai ca să privesc iarba-nclinatâ
de căderea vreunui cuvînt,
ca pe sub laba unui leu alergînd.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cît te iubeam mai mult, cu atît repetau, într-un virtej aproape văzut, structura materiei, de la-nceput.
120
PLOAIE ÎN LUNA LUI MAR TE
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau neliniştiţi, sub desene în cretă. Sufletele noastre dansau nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai, plouă cu globuri pe glob şi prin vreme. Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei, mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi, cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească, şi noi ne iubeam prin mansarde. N-aş mai fi vrut să se sfîrşească niciodată-acea lună-a lui Marte.
/ VIAŢA MEA SE ILUMINEAZĂ
Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
121
Ti'cc fantome-ale verii în declin, corăbiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează, sub ochiul tău verde la amiază, cenuşiu ca pămîntul la amurg. Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
MI-AMINTESG CU UIMIRE
Mi-amintesc cu uimire şi-acum
de timpul în care aveam
o gindire învălmăşită, de fum,
în care-amintirile şi dorinţele şi iubirile
se frîngeau,
şi-aşteptam să adorm, să m-azvirlu în somn
ca un pescuitor de perle, căruia marea
şuviţe de sînge îi smulge clin nări.
Eram pe-atunci legat de obiecte
cu invizibile liane,
şi atîrnat de ele-n legănare,
din oră mă săltăm în oră,
cum dintr-un arbore într-altul
al junglei de odinioară
Tarzan se arunca urlind,
cu talpa-n aer fluturată,
fără s-atingă niciodată liniştea fecundului pămînt.
123
ORĂ FERICITĂ
Bate-n cărămizi lumina
cu fiinţe ciulei în ea.
Se arată-o balerină
şi-ncă una se arată.,.
Oh, e-o lume în lumină
nesperat de-adevărată,
şi-i un dans, cînd la amurguri
bate-n cărămizi o rază
cu fiinţe dulci în ea.
Parcă am căzut din ore, şi-a rămas din mine doar o mirare visătoare. S vnfiripă şi mi-apare că meandrele-s sonore ale umbrei, pe calcar.
Şi deodată, o răcoare mă-neonjoară, se subţie dinspre lună curgătoare cum era-n copilărie: luna are nas şi gură şi sprîncene şi bărbie.
Voi, schimbări şi creşteri zvelte,
sufletul nii-1 potriviţi
ca pe o statuie, iată,
cînd mai sus, cînd jos, cînd roată,
ridicîndu-1 acoladă
peste-oraşul suitor.
....Nici mar sta ca mai nainte, neschimbat, ursuz, de piatra. Ci mii simt cum sc-alungeşte
123
după-oraşul care creşte ■ înfigîndu-şi creasta-n lună,
cînd petrecerea răsună a fiinţelor ciudate din lumina care bate galeşă, în cărămizi.
EPILOG LA LUMEA VECHE
Eram copil şi rezemam în priviri norii de primăvară.
Mirosul pămîntului ud mă înfiora
şi-mi tremura de emoţie spinarea,
ca şi cum ar fi trebuit
să-mi crească aripi din ea.
Nopţile mă prăbuşeam în somn
şi cînd luna, prelungă,
îmi răsărea din colţul ochiului,
haturile negre se prefăceau în şerpi
şi alergau, alergau după mine,
muşeîndu-mi cu furie
umbra.
Şi ea mă durea şi muream în vis,
şi mi-era milă de lucruri că existau, şi le iubeam, şi aş fi vrut să le apăr împotriva propriilor mele priviri, şi-mpotriva propriului meu auz.
Eram. copil şi sufletul
începuse să-mi împingă în coaste, în Umple, ncmaiavînd loc.
124
O, şi nopţile nu mă uitam niciodată la cer,
de teamă că m-aş putea prăbuşi spre el,
înfrigurat şi singur, lăsind în urma mea lucrurile, ca pe nişte dinţi de lapte, smulşi dureros cu sfoara subţire a vremii aceleia,
cînd totul se începea cu moartea...
CiXTEC
Pe fundul oceanului de aer, alături de coloane şi de păsări, lăsai în voie să-mi pluteaseă-n jururi emoţia cea schimbătoare de contururi, mereu crescîndă, deserescîndă pururi.
Visam tot timpul linii drepte,
şi-o febră a plecărilor in sus
cu cornul m-a izbit în pieptu-ncins,
sau, tandră, străvezimea mi-a cuprins
ca florile de gheaţă geamul nins.
Intîiul ochi ce l-am deschis pe lume s-a redeschis deodată spre zenit, şi-n graba lui, imaginile toate le-apropie-ntre ele şi le zbate, jumate fermecat, uimit pe jumătate.
Iar sentimentele mărunte, bune doar să fie peste clipă mari ori
125
ciocnirii-ntre consoane şi vocale, mureau ca de prisos, încet, şi moale se destrămau în rotocoale.
O, dans rotund al stărilor de spirit cu o idee numai, te înving aşa cum rupi din saltul fără isteţime un taur furibund sticlind lumine' cu o frînghie-ntinsă şi ţinută bine.
Cu un surîs îmi e de-ajuns
să vă alung stări ne-nchegate.
Eu nu pe voi v-aleg, vă caut,
ci sentimentul, dulce flaut
şi frate geamăn cu iubirea 11 aplaud,
ce smulge ţărmul şi îl dă de-a-dura şi-mpinge lungi carene în necunoscut, tendoanele luminii, de-ncordaro sunînd ca valul ridicat din mare, pe care trupul, înotîncl, le taie şi le doare
E o cunoaştere aidoma cunoaşterii dinţii, cînd lumile-ţi încep la căpătî'i, şi-ţi bat în văz şi în auz, anume, şi mîna-nţinsă simte o dimensiune, şi fiece mirare e un nume.
CU O UŞOARĂ NOSTALGIE
Cu cît sc-nsera peste arborii rari, cu atît începeau să lumineze mai tare inimile noastre de hoinari, căutătorii pietrei filozofale.
126
Totul trebuia să se transforme in aur, absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-noluL,
Clipele erau mari ca nişte lacuri de cîmpie,
şi noi nu mai conteneam traversîndu-le. Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie. Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gîndule?
LA-NCEPUTUL SERILOR
Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită. Dacă ridicai o mînă, se făcea în arbori tăcere. Cînd mă priveai in ochi, împietrea o clipită din a timpului curgătoare putere.
Simţeam că pot adormi, visînd stele locuite. Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare, aş fi putut împinge nopţile-ncremenite ca pe-o elice-naintind, spre soare.
Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire, numai ghidul că sînt şi că eşti. Sprijineam pe ţîrîituî greeiilcr coviltire, sub care beam azural decantat în ceşti.
i
Şi cînd sflrşeam cuvintele, inventam altele. Şi cînd se-nsera cerul, inventam ceruri albastre, şi cînd orele se-nverzeau ca smaraldele, ne bronzam la lumina dragostei noastre.
127
...Dar tot timpul suna ceva... ceva răsuna, un cinice de iarbă cosită, de taciturne mări, în care inima de-atunci îşi revărsa meandrele pierdutelor candori.
DANSUL
Cum pluteam printre coloane, în vîrtejuri diafane, trupul tău lipit de pieptu-mi sufletul mi-1 străbătuse.
O, te uită,-ntoarce-ţi văzul, ce-mi răni cu geana neagră tîmpla arsă, mintea dusă în lagunele sărate.
Parcă într-o zi un soare ce-1 lovisem cu privirea îşi turti rotundul aur şi veni atît de-aproape,
că-1 răcii cu răsuflarea, cu privirea modelîndu-1 într-o tînără femeie aromită, visătoare.
O, pe-un pat de nouri negri stă întinsă o femeie. Trup de aur, sîni de aur, stă întinsă o femeie.
128
Nourii plutesc aproape şi ea dormea împietrită, şi împing pe boltă norul cu bătaia inimii.
CÎNTEC FĂRĂ RĂSPUNS
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tîmpîelor, mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvîrlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgînd după el un cer de miresme cu nouri subţiri, fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mînji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atîta, iubire,
vîrtej de-anotimpuri colorînd un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzlnd. Ca o răsuflare-aburită de ger.
129
Ordinea cuvintelor, voi- I
CLAR DE INIMĂ
Orele plutesc pe lingă umărul tău, sfere-albastre, şi-ntre ele e Saturn. Şi cum se duc, se micşorează mai înserat şi mai nocturn.
Nu-mi pare rău, nu-ţi pare rău de ele. Dreaptă cum stai, trecerea lor copil ăroasă-aproape şi suavă luceşte-n ochiul tău nemişcător.
Şi uit de ele, uiţi şi tu de ele, şi-n întunericul odăii se aprind, se sting, se-aprind, se sting ochii prelungi ai tăi, murind, reînviind.
POEM
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
si ti-aş săruta talpa piciorului,
nu-i a'şa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...
SFÎRŞIT DE ANOTIMP
Eram atît de atent, încît se stingea-n cupole amiaza, iar sunetele îngheţau în jurul meu, prefăcîndu-se-n stîlpi răsuciţi.
130
Eram atît de atent,
încît plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbuşea-n întuneric
şi parcă niciodată n-aş fi-ncercat
frigul.
Deodată
m-am trezit atît de departe şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu, ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile cu relieful fără de noimă al lunii.
Eram atît de atent, încît
nu te-am recunoscut, şi poate că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.
EMOŢIE DE TOAMNĂ
A venit toamna, acoperă-mi mima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite pînă la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.
131
POETUL ŞI DRAGOSTEA
Te-ai făcut subţire şi prelung, şi un sentiment ciudat te doare, şi eşti mîndru, şi ţi-l porţi pe umăr ca pe-un şoim de vînătoare.
Şi prelungi, privirile îţi trec
chiar prin zidul greu şi prin lăcate,
şi se-opresc la piatra unui chip, mereu,
cu sprîncenele-mbinate.
Se petrec atunci întreceri, lupte,
şi răpiri imaginare,
ora se înclină, bate
cu secunde tot mai rare.
Şi trec ani, şi şoimul zvelt de pe umăr nu-1 mai lepezi, doar secundele din el bat din ce în ce mai repezi.
CÎNTEC DE OM
Trupul meu viu şi sufletul meu viu, sau poate mai degrabă dorinţele mele, le-am ridicat ca pe nişte globuri mişcătoare spre stele.
Acum am ţîşnit prin aer. Norii i-am împins doar cu sunetul vorbirii, şi sufletul doar cu trupul meu tînăr
132
mi l-am încins,
aşa eum înaintea bătăliilor Machedon îşi încingea sabia.
Totul se schimbă în mine
acum, cînd alerg pe vîrl'urile de munte
ale cuvintelor.
Dacă-mi dă prin gînd s-apăs cu talpa mai tare vreun pisc, vreo propilee sau vreun obelisc, prin universul negru, spre fiecare soare flacără mă isc, rătăcitoare.
Aproape nu-mi vine să cred
că am putut pînă-aici să purced.
Ochiul pămlntului, albastru,
îmi priveşte din depărtare
faţa sărată, inima zburătoare,
şi 'neliniştit mi-azvîrl imaginea chipului
ca pe o minge ovală
spre-ndepărtatul pămînt I
Dar ea se-ntoarce la mine. Eu sînt? — Da, eu sînt.
SPRE ANDROMEDA
E-un viitor pe care-1 poţi atinge cu geana,
îndărătnica mea femeie.
Nu-i un joc, e numai un adevăr ce va fi
la fel de prelung şi de melodios,
ca adîncurile de ocean închipuite de cîntăreţii
la harfă, la fluier de os.
Lasă-ţi umbra să-mi treacă peste rnîini, peste um ca pe treptele unei scări în spirală,
133
şi uită-te cu un colţ de sprinceană
cum iau naştere cuvintele de pe buzele mele,
asemenea lunii din marea vicleană.
Fiece cuvînt care-1 spun e un trup străveziu
de bărbat, de femeie,
e-un şir unduit tăind în două
gheaţa unui deşert ce scînteie.
Priveşte, a apărut un platou
lucios, de metal.
Ce-ntins e platoul de nobil metal!
De-aici se pleacă-n sus, e-atît de simplu!
La fel ca o mişcare de dans,
un dans al gindurilor,
un dans al ideilor,
suitorul mişcărilor dans.
Deasupra slnt planetele. Le poţi atinge şi tu,
cumva,
cu o vocală, cu o singură vocală, cu A.
Tu, pămîntule, ochi albastru, pentru că sîntem privirile tale. Tu, pămîntule, gîtlej de foc, pentru că sîntem strigătul tău. Tu, pămîntule, tîmplă albită, pentru că sîntem gîndurile tale. O, pămîntule, tu, bătrînule, înţeleptule, mişcătorulel
DREPTUL LA TIMP —1965 —
l
DREPTUL LA TIMP I
Goana norilor albi, goana norilor lungi
mîna din urmă secundele.
Era-n cutremuratul Februarie,
cînd o femeie năştea în lume,
fiul ei primindu-şi dreptul la timp.
Zvîrli deodată spre cer săgeata de piatră a unui ţipăt.
Trupul copilului răsărea greoi şi sigur, ca luna din apele mării.
Şi-un orizont era, de femei,
cu globurile pîntecelor pămînteşti
acoperite de şorţuri negre.
Un orizont era, de femei gravide
care-o priveau.
în lume năştea o femeie. Era în Februarie, sub roata de viscol, cînd durerile facerii o-mbrăţişară, ca un bărbat mult prea puternic, cu braţe de plumb.
137
Goana norilor lungi, goana norilor albi mina din urmă secundele, le izbea, le rărea...
Cîte una se rătăcea printre ziduri, pe căi ferate se rătăcea, întîlnea ochii femeii şi-i strălumina, întîlnea obrazul femeii şi-1 colora, întîlnea gura femeii şi-o arcuia, întîlnea ţipătul femeii şi-1 prefăcea în stîlpul de care se sprijină cerul.
Şi-un orizont era, de femei,
cu globurile pîntecelor pămînteşti
acoperite de şorţuri negre.
Un orizont era, de femei gravide
care-o priveau.
Trupul copilului, greoi şi sigur, continua să răsară ca o bătaie a inimii din inimă, ca o planetă ce se rupe dintr-un soare.
Era în Februarie, sub roata de viscol, cînd steagul cel mare-al zăpezilor cădea aburind, la pămînt.
Şi-un orizont era, de femei,
cu globurile pîntecelor pămînteşti
acoperite cu şorţuri negre.
Un orizont era, de femei gravide.
care îi surîdeau greoi şi-ncrezător.
138
II
Dar i se păru deodată femeii că nu-şi poate lua în braţe feciorul, aşa cum nu poţi să ridici în braţe un rîu.
I se păru că el i se rupe de sîn,
aşa cum se rup cuvintele de gură.
Căldura făpturii lui — i se păru —
că se-nalţă din căldura trupului ei spre norii încremeniţi.
Şi toate acestea le simţi
de neschimbat,
cum nu mai poţi să abaţi
0 întîmplare desfăşurată-n trecut.
1 se păru femeii deodată că fiul ei aleargă scînteind către marile roţi dinţate ale anotimpurilor,
si că-şi aruncă umbra asupra lor, ticiuindu-le,
şi că roţile se urnesc din înţepenire, cu şuier înalt,
şi iarna şi-aruncă trupurile-nfrigurate
în carcasa de frunze a primăverii,
şi primăvara şi-aruncă arborii-nfioraţi,
pe marea umflată a verii,
şi soarele verii, alunecînd, izbeşte
şi doboară fructele toamnei.
139
Şi toamna intră cu prora ei de spărgător de gheaţă în miezul alb al iernii, şi-1 despică, şi-1 sfîşie, şi-1 frînge, şi-1 rupe.
Femeia zvîrli spre cer săgeata scînteietoare a unui ţipăt de bucurie pentru fiul ei.
Umărul alb şi strălucitor i-1 atinse cu gestul cu care smulgi un sunet din harfă
şi el era, într-adevăr!
Cu mîinile îl pipăi, cu privirile, cu a»uzul, cu mirosul, cu gustul, cu toate deodată, şi el era viu şi nevătămat.
Şi 11 îmbrăţişa cu sine însuşi,
cum îmbrăţişează inima sîngele
şi creierul ideile,
şi el era, întreg,
şi îşi primea dreptul la timp
firesc,
aşa cum primeşte ochiul deschis chipul rîzînd sau plîngînd al lucrurilor.
140
BASORELIEF CU SOLDAŢI
Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină, chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte, ca să fie văzuţi s-au aşezat în vitrină, •respectîndu-şi întocmai mişcarea lor ultimă, profilul, braţul, genunchiul, mişcarea ior ultimă, cînd au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte sau între omoplaţi cu acea flacără mai subţire decît un deget de copil care arată luna.
In urma lor a rămas goală baraca,
mirosind a obiele, a ţigări strivite, a fereastră închisă.
Valizele de lemn care umplu baraca
mai clănţăne încă din fierul mînerelor,
aşa cum clănţăne luna din fierul mînerelor
acum, cu puţin înainte de-a fi deschisă,
ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi
ale timpului.
Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară
pe feţe şi pe mîini, ca să lucească,
daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară,
şi aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda
cînd viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda.
Stau aşa nemişcaţi, ne-ncetînd să luceasGă,
şi noi ne uităm la ei cum am privi luna
răsărind chiar din mijlocul pieţii.
Pentru noi, care sîntem acum de-o vîrstă cu ei,
deşi ei stau de ani lungi în vitrină,
pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei,
şi inimă bătînd avem. şi memorie,
o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie,
soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină
şi se imită pe ei înşişi întruna,
«a şi cum ar fi vii.
141
ENGHIDU
A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei. (din poemul „Ghilgameş")
I
Priveşte-ţi mîinile şi bucură-te, căci ele sînt absurd Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai, atîrnînd spre lună.
Poate că sînt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decît nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
ori cuvînt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi rîzi şi miră-te că poţi pipăi. Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere. Mi-am întins privirea şi ea a întîlnit un copac, şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sînt cei mai puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli, căci fără pricină sînt aşa. Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele la moara de vînt.
De-aceea cînd mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suavă durere albastră-mi întind peste creştet,
să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu rîuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atît cît să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gîndului meu
în veşnică creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
te dori pe tine asemeni, şi nu eu sînt acela
eu care vorbesc!
142
II
Ca să fie ceva între noi, altcineva — sau eu însumi — am botezat ceea ce însumi eu făcusem, rănindu-mă,
mereu împuţinîndu-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
surîs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surîzînd,
cărei alte dureri i-ai spus astfel?
Desigur, înălţimea pe care-am azvîrlit-o din ochi,
ca pe o suliţă fără întoarcere,
tu altcum ai mîngîiat-o, pentru că mîinile tale,
gemene cu ale mele, sînt absurde, şi-ar trebui
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecînd
de pe o gură pe alta ca un rîu nevăzut,
Căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?
III
Joc de treceri, mai iuţi, mai încete,
pentru ochiul meu o dată cu mine creîndu-i pe
arbori, pietrele şi rîul,
deasupra mai încetului meu trup
tîrîndu-se de glnd, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi, si după aceea.
IV
Şi cînd toate se şterg, ca într-o scoică mările, nimic nemaifiind, decît în ochii celor care nu sînt, trecerea durerii în trecerile timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
143
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurînd ca la toance, în munţi, trecerea timpului, ştiindu-se singur,
schimbînd cu jur împrejurul lui nume de lucruri.
V
Ceea ce nu e fără de margini este, pretutindenea călătoreşte, pete mari întîlnind cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele mi le soarbe pînă la genunchi, colţul inimii mi-1 izbeşte, pe gură îmi dansează.' Cel ce nu e fără Timp este, ca amintirea. E asemenea văzului mîinilor, asemenea auzului ochilor.
VI
Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai puţin mi-1 rămîne, gîndul
mai lung rni-1 întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aş privi moartea, rareori
uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
şi cîntece, împuţinindu-mă şi smulgîndu-mi
bătaia tîmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.
VII
Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă, privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebîndu-ne în sine celălalt dacă e,
144
şi cum pe sine însuşi se simte. Joc de-a rostogolul, cu pietrele, de undeva stîrnite, spre altundeva.
'AMINTINDU-MI /
Vfjn arc de întuneric aplec atunci cînd las "fruntea să-mi cadă sub culori şi uneori îmi pare că-i numai un răgaz şi că se rupe timpul îmi pare alteori.
V»Pietrificat, auzul în romburi şi ovale ferigă e în stratul de grafit. Un fierăstrău cu dinţi de lucie răcoare se-afundă-n trunchiul lui necontenit.
Mişcarea rece, sacadată e dinainte înapoi,
cu dinţi de fierăstrău muşcînd se-arată, reci, amintirile din noi.
"f Un arc de întuneric aplec cîteodată '• şi o durere rece mă face să-1 dezdoi.
ARS POETIC^'
îmi învăţam cuvintele să iubească, le arătam inima
şi nu mă lăsam pînă cînd silabele lor nu începeau să bată.
145
18
Le arătam arborii
şi pe cele care nu vroiau să foşnească le spînzuram fără milă, de ramuri.
Plnă la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
şi cu lumea.
Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m -am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca să ie-arăt un pod,
un pod între cornul taurului şi iarbă,
între stelele negre ale luminii şi pămînt,
între tîmpla femeii şi tîmpla bărbatului,
lăsînd cuvintele să circule peste mine,
ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinaţie,
numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,
de la ea însăşi,
la ea însăşi.
GENEZA POEMULUI
Se zgîlţîie învelişul, se modifică-ntruna, rîde şi plînge în acelaşi timp, întipăreşte cerul şi mai jos, copacii, se lasă privit pînă cînd el însuşi devine privire,
se preface mort numai ca să-şi poată da duhul în linişte, deasupra lui, păsările lovite şi sufletele bătrîne, sortite pieirii. Se face elice, rotindu-se înnebunitor,
146
îndepărtînd spre propriile lui margini tot ce-i mai neînvins în el, mai tare, mai solemn,
Bau, transparent, se lasă străbătut, adîncit în străfunduri miraculoase, prin care frumoase cuvinte, ca nişte peşti de platină, dau elegant din coadă. Oho, dar deodată totul dispare; rămîne numai papirusul, hîrtia, piatra, soldatul execută ordinul sergentului, rigida mînă ascultă de rigidul suflet.
QUADRIGĂ
Lui Mihai Eminescu
Şuieră o quadrigă pe cîmpia secundelor mele.
Are patru cai, are doi luptători.
Unul e cu ochii-n frunze, altul
cu ochii în lacrămi.
Unul îşi ţine inima înainte, în cai,
altul şi-o tîrăşte peste pietre, în urmă.
Unul strînge frîiele cu mîna dreaptă,
altul tristeţea în braţe.
Unul e neclintit, cu armele,
celălalt cu amintirile.
Şuieră o quadrigă pe cîmpia
secundelor mele.
Are patru cai negri, are doi luptători.
Unul îşi ţine viaţa în vulturi,
altul îşi ţine viaţa în roţile rostogolite,
şi caii aleargă, pînă cînd sparg cu boturile
secunda,
aleargă-n afară, aleargă-n afară şi nu se mai văd.
147
SAVONAROLA
Mi se-arătă Savonarola care-mi zise:
Să ardem copacii pe rugul vanităţilor,
să ardem iarba, grîul, porumbul,
ca să fie totul mai simplu!
Si sfărîmăm pietrele, să smulgem
rîurile din albie, ca să fie totul
mai simplu, cu mult mai simplu!
Să renunţăm la picioare,
pentru că mersul e-o vanitate.
Să renunţăm la privire,
pentru că ochiul e-o vanitate.
Să renunţăm la auz pentru că urechea
e-o vanitate.
Să renunţăm la mîini,
ca să fie totul mai simplu, cu mult
mai simplu!
Mi se-arătă Savonarola în vis, ca o rană veche a creierului lumii. Mi se-arătă în vis şi m-am trezit urlînd şi strigînd.
TURNARE DE SOARE PE PĂMÎNT
Pilnie imensă de trupuri, în mişcare,
trupuri de oameni, trunchiuri de arbori, trupuri de cai.
Pîlnie imensă, hohotitoare
prin care soarele-1 turnai
ulei să ungă osiile lumii, nevăzute,
să treacă liber timpul, nescrişnit.
Pîlnie-nfiptă în pămînt, în lavele acute osificînd la suprafaţă cîte-un mit.
148
Noi doi ce sîntem — cu sprîncene luminoase
la buza pîlniei, fumegători,
cu proaspăt închegate-n aripi, oase —
printre atîţia alţii ce primesc,
direct în piept, direct în tîmple, în arcade,
şuvoiul începînd cu noi
al lunecosului ulei, ce cade
pe trupuri şi pe trunchiuri, înapoi?
Imensă pîlnie de trupuri, trecînd prin nori, trecînd prin aer, rotitoare,
umplînd la nesfîrşit pămîntu-n miez, şi-arareori lucioasă, nefumegătoare.
INVOCARE
O, şi voiam să spun totul, tuturor. Nu lăsam nici o umbră nedestăinuită. Verdele, de-ar fi trecut pe lingă firul ierburilor,
mi-ar fi căzut din mîini piatra secundei plesnită.
' Voiam să-ţi spun, îţi spuneam imediat orice, totul.
Aş fi murit de-aş fi lăsat nevăzută, neauzită o singură desfrunzire de aer trăită. Mersul. Zborul. înotul.
în nerăbdarea mea cea mare, merele verzi le dădeam cu vedere, cu auz — marea nemişcătoare, — cu eternitate — ceea ce piere.
149
Chiar trupul meu de-atunci, rezemîndu-se pe fluturătorul aer al acestui pămînt cutremurîndu-se, îndepărtîndu-se, schimbîndu-se, trecea neliniştit în gînd.
***
Cum aş putea să-ţi spun întregul adevăr? Ce-aş mai avea atuncea de vorbit cu mine? Dar cum ar fi să nu-ţi spun totul, toate? Cu ce cuţit, de unde să tai o limpezime in două şi s-o-mpart nici unuia întreagă, oprind la jumătate silabele, privirea, şi vîna de pe gît, din paisprezece să fac şapte reci carate, din două braţe — unul, si atît.
SCHIMBĂTORUL DE VITEZE
€ade-o frunză, şi-un sentiment se-nfăşoară în jurul ei,
mult mai rapid căzînd spre lume.
Bate-o aripă, şi se-nfăşoară-n jurul ei un sentiment,
mult mai rapid bătînd spre lume.
Trece-o femeie şi-un sentiment o înfăşoară,
mult mai rapid trecînd pe lume.
Un nume strig şi-un sentiment
se înfăşoară-n jurul lui şi-n jurul lumii.
Materia o mîngîi, abia atingînd-o
cu şuvoiul străveziu al cuvintelor mele
care o-nfăşoară, şi mult mai rapid
se-ntorc în moarte, lăsîndu-mă-n lume.
150
CÎNTEC (Despărţire de o yîrstă)
Totul ar fi trebuit să fie sfere,
clar n-a fost, n-a fost aşa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost aşa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,
dar n-ai fost, n-ai fost aşa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,
dar n-am fost, n-am fost aşa.
Iarbă, pietre, arbori, păsări voi sînteţi cu totul şi cu totul altceva. Mă privesc, m-aud, m-adulmec şi îmi pare că visez.
Totul ar fi trebuit să fie sfere, dar n-a fost, n*a fost aşa. Totul ar fi trebuit să fie linii, dar n-a fost, n-a fost aşa.
CÎNTEC (Ficţiunile adolescenţei)
O, voi ficţiuni,
dulce lemn de tei.
...Deseori răsfoiam cartea neliniştit
să văd dacă se termină bine.
Teiul m-a iubit
şi pe mine.
151
Pe viţa tîmplei port
umbra frunzei lui.
Treceam aşa, vindecînd uscăciuni
cu ierburile cîmpului.
Bucuros de minuni
surîdeam pentru doi, pentru trei,
pentru toţi semenii mei.
0, voi ficţiuni,
dulce lemn de tei.
TEI NOCTURN
Spre şerpui tul pom în sus
prin seara atîrnînd fîşii,
la două case negre, dus
cu gîndul, gînduri regăsii.
Un fantomatic trup treceam
prin ziduri şi prin trunchiuri mari
şi încă un copil eram
printre-nţelepţii solitari
care-au murit de-atunci lăsînd
nocturnul tei, lemnos cercel,
lin, la urechea serii baîansînd,
un  leagăn   pentru   dat   idei   în el.
ARTEMIS
Tigrii sînt zvelţi, fiindcă-i iubeşte ea. Ea e Artemis! Ea poate, ea ştie. Palisandrii se-nchină cu umbră grea, cînd trece şi sună sandaua ei vie.
152
Ea-şi ţine inima in trupul meu
şi coama şi-o ţine în ramuri.
E arcul ei vertical curcubeu!
De degete-i flutură flamuri.
Ea e Artemis! Vorbeşte cînd vrea.
Tace cînd vrea, ca delfinii.
Ea vede zigzaguri numai de stea
şi gîndeşte ca iarba, în linii!
Ea-şi ţine timpul în reci nisipuri
dintr-o clepsidră de noapte-zi.
Dacă vrea ea, pe chip, şapte chipuri
ca ale mele-i pot străluci!
CÎNTEC
Amintiri nu are decît clipa de-acum. Ce-a fost într-adevăr nu se ştie. Morţii îşi schimbă tot timpul între,ei numele, numerele, unu, doi, trei..." Există numai ceea ce va fi, numai întîmplările neîntîmplate, atîrnînd de ramura unui copac nenăscut, stafie pe jumătate... Există numai trupul mett' înlemnit, ultimul, de bătrîn, de piatră. Tristeţea,--'mea aude nenăscuţii clini pe nenăscuţii oameni cum îi latră. O, numai ei vor fi într-adevăr! (InoÎ, locuitorii acestei secunde sîntem un vis de noapte, zvelt, cu-o mie de picioare alergînd oriunde.
153
MARELE OCHI AL IERNII
Ochi mare, nu te vezi decît tu, noi sîntem imagini rapide curbîndu-ne, atunci, acu, şi rupţi ca raza în lichide. Alunecăm pe emisfera ta, sculpturi în relief, de aer, şi ţărmul pleoapei reci şi grea ne-nfige-n furci de gene verzi, cu vaier. Şi ne-ntîmplăm, pierim, ne stingem pe irisul în contemplare, dar nu-ţi sîntem priviri, ci ningem în iarna ta, ochi mare, tu, ochi mare.
ADOLESCENŢI PE MARE
Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemîndu-se cu braţul, de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pîn'la genunchi în valul diafan
sunînd sub lenta lor înaintare.
Dar ei sînt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.
154
FRUNZIŞURI
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întimplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărîma mari frînghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările.
Inimă, inimă, planetă misterioasă, suflete, suflete, aer prin care se-apropie imaginile tale tandre, puţin fluturate de respiraţia mea.
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie, aniversarea pietrelor de caldarîm în care potcoava lunii va izbi, cînd voi trece ridicat în şa, aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea numerelor de licean purtate la mînecă, aniversarea tuturor vorbelor care ţin în dinţii literelor dorinţele, dragostea...
Inimă, inimă, planetă misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.
N>      CÎNTEC DE DIMINEAŢĂ
Stau în jurul meu, în cercuri tot mai largi, cerurile mov şi cerurile-albastre. _ Unele sînt clare, altele sînt vagi... Şi-mi mut pasul şi cu el se mută cerurile mov şi cerurile-albastre, care-mi muşcă' faţa şi-apoi mi-o sărută.
155
Timpul e mirat, şi-o aţipire duce rînd pe rînd, din trupul meu, ba o mînă, ba un ochi subţire, într-o linişte fără culori, mereu. Dar mă strigi, lumină, şi-n timpane glasul ca la geamul îngheţat irumpe, se ivesc mirate, diafane capete, şi ochi şi tîmple.
Sar din somn prea repede şi prea grăbit, stînd aproape fără trăsături pînă cînd mă dibuie, m-a şi găsit masca-ntîiei tale dulci făpturi.
Şi-mi încerc din nou puterea-ntreagă: cerurile mov şi cerurile-albastre rînd pe rînd de ele însele mă leagă, cînd cu toatele şi cînd sihastre, c-un odgon de nevăzut, în care se prefac iar, rînd pe rînd, sentimentele din mine-n revărsare, colorînd, arzînd, strigînd.
CORESPONDENŢE
Frenezia verde de-a fi iarbă
şi tăcerea moale, odihnind în lemn,
au venit ca să-mi absoarbă
tot ce e-n tristeţea mea solemn.
Şi m-aş apăra, dacă lăsarea
de amurg, aproape fumegînd,
nu mi-ar ridica la nouri întristarea,
nu mi-ar coborî cuvintele din gînd
şi le-ar ţine-n aer, adiate,
ca profilul vinelor pe piept.
Trup prea viu, curmînd la jumătate
tot ce legii tale-i e nedrept.
156
PARCĂ DORMIM ŞI VISĂM
Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea, şi eu am crezut-o, pentru că devenea mai grea sau mai uşoară după voie asemenea păsărilor în zbor.
Alergam în sus pe scările de beton şi ea ridica din îmbrăţişarea mea doi ochi lucioşi, argintii, spre un cer inventat chiar atunci.
Privirea ei topea zidurile, îmi rănea obrajii din care sîngele-mi izbucnea spre trecut ne dureros, în cascadă.
Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea. Alergam în sus. Scara de beton se sfîrşise demult. Şi clădirea. _ Trecus'erăm şi de viitor. Cuvintele rămăseseră în urmă. Şi poate nici noi nu mai eram.
cîntec
Tu ai un fel de paradis al tău în care nu se spun cuvinte. Uneori se mişcă dintr-un braţ şi cîteva frunze îţi cad înainte. Cu ovalul feţei se stă înclinat spre o lumină venind dintr-o parte cu mult galben in ea şi multă lene,
157
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
de-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud, a orei,
cînd aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămîne-n viaţă
mai respirînd, cu ochii lungit imagini.
SPIRALĂ ALBASTRĂ, SFÎŞIETOARB
Spirală albastră, sfîşietoare,
zidind aerul acestei seri
şi ce dulce-amară ninsoare
stîraeşte prezenţa ta în încăperi.
Sar paturile trăgîndu-şi pe ele
un anotimp nocturn, european.
O. violentă mişcare de stele,
pe bolta ce-abia o visam...
De aer eşti, de aer sînt.
Unul prin altul ne-ndepărtăm spre poli,
abia ducînd o frunză lipită de vînt,
ca pe braţul unor înotători.
La stînga se-nclina, la dreapta, yola aceea dementă, după cum te strîngeam de tare în braţe, după mirosul de algă sau mentă.
158
Scria un alfabet rapid, cu litere de apă, de sepii, de peşti. Cuvintele erau numai două: Sînt, Eşti...
Şi păreau că se scufundă, galeş, în luciul monoton, adormitor, sau leneşe prin norii leneşi se-ntretăiau cu olandezul zburător... Zigzag iubit, visat aproape, pe mări de caraibi şi de sargase, al inimii eliberate din sclavia ţărmului strict, de nervi şi oase!
POEM
Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
îţi sprijini tîmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvîrşitâ,
înclinată ca mătasea unui steag
Într-o zi fără vînt.
O, nu pleca nicăieri!
îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mîinii,
ca să răsară durerea care ştie numele „durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat care ştie numele tău ciudat, de femeie.
159
CĂTRE GALATEEA
îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile»
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sinul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, si inelul tău, si secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-1 pun 'în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă."
Ştiu tot ce e mai departe de tine, atît de departe, încît nu mai există aproane — după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea... şi tot ce e dincolo de ele,
şr atît de departe, încît nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul si-1 pun
pe genunchiul pietrelor, care-1 hîgînă.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine. Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi sfîrşitul cuvîntului a cărui primă silabă tocmai o copacii — umbre de lemn ale vinelor taie, rîurile — mişcătoare umbre ale sîngelui tău, şi pietrele, pietrele — umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-1 plec în faţa ta şi mă rog de tine, naşte-mă. Naşte-mă.
***
Eu te-am rupt pe tine din aer,
zeitate melodioasă, subţire,
ca să-mi trec inelul braţului meu
160
in jurul mijlocului tău nervos, ca un deget,
O, revărsare de mirosuri suave;
alergare de iepuri; albire de ziuă; >
lină topire de lumi ale gheţii!
Alunecare a pletelor, geamănă
cu singurătatea neagră a pămîntului...
Nu te voi învăţa niciodată
nici un cuvînt clin limba după-amiezelor,
Nu-ţi voi destăinui niciodată
nici un adevăr al nemişcărilor.
Râmîi deci cu mine, rămîi,
întruna curgind peste bolovanii albaştri
ai ochilor,
pe sub sălciile arămite de toamnă
ale coastelor,
şi-adormi tu, adormi
sub corul şuierător al trupului meu,
visînd că eşti trează.
DOUĂ CÎNTECB
I
întorc timona lemnului de stele şi spiritele vin şi nu vorbesc şi rătăcite scapă-n simţurile mele. Şi pot să te-ntîlnesc, ce lung îţi e părul desfăşurat şi nefiresc încît el este corpul meu adevărat şi nedumnezeiesc. Şi nu deosebesc decît copacii care-ţi păstrează amintirea-n verde stînd neclintiţi asemeni unui om oind inima, fără auz, o pierde.
161
Ordtaea cuvintelor, val. I
Şi piatră albă; ziua-n faţa mea.
Creez deodată-atîtea întîmplări
în care numai trupul meu rămine
ţărm nemişcat al nevăzutei mări.
Vor fi trecu* pescarii tineri azi
pe unde-am fost eu altădată şi-am lăsat
doar umbra de sandale pe nisip
şi aerul doar cu mirosul lor amestecat.
Eu am găsit un loc de luptă-aici
şi m-am oprit şi-am ancorat corăbii
şi-n fiecare noapte voi muri privind
cum viţa se-alungeşte peste săbii.
DUREROASA NINSOARE N
Cu o nepăsare, cu o absenţă
mi-ai rupe privirile, şi ele
un ochi verzui de apă, un ochi fugitiv
de oglindă —
nebune-ar căuta să se sprijine, şi nu ar găsi.
Iarna ce-asmute prin aer înfometatele vînturi, purtînd în v ii furi capete de lup,
mi-ar muşca privirile rătăcitoare, mi-ar smulge din ele trupurile tale îubite-ndelung, mîngîiate, adulmecate, văzute.
162
Şi-ar cădea peste oraş, peste linii ferate, peste păduri, peste fluvii o dureroasă ninsoare de trupuri străvezii, suave, imaginare, şi nimeni nu le-ar bănui. >
Numai eu, căutîndu-te-n lume, mi-aş ridica ochii orbi şi albaştri unul peste Kamciatka, peste Groenlanda, altul peste Atlantic, peste Pacific...
PASĂRE TRECÎND PRINTR-UN NOR
Un sunet mă-nconjura şi mă ducea cu el
pe deasupra oraşului, departe,
pe sub norul ^cerului străbătut
de fîşii alunecătoare de noapte.
Voci joase vorbeau atît de încet
încît adormeam şi mă trezeam între două vocale,
partea nevăzută a insului meu
iluminîndu-se de focuri bengale.
Ferestrele se stingeau mai multe deodată
şi-atît de iute că-mi părea
că se scufundă oblic în zare
memoria cu dimineţi împietrite în ea.
Rămînea deasupra numai strigătul, numai el
ca un jet de apă nemaicăzînd,
dar orizontul înainte de zori ridica,
felin, pupilele verzi ale ierbii, arzi ud.
163
EURIDIGB
Aerul se mai emoţiona încă in jurul tău,
tulburînd vederea orelor acele, cînd înnoptarea venea alunecînd pe roata inimii mele.
Şi glasul ţi se rupea sub sărutid
pe care ţi'-l da ne-nceput începutul.
Facle şi torţe şi flăcări şi focuri
ţi se-aprindeau în ochi, cerîndu-se stinse
de norul feţei mele, plumburiu şi greu
trecînd pe chipul tău, ca-n piscurile ninse»
Iţi mai ţineam cu braţul Încă viaţa ta de viaţa mea lipită, risipa dragostei nerisipită, secunda înnodată de clipită.
Paşi, rîsete, poveşti silabice, istorii,
destăinuiri, speranţe — voi
eraţi într-adevăr adevărate
în jurul celor doi din iarna cînd
un aer scînteind. pe lîngă tine
va fi trecut. Va fi trecînd.,.
MUZICA
Muzica mă apropia de lucruri,
punea un arc între mine şi ele
şi puteam să cad de departe, din sfere,
164
fără să-mi frîng nici un mădular, fără să-mi pierd nimic din putere.
Muzica alegea din mine, ca un magnet, sentimentul arămiu, sentimentul violet. Le ridica în sus ca pe nişte fire de iarbă-n încoltire.
Şi cine veghea putea să zărească un cîmp arămiu, un cîmp violet, deasupra cărora se desface, încet, şirul nocturn al stelelor pulid-albasfre, sub care,
tîmpla lîngă tîmpla, coastă lîngă coastă, se-mbrăţişară vieţile noastre.
VECHI CÎNTEC SOLDĂŢESC
M-apasă luna peste faţă,
peste piept, peste memorie,
cu greutăţi de platină, pînă cînd
scap din mînă steagul fie glorie.
Pînă cînd îmi îndoi genunchiul,
cu strigăt de ample rupturi,
ca un viaduct ascuţindu-se,
şi piouînd cu pietre peste păduri.
Pînă cînd îmi ridic eăicîiul
pe care-1 apăsam pe ora ta,
pînă cînd se-nnegreşte singurătatea
care mă arginta.
165
TRIST CÎNTEG DE DRAGOSTE
Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr, cîndva.
Numai iarba ştie gustul pămîntului.
Numai sîngelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, cînd o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme cînd mor caii.
Vine o vreme cînd se-nvecliesc maşinile.
Vine o vreme cînd plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile taie.
\ ine şi o pasăre mare, albă.
DUPĂ-AMIAZA UNUI CÎNTEG
Sprijineam dungatul aer între ochii tăi şi-ai mei, sprijineam dungatul aer al acelei după-amiezi cu frunze galbene-verzi.
Intre dulcile timpane, sprijineam un sunet lung. Degetele diafane îl ating şi parcă smulg, din fiinţa auzită a secundei de atunci,
trupurile noastre lungi. 168
Ce frumoase şi ce line, fulgerate-n înălţime, şi cu mantii lungi de nori, cu stele la subţiori...
LA CEASUL CU AI!LECIUM
Era o sferă de marmură brună, din care, la ora plecării, se nălucea Pierrot ondulat, vestind spirale şi arcuri de mădulare, muzical, peste timpul din noi scrijelat.
Ding-ding lîngă soarele aprig, ding-dong lîngă soarele-ncet, dang-dang lîngă soarele palid, dong-dong lîngă cel violet.
Şi ora pleca, smulgîndu-se-n salturi
din pergamentul cu taine, de sub litera ştearsă şi lină. O, izbucneam săgetat atît de iute-n înalturi, că mă preschimbam în lumină.
Ding-ding lîngă soarele aprig, ding-dong lingă soarele-ncet, dang-dang lîngă soarele palid, dong-dong lîngă cel violet.
ÎNDOIREA LUMINII (partea întîl)
I
încercam să Încordez lumina, asemenea lui Ulisse arcul, în sala de piatră a peţitorilor.
167
încercam să-ndoi lumina
ca pe o ramură a cărei singură frunză
era soarele.
Dar lumina, vibrînd rece, îmi smulgea braţele,
şi ele-mi creşteau uneori la loc, alteori, nu.
încercam să aplec lumina,
s-o frîng pe genunchi^ ca pe-o sabie,
dar tăişul ei îmi sărea din mîini,
retezîndu-mi degetele.
O, şi-mi cădeau la pămînt
răpăind,
ca o desfrînată ploaie de primăvară, sau
băteau ca-n tobele prevestitoare de rău.
Şi eu stăteam în aşteptare
şi uneori degetele
îmi mai creşteau la loc,
alteori, nu.
Şi luam lumina în braţe
ca pe un trunchi de copac,
şi încercam s-o-ndupîec să se lase-ndoită
de mine,
dar ea se clintea doar atit dl să mă zvîrle cu tîmpla în pietre, şi cu picioarele fluturînd spre stele, ca două tuşuri fioroase, vuind la un coif rostogolit în luptă.
II
încercam să-ndoi lumina.
Mâ atîrnam de ea cu amîndouă mîinile,
şi-n fiece-nserare,
168
cădeam eu timpla-n pietre, scânteind de izbitură.
Uleiul negru şi greu al viselor de noapte
In loc de singe-mi ţîşnea
din fruntea crestată,
şi se-ntindea în jururi ca o pată,
ea un lac in creştere,
întotdeauna cu un singur mal —
osul frunţii mele.
Totul devenea departe
ca inima înainte de moarte.
Totul era mai aproape de mine
decît retina ochiului rănită de lumină.
Stam la marginea unui iac negru
cu un singur ţărm —
(osul frunţii mcie)
şi priveam prin el cum priveşti
printr-o lupă.
III
Priveam prin lentila neagră a visurilor de noapte, în adîncul pămîntului, unde soarele cădea fîlfîitor,
teii cădeau peste umbrele lor,
mîinile-mi cădeau lingă pietrele line, jumătate în beznă, jumătate-n lumină.
169
îmi cădeau pleoapele străbătute de cercuri străvechi, nemaivăzute.
IV
Dar a din cui pămlntului e plin de morţi şi nu e loc, şi nu e loc, şi nu e loc pentru-ntrebări.
Scheletele morţilor ca nişte rădăcini strîng miezul pămlntului şi-1 storc, il storo de lavă, pînă-şi iese din minţi.
Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc,
chiar timpul intră-n timp
ca două oglinzi paralele.
Chiar amintirile intră în amintiri,
şi chipul meu din copilărie
are zece ochi înghesuiţi unul într-altul,
gata s-azvîrle-napoi toate imaginile
într-un şuvoi mortal.
Priveam ameţit, priveam în miezul pămlntului atîrnînd de fiece vîrstă un trup,
din ce în ce mai neîmplinit,
mai făr-de-materie,
ca o ucisă momeală pentru prinderea
anilor.
Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc.
Lentila neagră a visurilor de noapte
nu-mi arată nici o spărtură
în care-aş putea să-mi întind
şi să-mi odihnesc vreo întrebare.
Sînt zece cranii într-un craniu.
Sînt zece femururi într-un femur.
170
Sini zece orbite într-o orbită. Şi totul se ramifica-n jos, neîntreruptă rădăcină de os care strînge la sine moartea neagră, lava neagră, sîmburele, timpul dus.
ÎNDOIREA LUMINII (partea a doua)
I
încercam să încordez lumina cînd arcul ei destins deodată mă azvîrli în sus.
Şi m-am trezit întîi mai lent, apoi mai iute şi apoi
fulgerător cum numai gîndul
se-ncheagă-n constelaţii de cuvinte —
da, m-am trezit alune'cînd
pe lungile ei suliţi mişcătoare,
cu cozile înfipte-n soare,
cu vîrfurile veşnic alergînd
spre nu ştiu ce, spre nu ştiu cînd.
Şi cum eu însumi fulgeram,
desprins de pe pămînt ca dintr-un nor,
parcă eram şi nu eram
înspre trecut, din viitor,
înspre ce-a fost din ce va fi,
un număr descrescînd
cinci,
patru,
trei,
tfoi zece mii, sau poate chiar din mii de
$ ii
II
Astfel ajungeam din urmă şi treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pămint.
Asemeni fierului de plug ce smulge şi azvîrle
pe-o muche brazda groasă de pămînt,
lumina taie haosul şi-1 umple
cu chipuri, cu imagini, cu seminţe,
pe care-n trecere le-a smuls
din coaja-albastră-a globului
ce 3-a arat în timp şi 3-a
lăsat în urmă-i, undeva.
Rîzi, ochiule, despică-ţi orizontul fi fii încăpător şi fii atent, mereu. Cascada lumii las-o să irumpă în peştera flărnîndă-a sufletului meu.
Şi voi picioare, lin călcaţi pe praguri. Adolescenţa iată-mi-o-napoi. Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite ca pe-o scară
şi amintirile au trup, şi timpul are-altoi.
Şi iată-mi prietenii uitaţi şi-ntiia mea iubire
şi anul şapte-al vieţii mele regăsit,
şi primul da şi primul nu
şi prima mea uimire
şi aerul de-atunci
în vîrful unei raze-nţepenit.
172
III
Am căzut In propria mea inimă
asemenea nisipului în clepsidră.
Am căzut în propria mea inimă de copil
la fel cum se prăbuşeşte-n iarnă un cal.
Am căzut într-o inimă pe care
atingînd-o cu mine însumi
o făceam să existe din ce în ce mai puţin
şi mai stins.
Plecare bătaie a ei ondula tot mai întins şi eu înotam, înotam şi fiece lovitură de braţ împingea,
de jur împrejurul meu, tot mai departe,
ţărmurile.
Şi înotam, înotam
în mijlocul unei mări a candorii,
a singurătăţii, a lucrurilor de demult.
înotam, într-un plutitor
şi transparent ocean, înotam.
IV
Ce caut, mă ntrebam, ce caut pe luciul vechilor candori printre aceste vîrfuri de lumină clătinînd privelişti moarte, destrămate în spaţii de singurătate?.,,
E ora mea de-acum, mai vie
decît lumina-n reverie
şi simt miracole cu mult mai mari
în clipele venind
decît în anii rari.
173
ÎNDOIREA LUMINII (a tre'a parte)
Total plecă de la argintiu în sus. Frigul, tainele gerului fuseseră abolite. Adăugam aer aerului, verde — frunzelor, dragoste — inimilor, cer — ierbii, dar mai cu seamă încă o prezenţă prezentului.
Totul se începea din această-mplinire. Speranţa era mai deasă dceît lumina.
Ceea ce învingea devenea real ca o pregătire solemnă pentru răsăritul soarelui văzut de ochiul noului născut.
Totul sc întrupa în acel strigăt
ţîşnit din lucruri şi care
Împreună cu ele constituia lucrurile.
Te iubesc, strigam, prezent al vieţii mele, şi strigătul
mi se desfăcea ui comete.
11 ELEGII (Cina cea de taină) —1966 —
i
ELEGIA ÎNTÎIA
Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artişti, al dedalizilor
I
El începe cu sine şi sfîrşeşte cu sine.
Nu-1 vesteşte nici o aură, nul urmează nici o coada de cometă.
Din el nu strâbate-n afară nimic; de aceea nu are chip şi nici formă. Ar semăna întrueîtva cu sfera,
care are cel mai mult trup învelit cu cea mai strimta piele cu putinţă.. Dar el nu are nici măcar a ti ta piele cit sfera.
El este înlăuntrul — desăvîrşit, Şi, .
deşi fără margini, e profund limitat.
Dar de văzut nu se vede. Nu-1 urmează istoria
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii...
Î2
177
II
Nu are nici măcar prezent, deşi e greu de închipuit cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvîrşit, interiorul punctului, mai înghesuit în sine decît însuşi punctul.
III
El nu se loveşte de nimeni şi de nimic, pentru că n-are nimic dăruit în afară prin care s-ar putea lovi.
IV
Aici dorm eu, înconjurat de el.
Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atît mai puţin îl neagă:
Spune Nu doar acela
care-1 ştie pe Da.
însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.
Şi nu dorm numai eu aici, ci şi întregul şir de bărbaţi al căror nume-1 port.
Şirul de bărbaţi îmi populează un umăr. Şirul de femei alt umăr.
178
Şi nici n-au ioc. Ei sînt penele care nu se văd.
Bat din aripi şi dorm — aici,
înlăuntrul desăvîrşit, care începe cu sine şi se s-fîrşeşte cu sine, nevestit de nici o aură, neurmat de nici o coadă de cometă.
ELEGIA A DOUA, GETICA
lui Vasiie Părvan In fiecare scorbură era aşezat un zeu.
Dacă se crăpa o piatră, repede era adus şi pus acolo un zeu.
Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se aşeze în locul gol un zeu,
ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă, ca să se aşeze în ea un zeu.
O, nu te tăia Ia mină sau la picior, din greşeală sau dinadins.
De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor aşeaa acolo un zeu
ca să ne-nehinăm Iui, pentru că el
apără tot ceea ce se desparte de sine.
179
18*
Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde ochiul,
pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza în orbită un zeu
şi el va sta acolo, împietrit, iar noi ne vom mişca sufletele slăvindu-l... Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.
A TREIA ELEGIE
Contemplare, criza, de timp şi iar contemplare.
I. Contemplare
Dacă te trezeşti,
iată pînă unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru ca un tunel, privirea se face una cu tine.
Iată pînă unde poate ajunge privirea, dacă se trezeşte:
Deodată devine goală, aidoma unei ţevi de plumb prin care numai albastrul călătoreşte.
Iată pînă unde poate ajunge albastrul treaz:
180
Deodată devine gol pe dinlăuntru ea o arteră fără sînge
prin care peisajele curgătoare ale somnului se văd.
II. Criză de timp
O,  scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blînde ouă, locuind un miez de meteor
spart;  şi de pălmile mele acoperite
ca să renască un cu totul alt decor.
Camera se varsă prin ferestre şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi. Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate, mi se petrece-n irişi.
Mă amestec cu obiectele pînă la sînge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe
spre o altă orînduire.
O, scurtă tristeţe, rămîne . de jur împrejur o sfera^de vidlf'* Stau în centrul ei şi unul cîte unul ochii din frunte, din tîmpla, din degete mi se deschid.
IIî. Contemplare
Deodată aerul urlă... Îşi scutură păsările în spinarea mea şi ele mi se înfig în umeri, în şiră, ocupă totul şi nu mai au uncie sta. In spinarea păsărilor mari se-nfig celelante.
181
Frînghii zbătătoare le tîrăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborît, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stîlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-ngbeţată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrînd mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.
IV. Criză de timp
Ca şi cum s-ar sparge un mormînt şi-ar curge pe fluviu tot misterul lui...
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.
Suge din noi cît poate, părînd a ne-arătu îngerii copacilor şi ai celorlalte privelişti.
Copacii ne văd pe noi, iar nu noi. pe ei.
Ca şi cum s-ar sparge o frunză şi-ar curge din ea o gîrlă de ochi verzi,
182
Sintem fructificaţi. Atîrnăm de capătul unei priviri «are ne suge.
V. Contemplare
Se arăta fulgerător o lume
mai repede chiar decît timpul literei A.
Eu ştiam atît: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om atît de iute, că mă loveam de propriul meu trup, cu durere, mirîndu-mă foarte că-1 am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta, ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el. La fel şi globul de peste umeri şi celelalte-nfăţişări, la fel.
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte lumea pe care-am înţeles-o fulgerător, şi care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic. Doar atît — că am atins pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde, care, ştiindu-mă, m-au respins.
Gravitaţie a inimii mele, toate-nţelesurile rechemîndu-le mereu înapoi. Chiar şi pe tine, rob al magneţilor, gîndule.
183
A PATRA ELEGIE
Lupta dintre visceral şi real
I
Învins în afară,
Evul Meniu s-a retras în chiliile
roşii şi albe ale sîngeîui meu.
în catedrala cu pereţi pulsînd, s-a retras,
zvirlind şi absorbind credincioşii întruna,
într-un circuit absurd,
printr-o zonă absurdă,
hrănindu-se cu mari bucăţi de lună,
în dorinţa lui de-a exista
muşcindu-le pe furiş, noaptea,
cînd ochii lumii dorm
şi
numai dinţii celor care vorbesc prin somn se zăresc în întuneric, asemenea unei ploi de meteoriţi strălucitori,
ureînd şi coborînd ritmic.
învins în afară,
Evul Mediu s-a retras în mine
şi
propriul meu trup nu mă mai înţelege şi
propriul meu trup mă urăşte, ca să poată exista mai departe mă urăşte.
Astfel,
el se grăbeşte să se prăbuşească în somn, seară de seară; şi iarna
din ce în ce mai puternic se înconjoară cu straturi dc gheaţă, cutremurîndu-se şi izbindu-mă şi
184
scufundîndu-mă adînc în el însuşi, voind
să mă ucidă ca să poată fi liber şi neucigîndu-mă
ca să poată fi, totuşi, trăit de cineva. II
Dar peste tot în mine sînt ruguri în aşteptare
şi ample, întunecoase procesiuni
cu o aură de durere.
Durere a ruperii-n două a lumii
ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.
Durere a ruperii-n două a suneteloi
lumii,
ca să-mi lovească timpanele, două.
Durere a ruperii-n două
a mirosurilor lumii,
ca să-mi atingă nările, două.
Şi tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumătăţi, aidoma
îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa,
o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,
izbire solemnă
a jumătăţilor rupte,
cu flacără înceată, atît de înceată,
încît ţine aproape o viaţă
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, aşteptata, prevestită, salvatoarea,' aprindere-a rugurilor.
A CINCEA ELEGIE
Tentaţia realului
N-am fost supărat niciodată pe mere
că sînt mere, pe frunze că sînt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sînt păsări.
185
Dar merele, frunzele, umbrele, păsările s-au supărat deodată pe mine. lată-mă dus la tribunalul frunzelor, Ia tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor, tribunale rotunde, tribunale aeriene, tribunale subţiri, răcoroase, lată-mă condamnat pentru neştiinţă, pentru plictiseală, pentru nelinişte, pentru nemişcare.
Sentinţe scrise în limba sîmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu măruntaie de pasăre,
răcoroase penitenţe gri, hotărîte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranţă...
şi^ nu pot, nu pot să descifrez
nimic,
şi-această stare de spirit, ea însăşi,
se supără pe mine
şi mă condamnă, indescifrabil,
la o perpetuă aşteptare,
la o încordare a înţelesurilor în ele însele
pînă iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
păsărilor.
A ŞASEA ELEGIE
Afazia
Stau între doi idoli şi nu pot s-aleg
pe nici unul, stau
între doi idoli şi plouă mărunt,
şi nu pot să aleg pe nici unul
şi-n aşteptare-nlemnesc
idolii-n ploaia măruntă. Eu stau
şi nu pot să aleg intre două
bucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nu pot
186
1n putreda ploaie s-aleg. Stau,
şi lemnele, cele două, şi-arată
< oastele-albite de ploaia măruntă.
Stau între două schelete de cal
şi nu pot să aleg pe nici unul, stau
şi plouă mărunt, topind pămîntul
sub oasele albe, şi nu pot să aleg.
Stau între două gropi şi plouă mărunt
şi apa roade pămîntul cu dinii
de şobolan înfometat.
Stau cu o lopată în mină, între două gropi, şi nu pot, în ploaia măruntă, să aleg prima pe caic voi astupa-o cu pămîntul muşcat de ploaia măruntă.
A ŞAPTEA ELEGIE
Opţiunea   la real
Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,
schimb verdele pe galben şi
mă las pierit de toamnă.
în numele pietrelor trăiesc şi mă las
■cubic  bătut  în drumuri,
cutreierate de repezi maşini.
Trăiesc în numele merelor şi am
şase sîmburi scuipaţi printre dinţii
tinere; fete dusă cu gîndul tot
după ,eneşe dansuri de ebonită.
în  numele cărămizilor trăiesc,
cu brăţări  de mortar înţepenite
la fiecare mină, în timp ce îmbrăţişez
un posibil gălbenuş al existenţelor.
Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,
prea mult am imaginaţia
celorlalte forme concrete.
187
Şi nici n-am vreme din pricina asta
să mă gîndesc
la propria mea viaţă.
lată-mă. Trăiesc în numele cailor.
Nechez. Sar peste copaci retezaţi.
Trăiesc în numele păsărilor,
dar mai ales în numele zborului.
Cred că am aripi, dar ele
nu se văd. Totul pentru zbor.
Totul,
pentru a rezema ceea ce se află de ceea ce va fi.
întind o mină, care-n loc de degete
are cinci mîini,
care-n loc de degete
au cinci mîini, care
în loc de degete
au cinci mîini.
Totul pentru a îmbrăţişa, amănunţit, totul,
pentru a pipăi nenăscutele privelişti şi a le zgîria pînă la sînge cu o prezenţă.
ELEGIA A OPTA, HIPERBOREEANA I
Ea mi-a spus atunci, văzînd lucrurile fixe
ale alcătuirii mele:
Aş vrea să fugim în Hiperboreea
şi să te nasc viu,
188
asemenea cerboaicei, pe zăpadă,
în timp ce aleargă şi urlă
cu sunete lungi atîrnate de stelele nopţii.
"La frig cu noi şi la gheaţă!
îmi voi dezbrăca trupul
şi voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,
luîndu-şi drept limită
animalele mării.
Oceanul va creşte, desigur, va creşte pînă cînd fiecare moleculă a lui cît un ochi de cerb va fi, sau
cu mult mai mare,
cît un trup de balenă va fi.
Voi plonja într-o astfel de apă mărită, izbindu-mă de brownienele privelişti, mtr-o mişcare de spor, disperată, voi face zigzaguri: lovită de mari, întunecate, reci mole< uie, adeptele lui Hercule.
Fără putinţă de-înec şi fără putinţă de mers şi de zbor — numai zigzag şi zigzag şi zigzag, înrudindu-mă cu feriga printr-un destin de spor...
Aş vrea să fugim în Hiperboreea şi să te nasc viu, urlînd, alergînd, zdrobită de zimţii cerului vineţiu,
pe gheaţa crăpată în iceberguri risipite sub cer vineţiu.
189
II
Ea aprinse deodată-o lumină, de lingă genunchiul ei, verticală, sub o pălărie roşie virginală.
Aruncă iîngă glezna mea o carte
scrisă în cuneiforme.
îngeri presaţi ca florile
se scuturau sfărîmaţi, pe platforme.
Îngeri înnegriţi Intre litere, între pagina de deasupra şi cea de jos, subţiaţi, fără apă In ei şi răcoare, cu tăiş fioros,..
Ca să mă tai cu ei de privirile care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut — cînd, togă virilă, tristeţea mea aspră cu o fibulă de gheaţă mi-o prind.
La ILperboreea, acolo — ea, mi-a spus, ş! luîndu-ne unul pe a'tul de ceafă cu braţul drept, cel nezburînd, ne vom cufunda pe sub gheaţă în apă.
Iliperboreea, zonă mortală
a maimai'ilor minţii,
loc al naşterilor de copii de piatră,
din care sculptaţi sînt doar sfinţii.
Iliperboreea, alb, —negru, au r-argint,
revelaţie, nerevelaţie, tristeţe alergînd şi orbecăind.
190
X
III
Ea îşi ridică deodată capul: deasupra ei aleargă globuri albe şi norii se destramă în fîşii verzui.
Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munţii, pe care păsările stînd înfipte-n ciocuri', cu pocnet greu de aripi, o rotesc.
Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici.
Putem vedea mari berze-nfipte-n stinca
mişcîndu-se încet. Putem vedea
vulturi imenşi, cu capul îngropat în pietre,
bătînd asurzitor din aripi, şi putem vedea
o pasăre mai mare decît toate,
cu ciocul ca o osie albastră,
în jurul căreia se-nvîrte,
cu patru anotimpuri, sfera.
Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici, şi-o aură verzuie prevesteşte un mult mai aprig ideal.
ELEGIA OULUI, A NOUA
într-un ou negru mă las încălzit de aşteptarea zborului locuind în mine; stă unul lingă altul, nedezlipit, şinele lingă sine.
Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare, senzaţia de ochi îşi caută o orbită. O, tu, întuneric mare, tu, dezgustată naştere încremenită. S-a aşezat pe mine o idee
191
şi mă cloceşte maternă.
Acum, tot ceea ce este e
rotundă căldură şi fermă.
Sare din mine un fel de plisc
în toate părţile şi deodată.
Refuză  să fie un obelisc
sira intimă, curbată.
Sparg coaja pielii mele, arsă,
lipită de-a dreptul pe suflet,
ca să-mi rămînă ne-ntoarsă
întîia încercare de umblet.
Sar cojile negre, obo!
Mai mare mă aflu şi nezburat,
lipit de acel încotro,
cu o boltă de jur împrejur adăugat.
Scot ochi cu priviri nereale
la dreapta, la stingă, în sus şi în jos,
născînd şir de regi-animale,
care ştiu'cum se moare frumos,
întind şi o pană de os, irizată
atinge negrul concav.
Sar cojile negre deodată
şi iată-mă, iarăşi, suav,
închis într-un ou mult mai mare,
clocit de-o idee mai mare,
gălbenuş jumătate, pasăre jumătate,
într-un joc cu paşi pe furate.
Ou mare! Silabă răcnită
într-o perpetuă creştere smulsă
fără tavan stalactită
sedusă.
Ouă concentrice, negre, sparte
fiecare pe rînd şi în parte.
Pui de pasăre respins de zbor,
străbătînd ou după ou,
din miezul pămintului pîn'ia Alcor,
într-un ritmic, dilatat ecou.
,.Sinele" încearcă din „sine" să iasă,
ochiul din ochi, şi mereu
însuşi pe însuşi se lasă
ca o neagră ninsoare, de greu.
192
Dintr-un ou întraunul mai mare ; la nesfirşit te naşti, nezburată aripă. Numai din somn se poate trezi fiecare, — din coaja vieţii nici unul, niciodată.
OMUL-FANTĂ
... , Se închină lui Georg Wilhelm
Friednch Uegel
Omul-fantă are îndepărtate origini.
El vine din afară:
din afara frunzelor, •
din afara luminii protectoare
şi chiar
din afara lui însuşi. . -   — - - -
Ia fiinţă venind... I Astfel, el se umple cu imaginile diforme atîrnînd lăţoase de marginile existenţei, " ~ -
sau, pur şi simplu, el adulmecă existenţa - •
şi ia naştere lăsîndu-se * devorat de ea. '*> »
Nu se ştie cine mănîncă pe cineî Omul-fantă ăzvîrîe mari piramide^ de vid
peste mari deserturi.
193
13 — Ordinea cuvintelor, val. I
El se apropie, se apropie, întîlneşte sîera şi are vederea aerului şi a simunurilor.
El mănîncă o frunză,
dar o mănîncă pe dinlăuntru.
El este în afară pîntec
si înlăuntru gură cu dinţi.
Nu se ştie cine 11 mănîncă pe cine.
- -
Omul-fantă face înconjurul lumii _ şi există numai cit se a cunoştinţă de existenţă.
Sufletele morţilor
sînt atmosfera terestră.
Respirăm sufletele lor; ■
sufletele lor îşi înfig cîte un deget
adînc în respiraţia noastră. ...... _
Omul-fantă moare
ca si ia cunoştinţă de moarte..
El se lasă respirat
şi la rîndul lui . respiră
obiectele însufleţite şi neînsufleţite . ca şi cum ar fi aer.
Nu se ştie cine respiră pe cine» Istoria' coagulează în cuvinte solemne; viitorul ni se înfăţişează sub forma unei vorbiri
pronunţate de nişte guri
cu mult mai perfecte decît ale noastre.
Pămîntul lui „a fi"
194
îşi trage aerul din pămintul lui „a nu fi".
Nu se ştie cine îl respiră pe cine.
Omul-fantă vine şi vede. Nu se ştie dacă între ochiul lui şi ochiul lucrurilor î . :
există vreun spaţiu pentru vedere.
Retina omului-fantă e lipită;
de retina lucrurilor.
Se văd împreună, deodată,
unul pe celălalt,
unii pe ceilalţi,
alţii pe ceilalţi,
ceilalţi pe ceilalţi.
Nu se ştie cine îl vede pe' cine.
Nu e loc pentru semne, pentru direcţii. Totul e lipit de tot.
Omul-fantă vine din afară,
el vine de dincolo
şi încă de mai departe de dincolo.
Odată venit,"
nu se mai ştie cine-a venit
şi cine într-adevăr e de dincolo
şi încă de mai departe de dincolo
este.
Totul e lipit de tot; pintecul de pîntec, respiraţia de respiraţie, retina de retină.
195
ELEGIA A ZECEA
.... - Sunt
Sint bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind
neauzul, nevăzul
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, —
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întîi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
vine mirosul, apoi linişte,
nu există nări pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele pentru leneşele
mişcări de eclipsă;*
apoi pipăitul, mtngiiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarnă-nghcţată-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sînt bolnav. Sint bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventată de ere.
Trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferii
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzînd ziduri ale tăcerii;
Sînt bolnav de zid, de zid dărîmat
196
de fulgerul toreador şi zigurat
pe care tu arenă-1 ai.
Organul Nor mi s-a topit
în ploi torenţiale, repezi,
şi de organul Iarnă, întregindu-te,
mereu  te lepezi.
Mă  doare diavolul şi verbul,
mă doare cuprul, aliorul,
mă doare clinele, şi iepurele, cerbul,
copacul, scîndura, decorul.
Centrul atomului mă doare,
şi coasta cea care mă ţine
îndepărtat prin limita trupească
de trupurile celelalte, şi divine.
Sînt bolnav. Mă doare o rană
pe care mi-o port pe tavă
ca pe sfîrşitul sfintuîui Ioan
într-un dans de aprigă slavă.
Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gustă,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu inc
în încreierarea îngustă,
scheletică a insului meu,
pus la vederile lumii cei simple,
nerâbdînd alte morţi decît morţile
inventate de ea, să se-ntîmple.
Sînt bolnav nu de clntece,
ci de ferestre sparte,
de numărul unu sînt bolnav,
că nu se mai poate împarte
la două ţîţe, la două sprîncene,
la două urechi, la două călcîie,
la două picioare în alergare
neputînd să rămîie.
Că nu se poate împarte la doi ochi,
la doi rătăcitori, la doi struguri,
la doi lei răgind, şi la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri.
198
A UNSPREZECEA ELEGIE
Intrare-n muncile de primăvară
I
Inimă mai mare decît trupul,
sărind din toate părţile deodată
şi prăbuşindu-se din 'toate părţile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,
tu, conţinut mai mare decît forma, iată cunoaşterea de sine, iată de ce materia-n dureri ia naştere din ea însăşi, ca să poată muri.
Moare numai cel care se ştie pe sine, se naşte numai cel care îşi este sieşi martor.
Ar trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întîi
să-mi întorc sufletul
spre nemişcătorii mei strămoşi,
retraşi în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemişcaţi
aidoma lucrurilor duse pînă la capăt.
Pot să alerg, pentru că ei sînt în mine. Voi alerga, pentru că numai ceea ce este nemişcat în el însuşi se poate mişca,
numai cel care e singur în sine
199
e însoţit; şi ştie că, nearătată, inima
se va 'prăbuşi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropita
de vietăţi şi de plante,
sau,
întinsă va sta pe sub piramide, ca înapoia unui piept străin.
Totul e simplu, atît de simplu, încît devine de neînţeles.
Totul e atît de aproape, atît de aproape, încît se trage-napoia ochilor si nu se mai vede.
ţ
Totul este atît de perfect în primăvară,
încît numai înconjurîndu-1 cu mme
iau cunoştinţă de el, . .
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvinte gurii care le rosteşte,
mărturisită de gură inimii,
de inimă sîmburelui ei,
cel în el însuşi nemişcat, aidoma
sîmburelui pămîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate de braţe ale gravitaţiei,
strîngînd la sine totul şi deodată într-o îmbrăţişare atît de puternică, încît îi sare 'printre braţe mişcarea.
200
III
Voi alerga, deci, în toate părţile deodată,
după propria mea inimă voi alerga, asemeni unui car de luptă tras din toate părţile simultan de o herghelie de cai biciuiţi.
IV
Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana
ea însăşi mă va întrece
şi se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămînţă,
pînă cînd alergarea
chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.
Iar eu mă voi prăbuşi
asupra ei, asemeni bărbatului tînăr
întîmpinîndu-şi iubita.
V
Iar după ce voi fi făcut ca alergarea să mă-ntreacă, după ce
mişcîndu-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile, voi îmbrăţişa cu mine însumi toate lucrurile deodată, iar ele
mă vor azvîrli înapoi, după ce tot ceea ce era în mine lucru va fi trecut, de mult, în lucruri.
201
Tată-mă
rămînînd ceea ce sînt,
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de fri înapoi spre mine însumi alerg, smulgîndu-mă de pretutindeni, smulgîndu-mă de dinaintea mea, dinapoia mea, din dreapta, şi _ din stînga mea, de deasupra, şi de dedesubtul meu, plecînd de pretutindeni şi dăruind pretutindeni semne ale aducerii-aminte: cerului — stele, pămîntului — aer,
umbrelor — ramuri cu frunze pe ele.
VII
...trup ciudat, trup asimetric, mirat de el însuşi în prezenţa sferelor.
mirat stînd în faţa soarelui,
aşteptînd cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.
VIII
A te sprijini de propriul tău pămînt cînd eşti sămînţă, cînd iarna îşi lichefiază oasele ei albe şi lungi şi primăvara se ridică.
A te sprijini de propria ta ţară
cînd, omule, eşti singur, cînd eşti binluil
de neiubire,
sau pur şi simplu cînd iarna se descompune şi primăvara
202
îşi mişcă spaţiul sferic asemenea inimii din sine însăşi spre margini. A intra curăţit în muncile de primăvară,
a spune seminţelor că sînt seminţe, a spune pămlntului că e pămînt!
Dar mai înainte de toate,
noi sîntem seminţele, noi sîntem
cei văzuţi din toate părţile deodată,
ca şi cum am locui de-a dreptul într-un ochi,
sau un cîmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri — şi noi cu noi înşine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul cărora trăim
şi pe care
inima noastră le-a născut.
Dar mai înainte de toate,
noi sîntem seminţele şi ne pregătim
din noi înşine să ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii...
A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu
inlăuntrul fenomenelor.
A fi sămînţă şi a te sprijini pe propriul tău pămînt.
3
OBIECTE COSMICE (ciclu inedit în volumul ALFA, 1 9 6 7)
POEZIA
Ea se hrăneşte din privirile fixe ca să poată exista, şi, cînd ochii se-nchid, se adapă din întunericul eliberat de polii asurzitori ai timpanelor.
Astfel trăieşte tot timpul, deşi, uneori, se lasă să fie visată în somn,
hrănindu-se numai eu legănarea ciorchinilor de ochi { >..*
atlrnînd de nori.
•-      ■ .   - '     '    ' ■*'■ Ea are articulaţii de păianjen cînd alunecă-n tăcere pe suprafaţa sunetel şi se ridică la stele, cu sine împerechindu-se, cu ea însăşi îngreunîndu-se ca să poată cădea înapoi, spre pămînt.
Cu pavilioanele-albastre încordate, numai viitorul o aşteaptă să-i intre-n auz,
şi ea stă acolo, o viaţă, hrănindu-se . cu muzica sferelor. Apoi se-ntoarce deasupra noastră, spunîndu-se pe sine, în cuvinte.
207
MINERVA
Această tînără femeie aspră va deveni zeiţă.
Ochii ei mari, privirea ei în globuri negre,
sandaua ei ce-nmărmureşte
sub pas, plecată, lama ierbii,
îmi spun că ea va deveni zeiţă.
Şi frunzele pe ramuri, deodată,
foşnind deasupra ei se fac de fier,
de fier ca sabia curbată — creanga
pe care ea o dă cu mîna-n lături. °
Desigur ea va deveni zeiţă,
deşi acum e numai aspra'
şi tînăra femeie, cu ochi mari.
Chiar lacrima din ochiul ei, cînd pică
străfulgerlnd spre miezul sferei mari,
în fier de glonte se preschimbă.
Eu simt şi ştiu cum in curind
această tinără femeie aspră
va deveni, va deveni zeiţă,
şi-n braţul drept va ţine-o rază de lumină
schimbată-n lance grea, de fier.
IDEEA CU GURĂ
O viziune a sărmanului Dionis
Ea se arată ca un îngheţ mişcător al durerii. Un sus spre sus încolăcit, rupind în tăcere dantura serii.
208
De după negru, deschide absenţe absorbitoare tăiate în cruce, de-o gură cu fildeşi, şi vorbitoare.
Se trage din osul de idol cioplit al respirării, pe cînd adorm spre alunecarea întruna de cer, peste sternul enorm.
Lam-lem, lam-lem
al respirării pe cînd adorm
Lam-lem, lam-lem
al respirării pe cînd adorm.
Ea are gură-n călcîie. Ea se hrăneşte mergînd pe muchia unde materia se schimbă în gînd.
Ea vine spre mine, lam-lem. O aud ureînd pe scări, în sus spre sus, lăsînd în urmă nimic şi nimeni şi neîntimplări.
Mă calcă pe faţă;
ne amestecăm limbile într-un sărut
frint. Eu sînt mîncarea
unei fiinţe.
Sînt devorat. Ultimele
le aud sfărîmîndu-i-se-n dinţi
cuvintele mele,
ca nişte oase ale foştilor părinţi.
209
CĂDEREA OAMENILOR PE PĂMÎNT
Cuvintele mă ajung din urmă. Ele detună pe timpanul întins între ceea ce este şi ceea ce nu este.
Cresc înapoia mea, cresc înapoi, în amintire,
azvîrlind o jerbă de trupuri
înspăimîntate.
■
Trupuri în flăcări, trupuri în valuri, trupuri în uragane, trupuri în desimea pămlntului.
Cuvintele mă ajung din urmă pipăindu-mă cu mîini de orb foarte subţiri, şi sunînd sticlos, de cîte ori izbutesc să-mi atingă urmele absenţei.
Iată, •
mă trezesc smuls şi tras în sus în zona fără aer.
-
Aici,
fără de trebuinţă îmi sînt plămînii şi braţele.
Ochii numai, ei singuri, îmi rămîn.
Creierul va merge pe ei
ca odinioară trupul, pe picioare.
210
Sînt creier cu ochi privitori
şi aştept să fiu, deodată, tras mai sus
într-o zonă fără de stele
unde ideile îmi vor merge
Pe creier, cum odinioară trupul
pe picioare.
Dar şi de aici pot fi tras mai sus, şi-atunci, ideile
vor fi simple picioare de mers.
Dar cine va merge pe ele altcineva decît un eu însumi?
Nu mă lăsaţi singur.
%
Înhămat sînt
la un car abstract.
Scade trupul meu pe măsură ce
se umflă în mine
măştile rîzînd şi plîngînd ale cuvintelor.
Cad în noţiunea de genunchi şi mă rog de voi: nu mă lăsaţi singur şi pradă gurii care în loc de dinţi are statui,
gurii imense pe a cărei limbă de piatră mă aflu.
Sînt mîncat. Simt. Foamea şi-a făcut patul în existenţa mea. Nu mă lăsaţi singur.
211
Se arată întruchipările şi apariţia sferei. Naşterea, apogeul si moartea.
Ca şi cum eu aş fi fost ele.
, AUTOPORTRET ÎN A PATRA DIMENSIUNE
înconjurată de luciul rămas din retragerea ploilor spre mare, sfera îşi lua de la inima mea bun rămas
rostogolindu-se-n zare.
De la ochi, rombul culcat
la revedere îşi luă, zise-adio,
şi se făcu scut, se făcu zigurat,
în cinstea trufaşei de Clio.
Eu primeam toate astea cu calm,
ţeapăn şi fără mirare văzută,
deşi arsese ca de napalm
geometria intimă, ştiută
numai şi numai şi numai de mine,
cînd am fost şi Arhimede şi-am fost şi nisipul.,
Fără sferă şi'fără romb, în ruine
fumegător îmi e chipul.
PEISAJ CU BATRINI
S-au tocit sandaua, talpa, osul,
drumul, pămîntul, lava.
E mai mult loc liber, ne putem întinde
212
în fusul spaţiului gol, — orgoliul, slava.
Chiar şi aerul şi-a tocit vînturile
de penele, şi ele tocite.
E mai mult loc liber, ne putem întinde
mai leneş zborurile obosite.
Sufletul s-a tocit de alte suflete,
iar bătăile inimii, nemaiîntîlnind
nici un spaţiu care să le răsfrîngă,
se umflă şi explodează, rînd pe rlnd.
Ce lumină slăbită! Raza joacă-n ea însăşi
ca-ntr-o ţeava prea lungă; şi sunetul ud
se risipeşte în cercuri atît de largi, încît cuvintele
cad printre ele şi nu se aud.
RAID ÎN INTERIORUL PIETRELOR
Raid în interiorul pietrelor, în structurile fixe.
Mă rog pentru plictiseală, pentru spleen,
pentru mişcarea atît de înceată
încît oraşul să aibă-n el solemnitatea de lemn
a unei table de şah,
iar sunetele să fie atît de rotunde, încît
să poată fi culese din aer, cu mîna,
şi de săgeata în zbor, păianjenii să-şi fluture leneş
plasele lor de o geometrie lipicioasă.
Mă rog pentru plictiseală,
de firul ierbii mă rog,
să nu cumva să-şi iasă din sine,
ci să stea lipit de propria lui monotonie,
cum stau secundele de ore şi orele de timp.
Mă rog de mere, şi în genunchi mă las
în faţa umbrei merelor, ca să rămînă
nedespărţită de ele;
şi cu tîmpla însîngerată izbesc în tunetele ploii, ca să le-ndemn să urmeze
213
mai îndeaproape nesăbuitele zigzaguri ale fulgerelor.
Mă rog de soare să rămînă rotund, mă rog de lună să rămînă distantă şi fără de viaţă,
mă rog de ea să-şi păstreze circurile întocmai
şi nu cumva să le schimbe-n ventuzele vinete
ale unei meduze, moarte, în spaţiu.
Mă rog pentru plictiseală, pentru spleen,
de mine însumi mă rog, pentru plictiseală,
neştiind niciodată cum să-mi înlătur
inima, planeta străină din mine
în jurul căreia mă închid ca un aer pietrificat.
Raid în destinele fixe,
în structurile nemişcătoare:
mă rog  pentru plictiseală, pentru spleen...
CÎNTEC
■ .
Pînă la urmă, rămîne doar osul;
ce-a fost mai străin, mai înlăuntrul meu
cuceriţi-1 pe el, pe gloriosul
al cărnii şi-al vinelor drept dumnezeu.
El e alb, el e neciobit, pentru că nu se vede,
pentru că rămîne, pentru că stă şi nu mişcă.
Aşa cum flutură totul în iarbă afară de verde
care-i acelaşi, cînd totu-i morişcă,
de zi-noapte, de zi-noapte, de zi
de noapte venită, învinsă...
Pînă la urmă rămîne „a fi"
care-i alb, care are fibula ninsă.
214
O, LUCRURILE!
O, lucrurile, exacerbare a vidului; de aceea, poate, ele atrag asupra lor obiectele cosmice.
O, lucrurile, vid absolut, mai vid decît. ventuze ramificate sugînd oriunde obiectele cosmice.
Încerc să mă salvez şi nu pot decît
cuvintele înstelate să le ridic deasupra.
Numai cuvintele au fiinţă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri.
O, lucrurile deschid un ochi pironitor şi-1 clatină în dreapta, în stînga după cuvinte.
Cuvintele fug, se fac străvezii,
lucrurile stau, se fac vizibile.
O, lucrurile, exacerbare a vidului.
INIMA
Totul se micşora egal, cu viteza ghidului, în acelaşi timp, munţii, mările, oamenii. Totul se prăbuşea în sine însuşi cu viteză egală şi în acelaşi timp, încît nimeni nu băga de seamă nimic.
215
Numai prezenţa luminii, încăpăţînatei, nemişcătoarei lumini, numai sîngele-acesta pierdut de lucruri
ar fi putut stîrni o bănuială.
Dar
cineva ar fi trebuit să stea în afară şi
nu s-a găsit nimeni, absolut nimeni.
Totul se mărea egal, cu viteza gîndului, în acelaşi timp, norii, cîmpiile, oamenii. Totul izbucnea din sine însuşi, cu viteză egal şi în acelaşi timp, încît nimeni nu băga de seamă nimic.
Numai prezenţa nopţilor, încăpăţînatelor,
nemişcătoarelor nopţi,
numai sfera aceasta de întuneric,
mărginită de aştri,
ar fi putut stîrni o bănuială.
Dar
cineva ar fi trebuit să stea înlăuntru şi
nu s-a găsit nimeni, absolut nimeni.
GRUP DE ÎNOTĂTORI
Ei vin în şir, albi şi verzi,
rupţi de lucruri, rezemîndu-se doar
în propria lor inimă, şi ea — zvirlindu-se
şi prăbuşindu-se-n sine, neclar.
216
Liberi, suspendaţi, albi şi verzi, vin tulburînd aerul static. Ochii de noapte, intredeschişi, îi contemplă apatic.
Să-i lăsăm. Să le dăm voie.
Ei cresc unul din altul, noroşi şi lenţi,
şi descresc sub ochii ficşi ce-i înconjoară
sferic,
şi indiferenţi.
SUPRAFAŢĂ
Pentru că merg pe tine,
tu eşti acoperit cu urme de picioare,
eu am tălpile tocite.
Numai dacă sar nu ne-atingem, sau numai dacă tu te surpi. Unde mă termin eu, începi tu.
Alb sticlos, cu vedenii.
Se arată: o coborîre de îngeri,
o ridicare de cristale de cuarţ.
O coborîre de zi şi de seară, un răsărit continuu de diferite planete.
Nu ştiu dacă este cald sau dacă este rece. Nu 'ştiu nici măcar dacă sîntem singuri. Trece ceva, dar nu ştiu ce anume.
îmi ridic ochii, deasupra,
identic tu şi suspendat roi te arăţi.
îmi întind mîinile şi merg pe tine în palmi.
Unde mă sfîrşesc eu, te ridici tu, atîrn de tine ca un fruct prelung. Dedesubt, foarte jos, aleargă cai biciuiţi,
Dacă-mi dau drumul voi cădea într-o şa. Dar nu îmi dau drumul.
Dacă rămîn mai departe cum sînt,
voi îngheţa sau mă voi aprinde.
Dar nu rămîn aşa cum sînt.
închid ochii: se arată numai peisajul interior.
Adică negru, adică vînăt.
îmi închid pleoapele pînă jos la picioare,
ca şi cum aş fi un ochi.
Desigur sînt un ochi.
Dar în orbita cui?
MIZA PE NENĂSCUŢI
Sînt nenăscut. Ceea ce se vede de jur împrejur nu sînt decît părinţii părinţilor. Roşu şi verde. Roşu şi verde se-aprind faruri pe cerul urît.
. ■ i ■
Protoplasme cu măşti fluturătoare se-ntretaie înaintea mea şi-apoi dispar, în vînăta-nserare noroasă, grea.
218
Disperate fumuri urcă spre cer. Eu bat trotuare de amurg. Idoli la volane galbene apar şi pier, destrămînd fantoma lui Lycurg.
Sînt nenăscut. Ceea ce se vede de jur împrejur nu sînt decît strămoşii copacilor; zeul de iarbă verde păscut de strămoşul cailor. Atît.
-
ANDRU PLÎNGÎND
Trec prin starea acestui suflet posibile existenţe — un năvod mortal ce smulge în şus totul, lăsînd numai absenţe.
Las locului această-nfăţişare şi o adorm, şi o îngheţ, şi o ţin în pura suspendare a celor care n-au venit şi vin«;
Nimic nu rămîne el însuşi mai decît o foarte singură dată. Nu sunt vinovat că trăiesc într-o lume întruna schimbată.:
- ■  - ,!•■,;
Numai un gînd dacă-1 întorc, de la tine, nu mai regăsesc apoi, înapoia-mi, nimic. Depun mărturie-n genunchi despre-aceasta, cuvinte pentru nici o ureche ridic.
mult
■
219
Decade piatra în inima mea,
rămîn în centrul unor margini ce se schimbă.
Desigur, eu sunt un cuvînt
adormit la tine pe limbă.
TESTAMENT
Să deplîngi absenţa mea
de la suprafaţa lucrurilor.
Să pui capcane, laţuri şi curse şi mai presus de toate să pui orbite înalte, de os, întru întîmpinarea ochilor singuri şi plutitori, prin aerul de dinaintea zorilor.
Să aduci cîntăreţi
din instrumente muzicale
amintind de falusul zeilor.
Să aduci animale dresate, să aduci cocoşaţi melancolici, să aduci şi să verşi amfore cu vin.
Numai numele să nu mi-1 aminteşti, numai numele, nu.
220
Pentru că atunci
ar izbucni de jur împrejurul lui
un trup
pe care tu nu l-ai mai recunoaşte.
Numai numele să nu
mi-l aminteşti,
pentru că el are
o infinitate de trupuri
şi s-ar pu'ea să şi-1 arate
pe-acela
pe care tu nu-1 cunoşti.
ELOGIU
Pînă cînd şi mirosul nu e altceva decît o lume locuită de fiinţe repezi, pînă cînd şi auzul are mcuitorii lui sufocaţi unul într-altul!
Pînă cînd şi culoarea albastră aie o capitală a ei, unde mişună ai albăstruiul vieţuitori, înghesuiţi unul într-altul.
N-am unde să mor. îmi trag sufletul, pînă cînd şi în suflet există o populaţie a amintirilor.
Cosmosul rânjeşte.
Pînă cînd şi în rin jetul lui,
sînt războaie şi păci
ale fiinţelor din rînjet.
221
Mai repede, maî încet, în mai repede sînt migraţii, în mai incet sînt palate. Aici, una peste alta, una lîngă alta, una îndărătul alteia, sînt fiinţe gravide de fiinţe.
N-am unde să mor. Moartea este populată de fiinţe. Peste tot sînt fiinţe. Unele se scurg repede, altele se scurg încet.
-1 | ■
Gîndesc un loc pustiu,
dar pustiul
e plin de fiinţe pustii.
Frunzele sînt pline de fiinţe înfiorate.
Privirile pline de fiinţe polare.
Lumina de fiinţe luminoase.
MĂ ASEMUI CU UN COPAC
Mă asemui cu un copac. El are foarte multe braţe, şi eu, foarte multe braţe: două vizibile, o mie invizibile.
Cînd suflă vîntul braţele lui foşnesc;
mă gîndesc că atunci cînd îmi' mişc braţele
probabil că şi ele sînt împinse de un vînt
ciudat.
222
Mă asemui cu uu copac; fiecare cuvînt al meu este o frunză. Această comparaţie mă satisface sieste semn că am îmbătrînit.
Cînd eram tînăr, mă comparam cu un zeu indic,
zeu cu foarte multe braţe, foarte multe picioare.
Îmi plăcea să spun că 'braţele şi picioarele
mi-au fost rupte şi că
mi s-au lăsat numai două braţe, dinspre
partea dreaptă,
şi numai două picioare
tot dinspre partea dreaptă.
De aceea cînd alergam, alergam în cerc. Apoi, în spirală.
Acum am îmbătrînit,
îmi place să mă compar cu un copac.
Cred că mişc braţele şi picioarele
de bătaia unui vînt straniu,
şi sînt fericit
de această comparaţie.
In curînd n-am să mă mai compar cu nimic, n-am să mai mişc din braţe, din picioare, iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu nişte frunze.
Atunci, voi fi îngăduit
de prieteni, de duşmani şi voi schimba planeta.
Astfel, mă voi pregăti, aiurea,
să mă compar c-un lucru cu totul şi cu totul altul,
iar cînd voi mai fi-mbătrînit —
cu un alt lucru,
cu totul şi cu totul altul. -
223
Apoi îmi voi schimba iarăşi planeta
şi-aşa mai departe,
ce monotonie, doamne, dumnezeule !
ARBOR INVERS
Arbor invers, cu rădăcinile-n vînt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingînd
anotimpurile anului.
Cu mîinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adîncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pămînt vrînd s-ajungă.
Văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vînt de pămînt,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu 1; şi-n culori ce nu sînt.
Arbor invers am rămas, rupt din sfera cu sfera aceasta aidoma, geamănă... Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.
GLADIATORI PE FRUNZE
Aşteptam nişte forte necunoscute, cu gurile în strigăt le-aşteptam. Frunze înfipte-n undiţi,'coborâte spre noi de-a dreptul din Aldebaran.
224
Deci să muşcăm nervurile dedate,
cu cerul gurii grav rănit,
de fierul nemilos al undiţei, legate
de lancea înclinatului zenit.
Şi smulşi să fim în sus, şi smulşi!
Din apa norilor şi-a aerului tare,
să ni se zvîrcolească pe sub stele-n vid,
ca peştii, trupurile-n sufocare.
Şi doar scheletul nemîncat şi azvirlit
să risipească-n jururi coaste
iar capetele, duri meteoriţi,
să dea cu tîmpla-n liniştile vaste.
INSCRIPŢIE PE UN CIRC ROMAN
Gladiatori, cu limba smulsă comunicăm numai prin săbii, prin sîngele uscat pe plinea neciugulită nici de vrăbii. E litera-nsemnată-n noi, cu fierul, de-un gingaş caracter latin. Nisipul doar, nisipul numai întins sub tîmple ni-1 dorim pentru un somn cu vise uleioase, plutind la suprafaţa zilei, cînd albul decade în culori diverse vopsind mişcarea ultimului gînd.
DESCĂLECARE
Şi plopii se acopereau cu trupuri de copii ţinînd în frîie trupuri lungi, de cai, şi cîte-o pasăre, trecînd, le tulbura plasma verzuie-amestecîndu-i între ei.
225
15 — Ordinea cuvintelor, voi. I
Iar cînd se-ndepărta ţipînd în zbor,
cu penele-ncleiate de un sînge ireal,
făpturile din plopi alunecau
pe jumătăţile de cai, rămase.
O, şanţurile pline de un fum verzui
se înecau, şi-abia mai distingeam
în fumul răsucit deasupra lor
cîte un frîu, alunecînd din cîte-o mînă.
SOMNUL CU FIERĂSTRAIE-N EL
Somnul cu fierăstraie-n el
taie capetele cailor
şi caii aleargă nechezînd cu sînge,
ca nişte mese roşii, fugite pe străzi,
de la cina cea de taină.
Şi caii aleargă, în aburii roşii
clătinînd umbre. In săi, fantome.
Frunze se lipesc de gîturile lor
sau se prăbuşesc de-a dreptul în ele,
cum se prăbuşeşte umbra copacului în fîntîni.
Aduceţi găleţi, aduceţi căni mari de sticlă, aduceţi căni şi pahare. Aduceţi căştile vechi rămase din război, aduceţi-i pe toţi cărora le lipseşte un ochi, sau în loc de braţ au un loc liber, care poate fi umplut.
Peste tot sînge de cal decapitat curge în voie,
şi eu eel care-am văzut primul aceasta
vă vestesc că am şi băut din el...
226
DUPĂ LUPTĂ
Îmi lăsam tîmpla pe-o frunză de nuc,
aproape călătorind cu ea pe curenţi,
spre-acea parte melancolică a zilei'
cu steaguri înclinate, cu bărci scufundate,
cu lacuri muribunde şi reci...
Îmi apăsam gura pe-o scoarţă amăruie,
aproape căzînd prin rădăcini', sub pămînt,
ca un înotător cu repezi mişcări
printr-un fluviu de sevă înaintînd,
împotriva unui duşman nevăzut.
Îmi apăsam umărul de umbra jilavă
care-ncerca tot timpul să fugă,
îndrăgostită de laba iepurilor, după iepuri,
departe de mine, într-o cîmpie
plină cu luptători întinşi pe spate.
ALFA
Mai departe, mai aproape de centrul spaţiului,
inima mea se consumă.
Capul meu, ca o flacără de luminare, mereu îşi pierde ochii fierbinţi arzînd mîinile tale nevăzute.
El îşi hrăneşte lumina din seninul trunchi pe pămînt şi pe mare.
227
Minunată pradă şi sprijin al foamei — pămîntul — Minunat prilej de sete — marea.
Flacără înceată, pierzîndu-şi ochii mereu fierbinţi, — arzîndu-ti mlinile.
O, dureroasă lumină şi miros!
Pălmile tale sînt
faţa mea de pămînt şi de apă.
Numai şi numai ele mişcătoarele, îndepărtatele mă luminează, arzîndu-mă.
O ARMURĂ
O armură-n care să ne-ascundem,
tu în dreptul unui ochi, eu în dreptul unui ochi,
tu în inima mea, inima mea In fier.
Piciorul tău să curgă peste bolovanul pătrat
al genunchiului meu;
braţul tău să alerge peste braţul meu,
cum aleargă un cîine de vînăto'are
de-a lungul strigătului de luptă
al stăpînului.
O armură singură, mergînd pe ţărmul mării şi făcînd un zgomot asurzitor, ocolită de pescăruşi şi de sufletele femeieşti, ale înecaţilor.
228
O armură cu două rînduri de diuţi
cînd rid în hohote.
Să-mi întind sprinceana cenuşie
deasupra ta, ca o pătură de nori.
Tu să suspini scurt: să adormi fără vise.
O armură singură mergînd pe ţărmul mării, strălucind lustruită de briză, şuierînd lovită de vînt.
MĂŞTILE DE FIER
Plecăm încet, ne smulgem greu din iarbă,
ca nişte măşti de fier, menite
să dea tărie-acelui chip curgînd
pe vîrstele iubirii, împlinite.
Şi lasă tu perdelele de arbori
s-ascundă după ele-n urmă, mult,
memoria mişcării, asasină,
din care talpa-abia s-a smult.
Şi lasă-n falsa ei schimbare,
să bată ora-n tobe mari
de piele omenească, tăbăcită,
la umbra arborilor seculari.
Şi lasă-ne izbiţi şi duşi, şi doi,
şi lungi, cînd movurile pier.
Şi pier ca să existe mult mai clare
feţele noastre dur, sub măşti de fier.
MENHIR
Poate să-mi afle chipul, coasta,
cînd vrea, cine vrea.
Şi calul şi cîinele şi nevasta
229
îngropaţi în preajma mea,
şi ploaia ce-o duc meteorii
spre cîmpu-nverzit pîn' la os,
sub botul de lup singuratic, al orei
învăţînd cum se moare frumos, —
numai să aibă atîta sabie
şi-n dinte tremurătură de stea,
şi o cu totul altă corabie
dacă vrea, cine vrea...
ROŞU VERTICAL
—1967 —
PEAN
I
Deşi ţin în mîna dreaptă sabia,
şi armura cea rezistentă
de străinătatea de gheaţă a săgeţilor
mă apără,
totuşi,
îmi cer iertare că sînt de faţă,
şi că adaug singurătatea mea
singurătăţii multiple
a naşterii', creşterii şi împlinirii
voastre
sub cerul acesta fix
de deasupra existenţelor noastre.
Deşi pot înverzi această iarbă uscată,
fără să am nevoie de verde, şi pot face să dea mugur ramura uscată,
fără să am nevoie de muguri, deliberat mă adaug vouă, egalilor mei, slujind adevărul
singurul care nu-mi mută
şi nu-mi înstrăinează de mine
matricea lumii din care provin,
233
întru slăvirea ei
şi-ntru purtarea ei ca stemă
pe steaguri,
oricînd şi oriunde.
II
Voi nu rămîneţi aceleaşi, lumi ale tristeţii;
pe ce cămile-n ce deserturi oblice, călătoriţi ?
Sînt o lentilă măritoare rostogolită între cei ce se privesc în ochi,
rostogolită prin-naintea celor cărora nu li s-au mai închis pleoapele.
Voi nu rămîneţi aceleaşi, lumi ale morţii;
unde, sub ce imaginate piramide vă sustrageţî colorii negre?
Sînt prietenul şi răzbunătorul eroilor morţi;
Pe fostele cimpuri de luptă trec ţînind în inimi o liră eoliană.
Voi nu rămîneţi aceleaşi, cuvinte, care odată înfloreaţi pe strigătul ca un trunchi de chiparos
al conducătorilor de cvadrigă.
Sint o frază gravată
pe poi'ţile unei cetăţi moarte,
234
citită mereu de alţi trecători, tradusă mereu într-o altă limbă Încă neinventată.
Voi nu rămlneţi aceleaşi
continente, care odată
vă ţineaţi de ţărmuri ca şi cum
aţi fi avut mîini,
mîini mari, îngrozitoare,
pătate de sînge...
MARELE CAL
Primul mort pe care l-am văzut a fost un cal.
De aceea, de cîte ori aud cuvîntul moarte,
văd în faţa ochilor, un cal.
In amurg, cînd aleargă luminile toate spre negru,
văd în faţa ochilor un cal,
iar atunci cînd sunetul vocilor scade,
în timpane-mi răsună un tandru galop
Zăpada cînd smulge din nara copacilor, ultima taină de verde, desigur, o paşte un cal, iar miresmele toamnei, desigur, strivite au fost sub copita-ngheţată a Marelui cal.
235
Vino tu, trup al meu
nestatornic, şi hai
să călărim împreună pe-un cal
pe care-1 vom învăţa să necheze
întruna
şi să salte mereu pe două potcoave.
POLUL ISTORIC
Secunda îşi arată polul istoric. El străluceşte orbitor.
O zi eternă cu soare nemişcat la zenit
lasă să atingă întinsurile
cu lungi raze, raze nemişcate
asemenea unor mesteceni infiniţi.
Şi numai amintirile noastre
îi fac să foşnească din frunze
şi din argintul sonor
al trunchiurilor
Aici în această privelişte se intră cu capul descoperit.
Aici, putem vedea
chipul frumos al eroilor, —
frunze foşnind
pe trunchiul nemişcat al luminii.
Ei, cei de atunci, pene vii la aripa unei păsări abstracte.
236
Ei, hieroglife vorbitoare pe piramida de granit
Ei, dintre tineri, — cei mai tineri.
Ei, dăruiţii, ei
lacrimile lungi la ochiul trist de atunci al ţării.
Ei, unghiile care zgîriau
încordate
pe ziduri.
Ei, seminţele care au murit, ca să devină rădăcină, tulpină şi spic.
Aici, în această privelişte se intră cu capul descoperit.
Nu cuvinte de jale pentru voi divine lopeţi la pluta lui Ulisse călător spre Ithaca.
Ci foşnetul steagurilor învingătoare.
Nimic nu-i mai demn de amintirea voastră
decît strigătul Victoriei
Dragilor noştri, copiilor,
pe care această ţară a noastră fecundă
v-a născut în trecut
şi vă naşte mereu în trecut,
237
pentru că întotdeauna
trecutul ţării a avut un pol al viitorului
strălucind în toate secundele lui...
Nu cuvinte de jale.
Căci pătînd pieptul gol
cu peisaje lunecătoare, amăgitoare, lichide;
glontele duşman
n-atinse tîmplele, gîndul — sîngele.
Gîndul lucid; tunel adînc prin care timpul din urmă îl ajunse pe cel de dinainte
asemeni unui plisc de pasăre deschis, înfometat:
(Aici, ochii poetului plîng.
El a uitat muzica versurilor,
şi ştiinţa sentimentală a ritmului,
din ochii lui albaştri
nu lacrimi se preling,
ci trupuri săvîrşite, de eroi,
trupuri adevărate
care trăiesc într-adevăr,
trupuri care se mişcă in propriul lor vis,
care îşi pot întinde mîinile
şi-mbrăţişa visul
ca pe o iubită vie,
adevărată.)
MENIRE
Oas© de pasăre să-mi fie cuvintele,
oase de pasăre tlînd glndurilor
238
acea formă prelungă
şi aproape văzută cu ochiul
liber, —
a ridicării deasupra orizonturilor.
Vechi întîmplări, şj glorioasele fapte
locuind în trupurile subţiri ale unor adolescenţi de demult,
Totul
să se înstrăineze de nemişcarea destinului  lor  nedus  pîn'la capăt.
O, iată-i înfăţişîndu-se-n
oglinzile noastre
o dată cu noi, acum,
cînd brusc fiecare secundă-şi iluminează
polul istoric,
chipul rămas imprimat
în albia pietroasă a ţării
cea născătoare de viitor.
ALEGEREA CULORII
Inima mea îşi alege culoarea. Ea îşi alege propria ei culoare, cxiloarea pe care-o avea încă de dinainte de a şti că o are.
239
Inima mea îşi alege culoarea cea fără umbră, cea nemişcătoare. Cea care se vede chiar şi atunci cînd   ţii pleoapele-nchise
şi — asemeni deplinului soare, tot timpu-n el însuşi, tot timpu-n afară, în acelaşi loc şi pretutindeni,
purtînd istoria lumii în fiecare rază cum poartă frumosul ou de pasăre în el istoria tuturor păsărilor pînă la punctul solemn din care începe istoria zborului
care poartă în el istoria mişcărilor toate pînă la punctul solemn de unde începe
istoria însăşi a luminii.
Inima mea îşi alege culoarea
roşie, îşi alege
roşu vertical,
roşul pe care 1-a pulsat
necontenit, roşul pur
hrană a gîndurilor
roşul care s-a născut sînge
ca să devină idee,
care s-a născut pasăre
ca să devină zbor.
Roşu, roşu vertical
cascadă, pantă de deal
săltînd din oul secundei
ovalul de ou,
şi înfăţişat nouă
ca un ecou
pe care sfera-1 întinde
240
oricînd şi oriunde, naştere, zestre
a lui A FI schimbîndu-se în ESTE.
UN SOLDAT...
Un soldat ţinîndu-se cu mâinile de marginea unui nor... De bocancii lui, cu mîinile încleştate se ţine alt soldat. De bocancii lui altul, apoi altul, apoi altul şi altul, şi-aşa pînă-n miezul pămîntului.
Eu mă las s-alunec pe şirul lor ca pe-o fringhie, şi-alunecînd, cataramele centurilor lor îmi zgîrie faţa.
Şi-alunecînd, îmi zgîrie pieptul şi-alunecînd, alunecînd, îmi sfîsie fîşii de carne,
şi-alunecînd, alunecînd rămîne din mine numai scheletul.
Cînd în sfîrşit ajung, mă-ntind cu tîmpla pe o piatră.
în timp ce dorm, fîşiile smulse se-ntorc de sus şi mă-nvelesc. M-ajunge din urmă şi sîngele pierdut, şi durerea.
Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldaţi, nu se mai vede.
Probabil că vintul a-mpins-o
cu nor cu tot, în altă parte.
241
OUL CU IRIS
Fiecare vorbă caldă, sub ea
cloceşte un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi,
cu frunze verzi-albe-albastre.
Oul deschide deodată o pleoapă:
sub iris se aude bătînd
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburînd.
Sar cojile! La început
pfivirea dă din aripi în unda
despărţită în delta pe care o face
cînd se varsă în oră, secunda.
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungindu-se,
şiră-a spinării de frunză; — privire.
AEROPORT DE TOAMNĂ
Tras înapoi de planetă auzeam îngeri, auzeam pietrele,
galbenul, verdele cum urcau noaptea spre centrul pămîntului.
Aeroportul lansa diavoli cu coada aprin şi arzînd treptat, treptat, de la copite pînă la creştet, şi numai coamele le r|mîneau întregi şi se desfăceau prăbuşindu-se fiecare-n altă parte.
242
Timpul se spărsese;
fiecare apucam din el ce puteam,
si nici măcar nu mai curgea peste tot
la fel:
în glezne trecea o lună, în genunchi o zi, în coastă o oră, pe limbă un minut şi-n tîmpla o secundă.
„De aceea încercăm să ne ţinem capetele cît mai departe de miezul pămîntul spuse cineva.
Dar
nu-1 luă nimeni în seamă.
Fiecare avea alt timp şi-ncerca să tragă-nspre el planeta, care însă se mulţumea numai să se rostogolească.
Auzeam îngeri. Stam la pîndă gata să-i sar primului în spinare, pregătindu-mă pentru o călătorie.
AL PĂMÎNTULUI
Stau şi ucid în linişte,
fiinţele rezistente ale melancoliei.
Pe lupi mai întîi, apoi duhul albastru,
pe jderi mai întîi, apoi mistreţii şi rîşii.
243
Ii smulg încet
din maxilarul închipuirii.
Fără dinţi, oasele par mult mai blînde.
Stau şi ucid în linişte şi din ce în ce cerul din jurul meu se iluminează
Iau apoi plugul
şi-1 înfig adînc în pămînt.
înapoia mea răsare acoperit de grîu şi de porumb soarele.
Razele lui
sînt de grîu şi de porumb...
Le aud revărsîndu-se-napoia mea
pe cîmpia arată.
MUZICA
O, voi sunete prieteneşti,
tu muzică ducînd în sus o frunză...
Sînt şi nu sînt. Eşti şi nu eşti.
Cine-ar putea să pătrunză?
Aer galben, aer de aur,
tu ridici închipuirile mele,
244
rîu ocolit şi verde plaur arunci deasupră-mi mari inele. Umăru-1 scutur, amintirile, stixul, sub jetul tău rece, căzînd. Dintre pietre îmi place onixul. Dintre mişcări, ridicarea la gînd. O, voi sunete prieteneşti, lumină-ncetinită în ureche. Sînt şi nu sînt. Eşti şi nu eşti. Nepereche nicicînd, totdeauna pereche.
DUPĂ CE AM ASCULTAT-O PE CÎNTĂREAŢĂ
După ce am ascultat-o pe cîntăreaţă,
m-am rupt de mine însumi
şi mi-am pus tîmpla
pe umărul timid, de femeie,
al orei.
Ce frumoasă procesiune de elefanţi
cu baldachine clătinătoare
trecea prin tropicul sentimentelor mele!
Acum vedeam leul şi mindria lui
striviţi sub înaintarea înceată
a majestuoaselor coloane ce sprijineau
cupola mişcătorului templu.
Acum vedeam secundele, cum
se năşteau una cîte una
din ochii mei
ca din sorii încălziţi pînă la albastru.
Acum voi muri, îmi spuneam,
dar dorul meu de tine era mai puternic
şi nu puteam, nu puteam
să mă despart de planetă. ■
245
MIRAI Dfi IARNA
Patru sori de abur alb se desfăceau pe cerul nopţii, braţele mi-erau atrase către ei. Tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpada Verde, pletele ţi-erau atrase către ei.
Cerul era negru, fără aştri, numai sofii cei de abur alb, se desfăceau în şuviţe sclipitor de albe, spiralate, peste negrul nopţii, surd, se desfăceau.
Tu stăteai pe»un bulgăr de zăpadă verde, coama ta se resfira bătînd în. sus şi pe cerul negru ca o ceaţă, neagră era coama ta în sus.
Eu stăteam cu braţele atrase, ridicate, ca şi cum m-aş atîrna de un stejar tăcut, cu o ramură plecată, neagră peste mine, către patru mari vîrtejuri, într-un cer tăcut.
Aer negru şi zăpadă verde Patru sori de aur, smă se desfăceau pe cer, ora taciturnă na ţinea-mpietriţi alaiuri şi pe jumătate smulşi spre cer.
CĂTRE HYPN03 I
Ei dormeau. Ei se năşteau dormind; strigăt prin Somn dădeau cuvintele nâseîndu-i din ultima silabă.
246
Creşteau dormind, se îndrăgosteau dormind şi nunta şi-o celebrau în somn.
Intemeiau aşezări de cuvinte, în somn. Femeile lor năşteau te somn, iar ei, cu toţii, îmbătrîneau în somn
şi mureau astfel.
Tineri dormind le luau locul în vis,
noi şi sfîşietoare cuvinte adormite înlocuiau
vechile, profund adormitele cuvinte.
II
Dar să se trezească, aceasta,
nu o voia nici unul.
Ei trăiau in somn pentru că numai în vis,
trăiau cu tot trupul deodată.
Păsările lor zburau dormind, peştii lor înotau dormind. Caii lor galopau în somn şi toamna
în vii, se coceau struguri de vis.
Nimenea şi
nici unul nu voia să se trezească, 247
pentru că numai astfel forma lor le aparţinea în întregime şi toată deodată.
III
Ei îi urau pe cei treji Spuneau că cei ce sînt treji nu trăiesc în ei înşişi.
Spuneau că cei treji
nu sînt altceva decît
privire, atunci cînd privesc,
auz, atunci cînd aud,
durere, atunci cînd se-ndurerează.
Ei îi urau pe cei treji Spuneau că cei ce sînt treji nu sînt în stare să-şi locuiască tot trupul deodată ci,
ca şi cum ar fi goi pe dinlăuntru,
ei, cei treji, aleargă tot timpul
în ei înşişi
fiind rînd pe rind
numai o gleznă
sau nu
numai o tîmplă sau
numai un braţ, —
restul trupului azvîrlindu-şi-1
rînd pe rînd în tenebre.
248
IV
Ei îi urau pe cei treji
numindu-i
„Cei fără de trup".
Dar ura lor
din cînd în cînd devenea colosală
pentru că, spuneau ei, însăşi privirea se poate trezi şi-atunci în ea nu mai trăiesc toate culorile deodată, ...însuşi auzul se poate trezi şi-atunci în el nu mai trăiesc toate sunetele deodată.
Şi însăşi culoarea se poate trezi
şi-atunci în ea
nu mai trăiesc
toate vibraţiile deodată...
Şi însuşi sunetul se poate trezi
şi-atunci în el
nu mai trăiesc
toate amintirile deodată...
Şi însăşi durerea se poate trezi
şi-atunci în ea '
nu mai trăiesc
toate amintirile deodată...
V
Ei dormeau. Ei se năşteau dormind. Se înmulţeau dormind.        ?; . Mureau dormind.
249
Dar tot timpul erau identici Cu trupul lor.
Ei trăiau în vis
şi chiar şi arborii
ca să-i adumbrească trebuiau
mai întîi să adoarmă
putînd numai astfel să-şi zvîrle
peste trupurile lor întregi
şi umbra rădăcinilor lor.
FOCUL ŞI GHEAŢA
Eram Înconjurat de jur împrejur de un aer rece, fără a fi friguros. Un sentiment de siguranţă plana asupra puterii mele,
şi o nelinişte plăcută izvora din lucrurile pe care călcam, sau de care mă sprijineam.
Eram poetul acelui mare oraş,
entuziasmul şi tristeţea Înv
mie, mi-era dat să le exprim,
ca şi cum aş fi ţinut în mîna stingă,, hăţuri,
sentimentele înţelepţilor lui cetăţeni -~
armăsari.
înaintea mea era un drum pietruit.
De o parte a lui erau clădiri de piatră sculptată,
de cealaltă parte cobora
în pantă,
un parc imens, fără eopsci, tăiat de lungi alei paralele.
250
Parcul era de-un verde închis,
rece, fără a fi friguros.
Totul cobora în terase
orientate spre răsărit,
pentru-a se bucura din plin de scurta
apariţie a soarelui, care
se legăna cîtva timp la orizont
ca o pană de păun smulsă,
şi-apoi dispărea-napoia lunii, lăsînd
pentru restul zilei o lumină verzuie
să călătorească
deasupra capetelor noastre care păreau împodobite cu panaşuri transparente, fluturătoare.
Tîrziu, —
secunde numai, înaintea nopţii, — mai apărea de după lună şi departe, la apus.
&
înşiraţi simetric pe alei bărbaţii îşi smulgeau eu veselie cămăşile lăsindu-şi piatra cea neagră a umerilor gdî, izbită de scurta, recea şi nefriguroasa lumină.
Eu ridicam mîna stingă în sus cu înfrigurare,
înmănunchind în palmă sentimentele tuturor,
ca pe nişte hăţuri invizibile de care începeam să trag, — întîi mai uşor şi apoi
251
din ce în ce mai repede spre lună, spre centrul lunii.
Luna.
Nu răsărea, nu apunea. Niciodată.
In nemişcare atîrna deasupra noastră neagră-argintie.
Boltă răsturnată spre noi şi geamănă cu oraşul pămîntului nostru. Munţi negri şi argintii, nenumăraţi, negri şi argintii care sclipeau liniştitor.
Drept urca orizontul şi nu prea înalt între pămînt şi lună.'
Nopţile — acoperit de oasele
lucioase
ale stelelor.
In repezi dimineţi şi-amurguri deodată galben roşcat, mohorît în timpul'orelor de ziuă şi trepidînd
sub apăsarea centrifugă a sentimentelor noastre asemeni unui zid al morţii străbătut în viteză de alergători acrobaţi.
Coboram din larga şosea pietruită pe o alee cu nisipul umed.
Talpa sandalei mele călca peste monezi.
Oriunde, prin parcuri, pe străzi, pe şosele, erau aruncate monezi de aur, de argint, de aramă,
semnul de bogăţie-al oraşului lumii.
Mă aplecam,
culegeam cîte una,
o priveam, apoi o aruncam.
Rareori găseam două efigii
la fel.
Ultima monedă privită avea
pe o faţă profilul unei femei uriaşe,
iar pe cealaltă
un leu cu două capete şi
răcnind.
O aruncasem cu puţin înainte
de a intra într-un foişor
cu geamuri de piatră clarvăzătoare.
înlăuntrul lui erau cîţiva bărbaţi
care se lipiră de muchii
la sosirea mea,
şi-ntr-o tăcere desăvârşită,
în virful picioarelor,
cu degetul arătător la gură,
părăsiră unul cîte unul prin spatele meu
încăperea.
Mă îndreptam către masa de piatră
ţinînd în mînă condeiul de piatră
şi sulul de piatră,
pe care urma să exprim
sentimentele oamenilor din ziua aceea, —
cînd sufletul
253
mi se despărţi In două dinspre frunte spre umbră cu un aer despicat de bătaia lentă a cormoranilor.
Pulsam interior şi nările
mi se împodobiră
cu mirosul feminin al mării.
Eram un fluviu ce se desface în deltă. Eram o deltă cu două braţe:
O uriaşă femeie cu coama de
piatră
în vînt
alerga făcîndu-mi semne cu mîna.
Avea un braţ puternic
şi arămiu.
O recunoşteam
şi nu o recunoşteam,
dar privirile mele
o întîmpinau
albastre şi fixe.
Ea intră respirînd tunător
şi luîndu-mi făptura solemnă
în palma ei mare, rece,
fără a fi friguroasă.
„De cînd eşti aici?
mă întrebă melodios
privindu-mă în ochi
cu ochiul ei unic şi mare
— Bărbatule, de cînd eşti aici?
mă întrebă melodios
şi liniştitor
îi însoţeam pe cei trei bărbaţi atletici spre lună.
Erau cutremuraţi de spaimă
şi aproape
halucinau de fericire
că vor fi însemnaţi în cronica
de piatră de diamant şi de onix
a oraşului lumii.
Ţineam în mînă sentimentele
oamenilor din marele oraş,
ca pe nişte limbi de foc le ţineam
ca pe nişte limbi de foc
ce dădeau o lumină rece, fără a fi friguroasă. Eram între cei trei şi duceam cuvintele unuia spre celălalt în spinare,
ca pe nişte pietre negre şi duceam mirările de la unul spre celălalt ca pe nişte turme de oi cu tălăngi de aramă. Munţii lunii erau scunzi.
254
privindu-mă în ochi cu ochiul ei mare, albastru.
Ea avea o bluză galbenă
de mătase rece.
Ea avea o brăţară galbenă
de mătase rece.
Ea avea nările împodobite
cu mirosul meu, şi îmi spuse
tunător
şi melodios totodată:
— Aşteaptă-mă, mă întorc
în amurg.
Să mă aştepţi, am să via în amurg. Ea zise, apoi tăcu privindu-mă-n ochi cu ochiul ei mare strălucitor şi albastru.
Ea avea o bluză galbenă
de mătase rece
Ea avea o brăţară galbenă
de mătase rece.
Ea plecă făcîndu-mi semne
cu mina.
de-a lungul privMi mele fixe ea plecă făcîndu-mi semne cu mina
uitîndu-se cu ochiul ei fix şi albastru
în ochii mei şi făcîndu-mi semne cu mîna
pînă cînd o pierdui din vedere.
Abia dacă erau puţin mai înalţi
decît oamenii.
Semănatr cu nişte piramide
înghesuite una într-alta.
Totul era sticlos, negru,
argintiii.
Totul era pustiu, lipsit de aer. Totul era sticlos, negru şi argintia...
...Deodată într-un grup de munţi
întilniră o poartă,
cu un imens miner de aramă
sculptată.
Ei se opriră şi uluiţi
dădură uşa de piatră ta lături.
lnlăuntru era 0 sală largă.
O masă de piatră cu scaune
de piatră
negre, «rgiatiL
Se toteebas paralizaţi
de spaimă: „Nimeni
n-a fost niciodată aici.
Nici aerul măcar n*e fost.
Cum poate focal materiei să
refacă
un miner de aramă sculptată o masă de piatră, scaune de piatră negre-argintii?"
Se întrebau paralizaţi de spaimă: „Cum se poate una ca asta? Dumnezeafe mare cum se poate una ca asta? Cum se poate una ca asta?" Şi eu alergam neobosit între ei, dueîaâ ta. spinare întrebările lor de la unul la altul • apărîndu-i şi veghind tot timpul asupra celor trei care erau ochii mei trei şi ficşi şi albaştri...
255
Stăteam în foişorul cu geamuri de piatră
clarvăzătoare. N
Pălmile mele lent mîngîiau
piatra rece şi şlefuită a mesei.
In curînd vor fi sosind de sus, de deasupra
în piaţa patrată-a oraşului
cei trei.
Cu mîna stingă şi ridicată, ştiam că voi exprima sentimentele oamenilor din acel mare oraş din oraşul lumilor lumii.
Fulgerară minutele-amurgului. Soarele lent cobora de sub lună-n apus. Orizontul simţeam cum se-nroseste şi
răpăitul de ploaie torenţială-al luminii se revarsă peste pietre negre.
Am auzit un zgomot ritmic de alergare Recunoscui femeia cea uriaşă, cu coama de piatră. Bluza ei galbenă de rece mătase. Brăţara ei galbenă de rece mătase.
Ea alerga ţinînd în palma deschisă — un bărbat atletic.
Ea alerga cu braţul drept înainte şi cu palma deschisă.
Din foişor o priveam
cu o mînă la bărbie, cu cealaltă
la piept.
O recunoşteam şi nu o recunoşteam.
256
/
Femeia cea uriaşă alerga apropiindu-se şi ţinînd în palmă bărbatul atletic.
In urma ei şi aidoma ei alerga
o altă femeie ţinînd în palma întinsă un alt bărbat atletic.
Şi-n urma ei şi aidoma ei
o altă femeie
şi-n urma ei şi aidoma ei
o altă femeie
şi-n urma ei şi aidoma ei
alta şi alta.
Femeia mi se uita în ochi
cu ochiul ei mare şi albastru. ;
Alerga şi-mi făcu
un semn de adio, complice, cu mîna.
Şi-n urma ei şi aidoma ei o alta-mi făcea
un semn de adio, complice, cu mîna.
Şi-n urma ei, alta, şi alta, şi alta.
Spinările lor erau arămii şi superbe bătute de ritmica ploaie a luminii-n amurg.
Mi-adusei aminte. O recunoscui într-o străfulgerare Pomona. Pomona, strigai Pomona zeiţo, unde fugiţi. Pomona strigai după ea şi strigătul mi se prefăcu într-un urlet.
257
17 — Ordinea cuvintelor, voi. I
Ea se depărta alergînd.
Dinspre uşa de piatră din lună-alergînd
nu ştiu spre unde alergînd,
semne făcîndu-mi complice, cu braţul.
Şi după ce am pierdut din vedere zei la, cu greu mă urnii,
călcînd pe monezile larg risipite prin parcuri
de aur, de argint, de aramă,
spre piaţa pătrată — a oraşului lumii
ale cărui sentimente eram chemat
să le rostesc,
spre piaţa cea mare — a oraşului lumilor lumii
mă îndreptam
înconjurat de jur împrejur de un aer rece, fără a fi friguros.
OUL ŞI SFERA —1967 —
PLONJEU
Zvîrlire de obiecte prin aer către Nord,
de braţe inutile, de avioane rupte
în crivăţul pe care îl încord
ca pe un arc menit să lupte.
înspre zăpadă totul! La gheaţă şi la urşi.
Le facem iceberguri, ori fum ieşind din iurte,
torenţi în a Uni are şi necurşi,
sau piramide boante, scurte',
sub care-n loc de Ka Nefer-Nefer
mumificăm un peşte flămînzit
lăsat să fie nins, în zodia de fier
în care no-am văzut şi ne-am iubit.
O, totul se azvîrle spre Nord, să facă loc
în jurul nostru, liber, sub sori iconoclaşti.
Iar eu voi sta în mijloc, la plete dîndu-mi foc
să fie luminată casa în care ai să naşti.
CÎNTEG
Inima se vărsa printre coaste,
sufletul cădea cu fluturare.
Sa ţineau de inelare, mîinile noastre,
într-o veche, grea înserare.
Eu mă rugam la umărul tău,
261
mă rugam cu un fel de cuvinte albastre. Mă rugam astfel, mereu, pînă se-năspreau secundele noastre. Tu erai piatra, tu erai norul, tu erai vulturul, tu erai ora din care-şi curmau asupră-ne zborul secundele' dîndu-se tuturora. Astfel ne trecea viaţa, astfel muream, deveneam transparenţi, de gheaţă. Priveliştea lumii trecea ca prin geam prin lipsa noastră verticală de viaţă. "tfrnfettTTtKaTÎÎ'e lovindu^Toaxte mirate, în noi îşi vărsau zborul. Eu mă rugam în cuvinte ciudate. Tu erai piatra, tu erai norul.
TOAMNĂ
Crezi tu că da? Din frunze-n jos, verdele cade şi se schimbă. Pe negîndite am ajuns să şi vorbesc o altă limbă şi pasul din greşeală, stins, să calce-o coajă de planetă — desigur alta, ridicînd o aură de somn, concretă. Peşti mari şi Capricornul, steaua cea galbenă, Canopus, o desfid... Crezi tu că da? Mai bine somnul cu pleoape-1 învelesc, de vid, şi-adorm pe-o frunză-n legănare, zburind spre polul alb din Nord. Şi mă înalţ zvirliud nervura verdeţii grele peste bord
262
DOUĂSPREZECE NOAPTEA, CU DOR
Coridor de aer, timp pierdut. Frunze zburătoare, ţări de toamnă. Străzile pe care am trecut în gîtlejul amintirii se răstoarnă. Trec secundele gravide; nasc urlînd picături de ploaie repetate, vorbe ce s-au spus, îşi caută guri să se lase în pereţii lor pictate. Bate-o oră sus, dar pînă-ajunge sunetul la creier, se-nserează. Dorm pavilioanele urechii, fuge pe timpane o stafie trează.
CÎNTEC
Deodată aerul a împietrit în jurul meu şi se izbesc de el cuvintele zvîrlite şi se-nroşesc, şi-aşa rămîn mereu, din ce în ce mai lungi şi mai rărite. Şi simt cum gravitaţia se mută în mine însumi, din afară şi brusc pe globul inimii îmi cade lumea, cînd trupul încă-mi zboară.
DESTIN
Cînd am deschis ochii, mă aflam în acest trup pe care-1 vezi şi vinovat de felul lui eram, cum vinovate-s frunzele că-s verzi.
263
Şi deodată-am început să ştiu
mersul luminii şi-al strigării
şi să simt pomii toţi, pe viu,
şi>fiuxha duVejms^^
Să -urlu sfîşiat de păsări repezi,
să ard lovit de-un meteor,
s-adorm pe gîturi lungi de lebezi,
şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor.
O, fiece silabă mi-e colţ de elefant,
cu fildeşu-n amiază răsucit,
şi fiece privire delirant
se recompune-n literele reci, de mit.
ÎN GOL DE CURŢI
De nu m-ar izbucni tristeţea şi vidul de-a avea un nume, pe care numai tinereţea pietrelor vechi îl poate spune,
aici, pe-o treaptă tropăind, eu piele-aş fi peste o carne de taur junghiat, mugind, răpus de foarte stranii arme
pe care cerul blond le are cînd deodată s-a trezit victorios şi oarecare legînd nadirul de zenit,
lăsîndu-mă să fiu doar numai semn pentru el de steag abstract — lăsîndu-mă să fiu doar numai semn pentru el de steag abstract. >
264
A MIROSI O FLOARE
A mirosi o floare este
un fapt de mare ruşine...
E ca şi cum de propria ta mamă ţi-ai apropia
nările.
O, biete specii,
o, triste înfăţişări instabile, vertebrate sau nu. A mirosi o floare e ca şi cum în necunoştinţă de cauză ai viola însăşi cauza.
E ca şi cum
ai urmări un efect al primăverii nu în iarnă, ci în lună.
Bătrînii, bărbaţii, adolescenţii, ei, care cred că li se cuvine aceasta, ei, nepoţi ai lui Oedip, murdari înfăptuitori
ai morţii propriei geneze, ei cred
că a te afunda cu nările-ntr-o floare e o faptă
atît de demnă pentru trupul lor privat.,;
A mirosi o floare e o faptă
de incest ;
Fiul tatălui,
tatăl a ceea ce este —
ei care cred că moartea însăşi
e o-ngăduinţă-a firii lor brutale.
O, florile,
lapte binemirositor al Maicii Domnului, si stabilire-a nemiscării-n nemişcat!
265
Tată şi Fiu se-nmulţesc prin miros, ei înşişi violează sacra matrice a mirosurilor...
Noi, pudici şi îndepărtaţi,
şi cu mirosurile rupte stînd şi drepţi
pe scaune de piatră şi cu cărţi iu numi,
doar cu privirea mirosim — şi-atît,
şi-ndepărtaţi
şi albi de primăvară, puri şi înţelepţi.
CEAS CU LUNĂ
Dacă te string, rămîne luna
mereu pe sub tavanul stins.
Secunda, ora, ziua, săptămîna
îmi flutură de braţu-ntins;
Tu taci şi laşi să fie fierul
limbii de ceas, nedesluşit.
Turlă,-ţi lipseşte temnicerul.
Trupule, capul despărţit.
Lasă să curgă prin vinele rupte
roşu deschis, roşu închis.
O, mult prea multe războaie şi lupte
pentru un singur ostatic dat prins.
Să-i smulgem limba ca să nu spună
nimica şi nimănui.
Pe sub tavane, răsare luna,
singuratec şi amărui.
266
SINCOPA
Se rupe lotul, adine, de neuitat,
eu inima, tu inima; adevărul
se lasă să fluture netulburat
ca peste frunte, doar părul.
Unul vine, celălalt aşteaptă.
Repezi cuvinte goale: nu şi da.
Fiecare secundă-i o treaptă
pe care altădată moartea se cobora.
Se lasă întuneric, se lasă lumină;
se aruncă ancora printre peşti.
E o bulboană, un vîrtej, o dulbină:
vorba sînt, vorba eşti.
Noi doi am vrea să ne luăm în braţe,
să ne amestecăm, să murim.
Ora vrea să ne înhaţe
să ne muşte cu şerpi de venin.
Ceasul bate singur, nu sîntem de faţ§
zidul are singur ferestre.
Cine ştie, cine spune, cine învaţă
primeşte o piatră de zestre.
RITUAL
Acest cuvînt aspru, rupt
ca o vertebră din adevărul meu,
Să cadă ca un cerc, şi ca un viaduct
răsfrînt în apă, curcubeu,
să eadă-n jurul tău jumate piatră
şi jumătate umbră fluturînd,
şi să te ţină măritată
cu fiecare-al morţii mele gînd,
şi să te ţină în silaba lui de fier,
închisă ca-ntr-.o verighetă aspră,
267
să-ntindă peste ochiul tău un cer,
şi-n jurul inimii să-ţi fie coastă,
cea de nerupt, cea dureroasă,
din care curge către lume
viţa de sînge generoasă,
murind mereu pe sub acelaşi nume.
RITUAL DE IARNĂ
Mereu cîte-o cupolă, alta mereu.
Ridicînd ca de sfint o aureolă,
sau numai un curcubeu.
Trupul tău drept. Trupul meu drept
ca la o ceremonie de nuntă.
Un preot de aer înţelept
cu două verighete de aer ne-nfruntă.
Tu ridici mîna stingă, eu, braţul sting:
ne surîdem unul altuia ca în oglindă.
Prietenii tăi, prietenele mele plîng
cu lacrimi silabice, de colindă.
Ne sărutăm. Sîntem fotografiaţi chiar atunci.
Fulger. Beznă. Fulger. Beznă.
Mă las pe un genunchi, cad în brînci.
Te sărut melancolic pe gleznă.
Te iau de umăr, mă iei de mijloc,
şi solemni intrăm în iarnă.
Prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc.
O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă.
Murim îngheţaţi. Din nou numai pletele
în primăvară ne-mpodobesc scheletele.
268
FERIGI
Ferigi, o voi ferigi! Lapte verde din care suge gura de iarnă. Vino şi bea-mă cu botu-ngheţat iceberguri sub cer se răstoarnă.
Acum ele sînt lîngă steaua numită Canopus, şi lună. Ferigi, o voi ferigi! Oase-ale frigului, spumă.
CÎNTEG
Moare circular cine poate să moară
întors în el însuşi pe neaşteptate,
mai lăsînd cîte o mînă afară,
cu palma goală, cu degetele resfirate.
Mie mi-e greu, îmi mor numai cuvintele
gura strigătoare la cer rămîne.
îmi ard pînă la piele veşmintele
şi steagul tău de-nvingător, stăpîne.
Alerg, şi dacă alerg, ce?
Nu se vede? Nu scapă nimeni, nu, nul
Şi nici nu se ştie cînd şi de ce
si nici care-i luthul: eu? tu?
MOARTEA FERTILĂ
Nu se mai fixează nimic deasupra, şi dincolo de deasupra grupuri de stele pregătesc un răsărit antic de soare şi de duhuri.
269
Se scriu începuturi de litere, dar apoi se şterg pe un cer luminat cu flarnbe libere -şi fără de înnoptat.
In oraş e lumină de zi,
ies din paturi cei care au apucat să se culce. Casandro, tu, vino şi vezi moartea cea mai dulce.
Numai zidurile par nemişcate. Sus, şi mai sus de sus, sînt balanţe în care se împarte dreptate şi un alt fel de speranţe.
Nu are cine să vestească pe cine. Turbate spirale; inimă explodată. Anul care urmează să vina nu mai vine şi nu va mai Veni niciodată.
CONFUNDARE
Cine eşti tu, cel care eşti, şi unde eşti, cînd nimic nu este? Născut dintr-un cuvînt îmi duc înţelesul într-o pustietate divină.
Întreb clacă sînt, dar strigătul nu se rupe de mine, şi una cu el rămîn, adăugind deşertului singurătate.
270
Cu harul vreunei silabe urnesc din înţepenire, întruna, golurile sferice în alte goluri aidoma lor, şi fără de margini.
Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin într-un azi etern cu aură de vid — mă rog să fii, de mine însumi mă rog să fii. Arată-te.
ARTA SCRISULUI
El îmi spuse:
scrisul este un mod de a încetini gîndirea,
de a desena primitiv ' ■■
chipul fiinţelor fără de chip,
degetele pipăitului pur —
cel care a fost mai de dinainte . :
de crearea degetelor şi a lucrurilor.
O, tu, viteză, inimă în balans,
împingînd migraţia popoarelor de celule roşii şi albe.
Inimă, tu, cea mai repede, inimă, tu, zeitate a magneţilor!
Au făcut un chip al tău din bronz şi unul din fier,
dar bronzul e melodios, iar fierul destul de sprinten este.
271
Au făcut un chip al tău din piatră,
dar piatra e laşă,
şi-ascunde în ea
naşteri de statui fără braţe.
Au făcut un chip al tău din cuvinte, te-au desenat inimă şi ţi-au dat forma lui A.
El îmi spuse:
scrisul e un mod de a încetini gîndirea, un mod primitiv de a înţelege, de a opri mişcările gîndului.
Scrisul se aseamănă întocmai cu o capcană de metal,
care prinde în ea o vulpe vie
şi mişcătoare
şi zbătîndu-se
şi pierită de frica morţii.
Eu i-am spus:
sînt multe păduri şi mi-e foame,
de aceea l-am făcut pe A, divina capcană.
Eu i-am spus:
am pus capcane la începutul pădurii, din A şi din A.
Acum stau la o oarecare depărtare şi aştept prinderea hranei mele.
El m-a auzit. El a tăcut.
272
INVOCARE
Nu uitaţi ce legături am eu cu voi şi nu mă părăsiţi,
voi, acel altceva, mereu şi întruna, decît acelaşi mine însumi, mereu şi întruna.
O, nu mă lăsaţi, privelişti,
auzite de orbul de mine.
Şi nici voi, mîngîioase mătăsuri,
pipăite
de cel fără de braţe,
şi, deşi bărbat, aidoma
statuii dezgropate din fundul pămîntului
a lui Venus...
Orbita mea e goală şi-n ea doarme
mumia unui faraon.
De multă vreme caut
un fel de piramidă nevăzută,
la care invizibili sclavi şi-au pierdut
viaţa lor, prea transparentă,
invizibilă aproape.
-Si.,
Nu uitaţi ce legături am eu cu voi, şi nu mă părăsiţi.
Puterea mea de a nu fi e-atît de mare, încît în locul unde stau se naşte-un con, se naşte-o gură cu colţi albi, absorbitoare,
Şi cad în ea,
Văzutul, Auzitul, Degustatul, Pipăitul, ca într-o foame nesfirşită şi adîncă din pîntecul meu tras, mutată pînă-n locul
pe care şi 1-a dat de centru Infinitul.
273
FRUNZA VERDE DE ALBASTRU
Şi-am zis verde de albastru, mă doare un cal măiastru, şi-am zis pară de un măr, minciună de adevăr, şi-am zis pasăre de peşte, descleştare de ce creşte,^ şi secundă-am zis de oră, ■ curcubeu de auroră, am zis oş de un schelet, am zis hoţ de om întreg, şi privire-âm zis de ochi şi că-i boală ce-i deochi. Frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru, că am zis doar un cuvînt despre întregul pămînt, şi de bine-am zis de morţi şi de şase-am zis la_sorţi, şi am zis unu de doi şi zăpadă de noroi, şi am vrut sa fac cu gura focul ce-1 făcea arsura că n-am fost trezit, că dorm pe un cal cu şa de domn, alergînd pe-un cimp de noapte de la unu pin' la şapte — de la şapte pin' la zece mi-a căzut o viaţă rece, de la frunză pin' la umbră mi-a căzut o viaţă dublă ca pămîntul şi cu lună, noaptea cînd stau împreună. Şi-am zis verde de albastru, mă doare un cal măiastru, pe care mă ţin călare cu capul la cingătoare, cu eăleiiul la spinare şi cu ochiul în potcoave,
274
şi cu inima-n silabe de mă duc mări, mă duc ca toamna frunza de nuc, ori ca iarna frunza albă de la floarea de zăpadă... Frunză verde de albastru, mă doare un cal mâiastru, potcovit pe lună plină cu miros de la suloină, înhămat pe soare plin tot cu miros de pelin, şi ţinut de gît cu mine tot în dragoste de tine, că mi-a fost crescut pc umăr de din doi în doi un număr, tot din trei în trei o iarbă şi din patru-n patru-o salbă, şi din cinci în cinci un pom, ji din şase-n şase-un om. Frunză verde de albastru, jnă doare un cal măiastru, văd în faţă mov şi verde, coloarea care mă perde, corcov văd cu veselie, coloarea ce nu se ştie, mai aud şi-un sunet sus care nu au fost adus în timpan de oameni vii, în a fi şi a nu fi, cînd îmi cade umbră lungă pe sub ochii grei cu pungă. Şi-am zis aripă cu pene ca să zbor cu ea prin vreme, şi-am zis măr ca să zic sîmburi, şi-am zis pom ca să zic scînduri şi-am zis nord ca să zic suduri şi dulceaţă ca să sudui, şi-am zis inimă la piatră şi cîntec la tot ce latră, şi potcoavă la octavă,
275
şi uscată la jilavă, tot le-am potrivit pe dos pe un fluieraş de os, din osul de la picior care-mi cîntă cu fior, şi din osul de la mînă fluierînd o săptămînă, din osul de la arcadă recea lumii acoladă peste două oase mari unde stau ochii polari. Şi-am cîntat din coasta mea din vertebra ca o stea, de-a-ncălecare pe-o şa, pe o şa de cal măiastru, foaie verde de albastru.
TEXT PE O PIATRĂ
Vietate nedăruită, păstrată în sine, adunată în jurul centrului ei singuratic lăsîndu-se acoperită de ierburi străine plantate de crivăţul atic.
încerc să- pătrund, să m-adaug, să fiu, eu, rănitul acela întins pe timpanul secret, arămiu,
unde-şi odihneşte lunile, anul.
Dar nu izbutesc să m-apropii, nu pot, sînt prea mult în afară. ... Piatră cu dinţi şi cu bot din care alte pietre muşcară.
276
SCRISUL
Sfîrşit de coloană
corintică, ionică sau dorică,
cap de coloană diformat în volute
de apăsarea plafonului sculptat
cu stelele nopţii.
URLETUL
O, sufletul meu de broaseă-ţestoasă, cad copacii doborîţi peste mine, şi-mi spun: „nu te speria, băiatule, nu e altceva decît bătaia inimii".
Iată, mă bat cu un ciocan imens;
drrum şi bum!
Mă bat'şi mă bat.
Eu mă s'trîng în mine atît de adine,
încît îmi rămîn mie însumi departe.
Dar nu atît de departe încît
să nu aud un glas strigînd la mine:
„nu te speria, băiatule, eu sînt
bătaia propriei tale inimi".
Mi-au pus o daltă în spinare,
şi-au început să izbească
tot felul de începuturi de litere.
Făceau un zgomot asurzitor
din care nu se puteau desluşi decît
aceste vorbe:
„nu te speria, băiatule, eu sînt bătaia inimii tale". Au dărîmat peste mine un taur înjunghiat, ba,
277
la vin cutremur, au lăsat să cadă
peste mine un zid:
drrum şi bum!
Doar, doar m-oi sparge,
Un zgomot, un strigăt, sunete înspăimântate,
suflete ale bombelor,
schije din surla îngerului
care a dărîmat Cetatea lericonului.
Dar niciodată atît de puternice
şi atît de tari încît să nu aud
acel glas:
„nu te speria, băiatule, eu
sînt bătaia inimii tale".
Da, ăm un suflet de broască-ţestoasă.
Numai şi numai o altă broască-ţestoasă
aidoma mic,
aidoma, şi mult mai mare,
mi l-ar putea sfărîma şi ar
putea să îndepărteze de la mine
singurele cuvinte pe care vreodată
le-am desluşit din urletul lumii:
„nu te speria, băiatule, eu sînt bătaia inimii,
sînt bătaia inimii tale".
INVIDIE
Invidie plăcută, faţă de bătrâni, mirare că au ajuns în viaţă, că au avut puterea în mîini şi în pielea zdrenţuită de pe faţă.
Am încercat de-a lungul vieţii mele şi gustul deznădejdii, şi al pierderii. Mă rugam de oase, ca de stele, să răsară mereu în acelaşi trup.
278
Cu mare mirare, eu mare
deznădejde mă regăseam tot unul
la sculare din somn, şi la sculare
din nefocul şi din nefumul
frigului de a'fi acelaşi mereu,
de a fi prins în laba de leu a destinului,
de greaţa de a spune întruna: eu şi eu şi 1
mereu între alţii şi alţii şi alţii.
Invidie pentru bătrîni, ochi strălucitori, înclinare de cuvinte fără speranţă.
Iată-mă, trăiesc şi nu mor, unitate de măsură într-o balanţă.
Si nimeni nu aruncă-n cellalt talger nimic. Eu stau jos şi fantoma sus, şi hohotesc şi rid şi zic tot timpul numai cuvinte.
CÎNTEC
CInsirare de cuburi, simplă înşirare de cuburi, zeul nu te crede niciodată cînd eşti zeu. Rămîn acelaşi purtător de trupuri sub culmile 'ploioase, eu, , . ...
să le distrug, dar pentru care ochi, şi cinfl, în ce tăcere austeră? Tin în afară tristul gind neîncăput într-o pietroasă eră. Să vină îngerii să-mi facă vînt cu aripile mari cît pomii, zăcut cum stau pe-acest pămînt şi mişunat de toţi eonii. O, dacă oul nu ar fi ^ frumos ca iarna ce se lasă
279
şi dacă-n el nu s-ar stîrni,
cu plumbi, în aripi o mireasă —
respins de nuntă aş Ti fost
şi numai purtător de trupuri,
şi zeii numai pe de rost
m-ar fi ştiut. Ah, cuburi, cuburi.
FOAMEA DE CUVINTE
Nu pot să mănînc decît forme, scoarţe, învelişuri şi atît, ceea ce privirilor enorme li se înfăţişează urît.
în străfundul fiecărui lucru nu există pînă la urmă decît un cuvînt — înfăţişarea trupului meu, tristă, ştie legea acestui pămînt, că pînă la urmă în lucruri nu este în miezul miezului decît un cuvînt. rege al întinderii aceste eu viţele arse în vînt.
Muşc din copaci, oho, şi de ce? După scoarţă e lemn, după lemn
bate inima abstractă a lui „e" fără de existentă si solemn.
Dac-aş putea să dau verdele la o parte, din frunze — ar rămine doar un cuvînt. Dacă aş putea să dau pămîntul la o part* din pămînt ar rămîne scheletul lui „sînt".
In inima lucrurilor stau cuvinte, cînd ne este foame şi mîncăm
280
carne mai întîi, apoi oseminte, trezia pe care-o visăm. Descoperim pînă la urmă silabe căzute din copilăria de zei, foarte lungi şi foarte albe şi numai din trei în trei.
Dacă mi-e foame şi mănînc tauri, dacă mi-e foame şi mănînc ghindă, dacă mi-e aur şi mănînc auri, dacă mi-e sticlă şi mănînc oglindă, dacă mi-e pămînt şi mănînc grîun, dacă mi-e vulturi şi mănînc pliscuri, dacă mi-e apă şi mănînc rluri, dacă mi-e munte şi mănînc piscuri, rămîne scuipat, pînă la urmă, ceva printre dinţi, sau printre priviri, un fel de disperată turmă, un fel de învinse oştiri.
Rămîne pînă la urmă cuvîntul, _
ultimul în străfundul obiectului,
cum vulturul rămîne cînd vîntul _
curge pe coastele pieptului muntelui,
şi bate ca o inimă din afară
lăsînd înlăuntru ce este,
mult prea dulcea povară,
pictată, a lăzii de zestre
pe care stau şi zic şi spun:
la urma-urmelor în fiecare lucru
există
în străfundul lui un cuvînt ca şi cum ar fi, într-adevăr şi într-adevăr, în cel mai adînc în cel mai înalt,
cuvinte cu ochi şi cu frunte şi păr una într-alta, şi unul în celălalt.
281
SPUNERE
Morţii au locul fix. Ei sînt ca ochiul de sticlă. Doare privirea, orbita, mişcătoarele statui de pîclă. Dar ei sînt nimic, regi peste aceasta, în afară, absenţi, orizontului coasta de vid, de nealbastru de nemare, de nepeşte de nepiatră, de neprieten de nefiresc, de nefireşte.
MÎNA CU CINCI DEGETE
îngerii norilor îmi coborau pe şira spinării. Rece paradis, şiroind cu pene. ' Balta mişunînd de peşti a mării cinci degete scotea din'ea viclene,
şi cu unghii care mă zgîriau ascuţite, în vîrf cu un bot de rechin, şi cu amprente încolăcite, cu burice de venin.
M-am tras la noroi, mai ales cu dorinţa, îngerii viermilor mă încălţau cu sandale. Fără braţe îmi era fiinţa, şi fără picioare.
282
A scos însă cinci degete uleioase nămolul lucind de foame, pipăinclu-mă jilav pe oase şi pe icoane.
M-am tras în lemn şi în măduva «Inilor, în ochii frunzelor şi în cai, în uscăţimea roasă de şobolani a plinilor, în burta lui „vei fi" şi-a lui „erai".
Dar au scos cinci degete apucătoare cu amprente de şerpi, încolăciţi sub un soare înverzit de ierbi.
Mă ţine în palma ei acuma mîna cu cinci degete strînse ecou. Plînsem cit plînsem, apoi şezum ca să renaştem din nou.
CHIRON, PĂRINTELE CENTAURILOR
Stau deodată, detunaţi, în sus
ca nişte nori de frumoşi,
zeii galbeni şi cenuşii,
cu pumnii pe săbii, umbroşi.
Au tronuri pe umerii mei;
îşi odihnesc cîte-o mînă-n sprinceana
cea stîngă a mea, şi-n cea dreaptă,
pînă nu mai încape vicleana
trecere-a vremii şi-a lumii.
Stau deodată, detunaţi ca şi norii...
283
Bateţi şine de fier, la roata inimii mele ce nu cunoaşte victorii! Bateţi ţinte la Miele late, împletite din vinele mele.
Bateţi potcoavă
la călcîiul acesta,
nenorocos,
bateţi caiele
adînci, ca nişte lănci.
Să fim gata. Să fim pregătiţi.
Să ne putem ridica. Să putem merge
din nou scoşi la lumină şi arămiţi.
OROLOGIU CU STATUI
Pietrele deschid un ochi de piatră,
oasele deschid un ochi de os.
Cite-un bot au cîinii-n loc de ochi, şi latră
din trei boturi, generos.
E un schimb de ochi mereu în aer.
Ochiul de pisică trece-n frunze.
Frunzele foşnesc cu dulce vaier
în orbitele pisicilor lehuze.
Eu rămîn cu pleoapele deschise, aburite.
Ochiul meu sticleşte-n turnul primăriei,
şi, deodată, simt'cum prin orbite
cu un prunc in braţe-apar statuile Măriei.
CÎNTEC
Coagula tristeţea deodată,
ca-n valuri, trupul de mărgean,
şi trupuri cle-necaţi zvîrlea din matcă
234
privirea cînd mi-o prelungeam;
Şi se surpau chiar între aripi
în două, păsările-n zbor,
lipindu-şi negre peste geamuri
iarna cu geometrii, a lor.
Rărită strada se lărgea treptat
lăsînd clădirile să bată
ca nişte vîsle mari, la care împingeam
să smulg din,,mii galera scufundată.
**ft PERETE
Perete curb, plin de cîrlige,
în care atîrnă vulturi cu gîtul moale.
Perete oblic, plin de cîrlige,
înfipte în ochii copiilor morţi.
Perete triunghiular, plin de cîrlige,
în care atîrnă săbii cu lamele roşii.
Perete pătrat, plin de cîrlige,
în care atîrnă arcuri ruginite.
Perete spart, plin de cîrlige,
în care-mi atîrnă vinele ca nişte sfori.
Perete curb, perete oblic,
triunghiular, pătrat, şi plin de cîrlige,
de care-ntotdeauna atîrnă ceva...
PEISAJ FINAL
Noroi care nu murdăreşte, noroi suav, noroi lăsat de cuvinte în aer, noroi îmbrăcînd primid pas deslipit de pămînt, pe podul de aer.
285
Noroi pîn'la ferestre, pîn'Ia broaştele uşilor, vărsîndu-se-B odaie, în chei subţiri, chei ce deschid poarta mare a tăcerii, aflată în fiecare oră de vid.
Noroi al secundelor neimportante, al tăcerilor duşmănoase ce-nconjoară morţii bătrîni, morţii care-au murit fericiţi.
Noroi mişcător, de animale suave înjugate la un plug de os, livid, arîndu-ne carnea pe dinlăuntru, şi-nsămînţînd-o cu craniile flămîhde ale morţilor de dinaintea naşterii noastre, crescînd necontenit.
CĂTRE IARBĂ
Culoare tremurată ca de frig, tu verde al iubirii mele, pe care-n trunchi de lemn te strig şi vii însingurat sub stele, sub cer scăzut, foşnind din tine valuri întoarse către vaier; şi brusc plonjez spre înălţime ea-ntr-o prăpastie de aer,' lăsîndu-mi umbra să planeze asemeni norilor de ploaie, cînd visurile-aproape treze prind toamna-n ele şi-o îndoaie ca pe-o meandră-n şes, de ape, şi tu vii pe deasupra, verde, şi nici un lucru nu ţe-ncape, şi ora lot mai mult te pierde..,
286
PĂRÎXDU-MI RĂU DE ADOLESCENŢĂ
Era o dungă albă pe atunci răvăşită în pieziş dinspre arbori spre trotuare. Noi treceam alunecînd paşii noştri atingînd clipele rătăcitoare.
O, erai un om frumos, şi subţire, foarte palid!... Printre ochii tăi curgea un mănunchi de aripi albe, parcă cineva pe sus cu.o coasă retezase din spinarea lui Isus aripe melodioase...
Tu treceai mînjit pe aripi şi cu pene şi cu fulgi. Unde eşti tu cel de-atuncea unde fugi?
NINGE CU OCHI
Dar ninge. Ninge cu ochi de peşti,
cu ochi de şerpi, de dini.
Ninge izbind în ziduri pînă devin nefireşti,
oarbe şi fără stăpîni.
Ninge.' Şi ochii se sparg, lăsînd afară
vederi de piatră, privelişti marine,
înfăţişări ale lumii fără de sine,
micşorată, fugară.
287
Ninge. Pupile rotunde, drepte, piezişe,
pătrate, triunghiulare,
îngheţînd în ţurţuri fără culoare,
atîrnînd de jgheaburi, de acoperise...
Ochi rostogoliţi în canale. Azvîrliti cu lopata de lemn
sa se facă pîrtie goală, pe stradă.
Ochi, bulgări de gheaţă. Ochi, om-de-zăpadă.
Ochi peste care trece sania-n clinchet solemn.
Ochi mari. Din ce în ce mai mari, pînă se sfarmă.
Ochi cu pupile negre lăţindu-se-ntruna,
cît fereastra-n care bate luna,
ochi cît zidul. Ninge. Ochi cît turla. Ochi de iarnă.
ÎNGERUL CU O CARTE ÎN Ml INI
Trecea un înger, pe un scaun negru aşezat. Trecea prin aer, liniştit şi mîndru.
Eu îl priveam de la fereastră, cum prin ziduri trece ca prin fum.
Primeşte-mi un cuvînt, strigai, tu, îngere, împins din rai de-un vînt stîrnit, de-o apăsare a vreunui gînd cu mult mai mare.
Dar îngerul tăcea, trecea pe-un scaun negru stînd, citind o carte veche, strălucind în legătura-i de argint, şi grea.
288
Trecu prin blocul nou din piaţă. Trecu prin chioşcul alămiu al staţiunii de benzină, abstras, divin.
Primeşte-mi, îngere, strigai, paharul care-1 beau, cu vin. Plinea primeşte-mi-o şi sarea Mi-apasă-n coastă înserarea.
Dar îngerul tăcea, trecea prin soba din odaia mea. Pe un scaun negru sta, citind o carte grea cu solzi de-argint.
Cînd fu în dreptul meu, strigai o, îngere venit din rai, mă lasă să m-atîrn şi eu de scaunul tău, de braţul tău.
Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.
Astfel prin aer şi prin ziduri cu îngerul zburam şi eu, la fel cum flutură în vînt mătasea unui steag înfrînt!
Şi mă răneam de-acoperişe, de ramurile verzi, piezişe,
şi mă izbeam de stîlpii lungi, de cabluri şi de sîrme şi de dungi
289
Ordinea cuvintelor, voi. I
Mă desprinsei de sus, eăztnd
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta, zburînd,
prin aer şi prin ziduri străbătînd
cu cartea-n mîini, citind cu patimă
necontenită.
O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-) văd, prin seară.
...Dar el s-a dus alunecînd, împins din rai ca de un vînt, sau, poate, de-apăsarea unui ghid cu mult mai mare.
TRANSPARENTELE ARIPI
Merg şi toate lucrurile dau din aripi; aripile de piatră ale pietrelor bat atît de încet,
încît pot smulge din ele cristalele de cuarţ ca pe nişte pene dureroase.
De altfel nu mă interesează decît aripile pietrelor
pentru că bat foarte încet
pentru că bat în interiorul lor,
care este în acelaşi timp interiorul timpului.
Aici sînt odăi, camere, culoare, săli de tron.
Regele păsărilor nu are aripi. El nu zboară pentru că prin el se zboară şi se dă din aripi.
290
Prin arterele regelui păsărilor
migrează cocorii şi cîrdurile de raţe sălbatice.
E o migraţie de la cot la umăr. Linia tropicelor
nu este altceva decit sprinceana lui.
Dar la Ecuator, ah, Ecuatorul!
Aici în pietre unde totul este dur, unde timpul poate fi pipăit, unde trecutul pare a nu exista, unde viitorul nu poate fi imaginat, se află sala tronului. Aici stă regele păsărilor — el este orb, este mut.
Este surd, este şchiop, este nemîncat, este nebăut. Este nedus, este nenăscut. Este nebun, este neînţelept,
este nefericit, este neapărat, este nenăscut. Este netrebnic, este neghiob, este nefericit, este nedemn, este nevăzut, este neauzit, este negustat, este nepipăit, este nenăscut. Este nemaipomenit, este neînchipuit, este nevisat, este neadormit. Este necugetat, este nevolnic, este nenăscut.
Pietrele dau din aripi cel mai încet. Pietrele ţin în ele pe regele păsărilor. Pietrele zboară stînd pe loc.
Pietrele nu se gîndesc la. altceva decît la piramide.
19*
291
Regele păsărilor e înlăuntru, înlăuntrul regelui păsărilor sînt păsările,
înlăuntrul păsărilor sînt maţele lor şi gurile lor, în guşile păsărilor sînt grăunţele. Cine vrea să semene grăunţe mai întîi trebuie să spargă pietre.
Pietrele dau din aripi cel mai încet trebuie înnodate la capete mai multe vieţi
pentru a alcătui o singură privire.
Cu o astfel de privire se poate vedea timpul. Pietrele dau din aripi cel mai încet — înlăuntrul lor e regele păsărilor —
Regele păsărilor stă pe un tron în formă de ou. E chiar pămîntul pe care-1 locuim. Regele păsărilor îl cloceşte.
ÎNGER REFUZAT DE PĂSĂRI
înger refuzat de păsări, şi înscris cu-o pană-n cerc să te şterg de pe nisipul aiizeelor, încerc. Mai întîi steaua Canopus cea mult-galbenă, o ling. Ce sărată e, mi-e sete, şi ce friguri tari mă ning. Mai apoi îţi zgirii faţa, ' ' curg din ea secunde verzi, ce ierboasă mi-e privirea — somnolent în ea te pierzi.
292
înger refuzat de păsări şi de zborurile lungi îmi ajungi pînă la gură pînă la sărut mi-ajungi. Astfel stai înscris cu ţipăt în conturul scos din minţi, răspicat, al vieţii mele care-nfige-n tine dinţi.
TINERII (imagini din Franţa)
Se sărută, ah, se sărută, se sărută tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete, se sărută întruna ca şi cum ei înşişi n-ar fi decît nişte terminaţii ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană, în staţiile de metrou, în cinematografe, în autobuze, se sărută cu disperare, cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfîrşitul sărutului, după sărut n-ar urma decît bătrâneţea proscrisă şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi. Atît de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa phnii pe lume.
Atît de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însăşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsîngerate n-ar mai fi în stare să se sărute decît cu dinţii.
293
PREŞEDINTELE BAUDELAIRE
Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire. Saturn îmi trecuse prin zodie şi disperat că absintul e interzis în localuri şi că, în genere, nici nu se mai fabrică
locuiam într-un spaţiu de clor şi adeseori, scăpînd frînele existenţei, lăsam să se crape sub osul frunţii frumosul meu creier cercetat de duhuri.
îţi pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,
şi i-am răspuns că de la o vreme sînt conectat,
şi că întreţin legături cu uriaşii,
un fel de Mercur purtător de veşti proaste.
Preşedintele mi-a surîs lăsîndu-mi, pe un umăr,
scheletic braţul lui, amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăşi, e o formă;
şi este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.
El a deplîns alături de mine
situaţia jalnică a albatroşilor
şi rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvîntului şi versul alb.
Preşedintele era de părere că, pentru cei vii, experienţa tristeţii
este nepotrivită, îngrijorindu-se totodată de faptul conectării mele prea repezi la Cosmos.
Oricum te sfărîmi, mi-a zis, caută să îndelungeşti măcar stafia vreunei stări de spirit coherente transcrisă în bunul nostru endecasilab.
294
Stăteam cu faţa vîrîtă într-o floare violetă şi întrucîtva fanată de sudoarea preşedintelui care hotărîse să doarmă o perioadă cu fruntea pe ea.
Plouă prea des, mi-a spus preşedintele,
şi asta face să sufere piatra
şi legiunile monştrilor anexaţi
care, uneori, ne slujesc silabele poetice.
El a mai precizat că limba poezească
este ameninţată de o aparenţă mult prea curentă,
şi a deplîns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeţilor.
Preşedintele Baudelaire şi-a lăsat scheletul mîinii pe umărul meu, şi s-a interesat dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gînd să-l votez.
I-am spus că „da", şi m-am despărţit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor, obosită,
în care îmi duc existenta în ultima vreme.
*
LAUS PTOLEMAEI —1968 —
ATMOSFERA
Mă aflam pe o terasă de pierdere
în timpul nopţii, sub luna acoperind jumătate
de cer.
Dacă nu s-ar fi văzut oarecari constelaţii noaptea, cerul ar fi fost un omoplat roşu.
Linia mării. Un tun trăgînd împotriva nu ştiu cărei năvăliri barbare. Şi cartea mea care nu apăruse încă, şi consolarea mea de a fi coautor al marelui Ptolemeu.
Bucură-te, suflet neliniştit, de vizite,
de pierderea la jocuri de noroc.
Consolează-ţi părinţii de un fiu
plecat pentru totdeauna dintr-o casă
cu stafii monotone şi cu vederi
întoarse perpetuum mobile
către ciolanele încă mai bătrînilor, întinerind
sub cruci de piatră distruse.
Las veniri de nave cereşti, de corăbii strigînd la vederea noastră: UK! UK! sau, Vef! Vef!.
ceea ce n-are nici un înţeles pentru noi care gîndim cu gînduri şi vorbim cu vorbe.
299
în săli mari, luminate de răsărirea
totală de lună, hu!
ce scîrbă poate să-mi fie
trăgînd, trăgînd
lozuri după lozuri
la loteria femurelor.
Şi tunul se aude singur trăgînd în noapte,
şi-mi cade o dulce lumină roşcată pe mîini
şi mîinile mi le las să-mi fie muşcate
de înfometaţii cîini
punîndu-mi fiecare pe deget un inel
de arsură,
smulgîndu-mi de durere un cîntec.
Sunt vapori de aer ce curg în clădiri prin găurile clanţelor grele. Linia mării e dreaptă, menhiri se scufundă în mine, portocale strivesc sub paşi, înaintind, împotriva timpului curgind.
Umed şi miros de citrice, dacă strig tare, osul inimii dă ecou. Cartea încă nu mi s-a tipărit, dar consolare
e cellalt autor — Ptolemeu învăţatul dintre învăţaţi cel mai mare.
PRELECŢIUNE
Ptolemeu mi-a zis.
— Două sînt felurile firii de a fi:
starea belşugului de timp la îndemînă,
300
adică starea contemplării, şi starea lipsei de timp, adică starea crizei.
După aceea a tăcut.
Am căutat hîrtiile şi am scris:
— Contemplaţia, adică staticul firii,
cel care din plictiseală se schimbă pe sine;
criza de timp, adică,
starea firii care din oboseală
rămîne-mbrăcată în vechea sa haină,
în scutecul naşterii sale.
DESPRE ÎNFĂŢIŞAREA LUI PTOLEMEU
El e:
cel mai frumos, cel mai înalt!
El e: I
cel mai iubit,
şi cel mai crezuţi
El e:
cel mai blind şi cel mai aspru!
El e:
cel mai puternic şi cel mai învăţat!
301
El e:
martorul bunului simţ
şi martorul a tot ceea ce se vede.
El e:
duşmanul raţiunii,
pentru că raţiunea nu se poate vedea cu ochii.
El spune:
contemplaţia distruge bunul simţ. El spune:
lipsa de timp păstrează proporţiile bunului simţ.
El spune:
existenţa noastră este pricina bunului simt.
t
El spune:
bunul simţ este pricina raţiunii.
El se oboseşte să mai adauge ci: raţiunea este intermediara între bunul simţ tînăr si bunul simt bătrîn.
El recomandă:
a da curs bunului simţ
înseamnă a da curs adevărului mare,
iar
a da curs raţiunii
nu este decît o pregătire
pentru bunul,umţ viitor.
302
El are:
cea mai înaltă frunte
cele mai frumoase sprîncene
cei mai arzători ochi...
Restul e o pendulă
între „nu ştiu ce" şi „nu ştiu ee".
El s-a născut, a trăit, a murit.
Bunul simţ ne spune aceasta. Raţiunea însă neagă aceasta. Dar raţiunea pregăteşte următorul bun simţ.
Eu sunt următorul bun simţ.
Atît despre Ptolemcu. Atît despre mine.
DESPRE FIRILE CONTEMPLATIVE, DESPRE CE SPUN ELE ŞI DESPRE UNELE SFATURI PE CARE AM A LE DA
Firile contemplative iubesc raţiunea. Raţiunea a mutat pămîntul din mijlocul existenţei şi 1-a făcut să se rotească în jurul soarelui.
Raţiunea a demonstrat aceasta, cu cifre, dar nu şi cu înfăţişări ale cifrelor.
303
Dau sfat:
contemplarea şi firile pe măsura ei
să-şi găsească pricină de a fi
să se amestece, să părăsească staticul.
Dau sfat:
cei care au pus pămîntul să fie slugă soarelui, să-i caute justificare.
Altfel e trist pe pămînt.
Firile lipsite de timp
au lăsat pămîntul în mijlocul universului
şi asta e bine,
pentru că acesta e adevărul.
Firile în criză de timp
au încercat să măsoare cu bunul simţ
şi ceea ce nu se poate vedea.
Dau sfat:
— Către medici, către fiziologişti, către anatomişti: mai întîi
să se îndoiască de faptul că inima
e centrul sentimentelor şi creierul locul gîndirii.
Le spun:
în curînd se vor vădi acestea, se va vădi
că bunul simţ nu a greşit, ci inima
304
e centrul sentimentelor iar creierul locul gîndirii... Dar altfel de inimă şi un cu totul alt creier.
CÎTEVA GENERALITĂŢI ASUPRA VITEZEI
Ne diferim unii de alţii prin viteză. Ne este comună numai singurătatea.
Viteza de existenţă a unei pietre e mai lentă decît viteza de existenţă a unui cal.
Dar piatra vede soarele şi stelele iar calul vede cîmpul şi iarba.
Zic:
Piramidele au însemnat viteza cea mai leneşă, privirea cea mai lungă. O mumie de faraon e o bucată de piatră. Faraonul de carne a văzut Egiptul Faraonul de piatră vede cosmosul.
Pentru cei din carne şi oase Zic:
Nu puteţi zări decît în jurul vostru. Ideile sunt un fel de piatră deci contemplaţi.
Celor din lemn şi din alte materiale durabile
le spun:
Sfărîmaţi-vă!
305
Putreziţi!
Dacă aţi văzut întregul, umpleţi'-vă de carne ca să puteţi vedea partea.
Oasele sunt cirji interioare, ele susţin carnea şi nervii dar sunt mai prietene şi mai apropiate pietrei.
Zic:
carne şi os,
zic bun simţ şi zic criză de timp.
DESPRE VIAŢA LUI PTOLEMEU
Ptolemeu a crezut în linia dreaptă. Ea este.
Numără-i; punctele şi dacă poţi spune-mi cîte sunt.
Ca să te îndoieşti de linia dreaptă trebuie să ştii mai întîi din cîte puncte e făcută.
Mi-e scîrbă de cei care-si fac arc dintr-o femeie
pe care nu o ştiu şi n-au văzut-o niciodată.
Cînd s-a născut Ptolemeu pămîntul nu era în nici un fel, cînd a murit
pămîntul era drept ca palma.
306
TRECEREA DE LA NOŢIUNI LA POEZIE, ÎMPOTRIVIRE LA ASPECTUL PIETROS AL VERSURILOR DE PÎNĂ ACUM
Cade peste mine umbra mării pururi fără umbră, — foarte lungă, friguroasă cînd peste vertebre-mi umblă.
Las un ochi răcit în lună şi o^ mînă ţin afară din mormîntul de cuvinte care veşnic mă-mpresoară.
O, am fost un om frumos şi subţire, foarte palid. Trunchi avui de chiparos şi miros de crin noptatic.
Iată-mă, împing femurul în tunel de carne seacă de picior în alergare precum sabia In teacă.
Şi-mi închid sub tîmpla gîndul şi-mi închid în ochi privirea şi în nară tot mirosul care-adulmecase firea.
Şi las ceafa peste pernă ca peste un ochi de taur care m-a străpuns eu cornul pe arena cea de aur.
307
Şi din treaz devin netreaz şi adorm în somn, întruna, ca fîntina, sub găleată sfărîmînd în sine luna.
CIUDĂ PENTRU PREA PUŢINELE SENTIMENTE EXPRIMATE ÎN JURUL IDEILOR
Las, deci, mai asurzit de iarbă şi mai păscut de cai fantastici decît am fost să fiu vrodată, silabele cu paşi elastici.
Tras la rindea de rîsul fraged al unor nevăzuţi copii smulgînd durerea pîn'lă răget a nervilor întinşi şi vii.
Las, deci, o stare atacată din toate părţile şi-ntruna, de zid, de muscă înţărcată de mirosul ce-1 are luna.
Şi de neruşinarea sfîntă
a pulpei de femeie goală,
de foame, de gunoi, de trîntă
cu unghi, cu dreaptă, cu spirală.
Las totul deci să fie-n sine ca gălbenuşul dintr-un ou la mijloc stînd şi cu asprime, de tot ce este vechi şi nou.
308
DESPRE MOARTEA LUI PTOLEMEU
De cîte ori mă gîndesc la faptul că
Ptolemeu a murit
mă cuprinde aceeaşi desperare
ca şi cum ar fi murit
ieri,
azi,
sau chiar acum, în clipa aceasta sub ochii mei.
Nu pot să cred că a murit, mirosul lui de om viu stăruie în aerul meu. Gesturile lui îmi flutură încă aerul
şi glasul i-1 aud în timpane ca şi cum adevărul ar putea să aibă trup omenesc; şi felul lui de a spune lucrurile de la obraz
încă mă mai face să roşesc de ruşine, de vina
că am lăsat cu bună ştiinţă
minunatul, neverosimilul, nesfîrşitul pămînt
să devină sferă.
Niciodată n-am să-nvăţ că el a murit.
POMULE, COPACULE; CÎNTEG, SAU ALTFEL SPUS, REPEDE OCHIRE ASUPRA PLANTELOR
Pomule, copacule, ai inimi cu miile şi umbre, cu sutele — nu te latră cîinele.
309
îţi ţii inimile-afară. îmi ţin inima în seară, trupul meu o înconjoară,
Pomule, copacule, ai inimi cu miile şi umbre, cu sutele — nu te latră cîinele.
Numai inima mea — una întruna mi-o latră luna.
Pomule, copacule, ai inimi cu miile şi umbre, cu sutele — nu te latră cîinele.
Dar cînd toamna dă în iarnă, inimile ţi se darmă de din verde către galben cum văzui la domnul carpen.
Numai inima mea neagră necăzută stă şi-ntreagă.
PLEDOARIE
Toţi tăceau ostentativ ca şi cum li s-ar fi cuvenit să li se vorbească, iar ei
de multă vreme ar fi avut dreptul de*a fi obosiţi
310
de cuvinte,
sau, pur şi simplu,
să moară.
Dar cînd el le-a vorbit toţi s-au repezit asupra lui.
Toţi dădeau în el,
toţi se încercau, şi se îmbulzeau
care dintre ei să-1 învingă
mai desăvîrşit, mai definitiv,
chiar şi plătind, neferindu-se chiar
să fie arşi pe ruguri
pentru aceasta.
Sau, pur şi simplu,
să moară oricum.
Totuşi, toţi
deveneau cu atît mai mari cu cît îl dovedeau mai slab pe el, pe singurul. Pe el
mincinosul. Pe el
singurul care nu avea dreptate şi asta tot timpul.
Dar el,
el e singurul care a spus neadevărul
şi e tot timpul
tot timpul lung în care
cei care au spus adevărul
au avut vreme să şi moară.
Dar el e tot timpul pentru că tot timpul
311
se va găsi cîte cineva
care să rostească un adevăr
învingîndu-1,
chiar cu preţul de a se lăsa ars pe rug.
El e necesar tot timpul,
pentru că este cel mai bun învins.
Fără el nu se poate nimic,
căci fără minciună
adevărul nu ar avea nici un rost.
învins de toată istoria, învins de oricine, lipsit de un unic duşman, prezent
la carul de triumf al oricui,
la atîtea care de triumf încît numele lui a devenit cu mult mai vestit decît numele
oricărui învingător de-al lui.
învins de profesie şi prin mit, dar dacă
el e, nu îndrăznesc să spun ce, dar dacă
el e, el e, el e, el e...
312
CÎMP
Eu cred că pămîntul e plat
asemeni unei scînduri groase,
că rădăcinile arborilor îl străbat
atîrnînd de ele-n gol, cranii şi oase,_
că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc
şi nici nu răsare acelaşi soare,
ci tot altul după noroc
mai mic sau mai mare.
Eu cred că atunci cînd sînt nori
nu răsare nimic, şi mă tem
că s-a sfîrşit definitiv cu şirul de sori
lunecînd dinspre iad spre eden.
Atunci trimit păsări dresate
cu ochiul bun şi cercetătoare,
care să-mi spună-ncotro trebuiesc îndreptate
cîmpiile, să-ntîlnească alt soare.
ALEPH LA PUTEREA ALE PH
I
Deodată văzum ochiul triunghiular, toţi şi singur.
Mă-ndepărtam pe raza lui atît dej iute încît,
deşi la-nceput acoperea tot spaţiul meu de vedere,
imediat am distins sprinceana şi chipul ca şi cum mi-aş fi dezlipit : faţa de faţa lui,
313
sau,
ca şi cum irisul lui ar fi însăşi bolta şi pupila lui, soarele negru.
II
Aleph! Iată punctul din care
se vede sensul întregului, ca şi cum
sensul ar fi însuşi întregul.
Aleph! Iată ochiul; acum
abia dacă se mai zăreşte,
şi fiinţa întreagă se ridică aidoma
unui săritor, deşi
dacă ar vrea să se sprijine
de ceva, nu ar avea de ce
să se sprijine.
III
O, poate că sunt mult prea aproape,
şi stăm lipiţi unul de altul...
Şi dacă totuşi nu stăm
aproape,
ci măreţia Iui
mă face să-i zăresc distinct fiecare por al pielii?
IV
Curtea de bazalt, gutuii răsuciţi, şi aerul de după-amiază cînd
aeroplanul lui Bleriot zbura de pe coperta cărţii mele. Sau, poate
314
era corabia lui Ulisse cu pînzele transparente prin care se vedeau norii, de pe coperta
unei vechi |i minunate traduceri în proză...
V
Aleph! Arunc plumb topit în apa rece.
Aleph! De Bobotează arunc plumbul topit în apa rece, şi iată-mi ghicesc viitorul.
Trupul plumbului topit zvîrlit în apa rece e trupul viitorului.
Şi viitorul?
Desigur el e mult mai mic decît Cosmosul.
El e faţă de Cosmos ceea ce e ficatul meu faţă de trunchiul meu. El e înlăuntru. O, nimic nu e în afară. Totul e înlăuntru. Însuşi Cosmosul nu există decît înlăuntrul său.
315
Aleph la puterea Aleph nu e cu putinţă.
VI
Deodată mi se arătă Georg Cantor
care-mi zise:
— Vai mie, de trei ori
vai mie. . ,
După ce-am dat numerelor cea mai malta
luciditate
pe care-ar putea s-o aibă un număr, după ce
am dat trezie punctelor, cea mai înaltă trezie, iată, acum,
eu însumi dacă mai pot să mă arăt în visul vreunuia care doarme...
— Cum, strigai, dorm?
— Da, mi-a răspuns, dormi!
COSMOGONIA, SAU CÎNTEC DE LEAGĂN
Să nu adormi. Spiritele stărilor de suflet
se dau în leagăn. Hei-ho —
pentru ninsoare, pentru gheaţă, pentru frig
Să nu adormi. Lasă cerul deschis pînă cînd vom desluşi desimea
316
stelelor unele-n altele,
fără nici o uşă, fără nici o fereastră.
Nu, să nu adormi, nu, să nu adormi, cine ştie dacă ne vom mai trezi • şi unde
şi cînd ne vom trezi şi-n care trup...
Mi-a spus: Uite,
am să mor şi am să mă trezesc
într-o vedere,
aici şi pretutindeni.
Şi eu, şi eu am să mor
şi-am să mă trezesc într-o vedere,
aici şi pretutindeni.
Uite, în mine s-au trezit
toţi morţii mei
şi toţi morţii morţilor mei,
prieteni şi rude
ai morţilor morţilor mei.
S-au trezit în mine, uite-mă,
s-au trezit şi fiecare, firesc,
crede că este el,
că eu sunt continuarea lui
că eu sunt el de după moarte.
El crede că sunt eu,
ei cred fiecare-n parte că sunt eu.
Toti morţii mei cred că sunt eu
317
Şi eu cred că sunt eu.
Oh, fereastră prin eare
faţa mea cu o mie de ochi pe ea,
priveşte...
Nu-mi' aduc aminte de ei, nu-i ştiu, toţi unul Intr-altul suntem acum, şi numai eu sunt eu.
Să nu adorm. Să nu adormi... Cine ştie în ce putem să ne trezim, cine ştie în cine...
Să nu adormi. Rămîi cu mine. Nu adormi, pînă cînd veghea va mînca din noi înfometată şi însumi de însumi se va rări, deodată.
Nu adormi. Rămîi cu mine. Să nu adormi, pînă cînd oboseala va înfige în tine dinţi jertfindu-te unor idoli enormi si verzui si sfinţi.
Să nu adormim, să veghem, să nu adormim pînă cînd oboseala şi veghea ne va fi piatră prăbuşindu-se verzui din senin, idolatră.
Pînă cînd veghea, pînă cînd oboseala se vor face iarbă, şi trunchi de pomi. Hei-ho, pînă cînd susurînd, Kalevala se va sparge-n eoni.
318
Pînă cînd se va naşte un plai, o gură de rai îngheţată, draga mea Loreley, oaie neagră şi descîntată.
O, veghe gravidă de lucrurile lumii,
să nu te întuneci, să nu te stingi, nu te stinge
acoperă-ţi cu os, cu muşchi, cu piele
a ta meninge.
Să nu te stingi, să nu laşi alt eres să-ţi dea o altă formă frunţii, să-ţi ningă înţelesuri fără de-nţeles ierburile,  iederile, munţii...
AXIOS, AXIOSI
I
Deplasare spre roşu, mereu aceeaşi deplasare spre roşu
o, linii spectrale ale vieţii mele,
îndepărtare secretă şi perpetuă
a insului de sine însuşi,
pretutindeni şi cu atîtâ pasiune
încît tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă
din pricina răspîndirii lui pretutindeni,
din pricina felului în care poleieşte totul
cu acel „sine" de carne şi sînge,'
cu acel „sine" de carne şi'de sînge lăsat deodată
liber, faţă de propria-i inimă,
apt să-nconjoare orice obiect
în speranţa desfrînată că
319
acela i-ar putea fi inimă,
într-o altă ordine, mortală, a firii...
Vai mie, şi mai ales — vai, neîntreruptei deplasări spre roşu a tot ceea ce făcea fiinţă continuîndu-mi creierul obosit.
O, discriminare! O, risipire! Sumbră secesiune a întregului autonomie a unghiilor faţă de degete.
Şi totuşi, mi se cuvine dreptul
înthului născut,
dreptul cifrei 1 mi se cuvine.
Cu cît mai risipit, cu-atît mai indivizibil
însingurat din prietenii de suflet,
urît de umbra copacului,
frumos fără pricină, j
nici n-aş putea să mai fiu,
dacă n-aş auzi tot timpul
şi dacă n-aş vedea tot timpul înfăţişarea
fără de sens a-ndreptăţirii mele.
Axios! Axios!
El e demn, el e demn!
I se cuvine, i se cuvine!
El este! El este!
El poartă valoarea în sine,
el are sămînţă!
El este, el este! El are mir pe frunte!
320
Prin el se vede ca printr-un ochean nenorocirea
pînă cînd se-nroşesc lentilele de sînge... Axios, Axios!...
El are vederi prin somn
El are puterea de-a vedea, el are
slăbiciunea de-a vedea
El are suflet, e puternic,
el are trup şi este slab.
El zice de bine despre pătrat
deci este puternic.
El zice de bine despre pietre
deci este slab.
Dar Axios, Axios! El este, el e.
II
Lăsat pradă, lăsat la buna-vedere, apt de a fi hrană, însumi — înfometat; cu o mină de piatră
mi-am împins cuvîntul cu dinţi înapoia ochilor,
înapoia frunţii,
înapoia cefei,
mai prejos de creştet,
mai presus de omuşor,
rupt de foame în diagonală
dovedind astfel că ocup un spaţiu.
321
21 — Ordinea cuvintelor, voi. I
Destinului meu îi e foame,
destinul meu se hrăneşte cu alte destine.
El se hrăneşte ca să fie hrană la rîndu-i,
ca să fie hrană altui destin
cu mult mai mare.
El paşte ca să fie păscut, bea ca să fie băut, înfulecă vrînd să fie înfulecat, înghite ca să fie înghiţit.
O, foame,
tu îmi împodobeşti totdeauna creştetul cu o aură de dinţi.
Ne hrănim ca să fim hrană,
mîncăm ca să putem fi mîncaţi,
dar atunci cînd pupila lucidă, a soarelui,
se întoarce să vadă alte vederi
strig:
Axios, Axios!
Trupul îi e de mîncare,
mirosul de mirosit.
Axios, Axios!
El se ţine departe de trupu-i, mirosul îi e doar înşelăciune, iar urma lui, în mocirlă, e numai un fel al noroiului de a fi.
Axios, Axios!
La cina cea de taină,
el nu e de faţă
fiindcă nu are faţă.
Pentru că el şi-a pus faţa
pe toate lucrurile.
Iar cui îi e foame
de lucruri îi este foame.
322
III
Sătul, sătul pînă la gît sătul, sătul pînă sub bărbie dar cu gura flămîndă şi cu limba neuscată ele apa unei vorbiri abia izvorîte. Spun lucrurilor pe nume, «pun „tu" copacului, mă adresez pietrei cu „mă", li spun „bă" clinelui. Şi dacă vreunul dintre ei mă-ntreabă ceva li răspund cu „îhî" sau cu î"
fără grijă de vocale pe care de multă vreme le-am trimis
•ostatice
celui mai mare peste vorbire ca să-1 liniştesc ca să-1 asigur
de supunerea mea faţă de el.
O, mai-marele nu are gură! Vorbirea lui nu încape în vorbe. O, mai-marele n-a avut nicicînd gură.
El a avut în schimb, cu sine, adevărul.
O, mai-marele gustă vorbirea,
are dinţi la urechi,
se hrăneşte cu sunetul cuvintelor.
El are dinţi la nări,
se hrăneşte cu mirosul cuvintelor,
dar nu are gură, nu,
nu are gură, nu are gură,
n-are în locul gurii nimic
nimic, nimic
cum este nimicul dintre stele cum este nimicul dintre degete...
323
Dar el singurul ştie adevărul
şi ar putea să strîngă stelele cum strîngi degetele în pumn —
Litere, litere, sunete, sunete, locuitori ai cuvîntului praf de puşcă al glonţului; migrează inima mea spre roşu îndepărtîndu-se de mine.
Abia dacă mai zvîrl după ea un cuvînt — fringhie silabică.
Fuge ochiul meu
cu cît sunt mai aproape, fugind de fuga luminii, cu atît mă trădează mai tare în numele a ceva, care nu există, în cinstea cuiva care nu s-a născut.
O, voi sumbre păcate faţă de propriul trup, genunchi trădător, şi umăr laş, pîntec insolent, coastă prea fragilă ca să slujeşti unei corăbii, stern emoţionat pentru nimic, arcadă încoronînd' un ochi miop, bărbie călcîi al lui Achile, în plină faţă implantat, şold
învineţit de greutatea unei săbii
el
n-are însă în cine să lovească.
IV
spectrală, spre linia roşie,
324
şi voi, vertebre, cranii ratate, parcurse de singurătatea măduvii.
Tu, beregată, tu, draga mea, tu, sclava mea iubită, tu, rădăcină a copacului numit „Axios!"
Numai tu mă iubeşti
numai din tine se naşte
„Axios!" cuvlntul din flori.
Axios! Axios!
El nu a greşit — şi dacă
nu ar fi avut trup, ar fi avut silabe.
Ah, dacă ar fi avut numai silabe...
Axios! Axios!
ÎMPOTRIVA CUVINTELOR I
Ah, cuvintele, tristele,
ele curg în ele însele,
deşi sensul lor este static.
Ce tragedie cuvlntul „iubito"! După litera „I" urmează litera „U% după litera „B", litera „1", apoi „T", apoi „O"...
Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp
între „I" şi „O",
deşi „Iubito" nu are timp,
ci este tot şi dintr-o dată.
Sau nu: a fost... Sau nu: va fi
sau este pur şi simplu.
325
II
Prima literă a oricărui cuvînt se află-n trecut, — ultima literă — de asemeni, Numai trupul cuvîntului e în prezent.
„Iubito, iubito, iubito..."
Uită-te la mîna mea
pe care o ţin împodobită cu un pahar.
Acum e sus,
acum, lîngă chipul meu, acum, pe masă, paharul gol.
„I", — a fost sus, „U", — lîngă chipul meu
„B", — se află acum pe masă, gol.
Va urma din nou „I",
lîngă chip îl voi ţine pe „T", şi
iarăşi „0" va sta pe masă, singur şi gol...
Iubito, tu,
viaţa mea despre care nu pot striga
decît lucruri ale trecutului, — viaţa împodobită cu sunete care-ndată ce sunt au şi fost...
III
Cuvintele — tristele
jumătate Timp — jumătate lucruri,
atît de lucruri încît
nelămuresc timpul,
atît de timp
încît adumbresc lucrurile.
326
Cuvintele peşti abisali,
numai sub stratul de lucruri există.
Cum le scoţi în afară în timp, explodează.
Jalnică, tristă explozie —
încît îmi vine să strig:
„iubito", „iubito"
rămîi înainte-mi, iubito;
lasă-mi cuvintele să se izbească de tine
ca să se-ntoarcă la mine.
Tu eşti cerul gurii mele
şi dacă ai să rîzi
şi-ai să-mi spui că ai chip
şi făptură cu braţe,
am să-ţi spun: nu-i nimic,
eu nu am nici făptură, nici chip...
rv
Cuvintele — tristele, numai dacă se lovesc de ceva, numai dacă le apasă ceva există.
Cuvintele
nu au loc decît în centrul lucrurilor, numai înconjurate de lucruri.
Numele lucrurilor nu e niciodată afară.
327
Şi totuşi
cuvintele, tristele,
înconjoară cîteodată timpul
ca o ţeava, apa care curge prin ea.
...ca şi cum ar fi lucruri,... oho, ca şi cum ar fi lucruri...
V
Iubito, mai bine ţi-aş aşeza o ramură în braţe. (Numai timpul are timp şi nicicînd
iu-şi întrerupe creşterea nefinită...)
Cuvintele, laşele,
«le singure se ucid pre ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniştitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai înde ele, pentru dreptul
Intîiului născut,
tot timpul şi tot lucrul,
vinele
pe altele.
Niciodată un copac
n-a ucis un copac, —
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.
Numai numele copacului ucide numele copacului
328
numai numele pietrei ucide, depunînd mărturie despre numele pietrei...
Iubito, iubito
pururi fără de cume, iubito.
A INVENTA O FLOARE I
Din nou mă sprijin numai de cuvinte Nu e nici o muzică să izbucnească din osul nimănui...
Şi nici sufletul nu are In sine liniştea potrivită orelor fericite legănate în adaosul de alcool blînd.
Şi nici prietenul cel puternic şi apropiat tristeţilor şi marilor idei.
Şi nici femeia credincioasă
ca o bătrînă vulpe gravidă şi atotştiutoare
în amănunţitele treburi ale cîmpiei.
Şi nici îngerul tatuat cu hărţi,
nici unul
nu este de faţă.
Numai cuvintele, numai ele prea puţin doritele, —
329
ca nişte mercenari nervoşi îmi urmăresc gestul inimii amorţind, jetul privirii pulverizînd ■. imaginile tradiţionale ale lumii mele
alergînd sub ramuri, înotînd în mare levitînd în aerul plin de simunuri...
II
Vai, înţelesul este mai iute decît timpul înţelesului.
Şi nici'nu există înţeles ci numai
înţelegere.
Vai, înţelesul prea iute pentru trupul nostru, vorbind o altă limbă...
Şi groaza de-a fi primii, de-a fi singurii,
de a ne inventa mereu
în trecutul surîzînd aidoma buzelor,
dezvelind dinţii albi ai prezentului
sălbatic.
Poate cn din singurătate ne inventăm stăpîni. Zeii nu sunt decît în viitor; -Jupiter Tonans şi frumoasa Junona urmează abia să se nască
în antichitatea cea dulce a viitorului.
... Neliniştea, groaza
de a fi primii şi singurii
de a fi hymene ale universului.
Tălpile sunt mai îndepărtate de creştet decît trecutul de prezent. Noi,
330
hymene ale cosmosului suntem,
şi din singurătate ne inventăm stăpîni
în viitor.
III
Orice cuvînt este un sfîrşit,
orice cuvînt din orice limbă este un strigăt
de moarte
al unei specii, din nesfîrşitele specii care au murit fără să se mai nască, făcîndu-ne loc, nouă, singurilor, primilor care ne-am născut.
IV
Singur sunt şi mă sprijin de „A" frumoasa vocală matricea literelor toate...
Şi spaima de a fi singuri, de a fi primii,
de a fi bymene.
Şi nevoia de a inventa stăpîni zei şi flori,
toţi, absolut toţi în viitor,
în viitorul verzui pe care-1 numim
trecut...
A inventa un rîu curgînd liber prin aerul fără maluri...
A inventa o floare al cărei miros suntem.
331
CÎNTEC DE SCOS APA DIN URECHI
I
Fir-aţi pomilor, să fiţi foarte albi şi zugrăviţi pe fulgul de peana smulsă din norii eu faţă cursă. Ah, să cadă peste mine, frigu-n boaba de ciorchine, cum decade dusă-n vin via vie, în declin, căci mai bine-ar fi să mor decît să îmi fie dor şi mai bine-ar fi să pier decît să îmi fie fier vorba ridicată-n cer, vorba cea cu trup de aer litera cu rîs de vaer... Numai greutatea-i grea numai roata se-nvîrtea în ieri şi-n alaltăieri... Suflete, mai bine pieri.
II
Mi-e dor de felul cum miroşi, de felul cum adormi cu tîmpla peste menhirii somnoroşi şi înverziţi de ploaie.
O, niciodată, niciodată, niciodată
nu mi-a fost dor de vreo idee,
ci numai de un măr sau de un mers de fată
sau de o după-amiază.
332
Prea multe gînduri, şi-apoi iarăşi gînduri
şi tot cuvinte fără trup,
mi-e dor de cuie şi de scînduri
şi de eres.
Ab, blestemate lucruri bine — mirositoare întru nări, mi-e dor, calule şchiop, Aleutine — pahare goale...
Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,
o, lucrul veşnic
sculptat de mine numai bust
şi în cuvinte.
Dar nu pot nu e spart timpanul prin care curg anomalii, numite ora, ziua, anul sau nenumite.
Urechea mea este un ţărm de mare e marginea de sus a sunetelor lumii, supusa arătare a nefiinţei.
Spun că sunt peşti de sunet în vorbire, că îi putem pescui cu undiţa. Declar că sunt smaragde şi porfire încoronînd literele.
Doamne, Ptolemeu, blîndule, niciodată nu mi se face dor de idei ci numai de lucruri, schimbîndu-le din unu în trei şi în cinci.
333
Mi-e dor de pietre, mi-e dor de carne, de trei de cinci, de şapte, de paisprezece, de funia mirosului din tei de care-am să mă spînzur.
Dar asta nu se-aude,
nu, nu se aude.
Surd, surd, astupat de apă
în care n-au mai căzut îngeri, de mult, —
şi cal cu bot lung care nu se adapă
din cuvinte.
Niciodată nu mi-a fost dor de vreo idee
ţin minte numai maşinăria
rubinelor dintr-o scînteie
care apără matern uzura timpului.
PRIN SIMPLA LUARE
Nu pot să plîng decît
dacă mă vede cineva.
Umflat de lacrimi, nu-mi pot elibera
lacrimile
decît dacă ele cad drept din ochiul meu în alt ochi.
Dac-aş putea să plîng singur nevăzut, în întuneric, în frig, —
aş putea să nu mai fiu, dintr-o dată» 0, lucrurile,
ele sunt umflate în sine de lacrima lucrurilor.
334
O, verdele ierburilor, el e umflat în sine de lacrima verdelui ierburilor.
Dar nu este ochi sec în vreun lucru,
ca să absoarbă lacrima lucrului
Şi nu este ochi sec în verdele ierburilor
căruia să-i fie sete de lacrima
verdelui
ierburilor.
Nu pot să plîng, decît dacă mă vede cineva, nu pot să plîngă, decît dacă îi vede cineva.
Vederea nu e altceva decît absenţă, necomunicare.
Numai lacrima, numai ea transportă şinele către sine ridică şinele din sine, ia şinele din sine prin simplă luare.
Dac-ar putea să plîngă iarba, ah, n-ar mai fi nimic de păscut; dac-ar putea să plîngă caii, ah, n-ar mai fi nimic de călărit.
Dac-ar putea să plîngă călăreţii, ah, nu ar mai fi deasupra cer cu stele; dac-ar putea să plîngă ceru], ah, nu ai mai fi deasupra, doamne.
335
Iar marea ta lucrare exprimată deodată, printr-o simplă luare, ar fi ca şi cum n-ar fi fost niciodată.
DĂ, DOAMNE, O PLOAIE ALBASTRĂ
Şi strig în sus, şi strig în jos, la dreapta şi la stînga şi-nainte şi înapoi, profund nesomnoros, limbă cu luna nouă, dinte:
Să fim spălaţi de un lichid, să fim spălaţi cum speli cu' cîrpa udă o fereastră de tine, doamne, vitregii tăi fraţi, cu o torenţială ploaie-albastră.
Plouă, şiroieşte cu îngeri, cu stafii, pe acoperişurile de tablă, pe mansarde. Rîuri verticale, sunet gri. Acum se stinge tot ce arde.
Plouă, se lipesc aripi de apă de geamuri. Frigul îşi întinde spre noi o limbă subţire şi dubi Duce-m-aş călare pe un cal fără hamuri în cîmpia neagră, lugubră.
Duce-m-aş cu părul ud de îngeri, de stafii, izbit în tî'mplă de Icarii scînteind ai apelor, căzînd de sus atît de vii din suspendatul, fixul, labirint.
336
EGG
Nu pot alerga decît în direcţia ochilor O, zeul, cum îmi locuieşte-n creier Nu pot alerga decît ca patru după trei, ca sunetul de greier după greier.
Tu, mare proprietar de creiere ce eşti, tu, care alergi numai înaintea ta, tu, nefirescule între fireşti trăiri, de pururi altceva.
Nu, niciodată nu eşti tu în centru cum e galbenul, înconjurat şi-atunci şi-acu, de corcovul, de carpenul.
O, nu există nici un ou din care să se nască lumea trăită rău, din nou în lumea cea visată şi cerească.
Pămîntul însuşi nu e ou, nu, nu! Din el nicicînd nu se va naşte pămînt cum naşte din ecou ecouri, împietrite, moaşte.
Nu, tu nu eşti, nu, nu exişti în timpu-n care sunt şi sunt. Pămîntul nu e ou, el nu va naşte din pămînt, pămînt.
Să fie sfîntă întîmplarea de a fi, ales sau nu, dar pururi însuţi, mirată lacrimă careţi ivi innobilînd cu sine plînsu-ţi.
337
CERTAREA LUI EUCLID
Postulat
„Nici un lucru nu poate să ocupe acelaşi spaţiu în acelaşi timp cu un alt lucru" , Fals citat din Euclid
I
Dar sufletul şi trupul?
Adorm şi îmi las capul să-mi atîrne în lumea simultană, eliberind de greutatea capului meu această lume
şi-ngreunînd cu greutatea acestuia lumea simultană.
Cum, nu?!
Cum nu se poate, cum nu se pot în acelaşi timp, în acelaşi loc două lucruri.
Dar sufletul şi trupul? Dar helful şi hei voiul?
II
Ah, da, eu locuiesc într-un spaţiu lipsit de generozitate. Locuiesc pe o sferă, pe o sferă, pe o sferă, pe o sferă.
338
Dac-aş fi locuit pe un pătrat, pe un cub,
ar mai fi fost o oarecare risipă
dar eu locuiesc pe o sferă, pe o sferă, pe o sferă,
pe o sferă.
Totul este bazat pe economie, Maximum de conţinut, minimum de formă.
Libertatea este o formă.
Conţinutul este însăşi existenţa noastră.
Totul e bazat pe economie; pămîntul este o sferă, luna este o sferă, soarele este o sferă, stelele, sublime, sunt sfere.
Locuiesc pe o sferă, pe o sferă. Pămîntul are munţi, luna circuri, soarele pete, stelele raze,
dar numai pentru lumea aceasta, a mea,
dintr-o iluzie a ei, de libertate.
III
Nu se poate copacul să fie copac. Ar fi prea liberă vederea vegetalului.
Nu cred că am două mîini şi două picioare. Ar fi prea liberă vederea trupului.
339
Totul e bazat pe economie.
în lumea simultană, trupul meu
se compune cu trupul meu
şi ramura se compune cu ramura
şi trecerea timpului
cu trimbulinda timpului.
în lumea suprasimultană
trupul meu şi cu trupul meu
se compun cu trupul meu.
Cu toate la un loc, simultan.
Ca dinţii care muşcă
fibră numai dintr-o lume
şi se compun cu dinţii care muşcă
bălei numai dintr-o lume
care se lumizează
trimbulinda
într-o sferă, într-o sferă, într-o sferă.
IV
Totul e bazat pe economie.
Nu pot să cred că frunza e verde şi atît.
în lumea simultană ea este ahov
şi-n cealaltă lume simultană este sirip
şi-n cealaltă lume este ep
în cealaltă up
şi-n- toate celelalte este cum este ca să se adune, cu toatele la un loc şi 3ă nască o sferă.
V
Trec strada.
în lumea simultană se dărîmă-un în lumea simultană, alta, tocmai turnul de la Malta şi-n cealaltă lume simultană tocmai explodează o bombă.
zid.
se cucereşte
340
Şi încă-n lumea cealaltă
a celeilalte,
oceamil
e liniştit şi fără vînt, încît atuncea cînd trec strada _ şi calc cu talpa mea pe lucruri, în lumea simultană cealaltă, ca şi Iisus mă plimb pe ape.
VI
Ah, trupule, ah, copacule, ah, iarbă cu verde, ah, iepure, compunîndu-ne, îmbucîndu-ne roţi dinţate, asimetrice, gîndule.
Numai neliniştea îmbucărilor noastre, maxilarul de sus al zeului de mîine şi maxilarul de jos al zeului de ieri mlncînd prada de azi...
VII
Euclid, bătrîne şi nepmenescule, tu ai crezut într-o lume singură, cu postulate neomeneşti.
Ai hrănit omenirea
cu un bun simţ al stelelor,
crezîndu-le singure.
Ai nemurit dintele
dar nu şi muşcătura.
Cu adevăruri ale clipei ai vrut să-i spui: opreşte-te cînd nimburi ale lumii simultane ne înfloreau pe creştete.
341
Oh, Euclid, nebunule,
prea bunule, străbunule,
nesăbuitule, plecatule
şi pentru nimeni arătatul e .
doar clănţănirea dintelui pe dinte
şi sunetul scăpat în sus,
din sfera-fiu şi cea părinte
rămase-afară    de nespus.
Rămasă-afară liberă
neeconomică,
oribilă.
VIII
Te cert, Euclid, bătrîne,
aşa cum Iov II certa odinioară pe Dumnezeu
ce-1 umpluse de bube; de boli,
numai dintr-un pariu cu diavolul
cu care se compunea ca să facă o sferă.
Te cert, bătrîne, nesăbuitule, lipsitule de vocaţie ce eşti, libertate şi cîmp, eremitule, cerescule între cereşti.
Şi plîng pe mîna ta muntoasă
cu lacrimi lungi ca nişte cîim de vînătoare
spunlndu-ţi: sfera nu-i frumoasă I
Dar să existe sfere, oare?
NE CUV IN TE LE —1969 —
PEAN
Ce eşti tu, A? tu, cea mai omenească şi cea mai absurdă literă, o, tu, sunet glorios!
Cu tine mă lupt,
în tine azvîrl fiinţa mea
ca odinioară Acheii calul troian
în Troia.
Cu tine mă culc, numai pe tine te vreau, tîrfă fermecătoare, disperată zeiţă!
Tu îmi dansezi pe gură
cînd mor şi sînt aidoma
soldatului ridicat şi împins din spate
de creşterea ierbii spre cer;
şi vreau să nu mai exişti
ca să fiu liber de vorbire;
vagin imaginar, A, literă
borţoasă de toate literele.
345
Nu să alerg, ci să plutesc,
să trec prin fluvii ca prin raze
fără materie,
ale căror maluri sunt urechi surde.
Muzică tu, cu gheară
care-mi tîrăşti trupul pe deasupra
cuvintelor
asemenea mielului păscînd iarbă şi smuls de vultur.
A, tu stafie ameninţătoare, cine eşti şi ce vrei?
PIERDEREA OCHIULUI.
Aş ciocăni cu unghia pînă cînd n-aş mai avea unghie, şi cu degetul pînă cînd mi s-ar toci.
Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
— „Lasă-ţi, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în vîrful ei,
de ce să-l spargi?"
Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva.
346
LUPTA LUI IACOB CU ÎNGERUL SAU DESPRE IDEEA DE
I
Ceea ce este mai departe de mine, fiind mai aproape de mine, „tu" se numeşte.
Iată, m-am trezit zbătîndu-mă. Se zbătea în mine „tu" „tu", pleoapă, te zbăteai, tu, mînă,
tu, piciorule, te zbăteai
şi deşi stam întins, alergam
de jur împrejurul numelui meu.
Numai numelui meu nu-i spun „tu"; în rest însuşi sufletul meu este „tu", tu, suflete.
II
„Ai rîs".
Eu am tăgăduit şi am zis: „N-am rîs". Căci mi-a fost frică. Dar el a zis: „Ba da, ai rîs".
într-adevăr, numele,
sprijinindu-se
ca într-un toiag
de trupul meu,
s-a azvîrlit împotriva lui,
cel fără nume
cel care este numai trup,
347
împotriva lui „tu", trupul tuturor numelor, împotriva lui „tu", tatăl tuturor numerelor.
Dar el
cînd se revărsau zorii
nu s-a mai gîndit la mine.
M-a uitat.
III
Schimbă-ţi numele, mi-a zis
şi i-am răspuns: Eu sunt numele meu.
Schimbă-ţi numele, mi-a zis
şi i-am răspuns:
tu vrei să fiu altul,
tu vrei să nu mai fiu,
tu vrei să mor
şi să nu mai fiu.
Cum o să-mi schimb numele?
IV
El mi-a spus:
Tu te-ai născut pe genunchii mei. Eu te ştiu de cînd te-ai născut. Nu-ţi fie frică de moarte, adu-ţi aminte de cum erai înainte de a te naşte. Aşa vei fi şi după ce vei muri. Schimbă-ţi numele.
348
V
„Ai plîns". Eu am tăgăduit şi am zis „N-am plîns". Căci mi-a fost frică. Dar el a zis: „Ba da, ai plîns" şi nu se mai gîndi la mine. M-a uitat.
VI
Eu sunt numai numele meu. Restul e „tu", i-am zis.
El nu m-a auzit, căci el se gîndea în altă parte.
De ce o fi spus atunci:
„Te-ai luptat cu însuşi cuvlntul
şi l-ai învins!"
Să fi fost el însuşi cuvlntul?
Numele să fie însuşi cuvlntul ? ...El care este numai „tu", tu şi tu şi tu şi tu, cel care-mi înconjoară numele?
LUPTA OCHIULUI CU PRIVIREA
„O, el, el n-are gură,
el are-un ochi în loc de ^gură,
şi se hrăneşte cu priviri..."
349
Aşa-mi sunase înlăuntru versul care să-nduplece pe Zeu tindea... dar stam în frig ca-ntr-un cilindru şi n-am mai vrut, în şir, cuvinte cu gîndul să gîndesc.
Norii s-au dus, şi-ncet şi luna
şi iedera a-ncetat să bată
pe ziduri timpul lung, cînd iată
văzui că totul e de dinafară înlăuntru
şi, ochiul e cel mai adînc, din trupul meu.
Din ea, vederea curge-n mine
cel mai îndepărtat, cel mai departe.
Nările tot un ochi îmi sînt, un ochi
pentru o lume mai apropiată
ca şi timpanul, ochiul orbului, ca şi
tăcută limba — ochi gustînd
ceea ce ochii mîinii văd numai îmbrăţişînd.
Ochi în descreştere, privind de dinafară înlăuntru, iar dinlăuntru în afară numai cuvinte oarbe,
lent şlefuite de mişcarea mării
Orbul de mine, marea o presimte
orbul de mine
se apropie de mare
Talazul! Talazul! Thalasul! Thalassa!
350
LUPTA INIMII CU SÎNGELE
I
N-am cer. Ce e mai departe de mine sunt eu, negrul şi înlăuntrul. Cerul meu este de carne neagră. Cer îngropat.
N-am cîmpie. Marginile ei sunt arse.
Se ridică în sus ca o palmă
care-şi strînge degetele cu gheare, în pumn.
Am loc numai atît cît să-mi amorţească locul
stînd.
Mă umflu şi mă dezumflu.
Mă umflu de străinătate
şi mă dezumflu de singurătate.
Nii pot să-naintez niciunde. De la eu la eu distanţa e acoperită de moarte.
Cade înapoi simţămîntul plecării din sine însuşi Eu sunt cel care păzeşte poarta ca nu cumva eu însumi să fug.
II
Vine-n întuneric sîngele purtător de ştiri smintite, — ochi întors pe dos, ah, plînge-le, gheaţa, ţeapănul de stalagmite.
351
Ah, deci, singur, ah, deci înlăuntru înspre mine, dinspre mine, cerul cel mai depărtat e coasta de întunecime
Absorb ştirea depărtării piciorului drept. Vărs înţelepciune în stîngul idol de carne şi înţelept.
Prieten îţi este niciunul, nici doiul, nici nimenea... Vine sîngele cu suflet, chiar el; mănîncă-1 soro inimă, mănîncă-1 ieri şi alaltăieri.
III
Fugă înainte, mereu înainte,
din sfintele patru carcere.
Pîntecul mi-e frate, glezna mi-e părinte,
drumul e fără întoarcere.
Sîngele vorbeşte, ţeava lui, vîna, artera, osul alb înlăuntru vorbeşte maţul, Cythera. Vorbeşte celula, limfa vorbeşte cărămida mişcătoare a limbii, — fiecare capăt de os vorbeşte topindu-şi în mişcare nimbul, nimbii.
Turn al lui Babei întors cu mănuşa pe dos, —
inima, ploşniţă, iapă, hetairă, întoarsă pe dos...
Deci piramidă deci piramidă deci piramidă
352
IV
Singura mea pradă e viaţa mea.
Tot ce pot pierde e viaţa mea.
Ceea ce se întîmplă este în timpul vieţii mele
Inima mea învinge sîngele meu.
Sîngele meu cotropeşte inima mea
şi-apoi
inima mea alungă sîngele meu. Sîngele meu umflă inima mea. Singura pradă e viata mea, da.
Singura pradă e viaţa mea.
Tot ce pot pierde, tot ce pot pierde
Dar cine-ar putea să spună
ce pot pierde?!...
Dar ce înseamnă „cine"
şi „a pierde", Doamne
ce înseamnă „a pierde — pierdere"?
***
Am dormit pe un tăiş de sabie, osos,
pînă mi-a devenit şiră-a spinării,
pînă cînd un trup noros
luciul i-a-nvelit şi-alunecarea orii
de aceea mă dau de lucruri, cu tîmpla, cu urechea
cu timpanul, cu ceea ce sunt,
încercînd să le retez perechea,
umbra, reazemul de pămînt.
Dar lucrurile rîd în limba lor
de victoria mea, de gloria ei,
de sprîncenele înroşite, de tăcerea muşchilor,
de ruperea săbiei, în două şi-n trei.
23 -
353
Ordinea cuvinteler, v»l. I
ARTA POETICĂ
Sînt aşteptat de către o ventuză m-aşteaptă dintele cel alb rînjit cel al leoaicei, stînd lehuză, cu foamea transformată-n mîrîit.
Sînt aşteptat de un smarald, de perl de boala scoicilor sînt aşteptat, de cîntecul piţigăiat de mierlă de răgetul de taur eornorat, "
Sînt aşteptat de îngerul cu carte, sînt aşteptat de cifra patru mii şi de întreg sînt aşteptat, de parte, de ieniceri şi de spahii.
Sînt aşteptat de ghilotină
de frînghia lucindă de săpun,
de întuneric aşteptat şi de lumină
de-alaltăieri, de ieri, de-acum...
Sînt aşteptat cu masa-ntinsă cu sîngele întins, şi cîmpu-ntins, cu plaga cea de boală linsă, cu focul cel de apă stins
Sînt aşteptat cu patru ochi în frunte cu şase mîini la umărul cel drept, cu peştera ecoului din munte cu mintea celui înţelept.
Să mi se dea: ciupercă otrăvită plaur, omag şi lapte de cucută
354
Să mi se dea din puroi pepită gură cu limbă smulsă, mută.
Să mi se dea dreptul la jeg, dreptul la porc, dreptul la cline, să mi se dea cadavru-ntreg al zilei cea de ieri numită mîine.
Să mi se dea maţul de zeu umplut cu rău miros, duhoare să mi se spună că sînt eu tot ceea ce în lucruri doare...
Sînt aşteptat, dar eu nu vin^ mai stau, o, mai rămîn o clipă, miros şi gust, verde venin la tine doamne, sub aripă.
MIM
Prea repede se schimbă ceea ce numim
stări de spirit,
e ca şi cum acelaşi mim
într-o cazarmă ar adormi mereu
în şirul nesfîrşit de paturi suprapuse dm lăuntrul meu.
Mim obosit, cu gura pe o piatră rece, vaporizîndu-se din patul cel de jos, — ca-n patul cel deasupra să se-nchege mai trist şi mai frumos
23*
355
Mim fără limită precisă nedespărţind un adevăr de o minciună, lăsîndu-le să doarmă gîtuite şi pe aceeaşi pernă, împreună.
Alunecînd spre rece, din căldură, şi iarăşi către fierbinţeală pe patul cel de sus, numărul zece din aurora boreală.
Blestem, oricînd să poţi să-ncepi de la-nceput, viata ta de nenăscut.
POEZIA
Poezia este ochiul care plînge. Ea este umărul care plînge, ochiul umărului care plînge. Ea este mîna care plînge, ochiul mîinii care plînge Ea este talpa care plînge, ochiul călcîiului care plînge. O voi, prieteni, poezia nu este lacrimă ea este însuşi plînsul, plînsul unui ochi neinventat, lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos, lacrima celui care trebuie să fie fericit.
356
RÎSU' PLÎNSU'
Pleoapă cu dinţi, cu lacrima mînjită, sare căzută în bucate, ?. dovada că nu pot trăi numai acum sunt amintirile mele, toate...
Dovadă că nu pot vedea fără martori e copilăria, adolescenţa mea, dublînd nefiinţa acestei secunde cu nefiinţa ei de cîndva.
iii
Ah, rîsu' plînsu'
ah, rîsu' plînsu'
mă bufneşte cînd spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.
Ah, rîsu' plînsu',
ah, rîsu' plînsu'
în ochiul lucrurilor reci
şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul
neinventaţilor regi.
ZICERR
Orice om prost este o gratie. O, tu abundenţă de colivii! Inimă tu, felină pramatie pindind peste tot colibri.
Ce noroc, păsările cîntătoare stau la locul lor agăţate în cui.
S57
Ce noroc, fiecare are pasărea lui.
Fiecare om prost e o gratie groasă pentru stelele căzătoare astfel se face că ele se lasă numai cînd sună ora de culcare.
Atunci cerul rămîne neprivit şi fiecare stea de capul ei, — iar cine nu a adormit are dreptul la o pasăre cîntătoare, la două, la trei...
MEMORIA ASASINĂ
Privirea nu era dreaptă, dimpotrivă putea ocoli, putea traversa colţul cu stîlp, întunecata ogivă, somnul întrerupt, sub nemişcata stea. La despărţire mi-ai făcut un semn amical cu mîna foşnind ca o frunză. Sufletul de păianjen, sufletul de cal se destrămau încet ca o pînză sau ca o umbră de potcoavă, însîngerînd fiecare secundă din apropiere. Lung şir de ochi rostogolea, tăcînd, privirea ta ferită, de tandră muiere. Şi nimic nu era drept, nici simplu, nici sacru
în după-amiaza cu berarii.
Secundele din jur, după masacru
lent putrezeau în ore grase, groase, vii.
358
ERA O MUZICĂ PRESATĂ
Era o muzică presată curgînd pe jos, pe lingă glesne. Era o indiferenţă vastă de care-mi rezemam inima. Era privirea trecînd prin somn ca printr-un inel de fier. In uşă, portarul cu epoleţi, ajuta elegant să se dezbrace şarpele, de piele, pietrele, de ele însele. Vinul era destul de bun. Moartea era agreabilă. Prin aer plonjau, unul după altul, schiori celebri împroşcîndu-mă cu zăpadă.
BRUSCĂ VORBIRE
Ce s-a întîmplat cu băieţii aceia superbi de la sfîrşitul războiului? Liceeni mergînd din cînd in cînd la dame şi vorbind din cînd în cînd franţuzeşte, cu un bun accent european?
Mai scotea cîte unul cîte-o plachetă de versuri
pe cheltuială proprie, sau prin subscripţie şi noi elevii,
o citeam topiţi de admiraţie, neînţelegînd neînţelesul...
Unde sunt acei adolescenţi
359
îmbrăcaţi ca nişte domni melancolici pe care ochii noştri măriţi îi încadrau în rama pleoapelor ovale?
Unde eşti domnule supraveghetor din clasa a opta,
în ce nară de fată mai pluteşte mirosul acela de foarte tînăr bărbat proaspăt ras?
Doamne, ce zile curate, doamne ce respect putea să încapă în vocile noastre de puţoi cu glasu-n schimbare!
Ce s-a întîmplat cu băieţii aceia superbi
de la sfîrşitul războiului?
Unde eşti domnule supraveghetor
din clasa a opta?
Halerib, Khaa
Helerib, Khiii...
Heoro, loro, oro
nu-nţeleg, halerib, Khaa
nu-nţeleg, aero, loro, oro...
CÎNTEC ÎN DOI
Noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi între nori, de sus în jos lungiţi, ori scurtaţi prin oglinzi. Noi vrem să ne strîngem în braţe toată ziua, toată luna pătrată, prin acel aer cu picioare verzi,
36fJ
intimidîndu-1 o dată.
Şi încă o dată, şi încă o dată,
noi nu .vrem să fim geniali
noi vrem să fim trimbulinzi —
trişti, palizi şi grei generali
mari, lungi, ascuţiţi, decoraţi,
morţi, duşi, rătăciţi, seculari
şi pe deasupra de toate, uitaţi.
Noi nu vrem să fim geniali,
noi vrem să fim tri mbulinzi,
legaţi cu o tremurată culoare
în faţă, la volan, de oglinzi,
mereu balansînd spre-un adînc
şi el mereu în mutare,
gonind pe şoseaua substantivelor
din declinare în declinare.
Noi nu vrem să fim geniali,
noi vrem să fim trimbulinzi,
asemenea generalilor mari,
schimblnd lumina ce-o aprinzi
în alta, în altul, în cu totul alic in ev a.
asemenea generalilor mari
lungi, înalţi, decoraţi,: portocalii,
greoi, goi, osoşi, suferinzi,
noi nu vrem să fim geniali.
noi vrem să fim trimbulinzi.
H -
CINA CEA DE TAINĂ
Casă cu ziduri mişcate
cu odăile călătorind una într-alta.
Sub pene de pasăre, tavanele toate
trec marea, spre Malta.
Salon cu masă lungă
cu scaune, solzi de şarpe-ncolăcit.
Eu stau In capăt, la nuntă,
361
cu o talpă afară ieşin du-mi din mit.
O, şi deasupra ce ploaie de capete, torenţială,
capete de bărboşi, de cîrni, de bătrîni,
ploaie de noapte, pe podeaua goală,
p^aie bubuitoare, ţinînd săptămîni.
Dă-mi mîna mireasă a mea, speriată,
şi să fugim, să fugim amîndoi. '
în curînd va ploua cu trupuri, plonjată
bolta va fi peste noi.
Va ploua cu trupuri decapitate.
Să fugim, să fugim, eu şi tu,
din casa cu ziduri întruna mişcate
unde cina noastră de taină se petrecu...
Laşi mirosul tău în aer de metal şi de femeie şi de car încins pe lutul al întinderii caldee, de coloană viitoare dintr-un secol nenăseut de zid ars de o văpaie care-o arse şi pe Ruth. Şi îmi pari că eşti aievea ploaie aspră, fraged nor, dulcea mea antichitate dintr-un secol viitor.
MÎNIE LENTĂ
Nu pot să sufăr, suflet mişcător, femeie care-mi izvorăşte din coastă şi-n pietre de melancolie, arzător,
362
cu tîmpla dai, ca-n inima mea proastă. Pasul tău zvelt din glezna mea să-1 rupi nu pot să sufăr, nu, fără durere. Mi-e sufletul culcat pe colţi de lupi. Devine loc dunga subţire de tăcere şi de sub palma lată-a mea, umărul tău cu şuierat de tren se smulge-asurzitor spre un tunel, spre vid, spre hău, spre-un chip neinventat, trăind în viitor. Nu pot să sufăr, nu, să treacă între noi reci dorurile ce le mişti doar tu nici întîmplările ca nişte bivoli stinşi, greoi, si nici distantele să treacă. Nu.
BUFONUL ŞI MOARTEA
Ghidul a înnebunit la Spielberk, sus, în închisoare;
mimează vechi torturi şi trupuri oarecare din care trase-n sus şi trase-n jos căzu ficatul, fioros.
Prin ganguri reci prin care foştii morţi
acum minere stau, la porţi,
ori întregesc cu fosta carne
peretele cel ruginit, de arme,
ghidul a-nnebunit şi ventriloc
smulge din el un fir de foc
cu care îrni aprinde auzul, văzul,
cu bot de cal îmi paşte-ovăzul
cu cioc de barză îmi împunge
interioara, nevăzuta cruce.
Cu cotcodacuri de găină
mă ciugule şi mă alină —
cînd trec prin burta ghidului
ca într-o pungă a vidului.
Dar morţii de la Spielberk sunt prea vechi
363
ca să le fim c-un gînd perechi. Morţii cei noi, morţii cei noi curg ca sudoarea peste noi, iar asudata mea meninge mi-o vede ghidul şi mi-o linge. Plec alb. Uscatu-n mine latră. La poartă, un bufon de piatră. M-aplec. Este şi nu-i. îl pup. Beau apă chiar din gura lui
ÎN GRĂDINA GHBTSIMANI
I
Să cauţi un cuvînt ce nu există
şi să asculţi cum timpul devine des.
Un cuvînt
pe care l-ai auzit, şi brusc simţi că nu există...
Ca şi cum ai sări dintr-un somn, unde nu se vorbea în litere, unde nu se vedea în vedenii, şi nu se auzea în strigăte.
Stranie petrecere — curgere
a unui fel de firesc
în altfel de firesc
şi stăruinţă-a inimii în trupul
unei lumi
care urăşte trupul...
II
Legătură suavă, reazim, prezenţă şi gură, dar mai ales dinte, dinte al ideilor
364
O, prietenia cea cu care muşti... Numele ei,
fără de nume, la rîndu-i, desparte şinele de sine făcîndu-1 să-şi devină sie însuşi hrană îndestulătoare...
III
De-aş mai fi copil, ah, doamne,
fiece prieten, dinte de lapte mi-ar fi...
Dar nu mai pot să spun aceasta
cînd sfoara de mătase a timpului
legată de minerul cel de aur
al porţii, mi i-a smuls
pe toţi!...
IV
Rupt.
Ruptă gingia alinată numai de cuvinte, neputind să muşc nici măcar ceafa vorace — a animalului solar. Apt doar să sug un lapte acru din ţîţa unei amintiri diforme. Şi totuşi
încăpăţînat şi sacru, mă-ntind peste secundele enorme, gemînd de reci dureri, strigînd creşterea dinţilor de piatră.
■ V
A^ai, dacă nu mi-aţi rupt atunci urechea,
vai> ,    • i
dacă nu mi-aţi smuls timpanul
înghesuit de trupul de fiară
al adevărului!
365
Vine o vîrstă cînd adevărul nu mai suportă martori.
Stau într-un colţ prăvălit şi timpanul
mi-1 las zdrenţuit de o taină. Vine o vîrstă pe care adevărul o vrea singură.
Smuls din copilăria comunicării sinelui cu sine,
albul enorm al meu, de Moby Dick, se lasă harponat. Prieteni, voi — cîrji de noapte ale Eternului şchiop...
CONTEMPLAŢIE
Apar sferele bolnave, buboase, livide
împingînd cerul nopţii, apăsîndu-1 într-o parte
IJevm umede fusele pomilor, devin lichide
şi curg, asprele lucruri, pînă departe.
Sa stam pe bănci şi să privim prin aerul umed
Întoarcerea Fiului risipitor,
îl recunosc după înfăţişare, după sunet
şi după felul în care mor
păsările de noapte, deasupra lui,
|i după frigul plin de reptile amfibii
incolăcindu-mi-se pe căleîi,
pe glezne, pe tibii...
386
ODĂ BUCURIEI
Vino tu stare măreaţă a sufletului
dezlegat de amintiri şi de zborul îngerilor protectori,
mereu fîşîind deasupra ta liniştitor
din aripi| ca si cum lumea
ar fi de mătase pătată şi mîinile materne
o sfîşie lent, din netrebuinţă.
Vino tu stare măreaţă şi spune: Eu am fost întru totul asemenea lui sprijinind pe nervuri acelaşi verde primăvăratec, învelindu-mi cu acelaşi orizont cîmpia singurătăţii.
Toţi mă credeau el, chiar şi eu însumi, din pricina cerului unic care bătea din soare şi din lună deasupra noastră.
Eu mergeam înaintea lui, eu mergeam înapoia lui, .. Pluteam deasupra lui, sau fund drum mă lăsam sărutat de tălpile lui, mereu încît toţi credeau că sînt el, chiar si eu credeam că sînt el din pricina darului morţii, cu care eram învestiţi amîndoi.
Cînd au pornit cu limbi despicate să şuiere
cuvintele cu şapte capete,
muscîndu-ne otrăvitor şi amîndoi
cu aceeaşi ruptă ureche şi-aceeaşi însîngerare
am colorat silabele diavoleşti, —
eu credeam că sînt el, şi toţi
367
credeau că sînt el ; şi numai el singur ştia trupul exact în care'se află
Dar numai el a murit într-adevăr,
numai el a ştiut că e el
iar eu n-am făcut decît să abat
spre mine o clipă mînia,
ca să se poată petrece în linişte legea
şi misterul să se petreacă nestingherit.
Nici mai devreme, nici mai tî»ziu.
INSCRIPŢIE NEDESCIFRATĂ
Trecea foarte repede rîul, deşi
numai el era de fată, tot timpul.
Fund de faţă el trecea
cu faţă cu tot, astfel
ne sărutam cu gîturile retezate.
Cuvintele tale şi cuvintele mele
erau lipite, pentru că >■•"
locul din care se năşteau
era unul şi acelaşi pentru amîndoi.
Zeu cu două trupuri şi fără cap,'
astfel alergam tropăind
din patru picioare,
cu patru mîini rezemîndu-ne de ziduri Trecea foarte repede rîul, desi numai el exista.
Existînd, el trecea cu existenţă cu tot. Astfel rămîneam singuri, înfriguraţi, dormitînd în aceeaşi rotulă. La mijloc fără culoare, la margine fără sunet.
368
CE ESTE VIAŢA? CÎND ÎNCEPE ŞI ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ?
în toate părţile deodată, zise
eel fără părţi.
într-o singură parte, zise
partea.
Ce este?
Cum, ce este?
Este, pur şi simplu.
Adică E, adică S, adică T, adică E.
Primul E mai vechi decît ultimul E. Atît.
LAŢ
Pe bordul alb şi gri de piatră
adolescenţii trec în şir,
subţiri ca dunga rea de tibişir
pe tabla nopţii idolatră.
0, ecuaţii voi, de gradul doi
suave trigonometrii
ale divinului „a fi",
el singur existind în noi.
Ei trec şi clopotele bat,
ei trec şi tunurile bat,
ei trec şi ceasurile bat
din ce în ce mai repede şi mai turbat.
Şir lung şi sfînt, de tine doar
24
369
m-aş spînzura ca de-un copac şi-aş sta bătut şi clătinat de vîntul rece, secular.
MÎNCĂTORUL DE LIBELULE
Mănînc libelule pentru că sunt verzi şi au ochii negri,
pentru că au două rînduri de aripi transparente
pentru că zboară fără să facă zgomot pentru că nu ştiu cine le-a făcut şi de ce le-a făcut
pentru că sunt frumoase şi suave,
pentru că nu ştiu de ce sunt frumoase şi suave
pentru că nu vorbesc şi pentru că
nu sunt convins că nu vorbesc
Mănînc libelulele pentru că nu-mi place
gustul lor,
pentru că sunt otrăvitoare şi pentru că nu-mi fac bine.
Mănînc libelulele pentru că nu le înţeleg,
le mănînc pentru că sunt contemporan cu ele
le mănînc pentru că am încercat să-mi mănînc
mai întîi chiar propriile-mi mîini
şi erau infinit mai greţoase,
le mănînc pentru că am încercat
să-mi mănînc limba,
propria limbă de carne
şi înspăimîntat am văzut
că ea-şi lepădase cuvintele
verzui, cu ochi negri,
departe de mine, în foame.
370
CINE SUNT EU? CARE-I LOCUL MEU ÎN COSMOS?
Fără mine nu se poate, dovadă că sunt. Fără mine nu s-a putut; dovada e că m-am tras din mine însumi adică din acel mine care-a fost.
Eu sunt cel care nu se poate fără de el. Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el. Eu sunt cel care a dat mărturie pentru existenţa lui Dumnezeu.
Eu sunt cel care am dat mărturie de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.
Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că eu l-am făcut pe Dumnezeu.
Eu nu sunt nici bun nici rău ci sunt, pur şi simplu.
Eu sunt cuvîntul „sunt" Eu sunt urechea care aude cuvîntul „sunt" Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul „sunt
Eu sunt trupul absurd al lui „sunt" şi literele lui.
Eu sunt locul în care există „sunt" şi patul lui, în care doarme.
371
MELANCOLIE ATAVICĂ
Foarte mulţi, cu diverse Întâmplări Toţi locuind sub podea Amestecaţi între ei, duşmănindu-se de moarte,
mai murind cîte unul de bătrîneţe sau pur şi simplu sinucigîndu-se.
Cîte unul din cînd în cînd, '
îşi închiria cîte o întîmplare.
Eu însumi am locuit într-o întîmplare
de acest fel, dar după aceea
mi-am luat cîmpii.
Ei erau foarte mulţi. Din cînd în cînd, la locul comun unde mureau lăsau cîte un schelet, cu mult mai frumos decît aş fi putut bănui.
•I    ■ ■ ■
Eu am urcat acum. Am ajuns uneori să gîndesc chiar la nivelul lunii. Şi totuşi mi se face dor, un dor de nu mai să m-azvîrl pe horn, şi să ies prin cămin, şi-ntins pe podele să stau ore-n şir cu urechea lipită de scînduri.
SĂ NE IUBIM CA FLORILE
Să ne iubim ca florile
în noi înşine •
Să creştem pe ramura
372
vie a cuvîntului
Eu sunt A petala strigării, tu eşti U friguroasa floare
Să ne iubim ca florile în noi înşine ca litere singure în interiorul cuvîntului. O, tu, cuvîntule, sex şi matrice din care se naşte întreg viitorul.
Să ne iubim ca florile în noi înşine în voi înşivă în ei înşişi,
ca florile,' numai ca florile, florile dalbe, flori de măr.
IDOLII IERBII
Din cînd în cînd în loc de firul ierbii răsare cîte un idol subţire şi verde. Caii li ocolesc cu mirare şi ale furnicilor cete...
Ei sticlesc noaptea ca un tăiş ameninţînd stelele, luna. Caii fug spre rîu, în prundiş Furnicile nu se mai văd, nici una.
373
Ei sunt iarba unui cal nenăscut. Ei vor fi păscuţi numai în viitor. Eu i-am văzut, da, i-am văzut dar m-am retras din faţa lor.
COTROPIREA FRUNZELOR
Smulgem frunzele şi facem pat din osul pomilor, paştem iarba şi o toarcem prin burta flămînzilor. Ne uităm în sus, la stele, neştiind că-s mai departe frunzele din pom, acele scuturînd în toamnă moarte. Nu-ntre oameni e cuţitul duşmănia, sfîntă rnilă, ci-ntre sînge, vai, şi verdea neînvinsa clorofilă.
ÎNSERARE DE TOAMNĂ
înconjurat de suflete globulare pe sub ampli copaci fără frunze, mă lăsam înfrigurat de toamnă sau alb pe clişeul negru al lacului ziua trecea prin mine mult mai iute. O, voi suflete călduroase, o voi suflete cu lumină proprie!
Era o lovire de raze, între voi şi amurg cu clinchete alunecînd mereu din prezent
374
şi rătăcind în jurul pămlntului. Era o bătălie fără răniţi, fără cadavre, prelungită pînă tîrziu, pînă cînd umbra lungă a lucrurilor
devenea mult mai adevărată decît lucrurile.
FRUCTE ÎNAINTE DE A FI MÎNCATE
Mă pregătesc pentru un arbore mare, destinat să fie numai şi numai miros, nările fructelor crepusculare spre vegetalul vînat le-am întors.
Mă dezbrac de scoarţă şi de cercuri
rămîn osmotică sevă suind.
Luni e un măr, marţi e o pară, iar miercuri
e un strugure agurid.
Se lasă toamna. Vine un fel de galben şi de rugină. Cad orele din pom. Ciorchine • secundele în strugure leşină.
Să bem, nu vin, să bem un must asprit şi boturile clinilor de vînătoare să le legăm pentru mirosul de zenit cu rafie, pe fiecare.
Tot unul lingă altul şi lipite
cu nările, ca nişte ţevi de nai
să curgă-n ele logodite
mirosul fructelor pe care îl cîntai.
375
TRAGEDII ÎN TIMP DE PACE
Eram închis în propria mea capsulă. Inima îmi funcţiona bine şi adeseori mi-ar fi plăcut s-adorm înapoia ei obişnuit cu bubuiturile neregulate ale timpului interior. Dar, fiecare secundă îmi era drămuită, şi n-aveam răgaz nici atît
cît mi-ar fi trebuit să scriu o literă. Dacă muream, eram bun mort, chiar erou.
Tot ce făceam se balansa
în bătaia liniştită a stelelor.
Atîrnam de un cîrlig al destinului.
Zilele roşii îmi picurau din beregată...
Dar iată, ei au venit
şi m-au scos din capsulă.
Mi-au invitat sufletul să petreacă
oriunde, numai în trupul meu, nu.
Şi sufletul eliberat, deodată
a avut timp,
a scos pomul cu păsări la iveală,
s-a albit de lună.
Ar fi vrut să fie el însuşi o sferă,
iar spre propriu-i trup 'privea scîrbit
ca la urît mirositoarea arcă a lui Noe.
A nceput să se lenevească, să aibă îngeri,
să se-ndoiască de existenţa destinului.
O, trist caracter!
Mai bine ai fi stat acolo-n mit
sub cheia întâmplărilor
şi-ai fi rămas pentru tine, numai atît
cît să poţi adormi şi visa
nedesluşita lumină a naşterii tale.
376
ARS POETICA
O, muzică, tu vibraţie cea mai rară
pentru că niciodată nu vom sări deasupra urechii noastre.
O, voi mirosuri, minunatelor
pentru că inima mea călătoreşte
uneori spre copilărie
prin tunelul vostru.
O, voi culorilor, făţărnicie
a luminii.
O, voi cuvintelor, cuvintelor pe care le desfăşor mereu în urmă, ca o locomotivă sufletul ei negru..1.
Orice corn poate să vă străpungă cuvintelor, cuvintelor şi orice dorinţă de corn cuvintelor, necuvintelor...
CÎNTEC
M-a uitat Dumnezeu, gîndindu-mă
pînă cînd gîndul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă
pînă cînd nevăzutul
377
mi-a devenit văzut.
Stau ca şi cum cineva
ar trebui să-şi aducă aminte de mine
şi-ntre timp, ros de aer şi nins
mi se stinge lumina-n oricine.
AUTOPORTRET PE O FRUNZĂ DE TOAMNĂ
E făcut să mă domine neîntregul,
zeiţa fără braţe, zeul fără glezne.
Copacii fără trunchiuri, iarba fără verde,
slalom de alb prin verticale bezne.
Se caţără păianjeni pe tăcerea colţuroasă
şi înapoia propriei ei zbateri smulse,
se trage inima-ntr-un trup mai vecin, mai singur,
cu timpul dus, contururi scurse.
E făcut să mă domine neîntregul,
medalie bătută doar pe-o parte,
zilele care încep după-amiaza şi sfîrşesc după-amiaza,
fără să continue mai departe.
TIMP
Se poate stinge pocnind ca un bec şi-această secundă ştiută. Poate rămîne ca la înec deasupră-ne, apa stătută, întreceri subţiri, de umbre fugare seara sub lună, ca sub un tavan rotund şi-azvîrlit la-ntîmplare, din toţi ochii deschişi, — simultan.
378
Horn invers, cu fumul în rîpă,
cu ceru-n prăpăstii atras.
Poate de-aceea, mărit ca de lupă
se-arată ce ne-a mai rămas.
Uite-1: nu seamănă cu nici un cuvînt.
Nici nu poate fi spus, nici văzut.
Stă între cer şi pămînt
şi n-are sfîrşit şi nici început.
MIRAJ
înainte, galerii de aer
cu şobolanii rozînd,
aripi de îngeri dormind
cu sternul înfipt în pămînt.
Miraj de belşug, de odihnă,
de somn cu tîmpla pe sînul
ţiţei cu lapte a mamei
care-1 născu pe divinul
Iisus. Lerui Ier.
Plouă şi e noroi, lerui Ier,
plouă pe dinlăuntru, în respiraţie
lerui Ier, în degete, lerui Ier,
în rotulă, lerui Ier, în timpane
lerui Ier, în dinte
lerui Ier, în trupurile nenăscute
şi lerui Ier, în trupurile mari.
DECI VOI STA ,
Deci voi sta cu botul, cotul, totul prins într-un cîrlig de cerul gurii smuls din aerul infect, pilotul vidului şi al făpturii.
379
Vai, voi sfîrîi pe o tingire
şi sărat voi fi cu iuţi meteoriţi,
hrană pentru altă-nâltă fire
de flămînzi în foamea mea veniţi.
Cînd zeul mă-nghite, zeul încă viu. prăbuşit în burta-i ca-n fîntînă, parte chiar din carne-i am să-i fiu damf şi, chiar idee, o fărîmă.
EU, ADICĂ EL
El era făcut să fie pradă, pradă a cuvintelor alese, — cu un şoim pe ultima silabă.
El se bucura la simţul
că este hrană,
că este de mîncare...
De aceea el
stătea întins pe timp
ca pe-o frigare
şi, cu cît ardea mai puternic în afară,
cu-atît se cocea mai neasemuit înlăuntru.
Se ridicau din el în sus, ca un fum de jertfă cuvinte de neînţeles cum sînt acestea:
380
Doamne, Dumnezeule coif al înţelepciunii sabie a puterii...
CE?
Să văd dacă se vede,
eu gheară de pisică
mi-am pus, prelungi, drept gene
la pleoapa mea antică.
Şi-un muget gros de taur continuă sprinceană culcat peste privirea mea, dreaptă, caldeeană.
— Eii, ce vezi, spune-ne, spune-ne!
— Văd cuvinte.
— Spune-le, spune-le!
(Eu tac sub ciocîrlii ca şi-nainte)
NECUVINTELE
El a întins spre mine o frunză ca o mînă cu degete. Eu am întins spre el o mînă ca o frunză cu dinţi. El a întins spre mine o ramură ca un braţ. Eu am întins spre el braţul ca o ramură. El şi-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr.
381
Eu mi-am înclinat spre el umărul ca un trunchi noduros, , * a
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui batmd
AuzeaVum se încetineşte sîngele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
ES a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
UN PĂMÎNT NUMIT ROMÂNIA. —1969 —
NECUVINTE
Visez acel laser lingvistic care să taie realitatea de dinainte, care să topească şi să străbată prin aura lucrurilor.
Acel cuvînt îl visez care a fost la-nceputul lumilor lumii, plutind prin întuneric şi despărţind apele de lumină,
născînd peşti în ape şi născînd ape si lumini în lumină, născînd peşti în ape şi născînd ape şi lumini în lumină...
Visez acel laser lingvistic care să taie realitatea de dinainte, care să smulgă întruna luminii partea ei de apă, cu peşti.
Care să smulgă întruna luminii ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase tot mai pură şi mai singură şi mai pură, pînă cînd se face din nou întuneric.
385
Ordinea cuvintelor, vel. I
EVOCARE
Era o melancolie, un fel de tristeţe, un fel de gol străbătut de o dorinţă imprecisa, un fel de decădere a gîndurilor către imagini reprezentînd sierre, poate chiar Sierra Leone pentru că sună mai îndepărtat, mai inaccesibil. Era un fel de întunecare de care eşti refuzat, un fel de măruntă dezinvoltură, cum ar fi aceea a dansului,
dar de la care eşti respins numai cu un gest al nepăsării.
Era o melancolie, un fel de tristeţe
de copil rătăcit într-o zi fără copii,
un fel de joc întîmplat într-o altă vîrstă
pe care abia ţi-o mai aminteşti, _
un fel de joc pe care tu nu l-ai jucat
deşi aceasta s-a petrecut de mult.
Era ca un avion poştal de un tip învechit
trecînd deasupra unor munţi eterni,
într-un spaţiu de singurătate, trecînd singuratic
şi lăsîndu-şi umbra în formă de cruce,
mereu micşorîndu-se peste pieptul meu
deodată gol, cu cămaşa smulsă.
TIMP STĂTEA LUNGIT PE TIMP
Cer stătea lungit pe cer, adormind o tandră moarte în albastru, şi in negru, din aproape, din departe.
Chip stătea lungit pe chip, doar un ochi, doar o sprinceană, şi-aprindeau cometa stinsă pe-o orbită pămînteană.
386
Timp stătea lungit pe timp, nemişcarea din mişcare îşi croia un sarcofag într-o leneşă-ncordare.
Unde mă sfîrşeam, de unde începuseşi viaţa tu, n-am ştiut-o, nu vor şti-o orele de-atunci, de-acu!...
CÎNTEG
Nu mă face frumos nici tristeţea,
nici amurgul, nici foamea,
nici inima altuia, nici copacii altuia,
nici strada goală de tine,
nici caii, nici iarba,
nici pietrele,
nici cuvîntul prin ale cărui vocale
pot să privesc
ca prin nişte orbite goale.
MUZICA
Deodată au venit pe sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
care lăsa în seară
o umbră grea, triunghiulară.
După aceea au început să cînte şi melodia a întins spre tine braţele ei reci.
387
25*
Eu mă uitam în pămînt,
în miezul pămîntului,
să te zăresc cînd ai să treci.
Melodia întindea spre tine braţele ei feline, braţele ei reci, şi n-am simţit cînd te-a-mbrăţişat cu îmbrăţişarea
pe care uneori ţi-o dă înserarea, electric şi-ntunecat.
Melodia ospăta din tine cum ospătează dintr-o pradă o forfotă de raci.
Deodată au plecat de sub copaci. Duceau cu ei o chitară cu o umbră grea, triunghiulară, smulsă din seară, ruptă din seară.
Cînd mi-am întors spre tine chipul văzui doar un schelet ce-1 lustruia nisipul.
O, draga mea, iubita mea, femeia mea,
bine-ai venit dintotdeauna. Ţi-am sărutat arcada, sternul, osul suav ce-mpodobeşte mîna, scheletul clipei străbătlnd eternul...
388
ANTIMATERII ÎNVINSE
Începu şirul exploziilor. De obicei
exploda o tîmplă.
Se vedea o lumină tăioasă,
se auzea un scrîşnet scurt. Deodată
m-am trezit planînd pe o perna de ium.
Fiecare parte a trupului se vedea
pe sine, ca şi cum ar fi fost totodată
si ochi şi oglindă. .
Destul că mă răsuceam liniştit
pe o pernă de fum,
lipsindu-mi
distanţa aceea tragică, pe care-o străbat privirile, ca să existe. Pronria-mi copilărie mi-era
indXrentă, indiferentă adolescenţa. Am renunţat
la amintiri. . De ce le-aş mai fi fost recunoscători1 Astfel, ochii începură să se vada
pe sine, iar tîmpla
să sculpteze-n placa ei
basorelieful unei explozii.
CONFIRMARE
Numai creierul meu este din Nord, trupul meu este totului tot din Sud, numai arcul ideilor îl încord ca s-aud săgeata trupului plecmd, s-o aud.
Numai inima mea bate ding-dang
în clopotul trupului de muşchi şi de sînge,
numai privirea mi-o sparg
de lacrima lucrului care plînge.
389
Numai în somn sînt întreg, numai în trezie sînt viu şi pătimaş aidoma călăreţului viareg, aidoma incaşului cu panaş.
Zăpezi eterne,  dorurile mele, de piatră trupul meu, şi de pămînt, timpul surîde printre stele surîde  S de vorba „sînt".
Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta e-o singură stea
şi o nenumărare de ceruri albastre.
MORŢILE IUBITE
Sînt gata să mor înecat în aceste sunete de privighetoare asupra cărora m-am întîmplat în dimineaţa răsărind fără soare. Mă agăţ de orele vechi dar fug toate-napoi, totdeauna nesingure şi perechi, asemenea cailor înhămaţi cîte doi. Ridic mîna prin frunze spre cer, ridic din ea însăşi vocala strigînd, dar tace privighetoarea şi pier morţile mele iubite, din gînd.
39C
BALADĂ
îmi aduc aminte de o zi bună din viaţa mea. Unchiul meu Iosif îşi iubea foarte tare nevasta, cu colturile gurii pînă la urechi rldea şi glumea şi spunea povestea aceasta:
A fost odată, într-o pădure de tei, un cal a cărui mîndră şi ţintuită şea si ale cărui mîndre hăţuri, hehei, erau ochiul meu şi privirea mea.
A fost odată, ca niciodată, un fel,
un fel de a fi ca o cascadă,
în care curgeau miel după miel,
floare după floare, o turmă şi-o livadă.
Zeul stătea călare pe ochiul meu, ^ pinten îi era privirea mea, rătăcită, ah şi ah, cascada urla mereu, şi mereu nisip   era în oră şi-n clepsidră...
Aici unchiul Iosif tăcea, din ghitară spunea cuvîntul numit „do", numit „fa", iubita mea de mătuşe primordială piîngea.
Unchiul meu Iosif a murit din tutun, din băutură poate, şi foarte tînăr, fata lui suavă şi lungă acum dintre cifre seamănă cu al treilea număr.
391
Femeia aceea tînără care i-a fost nevastă, cu sprâncenele negre ca un arc, am întîlnit-o, cititori dumneavoastră, tot tinăr, fiind, într-un parc.
Unchiul meu Iosif se făcuse deget cu unghie
la braţul unui bărbat străin;
unde e ghitara ta, unchiule, unde e,
şi glasul tău vesel, divin...
Am plîns fără voie şi adolescent ca şi cum aş fi fost tu, domnule Iosif, unchiule, de demult, visule, somnule...
VOI, REPEZI FIRI
Voi, repezi firi, cu cerul în afară, cu ceru-ntins pe stele îndărăt, în voie la oricine-i dat să moară şi înnegrit sub tălpi ca un omăt; voi, strigăte îndată răsplătite cu vid, pe margini foarte nins, şi ridicat pe mîini răcite, cu podul palmei neîntins; voi, cruci de lemn şi îngropate cu două braţe sub pămînt, lăsînd privirilor mirate un stîlp înaintînd,
pun vorbă bună pentru voi, la mine, rupturi de timp, cu ore lente, întoarse-n inimă prin vine, umplînd tăcerea cu muţenii afluente.
392
***
Pentru cei vii acestea erau numai intimpJări. Părţi trecute, demne de ochi, demne de aer. Pentru  cei vii acestea se loveau ca pietrele, schimbîndu-se-n cuvinte de aur şi vaer. Vechile priviri se măreau, ţineau o pupilă la apus, pe care treceau schiori pe o zăpadă neagră, caldă, puternică, batjocoritoare şi fără ondulări.
Dacă puteţi, prăbuşiţi o lupă cît o roată de maşină, nu vă fie milă, prăbuşiţi o lupă umflată, o lupă gravidă de exagerări:
cei vii să vadă nimicul mărit, să vadă vederea mărit
să vadă mirarea cu peşteri în ea
în care se varsă-n cascadă pămînturi,
copaci şi poduri şi trecători
atrase de-aceste netulburate, reci gînduri.
VECHI CÎMP DE LUPTĂ
Maţele luminii ducînd cu viteză cuvintele-n ghiţite. Sperietură de soare. Cai cu copitele-n sus nechează alergînd în oglinzile apelor.
Ei pasc miezul pămlntului.
între două guri deschise
călăreţul îşi face
un soi ciudat de aripi
cu care să zboare-n trecut.
El strigă. El zboară.
393
Se mai vede, apei nu se mai vede. _ Dinţii albi se izbesc de dinţii negri. Sunet de oase rupte. Albă zi, după aceea.
LEPIDOPTERE
Se apropiau cu ochii colţuroşi vîjîind prin aerul de piatră rece un tunel tăind către strămoşi, In formaţii cinci, şapte şi zece. N-ajungeau. Nu se ajunge niciodată, si niciunde. „ Se apropiau şi-atît, lăsînd scăldata piatra din-apoi a lumii-n unde. Oh, lepidoptere, voi, săgeţi de carne trase-n piatră de o mînă de mult moartă, vrînd să sfarme timpu-n luni, şi lunile în săptămînă...
VITROURI
Ea stă ghemuită în faţa unui vitrou, unui vitrou de sine stătător rezemat de un perete.
Ea scoate antenele, care sunt neg!
şi dese ca o perie,
şi le trece peste cioburile colorate.
394
Să tăcem din gură, să ne prefacem, ca tot ceea ce ne interesează mai mult sunt legile tăcerii şi ale absenţei.
Ea stă ghemuită şi atentă
gata să prindă o libelulă  de sticlă.
Ea tace pentru că o gîndeşte îndeaproape.
A rază plonjează-n vitrouri şi le sfărîmă: cioburile lor o rănesc la degete. Degetele ei şiroiesc cu un sînge auriu.
Ea nu bagă de seamă nimic.
Stă cu antenele scoase, ca o perie.
Eu mă gîndesc s-a vînez,
in timp   ce pe încheietura mîinii mi se aşează un şoim de vînătoare şi un cal mă ia pe crupă şi sare
cu mine cu tot pe fereastră!
CÎNTEG
A fost Venus Anadyomene în urechea mea de fier, s-a întins lăsîndu-şi tîmpla pe smaraldul din cercel, şi mi-a adormit  în verde trupul său schimbîndu-şi-!
395
într-o rază din privirea azvirlită de-un copil^ care vede prima oară verdele dormind pe lume si încearcă cu un os înspre el să zboare-anunie, dînd din amintiri pe care le-a avut tătîne-său, şi greşeşte-ntruna drumul si îi pare strîmb şi rău cum încolăceşte leneş smulsul meu pavilion, cel de fier, cel ce presimte orice sunet, orice ton.
Întîmplări în cerc
Ah, cădeam printre destine, alte, pururi vagabonde, — lîngă moarte, mai semne decît pletele-n vînt, blonde; şi lungeam antene lucii, şi mirate şi nedrepte, atingînd drumul nălucii suitoare-n alte trepte, îmi lăsam pe balustradă tîmpla încălzită, palma, doritor ca să mă vadă doamna altor vîrste, calma. Dar lăsat eram la margini de vocale-ntîmplătoare, izgonit dintre imagini neştiind să mor cînd moare inima de cal, picînd pe ghiaţa neiertătoare tot a unui altui gînd.
396
AERUL
Frunzele mă atrag spre ele violent, copacii negri din toamnă, sub ochiul lunii lent refuzînd să adoarmă.
Aud un ceas bătind în turn ore din trecutul îndepărtat, cînd frigul selenar, nocturn îngheaţă-n aer, suspendat
Şi brusc trecutu-mi pare viitor si urc spre secole latine şi-aud un ding, un dang sonor al frunzelor foşnind prin mine.
STARE
In jurul meu mă încolăcesc ca să nu-mi dau voie spre sferă aidoma verdelui în jurul frunzii obligind-o să fie plană şi efemeră. Mă sfîrşesc cu dinţii, de bunăvoie, nu mă continui mai departe; dincolo de mine e mărul muşcat, dincolo de el pămînturi deşarte, dincolo de pămînturi oasele morţilor, dincolo de ele, desigur, gheaţa din centru cea mişcătoare de concentrice friguri.
397
Mă ţin atît cît sunt şi nu-mi dau voie
să se deschidă in mine nimic
în afară de ochi şi de gură,
cu care m-am obişnuit de mic.
Mă ţin în propriile mele coaste
cu toate animalele în friu
de disperarea întâmplării
că în potop s-a prefăcut un rîu
şi s-a pulverizat în păsări căzătoare
cu umbra tot mereu pe ştii pul
de care cu un lanţ legat
şi lătrător îmi este timpul.
Mă ţin cum sunt, neizbucnit,
pedeapsă ispăşind în eră,
că m-am gîndit, că nu m-am fost gîndifc
să fiu, să nu fiu şi să fiu o sferă.
POEM
îmi deschid ochiul şi te privesc,
umărul meu, inima mea, frigul
totul flutura înapoia lui
aidoma unei cozi de cometă.
Braţul mi-1 întind spre tine —
cinci steaguri strălucitoare — unghiile,
fulgeră ridicate pe-o singură, nevăzută
coloană.
Tîmpla, obrazul, mi le adaog
tîmplei, obrazului tău,
şi numai tîmpla sînt şi numai
capăt de sprinceană.
Iar cînd îţi spun: Te iubesc, —
trupul meu e numai prima literă, T,
iar restul
azvîrliie.
398
Numai In somn mă risipesc egal
In mine însumi,
dar atunci sînt îmbrăţişat
de visuri de pe o altă planetă
plină de statui care imită
absurdele, infernalele forme
ale nemişcării.— :
şi trupul acela în relief
nu-mi aparţine.
CAIN ŞI ABEL
Încoronăm oasele
cu un nimb, al trupurilor.
E" dreptul întîiuîui născut.
Celui de-aî doilea nu-i rămîn decît valurile nervoase ale spiritului.
Celui de-al doilea nu-i rămîn decît bătăile-n gong ale cuvintelor.
Celui de-al doilea nu-i rămîne decît facerea lumii fără lume.
El este intru totul asemănător
celui dinţii născut.
De aceea el
ţine-n mîini o oglindă.
399
MIZERABILE PIETRE
Mizerabile pietre
se lasă linse de cuvinte
si numai astfel se topesc,
dispar numai în dinţii silabelor.
Cît de greu trebuie că îţi este
ţie, suflet gramatical,
să te sprijini
de-o pantă de munte
fără s-o sfărîmi.
Mă-ntreb ce ne putem face
cu ideea de piatră. Va trebui
s-o ţinem în cuvinte
pentru că pietrele, sunt convins,
s-ar sfărîma imediat
sub apăsarea ei, dac-ar şti-o.
Şi mă gîndesc că şi noi ne-am sfărîma imediat dac-am înţelege ideea care ne scrie cu o rază violentă...
ZENIT NOCTURN
Voi, atît de îndepărtate înfăţişări
ale liniştii, aidoma unor copaci foşnitori
pe orizontul luminat de lună
Voi, umbre pe care le smulge înstelarea
acestei nopţi de singurătate,
umbre sumbre din statui, din arbori,
400
din mersul meu mut
pe o alee de aer împodobită
cu buşteni de nori, cu ramuri de nori,
cu un cer de vînt negru
sclipitor şi răcoros,
O, tu lună, inimă albă şi înfiorătoare
bătînd nopţile cu tandre stafii
ale unui plîns bărbătesc de fluvii
întinse pe un obraz plin de arbori
de morminte ale crivăţului
care în loc de cruce poartă săruturi.
Voi, atît de îndepărtate înfăţişări ale liniştii, aidoma unei mări albe cu peştii planînd deasupra valurilor cu ţărmuri de os de coastă bărbătească.
AZVÎRLIRE DE LĂNCII
Te îndepărtam deasupra, mai presus
de sfîrşitul aerului mare
şi-ţi dădeam viteză şi apus
în privirile întîmplătoare.
Tu treceai în goană, ondulai,
ba mai şi lăsai să cadă
cîte-un înger doborît din rai
sub o formă prematură de zăpadă,
testament pe limba mea topit
şi înfrigurat în oase,
măduvă-nnegrită din zenit
traversînd vertebrele spinoase.
Te îndepărtam deasupra, rămîneam
401
Ordinea cuvintelor, voi. I
un eu însumi mai precis, mai sacru. Aşchii inutile, zilele din an demne-au fost să fie de masacru.
POEM
c; tnt.mi asta rămîne cel mai important, — Lhtdcoţac pi care l-au mai văzut şi dja,
Si totuşi asta rămîne cel mai important, că nu te mai poţi întoarce pentru că te-au întors alţii,
ÎT iKBti'it. p. „tu", -^tcfunS p" «nV «Hui, km.stec.ndu-» cu d»
ARCA
Mă tîrăsc pe spate sub cer.
Strlng mai bine o stea în brăţara ei,
împing mai la dreapta un simun
apoi ies în afară
şi mă şterg pe faţa, de ahzee.
Dar rămîn ameţit. Mă clatin şi mă prăbuşesc încet, de parcă > aş fi atîrnat de paraşute.
402
Cînd ating pămîntul
mă şi afund în el.
Cînd ating miezul pămîntului
adorm.
t—
Se făcea că se destrămau plantele şi animalele. Peste marea lor de celule pluteau corăbii.
Pe una din ele mi-o msi aminteam de undeva,
dar nu izbuteam să-mi aduc aminte, de unde anume.
ALEGEREA SFEREI
Aleg o sferă în care mă înscriu, loc al luptelor de seară între tot ce este viu şi tot ce-ar putea să moară.
Braţul şi piciorul, da pot şi fără ele, sternul umărul, aidoma înjosesc fund, eternul.
Aleg o sferă. Centrul ei îl mut din inimă-n afară încep deci luptele de trei de cinci, şi seria impară
403
26*
cea care neagă, ne-mpărţind în jumătăţi mereu perfecte albul şi negrul, azmuţind, în oblice-nfruntări, directe.
ClNTEG
Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată, cu hărţile:
Copaci cu vîrfurile întoarse spre noi,
munţi, oraşe, catedrale...
Ca pe un zid al morţii maşinile
înnegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu-nclini tîmpla
rece ca-ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri
si-n loc de inimă ne bate luna.
STRIGĂT SCHIMBAT
Glas ruginit de tigru bătrîn. Sunetele n-a\x copilărie. Pe mine însumi mă îngîn în moarte şi în melodie.
— N-ai lucrat bine! îşi mai aminteşte ceva!
— Trage-i înapoi istoria. Smulge-i-o din tîmpl Lividă linişte lingă sprinceana mea:
uit ce sînt şi cine vorbeşte şi ce se-ntîmplă. Dinapoia altor ochi, mă trezesc plîngînd.
404
Colţii mi se înfig în alte esenţe.
Strigăt de moarte. Strigăt de naştere. Rînd pe rînd,
lasă inima pietrelor în zdrenţe.
Mă deschid înapoia altui timpan.
Sunetele n-au copilărie.
Mă nasc şi mă-ngîn simultan
într-un strigăt de naştere, de agonie.
A POSEDA I
Nu am nimic.
Al meu nu este tot una cu mine.
Numai însumi există,
iar eu nu pot să am decît ceea ce există.
Pînă şi despre trup zic că este al meu; pînă şi despre suflet zic că este al meu.
II
îmi plac ceasurile
pentru că ele măsoară ceea ce nu este; sunt nebun după ceasuri pentru că ele sunt nebune. Ele sunt ghilotine ale gîtului nefiinţei,
dacă nefiinţa ar avea un gît de nefiinţă.
îmi plac ceasurile,
suntj nebun după ceasuri,
pentru că sunt mici şi mari,
groase şi subţiri,
405
cu sunet cristalin
sau cu sunet de tinichea.
In numele a ceva
care nu este.
Îmi' plac ceasurile
pentru că
sunt disperate
fără pricină.
III
Nu pot să am nimic. Tot ceea ce nu este însumi nu există. Din infinitul de însumi şi însumi şi însumi eu sunt unul dintre acei însumi. Intre primul însumi şi celălalt
pun un ceas de buzunar ca o falsă distanţă; între celălalt însumi şi celălalt însumi pun un ceas de mină ca o stafie. Pun în genere ceasuri groase cu clopot, ceasuri cu cuc, pendule, clepsidre sau pur şi simplu cadrane solare, în speranţa absurdă că soarele ar fi unul dintre acei însumi, unul dintre acei însumi.
IV
Nu pot să am nimic. Tot ceea ce am şi nu este însumi devine ceas între însumi şi însumi.
406
t.
Nu pot să am decît ceea ce au toţi, acel ceva pe care l-ar avea toţi absolut toţi — « ...stelele cînd devin însumi,
copacii cînd sunt însumi, pietrele cînd sunt însumi; restul e o maşinărie de ceas.
ŢĂRM
Din cînd în cînd marea azvîrle-o meduză la ţărm şi ea devine deodată opacă, apoi o suge nisipul şi nu mai rămine nimic în ora săracă.
Din cînd în cînd valul întinde o spumă
acoperind în zadar nisipul,
apoi dispare ca şi cum niciodată
nu şi-ar fi arătat în lumină chipul.
Numai ţărmul stă drept şi niciodată
nu-şi întinde sarea
deasupra apelor schimbătoare
pe care mereu şi le trage în sine, marea.
Mai pică cîte o meduză, mai se întinde
cîte o spumă, galeş...
Ţărmul rămîne neschimbat
şi pururi acelaşi.
EXISTENŢĂ, TU
Existenţă, tu, care-mi dai numai iluzia că mă repet căzînd cu tîmpla peste plite încinse pînă la alb cînd toamna l aleargă ca ochii scoşi din orbite.
407
i
S„rrmi fe decît ]a cuvinte-
de a ti",P"Stfrare de mai înainte de aJţn cu înfăţişarea lui cu tot.
El nu e nici măcar asa,
£ rfJE '"^ Zădărîl să lat™ îşi zbate şinele în sine,
In lucruri pîn'la jumătate.
Şi In cuvinte pîn'la sfert Şi-n necuvinte nici atîta,
viata™ T"? înC°tr°' deci *»* viaţa mea in lucruri, sluta.
f dat mă dau şi nimeni nu-i ca sa ma ia în gheara ]ui
ÎNTR-O DTJPÂ-AMIAZÂ DE TOAMNA
împing cu mîna la o narte
acest aer străin şi trec
şi-această inimă străină, din mine
Tre'c PJată ™tre ™n£ sTtre'c
na.dVnmdu-"?ă tot, în ochi'.
nu mai e decît amintire desenată de copii pe trotuare.
^cud&ffiU-mă ^Pjeje, riduriie, ţevile, ferestrele,
408
Aud venind din urmă
cutia ascensorului ducînd in ea
creioanele, scrisorile,
scutul, sabia, coiful.
Mă opresc în faţa unei uşi deschise
care vine plutind ca o aureo'ă
de sfînt.
Sărut mîinile iubita noastră! Ce mai faceţi? Dar ea rîdea pentru că nu mai era de mult acasă.
INVITAŢIE CĂTRE O NIMFĂ.
Nu locuieşte nimeni pe acest glob,
nici privirea, nici albastrul.
Gîndul de-o silabă-i şchiop
potcovit cu alabastru.
De atîta trăită neviaţă,
sîngele-i la suprafaţă.
Bărci de hîrtie scrisă curg pe el.
Vino şi tu să bei dacă ţi-e sete
de-atîta dat în carusel,
de-atît izbit cu tîmpla de perete.
A mai venit şi un inorog străveziu
foarte speriat, foarte livid.
Locuia într-un viitor arămiu
Cu vedere la vid.
Vino şi tu, vino şi tu!
însă nimfa spuse nu.
409
LABIRINT ÎN FLĂCĂRI
Deci ceea ce nu se-nţelege suie în ceruri, palid fum, dă Lycurg o nouă lege poimîine, mîine, acum, —
Cum că potrivit se-arată la distrugerea de sens litera nelnarmată în cuvîntul cel mai dens.
Ba muiere, ba bărbat e, semn şi semne la un loc o, cuvîntule, cetate pururea în fum şi foc.
VEGHE LÎNGĂ METALE
O, noapte lucidă, cobor alergînd In lumea metalelor, brună.
Ce linişte desăvîrşită, ca oul... Cobor alergînd, în mîini fluturînd flăcări albe.
Prin linişti de fier, de argint, de uraniu cobor alergînd pe treptele brune şi roiuri fugare
de luciuri şi neguri mi-aluneca
410
prin ochi şi prin piept şi prin inimă, aşa cum trec prin văzduhul cu sori brunele păsări spre poluri.
0, noapte lucidă, cobor fluturînd în lumea metalelor, brună.
COLINDĂ DE ŢARĂ
O, lerui Ier, zăpadă, zăpadă,
formă albă a cerului căzîndu-mi pe frunte
din înălţimea nomadă,
din universul munte.
O, lerui Ier, ţară,
patrie, pămînt în care dorm
alăturea căciulă cu panaş, tiară
şi osul de strămoş, sceptru de domn.
O, lerui, rîuri îngheţate, lacrime lungi de la-nceputul lumii prin care alunecau smălţate zinele dulci ale genunii.
O, lerui, brad frumos, o, lerui, piatră sculptată-n frig de geţi şi de căderea capului acelui mai drept şi mîndru între drepţi.
O, ninge peste Sarmisegetuza şi lerui Ier şi lerui Ier, însămînţata şi lehuza pare-a pămîntului de cer.
411
Se umflă, o, cu grîu în ea,; sub blana albă de zăpadă, o lerui Ier, stăpîna mea, hlamida mea de domn, zăpadă...
TEXT
Poate că ne-am săturat ş[ noi pînă la urmă
să ni se spună lacrima că-i aur,
să ni se spună lîna că e turmă
şi boul junghiat că este taur.
Stăm drepţi, aşa ne este natul
oprit la alte stele duse sus,
dar vieţii noastre cînd i-a fost veleatul,
noi pline am mîncat, iar nu cuvîntul spus.
Aceştia care facem trupul ţării
sătui sîntem şi pîn'la gît
de mult ilustre vorbe-ale uitării,
că ne-a fost foame şi he-a fost urît.
Ci iată laudă plugului prin care
noi înşine pre noi ne-am fost arat,
să dăm dreptăţii de mîncare
nu în vorbiri, ci viu şi-adevărat.
PANTA RHEI
Oh, privirea are sîmburi ca şi cum ar fi o fructă, calul inimii pe dîmburi de din iarba ei se-nfruptă.
412
Stau şi nu mă clatin, stau chiar în cercul de cuvinte nenăscute ce erau ca sămînţa cea de linte,
Ca porumbul, ori ca griul, ori ca meteorul care taie în pieziş pîrîul cu seminţe vechi de soare.
Panta Rhei, se-nfioară tot ce curge, numai tu în mijloc de vieţi stai, ţară, pururea atunci şi-acu.
CU COLŢUL INIMII
Despre patrie se pot spune
cuvinte scrise cu colţul inimii noastre
suspendate în aer, albe spume
ale mării acesteia, albastre.
O, doar pentru ochiul străin toate acestea ar fi poate dantele la perdeaua de miraj alcalin trasă numai peste stele.
Insă pentru cei ce sîntem aici
in viaţă, întregi şi în lucrare,
cuvintele au lamă de brici
intrînd în miracol, cu tandră mirare.
413
MUTAREA ÎN LUP
Mă mut In lup
sfîntă maică Putna,
tu, biserică de piatră
care ai crescut din mîinile două
ale lui Ştefan cel Mare
care stătea în genunchi
şi cu ochii la cer.
De durere, de singurătate, de grija pentru ţară, de anume, de ciudată boală
de organe ţinute în afara trupului
şi numite codru verde,
în care toamna se pierde
şi în care lupii, corbii
cu un nume zic,
zăpezii, ierbii.
Mă mut în lup sfîntă maică, Putna, în turla ta zidită de mîini invidiate astăzi de stafii; vin şi mă atîrn dar nu bat ding-dang ci urlu,
pentru că în turla ta nu bat clopote-ci bat lupii.
De singurătate, de dare cu ţara
iată-mă viind la tine
cu tristeţile ciorchine
cu privirile dulbine
cu vorbirile haine
şi cu oasele mulţime
414
ca să mă iubeşti pe mine, pe mine şi doar pe nune care una sunt cu tine.
Loc sîint, loc străvechi,
piatră căzută dm luna ^
pentru că în loc de mima
Ştefan cel Mare, Domnul
ţinea de ibovnică
un inel
şi un miel
şi un ciobănaş
subţire, gingaş
şi-o'turmă de oi
păscută-n zăvoi
şi vreo doi duşmani
mult mai ortomani
la apus de soare
vrînd să mi-1 omoare —
nu pot să-l omoare.
Sfîntă maică, sfîntă de din piatra blinda şi încondeiată tot cu ţara toată In ajun'de Paşte pe cînd murgul paşte a lui Alimoş din Ţara de Jos.
Sfîntă Maică Putna, nu-mi plac lupii,
nici zăpada cu urme
de labe de animal.
Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
In clopote.
415
înainte de a mă naşte
mi s-a povestit viata mea de-acum _
atît de amănunţit în durerile şi-n revelaţiile ei
atît de amănunţit în corpurile şi-n trunchiurile t
atît de amănunţit în relieful şi-n schimbările ei
atît de amănunţit în magnetul de zăpada al ei,
încît pe negîndite am devenit ea,
am devenit totuna cu povestirea vieţii mele,
cu dinaintea povestirii vieţii mele,
şi din ascultător am devenit ascultat
si deodată
eu însumi am fost cel care povestea,
fiind încă de pe atunci
de mine însumi strigat,
ca să mă aud cu urechea de acum.
Voi, lupilor, clopote de carne,
eu limba voastră sunt,
coastele mele-s perete de arme
cu tevile-n cer din pămînt.
Voi', lupilor, semn de victorie
plătită cu însumi, plătită cu însuţi,
ochi dublu în memorie
amestecînd plînsu-mi cu pllnsu-ţi.
Voi, lupilor, clopote la Putna de piatra
de veche vechime,
pentru zidirea ne-ngenunchiată
mă mut în voi şi mi-e bine.
Ca să se ştie că nu au murit
bărbaţii în această ţară
şi nici'ce e vechi, ce e mit
si nici ce se va naşte a doua oară.
Sfîntă maică Putna, „ mă mut în lup
în numele oilor mă mut în lup, ca să nu mai fie trist ciobanul care-şi ridică aleanul
416
într-o lună cît tot anul luindu-şi nuntaşi brazi şi păltinaşi preoţi munţii mari, paseri lăutari păsărele mii şi stele făcui.
UN PĂMÎNT NUMIT ROMÂNIA
I
Şi-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, doamne,
să mă-mpungă a venit
numai chiar din infinit.
Şi-a venit un os subţire
dintr-o altă-naltă fire
dat eu fluier supt de sunet
şi cu fulger fără tunet.
A venit la mine nimeni,
săruri şi piperi şi chimeni,
verdele din frunza smulsă
laptele din ţîţa scursă
şi mi-au pus la pleoape-un fel
de vedere de cercel
şi în inimă nisip
şi pe chip altfel de chip,
voind nevăzuta hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.
Nemaivrînd în mine sînge,
ochiului i-au dat a plînge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.
A venit la mine „DA"
417
care tocmai învia şi-a venit la mine „NIT de însumi vărsat în tu. ^ Au venit să îmi propună ca să fiu la noapte lună şi-ntre coaste să îmi fiu alergare de-argint viu, de aur, de platină de stejar, de paltină, de cuvînt, de necuvînt, neştiind că sunt pămînt.
II
Atirnat de ploaie ca vîntul de nori
ca negru de aripa neagră.
Bate bătrînul fîlf, bate,
zboară bătrînul pe sub pămînt
printre viermi şi rădăcinile minunate
fîlf printre rădăcinile minunate
ale'stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuştiucuiului
si-ale nuştiucinelui.
III
Duceţi trupurile. Un dulce dor mă paşte-n cîmpul de mohor: Neînşăuat,
nepotcovit, neînjugat. Duceţi trupurile. Să se lase albul cel mai alb pe oase, să îmi fie duhul ghimp rupînd pielea de pe timp.
418
Duceţi trupurile. Fie spartă coasta-colivie, inima să iasă-afară^ la vedere peste ţară. Duceţi trupurile, Doamne, să ne' dezbrăcăm de haine, cum e apa dezbrăcată ^ de izvorul care-o poartă şi se-mbracă-n cel ce-o bea • însetat de setea sa de rămîne tot neud de la Nord pînă la Sud.
Trupurile! Nu vederea cea căzută-n ochi ca mierea nici auzul, nici mirosul locuind în trup ca osul. Duceţi trupurile. Vină_ peste'noi din nou lumină.
Duceţi trupurile. Bate mulţi'me-n singurătate.
IV
De două mii, pămîntul, de ani se îngraşă cu trupuri din trupurile noastre născînd mereu copaci.
De două mii de ani acest pămînt din trupurile noastre face parte
Noaptea, în lanul cel de grîu cînd fluier herghelia din prundişur
419
suntem de faţă eu şi tu
şi tu şi tu,
viii şi morţii laolaltă.
Un nod e-n viaţă. Restul frînghiei spînzură în jos. O mie de strămoşi atîrnă-aici de fiecare suflet.
Străbunii dorm, apele curg, luna răsare şi apune.
Pămînt de carne eşti,
pămînt de carne...'
Pentru un om, o, cîtă lume!
Pămînt atîrnînd înapoi cu morţii tăi, tu care-mi începi direct din spinare, pămînt de carne, de mii de ori sărată sub şei de sare.
Pămînt de carne, bun de mîncare,
pămînt de oase străluminînd
o, ce miros violent,
ce sfîntă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pămîntule de pămînt 1
Am să te-ngraş la rîndul meu cu mine,
lăsîndu-ţi doar scheletul alb să-ţi fie verighetă-n jurul rîurilor, pămînt de carne, pămîntule de pămînt.
420.
• i
CUPRINS
4-
\
Structura artistică — prefaţă / 5
„în vremea vieţii mele scursă" — cronologie / 47
Războiul cuvintelor — cuvînt înainte de
Nichita Stănescu / 83
Ardea spitalul — (debut — 1957) / 85
SENSUL IUBIRII 1960
Pe cimpul de piatră / 89 Mister de băieţi / 90 Pădure arsă / 90 Marină / 91
— Cin tec de dragoste la marginea mării / 92 Cîmpie, primăvara / 93 Joc de unu / 93 Meditaţie de iarnă / 94 Dimineaţă marină / 95 Tjftnriata arg_g"2jţ_pl"aia venind... / 95 rTună în clmp /9_6 \ Diviziune a păcii / 97 Cintec de iarnă / 98 Meditaţie de seară / 98 După înălţarea zidurilor / 99 Pentru liniştea somnului /100 O călărire în zori /101 Imn /102
Cîntec despre adolescenţa eroului /102 Credo /104
423
O VIZIUNE A SENTIMENTELOR 1964
Lauda omului /107 Continuitate /108 Geneza /108
Vîrstă de aur adragostei /109 --teoâ1că~Tp^| iiîhireaL/110
"^^SiSieajJiij
Visul unei nopţi de iarnă /111
— Amfion, constructorul /113 Mişcare în sus /115 „De-a sufletul" /116
Sînt un om viu /117 f /
Cînlec /119/ B & "i^W/'ft^ «       k£b ' l*~e -* Povestea sentimentală /120 Ploaie în luna lui Marte /121 Viaţa mea se iluminează /121
Mi-amintesc cu uimire / 122
Oră fericită /123
Epilog la lumea veche /124
Cîntec /125
Cu o uşoară nostalgie / 126 La-nceputul serilor / 127 Dansul /128 -7f£întec fără răspuns] 129 , T ':• -
-~ Clar de inimă /130 Poem /130
Sfîrşit de anotimp /130
Emoţie de toamnă /131
Poetul şi dragostea /132
Cîntec de om /132 . . \
Spre Andromeda / 133
DREPTUL LA TIMP 1965
— Dreptul la timp /137 Basorelief cu soldaţi /141
,— Enghidu / 142
Aminlindu-mi / 145 \Ars poetica / 145
424
-Geneza poemului /146 Quadriga /147 Savonarola /148
Turnare de soare pe pămînt /143 Invocare /149 *** (Cum aş putea...) /150 Schimbătorul de viteze /150 •Cîntec (Despărţire de o vîrstă) /151 ■Cîntec (Ficţiunile adolescenţei) /151 Tei nocturn / 152 Ărtemis / 152 •Cîntec / 153
Marele ochi al iernii /154 # Adolescenţi pe mare /154 Frunzişuri / 155 •Cîntec de dimineaţă /155 •Corespondenţe /156 Parcă dormim şi visăm /157 » -Cîntec / 157
Spirală albastră, sfîşietoare /158 ***  (La stînga se-nclina..:.) / 153 Poem /159 -Către Galateea /160
*** (En te-am rupt pe tine din aer) /160
Două cîntece /161
Dureroasa ninsoare / 162
Pasăre trecînd printr-un nor /163
Euridice /164
Muzica / 164
Yechi cîntec soldăţesc /165 "Trist cîntec de dragoste /166 După-amiaza unui cîntec /166 La ceasul cu arlechini /167 îndoirea luminii (partea întîi) / 167 îndoirea luminii (partea a doua) / 171 îndoirea luminii (a treia parte) / 174
11 ELEGII f. 1966
„-Elegia întîia /177
„. JUegia a doua, getica /179
425
A treia elegie / 180
A patra elegie /184
A cineea elegie /185
A şasea elegie /186
A şaptea elegie /187
Elegia a opta, hiperboreeana /188
Elegia oului, a noua /191
Omul-fantă /193
Elegia a zecea /196
A unsprezecea elegie / 199
OBIECTE COSMICE (ALFA) 1967
Poezia / 207
Minerva /108
Ideea cu gură / 208
Căderea oamenilor pe pămînt / 210
Autoportret tn a patra dimensiune / 212
Peisaj cu bătrîni / 212
Raid ta interiorul pietrelor / 213
Cîntec / 214
O, lucrurile! / 215
Inima / 215
Grup de înotători'/ 216 Suprafaţă / 217 Miza pe nenăscuţi / 218 Andru plîngînd / 219 Testament / 220 Elogiu / 221
Mă asemui cu un copac / 222
Arbor invers / 224
Gladiatori pe frunze / 224
Inscripţie pe un circ roman / 225
Descălecare / 225
Somnul cu fierăstraie-n el / 226
După luptă/227
Alfa / 227 **f
O armură / 228
Măştile de fier / 229
Menhir / 229
426
ROŞU VERTICAL 1967
Pean / 233 Marele cal/235 Polul istoric / 236 Menire / 238 Alegerea culorii / 239 Un soldat... / 241 Oul cu iris / 242 Aeroport de toamnă / 242 Al pămlntului / 243 Muzica /244 După ce am ascultat-o pe cîntăreaţă / Miraj de iarnă / 246 Către Hypnos / 246 Focul şi gheaţa / 250
OUL ŞI SFERA : 1967
Plonjeu / 261 Cîntec^ 61 Toamnă)/ 262
Douăsprezece noaptea, cu dor / 263 Cîntec / 263 Destin / 263 în gol de curţi / 264 A mirosi o floare / 265 Ceas cu lună / 266 Sincopă / 267 Ritual / 267 Ritual de iarnă / 268 Ferigi / 269 Cîntee / 269 Moartea fertilă / 269 Confundare / 270 Arta scrisului / 271 Invocare /273 - Frunză verde de albastru / 274 Text pe o piatră / 276 Scrisul / 277
427
Urletul /277 Invidie / 278 Cîntec / 279
Foamea de cuvinte / 280 Spunere / 282
Mîna cu cinci degete / 282 Chiron, părintele centaurilor / 283 , Orologiu cu statui / 284 Cîntec / 284 Perete / 285 Peisaj final / 285 Către iarbă / 286 j Părîndu-mi  rău  de   adolescenţă / 287 Ninge cu ochi / 287 îngerul cu o carte în mîini / 288 Transparentele aripi / 290 înger refuzat de păsări / 292 Tinerii / 293
Preşedintele Baudelaire / 294
VLAUS PTOLEMAEI
1968
Atmosfera / 299 . Prelecţiune / 300
Despre înfăţişarea lui Ptolemeu / 301 Despre firile contemplative / 303 Cîteva generalităţi asupra vitezii / 305 Despre viaţa lui Ptolemeu / 306 Trecerea de la noţiuni la poezie / 307 Ciudă pentru prea puţinele sentimente exprimat în jurul ideilor / 308 Despre moartea lui Ptolemeu / 309 Pomule, copacule / 309 Pledoarie / 310 Cîmp /313
Aleph la puterea Aleph / 313 Cosmogonia, sau cîntec de leagăn / 316 Axios, Axios! / 319 împotriva cuvintelor / 325 A inventa o floare / 329
428
Cîntec de scos apa din urechi / 333
Prin simpla luare / 334
Dă, Doamne, o ploaie albastră / 336 =
Egg / 337
Certarea lui Euclid / 338
NECUVINTELE 1969
Pean / 345
Pierderea ochiului / 346
Lupta lui lacob cu îngerul sau despre ideea „Tu" / 347
Lupta ochiului cu privirea / 349 Lupta inimii cu sîngele / 351 *** (Am dormit pe un tăiş) / 353 Artă poetică / 354 ✓Mim /355 Poezia / 356
sRlsu' plînsu' /35? '
Zicere / 357 < Memoria asasină / 358
Era o muzică presată / 359
Bruscă vorbire / 359
Cînlec în doi / 360
Cina cea de taină / 361
*** (Laşi mirosul...) / 362 >,Mînie lentă / 362
Bulonul şi moartea / 363 ,/ în -grădina-JGffieţwSBgM / 364
Contemplaţie / 366
Odă bucuriei / 367
Inscripţie nedescifrată / 368
Ce este viaţa? Cînd începe şi încotro
se îndreaptă ? /369
Laţ / 369
Mîncătorul de libelule / 370 ' Cine sunt eu? / 371 Melancolie atavică / 372 Să ne iubim ca florile / 372 Idolii ierbii / 373
4*39
Cotropirea frunzelor / 374 Inserare de toamnă / 374 Fructe înainte de a fi mîncale / 375 Tragedii în timp de pace / 376 Ars poetica / 377 Cîntec / 377
- Autoportret pe o frunză de toamnă / 378 Timp / 378
Miraj / 379 Deci voi sta / 379 Eu, adică el / 380 Ce? / 381 Necuvintele / 381
UN PĂMÎNT NUMIT ROMÂNIA 1%9
- Necuvinte / 385 Evocare / 386
-iffimp stătea lungit pe timp / 386 Cîntec / 387 Muzica / 387
Antimaterii învinse / 389 Confirmare / 389 Morţile iubite / 390 Baladă / 391 Voi, repezi firi / 392 *** (Pentru cei vii) / 393 Vechi cîmp de luptă / 393 Lepidoptere / 394 Vitrouri / 394 Cîntec / 395
întîmplări în cerc / 396 Aerul / 397 Stare / 397 Poem / 398 Cain şi Abel / 399 Mizerabile pietre / 400 Zenit nocturn / 400 Azvîrlire de lance / 401 Poem / 402
430
Arca / 402
Alegerea sferei / 403
Cîntec / 404
Strigăt schimbat / 404
A poseda / 405
Ţărm / 407
Existenţă, tu / 407
într-o după-amiază de toamnă / 40
Invitaţie către o nimfă / 409
Labirint în flăcări / 410
Veghe lîngă metale / 410
Colindă de ţară / 411
Text / 412
Panta Rhei / 412
Cu colţul inimii / 413
Mutarea în lup / 414
Un pămînt numit România / 417