ACADEMIA ROMÂNĂ
SI
FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ
Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE”
Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
MARIN
SORESCU
OPERE
VI. Romane • Proză scurtă
Ediţie îngrijită de
MIHAELA CONSTANTINESCU-PODOCEA
Prefaţă de
EUGEN SIMION
si
Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţă şi Artă
Bucureşti,
   univers enciclopedic 2006

Coperta: PODALV Redactor: Elisabeta SIMION Tehnoredactor: Mariana MÎRZEA
Cartea a apărut cu sprijinul S.C. PETROM SERVICE S.A. Bucureşti şi al
$
COMPANIEI NAŢIONALE „LOTERIA ROMÂNĂ“ SA.
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Editurii Univers Enciclopedic.
ISBN: 973-7934-83-0	ISBN:	973-637-137-9
978-973-637-137-0
TREI DINŢI DIN FAŢĂ

Motto:
    Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său vin la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi: trebuie deci — mai ales şi în primul rând — să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate corpul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înţelepciunea.
PLATON

PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL I
    Uneori i se părea că nu mai ştie să gândească. A uitat. A uitat mecanismul. Cum se întâmplă cu cei care paralizează: nu mai ţin minte cum, în ce fel, pe ce bază s-au mişcat până adineauri. Sau celor care le piere glasul dintr-o dată. Realitatea i se prezenta fără continuitate, iar el stătea în faţa ei holbat, cu acea expresie tâmpă a omului care primeşte o lovitură puternică în plex şi zice: ha! Ori poate să exclame: ha! fără nici o lovitură. Cazul lui. Ceea ce era mai periculos era că faţa îi exprima totuşi, în astfel de momente, inteligenţă (nu chiar atâta cât ar fi fost el dispus să vadă în oglindă), cu atât mai expresivă, cu cât el era mai static în gândire. Stătut în gândire. Inteligenţă statică. De aceea, trebuie să mă feresc de cei care par. Dau cu parul, cu părerea. Capul îi era înceţoşat, trupul greu şi mofluz, respira parcă anevoie, ca şi când ar fi fost scufundat într-un lichid. într-un lichid de apă... ha, ha! Om-amfibie, pus să respire prin mocirlă, de probă, şi neputând trece proba. Ii vâjâiau tâmplele. Parcă era o muscă înăuntru - o muscă acolo, care tot bâjbâia, când era linişte, de se auzea musca. Dormea, slavă Domnului, mult şi prost. Slavă Domnului, n-are nici un sens, dar aşa e. Din cauza că somnul îi era neodihnitor, trebuia să şi-l prelungească, să-l umple cu ceva, cu o somnolenţă măcar. îşi completa somnul c-o

12
MARIN SORESCU
    moţăială cotidiană, aşa cum pe vremea liceului, când mâncarea de la internat era atât de proastă, şi-o mai înnădea c-un covrig şi un iaurt în piaţă, în picioare. Această completare de odihnă o făcea tot în picioare, mozolind, morfolind 5 un rest de căscat. Noaptea, visa urât. Cum aţipea, începea coşmarul. Coşmarele, că se ţineau lanţ. Trecea dintr-un vis într-altul, ca printr-un labirint de sticlă, cu ţevi de dimensiuni diferite, şi el, o bulă de aer, uite-aşa circula de colo-colo, iar unde ţeava se îngusta prea mult se oprea şi se căznea s-o ia 10 din loc. Să treacă dincolo. DINCOLO. Acolo, alt coşmar. Ţevi întortocheate de sticlă - de calitate proastă -, gâtuite pe ici pe colo. Aşa se strecura el toată noaptea, ca mercurul dintr-un termometru, pus la subsuoara unuia, care când se răceşte de moarte, când are febră mare şi aiurează. Aşa încerca 15 apoi să-şi reprezinte plastic - era plastician - peripeţiile intime.
    Bineînţeles, nu-şi mai amintea a doua zi nimic. Adormea exact cât să uite ce-a visat, ce-a fost capabil să viseze, el cu capul său greu, ca o buturugă. Ba ceva tot îi mai aburea câteodată amintirea, dar vag, vag de tot. Puţin totuşi - 20 ciudat -, suficient ca să-l sperie şi să-l pună pe gânduri. Odată se făcea că... dormea şi numai ce aude zgomot, hărmălaie mare afară. Iese şi zăreşte venind val-vârtej de pe coasta din deal - era parcă în sat - turme de vite speriate, boi împungându-se, tauri trecând unii peste alţii, şi valuri-valuri de oameni, care 25 îl iau şi pe el. Când se mai îndepărtează de casă, vede în atmosfera aceea de groază, care se înceţoşa, nu ştiu de ce, ce să vadă? Lava. Se revărsa, încinsă şi numai aburi cu un fâsâit uşor, de mătase aruncată pe umeri... brr! şi... cafenie, ca o cocă de zaţ... da, era lavă, izbucnise vulcanul nu ştiu al câtelea 30 vulcan... A trăit teroarea sfârşitului lumii... De-a valma cu vitele, care simţiseră primele, răgeau, câinii lătrau, urlau... Şi-odată şi-a amintit că Ea rămăsese acasă. Dă să se-ntoarcă. Mă duc s-o iau, zice, am lăsat-o dormind, am plecat de lângă dânsa, cum de n-am trezit-o? Dar cum să te-ntorci? E împins
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
13
de lume înainte. Acolo o să fie fiecare cu ai lui, i-a spus cineva, n-o să fie nimeni singur. Fiecare, cu tatăl, cu mama... Bine, dar tatăl meu nu mai trăieşte, i-a dat prin gând, ce vorbă e asta? Mă duc înapoi s-o trezesc pe Olga. Şi se tot chinuia să-şi facă loc, era împins tot înainte şi lava... o simţea acum încingându-i călcâiele. A dat să strige, să ţipe că-i sfârâie călcâiele... dar gura i se încleştase din cauza lavei care se răcea... Atunci l-a trezit ea. „Ce gemi aşa?“ A fost ca o înviere... Multă vreme, nu se putuse acomoda cu viaţa, parcă se obişnuise aşa... Şi Olga îi spune râzând: „M-ai trezit şi pe mine, cum te zvârcoleai. îţi dau orice, dacă ghiceşti ce visam. “ Şi fără să mai aştepte răspunsul: „Am visat că te înmormântam pe tine. Dar ciudat, mergeai pe picioare la groapă... şi erai vesel. Vorbeai, râdeai...“ Când a aţipit din nou, se făcea că cineva, mi se pare chiar Dumnezeu, îl iertase. Nu-i mai tăia capul, cum se hotărâse, - cum era hotărât, anterior, adică îl iertase, semnase un fel ele act de împăciuire cu Dumnezeu-Tatăl, care acum se mulţumea doar să-l apese pe creştet c-o furculiţă. O furculiţă mărişoară, dacă nu chiar cu un cuţit. Se juca apăsat cu el - cu instrumentul acela - aşa pe scăfârlia lui, prefăcându-se că-şi ia vorba înapoi (Dumnezeu), c-a uitat de împăciuire - nu există nici un act să-l poată trage la răspundere - şi mai vorbind mai una alta, îl tot mângâia pe scăfârlie cu lopata - parcă era lopată -, cazma. Şi iarăşi acel sentiment de teroare: dacă o scapă? Asta întuneca oarecum bucuria că fusese iertat. Nu-şi amintea de ce fusese iertat şi, bineînţeles, nici vina... Vina, vorba aia, floare la ureche... Cuţitul îi intra în moalele capului... şi ce-i spunea el persoanei respective, călăului, să zicem? înainte de-a fi executaţi, tuturor condamnaţilor de parte bărbătească ar trebui să li se recolteze sămânţa (de unde acest gând hodoronc-tronc?). Poate că unii mai speră să aibă urmaşi, să li se mai dea o şansă (acum pleda pentru cauza omenirii, aşa era el galanton). Explicaţia putea fi de natură metafizică, bineînţeles: cu lumea dispărea şi ideea de urmaşi şi cu ei ideea

14
MARIN SORESCU
de Dumnezeu (care, după Freud, este proiecţia imensă a tatălui nostru) şi trebuia să se facă rezerve. Rezerve de idei de perfecţiune. Lucrurile nu erau prea clare şi greu de explicat acum... mai ales că - se trezise şi nu-şi mai amintea decât aburul logicii din vis şi această replică: „Dacă tot suntem condamnaţi, măcar să fim mulşi - până la capăt. De ce nu se merge până la capăt?“ începu să râdă pe înfundate şi ea îl clătină din nou — însă de data aceasta fără sens. Sunt treaz, dragă, ce, n-am voie să râd? Ei comedie! Val nu înţelegea de unde această rezervă infinită de vise. Şi-şi bătea capul să găsească o soluţie de-a scăpa de ele. Dormea prea mult? Desigur... dacă nu putea să doarmă! Era robul unui cerc vicios. Când se trezea, mai stătea în cot. Se gândea că poate pe undeva prin cameră o fi instalat un ventilator cu gaz metan - fobia lui, că tot avea şi el una: gazul metan, să nu se asfixieze dracului, tocmai când e pe cale să... De altfel, ce-ar fi fost nevoie de un ventilator, ce atâta aparatură? O simplă ţeavă spartă, ori focul uitat aprins, şi gata! La urmă, a înţeles un lucru: e prea plin de energie. Această energie, nu se consumă decât superficial şi e robul surplusului, care se converteşte într-o a doua realitate, mai rea, care îl chinuie, cu bună ştiinţă, pentru că nu munceşte? Dar cum nu munceşte? Adică muncea, dar nu la capacitatea lui. Intr-adevăr, simţea în el forţe infinite. Puse unele peste altele - aşa stive (deformaţie profesională dublă: de când fusese pădurar, o lună, două, şi de când se decisese pentru plastică). Forţe aproape supranaturale... să-ţi scuipi în sân. Dacă i-ar fi căşunat să se facă mistic, ar fi făcut minunile ca pe nimica, aşa cum dai bună ziua. Numai şi numai concentrându-se şi punându-şi voinţa la încercare. Simţea că societatea nu-1 foloseşte, nici ea, la deplina capacitare de muncă. Era ca un avion cu reacţie care e pus să meargă pe jos... Să meargă pe jos în patru labe, în patru roate, în loc să străpungă cerul. Ei, asta e mult mai obositor pentru reacţie... Ori pe sus, ori deloc! Da, de aici i se trăgeau toate, zbura
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
15
superficial... Trecuse binişor de 20 de ani şi ce făcuse! Da, ce făcuse el până în prezent, ce realizase! Ce face? Realizase foarte puţin... şi se aşeză în cotul celălalt. Apoi, se ridică în capul oaselor. Oftă. Parcă dormise iarăşi cu capul în jos. Gura îi era amară. îi fulgeră gândul c-ar putea fi epileptic. Nu cumva face parte din acea categorie de epileptici secreţi, care au crize doar în somn, nici ei nu ştiu, şi pot fi depistaţi după balele de sânge pe care le lasă pe pernă? S-ar fi uitat la pernă, dar nu voia să atragă atenţia şi, în primul rând, nu voia să o deranjeze din nou. Se părea că ea adormise. Ce fată bună! Şi el ce porc! Acum pulsul i se accelera, îşi revenea din starea de semileşin... şi deodată se simţi bine, se simţi minunat. In primul rând, pentru că se limpezise, totul îi apărea acum nemaipomenit de limpede. Pe tavan observă fereastra proiectată până în cele mai mici amănunte. Strălucirea tulbure de miez de noapte, care bătea din stradă, arunca fereastra, cu perdele pe dinafară — norii împrăştiaţi — în tavan. îşi amintea de tablourile lui Vermeer, care aproape toate se bazau pe fereastră. în cel intitulat Bărbatul şi femeia bând vin, fereastra flamandă e din bucăţele de sticlă legate ori întretăiate de dungi de metal. Uşor întredeschisă, lasă lumina să intre şi „pe calea aerului“, şi aceasta, iar nu aerul, umflă perdeaua pe dedesubt. Iar femeia care e cu nasul şi aproape toată faţa în paharul în care bărbatul, „înfăşurat în manta-i“ şi cu o pălărie cu boruri largi în cap, i-a turnat vin dintr-un ulcior, pare gravidă. Cam toate muierile lui Vermeer sunt mai mult sau mai puţin gravide. Ori prea copile. Asta poate şi din cauza luminii, care cade îni:r-un anumit fel. Chiar Tânăra femeie cu colierul de perle e tot aşa înfoiată din cauza luminii. Val privea de mult, aproape fără să-şi dea seama, pe geamul din tavan. Când observă că se uită pe-o fereastră ireală, zâmbi. Apoi zâmbetul îi îngheţă. Poate că şi fereastra adevărată e tot o proiecţie. Poate că geamul din tavan e doar un chepeng. Sunt undeva într-un beci. îşi aminti de legendele, mai mult sau mai puţin scornite,

16
MARIN SORESCU
care circulau în timpul secetei, despre inşii atraşi în cursă prin restaurante şi care cădeau, prin nişte trape, în beciul restaurantului. Acolo erau tăiaţi şi transformaţi în carne de vită. Bineînţeles, era vorba de simple poveşti născocite de imaginaţia înfierbântată a celor înfometaţi. Aştepta parcă înfiorat să fie, dintr-o clipă într-alta, băgat în ciorbă. Băgat în pâine fusese. Mai demult.
   Dar nu-i plăcea pâinea aceasta în care dospea. Desigur, şi de aici această nemulţumire a lui, care, refulată, lua diverse forme de manifestare. Pe treaz şi pe... nu pe beat, că nu avea darul beţiei. Păcat. Pe treaz şi pe aţipite. Când aţipea. Era un soi de şef la un fel de atelier de păpuşi, care ţinea de o întreprindere mai mare, de cauciuc. Nu era chiar cel mare, dar destul de important acolo, ca să nu semneze condica. Deşi câteodată se auzeau voci: adică el de ce nu? De ce-ar fi el mai cu...? (Invidia scârboasă a colegilor.) Stătu aşa într-un cot multă vreme, mişcându-se doar din când în când, spre a schimba poziţia pernei. Perna era martora cea mai exactă a zvârcolelilor sale nocturne. O întorcea aproape din jumătate în jumătate de ceas, arăta ca o cocă bine frământată. „Dacă aş coace pernele mele, ar ieşi o pâine de calitate superioară. “ îi veni în minte cuvântul „aluat“. De aici gândul îi sări la lutul pe care îl ţinea într-un colţ al camerei înfăşurat într-o foiţă de plastic, să nu se usuce. Trecuse aproape o săptămână de când îl adusese în casă, în ciuda protestelor prieteneşti ale „gazdei“. Ştia că până la urmă un colţ al odăii se va transforma în atelier - adică acolo se va instaura mizeria. încă nu ghicea ce-o să modeleze. N-avea timp. Ori avea prea mult? Olga întinse o mână albă şi moale spre el.
   - Nu dormi?
   - Ba da. Acest „ba da“ exprimă, dintr-un foc, toată dialectica poporului nostru, se gândi. începu să sforăie, ostentativ. Nu, n-avea chef de vorbă. Orice întrerupere din monologul său îi venea ca un duş rece. Fata mai stătu puţin, apoi ieşi cu băgare de seamă din aşternutul străin şi se duse în mijlocul odăii,
TREI DINŢI DIN FATĂ
17
la scaunul pe care îşi pusese, claie peste grămadă, veşmintele. Când te dezbraci prima dată în faţa unui bărbat nu stai să-ţi aranjezi rochia pe umeraş. De altfel, se îndoia cjar exista vreun umeraş aici. Se crăpa de ziuă, trebuia să plece, hţainte de-a veni colegul lui Val, „gazda“, de pe teren. Era la Oradea, trebuia să sosească acum cu trenul de şase. La şapte, începeau cursurile şi n-ar fi vrut să lipsească, să întârzie. O privi cum îşi pune combinezonul de mătase cu dantelă neagră la poale. Muşchii i se încordau, după cum se mişca, nu prea grăbit, şi de altfel cu multă graţie. Era înaltă, statuară, ochiul lui de specialist plescăi din pleoape de admiraţie. Şi destul de feminină. Căscă tare ca s-audă şi ea. „Cu asta o să mă-nsor?“ Căscă din nou. Sânii mari şi drepţi („sânul stâng e drept, e mai drept“), chiar când nu stătea aplecată, îţi aducea în minte toată Grecia antică. Tari să spargi capul cuiva cu el, cum îi spusese el, în glumă. Mijlocul subţire, de sportivă - Olga înota mult vara la „2 Mai“, - coapsele rotunde. (Olga îşi scoase furoul pentru că şi-l pusese pe dos. „N-o să-ţi meargă bine azi“, se gândi Val.) într-un cuvânt:
o	amforă perfectă. Nu degeaba îi spunea el că arată ca şi când arfi fost dezgropată ieri. Aşa, de fapt, o şi cucerise, deşi atunci nu urmărise asta, aruncase şi el o vorbă, făcuse o observaţie.
    - Duşul unde e? întrebă ea.
    - Tot acolo.
    Ieşi în hol şi încercă să-şi amintească pe unde venea baia. Drumul era destul de complicat, dar se descurcă. Găsi scara de serviciu şi coborî la subsolul clădirii, unde erau cabinele de baie. Apă doar rece, bineînţeles, trebuia să aprinzi focul din timp, ca să se-ncălzească. Dar ea şi acasă, dimineaţa, nu făcea decât un duş rece. Abia după aceea o apucă moleşeala, după flagelarea plăcută a stropilor, care înviorând-o o şi moleşeau, totodată. Acasă obişnuia să mai stea în pat, cam un sfert de oră. Acum însă trebuia să se grăbească. Venea Adrian. Când trecu din nou prin hol, se întâlni cu madam Chetroiu, care, în capot, se ducea la bucătărie, cu un ibric în

18
MARIN SORESCU
mână. Era o femeie de treabă, bătând spre 50 de ani (folosea acum şi ea, involuntar, expresiile lui Val, care spusese „bate cu gloanţe oarbe spre 50 de ani“). Nu avea pe faţă decât câteva zbârcituri, înmuiate în crema unui zâmbet continuu care îi 5 dădea expresia de fericire melancolică a unui liliac înflorit a doua oară. Olga nu fu prea bucuroasă de întâlnire, nu ştiu dacă se nimerise tocmai acum să aibă chef de făcut ceai, ori ieşise special să vadă cine mai e „la băieţi“. Atunci însemna că fusese foarte atentă, avea auzul destul de fin (pentru vârsta io ei), căci ea, Olga, calcase pe vârfuri. Madam Chetroiu îi zâmbi complice, ceea ce o enervă şi mai tare. „Vin des femei pe-aici pe la voi“? întrebă ea bosumflată, când intră în cameră.
    - Numai ale mele... răspunse el, stând „în acelaşi cot“, după cum observă ironic fata. Dacă-ai sta toată viaţa în cot,
1 15 ai fi foarte inteligent, adăugă. Şi lui îi trecu prin cap o replică,
mai puţin spirituală, dar mai tare. O înghiţi şi făcu pe mutu. Nu voia s-o supere mai mult. Pentru început era suficient. O ştia plină de draci. De altfel, lui îi trecuse „starea“. Odată cu ivirea zorilor, dispărea ca prin farmec toată neliniştea, acea
2 20	anxietate enervantă, devenea omul blând, bătând spre bleg
         uneori, pe care nu prea-1 băgai de seamă. Aşa i se părea lui. Era dispus să facă şi concesii în dreapta şi-n stânga. Devenea „somnolent ca geniul binelui, care zăcea în el pe spatea. Asta poate că izvora şi din orgoliu („Am şi un orgoliu superioru). 2	25	Un orgoliu de crocodil, care lasă păsările să-i ciugulească în
voie resturile de carne din măsele. Nu, nu era îngăduitor, pentru că în anumite momente dădea dovadă că ştie să nu ierte nimic. în primul rând, nu-şi ierta lui însuşi nimic.
- Ce faci azi? întrebă Olga, ca să spargă tăcerea, cauzată
3c	30	de ironia ei (şi dânsa beneficia de un surplus de amor-propriu
şi credea că înţepăturile-i au darul de-a fi mortale). Ştia prea bine ce trebuia să facă Val în acea zi. Ne mai întâlnim la prânz?
- Da, deşi nu prea avem ce să ne spunem.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
19
   - Ei, spuse ea, râzând, odată ce te-ai înjugat la plug, trebuie să ari. Se pregătea de plecare. încerca să-şi potrivească cocul în oglinda mică, din acelea cu rezemătoare, cum se găsesc prin casele de ţară. Era singura care se afla în odaie, şi părul ei nu încăpea tot. Oglinjoara nu voia să stea fixată şi tânăra femeie o tot proptea cu nişte cărţi care se aflau pe masă. Masa era de proporţii neobişnuite, ca şi odaia cât o sală de clasă. Avea o clamă în gură, altele şi le fixase în păr, unde se pierdeau ca un ac în carul cu fân. Olga era femeia cu cel mai lung păr - natural - din tot Bucureştiul. Surprinzând privirea bărbatului, care parcă o cântărea de departe, se sperie: nici-o urmă de dragoste nu mai scânteia în ochii lui, ori cel puţin curiozitatea afectuoasă pe care i-o ştia.
   - Ce ai cu mine? îngână, cu dinţii strânşi din cauza clamei. Reuşise să-şi fixeze, în sfârşit, părul într-un coc gros, încât păreau îngrămădite acolo pletele câtorva generaţii de fecioare. Val se gândi la Simonetta lui Botticelli. Dar cu oarecarre scârbă, nu ştiu de ce, poate că nu era cazul să facă mereu apropieri între viaţa şi artă. însă acestea îi veneau automat şi asta îl enerva.
   - Eşti un egoist, nu te gândeşti decât la tine.
   - Bineînţeles, din moment ce sunt egoist.
   Era observaţia cea mai crudă, pe care-o poate face o femeie, dar asta nu-l supără. Fu rândul ei să-l privească acum, cu scăpărări de ură nedisimulată, iar el, schimbându-şi poziţia în pat, spuse căscând, pentru a nu ştiu câta oară vizibil:
   - M-am plictisit... eşti de-o enormă... Şi pentru a arăta cât era de plictisit, nici nu mai catadixi să-şi termine gândul, înfuriată de-a binelea, Olga dădu drumul torentului de reproşuri, care se pot face unui bărbat după ce-I cunoşti bine. Era lipsit de sensibilitate. Asta cu atât mai grav cu cât el se pretindea a fi... ce se pretindea.
   - în fond, ce mă pretind?
   - Orice te-ai crede, tot un ratat rămâi. Zdranc! Simţi că-1 atinsese în punctul sensibil si continuă cu mai multă înverşunare.

20
MARIN SORESCU
Vorbeşti mereu de lucruri colosale, ai planurile cele mai fantastice şi când e să faci într-adevăr ceva... schimbi proiectul cu altul şi mai aiurit (nu găsi alt cuvânt) şi nu duci nimic la capăt. Ratarea nu e altceva decât incapacitatea de-a termina ceva. Ce m-o fi făcut să-mi pierd capul? Ce-oi fi văzut la tine, Doamne?
    - Geniu, dragă. Ai acasă un soţ normal, aşezat - aşezat chiar foarte bine, care îţi face toate mofturile, te răsfaţă, dar tocmai asta te enervează. E un om aşezat şi prea-ţi caută-n coarne. Şi în afară de asta, nu are pic de geniu. Ai vrut ceva ieşit din comun un tip, mă rog, faimos, care să-ţi gâdile orgoliul, gândindu-te că, uite, omul despre care se vorbeşte atâta este al tău, numai al tău. Tu îi faci ciorba, tu îi pui perna sub cap, tu îi pui mâna la ochi să nu se mai uite după altele.
    - Vorbeşti de parcă ai fi cel puţin Picasso.
    - Ramolitul ăla? Ha-ha.
    - Cine te cunoaşte pe tine? ce-ai realizat?
    - Am în faţă o carieră...
    - ...de piatră, dar nu eşti în stare s-o ciopleşti, nici măcar să tai o lespede pentru propria-ţi... începu să râdă batjocoritor şi-i arătă pe fereastră locul de peste drum, unde se afla un cimitir părăsit, plin de verdeaţă. Era împrejmuit cu un gard mare de fier şi de-a lungul gardului nişte pomi înalţi, care îl mascau. Te aşteaptă. Râdea nervos, era mai mult un acces de isterie decât o bună dispoziţie. Val dădu să se ridice, să-şi clătească ochii dis-de-dimineaţă cu peisajul care-o înveselea atâta. „îmi clătesc ochii cu mesajul cimitirului“. Tocmai se auzi a ciocănitură în uşă şi se lăsă iarăşi în pat, acoperindu-se cu patura veche, proprietate personală. Intră Adrian cu încă un străin, un tânăr bine făcut, cu un început de barbă şi cu favoriţi lungi. Inevitabilul se produsese. Uitaseră că trebuia să apară „gazda“, dintr-o clipă într-alta, se luaseră cu nervii. Adrian privi încurcat la cel doi, dintre care numai Olga se vedea toată - o splendoare - dădu „bună dimineaţa“ şi, nemaiştiind ce să facă, se duse la Olga şi-i sărută respectuos mâna.
TREI DINŢI DIN FATĂ
21
    - Adrian - spuse el, prezentându-se.
    - De la Cluj, adăugă Val...
    - V-am deranjat? făcu Adrian, cu un zâmbet mai mult stingherit decât ironic... N-am ştiut că...
    - Nu, deloc, spuse Olga, căznindu-se să se poarte „degajat“.
    - Ba ne-ai deranjat şi ne-ai speriat, zise Val. Ne-ai deranjat, pentru că tocmai eram pe punctul să ne luăm de păr şi ne-ai speriat că vii cu un bau-bau...
    „Bau-bau“ râse el primul, ca de-o glumă bună, se prezentă spunând că-1 cheamă Andrei... şi nu ştiu mai cum şi că-1 întâlnise pe Adrian, vechiul lui prieten, în gară, iar acesta îl poftise să-i arate unde s-a mutat. Cum îi era în drum, se abătuse, deşi era frânt de oboseală, nu dormise toată noaptea... şi aşa mai departe. (Val nu-1 mai ascultă: ăsta e vorbă lungă.) Andrei avea în mână o plasă de sfoară, care distona cu costumul elegant. Adrian se uită cam chiorâş la Val, cum statea cuibărit în patul lui. îşi cumpărase de curând mobilă - un pat şi-un dulap, ce aproape nici nu se vedeau în imensitatea camerei şi nu suporta să stea cineva în patul lui. Se temea de microbi. Avusese a discuţie în această privinţă cu prietenul său, o discuţie de principii, iar Val îi promisese să nu se-atingă de el, şi 11-0 să lase damele sale nici măcar să-l privească. Patul e un lucru indecent - spusese Val, femeia nu trebuie să se uite la pat. Bun. El dormea pe-o saltea, pe care o adusese nu ştiu de unde. Acum îl prinsese însă cu mâţa-n sac şi Adrian simţi că-1 ustură la ficat. Dacă ştia, nu mai pleca pe teren.
    - Tocmai îi promisesem o somieră, pentru dumneata, făcu Andrei, care vorbise încontinuu.
    - A dumneata eşti cel cu dormeza de aruncat! sări Val. Păi, atunci se schimbă povestea. Avem nevoie de aşa ceva, sigur că avem mare nevoie, zise el vesel, arătând cu mâna camera aproape goală (şi parcă şi spre Olga sau aşa i se păru ei? Poate numai i se păru). Când mi-o dai?
    - Nici nu ştii câte paturi zac nevalorificate în Bucureşti - cui nu-i moare o soacră, o tanti şi rămâne pătucul gol şi trist,

22
MARIN SORESCU
ca o ramă din care a căzut tabloul şi e păcat să dorm eu pe jos, nu? Şi spre Adrian: bunicul meu avea o vânturătoare de floarea-soarelui care era foarte mofturoasă: dacă o puneai să vânture grâu se oprea. O mai fi şi acum pe la ţară.
   - Păi, şi acum, dacă aveţi cum s-o aduceţi. Locuinţa, de altfel, e grozavă, continuă Andrei, luând seama în jur. Mda, aici e cu totul altceva decât la bloc... Aer, domnule...
   - Să tragi cu tunul.
   - Da, poţi să respiri, nu-ţi cade tavanul în cap... (şi alte banalităţi din acestea). Olga nu mai putu nici ea să le asculte. Se găsea în situaţia cea mai delicată şi aştepta un moment potrivit ca să poată pleca.
   - Bun, zise ea, după ce Andrei se duse la fereastră, să vadă „ce se vede“ şi dacă se aud tramvaiele, deşi ca să le audă, nu trebuia să meargă la fereastră: huruia toată casa. 26, 27, 4, 24, toate treceau pe-acolo şi Adrian în crizele lui de ficat învăţase să le deosebească după scrâşnitul şinelor. Mă duc, Doamne, am întârziat! exclamă Olga, luându-şi poşeta şi uitându-se discret pe scaun dacă n-a uitat ceva.
   - Să te conduc, făcu Val pe politicosul.
   - Lasă, nu te mai deranja.
   - Rămâne cum am stabilit, nu?
   - Da. La revedere.
   - Sărut mâna, la revedere, domnişoară, zise Andrei, cu aerul înţelegător al celui trecut prin astea. Acest aer însă îl supără pe Val:
   - Nu e domnişoară, e nevastă-mea.
   - A, mă rog... scuzaţi!
   Adrian se pregătea să râdă, dar văzând expresia serioasă a lui Val îşi înghiţi „hohotul“, puţin teatral, ha, ha! - rămase doar cu un zâmbet subţire ca o lamă de brici. Zâmbetul lui de toată ziua. „Tu nici nu mai trebuie să-ţi cumperi lame, ai cu ce te rade“ - îi spusese odată Val. Prietenul lui ştia de glumă, dar numai de glumele lui, dacă îl prindeai pe picior
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
23
greşit, te repezea şi Adrian se purta prudent şi înţelegător cu el.
   - Nu, zău, te-ai căsătorit?
   - Mda! făcu Val morocănos. De-asta sunt aşa de vesel. Eu nu mă culc cu o femeie dacă nu e nevastă-mea.
   - Sau dacă nu e căsătorită. Ha!...
   - Tu să-ţi ţii gura. Val îşi trase pantalonii pe el şi se duse în bucătărie să-şi spele un ochi. Era şi în cameră o chiuvetă, dar stropea prea tare, iar în bucătărie nu-1 vedea nimeni. De obicei se răcorea dimineaţa cu un duş, ori aplecat peste chiuveta din bucătărie, îşi turna o găleată de apă-n cap. Să-şi pună tot sângele în mişcare. De data aceasta simţi că nu mai are nevoie de astfel de artificii pentru sângele care „se mişca de la trei“. Atunci se trezise. Veni cu obrazul ud, îngenunche lângă salteaua lui şi se şterse c -un colţ de cearşaf. Adrian îşi făcea patul, încet, ostentativ, spre a-si arăta nemulţumirea pentru călcarea consemnului. Lui Val i se păru că aruncă un ochi iscoditor pe cearşaf.
   - Dacă găseşti vreun fir de păr pune-1 aici în borcanul ăsta, zise el. Facem colecţie. Ceilalţi râseră, pe diferite tonuri. Ii trecuse şi lui Val mahmureala, se simţi iarăşi bine, bucuros că e între prieteni. Andrei i se păru acum parcă mai simpatic, cu toată afectarea, cu toate frazele sale lungi şi isprăvite, încheiate la toţi nasturii. El dacă n-avea chef, nici la jiletcă nu se-ncheia, ca să sfideze (ceea ce însă nu se-ntâmpla niciodată), darămite să aibă răbdarea de-a duce nişte banalităţi, până la capăt. Tot Val fu cel care descoperi vreo două fire lungi de peste un metru pe pătură.
   Le luă cu grijă simulată, le privi în zare, se prefăcu a încerca în dinţi caratele unuia şi zise: Aur. Aur curat. Inchipuiţi-v-o pe respectiva bucătăreasă la o cantină. Câte danturi ar mai rupe. Ce-ar mai rupe gura. Şi pe alt ton, înfăşurând bine firele într-un fel de ghem minuscul, ca un arc de ceasornic. Prind bine la bătrâneţe. Poate n-o să am cu ce-mi umple salteaua. Podoaba Olgăi, atât de falnică şi de care era foarte mândră,

24
MARIN SORESCU
îi pricinuia în secret o inexplicabilă iritare. Era poate un început de gelozie. Aşa nitam-nisam. Deşi detesta gelozia şi în general, sentimentalismul şi tot ce ţine de sentiment, în el încolţeau uneori închipuiri chinuitoare. Se gândea că bărbaţii care o studiau - şi o doreau, bineînţeles, porcii! - găseau un pretext ieftin de-a intra în vorbă eu ea, mirându-se de unde atâta păr, ce păr lung („anormal chiar pentru o fată de la ţară? le-ai întrecut pe toate Mariţele“ - expresia lui). Ea ar fi replicat că aşa e el, e natural, ar fi încercat să-l convingă că e natural... şi aşa mai departe, se crea intimitatea. Parcă-o vedea scoţându-şi într-o clipă cele 10—15 clame (avea o mare dexteritate la scos clamele), lăsându-1 să cadă ca o cascadă: buf! pentru a-1 convinge pe cutare ori cutare idiot. Un sportiv, bineînţeles, un vlăjgan de „doi metri fără o idee“, care, cum e ea atunci aşa aproape chioară, n-are decât să se repeadă s-o ia în braţe. Nu, mai bine cheală. O femeie frumoasă trebuie să-şi ascundă frumuseţea (în faţa altora). Desigur, toate acestea erau închipuiri, utopii, Olga nici lui nu-i făcuse o astfel de demonstraţie, un astfel de antistriptis. Dar cu el avea gânduri serioase... Femeile când ştiu că e ceva serios, se poartă într-un fel şi când vor să aibă aşa o aventură se poartă taman pe dos. Le cunoaştea el prea bine. îşi făcuse planul chiar s-o tundă într-o noapte, cu o foarfecă de tăiat viţa de vie (pe care o avea din întâmplare printre instrumentele lui). Dar, uite, prima ocazie trecuse. La urma urmei, chiar dacă-o strângea vreunul în braţe - mare scofală! S-ar alege c-o smeoaică pe cap. îşi aminti sclipirile de ură din ochii ei: „Aşa-ţi sclipesc ţie ochii când mă iubeşti"?, dar n-o mai întrebase. Astupă borcanul cu o carte de versuri şi-l puse cu grijă pe pervaz. Apoi, dându-şi seama c-o să-ncurce la deschiderea ferestrei, îl mută între geamuri.
    - Copii, zise el, întorcându-se vesel spre ceilalţi care discutau ceva, nu vă e fomiţă? Sau aţi luat Fruhstiikulm gară?
    - N-am apucat, răpunse Andrei, eu merg acasă, m-aşteaptă ai mei cu ceaiul.
TREI DINŢI DIN FATĂ
25
    - Ceai? Stai aici. Am ceva mai bun. Ce-aţi zice de nişte flax fript? Plescăi din buze. Luă de pe masă o bucată de cârnat (ieşise nu de mult moda unui Bratwurst nemţesc, numit la alimentara Flax), dezlipi cu grijă bucata de ziar în care i-1 învelise vânzătoarea, îl trecu pe la nasul fiecăruia, trăgând pofticios în nări mirosul lor, apoi merse la sobă şi aprinse focul. Metoda de preparare era cea mai simplă: bucata de cârnat, puţin crestată, înfiptă într-o furculiţă, era ţinută deasupra flăcării albăstrui de gaz metan, până când se frigea, mai bine zis se afuma, şi umplea şi casa de fum, apoi era mâncată arzând, cu muştar şi pâine neagră. Stătu pe ciuci în faţa uşii sobei, perpelind friptura. începu să miroasă frumos înăuntru. Val se sculă cu frigarea sfârâind, o trânti pe masă pe un ziar, aduse borcanul cu muştar de sub pat, împărţi cârnatul în trei şi tăie cu un briceag felii din pâinea neagră.
    — Masa este servită la domnii!
    Adrian mâncă doar jumătate din porţia lui - avea o criza de ficat. îşi făcu un ceai. Lui Andrei îi plăcu acest dejun „pe iarbă“.
    - Cu deosebirea numai că madama în pielea goală a plecat - rânji Val, la remarca lui Andrei, care căuta să arate că şi el se pricepe la artă,
    — Vai! am uitat de peşte! Andrei, care pusese plasa pe scaun, acolo unde cu puţin înainte stătuse rochia Olgăi, se duse la ea şi scoase la iveală un crap mare cu gura căscată. Ai fi zis că e viu. L-am prins azi-noapte la crescătoria din... (spuse numele unui sat), sunt aşa de mulţi acolo, poţi să-i înhaţi cu mână. Bagi pur şi simplu gheara şi-i apuci de coadă. Adrian cântări peştele în mână, simţind un fel de repulsie şi chiar usturimi în partea dreaptă jos, la ficat, la atingerea solzilor. Nu-i plăcea nici ideea pescuitului într-o crescătorie, unde lipseşte aventura extraordinară a pândei, a nadei, a undiţei, sentimentul că vânăm şi suntem vânaţi. Făcu aceste observaţii cu glas tare, subliniind prin intonaţia specială, de om cu ceva

26
MARIN SORESCU
studii de declamaţie (cochetase o vreme cu gândul de-a se face actor), cuvintele pândă, nadă, undiţă. De altfel, făcea asta instinctiv, nu dintr-o dorinţă de a poza, cum i se părea uneori prietenului său, că e adică prea infatuat.
    - Lasă asta, Adriene, e prea devreme pentru lirica ro- mânească - zise Val. Se uită la ceas: Uite e abia şapte şi patruzeci. Către Andrei: Dacă mai trăieşte, mi-1 dai mie. Ţi-1 cumpăr. Si hâtru: îmi amanetez salteaua. Apucă încet crapul şi merseră toţi în bucătărie. După primul jet de apă, peştele rămase însă la fel de imobil şi cu gura căscată, acolo în chiuveta aceea mare de faianţă, pe care Val o umplu cu apă. Andrei se miră de lărgimea bucătăriei, care era pe măsura imobilului, Merse şi studie eu băgare de seamă plita, pe care puteau fierbe concomitent trei cazane soldăţeşti. Se uită, mai ales, în gura sobei, la cele trei injectoare. Se mai aflau acolo o masă ordinară, pe care se puneau vasele murdare, aşteptându-şi rândul la spălat, o bancă de lemn, lungă cât peretele, şi această chiuvetă dublă. Locuiau peste 15 familii în întregul imobil, pe care multe alte considerente - în afara cazanelor de la subsol şi al bucătăriei imense - te făceau să-l asemui cu un vapor de tip vechi, un transoceanic. Dintre toţi cei înscrişi în cartea de imobil, puţini erau nefamilişti. Adrian şi colegul său Tudor Frăţilă, figurau amândoi ca nişte fraţi siamezi, pe aceeaşi repartizare, obţinută şi aceasta cu multă greutate. Celălalt colocatar legal avusese nişte necazuri la serviciu, plecase trântind uşa şi dispăruse. Secretara de redacţie, o femeie, care suportase trântirea uşii, se mirase în felul acesta de „ieşirea“ foarte tânărului redactor:
    - Trânteşti uşa-n nas secretarului de redacţie? îi trânteşti
tu uşa-n nas?	j	\
    - Scârţ! spusese ăcesta de pe coridor, îndreptându-se c-o falcă-n cer şi cu unâ-n jpământ spre lift. Adrian nu ştia nici el bine unde este, dar banuia că în curând avea să se-ntoarcă. Situaţia lui rămăsese neclară în redacţie, în orice caz îl păştea
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
27
ceva, poate chiar darea afară. Pe Val îl adusese aici Adrian, în lipsa lui Tudor, şi nu ştia acum ce-o ieşi. Cei care veneau să spele vasele în bucătărie erau bărbaţii, în cazurile perechilor mai tinere. La familiştii mai în vârstă, bărbaţii cărau de sus de pe unde locuiau, câte două-trei braţe de crătiţi şi farfurii, îşi suflecau mânecile şi spălau cu drag. Pupăzan chiar cânta vesel. Lui i se spunea „cel mai harnic bărbat“, pentru că de câte ori era văzut într-o astfel de „poziţie“ zero, cum o numea Val, le zicea tare şi răspicat: „Cel mai harnic bărbat“. Asta era şi un fel de scuză şi-o autoironie. în schimb, Argintescu, un asistent de ceva de la Politehnică, un tip înalt şi grav, care se menţinea cu toţi doar la relaţii de salut, dând impresia c-ar fi pe puţin şef de catedră, clătea şi freca la cratiţi cu acelaşi aer preocupat şi important cu care ar fi rezolvat o ecuaţie sau ar fi făcut schema unui zbor spaţial.
   - Aveţi şi curte interioară, spuse Andrei aruncându-şi ochii pe fereastră.
   în spatele clădirii se întindea, într-adevăr, o curte de~o jumătate de pogon, părăginită, cu mulţi corcoduşi pe lângă gardul putred de scânduri. în fund se vedeau mişte stive şi ici-colo, câteva gropi, nişte varniţe, din care ieşeau buruieni uscate. Era poate partea cea mai frumoasă a întregului ansamblu, cum se gândi Andrei.
   - Băieţi, nu vreţi să-mi arătaţi întreaga casă? Poate vă fac cu apartamente la bloc?
   - Adică? întrebă Adrian.
   - Institutul nostru caută o casă veche, cu camere spaţioase pentru planşete (lucra la un institut de proiectări). V-am putea oferi apartamente la bloc în schimb.
   - Vezi, poate pui o vorbă bună şi ne-arunci în stradă, râse Adrian. De luat o casă e uşor, de dat alta-n loc ceva mai greu.
   - Nu, că noi avem posibilităţi. în fond, ce-a fost aici?
   -Ce?
   - înainte.

28
MARIN SORESCU
    - înainte! Dumnezeu ştie. Probabil o instituţie, în nici un caz casa de locuit.
    Urcară la etajul întâi, unde, ca şi la parter, camerele erau dispuse în jurul unui hol măreţ, dreptunghiular. Parchetul de stejar, strălucitor pesemne altădată, parcă murea de lepră. Deasupra, în tavan, fusese un policandru, acum mai rămăseseră doar două fire la capătul cărora era înşurubat un bec. Becul ardea, cu toate că se făcuse de mult ziuă. Problema cea mare în această casă rămânea schimbul perdelelor şi al becurilor, când se ardeau. La tavan nu se putea ajunge decât cu o scară lungă şi foarte grea, care mai niciodată nu se ştia unde se găseşte. Locatarii stăteau câte o zi, două în întuneric, când, la insistenţele soţiilor, bărbaţii începeau să bată din uşă-n uşă, întrebând de scară. Se întorceau gâfâind cu scăroiul în spinare. Becul aprins scotea în evidenţă parchetul în mare suferinţă - aerul acela de curăţenie forţată, pe care-1 au multe locuinţe în comun, unde nu se ştie cine trebuie să facă ordine şi curăţenie. Val, care ezita dacă să mai continue această inspecţie dis-de-dimineaţă ori să se întoarcă la ale lui, adică să se radă, avu o idee care-i încreţi colţurile ochilor a şiretenie ardelenească. Fără nici un cuvânt, merse la prima uşă şi bătu autoritar de câteva ori.
    - Ce faci, domnule? îl înghionti Adrian, ce scoli lumea? Eşti nebun? Hai să plecăm. îl trase de mână pe Andrei, să coboare. Ne facem de poveste. Era însă prea târziu. Uşa se deschise şi apăru, într-un capot pus la repezeală, locatara, o fată durdulie, atrăgătoare, cu aerul de fruct copt, rumenit chiar, pe care-1 au unele brunete care se ştiu că plac. Era dactilografă şi de altfel foarte liniştită.
    - Bună dimineaţa, ne iertaţi că vă deranjăm la ora asta... Dumnealui, spuse Val, arătând spre Andrei, pe care fizicul îl făcea să arate un om foarte important... care ne-a trezit şi pe noi... e însărcinat să vadă casa...
    - Camera mea?
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
29
    Fata arătă speriată acum, probabil o dusese gândul la vreo percheziţie ori ceva de felul acesta. La întreprinderea unde lucra se primiseră nişte anonime în legătură cu o rudă a ei, care fugise în străinătate. Dăduse o declaraţie prin care arăta că nu ştiuse nimic despre acea fugă, pe acel văr nu-1 mai văzuse de vreo 12 ani, de când erau mici. Se arătase şi ea curioasă, ba chiar furioasă, revoltată (sincer) de ce fugise? Adică de ce fugise vărul ei? Ce-i lipsea? Funcţionarul de la cadre nu-i satisfăcu curiozitatea şi rămase la fel de pasiv la izbucnirea ei de indignare. Când auzi bătăi la uşă, la ora aceea nepotrivită, îşi aminti că avea o fotagrafie cu vărul ei pe undeva prin casă, îşi propusese s-o distrugă, dar uite că neglijase. Fotografia era de la 5 ani - născuţi în acelaşi an —, dar ăla putea fi recunoscut. Acum era prea târziu. De fapt, nu-şi mai amintea precis unde se află poza, unde o pusese. Sărise să deschidă cât mai repede, spre a nu se crede că ascundea ceva. Capotul aruncat în grabă, abia acum şi-l încheie definitiv (truc feminin care funcţionează foarte bine şi inconştient, dintr-un instinct ce nu dă greş). Simpatia străinilor, oricum, fusese câştigată.
    -Nu, domnişoară, făcu Adrian ceremonios, domnişoara... voi să-i spună numele, dar nu şi-l mai aminti...
    - Ursache...
    - Exact, mă scuzaţi... Dumnealui vrea să vadă casa, în general. Imobilul.
    - Pentru nişte probleme, mormăi Andrei, grav, nemaipu- tând să dea înapoi.
    - Bineînţeles, făcu fata, parcă neîncrezătoare. Poftiţi. Dar e deranj. Poftiţi, vă rog. Intrară. Patul era nefăcut, dar bărbaţii alunecară cavalereşte cu privirea peste această intimitate. Camera era mai mică decât a lor, poate chiar pe jumătate. Din cauza asta, ori din alte cauze, arăta mai bine. Era plăcut înăuntru. Tânăra dactilografă îşi strânsese ceva zestre — ce putuse agonisi din salariul ei, care nu era desigur prea mare — şi-şi aranjase cuibuşorul cu înclinaţia pentru dantele, bibelouri

30
MARIN SORESCU
ieftine şi tot felul de bibiluri pe care o au cucoanele de o anumită cultură, ori acele plante carnivore care ştiu cum să se exteriorizeze spre a atrage fluturi şi insecte. Cultura domnişoarei Ursache era precară, clasele de liceu, dar nu toate, apoi ce mai trăsese cu urechea în dreapta şi-n stânga, vreo carte citită în pauza dintre materialele pe care le bătea... şi aceste materiale. Căuta să înveţe şi ea din scris. Scria de dimineaţă până seara şi câteodată îşi mai lua şi-acasă. De multe ori, nu-şi dădea seama ce bate, dar din când în când, urmărind rândul cu o riglă, atenţia se întâmpla să i se deştepte Ia vreun pasaj mai interesant.
    - Covorul acesta l-aţi luat de la Constanţa? Nu? E foarte frumos. Val privi cu intenţie spre amici.
    - Da, făcu fata, fără a prinde ironia. E din păr de cămilă. Covorul, pus într-o ramă grea, ca un tablou de gang, reprezenta „răpirea din serai". Un bărbat focos ţinea la pieptul său înamorat - sau la pieptu-i, mai poetic - o copilă zgribulită, dar numai nerv, cu ochi mari de aventurieră la primul pas, în timp ce calul, la fel de focos, galopa pe un câmp de păr de cămilă, luminat de o lună din păr de cămilă.
    - Calul e tot cămilă? întrebă Val, foarte serios, dar Andrei şi Adrian nu se mai putură abţine şi izbucniră în râs.
    - Eu ştiu? ridică din umeri domnişoara Ursache, râzând şi ea, dar din alte motive, mai serioase. Ii trecuse frica. Un „inspector" care se entuziasma de frumuseţea unui covor găsit chiar nostim - aşa explica ea veselia - nu poate avea nimic cu... vărul ei...
    - Uitaţi ce se întâmplă, zise Val, oficial, ca s-o dreagă, privind spre Andrei cu un simulat servilism. Aceste covoare sunt aduse de marinari de la Istanbul. Aceştia le cumpără pe două parale la bazar, având neobrăzarea să le vândă pe sub mână Ia Constanţa infestând spiritul naiv al cumpărătorilor cu imagini orientale şi idei evazioniste.
    - Cu cât l-aţi cumpărat, domnişoară? întrebă Andrei.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
31
   - Şapte sute cincizeci, dar... mai am unul. Spuse asta automat, în virtutea inerţiei cu care criminalul, prins asupra faptului, mai săvârşeşte un omor, la repezeală. Se simţea vinovată de această răpire din serai, acum înţelesese parcă adevărata-i semnificaţie, iar cuvântul „entuziasm" o speriase 5 de-a binelea. Voia, de fapt, să se dezvinovăţească. Dorise să spună că mai are unul, care este de-al nostru, de lână pur şi simplu un peisaj. „Omul e un animal politic", scrisese odată,
şi deci dacă într-un covor cumpărat din străinătate nu se află nici un om, nu mai poate fi vorba de ceva prea grav.	io
   - Să ştiţi că şmecherii aceia din... - Val făcu un semn în depărtare - amestecă uneori cămila cu capra, însă al dumneavoastră... (merse şi studie cel de-al doilea covor) s-ar putea să fie original sută la sută.
   - E... cu gâşte sălbatice! exclamă domnişoara Ursache, gata 15 să plângă.
   - Vâ dau un sfat. Nu mai pomeniţi de celălalt. Nimănui!
Nici lui tata! Asta o spuse cu un aer atât de misterios, că-1 trecură şi pe el fiorii. De altfel, continuă el, tovarăşul n-a văzut, n-a auzit. Oameni suntem.	20
   Adrian, văzând că se îngroaşă gluma şi fiinţa se arăta cu totul dezarmată în faţa perfidiei lui Val, se grăbi să-i scoată afară.
   - Gata, să mergem. Hai!
   - Ne iertaţi, domnişoară, spuse Andrei.
- Nu face nimic.	25
   Ieşiră. Val se-ntoarse tomai când fata se pregătea
să-nchidă uşa. Ii spuse pe un ton confidenţial. „Dumneavoastră n-aveţi, de fapt, nici-o vină. Dar absolut, nici una." Chipul lui era atât de prietenos, nu-i	trăda	nici	un	gând	rău,	încât
ea începu, nici mai mult, nici	mai	puţin,	să-i povestească	pe	30
larg cazul cu fotografia pe care n-o găseşte în ruptul capului.
(E mai gâscă decât credeam" - gândi Val.)
   - O căutăm împreună, zise el... Am auzit eu ceva de la tovarăşul... Pe toţi ne are la mână cu câte ceva. Cu câte o

32
MARIN SORESCU
cămilă, cu câte o gâscă. Pare însă om bun... Şi cuprinzând-o brusc de bărbie, o privi drept în ochi. Dar „absolut nici o vină“ repetă el, - căldura femeii, pielea catifelată a obrazului, toate astea şi altele împiedicându-1 să găsească o replică mai inteligentă. Poate chiar diseară, adăugă.
   - Sunt de serviciu... Mâine-seară, zise ea moale.
   - Fie, pe la opt.
   In fond, ea e chiar nevinovată, se pregătea Vlad să le spună prietenilor săi, dar aceştia erau deja angajaţi într-o discuţie cu „Cel mai harnic bărbat“. Uşa camerei acestuia era deschisă, şi-i tot îmbia să intre. Adrian voise să întrerupă aici sondajul, prea adânc pentru un simplu capriciu al lui Andrei (nu credea că acesta e capabil să le dea case), apoi se temea şi de vreun scandal, urmat de reclamaţii la revistă. Domnul Pupăzan, însă, care auzise „vorbe“ la vecina sa, ieşise să vadă ce s-a întâmplat, ori cine e. Ori poate chiar din întâmplare - le tăiase calea cu un braţ de farfurii, voind să coboare la bucătărie. Adrian, spre a nu fi bănuit că umblă cu alte gânduri la domnişoara... (Iar îi uitase numele! Asta i se întâmpla destul de des, n-avea memoria numelor, ce mai încolo şi încoace!), i-1 prezentă pe Andrei, „care trebuie să vadă casa“.
   -A, în legătură cu locuinţa! sări „Cel mai harnic bărbat“, punând imediat jos, pe parchet, cele şapte sau opt farfurii, pline de resturi de mâncare. Adică ce? Sunt speranţe? Poftiţi, poftiţi şi la noi. Nevastă! Inspecţia! El făcuse de mai multă vreme cerere de mutare în bloc, întrucât, fiind căsătorit şi aşteptând un copil - aşteptarea aceasta era la modul ipotetic, ca şi rezolvarea problemei locuinţei de altfel — avea nevoie de două camere. Mai ales că soţia, care este profesoară de matematică - nu se poate concentra asupra problemelor, în timp ce el bate la maşină. Cam în felul acesta fusese formulată cererea, veche acum de vreo doi ani. Odaia curată, totul pus la locul lui. Doamna Pupăzan, o femeie sobră, care probabil trecea la şcoală drept o profesoară severă, stătea pe marginea
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
33
patului, cu o carte în mână. O luase chiar atunci, când auzise de inspecţie. Când intrară, musafirii matinali, mai întârzie puţin, ca şi când ar fi fost cufundată în studiu, apoi se ridică în picioare, cu aerul de a-i întreba ce poftesc.
    - In legătură cu casa, explică soţul.
    - A, sunt probleme serioase, se învioră doamna Pupăzan, începând să tragă patul, spre a arăta parchetul stricat şi ducându-i la fereastră să vadă cum bate ploaia înăuntru, când plouă. în afară de toate acestea, bucătăria se află la un kilometru şi suntem prea multe familii pentru una singură. Măcar de-ar fi aici la etaj. Trebuie să cobori de douăzeci de ori pe zi.
    - Bine că nu sunteţi la doi, interveni Val, care intrase şi el între timp, dându-le dreptate, spunând chiar textual: Aveţi dreptate, desigur, aveţi în fond toate drepturile să cereţi locuinţă corespunzătoare gradului dumneavoastră. Noi, că suntem jos lângă ea, şi tot ni se pare departe... dar dumneavoastră, care veniţi tocmai de la etajul întâi.
    - Ca să nu mai vorbim de cei de la doi, adăugă Pupăzan. Şi întorcându-se spre Andrei: Nu, domnule, vă spun asta aşa prieteneşte: nu e casă să locuiască cineva în ea. O fi bună pentru o instituţie, pentru alte scopuri, mă rog, dar nu de vieţuit. Voia să-l întrebe dacă are vreo idee despre cererea lui depusă de mult, c-a şi uitat de ea, dar Andrei se arăta grăbit.
    - Ne-am format o părere, spuse el... Mda!... o părere aş putea spune exactă... oarecum obiectivă.
    - Bineînţeles, bineînţeles, obiectivă, zise Pupăzan repede, desigur, obiectivă, că aşa stau lucrurile. Să nu ocoliţi cumva etajul doi, pentru că acolo sunt problemele cele mai grele. Şi le arată pe unde să urce ca şi când tovarăşul n-ar fi văzut scara. N-ar fi fost bine dacă ar fi abandonat incursiunea. Ar fi bătut la ochi. Sus, de fapt, se şi ştia, cum-necum, că a venit comisia care dă case. Patru femei îi aşteptau în hol, sfătuindu-se şi punându-se de acord ce să spună şi cum să prezinte situaţia, spre a părea cât mai dezastruoasă. Iarăşi fu invocată bucătăria

34
MARIN SORESCU
de la mama dracului, lipsa unui lift, aşteptarea unor moştenitori. De data aceasta, madam Argintescu, soţia asistentului, arăta cu prisosinţă iminenţa unar naşteri - din cauza asta era împinsă în faţă. Aproape fiecare făcuse în camera sa mici transformări, nepermise desigur, dacă nu exista o aprobare specială de la spaţiu, şi se temeau de vreun control. Familia Argintescu ocupa camera dinspre curte, cea mai mare, şi-o împărţise prin glasvanduri în vreo trei încăperi, arăta acum ca un adevărat apartament destul de spaţios, ceea ce făcea să cadă motivul atât de invocat al odăii unice, în care nu poţi să te mişti. Soţul ei era o probă de gelos ce nu s-a mai pomenit, şi în ciuda situaţiei actuale a femeii cu burta la gură, cum se spune, îi supraveghea toate mişcările, îi controla până şi carnetul de telefoane. Ar fi mers până acolo, încât, dacă nevastă-sa i-ar fi făcut doi gemeni, poate că i s-ar fi părut cine ştie ce şi n-ar fi recunoscut al lui decât unul. Un astfel de caz se întâmplase recent la o cunoştinţă de-a lor, iar geamănul „nelegitim“ a trebuit să fie dat de biata mamă, torturată de nebunia bărbatului, la azilul de copii. Auzind-o vorbind cu nişte domni străini, Argintescu - se bărbierea - termină mai repede (nici nu termină) şi ieşi să vadă ce se întâmplă.
    - Să vă spună dumnealui, sări madam Pacoste, de asemenea însărcinată, deşi la vârsta ei - trecuse de 45 - asta venea ca o pedeapsă cerească. Se afla abia în luna a doua, nici nu se vedea, fiind de felul ei mare, corpolentă, aşa că Arginteasca, oricum, era mai indicată să stea în faţă, să ţină piept. Era şi mai tânără, „şi mai cultău. Madam Pacoste n-avusese condiţii să se instruiască la vremea ei, era tare simplă, soţul, acar, avea şi program de noapte, sporit în ultima vreme într-un mod incredibil aproape în fiecare noapte, datorită faptului că-şi găsise o iubită. „Sarcină peste plan“, motiva el, când venea la ziuă, frânt de oboseală, ca şi când ar fi trebuit nu numai să schimbe macazul, ci să ia şi fiecare tramvai în spinare şi să-l mute de pe-o linie pe alta. Până când soţia, intrată la idei,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
35
îl pândise unde merge şi descoperise misterul. în acea perioadă, Pacostea - numele îl luase de la el cu asta se alesese - îl povestea la toată lumea în bucătărie, că aşa şi pe dincolo, o fi îmbătrânit, cine ştie ce s-o fi întâmplat, că ea de o jumătate de „an încoace“ doarme singură. „Pe care parte mă culc pe-aia mă scol.“ După ce aflase, nu-1 scotea din „porcule!până când omul, scârbit, îi făcuse un copil. După aia începuse s-o îndrăgească - el adică -, se purta mieros şi foarte atent cu ea, se bucura c-o să fie tată, dar cine ştie ce-o fi fost în sufletul lui. Oricum , nu trecea tramvai pe stradă care să nu le-o aducă în minte pe cealaltă. Şi lui, dar şi ei, mai ales ei. Aceasta e bârfa care se vehicula la bucătărie, lucru inevitabil într-un astfel de conglomerat uman. Adrian - Val mai puţin, fiind mai nou - cunoştea toate astea din comentariile doamnei Chetroiu, care-1 oprea câteodată în hol, şi-l ţinea cu ibricul de ceai în mână, până se răcea de tot, deşi pe el nu-1 interesa nimic din ce era în jur, însă era politicos. Lui Val toate i se păreau pline de haz - atât cât ştia el - şi i se prezentase acum prilejul nesperat de-a face noi „săpături în lada cu gunoi“.
   - Dumnealui care e cult, superior..., continuă doamna Pacoste, poate depune garanţie în privinţa mizeriei.
   - Ce garanţie? replică Argintescu. După ce se interesă despre ce e vorba, veni cu argumente serioase, arhitectonice, spunând că, structural, casa era improprie. Să înghesui într-un astfel de imobil, creat iniţial pentru cu totul alte scopuri, atâta lume, lui i se părea de-a dreptul un nonsens.
   - No sens! întări şi soţia acarului, care crezu că se vorbeşte pe ardeleneşte.
   - înainte era aici o cantină, continuă Argintescu, şi s-a renunţat la ea din aceleaşi motive.
   - Cantină? întrebă Andrei. Amănuntul era interesant.
   -Da.
   - Şi mai demult? intră şi Val în vorbă, curios de-adevăratelea.

36
MARIN SORESCU
    - Nu ştiu, cămin, un fel de cămin să zicem.
    Printre cele care voiau apartament de la Andrei se mai găsea şi-o femeie extrem de slabă, aproape uscată, ca o coajă de pâine „care-a mai rupt o dantură“. Aceasta prinsese glas doar în ultimele momente, dar de-atunci nu vorbea decât ea, dovedind un debit verbal ce depăşea cu mult volumul personal, că te şi mirai de unde atâta forţă. Spunea că lucrează tocmai la Bariera Vergului şi descria ce păţeşte în fiecare dimineaţă la şase şi jumătate, în tramvai, cum trebuia să schimbe două mijloace de transport în comun, ambele tramvaie, unul mai aglomerat decât altul. Şi ea nu mai putea suporta presiunea societăţii noastre în tramvai.
    - Ha, ha! râse Adrian, aproape involuntar. Şi repetă ca pentru sine: „Presiunea societăţii noastre în tramvai“.
    - Da, reluă femeia, care era tânără, măritată de vreun an cu un tip la fel de şters, lumea nu s-a obişnuit să respecte încă mersul înainte, nu există o planificare minuţiosă în materie de transport în comun. Ne repezim toţi grămadă într-o singură direcţie, la o anumită oră. După aceea, iarăşi toţi în altă direcţie, aşa buluc, pe aceeaşi linie, în timp ce celelalte linii stau goale. Cine merge pe 5? întrebă, aprinzându-se mai tare. Şi tot ea răspunse imediat, ca una care cunoaşte situaţia: Nimeni! Poftim! Nu ştiu de ce-i intrase-n cap acestei femei că linia lui 26 este cea mai aglomerată din lume şi de-ar fi avut norocul să capete locuinţă în altă parte, viaţa ar fi fost frumoasă, nu şi-ar mai fi scos sufletul în fiecare dimineaţă, chiar înainte de a începe serviciul, „în aşa hal, dragă“. Andrei se lăsă convins. De altfel, asculta mecanic, îi erau indiferente toate argumentele, îi pierise cheful, vroia să scape cât mai repede de această adunare care îi semăna acum a şedinţă, unde vorbeau toţi odată, ca să n-o lase pe uscata aia să se manifeste numai ea. (Li se păru celorlalte că aceasta izbutise a capta toată atenţia. N-ar fi fost exclus să obţină şi-un apartament mai mare. Nu putu coborî imediat. Văzând ce am serios au în faţă,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
37
femeile îl duseră să-i arate camerele, în ciuda transformărilor, care-ar fi putut fi observate. Trebui chiar să scoată carnetul şi să noteze preferinţele fiecărei familii. Argintescu îşi dorea casă veche în apropierea pieţei Matache, dacă se putea, spre a fi mai aproape de Institutul Politehnic. Se interesă dacă nu există ceva pe Strada Frumoasă - asta i-ar fi convenit - pentru că nevastă-sa ar fi avut piaţa aproape şi în situaţia ei nu putea face prea multă mişcare, ca să facă piaţa la Obor, iar Matache ar fi fost la o aruncătură de băţ. („Vorbeşte de parcă avea de gând s-o ţină-nsărcinată toată viaţa“.) Femeia cea subţire, şi ea, nu scăpă prilejul şi mărturisi până la urmă că e „într-a treia“. Toate privirile se îndreptară „într-acolo“, nedescoperind altceva decât mijlocelul („ori poate numai aşa reuşeşte asta să aibă şi ea mijloc“). Ea se mulţumea cu două camere în Titan. Dar, să nu fie la parter, că intră hoţii şi praful de pe stradă, şi nici la ultimul, că e zăpuşeală prea mare vara. Să se termine odată cu prostia de-a se face blocuri americane fără acoperiş, pentru că la noi e cald, nu ţin, cel care stă la ultimul etaj se coace. Şi să aibă lift, că altul e ritmul vieţii azi. Urci-cobori, urci-cobori, toată ziua. Când ieşiră din apartamentul ei, se ţineau toţi lanţ, slaba simţi nevoia să generalizeze, să fie ea care trage concluzia:
   - Vedeţi şi dumneavoastră care e situaţia, nu? Şi nu se mai poate aşa, postmeridiane, făcu ea, fixându-şi ochii mari asupra lui Andrei, care-şi notă în carneţel „Post meridiane, folosit alandala“. Femeia vrusese să spună: „Vrei nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă“, adică nu mai merge astăzi chestia asta, dar pe drum îşi adusese aminte de-o expresie radicală, auzită de curând în 26, la o porţie de-nghesuială, şi voise să-l facă praf pe Argintescu, cel care se pretindea profesor. Adrian vru s-o-ntrebe dacă ştie cine-a fost Post Meridiane, dar Val i-o luă înainte, stârnind iarăşi zâmbetul celor de faţă, inclusiv al tovaraşului.
   - Multe mai rabdă Meridian ăsta, săracul!

38
MARIN SORESCU
    Coborând, în sfârşit, scările, Val îşi aminti de spaima inocentă a dactilografei, cum îi primise înăuntru, ca şi când ar fi avut fiecare mandatul în buzunar şi cum le spusese tot. Apoi se gândi cât de încrezători şi de umili se purtaseră ceilalţi, până şi asistentul, cu Andrei, pe care-1 vedeau pentru prima dată. Nimeni nu întrebase cine e, cu ce drept vine, ce putere are. Fusese de-ajuns sugestia, sau o vorbă aruncată-n vânt. Ce înseamnă antrenamentul! Spre a pune moţ farsei jucate, avu un gând de-a dreptul trăsnit, în orice caz plin de răutate, de ură, mai bine zis, pe care o simţea zăcând în el, ura contra prostiei şi laşităţii. într-o odăiţă, vizavi cu camera lor, dar tocmai pe colţ, locuia Chetroiu, acea femeie divorţată de mult - şi iertată de Dumnezeu — pe care o vizita destul de des un miliţian. Miliţianul era foarte discret, înainte de a-1 expedia din cameră madam Chetroiu ieşea în hol şi cerceta dacă nu e nimeni. Cum se întâmplă în astfel de ocazii, tocmai precauţiile te dau de gol. încercând să se strecoare, sfios, cu sentimentul contravenţiei, omul de la circulaţie se izbise când de unul, când de altul dintre locatari, roşindu-se tot, neştiind dacă e cazul să salute sau nu. Legătura doamnei Chetroiu nu mai era un secret pentru nimeni din bloc. Poate că, totuşi, omul ar fi trecut neobservat, ori ar fi fost luat drept vărul cucoanei, cum îl recomandase, în cele din urmă, dacă acesta n-ar fi venit îmbrăcat în uniformă, ceea ce denota că se afla în timpul serviciului şi-şi mai permitea şi el o mică pauză ilicită.
    Ideea lui Val, pusă la punct în timp ce cobora scările înalte, oarecum maiestuoase, care îi aduceau în minte, nu ştiu de ce, intrarea unei vechi pinacoteci din Miinchen, pe care o văzuse prin atâtea albume, era ca Andrei să bată la uşa doamnei Chetroiu şi dacă e miliţianul acolo... să-l ia cu el. Voia să-şi verifice în felul acesta teoria că orice necunoscut, investindu-se singur cu oarecare mister, poate intra în casa oricui. Şi în puterea nopţii, dar şi ziua-n amiaza mare. Ideea era copilărească, într-un anumit fel, şi primul care s-ar fi bucurat
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
39
să fie greşită, nefundată ştiinţific, ar fi fost el, Val. Se încăpăţâna să creaciă că, oricum, conţine şi un sâmbure de adevăr, după cât cunoştea el viaţa, şi voia să verifice. în cazul de faţă, Andrei ar fi urmat să-i spună miliţianului, pe care l-ar fi găsit desigur fără cizme şi descheiat la tunică: „în virtutea cărui articol?“ Atât doar. Şi să roage frumos să-l urmeze.
    Andrei şi-ar fi văzut apoi de drum. Val nu le mărturisi celorlalţi planul său, pentru că l-ar fi considerat nebun, ar fi dat înapoi. Voia să-l pună pe Andrei în faţa faptului împlinit, să vadă cum o să se descurce. Parcă-1 şi vedea ieşind pe poartă, grav şi înfumurat - cum era el urmat scurt de bietul slujbaş al ordinei, speriat şi spăşit. Don Juanul merita o pedeapsă, o corecţie sau o reglare a tirului, mai propriu, pentru următorul fapt. Iubita sa răscoaptă nu locuia singură, ci cu mama sa, o bătrână trecută de optzeci de ani, vă închipuiţi, care n-auzea şi nu vedea nimic, dar oricum deranja prin simpla prezenţă. Aşa încât vizitele ibovnicului erau desconspirate de prezenţa fără nici un scop a bătrânicii la bucătărie. Aşezată pe banca de lemn, cu ibricul de ceai în mână, ori pus jos în faţă pe ciment, ea privea în gol câte un ceas, două, trecând cu aceeaşi indiferenţă şi peste bârfa cumetrelor, şi ele stânjenite de popândăul uman, care le asculta fără să le asculte. în ultima vreme, tocmai spre a nu mai stârni comentarii, doamna Chetroiu îşi depunea mama în „odaia cealalta‘. Această „odaie“ se afla dincolo de hol, pe culoarul care ducea la scara de serviciu. Era o cabină de baie care îşi pierduse întrebuinţarea (acum baia blocului se afla chiar dedesubt, mare cât toate zilele) şi era ticsită de lucruri vechi, scaune sfărâmate, crătiţi, boarfe de tot felul. Plus o somieră, mai veche încă decât baba. Cum cabina era totuşi cabină, adică destul de mică, somiera nu încăpuse decât în picioare, rezemată de perete. Aici îşi aducea femeia scumpa sa mamă în ceasurile de „armonii intime“ ori de „doruri şi amoruri“, vorba poeţilor de odinioară. O ruga să ia loc pe canapea. în tot acest timp bătrâna stătea într-adevăr

40
MARIN SORESCU
pe canapea, dar în picioare, se mai odihnea „o ţâră“, „un conac“, rezemându-se de arcurile vechi, care-i intrau în coaste. Era însă aşa de bătrână şi slăbită, suferea parcă şi de ciroză, care o umflase fără însă a-i da şi putere, încât poate că nici nu-şi dădea bine seama dacă stă jos sau în picioare. Aşa o surprinsese odată Val, ducându-se să-şi ia nişte gips din cabina alăturată, care era a lor - un W.C, de asemenea, scos din funcţiune, unde îşi păstra el „bagajul" - şi nimerind din greşeală peste bătrâna care stătea răstignită pe canapea. Fie şi pentru această răstignire, şi „tâlharul4* şi-ar fi meritat din plin porţia, se gândea Val. îl convinse pe Andrei „să-şi arunce un ochi şi pe coridorul acesta, poate imobilul se dovedeşte totuşi impropriul Tot el fu cel care bătu la uşa Chetroaiei. Se auziră mişcări grăbite şi după câteva momente ieşi doamna Chetroiu buhăită la faţă şi cu lacrimi în ochi.
    - Aţi venit? - zise ea maşinal - înainte de a-şi da seama cine era. Probabil că aştepta pe cineva. A, dumneavoastră!... Poftiţi... Poftiţi înăuntru. Moare mama. Se pomeniră toţi în faţa muribundei, întinsă pe pat. „Dumnealui“ era şi el acolo, însă decent, împărtăşind sincer suferinţa, pe sfârşite, a bătrânei şi durerea, mereu crescând, a fiicei care îşi tot vâra nasul şi suspina într-o batistă. Aşa încât planul lui Val cădea baltă. Nu se putu stăpâni să nu-i sufle totuşi lui Andrei: „Umflă-1 pe vardist“, la care acesta ridică din umeri, neînţelegând nimic. Gluma i se păru deplasată chiar şi lui Val. „Vardistul“ se ocupa de lumânări, potrivea perina sub capul bolnavei - nu era exclus, la urma urmei, să fi fost într-adevăr vărul Chetroaiei, deci moartea care plutea prin casă lovea o rudă. Poate că nu era aşa, ci doar sufletul său bun îl făcea să nu-şi lase amica nici în momentele de panică şi dezorientare. Mai ales, el, ca miliţian, tocmai acum era cazul să intervină cu ordinea. Aşadar avea grijă de lumânări şi-o întreba pe muribundă dacă dorea ceva. Aceasta respira greu şi rar, iar ochii i se înţepeniseră, arătând parcă de două ori mai mari.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
41
în pupile mai licărea din când în când o fărâmă de viaţă - ori era poate un reflex al flăcării lumânării. Adrian, care studiase fenomenul morţii, cu ocazia unui reportaj ce îi ieşise foarte bine şi mai ales documentat - ţi se făcea părul măciucă -, iar până la urmă sărise din pagină, constată cu glas tare „starea de comă a pacientului". în documentarea lui fusese dus, pe baza legitimaţiei de la revistă, prin faţa a zeci de paturi unde observase moartea în cele mai diverse aspecte - un potpuriu al morţii în chinuri - expresia lui din material de la zvârcolirile năpraznice de fiară lovită în plin, care se opune cu înverşunare, la rugăminţile disperate ale altora, grijulii de ce lasă în urmă, şi la pasivitatea „de înec în ghiol“ a altora, care iau decesul ca pe o sare amară, cu resemnarea celui care şi-a depăşit gândul vindecării. Desigur, şi mirosul specific dezagregării te putea duce cu gândul la „ghiol“. „Colaps“ - mai adăugă Adrian, la fel de fără rost ea şi înainte. Nu voia să arate ce ştie, bineînţeles, făcuse o constatare, îl luase constatarea pe dinainte. îşi aminti că în asemenea stare bolnavul poate fi încă, uşor, conştient, deşi incapabil să reacţioneze în vreun fel. Ba chiar din momentul morţii clinice, adică al încetării bătăii inimii, omul mai e conştient încă vreo două trei clipe, celulele creierului, înainte de-a se sufoca, mai pot înregistra reacţiile celor din jur. De pildă, mortul poate auzi cuvintele sorei care spune: „A murit“. (Aşa îşi intitulase chiar reportajul.) Suntem într-un fel martorii oculari ai propriei morţi, ceea ce nu e rău. Adică ar fi rău dacă ai fi chiar singur. Ne semnăm şi ne aprobăm propriul deces. Asta i se părea lui Adrian extraordinar, şi voia să mai scrie ceva în cont inuare, deşi îşi propusese să verifice încă o dată ipoteza, consultând şi alţi specialişti.
   - Nu sunteţi de la „Salvare“? îl întrebă, smiorcăit, doamna Chetroiu pe Andrei. Am chemat-o încă de-acum o jumătate de oră...
   - Nu... duduită (Andrei căută un cuvânt de mângâiere şi nu găsi)... venisem cu o altă problemă... Dar în situaţia

42
MARIN SORESCU
aceasta, vă rog să mă iertaţi! Se retrase şi ceilalţi îl urmară, tot aşa, mergând de-a-ndăratelea şi cu capul plecat, cum e bine în astfel de ocazii. In hol îi aştepta domnul Pupăzan, cu şorţul de bucătărie prins în jurul mijlocului, peste pantalonii vechi, şi dădea semne de nerăbdare. Ii căutase pesemne şi în camera lor. - Al dumneavoastră e peştele ăla care se zbate aşa? întrebă el. A umplut bucătăria de apă. E o lăcăraie, vai de mamă de om.
    - A înviat? se miră Andrei. Dădură fuga în bucătărie, să vadă fenomenul. Crapul se bălăcea vesel în chiuveta prea mică pentru el, izbea din când în când tare cu coada, făcând să sară stropii până la geam, ori pe plita pe care cineva o aprinsese şi sfârâia şi mârâia la fiecare picătură.
    - Ca să vezi, domnule, viaţa! exclamă Adrian.
    - Mai bine învia baba - zise Val. Ce-ar fi dacă-am pune-o şi pe ea în chiuvetă, văd că are puteri miraculoase, ori poate în cadă... Vru să râdă, dar se ruşină de propriul glas şi tăcu. E al meu, spuse el apoi, pe alt ton. Mi l-ai promis.
    - Mă chemi şi pe mine la ciorbă - se învioră Andrei. Te pricepi la ciorba pescărească?
    Val nu-i răspunse. Apucă zdravăn, cu amândouă mâinile crapul, care vădea o deosebită vlagă şi mai ales forţă de alunecare, merse cu el şiroind în curte şi-l aruncă în butoiul cu apă. Acest butoi se afla de mai multe zile acolo, pus la umflat, nu se ştia de cine. Vreunul dintre locatari voia să bage varză la murat, pentru iarnă - casa aceasta era plină de gospodari. Deocamdată butoiul era numai bun pentru un acvariu. Văzându-se în atâta apă, crapului parcă nu-i venea să creadă, se dădea de-a scufundişul, ieşea la suprafaţă, înota încolo şi-ncoace, dezmorţindu-şi parcă oasele. Principiul vaselor comunicante - se gândi Val. In timp ce unul moare, altcineva învie, indiferent dacă cel care moare e om, iar cel care se naşte ori revine la viaţă, un dobitoc de peşte. Există în univers o anumită cantitate de viaţă şi-o anumită cantitate
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
43
de moarte şi el - universul - procedează ca un contabil care lucrează en gros, lui să-i iasă mereu suma mare, totalul. Aceste speculaţii, în faţa butoiului, îi fură întrerupte de Adrian, care deschisese fereastra bucătăriei şi-l striga:
    - Val, hai, mă, du-te cu Andrei după canapeaua aia... Că la urmă îşi ia vorba înapoi.
    - A, desigur, canapeaua. Că bine zici, şi uitasem! făcu Val, vesel. Am nevoie de ea, bine’nţeles, că tot voiam eu să mă-nsor deseară. Plecă imediat cu Andrei care nu stătea departe, iar Adrian, obosit de-o noapte întreagă petrecută în tren, se duse să se culce puţin, înainte de-a da telefon la redacţie şi de a-şi anunţa sosirea.

CAPITOLUL II
    Ieşind pe poartă, Olga o luă spre Calea Victoriei. Nu ştia dacă se va duce acasă sau la prietena ei Ruxandra, care o aştepta. Minţise spunând că întârzie la şcoală, azi avea cursuri abia de la 9,30. Nu s-ar fi dus însă nici la facultate. Oricum, până la colţ, se putea hotărî. Ruxandra nu stătea prea departe. Ar fi trebuit s-o apuce la dreapta, pe Calea Victoriei - vreo zece minute de mers pe jos. In caz că se întorcea totuşi acasă, trebuia să ia tramvaiul sau un autobuz. Timpul de gândire îi fu sporit din cauza unei maşini de pâine, ieşind încărcată de la Fabrica de pâine care se afla cu câteva blocuri mai încolo de casa lui Val. Blocase toată circulaţia, se strânseseră tramvaie şi convoaie de camioane de-o parte şi de alta. Şoferii scoteau capul pe fereastră şi-i dădeau sfaturi îndoite cu înjurături celui de pe maşina buclucaşă. Un om al fabricii care dirijase manevrele dubei, oprind în stradă traficul, se certa acum şi el cu şoferul: se pare că acesta nu-i ascultase toate indicaţiile. Era o harababură de nedescris pe strada îngustă, una din cele mai aglomerate din inima capitalei. Olga aştepta absentă, oarecum bucuroasă că mai poate sta pe loc. Trase în piept, odată cu aerul greu al atâtor ţevi de eşapament ce trepidau, şi un miros plăcut, care îi trezi o sumedenie de amintiri din copilărie. Se pare că mirosul pâinii calde este, alături de gustul
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
45
laptelui, cel mai puternic declanşator de amintiri din copilărie. Mai ales pentru cei născuţi la ţară, ori care şi-au petrecut primii ani într-un sat - cazul Olgăi. Tot Ion Creangă se află într-o pâine care ţi se frânge în faţă, caldă şi aburind. N-avea rost să se duca acasă. Voia să mai amâne puţin judecata din urmă - cu bărbatul ei, care ştia unde fusese ea, nu dormise probabil toată noaptea încercând să-şi închipuie - nu era un om lipsit de imaginaţie, o, deloc! - ceasurile ei de dragoste, desigur exagerând mult, punându-şi în valoare şi înclinaţia spre grotesc şi fantastic, şi răutatea ieşită din comun, şi priceperea în deducţii şi raţionamente absurde. Ca un detectiv care, prea conştiincios, inventează o sută de ipoteze ale săvârşirii crimei, una mai valabilă şi totodată mai fantastică decât alta. în ciuda apatiei pe care-o afişa uneori în public, Şandru era, acasă, de-o gelozie feroce, în stare s-o bănuie pentru cel mai banal gest camaradesc pe care i l-ar fi făcut unui coleg, să-şi închipuie cine ştie ce „semn“, construind de aici un întreg eşafodaj, descoperind fire noi, venind cu noi argumente şi până la urmă implorând-o „măcar să recunoască". O vânătaie pe pulpă sau ceva mai sus, cauzată de cine ştie ce lovitură nevinovată de colţul mesei sau al băncii - aşa explica ea - era izvorul unor lungi certuri familiale şi de cele mai multe ori al altor vânătăi mult mai apăsate şi de provenienţă cunoscută. Până nu-i trecea vânătaia de pe pulpă - dacă nu încasa altele -, Olga n-avea linişte-n casă, el era mereu ţâfnos, izbea, trântea, spărgea, spunând că „ştii tu de ce". Odată a pândit-o când a ieşit de la facultate, era tocmai cu un coleg, care-i devenise de mai multă vreme foarte antipatic lui Şandru, de asemenea fără nici un temei, acela, i-a întins mâna la despărţire şi o fi strâns-o, poate, Dumnezeu ştie, „o ideie“ mai mult decât trebuie, dar asta doar ca s-o şicaneze ori să parodieze gestul îndrăgostitului fără speranţă, şi el a observat „scena". Stătea în colţul străzii, fumând ca un turc şi aşteptând-o de vreo jumătate de oră. N-a scos nici un cuvânt până acasă. Acolo

46
MARIN SORESCU
a legat-o cu cureaua de piciorul patului şi a bătut-o într-un acces de mânie vecin cu nebunia. Ii sticleau ochii ca la demenţi, atâta doar putea ea să observe printre loviturile care curgeau ca o ploaie de vară, bogată, cu fulgere şi mai ales cu trăsnete. Dădea şi cu pumnii şi cu picioarele şi-i era tare frică să n-o omoare. Frică mai mult pentru el, că intră la puşcărie şi-şi pierde situaţia. în ceea ce-o privea pe ea personal, atunci chiar ar fi vrut să moară, oricum se lămurise ce e şi cu viaţa asta. El, vânăt, cu părul ciufulit şi gâfâind greu, poate chiar mai tare decât ea, era, ce! cu cincisprezece ani mai bătrân... îi cerea „să spună totul, măcar acum în al doisprezecelea ceas“. „Spune ce e între voi şi te las, scapi basma curată“, răcnea el, răguşit. „De când trăiţi împreună?41 Olga zâmbi amintindu-şi un proverb de-al lui Anton Pann: „Bărbatul gelos îşi învaţă nevasta curvac. Exact cazul ei. (Olga se judeca prea aspru. Era cea mai curată, cea mai cinstită femeie. Până la un punct.) Şandru tot sâcâind-o cu neroziile lui: „De ce te-ai uitat aşa la cutare?“ „Ce-ai avut să-i spui cretinului ăla?“, îi atrăgea într-adevăr atenţia asupra diverşilor bărbaţi, făcând-o să se uite la ei ca la nişte bărbaţi, mă rog, îi dădea idei. Bătaia amintită nu fusese prima, dar cea mai groaznică şi atunci s-a hotărât ea s-o termine cu nebunul. întâlnirea cu Val s-a nimerit chiar în perioada aceasta de vid sufletesc - Val a aterizat pe moale, cum se pronunţase chiar el, zâmbind, când ea îi povestise deschis situaţia în care se află. Nu ştia prea multe despre Val, era însă „sigură“ că pe Şandru nu-1 mai iubeşte. (Femeile simt nevoia să se justifice, chiar faţă de ele însele, găsind motivarea unui sentiment nou în faptul că le-a ieşit de la inimă celălalt, ca şi când lucrurile acestea ar avea vreo legătură ori s-ar exclude riguros ştiinţific.) Făcând această remarcă, Olga, furioasă pe sine că e totuşi femeie, observa că micul incident de circulaţie era pe cale să se rezolve. Duba imensă, mirosind a pâine (bine că miroase a pâine, Olga respiră adânc), tot dându-se înainte şi-napoi, crease un mic spaţiu pe unde se puteau strecura deocamdată
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
47
pietonii. Trecu dincolo, mai mult împinsă din spate, hotărâtă acum să-şi continue drumul pe jos la prietena ei. Mai ales că tramvaiele şi autobuzele blocate cine ştie când şi-ar fi reluat circulaţia normală. Când să dea cotul pe strada luminoasă, curată, desigur cea mai frumoasă din Bucureşti, pe care îi plăcea să treacă - şi găsea mereu prilejuri - simţindu-se bine, ca într-un orăşel de provincie, ca la Turnu Severin, ori la Fălticeni, bunăoară (nu se ştie de ce această stradă nu e deloc aglomerată, ba sunt porţiuni unde e aproape pustie), ochii îi căzură pe mormanele de frunze din curtea unei clădiri. Era mai degrabă un mic parc decât o curte, cu castani groşi şi stejari seculari, care vara acopereau cu coroanele lor casa, „foişorul“ îi venea să-i zică, un palat în miniatură. Casă boierească, oricum, de pe vremuri. Proprietarul, cine-o fi fost, avusese bani, iar arhitectul gust. Intră în grădină. îşi aminti că aici e muzeul de numismatică. Pe grilajul porţii exista chiar o tăbliţă, cu orele de funcţionare. Trecuse de multe ori prin faţa lui, fără să fi găsit timp să-l viziteze. Putea fi, oricum, interesant. Era de felul ei o curioasă, avidă de tot ce e nou, chiar în materie de monede vechi. Peste tot erau mormane mari de frunze moarte, strânse cu o greblă ruginită, iar în fund un paznic, care probabil cumula şi funcţia de îngrijitor al parcului, tocmai dăduse foc unei noi grămezi. Frunzele moarte ardeau, trosnind vesel, a primăvară, un fuior de fum albăstrui se ridica încet, ca o plasă trasă de undeva din slavă, în această plasă Olga parcă s-ar fi vrut prinsă şi înălţată la cer. Şi în ea ardeau podoabe vechi. Atmosfera era oarecum de ajun de Paşti - deci mai degrabă de patimi decât de înălţare. Pe femeie o străbătură, ca şi adineaori la mirosul franzelelor şi al intermediarelor, fiori ancestrali, peste care însă trecu repede şi cu oarecare regret, cu o grabă care ar putea fi asemuită gestului pe care-1 faci cu mâna când zici: „Lasă! Nu acuma!“. Zicea „lasă!“ celor mai vechi amintiri, nu avea timp de ele, acum „nu-şi mai vedea capul din treburii Cu acest gând intră în

48
MARIN SORESCU
muzeul deschis de abia câteva minute, care rămânea aproape pustiu toată ziua. Goana după bani vechi nu se poate compara, oricum, cu goana după bani noi. O femeie care se afla în una din camere se uită lung la vizitatoare. „Unde e casa?" întreba Olga. „Intrarea liberă" - i se răspunse. Monedele vechi erau puse în vitrine, le puteai privi aplecându-te asupra lor, ca peste nişte bijuterii. Băncuţe mici şi uşoare ca foaia de staniol de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, abia se mai puteau vedea frânturi din efigii, bani cu chipul unor domnitori ca Vasile Lupu, foarte multe de pe vremea lui Heraclit Despotul. Nu ştia că acesta din urma „bătuse" şi bani. Unele monede se aflau aranjate separat, fiecare într-un locaş de pluş, se vedea că erau mai importante. Altele stăteau grămezi, ori vărsate din ulcica în care fuseseră descoperite. Erau acolo, amestecaţi, bani turceşti, austrieci, polonezi. O secţie specială cu monede greceşti şi romane „găsite pe teritoriul patriei noastre". Şi iarăşi, bani străini „care au circulat în ţările române", cum se explica întotdeauna într-o notă dactilografiată, lipită pe partea din faţă a vitrinei. Putea vedea creiţari, groşi, ruble, „galbeni venetici", napoleoni de aur, cocoşei şi câteva monede mai mari cu chipul lui Franz Joseph gravat în aur. Numai câteva momente putu Olga să urmărească atent această comoară. Privind o splendidă monedă pe care puteai vedea chipul lui Alexandru cel Mare, se gândi că Şandru Alexandru - ea îi zicea în intimitate Sandu - nu este totuşi capabil s-o facă fericită, chiar dacă-ar vrea, oricât ar vrea. Nu este el omul... (pe „acela" îl înghiţi)... şi se distruge în primul rând pe sine. Nu ştiu de ce avea mereu nevoie să-i ducă grija lui. Dacă i-a trecut accesul de furie şi n-a înnebunit de-a binelea azi-noapte, n-ar fi exclus să se pomenească anunţată să se ducă să-l viziteze la Spitalul 9 - va încerca s-o ia cu binişorul, să-i ceară tot el iertare, să cadă în genunchi în faţa ei şi, trecând peste orice mândrie, să-i sărute picioarele (făcea şi de-astea, picioarele le mai pupi, dar nu aşa nitam, nisam!). Scenele acestea o enervau cel mai mult pe Olga
TREI DINŢI DIN FATĂ
49
şi dacă ar fi fost după ea ar fi preferat bătaia „curată"‘, din capul locului, pentru că până la urmă tot aşa se termina. Oricum, mai bine o bătaie, o mamă de bătaie, bărbătească - cum i-a bătut Alexandru cel Mare pe perşi - parcă el a distrus, a ras din temelii Babilonul - decât mângâierile acestea laşe. Alexandru cel Mare era alt fel de bărbat - îşi zise ea - încercând să se concentreze asupra obiectului pe care-1 studia... Da, da, cu totul alt fel... Păcat c-a murit aşa de tânăr, păcat că... ia te uită ce e acolo! Trecu la altă vitrină. Şandru era, bineînţeles, un prost, asta putea s-o jure. Dar nu orice fel de prost, un anumit tip de nerod care pare înţelept, pus într-o specială lumină. Creierul lui trebuie să fi cântărit foarte puţin, de cincisprezece ori mai puţin decât al lui Iorga, care a fost un fenomen. Bine, ea s-ar fi mulţumit şi cu un om normal -, dar el, aşa cum se prezintă la ora actuală, e sub limită. Era de mult cazul să nu se mai complacă în situaţia asta. Oricum, ea era obligată să ridice ştacheta.
    Fără a avea studii deosebite, bărbatu-său ajunsese destul de bine. (Val îi spusese: ba tocmai de-aia! Asta o cam enervase atunci, putea cel puţin să se exprime mai politicos, să fi spus măcar: Ba tocmai de aceea!) Ura nedreptatea socială - Şandru - şi chiar aşa scria şi-n autobiografii, şi încă de pe vremea primelor clase îşi făcuse din lupta împotriva nedreptăţii sociale un ţel. înzestrat cu reale calităţi - cine i le tăgăduieşte? - şi o inteligenţă nativă. O, dacă ar fi apucat el să termine clasa-ntâi de liceu măcar, care i-ar fi dat un cu totul alt lustru, alt „lac", precum ia mobilă. Da, dar chiar şi aşa, bazându-se numai pe puterile lui, urcase câteva trepte bunicele. Forma cadre. Pesemne că şi aceste cadre formate de el, care, aşa cum se întâmpla, îşi depăşeau maestrul, când căpătaseră nişte posturi mai bune, îl mai săltaseră şi ele, pentru că aşa, ca om, Şandru putea fi simpatizat de la prima vedere. (Nu şi de la ultima.) Acum era director adjunct la un minister, mai bine zis pe cale de-a fi dat afară, pentru o problemă neclară, cu nişte oameni

50
MARIN SORESCU
care erau puşi pe statele de plată fără a activa propriu-zis în cadrul ministerului, dar ei munceau totuşi - naiba ştie ce făceau! - şi cineva trebuia să-i plătească şi pe ei. Şi fie că erau plătiţi de ministerul acesta ori de celălalt, tot statul nostru plăteşte, nu? cum căutase el să-şi dreagă gafa, dar fără succes. „Problema" ieşise la iveală, nu ştiu cum, la un control, îl lucrase pesemne cineva şi acum i se clătina scaunul. Ce era mai grav pentru el, ce-1 atingea poate cel mai dureros, era faptul că i se clătina şi patul. Dar rău de tot. Olga zâmbi. Nu era vina ei. Se zgâlţâia tare de tot. „Să trecem la epoca romană." „Epoca romană - citi ea pe un panou mare pe perete - a fost cu deosebire bogată în emisiuni de monede..." „Parcă numai în asta?" Mulţi ani el ocupase funcţia de director plin, la cele mai felurite instituţii, de la Circ până la Fabrica de timbre, şi de aici a trecut tot director la Forţele de muncă, apoi director la IRTA, de acolo la cultură şi aşa mai departe, de vreo cincisprezece ani, aproape din fragedă pruncie, era tot director. „Va cădea şi de data asta cel puţin şef de cabinet“ - îi prezisese Val. Intr-o vreme, Şandru fusese directorul sau şeful unei comisii de preluare şi inventariere a bunurilor din palatele şi castelele burghezo-moşierimii, inclusiv cele ale familiei regale. Obişnuia să-i povestească >,grija“ cu care întreaga comisie procedase la întocmirea inventarului unui castel, de exemplu. Cea mai mare parte din mobilierul aparţinând familiei regale fusese strânsă grămadă, încărcată în camioane şi repartizată la diferite instituţii din Bucureşti ori din alte oraşe. „70 de scaune" se trecea în registru, indiferent dacă aceste scaune erau din abanos, cu incrustaţii şi sculpturi, ori scaune de duzină. La fel cu tablourile. Animalierii flamanzi erau înregistraţi de-a valma cu Ipolit Strâmbu şi Artachino, găsiţi prin camerele de serviciu, la rubrica „Picturi". Nu era exclus ca oamenii lui să fi făcut diferite mişcări, înlocuind un tablou valoros cu o pictură de gang şi o garnitură stil Ludovic XV cu mobila de bucătărie luată la repezeală dintr-o casă oarecare.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
51
Cu toată cultura lui, Şandru nu apucase să-şi educe şi gustul. Adică avea o pornire spre frumos, îi plăceau femeile frumoase... nu-1 prinsese odată un subaltern cu o bucătăreasă chiar în birou? - asta o povestea el însuşi la capitolul aventuri dinainte (de căsătorie). In afară de asta, aceste mese şi scaune, porţelanuri chinezeşti, vase de Saxa, vase greceşti, sticlărie de Murano, precum şi diverşii Van de... cutare, erau opere burgheze, pe care trebuia să le atingi cu scârbă şi să le îneci într-un dispreţ suveran. Suveranul nostru este acum dispreţul, spusese atunci un funcţionar, râzând. Cel care ar fi mângâiat un vas chinezesc din dinastia Tang, înainte de a-1 fi trecut la rubrica Diverse" cu specificarea „300 de oale şi 80 de scrumiere de diferite mărimi", ar fi părut suspect în ochii celorlalţi. Ar fi însemnat că nu s-a dezbărat suficient. De altfel, Olga admitea că orice revoluţie, în iureşul ei nestăvilit, odată cu gunoaiele, cu pleava, cu vechiul care trebuia spulberat, mai spulberă din greşeală si valori autentice. O revoluţie fără lupte ar fi de neconceput. Val cu acest lucru era de acord. Da, revoluţia înseamnă, obiectiv, o luptă între două părţi, luptă crâncenă, astfel ar fi spectacol; dar de ce să sfărâmăm într-un an sau doi obiecte pe care, mai apoi, decenii ori chiar secole întregi ne vom căzni să le refacem, dacă asta mai e posibil? Ca sculptor, îl înţelegea. Desigur, nu-i convenea să ştie că o statuie a lui, dacă ar fi făcut-o - era problematic -, va fi într-o zi dărâmată cu cotul ele un Şandru oarecare, care n-a auzit nici de Praxitele ori Fidias, darmite de Val Tomiţă.
   - Dacă admiţi capetele sparte, de ce să nu admiţi că se pot ciobi şi nişte fleacuri de gipsuri? se înfuriase Olga.
   - Eu nu admir că trebuie să spargem nici capetele. De ce să le spargem?
   - Păi de-aia... că altfel n-o mai numim revoluţie, îi spunem balet, îi spunem „pupat toţi piaţa Independenţei".
   In perioada respectivă, Val, care era un copil, avusese ocazia să se aleagă chiar cu capul spart, dincolo de orice metaforă,

52
MARIN SORESCU
spart de-a adevăratelea, cu o cazma. încercase să sustragă dintr-un morman de cărţi şi hârtii care fuseseră „iepurate", dintr-o veche bibliotecă a unui orăşel din Ardeal, nişte bucoavne vechi, fără a şti precis ce e înăuntru, ci aşa dintr-un gest spontan, de custode benevol. Totul trebuia ars fără întârziere, fuseseră descărcate acolo la marginea târgului câteva camioane cu hârţoage. Se strânseseră copiii curioşi, care se jucau în jur, unii mai dădeau să pună mâna pe ceva, dar erau luaţi la goană de cei care se ocupau cu afacerea asta. Val, gonit de vreo câteva ori, revenise şi tot zgândărea cu vârful pantofului, mai bine zis cu degetele ce-i ieşeau prin pantofii rupţi, cotoarele cărţilor, încercând să citească titlurile. Strecurase ceva în sân, când s-a pomenit pălit cu cazmaua, care folosea la ruperea cu trecutul. Poate că omul acela nu voise anume să-l lovească în cap, dar el se ferise şi se pomenise trăsnit, i se întunecase vederea şi începuse să curgă sângele. Din cauza asta, nu i s-a mai umblat în sân. Printre hârţoagele ascunse, erau câteva zapise cu pecete mare de ceară roşie, legate cu şnur gros de mătase împletită. Pe unul era sigiliu domnesc. Mai târziu, dăduse muzeului din localitate aceste preţioase documente, scăpate ca prin urechile acului. Dar cât or să mai reziste? - întrebase el, cu un fel de plăcere sadică. Cât or să mai reziste? Dacă-o luăm iarăşi de la capăt?
    - Vorbeşti ca să nu taci - se supărase Olga. Ştia că lucrurile sunt ireversibile („când e vorba de bine", rânjise el), că, oricum, „suntem tari pe poziţie". Dar cum să-i bagi asta-n cap lui Val?
    - Ba tocmai mie ai putea să-mi bagi mai uşor în cap chestiile astea, prin crăpătura pe unde-a fost spart.
    - Nu, tu suferi pentru statuile tale... ca şi când ai fi cel puţin Michelangelo, şi ţi s-ar fi ciobit Pietă. Observase la el o mulţime de „răbufniri". Trăind atâta timp cu Şandru, îşi însuşise ceva din vocabularul lui, şi ceva mai mult chiar din felul acestuia de a vedea lucrurile, simplist desigur, dar just. Poate că voia doar s-o tachineze pe ea, ca soţie de ştab,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
53
poate din cauza asta apăsa atât de mult pe vederile lor deosebite. Olga se întreba totuşi dacă e cazul să continue cu Val luând în consideraţie această „nepotrivire de caracter reacţionar". (Se numeau unul pe altul „reacţionari".) Pe de altă parte, unele vederi ale amicului său prindeau acum tot mai mult teren, erau rostite aproape cu voce tare, iar altele chiar recunoscute făţiş drept „greşeli ale trecutului". Chiar soţul său avea la activ, declarate oficial şi recunoscute ca atare, pe puţin vreo douăzeci de asemenea „greşeli ale trecutului". Săracul Şandru! „Alexandru cel Bun pare un moşulică destul de bleg" - se gândi Olga, ajungând în dreptul vitrinei cu băncuţe din secolul XV, din Moldova. Marele gospodar se arătase destul de harnic şi în privinţa baterii monedei proprii. Erau acolo o grămadă de monede din vremea sa, care asiguraseră în cei 32 de ani, cât ştiuse să-şi prelungească blânda domnie, un mare echilibru financiar şi comercial Moldovei, banii lui având greutate şi putere de cumpărare. „Aproape ca marca vest-germană de azi" - îi trecu femeii prin minte, neîndrăznind să se gândească chiar la dolar. Asta o înveseli, nu ştiu de ce, şi ieşi din muzeu bine dispusă. îngrijitorul dăduse foc aproape tuturor grămezilor de frunze, întreaga curte era năpădită de un fum acru. Pe o bancă, în ciuda acestei perdele, care-i acoperea din când în când, şi iar îi dezvelea, după cum bătea vântul, se aflau doi tineri - un băiat şi-o fată cu codiţe, desigur elevi la liceu - care tocmai se sărutau. De la epoca lui Alexandru cel Bun la un sărut contemporan trecerea se făcea firesc, fără nici o stridenţă, aşa cum ştie să sară viaţa de la una la alta fără să deranjeze prea mult, sau fără să se sinchisească în caz că deranjează. Mergând în jos, către Academie, Olga se întâlni cu o colegă, Frieda Kraus, care tocmai ieşise de acolo, fusese să facă nişte fişe la lingvistică, la o lucrare care se găsea pe toate drumurile; nu ştiu de ce era nevoie să meargă s-o conspecteze tocmai la Biblioteca Academiei.

54
MARIN SORESCU
   - Ţi-am spus, tu, zise iute Frieda, o „vorbicioasac, numai bună pentru interlocutorii tăcuţi, care pot între timp să se gândească la ale lor, sau nu ţi-am spus că am fost duminica trecută la ţară? Aici lângă Bucureşti, la o cunoştinţă a unei
5 prietene. Dragă, şi m-a impresionat un lucru. Nu eşti curioasă să afli?
   - Ba da, dar sunt cam grăbită. Nu avea chef deloc să lungească vorba cu colega pisăloagă.
       - O fată, dragă, trăia cam rău cu bărbatu-său şi s-a otrăvit. 10 A băut verde de Paris sau mai ştiu eu ce, sodă. După aia se
răzgândise, ar fi vrut să trăiască, n-avea nici douăzeci de ani, şi s-a repezit în curte, la ţâţa vacii, să sugă... Credea că laptele poate anihila puterea otrăvii. Degeaba, într-o jumătate de oră a murit. îi părea grozav de rău că se prăpădeşte, îşi smulgea 15 părul din cap şi zicea: „Unde mă duc eu de la casa mea?a îl iertase pe bărbatu-său (eu n-aş fi făcut una ca asta, fir-ar el al dracului!), a avut bunătatea asta să-l ierte, auzi, şi ultimele puteri şi le-a adunat ca să-i spună unde a pus cecul cu banii strânşi pentru mobilă de bucătărie. Şi, ce zici? E prima dată 20 când mă duc la ţară şi-o să mai merg. Aspecte foarte interesante şi pe-acolo. Olga nu spuse nimic, făcu un semn cu mâna, care putea fi interpretat oricum şi se grăbi să plece. La drept vorbind, o impresionase această povestire. O luă chiar drept un fel de prevestire funestă, care avea legătură cu ea personal. 25 Acea tânără ţărancă fugind cu otrava în sânge după ugerul vacii prin bătătură, agăţându-se de el cu disperare, căutând o ultimă salvare la un animal, i se păru oarecum simbolică. O Casandră despletită, care îi prevesteşte ei o mare nenorocire. Mai bine n-o întâlnea pe Frieda asta. Tot drumul 30 se gândi la scena povestită. Căută să ghicească şi cam ce nenorocire o paşte, se prefăcea că n-ar şti, deşi o ştia prea bine. Nu putea fi decât una singură. Ajunse la locuinţa prietenei sale. Era o colegă de la aceeaşi facultate, cu doi ani însă mai mare şi desigur cu mai multă experienţă, în toate privinţele.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
55
Nu erau propriu-zis prietene la cataramă, dar Ruxandra - aşa o chema, Ruxandra Cocean — era ceea ce se numeşte în limbaj studenţesc „o mare sufletistă“. Gata să sară ori de câte ori cineva avea vreun necaz, îi trebuiau urgent 20 de lei, i se rupea un ciorap, ori avea nevoie de o rochie pentru a face faţă unei cununii. Era o fată frumoasă, de altfel. Olga o găsea prea spălăcită, cu un zâmbet cam lălâu, şi un pic trecută. Nu, nu se putea spune că n-are corp frumos. Adevărul e că avea succes la bărbaţi, dar ea nu-şi putea da seama cât se datorează farmecelor „intrinsece“ ale „copilei“ şi cât faptului că ştia să-şi pună în evidenţă calităţile şi să provoace bărbaţii s-o admire. Se învârtea ca un spârnel în lumea artistică. Pe noptiera ei găseai fie o carte de istorie literară, proaspăt apărută cu o dedicaţie pompoasă din partea autorului, lucru destul de imprudent pentru acesta, sau pentru aceştia - erau mai mulţi - pentru că Ruxandra citea dedicaţia la toată lumea, spunând că autorul e prietenul ei cel mai bun, ba chiar c-au discutat împreună sumarul, înainte de a-1 da la tipar. „L-am pus să scoată nişte bazaconii, care dacă-ar fi apărut... “ Nu mai demult decât adineaori, adăuga ea, primise un telefon de la dumnealui autorul, care-o întreba ce părere are despre carte, dar ea nu mai avea chef s-o mai citească o dată, după ce-o văzuse şi-n şpalt. N-ar fi exclus să treacă acum pe-aici. Avea o cameră închiriată într-un spital — sau o policlinică, ba parcă spital —, o clădire imensă, veche şi fără nici un stil, mansardele căreia rămăseseră nenaţionalizate şi erau ocupate şi date în chirie sau sub chirie de diverşi particulari. Ca să nimereşti la ea trebuia să străbaţi un drum destul de întortocheat riscând a ţi se tăia calea de portarul spitalului (deci, totuşi, spital) care ţipa la tine că „azi nu e vizite“. Aceasta îi şi convenea într-un fel Ruxandrei, mai stăvilea astfel valul de admiratori („O să-l îmbrac în livrea“ — zicea), deşi în caz că unul reuşea să se strecoare şi în intimitate îşi permitea vreun gest echivoc, ea mai avea o armă: „Vine gazda. Stai cuminte, că acum intră gazda“.

56
MARIN SORESCU
Gazda stătea alături, îşi avea camera sa, dar după spusele fetei putea intra oricând, fără măcar a bate la uşă - făcea un fel de control inopinat al moravurilor, procedând prin sondaje. Altfel, cică era o femeie de treabă, o fată bătrână, care nu suferea bărbaţii, vai de capul şi de viaţa ei neîmplinită.
   Olga avu noroc. La poartă nu era nimeni, cu portarul se întâlni tocmai pe coridor, dar, spre surprinderea ei, acesta nu-i zise nimic, ori poate era zi de vizite. Ruxandra nu se sculase din pat, deşi pretindea că e trează de la cinci, contrazicându-se apoi peste câteva minute, afirmând că n-a închis un ochi.
   Vorbea la telefon cu cineva, vreun admirator plicticos, pentru că din când în când astupa cu mâna receptorul şi-i arunca ei iute întrebări, ori făcea aprecieri.
   - Ţi-am dus grija toată noaptea, tu - spuse ea. Apoi, în telefon: „Kant admite şi el existenţa unei divinităţi, scrie însă aşa de greoi şi de-mpiedicat, încât e foarte dificil să-ţi dai seama de asta. Ştii cine-a spus la noi că nu crede că sunt cinci oameni care l-au citit de la un capăt la altul? Nu, nu ţi-1 spun acum la telefon. Uneori era incapabil de-a se exprima!" Citise undeva probabil lucrurile astea, ori asta reţinuse ea din ce citise, îl beştelea pe Kant ca la uşa cortului (mă mir că nu-i zice simplu Immanuel, zâmbi Olga). La capătul celălalt al firului, interlocutorul turuia de zor, intrase probabil în aporii - vreun asistent de la filosofie! - şi Olga se învârti oleacă prin cameră, citi ultima dedicaţie pe care o primise prietena ei, pe o carte destul de voluminoasă Manualul bunului zidar (italienii care-au zidit jumătate din Europa n-au manuale aşa de groase), de unde se vedea că şi în selectarea cunoştinţelor ei sufletista se dovedea o eclectică. De la filosofia abstractă la pragmatismul cel mai cras, amestecând totodată şi teoria literaturii cu tehnica zidăriei. Olga dădu să plece, negăsindu-şi locul, dar Ruxandra îi şopti să pună de-un ceai. Era o idee. „Fă-mi şi mie", mai spuse ea, şi cum uitase să astupe cu latul palmei receptorul, trebui să explice: Nu, vorbeam cu cineva aici la mine, spuneam
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
57
să-mi facă un ceai, cum? Cum nu sunt atentă? Sunt numai urechi. O prietenă, nu ce crezi tu, jur, dacă vrei ţi-o dau la telefon. „Vezi, acolo în dulap. Muşeţel." Ia mai lasă-mă cu kantrafusele tale - râse ea în telefon, şi continuând jocul cu mâna: „Să vezi cum te calmează, mirosul îi vine de la uleiul 5 eteric, vezi cum a parfumat tot dulapul. E un minunat calmant, parcă te pansează, cicatrizează şi rănile." Când ceaiul fu gata, într-un ibric turcesc pe care i-1 adusese o prietenă de la Sarajevo, cum îi explică pe loc, vorbind tot aşa şi la telefon, conversaţia părea că abia se încinsese, nici pomeneală s-o io temine. Olga turnă în ceşti şi înainte de-a sorbi o înghiţitură şi de-a apuca să se calmeze, se duse la telefon şi apăsă în furcă. Ruxandra o privi amuzată, la mijlocul unui cuvânt.
   - Ce Iaci, dragă?
   - Spune-i că s-a întrerupt de la centrală, dacă are 15 neobrăzarea să revină. Nu stau mult, vreau să vorbim.
   - Sigur că da, tocmai te aşteptam, n-am închis un ochi (repetiţie) - toată noaptea. Ia spune, ce-ai făcut tu toată noaptea asta? Pe ce parte-ai dormit? Cum a fost? Ştia că fugise
cu sculptorul. Şandru o căutase la ea, crezând că e vorba de-o 20 glumă (ce glumă!), că ameninţarea că se duce la acela, cu cămaşa de noapte în poşetă, e o vorbă goală (goală!) şi că, în fond, o va găsi Ia Ruxandra. Se mai întâmplase asta o dată. Mi-a spus tot Sănducu, săracu, habar n-ai cât suferă. Ca un câine. Ca o potaie de-aia credincioasă, care aşteaptă-n faţa 25 bisericii duminica să-i iasă stăpâna. Câte mătănii ai făcut? Ai? închipuieşte-ţi că pe la miezul nopţii mă pomenesc cu el peste mine - cum o fi intrat?! „Unde e Olga?" (Ruxandra juca scena: mimică şi gesturi adecvate.) „Nu e Olga", zic. „Cum nu e?" Şi uite-aşa, uite Olga, nu e Olga - mă înţelegi, un 30 sfert de oră s-a uitat şi pe sub pat şi-n dulapuri şi între ferestre.
Era nebun, înţelegi? Cum o fi intrat? Nu i-ar fi dat, asta în mod sigur, drumul de jos de la poartă, dacă n-ar fi fost cu mă-sa.

58
MARIN SORESCU
    - Cum cu...?
    - Păi cu soacră-ta. Om în toată firea şi s-o târască pe biata madam Şandru prin cele coclauri! Te pomeneşti, c-a adus-o cu Salvarea. Aşa a reuşit să intre. Un hohot de râs. Râdea ca
5 pe scenă, năvalnic, nu ştiai dacă-i vine sau aşa trebuie, aşa e rolul, dezvelindu-şi dinţii până deasupra gingiilor. Păcat că se vedeau şi gingiile, că dinţii erau frumoşi, albi, strălucitori şi când hohotea îi săltau sânii mari şi rotunzi şi tot aşa nu ştiai dacă saltă de plăcere ori din obişnuinţă. Tot din 10 obişnuinţă i se şi dezveliră uitând poate cu cine are de-a face. Dar nu era ea fata care să se sinchisească. Adică voia să fie admirată de toată lumea. Ciudăţenia lui Şandru, care nu mai era un tinerel, orice s-ar spune, un mucos să-l duci de mână, consta în faptul că în cazuri din acestea grave se sfătuia 15 îndelung cu maică-sa. Soacra Olgăi era o femeie respectabilă, se ţinea destul de bine pentru vârsta sa, nici nu arăta 70. Stătea în casă cu ei. Nu încurcă pe nimeni, spunea fiul ei. Desigur, n-o încurca decât pe noru-sa. Lui Şandru i se dădeau case mari, cărora el le găsea diverse cusururi şi prin relaţii obţinea 20 schimbul cu altele din ce în ce mai bune. Sau mai rele. Şi iar începeau tatonările pentru o locuinţă corespunzătoare. Nu ocupau o casă întreagă, n-ajunseseră până acolo, ci doar un apartament. Acum aveau unul de vreo şase camere, pe hol, un etaj întreg dintr-o casă veche, construită prin ’38, când, 25 se ştie, burghezia atinsese punctul ei maxim. Nu era rea — dacă n-ar fi fost mamă-sa să ocupe una din camere. Dar şi la mare în concediu, madam Şandru se ţinea după ei „să vadă cum se distrează tinerii". Făceau plajă pe acelaşi prosop mare întins pe nisip, iar Olgăi i se părea mereu c-o spionează, să nu se 30 uite după alţii. Da de unde! Soacră-sa era mai degrabă o femeie calmă şi ponderată, nu băga intrigi, dimpotrivă, căuta să aplaneze conflictele. Olga nu se apropiase, nu putuse să se apropie prea mult de ea, dar judecând la rece, nu prea avea ce să-i reproşeze (decât simpla prezenţă). Recunoştea chiar că
TREI DINŢI DIN FATĂ
59
are o soacră cumsecade, care, văzând că băiatul ei o iubeşte, o îndrăgise şi ea - dar tot aşa discret, o caldă afecţiune. Mi-a spus că te iartă, zise Ruxandra. Sfatul meu e să te-ntorci acasă şi să renunţi la toată povestea asta. Iese dandana mare, ascultă-mă pe mine, soro!	5
    - A adus vorba şi de întâlnirea de azi? întrebă Olga.
    - Bineînţeles. Mă întreba dacă-1 cunosc pe Val, dacă ai* putea fi cumva „mituit", ca să te lase-n pace. Iarăşi o apucă râsul...
N-a pomenit chiar cuvântul, dar aşa a dat de-nţeles. Ştii doar
că e un subtil. Olga îşi mai turnă puţin ceai, de sus, privindu-1	w
cum închipuie o cascadă mică „din grădina japonezului" - nu ştiu de ce-i veni în minte o frântură dintr-un rondel al lui Macedonsky - şi nu-şi mai puse zahăr. Lasă, să se amărască.
Şi aşa e destul de... Constată că se mai calmase, ia te uită că e chiar calmant! - cicatriza într-adevăr şi răni? Rănile sufleteşti?	15
    - Tot ce-a fost, s-a dus! rosti ea, uşurată că putea da o astfel de sentinţă, cu atâta seninătate. Mă mărit.
    - Cu cine?
    - Cu Val, mă ia în căsătorie... Nu ţi-a spus Şandru? (Acum
îi zicea mai mult Şandru, pe numele de familie, decât Sandu, 20 numele „de casă".) „Cum te strigă pe tine-acasă?" îşi aminti o întrebare din prima zi de şcoală primară.)
    - Bine, dar chiar eşti hotărâtă să faci pasul acesta? Şi cu o umbră de ironie: gândeşte-te că-1 faci pentru a doua oară... după asta nu mai urmează decât... vorba aia: unde-a mers mia, 25 meargă şi suta. Ruxandra nu-1 prea simpatiza pe Val, de fapt nici nu-1 cunoştea bine şi iaraşi un „de fapt": nu-1 cunoştea deloc! II văzuse o dată cu Olga prin Piaţa Romană, dar aceasta nu se oprise să i-1 prezinte, îi făcuse numai un mic semn de întrebare din bărbie (se pot face şi astfel de semne între femei), 30 adică: îţi place? Când îi vorbise prima dată de el, cu entuziasmul exagerat al femeii îndrăgostite, care face din ţânţar armasar, lăudându-1 pentru „fizic", insistând însă şi asupra artei lui, prietena i-o retezase scurt cu o răutate abia stăpânită:

60
MARIN SORESCU
   - Cum îl cheamă, dragă, dacă spui că e un geniu, un artist aşa de mare?
   - Val... Val Tomiţă.
   - N-am auzit de el. Şi la urmă... un geniu cu diminutiv nu prea merge. Ruxandra cunoştea personal mulţi pictori, sculptori şi arhitecţi cu opere realizate, expuse, pierdute, ori numai în proiect, cu viaţă şi cancanuri, era un fel de Vasari în fustă, care putea face erori de amănunt, dar în linii mari te puteai încrede în părerea ei. Vizita ateliere - de pozat nu poza, întrucât cu splendoarea ei de corp a avut ghinionul să pice într-o perioadă nonfigurativă, şi păcat să pierzi timpul. Recomanda creaţia cutăruia unui critic plastic începător, dădea telefoane pentru aranjarea unei expoziţii ş.a.m.d. Era un agent patogen de cultură, cum o caracterizase cineva, în faţă (iar după ce plecase ea, continuase: împotriva căruia trebuie să te vaccinezi, trântind-o pe canapea). De un sculptor Tomiţă într-adevăr nu auzise, ba se simţea chiar jignită, cum putea fi el aşa de mare şi să nu-i spună, să nu-i şoptească ei la ureche: „Pss! vezi că sunt un geniu, dar ştii, rămâne între noi!“ Cam aşa veneau lucrurile. De aceea, se născuse şi aversiunea. Val o neglijase. Repulsia era de altminteri reciprocă. Val, căruia Olga îi vorbise despre prietena ei sufletistă, nu se arătase prea zorit s-o cunoască. Ba chiar îl cam enervase faptul că Olga o frecventează. „De ce stă la spital dacă nu e soră? De ce face ea întotdeauna de gardă acolo, ce, e mama răniţilor?a Insinuarea nu era dreaptă, pentru că această colegă mai mare a ei ştia - în ciuda aparenţelor, şi în ciuda anturajului, şi în ciuda a nu ştiu mai ce - să fie o fată cuminte, plină de farmec, care luptă pentru o atmosferă culturală respirabilă. Avea vocaţia doamnelor de pe vremuri, cu salon artistic. Un fel de Madame Sevigne cu cenaclu la mansarda unui spital, sau o Madame Recamier, sau o Madame Pompadour. De ce să nu ne gândim şi la o de Stael? - chicotise Val, nemaivoind să pronunţe cuvântul madame, şi văzând că-i iese ceva mai reuşit. (Aşa e
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
61
când lucrezi asupra stilului.) în afară de artiştii plastici, ea mai era specialistă şi în scriitori, ba poate tocmai asta era marea ei vocaţie, aici se simţea mai în larg, îşi deschidea mai larg aripile. Ii mărturisise Olgăi că-1 cunoaşte, în schimb, pe Adrian, la care locuia acum Val, e un tânăr de talent, care promite. („Ţie toţi îţi promit, în afară de Val“.) Cât despre celălalt prieten al lui Adrian („Care? Care?“), acesta nu numai că... aşa şi pe dincolo... dar o să-i bage pe toţi în buzunar. Se referea la Tudor Frăţilă, care nu publicase mai nimic, dar se făcuse deja, nu ştiu cum, o vâlvă în jurul lui (adică printre cei câţiva amici), iar ca să pună moţ, acesta declarase că se lasă de scris. Mare păcat dacă s-ar lăsa! oftase Ruxandra.
    Deci Ruxandra ştia totul şi chiar multe alte lucruri în plus. Pico de la Mirandolla! Ptiu! îi veni Olgăi să-i dea cu tifla (urât cuvânt!), dar se abţinu. Unde-1 citise pe Tudor Frăţilă, de care ea, Olga, nici nu auzise? Luă afirmaţiile prietenei sale ca o dovadă în plus a enormităţilor, gogoşilor de tufă pe care i le servea uneori, crezând-o naivă. Simţi nevoia să-i vorbească mai mult de Val (deşi îşi dădea seama prea bine că n-a nimerit omul potrivit unor astfel de confesiuni, Ruxandra cu felul ei aiurit de a fi n-ar fi putut să-l înţeleagă în vecii vecilor). Trebuia însă să discute cu cineva, ar fi vorbit şi la pereţi - dacă ar mai fi fost sigură că mai au urechi. (Urechi aveau, dar nu toţi.) Astfel, poate îşi clarifica sieşi anumite lucruri, i se lămureau nişte gânduri. îl cunoştea de două luni, adică de două luni erau „prieteni“, existase şi-o margine albă, de încălzire şi tatonare, însă abia după ce-1 cunoscuse mai bine, începuse să nu-1 mai cunoască, nu ştia cum venea asta. Omul se dovedea tot mai alunecos şi mai ciudat - asta mărea misterul, i-1 făcea mai interesant, dar o şi enerva. Ori individul juca teatru cu dânsa? Avea senzaţia că uneori acestuia îi scădea brusc tensiunea, nu cea sufletească, tensiunea propriu-zisă, cădea într-un fel de somnolenţă, probabil cu dureri de cap şi cu momente de enervare, din senin. Nu mai băga în seamă pe cei din jur...

62
MARIN SORESCU
ca şi când s-ar fi adâncit în nişte gânduri ale lui secrete... Spune-mi la ce te gândeşti? — îl întreba ea. El odată tresărea, cam cu capsa pusă, cam supărat, şi-i spunea: „Nu la tine". După o vreme, se dezvăţase să-l mai întrebe la ce se gândeşte. 5 Uneori, vorbind cu ea, i se întâmpla să se oprească la mijlocul unei fraze, ori al unei demonstraţii importante, să lase totul baltă... să înceapă altă idee, ori să tacă. Asta era cu atât mai straniu cu cât, de altfel, era omul cel mai deschis, cel mai comunicativ şi mai prietenos pe care-1 cunoscuse. Ca o 10 trăsătură importantă: nu putea trăi fără prieteni. Ar fi fost în stare să facă totul pentru un amic, să-şi dea ultimul ban împrumutat, să-şi dea şi viaţa, da! Ar fi mers până acolo. (Olga afirma asta cu toată convingerea şi aici nu greşea.) Ii povestise tot felul de întâmplări cu amicii lui din „tinereţe" (acum avea 15 23 de ani, împliniţi la 1 ianuarie), de care până la urmă se despărţise în modul cel mai scandalos, chiar bătându-se cu unii, umplându-se de sânge - din cauza asta îi numea retrospectiv „fraţi de sânge". Asta pentru că el punea totul la bătaie, într-o prietenie, îşi făcea din amicii lui chip cioplit - şi la urmă, când 20 îi cunoştea bine, când vedea că nu merită ciopleala, începea foarte brutal să le dea cu piciorul. „Fii, domnule, îngăduitor cu dobitocii, nu-ţi pune sufletul pe masă, că se şterg cu el la nas, crezând că e faţă de masă", era tot un îndemn al lui, pe care şi-l dădea singur, după un astfel de eşec, dar de care nu 25 se putea ţine. Sigur, el înţelegea prietenia ca în antichitate, adică ceva sfânt, gândeşte-te la Castor şi Polux...
- Pun pariu că erau homosexuali...
    - îţi vin în cap numai prostii, departe de el aşa ceva... tu, Ruxandro, n-ai nimic sfânt! Iar când îl prindea pe amic cu
30 vreo potlogărie, se simţea rănit până în adâncul sufletului. îl scotea din minţi, începea să-njure specia umană, cădea în crize de mizantropie. Până când nu mai putea să respire - prietenii pentru el erau ca aerul, într-adevăr, mergea prin crâşme, lega amiciţii cu femei şi bărbaţi la întâmplare, cu cine se nimerea
TREI DINJI DIN FAŢĂ
63
să stea la masa. Oameni de toată mâna, care puteau fi şi primejdioşi, pentru că văzându-1 pe el aşa deschis credeau că cine ştie ce urmăreşte... E normal nu?, într-un mediu unde domneşte suspiciunea şi indivizii vorbind mai mult ascund, când îl vezi pe unul că spune aşa pe şleau ce gândeşte, ţi se pare suspect: „Unde bate?", te întrebi, nu? Desigur, nici nu erau capabili, cei mai mulţi, să-i înţeleagă conversaţia, mereu sclipitoare, un continuu foc de artificii...
   - Ar fi bun în Herăstrău, de 1 Mai, spuse Ruxandra ironic, care se îmbrăcase între timp, îşi pusese o fustă şi-o bluză. Fusta avea nişte scame şi ea, cu palma udă, le „vâna" cu o adevărată voluptate. Auzi, uite care e chestia, continuă ea... mă rog, e interesant ce spui, ăsta e omul tău, alesul inimii, cu ăsta defilezi! Aşa sunt toţi la început, superinteresantisimi, nişte „enigme ne’splicate", ciudăţeniile pământului, munţi de calităţi, piscuri de caracter. Da, da, umplut cu calităţi tocate mărunt, ca să încapă cât mai multe. Ardei umpluţi cu uraniu, guşti un pic şi ţi se pare că iei foc, te faci avion cu reacţie, te aruncă în stele. Buun! Aşa e la început. Dar trebuie să depăşim începuturile, care ne omoară, dragă. Până la urmă, când te-ai dezmeticit, vezi că toţi sunt nişte porci.
   -Ce!
   - Porci. Vite-ncălţate. Bărbaţi ordinari, pe care nu merită decât să-i iei cu duzina, ca pe ace, e mai ieftin! „Daţi-mi o testea de bărbaţi" — imită ea vocea celei care cumpără o testea de ace. Viu să scuipe, se răzgândi, făcu doar gestul. Ptiu, drace!
   - Absolut toţi?
   - Fără excepţie. Văzând însă figura plouată a Olgăi, căută s-o dea pe glumă. Ei, acum o excepţie, două, chiar dacă-ar fi existând, nu fac decât să întărească regula... Nici nu mă îndoiesc că tu, cu flerul tău de... raţă (sălbatică, stai, nu sări, nu ştii ce fler au raţele sălbatice) l-ai intuit bine şi-ai pus mâna taman pe excepţie. Tine-te bine de ea! Dar să lăsăm claca, schimbă ea tonul, aşezându-se pe marginea patului desfăcut, îşi dăduse cu apă pe

64
MARIN SORESCU
ochi, dintr-un lighean, şi fără să se şteargă, stătea aşa udă să se trezească bine. (Ea care era trează de la cinci ori, versiunea a doua, nu dormise toată noaptea!) Picăturile o împrospatau, îi înfrumuseţau faţa (îi plăcea să joace în rol de poiană plină de rouă, dimineaţa. Poiana atinsă de toamnă, în orice caz).
    - Cum e, dragă, altfel... adică ştii la ce vreau să mă refer... Ce caracter are?
    Olga nu înţelegea bine... (Mă întreabă ca şi când s-ar pune problema să-l primească în organizaţie!)
    - Păi, e cinstit... în primul rând, e de-o cinste...
    - Vax albină! Cum e...? Adică, spus mai pe ocolite, cum e felul meu, dar m-ai făcut să-mi ies din fel, vă potriviţi sau nu? Ştii, acesta e lucrul cel mai important într-un amor, într-o căsnicie. Tinerii logodnici - în perioada respectivă - ar trebui ţinuţi în nişte rezervaţii, să se probeze. Ce e foarte ciudat, izbucni ea: o femeie probează o rochie până o înnebuneşte, o înnebuneşte şi pe croitoreasă cu mofturile şi ajustările, iar când e să se mărite merge aşa cu ochii închişi. Păi, să nu le iei la palme? Da, da, în rezervaţii... iar dacă nu se potrivesc, caută-ţi, nene, în altă parte... „şi dă-mi jucăria-napoi! “, cântă ea pe ton de romanţă. Pentru că, din cauza asta, se întâmplă cele mai mari drame... de aceea atâtea divorţuri... atâtea cupluri sterile. Mă mir că nu intervine statul în chestia asta... In paranteză: cuvântul „chestie“ avea în perioada de la ’48 o accepţiune cu totul serioasă, revoluţionară.
    - Baţi câmpii! i-o reteză Olga.
    - Ba vorbesc cât se poate de serios. Adăugă cu un surâs: şi de documentat. Teoretic, bineînţeles, pe bază de bibliografie, la bibliotecă. Ştii că în America copiii la şcoală au ca materie obligatorie (acest cuvânt fu rostit apăsat) educaţia sexuală?
    - Imperialismul în putrefacţie...
    - Stai să vezi... de ce judeci dogmatic? Li se explică de la vârsta de 8-10 ani, în mod ştiinţific, ce e aia... aia... ce e aia... ailaltă... Izbucni într-un râs cam ciudat... ca şi când făcuse o
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
65
mare descoperire... apoi continuă: iar băieţii şi fetele când se fac mari şi se pomenesc în braţele vânjoase ale realităţii... ştiu să... înoate, să dea din coate, înţelegi?
   - Nu înţeleg cum poţi fi aşa de vulgară...
   - Vorbesc ca un doctor, dragă... Ştiu cum să facă, cum să procedeze, nu dau din colţ în colţ. Mă refer tot la americani. Ei se iubesc în cunoştinţă de cauză şi nasc copii zdraveni şi sănătoşi. Ai văzut ce frumoşi sunt americanii? Toţi înalţi de doi metri, că sunt fătaţi la 18 ani şi concepuţi în cunoştinţă de cauză. Ruxandra oftă. Dacă aş avea vreo putere, pe cuvânt că aş cere să se reglementeze şi la noi situaţia. Da... da... spuse ea după un moment, în care aşteptase parcă vreun semn de încurajare de la Olga, să introducem iubirea încă din şcoală, materie obligatorie (iarăşi apăsă pe cuvânt), ca matematicile şi limbile străine. Stropii de pe obraz i se uscaseră, în focul peroraţiei. Acum arăta mult mai palidă, după aceste utopii pedagogice, care parcă ar fi vestejit-o:
   - Până una alta, nu-şi putu reţine Olga indignarea, de ce nu faci tu operă de pionierat?
   Ruxanclra trecu uşor peste răutatea prietenei sale. Doar ea o stârnise. Râse ca de o trăsnaie bună, amestecând printre hohote şi un turcism ordinar: hai sictir! După care adăugă, însuşindu-şi parcă ideea:
   - Stai să ies profesoară... că le-arăt eu lor.
   Această discuţie însă avu darul s-o tulbure realmente pe Olga. Fără să ştie, Ruxandra îi atinsese un nerv dureros, o nemulţumire tulbure, care abia acum se clarificase - ca să vezi că sunt bune şi discuţiile chiar cu dobitocii. Socrate ce-a făcut o viaţă întreagă, de unde şi-a extras filosofia şi... cucuta? - care era pe jumătate nemulţumire surdă, pe jumătate nedumerire. Intr-adevăr, pe omul cu care trebuia să facă pasul, nu-1 cunoscuse încă sub aspectul acesta - oricât ar fi de ciudat. Val, care în momentele lui bune dăduse dovezi nu numai de pasiune curată, dar şi de dorinţă foarte pământească, mergând

66
MARIN SORESCU
chiar până la acte de bravură, care o tulburaseră, bineînţeles şi i le iertase pentru că se ştia feminină, stârnea pofte fără să vrea, aşa din senin, - pe stradă mulţi bărbaţi întorceau capul după ea rămăsese totuşi până la urmă în limitele bunei 5 cuviinţe. Dar mai era aceasta o bunâ-cuviinţă? Iată întrebarea. Adică o tandreţe fermecătoare, joc de gesturi şi aluzii nevinovate... dar de ce nevinovate, la urma urmei? La început, nici ea n-ar fi acceptat desigur să meargă până acolo, chiar până acolo... dar până unde? Avea mereu sentimentul vinovăţiei, 10 nu faţă de soţul pe care l-ar fi înşelat pentru prima oară („asta îmi e sfânta cruce", s-ar fi jurat Ruxandra) - deşi el nu credea asta, că era un caz maladiv de neîncredere în oameni şi în societatea femeii —, ci faţă de sine. Cu ce ochi mă voi mai uita eu după aceea în oglindă? „Tot cu aceia! i-ar fi răspuns Val. 15 Care ar arăta încă şi mai frumoşi." Dar ea îşi impusese o conduită, cum credea că trebuie să fie o femeie, şi se ţinea cu dinţii de schema ideală din cap. Să nu aibă de ce roşi în oglindă! Atunci ar însemna să spargem toate oglinzile, să desfiinţăm industria „oglindelor" cum zicea Alexandrescu, pentru că... asta 20 e viaţa. Dacă nu roşeşti un pic măcar, înseamnă că ţi s-a dus tinereţea din obraz. Se căsătorise foarte tânără şi Şandru fusese primul bărbat pe care-1 cunoscuse. Avea în jur, bineînţeles, o droaie de admiratori, de la liceenii care-i făceau curtea aceea bleagă, când nu e impertinentă, la studenţi, colegi de grupă 25 ori din ani mai mari, deja „cu stil" în comportare, şi până la oameni în vârstă, căsătoriţi de-a binelea. îşi pusese în cap să nu le acorde nici o atenţie - fie ce-o fi, oricine-ar fi - şi asta îi reuşise până la un punct. Aproape toţi erau îndrăgostiţi de ea, la diverse temperaturi de fierbere, şi-o amuza să ştie că 30 provoacă lumii acesteia o mică suferinţă. „Nu o să mă culc decât cu soţul meu", îi spusese ea unuia mai îndrăzneţ, care-o întrebase direct dacă e fată mare şi cum poate să rabde în secolul vitezei şi dacă fetele au mai multă putere de abstinenţă decât băieţii.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
67
    - Nu ma interesează subiectul, spui prostii, cară-te! Când mă voi căsători, voi şti să fiu şi tandră şi temperamentoasă, nu-mi duceţi voi grija. Băiatul, care nu voia să se căsătorească „la urgenţa-ntâia", îi dăduse pace şi pierise din jurul ei. Chiar aşa îi spusese: n-am chef să mă leg la cap la urgenţa-ntâia! Ea 5 îl luase de bărbat pe Şandru Sandu, care era binişor format, adică mai în vârstă cu - să zicem - 15 ani. „O fi mult?" se întrebase Olga în primele momente. Apoi se potolise cu hamletizările fără rost. La urma urmei, 15 ani sunt o nimica toată. Bărbatul trebuie să fie mai în etate, pentru că femeia io e mai trecătoare." Acum însă era îndrăgostită de Val, asta i se-ntâmpla prima dată. („N-ai mai mâncat niciodată aşa ceva?" o întrebase el.) Era într-o fază de năpârlire, foarte primejdioasă la animale. Se simţea animal din cap până-n călcâie (din creştet până-n călcâie, se spune pe româneşte) şi intrase în panică. 15 Cu cât se lega mai tare de amant (urât cuvânt, dar ibovnic e şi mai nesuferit. Unul e barbarism, de origine franţuzească, celălalt e un slavonism, dar cum l-ar fi putut numi altfel? fără a apela la cuvinte de argou?), simţea, deci, cu cât îl iubea mai tare, simţea, da, repetăm că, adio! In situaţii de-astea treci „ca 20 fulgul de uşor" peste orice morală, burgheză etc., peste orice hotărâre prestabilită şi intri orbeşte în imperiul altor legi. „Fisch in fremde Netz", văzuse undeva o fotografie cu un crap într-o plasă, sub care scria aşa. Numai să fi făcut el un gest şi i-ar fi căzut în braţe de la un kilometru, alergând spre el cu viteza 25 a treia cosmică. Numai în laborator se mai pot realiza, aici pe pământ, vitezele cosmice, altfel e nevoie de spaţiu, mult spaţiu, şi o foarte complicată aparatură. O, i-ar fi căzut în braţe ca pasărea rănită de pe creangă. Sufăr de complexul „Ienăchiţă Văcărescu", sunt o „amărâtă turturea". Zâmbi. Dar 30 el nu făcea gestul, nu zdruncina creanga. „Dar gestul mâna mea nu vrea a-1 face." Al cui e versul? „Dar gestul mâna mea..." Citatul, probabil, nu e exact. Şi-l va aminti, cu precizie, altă dată, în condiţii normale. Ba nu, îl făcuse, asta era mai

68
MARIN SORESCU
îngrozitor, îl făcuse până la jumătate, până la aproape trei sferturi, atât cât s-o pună pe ea în situaţia, ce mai la deal la vale, cea mai delicată. CEA MAI DELICATĂ! Se oprise ca fascinat, nu, că ar fi frumos, ca hipnotizat, lăsând-o pe ea să-şi lingă rănile, ca o leoaică rănită. Penibilă stare de lucruri. E bine spus stare - totul fusese o stare, o stagnare, pe o anumită treaptă de evoluţie. Brr! Simţi că i se face pielea de găină.
    - Nu mi-ai răspuns la întrebare, spuse Ruxandra.
    - Care? Ce întrebare? se trezi Olga, dând din cap, spre a-şi aduna gândurile, atât de tare încât cocul i se desfăcu, ca nodul gordian sub sabia lui Alexandru Macedon şi se vărsă umplând camera de aur. Cum stătea ea pe un fotoliu - singurul din cameră cosiţele se întinseseră într-adevăr pe podea, ca un preş, covor persan „natural“.
    - Caută-1 pe jos, râse Ruxandra, care făcea întotdeauna haz de „coadele şi conciul ei“ de ţărancă fără zestre. Nu mă face să abuzez de repetiţii, continuă ea, ştii că ţin la stil.
    - Cum a fost azi-noapte? Hai, spune, nu vezi că mor de curiozitate? Sub aşteptări? Te văd cam plouată...
    - Nu s-a întâmplat nimic, mărturisi Olga repede, speriindu-se parcă de propriul glas. Cum putea face astfel de confidenţe? Ea nu era genul de femeie care să-şi povestească intimităţile cu mai mult sau mai puţin haz, dar în orice caz amănunţit, ce-a zis unul, ce-a zis altul, cum făceau atâtea colege ale sale, chiar nemăritate.
    - Păi n-ai dormit cu el? făcu Ruxandra botoasă, că Olga îi jucase o farsă.
    - Ba da.
    - Ei, şi?
    - Am dormit. Risc alb şi negru, bacovian. Am discutat foarte mult şi foarte serios...
    - Aţi pus bazele teoretice! Ptiu! Să nu te deochi. (Ruxandra scuipa azi pentru a doua oară ori a treia oară.)
    - Tot felul de lucruri, tot felul de idei ne-au trecut prin cap...
TREI DINŢI DIN FAŢA
69
   - Sunteţi anormali, dragă, fugi, fugi, să nu te mai văd! Sunteţi caz patologic.
   - A fost cea mai frumoasă noapte a mea. (Ceea ce era adevărat până la o margine.) Ii plăcuse să discute stând aşa ca Olimpia lui Mannet, lângă el, acoperiţi cu un cearşaf şi-o pătură roasă ca nişte coate de student bătrân, simţindu-i toată căldura trupului, care se amesteca, îmbietor, cu dogoarea propriului corp. Vorbiseră despre urechea lui Van Gogh, dacă era sau nu nebun, Val se ridicase să-i citească pasaje din scrisorile acestuia cu o mândrie nejustificată, ca şi când Van Gogh i le scrisese lui personal, apoi alunecaseră în controversa Picasso — Braque, care le luase pe puţin o jumătate de oră. Val susţinea că al doilea e primul, că celălalt n-a făcut decât să-l copieze, că el cu pânzele autorului Guemicăi ar putea pava şoseaua Bucureşti-Urlaţi şi-ar călca pe ele fără să simtă vreun fior şi s-ar duce aşa să-şi cumpere nişte oale zmălţuite. Ea îl contrazisese energic, nu e adevărat, să-i dea voie şi ei să se priceapă cât de cât la pictură (adevărul e că se pricepea, ca amatoare), el se supărase şi se întorsese cu spatele. Adormise, repede, ori aşa lăsa să se înţeleagă. Dar cum e posibil pentru o idee, pentru un crez artistic să întorci spatele unei femei, în prima noapte, cum e posibil? Ce, arta e o sperietoare, un mijloc de a ne inhiba pornirile sănătoase? Care e limita între principii şi... cerinţele legitime ale vieţii, „legea trupului“, cum bine spunea popa? Ori aşa sunt artiştii?
   - Dragă, e clar... nu-1 lua! zise Ruxandra. Dă-1 în mă-sa, să fie artist. Sau, cel puţin, nu acum. Mai verifică-1, aminteşte-ţi de Penelopa, pe care zeiţa o învăţa ce să facă. Ai care nu puteau încorda arcul... duceţi-vă cu Dumnezeu, peţitori dumneavoastră, şi lăsaţi-mă în pace. Deci, dacă tot se pune atâta bază pe verificări, fă-i dosar - de ce tocmai aici...? Nu? Femeia nu mai trebuie să meargă cu ochii închişi, nu mai trebuie să bâjbâie în întuneric.
   Olga interpreta şi altfel purtarea lui Val. Anume: poate că tocmai în felul acesta îi adusese omagiul suprem, pentru

70
MARIN SORESCU
că, altfel, animale care să se repeadă la tine una-două, să-ţi rupă ţoalele întâlneşti la tot pasul. Alta e însă să ştii să faci atmosferă, să tulburi cât mai mult simţurile şi minţile... „Eu nu strivesc corola de mister a lumii“ - spusese el, în şoaptă, 5 nu cu multe ceasuri în urmă, tocmai când ea se cuibărea mai bine lângă el. Asta îi plăcuse, oricum, amorul trebuie să aibă şi el o spiritualizare, altfel rămânea cu bărbatu-său, care, pur şi simplu, dă iama ca un elefant pus să păzească grădina de zarzavat - fabula nu ştiu cui. Olga era acum aproape convinsă 10 că Val avusese tăria să se domine tocmai pentru că o iubea cu adevărat. O, ea fusese proasta, se aşteptase la altceva. El voise să-i dea o lecţie, că, uite, deşi are toate atuurile, „toţi aşii pe masă“, mă rog, nu uzează de poziţia lui teritorial avantajoasă, n-o face pe ea să se simtă jignită. Să se simtă prost. 15 (De altfel s-ar fi simţit cât se poate de bine, poate ar fi plâns un pic, face frumos, nu strică o lacrimă două, şi l-ar fi întrebat dacă nu cumva, ferească Dumnezeu, acum, ACUM, crede cine ştie ce despre ea. Naivă, Olga nu ştia că tocmai aici nimerea în cel mai plat clişeu erotic şi că numai întâmplarea o salvase 20 de-a cădea adânc în banalitate.) Adevărul e că lui Val ideea îi venise în ultimul moment, ca un deus ex machina, când era aproape pe muche, abia se mai putea abţine, stăpâni, apelând la resurse Yoga, şi totodată trebuia să se forţeze şi să nu râdă. Aşteptase, la rândul său, reacţiile fetei. „Ce face inamicul, ia 25 să vedem acum noi ce poziţie adoptă inamicul", îşi amintise vocea ofiţerului de la ora de tactică, pe vremea când îşi făcea lunile de militărie, şi care le explica în faţa unui poligon în miniatură, cu şei, şi mameloane, cu poziţiile noastre însemnate cu steguleţe roşii şi ale duşmanului însemnate cu 30 ace de gămălie. „Deci, cum va înainta inamicul?“ El se simţea acum ca un general stăpân pe situaţie, care, retras undeva, sau nu, dominând priveliştea de pe un mamelon, urmăreşte cu luneta la ochi şi aşteaptă desfăşurarea trupelor vrăjmaşe, care nu ştiau că sunt total încercuite. Olga însă stătuse cuminte,
TREI DINŢI DIN FATĂ
71
înfricoşată şi umilită. („Şi cu toate flancurile descoperite.“) „De ce râzi?“ îl întrebase ea. Apoi, recăpătându-şi sângele rece şi aerul grav, „se trezise“ şi iarăşi începuseră nu ştiu ce discuţie, pe
o	temă estetică. Nici mintea nu-i mai mergea bine, Olga spunea naivităţi mai mari decât ea, îşi dădea perfect de bine seama... Dar ce să facă biata fată? Spunea naivităţi, Picasso e un impostor — şi Val se gândise chiar că e îndrăgostit şi că nu e exclus să o ia de soţie, ea trebuie să se înveţe să-l aştepte, plină de dor şi de dorinţe, dacă nu... Oricum, prima noapte petrecută împreună fusese un fiasco! - din punctul de vedere al Ruxandrei - şi sfatul ei era cât se poate de sincer. „Ţine-te bine de Sandu! E bărbatul tău, om aşezat, de casă, genii din acestea mai găseşti tu, o să mai ai ocazii, oho, dacă vrei, îţi prezint eu o sută. Nu e cazul să te arunci de-acuma buluc în prăpastie. Ascultă-mă pe mine, tu... Pentru că dacă se prezintă aşa, dă, Doamne, să nu fie adevărat, mai târziu o să cauţi altul şi altul. E o vorbă românească: Unde a mers mia, treacă şi suta“. O să umbli mereu după antidot.
   - După ce?
   - După antidot. (Şi râse, Olga nu înţelesese care era hazul.) Şi aşa o să-ţi macini viaţa.
   - Tu nu înţelegi c-a făcut asta numai ca să-mi arate că mă iubeşte şi că nu se poartă cu mine cum te porţi cu o femeie de stradă? Există la mijloc consideraţii mai înalte.
   - Draga mea, de la un anumit punct, de la un anumit punct, înţelegi... orice consideraţii cât de înalte devin baliverne... Eu de ce crezi că nu m-am căsătorit până acum? N-am găsit bărbatul cu care să mă potrivesc... Şi oftă. Aşa mi-a fost dat mie să rămân fată mare.
   - Asta să i-o spui lui Mutu, vru să dea replica Olga... dar sună telefonul.
   - Da, da şi eu sunt fată mare, spuse Ruxandra ducându-se să ridice receptorul.
   Era tot persoana de adineauri, care întreba, nervoasă, de ce i-a-nchis telefonul în nas, că după aceea telefonul public

72
MARIN SORESCU
i-a mâncat o groază de fise, încercând să revină şi acum e jos, nu-1 lasă portarul să intre.
    - Şi ce să-ţi fac eu? Nu primesc vizite la ora asta... Nu, nu e nici un bărbat la mine... O, de ce eşti caraghios? Cum poţi fi aşa de antipatic? Ii trânti receptorul, de data asta din proprie iniţiativă. Uite, aşa trebuie să te porţi cu bărbaţii, spuse. Dobitocul pariez că are un buchet de flori. Nu ştiu ce mă opreşte să nu-i ard un telefon nevesti-si - are o nevastă cu picioarele strâmbe şi uscată ca o scoabă - să-i facă ceva să-l ia de pe capu-mi, că mă terorizează cu florile sale.
    Olga îşi mai pregăti un ceai. Ruxandra puse de cafea. Putea bea o sută de ceaiuri, dacă nu lua şi-o cafea turcească nu se trezea, nu considera ziua începută. îşi făcuse reflexul cu cafeaua, ştia că asta o trezeşte, altfel de-ar fi luat şi cofeină tot adormea pe loc. Olga citi cu glas tare de pe punga de muşeţel, nu ştiu ce-i venise. De la vizita la muzeul numismatic, simţea nevoia să citească explicaţiile, ori poate se afla într-o stare când avea nevoie de multe, multe explicaţii şi lămuriri, desigur de altă natură. „Florile de muşeţel, datorită bogăţiei în ulei eteric şi a altor substanţe medicamentoase, au proprietăţi antiseptice, dezinfectante. Se recomandă pentru calmarea colicilor, uşurarea digestiei şi eliminarea gazelor. Sub formă de gargară, cataplasme, clisme ajută la calmarea durerilor şi cicatrizarea rănilor". (Deci, cunoştinţele Ruxandrei aici îşi aveau izvorul.) MOD DE ÎNTREBUINŢARE. Un sfert de litru apă în clocot se toarnă peste...
    - Termină, dragă, ho, ajunge! Ce-ţi veni? sări prietena, enervată de-a binelea, mai ales că, atentă la ea să vadă unde bate, îi dăduse cafeaua în foc. Dacă eşti obosită, continuă mai moale, pune capul aici pe pernă şi trage-i un pui de somn, îţi înţeleg starea. Numai somn n-a putut fi acela. Apoi, bătându-se cu mâna peste tâmplă: „Şi eu care am atâta treabă". Sorbise cafeaua, deci se trezise de-a binelea. Uitasem. Trebuie s-o-ntind. Vorba ceea: Dormi mai repede, că am
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
73
nevoie de pernă. Dar poţi rămâne aci, nu-i nici o problemă. Numai să nu dea gazda peste tine. Mi-a interzis categoric. Şi să nu pice Vasile.
   - Ei, mă duc, zise Olga. Termin ceaiul şi plec.
   - Foarte bine faci. Te-o fi aşteptând Şandru S-o fi întrebând ce-i cu tine... Spune-i c-ai dormit aici, ai venit după două (el a plecat pe la unu şi jumătate...) Ai fost la teatru până la ora aia... sau, mă rog, trânteşte-i şi tu o minciună... Bărbaţii abia aşteaptă să li se dea explicaţii cât de cât plauzibile... mă rog, cât de absurde, ca să le creadă... ca să-i scutească de nişte frământări... Să nu slăbească, minca-i-ar mama. Sunt foarte egoişti, ascultă-mă pe mine. Bătu cineva în uşă. „Dobitocul de portar i-a dat drumul", şopti Ruxandra, apoi tare: „Intră". „Poftim." „Dar intră odată!" în uşă nu apăru persoana insistentă de la telefonul de adineauri (Ruxandra oftă uşurată), ci Adrian. Avea un halat pe el, aşa cum fac vizitatorii unui spital, li se dă un halat spre a-i feri de microbi, ori poate invers, spre a nu-i molipsi ei pe pacienţi. Olga se uita şi nu ştia unde-1 mai văzuse. Apoi îşi aminti, se roşi toată, ca şi când ar fi fost surprinsă asupra cine ştie cărui fapt urât. Mai încurcat şi mai fâsticit se arătă însă Adrian. Merse şi-i sărută mâna (pentru a doua oară în dimineaţa aceea) şi începu să-i explice Ruxandrei scopul „vizitei". Trecuse pe la un prieten al lui, doctor aici la spital să-i lămurească o problemă extrem de interesantă, asupra căreia meditase mult în ultima vreme: problema morţii. Mai precis: a vieţii celeilalte. Cealaltă, dar nu în sens biblic. Adică, din momentul intrării în comă, mai precis a încetării pulsului, până la moartea definitivă, mortul e viu... trăieşte, înţelegi?... şi cum s-ar putea valorifica această viaţă, această trăire? Totodată starea de colaps, întâlnită la unii, poate fi asemănată cu colapsul gravitaţional, fenomen curent la unele stele. Se poate face o asemănare între moartea pre-moarte - adică aceia care sucombă, mor subit, dar o anumită formă de dispariţie, şi moartea aparentă a omului...

74
MARIN SORESCU
Deci, această asemănare între plecarea de pe lume a omului şi-a stelei... Trebuia însă să se mai consulte şi pentru asta venise, pentru teoria pe care voia el s-o lanseze...
    Lucrurile erau interesante, însă... cădeau parcă prea brusc... prea de dimineaţă şi pe burta goală... Olga îl ascultase cu atenţie însă.
    - Lasă, Adrian, balivernele astea - făcu Ruxandra cu felul ei „delicat" de-a coborî lucrurile cu picioarele pe pământ -, ce trebuie să inventezi o întreagă teorie funebră, astronomică, numai ca să te ascunzi că-mi faci o vizită? Spune c-ai vrut să mă vezi, şi gata! Ai avut chef să-mi dai bună dimineaţa şi-ai venit. Dânsa e prietena mea, nu? şi nu trebuie să te jenezi. Iar domnul, zise ea teatral, arătându-1 pe Adrian, e prietenul meu cel mai bun.
    Se mai văzuseră o dată şi acum era prima oară când se tutuiau. Adrian era într-un fel furios pe sine că urcase la ea. După plecarea lui Val şi-a Iui Andrei, el încercase în zadar să se odihnească, îl chinuia imaginea bătrânei pe moarte şi venise intr-adevăr la spital ca să discute cu un doctor, prieten bun cu el, problema colapsului. Medicul era tocmai în ora de vizită de dimineaţă şi până termină îl rugase să citească ziarul. Adrian îşi adusese aminte că Ruxandra locuieşte aici - îşi dădea adresa la toată lumea şi asta era toată intimitatea lor. Olga se gândi că de aceea nu-1 poate suferi Ruxandra pe Val, i-1 bârfise Adrian. Şi tot aşa, prin intermediul acestuia, avusese ocazia să citească cele două poezii ale prietenului comun, pe care le găsise „geniale".
    - Ne cunoaştem, spuse ea, fără prea mare entuziasm, şi se ridică să plece.
    - Ia ascultă, lichea mică - făcu Ruxandra, postându-se în faţa lui Adrian şi apucându-1 de bărbie -, dacă l-ar fi cunoscut mai bine, ar fi ştiut cât îl enervează asemenea gesturi şi asemenea apelative, care i se potriveau lui, bărbatul atât de ţeapăn şi de snob, exact ca nuca-n perete. Acuma fac eu
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
75
legătura. Două chestii am cu tine: în primul rând, că dispari aşa luni în şir, fără să dai nici un semn (de când se cunoscuseră trecuseră într-adevăr câteva luni, dar relaţiile lor nu erau de natură să solicite explicaţii)...
   - Am fost pe teren... spuse Adrian, cam perplex, deşi se 5 gândi că putea foarte bine să nu dea nici o lămurire. De altfel,
el era vinovat, era un dobitoc că venise acum aici.
   ...Şi doi, nu mi-ai vorbit niciodată de prietenul tău, marele sculptor Val Tomiţă, care i-a sucit pur şi simplu capul acestei onorabile doamne şi acum nu-i mai dă nici o atenţie... io neştiind, sau nevrând să ştie, cu ce fiinţă sensibilă are de-a face. Uite, de două ceasuri mă ţin de ea să nu se arunce pe fereastră! (O, ce talent deosebit avea Ruxandra de a macula totul! Olga mai că începu să plângă.)
- Nu e adevărat, îngână ea.	15
   - Să-i spui derbedeului să se prezinte aici la mine, la probă, că ea e bleagă, asta de urgenţă, să-l iau de urechi!
Adrian socoti că a sosit momentul să pună lucrurile la punct.
   - Nu ştiam că trebuie să vă dau socoteală, domnişoară,
de tot ce fac, ne cunoaştem destul de puţin. („Ei, na, se aştepta 20 să-i răspundă aceasta, ce cauţi în casa mea, ieşi afară, porcule! Acum chem miliţia, dacă zici că nu ne cunoaştem". Era în felul Ruxandrei de-a-1 plezni astfel, o intuise acum destul de bine. Ea însă îl asculta răbdătoare)... şi apoi dumneavoastră... sau tu, mă rog... ne putem tutui?	25
   - Dă-i drumul... eşti mare pişicher! (Ruxandra îşi dădu seama că se-ntrecuse cu gluma totuşi, nu trebuia speriat porumbelul.)
   - .. .Şi apoi, n-am avut cum să vă povestesc de Val... nici
noi nu ne cunoşteam pe vremea aceea!	30
   - A, da! Dar acum... ce părere ai? Vă vedeţi des?
   - Locuim împreună.
   - Ia te uită! De data asta Ruxandra se-ntoarse spre Olga.
- De ce nu mi-ai spus? Bine şi deci vă cunoaşteţi... (Vorbea

76
MARIN SORESCU
acum cu Adrian.) Cum este? Vorbesc ca om, nu ca sculptor, ca sculptor nu face două parale, nimeni nu-1 ştie... Dar ca om, merită să-i dăm puicuţa asta... uită-te la ea ce fată!... de soţie... Că vrea să se mărite cu el...
    - E printre tipii cei mai interesanţi pe care i-am cunoscut... îi bagă-n pălărie pe mulţi... va ajunge mare, iar ca om... e... (Adrian căută cuvântul)... fantastic!...
    (Olga se uită dacă vorbeşte sincer sau joacă teatru.)
    - ...Ceva rar de tot.
    - Buun... M-aţi convins! Mă dau bătută, v-aţi pus amândoi pe mine... recunosc, am judecat pripit... să dea Dumnezeu să fie aşa... Atunci, dragă, îi spuse ea Olgăi cu tonul cavernos şi oficios al unui ofiţer de stare civilă, să se celebreze această legăturică. Mărită-te cu el, ia-1 cât e cald şi genial... Ai OK-ul.
    Iarăşi bătu cineva la uşă. Intră o soră care îi spuse Ruxandrei că e aşteptată „la pat“ (Ha, ha! făcu Adrian). Vin îndată, zise Ruxandra. Sora ieşi. „Prin urmare, Ruxandra nu stă chiar cu totul întâmplător în spital. în orele libere îndeplinea şi funcţia de infirmieră, avea paturile ei cu bolnavi, care o aşteptau. “ Olga se miră chiar că Ruxandra îi ascundea această îndeletnicire, cu totul onorabilă pentru o studentă care n-are bursă şi trebuie să se întreţină. Erau nişte bani cinstiţi - fusese rea, gândindu-se la cine ştie ce alte provenienţe ale lucrurilor ei, altfel destul de sărăcăcioase. Cât putea primi pe lună? Opt-nouă sute.)
    -Acum... cărei! spuse Ruxandra, aranjându-şi grăbit părul în oglinda montată pe uşa dulapului. Uşa interioară, bineînţeles, înăuntru se puteau vedea rochii, o haină ponosită, combinezoane, prosoape, bluziţe, într-o dezordine perfectă, cum era întreaga odaie.
    - îmi tratez o măsea, simţi ea nevoia să se explice. Olga, când ne vedem, tu?
    - Nu ştiu, îţi telefonez eu.
    - Bine, ţine-mă la curent cu toată povestea. Mor de curiozitate. Spune-i lui Val că l-am înfiat. - Les amis de mes
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
77
amis sont mes amis! iar lui Sandu, dacă-1 vezi întâi pe el, zi-i că-1 urăsc de moarte!
    Adrian ieşi şi el cu Olga, neîndrăznind să rămână cu Ruxandra... nu ştia de ce intrase brusc frica-n el, pentru că adineauri, când venea, spera totuşi s-o găsească singură.
    Pe culoarul întunecos al mansardei - erau mai multe cămăruţe pe partea stângă, în rând cu cea a Ruxandrei, pe partea dreaptă nişte geamuri albe, prin care se vedeau acoperişuri - o luă el înainte ca şi când ar fi fost cazul să-i arate drumul, ori s-o ferească de vreun atac din faţă din partea cine ştie cui, aşa era el, ocrotitor. Apoi, gândindu-se că poate Olga ia asta ca o impoliteţe, o rugă să treacă ea mai întâi. De fapt, era loc pentru amândoi.
    Nu-şi spuseră nimic până la etajul următor, când Adrian se scuză că el rămâne, fiindcă-1 aşteaptă prietenul lui, doctorul.
    -A, da... desigur, făcu Olga. Apoi, aşa deodată, cu sufletul la gură, ca şi când Adrian ar fi fost gata s-o rupă la fugă şi n-ar fi vrut să dispară până nu află de la el un anumit lucru: Adineauri v-am ascultat vorbind despre el... staţi, nu plecaţi (Adrian stătea nemişcat, puţin mirat), m-am căznit să aflu, să ghicesc din intonaţia glasului, dacă cele spuse reprezentau într-adevăr gândurile dumneavoastră cinstite.
    - Doamne! domnişoară! Mă jigniţi. Vorbeam absolut sincer. Şi dacă doriţi, mai pot adăuga că e un nefericit... Poate-1 puteţi ajuta... salva... Şi cu o emoţie care-o făcu să se cutremure: e dintr-un aluat din care se plămădeşte un Ion Georgescu, un Paciurea, un Brâncuşi... da, un Brâncuşi, în ultimă instanţă...
    Nu înţelese de ce această „ultimă instanţă", însă mărturisirea, ori poate numai modul în care-i fusese făcută,
o	cutremură. Adrian dramatizase un pic, desigur involuntar, dar părerile lui despre oameni reprezentau nişte bunuri agonisite cu grijă şi nu făcea risipită de bunătate, străduindu-se să fie cât mai aproape de „marginile adevărului". Pe de altă

78
MARIN SORESCU
parte, era generos şi, mai ales pentru prietenii săi, capabil de entuziasme. Nu-i mai puţin adevărat că Val reprezenta şi pentru dânsul un mister şi că intuise în el „un destin" - să dea Dumnezeu să fie aşa!
   - Vă mulţumesc. Mulţumesc mult de tot, spuse Olga şi coborî scările. Ştia acum că soarta îi e pecetluită. Până mai adineauri încă mai ezitase. Se aflase în acea situaţie cheie, încărcată de toate posibilităţile, când depinzi de cel mai mic impuls din afară şi hotărârea pe care o iei poate atârna de faptul că tocmai în momentul acela vânzătorul de ziar strigă: „Avem cuvinte încrucişate"; dacă nu auzeai asta, te aruncai pe fereastră. „Cuvintele încrucişate" te-au oprit pe pervaz şi pornirea abisală s-a transformat într-un zâmbet. O luă spre Universitate, nu-şi mai amintea ce cursuri are, putea prinde măcar ultimele ore. Studentă conştiincioasă, avea foarte puţine absenţe şi pentru fiecare se chinuia să inventeze tot felul de motivări. (La 30 de absenţe nemotivate urma exmatricularea, asta în mod teoretic, pentru că foarte multe colege le depăşeau şi se descurcau ele.) în holul facultăţii nu era nimeni, ochii îi alunecară pe ceas: 10,45. în curând urma să sune, nu pierduse decât prima oră. Merse şi-i telefonă lui Sandu, la birou. îi răspunse secretara, care îi cunoştea glasul acuma, n-o mai întreba cine-1 caută pe tovarăşul, şi-i făcu imediat legătura. Bărbatul se arăta destul de cald şi amabil - probabil că nu era singur în birou... „Da, dragă eu sunt, muncesc, uite ne batem capul cu probleme... Ne vedem la prânz... Viu direct acasă". La răspunsul Olgăi, că pe ea n-o mai interesează casa aceea, şi el trebuie să fie la 4, neapărat, la restaurantul „Fântânica" să-i prezinte logodnicul... şi să discute în linişte toate treburile... urmară, la capătul celălalt al firului, câteva momente de pauză, după care un „Ce facee? răstit, ca şi când ar fi vorbit acum un alt om (de altfel, cel adevărat, pe care-1 cunoştea bine). Olga îi spuse, cu destul calm, că hotărârea e luată, rămâne aşa cum au stabilit ieri şi dacă vrea s-o mai vadă
TREI DINJI DIN FAŢĂ
79
să vină la „Fântânica", ultima ocazie când mai era dispusă să
i se arate. Şi normal e să înţeleagă şi să vină să discute totul civilizat. „Ce «Fântinică»? Logodnic? Ai înnebunit? Ce mă cari pe mine la puţ?" „E pe lângă gară, îl găseşti uşor, te descurci tu, şi nu uita: la 4!" Olga închise, pentru că între timp încă doi studenţi voiau să dea telefon şi aşteptau la coadă. Socoti că procedase înţelept. Bine că-i amintise de întâlnirea fixată încă de ieri. Altfel, el al fi crezut că glumeşte şi-ar fi fost în stare să nu vină. Se mai uită o dată la ceas şi, în loc să meargă în sala de cursuri, plecă... într-acolo. îşi adusese aminte de ghicitoarea despre care îi vorbise una Ana, voise mai de mult s-o consulte şi ea, dar nu prea avusese timp pentru viitor. Acum sosise momentul. în piaţa Universităţii, aşteptând un taxi - problema „viitorului" devenise acută şi trebuia ajuns la babă, cât mai urgent -, studie cu alţi ochi cele patru statui pe lângă care se vânturase de sute de ori, fără a le da cea mai mică importanţă, cu nepăsarea cu care studenţii trec pe lângă profesorii de la alte facultăţi. în primul rând, constată că nu ştia autorul nici uneia dintre ele, lucrul absolut nepermis pentru o intelectuală, să-ţi dai cu pumnii în cap, nu altceva! Nu era chiar aşa, pentru că, luaţi la întrebări, din miile de studenţi dacă ai fi găsit cincisprezece care să ştie acest lucru, şi încă nu-1 văzuse pe nici unul cărându-şi la pumni în cap pentru această ignoranţă. Probabil că nici nu trebuie ştiuţi autorii unor lucrări monumentale. E monumentală statuia lui Mihai Viteazul? F>a cea mai mică, totuşi impresiona, de unde se vede că monumentalul e legat nu de dimensiuni, ci de proporţii, de modul în care e gândită o statuie sau o clădire. Călare pe cal - de statură potrivită - care se afla tocmai în mijlocul unui salt peste un hop - peste ce hop, Doamne! marele erou, încruntat şi cu barda în mână, privea undeva în zare.
Ştia că lui Val nu-i place această statuie, dar nu mai ţinea minte argumentele lui. Ea descoperise o carte veche, tipărită

80
MARIN SORESCU
la Veneţia, în 1638, în care un cavaler din oastea lui Basta, un anume Ciro Sponcioni, relata pe larg campania lui Mihai în Ardeal şi ultimele lui zile. Răsfoise împreună cu Val cartea. Acesta se apucă chiar să copieze câteva vignete, apoi se arătă 5 interesat de conţinut, şi Olga îi tradusese pasaje întregi. Stăteau pe-o bancă la Şosea, nu prea era multă lume, câţiva copii care se jucau; alţii, mici de tot, erau plimbaţi în cărucioare de fete tinere. O bătrânică se chinuia cu un puşti de vreo şase ani să-l înveţe nemţeşte „fără să ştie“, adică pe neobservate: „Das io ist ein Baum“. „Das ist kein Baum.“
    Sandu descoperi după o vreme cartea şi neştiind la ce lucruri periculoase serveşte, că era pe cale să facă din nevasta lui o nouă Francesca da Rimini, i-o confiscă. Mai precis, o dădu, nu ştiu unde, „să vadă ce e cu ea“. Se temea şi de umbra 15 lui. în sfârşit, un taxi. Olga îi făcu semn, urcă şi-i spuse şoferului adresa „La ghicitoare!" Ce număr? întrebă şoferul, încruntat din sprâncene, credea că e vorba de o stradă şi nu voia să-şi arate ignoranţa. (Toţi şoferii sunt grozav de încrezuţi în materie de Bucureşti.) A, da! făcu Olga, dându-şi seama, 20 şi-i spuse tare strada şi numărul. Chiar aşa departe nu era. Undeva prin spatele stadionului „Dinamo", pe o străduţă pavată cu bolovani de râu cu castani pe amândouă părţile. Numărul respectiv era scris pe poartă, tocmai în fundul unei curţi mari se vedea o casă cam dărăpănată, fără etaj.
25	-	Aici	locuiţi? întrebă şoferul.
    - Da. Plăti şi maşina porni iar.
Câţiva copii, curioşi, întoarseră capul după ea — probabil că nu treceau aşa de multe pe aici -, apoi o priviră lung, aşa
i se păru, pe doamna care vine cu taxiul la ghicitoare... Ştiau 30 de ce venise - ghiciseră - dar, de obicei, în astfel de pelerinaje, se venea pe jos, ori cu tramvaiul. Abia când intră în curte şi se gândi să nu fie vreun câine să sară la ea — asta ar mai lipsi - Olga îşi aduse aminte că fusese sfătuită să nu vină singură. De ce? Ana, prietena ei, care îi dăduse adresa, nu-i spusese,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
81
dar se oferise s-o însoţească chiar dânsa. Nu ştiu de ce pe Olga o cuprinse deodată frica. Nu se mai putea întoarce. Dacă o să-i ghicească de-a adevăratelea şi-o să-i spună tot? Bătu la uşă şi-i deschise... chiar ea. O recunoscu de prima dată. Era o bătrână trecută de 80 de ani, dar care se ţinea încă destul de 5 bine, era grasă, ceea ce o contrarie puţin pe Olga (vrăjitoarele trebuie să fie slabe!), dar faţa nu prea zbârcită arăta o mare distincţie, iar ochii aveau ceva într-adevăr neobişnuit. îi spuse de ce venise şi femeia se sperie... adică i se măriră ochii.
    - Nu pot aşa... nepregătită... zise. Apoi, după un moment - io aşteaptă dumneata un sfert de oră... să mă pregătesc.
    Intră într-o odaie, închizând uşa după ea. Olga rămase în grădină. Abia acum se pomeni într-adevăr singură pe lume, uitată de toţi, fără nici un Dumnezeu. Un nou frison de melancolie şi tristeţe, la gândul că vine cu gura căscată la o 15 babă, la o urâcioasă, ea care nu e deloc, dar absolut deloc, mistică şi n-a dat niciodată prea mulţi bani pe tot ce ţine de domeniul acesta. Colegele ei se întreceau să-şi ghicească ba în palmă - era un pretext, un truc nevinovat de-a pune bărbaţii mâna pe ele — ba în cafea. Unele chiar dădeau cu bobii. Pe 20 de altă parte, se ducea tocmai în momentul acela o campanie susţinută împotriva misticismului şi obscurantismului. (Bobii intrau la misticism sau la obscurantism?) Dar de aici până a crede ea personal în altceva decât în materie (adică, totul e materie, noi suntem materialişti, ce mai încolo-încoace), era 25 cale, ehe! Şi acum iat-o, poftim! aşteptând la uşa unei şarlatane, care a găsit un mijloc ieftin de trai printr-un comerţ ilicit cu naivitatea unora. Unora ca ea! Se înfioră! Fu poftită înăuntru şi trecând pragul îşi aduse iarăşi aminte că nu trebuia să vină singură. Dacă se întâmpla cine ştie ce... Cu viitorul ei? 30 Doamna ghicitoare trăia probabil în această singură cameră, - parcă în fund mai era o uşă care dădea în vreo debara - şi destul de modest, judecind după mobilier şi după tot... îi spuse că a avut noroc, s-a putut concentra. Nu lucrează decât cu

82
MARIN SORESCU
ajutorul spiritului sorei sale, moarte, şi sunt cazuri când spiritul acceptă persoana respectivă şi atunci totul e-n ordine, dar alteori el refuză. Atunci solicitanta trebuie să plece. Asta se va vedea şi imediat, după cartea care-i va veni. Olga nu înţelese prea mare lucru; dar pentru prima dată în viaţă simţi cum i se face pielea de găină, cum i se înfoaie firişoarele imperceptibile de păr de pe buza superioară. Era într-o stare atât de specială, plină de presimţiri, ca de o electricitate, încât ar fi fost în stare să ghicească singură. Ba mai mult: să-i prezică ea babei. Aceasta amesteca întruna nişte cărţi, care nu erau de joc, aveau tot felul de figuri din zodiac. Tot pritocindu-le, una din cărţi căzu pe duşumea. Femeia o ridică, se uită la ea şi o cercetă lung pe Olga.
    - Da, zise, puteţi rămâne. Dar să-mi răspundeţi exact la întrebări. Nu vă împăcaţi cu bărbatul, zise. Olga tresări. „Da“, mărturisi ea. „Vă bate, vă bănuie, e rău...“
    - Da, aşa e...
    - Şi-l înşelaţi... adică nu... vreţi să-l lăsaţi. V-aţi găsit altul...
    Olgăi, desigur, nu-i spunea lucruri noi; o miră însă faptul
că le aude de la această femeie, care învârtea cărţile soioase de întrebuinţare, pline de sori cu raze, printre care se puteau vedea figuri ciudate.
    - Doamnă, spuse femeia, pe acesta l-aţi şi luat... e luat!
    - Aproape!
    - E rău... uitaţi-vă aici... numai sori negri! Moare repede!
    - Nu! ţipă Olga.
    Dădu să plece, dar parcă n-o ajutau picioarele.
    - Ce fel de om o fi, continuă femeia — mirându-se parcă şi ea -, că dintre toate câte au venit la mine nici una n-a avut noroc de un om ca ăsta! E mare... cu atâta strălucire pe faţa lui... şi să aveţi grijă... o să i se întâmple ceva. Depinde de dumneavoastră ce hotărâre veţi lua în momentul acela... Poate va suferi vreo operaţie?! Un accident? Pe marginea măsuţei joase se aleseseră iarăşi sorii negri. Femeia nu mai tălmăci.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
83
    Culmea era că deşi logica îi spunea că n-are de ce se teme, un val de spaimă i se strecură în suflet. Aşa are să se întâmple şi nu mai era nimic de făcut. Femeia îi turui cam o jumătate de oră, spunându-i tot felul de lucruri. O întrebă, de pildă, dacă n-a purtat doliu, „cam pe la Crăciun". Coincidenţă absurdă: murise fratele lui Sandu. Bărbatul ei, atins foarte tare de nenorocire, voise să treacă mai repede peste această formalitate, nevoind să dea prea multe explicaţii, de ce şi cum. Era şi foarte greu să le spui cunoscuţilor de ce. Ilie Şandru era ofiţer şi a murit la datorie, răspundea Sandu. îşi făcea într-adevăr serviciul şi probabil că se purta destul de aspru, ori poate numai „corect", aşa cum cerea regulamentul. Oricum, nu era prea simpatizat de unii care-i făceau tot felul de şicane. Acestea îl aţâţau pe Ilie. într-o anumită împrejurare Ilie depusese foarte, foarte mult zel. Atunci găsise el ocazia să dea tuturor un exemplu de disciplină, să-l ţină minte. Şi a dat-o. După un an, Ştirbu (chiar aşa îl chema pe insul respectiv, acum beteag, incapabil să execute munci mai grele) lucra ca frizer în unitate. Lui Ilie îi trecuse supărarea. Şi ca să arate că nu-i e frică; obişnuia să se radă chiar la el, cu toate că unii îl avertizaseră: „Mă, Ştirbu ar fi spus unora că tu eşti cu pâinea, iar el cu cuţitul". „înfundă puşcăria" - a râs Ilie - ca şi când individul ar fi avut frizerie particulară în Gara de Nord. Azi aşa, mâine aşa... până când, într-o dimineaţă, scăpă Ştirbu briciul. Ulterior, în urma unui control medical, s-a văzut că bărbierul improvizat era pur şi simplu iresponsabil. Aşa s-a întâmplat cu fratele lui Sandu. Din cauza asta Olga purtase doliu, doar câteva zile, pentru că Sandu, apoi, i-a interzis, spre a muşamaliza totul. Baba îi dădea înainte, se vede că era foarte conştiincioasă şi nu se juca deloc cu viitorul oamenilor, sau chiar dacă pe unii trebuia să-i „decapiteze" ştia să dea imediat cu piatra acră, să nu se infecteze rana. Aşa se gândi Olga, când aceasta tocmai îi spunea: o să ai o masă mare în familie şi o bucurie - ce bucurie te aşteaptă? Olga ar fi vrut

84
MARIN SORESCU
să plece, nu mai putea fi atentă, era într-o stare de încordare încât fiecare cuvânt, chiar dacă nu-i mai pricepea bine sensul, stârnea în ea zeci de asociaţii caraghioase. Vibra toată. îşi aminti, de pildă, că Ana, care fusese aici cu o prietenă a sa, 5 râsese când ghicitoarea îi pomenise că e în amor c-o haină militară! Pentru că tocmai aşa era. Tot cu ocazia aia, Ana se trădase faţă de prietenă că mai fusese căsătorită de două ori înainte de ăsta, de care se despărţea acum. Trebuie să spună „da" la întrebarea atât de exactă şi neaşteptată a femeii. Naiba 10 ştie ce spirit avea sora acesteia, moarta, ce spirit deosebit, că funcţiona de minune, mergea ca uns! Olga dădea semne de nerăbdare, era foarte palidă, femeia puse cărţile deoparte şi se ridică.
    - Cât face? întrebă Olga moale, cât vă datorez?
15	- Şapte lei, maică.
    Se aşteptase la o sumă mult mai mare, şapte lei costa un pachet de ţigări, însă femeia îi explică, acum cu vocea ei domoală, parcă era alta, încordarea îi trecuse, că spiritul nu-i îngăduie să ia mai mult. Olga plăti. Când dădu să iasă, nu 20 ştiu de ce simţi nevoia s-o repeadă pe ghicitoare. Se întoarse cu faţa schimonosită de furie, cu ochii sticlind o ocărî, îi aruncă în obraz tot felul de vorbe grele. Mă mir că vă pretaţi la asemenea lucruri murdare - spuse ea -, sunteţi doar o femeie în vârstă, vă bateţi joc de oameni şi de societatea în care trăiţi! 25 Lucrurile nu se legau deloc şi tocmai asta o enerva şi mai tare. Vreţi să vă ghicesc eu cine sunteţi? Şi se repezi, luă cărţile şi amestecându-le - baba nu schiţă nici un gest s-o oprească - îi căzu aceeaşi carte, sări parcă dintre celelalte şi aluneca pe covor (era un preş din cârpe, cum au oamenii săraci, un preş 30 pus pe pământ, adineauri se înşelase, crezând că odaia e pardosită). O hoaţă şi-o escroacă! Mă mir că nu s-a găsit nimeni să ia măsuri, ăsta e caz de miliţie! Şi la urma urmei, nu respectaţi nici morţii, nu le lăsaţi spiritele să se odihnească, mai spuse ea, tremurând toată - deşi simţea că nu tremură
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
85
de indignare -, aplecându-se să ia cartea de jos. Era acelaşi soare negru, prin care spiritul moartei o anunţase pe bătrână că acceptă să intre în legătură cu viitorul necunoscutei ce i se prezentase. Intinzând mâna, Olga avu impresia că apucă de păr capul lui Val, care era aşezat pe carte, se gândi la capul lui Mihai Viteazul îmbălsămat... totul i se clătină în faţa ochilor şi leşină...
   Bătrâna era obişnuită cu asemenea scene, nu se arăta mirată. Fără îndoială, mulţi dintre cei cărora le ghicise nu primiseră cu mâinile în sân „destinul", căutaseră să i se împotrivească, să-şi verse năduful pe ea. Una chiar o pălmuise, iar un domn o dăduse în judecată pentru calomnie. Nu apucase să se mai prezinte la proces, îl călcase tramvaiul. Ea însă nu putea face nimic, nu putea „schimba" o iotă, aşa trebuia să se întâmple. Aşa „vedea" lucrurile spiritul O ridică pe necunoscută, era mult mai vânjoasă baba decât părea, îi dădu un pahar cu apa şi aştepta să se liniştească.
   - Fă să nu moară! Suspina ca în faţa unei morţi adevărate, când te rogi - cât de ateu - să se întâmple o minune.
   - Nu pot, maică. In glasul femeii era un calm implacabil, călit în vaiete şi sfâşieri.
   - Dar e absurd, e... revoltător! E strigător la cer!
   Plecă, peste măsură de slăbită şi tulburată.

CAPITOLUL III
   Intrase într-o stare specială, în care de ce te afunzi de-aia te-ai mai afunda. Că e ca o mlaştină - se şi vedea bâţâindu-se în sus şi-n jos într-o mlaştină verzuie, plină de lintiţă şi de nuferi putrezi şi aci-i venea apa la gură, coclindu-i cerul (cel de sus, cu stele), aci reuşea să se salte-n vârful picioarelor şi să respire adânc. „Nu musteşte, uită-te la ea că nu mai musteşte" - articula el, în gând, o idee. Şi iar îşi mai aruncă ochii în jur, ba puse mâna streaşină, şi iarăşi realitatea nu musti. S-a întrerupt mustirea! Se frecă la ochi - avea ochii mici, sub gabaritul normal parcă, şi foarte vioi, ca de veveriţă - ca o coadă de veveriţă de vioi, mereu izbeau într-o parte şi-n alta, măturau, rădeau realitatea înconjurătoare, văzând în ea multe şi mărunte. în momentele de concentrare ochii i se micşorau şi mai dihai, deveneau de-o expresivitate greu de uitat, că aproape citeai în ei ce urma să-ţi spună. Vorbea atunci în gâlgâiri, în salturi calitative, „dădea din el", ca o poiană de licurici conectaţi şi la curent de 220 - făcea observaţii surprinzătoare, mărea, micşora lucrurile fantastic, întorcea butonul gândirii cu atâta repeziciune că, privindu-1, aveai o idee de ce va să zică să fie omul inspirat, sau, mă rog, să fie altfel. Dar asta nu ţinea mult, ochii i se stingeau. Parcă, econom, întrerupea sclipirea din ei, cădea în muţenie, asculta
TREI DINJI DIN FAŢĂ
87
cu sfinţenie toate tâmpeniile altora şi, dacă nu le aproba, lăsa să se înţeleagă că le-a înghiţit cinstit, acum o să le rumege. Până când iar îi venea şi te „pocnea", cu atâta violenţă încât te mirai de unde energia aia, rămâneai oarecum în marginile gândirii lui ca iepurii pe şosea paralizaţi de lumina farurilor. 5 Cu asta se întorsese el din expediţia „în clocot" (expediţia în clocoţ, de reţinut), că ea nu mai musteşte. Realitatea (uneori punea subiectul la urmă, ca nemţii predicatul). Adică ea, care până mai adineauri uite-aşa colcăia, fierbea seve, miresme, semnificaţii, într-un cazan de ţuică - fiindcă le şi distila, parcă, io le trăgea şi-un alambic - să fie mai tari - dintr-o dată, „stop cadru pe secvenţă, reluam de jos" şi se oprise, nu mai pocnea sub paşi. Esenţele nu se mai împleteau, nu mai intrau unele în altele, croşetându-se într-un cuib imens de rândunică, dar făcut din pânze de păianjen, dacă o rândunică şi-ar face un 15 cuib din pânze de păianjen. Odată, ţac! se oprise, i se părea ştearsă, palidă, ba chiar niteluş altfel. „Te-ai schimbat, ce-i cu tine vorbea el cu realitatea (de fapt, era realitatea lui sufletească.). Ce e cu tine, fă?" Dădu să înlocuiască acest fă cu o expresie mai elevată, mai din Larousse, dar fu prea târziu. 20 (îşi corecta exprimarea şi-n gând, ca şi când ar fi trebuit să se publice pas cu pas.) Ia mai ducă-se pe pustii! Nu ştia ce-i cu el. Ba ştia, dar nu voia să recunoască! „Simt că decad" - îşi aminti o însemnare din jurnalul lui Tolstoi, din tinereţe, înainte de-a scrie ce-a scris., Atunci noi ar trebui să ne aruncăm 25 pe fereastra vagonului, din cinci în cinci minute, şi să ne dăm cu capul de stâlpii de telegraf, totul trebuie calculat la ţanc, să te arunci când treci stâlpul." Ha, ha! Tolstoi simţea că decade când colcăiau (iar cuvântul obsedant) în el atâtea realităţi (alt cuvânt obsedant). Da, da, din cinci în cinci 30 minute. Se uită pe fereastră - stâlpii treceau unul după altul, parcă încolonaţi, unde mă-sa se duc şi ăştia? -, dar mai amână. Amărăciunea din suflet, gâlma de amărăciune, se făcuse acolo o gâlmă, o purta cu el ca un cangur, o canguroaică - puiul

88
MARIN SORESCU
în marsupiu. Sufletul nostru, ia te uită, are şi-o gâlmă de amărăciune! - pulsa ca o inimă. O inimă în suflet nu e deloc o tautologie. Şi simţea fiecare pulsaţie, ca şi când aceasta i-ar fi luat sânge, din sângele lui. Sânge din sângele meu, nu e un 5 copil, ci o pocitanie de necaz, de nerealizare, de cai verzi pe pereţi. Şi l-ar fi anemiat încontinuu. Era într-o hemoragie de melancolie, acea stare care prozaic şi concentrat se numeşte „întors pe dos“. Şi am adăuga: şi iarăşi pe faţă şi iarăşi pe dos. Unui profesor de-al lor la liceu îi spuneau „Tourbillon“. Dar 10 ce legătură au astea cu Burculeţ Ion, profesorul Burculeţ Ion - Ion Burculeţ care murise împuns de-o vacă, după ce colegul său, sosit în documentare - să zicem terminase de scris, pusese punct, la lumina lămpii numărul 5, unui material pozitiv şi plin de semnificaţii despre locul de muncă? Fiecare 15 la locul său de muncă, fiecare absolvent acolo unde e repartizat - aceasta era ideea mare, generoasă, susţinută prin scris chiar de Tudor şi pusese punct cu un purice, scria cu purici, avea scrisul mic, dar atunci i se păruse că într-adevăr ceva a sărit pe pagină. Chiar întrebase:
20	„	-	Bă,	mai există purici la ţară?“ „De varză - spusese Ion,
râzând. Vin din grădină, nu mai scrieţi şi vai pe foi de verze, că-i atrageţi.“ Avea umor. Era un om rar acest vlăjgan, cu părul creţ, vorbind iute şi precipitat, de parcă se băteau la gura lui turcii, şi-l amintea vorbind la seminar ca o morişcă şi câte un 25 asistent îl oprea: „— Mai rar, mai rar, că nu vi se bat la gură turcii“. „— Asta mi-a rămas de la năvăliri" - spunea Burculeţ repede, dar abia după câteva clipe înţelegeai cuvintele, că el parcă nu le despărţea, în gura lui „Astamiarămasdelanăvăliri“ era un singur cuvânt. Când te obişnuiai cu el, îl înţelegeai. 30 Tudor ajunsese la el cu intenţia să se ducă pe-acasă, dar în „Rată“ îşi schimbase gândul, şi coborâse cu câteva sate mai devreme, n-avea rost să dea explicaţii fraţilor şi cumnaţilor şi îşi amintise de colegul său de facultate. Simţise cumva că acolo e subiectul, de altfel nu căuta nici un subiect, dar dacă e să
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
89
mergi pe urmele unui absolvent să vezi cum dă el roade odată intrat în câmpul muncii, cum polenizează cartofii, floarea- soarelui, cu mâna îndrumând albinele încolo şi-ncoace (cum îşi închipuiau unii că e la ţară, faci metafore şi-ndrepţi totul cât ai zice peşte, aşa credea Stoiceasca), apoi Burculeţ era omul 5 acela minunat şi sărise din „Rată“. El îl lămurise (cuvântul e uzat, să-l ştergem), să mergem acolo unde e nevoie. Şi-acum voia să vadă ce nevoie era de Burculeţ acolo unde era nevoie.
Nu ştia că lui o să-i pice Bucureştiul, era convins c-o să-nfunde provincia, şi asta chiar îi surâdea, c-o să aibă ocazia io s-o ridice cu cricul, la nivelul lui. Avea minunate forţe în el şi parcă-1 vedea pe Burculeţ ieşind de la comisia de repartizare, roşu, înflăcărat, zburlit la vorbă şi la port: „Merg la ţară, cu media zece şi jumătate. Mi-a căzut o comună ţâţădemâţă, asta o spusese mai repede, din pudoare, poate că erau şi fete pe 15 coridor, cine ai auzit de comuna Gaia?“ Fusese un element extraordinar de conştiincios. „Am pus deştiul pe hartă şi-am închis ochii.“ Acum îi închisese de-a binelea, privându-1 pe Tudor de-a mulge epoca de semnificaţiile ei majore. (A mulge epoca, nu-i bine spus, sunt un bou!) Tudor analiză cazul cu 20 vaca, spre a scăpa de obsesie. Stătuse câteva zile bune la Burculeţ, cu plăcerea şi încântarea pe care ne-o oferă ineditul cunoscut bine, ca să zicem aşa. Era de la ţară, dar se luase cu studiile, cam uitase şi acum întoarcerea la simplitatea rurală îi făcea bine, îi freca nervii cu săpunul calului, cum se 25 exprimase chiar el, lăsându-i curaţi şi la locul lor. Ce mai, oraşul nu-i ca satul! (Ca să fac şi maxime, na!) Primăvara era mocirloasă, cum treci de bariera oraşului, spre deal, te suge pământul, intri în patrie ca-n unt, ploua mereu şi doar din când în când ieşea soarele, grăbit, ca un disc în viteză, şi în 30 pauzele cu soare aerul mirosea a ciuperci fripte. îşi găsise colegul băgat până peste urechi în problemele comunei, cu râvnă, fiind un om total. „Nu e aici, cum se crede, spunea el, că mănânci cu lingură de lemn, bei apă din ulcior şi prinzi

90
MARIN SORESCU
ştiuca în curte, când se umflă gârla, sunt şi astea, dacă vrei, dar, uite, şi-i arătase drumul desfundat. Asta e drumlul, trebuie asfaltat." înscrierile în gospodărie nu se terminaseră şi aici romantismul se împletea cu unele situaţii mai dramatice. Burculeţ povestise cum un sătean se ascunsese pe câmp sub o cârstaţă de grâu şi l-au găsit acalo, mort, după vreo săptămână cu boabele scuturate în barbă. Tudor îşi notase şi asta. Moartea ţăranului ascuns sub snopii de grâu, inclusiv. Dar în materialul lui apărea cumva transfarmată moartea, adică nu murea, căci era găsit de tânărul prafesor şi lămurit, mai bine zis scos din leşin şi adus pe calea cea bună. Nu-i citise asta lui Burculeţ de jenă, el ar fi înţeles mai greu cum e cu tipicul. Şi - ca să fim drepţi - tot de jenă nu se dusese în satul lui, foarte încleştat, în momentul acela, tot pe tema pământului, şi sătenii ar fi venit la el să le ţină partea, ca unul care-i cunoaşte, şi ce parte putea el să le ţină? „Mă ud pe el de pământ
- spusese unul din comuna lui, în. urmă cu un an -, dar de dat nu li-1 dau, nici aşa ud. Ce, sunt eu dator la stat?" în astfel de probleme era băgat Burculeţ, plus şcoala. Oamenii îl îndrăgiseră, că punea suflet, dar nu aşa, prosteşte, cum făceau alţii, străini, pe care nu-i durea că ţăranului o să-i fie mai bine ori mai rău. Burculeţ le spunea cinstit că acum trebuie să-l dea chiar fără să-nţeleagă, după aia, când se mai uşurează, o să le explice el sau alţii, sau Dumnezeu mai ştie cine şi abia atunci or să vadă ei unde era hiba cu pământul acesta moştenit din moşi strămoşi: „Măcar dacă ni-1 ia, să-l mute de-acolo, domnule, să nu-mi mai văd locul meu tot acolo, că turbez", îi replicase unul. „Nu numai c-o să-l vezi, dar tot dumneata va trebui să te duci să-l lucrezi în fiecare dimineaţă." „Aşa ca la sirvicP. Ha, ha, i-auzi, bă, Constandine, c-o să ne facem funcţionari pe Prodişte." „Şi măcar o să ne dea ăştia doi lei pe zi?" „Doi lei şi-o ceapă spartă cu capul când o să te dai cu el de pereţi", replicase Constantin. Tudor asista şi el la astfel de scene, însoţindu-1 pe Burculeţ, care îl lua drept martor că
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
91
nici dumnealui nu ştie mai mult", dar măcar a înţeles esenţa. De fapt, Burculeţ trăia cinstit o „cotitură", avea discuţii cu Tudor seara, îi părea bine că e revoluţie şi le mai pică şi rău la stomac unora, chiar lui, dar când o să înţeleagă definitiv, atunci totul va fi limpede ca lumina soarelui. Şi va fi mândru c-a apucat momentele astea. Erau lucruri la care şi Tudor trebuia să mai mediteze încă, dar Burculeţ intrase, până la genunchi în problemele satului, pe care le considera ale lui personale. Tot la partea „romantică" treceau balurile intelectualilor, participase şi Tudor la unul. Mersese vreo 15 km pe jos, împreună cu Burculeţ, până într-un cătun, unde o soră mai tânără organizase un „ceai", în holul dispensarului. Cânta un patefon şi vreo zece perechi dansau după nişte plăci vechi de vreo 20 de ani, foarte uzate şi demodate, iar când acul patefonului intra într-un şanţ prea adânc şi se învârtea tot acolo, trebuiau să-l schimbe cu mâna. Fetele erau educatoare, moaşe, fiica miliţianului, care se pregătea să dea la liceu (dăduse o dată şi nu reuşise), fireşte, nu prea pretenţioase, dar atât Burculeţ, cât şi Tudor, care fusese prezentat ca „venit special de la Bucureşti", nu avuseseră prea mult succes. Pe Tudor moaşa îl refuzase — pretextând că e foarte obosită, a avut câteva naşteri în ziua aceea („De câte ori o fi moşind pe zi?"), se mai odihneşte dansul acela, iar când
o	invitase o jumătate de oră mai târziu se pomenise luat de piept de un individ negricios, foarte vânjos şi arogant: „Uite ce, ai fi dumneata de la Bucureşti, dar cu stimata domnişoară dansez numai eu!" Din asta putea ieşi şi o bătaie - era „material" de-o bătaie, ca să vorbim în limbaj gazetăresc dar Tudor, slab şi pirpiriu de felul lui, nu era omul „conflagraţiilor", îşi ceru scuze, spuse că nu ştiuse, n-avea de unde („Comoara e păzită de balaurul cu şapte capete"). Ca să nu aibă timp să reflecteze prea mult asupra situaţiei, cam penibile, şi să cadă în pesimism, se dusese la o fată care stătea pe margine, o frumuseţe nu era desigur, şi-o întrebase dacă

92
MARIN SORESCU
n-ar dori să danseze. Nu, nu putea dansa „momental!“ Mai târziu, observă că într-adevăr nu putea dansa întrucât era şchioapă, dar nu înţelese de ce acel „momental!“ Dansase până la urmă cu una luată de pe scaun şi era mai înaltă cu o jumătate de metru şi-i venea cu nasul pe la sâni. El, ei. Se întorseseră spre ziuă, obosiţi, plini de praf, el cu mirosul de sâni copţi în ţest, făcând iarăşi drumul acela lung şi fără sfârşit pe jos. Dar toate astea-s fleacuri! Esenţialul era că Burculeţ fusese împuns. Drama s-a petrecut pe câmp. Toată şcoala era scoasă la cules de teci de salcâm, pentru plantaţii, se primiseră dispoziţii. Burculeţ se dusese şi el, cu copiii. Salcâmii se aflau în marginea unei păduri seculare, care ocupa un deal întreg, unde se aflau şi lupi (măcar dacă l-ar fi mâncat un lup, ar fi fost mai bine!), se auzeau iarna urlând. Versantul de răsărit al dealului care „dădea“ într-o vale frumoasă în sălbăticia ei, şi de unde începea pădurea Murgaşului, fusese năpădit de salcâmi. Crescuseră în câţiva ani, cu avântul vegetaţiei din junglă. Păstăile lor, semănând întrucâtva cu cele de fasole, dar mai pirpirii, bineînţeles, mai subţiri, erau pline de mici grăunţe, ca un mei. Stăteau pe crengile lipsite de frunze, sunau când bătea vântul şi se iroseau în zadar atâtea seminţe. Şcoala nr. 1 din Gaia trebuia să culeagă nu ştiu câte kilograme şi să le trimită la Şimnicul de Sus, unde era inspectoratul, acesta urmând să le predea „bazei“, care se afla la Craiova. Cu ele s-ar fi însămânţat nu ştiu câte hectare de pământ dinspre Dunăre, spre a fixa nisipurile. Acţiunea era frumoasă, iar pentru copii, care voiau să mai scape de geografie şi matematică, o adevărată pleaşcă. O plăcere să urci „Prodiştea“, un munte în miniatură. Prin salcâmi păştea - mai mult ca să facă mişcare, iarba nu era încă „grasă“ - o cireadă de vite, a satului - boi cu tălăngi, care făceau să vuiască pădurea. Când turma de copii a ajuns în dreptul lor (se purtau exact ca o turmă, glasurile lor ascuţite, scăpate de surdina celor patru pereţi ai clasei, răsunau mai tare decât tălăngile), văcarul tocmai
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
93
se căznea să dea sânge unui viţel, care era cam trist. Se sângerase pur şi simplu. îl apucase de grumaz şi cu un briceag încerca să-i taie din sfârcul urechii, să lase sânge. Văcarul era destul de voinic, un flăcău care trecuse glonţ pe lângă şcoală, nefiindu-i dragă cartea (profesorii mai în vârstă şi-l amintiseră numaidecât), dar care îşi iubea „meseria“. Viţelul, şi el măricel şi cu forţă, nu prea voia să stea, nu se considera probabil „sângerat14 - ori ca şi copiii care nu vor să înghită o doctorie decât cu nuiaua - flutura din cap şi mergea cu băiatul târâş. Burculeţ sărise să-l ajute, prinzând zdravăn vita de cap. Văcarul îi crestase urechea în două locuri şi-acum o bătea cu o nuia să se scurgă sângele... Tocmai în momentul acesta una din vacile care erau în preajmă şi se făcea că paşte - pândise momentul - s-a repezit ca turbata izbindu-1 cu-atâta forţă pe tânărul profesor, încât cornul i-a intrat în burtă până la „prăsele“, ca să zicem aşa, iar vita, încercând să-l scoată, a mărit rana, spintecându-i pur şi simplu burta. Când şi-a scos cornul, i-au curs măruntaiele profesorului, le adună de pe jos, maţe pline de sânge, ca la Toma Alimoş, pe care îl predase copiilor chiar în dimineaţa aceea la prima oră. Căzuse într-un lac de sânge, toţi rămăseseră cu gura căscată... dacă ar fi avut cineva prezenţa de spirit să intervină, oprind hemoragia, poate era salvat. Văcarul s-a apucat să bată vita, şi Burculeţ, care se căznea să se ridice, făcând să-i gâlgâie şi mai tare mijlocul, spunea „că nu e nimic", o să le explice el totul la dirigenţie. Copiii se strânseseră în jur, galbeni de spaimă şi totodată plini de curiozitate, şi sentimentul didactic înnăscut al tânărului profesor se simţea dator, chiar în momentul acela, să reacţioneze ca la cine ştie ce demonstraţie practică, a cărui bază teoretică urma să fie lămurită la tablă, cu creta în mână, ulterior. Tudor, care se ţinea în preajma unei profesoare tinere cu care găsise un subiect interesant de discuţie, văzuse scena de departe, dar nu-şi putuse închipui gravitatea situaţiei. Dacă cineva crede că spre a vedea o coridă trebuie să se ducă tocmai

94
MARIN SORESCU
în Spania, se înşală amarnic, încercase el să glumească. Ajuns la faţa locului, înţelese imediat, şi primul gând - ca să vezi ce egoist e omul! - fu că i s-a dat peste cap tot materialul. Burculeţ fu dus la dispensar pe o targă de crengi, dispensarul fiind bineînţeles închis şi moaşa pe teren ori şi ea la muncă voluntară, apoi cu o căruţă luă drumul oraşului, câteva ore bune de hurducături - el îşi pierduse de mult cunoştinţa după care decedă chiar în prima zi de spitalizare. (De ce nu l-aţi adus imediat cu avionul sanitar, ar fi putut fi salvat?! ţipase la moaşa comunală medicul de la Urgenţă. Toate sunteţi nişte inconştiente, acesta era caz de adus cu căruţă? Moaşa, însă, care, de altfel, n-avea decât vina că nu ajunsese la dispensar decât după câteva ore bune, fiind în celălalt capăt al satului, îi spuse: Dumneavoastră băteţi câmpii, mă certaţi degeaba, cine-a pomenit avion sanitar în comuna Gaia? Ştiţi unde se află această comună, în ce văgăună trăim? Nu mă interesează! Nu mă interesează! ţipa doctorul, dumneata trebuia să te faci avion!) (Poftim discuţie!)
    De aici, în cosciug ieftin, de brad, sigilat frumos, Burculeţ luase drumul Moldovei, al târguşorului său natal, plâns de toţi copiii cărora le fusese profesor şi de „toate păsările din pădurea Murgaşului", cum se exprimase o fetiţă, sughiţând şi ştergându-se la ochi cu coada unsă cu gaz. Tudor îşi urmase prietenul la spital, uzase de toată autoritatea pe care i-o dădea „funcţia" lui - ca şi când ar fi fost cine ştie cine -, dar spunând că e de la Bucureşti, de la gazetă, asta impresiona pe câte unul, pentru a se face tot ce e omeneşte posibil ca să-l salveze — „Să se aducă medicamente din străinătate", îi sugerase el disperat directorului spitalului, „da, din străinătate, dacă e cazul... Vă obţin eu aprobarea... vorbesc la...!" Directorul ascultă, dădu din cap... se plânse că n-are fonduri şi se duse să se ocupe personal de pacient. Veni însă destul de repede înapoi din sala de operaţie. Tudor îl aştepta în cabinetul lui. „Nici n-a mai ajuns la noi cu toate maţele, cu toate organele - spuse, în timp
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
95
ce se spăla pe mâini, săpunindu-se bine. I s-au pierdut pe drum." (Această constatare îl făcu pe Tudor să se cutremure.)
    Peste o zi sosi şi tatăl defunctului. Se apropia de cincizeci de ani, dar arăta parcă mai bătrân, părul îi albise de multă vreme, avea barba nerasă de câteva zile - şi ea tot albă - şi în 5 general făcea impresia funcţionarului necăjit şi de treabă, de provincie, care umblă cu pantofii scâlciaţi şi ponosiţi pe uliţe, neuitind însă să dea bună ziua şi să se oprească să schimbe două-trei cuvinte cu oamenii. Nu era un funcţionar oarecare - află Tudor - era şi el tot învăţător. Deci pasiunea educaţiei io exista în familie, ţinuse să-şi vadă fiul mai mare decât el, profesor. Tudor se aştepta la vreo scenă de disperarxe, cum citise în cărţi, să-l vadă smulgându-şi părul din cap, să ţipe tare, îl surprinse însă simplitatea durerii omului. Acesta, dincolo de faptul că era nebărbierit şi cu ochii umflaţi — ceea 15 ce putea fi dat şi pe seama drumului lung pe care-1 făcuse -, se comporta ca şi când accidentul i se întâmplase unei rude mai îndepărtate, nicidecum unicului fiu, da, unei rude când poţi să-ţi arăţi compătimirea şi să suferi sincer, dar nu cine ştie cât. Sau aşa i se păruse lui Tudor? Aşa i se păruse, pentru 20 că, pe drum, ajungând să-l cunoască mai bine, ajunse la concluzia că nici nu putea să se comporte altfel. După ce îşi văzu fiul şi-l privi câteva minute în tăcere, tatăl lui Burculeţ se interesă cu mult sânge rece de partea practică a situaţiei - ca şi când al fi fost vorba de-un văr de-al doilea sau mai ştiu 25 eu ce rubedenie. Cumpără coşciugul, florile - şcoala îi adusese şi ea o coroană mare -, ceru să i se dea de la spital actul şi cercetă dacă are toate iscăliturile, ca şi când lipsa unei iscălituri ar fi putut mări durerea ori agrava cumva catastrofa. Călătoriră în acelaşi compartiment până la Bucureşti, coşciugul fiind depus, 30 sigilat, în vagonul de poştă. Nu discutară prea mult, moldoveanul, deşi vorbăreţ de felul lui, răspunzând monosilabic la câteva întrebări puse de Tudor, mai mult ca să spună ceva şi „să nu-1 lase singur cu durerea lui". Omul se

96
MARIN SORESCU
uita pe fereastră, la câmp, urmărea stolurile de ciori, cerceta pomii care fugeau în urmă. In acelaşi compartiment mai era un domn, cam de aceeaşi vârstă, cu un copil de liceu - în orice caz, destul de mărişor pentru a fi dădăcit aşa cum făcea domnul. Aveau pesemne niscai cunoscuţi în alt vagon, de unde trebuiau să ia sau să ducă ceva, băiatul dădea să se repeadă până acolo şi era oprit, aşezat pe banchetă de părintele grijuliu: „Stai să încetinească trenul.“ Când acesta opri într-o staţie, omul se duse şi-l trecu de mână în vagonul celălalt, să nu cadă printre tampoane.
    - Mai aveţi copii? întrebă Tudor, muşcându-şi însă imediat limba, pentru că îşi dădu seama că tocmai această întrebare nu trebuia s-o pună... hic et nune.
    - O, da! încă patru, ăsta e cel mic, răspunse omul, bucuros să intre în vorbă. Dumneavoastră?
    - Nu sunt însurat, îngână Tudor, roşindu-se. Era prima dată când i se punea o astfel de întrebare. In general arăta el însuşi ca un băieţel de liceu, nimeni nu-i dădea vârsta.
    - Puneţi mâna şi vă însuraţi! reluă insul cu o energie neaşteptată... că ne ducem dracului! Acum. Cât puteţi face copii, daţi-i drumul! Eu am cinci - să-mi trăiască! şi nu mai e material, că tot aş mai face vreo doi-trei. Toţi ne-au luat-o înainte! Avea probabil vreo laringită că vorbea răguşit - mărturisi că răcise - ori cuvintele abia şoptite contrastau cu energia pe care o punea să le pronunţe. Era de altfel un om cult, Tudor se convinse de asta, şi mare patriot. Femeile de astăzi, spuse el, de la noi... unele, dau dovadă de multă inconştienţă. Ar trebui să le deschidă cineva capul. Sigur că e mai comod să te duci la serviciu dimineaţa şi să te întorci la prânz fără nici o altă grijă decât masa ta şi a bărbatului, dar asta în primii ani. în primii zece, să zicem. După aia te pomeneşti că începi să suferi de singurătate, începi să scârţâi, şi bine-ar fi să fie cineva lângă tine, să te ocupi de creşterea cuiva...
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
97
   Spunea asta cu o mare pasiune, ca şi când ar fi aşteptat ca pledoaria lui să aibă un efect imediat asupra lui Tudor şi acesta să sară din tren şi să se repeadă la una. (Tudor zâmbi.) Pe de altă parte, faptul că vorbele lui erau şoptite le conferea nu ştiu ce putere. Ţi se înfigeau în cap. Cunoştea populaţia aproape a tuturor ţărilor din Europa şi când Tudor mai îngâna şi el câte ceva, venea cu statistici şi cifre.
   - Francezii, 50 de milioane - şi n-au nici pe departe bogăţiile noastre naturale. La noi, înainte femeile năşteau cât puteau, făceau 6-7 copii, mai ales cele de la ţară - şi-aşa am rezistat- Iubindu-ne. Sublinie cuvântul şi chiar îl repetă. Iubindu-ne, că nu poţi folosi un alt cuvânt, am trecut şi de huni, şi de avari, şi de tătari, şi de turci, şi de... toţi! Era destul de tare şi-n istorie. Ştia şi anii tuturor bătăliilor şi venind vorba de Ştefan cel Mare îi spuse lui Tudor — şi se adresă şi domnului Burculeţ, dar acesta rămânea absent, părea că n-aude ce se vorbeşte, cotinua să se uite pe fereastră - un fapt care-1 uimi. „Vorbeam adineauri de americani, zise el, că se spune că au un nivel de trai mai ridicat. Ştii dumneata cui datorează ei acest nivel, şi însuşi faptul că există?“ Tudor nu ştia.
   -Cui?
   - Să-ţi spun eu: nouă. Mai precis: lui Ştefan cel Mare. Pentru că, reluă el, văzând faţa mirată a lui Tudor, câţi turci a tăiat el numai la Vaslui? 500 000! Cifra o dau istoricii. închipuieşte-ţi dumneata că această jumătate de milion de flăcăi zdraveni n-ar fi pierit în luptă, s-ar fi întors acasă şi s-ar fi pus pe făcut copii. Ştii cum erau legile acolo: fiecare avea dreptul la mai multe soţii Dacă-i rămânea una stearpă, făta ailaltă, dar puteau făta - iertaţi-mi expresia, sunt doctor şi limbajul nostru e mai direct - toate patru, cinci odată. Mai mureau de molime, tot ar fi rămas câte cinci copii de căciulă, să zicem.
   - De fes!
   - De fes! râse doctorul şi 500 000 înmulţit cu cinci fac
2 500 000. Iar ăştia, la rândul lor, s-ar fi triplat în câţiva ani...

98
MARIN SORESCU
şi ar fi tăbărât tot puhoiul ăsta asupra Europei. Nu mai rămânea nici picur de franţuz, de neamţ, de spaniol, de englez, olandez şi acum în America ar fi fost turcii... pentru că după aia ar fi trecut în America.
   - De-aia ar trebui să-i facă americanii colac lui Ştefan cel Mare? întrebă Tudor.
   - De-aia... ei şi ceilalţi... pentru bătăliile lui că a ţinut piept.
   Bine, teoria părea extravagantă, însă într-un fel nu era
lipsită de interes şi poate tocmai din cauza ineditului şoca, dar nu te făcea să râzi în nici un caz, ci parcă te punea pe gânduri. Până la urmă Tudor se convinse că olteanul din faţa lui meditase mult asupra problemelor acestora şi că trăia un fel de spaimă a autodistrugerii - pe plan mare, avea sentimentul scăderii populaţiei, ca unul care participa la deşirarea unui pulovăr de lână, vedea cum se duce coclete cu coclete, nici nu zăreşti în altă parte ghemul care se strânge şi
i se pune un nod în gât. Mai ales dacă puloverul - să zicem - e însăşi casa lui. (Şi Tudor recurgea uneori la metafore forţate.)
   - Sunteţi mamoş?
   - Nu, şi-mi pare rău, deşi poate că asta e salvarea mea, pentru că aşa... cu ideile nele, m-ar lua unele femei cu pietre că nu vreau să le întrerup sarcina... m-ar lapida pur şi simplu, aici în English Park, lângă statuia lui Cuza. Râse, tot aşa în şoaptă, din cauza răguşelii. Poate că se şi vedea bătut cu pietre luate din pavaj de o ceată furioasă de muieri cu burta la gură.
   - Domnilor, spuse el, prinzând pentru un moment şi ochii lui Burculeţ, eu când aud că cineva are o familie numeroasă îmi dau lacrimile. Uite, a venit la mine la spital un moşneag - sunt radiolog, răspunse el abia acum la întrebare - avea aproape 90 de ani, 87 adică, l-am întrebat dacă are copii, la mine nu scapă unul de chestia asta, şi mi-a spus: 115 suflete au rodit din sângele meu! Au sângele meu în vine... 115 suflete! spusese asta cu atâta mândrie, încât nu m-am putut stăpâni şi am sărit să-l sărut. Pentru că - se întoarse el către Burculeţ,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
99
şi continuă, ca şi când cu el ar fi vorbit tot timpul - să zicem că ai doar un singur copil şi-ţi moare într-un accident... ce te faci? La vârsta dumitale?
   Lui Tudor i se făcu părul măciucă, se simţea vinovat faţă de nenorocitul părinte, că nu căutase să stingă Ia timp această discuţie, care nu-şi avea nici un rost - într-un fel încercase el să-i pună capăt, dar interlocutorul lui era pornit rău şi nu mai ştiu cum să aplaneze lucrurile.
   Domnul Burculeţ se uită lung la medic, cu ochii lui mari şi tulburi, îl fixă câteva momente, ca şi când n-ar fi înţeles bine şi ar fi făcut eforturi să priceapă, apoi, fără un cuvânt, se ridică şi ieşi pe culoar.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă doctorul.
   - Med icii ar trebui să fie şi psihologi, glăsui Tudor. A avut un necaz în familie, vru să-i spună despre ce e vorba şi cât de deplasată a fost peroraţia lui, dar se opri. I-ar fi dat încă un argument! In adâncul sufletului nu putea fi însă decât de acord cu omul, deşi lucrurile aveau mult mai multe faţete.
   - Ce-o fi cu băiatul meu de întârzie? se arătă doctorul îngrijorat. Ia să vedem noi! Ieşi din compartiment şi se întoarse peste vreun sfert de oră cu puştiul, care luase briceagul. Pentru asta se dusese la rudele din vagonul celălalt. Doctorul coborî din plasa compartimentului o servietă mare şi cam soioasă, scoase din ea un pachet învelit în ziar.
   - Stai, mă, jos, aci! Şi ia ceva-n gură, că nu puseşi gura pe nimic nici azi-dimineaţă...
   In pachet era un pui fript, nişte ouă, sare şi o jumătate de pâine. In ciuda faptului că nu era ardelean, tăie pâinea cu briceagul, n-o frânse. începu să mănânce.
   - Nu îmbuci şi dumneata ceva? îl îmbie el, cu gura plină. Uite, un cotoi. îl întinse a pulpă de pui. Tudor refuză. Dar un ou?
   - Nu, mulţumesc! Mă cam doare capul.
   - Tocmai de-aia ia ceva... Şi către copil: - Dă, mă, fuga, mă Ionică, şi cheamă-1 şi pe domnul de e cu noi aici.

100
MARIN SORESCU
   - Lăsaţi-1, că e supărat tare... spuse Tudor... Tocmai... adică... nu-i arde de nimic. I-a murit băiatul, domnule! E aci-n tren, sigilat!
   - îi! făcu doctorul, lovindu-se cu mâna peste frunte. Uliu! Ce făcui! De ce nu mă oprişi, frate? Băiatul, care ieşise între timp, se întoarse, spre mirarea lui Tudor, cu domnul Burculeţ, şi, spre şi mai marea lui uimire, acesta acceptă să înfulece ceva, înghiţi chiar cu poftă ce i se dădu. Tudor îşi aduse aminte că durerea morală măreşte apetitul - cum a constatase de mai multe ori... Nu pot, când se uită cineva la mine, nu-mi tihneşte, spuse doctorul, care era în fond foarte simpatic, ori mănâncă toată lumea, ori rabd şi eu! Asta îmi aminteşte de-o întâmplare, spusă de cineva, un scriitor... Zicea că... începu el pe ton de poveste... cu atât mai mult dădea impresia că spune un basm, cu cât vorbea tot în şoaptă, „cotoiul“ de pui nu-i readusese glasul. Acum, cu ocazia colectivizării unui sat, nu se procedase cu destul tact — se mai fac şi greşeli — şi oamenii se cam burzuluiseră. Se adunaseră toţi laolaltă şi nu voiau să se înscrie... ba chiar vociferau. Putea ieşi o altă dandana! Dar unul mai cu cap zice: „Staţi, tovarăşi, hai să-i luam altfel. Să-i lămurim.“ Şi un grup de vreo 4-5 inşi într-o „Volgă“ s-au apropiat pe drumul de ţară, dar n-au îndrăznit totuşi să meargă chiar până la ei, s-au oprit aşa la o aruncătură de băţt. Au coborât din maşină şi au început să le facă semne prieteneşti din mână. Adică să vină să discute, să spună fiecare ce are pe suflet. „Poate aveau dreptate, i-o fi nedreptăţit adică cineva, să le spună lor şi să vadă împreună cum se pot aşeza lucrurile. “ Cam asta voiau să spună gesturile lor îmbietoare. în acest grup se aflau de altfel nu numai oameni cu munci de răspundere directă, ci şi un scriitor mai în vârstă, un arhitect deputat, luaţi tocmai ca să le vorbească oamenilor mai pe înţeles. Ţăranii însă nu s-au apropiat, stăteau dincolo de şosea pe un fel de dâmb, nici nu prea vorbeau între ei, ceea ce le dădea un aer cam ameninţătar. Şi asta a durat de dimineaţă până aşa pe la
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
101
chindie. Nimeni nu se mişca de la locul lui. Şi atunci şoferul a scos din portbagaj un coş cu mâncare - fusese prevăzător - a întins un şervet pe iarba verde, a pregătit masa şi i-a poftit să mănânce pe cei din maşină. Le era într-adevăr foame, şi vorba unuia: trebuiau să facă ceva. S-au aşezat frumuşel jos pe ziare şi au început să înfulece. Aveau tot aşa pui fripţi, brânză proaspătă - caş, ouă fierte.
   - Ia, domnule, un au - îl mai îmbie el pe Tudor, pe care povestirea îl interesa foarte tare, dar doctorului i se păruse că se uită în gura lui. Tudor luă o jumătate de ou şi-o bucăţică de pâine. Şi să vezi ce-a urmat, continuă el. Acum Tudor se bucură de răguşeala lui - discuţia i se păru nu ştiu de ce „periculoasă", adică, nu oricine avea nivelul s-o înţeleagă, să n-o interpreteze greşit - oricum, era bine că ăsta vorbea în şoaptă. Ar fi ieşit din compartiment, dar discuţia îl interesa realmente. Şi cum înfulecau ei aşa, sătenii de pe margine - şi lor le ghiorţăiau maţele — parcă începuseră să plescăie din buze, li se scurgeau ochii şi chiar au făcut câţiva paşi spre ei. Ăştia nu s-au speriat, stăteau şi mâncau mai departe. Un ţăran l-a privit lung şi a zis:
   - Mâncaţi, ai?
   - Mâncăm, bădie, ce să facem? a spus un tovarăş râzând, ne-a apucat foamea aici pe câmp.
   Ţăranul a cercetat cu poftă ce era pe şervet, numai bunătăţi. îi lăsa gura apă, se vedea. Zice:
   - Puişor fript, ouşoare fierte... brânză proaspătă... ştiţi să trăiţi... tu-vă muma-n c.J La care ăia au izbucnit în râs - se aşteptaseră la orice, dar nu la o înjurătură românească... L-au poftit la masă. Au venit şi ceilalţi şi aşa cu vorba bună au intrat oamenii în gospodărie.
   - Dacă o luau de la început cu răul, observă domnul Burculeţ... n-ar fi fost bine.
   - Sigur că n-ar fi fost bine... ar fi agitat spiritele degeaba şi... n-ar fi fost politic! De-aia, de câte ori trebuie să mănânc

102
MARIN SORESCU
şi altul pe margine se uită la mine, îmi aduc aminte chestia asta şi mi se pare că ăla îmi spune: „Ştii să trăieşti... aşa şi pe dincolo!"
   Terminaseră de mâncat, copilul se juca acum cu briceagul, deschizându-1 mereu şi închizându-1 spre a auzi cum face „ţac".
   - Vezi, că te tai! îi dădu doctorul peste mână, luându-i jucăria şi băgând-o în buzunar. Asta nu e jucărie. Apoi, strânse resturile într-un ziar pe care-1 cocoloşi, deschise fereastra şi-l azvârli pe geam. Mi-e teamă c-a nimerit în compartimentul ălălalt - râse el. Uf! Ce curent! închise geamul.
   - Scriitorul v-a povestit toate astea? întrebă Tudor.
   - Ce face?
   - Adică cine v-a relatat întâmplarea cu sătenii şi prânzul tovarăşilor?
   îi venise-n minte să noteze acest „fapt de viaţă" în carnetul lui, poate-1 foloseşte în vreun material, dar în caz că fusese chiar scriitorul cel care povestise însemna că-1 şi folosise şi-l făcea inutilizabil.
   - Chiar scriitorul? repetă el.
   - A, nu... nu-1 cunosc, un prieten al meu îi e amic... de la el o ştie, într-adevăr înseamnă că a şi scris-o, făcu Tudor, dezamăgit.
   - Cum s-o scrie? C’eşti copil - spuse doctorul într-un fel deosebit şi Tudor îşi dădu seama că-1 cunoştea bine şi pe Caragiale. E doar scriitor mare — râse el — asta i-o povestise la o bere. Nu ştiu de ce nu se scriu lucrurile astea! se mirase în continuare, deşi tot el îi spusese cu o clipă înainte „C’eşti copil?" Puterea noastră constă în faptul că facem totul deschis, nu avem nimic de ascuns, însă când e vorba să reflectăm realitatea aşa cum ni se cere, tocmai de-asta ne ferim! Şi suntem foarte curajoşi la bere.
   - Bună ar fi o ţuiculiţă acum! oftă domnul Burculeţ, fie ca să schimbe discuţia, fie c-aşa gândea. Tudor îl cercetă mai atent. Omul se mai destinsese, probabil că era nemâncat de
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
103
două-trei zile. Nu ştiu de ce începu să spună ceva despre „fecioru-meu". Doctorul ţinu însă să-şi termine ideea:
   - Eu dac-aş avea talent - spuneai că eşti gazetar, nu? n-aş escamota lucrurile astea şi dacă-aş scrie un roman s-ar încăiera lumea pe el. însă nu mi-a dat Dumnezeu, natura, dacă vreţi, darul ăsta. Dar parcă vroiaţi să spuneţi ceva? se întoarse el către tatăl lui Burculeţ Ion, v-am întrerupt, mă iertaţi. Acesta îşi amintise ceva în legătură cu feciorul lui, profesorul, care nu putea trăi fără ciorbă la masă. Pentru el, ciorba - ori de carne, ori de cartofi - era sfântă, trebuia să simtă el cald în burtă. Felul doi abia dacă-1 mânca, se sătura mai mult cu ciorba şi odată mama sa nu mai apucase s-o pregătască şi vine băiatul flămând ctin oraş, era-n vacanţă, şi zice: - îmi e o foame de lup! Ce ciorbă-avem? Mamă-sa a avut prezenţă de spirit şi-a zis: de fasole! Ştia că-i place. - Bine, zice băiatul, trecem direct la felul doi, vreau să fac o experienţă să mă dezvăţ de-a mânca supe şi ciorbe, că asta mă împiedică de-a mânca ce e mai bun! Bătrânul — acum arăta într-adevăr ca un bătrân obosit - începu să râdă, cele povestite nu aveau însă nici un haz.
   Tudor se gândi că în asemenea situaţii omul devine mai nesimţitor, într-un fel chiar se prosteşte, pentru o perioadă. E un truc pe care rii-1 pune la îndemână natura ca să putem trece hopul, pentru că altfel ar trebui să înnebuneşti pe loc, ori o moarte de-asta neaşteptată ar atrage după sine sinucideri în serie. Ce rost ar fi avut, altfel, ca tatăl mortului să vorbească despre ciorba de fasole care-i plăcea şi nu-i plăcea lui fecioru-su, când acest a se afla în vagonul de poştă în coşciug sigilat ca o scrisoare cu valoare declarată. Asta îi aminti de întrebarea aceea stupidă pe care unii reporteri le-o pun vedetelor de cinema: „Povestiţi -mi o anecdotă din viaţa dumneavoastră" - zâmbi amar. Domnul Burculeţ povestise şi el o anecdotă din viaţa băiatului său, dar fusese la fel de absurdă şi nepotrivită ca şi moartea acestuia.
   Se apropiau de Bucureşti.

104
MARIN SORESCU
   - Nici un controlor, spuse copilul, care nu prea vorbise până atunci. Puteam să venim fără bilet.
   Apăru însă un fel de controlor imediat. Era o ţigancă destul de tânără, cu multe fuste şi sânii mari - multe ţâţe, cum se gândi Tudor, amintindu-şi de o zeitate indiană, reprezentată cu patru mâini, două feţe şi un număr imens de sâni lăsaţi, care-i ocupau tot bustul, ca o eflorescenţă de muguri carnali. Ţiganca ceru pomană - cerere urmată de o lungă tăcere cam penibilă - şi dădu să plece. Atunci doctorul se ridică şi merse la ea, până-n uşa compartimentului:
   - Ai copii? o întrebă el, privind-o cu atenţie.
   - Ham, mânca-ţi-aş cerul gurii... Ham şasă puradei...
   Doctorul scoase portmoneul şi-i dădu cinci lei.
   Nici nu ajunseseră bine în Gara de Nard, şi toţi erau pe coridor. în faţa uşii se făcuse coadă. Când trenul opri, Tudor îl însoţi pe tatăl colegului său la vagonul de poştă, se interesă când avea tren, un tren care pleca peste o jumătate de oră, întrebă pe cineva cum putea fi transportat coşciugul şi trecut dintr-un vagon într-altul. De fapt, de toate aceste probleme, bătrânul tată, ce-şi găsise o utilitate care să-l scoată din toropeală, se ocupă cu mai multă aplicaţie decât el - Tudor trebui să constate că prezenţa lui mai mult îl încurcă. Ceru funcţionarilor de la C.F.R. să-i dea oameni care să-i transporte coşciugul pe linia 5, la trenul care acum trăgea-n gară - întrucât, spunea el, cu glas destul de tare şi hotărât - mortul e plătit până la Vaslui. „Vorbeşte ca şi cum ar spune: «Acest sac de cartofi e plătit până la Vaslui»“. îl întrebă dacă are bani de ajuns. Avea, nu ducea lipsă de nimic. Şi de altfel până la Vaslui totul fusese achitat, aranjat dinainte, pus la punct cu mare precizie. Totu-i mergea ca pe roate bătrânului, deşi când coşciugul fu transportat şi urma să ia drumul Vasluiului, domnul Burculeţ făcu această remarcă:
   - Cel mai greu o să fie cu nevastă-mea... care nu vrea să creadă. în glasul lui era o nemaipomenită durere. „O să-i
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
105
puneţi coşciugul în braţe şi n-o să aibă încotro“ - se gândi Tudor. Ce-i trecea prin cap!
   Punând piciorul în Bucureşti, îl luaseră însă şi pe el grijile, grijile personale, şi se grăbi să plece.
   - Mă iertaţi că n-o să pot veni la înmormântare, zise el. Sunt reţinut aici în Bucureşti... în orice caz, să ştiţi că mă doare sufletul... Condoleanţe. Nu ştia ce să spună în astfel de cazuri. Se mai uită o dată pe uşa vagonului special, coşiugul nu se vedea, şi aşa se despărţi pentru totdeauna de bunul său prieten Ion Burculeţ, urându-i tatălui acestuia, care-i mulţumea frumos pentru tot, „drum bun!“ (nu-i mai venise nimic în minte şi trebuia să mai spună ceva).
   Când să iasă de pe peron, dădu nas în nas cu vecinul de compartiment. Era într-un grup mai mare şi probabil că mai aşteptau încă pe altcineva. Doctorul îşi ţinea copilul de mână
   - Mă bucur că v-am cunoscut, îi spuse acesta şi aplecându-se spre el, de data aceasta îi şopti de-adevăratelea ceva pe care Tudor nu reuşi să înţeleagă, dar dădu din cap, răspunzând vag, mormăind mh! mh! pentru a nu mai fi obligat să lungească vorba.
   - Mda... da... bineînţeles.
   Abia când să se urce-n troleibuz înţelese ce-i spusese doctorul într-o aşa de mare taină:
   „Şi pune mâna şi fă treaba aia!“ Treaba aia erau copiii. Se duse direct la redacţie, deşi nu prea-i venea la-ndemână. Era în situaţia unui dezertor care se răzgândeşte (plecase precipitat de la redacţie, fugise mai bine zis) şi nu ştie ce-1 aşteapta.
   - Oho! uite-1 pe Tudor, sări vesel Ică Duţu, când acesta intră în birou. Vine din mină!
   Ceilalţi colegi, Iosif şi Mitică, începură să râdă. Se ridicară de la mesele lor, unde scriau sau se făceau că scriu, aveau câteva foi în faţă, stăteau la şuetă şi numai când se deschidea uşa, de teamă să nu li se dea alte sarcini, se arătau cufundaţi în activitate. „Scufundaţi în activitate", cum zicea Tudor.

106
MARIN SORESCU
   - Ei cum a fost în mină? Nu prea ai o mină bună! continuă Ică Duţu (ceilalţi iarăşi izbucniră în râs). Tudor era simpatizat pentru felul lui îngăduitor, colegial, umorul şi uneori sarcasmul lui, mai ales cu şefa. Aceasta era de fapt secretară de redacţie, dar ţinea locul redactorului-şef, un om deosebit, care-1 aprecia pe Tudor, el îl descoperise, dar acum fusese promovat într-o altă funcţie.
   Tudor nu reacţiona decât când era călcat pe coadă, dar atunci riposta lui era de-o violenţă nemaipomenită. „Şefa" îl călcase pe bătături, fie din imprudenţă, fie că nu-1 agrea, îi era poate antipatic, pentru că i se părea că acesta nu-i acorda atenţie, „ori măcar respectul cuvenit." De mai multe ori, Tudor se zburlise şi-şi arătase colţii, care erau foarte tăioşi, şi conflictul dintre ei era acum unul dintre subiectele de discuţie ale redacţiei. Desigur toţi îi ţineau partea lui Tudor. Punctul culminant al „ciondănelilor" fusese cu o lună în urmă. După ce secretara de redacţie îi făcuse varză un material, Tudor îi spusese că habar n-are de ziaristică, ea personal n-a scris un rând, ce se amestecă? Aceasta se înfuriase şi-l întrebase: „Ştii cine sunt eu?", la care Tudor spuse că ştie: „O oarecare, trecută la muncă de jos, care în drum spre o altă muncă corespunzătoare pregătirii sale face o haltă la o revistă şi-şi dă aere". Aceea ţipase, ameninţase că se duce imediat „sus" şi-i arată ea. El ieşise trântind uşa. Aşa plecase la Burculeţ, luându-şi concediu „cu de la sine putere."
   -Auzi, mă Tudor, spuse Duţu, fii atent. Şefa e turbată. A spus că dacă nu te prezinţi la redacţie în următoarele cinci zile te dă afară - ştii că nu glumeşte. Atunci, văzând că nu vii, am tras eu o minciună. Am zis că mi-ai telefonat de undeva că vroiai să vii, şi eu te-am trimis pe teren, la Vulcan. Să scrii un reportaj despe mineri. Revista e gata, mâine trebuie să plece la tipar, ţi s-a reţinut o pagină. Ai mai avea câteva ceasuri, ca să dai materialul. Ai fost vreodată în mină?! Foloseşti datele astea ale mele, făcu Iosif, ai câteva cifre, câteva întâmplări...
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
107
restul mai pui de la tine... doar n-o să te-nvăţăm noi. Te pricepi mai bine.
   Tudor ar fi preferat orice — retrogradare, reţinere din salariu, chiar darea afară -, dar nu situaţia de-a fi pus să scrie ceva pe loc. Un reportaj de-o pagină de revistă îi lua aproape o lună, chinuindu-se îngrozitor, rupând câteva variante până ajungea la o formă acceptabilă... pe care o schimba la dactilografie... în timp ce dicta (nimeni nu-i înţelegea scrisul), bâlbâindu-se şi trecându-1 năduşeala... oprind dactilografa din două în două cuvinte... să se mai gândească, spre marea enervare a acesteia, care se jura de fiecare dată că n-o să mai accepte să-i bată nimic dacă „nu merge totul şnur". Materialul odată dactilografiat era luat acasă, făcut zob, cu zeci de săgeţi, ştersături, reveniri. Altă dictare „şnur", altă refacere. Când ajungea să-l predea, Tudor era stors şi cu nervii la pământ, dar nu mai accepta nici o intervenţie din partea nimănui. Ori, şefa respingea din principiu articolele în prima formă, necitindu-le decât pe sărite şi făcând o mulţime de observaţii.
   - Lăsaţi-mă-n pace... că mi se-nvârte capul, spuse Tudor. Sunt nedormit, am avut... probleme. N-am chef de nimic.
   - Parcă cine are chef de ceva! Auzi, hai să ne retragem într-o cămăruţă şi-n două ceasuri predăm materialul făcu Ică Duţu, care-şi pusese obrazul pentru el. Mi-am pus obrazul, spuse el. Aia e turbată rău, şi te are la mână. Nu-i mai da ocazii. De ce n-ai telefonat?
   Tocmai atunci se deschise uşa şi-şi făcu apariţia doamna Stoicescu, „şefa", care întârzia şi ea cât putea, spunând mereu că vine de la diverşi şefi ori organizaţii.
   - Am fost sus, zise ea, în loc de bună ziua. Băieţi, într-un ceas trimitem totul la tipar. Şi dând cu ochii de Tudor. - A, lume nouă? Cu ce treburi pe la noi?
   - Lasă-1, dragă, spuse Ică Duţu, e obosit de pe teren... nu vezi că e cu ochii umflaţi, a călătorit toată noaptea... Ne-a

108
MARIN SORESCU
adus un material... ţâţă de mâţă! (Era felul lui plastic de a vorbi cu şefa, care-i fusese colegă cu ani în urmă.)
   - Foarte bine, să-l vedem şi noi. Chiar acum am participat la o discuţie şi ni s-a atras atenţia că reflectăm foarte slab sectorul industrial. Unde e Adrian? O să schimbăm pagina de versuri... o amânăm şi plecăm toţi după declaraţii! Fiecare la câte o uzină, staţi de vorbă cu oamenii, găsiţi fapte interesante şi aspecte majore. Iar dacă mai avem şi pagina asta despre mineri... înseamnă c-o scoatem la capăt numărul ăsta. Dă-mi-o s-o citesc, zise ea întorcându-se către Tudor. Poate mai e ceva de abţiguit... şi e târziu.
   - N-am fost în nici o mină - zise Tudor, sec.
   - Cum? sări Stoiceasca. N-aud bine? (Adevărul e că nici nu prea auzea bine.)
   - Ba da, aţi auzit bine... de data asta... aţi prins esenţialul...
   Spre a evita o nouă ciocnire, ceilalţi făcură roată în jurul
lor.
   - Dragă... ştiţi... nu e caz să facem iarăşi bâlci... zise Ică Duţu, uite care e situaţia: omul a fost în mină... nu-1 vezi că e plin de cărbune?... e cătrănit rău... Dar n-a apucat să definitiveze materialul... acuşi... într-o jumătate de oră e gata.
   Atunci Tudor scoase din buzunar materialul celălalt, despre Burculeţ, pe care îl scrisese cu pasiune, un fel de poem în proză despre un tânăr intelectual din zilele noastre. (îşi structura întotdeauna materialele pe câte-o idee-cheie, o metaforă mare.) Ideea era a unei migraţii inverse, mai ales a necesităţii unei migraţii, ca nişte păsări călătoare, care s-ar întoarce în plină iarnă înapoi, spre a încălzi locul cu respiraţia şi bătaia aripilor lor. Cei care cu diplomă de doctor, ori de profesor în buzunar iau calea satului, renunţând la diferitele avantaje ale unei cariere la oraş şi se duc să facă munca de pionierat sunt ca nişte cocori albi, nişte ibişi în Bărăgan sau la Potloagele. Cam pe aici se învârtea condeiul autorului, totul era scris foarte frumos, inspirat chiar, te „prindea" - Tudor,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
109
el însuşi de la ţară, credea sincer în ceea ce spunea. Bineînţeles, partea „documentară", care, ca ancora unei fregate zburdalnice, venea să fixeze totul, să-i dea stabilitate, era cazul lui Burculeţ, acest tânăr plid de avânt, un romantic realist. Se relatau diferite întâmplări din viaţa lui, pline de tâlc.
   - Am acest material gata — zise el —, n-am stat degeaba pe teren. Cred c-o să meargă. (Se arăta întotdeauna foarte modest când îşi prezenta articolul, se îndoia de calităţile lui - formal —, încât dacă nu-1 cunoşteai ai fi crezut că e capabil să-ţi accepte orice observaţie şi să ţi-1 prezinte peste o jumătate de ceas refăcut complet, susţinând chiar contrarul celor spuse înainte.)
   - Să nu-mi vii cu poezii... cu baliverne! zise Stoiceasca. Fapte de viaţă!
   - Fapte de viaţă, repetă Tudor. Câteva momente să mai pun nişte virgule. Se aşeză, îşi mai aruncă un ochi peste paginile scrise mărunt şi de data asta citeţ, apoi, la sfârşit, după un final care acum i se păru retoric, adăugă dintr-o răsuflare întâmplarea cu vaca. Adică eroul lui cel pozitiv sfârşise lamentabil cu burta spartă de coarnele unei vaci şi chiar acum vine de la gară, unde l-a văzut în coşciug migrând de la ţară înapoi la oraş, spre a fi îngropat. Putea veni cu nişte întorsături de frază care să lase să se înţeleagă că e vorba de un caz izolat, că în mod intenţionat s-a ocupat de-o excepţie, pentru că în realitate există şi nu trebuie să ne speriem atunci când ne izbim de ele. Că nu toţi care merg la sate sunt împunşi, călcaţi în picioare de dobitoace (putea face şi-o glumă-două). Putea, mai ales, să schimbe titlul, care era „Pe urmele unui absolvent".
   Când fu gata, Stoiceasca ieşise, se dusese în biroul ei. Tudor merse şi fără nici un cuvânt şi puse explozivul pe masă. Ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, se simţi bine acum, uşurat şi plecă la bufet să ia un ceai. Când reveni în redacţie, peste o jumătate de oră, toţi erau strânşi într-o şedinţă fulger, condusă de Stoiceasca. Aceasta, în stare de mare agitaţie, vorbea

110
MARIN SORESCU
întruna şi fâlfâia articolul lui, interpretându-1 acum ca pe un document de-a dreptul duşmănos, făcut cu premeditare şi care o obligă pe ea, conducătoarea provizorie a acelei gazete, să ia măsurile cele mai drastice, pentru că atâta vreme cât va fi ea acolo, nimeni, dar absolut nimeni nu-i va putea adormi vigilenţa, făcând-o să-şi treacă peste conştiinţă.
    - Ai sfeclit-o, îi şopti Ică Duţu lui Tudor.
    Pe feţele tuturor se citea de altfel îngrijorarea, unii erau chiar speriaţi.
    - Eu pot să mă retrag? întrebă Tudor, cu un calm forţat, care contrasta cu „situaţia", când pricepu despre ce e vorba.
    - Nu mai aveţi ce căuta în această redacţie, spuse Stoiceasca, vorbindu-i cu dumneavoastră, ca şi când l-ar fi respectat mai mult. Tudor se duse să-şi ia „materialul."
    - A, nu, acesta rămâne la noi! Se va ataşa la dosar, vă va urmări toată viaţa, chiar şi-n mormânt. Tudor insistă însă să i se dea, era munca lui, şi... voia să-l dea în altă parte. Nu se îndoia - zicea el - că în altă redacţie un astfel de material, scris frumos şi documentat, respectând ultimele indicaţii, care nu cereau altceva decât să ne inspirăm din viaţă, în altă redacţie, deci, va fi primit cu aplauze! (Pe buzele multora fluturară zâmbete.)
    Tudor plecă fără reportaj, meditând că lui Burculeţ i-a fost scris să-l pască ghinionul şi după moarte... să-l „pască", da, repetă el, bine găsit cuvântul „a paşte"... căci ghinionul de data asta i se prezentă tot sub forma unei patrupede, care poate să dea cu cornul.
    Când ieşi din clădire, dintre maşini unde stătuse parcă ascuns, veni spre el prietenul lui de la Iaşi, Miţache Stanciu, care-1 văzuse când intrase acolo şi-l aşteptase să iasă.
    - Eşti prost, de ce n-ai pus să mă cheme de la poartă, puteam să rămân în redacţie până deseară.
    - Până deseară te-aş fi aşteptat aici, spuse Miţache, care arăta foarte necăjit şi avea un aer ciudat. Numai tu mă mai
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
111
poţi salva. Miţache era un fel de corespondent la un ziar şi în ultima vreme nu ştiu ce se întâmplase cu el... Nu i se mai primeau articolele, nici poeziile, să meargă el şi să vorbească cu şeful de secţie. Ştia că acesta îl cunoaşte pe Tudor şi-l apreciază.
   - Crezi c-o să asculte de mine? Totuşi, merse la respectivul şef de secţie al ziarului, îl prezentă pe Miţache ca pe cel mai bun prieten al lui, un excelent condei, şi-l rugă să aibă puţin grijă de el, să nu fie persecutat, din cine ştie ce motive de invidie. Fu ascultat până la capăt, omul din faţa lor era un tip serios, la locul lui, care însă îi spuse c-o să facă tot posibilul, nu se angaja adică să intervină de-a adevăratelea. Miţache, care stătea într-un colţ, trăgând nervos dintr-un muc de ţigară, dădu bună ziua şi ieşi. Gazetarul veni să-l conducă pe Tudor, până la uşă, şi rămaşi un moment singuri îi spuse că prietenul lui reprezintă din păcate un caz clinic şi că ar face bine dacă l-ar ajuta să fie internat într-un spital. Tudor râse.
   - Vorbesc foarte serios, spuse gazetarul, dar Tudor râse şi mai tare.
   - II cunosc de şase ani... aşa e el; ăsta e felul său. Fiţi mai înţelegător cu firile sensibile.
   Miţache se ţinu acum după el şi-o luară pe jos spre centru, Era primăvară, aerul curat al parcului din apropiere îi făcea bine lui Tudor. La un moment dat îl opri pe Miţache şi i se uită în ochi. Apoi îi ridică pleoapele, aşa cum fac doctorii cu cei care suferă de nervi. îl puse chiar să ţină mâinile întinse. Mâinile prietenului său pâlpâiau ca flacăra unei lămpi, care nu mai are mult gaz şi e gata să se stingă. Ochii lui, căprui, aveau o fixitate anormală într-adevăr... dar asta putea proveni şi de la oboseală prelungită, ori în urma unei stări de surescitare
   - De ce-mi faci aşa? îl întrebă Miţache, moale.
   - Pentru că eşti nebun, aşa mi s-a spus şi vreau să mă conving.

112
MARIN SORESCU
   - M-am prefăcut, ca să mă lase în pace. Am zis că mă doare capul, dar n-am nimic, pentru bucureşteni toţi care au un alt ritm de viaţă şi nu se pot integra infernului lor sunt cotaţi drept sifilitici. Nişte idioţi. îmi vine să le fac un scandal monstru... îmi vine să...
   Miţache se înecă de mânie, se enervase subit, cu un crescendo periculos, şi începu să tuşească. Tudor îi dădu cu latul palmei câteva lovituri în ceafă, nu prea tare, să-i treacă „înecul", şi cu ocazia asta văzu cât de slab era Miţache, care se clătinase, aproape să cadă. Ştia că acesta duce o viaţă dezordonată, încă de pe când era la Iaşi, student. Nu că ar fi făcut cine ştie ce excese, cu femeile. Ba dimpotrivă! în privinţa asta era un tip ciudat, nu ştia cum să se apropie de sexul frumos, pe care-1 idolatriza de la distanţă, căzând într-un fel de contemplaţie maniacală. Punea ochii pe o fată, pe o studentă. O urmărea zilnic, îi afla orele de masă, dacă mânca la aceeaşi cantină, şi căuta să fie în urma ei la coadă (la anumite ore era coadă mare la cantina la care mâncau studenţii de la mai multe facultăţi). Apoi se aşeza la o masă vecină, dar căutând s-o aibă mereu în faţă. Dacă îi întâlnea ochii, se roşea tot. Pleca după ea, chiar dacă nu reuşise să termine masa, şi urcau Copoul „împreună", adică el mergea pe trotuarul celălalt sorbind-o din ochi, atent la fiecare gest al fetei, la fiecare discuţie întâmplătoare cu colegii întâlniţi în drum. Făcea adevărate crize de gelozie care nu-1 lăsau să doarmă nopţi întregi când observa că aceasta — care habar n-avea că e „iubită şi nici nu-1 cunoştea - se arăta prea îngăduitoare cu vreun băiat, adică râdea la vreun compliment ori vreo glumă a acestuia. „Uite, curva dracului, cum se-nfige-n el!" exclama Miţache, iar când studenta îşi găsea în sfârşit vreun prieten (asta se-ntâmpla destul de repede de altfel, fiindcă Miţache ochea într-adevăr fetele cele mai frumoase, mai deosebite) şi-ncepea să se plimbe cu el de mână - să se fâţâie cu el încolo şi-ncoace - îndrăgostitul romantic se lua de beţie... tot aşa de unul singur,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
113
de cele mai multe ori, până când... găsea alta. Tudor, care ascultase multe confidenţe de-ale lui Miţache, încercase mai glumind, mai în serios să-l dezbare de „chestia asta". Uneori se amuza, scornind diferite poveşti pe seama fetei, precum că ea i-ar fi mărturisit că e îndrăgostită de Miţache, îi fixa întâlniri la care acesta, bineînţeles, nu se ducea. Odată s-a nimerit ca Tudor chiar să o cunoască pe fata respectivă - una din ele - şi a vrut să-i pună faţă în faţă. Miţache a fugit pur şi simplu. Apoi îi spunea că şi aia e o... poamă, fiindcă cineva nu ştiu ce i-a destăinuit despre ea. Una peste alta: Miţache nu cunoscuse încă „enigma" şi la vârsta lui era periculos. Trăia într-o perpetuă criză de adolescent întârziat, dar aceasta era ciudăţenia lui. Era sensibil - în adevăratul sens al cuvântului -, bolnăvicios de sensibil. Excesele lui erau deci de cuminţenie, ca să zicem aşa, pe de o parte, şi de alcool, pe de alta. Deşi nu era propriu-zis un băutor. Problema era că nici nu mânca regulat, lua masa pe unde şi când se nimerea. Nici nu citea prea mult, ca să-şi ocupe creierii cu ceva, stătea aşa şi-şi rodea propriile nemulţumiri şi păreri, cum obişnuiesc unii să-şi roadă vârful mustăţilor. Altfel, era băiat bun, inofensiv şi, cunoscându-1 bine, treceai peste ciudăţeniile lui, ba chiar te gândeai dacă această puritate, într-un fel, a lui, puritate de copil mare şi naiv, nu era cazul să fie dată de exemplu. Pe lângă el, Tudor se simţea uneori deosebit de prozaic, lipsit de vibraţie. Fetele îi plăceau toate de la A la Z, tocmai pentru că le cam dispreţuia. Predispoziţia lui spre persiflare, simţul acut al observaţiei găseau aici un câmp larg de aplicare. Poate că şi unele insuccese personale în această materie, unele eşecuri sentimentale, care proveniseră în parte tocmai pentru că, din capul locului, le privase pe iubitele lui de orice aură romantică, ori fără asta ele sunt moarte, ca grămezile acestea de frunze inerte... Erau aproape de Arcul de Triumf şi pe lungimea străzii, în parc, se vedeau grămezi de frunze din toamna trecută. Tudor se gândea acum la altceva.

114
MARIN SORESCU
    Elanul primăvăratic din jur, care se ghicea până şi sub pavaj - gata să explodeze sub firele de iarbă ce presau din jos în sus îi crease un sentiment foarte acut al neîmplinirii. îşi dădu seama că acesta se născuse mai ales din faptul că privise acele mormane de frunze putrede şi, prin asociaţie de idei, se gândise că se duce vechea generaţie - muriseră în ultima vreme câţiva din intelectualii de bază, şi noi ce facem, cu ce-o înlocuim? Apoi ce generaţie slăbănoagă mai e şi asta a lui, de-alde Burculeţ, care se lasă împuns, şi nenorocitul ăsta de Miţache, căruia viaţa îi scapă printre degete! (îşi aminti ce tare îi tremuraseră degetele adineauri, ca şi când ceva i-ar fi scăpat încontinuu printre ele.) Vru să-l pună să mai facă o dată figura asta, dar se râzgândi. Şi, nici el personal, n-avea motive să fie prea mândru de sine. îi fu ciudă grozavă pe modul lui bombastic de-a scrie.
    - Ar trebui să ne dăm toţi cu pumnii în cap! spuse el cu glas tare, vrând să adauge: n-am realizat încă nimic, dar avem pretenţii absolute. Gândeşte-te la toţi colegii noştri.
    - Bineînţeles c-ar trebui, spuse Miţache, mecanic, şi Tudor îşi înghiţi gândul, n-avea nici un rost să-şi mai răcească gura.
    Găsi însă nimerit, ca să-şi mai învioreze prietenul, să deschidă o altă discuţie:
    - Ţi-o aminteşti pe Doina?
    - Doina Chirilă? tresări Miţache. Fusese una din stelele strălucitoare în jurul căreia se învârtise el multă vreme, nedormind şi visând-o cu ochii deschişi, ţinându-se de fusta ei, de la distanţă, ba chiar îndrăznind să-i dea mâna şi să-i spună câteva cuvinte. Fata însă se îndepărtase cu aerul unei prinţese care se fereşte să nu calce în bal toacă... şi călcase pe inima lui, în vârful picioarelor - avea pantofi cu toc cui -, dar apăsat! Miţache simţise apăsarea lumii întregi...
    - Ei bine, s-a îngraşat... are pe puţin 80 de chile, doi copii şi înclină spre escapade sentimentale! închipuieşte-ţi la greutatea ei de-acum, cât de periculoasă e cea mai mică
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
115
înclinaţie. Am văzut-o astă-vară la Sinaia, era la un curs de specializare cu profesorii de limbă română... ori era profesoară chiar acolo, n-am înţeles prea bine... M-a poftit la ea Ia şcoală, dar nu m-am dus.
   - Pentru ea am vrut să te strâng de gât! spuse Miţache alb, dar pe Tudor nu ştiu de ce-1 trecură fiorii. (I se adusese la cunoştinţă că Miţache, într-adevăr, a vrut să strângă de gât un vorbitor, la o şedinţă.) Spune drept, ce i-ai făcut? Hai, că acum mi-a trecut. Eu ţi-am spus că sunt îndrăgostit de ea şi tu te-ai dus şi mi-ai suflat-o.
   - Eşti copil, nici n-am cunoscut-o decât acum la Sinaia.
   -Ai fost întotdeauna un porc... mi-ai suflat toate gagicile.
Vorbea degajat, ca un fante de Obor, dar nu-1 prindea poza.
   Tudor, în loc de răspuns, oftă, ceea ce putea să însemne multe lucruri, dar nimic precis.
   Ajunseră la Cămin şi abia acum îşi dădu seama că trebuie să-i facă. vânt lui Miţache, pentru că el era obosit şi voia să fie singur, să poată medita. Avea de luat nişte hotărâri importante. Nu ştia ce fel de hotărâri dar intuia c-o făcuse de oaie Ia redacţie şi se impunea să faca ceva. Poate chiar va tebui să renunţe la Bucureşti, să plece undeva la ţara... din cauza unei muieri - zâmbi la gândul că Miţache mai bine i-ar fi strâns de gât „şefa“ - dacă tot era el pus pe ştrengării.
   - Tu ce program ai azi? îl întrebă, oprindu-se în faţa casei unde se afla „Căminul". Eu aici stau.
   - Vin cu tine... să mă întind puţin, zise Miţache, parcă am ameţeli.
   - Poftim.
   Intrară. Portarul însă îl opri, şi Tudor îşi spuse că acesta - un bătrân care ştia să fie foarte exigent cu străinii, dacă nu aveai inspiraţia să-i dai o sticlă de vin ori măcar un pachet de ţigări -, e iar pe drojdie şi vrea să-şi facă plinul.
   - Prietenul meu - şi-i făcu cu ochiul. Nea Murgule, când ies, trec pe la Alimentara.

116
MARIN SORESCU
   - îmi pare rău... zise nea Murgu, dar am primit dispoziţii. Trebuie să va mutaţi, în locul dumneavoastră a şi venit un tovarăş - se uită pe-o listă şi-i spuse numele celui care-i ocupase patul.
   - Şi lucrurile mele?
   - Sunt aici. Deschise o cămăruţă, mai mult o debara, situată sub scara care urca la etaj şi acolo se aflau într-adevăr lucrurile lui, mai multe legături cu boarfe, rufe, multe hârtii şi cărţi.
   - Şi geamantanele?
   - A, erau ale dumneavoastră? Sunt în cameră.
   Tudor se duse şi aduse cele două geamantane, care rămăseseră pe dulap; erau goale. înghesui totul într-unul gândind c-o să-l ia el, şi pe celălalt, aşa gol, i-1 dădu lui Miţache.
   - Ai fost inspirat, îi zise, tot n-aveam eu cu cine să-mi
care boarfele. Mă ajuţi?
   - Bineînţeles. îi dădu geamantanul gol. îşi aduse aminte că mai avea o sacoşă cu cărţi în dulap. Se întoarse şi-o luă. Ar fi trebuit să le ia la mână - poate cu ocazia asta mai arunca din ele - şi să le mute în geamantan. N-avea însă chef de umblat prin hârtii vechi - unele erau manuscrise de-ale lui încă de pe când era elev, precum şi răspunsuri de la revistele la care încercase să publice.
   - Chiria e plătită? întrebă el...
   - Totul e la zi. Să mai treceţi p-aici.
   - Şi unde mergem acum? întrebă Miţache. Dacă n-ai unde, poţi veni la mine. Stau la o doamnă foarte cumsecade (şi în şoaptă) şi se cam dă la mine... însă e prea în vârstă... are 37 de ani! I-aş explica şi-ar accepta... pentru câteva zile...
   - Ce să caut la tine? Am locuinţă, tocmai de-aia m-au dat afară... pentru că am primit repartizare pe o cameră cu un coleg al meu... el s-a mutat mai demult, dar eu voiam s-o mai lungesc pe-aici. Era mai comod. Camera aia e absolut goală!
   Nu luară un taxi - nu prea avea bani şi nici nu era departe. Averea lui - destul de uşoară. Stateau în faţa vilei - era o casă
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
117
splendidă boierească, de altfel întregul cartier arăta aşa, aproape la fiecare 5-6 case la poartă se afla o gheretă în care era postat un miliţian. Tudor chibzuia pe unde s-o ia, ca s-ajungă mai drept. Atunci de după colţul străzii apăru o căruţă, lucru rar întâlnit în Bucureşti, bineînţeles, şi mai ales în cartierul acela - 5 se gândi însă imediat că avea autorizaţie - şi căruţaşul striga ca la ţară: „Pământ de flori!" Ajunse în faţa lor şi pentru că nu mai era nimeni pe stradă, în afară de miliţianul postat puţin mai încolo, opri şi-l întrebă: - Nu vă trebuie niţel pământ de flori?	io
   - în ce să-l punem, în palmă? zise Tudor.
   - Sunteţi tineri, ar trebui să vă placă florile, insistă omul. îl dau ieftin.
   „Ţăranul a avut ghinion azi, se gândi Tudor, n-a vândut nimic... Cine mai cumpără azi pământ? Chiar şi pământ de 15 flori? Cine mai cultivă azi o ploaie?"
   - Iau şi eu, zise, numai dacă-mi promiţi că nu e greu.
   - Nu e greu, domnule, cum să fie greu, nene? să miră omul. E doar pământ de flori! Gras ca untul!
- Atunci umple-mi geamantanul ăsta.	20
   Desfăcu gemantanul cel gol şi „negustorul" i-1 umplu,
umblând cu mare delicateţe, luând cu pumnul şi căutând să nu verse un firicel, ca şi când ar fi fost vorba de aur curat, nu de bălegar.
   Tudor îi plăti vreo zece lei - atât ceruse, nu se tocmi - 25 şi-i spuse lui Miţache: La casă nouă, cum putem merge c-un geamantan gol? De fapt, se gândise să sădească într-adevăr flori în oale mari, pe care să le pună la fereastră. Văzuse camera dinainte şi ştia că are o fereastră imensă.
   Drumul nu era lung, într-adevăr, dar, oricum, după vreo 30 zece minute de mers, începu să simtă greutatea, apăsarea „averii". El ducea geamantanul cu lucruşoare şi sacoşa cu cărţi şi întreaga sa mişcare literară de până atunci. Inclusiv colecţia ziarului în care îşi publicase articolele. Miţache, care se arăta

118
MARIN SORESCU
foarte tăcut, venea în urmă cu geamantanul cu pământ. Când ajunseră aproape de intersecţia cu şoseaua Ştefan cel Mare, făcură un scurt popas. Tudor, spre a mai schimba stilul de lucru, îşi luă geamantanul pe umeri. Nu prea cadra cu doi intelectuali subţiri. Râseră. De altfel nimeni nu se uită la ei, în jurul lor oamenii alergau grăbiţi în toate părţile, cu treburi, iar strada era plină de camioane mari, care se opriseră la stop, formând un convoi lung, şi cei de pe trotuarul celălalt, desigur, nu puteau vedea un tânăr slăbănog care îşi cară geamantanul pe umeri ca pe o bârnă, împleticindu-se sub greutate. Iar chiar dacă l-ar fi văzut, nu s-ar fi mirat nimeni. In sfârşit, ajunseră. Casa părea pustie. Intrară în curte, apoi deschiseră o uşă mare şi se pomeniră în holul care arăta ca o curte interioară. Miţache puse geamantanul jos, iar Tudor, uitându-se să nu nimerească o altă uşă, bătu cu piciorul tare în ea. Ii trecuse prin minte că s-ar putea ca Adrian să nu fie acasă şi să fi luat cheia cu el. Asta ar fi pus capac întregii situaţii - atât îi mai lipsea pe ziua de azi, să stea să aştepte la uşă.
    - Intră, se auzi vocea groasă, de om cu guturai.
    Miţache deschise şi amândoi intrară.
    - Oho! ce căsoi! făcu el.
    - Pe cine cauţi? întrebă Val, care stătea lungit pe canapeaua lui ca un paşă, încercând să-i verifice rezistenţa şi dacă-i înţelege sau nu oboseala. Canapeaua era veche, arcurile se vedeau prin materialul cu care era tapisată, unul mai sus şi altul mai jos. Arăta ca o corabie veche.
    - Sunt Tudor, spuse acesta... Adrian nu e acasă?
    - Pe mine mă cheamă Val... înţeleg... eşti colegul care e repartizat aici.
    - Da, făcu Tudor. M-au dat afară de la Cămin şi-a trebuit să vin... Miţache se prezentă şi el. Credea că are de-a face cu colegul de redacţie al lui Tudor şi luă ceremonia prezentărilor drept o farsă pe care i-o jucau lui. Se enervase că trebuise să-şi spună numele.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
119
    Trase o înjurătură. Val se uită lung, iar Tudor îi explică să nu se supere, că nimeni nu se luase de el... că nici ei nu se cunoşteau, îl arăta pe Val, şi... asta era situaţia...
    - Bine!... eu plec... Te-am cărat până aici... dacă nu eşti singur, nu mai şed... Mai vino şi tu pe la mine, ţi-am spus 5 unde stau, dacă ai chef de discuţii, şi mai dă-i un telefon ăluia să-mi publice poezia. Plecă. Tudor îl scuză faţă de Val, care făcu o mutră nedumerită în urma lui.
    - E într-o pasă proastă... azi... Apoi se gândi: nici nu ştiu
bine ce se întâmplă cu el.	io
    - E cam... Val făcu un semn care se poate traduce prin „tra-la-la“. Mă înjură adică, din primul foc, fără să-i fac nimic, fără să mă fi cunoscut...
    - Se zice c-ar strânge de gât oameni, râse Tudor — mai mult ca s-o dea pe glumă, decât c-ar fi crezut vreun moment 15 în cele spuse la redacţie.
    - Şi astăzi nu era în mână... de-aia era aşa plouat... Apoi cu admiraţie: înseamnă că e totuşi om serios, dacă face chestia asta! Să mergem după el, să-i dau eu o listă.
    - Are lista lui. Luă seama odăii. Patul lui Adrian se afla 20 aşezat în partea dreaptă; vizavi, lipită de perete, era canapeua
pe care Val încă mai stătea tolănit. Intre acestea se afla o masă mare de bucătărie, ceva mai lungă decât paturile şi destul de înaltă. Un scaun. Un cuier mare de fier, în formă de pom într-un coli: (îl primise Adrian de la o rudă a lui). Cuierul 25 era cam ruginit şi, ca să nu se observe, Adrian cumpărase o cutie de vopsea albă şi o pensulă şi într-o zi se apucase să-l vopsească. începuse de jos şi ajunsese până aproape de jumătate, după care se plictisise ca de orice treabă pe care o începea. II lăsase aşa, vopseaua se uscase cu pensula-n ea şi 30 cutia era împinsă cu piciorul prin cameră, când mai încolo, când mai încoace.
    - Mai stă cineva aici? întrebă Tudor, observând salteaua care rămăsese la locul ei, în dreptul patului lui Adrian, dar

120
MARIN SORESCU
mai spre sală. Patul era „făcut", adică pe saltea era întinsă o pătură şi una din pernele lui Val - avea două - „pufăită" bine, să se aşeze cum fac cameristele pe la hoteluri când schimbă lenjeria.
    - A, nu! E a mea, abia azi m-am boierit. Până acum am dormit pe jos. Şi n-a fost rău deloc. Nu te superi c-o să mai rămân şi eu aici o vreme?
    - De luat la bătaie n-o să ne luăm. Val era şi destul de solid (începând acum să se plimbe şi el prin cameră), nu înalt, dar îndesat, muschiulos, impresia pe care o lasă era de mare vitalitate. Călca apăsat.
    Tudor se apucă să-şi despacheteze lucrurile. îşi scoase întâi costumul de haine, „cel bun", era singurul de altfel, îl netezi cu dosul palmei şi-l agăţă în cuier. Umeraşe nu erau, pantalonii îi atârnă de o ramură a cuierului, haina de alta... Dădu să-şi scoată şi cămăşile... Observă că sunt cam murdare (mai avea doar una călcată) şi le vârî înapoi. închise şi-l duse într-un colţ. La fel sacoşa, care acum i se păru mai uşoară.
    - Ţi-ai adus tot bagajul? întrebă Val. Merg eu să te ajut, dacă mai ai.
    - Mi-am luat tot... şi cu ei ar fi mai avut loc.
    Se duse la celălalt geamantan şi-l desfăcu demonstrativ.
    - Pământ! zise Val.
    - O să mă apuc de cultura pământului.
    - Dar ai zestre serioasă, eşti bun de-nsurat.
    Val se duse şi dete şi el plasticul la o parte de pe gramada lui de lut, care se afla la „picioarele" saltelei sale. Nu se uscase, încă mai era bun de modelat.
    - Şi eu mi-am adus partea mea de moşie!
    începură să râdă amândoi.
    - Am înţeles, zise Tudor, bine dispus, tu eşti sculptorul, îşi amintise că Adrian îi vorbise de el.
    - Deocamdată eu o să cultiv flori... Le pun aici la fereastră. O vază văd c-avem.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
121
    - Nu, să nu te-atingi de ea! E tot pentru flori, dar mai delicate...
    Se duse şi, cu o grijă de bijutier, scoase un fir de păr lung. de aproape un stânjen, cum i se păru lui Tudor, care se uita nedumerit.
    - Tot ce jumulim punem aici, zise Val. Pentru zile negre. Un alt hohot de râs din partea lui Tudor, care pricepuse şi găsea că Val e plin de haz.
    - Precis, n-ai servit masa, şi eu tocmai aşteptam pe cineva cu care să mă-ndemn. Val aprinse focul în sobă, scoase bucata de flax care-i mai rămăsese, şterse de grăsime c-o poezie a lui Adrian două farfurioare, singurele existente („preferi farfurie adâncă ori plată?"), şi puse masa. Flaxul prăjit e-o nebunie, zise Tudor, cu gura plină. Chiar îi era foame.
    - Mie-mi spui? Eu numai asta mănânc de două luni, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. Am meniu fix şi nu mă hotărăsc să-l schimb. A, băutură, uitasem, scuzaţi. Luă o sticlă goală care era pe masă, merse la chiuvetă, o clăti şi-o umplu cu apă. îţi place apa din Bucureşti?
    - E bună, nu e ca vinul. Trase fiecare câte-o duşcă.
    Val îi spuse că dacă n-are mobilă îi cedează salteaua.
    Intenţiona s-o pună peste madame Recamier, căreia i se
vedeau toate coastele, dar i-o oferea cu plăcere. Tot se gândea el demult să-şi aducă nişte pietre în pat, să doarmă pe pietre ca în antichitate, pentru a se căli, că avea impresia că dă semne de necălire. însă când găsise pietrele, nu avusese pat. Acum se va mulţumi şi cu nişte arcuri sărite. Iar pentru Tudor salteaua era foarte bună. La iarnă nici n-o să-i fie frig, pentru că va sta focul aprins toată noaptea şi fiind lesne de manevrat o s-o poată trage la orice oră din noapte când mai spre sobă, când mai departe de ea. îl întrebă de asemenea dacă fusese vreodată în peţit. La răspunsul negativ al acestuia, îi spusese că nu-i nimic, deşi dac-ar fi avut ceva experienţă n-ar fi stricat, îl rugă foarte mult să meargă cu el, ca martor. Tudor se gândi

122
MARIN SORESCU
că însurătoarea ar fi fost o soluţie, poate Val pune mâna pe vreuna cu casă şi-i lasă şi patul.
    - Are ceva zestre? întrebă, făcându-i cu ochiul.
    - Nici n-aş lua-o altfel. Are, are... un soţ de doi metri. Altfel, nici n-aş lua-o, repetă el. Insă mai mult nu-i spuse, iar Tudor se ocupă ca de-a glumă. Cum până la 4 mai era timp, se trânti pe saltea, aşa îmbrăcat, şi adormi imediat. Val se mai plimbă puţin prin cameră, dar gândindu-se că-şi deranjează amicul se aşeză pe marginea patului şi-şi luă capul în palme. Rămase aşa multă vreme. îi trezi pe amândoi, pe unul din somn, pe altul din gânduri, Adrian, intrând în cameră ca o furtună.
    - Vin de la redacţie, îi spuse el lui Tudor, mergând şi zgâlţâindu-1 să se scoale...
    - Ce e? Ce s-a întâmplat? sări acesta speriat. Unde dracu’ sunt?
    - Dragă, spuse Adrian, care era realmente speriat, nu e bine deloc. Te aşteaptă o demascare.
    - Să mă demaşte, zise Tudor, căscând. Tare sunt curios să văd ce-or să-mi găsească... N-am nimic de-ascuns, sunt format în anii noştri, cum m-or păstra aşa m-or avea.
    - Depinde unde-or să te păstreze. Asta e nenorocirea. Şi cu o voce în care se citea spaima: Vor să-ţi deschidă anchetă, pricepi tu?
    - Lasă-1, domnule, nu-1 speria, zise Val, care se pregătea de plecare, îşi udase părul cu apă, ca să stea, şi se uită în geam dacă e frumos, doar mergea în peţit. Până una alta merge cu mine în peţit, lasă omul să se mai distreze. Apropo, nu vii şi tu? Nu durează mult.
    Adrian se plânse că nu poate. Trebuie să plece imediat pe teren să ia nişte declaraţii pentru ziar. Nu ştia ce tramvai merge la „Semănătoarea"? Apoi, după un moment, văzând că şi Tudor era gata de plecare, întrebă:
    - E vorba de persoana... respectivă?
    - Da, am o explicaţie... în familie...
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
123
    - Sper ca nu e prima... ai trecut de fondul problemei şi te-apropii de Post Scriptum, râse Adrian.
    - Nu e chiar prima, dar o să încep cu P.S.-ul.
    Tudor stătea-n uşă, gata de plecare. îi făcu semn lui Val că e aproape patru, să se grăbească. Lui îi plăcea punctualitatea, deşi de fiecare dată se jura că n-o să mai facă, pentru că toate cu care avea el întâlniri întârziau într-un mod barbar.
    - Apropo, ţi-am citit pamfletul, spuse Adrian. E extraordinar! Cum naiba ai putut să-ţi imaginezi aşa ceva... e scris c-o artă! îl admira pe Tudor, în mod sincer, pentru ceea ce punea pe hârtie, de multe ori îşi discutau împreună articolele, aveau încredere unul în priceperea şi gustul celuilalt. Se miră când acesta îi spuse că n-a inventat nimic şi că dac-o să fie vorba de anchetă întâi să se ducă „ăia" să-l învie pe Burculeţ. îl ia ca martor. Adrian îl sfătui că oricum ar fi bine să-i ceară scuze şefei. Era femeie, totuşi, el o sfidase, sau cel puţin aşa interpretase ea atitudinea lui, şi asta i-ar mai potoli nervii, ar putea tempera scandalul... care din păcate e deja pornit. („Ţi-am spus... dar să nu mă dai de gol.") Nu trebuia ca lucrurile să meargă prea departe, el îl sfătuia că de a doua zi să se prezinte la redacţie, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Erau sfaturi prieteneşti, desigur. Lui Adrian i-ar fi părut rău ca Tudor să păţească ceva, pentru că dacă-ar fi plecat acesta din redacţie toate oalele ar fi rămas să se spargă în capul său. Ca indisciplină, Adrian venea imediat după acesta. Aşa mai împărţeau împreună ghionturile şi mizeriile meseriei. Ideea cu cerutul scuzelor îl enerva însă pe Tudor.
    - Poate ea mie, zise.
    Val era gata, aranjat şi cu părul lins, îşi pusese o cămaşă curată, arăta bine. Adrian le ură succes. „Ha-ha-ha! " se auzi în urmă râsul lui, mare.

CAPITOLUL IV
   Restaurantul „Fântânica“ era, în ultima instanţă, o bodegă, cum observă Şandru mirându-se că nevastă-sa, care cu el avea „nişte pretenţii colosale" când era vorba de localuri, se complace să intre într-un birt de mâna a şaişpea, cu feţe de masă murdare, ude de băutură vărsată cu cotul de cheflii vorbăreţi, ce se aşază la masa ta şi ţi se bagă-n suflet. Era şi ora de „vârP, după ce au ieşit toţi de la serviciu, şi-n drum spre casă se mai opresc la un ţoi şi-un ardei iute. Se gândi să-i aştepte şi pe „ceilalţi" - credea că Olga vine odată cu Val — şi să le propună să meargă într-un loc civilizat, să se poată cel puţin auzi. Nu mă îndoiesc - îşi formulase el o frază tăioasă - c-o să-mi spuneţi lucruri interesante. Şi-ar fi păcat să nu le pot auzi bine. Ca prin minune, văzu o masă liberă, într-un colţ tocmai se ridicaseră unii -, şi-o ocupă, pentru că, oricum, n-o putea ţine pe maică-sa în picioare, în caz că „logodnicii" întârziau. Venise cu bătrâna-i mamă. Aceasta ţinuse să fie de faţă la scena, atât de importantă în viaţa fiului ei, sperând să poată face ceva ca să aplaneze lucrurile. Avea naivitatea oricărei mume, care mai crede că ea conduce, şi nu-şi da seama că mai ales în situaţii aşa de delicate ca aceasta faptul că se afla şi ea de faţă încurcă, pentru că e mai mult pe post de soacră decât de mamă.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
125
    Val şi cu Tudor intrară şi ei după câteva minute. Căutau un loc, şi Şandru, luându-1 pe Val drept chelner, îi spuse cu autoritatea omului cu maşină la scară şi secretară:
    - Schimbă-mi, dragă, faţa asta de masă! Apoi, văzând că făcuse o gafă: Mă iertaţi.
    Cei doi trecură la tejghea să tragă o duşcă, aşa în picioare. De altfel, nu erau singurii. Tot drumul Val se gândise cum să-l ia, dacă e cazul să ridice tonul, să facă apel la sarcasmul de care se simţea capabil, ori să-i vorbească omului deschis, „prieteneşte", explicându-i care e situaţia şi căutând împreună o rezolvare. Intr-un fel, îi era şi milă de soţ, se găsea într-o situaţie aşa de caraghioasă! Să te vezi lăsat de muierea, care vine să-ţi prezinte amănuntul, nu amantul, spunându-ţi că nu mai poate fără el, nu e o situaţie de invidiat! Ar fi putut, la urma urmei, să-şi ia mâna de pe Olga - s-o predea soţului, rugându-1 să aibă grijă de ea că se pierde mititica. S-o mai ţină şi-acasă! Asta era o idee! (Se înfioră închipuindu-şi mirarea Olgăi.) Totuşi, o iubea, era marea lui trăire sentimentală - simţea asta - şi n-ar fi putut exista fără. N-ar fi putut „crea" fără ea. Abia de acum încolo s-ar fi pus pe creat, nu ca până azi, nimic! - că avusese dreptate când îi aruncase asta-n obraz azi-dimineaţă -, dar pus în faţa muzei, a modelului stimulator, odată şi-ar fi dat el drumul şi-ar fi urcat pe culmile atinse doar de un Praxitele, de un Fidias. (Ţuica îl înfierbântase un pic, putea fi mai puţin pretenţios, mai ales că Fidias turnase statui din aur şi acum nu mai găsea acelaşi material.)
    îi era teamă de un singur lucru la această întâlnire: să nu se împrietenească, domnule, cu individul, să bea şi la urmă să se pupe cu el şi să rămână amici. îşi aminti de-o întâmplare similară, când unul... tot aşa... şi se tot rugase de ea să nu i-1 prezinte, să nu-i prezinte soţul, dar ea insistase: Nu, că trebuie să-l cunoşti şi pe el, să vezi ce om minunat e, o să-ţi placă, e o bomboană de om, cinstit, muncitor, de caracter! Cum ştiu femeile să-şi laude marfa. (Atunci de ce naiba nu stătea cu

126
MARIN SORESCU
el, dacă-avea toate calităţile?). Şi le făcuse cunoştinţă odată ca din întâmplare, bineînţeles că ăla nu bănuia nimic pe atunci. Dar „persoana" se împrietenise cu persoana ailaltă şi tot mergând să bea împreună, dintr-una-ntr-alta, iubitul, într-un acces de sinceritate, îi mărturisise. îi spusese tot. Şi ăla, care era beat mort, nu crezuse, sau se făcea că nu crede, ori simula că e beat mort, până când celălalt venise cu amănunte concludente. Scandal, bairam mare, dar ei, după o lună, erau tot prieteni, şi ea, în fine, se afla când cu unul, când cu altul. Se certau şi se împăcau pe ea, ba că e a mea, dă-mi-o, ba că e a mea, şi tot o s-o iau. Na-o, ia-o, na-o, ia-o, trecând-o, ca pe o minge, de colo colo, până când o pierduseră amândoi. Femeia îşi găsise un altul. Şi n-a mai făcut prostia să li-1 prezinte la nici unul, nu li-1 arătase nici măcar de la distanţă. Asta înseamnă să înveţi din mers!
    Acum, dacă Val îl găsea om simpatic, care să ţină la ea (mai ceru o ţuică), adică să n-o mai bată, să nu-i mai facă scene de gelozie degeaba, el parcă era dispus să se retragă. Bucureştiul e plin la urma urmei, numai fuste pe toate străzile. Poate că nici nu trebuia să ajungă până aici - până la „Fântânica" - un bărbat serios nu ascultă de orice moft. Adică, nu cu toate pe care le-ai ciupit o dată sau le-ai făcut un compliment trebuie, eşti obligat să procedezi cinstit, să mergi până la capăt. Mai cinstit e să nu le-asculţi... o ciupeşti de obraji şi-o laşi să se ducă acasă.
    Abia când o văzu intrând, Val se trezi din aiurelile lui, îşi dădu seama că e pe cale să se-mbete, asta n-ar fi fost deloc bine, ceru un pahar de apă minerală, îl bău până la fund şi clătinând capul ca spre a scăpa de nişte viespi, care-ar fi vrut să-l înţepe, se simţi dintr-o dată lucid şi stăpân pe sine. Olga întârziase anume, spre a nu fi pusă în situaţia de a avea a discuţie înainte cu Sandu, în caz că acesta ar fi venit primul, şi nici cu Val. Astăzi, de fapt, n-ar fi vrut să vadă pe nici unul. Astăzi şi întotdeauna. întâmplarea cu ghicitoarea parcă o storsese de
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
127
    vlagă pentru toată ziua, pentru toată viaţa, nu ştia ce e cu ea, nu mai dorea această întâlnire... ar fi lăsat lucrurile baltă. Fusese chiar pe punctul de-a uita de întâlnirea fixată!
    - Aici erai (spuse ea, mergând la Val)... nu l-ai văzut pe Sandu? Aşa-i zicea ea soţului, deşi asta îl enerva pe Val.
    - Pe Sănducu nu l-am văzut şi chiar dacă-mi sărea-n ochi, de unde să-l cunosc?
    - Olga? se auzi un glas, din fundul sălii.
    Sandu se ridicase de la masă şi-o striga. Merseră acolo cu toţii, Tudor, care îşi băuse ţuica în linişte şi cam strâmbându-se (nu suporta alcoolul, îi făcea rău), îi urmă şi se aşeză şi el la masă. Erau patru scaune, Sandu mai făcu rost de unul şi luă loc, ultimul. Masa era destul de mică, stăteau cam înghesuiţi. „Nu prea e loc să declanşezi un scandal", observă logodnicul.
    Dar imediat îşi schimba gândul, pentru că Şandru care purta ochelari cu ramă de aur, dar asta nu conta acum, nu rama conta, ci faptul că era miop bine tocmai când se aşeză şi se chiorî la toţi, observă el pe unul dintre tineri, îl „cunoştea".
    - A, chelnerul de-adineauri! vru el să facă o glumă. Ar fi fost şi un început tare, arătându-le indivizilor că are spirit şi punându-i în inferioritate.
    - Da, cucoană! ripostă Val, care nu ducea lipsă de replici. Chelnerul care serveşte ţuică, serveşte şi palme la muşterii, când e cazul.
    îi spusese „cucoană", dar nu se referise la onorabila doamnă care era de faţă, ci cu tonul: „Fii, cucoană, serioasă! "
    „Şi-a adus un bătăuş cu el!" se gândi Sandu, crezând că slăbănogul, destul de încurcat, e cel cu pricina. Nu socoti că mai e cazul să-i răspundă „ospătarului." Val, aşa cum era îmbrăcat, cu pantalonii lui de doc cam spălăciţi şi fără dungă, cu cămaşa cu guler moale şi cu un sacou, nu putea părea în nici un caz candidatul. Toată atenţia îi era îndreptată asupra lui Tudor, care, oricum, venise în costum şi cu cravată şi, dintre cei doi, el atrăgea atenţia în primul rând, mai ales că

128
MARIN SORESCU
avea şi-o figură cu totul aparte de egiptean îmbălsămat, un fel de Tutancamon în ploaie. Văzându-se cercetat cu atâta insistenţă, acesta se fâstâci şi mai tare. Nu ştia ce dracu are domnul în vârstă - tatăl sau fratele mai mare al Olgăi? - cu
5 el, îşi chinuia creierii să găsească ceva de spus.
    - E un aer colţos aici - zise, dând vina fâstâcelii pe seama atmosferei.
    - Şi zi, aşa, mare crai! intră Şandru direct în subiect, ţintindu-1 prin ochelarii lui de boss, ba chiar făcându-i cu
10 ochiul, ca şi când l-ar fi înţeles şi l-ar fi admirat. Tudor se gândi că ştie, se referă la vreo „relaţie" a lui, nici nu prea avea, şi la urmă de unde ar fi putut ăsta cunoaşte?
    - Ia spune, domnule, cum faci de le suceşti gâtul la toate? De vin toate spre dumneata grămadă, ca muştele, cum le
15 atragi? Le cânţi şlagăre, le spui poezii? Spune-mi, că mor de curiozitate, zise Sandu, de data aceasta pe un ton mult mai sarcastic, pe care Tudor, căruia i se adresase, îl găsi foarte deplasat.
Olga abia atunci înţelese că... „e o confuzie la mijloc".
20 Râse, tare, prea tare, „isteric", că mulţi întoarseră capul spre ea.
    - Nu e dumnealui acela, zise ea... E invers! şi-l arătă pe Val.
- Bine, toanto, pardon, nu se mai putu stăpâni, tu de ce
25 nu faci prezentările? De ce n-ai făcut prezentările de la început?
Era furios că-şi irosise lovitura de început, cu care voise să-l dea gata pe „fantele înfumurat".
    - Ba să n-o faci, „toanto"! pe nevastă-mea! sări Val cât colo, că ai de-a face cu mine. Eu sunt acela! zise agasat.
30 Dumnealui - îi arătă pe Tudor - e martorul meu, mă asistă, dacă vei accepta să te baţi în duel cu mine. Iţi arunc mănuşa. Băgă mâna în buzunar să scoată ceva... şi chiar scoase (ce naiba o fi?) şi nemaiputându-şi opri gestul, trânti acel ceva pe masă! Poftim! Era un batic al Olgăi, pe care-1 uitase de dimineaţă
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
129
la el şi-l pusese în buzunar, cu gândul să i-1 dea când o vede. Uitase de el... şi uite cum iese totul la iveală. - Poftim! repetă (acum o făcuse), ridică această mănuşă, mătuşă, dacă-ţi dă mâna! Iată şi martoru-mi, domnul Tudor Frăţilă, geniu! Duelul va avea loc mâine, la patru, cu praştia, de la cinci şchioape!
   Şandru recunoscu baticul, îl adusese chiar el de la Veneţia, şi crezu că scena a fost pusă. la cale de amândoi, ca să-l umilească.
   Olga se repezi şi-l luă, roşindu-se toată.
   - Ce mojicie! scoase madam Sandu primul sunet articulat (până atunci tăcuse mâlc). Ce mojici! Pe vremea mea... Nu se ştia precis la cine se referea. In orice caz, discuţia civilizată, pe care o promisese Olga şi-o sperase Sandu, începu la un diapazon destul de înalt şi nu prevestea nimic bun.
   Rivalii nu mai aveau nici un rost să se menajeze. Sandu se miră de unde atâta impertinenţă la un pretins artist (de artişti ca el e plin bulevardul!), care agaţă doamnele pe stradă (ştia oare că aceasta se pedepseşte prin lege?) şi încearcă să le seducă. Pe de altă parte, comportarea lui de până acum (se interesase într-adevăr la Institut şi aflase că Val fusese exmatriculat o dată, reprimit, apoi făcuse obiectul unui scandal şi sfârşise prin a nu-şi lua examenul de diplomă. Nici nu se prezentase). Deci, o comportare cu totul aiurită şi - sublinie cuvântul - misterioasă.
   - Spune mai bine câte clase primare ai tu, lasă diploma mea. Brâncuşi n-avea decât şcoala de arte şi meserii din Craiova! Pentru de-ăi ca tine - se tutuiau deci fără nici o jenă - o să vină o vreme când or să te întrebe şi când mergi undeva dacă ţi-ai terminat studiile. Ştii care e sfatul meu: pune mâna şi înscrie-te la seral. Nici nu ştii când ai trecut anul şi te pomeneşti direct într-a cincea elementară! (Ştia că Sandu are patru clase, ori nici atâta.)
   Tema studiilor fu întoarsă şi pe-o faţă, şi pe alta. Sandu se lăuda că el are şcoala vieţii, cea mai a dracu’ şcoală, că nu

130
MARIN SORESCU
s-a bucurat de condiţiile pe care le au acum toţi derbedeii, la vârsta aia lipea manifeste pe garduri şi ducea pancarte cu lozinci la demonstraţii, ca să vă bălăciţi voi acum în toate avantajele şi să ne luaţi ce avem mai scump. Spunea voi, incluzându-1 deci şi pe Tudor în şleahta derbedeilor.
    - Val, lasă, dragă, chestiile astea... îl imploră Olga, văzându-1 că alunecă într-un teren minat. Ce, discutăm acum situaţia internă şi externă? Spune-i mai bine esenţialul: că vrei să mă iei de nevastă şi întreabă-1 dacă e dispus să dea divorţ.
    - Deci, ăsta nu e fratele ei? se miră Tudor tare, care abia acum înţelese fondul problemei şi întregul caraghiozlâc al situaţiei.
    - Uite, ce e, dragă Sandule, continuă Olga, foarte blând, ba chiar cu a nuanţă de alint, aşa cum probabil se obişnuise să-şi alinte soţul când voia câte ceva, vreo brăţară ori o blană, eu nu mai pot trăi cu tine! Tot ce-a fost între noi s-a terminat, hai să punem punct...
    - ...Şi s-o luăm de la cap cu literă mare! zise Val continuându-i gândul. Află că el nu poate să mai înceapă de la cap cu literă mare, adăugă imediat, asta e chestia, de-aia n-o să vrea să te lase. Pentru că s-a obişnuit cu ideea că trebuie să i se dea şi-o nevastă arătoasă şi cu cincisprezece ani mai tânără. Şi odată ce-a pus mâna pe ea, înseamnă că e bunul lui, lozinca lui, pe care el n-o mai schimbă până la moarte.
    Râse cu toată gura.
    Omul vru să zică ceva, dar apăru, în sfârşit, un ospătar care îi întrebă ce consumă.
    - O consumăm pe doamna. Val arătă spre Olga.
    - Dă-ne o listă, fii bun! zise Sandu. Pe masă fu pusă lista, o foaie bătută la maşină, cu indigou, nu se înţelegea nimic
    - Fripturi ai?
    - Am.
    - Atunci, câte-o friptură. Pentru toată lumea?
    - Pentru toată lumea.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
131
    Val vru să protesteze, amintindu-şi că n-are în buzunar decât doi lei şi „ceva mărunt".
    - Stai! făcu el către chelner. Flax ţineţi?
    - „Flax! " se miră chelnerul, asta numai la alimentară.
    - Eu parc-aş dori un flax... dar, mă rog! se gândi că Tudor putea avea o sută de lei în buzunar, şi totul ar fi fost salvat.
    Sandu comandă şi vin. Vin bun la trei sferturi, „Coteşti", demisec. Se putea bea cu sifon, dar numai bătrâna ceru să i se pună mai mult şi ceilalţi îl „gustară" să vadă cum e, şi-l băură aşa. Ciocniră, bineînţeles, şi ziseră „noroc". Tudor, care se înviorase încă de la ţuică, simţi după primul pahar o ciudată euforie, o relaxare plăcută, toţi de la masă i se părură simpatici, chiar şi cel care-1 făcuse adineauri derbedeu. Trebuie să fie un om de treabă, se gândi el, care-şi respecta părinţii, îi ascultă până la adânci bătrâneţe, şi uite tocmai ăştia n-au noroc! II compătimi pentru incultura lui, pentru funcţia pe care o deţinea - care nu era de lepădat, dar când şi Tudor se apuca să facă un lucru îl ducea până la capăt — pentru maşina la scară, şi pentru Olga! Da, pe ea o va pierde - aici încruntă sprâncenele - şi ce dacă? Olga era dată naibii, acum începu s-o studieze pe ea, o recunoscuse de la început după mostra de păr din borcan, vru să-i spună chestia asta, dar se răzgândi şi timp de câteva minute o cercetă lung, ca pe-un obiect pe care-1 întorci şi pe-o parte şi pe alta. Se putea pomeni cu palme din amândouă părţile - îşi dădu seama - şi de la Val, şi de la Sandu. II amuza nespus acest război al Troii - la „Fântânica" - şi constata că frumoasa Elena, oricum, nu era de aruncat. Ce-ar fi dacă, până la urmă, i-ar reveni lui? Se aplecă sub masă şi se uită să vadă ce picioare are. Pentru el piciorul unei femei era lucru sfânt! Nu reuşi să desluşească nimic, era destul de întuneric şi nu putea sta mult aşa, cotrobăind cu privirea - Olga i se păru că n-are nici un fel de picior - e numai bust, adus şi pus aici pe masă, ca să existe un motiv de discuţie. Constată că se cherchelise. „Am încurcat-o!" - îi trecu prin

132
MARIN SORESCU
cap. Se mai ameţise odată în viaţa lui, cu patru ani în urmă, cu Miţache Stanciu, la o cârciumă din Iaşi. Acesta primise nişte bani de la Radio (poeziile lui cu cerbi, căprioare, schele mergeau şi la radio şi la ziar) şi era dispus să facă cinste, pentru a avea pe cineva lângă el, căruia să-i spună versuri şi cât se chinuise el ca să le scrie, ca să-i reuşească forma aceea perfectă, dar absolut fără nici un cusur. (Miţache se entuziasma singur, din ce în ce mai tare.) Comandase o sticlă de vermut şi-o băură toată. Miţache mai avea încă un motiv de mândrie: o poezie îi fusese tradusă în ungureşte, apăruse în „Igasz Szo" la Târgu Mureş.
    - Spune tu dacă redacţia respectivă s-a ghidat după alte criterii decât după cele pur calitative? Că eu n-am pe nimeni care să mă cunoască acolo şi să mă recomande, aceia au citit poezia în „Flacăra laşului", le-a plăcut şi-au publicat-o. Ce poet din Iaşi s-a mai văzut tradus?
    Tudor credea că nici unul. El personal nu izbutise să publice decât vreo trei epigrame tot în „Flacăra laşului", toată lirica îi era respinsă. Pe chestia asta, unul cu amărăciuni, altul plin de cele mai frumoase visuri pe care ţi le da o poezie tradusă în „Igasz Szo", goliseră sticla de vermut. Şi când să se ridice, simţi o imensă greutate în cap. Ca şi când l-ar fi pocnit cineva în moalele capului. Era prima dată când gusta vermutul, îi plăcuse că era dulce şi-l băuse cu paharul mare ca pe must. Nu şi-a amintit cum a ajuns la cămin, nici cum a dormit în noaptea aceea. A doua zi, la ore, era galben şi pierdut... şi durerile de cap nu l-au lăsat o săptămână încheiată.
    începu să se învârte sala cu el, se ridică, demn, cât putu mai demn. Se întoarse peste vreun sfert de oră, mai vesel.
    - Acum arăt bine - şopti el - am vomitat.
    Val nu gustă gluma. O ascultă cu atenţie pe mama soacră, care nu ştiu ce spunea, pe limba ei, adică folosind multe arhaisme. „O femeie poate greşi o dată, auzi Tudor, care acum se limpezise, să zicem de două ori, de trei ori, na!"
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
133
    - Stai, opreşte-te, să nu depăşim cifra fatidică, făcu Sandu, care nu ştiu de ce ţinea să vorbească în radicale.
    - ...dar mai mult nu, continua bătrâna. Că o bate Dumnezeu! Şi la urmă, se apleca ea către Olga, focul tinereţii se stinge, mamă, şi te pomeneşti dintr-o dată, aşa, fără nici un sprijin, fără nici un Dumnezeu. Şi cu conştiinţa că ai avut noroc şi i-ai dat cu piciorul. în timpul războiului din 1913, începu ea, pe atunci de altminteri... eu eram mică...
    - Mamă, te rog, lasă astea, interveni Sandu, de data asta cu mai multă autoritate. Şi, apoi, cred c-ar fi cazul să fii acasă... poate dă cineva telefon... Te duce şoferul. Şi aşa... discuţia se lungeşte... nu vezi, iar dumneata eşti obosită.
    - Stai să spun cu 1913.
    - Lasă, domnule, să spună - aşa nepoliticos eşti şi cu soţia, şi cu mama - şi-o s-o pierzi.
    - Lasă... Că povesteşti altă dată... O luă de braţ şi-o conduse, plin de grijă, până în stradă. Acolo aştepta într-adevăr maşina lui - o Volgă - şi-i spuse şoferului s-o ducă acasă şi să se întoarcă.
    Regreta c-a adus-o cu el. Voia însă să-l vadă şi ea pe individ, ca să-şi dea seama cu ce pramatie e dispusă să-l schimbe. Tudor fii chemat la o masă vecină de un tipograf, Traşcă, pe care-1 cunoştea. Fără nici o introducere, acesta îi ceru o sută de lei. îi spuse că e zi de salariu şi-acum trebuie să pice şi nevastă-sa şi l-a pus naiba şi a intrat în bani şi e bucluc mare. „Ţi-i dau mâine, la rotativă." Tudor n-avu prezenţa de spirit să-l refuze, fusese luat prea repede, scoase portmoneul şi-i dădu ultima sută pe care-o mai avea. Apoi, ca să nu zică ăla că-i pare cumva rău, se aşeză la masă - i se umplu paharul -, dar nu se mai atinse de el. Ascultă. Voia, într-un fel, să-l lase pe Val singur cu Olga, poate, acum cât este ăla afară, au să-şi spună vreun secret. Traşcă discuta aprins cu doi prieteni. Un vorbăreţ - stil femeie, adică, lunea dimineaţa la fabrică, de pildă era singurul dintre bărbaţi care intra din birou în birou şi povestea tot ce-a făcut duminica.

134
MARIN SORESCU
   - Eu, duminica, zise el, aruncând mâna în lături şi vărsând paharul lui Tudor (nu face nimic! bine că nu e costumul nou, îi stropise haina, dar vinul iese, că nu e roşu, e alb! Ii umplu din nou paharul)... duminica tot la cinci mă scol, ca de obicei. 5 Şi m-a trimis nevasta după cumpărături. Să zicem, să iau pâine, lapte, cartofi. Acolo, în complex, este şi-o mică mda! cârciumioară şi interesul meu e să fac cât mai multe drumuri. Adică, prima data cumpăr numai laptele şi trag o duşcă. II duc şi-i spun nevestii că de pâine am uitat... După aia mă 10 întorc cu pâinea şi... cu a doua duşcă trasă. Spun că la cartofi era o coadă îngrozitoare... trebuie să mă mai reped o dată. Şi aşa o ţin până spre prânz. Ceilalţi râseră, zâmbi mânzeşte şi Tudor. Le luă seama celor doi tovarăşi de chef ai lui Traşcă. Aceştia îi erau colegi de serviciu (lui Traşcă) şi ştiindu-i firea 15 darnică, îi ţineau hangul, la fiecare chenzină, prin cârciumi. Nea Traşcă, dacă apuca de lua un pahar, era pâinea lui Dumnezeu, se împrumuta de la ei şi făcea cinste. Iar după ce pleca din cârciuma aia, în drum spre casă, se mai oprea prin vreo două-trei. Şi peste tot, la fel, se împrumuta pe la 20 cunoscuţi şi la toţi le făcea cinste. Banii însă îi restituia întotdeauna, era de cuvânt în privinţa asta. Tudor îi mai dăduse o dată. Ce făcea? în ziua salariului, tot timpul stătea şi socotea, cui cât are de dat. Leafa venea soţia şi-o ridica neatinsă, el doar semna la casierie şi punea sutele în mâna ei. 25 Aceasta îi lăsa doar de tramvai. El însă, în ziua respectivă, trebuia să mai dea un salariu - datoriile lui pe ici, pe colo, pe la colegi - şi-şi făcea tot felul de socoteli, pe cine să mai amâne, cui să-i dea jumătate din sumă... şi de la cine să-mprumute, ca să aibă salariul întreg, să i-1 poată lua nevasta şi să-i rămână 30 şi de-o ţuică. Chestiile astea i le povestise cineva lui Tudor, în legătură c-o faptă cam urâtă a acestuia; săvârşită însă fără voia lui. Nevastă-sa nu suferea dezordinea în casă. Când venea de la serviciu omul îşi arunca servieta aici, haina dincolo, pe pat, fularul pe masă şi asta o scotea din sărite pe consoarta
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
135
lui aprigă în privinţa curăţeniei. îl tot ameninţa că dacă le mai găseşte vraişte le azvârle pe fereastră, până când, într-adevăr, îi aruncase costumul de haine... fugea, venea îngrozit pe scări, să nu i-1 ia cineva, că nu-1 avea decât pe acela. Ca să mai scoată un ban, se ocupa, în timpul liber, cu tehnoredactarea unor reviste şi cărţi. Lua manuscrisele şi migălea la ele 4-5 ceasuri, calcula - îi şi plăcea - iar nevasta a răbdat o dată, de două ori, de nouă ori, până i-a pus în vedere că dacă-1 mai prinde c-o hârtie i-o pune pe foc. „Nu accept să execuţi acasă treaba de la fabrică". Ca să nu-i dea banii, bărbatul zicea că intră în obligaţiile de serviciu. Femeia, exasperată că-i lucrează şi după-amiaza ca la întreprindere, a luat într-o zi manuscrisul, pe care tocmai îl macheta, şi l-a pus pe foc. „Ţi-am spus!" a strigat ea, mânioasă. „Ţi-am spus asta de mult!" Manuscrisul nu era altul, decât volumul de debut al lui Adrian. Şi ars a rămas, pentru că editura nu mai avea nici o copie, iar autorul, care-şi ţinea operele pe jos, împrăştiate, până se luau pe picioare, nici atâta. A fost scandal mare în tipografie, la editură - lui Traşcă nu ştiu ce i-au făcut, i-au interzis, oricum, să mai scoată ceva pe poarta fabricii, dar principalul e că debutul lui Ploscaru fu amânat cu un număr, nu se ştie câţi, de ani. Cu ocazia asta îl cunoscuse Tudor, prin Adrian. Şi atunci cineva din tipografie — spre a-1 scuza — le-a relatat ce om de aur este. Dar, are defectul ăsta că bea, e dezordonat şi-l terorizează soţia.
   Chiar despre aceasta vorbea omul, cu oarecare spaimă. Se mira că nu-1 dibuise ea până acum. La fabrică îi făcuse figura, se ascunsese, femeia plecase cu mâna goală şi acuma precis e după el... Trebuie să pice... „Dar am bătrânele toate, grămadă
• • cc
aici.
   Mai comandă un chil de vin pentru Tudor - „fac eu cinste, nu te supăra! Eu îl cinstesc şi pe Dumnezeu!" - dar acesta, cum nu se atinsese de vin, se ridică şi trecu la masa cealaltă.
   - Vi s-a răcit friptura! spuse Olga, n-am îndrăznit să vă chem, eraţi probabil cu nişte prieteni.

136
MARIN SORESCU
    - Aş! făcu Tudor, nişte cunoscuţi!
    Vru să spună cum stă acela sub papuc şi câte combinaţii trebuie să facă s-o păcălească pe nevastă-sa de fiecare dată, îşi dădu seama însă că nu era cazul să atingă problema soţilor 5 şi-a soţiilor. Mai ales că Sănducu... plângea. Nu ştiu ce mai discutaseră, ce schimb de cuvinte o fi avut loc, dar omul arăta înfrânt, îşi tot lua ochelarii de pe nas, pentru a-şi şterge lacrimile. Sughiţa ca un copil mic. Tudor gusta din friptură... era sleită, o puse deoparte.
10	- Nu trebuie să vă necăjiţi, găsi cu cale să-l mângâie. „La
vie est dure et pleine de chagrin" - îi spuse, ca şi când i-ar fi repetat un vers pe care acesta l-ar fi ştiut de mult.
    - Nu de mine plâng! plâng de nenorocitul ăsta! - şi arăta spre Val. Pentru că, ce credeţi dumneavoastră (a trecut iar la
15 „dumneavoastră", observă Tudor), dacă mă lasă acum pe mine... n-o să facă la fel, peste o lună, peste nouă luni şi cu dumnealui? Că femeia care are curajul să-şi părăsească căminul... scuzaţi cacofonia...
    - Nu face nimic!
20	- Să-şi părăsească casa...
    - Nu face nimic! repetă Val.
    - ...îl schimbă şi pe-al doilea, că s-a-nvăţat aşa.
    Olga sări cât colo, spunându-i că nu e cazul acum să se intre în probleme de sociologie a divorţului. E amoral ca o 25 femeie să se simtă legată de un bărbat toată viaţa şi, în caz că el nu acceptă despărţirea legală, să fie obligată să-l înşele, adică iubirea, care este sentimentul cel mai înălţător pentru om, să se transforme, în cazul dat, într-un sentiment al culpabilităţii. Dacă ar fi fost dintr-un alt aluat, nu ar fi plecat acum în 30 necunoscut, ar fi rămas în căminul conjugal, înşelându-1 pe ascuns, aşa cum ştiu să facă unele şi altele, dacă vor - i-ar fi pus nişte coarne atât de mari şi el n-ar fi aflat nici în mormânt. Ar fi profitat deci de avantajele pe care i le da căsătoria ei cu un om cu poziţie bună, ar fi transformat-o în paravan şi şi-ar
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
137
fi făcut de cap. Pentru că ea, ca fiinţă cinstită, nu mai poate intra în casa bărbatului din moment ce şi-a dăruit inima altuia.
„Dacă toate-ar face-aşa, n-ai mai prinde una pe-acasă - se gândi Tudor - le-ar muri copiii de foame, cu păianjeni la
CC	,
gura.	5
    Olga, după această intervenţie, odată amuţi. Se uită în jur şi parcă acum băgă de seamă unde se află. Mirosea a mici şi-a vorbe mari. Se puneau pariuri şi se făceau confidenţe, punctate de câte un „Lasă-mă, domnule-n pace!" „Dacă-ţi spun eu!" Parcă stătea pe lada de zestre şi aştepta, aici la trei sarmale, io brânză telemea şi ghiudem. Viitorul i se trăgea la o loterie mediocră, unde lozul cel mare nu poate însemna decât, cel mult, „mai trag o dată". Iar dacă pierzi, pierzi totul. In asta consta şi fascinaţia - nu câştigi nimic, pierzi în schimb totul.
Ce căuta acolo, Doamne Dumnezeule? Te pomeneşti că ăsta 15 va fi începutul şi îşi va irosi restul vieţi îmbibându-şi porii cu atmosferă de bâlci format mic, bâlci cu cerga în cap. Ar fi vrut măcar să-l urască pe omul de care se despărţea, dar nu simţea ură decât împotriva ei înseşi. Când se căsătorise, privise acest act ca pe o simplă formalitate, scăpa de griji, iar pe soţul pe 20 care-1 acceptase fără să-l cunoască prea bine, nu-1 băgase în seamă, crezuse că va continua să-şi aibă viaţa ei, mai ales că era încă în facultate, el pe a lui, şi s-ar fi întâlnit doar din când în când. Nu iubise pe nimeni înainte, fusese o fată cuminte, adică nici nu ştiuse ce era aia iubire. Nu credea că există aşa 25 ceva - asta se spune în romare, dar nu găseşti în viaţă. Te lipeşti de cineva, când îţi vine şi ţie rândul, se întâmplă nişte legături intime, nişte procese necesare pentru perpetuarea speciei şi asta e totul. Existenţa -- nu-i cine ştie ce de capul el. E un fel de obligaţie, o lucrare de control pe care trebuie s-o dai 30 căznindu-te să obţii o notă cât mai mare. Privea copilăreşte însă cu ochii elevei sârguincioase, care are toate cărţile cu coperţile îmbrăcate cu hârtie albastră, caietele ordonate şi nu lipseşte de la nici o oră. Sandu era mult mai mare decât ea

138
MARIN SORESCU
(putea să-i fie „chiar bunic" - „te-ai bucurat la unul dintre cele două războaie" — cum remarcase Val). I se dăruise fără nici o poftă, fără patimă, puţin curioasă, puţin uimită, cu jenă şi timiditate, şi aşa trecuseră câţiva ani. Dintr-o dată se întâmplă ceva cu ea, inima începu să-i bată altfel, lucrurile din jur căpătară culoarea curcubeului, întins pe cer să se usuce. Totul lua un sens, zilele se scurgeau dezvăluindu-i mereu noi cute ale propriei fiinţe. Se simţea într-un fel centrul universului - ca şi când s-ar fl aflat în mijlocul unui imens balon colorat, înălţat de un copil. Nu se afla singură în balon - asta era toată frumuseţea - dar persoana aceea nu era soţul ei, ci altcineva - în asta consta a doua frumuseţe, că era altcineva, cel care, de fapt, trebuia să fie de la început. Insă Sandu pusese mâna pe sfoara balonului şi nu voia să-l scape. Se simţi nenorocită. Şi mai cântă şi lăutarii! Intr-adevar, în cârciumă intrase de vreo jumătate de oră un taraf de lăutari, adică un moş cu vioara şi-un tânăr cu ţambalul — tatăl şi feciorul pesemne - ştiau că e zi de chenzină şi oamenii sunt darnici. Mergeau de la o masă la alta cu sorcova lor de melodii, unii-i primeau, alţii nu, dar când începeau să cânte - în atmosfera îmbâcsită - dintr-o dată simţeai o transfigurare pe feţele cele măslinii, erau numai patos gras şi sentiment subţire. (Acum vibrau la masa lui Traşcă, acesta lălăia cu ei, cât îl ţinea gura. Nevasta nu-1 găsise încă, era în culmea fericirii. Tot el plăti ţiganii.) Pe ţambalagiu află că-1 cheamă Moţatu - „Eşti din familia lui Moţatu?" - întrebă el. Da, da, răspunse acesta şi pe tata - îl arătă pe violonist — tot aşa-1 cheamă, Moţatu Ion".
    - Aha! făcu Traşcă şi se duse şi-i pupă pe-amândoi. Lăutarii veniră la masa lor. Tudor era în acest moment prada unor foarte negre consideraţii despre lume şi, plictisit, le făcu semn să se care.
    - Lasă-i, domnule! zise Şandru, veniţi încoace, ce ştiţi voi să ziceţi?
    - Missa Solemnis, pupa-ţi-aş sufletul matale, şi romanţe.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
139
    - Bun! trageţi-i pe romanţe!
    Rămăsese la această formă de muzică, singura pe care o înţelegea... dar o înţelegea bine, că-i dădeau lacrimile. Acum nu mai era cazul, că plânsese deja, dar auzind povestea Riţei, „fecioara cu ochii sprinţari, cu sâni ca de piatră", se lăsă furat de amintiri. Din când în când, se uita la Olga, cu o figură prelungă de uimire - parcă nu mai era el - şi în toată fiinţa se citea nu ştiu ce reproş.
    - Ştii de cine sunt versurile? îl întrebă Tudor pe Val.
    - Habar n-am.
    - Ale unuia Enăşescu, Artur Enăşescu, un fel de trubadur, în sensul bun şi rău al cuvântului. A murit nebun, în mare mizerie.
    - Chestia e că de pe urma altora nu rămâne nici atât, spuse Val, dar Tudor nu înţelese la ce se referea.
    Val se gândea însă la el. Acum ar fi vrut să se descotorosească de gagică (scuzaţi) şi să se dedice în întregime artei. Ce rost avea să-şi ia pe cap o muiere - la vârsta asta, - când putea găsi atâtea, pe alese, şi fără nici o obligaţie şi mai ales ce face cu ea? Ce întrebuinţare îi dă? A! Ca şi când i s-ar fi ridicat o ceaţă de pe ochi, îşi dădu seama abia acum că mersese prea departe şi că el nu era pregătit pentru viaţă. Prin „viaţă" - înţelegea femeia, cum înţeleg mulţi. Şi mai ales pentru viaţa asta, adică pentru femeia asta. Nu cumva nenea a avut dreptate? Cine-i garantează că Olga n-o să-l lase şi pe el, exact când i-o fi lumea mai dragă? O să-l lase cu buzele umflate, o să dea peste altul mai interesant, dispus să-i facă întruna complimente, mă rog, unul cu situaţie, timp ireversibil şi spaţiu. Şi gata! S-a dus amorul, a zburat porumbelul şi nu ştiu peste cât timp se va pomeni tot aici la „Fântânica", de data aceasta cu rolurile schimbate: el va fi cel care plânge, şi tot aşa îi vor cânta lăutarii despre Riţa cea focoasă şi cu sâni ca de piatră; de Banpotec ori de Ruşchiţa. Sânii Olgăi încă mai erau de piatră - dar cât o să mai ţină? zbură el la o altă idee.

140
MARIN SORESCU
Noaptea trecută, singura intimitate pe care şi-o permisese fusese să-i dea un bobârnac peste sfârcul unuia dintre ei. Olga tresărise de durere şi Val pusese urechea să audă cum vibrează. După părerea lui, un sân clasa-ntâi la un astfel de bobârnac trebuie să vibreze ca un nebun, ca un clopot în primă audiţie, o jumătate de oră. Altă dată îi promisese să aibă şi diapazonul cu el, să nu ia o notă falsă.
    Lăutarii plecară. Vraja romanţei lor se risipi, mai ales când Val, schiţând gestul de a-i plăti el, trebui iar să constate că are tot doi lei şi ceva mărunt. In schimb, i se oferea frumoasa perspectivă de-a achita întreaga consumaţie - asta la viitorul unu, iar viitorul doi, de-a deveni cap de familie şi de-a întreţine
o	casă de copii, eventual. Tudor se scotocise prin buzunare, mai găsise cinci lei şi-i dăduse ţambalagiului.
    - Şi mai e ceva, domnu! făcu sculptorul iritat, către Şandru în care se stingeau ca nişte clopoţei ce se îndepărtează ultimele ecouri ale melodiei. Mai e ceva foarte important: să ştii că n-o iau dacă nu e fată mare!
    Tudor pufni în râs, fără să vrea. Olga zise :
    - Val !
    Omul căuta o replică, n-o găsi şi făcu pe surdul.
    - După prima noapte, continuă Val, la fel de arţăgos, nu te preface că n-auzi, te pomeneşti cu ea înapoi, dacă nu e cum a făcut-o mă-sa. Avea marea capacitate de-a trece de la concret la abstract, de la sublim la vulgar... să-i zicem exprimare plastică, da, cu mare iuţeală, şi după câteva fraze înalte, care te puneau pe gânduri prin profunzimea ideii, trecea la observaţia cea mai plată, luată din imediat. Tudor remarcase această trăsătură la el, în puţinul timp de când îl cunoştea; tocmai asta-i plăcuse, spiritul lui mobil, parcă în continuu echilibru şi dezechilibru, expresia unei vieţi lăuntrice intense. Nu-i cunoştea însă şi caracterul, şi prin aburul mâncărurilor mai mult sau mai puţin grase, care se serveau la restaurant, mirosul de mici, în stare să scoale la o gustare şi un mort, fumul
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
141
des să-l tai cu cuţitul, prin toată această ceaţă de gustări, mirosuri şi muzică (se cânta acum „Inel, inel de aur, cu piatră la mijloc") încerca el să dea peste, să dibuie caracterul lui Val. Cum se căznise adineauri să-i vadă piciorul Olgăi, pe sub masă. întocmai ca piciorul (îşi aminti de-o epigramă pe care-o făcuse 5 unei colege, când era student; poanta era că ar dori să fie pantoful ei să-l poată privi - de jos în sus - fleacuri, nerozii de adolescent), nici caracterul lui Val nu se vedea, deocamdată, în orice caz, era un om arţăgos. (Ca să simplificăm lucrurile.)
Un tip ciudat, înclinat spre grotesc şi catastrofă. Pendulările io între cei doi poli făceau toţi banii la bărbatul ăsta cu umeri laţi, faţă de mongoloid, mâini bătucite.
   - Nu socotesc că e cazul să-ţi răspund la grosolănie, spuse Şandru într-un târziu. Ar fi vrut ceva „tare", ca o pocnitură peste bot, dar nu găsi şi crezu de cuviinţă că trebuie să rămână 15 „domn". Dacă suntem prieteni („Prieteni, de când?" - se miră Val) şi ne menajăm... susceptibilităţile, continuă Şandru. Nu ţi-aş dori să fii vreodată în situaţia mea... am necazuri şi la slujbă... poftim, asta mai trebuia! („Acum vrea să mă înduioşeze
pe partea ailaltă", se gândi tânărul, aproape umflându-1 râsul, 20 stăpânindu-se să nu se trădeze şi din asta ieşind o ţuguiere a buzelor. „Ia să ciulim noi urechea a bleagă".) îşi povesti necazurile de la birou - îl lucrau tot felul de indivizi - şi-l întrebă pe Tudor dacă, în calitate de gazetar - asta îl speria oarecum — nu-1 ştie pe Gheorghe Zmeu. Tudor îl cunoştea 25 vag, vorbise de câteva ori cu el, acum acesta ajunsese mai mare.
   - Asta e, domnule, omul care a-ntors totul pe dos şi mă urmăreşte... Vrea să mă dărâme! se văită Sandu. Şi nu i-am făcut nimic.
   - Păi dumneavoastră nu ştiţi regula: tocmai cei cărora nu 30 le-aţi făcut nimic, când au posibilitatea să vă radă - mă rog, poate nu e cazul aici - tocmai aceştia vă devin cei mai înverşunaţi duşmani, pentru că nu vă cunosc. Nici ce calităţi,
ce merite aţi avea, nici cât sunteţi de rău. Vreau să spun colţii,

142
MARIN SORESCU
ca să aibă oarecare teamă. Dacă e să schimbe pe cineva, pe cutare îl menajează pentru că-i e prieten, apoi pe cutare că-i e duşman şi dă de pământ tocmai cu omul de treabă, că-i e neutru - adică-1 doare-n fund de el, de neutralitatea lui. Tudor, după această constatare amară, sorbi o înghiţitură, ca şi când
i s-ar fi uscat gâtul, se strâmbă, găsind vinul tot acru. Pe chestia asta nu mai continuă. Voise să povestească un caz care să-i ilustreze teoria.
    - Tot ce mi-am permis eu să-i fac, reluă Şandru, a fost să-i dau nişte sfaturi, e adevărat că l-am luat cam tare. Eram într-o delegaţie şi acolo, ştiţi, nu vorbeşti numai de serviciu, mai scapi şi la atitudine omenească, şi am crezut de datoria mea să-i atrag atenţia, că e tânăr, să n-o ia aşa pieptiş. Adică mai domol cu mişcările, cu schimbările, că se joacă aici cu oamenii. Era în izmene (eram în camera lui, la hotel) şi se deschisese, domnule, faţă de mine. îmi zicea, „Nea Sandule", pe numele mic! A fost de acord cu ce i-am spus atunci, ba chiar m-a rugat, ca om cu experienţă, să-i mai dau câte-un telefon, să mă mai duc pe la el să-l învăţ. Chestia e că ajunşi în ţară a-nceput să mă lucreze prin toate părţile - mi-au spus unii şi alţii, am şi eu oamenii mei - şi acum e decis să mă dărâme.
    - Asta e ori din cauza că nu te cunoaşte deloc, ori tocmai pentru că te cunoaşte bine şi ştie ce pramatie eşti, spuse Val, cu oarecare simpatie, în orice caz cuvântul „pramatie" sunase aproape „prieteneşte", ca o mângâiere pe care i-o faci unei vechi cunoştinţe.
    - Nu mă cunoaşte, asta e sigur! şi el nu mai ştie un lucru: şefi ca el am văzut mulţi, vin, stau, nu dai doi bani pe unii, şi pleacă, sunt trimişi la alte munci şi ce lasă în urmă dacă nu se poartă omeneşte? O dâră de înjurături, nimic altceva decât o dâră de-njurături. Eu, făcu el, alunecând tot mai mult pe panta mărturisirilor, şi-acum primesc telefoane de la oamenii care mi-au fost subordonaţi, în toţi aceşti ani, le e drag să stea de vorbă cu mine, să mă vadă şi să mă consulte.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
143
    Individul era acel tip de om care ştie să fie sincer, sau dă impresia unei sincerităţi totale, îţi spune tot felul de intimităţi, unele chiar primejdioase pentru el, şi asta te dezarmează, într-un fel. La slujbă, se arăta de treabă până la un anumit punct. Chema funcţionarii în birou, îi ţinea câte 5 un ceas-două, pentru că vorbea mult încontinuu. în timpul ăsta discuta şi la telefon — dădea sute de telefoane pe zi — şi pe măsură ce ieşea vreunul din biroul său, de unde îi zâmbise şi-i vorbise frumos, începea să-l bârfească, să-i arunce tot felul de epitete, unele hazlii, că se potriveau, ceilalţi râdeau. Dacă io persoana care ieşise era vreo femeie tânără, iar cei rămaşi, mai intimi, începea să povestească ce aventuri avusese cu ea, cu amănunte, relata ce-i spusese aceasta despre viaţa ei, ori despre bărbat, mai mare dragul să-l asculţi. Când femeia se întorcea în birou, începea iar s-o complimenteze, se purta ca un domn, 15 ceilalţi îşi dădeau coate, chiţcăiau, abia se abţineau să nu izbucnească în hohot. Aşa proceda cu fiecare colaborator, îi sălta-n slăvi şi-i înjura pe rând, când se-ntâmpla să asiste la discuţie, or: să iasă pentru cinci minute. La el în birou intra cine voia, în ciuda dispoziţiilor stricte date secretarei să facă 20 lista cu zilele şi orele de audienţă. Oamenii veneau cu probleme, se strângeau în anticameră, dacă directorul se afla cu cineva din afară şi chiar nu voia să fie deranjat, şi când ieşea persoana, ei buluc. Se întâmpla şi invers: Şandru îi beştelea în raţă, îi făcea de două parale, le ştia slăbiciunile şi 25 găsea cuvinte usturătoare pentru fiecare. Drept pedeapsă, le dădea să facă tot felul de „situaţii", statistici, bilanţuri, propuneri, ori să-ntocmească vreun „material", pe care trebuia să-l prezinte el „mai sus". Acest „material" era un adevărat coşmar pentru adjuncţi şi cele două tinere absolvente, care 30 se ocupau cu munca de secretariat. Era redactat în zeci de variante, înainte de a i se prezenta directorului, iar în ziua respectivă, acesta, după ce-1 citea, chema întreg colectivul şi-l săpunea straşnic pentru incompetenţă. „Nu ştiţi să scrieţi

144
MARIN SORESCU
româneşte", spunea el şi citea câteva fraze, care într-adevăr erau agramate, dar asta tocmai pentru că absolventele de facultate voiseră să scrie în felul lui. De altfel nici ele nu străluceau de inteligenţă, iar necontenitele schimbări de punct de vedere al directorului le năucise de-a binelea. Şi nici acesta nu ştia ce vrea (pe ascuns îşi băteau şi de joc de competenţa lui, ele, mă rog, de la nivelul unei diplome!). Materialul era până la urmă scris chiar de director, într-o formă „impecabilă", adică spunând exact ceea ce trebuie, în terminologia şi frazeologia tuturor materialelor birocratice. De multe ori, astfel de materiale nici nu erau necesare, dar ţinea la ele, tocmai pentru a-şi da importanţă şi a-şi pune la lucru şefii de producţie, de secţii, secretare şi contabili. Destul de comic era altceva: toţi ştiau ce spunea în particular despre ei, dar nu se supărau, nici măcar femeile. Nu cârteau pentru că, pe de o parte, multe lucruri se dovediseră a fi adevărate, dar tocmai pentru asta ele ar fi trebuit să protesteze, însă nu le dădea mâna să facă scandal, să tulbure apele, iar pe de alta, că se-nvăţaseră aşa, credeau că un şef dacă nu te calcă în picioare nu e bun, e ceva suspect cu el, nu se simte tare pe poziţie şi-or să-l schimbe repede. Poate şi-o mică răbufnire a dorinţei de autoflagelare, care zace în micul funcţionar şi slujbaş? Una peste alta, Şandru se făcuse acolo, la locul său de muncă, simpatic şi temut. Ameninţările lui nu erau niciodată puse în aplicare. Ba, dimpotrivă, răspundea la aproape toate solicitările prietenilor, care-1 rugau să facă ceva pentru vreo rudă, vreo cunoştinţă. Se ducea sus, se lupta să i se aprobe posturi. Din cauza asta, aparatul administrativ era supraaglomerat, oamenii se încurcau între ei, stăteau câte şapte într-o cămăruţă, abia încăpeau pe scaune şi se ţineau de şuete. De la această bunătate era acum să i se tragă lui Sandu Şandru şi dizgraţia, pentru că problema cu statele era reală. Vina aparţinea serviciului financiar, dar el, mărinimos, căutase s-o acopere. Şeful cel nou, care nu-1 cunoştea bine, îi prinsese cu
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
145
mâţa-n sac şi făcea pe intransigentul, pe zmeul cel cu caracter de fier. In plus, pe proasta de nevasta-sa tocmai acum o apucase musca, în loc să fie alături de el, să pună mâna pe telefon să vorbească şi ea cu unul cu altul, muierile au mai multă trecere; ea - nici una, nici două - fugise c-un neisprăvit! Aceasta era situaţia Iui Şandru - Ia serviciu şi acasă - şi cam acesta punctul său de vedere, pe care şi-l expunea clar şi cu sinceritatea-i dezarmantă (asta devenise, de fapt, una din armele lui cele mai redutabile) exact celor în cauză, rivalului, care ar fi putut găsi aici un motiv în plus să-şi bată joc de el şi să-i dea şi-un picior undeva după ce-i lua podoaba, şi nevestei, pe care situaţia lui de la serviciu o enervase întotdeauna. Primea anumite bileţele, scrisori anonime, prin care binevoitori îi atrăgeau atenţia asupra unei persoane blonde, brunete ori şatene vizitată de soţul ei acasă, în orele de serviciu... „Şi după aia se năpusteşte şi mă bănuie pe mine" - se gândea Olga. Rupea imediat scrisorile, nu i le mai arăta.
   Când veni ospătarul cu nota de plată şi se uita cui să i-o dea, tocmai Val fu cel care-o înhăţă, de teamă parcă să nu plătească Sandu, care era mai iute de mână.
   - Scoate tu suta aia, îi spuse, foarte degajat, lui Tudor, a mea a rămas în buzunarul de la pantalonii de pijama.
   - Bineînţeles, făcu Tudor... dând să caute... numai că n-am...
   - Parcă spuneai, când am venit, că ai o gâlmă de sute-n buzunar, îi ripostă Val, altfel, mă-ntorceam acasă şi luam paralele.
   - I-am dat-o ăluia de-acolo, adineauri, mi-a cerut ceva-mprumut. „Ăla de-acolo" tocmai pleca. îl găsise în sfârşit muierea, una bondoacă, trăgea de el ca de oaia moartă, el se lăsa târât, dărâmând scaune şi cântând vesel.
   Sandu înţelese situaţia şi zise galanton:
   - Vă rog! Sunteţi invitaţii mei! Chiar de-aţi avea vreo leţcaie în buzunar, nu v-aş lăsa să plătiţi! Eu am făcut comanda.

146
MARIN SORESCU
   Scoase un portmoneu mare şi gros, cu mai multe despărţituri, alese două sute de lei şi i le dădu chelnerului. Refuză restul.
   - Păi, dacă e să pierzi, zise Val, căruia cuvântul „leţcaie" îi trezise simţul ripostei, măcar să pierzi până la capăt. Cu toate acestea, nici el — cu atât mai puţin Tudor — nu ştia care e scorul: tot doi la una - ca la-nceput, ori zero la zero, adică el se va-ntoarce singur acasă, iar femeia se va duce la zero-ul ei, care are portmoneul mai plin. Şandru îi conduse spre maşina lui, care se afla tot acolo, şoferii ăştia au o putere de aşteptare supraomenească. Dădu să-i deschidă uşa Olgăi, s-o poftească înăuntru. Aceasta refuză.
   - Păi, n-am hotărât că de-acum... gata? zise ea, izbucnind dintr-o dată în plâns. Eşti de acord cu divorţul... noi doi am terminat!
   - Doamna merge la mine, zise Val. Lacrimile Olgăi aducându-1 la responsabilitatea de logodnic, îl făcură să taie-n carne vie... Mulţumim pentru consumaţie! adăugase el, luând-o de braţ şi dând să plece. Găsise iar un accent deosebit pentru cuvântul „consumaţie", ceea ce-1 obligă pe Tudor să remarce că prietenul său avea într-adevăr un deosebit simţ al umorului.
   Şandru, spre a nu lungi scena asta penibilă în faţa şoferului, îi spuse acestuia să plece acasă, să vină mâine să-l ia la aceeaşi oră". (Doamna nu se simţea prea bine, o durea puţin capul şi dorea să meargă câţiva paşi pe jos. De altfel, nu mai era cazul de nici o precauţie, pentru că, pe drum, Şandru îi spusese toată tărăşenia cu nevastă-sa şi-l întrebase dacă el crede, ar putea crede asta, că ea — aşa cum arată şi cum pare — poate fi într-adevăr o uşuratică. Şoferul negase cu hotărâre.)
   Volga mare, neagră, care timp de câteva ore făcuse obiectul curiozităţii trecătorilor şi, mai ales, a copiilor ce încercau să ghicească ce personalitate vine să ia masa la o bodegă ca „Fântânica", porni ca din puşcă, şoferul - un om de treabă şi supus - bucuros că scapă de chin pe ziua de azi.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
147
   Şandru se duse şi-l luă de braţ pe Tudor şi-mpreună, ca nişte buni amici, se-ndreptară în „necunoscut". Necunoscutul căpăta pentru fiecare altă înfăţişare, bineînţeles.
   La o intersecţie, privirea le fu atrasă de o fată tânără, care purta un copil în spinare, într-un fel de ruksac, - copilul era de un an-doi, i se vedea numai capul, cu părul parcă încă ud de „misterul facerii". Cu o mână, fata târa după ea un cărucior pentru bagaje, pe care era fixat un geamantan, iar în cealaltă ţinea un băţ lung, cu care pipăia strada. O oarbă! Se schimbase deja stopul - era acum lumină verde, dar oarba încă nu simţise, aştepta probabil s-o ia alt trecător înainte, ca să fie mai sigură. Tudor, poate şi ca să scape de braţul lui Şandru, sări şi-o ajută să treacă strada. Oarba îi mulţumi într-o limbă neînţeleasă. Deci o străină, o „turistă" plecată să vadă lumea!
   Spectacolul îl impresionă. Medită la destinul copilului cărat în spinare de-o oarbă - el însuşi fiind prea mic pentru a vedea ceva - şi tot acest „ansamblu" mişcător (mişcător în ambele sensuri), depinzând de spiritul de orientare al unui băţ. îşi notă în gând această metaforă. Val se oprise în dreptul unui stâlp şi studia un mic anunţ scris cu cerneală. Cineva vindea o butelie de aragaz şi-şi dădea numărul de telefon, care nu se mai distingea din cauză că plouase şi cerneala se întinsese. „Păcat" - făcu el; aveam o fisă şi nu ştiam cui să telefonez, în schimb, era destul de citeaţă data lipirii anunţului: „1 ianuarie 1957, deci cu câteva luni în urmă. Iată ce făcuse un om de Anul Nou 1957, se hotărâse să-şi vândă butelia!
   - O casă n-o fi vânzând nimeni? N-o fi închiriind nimeni? întrebă Olga. Apropo, unde mergem, unde mă duci?
   - Păi, tot acolo! ne vom retrage în vastele mele apartamente să deliberăm.
   Amândoi pufniră în râs.
   - Vezi dacă el se mai ţine după noi! şopti Val.
   Şandru venea (într-adevăr) agale, cu mersul său legănat, de om gras, care slăbise în urma unui regim sever şi se îngrăşase

148
MARIN SORESCU
a doua oară, imediat ce întrerupsese tratamentul. Avea aerul preocupat al câinelui care a ieşit la plimbare cu stăpânul, acesta dându-i să ducă ceva, un băţ, un ziar în gură. Sunt câini care în astfel de plimbări îşi cară în gură cu fală propria zgardă, de care stăpânul i-a dezlegat pentru moment şi le-o încredinţează s-o poarte.
    - Dacă se mai ţine mult după noi, o să-i cer cinci sute de lei împrumut. Şi nu mă las până nu-i vând şi mobila! Se duse la el, cu un gest prietenos, şi-i ceru într-adevăr cinci sute de lei împrumut. „In seara asta eşti invitatul meu, zise el, vreau să mă revanşez". Luă banii şi-i spuse lui Tudor să meargă cu ei acasă; el rămâne să facă nişte cumpărături. O „Alimentară" se afla chiar pe colţ, şi Val cumpără câteva sticle de vin, una de ţuică bătrână, pâine, nişte mezeluri, Când ieşi, cu braţul plin, ceilalţi nu se urniseră, îl aşteptau. Tudor sări să-l ajute.
    Avu o presimţire: Adrian precis nu-i acasă şi, aşa împrăştiat cum e, a uitat să pună cheia sub preş. I-o spuse lui Val, care mai să scape sticlele pe jos. Presimţirea se adeveri. Uşa era încuiată, sub preş nici urmă de cheie. In schimb, holul era ticsit de lume - un du-te-vino continuu. Doamna Chetroiu, îmbrăcată în negru şi plânsă, le ieşi în cale şi-i pofti înăuntru. Ea credea că toată lumea care intră în casă vine să-i prezinte condoleanţe.
    Grupul se văzu condus în camera moartei, amestecându-se cu cei veniţi la priveghi. Bătrâna era moartă, într-adevăr - deci tot a murit, se gândi Val - şi de unde azi-dimineaţă avea un obraz chinuit, acum se destinsese, aproape zâmbea. „Parcă a-ntinerit cu douăzeci de am! “ Chibzui c-ar fi o bună ocazie să ia o mască. La institut se împrietenise cu un sculptor, care trăia din măşti, adică făcea sculptură pe viu - pardon! pe mort! venea cu gipsul, îl turna în capul decedatului, îl dezlipea şi gata. O meserie bănoasă, mai bănoasă decât sculptura monumentală, întrucât celor cărora trebuia să le ia măştile erau oameni cu vază, mulţi academicieni, şi plăteau instituţiile.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
149
Pentru un sculptor adevărat această îndeletnicire putea fi şi-un prilej de-a studia omul. Val copiase multe măşti de oameni celebri (între altele pe cea a lui Eminescu), căutând să-şi lămurească legătura între fizionomia insului şi personalitatea sa. Se gândea la un fel de tratat „Contribuţii la ideea de mască" - după măştile mortuare ale unor personalităţi. Acum stătea aşa, cu sticlele în braţe, şi cu salamul, ceea ce nu prea cadra cu un pios omagiu. Tudor se afla şi el în aceeaşi situaţie. Nimeni însă nu lua în seamă asta. Olga, văzându-se într-o cameră cu o moartă, începu să plângă, tare, aşa dintr-o dată, pentru a câta oară azi? însă acum cu o răbufnire de temperament nemaipomenită, ca şi când ar fi fost vorba de mama ei, pe care o descoperise fără viaţă acolo. Părul i se desfăcuse de atâta zbucium, călcau oamenii pe el, pieptul îi tresălta năvalnic. Trebui să intervină doamna Chetroiu, tocmai ea, îndurerata, şi să-i spună că nu-i nimic, aşa se întâmplă, bătrânii se duc, trebuie să ne gândim la noi, cei care rămânem în urmă! O scoaseră de-acolo. Cu ocazia asta ieşiră şi Val şi Tudor, care abia acum îşi aduseră parcă aminte că sunt cu braţele prinse şi puseră totul jos, pe preşul din faţa uşii. Şandru era cel lucid în toată harababura asta, şi cu atât mai mult nu înţelegea ce caută el aci? Ce tot aşteaptă pe la uşi încuiate? Val schimbă câteva cuvinte cu locatarii întâlniţi azi-dimineaţă, care se învârteau şi ei pe-acolo, intrigaţi mai ales de ruda frumoasă a defunctei, care suferea aşa de tare. Noroc că nu trecu prea mult şi apăru Adrian, dar nu era singur, ci cu Mimi, o prietenă, cu care ieşea el uneori în lume.
   - Sper că nu staţi de mult aici, zise, mirându-se cum de-a putut uita să lase cheia la locul ştiut (ştiut de toată casa). Deschise şi-i pofti pe toţi înăuntru, el intrând ultimul.
   Le făcu cunoştinţă cu Mimi, adăugând: „proaspăt exmatriculată de la Institutul de teatru, ca antitalent!"
   - Ca să vezi că tot mai exista un Dumnezeu! găsi Val ocazia să se facă antipatic, chiar din primul foc. Mimi era o blondă

150
MARIN SORESCU
înaltă, cu un fizic plăcut, ceea ce o şi determinase să încerce la teatru. Dintr-un oraş de provincie, se adaptase după vreo trei ani destul de binişor la ritmul Bucureştiului, era puţin snoabă, adică începea discuţii despre Schopenhauer, dacă Shakespeare e sau nu autorul pieselor sale, despre Dumnezeu, despre streptomicina ce se întrebuinţează acum pe scară tot mai mare etc., discuţii pe care nu le ducea mai departe, pentru că nici ea nu ştia decât începutul. Se purta destul de băţos, îşi dădea aere, dar în situaţii mai intime, ca aceasta, ştia să fie „populară". Aşa că atunci când Val trânti totul pe masă şi spuse „Fraţilor, descurcaţi-vă, cine vrea bea, cine vrea mănâncă, simţiţi-vă ca acasă", ea fu prima care se simţi acasă, tăie pâinea, făcu sandvişuri, îl rugă pe Adrian să caute pahare. Nu erau pahare pentru toată lumea, şi fata, amuzată, spălă câteva borcane de muştar.
    - Eu voi bea din pantoful tău, Mimişor! făcu Adrian, care probabil că mai băuse şi-i prinsese gustul.
    - Ai dumneata curajul ăsta? întrebă Şandru, simţind nu ştiu de ce că-1 fură atmosfera. Parcă era şi el tânăr, fără griji, fără mizerii la serviciu şi nici acasă. Mai ales, fără casă, ca aceşti puţoi, ce n-au de nici unele, dar ştiu să trăiască.
    - Parol! făcu Adrian. Mimi, extrage-ţi papucul.
    - Nu fi copil! îl mustră aceasta, ameninţându-1 dulce cu degetul.
    - Papucul, Mimi! Aceasta i-1 dădu.
    - Ţuică sau vin? întrebă grăsanul. Se considera un fel de gazdă, având în vedere că banii fuseseră ai lui.
    -Vin!
    Şandru umplu câteva pahare, două borcănaşe de muştar, - unul şi-l opri pentru el - politicos - şi pantoful lui Mimi.
    - Serviţi cu sifon? îl chestionă pe Adrian, râzând.
    - Fără.
    Adrian îl dădu de duşcă, după ce clătină de două ori pantoful.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
151
    - Straşnic! făcu el.
    Atmosfera se închega oarecum, deşi Olga continua să plângă şi toţi bărbaţii se simţiră obligaţi să se aşeze pe rând lângă ea şi să-ncerce s-o împace.
    Val, care ieşise între timp, reuşi s-o convingă pe madam 5 Chetroiu să-l lase să-i ia bătrânei masca.
    - Adică, cum să i-o luaţi? se mirase aceasta.
    Şi sculptorul îi explicase că nu-i nici un pericol (căci de-nviat nu mai învie, vru el s-adauge, dar se abţinu) şi că aşa se procedează mai ales cu oamenii mari, cu cei importanţi, io de exemplu, cu academicienii morţi. Aceste măşti sunt foarte scumpe, dar el îi face lucrarea gratis. „E ca o statuie! - mai spuse - şi cu asta doamna Chetroiu se lăsase convinsă, ba chiar nerăbdătoare s-o execute mai repede. Val intră în cameră doar ca să se scuze c-o să lipsească puţin, se duse apoi în debara, 15 luă nişte gips pe care-1 avea acolo, şi încă alte câteva scule trebuincioase, şi în admiraţia celor de faţa execută delicata operaţie: „Ce bine seamănă"!
    - Dar e o adevărată operă de artă! mai adăugă cineva.
    îşi dădu seama cât de mult crescuse în ochii celor care 20 locuiau în acea casă. Modestia însă îl împiedică să mai rămână spre a culege laudele, îi încredinţă statuia doamnei Chetroiu şi se retrase. Ai lui - adică „ceilalţi" - jucau chibrituri. în cele aproape două ore cât lipsise el, aici se epuizase gama conversaţiilor obişnuite în astfel de sindrofii: vreme, artă, 25 fotografii, fapte diverse.
    Mimi recitase câteva poezii. Da, nu degeaba fusese dată afară de ia Institut! Era grozav de afectată, credea că actorul trebuie să pună mai mult suflet, mai mult sentiment decât autorul însuşi. Nişte foi scrise caligrafic şi cu ştersături erau 30 împrăştiate pe jos, dovadă că se produsese şi Adrian. Pentru prima dată în viaţa lui, Şandru se pomeni făcând critică literară, cu o vehemenţă ieşită din comun, ca şi când ar fi fost datoria sa, ar fi fost trimis acolo să pună lucrurile astea la punct.

152
MARIN SORESCU
Respinse în bloc nu numai creaţia lui Adrian, dar toată poezia „asta aiurită care-ncepe-acum", şi trebuie s-o citeşti cu picioarele-ntr-un lighean cu apă şi cu comprese la cap; pare adâncă, fără a fi deloc - şi totul e să ştii să potriveşti cuvintele în aşa fel încât să se aleagă praful.
    După părerea lui, artiştii erau un fel de paraziţi, care considerau societatea drept o mătuşă bogată, obligată să le facă rente grase. Pentru aceasta ei se obligau s-o gâdile din când în când la tălpi, cu câte o poezie mai de faţadă. „Eu când încep să-nţeleg ceva dintr-o poezie, înţeleg că autorul a avut nevoie de bani“.
    Adrian râse, ca şi când s-ar fi aşteptat de mult ca individul să-şi dea-n petec. Ha-ha-ha! In ce-1 priveşte, mărturisi cinstit că scrie nu pentru bani, ci pentru că asta e boala lui, simte în el „ceva“, pe care însă nu poate niciodată să-l exprime. De aceea, nici nu-şi dă versurile la tipar, singura tentativă pe care o făcuse cu un an în urmă se soldase cu un eşec lamentabil, nu că n-ar fi fost considerate bune, ci... adăugă el zâmbind cu înţeles către Tudor... printr-o fericită întâmplare. Se referea la pierderea manuscrisului în tipografie.
    Şandru se legă însă de altceva, mărturisirea sinceră care vădea un perfect bun-simţ, îl lăsă rece. Spuse că dacă nu-i place ceea ce scrie, de ce ni le mai citeşte? Să ne răpească nouă timpul aici (ca şi când ar fi avut cine ştie ce treabă!). Apoi se luă de cuvântul „boală", pomenit mai înainte de Adrian, şi întrebă pe un ton triumfător, ca şi când ar fi găsit argumentul suprem să-i facă praf:
    - V-aţi întrebat vreodată de ce nu mai înnebuneşte nici un poet în societatea noastră?
    - De ce? repetă Mimi.
    - Pentru că o duc prea bine! Şi la fel, pictorii, sculptorii, muzicienii, toată şleahta. înainte auzeai ba c-a-nnebunit cutare, ba c-a murit de oftică celălalt... acum tăcere de mormânt. Toţi sunt graşi şi roşcovani şi atât de sănătoşi la minte încât
TREI DINŢI DIN FATĂ
153
nu uită să ceară mereu să li se mărească tarifele. Şandru vorbea ca un om pe care-1 frământa zi şi noapte numai problema aceasta. Vedea lucrurile atât de simplist, încât nici măcar Olga nu se putu stăpâni să nu înalţe sprâncenele, însă el considera aceasta drept o aprobare a celor spuse.
   Lui Tudor îi fu necaz pe Adrian că nu se putuse abţine şi pusese mîna pe „arma albă" - scosese geamantanul cu versuri albe de sub pat! Nu e cazul să faci striptis cu sentimentele, toată ziua bună ziua, mai ales când cei cărora te adresezi sunt atât de limitaţi. Cenaclul încheiat în felul acesta, cu concluziile trase oarecum de Şandru, care, obişnuit să vorbească la toate şedinţele, avea un mare debit şi găsea modalitatea de-a ataca puternic şi cu succes (cu succes credea el) orice problemă, lăsă în odaie un sentiment de neîmplinire. Acest sentiment „se putea vedea". Pe Adrian începu să-l chinuie ficatul şi-şi făcu o citronadă, storcând o lămâie într-un pahar.
   - Nu bei tot din papuc? îi spuse Tudor. Bea din celălalt, poate-ai început cu stângul.
   Mimi se uită la pantofii ei, care zăceau acum printre pahare şi versuri, şi observă, râzând, că într-adevăr din stângul se adăpase Adrian. Şandru se uita la Olga şi încerca să ghicească dacă succesul oratoric şi lecţia pe care le-o dăduse artiştilor avuseseră efectul dorit asupra ei. Acum îşi dădu seama că patima lui din discuţie izvora şi dintr-un sentiment ascuns. N-ar fi oare dispusă a părăsi „cloaca"? „Tu crezi că e vreunul întreg la minte?" îi şopti. Ea găsi ocazia să-l ia „tare" şi să-l bată cu propriile-i arme,
   - Nimeni nu mai e nebun în socialism.
   Când intră Val, plin până la coate de gips şi transpirat, îi găsi deci pe toţi în jurul mesei, jucând chibrituri. Partea metafizică a întâlnirii se consumase, trecuseră vasăzică la rubrica distracţii.
   Se dezbrăcă până la brâu, merse la chiuvetă şi se spălă frecându-se bine cu săpun, trosnind şi pufnind ca un animal.

154
MARIN SORESCU
    „Un animal sănătos, din păcate", trebui să admită Şandru, trăgând cu coada ochiului la pieptul lat şi muschiulos, la bicepşii mari şi umflaţi de parcă ar fi făcut box sau ar fi fost luptător. „Ai o ceafă de luptător", obişnuia el să spună unuia 5 sau altuia dintre subalterni, dintre cei piperniciţi (care erau foarte numeroşi). Ăsta însă avea o ceafă de taur. „Depinde ce e şi-n cap", îşi continuă el gândul, şi-l întrerupse aici, întrucât îi venise rândul să joace. Luă cutia de chibrituri, o aşeză pe marginea mesei şi c-un bobârnac o aruncă în sus. Cutia, după 10 câteva tumbe în aer, căzu pe partea lată, „2 puncte", zise Mimi, care ţinea evidenţa şi nota rezultatele fiecăruia pe-o poezie de-a lui Adrian care-ncepea cu:
    „Umbra flăcării îndelung tremurată".
       în fruntea clasamentului era Olga - poftim! -, căreia îi 15 pica cutia tot pe dungă.
    - Sunteţi tare la dungă, spuse Tudor, dar se ruşină, când observă echivocul expresiei, involuntar.
    Val nu vru să intre în joc, spuse că el mai „chibiţează". „O chibiţează pe Olga", asta putea fi luată şi ca o ironie. Olga 20 se miră de ce e supărat pe ea. Val trecu în dreptul ei şi cum ea stătea pe marginea patului - ceilalţi în picioare, pentru că nu erau scaune -, o privea drept pe creştet, atât de fix, încât nu s-ar fi mirat să vadă răsărind acolo un cucui.
       - Păcat că n-ai fost aici (unde-ai dispărut, domnule?), ai 25 pierdut o discuţie interesantă. Dumnealui - continuă Mimi,
arătându-1 pe Şandru - e de părere că toţi am trebui strânşi de gât. Mimi se considera şi ea tot un fel de artistă, măcar ca exclusă pentru antitalent ori poate tocmai pentru aceea.
       Asta nu se potrivea deloc cu ceea ce afirmase înainte 30 Şandru despre artişti, că ar trăi prea bine şi aşa mai departe.
    - Ia dă cartea aia, Adrian, spuse Val, care nu-şi găsea astâmpăr după ce se săturase s-o privească în creştet pe Olga, făcând pe Dumnezeul ei, care-o fixează de undeva de sus. Era o carte de versuri prin casă, însă Adrian n-o mai găsi. Tudor
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
155
sări şi scotocind prin sacoşa lui scoase volumul. Citi el câteva poezii. Citea alb, ca şi când s-ar fi ferit să sublinieze ceva, chiar când era cazul, trecea peste ritmurile şi frumoasele împerecheri de cuvinte din care un actor ar fi scos minuni de retorism şi expresivitate, cu repeziciune, jenat ca nu cumva să pară prea 5 frumos. Cu toate acestea, lectura impresionă, mai mult decât dacă cel care citea ar fi umblat după efecte. Farmecul consta într-o trăire estompată, într-o emoţie puternică, pe care ţi-o dă participarea sinceră la ceva şi grija ca această emoţie să nu se transmită. Totuşi, ea se transmitea. Chiar şi Şandru, care io la început încă mai arunca în sus cutia de chibrituri, acceptă că poeziile nu sunt rele, e prima dată când le aude, el ştia altele, dar că autorul, oricum, nu putea să reziste, pentru că prea „o luase pe cai iuţi".
   Se întunecase, de mult, mai precis era spre miezul nopţii. 15 Parcă se mai potolise şi agitaţia din hol, probabil se terminaseră vizitele în odaia moartei şi cei sincer îndureraţi se duseseră să se culce şi acum sforăiau, la fel de sincer, cu toată durerea lor. Şandru îşi dădu seama abia acum că fereastra, cât era de mare, nu avea perdele. Putuse prin urmare fi văzut din 20 stradă „destrăbălându-se" aici, la un chibrit, şi el iubea discreţia.
Asta nu uita s-o spună niciodată, deşi era cel mai palavragiu, cel mai gură-spartă om din tot Bucureştiul. Ceru să se pună ceva în geam, dacă vor să mai zăbovească. Nimeni nu voia să mai rămână, dar nu-1 împiedicară atunci când el merse şi, 25 cu nişte pioneze, fixă pe ochiurile de jos ale ferestrei trei ziare-ntregi - atât erau de mari ferestrele. Se ascundea, ca şi când ar fi trebuit să urmeze cine ştie ce orgie cu şampanie şi muieri.
Din păcate, aici şampania lipsea, iar una dintre femei era nevastă-sa. Nici o scofală!	30
   însă tocmai pe această femeie nu mai reuşeşte, el s-o dezbrace - îi trecu prin gând. Se posomori.
   Val făcu lectura ziarelor puse în geam, citind cu glas tare câteva titluri, frânturi din articole: „Creşterea producţiei de

156
MARIN SORESCU
ciment pe anul 1957“; „Sărituri, un nou record." „Succese la ping-pong." Căscă. Aş bea un ceai parcă a-nceput să mă-nţepe în dreptul inimii... poate-o dau afară... poate-o elimin. Jocul de chibrituri reîncepuse, deşi Olga se plângea de oboseală. Iarăşi simţi, chinuitoare, dorinţa de a se elibera dintr-o crustă de uscăciune amară, de a ţâşni spre un alt orizont, alt fir de pai ca înecatul, dar era încă prea devreme pentru ea, voinţa toată îi fusese paralizată şi acum arăta - ea, voinţa - ca un câine bătut.
    Expresia aceea de zgribulire şi jale. Căutându-şi un pahar, Val se împiedică de grămada lui de lut. Se uită acum la Şandru, îi studie un pic capul.
    - Ce-ai zice dacă te-ai vedea statuie? îi arătă lutul moale, pe care-1 frământa între degete.
    - Aşa, în timpul vieţii? se trezi modestia în Şandru.
    - Păi, desigur, în timpul vieţii, când vrei? Că la urmă nu mai pupi! Auzi, stai puţin aşa, îl aşeză cu fundul pe masă şi-i spuse să nu mişte. Şandru se arătă destul de ascultător. II măgulea ideea unei statui. Val făcu câteva schiţe cu creionul pe-o bucată de hârtie.
    - Ţi-ar plăcea să te vezi turnat în bronz, nu-i aşa? zise el... sau turnat pur şi simplu... toţi începură să râdă. Mâine, poimâine - continuă Val -, te pomeneşti într-o expoziţie sau mai degrabă la muzeu. Aş scrie sub bust: „Directorul" sau „Sandu Şandru directorul" sau, dacă vrei, ceva mai artistic, un titlu ca acesta: „Mediocritatea învinge". Mâna-i continua să lucreze, dar la un moment dat, rupse hârtia. „Nu se poate, zise el, eşti prea gras! Dă-te jos." Intr-adevăr, obrazul oarecum buhăit, buzele groase pe care ţi le închipui lipăind când mănâncă, faţa ovală şi cu trăsături prea regulate - adică banale -, în ciuda frunţii înalte şi a ochelarilor care-i dădeau un aer de distincţie, nu satisfăceau exigenţele lui.
    - Ia treci aici, Olga!
    Femeia se codi. Până Ia urmă, se lăsă convinsă, şi Val după ce-o aşeză pe-un geamantan, se apucă de lucru fără să mai facă nici o schiţă. Capul i-1 studiase doar de atâtea ori!
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
157
    Avea pregătit un schelet de lemn, întărit cu şipci bătute în cuie, pe care să poată pune lutul.
    - După ce-ai luat o mască mortuară, spuse el, e o plăcere să te inspiri din nou din viaţă.
- Vasăzică acolo ai fost? zise Olga.	5
    - Bineînţeles.
    - Nu mai pozez.
    - Nu mişca.
    După puţin timp, începu să se contureze o faţă de om, apoi chiar trăsăturile Olgăi ieşeau încet de sub degetele io butucănoase ale moderatorului. Ca şi în cazul luării măştii, şi aici asistenţa se arăta plină de curiozitate, căci nimeni până atunci nu mai asistase la executarea unei statui. Credeau că aceasta e chiar statuia! Finisajul dură însă foarte mult şi Olga aproape că ameţise acolo pe geamantan. Nu putea să vadă prea 15 bine ce iese şi se temea ca Val, trăsnit cum era, să nu-şi bată joc de ea.
    Ieşea însă ceva straniu, peste aşteptările şi-ale Iui Val, care nu-şi închipuise că e atât de „fotogenică". Ochii mari, sprâncenele arcuite, nasul drept şi mai ales gura cu buze subţiri, 20 totuşi uşor senzuale, ca două arcuri încordate, treceau încet încet de la original pe chipul de lut, pe care mâna de meşter îndrăgostit îl „cioplea" cu o fervoare neobişnuită. La lumina aceea destul de slabă a unui bec atârnat sus, pierdut în fundul unui glob mare, galben, în care se vedeau fluturi şi muşte 25 moarte, creaţia lui Val căpăta parcă un mister în plus.
    - Nefertiti! exclamă Tudor, remarcând abia acum cu ajutorul statuii, că Olga avea într-adevăr ceva din frumuseţea interiorizată a „faraoanei". O studiase bine — nu fusese la Berlin
să vadă frumosul bust -, dar din reproduceri, unele destul de 30 bune, rămăsese fascinat de aerul de melancolică spiritualitate al femeii care nici nu ştiam precis dacă se numea Nefretite, sau Nefertiti (egiptenii nu notau decât consoanele). Ajunsese la ea pornind de la un gând oarecum fantezist: dacă frumuseţea

158
MARIN SORESCU
femeii nu cumva e în degradare, se cojeşte ca o frescă veche, şi ceea ce iubim noi acum şi pipăim nu e, de fapt, decât o pală imagine a unor prototipuri feminine, ajunse în mizerie. Ideea femeii de-a lungul veacurilor o discutase şi cu Adrian, de mai multe ori, întrebându-se dacă mai merită să te mai îndrăgosteşti, să mai investeşti electricitate şi particule de mister din care e format sufletul în ceva de a doua ori a treia mână. Acestea, în fond, erau speculaţii de licean, care simte tulburarea proprie vârstei, dar, negăsindu-şi pe moment posibilitatea satisfacerii dorinţelor, se dedă la metafizică. Ori, ca vulpea din fabulă, acuza strugurii că sunt prea acri. Asta fusese părerea lui Adrian. Să fi rămas el un adolescent întârziat? se pronunţase în continuare Tudor.
    - Nu vreau Nefretiti - spuse Olga, că era bătrână!
    - Şi ce, tu nu eşti trecută?
    - Oricum, n-am 35 de ani.
    - Nu-i ştim încă vârsta exactă.
    - Acest încă n-are nici un rost, întrucât să zicem că l-am afla cu precizie şi anul naşterii şi data când a pozat, ce-ar dovedi aceasta? Poate i-ar mai scădea din mister. Fusese observaţia lui Adrian.
    - Ce înţelegeţi voi prin mister? interveni şi Şandru. Ce atâta „vrajă"? „Vraja" în sensul de aiureală, bineînţeles, poveşti de adormit copiii. Insă toată lumea râse chiar şi Nefretiti.
    - Pot să mă ridic? întrebă ea. Uf, am amorţit! Se sculă îndreptându-şi fusta şi alergă să se vadă. Se apropiase prea mult şi nu distingea bine cam cum putea arăta „statuia".
    - Mai la distanţă, Gheorghiţo, spuse Val, nu face şi tu ca ţăranii care intră-n oglinzi în casele boiereşti. Modelând-o, Val simţi că îşi iubeşte opera, şi prin creaţie se întorcea la original. E una din micile perversităţi ale artei care, oferindu-ţi copii, te trimite săgeată la original.
    - Pe cuvânt că semeni cu egipteanca, repeta Tudor. Ai fi chiar ea!
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
159
    - Ferească Dumnezeu, zise Val, ar trebui să-i tăiem capul, spre păstrare, şi restul să-l aruncăm. Ori noi suntem nişte porci, şi tocmai resturile ne plac.
    Simţea acum o deosebită atracţie spre Olga şi voise să-i facă un compliment.
    - Gata, spuse el, spălându-se pentru a doua oară pe mâini în seara aceea şi simţind satisfacţia murdăriei care se scurgea. Cu prima ocazie, te turnăm în gips, apoi în bronz, apoi în aur...
    Acum să mergem. O luă de mână.
    Ea se supuse, ascultătoare, şi ieşiră. In curând, se auzi poarta scârţâind şi Şandru rupse un colţ din ziarul din fereastră şi-i văzu ieşind pe stradă.
    Lovitură de teatru, pentru că el se aşteptase la un alt final, încă mai spera să plece cu ea. Cum putea rămâne Olga, femeia învăţată să i se facă toate mofturile (chiar şi bătaia pe care o încasa câteodată el o considera un fel de moft al ei, pe care i-1 satisfăcea cu plăcerea cu care îi lua o bijuterie), cum putea ea să doarmă măcar o noapte în mizeria asta? Acum îşi dădea seama că locul unde se afla nu era locuinţa lui Val, ci poate numai atelierul lui, şi abia urma s-o ducă acasă, cine ştie unde. Şi pentru Tudor, mai puţin pentru Adrian, „ieşirea" lui Val, care-şi luase jucăria şi plecase-n lume, fusese o surpriză. în fond, unde se putea duce?
    Mimi nici acum nu înţelesese situaţia bizară a „celor trei" şi considera lucrul ca foarte normal. Ar fi plecat şi ea, dar, făcu remarca asta cu voce tare şi cu mare regret, căminul era închis la ora asta. Lui Şandru îi trecu o clipă prin minte s-o conducă el. chipurile, până la hotel. Ar fi o soluţie de moment, ca să nu rămână ca un caraghios acolo şi să plece cu mâna goală. Nu ştia însă care sunt relaţiile între aceasta şi Adrian, cu care venise. Şi la urma urmelor, nu-i ardea lui de aventuri sentimentale tocmai acum. Simţi că trebuie să plece. Ochii îi căzură pe statuia începută, din care Olga, „caldă încă", parcă

160
MARIN SORESCU
îi zâmbea într-un mod special, care-1 făcu dacă nu să înţeleagă clar, măcar să intuiască ce e sau ce poate fi acela „mister". Privirea îi străluci o clipă ca la nebuni... se repezi la statuie şi o luă în braţe. Tudor şi Adrian săriră să i-o smulgă, crezând că Şandru vrea s-o sfărâme, dar acesta se feri şi, cu ea în braţe, se năpusti pe uşă.
    -Ea mea, zise el. O duc acasă!
    - Bine, dar nu e terminată, la cea mai mică atingere se poate strica...
    Bărbatul era însă aproape de poartă... Aşa mare cât o huidumă cu statueta aceea crudă încă şi atât de firavă în braţe, părea un fanatic în atingere cu idealul.
    -Ea mea, mai spuse o dată, din poartă cu o voce gâgâită. Şi adăugă: I-am plătit-o.
PARTEA A DOUA

k
CAPITOLUL V
   Tudor simţi nevoia să-şi umple şi el plămânii cu aer curat. Din bucătărie observase astăzi prezenţa grădinii - mai mult o simţise, nici nu se uitase pe fereastră, sau nu se uitase special. Ieşi, fără să dea lămuriri, trecu prin holul pustiu la acea oră, intră în bucătărie şi aprinse lumina. O escadrilă întreagă de gândaci mari — libărci, cum li se spunea în satul lui - îndreptă o clipă ocheanele spre el, uimită şi vădit nemulţumită, pentru ca în clipa următoare să alerge, ca la un ordin de luptă, spre locurile dinainte stabilite de comandant. Era o luptă defensivă: gândacii umplură toate găurile. „Dacă aceste găuri - gândi Tudor - ar fi tot atâtea ţevi de tun, ce salve de onoare s-ar putea trage din casa asta, de câte ori răsare câte-o stea. în cinstea stelei polare, cincizeci de gândaci de bucătărie - de la dreapta spre stânga, foc! în cinstea constelaţiei Lirei şi a Casiopeei - o sută de gândaci, foc!“ îl durea îngrozitor capul şi de aici, poate, ideea acestor explozii cosmice. Capul său chiar, cel plin de idei fantastice, plin de univers, părea acum umplut cu câlţi şi pus ghiulea într-o ţeavă de tun - gaură de şobolani, aşteptând momentul tragerii. Tragerii pe sfoară! „Pentru că, îşi continuă el gândul, exploziile noastre, oricât de formidabil ar începe, se transformă într-un fâs! într-o păcăleală sinistră." Uşa ce da spre curtea interioară nu era închisă. Stinse lumina,

164
MARIN SORESCU
făcu un semn cu degetul către adâncurile pline de vietăţi ale lui Dumnezeu, voind parcă să însemne: vedeţi ce faceţi! In acelaşi timp, îşi dădu seama că, în inconştient, gestul fusese adresat lui Adrian şi Mimesei (nu-i plăceau femeile care nu aveau genitiv, erau sterpe de genitiv, îi repugna să spună „lui Mimi“, „lui Cati“ etc.). Coborî scările, ghicind cu precizie fiecare treaptă, pentru că trecerea de la lumină la întuneric îl orbise şi nu mai umblase niciodată pe scara aceea... Ba da! într-o viaţă anterioară, când fusese mătură! Mătura pentru scările de serviciu! Aşa că îşi aducea aminte... şi călca la sigur.
   Grădina era plină într-adevăr de aer, de stele şi de alte gânduri. Încet-încet, plimbându-se, la început ca un mameluc turbat în aşteptarea inamicului, poate chiar a lui Napoleon, apoi ca un paşă sigur pe sine, Tudor se felicită pentru ideea acestei evadări. Avea dreptate bătrânul Rousseau: în natură cu noi! Cât mai în fundul grădinii! Aici era o stivă de scânduri de la fostul gard, varul de pe ele, scorojit, atrăgea fluturii de noapte - cei care se mulţumeau cu puţin, nu pe toţi. Se aşeză pe-o bârnă. Trebuia să ia unele hotărâri - aşa se tot ostenea de azi-dimineaţă, neştiind precis ce fel de hotărâri se impun cu atâta stringenţă. în primul rând, de pus ordine în impresii, bagajul lui de impresii de peste zi. Văzuse moartea sub două aspecte: cea năpraznică şi absurdă, a lui Burculeţ, de care se despărţise pentru „o bună bucata de vreme", şi cealaltă, moartea de moarte bună, pe care putem s-o numim propriu-zis „deces". Un deces nu spune nimic. Bătrâna care trecuse pragul acestei case într-un alt imobil, unde nu se plăteşte chirie şi nu există durere, nici întristare, nici suspin, i se păruse prea zâmbăreaţă, prea fericită pentru una în situaţia el şi parcă-i făcuse cu ochiul. Ce putea însemna asta? „Moartea îmi face cu ochiul" - spuse el, aproape cu glas tare. îşi dădu seama că această rostire sună ca un vers. O să i-1 comunice lui Adrian, dacă nu chiar Academiei. (încă din facultate cuvântul „comunicare" atrăgea automat după el cuvântul „Academie.") Adică oamenii vorbesc
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
165
între ei? dar când trebuie să-şi comunice ceva trebuie s-o facă prin intermediul Academiei. Un profesor de-al său, destul de insignifiant şi preţios, spunea uneori: Am fost la Bucureşti şi am făcut o comunicare la Academia Română. Comunicarea se referea la una din întrebuinţările conjuncţiei copulative „şi" 5 la Suetoniu. „Ţi-ai dracului!" îi venea lui Tudor să exclame după fiecare „comunicare". Şi-şi pusese în gând să nu comunice în viaţa lui nimic.
    Capul încă îi mai vâjâia. Aerul aer, stelele, sus pe cer, stele, dar capul tot îi mai vâjâia. îi venea greu să se concentreze io asupra hotărârii pe care-o avea de luat. Dar mai întâi, impresiile. Ordinea în impresii. Ordinea şi curăţenia. Trebuia să facă lună în gânduri. Se uită pe cer: luna, ioc! O va face el în gânduri, în fond, partea esenţială a zilei de azi era faptul dacă Miţache, aşa cum i se înfăţişase el, cu ochii tulburi, nebărbierit, cu dinţii 15 galbeni şi plini de resturi de mâncare - înfulecase probabil o plăcintă cu brânză şi asta nu de mult, cu câteva ceasuri doar înainte, şi mai ales cu degetele care îi fâlfâiau ca aripile unui liliac speriat, când ţi le vâră în păr şi simţi cum palpită deznădăjduit - era sau nu nebun? Iată o problemă: şi dacă 20 era, cât de departe ajunsese, pentru că existau şi aici trepte, ca la bucătărie, poţi să cobori şi să tot cobori până în abis, aflându-te mereu pe o anumită treaptă, şi poţi sta sus, la prag, adică: între şi-ntre. Părerea lui că între şi-ntre suntem toţi, adică o mare parte din omenire, şi nu aşteptăm decât o mică ocazie 25 din afară ori un bobârnac, pentru a ne decide. Aşa cum îi apăruse lui, la prima vedere, la prima impresie, Miţache... săracul optase! îi părea rău că nu-1 întrebase cinstit: mă, spune drept, ai optat sau nu? Suntem prieteni, mie poţi să-mi mărturiseşti, nu fi măgar! Poartă-te cinstit! Altă chestie (durerea 30 de cap începea să-l lase, încetul cu încetul, ca un şir de furnici care părăsesc un copac pe care au urcat, fără să-şi dea seama,
„din viteză", şi acum îl lasă retrăgându-se într-o ordine perfectă, totuşi îngrozitor de încet): cum se poate împleti

166
MARIN SORESCU
sublimul cu grotescul în zilele noastre! Perechea Olga-Val care o cunoscuse azi, era la un pas de sublim şi la un pas de grotesc totodată. El, un om deosebit, se vedea cât de colo, se lăsa târât într-o existenţă primejdioasă, agăţându-se de-o fustă care putea fi şi-o coadă de cometă, dar şi-o bucată de cârpă. De ce simţise nevoia să facă acel circ întreg, de ce trebuise, mai ales, să-l care şi pe el, ca martor, la tot acest bâlci? Tudor îşi dădu seama că de când s-a pomenit pe lumea asta el nu face altceva decât să fie martor, martor ocular, la tot felul de chestii. Martor, nu, MARTORUL - nici mai mult, nici mai puţin. Citise undeva în „Revista de filosofie“, din nu ştiu care an, un studiu al lui Rădulescu-Motru, dar nu-şi mai amintea, acum la repezeală, decât titlul Psihologia martorului.
    Care-o fi psihologia martorului? Adică el de-aia stă acum pe butuc şi despică firul de păr în patru pentru că a avut norocul, sau ghinionul, să se nască martor (ca şi când ai spune: născut mort, născut în martor, poftim!) şi să aibă o psihologie specială, psihologia martorului?
    E adevărat că până azi nu mai asistase la un „peţit“, Val îi oferise o ocazie de a-şi îmbogăţi mult cunoştinţele. îşi aminti crâşma aceea - pe care desigur de azi încolo avea s-o mai vadă de nenumărate ori, din cauza prostului obicei că dacă apuca o dată să intre undeva, într-un local, nu se mai putea hotărî pentru altul şi tot acolo se ducea în vecii vecilor, se aşeza la aceeaşi masă, caută acelaşi scaun - în vecii vecilor. Era un fixist. Asta şi-n sentimente. Se lega sentimental de una şi-o ţinea una şi bună. Chiar dacă nu-i mai plăcea, tot pe dânsa o vedea, tot la ea se gândea cu plăcere. Chiar dacă între timp, împins de împrejurări, o schimbase. îşi aminti că încă de pe când era la primară se îndrăgostise de fata sanitarului care abia se născuse - era deci mult mai mică - apoi o revedea la câte 2-3 ani, ea creştea ca din apă, se contura, era chiar frumoasă, apoi multă vreme, plecând în lume şi el, şi ea, n-o mai văzuse. Continuase însă „s-o iubească", şi-o închipuise, o clădea din
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
167
închipuire şi la liceu fiind, chiar şi la facultate, aproape seară de seară... adormea cu gândul la ea. Idealul lui! Aşa cum copiii intră în vis cu o bomboană în gură, sau când sunt mici de tot, cu ţâţa. Iar idealul crescuse şi într-o zi când se-ntâlnise faţă-n faţă cu ea, ce dezastru! Fata avea unu optzeci şi cinci, pe puţin. F,ra cu două capete mai înaltă, deşi se născuse în urma lui! Prin urmare, îl depăşise propriul ideal, îl copleşise propriul ideal, care luase proporţii monstruoase.
    Oare Val nu se va pomeni strivit de idealul pe care-1 prinsese de mână, fugise cu el în lume, şi care, într-o zi, fără voia lui, peste capul lui - ha-ha! - peste capul lui, se va dezvolta dezastruos? Orice ideal poartă în sine germenele propriei distrugeri, generaliză el. Şi la urmă, Olga, ce fată superbă! Nu exagerase când o asemănase cu Nefertiti, ba nu: ea era chiar mai frumoasă. Mai frumoasă puţin, că era vie, aici, a noastră (în sensul larg al cuvântului), adică ceva care coboară din stelele acestea ori din milenii uitate ca să ne fâlfâie nişte gânduri de sublim prin cap. Nu, femeia nu se degradează cu trecerea anilor, adică tipul ei de frumuseţe rămâne - dovadă această regină care fusese un strop de lumină în mocirlă. Pentru că ce altceva era acea crâşmă împuţită? Şi cum se complace sublimul cu piaţa?. Vru să spună viaţa, dar, înainte de a rosti cuvântul, gândise altceva: Olga era ca o pasăre rară, un Ibis, dacă e să mergem tot pe ideea Egiptului, adică a Nilului, care se pomeneşte în piaţă - în Piaţa Matache, zisă Ilie Pintilie - alături de gâşte, raţe şi alţi curcani. Să rezumăm. (Acum Tudor se simţea chiar limpede la minte şi la mers... mersul gândurilor, limpede ca lacrima. Chiar îi veni să plângă de-atâta limpezime.) Să conchidem: avusese şi această experienţă de nuntă, asistase la logodna grotescului cu sublimul şi el fusese martor, invitat special şi poate singurul martor. Dacă i-ar fi dat prin cap să-şi pună capăt zilelor - unele repetiţii sunt inevitabile -, chiar acum, de exemplu, să meargă şi să se-nece în butoiul acela (butoiul îl văzuse de mult, dar abia acum îi atrase atenţia şi

168
MARIN SORESCU
era sigur că e cu apă), toată comoara asta de experienţă, tot ce văzuse cu atâta claritate azi dispare, odată cu el. Se duce dracului totul, adică dispare tot ce-i fusese dat lui, ca martor invitat special la misterul universului. N-am vrut să spun că Val ar fi grotescul, preciză el, îndreptându-se spre butoi. Ba poate, dimpotrivă, n-ar fi exclus ca tocmai el să poarte germenele, pentru că-1 văzuse creând frumuseţe cu mâna lui. Logodna între sublim şi grotesc era cea dintre beţivii din jur şi societatea lor, aleasă, dintre Sandu şi Val, dintre Olga şi Sandu, dintre, să zicem, capul lui şi acest butoi. Da, e plin cu apă. într-adevăr, plin cu apă, dar nu ochi. Ca să-şi vâre capul în el, se aplecă, trecu o vreme până când scăfârlia înfierbântată simţi atingerea apei, sună chiar ca o piatră aruncată într-o fântână. Ca şi piatra, oare are atracţia fundului, şi pietroiul pe care-1 purtase pe umeri, fără să ştie ce este, se complăcea acum să se scufunde. „Ce bine e!“ gândi Tudor — apa îi făcea realmente bine... mai bine chiar decât era permis, periculos de bine. Era acum înfundat până la gât în lichidul binefăcător - se simţi un fel de Arhimede întors pe dos, pentru că acesta intrase în primul rând cu picioarele, şi aşteptă să se producă revelaţia, cine ştie ce revelaţie! Una poate chiar mai grozavă decât a grecului. O, el nu stătuse şi cu capu-n jos, într-un butoi, ţinându-se cu mâinile de doage. De doagele universului. Butoiul parcă se dilatase enorm. Deşi intenţia lui, intenţia primă, primordială, fusese doar să se răcorească puţin, simţi că nu mai poate da înapoi, pentru că nu mai are unde - tocmai pentru că butoiul se mărise îngrozitor de mult, cât casa aia - şi acum se suprapunea cosmosului. Aşadar, îşi scufundase capul în ocean (Pacificul? Atlanticul? îngheţatul?) şi aştepta minunea. Simţi că se sufocă, dar într-un fel plăcut, oarecum dulce, şi voinţa lui era mai mult o curiozitate: să mai aştepte puţin, pentru că dacă vrea, dacă vrea totuşi, imediat răstoarnă datele ecuaţiei şi scoate nasul afară. Dar era prea devreme, afară nu puteau să se petreacă cine ştie ce evenimente însemnate
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
169
în timpul acela, ceva extraordinar de care lui să-i fie necaz că nu-1 poate vedea şi deocamdată el mai aşteaptă aici... ţinându-se cu ghearele de limite. îşi pierduse aproape conştiinţa, mâinile se înmuiaseră pe doage, degetele atârnau flasce şi o fracţiune de secundă avu senzaţia prăbuşirii, adică-şi dădu seama că, gata! s-a dus, moare, ca un idiot! îl văzu pe Burculeţ împuns de vacă, adunându-şi singur maţele de pe jos şi spunând că se duce la croitor să i le coasă, să i le croiască din nou şi să le ajusteze, că nu mai vin bine pe el. îl rugă să-l însoţească, îi dădu să ţină de-un capăt, şi-l asigura că nu e departe. Ce naiba, domnule, mă duc pe copcă? îi mai flutura prin celulele creierului care începuseră să se asfixieze... şi iarăşi încercă să iasă din încurcătură... dar pietroiul mergea tot mai jos... Dacă dă de fund - iar îşi zise el - ca şi când capul ar fi fost într-adevăr pietroi, mai am şansă: reculul. Reculul loviturii de fundul universului o să fie atât de puternic, încât o să-l scoată la suprafaţă şi-o să-şi rezolve problema la redacţie. Va inventa şi o altă literatură, cu totul nouă şi curată: Minunea se petrecu acum, când totul părea pierdut, mintea lui Tudor devenise o mare învălmăşeală de magmă fierbinte - se credea chiar soare, nebuloasă - adică era exact pe limită: ceva din adânc sui şi-l pocni cu atâta putere în creştet, în moalele capului, cum se spune, dar moalele era acum şi mai moale, îşi merita numele, încât inconştientul din el (conştientul se dusese de mult) tresări, înregistră durerea şi se dădu înapoi. într-adevăr, reculul îl salvase. Tudor căzu în iarbă palid ca ceara, cu părul şi faţa şiroind, şi câteva momente simţi că e mort, apoi că abia de-acum încolo începe să se sufoce din pricina aerului prea tare — se obişnuise cu aerul din apă! îşi aminti că văzuse dihania care-1 pocnise, ochii deschişi în acea clipă înregistraseră un bot imens, căscat, fălcile „date de perete" cu dinţi mici şi deşi şi cu un profil uriiiş de monstru marin. Se ridică încet, îşi trecu mâinile prin păr, ca şi când s-ar fi aşteptat să fie plin de alge, scoici şi fragmente de coral şi, împleticindu-se, se întoarse în cameră.

170
MARIN SORESCU
    Adrian era legat la cap - ce coincidenţă! - cu un prosop ud şi, trântit pe canapeaua lui Val, cu creionul bont în mână, chinuia o foaie de hârtie. Voia să refacă poezia care nu-i plăcuse lui Şandru (de fapt, nu-i plăcuse nici una, dar în legătură cu aceea îi spusese lui că da, are dreptate). Găsise acum posibilitatea unei adânciri a ideii. Mimi se plimba de colo-colo, desculţă, nu-ndrăznea să-ntrerupă un act de creaţie şi se plictisea. Tocmai căsca - în momentul intrării lui Tudor - a doua gură căscată, Tudor îşi aminti dinţii mărunţi ai monstrului.
    - Unde dracu ai fost, mă? ridică Adrian capul. Nici nu spui că pleci, ne laşi aşa singuri, în puterea nopţii.
    - Era să mă înghită. în butoiul din curte - ce ştiţi voi - se afla un căpcăun, spuse Tudor.
    -A, crapul lui Andrei! râse Adrian, deci tot mai trăieşte...
    - Era să mă înec... spuse Tudor, gâfâind, şi fiinţa m-a readus la viaţă. Era foarte agitat, observă asta până şi Mimi, continuând să caşte şi să-şi ducă leneş mâna la gură.
    - Eu m-aş culca, zise ea. N-are nici un rost să-i mai aşteptăm pe ceilalţi. Ca şi când ar fi fost vorba de o culcare în comun şi trebuiau să înceapă toţi odată, ca la un start. Poate că nici nu mai vin în noaptea asta... Se apropie de Adrian şi-l roagă să-i deschiotoreze nasturele de la bluză. Era îmbrăcată cu o bluză albă, destul de strânsă pe ea, i se vedeau bine şi sutienul şi furoul. Adrian, care-şi băgase iar capul în lumea ideilor, mărturisi morocănos că n-are nici un chef - parol, ţi-o spun cinstit - asta e o treabă pe care poate s-o facă şi Tudor.
    - Eşti un urâcios! se-mbufnă Mimi şi se duse la acesta, luându-i din mână şi aruncând cât colo cartea groasă şi cu foiţă subţire pe care începuse s-o răsfoiască febril.
    - Vremea sfinţilor mucenici, zise ea, s-a dus o dată pentru totdeauna. Amin!
    - Vorbeşti de parcă ai înfiera mica sau marea burghezie, observă Tudor, oarecum, surprins de familiaritatea cu care
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
171
se purta Mimi. „Ca şi când i-aş fi soţ!“ Apoi, la gestul acesteia de a-i da o mână de ajutor la dezbrăcatul bluzei (era vorba deocamdată de un nasture, dar mai ştii?) se execută. Nu înainte de a-i atrage atenţia lui Adrian, „că tu mă împingi pe panta asta decadentă". Obstacolul nasturelui odată trecut, Mimi îşi 5 scoase bluziţa, cu un aer foarte degajat, ca şi când ar fi fost între colegele ei la cămin.
    Pentru câteva momente, simţi că renaşte, pe alt plan. Pe alt fragment al spiralei. însă mai departe... o, mai departe nu s-ar fi aventurat! Cel puţin nu acum, nu în aceste condiţii, io şi aşa pe nepregătite, pe nepusă masă. Se mustră pentru pornirea lui erotică şi se iertă, găsind aici motive obiective: în primul rând, exista un mort în casă. Această prezenţă, măcar că moartă, înseamnă mult, te împinge la disperare... tocmai pentru că e o prezenţă moartă. E un minus de viaţă, care cere 15 plusul, imediat, urgent chiar! Ascultase o dată relatarea bombardamentelor din Bucureşti, şi persoana respectivă, un bărbat cam mucalit, spunea că se-nvăţase: cum auzea bomba căzând... cum simţea dorinţa... Sodoma şi Gomora nu erau nişte exemple tipice în acest sens... Chiar în ploaia de foc şi 20 pucioasă, blestemaţii ăia nu renunţau la sodomii şi gomorii (cuvântul e nou), ba chiar le înteţeau, ca şi când Dumnezeu, în loc să-i pedepsească, le-ar fi turnat gaz pe foc. Experienţa personală a lui Tudor era absolut insignifiantă. Ştia totul despre, citise totul, problema îl interesase, dar îi lipsiseră 25 ocaziile. Cum rar i se întâmplă unei fete, el ieşise din facultate fată mare. Ăsta fusese chinul lui, obsesia, nerealizarea acelor ani, tulburi. Revelaţia faptului o avusese mai adineauri, adică anul trecut, dar amorul visat şi femeia fatală, „Primăvara" lui Botticelli, „Venus din Millo", „Eva" lui Cranach şi toate 30 celelalte, droaia de nimfe, i se înfăţişase în chip de lăptăreasă! Poftim! Aşa ştie viaţa, în marea-i înţelepciune, să te coboare cu picioarele pe pământ. Pe pământul pe care curge lapte şi miere, dar şi fiere... dar şi lapte. Făcea serviciul de-a lua laptele

172
MARIN SORESCU
de la „Alimentara" şi de a-1 aduce acasă. Avea câteva străzi şi zilnic, la o anumită oră, apărea, înaltă, oarecum mândră şi cu conştiinţa de-a se şti unicat, cu un fel de suport metalic în mină, în care încăpeau vreo 8 sticle, suna, întâi îţi înmâna sticla, primea zâmbind banii mărunţi de la gospodinele bucuroase că li se ia un drum din picioare. Aşa venea şi la căminul unde stătea Tudor. Familiştii mai ales, cu copii, aveau nevoie de lapte, şi Tudor, din cauza distincţiei persoanei - Iui laptele de fapt îi făcea rău - se abonase şi el. îl lua în fiecare zi şi-l vărsa în chiuvetă. îl dădea câte un leu în plus şi schimba câteva cuvinte fulguroase cu ea. N-avea nici-o intenţie (lui intenţiile îi veneau prea târziu, câteodată chiar în urma faptelor). Lăptăreasa era de o mare frumuseţe de altfel, să te fi uitat doar o dată la ea şi Venus din Millo îţi dispărea din cap cât ai zice peşte. Era şi tânără, nici douăzeci de ani, şi, spre deosebire de cea din Millo, cu amândouă mâinile neatinse. Adică, putea să pună mâna. Dacă voia ea, putea pune mânuţa pe oricine, numai să fi vrut ea. Era ca o prinţesă, ce mai încolo-încoace. Pielea albă-rozacee, toată material din care se croieşte surâsul. într-o zi, Tudor a chemat-o înăuntru în cameră şi i-a oferit o floare, pe care a luat-o din vază - nu voia să recunoască nici el, dar de fapt o cumpărase special pentru dânsa. A doua zi, fata a venit singură, nu i-a mai lăsat sticla de lapte la uşă, i-a adus-o la pat.
    - Eşti singur? l-a întrebat ea, oarecum gâfâit.
    - Da, bineînţeles, i-a răspuns el mirat.
    Şi aşa cunoscuse femeia... care din proprie iniţiativă i se vârâse în suflet şi-i impusese pentru totdeauna un anumit tip de frumuseţe, dincolo de orice idei preconcepute şi de orice literatură. Era tipul de frumuseţe carnală, împlinită, distinsă, însă nu lipsit de farmecele vulgarităţii (care-1 completau, adică el se credea prea spiritualizat şi se lăsa compensai). Cum o chema pe seducătoarea lui cea frumoasă? Baliţa! Neam de prinţi - genealogie străveche mergând până în vremea lui
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
173
Alexandru cel Bun - să-l fi mulţumit chiar şi pe Mateiu Caragiale. Ajunsese vânzătoare fie ca să trăiască, fie în bătaie de joc, ca să-şi bată joc de viaţă. în orice caz, Val o cunoscuse... Fusese dat afară de la Arte plastice, tocmai din cauza ei. îi făcuse portretul şi-l prezentase la o expoziţie a tineretului sub titlul Prinţesa Baliţa, lăptăreasa. Comisia se sesizase, luă aceasta ca o aluzie, interpretă politic aşa şi pe dincolo - ce voia să spună cu asta? - şi-l zburase din facultate. între timp fata acceptase să devină model şi poza în orele de curs.
   Revelaţia stirpei primei iubiri avea să se întâmple abia în zilele următoare, într-o discuţie cu Val. Acum, respiraţia liniştită a Mimei, ori a Mimesei, care sălta, pătura aceea veche în sus ca nimica (femeile respira mişcându-şi mai mult toracele, decât burta, probabil ca să nu jeneze fătul, în cazul sarcinei), îi adusese imaginea Baliţei. Trebui din nou să constate, „să ajungă la vorba lui", că de la sublim la ridicol nu e decât un pas. Vorba era a lui Napoleon, dar ce-are a face! cu toată respiraţia liniştită, Mimi nu dormea. Deschise discuţia despre nemurirea sufletului. („Hodoronc-tronc! gândi Tudor, îi arde ei acum de nemurirea lui nenea sufletul, cum sunt eu popă.")
   - E adevărat ce susţin anticii (spunea anticii, cum ai zice „amicii") că sufletul ar fi format din atomi... care odată desprinşi ele corp, adică după ce mori şi-ţi iese răsuflarea cum cred ţăranii, care sunt într-un fel contemporani cu anticii... aceste particule se împrăştie în spaţiul infinit şi la urmă se tot caută, se tot caută până se găsesc. Până se întâlnesc, într-o bună zi, şi formează o nouă fiinţă, identică?
   - Da, se-ntâlnesc aci-n colţ, îşi dau întâlniri la Colţea, râse Adrian. îi pierise şi lui inspiraţia şi acum avea chef de vorbă.
   - Ai făcut? îl întrebă Tudor, ai fătat?
   - Cu voi aici? S-a dus, gata, mi-a scăpat. Mototoli hârtia şi-o aruncă. Cocoloşul pică într-un pantof de-al lui Mimi.
   - Ia te uită, Mimişor, mâine ai să-ţi bagi picioarele într-o metonimie şi-o sinecdocă. Ai grijă.

174
MARIN SORESCU
    - Cine susţine asta? o întrebă Tudor pe Mimi. Care antici au emis această ipoteză? Eu parcă nu-mi aduc aminte de aşa ceva.
    - Ei, care. Anticii., cei bătrâni, cei vechi. Ramoliţii, na! Dacă n-aş fi obosită, ţi-aş spune şi ce şcoală. Rafael, şcoala din Atena.
    - Şcoala-ntâia primară. Adrian era pus pe glume acum. Posibilitatea unei discuţii mai serioase se pierduse însă.
    - Voi nu vă culcaţi? Mimi căscă. „Mort este ceea ce vedem când suntem trezi, iar ce vedem dormind e vis“, Hera-clit! preciză ea căscând iar pe silabele celui obscur. La ea chestiile astea erau, se vede, totuna, de la „moartea zeilor e viaţă" la un somn bun trecea fără nici o dificultate. Mor de somn! Hai, dezbrăcaţi-vă, că altfel nu pot să adorm, că mi-e frică de voi.
    - Din partea mea, zise Adrian, nici o speranţă.
    Tudor izbucni în râs.
    - lată unde eşuează nemurirea sufletului, spuse el. Stinse lumina. (Voiai să mai lucrezi, Adriane?) Se întinse îmbrăcat pe salteaua lui Val. Abia acum observară că era aproape ziuă, se crăpa de ziuă. A doua noapte pierdută. Trebuia să fie la redacţie, se hotărâse să se ducă, totuşi.
    - Cine ne scoală pe noi la 7? spuse el. (întotdeauna îşi făcea singur mizerie - başca aceea pe care-o încasa de la şef- când întârzia un sfert de oră la slujbă.)
    - Mimi! zise Adrian (lui se vede că abia acum îi venise inspiraţia), întoarce sânul drept, să sune la fără un sfert!
    - Porcilor, măgarilor! Aşa stricaţi voi tineretul...
    în astfel de alintări, Tudor aţipi; în curând, sforăia tare şi Adrian.
    Pe la şapte şi jumătate, Val intră plin de pământ, boţit şi cu ochii tulburi.
    - Deşteptarea! făcu el. A venit schimbul doi.
    Adrian sări şi se uită la ceas. (Poftim, 7,30!) în zece minute era gata de plecare. Se arătă şi galanton: îi ajută fetei să se încheie la bluziţă.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
175
   - La artă pentru artă te-ndeşi - râse Tudor. Aseară te durea mâna!
   - Ce face omul în revărsat de zori e lucru curat.
   Acum abia observară starea obosită în care se află ginerică.
Se aşezase pe masă şi-şi lăsase capul în palme.
   - Cum a fost voiajul de nuntă?
   Adrian nu primi nici un răspuns. îl lăsară, pentru că ştiau că-n astfel de momente nu e bine să-l zgândări. Putea să-ţi dea cu ceva-n cap. De altfel, era timpul s-o-ntindă, gata, întârziaseră. Ieşiră toţi trei. Din uşă, Tudor se-ntoarse şi, apropiindu-se de masă, îl zgâlţâi tare pe „flăcăul vânjos" care, parcă înţepenise acolo.
   - Ce-i cu tine, culcă-te în pat. Ţi-e rău?, Unde e Olga?
   - M-am spălat cu ea pe cap. Lăsaţi-mă-n pace!
   Tudor plecă.
   - I-auzi c-a pierdut-o pe Olga, le spuse el celorlalţi, când îi ajunse din urmă.
   - Glumeşte. Aşa e el.
   Mimi rămase în staţia de tramvai, ei doi ieşiră la linia lui 81, să meargă la redacţie. Dacă troleibuzul venea imediat, n-ar fi întârziat decât 20 de minute. în astfel de cazuri intrau pe rând. Cel care apărea primul încasa grosul observaţiei. Era rândul lui Tudor.
   - Mă laşi pe mine, zise Adrian. Tu trebuie să fii astăzi miel. Blând ca mielul...
   - Da., că şi aşa vor să mă taie...
   în ziua aceea nu i se-ntâmplă nimic lui Tudor la redacţie. Revăzu nişte materiale mai vechi, dictă ceva la maşină, dădu, telefoane şi comandă două articole unor profesori universitari.
   Când se întoarseră acasă, pe la patru, îl găsiră pe Val în aceeaşi poziţie, răstignit acolo pe masă. Crezură c-a avut un atac ceva, că Doamne fereşte, e mort. Ca în filmele de groază, când cineva intră în cameră şi dă cu ochii de un spânzurat, ori îi cade un cadavru, de undeva, în braţe.

176
MARIN SORESCU
   - Val! ţipă Adrian, care se speria mai iute, omule, ce e cu tine?
   -V-aţi şi întors? spuse acesta într-un târziu, ca trezit
dintr-o hipnoză.
   - Ce e cu tine, mă? Ce e, bă, cu tine? Şi odată pe Adrian îl fulgeră o idee: Olga?
   - Am pierdut-o.
   îşi aduse aminte cele spuse de dimineaţă, când crezuse că e glumă.
   - Cum asta? Unde? Când? Unde?
   - în parc!
   Val se săltă cu mare greutate, sări jos de pe masă, toate oasele-i trozniră şi mai mult căzu pe duşumea. înţepenise, amorţise acolo. Rătăcise cu ea îndelung pe străzi - a fost o noapte superbă, apoi ajunseseră în parc -, s-au plimbat cu barca... fiecare cu câte o barcă... La un moment dat, el a rămas la urmă... era şi cam întuneric... ea vâslea repede, mai repede decât el... şi când s-a apropiat de barca ei... aceasta era goală!
   - Nu se poate! Glumeşti! făcu Adrian. Ce înseamnă asta: era goală? Poate femeia...
   - S-a înecat? pronunţă Tudor acel cuvânt, care-i venise din primul moment pe buze, dar parcă nu-1 putea articula.
   Val dădu din mâini.
   - Dumnezeu ştie! Am răscolit lacul! Am strigat, am scotocit peste tot... După aceea, am dat fuga şi-am anunţat miliţia... au venit cu multe bărci, cu căngi... L-am luat iar la purecat.
   -Şi...?
   - Nimic!
   - Slavă Domnului! oftă Adrian. înseamnă că a fugit pur şi simplu... S-a ascuns undeva. Asta e...
   Adrian se închină, cât era de ateu. Apoi, râzând: s-a dus acasă, mă, s-a întors la Sandu. N-a putut suporta aventura. Atât cât a fost, pentru ea a fost suficient. A gustat o clipă din marea dragoste... şi s-a speriat. S-a întors la omul ei... la bărbatul legal, cu slujbă. Fără pic de metafizică, e drept, dar cu bani, şi cu casă. Gata, hai să bem!
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
177
   - De-ar fi aşa! oftă sculptorul, care parcă suferea de inimă şi se temea de mişcări prea bruşte.
   - Sunt convins că aşa e, făcu şi Tudor, deşi era convins exact de contrariul (să dea Dumnezeu să-l mintă pe el intuiţia).
Era prea frumos ca să continue... A vrut să rămână în viaţa 5 ta ca o himeră, care ţi se arată o dată, pentru o clipă, şi dispare, punându-te pe gânduri pentru totdeauna, lăsându-ţi o amintire ele neşters. Nu-i plăcu cum exprima această idee, care nu-i ieşea clar, tocmai pentru că nu credea în ea. Cu Olga trebuie să se fi întâmplat ceva, altceva decât ar fi vrut ea, care io nu depindea de voinţa ei, ceva grozav.
   - Ala ţi-a furat şi statueta! făcu Adrian, zâmbind ca şi când ar fi spus o şotie.
   - Adevărat! sări Val. Şi se uită s-o vadă pe undeva prin casă. Atunci e clar! La un moment dat, Olga mi-a spus: 15 „Uite-l!“. I se păruse că vine în urma noastră, cu lutul în braţe... Eram tocmai pe la turnul de apă... M-am uitat, am aruncat priviri de vultur, dar nu era nimeni, am râs amândoi ca de-o vedenie...
- Poate v-a urmărit şi în parc... şi-a răpit-o!	20
   - Dar unde te pomeneşti, mă băieţaş? Pe ce lume? (Adică se înţelegea: în ce societate?) Adrian citea faptele diverse din ziare - nu ştiu de ce-1 interesau — şi le povesti ce se întâmplase de curând cu un bandit, care răpise o femeie... Scăpase din puşcărie... mă-nţelegi? şi dăduse atacul unei bănci... 25 mă-nţelegi? Merge, se face că scoate nişte bani, apoi, cu pistolul
în mână, îi ameninţă pe funcţionari să golească tot... Din întâmplare, cineva tocmai intra şi, văzând scena, s-a întors şi-a anunţat poliţia.
   Atunci, continuă el cu sufletul la gură, de parcă acum afla 30 ce avea să povestească, banditul s-a retras cu cei patru ostateci în camera tezaurului. Ştiţi cum sunt astea: numai beton şi fier...
Vine poliţia. Uuu! Uuu! Parlamentări. Pungaşul pune condiţia să i se mai aducă acolo întărituri, ha, ha, un prieten,

178
MARIN SORESCU
şeful bandei lui, care se afla tot la beci... Aia ce să facă! îl aduc şi acum în încăpere erau doi bandiţi... şi patru ostateci... Cu grenade, pistoale etc.! Şi o femeie... că de aici plecasem... „Tu mereu pleci de la femei! “ (Tudor ori Val?) Printre ostateci era şi o casieriţă tânără. Asediul a ţinut patru-cinci zile, poliţia încercând să spargă uşile, forând plafonul, dar neîndrăznind să înainteze. Aia ameninţau că la cea mai mică mişcare omoară ostatecii.
    - Filme! Filme! Filme! îl întrerupse Val, care n-avea acum chef de istorii.
    - Şi unde s-a-ntâmplat asta?
    - La Copenhaga.
    - Aşa da! făcu Tudor, ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe inimă.
    - Şi, continuă Adrian, important este faptul că în aceste zile femeia aceea a fost siluită... sau, mi se pare, chiar s-a îndrăgostit de unul dintre bandiţi!
    - De ce e atât de important?
    - Ca document psihologic. Victima simte atracţia călăului... ea atunci şi-a pus în funcţiune întregul arsenal, ca să-l înduioşeze pe tip... Viaţa e îngrozitor de tenace. Şi chiar când ai impresia că gata... s-a terminat, ea se agaţă de ultimul fir de păr... Mi-am notat să scriu cândva o nuvelă pe acest nucleu: legătura dintre bandit şi ostateca sa. O dragoste adevărată, mare, măreaţă, o pasiune mistuitoare.
    - Cât au rezistat ăia?
    - Cinci sau şase zile. Au fost adormiţi cu gaze... Ostatecii, aproape morţi din cauza tensiunii şi-a foamei, nu mâncaseră nimic în tot acest timp. însă hoţii erau obişnuiţi şi cu spaţiul limitat şi cu subnutriţia şi cu... tot.
    - S-a scris şi în presa noastră... adăugă Adrian.
    - Tot despre asta?...
    - Bineînţeles... la fapte diverse. Dacă ai aduna, dacă ai selecta toate faptele diverse, ai face o comedie umană, pe lângă
TREI DINŢI DIN FATĂ
179
care Balzac ar fi un puşti. Ştiţi că unul a omorât un şef de bordel pentru 40 de mărci?
   Era subiectul favorit al lui Adrian, alunecase acum pe panta faptului divers, însă Tudor socoti că nu e momentul unor digresiuni, oricât de interesante. Nu era momentul psihologic. Adrian făcea o mulţime de gafe. Schimbă vorba, întrebându-1 pe Val dacă a luat legătura cu soţul Olgăi. Ca să nu mai stea aşa plouat, ca să se liniştească, să-şi poată vedea de treburi, ar fi fost foarte normal să-i telefoneze - nici nu trebuia să-şi spună numele - cerând să vorbească urgent cu Olga; s-ar fi dat drept un coleg. Şi cu asta se termina povestea, afla că femeia s-a întors acasă şi lui îi rămâneau doar suferinţele tânărului Werther, într-o ediţie de lux. Un eşec erotic. Se mai alesese şi cu două fire de borangic. Per aspera ad astra.
   - E-he! oftă Val, opac la orice fel de sugestie, la orice „înălţare grea".
   Plecară împreună. Nu ştiau ce anume vor întreprinde, însă se impunea, oricum, o ieşire. Trebuia să facă ceva. Adrian dădu el telefon. (Val ştia numărul Olgăi de-acasă.)
   - Alo, casa Şandru? cu doamna, vă rog.
   Răspunse probabil fata în casă... urmă un moment de suspens... „Da, imediat", se auzi - şi la capătul celălalt, Val, care puse urechea, o recunoscu pe mama lui Şandru: „Nu e acasă... nu mai locuieşte aici"... zdranc! Telefonul fu pus în furcă. Porniră la-ntâmplare pe bulevard. Agitaţia din jur, mişcarea i-ar fi făcut, oricum, bine îndrăgostitului fără noroc, care arăta ca un căzut din lună, căzut în cap.
   Unul dintre ei aruncă o vorbji sinistră: la morgă... Pentru că, dacă i s-ar fi înecat corăbiile, ar fi fost imposibil să nu răsufle asta, acolo. (Tot încercau să-l învioreze, glumeau ca să-i arate că ei nu cred în posibilitatea înecului, şi dacă nu cred ei, care sunt aşa de... exacţi, precişi, nici nu putea fi adevărat.)
   Val îi asculta c-o ureche bleagă, de azi-dimineaţă se gândea la acelaşi lucru. Refăcuse de o mie de ori drumul lor prin oraş,

180
MARIN SORESCU
cum ajunseseră în parc, a cui a fost ideea să desfacă nişte bărci, legate la ţărmul lacului.
    Ce noapte fantastică! Adrian era acela care exclama mereu „Fantastic!" „Pfu,- ce fantastic!" - cuvântul îl cam agasa, dar asta fusese realitatea. Aşa... fantastică! N-are rost să umblăm acum după stil. Ar fi părut astfel, chiar de-ar fi avut un alt final. Când o luase pe Olga de la chibrituri, nu ştia încă unde-o va duce - fisa i-a căzut spontan, „ca orzul pe gâşte". I se păruse că Şandru o privise odată nu ştiu cum, şi asta-1 enervase. Ca şi când nu i-ar fi fost soţie! Dar ea într-adevăr nu mai era nevasta grăsanului - era a lui, numai a lui, şi-o luase de-acolo, s-o scape de acela, de căpcăun, şi de toţi. Trebuia să rămână singuri. Prima lor noapte de-adevăratelea, acum când lucrurile, într-un fel, se legalizaseră. Ieşind, se gândi s-o ducă în curtea din spatele casei. Sau dincolo, peste drum, în cimitirul acela uitat, ruginit, năpădit de ierburi şi de stafiile ciumaţilor înmormântaţi acolo, clae peste grămadă, de mult, poate chiar pe vremea lui Caragea. Dar poarta mare, de grilaj, fusese închisă. Olga zise: „Lasă! Unde mă vâri?" Mai bine dăm o raită prin oraş?" Şi plecară de mână, la voia-ntâmplării. „într-un alt veac, te-aş fi cărat în braţe, să-ţi arăt Piaţa Matache după miezul nopţii... şi m-aş fi bătut, din fugă, cu o mână - cealaltă - cu tot felul de haidamaci, haiduci, haimanale ce-ar fi sărit de prin ganguri, de pe acoperişuri, din saltele de puf să ne atace, să-mi ia comoara. Voia să-i arate că ştie să fie şi „ofticos", cu toate că orice romantism lui îi părea desuet, ori căuta să-l mascheze.
    - Acum, însă, trebuie să mergi pe propriile picioare, picioroange...
    - De ce pe picioroange? întrebă Olga, alintat, ca şi când el chiar ar fi dus-o în braţe şi acum ar fi voit s-o lase jos. Scâncea ca un copil.
    - Pentru că suntem în secolul vitezei şi toate merg mai mult pe dos (vru să spună pe jos, dar îi veni o idee mai
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
181
bună) - una - şi astăzi nici femeile nu mai sunt aşa de uşoare, fulgi de ovăz, ca pe vremuri, să te cărăbăneşti cu ele-n cârcă, încolo şi-ncoace, după cum îţi dictează interesele... cruciadelor - două. Ea chicoti, chiţăi, ciripi. Străzile erau pustii, ba nu, la un moment dat se-ntâlniseră cu un grup de tineri, care lălăiau ceva, legănându-se. Unul avea o chitară în mână, dar nu cânta la ea... mai mult bătea toba cu degetele în lemnul instrumentului.
   - La noi n-a prins chitara niciodată! aruncă Val. La noi, toba! Noi cu toba şi la petrecere şi... şi uită-te la ăsta, nici nu ştie de unde-i vine dexteritatea, nu băriuie că e robul unor atavisme. Multă vreme pierdură uitându-se pe la faţade. Apucaseră pe străzi lăturalnice, unde casele se păstrau aproape neatinse, ca pe vremuri. Undeva le atrase atenţia o clădire mare în formă de U, al cărui singur etaj avea un geamlâc şi între cele două aripi se circula pe sus, pe un fel de punte. Cine ştie ce han vechi. Şi-ar fi dorit o cămăruţă acolo, voiau să bată la poartă să întrebe dacă nu exista o cămăruţă de-nchiriat. Nu mai exista însă nici o poartă, curtea era pavată cu pietre de râu, începuse să răsară iarba printre ele. Unul din capetele dinspre stradă avea o vitrină, jos la parter, o ceasornicărie, mai mult expoziţie de ceasuri vechi, de când străbunica. Zăboviră puţin nedecizindu-se ce ceas să-şi aleagă fiecare, toate aveau ceva aparte. Plecând de la aceste orologii, spuseseră c-ar prefera totuşi un castel hanului acela, sau un turn, şi-o luară spre Colţea. Val, care era documentat în problemă, reconstitui cu de-amănuntul această capodoperă de arhitectură specifică vechiului oraş... îi arătă unde se înălţa turnul... măsurară cu pasul cam cât ocupa... şi pe unde veneau zidurile celelalte, care formau piaţa. Că totul aici era un fel de piaţă... ceva cam ca la Veneţia, la San Marco. Un călător străin considerase acest colţ unul dintre cele mai frumoase din lume, la acea vreme, şi tot el, mi se pare, făcea comparaţia cu cetatea dogilor. De aici şi până în parc e o cale bună. Nu-şi

182
MARIN SORESCU
prea amintea cum se rumeniseră în partea aceea. încă de pe la turnul de apă - deci, trecuseră pe acolo - Olga dădea semne de spaimă, ori poate-o ajunsese oboseala? Zicea că... îi urmăreşte cineva... I se păruse ei că vede un om c-o măciucă 5 în braţe! Deci acesta trebuie să fi fost Şandru cu statuia. Dar cum se ţinuse după ei până acolo? Cum adică fusese în stare să alerge cu pământul în braţe - era încă ud şi greu: precis arăta acum ca un morman de lut, poate scăpase statueta din mână şi mai ales: cum de nu-şi dăduse el seama? Pe de altă 10 parte, toate aceste precizări nu au nici un sens: el se uitase în direcţia arătată de Olga; ba chiar fugise şi dăduse ocol Foişorului de Foc şi nici ţipenie! Să mergem acasă - spuse Olga - dar tot ea adăugase: care casă? şi-i ceruse s-o ducă-n parc, să se plimbe cu barca. Oare spusese asta tare?... adică 15 ar fi putut s-o audă şi altcineva, care, să presupunem, ar fi fost ascuns pe-acolo şi-ar fi apucat pe altă cale, aşteptându-i la lacuri, pregătit... şi cu mai mulţi oameni? Nu, Olga îi şoptise... îl rugase în şoaptă. Ce-i spusese ea cu voce tare, prea tare pentru ora aceea târzie - asta arăta că-i e totuşi frică, de 20 ce? de cine-i era frică? - vorbea tare răspicat, sonor, ca să se convingă pe sine că nu-i e teamă, că n-are nimic de ascuns, fusese prezicerea ghicitoarei din ziua aceea. Şi atunci Olga se agăţase de gâtul lui cerându-i să n-o lase, să n-o părăsească. Fu rândul lui să-şi arate în lumina lunii dinţii mici, cu gingiile 25 roase de şederea în mina de plumb, unde fusese înainte. Val râse cu poftă.
    Frumos din partea ei că umblă pe la ghicitoare, mai crede în babe! Apoi continuase, pe un ton ceva mai grav: „Iar de-o fi să mor“, şi-i recitase câteva versuri, dar aşa cam într-o doară, 30 aproape fără să le pătrundă sensul, adică fără să se gândească la sens atunci, îndeplinind parcă un automatism, căzând pe un automatism. De câte ori făcea asta spre a atrage atenţia asupra alunecărilor de gândire - cum trecem de la una la alta, duşi, pur şi simplu, de un cuvânt, ori de o anumită intonaţie
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
183
a sa, care ne sugerează imediat altceva. Mintea noastră e foarte atentă, mereu la pândă, spun „busuioc" gândindu-mă la floare, dar, imediat, asta îmi trezeşte în memorie o întâmplare cu unul „Busuioc" care... şi aşa mai departe. Faptul că ea fusese la vrăjitoare, cum se zice, probabil o simplă locţiitoare de vrăjitoare, o babă oarecare, îi plăcuse totuşi, Olga se arăta preocupată de viitor, de viitorul lor, adică ţinea la el? Mă iubeşti? întrebase el - tot cam într-o doară, pentru a nu părea desuet, demodat -, însă întrebarea era serioasă.
   - Mi-e frică de tine! fu răspunsul ei, uitându-se speriată în jur.
   - Dacă îţi e frică de mine, de ce te uiţi în jur... nu mă vezi?
   - Pentru tine... mă tem...
   - Vax albina! Mie să nu-mi poarte nimeni de grijă.
   Acum îi părea rău că întrerupsese discuţia asta aşa de
brutal, poate că ea ar fi vrut să-i spună ceva. Povestea cu ghicitoarea o începuse de două-trei ori, şi el n-avusese niciodată răbdare s-o asculte până la capăt. Femeile se pierd în amănunte când s-apucă să spună ceva, procedează ca un romancier „serios", de multe volume, descriu în dreapta şi-n stânga, spun cum era îmbrăcat cutare trecător întrebat în ce direcţie vine o anumită stradă, unde are loc, să zicem, un incendiu şi până să ajungă cu explicaţia acolo la faţa... locului, te plictiseşti şi nu mai vrei să asculţi... Ar fi şi inutil, pentru că între timp totul ar fi de mult cenuşă. Femeile au ochi de prozator - spusese el o dată - sau prozatorii au ochi de femei. Şi adăugase: cu toate acestea, femeile nu sunt buni prazatori. Asta de dragul silogismului întors, pentru că putea da imediat cel puţin trei exemple de femei cu excelent condei. Aşa că o pusese mereu să termine mai repede, Olga se supărase de fiecare dată.
   - Rezultatul, spuse el, mie să-mi spui scorul, scorul final! Lasă astea cu pantalonaşii copiilor, care te-au întâmpinat la capătul străzii... Ce ţi-a „proorocit" aia despre scor?

184
MARIN SORESCU
    - C-o să ţi se taie capul! zise Olga repede, furioasă că nu e lăsată să povestească frumos, cu început şi sfârşit.
    - Păi, dacă e-aşa, ce rost mai au toate celelalte amănunte? Vezi că n-ai dreptate să te superi?
5	- Mulţi au vrut să mă muşte de fiund dar sunt bazonat!
adăugă el.
    Ajunseseră în piaţa mare... Olga atunci îl implorase un lucru: atâta vreme cât îi va fi ea soţie, să-i promită că termină cu năravul ăsta de-a se amesteca unde nu-i fierbe oala. El
10 se-nfuriase: cum, îmi iau cenzor în casă? Cum vine asta? Să înceteze de-a mai gândi, numai pentru că ea, frumoasa din pădurea adormită, îi pune mânuţa la gură şi zice pss! Trece cineva, te aude cineva, acum, gata, nu mai gândim până la orele paişpe.
15	- De ce interpretezi greşit? Iţi vreau binele. Tu nu cunoşti
oamenii... Vorbeşti cu toată lumea la fel... şi nu toţi îţi sunt prieteni...
    - Dragă, sări el, dacă tu consideri că nu corespund din punct de vedere politic... mă rog! Du-te acasă, ce cauţi aici
20 cu mine, la ora asta de bruiaj. Ce? nu vezi ce ceaţă e?
    - Uite, aluziile astea or să te omoare!
    - Ce aluzii? Care aluzii? Eu vorbesc direct... şi toată lumea crede că fac aluzii. Când nu-mi place ceva şi spun că acel ceva nu-mi pică tocmai bine, lumea vede aici o aluzie. „Lumea!" -
25 adică d-alde bărbatu-tău. Dacă el nu vorbeşte decât în lozinci, mă rog, du-te acasă şi scoate-1 la demonstraţie. Aceasta fusese partea mai tare a discuţiei dintre ei, în noaptea aceea - de fapt era o reluare, pe altă spirală, a unor discuţii şi controverse anterioare. îi spusese - mai mult ca s-o liniştească, pentru că
30 nu-i plăcea să vorbească despre sine - că în ceea ce priveşte originea lui, pot să-l caute oricât (ca şi când ar fi fost vorba într-adevar de o urmărire), pentru că n-aveau ce să-i găsească. Că meseria lui de bază e miner, clasă muncitoare - înţelegi! de-aia gândesc aşa! Şi-i povestise câteva episoade.
TREI DINŢI DIN FAŢA
185
Fusese într-adevăr miner, „lucrase în şuturi", cunoştea cu ochii-nchişi câteva galerii de pe Valea Jiului şi cuvântul „galerii" îl făcuse sculptor - ba nu, ăia îl trimiseseră la arte plastice, pentru că le făcea statui din antracit, în timpul liber... şi toţi săriseră cu gura pe el... că e păcat de talent şi de antracit. 5 Aia se pricepeau la artă! La fel vorbea şi acolo - aşa, deschis turuise el toată viaţa, pentru că nu ştia, trebuia să afle de la ea, că n-ai dreptul să spui ce-ai pe inimă. îi promise să-i arate într-o zi autoportretul lui cu cască de miner — un ulei pe fond roşu, pe care i-l dăduse unui prieten, dar o s-o ducă să-l vadă, w
*
   ...o apucară pe chei în jos, dincolo de Piaţa de flori şi Adrian îi arătă lui Tudor o corabie de hârtie, lansată de vreun copil, care se ducea legănându-se la vale; de scufundat nici n-ar fi putut să se scufunde, pentru că apa era aşa de clisoasă, plină ^5 de grăsime, de păcură şi uleiuri încât dacă aruncai banul ar fi sărit în sus. Tudor, care avu această idee, aruncă o monedă de un leu care nimeri chiar în corăbioară. Adrian îl privi cu invidie prefăcută. „Mă, da nu scapi nici o ţintă?" Corăbioara mai alunecă vreo câţiva metri, împleticindu-se, ca o lebădă 20 rănită, apoi se scufundă. „Leul creşte în greutate", spuse Tudor. Când ajunseră la morgă, Val îşi aminti că trecuseră şi pe-acolo...
   - Păi aici am mai fost... Azi-noapte cu Olga... Am trecut şi pe-aici.
   - Măi, dar mult ai mai fugărit-o! se miră Adrian. Dacă 25 nu-i arătai morga, în noaptea nunţii, tuşeai!
   Val nu-i răspunse, cum avea el de obicei, o replică pentru orice.
   - Ne întoarcem! hotărî el. N-are nici un rost.
   Tudor ar fi vrut să intre acolo - pe picioarele lui, 30 bineînţeles - să vadă câteva „aspecte". Nu fusese în viaţa lui la Institutul medico-legal, cum scria pe un fronton (clădirea,

186
MARIN SORESCU
dacă nu ştiai ce e, îţi impunea, era chiar atrăgătoare). Această vizită aici ar fi fost pentru el un fel de încununare a experienţelor din ultimele zile, Burculeţ, apoi baba aceea... de câteva zile n-avea noroc decât de morţi, parcă juca mereu cu mână moartă...
    Lângă Institutul medico-legal se afla şi un atelier de coşciuge. „Viaţa în complexitatea ei!“ spuse Adrian, arătându-le, deşi acesta le observase şi el imediat. Atelierul de coşciuge era în aşa fel plasat, amplasat acolo, încât de la intrarea la Morgă, dacă te întorceai puţin, privirea îţi „intra" exact într-un coşciug nou - aproape frumos - de stejar şi dacă ar fi pus meşterul repede capacul ţi-ar fi prins văzul înăuntru. Din păcate, dacă e să pleci de aici, nu numai privirea e cea care ţi se bate în cuie! Schimbul acesta de impresii între Adrian şi Tudor nu avu nici un efect asupra lui Val.
    - Ne-ntoarcem! repetă el. Apoi, după ce făcură câţiva paşi: n-aş suporta s-o vedeţi voi goală!
    - Ai fi gelos? Chiar în condiţiile astea?
    Val spusese adevărul. Prietenii lui reţinură tonul glumeţ şi se bucurară că îşi revine. Adică, avea dreptate: ce să caute ei acolo? în vremea asta Olga poate îi aşteaptă pe la uşă; pe la uşi pe la fereşti...
    - N-am lăsat uşa deschisă, spuse Adrian, Olga o fi tropăind pe hol... Grăbiră paşii. Când să ia autobuzul din Piaţa de flori, Val, care-i lăsase să urce ei primii, le strigă de jos că se duce la un prieten.
    - Ne-a tras pe sfoară. A vrut să scape de noi.
    Adrian îi explică, aşa cum stăteau în autobuz, în picioare şi cu mâinile pe sus, ţinându-se de ce nimereau - era înghesuială şi şoferul avea gesturi foarte bruşte de pornire şi frânare -, cât de pişicher era sculptorul, se ţine numai de farse, e un maestru al farsei. Precis şi-a găsit vreo şură pentru Dulcineea lui - ori vreo moară de vânt pe undeva - şi-acum o ţine ascunsă.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
187
   - Atunci de ce arăta în halul ăla?
   - Pesemne c-o fi primit vreo palmă. Aşa, un mic cadou de nuntă. Şi, cât era de mândru, suferea acum ca pentru pierderea întregii bătălii. Adrian cunoştea câteva aventuri — amoruri iuţi, trăsnite - din fuga calului, ale acestuia şi nu 5 credea că se putea îndrăgosti serios de vreuna. Olga, dacă era pe-aşa, i-ar fi plăcut şi lui - avea calităţi -, lumea din troleibuz începuse a întoarce capul, Adrian vorbea de obicei tare.
   - Mai încet! îi şopti Tudor, tocmai când şoferul frâna brusc, aşa că ultimul cuvânt fu lungit involuntar şi şoapta se io strangulă în poruncă rostită : înceeet!
   - Asta azi a pus prima dată mâna pe volan! se amestecă o doamnă de alături, crezând că Tudor îi reproşase şoferului că mână prea tare.
   - El este omul cel mai bizar din câţi am întâlnit, tocmai 15 începusem să-ţi povestesc... dar unde rămăsesem? întrebă Adrian, care-şi spunea singur, recunoştea... că e un „mare căscat".
   - Lasă. că-mi spui acasă.
   De altfel, Tudor n-avea nici un motiv să nu-i accepte teoria. Bineînţeles, fuseseră „duşi" de Val, şi bine făcuse. Prea 20 erau naivi şi creduli, prea umblau cu limba scoasă după „evenimente", după chestii tari — făceau pe reporterii furioşi, stil Egon Ervin Kisch, care-i plăcuse mult lui Adrian că s-a aruncat o dată din vapor, nu ştiu ce să vadă mai bine, şi desigur îi vorbise despre el şi lui Val. Acesta le dăduse o lecţie şi acum 25 se dusese la Olga, pe care o instalase pe undeva, prin vreo cameră mobilată, la mahala — intri în curte, treci printre straturi de flori - acum nu erau încă sădite, calci pe covoare olteneşti. Frumos din partea lui... şi se bucura şi pentru Olga, nu ştiu de ce. O văzuse că îşi răsucise de-adevăratelea inima 30 după Val, ca floarea-soarelui, şi de ce să n-aibă şi ea ora ei de romantism? Să-şi facă mendrele romantice.
   Ia-i femeii dramul de romantism, pe care pretinde că-1 are, şi se sufocă, moare, se aruncă de la etaj. Val era un realist - uneori

188
MARIN SORESCU
cam cinic, uneori fantast —, dar ştia să-i dea şi cezarului ce-i al cezarului. îi crease principesei lui un culcuş să moară de invidie toate eroinele din romanele cavalereşti. Tudor se bucura pentru amândoi; momentele de fericire sunt aşa de rare şi când le vezi la prietenii tăi aproape că-ţi dau lacrimile. Altfel, vorba lui Sancho Panza, murind îţi iroseşti sănătatea.
    Acasă, îl aşteptară nerăbdători, fără a-şi mărturisi asta. Ceva nu se leagă în logica lor şi a evenimentelor şi parcă tot mai voiau nişte lămuriri suplimentare, pe care nu le putea da decât el.
    Se auziră paşi uşori la uşă... un moment de linişte ca şi când persoana ar fi tras cu urechea şi apoi o voce caldă feminină:
    - Vaal!
    - Hait! C-a venit, sări Adrian, vesel. I-o ascundem sau îi spunem, când o găsi-o aici, c-am adus-o noi de la morgă, înviată a treia zi. Olga (orga) de lumini, de la morga de bezne
    Tudor se duse şi deschise. Spuseră amândoi odată „Intră!“, dar persoana respectivă nu se mişcă, părea speriată. Era dactilografa de la etajul unu... care nu uitase întâlnirea fixată pentru seara aceea. Aşteptând o vreme, îşi luase inima-n dinţi şi coborâse, să vadă ce-i cu el.
    - A, poftiţi, poftiţi, duduie! făcu Adrian.
    Fata intră, dar nu închise uşa după ea. Se uită curioasă.
    - Val nu e aici.
    - Şi nu se întoarce repede?
    - Cred că în noaptea asta... e ocupat cu serviciul, minţi Adrian, sobru ca turnul de apă.
    Duduia Ursache nu ştia cum să iasă din încurcătură, se roşise toată şi asta se vedea. Zise că-i promisese domnul Val o mână de ajutor pentru seara asta (ţi-ai şi găsit galantonul! se gândi Adrian, răutăcios, pentru că un uşor flirt cu bruneta încercase şi el, însă fără rezultat). Adică, se explică ea, după stilu-i propriu de-a da lămuriri la nesfârşit, făcând gafă după gafă, avea de bătut ceva la maşină, urgent - lucra şi-acasă - şi Val se oferise să-i dicteze.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
189
   - Păi, vă dictez eu... Până vine el... zise Tudor, dar imediat îi păru rău, de ce se bagă în chestii de-astea?
   Fata, şi mai încurcată, dar nemaiputând da înapoi, spuse că da... de ce nu? De fapt, nu erau decât câteva pagini. Tudor plecă iute cu ea... nu ştia cum o cheamă... simţind în urmă-i arsura privirii ironice a lui Adrian.
   - Cum te cheamă? întrebă el, când se văzu singur cu ea, în camera acesteia şi simţi imperios că trebuie să spună ceva.
   - Margareta Ursache.
   - Pe mine... tot aşa... spuse el, repede, apoi, dându-şi seama, o drese: tot aşa mă întreabă lumea cum mă cheamă, aşa netam-nesam, pe stradă.
   - Aveţi o figură interesantă, zise Margareta.
   - Găsiţi? Găseşti? (să-i spun că şi ea e foarte... foarte nostimă? Rosti însă cu totul altceva, adică primul gând care-i venise la auzul numelui.)
   - Margareta de Navarra!
   - Poftim?
   - Margot!
   - A, regina Margol! Mersi!
   (Sunt un dobitoc, mai bine-i spuneam: Margareta biciclista, era mai pe-nţelesul ei.) Dar fata prinsese aluzia şi se complăcea în această atmosferă culturală.
   - Am citit cartea şi mi-a plăcut.
   - Există şi-o carte... de-asta? întrebă Tudor, făcând pe prostul de probă.
   -Aoleu ! Nu l-aţi citit pe Dumas!
   Conversaţia nu se lega deloc, Tudor nefiind familiarizat cu astfel de situaţii cheie, ştiindu-se stângaci de felul lui, iar dactilografa cea tânără fiind şi mai încurcată decât el. Ea se învârtea fără rost prin cameră, apoi se oprise asupra unei perne, pe care o tot aşeza când la un cap al patului, când la celălalt.
   - Eu mă culc la perete, vru Tudor să facă o glumă, dar se răzgândi; nu era cazul.

190
MARIN SORESCU
Domnişoara era foarte serioasă şi speriată.
- Şi eu locuiesc tot aici... zise el. De astăzi, adică de ieri...
Nu-şi aminti însă unde-a dormit în noaptea aceea... dacă
a dormit acolo...
5	- Da, da... de ieri, reluă el... nu-mi aminteam unde-am
dormit azi-noapte... de fapt, aici am dormit, dar foarte puţin.
- Aici la mine? Fata începu să râdă.
- Să zicem, prinse Tudor curaj.
Margareta l-ar fi preferat pe Val, care-i plăcuse, i se păruse
10 mai impetuos şi mai intim. Ea nu era o „frivolă", ci o fată normală, serioasă, cu oarecare zestre, pe care tot căuta prilejul s-o arate, să aducă vorba, întrucât ea în mod cinstit voia să se mărite. Perna asta, zise, revenind la subiectul cel moale, mi-a făcut-o mama! E cusută de cineva de la noi. Era 15 într-adevăr o pernă stil ţărănesc, cu motive florale stilizate. Arnici roşu şi negru.
- Nu-i rea.
- îţi place?
    - De ce nu? Tudor voi să facă nişte consideraţii asupra 20 artei populare. Nu-şi mai răci însă gura. Un obicei prost al
lui de a da replici în gând - gândea foarte repede şi partea cea mai interesantă nici n-o mai rostea. Dispreţ pentru interlocutor? în gând, din cauza vitezei procesului, el trecea aproape instantaneu de la o asociaţie la alta, plus că, din 25 prudenţă, se ferea să rostească tare ceva, pentru că lucrurile n-ar fi avut legătură şi-i era lehamite s-o ia iar de la început, să explice de ce spusese aşa. Deci o discuţie cu el - chiar în condiţii normale - nu era prea interesantă. Cei care-1 cunoşteau bine, şi-n faţa cărora îşi dădea el drumul, îl apreciau 30 tocmai pentru asta, pentru că tot ce spunea suna ca nişte paradoxuri. Alţii s-ar fi chinuit mult să le facă, lui îi veneau aşa, simplu, cum bea apă, cum bea Grigore aghiasmă.
    - Am şi câteva scoarţe ţărăneşti - o minune! se entuziasmă regina Margot, ca şi când băiatul ar fi căzut
TREI DINŢI DIN FAŢA
191
realmente în extaz în faţa pernei şi-ar fi fost o crimă dacă nu-i arăta şi ce mai are în ladă. Scosese scoarţele înflorate şi le întindea pe pat, pipăindu-le ostentativ şi lăudând calitatea ţesăturii şi frumuseţea modelelor. După cum, cu o zi înainte, se mândrise cu Răpirea din Serai, care ei îi plăcea sincer, acum întorsese foaia, o dăduse pe naţional (ce vrea asta de la mine?) şi-l rugă s-o pipăie. Adică scoarţa. Ei îi plăcea mult, adică o aprecia la fel de sincer...
   - Lână! Lâna e lână, zise Tudor sec, punând mâna ca un cunoscător. Mihai Viteazul se născuse într-o localitate faimoasă pentru intensul comerţ cu lână, care se numea Cetatea de Floci.
   - E şi normal să avem covoare zburătoare, spuses e el, tare...
   Cele trei scoarţe erau într-adevăr neobişnuit de frumoase,
reprezentând parcă trei şcoli diferite de pictură în lână; una cu pere galbene pe un fond maron, alta cu nişte figuri romboidale. A treia, în nouă culori, îţi lua ochii prin îmbinarea armonioasă a acestora. Aceasta, poate, îi sugerase ideea de zbor.
   „Cu toate acestea, eu nu mă însor", zâmbi Tudor pentru sine. Era atât de econom, încât chiar ideile şi surâsurile le ţinea pentru sine (ar trebui să-mi fie ruşine!). Ce rosti tare fu această sentinţă din manualul de latină: „Delenda Carthago“.
   - Poftim?
   - Şi cu toate acestea, Cartagina trebuie dărâmată! Aşa zicea Marcus Porcius Cato în for - de fapt, în senat -, dar putea să-i scape fraza şi pe scări, şi printre coloanele forului, întrucât la el devenise un tic şi-o trântea când voiai şi când nu voiai. Nu era cazul să se joace de-a şoarecele cu pisică, acum, cu biata fată. Mai ales că pisica era dânsa şi el, şoricelul. Râse, tare, sub pretextul că: E-he! câtă muncă să faci aşa ceva! Arătă spre pere. Reprimase, la timp, în faşă, un „ca" spre a evita o cacofonie - fir-ar a dracului! - dar n-ar fi fost nimic, fata era, desigur, obişnuită cu aşa ceva: dactilografă! „Ce caut eu aici?"

192
MARIN SORESCU
se-ntrebă el, în timp ce scoarţele erau împăturite cu grijă, ba chiar el ţinu de un colţ, şi băgate în ladă...
   - Frumoasă zestre, nimic de zis! Noroc de bărbatul dumitale (se gândise că putea fi căsătorită şi-acum se pomeneşte cu ăla
5 peste el... şi cum se „decontează?")... că te-a luat cu zestre.
   - Glumeşti... nici nu sunt... abia de-acum încolo...
   -Aha... atunci se schimbă ecuaţia... datele problemei...
    O privi mai cu îndrăzneală, şi-i aduse aminte că trebuia s-o ajute să-i dicteze ceva... io - Sigur... desigur... imediat, să mă fac comodă.
   Domnişoara Margareta se dădu în spatele dulapului - „gardilopei“- şi se schimbă, îşi puse un capot. Peste câteva minute, în camera atât de plăcută răsuna ţăcănitul sprinten al maşinii de scris, ca acordurile unui pian, executând muzică 15 preclasică. Dactilografa stătea la masă, dreaptă, mult mai concentrată asupra paginii decât ar fi fost nevoie, dar văzuse că băiatul e serios, şi se jena, să - acum, poftim! -, să nu i se pară cumva frivolă, fetele de azi sunt cam uşuratece, dar tocmai astea se mărită primele! Tudor, ţeapăn pe un scaun cu spetează 20 înaltă, se pomenise cu manuscrisul în mână şi dicta destul de corect, cu toată punctuaţia. Avea acum ocazia s-o privească mai fix pe... ori cum o cheamă? - Margareta - şi, cum îi tot mergeau ei degetele şi stătea aşa cu pleoapele în jos... nu era de colea! Iată o fată care nu-i de colea! îşi zise, ca şi când acum 25 ar fi văzut-o prima dată. Desigur, în capot arăta mai bine, cu atât mai chipeşă cu cât acesta era destul de decoltat şi printre replici (dicta o piesă de teatru), flăcăul îşi scăpa privirile destul de adânc în clocotul vieţii. Dacă e vreun loc care poate fi numit pe drept cuvânt clocotul vieţii, apoi acesta este, acest cuibuşor 30 cald, care se ghicea între sânii domnişoarei, iar eu sunt un netrebnic, un pârlit de evazionist!
   Ii	era necaz că fata devenise acum atât de sobră, ca şi când odată aşezată la maşina de scris s-ar fi crezut cu adevărat la serviciu, unde nu trebuie să glumeşti, nu trebuie să te fâţâi.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
193
Joacă teatru cu mine. S-o mai lăsăm. Dar paginile treceau una după alta - de fiecare dată când le schimba, dactilografa pierdea cel puţin un minut cu aşezatul indigoului, făcea vreo şase copii - şi Tudor se jura că la pagina următoare o opreşte şi pune mâna pe indigou: Stai! Să mai respirăm. Mai cinstit ar fi fost să-i spună: „Stai, să facem respiraţie artificială!" pentru că se simţea pe moarte. Parcă era pe moarte. îşi dădu seama, cu amărăciune, că numai la asta se gândeşte, că are un fond de erotism inepuizabil - fond secret, dacă e pe-aşa - şi trebuie să mai lupte încă mult cu sine însuşi până se disciplinează, până-şi pune lucrurile astea la punct. Ori poate aşa trebuie să fie? Aşa e făcut omul? Indivizii de felul lui, cei cu preocupări serioase, de cultură, de ştiinţă, savanţii şi aşa mai departe, derbedeii absolutului, uită lucrurile astea în tinereţe, le uită ca proştii - cât sunt de deştepţi -, se dedică studiului, invenţiilor, descoperirilor, tâmpeniilor şi-şi amintesc că sunt bărbaţi tocmai spre 60 de ani, când fac adevărate crize erotice, se poartă deşănţat şi fără perdea, oricum, cu totul deplasat pentru vârsta şi prestigiul lor. Au căpătat prestigiu, poftim! dar au pierdut tocmai esenţialul, de râd de ei şi curcile.
   Marga acum pregătea altă serie de şase foi. O mai las puţin, dar la următoarele şase... o strâng de gât. Se amuză gândindu-se că Miţache, poate chiar aşa ar fi procedat. De fapt, care e regula - trebuia să întrebe nişte bărbaţi experimentaţi, poate chiar pe Val - care e regula în asemenea situaţii? Te faci că plouă, fiind vorba de prima întâlnire, ca să nu te arăţi prea ahtiat, să nu-i dai prea mult nas respectivei să şi-l ia la purtare la urmă, să alergi tu după ea - şi abia la o a doua, ori a treisprezecea întâlnire treci la acţiune... aşa cam într-o doară, ca să nu creadă că numai la farmecul ei nebun te-ai gândit, că mori după ea? Până atunci o ţii cum s-ar spune în şah, o hrăneşti cu aluzii, cu complimente, îi faci jocul. Sau dimpotrivă: chiar de prima dată trebuie s-o cucereşti definitiv şi irevocabil, pentru că altfel femeia crede că eşti un

194
MARIN SORESCU
bleg, şi nu-ţi mai dă nici o atenţie! Altă ocazie nu mai pupi. Dar ce fel de creatură era Marga? Numele promitea. Ei, acuma o să mă duc la cadre să-ntreb!
       - Dacă mă duc la cadre să mă interesez despre tine, în 5 caz că vreau să te cer de soţie, ce-mi spun ăia? Scăpase asta
aproape fără să vrea.
   Marga, însă, cu aceeaşi seriozitate, se apucase s-o bată la maşină, crezând că e vorba de o replică din piesă.
       - Stai! făcu Tudor. Ce scrii? Asta te-am întrebat eu pe tine, 10 Marga! Asta e din altă melodramă.
   Fata începu să râdă: Adică te interesează persoana mea...
ca persoană?
   - Bineînţeles... uită-te şi tu în oglindă. Să ne uităm
amândoi în oglindă.
15 Merseră şi se priviră în oglinda dulapului, care-i arăta „întregi", şi nici nu le stătea rău unul lângă altul.
   - Te avertizez însă că n-am nici o zestre!
   Ea râse din nou şi trecu la masă. Deci lucrurile se rezolvă de la sine, îşi zise Tudor, începând din nou să dicteze, arătând 20 acum mult mai liniştit, ca şi când fiinţa din faţă era într-adevăr nevastă-sa, pe care o ştia de ani de zile şi nu-1 mai interesa în nici un fel. De la prima replică rostită, fu mirat de stupiditatea ei. Aşa or fi fost toate până acum? Continuă să turuie însă atent şi cu un ochi de cerber fixat asupra textului. 25 Nişte săteni se certaseră pe un hat, măcar că acesta fusese desfiinţat, ras cu tractorul. Hatul însă le rămăsese - din moşi strămoşi - ca o tristă moştenire. Făcând parte din brigăzi diferite, intrau în el, adică mai furau câte o brazdă din tarlaua vecinului, când unul, când altul. Pe măsură ce dicta, Tudor 30 simţea că se enervează. Piesa se voia o comedie, şi spectatorii ar fi trebuit să se amuze. Un moment îi trecu prin cap c-ar putea să arunce manuscrisul pe foc, aprindea repede focu-n sobă şi până să bage de seamă dactilografa s-ar fi şi rezolvat problema „hatului" fantomă în modul cel mai nimerit.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
195
   Se mulţumi însă să-şi aprindă o ţigară - nu prea fuma, purta mai mult de formă nişte ţigări în buzunar. Pentru cazuri de acestea, neprevăzute. Domnişoara îşi vântura degetele mai departe, bucuroasă că are spor, scapă mai repede de-o obligaţie. El arăta însă din ce în ce mai palid, părul parcă i se zburlise. Ce caraghiozlâc! 5 spuse la un moment dat, ridicându-se de pe scaun. Cum îşi permite să scrie aşa despre ţărani? E o crimă să-ţi baţi joc de ţăranii noştri.
Se înfuriase de-a binelea. Nu mai poate dicta, să-l ierte.
   - Sper că n-o să se joace, dacă văd ra-hatul (scuzaţi) ăsta
pe scenă, mă duc la autor şi... oftă! Ce putea să-i facă, dacă io se ducea la el?
   - Ba da! E trecută pe afiş, mi-a arătat afişul. Asta e forma cea nouă! Am mai scris-o de cinci ori.
   - Aşa ne trebuie. Ii prinse faţa în mâini şi-o sărută pe frunte, în modul cel mai colegial, şi fără nici un fel de efort. 15 „Aşa ne trebuie", repeta el, însă îi mai trecuse din indignare.
Un sărut pe la mijlocul unei piese, cât de proastă ar fi, tot face bine. Mai înviorează atmosfera, aduce un pic de omenesc. Fruntea Margăi era uşor transpirată, „scuzaţi" zise ea, şi se şterse cu podul palmei, ca şi când ar fi vrut să spună: Acum, poftim, 20 e curat, m-am făcut frumoasă. Aşa se gândi Tudor, ea executase gestul maşinal, ca să facă ceva, să reacţioneze într-un fel. Putea să-i dea şi-o palmă, cum de-ndrăzneşte?
   - Poate altă dată o să te rog să-mi baţi şi mie ceva.
- Cum şi tu... eşti autor?	25
   - A nu... dar aş putea fi.
   - Nu cred! zise fata, dulce în naivitatea ei.
   In momentul acela lui Tudor chiar îi plăcu.
- Ştii că-mi placi? Şi ca să nu înţeleagă ea altceva, adică prea mult, îi spuse că ar putea să-i facă pe loc o piesă întreagă, 30 s-o compună şi să i-o şi joace.
- Nu te cred.
- Uite cum ar trebui să vină scena aceasta, zise Tudor, amuzat şi el de idee. Deci, care sunt personajele: cutare şi

196
MARIN SORESCU
cutare. Ce-ţi spun ele: cutare şi cutare, ceea ce e banal, fals din punct de vedere psihologic şi fără nici un habar de culoare locală, ca să nu mai vorbesc de tehnica gradaţiei. Se aşeză pe pat, se concentră un minut, apoi se ridică, oarecum transfigurat, improviză o ceartă, ciocnire, dispută, ciorovăială - nu, nu-s sinonime - între cei doi, interpretând tot el când pe unul, când pe celălalt dintre personaje şi trântind nişte replici că-i venea şi lui să zâmbească pe măsură ce le ticluia. Fata îl asculta cu gura căscată, un moment crezu că e nebun, apoi, pricepând hazul, începu să râdă, ca la un spectacol adevărat. Nu se poate, spuse ea la sfârşit, asta ai văzut-o la teatru, a fost scrisă probabil de altcineva şi-o ştii pe dinafară.
    Fu şi el izbit de uşurinţa cu care găsise firul, deşi nu era pentru prima dată când „se juca“. Plecă, destul de precipitat, de altfel, fata parcă ar fi dorit să-l mai reţină. „începe să mă doară capul, se scuză. Ne mai vedem“. „E un copil - se gândi, în urma lui, Margareta, încă un copil". Era şi-o laudă, dar însemna şi-o mică, mică de tot deziluzie. „Ăştia (adică bărbaţii) ori sunt prea fragezi, ori sunt răscopţi. Ţi se prezintă ori copii de ţâţă ori răscopţi". „Şi când te gândeşti - monologa Tudor, coborând scările - că şi fiinţa asta are povestea ei, viaţa ei, visuri şi idealuri! Doamne, Dumnezeule!"
    - Ei, cum fu? îl luă Adrian de la uşă, care îl aşteptase să se-ntoarcă, ros de invidie.
    - Parcă tu nu ştii, cum e în situaţii de-astea! îşi dădu importanţă băiatul.
    - Vezi că fata vrea să se mărite şi-ţi trânteşte una-două un plod. Ha-ha !
    Tudor se arătă speriat.
    - De ce nu mi-ai spus asta de la-nceput? Acum, oricum, e prea târziu. Pss! I-auzi! I-auzi cum se concepe, a şi început conceperea. Ascultară amândoi un moment, cu privirile în tavan şi cu urechile ciulite, ca şi când ar fi vrut într-adevăr să audă conceperea pruncului... Asta chiar ar trebui să se audă,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
197
spuse apoi Tudor, continuându-şi ideea... Ce muzică a sferelor? Asta e adevărata muzică a sferelor - gestaţia! - şi-a pătratelor.
   îi povesti apoi, emoţionat de-a binelea, discuţia din tren cu doctorul cel fanatic pe ideea procreaţiei şi că e cazul să ne-nmulţim rapid (curios cum nu-şi amintise de această discuţie acolo sus, ori în noaptea trecută când contemplase gâtul cel de lebădă... lebădă sau gâscă... dar ce contează ?). Se făcuse târziu.
   - Mergem undeva să mâncăm?
   - Aoleu, acum, la ora asta?
   Numai ideea de-a aştepta un ceas în restaurant, până venea ăla să ia comanda, apoi încă unul până i se aduceau tacâmurile şi încă o jumătate de oră până primea friptura gata rece... îl făcu să-şi simtă capul năpădit de ninsoare. Era modul lui de a fi nervos. Pielea capului i se usca dintr-o dată şi începea să se cojească.
   - N-avem nimic în casă?
   Mai găsiră nişte pâine uscată, între geamuri rămăsese ceva din cina de ieri - câteva felii de parizer. înfulecară amândoi în linişte. îi lăsară şi lui Val, partea lui, o treime - cinstit - din ce era acolo.
   - Trebuie să pice. Dacă vine, îi spunem că l-a căutat Olga, să vedem ce mutră face.
   Trecuse de miezul nopţii când Tudor simţi că-1 ajunge oboseala.
   - Eu mă culc pe masă, hotărî el. Val a zis că-mi împrumută salteaua.
   Luă toate marafeturile care se aflau acolo - cărţi, borcane, farfurii nespălate - şi le înghesui jos, într-un colţ. Scoase măturoiul de sub pat şi o mătură frumos, nu mai înainte însă de-a o stropi cu apă dintr-o sticlă de monopol. Cum era de lungă şi plină de praf, masa aceea arăta într-adevăr ca o duşumea şi ca să nu ridice praful în tavan la atingerea măturii, trebuia stropită. Adrian îl ajută şi aşezară salteaua sus. Un

198
MARIN SORESCU
pulovăr vechi avea să-i folosească drept pernă. Cuvertura rămânea o problemă, deocamdată. Deschise geamantanul. Scoase paltonul, care trecuse de prima tinereţe şi nu era pentru prima dată când se învelea cu el. Tudor fu mulţumit.
   - La primul salariu, adu-mi aminte să-mi cumpăr o pătură, zise. Fă-ţi un nod în gât.
   Adrian îşi clădi patul. Şi el era obosit. Stinseră lumina. Apoi se gândiră că Val, când o veni, o să facă scandal şi-o să-i trezească, iar a doua zi trebuiau să fie la fix la redacţie. La 8 fix musai să intre pe uşa redacţiei. Aşa îşi spuneau în fiecare seară. Ardeleanul era mai sensibil la zgomote noaptea (el, cu ficatul lui!), de ridică, aprinse lumina şi scrise ceva pe-o foaie de hârtie. Se duse şi o fixă cu un bold pe partea de dinafară a uşii.
   - Ce-ai scris acolo?
   - „Intră fără să ciocăni! “ râse Adrian.
   - Asta e bună pentru o mânastire de maici. Pe poartă. Se ridică, luă creionul şi deschizând uşa tăie ultimul cuvânt şi-l înlocui cu unul mai potrivit: BAŢI! „Intră fără să baţi“ - citi el tare, satisfăcut din punct de vedere stilistic.
   Adrian spuse ceva hazos.
   Tudor nu mai avea chef de glumă. Lăsă foaia aşa agăţată, închise uşa, verifică dacă paltonul îi e la-ndemână şi stinse lumina. Peste câteva minute o aprinse iar, coborî de pe patul lui care arăta mai mult a catafalc - brr!... - în casa aceea mai „locuia" un mort - şi-şi căută pantofii. Se încălţa cu un ciorap - dreptul - nu ştiu de ce îl cam durea pulpa de vreo câteva luni, parcă ar fi avut reumatism. Dar numai la pulpa aceea şi la talpă. Adrian începuse să mârâie - îl supăra cel mai tare stinsul şi aprinsul luminii - ce dracu tot semnalizezi acolo? Ce, lansezi semnale luminoase, pe cine chemi? Iarăşi se auzi ţăcănitul comutatorului. înainte de-a adormi, Tudor se mai ridică o dată, în capul oaselor, şi-şi îndoi paltonul. Aşa făcea de ani de zile cu pătura - aceasta trebuia să fie îndoită, dar nu îndoită, adică în două părţi egale. Partea care-i acoperea
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
199
spatele trebuia să fie dublă - cealaltă, doar aşa, o foaie... Făcu la fel acum cu paltonul, nu că i-ar fi fost frig la plămâni - unde era sensibil -, ci aşa, spre a da obolul ticului, obişnuinţei (ba era chiar un tic). El şi cu lamele de ras - dacă apuca să se radă cu una, îi era aproape imposibil s-o mai 5 schimbe, se lega de ea, sufleteşte, şi-i tot da înainte până când lama mai mult îi rupea barba, i-o frângea, decât să i-o taie. Trebuia să-i atragă cineva atenţia s-o schimbe, sau să i-o ia cu forţa din mână.
   Să fi fost ora trei când se trezi. Ştia că de-acum n-are să io mai adoarmă şi nu se mai chinui degeaba. Se simţea deocamdată odihnit. Val prin urmare nu venise, patul lui era gol. Cine ştie în ce braţe se lăfăie el acuma - adică ştia în ce braţe, dar nu ştia cum sunt aceste braţe. Trebuiau să fie nemaipomenite... ca nişte toarte de aur, care după ce trec prin 15 ureche şi se închid, fac ţac! şi nu-i mai dau drumul. Nu era frumos să se gândească la fericirea altuia, cum au unii noroc! Rămânea şi în sinea lui un pudic.
   Acum îşi aduse aminte de ce se trezise şi ratase somnul şi în noaptea aceea. Trebuia să scrie ceva, să neteze nişte gânduri 20 care-i trecuseră azi prin cap. Deşi ziarist, totuşi se chema că e ziarist, nu putea să scrie oricum, mai ales la masă nu putea, şi în nici un caz când se uita cineva la el. Putea lega nişte fraze oarecare, dar de compus ceva, ba! I se oprea aparatul. Ca şi când ar fi avut un aparat, un fel de celulă fotoelectrica a lui, 25 care - atunci când simţea o privire aţintită asupra sa - se oprea automat, adică invers celulei fotoelectrice care pune aparatul (de pildă, scara rulantă) în mişcare. S-ar fi dus în bucătărie, dar viziunea gândacilor îl imobiliză. Dacă ar fi aprins lumina, s-ar fi pomenit - sigur! - c-un pantof în cap.	30
   Totuşi, creaţia îşi cerea drepturile. în casă se află o veioză veche, fără abajur, bineînţeles, cu un fir lung. O remarcase peste zi. Se duse şi-o căută prin toate colţurile, o găsi, o aşeza sub palton şi abia după aceea băgă ştecherul în priză. (Priza

200
MARIN SORESCU
o	căută un sfert de oră pipăind cu mâna pereţii.) Prin paltonul bombat răzbătea o lumină filtrată, un fel de auroră boreală, dar Adrian nu putea fi sensibil la aceasta, nu-1 putea supăra aurora boreală. Se vârî cu capul sub palton - ce intimitate! - şi începu să-şi noteze într-un caiet mare, cu coperţi negre. Nu punea mare preţ pe ce scria. Un fel de a-ţi omorî timpul, oricum mai era până la ziuă, şi ce să facă? Să-l asculte pe Adrian sforăind? Acesta trăgea aerul pe nas cu un şuierat harnic, de mică uzină de respirat.
    Subiectul asupra căruia îi căşunase să mediteze şi pentru care de fapt se trezise, dacă-1 isprăvea atunci când îi venise, îl pocnise, ar fi dormit acum şi el buştean - era acesta: creatorul e ca femeia însărcinată. Şi întocmai ca aceasta trebuie să simtă un nod în gât, adică luni de zile să aibă impresia că-i rămâne un dumicat în gât, o coajă de măr, ceva (el chiar simţea un fel de coajă de măr în gât de vreo două săptămâni - de aici plecase) şi totodată să prezinte fenomenele proprii: greţuri, vărsături, ameţeli etc. Astea îi dau dreptul să se creadă gestând, adică e ceva în el, care se coace. Aşa e creaţia. Apoi, creatorul e şi de-un egoism îngrozitor - pentru că - puiul - trebuie păstrat cu orice preţ, cu orice sacrificiu. Asta e important. O leoaică însărcinată, fiind atacată de un tigru şi învinsă, s-a lăsat mâncată de la cap - sperând că între timp mai are posibilitatea de a naşte, de a-1 elibera pe cel dinăuntru.
    Ideea îi venise din discuţia cu Margareta cea nefaustiană - totuşi o Margaretă -, o floare de câmp acolo! Avusese intenţia s-o lanseze - această idee - şi s-o dezvolte, însă ochii îi scăpaseră... nu ştiu unde-i alunecaseră şi forţa necesară acestei lansări fusese comprimată în el şi acum se răzbuna, îl trezise. „Ce e bătrâneţea? O arhitectură de boli care se dezvoltă unele din altele."
    Tudor îşi nota gândurile, cu o viteză extraordinară, ca şi când ar fi fost împins din spate. Nu termina frazele, n-ar fi avut nici un rost, pentru că şi aşa el nu-şi înţelegea scrisul până
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
201
la capăt. îşi perfecţionase atât de mult sistemul de semne, tocmai spre a nu-şi băga alţii nasul, încât nici el nu-1 mai descifra decât pe ici pe colo. Era însă salvat de memoria extraordinară, şi după două-trei cuvinte descifrate putea reface, după ani, totul, tot ce scrisese, chiar tot ce voise să spună în momentul respectiv şi doar începuse. De-aia nici n-ar fi avut rost să piardă timpul cu caligrafia.
   Stenografierea aceasta, oricum, îi luă cam un ceas, până când deodată simţi că mintea i se opreşte. Ţac! Celula fotoelectrică se neliniştise şi stopase aparatul. Scoase capul de sub palton. Fumega. Se făcuse un cerc purpuriu ca o copcă, şi peste câteva clipe paltonul cu cazul i-ar fi căzut în cap, nemaifiind susţinut de bec. Asta era una. A doua... cineva se uita la el. Tresări, dar - din acelaşi egoism funciar - nu tresări vizibil. Mai ales că-şi dădu seama că persoana care părea că-1 studiază atent îi era cunoscută. Şandru!
   - Ce naiba, n-ai plecat? îl întrebă. Ca şi când ar fi fost vorba de noaptea precedentă, când acesta era pe plecare şi stătea tot acolo, cu statueta în mână. Dar unde era statueta? Aha, atunci Şandru totuşi plecase! Şi revenise. Dar, bine, acum, la ora asta? îşi ieşi din pepeni.
   - De ce nu mă laşi, domnule, să scriu? De ce te uiţi la mine când scriu? Palmele i se crispaseră, cuvintele se încălecau - bâlbâiala compensând înţepeneala trupului - arăta îngrozitor, ca Zeus întrerupt la jumătatea facerii lumii. Ce vă băgaţi nasul, na-nasul?
   Şandru stăta aproape de masă, cât era de gras. Pe cât de gras, pe atât de misterioasă, neaşteptată apariţia lui acum aici.
   - Am venit să-ţi mulţumesc pentru vorba bună, zise el calm, oarecum zâmbind. Rânjea? I se vedeau nişte măsele puse, prin fundul gurii, deci era mai mult decât un zâmbet.
   - Ce vorbă? A, da! In dimineaţa aceea, la redacţie, printre altele, Tudor îi făcuse şi serviciul promis atunci la cârciumă, îl rugase la telefon pe şeful lui Şandru să fie atent cu el, că nu e om rău. Tudor era foarte săritor când era vorba să ajute

202
MARIN SORESCU
pe altcineva. Dacă-i cerea cineva un medicament pe care nu-1 putea găsi decât în străinătate, făcea pe dracu în patru şi punând în funcţiune tot felul de relaţii, uneori chiar umilindu-se şi acceptând contraservicii mărunte, izbutea să i-1 procure. în schimb, pentru el, dacă-i trebuia un antinevralgic, umbla o lună până a-1 găsi. El vedea părţile bune la fiecare om, asta îi sărea lui în ochi întâi - ce avea individul mai ales. îşi cultiva latura asta - descoperirea părţilor pozitive ale oamenilor. Şi-o cultiva vast şi sistematic, tocmai din cauza spiritului său critic extrem de dezvoltat, care, lăsat la voia întâmplării, adică, dacă
i se dădea frâu, ar fi făcut praf şi pulbere din oricine, oricât de plin de calităţi. Semizeu să fi fost, şi-l desfiinţa în trei minute, îl rădea. îi găsea călcâiul lui Achile şi începea să-l roadă de acolo. Asta ar fi însemnat desfiinţarea universului, încetul cu încetul... Iar spiritul destructiv ar fi ajuns, până la urmă, la el însuşi... ori Tudar nu voia să se sinucidă. Chestia din noaptea trecută, cea cu butoiul, fusese a scăpare. O mică neglijenţă. De-aia-i dăduse telefon şefului aceluia şi pusese o vorbă bună.
    - Şi-a avut efect?
    - Da, zise Şandru, care mai făcuse un pas spre masă - patul lui — m-a dat afară! însă, dacă nu interveneai dumneata, mă zbura de tot. Acum doar m-a transferat cu serviciul. Am acelaşi salariu - cam aceeaşi funcţie - numai că sunt mai mic, mai bătut în cap.
    - Maşina?
    - A rămas, e aici la poartă...
    - Deci, bine că s-a rezolvat... zise Tudor... nemaiştiind ce să spună... bine că te-a dat afara... adică... Ce cauţi dumneata aici?
    - Unde e? întrebă dintr-o dată insul pe un ton cam sinistru, că Tudor simţi cum i se zburlesc perii în cap. înţelese că nu spre a-i mulţumi venise la ora aceea acolo. Şandru se uita scormonitor peste tot.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
203
   - Unde e criminalul?
   - Păi, ce mă-ntrebaţi pe mine? Ce sunt eu, stare civilă? Balzac? (Adică Balzac era singurul care putuse, sau se lăudase că poate face concurenţă stării civile, dar nu avea timp să-i explice un gând aşa de lung şi nu-i spusese decât „Balzac".) El stenografia pe sărite şi când vorbea.
   - N-a zis el că-i eşti martor?...
   - Da, la cârciumă, nu în toate părţile... Râse. Apoi începu, abia acum, să stingă gaura fumegândă a paltonului. Va trebui, desigur, să-şi cumpere altul... ori dacă-i punea un petec?... Se observa, s-ar fi observat şi-i era lehamite să umble pe la croitori, să facă probe — una; apoi, nu de mult, fratele său, care intrase la facultate, se pronunţase că vrea palton, că n-are palton, cel vechi nu mai e bun, şi trebuia acum să-i cumpere întâi lui. Să-i trimită bani. Iarna care vine, sigur, va merge cu caverna-n spinare.
   Şandru se aşeză pe marginea patului lui Val.
   - Mai vine în noaptea asta? întrebă el.
   - Cine?
   - Banditul...
   Sforăitul lui Adrian încetase, dintr-o dată, ca prin farmec, ori - ca tăiat cu cuţitul - asta i se păru lui Tudor mai expresiv.
   - Lasă, domnule, scandalul noaptea! zise el fără să deschidă ochii. Mâine o să ai destul timp să te produci pe scenă... Pe scena lumii. Acum stai cuminte, şezi în fosă. Credea că Tudor creează şi... rosteşte tare anumite cuvinte, le probează, declamându-le. Uitase că acesta era, de fapt, ticul lui. Tudor nu vorbea tare, când era singur. însă acum era încă pe jumătate adormit. Când deschise un ochi, îl văzu pe Şandru şi-l confundă cu Val.
   -Aha! ai venit şi tu... craiule!
   - Crai... care umblă după nevastă-sa, remarcă amar Şandru. Abia acum parcă-1 observă Adrian pe acesta şi se sperie...

204
MARIN SORESCU
    - Ce cauţi, domnule? Ce vrei, domnule, de la mine?
    Cum însă străinul stătea liniştit pe marginea patului, cu
faţa sa mare, cu obrajii uşor atârnând de relaxare - şi de grăsime -, Adrian găsi de cuviinţă să continue pe un ton ceva 5 mai scăzut.
    - De-aia am visat eu urât. închipuieşte-ţi, Tudore, că tocmai eram obligat să mă culc cu... moartea. Făcu un gest de groază. Şi la urmă se făcea că nu e ea - ultimul copil din familie trebuia să se destrăbăleze în mod automat cu moartea -,
10 ci sora mea, o cunoşti.
    Tudor o cunoştea pe soru-sa, din păcate doar din treacăt, era tipul ingenuei aţâţătoare - frumoasă de-adevăratelea - şi Adrian nu mai voise să i-o arate, ca acei copii care ascund o jucărie când văd că-ţi place şi ţie.
15	- Asta cred că vine de la discuţia noastră de-aseară, zise
el. Aia cu doctorul care te tot îmbrâncea jos din tren, să te duci să te-nsori. Şi la urmă - mai adăugă, pe ton de glumă limpede de data asta - din cauză că acest tip suspect vine şi-mi controlează visul. îmi suflă-n ciorbă, îmi suflă-n vis. Acum
20 se trezise de-a binelea şi era în stare de idei.
    - Am venit să vă întreb un lucru, găsi cu cale Şandru să se explice, care nu mai putea suferi amânare: Unde e? E adevărat?
    Un fior fâlfâi prin trupul lui Tudor şi i se aşeză pe creştet.
25 Un fior negru, cu aripile desfăcute.
    - Ce să fie... adică... la ce vă referiţi?
    - Dacă s-a înecat sau ba?
    - înecat? sări Adrian. Cum să se-nece, de ce să se-nece?
    Şandru le povesti despre vizita pe care i-a făcut-o Val în
30 după-amiaza aceea, chipurile să-i dea nişte bani împrumutaţi cu o zi înainte... şi să-şi ia înapoi statueta. Statuia nu i-am dat-o, şi nici banii n-am vrut să-i iau înapoi... deci era, oricum, plătită... Mă şi grăbeam să mă duc la o şedinţă şi nici nu-mi era deosebit de simpatic şi l-am dat pe uşă afară. în primul
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
205
rând, pentru că mă grăbeam să plec şi el tot voia să se aşeze, avea chef de vorbă... L-am împins pe uşă, cu politeţe, bineînţeles, dar l-am dat afară şi el mi-a spus, când să plece — adică ieşise, era pe scară -, că dacă Olga e la mine să scoată doar puţin capul, s-o vadă şi să n-o mai caute, pentru că a 5 răscolit tot lacul.
   - Care lac, domnule? l-am întrebat.
   - Floreasca... mi se pare că s-a înecat... ori e aici la tine.
   Şi a plecat. Eu am crezut că glumeşte, de fapt eram foarte
grăbit să ajung la şedinţa aceea. M-am luat cu treburile şi io tocmai după miezul nopţii, când am încercat să dorm, mi-am amintit de cuvintele nebunului - e un pic tra-la-la, nu? - şi iată-mă aici.
   Şandru nu era departe de adevăr. După ce-i vârâse pe Tudor şi Adrian în autobuz, Val se dusese la morgă, singur. 15 E limpede, gelozia îl oprise prima dată să intre, chiar nu voia ca amicii s-o vadă goală pe „nevastă-sa“. Ca şi când Olga ar fi fost într-adevăr a lui, ca şi când locul acela ar fi fost un loc de pierzare (de pierzanie, era!), unde se face striptis, mă rog, şi el nu voia ca nevastă-sa să fie surprinsă făcând striptis. 20 Chestia e că pe Val l-ar fi agasat prezenţa în locul acela, unde ar fi trebuit să fie ea. Era oare convins, atât de convins că ea ar fi putut fi văzută goală - întinsă pe una din mesele de la morgă?
Asta era, credea că o va întâlni acolo, era sigur. întrebă de la poartă unde sunt „înecaţii de azi“ şi portarul îi spusese că n-are, 25 ori că s-au terminat, nu înţelese bine. în orice caz, îl şocase tonul firesc cu care portarul spusese asta, ca şi când ar fi spus: „Nu ţinem morţi" sau: „Nu mai avem cartofi pentru astăzi", „Au fost şi s-au terminat", mai degrabă ceva de felul ăsta.
- Nici unul? insistase Val.	30
   - Să mă uit pe listă... Ba da... zise el... şi inima lui Val odată sări... este... cineva...
   - Unde? Şi Val se năpustise înăuntru, nu mai putuse fi oprit - nici n-avea buletinul la el — şi rătăcea acum pe culoarele

206
MARIN SORESCU
acelea atât de... expresioniste. Cineva îl îndrumă într-o sală mare, unde se afla corpul. Era un bătrân. Gol, spre a fi recunoscut, arăta destul de bine, plastic, deşi uşor umflat, buhăit. - Asta e tot? întrebă, uşor decepţionat (poftim!), ca un mare donator de artă care se duce să vadă masacrul pruncilor - de cine ştie ce maestru - şi pe pânză i se înfăţişează un copilaş dormind.
    - Deci nu s-a mai înecat nimeni astăzi... azi-noapte?
    - N-avem nici o ştire, şi nici nu citim ziarele - făcu persoana aceea o glumă - probabil un doctor, putea fi însă şi cel cu disecţiile, felcerul.
    - Ca şi când ziarele ar fi pline de anunţuri! zise Val... şi dintr-o dată începu să fluiere.
    - Nu l-aţi recunoscut, râse felderul... (avea mâini de măcelar).
    - Nu e al meu.
    Părăsi morga într-o stare sufletească excelentă, cum de mult nu mai încercase. Ba cânta, ba fluiera arii din opere. Prin faţa atelierului de coşciuge intona marşul triumfal din Aida şi pe furiş strecură un şut unui capac vopsit proaspăt, care sună a gol. Ce bine e când totul sună a gol - cântă Val - pe aria marşului triumfal. Deci Olga nu putea fi decât la ăla. întotdeauna femeile inteligente... nu cele proaste, de reţinut, cele foc de inteligente, preferă mediocrităţile geniilor. Cu cât un tip e mai făcut grămadă, la minte, mai gâlmă, cu atât va avea o soţie mai frumoasă şi mai dată naibii. Ca şi când prostia ar fi distracţia femeilor, hobby-ul lor. Se pomeni sunând la uşa lui Şandru, de la etajul trei al unui bloc vechi, cu gândul să-i dea două palme ei — şi cu asta ar fi pus punct — şi vreo trei-patru lui: harşc, parsc, trosc-pleosc! - ca în Caragiale. Şi-ar fi reluat apoi viaţa de la capăt. îşi aminti de frântura de idilă cu bătătoarea de litere, care ţinea să-i arate nu ştiu ce poză... sau poznă de-a ei.
    îi deschise mama lui Şandru.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
207
    - Cu domnul, spuse Val.
    - Nu e acasă!
    -Atunci e în baie... râse el... aveam să-l plătesc o datorie... Scosese 500 de lei, ştiind că de-alde ăştia vin la bani, ies la bani... şi chiar voia să i le restituie, sutele, căci nu suferea să fie dator... îi daţi dumneavoastră, continuă el.
    Femeia luă într-adevăr banii. Dar în mână şi număraţi, îi spuneţi că sunt de la Făt-Frumos... numărul unsprezece... ştie el. îşi aminti că bătrâna îl cunoştea, doar fusese şi ea la cârciumă.
    -Adică, mă-nţelegeţi...
    Dădu să plece şi atunci ieşi Şandru, care-1 zărise pe fereastră... Se uita s-o vadă pe Olga venind... presimţea că are să vină şi astfel, descoperind-o încă din stradă, ar fi avut timp să se înfurie... şi odată prinsă în casă, să-i tragă o mamă de bătaie. Din păcate, n-ar mai fi putut sta mult la fereastră; era chemat la o discuţie cu antipaticul său patron, care voia să-l zboare, chiar ca un patron adevărat. Şandru prinsese în discuţia telefonică cu acesta o oarecare undă prietenească, acela îi spusese, zâmbind, că prietenul lui... Tudor... (care dracu o fi?) îi pusese „o pilă“ (ce dracu de pilă? îşi aminti cu greu de Tudor - martorul) şi voia să aibă o discuţie cu el, mai personală. îl aştepta la 5. Pentru orice eventualitate, Şandru cumpărase o păpuşă mare (125 de lei). „Patronul" avea un copil şi voia să-i facă un mic cadou. Nu ştia cum să împacheteze păpuşa; să se vadă că e păpuşă, s-o împacheteze în celofan, sau să nu se vadă? Dacă se vedea, putea acest gest mic de atenţie să influenţeze în bine cursul discuţiei? Nu era diplomatic să i-o plaseze de la-nceput, să i-o pună în braţe. Dacă-1 lua în şuturi? Şi-l dădea pe uşă-afară, că el nu primeşte mită, parcă o păpuşă e mită! în caz că discuţia e favorabilă, atunci el îi spune la plecare: Uituc ce sunt! Nevastă-mea s-a gândit la un mic cadou pentru copilul dv. Şi ar veni ca o încununare a discuţiei. Deci - în celofan, ori în cutie? Iar dacă nu e cazul să i-o mai dea,

208
MARIN SORESCU
se-ntorcea pur şi simplu cu ea înapoi, ca şi când întâmplător ar fi ţinut pachetul acela în mână - avea şi el treburile lui, nu sta toată ziua la discreţia şefilor. Aceasta era deci dilema lui Şandru - să se vadă? să nu se vadă? - în momentul când, uitându-se după Olga, îl zărise pe Val.
    Nu mai voise să se arate, ca să nu piardă mult timp cu el şi să-ntârzie. Ar fi avut multe să-şi spună, prea multe, şi el n-avea vreme, momentan.
    Aici relatarea lui Şandru fusese deci exactă. Insă discuţia dintre ei avusese mai mult piper:
    - Am venit să-mi dai statuia, zise Val, gândindu-se: „Uite-1 cum iese la bani, cunosc eu omul!“
    - Am spart-o, răspunse Şandru, enervat. Şi trecuse la ce-1 durea, de fapt, pe el. Unde e Olga?
    - Şi eu am spart-o. Observă că păpuşa pe care-o ţinea Şandru în mână era tot a lui... el o făcuse (slujba lui consta în desenarea, găsirea unor modele noi de păpuşi). Păpuşa aia... de unde mi-ai furat-o? Ştiai că tot din mâna mea a ieşit? E tot o idee de-a mea?
    - Cum... ai spart-o, domnule? întrebase Şandru (trecând peste chestia cu păpuşa)... ce vorbă e asta?
    - Poate chiar în momentul când tu i-ai turtit capul... ea s-a-necat... sau cam aşa ceva.
    Val se speriase singur la ideea că Olga totuşi dispăruse, fusese vesel degeaba şi, convins acum că nu era la el, plecă, lăsându-1 pe Şandru cu buzele umflate (Las’că erau umflate de la natură!). Asta fusese toată discuţia dintre ei. în timpul zilei, Şandru se gândi prea puţin la ea, întrucât „patronul" chiar îi comunicase, prieteneşte , că „l-a zburat", că va fi o şedinţă de numire a lui într-o funcţie similară. Că prietenul lui, Tudor, poate fi convins că el e băiat bun, dar să-i dea voie şi lui, ca şef, să-şi cunoască mai bine oamenii şi că, oricum, nu pică rău. îi găsise ceva... dar noroc de telefonul amicului său... „Nu se poate - se indignă Şandru, ieşind de la «Casa
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
209
Scânteii» şi pomenindu-se în parc — să atârni ca un caraghios de un telefon pe care-1 dă cineva într-o doară, unul care nici măcar nu te cunoaşte şi cu totul întâmplător aruncă şi el o vorbă. în cazul ăsta vorba fusese bună şi-l salvase. Dar putea la fel de bine să fie rea, să-l bage la fund, ca pe-o cârpă udă." 5 Era acum pe marginea lacului, se uita să vadă fundul ca şi când acolo ar fi trebuit să-l arunce pe el şeful acela, dacă nu pica telefonul. Fundul nu se zărea. Abia cu vreo săptămână înainte lacul acela fusese umplut, iarna se golea şi se curăţa.
Apa clipocea vesel lângă bărcile legate între ele, ca un ciorchine, io şi prinse toate de mal. Şandru mai făcu câteva consideraţii amare în legătură cu necesitatea şi întâmplarea, scuipă în apa verzuie, apoi, observând că duce ceva în braţe - păpuşa, pe care uitase să i-o dea ăluia -, o aruncă în baltă. Plecă la un prieten, care ştia o mulţune de glume şi le povestea ca nimeni 15 altul. Râse cu poftă, cu un chef cam forţat oricum, până noaptea târziu, când îi trecu prin minte că Val putuse spune chiar adevărul. Telefonase după şofer şi peste o jumătate de oră maşina oprise în strada cutare, în faţa casei aceleia înalte, impozante, cu faţada frumoasă, ornamentată cu brâuri de 20 cărămidă roşie. De afară nu dădea impresia dinăuntru.
   - Am intrat fără să bat, pentru că ştiu să citesc, zise Şandru, deşi nu era nimerit să se laude cu studiile în faţa lor. De ce aţi agăţat biletul pe uşă?
   - Tocmai ca să nu ne mai deranjeze nimeni! sări Adrian, 25 nervos. Apoi, se plânse de dureri de cap. Tudor se plânse de dureri în palton şi băgă mâna pe gaură. „N-o lărgi, n-o lărgi",
nu ştiu cine spuse.
   - Asta numai pentru că am vrut să te menajez pe tine, altă dată aprind lumina cea mare şi lucrez destins, zise Tudor, 30
   Şandru le mai povesti ceva, mi se pare chiar întâmplarea cu „patronul" lui, dar nici unul nu era atent. Se făcuse ziuă şi misterul nopţii se destrămase. Se sculară şi se pregătiră de slujbă.

210
MARIN SORESCU
    - Maşina mea e aici la poartă. O să rog şoferul să vă lase întâi pe dumneavoastră, după aceea mă duce pe mine la birou.
    Tudor nu prea urcase în maşini mici şi se miră cât sunt de mari şi ce confortabil se stă înăuntru. Când se despărţiră de Şandru, în Piaţa Scânteii, acesta îşi arătă din nou îngrijorarea în legătură cu soarta Olgăi. „Voi îl cunoaşteţi bine pe Val? E un om de nădejde?" Adică, dac-ar fi fost „de nădejde", i-ar fi „lăsat-o pe Olga pe mână fără nici o grijă", dar dacă nu era „de nădejde"... Tudor râse pe limba sa, adică în gând.
    - Oricum, dacă-1 vedeţi, spuneţi-i să treacă pe la mine. Pe unde stă?
    - Dumnezeu ştie!
    - Mi-e să nu iasă vreo dandana şi-o păţim toţi.
    Fusese ultimul cuvânt al lui Şandru, înainte de-a porni
maşina. Celor doi le sări în ochi, mai ales această expresie: „şi-o păţim toţi". Adică e ceva chiar atât de grav?
    Aerul curat al dimineţii le făcu bine şi mai ales cel de-acolo din acea piaţă, care, după observaţia lui Tudor, era plină de aer. însă această senzaţie de plinătate venea din parcul din apropiere.
    - L-ai văzut pe şofer, rupse Adrian tăcerea, în timp ce se-ndreptau spre intrare, mergând agale şi respirând ostentativ adânc, ca să-şi umple plămânii, ca şi când acolo ar fi trebuit să consume opt ore numai din acele provizii de dimineaţă. Te-ai prins ce moacă?
    - Ce moacă? Şofer! Tu întotdeauna te grăbeşti să-i împărţi pe oameni în simpatici şi antipatici.
    - Află. că nu întâmplător am fost aduşi astăzi cu maşina aici. Ala trebuia să ne vadă cum arătăm. Ca să ne ştie...
    - Ca să ne ştie pentru ce?
    - Nu ştiu. Află că dacă o să te pomeneşti c-o rangă... în cap... să ştii că ăsta e...
    - Da, da, cu ranga - repeta Adrian.
    - Ce rangă? Dar ce-am făcut noi? Şi aşa, fără judecată?
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
211
   Tudor ar fi vrut să râdă, dar râsul îi îngheţase în gât. în plus, simţi acolo în gât iarăşi, sâcâitoare, coaja aceea de măr, bineînţeles, simbolică, dar care-1 sâcâia ca una adevărată în carne şi... coajă. îi fu şi puţin frig, dimineaţa era totuşi răcoare.
   - Cum de s-a băgat Val în toată povestea asta!... zise Adrian, tare mă tem pentru el.
   - Fii, cucoană, serioasă! zise Tudor. Un băiat iubeşte-o fată şi fata e cu soţu-i. Asta e tot. Râse.
   Erau acum în lift. Aici era mai cald. Tudor se simţi bine şi pe coridorul luminat cu neon. Totuşi, intrând în redacţie - biroul lor se afla tocmai în fundul coridorului, nu-şi putu reţine, înghiţi, sentimentul neplăcut al unei inevitabile ciomăgeli.
   Pentru prima dată de aproape un an, cei doi prieteni erau primii la locul lor de muncă. „Oare suntem noi definitiv «pierduţi»?... N-ar fi cazul să începem resurecţia morală?" Dar Tudor intrase curajos în redacţie. Adevărul este că odată Adrian îl surprinsese cu peria de ghete zburlită în mână, şi mâna ridicată în aer, într-un gest de inspiraţie oratorică. „Ce faci? La ce ce gândeşti?" „O nuanţă de gravitate, asta ne lipseşte." (Şi începuse să-şi frece cu îndârjire pantoful.) „Da, îşi zise Adrian, a nu-ţi cunoaşte sensul existenţei, condiţia existenţei, înseamnă a trăi sub semnul nimicului, în afara universului. Înseamnă a-ţi jefui chiar timpul tău interior." Cu acest „interior" îşi făcu şi el vânt în „situaţie".

CAPITOLUL VI
   Tudor Frăţilă simţea c-a făcut varice de-atâta goană, care nu-şi arăta deloc roadele, decât la nivelul picioarelor ori al splinei: mergând şi venind de la redacţie, i se punea splina, durere pe care n-o mai simţise din copilărie, când fugea prea mult cu cercul şi trebuia să se oprească să răsufle. Acum îşi palpa ca şi atunci pântecul, jos, în partea stângă, şi simţea ceva bătând, ca o inimă. „Mi-a căzut inima în realitate." Pe Adrian îl durea în partea dreaptă, acolo era realitatea lui, ficatul. „Noi suntem reporterii paraleli", ajunseseră ei la o concluzie luată din viaţă. Căţelului când îi cresc dinţişorii trebuie să-i dai un os, sau o bucată de lemn, să şi-i tocească. Trage de pantofi, de mătură, de zdrenţe, tot ce găseşte în cale, nu-i aşa, Adriane? Noi ce os roadem, frate-meu? Nu se ştia precis dacă sunt câini lupi, ciobăneşti, ori javre. „In căutarea identităţii" s-ar fi putut numi starea lor febrilă - dar era desigur mai mult decât atât. Dimineaţa, când se urcau în autobuz, numai că nu-şi spuneau: Un os la orizont. Noroc că erau doi, cu Val trei... E bine să ai prieteni. Şi Dumnezeu depinde de contemporanii săi. Gândiţi-vă la Iisus, a atârnat de ăla, de ălălalt, du-te la Ana, du-te la Caiafa... Dacă erau alţii, avea alt destin. Robinetul nu se mai închidea bine şi picuratul, pulsul apei în chiuvetă îl enerva pe Tudor. Cine naiba îmi ia pulsul cu picătura? Parcă
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
213
toate se spărgeau în capul lui, nu picăturile, valurile - luau proporţia unor valuri care îl frângeau acolo la ţărmul mării (era pe masă, dar nu contează), când izbeau pleosc! vââj! cu coama lor numai spumă. Visase că făcuse un drum cu avionul, până nu ştiu unde, să ia un material, un rahat de articol despre 5 „Combaterea vâscului", revista lor avea un caracter forestier, era o revistă de specialitate, să zicem... care ar fi trebuit oricum rescris... dar cum, cum călătorise? Zburase pe lângă avion, legat cu o frânghie de o aripă (a „PANAM-ului", ca el n-avea, n-avea încă aripi, nici pan-am, asta îl şi rodea, că nu creşteau, nu le 10 simţea mugurii la subsuoară) şi retrăi spaima că se rupe aţa, frânghia acum acum, la viteza aceea... Când se văzuse jos, tocmai se anunţa că s-a prăbuşit un avion austriac, în nu ştiu care ocean, iar lui i se înmâna de la aeroport un premiu de 100.000 de dolari devalorizaţi. „Hă, hă"! făcu Adrian ascultând 15 relatarea. Ştii de ce visează omul? (Adrian nu mai era lângă el, dar Tudor continua să dialogheze în gând: Ca să poată spune, la urmă: „Parcă totul a fost un vis" - constatarea asta amărâtă, dar a dracului de adevărată!) Visul ne dă posibilitatea să ştim dinainte cum a trecut viaţa, cu bucurii, cu greţuri, 20 vărsături, toate venind aşa pe neaşteptate fără logică, precum zborul pe lângă avion, târâş, şi terminându-se mai mult sau mai puţin cu un premiu, sau o primă. Sau „prima la stânga", cum spunea Ică Duţu, când îşi lua salariul. Un abur într-o oglindă e viaţa. Nu, nici măcar veneţiană, o oglindă de-aia 25 de lampă. Şi visând ţi se fâlfâie pe la nas posibilitatea, mai precis inevitabilul propriei evaporări. Ele fac ochiuri în tine (visele), sunt alţi pori, spirituali, sufleteşti, imateriali, de natură ideală, mă rog, cum vrei să-i numeşti, prin care respiri - respiră pielea ta conştiincioasă (cu conştiinţă). Iată, cum intrăm în 30 filosofie, nu mai găsim termeni potriviţi şi trebuie să dau în paranteză al doilea cuvânt. Dacă realitatea ne dă idei de cercuri vicioase, adormirea, somnul rezolvă aceste cercuri vicioase, le spală de viciu, cum spală femeile vigul de pânză pe pietrele

214
MARIN SORESCU
unui râu şi, şi ţi le înapoiază curate, înălbite, şi cu capacitatea de-a absorbi ideal. Omul e o maşină care merge pe cercuri: pe sfere, nu pe roţi, şi la un moment dat acele sfere-cercuri se înfundă, Ie intră nămol în bujii. Şi atunci te poticneşti: cazi în vis. Meseria lui era să cadă, să dea buzna în realitate, dar şi aici se poticnea. Nici nu ştia unde se ascundea greşeala, asta era mai grav, îi crea acea nemulţumire surdă pe care o încearcă rataţii înainte de ea se acri. Dacă i-ar fi spus asta lui Val, acela l-ar fi îndemnat să-şi bage din când în când degetul în gură, să vadă dacă n-a început să se-năcrească. „Sunt un ratat amărât". Nu ştia ce să facă zi de zi, ceas de ceas, cu condeiul. Era ca un echilibrist care umblă cu prăjina şi pe jos, după ce-a planat peste case, şi-l stânjeneşte prăjina. Pornise bine. O luase cu pas de ogar, scăpat la vânătoare de vulpi. încolţită, vulpea intră în vizuină, împreună cu puiul, iar vulpoiul se sacrifică, rămâne afară spre a deruta. Ogarul e păcălit din două-trei mişcări. Avea posibilitatea să umble prin ţară, cu delegaţie şi diurnă. „Ce ni se cere nouă? îşi spunea el dimineaţa. Ce ni se mai cere? Să reflectăm?" Avea decupate materiale, unde se vorbea despre sarcina presei de a reflecta realitatea, iar unele pasaje mai importante le subliniase cu roşul. îşi luase meseria în serios. Bun. Pune-te, băiete, pe treabă. Dintr-o delegaţie pe zece zile la Galaţi se întorcea cu un carnet plin, scris mărunt. Notase incidentele, discuţiile dintre brigăzi, listele cu ce-ar fi mai trebuit ca să fie bine ori mulţumitor. Materialele lui - până la urmă tot Ie redacta - erau ca o tragedie antică. Reieşea că terenul lui nu e al nostru, e un teren minat, ameninţător parcă, înaintarea se face mai greu decât s-ar fi crezut. Nu-i vorbă, totul era bine intenţionat, se pornea de la fapte concrete, intenţia fiind să atragă atenţia asupra stării de fapt reale. Totul corespundea indicaţiilor subliniate cu roşu. Nimeni nu era mulţumit de reflectarea lui. „Auzi, treci tu mai încolo de la oglindă - îi spunea Ică Duţu, în glumă, c-o să-ţi cadă veneţiana în cap". „Reflectăm, dar nu aşa otova", remarca Stoiceasca,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
215
încruntând din sprâncene, izbucnind în râs din când în când, pentru ca până la urmă, când ajungea la ultima pagină, să se înfurie de-a binelea. „Ar trebui să-ţi imputăm foile de drum şi diurna! Nimic nu se poate scoate din reportajul dumitale.
Ia spune, omule, cum reuşeşti să nu observi esenţialul?" Tudor 5 mărturisea. „Asta e realitatea, asta-mi e sfânta cruce. Ajung acolo, mă legitimez, mă uit, merg la organizaţia de bază, la sindicat, mi se indică nişte oameni, se dau cifre, fapte, caut oamenii, vorbesc cu ei, mă mai întâlnesc şi cu alţii, iau seama şi eu. Totul e exact, nu scot nimic din burtă. Când mă întorc io acasă, mă închin şi-i dau drumul". Se închina înainte de-a purcede la scrierea unui articol. Nu, nu era mistic, dar proceda ca şi la urcare în avionul ce trebuie să te ducă într-un anumit loc. Te putea depune acolo, dar - ferească Dumnezeu! - pe drum se mai întâmplă şi tot felul de minuni. Dacă intervine 15 o pană de motor? Deci, el admitea în procesul scrisului neprevăzutul. Asta, pe de o parte. Pe de alta, faptele trebuie respectate ca nişte biserici. Treci pe lângă o biserică, scoţi căciula. „Bineee!" făcu Stoiceasca, lungind periculos de mult ultima vocală deschisă. „Bineee!" Concluzia la care se 20 ajunsese în urma mai multor şedinţe, când mai tari, mai răscoapte, când mai moi, era că Frăţilă se documentează de-a moaca - nu are ochi pentru esenţial. „Ce clipeşti? Da, ochiul ăla din frunte, care-ţi arată filonul de aur". Ia să se ocupe tovarăşul de rubrica de sport.,Atunci e clar că toate echipele 25 noastre ar trece în C", nu ştiu cine remarcase. El vedea, desigur, totul în realitate. Dar, la un moment dat, fiind o fire mai impresionabilă, îi sărea în ochi răul". Ăsta e şi rolul presei, să nu zburde doar din pozitiv în pozitiv, ci să spună totul, ca să îndrepte. Nu, nu era de rea-credinţă! Sufletul îi vibra la orice 30 licărire de nou, de frumos, şi uneori bogăţia, preaplinul emoţiei se transforma în adevărate poeme. Pe care, e drept, le păstra pentru el, de teamă de-a nu părea un sentimental. După un an de hăis-cea, Frăţilă descoperi, lată şi îmbietoare, zona

216
MARIN SORESCU
general-umanului. Făcea simboluri din te miri ce, ca viermii de mătase gogoşile, şi scria articole care veneau ca de-acolo, se nimereau şi pentru Patagonia şi pentru noi şi pentru Noua Zeelandă. Omul e om pretutindeni, trăieşte, iubeşte, îmbătrâneşte, moare, are un suflet şi-o conştiinţă. „Vezi că inventezi evazionismul", i se atrăsese atenţia. Bineînţeles, articolele nu i se publicau. „Tu faci ziaristică de cenaclu, dar încă nu există un cenaclu al ziariştilor". Când şi etapa asta fu depăşită, publicistul se fixase pe undeva pe la mijloc, ciupind puţin din viaţă, ciupind un pic din general-uman, într-o formulă destul de atractivă. Nu era mulţumit cu ce scria. Continua să se documenteze. Făcea dosare cu întâmplări, ştiri publicate, fotografii, liste de preţuri.
   Aştepta mereu o stare de maximă destindere, de „imponderabilitate", spre a-şi pune gândurile şi sentimentele la locul lor, pentru că se simţea ca un raft cu cărţi ori cu medicamente care a fost zgâlţâit şi toate s-au amestecat în ultimul hal, fie că era vorba de idei, ori de pilule, hapuri şi otrăvuri (dacă raftul ar fi fost cu medicamente). Ar fi preferat ultima alternativă, întrucât năzuia vag spre un calmant. Continua să se ducă la redacţie, îşi reluase activitatea, adică în fiecare dimineaţă la ora 8 era la biroul său, fie hâţânându-se pe scaun, fie încercând să facă ordine în sertar, scoţând zecile de dosare cu corespondenţă nerezolvată, hârtii scrise pe jumătate, frunzărindu-le şi băgându-le la loc, claie peste grămadă. Colegii se purtau „normal" cu el, ca şi când nimic nu se-ntâmplase şi n-ar fi avut să se-ntâmple, unii aveau mai multă experienţă, ştiau cum se tocesc în ziaristică nu numai creierii, dar şi furtunile cele mai groaznice, cu nori plini de tunete şi fulgere, pentru ca după două-trei săptămâni, când au intervenit alte probleme, s-au ivit alte sarcini sau poate chiar un nou unghi de vedere, din inevitabila, groaznica rupere de nori să nu fi rămas decât câţiva stropi, stropişori. „Apă de ploaie, îl încuraja Ică Duţu. Stai frumos, aci, şi fă-te că plouă."
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
217
   Pe de altă parte, Tudor chiar ar fi dorit să se petreacă ceva. Nu ştia ce, dar simţea că nu mai poate continua, nu-i ieşea nimic, nu era făcut pentru o asemenea muncă (dar pentru care, Dumnezeule?), se simţea nerealizat pe toate planurile (unul singur însă îl interesa) şi-i venea să sară pe fereastră, să se dea cu capul de pereţi... nu ştiu ce-i venea să facă. Il devora o stare de mare nervozitate. Secretara de redacţie se împăcase formal cu el, spre a-1 determina să-şi scrie materialele până găsea alt om, probabil, în orice caz ea dăduse drumul hârtiilor şi aştepta „rezolvarea". Pentru astăzi organizase o mică şedinţă de analiză a muncii, care trebuia să-nceapă la 11, în biroul său. Analiza se limita, de data asta, doar la reportajele publicate în ultimele luni în revistă. Toţi erau cu colecţia în faţă şi încercau să-şi împrospăteze memoria, subliniind cu creionul câte-o frază, aşternând ceva pe-o bucată de hârtie. Se făcuse apel la cineva din afară, căruia i se trimisese acasă tot ce redacţia considera mai interesant şi demn de a cădea sub ochii maestrului. Asta, justifica secretara de redacţie, pentru că băieţii noştri sunt tineri, fără prea multă experienţă, şi ar dori să înveţe, iar noi am voi să ştim: ne aflăm pe-o cale bună sau nu? De altfel, reportaje în acea redacţie nu scriau decât Tudor şi Adrian, ei se pretindeau „literaţi". Tudor Frăţilă era şi el curios să afle părerea „omului din afară", unul din cei cinci-şase care semnau regulat „cearşafuri" de câte o pagină în mai multe ziare.
*
   Veni la ora fixată. Un om spre 45 de ani, voinic, plin de viaţă şi de sine, oricum mai plin de viaţă decât reportajele sale. Şedinţa întârzie puţin din cauza lui Adrian, care dispăruse. Plecară toţi să-l caute pe la bufet, prin celelalte redacţii, aflate pe coridor. în sfârşit, acesta apăru. Se închisese undeva într-o cămăruţă cu un etaj mai sus care aparţinea tot redacţiei, dar

218
MARIN SORESCU
n-o prea frecventa nimeni (era şi prea mică pentru a se instala un birou acolo) şi încercase să scrie ceva.
   - Bine, mă, Adrian, pui un colectiv întreg pe jar, uite, te aşteptăm toţi, te aşteaptă omul acesta - Stoiceasca arătă spre Spornicu (aşa-1 chema pe maestru) -, şi tu... unde-ai fost?
   - Am avut o criză de ficat, spuse Adrian.
   - Ori îţi scoatem ficatul, ori te scoatem pe tine din redacţie, una din două! Dar nu înaintea lui Tudor, spuse şefa.
   Spornicu puse pe masă maldărul de reviste pe care mărturisi a le fi citit cu mare atenţie, se oprise chiar şi asupra altor materiale decât cele indicate, în general erau interesante, însă cum el nu se pricepe decât la un anumit gen va face unele observaţii asupra încercărilor din acest domeniu.
   Repetă că citise cu mare atenţie atât paginile semnate de Adrian, cât şi pe cele semnate de Tudor Frăţilă. Făcu apoi câteva consideraţii generale asupra reportajului ca gen. Este, probabil, cel mai dificil gen - al dracului de greu! -, îi scăpă lui o expresie mai din viaţă, şi tocmai de aceea o piatră de încercare pentru un ziarist. E meritoriu că tinerii noştri nu se tem de greutăţi, se îndeasă exact acolo unde e mai greu. (Nu prea era atent la stil, repeta cuvintele.) Găsi unele merite lui Adrian. Ii plăcuse în mod deosebit materialul care purta titlul Dincolo de halatele albe. Şedinţa se arăta plicticoasă. Maestrul nu era desigur un Demostene, se exprima cu greutate, când nu mai găsea cuvinte citea o frază sau alta, încercând să explice de ce-i plăcuse. Deveni însă dintr-o dată foarte acid şi cu vervă când trecu la analiza încercărilor celuilalt „tânăr al nostru", Tudor Frăţilă. (Acum se văzu că pe Adrian îl frunzărise doar, iar pe acesta îl citise cu atenţie şi se pregătise în vederea unei disecţii, ori a unei operaţii pe creier.) Spuse din capul locului că-1 îngrijorează modul în care se falsifică realitatea. Aceasta era o tendinţă mai generală, ce e drept nu numai începătorul şovăielnic Frăţilă se făcea vinovat de ea. Tocmai sub egida unui gen care era anume creat s-o arate aşa
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
219
cum este, în toată măreţia ei, grea de seve! (Subiectul e realitatea). Frăţilă (e un pseudonim?) se specializase, după părerea lui, în a trece pe lângă viaţă, în ceea ce scrie, cu o viteză şi mai ales o indiferenţă care trebuie să dea de gândit. El caută pe teren nu faptul semnificativ, real, exact, ci pretexte pentru 5 nişte teorii cu care-a venit de-acasă, teorii şi false şi fade. Citi câteva pasaje care, aşa trunchiate, păreau într-adevăr deplasate, secretara de redacţie şi chiar unii redactori neputându-şi opri un început de zâmbet. Aţi putut vedea chiar şi din aceste câteva mici fragmente, reluă el, tonul fals pe care îl ia autorul, vizavi io de pulsul vieţii, pe care crede că-1...
   „Te bag în mă-ta!...“ vru să spună Tudor, simţind pornirea să părăsească imediat sala unde i se înscenase această mascaradă. Avu însă puterea să se abţină amintindu-şi că mai făcuse un astfel de gest şi acum se află oarecum în perioada 15 de îndreptare, care se pare că i se acordase, un fel de convalescent pe linie de serviciu, şi că n-ar fi făcut altceva decât să-i dea apă la moară secretarei de redacţie. De-ar numi-o mai repede redactor-şef!
   - Bancuri, domnule! spuse el cu glas tare. Baliverne, gogoşi 20 de tufă!
   Spornicu nu auzi. (Ba auzise.) Lui Tudor i se făcură semne disperate din mai multe părţi, să se abţină, Adrian îl înghionti pe la spate.
   Vorbitorul îşi continuă demonstraţia încă vreun sfert de 25 oră, cu un patos nesperat poate nici de Stoiceasca, ea, desigur, îi sugerase să-l săpunească puţin pe stimabilul, care-i face greutăţi şi-şi dă aere de scriitor, dar Spornicu punea în această săpuneală atâta furie, de parcă materialele respective ar fi fost scrise oarecum împotriva lui. Fu de părere că autorul nu 30 reuşeşte deloc în acest gen, se îndoieşte că-i va izbuti ceva.
   - Ce să scot, domnule, dintr-un gen care nu există? nu se mai putu stăpâni Tudor. Nu există pur şi simplu, e o invenţie a dumitale. Vina mea e că m-am băgat şi-am încercat să fac

220
MARIN SORESCU
imposibilul, să dau viaţă unei scheme, să inventez să pompez poezia şi filozofia în nişte plămâni morţi. Aşa ar fi trebuit pusă problema, dacă dumneata ai fi fost în stare, nu să-mi vii să-mi baţi câmpii despre viaţă. Ştiu eu care e realitatea mai bine decât dumneata. Te-am citit, torni borsec în sirop. Ce scrii nu-i nimic, nu face nimic că nu-i nimic, de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere, dar de ce, de unde acest ton de sus? Oameni ca dumneata fac ziarele imposibile, pentru că plecaţi de la ideea că totul trebuie să fie plat. Bateţi terenul cu piciorul plat, fugăriţi iepuri legaţi cu sfoară de copaci artificiali, cu frunze de ceară.
    - Aşa sunt instrucţiunile, sări Stoiceasca, văzând că Tudor nu se mai poate opri.
    - Nu-i adevărat, spuse Tudor, cine ne cere să fim proşti? Şi la urmă... adăugă el, eu pe gazetari ca dumneata i-aş da în judecată! Terfelesc gustul public, sărăcesc realitatea şi o... gâtuie.
    Totul fusese neaşteptat, atât iritarea lui Spornicu pe reportajele lui Tudor, cât şi riposta acestuia. Lipsit de diplomaţia necesară în astfel de ocazii, Tudor nu făcuse decât să-şi taie creanga de sub picioare, dar nu asta-1 interesa acum. Şi pentru el constituiau o surpriză cele spuse, dar când era atacat direct nu ţinea seamă de nimic. De altfel, lucrurile astea erau de mult rumegate, nu găsiseră acum decât ocazia de-a fi exprimate. Era împotriva formei festiviste de reportaj aşa cum se practica ea şi care devenise un fel de rezervaţie a multor nulităţi din literatură şi gazetărie. Ceea ce scria el era în mod arbitriar pus sub rubrica aceea. Nu conta titlul, rubrica, ci ce se spunea înăuntru. Asta ar fi trebuit să caute să înţeleagă criticul improvizat, să-i fi judecat scrisul după conţinut şi formă, nu după patul lui Procust în care fusese înghesuit arbitrar de redacţie.
    Oaspetele se simţi ofensat. încheie „cele câteva consideraţii" pe care le avusese de comunicat, la rugămintea tovarăşei Stoicescu, şi plecă fără a mai da mâna cu nimeni.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
221
    în sală urmară câteva momente de linişte, încărcate de electricitate. Secretara de redacţie spuse că şedinţa s-a terminat. „S-a terminat, ce vă chiorâţi aşa?" Să-şi vadă fiecare de lucru. Rămasă singură în birou, dădu nişte telefoane, ceru o audienţă nu ştiu unde. în redacţia ei se ivise „un caz", spunea 5 asta într-o stare de alarmă, ca şi cum un doctor ar anunţa că a depistat un caz de holeră sau de ciumă printre bolnavii de scarlatină şi că trebuie să se consulte, să ia măsuri.
    „Cazul" merse în biroul lui şi-şi văzu de treburi, adică luă o colecţie din „Cuvântul liber" care nu ştiu cum se afla în io redacţie, şi-ncepu s-o răsfoiască.
    Era mult mai calm decât ar fi trebuit, sau cel puţin aşa arăta. îşi aduse aminte că după prima clasă de liceu, vara, la ţară, se îmbolnăvise de febră tifoidă şi în primele trei săptămâni a fost tratat băbeşte: stătea şi moţăia ca o găină plouată, ori 15 bolnavă de ciuie, pe la umbră prin curte, pe sub şopru, se mai întindea pe-un aşternut în prispă. Toţi ai lui erau la muncă pe câmp şi când veneau seara îi puneau pe rând mâna pe frunte şi se mirau că nu i-au mai trecut fierbiniţele. Comprese, i se dădea câte-un antinevralgic; durerea cea mai cumplită o simţea 20 în ceafă - se văita că-1 doare capul, parcă are un pietroi în el.
La ţară, tratamentul copiilor e foarte simplu, mai ales în familiile mai numeroase: ori le trece, ori nu le trece. Aşa, de la sine. Era prin ’47 şi satul lor trecea el însuşi printr-o mare fierbinţeală. Asta se întâmpla pe la secerat. Durerea-1 apucase 25 pe câmp. Fusese cu vilele „în deal", şi tocmai se-ntorceau spre casă „peste Răculeţu", când odată nu s-a simţit bine. Parcă-i era frig. Pe drum, s-a întâmplat şi-un mic accident: un bătrân, care mergea întotdeauna cu ei, avea nişte boi mari şi ţapeni şi copiilor le plăcea că le spunea poveşti, a fost bătut pur şi 30 simplu de-o femeie voinică şi mânioasă care-i iesise-n cale, nitam-nesam, c-un resteu, pesemne că-1 pândise şi i-a dat cu resteul în moalele scăfârliei. Omul şi-a dus mâna în creştet şi-a văzut că se umple de sânge, a scuipat cu dispreţ spre

222
MARIN SORESCU
muierea ciracului... şi-a căzut. Apoi, s-a ridicat şi s-a dus pe picioare acasă. Femeia, în urmă, îi strigă că-i pare rău că nu l-a lovit bine, altă dată dă mai tare. Era o ceartă veche între ei, erau vecini de „moşie" şi moşneagul o acuzase mai înainte 5 că i-ar fi tăiat un prun. în sfârşit, important era faptul că Tudor, de la natură mai pirpiriu, se întorsese acasă c-o durere de cap cumplită. Durerea ăluia. Parcă pe el îl lovise. Abia după vreo trei săptămâni, când ajunsese aproape o umbră, ai lui şi vecinii au început să se îngrijoreze. Trebuie să fie meningită! 10 Şi-ntr-o dimineaţă l-a luat mamă-sa de mână şi-au plecat spre oraş. El nu putea merge pe picioare până acolo - 30 kilometri, noroc c-a trecut un camion şi s-au urcat amândoi. Era un curent şi aşa i se-nvârtea capul. La Craiova a mâncat o jumătate de-ngheţată într-o cofetărie: mai mult n-a putut... La spital l-au 15 internat imediat. După două săptămâni, murea... Doctorul care îi descoperise boala - febră tifoidă - a trimis vorbă acasă mamei, în sat, să vină, că, ce mai încolo, încoace, copilul e pe ducă. L-a internat prea târziu. Temperatura nu-i scăzuse, era tot la 40 de grade, de aproape două luni copilul fierbea, 20 era în punctul de fierbere şi nu mai are mult. Exact asta simţea şi el... că parcă se afla undeva într-o etuvă, se tot făcea focul înăuntru... se tot usca, aşa fără aburi, că nu mai ieşeau nici aburi. Era complet conştient, se mira de ce mor ceilalţi în jurul lui aşa uşor, era la contagioşi, îi muriseră vecinii din dreapta 25 şi din stânga, tot copii. Când a venit mamă-sa, plânsă şi pierdută, el a îmbărbătat-o, a spus c-a bătut drumul degeaba, că nu dă ortul. în jur, doctorii care nu se mai fereau de el, ca şi ceilalţi bolnavi, vorbeau ca despre unul gata pierdut. „Săracul! zicea câte-o soră. Se prăpădeşte la vârsta asta. Da, 30 şi nu era nici prost!" El, într-o noapte, a visat că nimerise într-o fântână - o cişmea - cum erau pe la el, şi nu ştia să înoate. Se ducea în jos şi când să-i ajungă apa la gură, odată a atins fundul cu vârful piciorului. S-a tot zbătut aşa, când în sus, când în jos, până a putut să iasă. Din dimineaţa aceea a ştiut
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
223
că a sărit peste groapă. Peste două săptămâni, în convalescenţă, fugea de acolo, escaladând gardul înalt de fier, în cămaşa lungă de spital, ras în cap şi slab ca un schelet. Fugea de foame... Luni de zile nu pusese nimic în gură - ceai, cartofi fierţi - şi acum i se trezise foamea. Dacă te repezi la mâncare ca prostul, crăpi pe loc, îi spunea doctorul — care tot cartofi îi recomanda, fierţi şi copţi -, pentru că ţi s-au subţiat maţele de tot, abia se ţin, şi dacă bagi ceva greu în tine, pleznesc. El însă ar fi înfulecat şi-un dovleac, ca porcii, ar fi mâncat ghindă, sâmburi de corcoduşe. Deci, în timp ce doctorii vorbeau de moartea lui, lui îi venea să râdă, considerându-i nişte ignoranţi. Exact situaţia de-acum, de-asta îşi adusese aminte. Colegii de redacţie îl priveau cu compătimire, ca pe un atins de cine ştie ce microb incurabil, ba parcă se şi fereau să-i vorbească. Tudor răsfoia „Cuvântul libera, prin urmare, într-o stare de calm, iritantă pentru ceilalţi, mai ales pentru şefa lui - care băgase capul o dată în birou să vadă ce face „Turbatul". în secret, îi spunea faţă de ceilalţi „Tovăraşul Turbatul". Aceasta revenise peste o jumătate de oră - chipurile - să vorbească cu Adrian, ori să-i ceară o explicaţie. Nici nu era o femeie rea, în ultimă instanţă, şi dacă Frăţilă şi-ar fi cerut scuze - chiar în situaţia aceea - ei i-ar fi trecut supărarea personală. Lăsând însă ca lucrurile să-şi aibă cursul lor - veneau sancţiunea şi celelalte. Dar Tudor se arătă îngrozitor de catâr în situaţii de-astea. Neputându-i suporta prezenţa, luă colecţia sub braţ şi se pregăti să plece.
   - Pot să duc colecţia la legat? o întrebă el. Era o sarcină care i se trasase mai de mult.
   Ceilalţi pufniseră în râs - lipsă de tact! -, şi femeia se înfurie din nou.
- Mă rog, mă rog! spuse ea... Pentru astăzi ne-ajunge!
Cu colecţia sub braţ, Tudor ieşi din „Casa Scânteii". Ştia
un meseriaş bun, cu care chiar vorbise în această privinţă, un bătrân care lega lucrări de diplomă, punea rame la fotografii

224
MARIN SORESCU
şi avea un atelier modest pe strada Buzeşti. Era un moşulică simpatic, şi Tudor, când trecea pe-acolo, mai intra şi-i răsfoia cărţile pe care acesta le primise pentru legat. Erau cărţi vechi, de pe la particulari, romane de Cronin, Maugham, în 5 traducerea lui Giurgea. Tudor le citise pe toate încă din clasa-ntâi de liceu, înainte de febra tifoidă. Dacă murea, ducea cu el un bagaj de cunoştinţe.
       îi ieşi în întâmpinare Miţache, care-1 surprinse din nou prin înfăţişarea sa veştejită şi modul neîngrijit în care se 10 prezenta. Iarăşi îl aşteptase acolo, între maşini, în Piaţa Scânteii, va să zică.
    - Bine, mă, tu n-ai treabă? Ce mă tot pândeşti? râse Tudor. Nu ştiu de ce se simţea uşor acum, după ce faptul se consumase. Sabia care atârna deasupra capului se desprinsese
15 şi dispăruse starea aceea de încordare, era numai curiozitatea. Curiozitatea e o stare aproape pasivă, adică nu te doare când eşti curios. Ai răbdare să fii curios. Miţache era supărat. îi promisese să treacă pe la el şi de ce nu venise? El stă singur aici în Bucureşti, fără prieteni, fără nimeni, toţi îi fac mizerii 20 la slujbă, şi cei care-1 cunosc bine îl evită.
    - Nu ţi s-a publicat? întrebă Tudor. Asta suna mai mult a bătaie de joc, pentru că el îl tot îndemnase să le dea-ncolo de versuri, să se pună pe treabă, să facă ceva, altceva, nu literatură.
25 Miţache luă asta drept compătimire şi spuse că i se ceruse să refacă două strofe. Le ştii care!
    - Care?
    - Alea care-ţi plăcuseră ţie... Tocmai alea.
    Tudor nu-şi amintea nimic, dar simţi că e cazul să-l 30 încurajeze. Miţache era un tip care dacă ziceai că nu-ţi place un vers se consuma două săptămâni, nu se gândea decât la asta. Nu era un poet productiv, el îşi crease anumite tipare, nu lipsite de oarecare cursivitate, şi parcă se lipise de ele, nu mai progresa deloc.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
225
   - Şi tu te aşteptai să le placă?
   Miţache, în loc de răspuns, îi spuse cum a schimbat el cele două strofe, le ştia pe dinafară, cum îşi ştia toate poeziile.
   - Merge! Nu sunt rele.
   - Nu le-au plăcut... se plânse băiatul, care suferea ca un 5 câine bătut pe nedrept. Lui Tudor îi fu milă de el. Miţache era un tip prea fragil pentru astfel de transformări revoluţionare, când e nevoie nu de însăilările dantelate cu spumă de mare ale fragilului începător.
   - Şi ce să fac eu acuma? îl întrebă Miţache, apucându-1 de io un nasture de la haină şi încercând să-l privească pe Tudor în ochi, ca nu cumva acesta să nu-i spună sincer care e sfatul lui.
   - Ştii tu ce să faci...
   Voise să adauge: „strânge-i de gât“, dar îşi dădu seama că gluma ar fi fost prea tare, Miţache aştepta într-adevar un sfat 15 prietenesc. Femeile, frate Miţache! Daca vrei să mă asculţi, uite care e ultimul meu cuvânt: du-te de urgenţă prin jurul Gării de Nord, fă-te că te mai uiţi pe la vitrine şi mai freacă-te şi tu de muieretul de pe-acolo, e plină Gara de Nord de muieret care pleacă, de ce le laşi să plece aşa? Mai încarcă-te 20 şi tu de electricitate, ce naiba, că arăţi ca un acumulator mort.
   - Aia e că tu te agăţi de toate fustele, eu caut o zână - zână, înţelegi?
   - Aia e că tu cauţi zâna!
   Miţache îi povesti că aflase de la cineva precum că la Târgu 25 Mureş era unul care înţepa femeile cu un cui. Venea, bătea la uşă şi când apărea Erji să-i deschidă, el hârşc cu cuiul! Şi unde crezi? Drept în inimă. Apoi fugea.
   îl întrebase dacă e permis aşa ceva.
   - Păi, cum să fie permis? - râse Tudor, înţeapă şi el una, 30 două, la a treia-1 prind. Ferească Dumnezeu să ne judece femeile!
   Miţache însă parcă nu-1 auzi.
- Asta nu e dreptate - spusese el - ăla înţeapă cu un cui drept în mijlocul societăţii noastre, iar mie nu mi se publică

226
MARIN SORESCU
poezia plină de romantism şi de avânt. Spune tu, n-am dreptate?
    - Dragă, tu simplifici lucrurile. Pe ăla or să-l prindă, e nebun, un maniac, iar pe tine... ca să zic... aşa... (iar voi să facă o glumă: „te-au şi prins")... or să te dezbare de „miezi de nucă", „cerbi", „ciute" şi alte „zâne". Apoi, părinteşte: du-te, mă, la Iaşi, merg eu cu tine. Aranjez acolo să te publice, să-ţi găseşti o slujbă... tu nu vezi că oraşul ăsta nu te primeşte?... Ori acolo te cunoaşte toată lumea! (Sufletul... cine să-l cunoască? - doi-trei prieteni!)
    încă mai stăteau în piaţă... Tudor nu pleca, să nu se ţină după el... n-ar mai fi scăpat până seara. Voia să-i dea acum toate lămuririle. Apăru Adrian, cu sufletul la gură. Bine că te-am prins! Hai înapoi, te cheamă şefa.
    „Hait! Altă şedinţă", se gândi Tudor, dar Adrian se grăbi să-i explice: - A căzut articolul de fond şi trebuie mobilizate acum toate forţele... într-un ceas, să fie gata! E nevoie de ceva mai deosebit, mai literar, înţelegi... mai plin de seve. Şefa a zis să te chem. (Articolul fusese scris chiar de ea şi fiind extrem de plat era normal să se recomande ceva mai „altfel".)
    Tudor fu bucuros că scapă de Miţache Stanciu, dar văzându-1 că rămâne acolo, ca un om fără nici un Dumnezeu, iar îl cuprinse mila şi-i spuse:
    - Trec diseară pe la tine... Pot să mă culc acolo... cu gazda? Ziceai că e tânără şi-i plac comparaţiile. O să-i citesc poeziile tale.
    Miţache îi mai dădu o dată adresa. Rămase să-l aştepte pe la 8.
    Munca la articolul de fond constituia cel mai mare chin pentru întreaga redacţie, pentru că oricum ar fi fost scris, în orice gamă, mai prozaic ori mai avântat, mai cu cifre ori mai cu metafore, era trimis înapoi, uneori chiar în ultimul moment, când revista trebuia să intre la tipar peste o jumătate de oră. Aici trebuiau într-adevăr mobilizate toate forţele. Se
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
227
adunau toţi într-un birou, întâi făcea fiecare o listă cu idei care trebuiau „atinse". Se confruntau listele şi se alegeau ideile considerate „majore". Apoi, din aceste idei majore — erau eliminate cele prea particulare, care n-aveau suficientă forţă de generalizare şi nu ajungeau la inima cititorului direct (ci doar pe ocolite şi cititorul n-avea timp). Sau dimpotrivă erau eliminate acele fraze prea generale, care nu spuneau nimic, şi se căutau faptele particulare, concrete, capabile să lumineze tocmai prin concreteţea lor semnificativă.
   Redactorii, majoritatea tineri şi fără experienţă, se încrâncenau prea tare - fie într-o direcţie, fie în cealaltă -, niciodată nu erau siguri când să bată pe concret şi când pe general, şi tocmai din cauza acestei încrâncenări articolul ieşea scrâşnit şi li se trimitea înapoi. După ce totul era gata din punctul de vedere al ideilor şi al faptelor de viaţă — începea redactarea propriu-zisă. Unul stătea la masă şi scria şi ceilalţi pe margine, în picioare, ca să nu adoarmă, îşi dădeau cu părerea. Tudor era tare la începuturi de frază, dar numai atât. Fraza lui, dac-o duceai până la capăt, era un lung paradox - aproape fiecare cuvânt era o idee -, cum spusese odată Adrian, şi ideea (cuvântul) următor contrazicea pe cea precedentă, iar dacă, în mod cinstit, ca literat, gustai acest ansamblu arhitectonic bazat pe principiul echilibrului fragil, nu puteai accepta aşa ceva într-un articol, unde totul trebuia cântărit cu grijă, spus limpede. Şi, aşezat pe acest cântar farmaceutic, Tudor se socotea dintr-o dată stângaci şi nătâng. Nu voia însă să recunoască, din încăpăţânarea-i ştiută, doar Adrian spunea după fiecare observaţie care i se făcea: „Sunt un idiot!". Ptiu! Redactarea dură până spre seară, cu momente de mare avânt creator şi cu timpi morţi. Lui Tudor, căruia nu-i intrase până la urmă nici măcar un început de propoziţie simplă, îi veniră în minte cele relatate de Miţache despre sadicul din Tg. Mureş şi povesti asta în colectiv, ca oamenii să-şi mai descreţească frunţile. Asta apropo de o remarcă făcută de Stoiceasca,

228
MARIN SORESCU
precum că paragraful cutare n-ar merge la inima cititorului. Există moduri şi moduri de-a ajunge la inimă —, să se spună - stăruise Tudor - şi să se dea exemplu cu cuiul.
    - Nu uita că e singura idee pe care ne-ai dat-o azi, îl fulgerase şefa. O vom nota, pentru gazeta de perete.
    însă Tudor mai avu totuşi o idee în acea zi. Se înserase aproape, erau de 12 ore în redacţie şi articolul de fond, după ce trecuse prin mai multe variante definitive, scris când de o mână, când de alta, încă mai şchiopăta.
    - Ce-ar fi să dăm o poezie? Adică să ataşăm şi-o poezioară!
    - N-ar fi rău, aprobă Ică Duţu. Băieţi, fuga la sertare după poezii.
    Adrian şi Frăţilă răspundeau de partea culturală, ei aveau obligaţia să adune poezii bune de la colaboratori. Cum însă acestea nu erau găsite bune mai niciodată şi nu se publicau, colaboratorii nu se mai înghesuiau. Un nou prilej de critică din partea Stoiceascăi, cu ameninţarea că va desfiinţa secţia culturală (Aviz amatorilor).
    -Am găsit-o, spuse Tudor. Aşteptaţi două minute. Coborî în fugă scările, nu mai avu răbdare să aştepte liftul, şi ieşi pe poartă. Se uită atent printre puţinele maşini care mai erau la acea oră parcate în faţa „Casei Scânteii". Nu se înşelase, Stanciu era acolo, stătea pe bordură şi privea în gol.
    - Miţache, vino fuga.
    îl duse în redacţie şi-l puse să recite în faţa tuturor poezia care i se respinsese. (îl prelucrase pe drum să nu spună că i s-a respins în altă parte.) Miţache recita pe nerăsuflate. Cu o uşoară monotonie. Poezia plăcu. Se bătu la maşină şi i se dădu titlul: Cântec. Era noua variantă, cu cele două strofe refăcute. Tudor ceru să le adauge şi pe cele vechi şi poezia se mai lungi. Este încă şi mai bună.
    - Acum du-te acasă şi aşteaptă-mă acolo. Poezia va apărea mâine.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
229
   Miţache plecă, articolul împreună cu versurile fură trimise tovarăşului care răspundea de revista lor. Tovarăşul respectiv, om de treabă de altfel, nu înţelegea chiar totul, înţelegea aşa „aburit", ca prin sită, iar expresiile: „a dat cu bâta-n baltă", „calcă-n străchini" etc. le lua... la propriu.
   - Eh! Nu mai e Gore! oftase Duţu, revăzând de la maşină copia articolului, să nu scape vreo greşeală de dactilografie... Gore era regretat de fiecare dată când se punea problema adunării forţelor pentru articolul de fond. Acesta, om de vreo 40 de ani, avea o mână de aur, un talent extroardinar la astfel de materiale. Ştia cum trebuie scrise şi le turna dintr-o dată. Se aşeza la un birou şi-ntr-o jumătate de oră, gata! Era colaborator extern, nu-i prea plăcea să piardă timpul prin redacţie.
   Tudor nu se mai duse acasă, merse direct la Miţache, cum îi promisese. Acesta avea o cameră mobilată, undeva pe strada Caratelor (fostă A căruţelor), prin spatele unui liceu. Intenţia lui Frăţilă era să-l lămurească să plece din Bucureşti, să se întoarcă la Iaşi - unde-1 cunoaşte toată lumea - şi să-şi caute de sănătate. Observase ceva, era cum s-ar zice pe drojdie cu nervii şi, într-un fel, îl înţelegea. Nici el nu stătea mai breaz. Voia să-i spună o glumă pe care tocmai o auzise. Cutare trece pe lângă unul călcat de un compresor. îl observă tocmai când, strivit, acestuia îi ieşeau deci ochii. Şi Cutare îi zice: ce te zgâieşti, bă, n-ai mai văzut compresor?
   Nu mai voia să doarmă acasă şi din alt motiv. Individul cu maşina continuase să-i viziteze după miezul nopţii, sub diferite pretexte — până la urmă zicea că suferă de insomnii şi vine la ei prieteneşte, să se consulte. Băgase oarecum frica-n el. Tudor se molipsise mai degrabă de la Adrian, căruia prezenţa „malacului" îi crea o adevărală stare de panică. Val nu apăruse. De la despărţirea aceea forţată din Piaţa de flori, ia-1 de unde nu e. Fie că trăia pe undeva, ascuns cu Dulcineea lui, fie că... păţise ceva! Ori se ferea să vină... acasă, tocmai

230
MARIN SORESCU
ca să nu i se-ntâmple nimic?... Val era dat dispărut, iar patul îi stătea nedesfăcut de vreo patru zile. Pe Tudor somnul pe catafalc, pe masa aceea înaltă, îl făcea să viseze urât. Nişte întâmplări urâcioase îi mişunau prin cap, ca şi gândacii văzuţi cu câteva nopţi mai înainte în bucătăria imensă, căutându-şi speriaţi găurile, uimiţi că cineva poate aprinde o lumină aşa de orbitoare. Masa de lucru, unde îşi întindea oasele, rămânea, în ciuda saltelei, la fel de tare, iar spinarea lui - poate chiar măduva - scotea din găurile, unde moţăiau, amintirile acelor nopţi dormite pe „blană", peste care se vărsa în fiecare dimineaţă o căldare de apă.
    Şi încă ceva. într-una din aceste zile, întâlni pe stradă un tip. Tresări văzându-1. Acela-1 observase, la rându-i... Stătu un moment descumpănit, apoi veni la el:
    - De unde te cunosc eu pe dumneata?
    - Vezi-ţi, domnule, de treabă! Şi Tudor trecu mai departe. Era Săvulescu. Intre timp fusese dat afară, va să zică. Buun!
    Miţache se afla într-o stare de exaltare. Cu totul „peste ştachetă". îl întreba din cinci în cinci minute dacă o să-i apară într-adevar poezia, dacă nu făcuse cumva un banc (spune drept!) şi dacă lui îi plăcuse sincer. îşi dăduse seama că el e singurul prieten care i-a rămas, pentru că toţi ceilalţi... îl urmăresc.
    - Cum adică... te urmăresc?
    - Adică vor să mă-nfunde. M-a pârât unul de la Huşi - ştii tu cine, prozatorul acela - că nu ştiu ce, că aş trăi cu cântăreaţa aceea... ştii tu care... şi m-au înregistrat pe bandă. Acum toată miliţia e pe urmele mele... îi spuse că voise să se spânzure, că-i e frică singur noaptea... şi tot năzbâtii de-astea. întrebă iar, speriat: Ai văzut-o tu în şpalt?
    - Sigur c-am văzut-o. Cu mâna mea i-am dat „bun de tipar" şi ţi-am pus toată punctuaţia, deşteptule! Mâine ne sculăm de dimineaţă şi ne repezim direct la chioşc să cumpărăm „Bla-bla".
TREI DINŢI DIN FATĂ
231
  - Ce „Bla-bla"?
  - Aşa-i zicem noi gazetei.
  - Aoleu... şi mai e o groază de timp până mâine... eu o să-nnebunesc până atunci!
  Lui Tudor îi era teamă că n-o să apară, şi omul, a doua zi, văzându-se zburat din pagină, putea avea într-adevăr un şoc. în halul în care se afla!
  Camera era dintre cele mai modeste, într-o casă veche şi banală. Gazda mai avea o bucătărioară, unde dormea ea, aceasta era odaia „cea bună", pe care i-o închiriase „domnului profesor" (Miţache se recomanda, nu ştiu de ce, profesor) şi aşa mai scotea şi ea un ban. Era o femeie simplă şi necăjită.
  îl întrebase pe Tudor dacă nu e fratele domnului profesor.
  - Nu, un prieten.
  - E foarte bolnav... poate i-o fi murit cineva în ultima vreme... nu ştiu ce are... Dar - adăugă, ca un fel de consolare, ori o scuză - chiria şi-o plăteşte regulat! Şi e blând, un miel.
  - Femei vin pe la el? o întrebă Tudor, cam brusc.
  - A, nu, niciodată! Ce vorbă e aia!
  Discuţia asta se purta la bucătărie, unde Tudor se dusese să vadă dacă se poate pregăti ceva de mâncare pentru seara aceea, bineînţeles contra cost.
  - Poate nişte ochiuri! N-am ştiut, domnul profesor nu mănâncă niciodată acasă.
  - Aflaţi, doamnă, că nu mănâncă nici în oraş.
  - Vai de păcatele mele!
  Intră Miţache peste ei... şi c-o privire cruntă îl conjură să nu se dea la gazda lui, că-i crapă capul cu ceva...
  - Maică precistă! se închină femeia (prin vârstă, în afară de orice pericol), dar domnul e un om foarte serios.
  „Ba nu sunt deloc serios, cucoană", ar fi vrut să-i spună Tudor, dar nu era cazul. îşi aduse aminte de gluma că vine să se culce cu gazda, şi poftim ce-nseamnă s-arunci o vorbă,

232
MARIN SORESCU
nu trebuie să te joci cu cuvintele! El care e obişnuit să folosească vorbele „numai în doi peria, din doi peri o să i se tragă.
    Miţache mâncă ochiurile ca pe nimica, nu-şi mai dădea seama probabil când îi e foame şi când îi e sete. Gazda, care improvizase o cină, se scuză că „n-are tot felul de bunătăţi", întrucât omul ei, funcţionar la nu ştiu ce instituţie, lipsea de vreo cinci ani de-acasă şi nici nu putuse să-l vadă în acest timp decât o dată. „E bolnav?" se întrebă Tudor. „Unde-o fi?" „O fi la contagioşi?" Acum Tudor băgă de seamă că nici nu era aşa de trecută, însă ceea ce-o îmbătrânea mult era semnul acela de pe faţă, suferise vreun accident, vreo arsură, ceva, şi toată fruntea îi era o cicatrice. încerca să şi-o mascheze c-o basma sau cu un breton, dar tot se observa. Altfel, era voinică şi-ar fi putut să-l mai aştepte pe bărbatu-său încă şase ani! O fi fost contabil? Când se văzu singur cu Miţache în camera acestuia, gazda schimbase lenjeria, pusese nişte cearşafuri noi şi mai adusese o pernă, Tudor fu încercat de ideea de a pleca. Asta e, dragă Miţache, intonă ca un fel de concluzie la o discuţie pe care ar fi avut-o până acum, discuţie de ore întregi: faci aşa cum ţi-am spus. Iei trenul frumuşel din Gara de Nord şi într-o noapte te trezeşti în Iaşi. Acolo nu-ţi rămâne decât să începi o nouă viaţă. (Ca şi când asta s-ar fi făcut una-două - mergând din gara laşului, cu geamantanul în mână, până la Râpa Galbenă şi s-ar fi schimbat numaidecât viaţa, aşa din mers.) Intri pedagog la şcoala aceea (i se propusese o funcţie de pedagog undeva, scrie-le chiar acum că primeşti) şi stai, citeşti, te ocupi de educaţia tineretului... şi scrii! Altfel eşti văzut acolo, ştii! E lumea noastră, domnule! Anii studenţiei noastre. O să trec neapărat să te caut, când vin în deplasare, să nu uiţi să-mi comunici adresa. Asta o spunea în picioare şi cam într-un picior, adică stând să plece. Chiar se apropiase de uşă.
    - Păi, ce faci? Te duci?
    - Păi, ce să fac? Mă duc şi eu acasă. Am de scris pentru mâine.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
233
    Miţache se postă în dreptul uşii, dar în privirea lui era mai mult rugă decât hotărâre. Şi-l bătu prieteneşte pe umăr. Ştiu... că ţi-e frică de mine.
    - Mie? Cum... adică? tresări Tudor... De ce să-mi fie frică de tine?... Râse destul de fals. Şi rămase. îi promise chiar c-o să doarmă buştean, n-a dormit ca lumea de luni de zile, o ţine tot într-un iureş. Ca şi când cineva l-ar împinge din spate să facă totul până mâine... că mâine, gata! Nici el nu ştia unde naiba grăbea aşa ca un disperat cu viaţa asta. Că alt ritm era pe malul Bahluiului (aducea mereu vorba de vechea cetate). Acolo ieşeai pe Lăpuşneanu fără nici o treabă şi de la un capăt la altul al străzii strângeai mâna la optzeci de cunoscuţi şi-ţi şi găseai un rost. Te înfundai într-un birt, la un vin fiert sau o spumă de drojdie. Aici asuzi ca un cal o zi-ntreagă prin tot Bucureştiul - e cel mai întins oraş din lume - şi nu-ntâlneşti un cunoscut. Evocările ieşene îi făceau bine lui Miţache. Tudor intuise asta şi de-aia-i tot trăgea cu vechea cetate. Nu-i vorbă că şi el se simţise minunat acolo. Deşi laşul acelor ani mai avea încă, precum un invalid, gloanţe şi schije înfipte în trup, ba chiar şi în cârje, unele erau vizibile, se clătinau când bătea vântul, cădeau odată cu tencuiala din zidurile care se cojeau de urmele războiului. Iar el îl văzuse, observase toate acestea într-un raglan ponosit, pe care-1 mai purtase şi fratele său mai mare. Când îl îmbrăca, parcă-şi cereau scuze şi unul şi altul, raglanul că nu mai are păr, e sâtit, Tudor că e obligat să-i grăbească destrămarea. „Tu ai rămas cu urzeala, eu cu bătătura, om scoate-o noi la capăt", încerca el să glumească. Până la urmă a răcit zdravăn. Asta se întâmpla în prima iarnă petrecută acolo, o iarnă cumplită, iar el fusese repartizat la un cămin studenţesc, improvizat într-o fostă şcoală, chiar cea în care fusese învăţător Ion Creangă, se zice, pe strada Sărăriei. Zidurile erau reci, igrasioase, uşile nu se închideau bine, tavanul burduşit, pe jos ciment, şi sobele, oricât le încărcau cu cărbuni (porţia era totuşi limitată), nu reuşeau să

234
MARIN SORESCU
încălzească decât prin preajmă. Tudor avea patul tocmai în partea cealaltă, sub un geam mare, care trăgea „la măsea", în primul rând, după o oră de stat lângă el te durea o măsea şi, apoi, făcea flori de gheaţă pe tine, ca şi când ai fi fost şi tu tot de sticlă. Lângă patul lui era cel a lui Colceriu, un prieten, care îi dădea o pătură când începea să se manifeste frigul intrat în oase printr-o dârdâială şi-un clănţănit continuu. Nu curgea apa decât o oră pe zi (niciodată nu se ştia precis care e ora aia). Tudor îşi amintea că junghiul din spinare şi apa de la plămâni au început să se manifeste printr-o sete teribilă, parcă se deshidrata „de la mână pân’ la gură", sau invers „de la gură până la mână", de cum lua cana de la buze s-o pună pe pervazul ferestrei. Se adăpau toţi dintr-o putină, pusă pe sală. Băgau mâna şi lua fiecare cu sticla lui. „Aşa fraţilor, spălaţi-vă şi pe mâini - mai zicea câte unul. Febra tifoidă ne paşte, ascultaţi-mă pe mine". Apoi, ieşind din spital, după vreo trei luni, „ameliorat" („Sunt ameliorat de Sfântul Spiridon, să-i dea Dumnezeu sănătate"), a primit de la Asociaţia studenţilor palton. Erau vreo zece cincisprezece inşi pe listă. (Unul purta o manta de ceferist a lui taică-său.) Le era jenă să se ştie c-au primit paltoane, dar propunerile se discutaseră cinstit, deschis, prin diverse şedinţe. Oricum, cu jenă, fără jenă, au picat bine! în acea manta gogoliană şi-a strâns apoi Tudor impresiile despre Iaşi, sub pulpanele sale generoase avea să bage la încălzit sumedenie de monumente - laşul e muzeul nostru în aer liber - teiul lui Eminescu pe mânecă, Trei Ierarhii într-un buzunar, bojdeuca în celălalt. Totul s-a aburit, s-a umanizat, s-a aşezat în adevărata lumină. Avântul construcţiei era real. S-au consolidat dealurile care alunecau la vale cu istorie şi cu case cu tot, cele şapte coline sau câte-or fi fiind, voind parcă a se unifica. Mijea un început bun şi nu numai în construcţiile de clădiri. Existenţele, grav atinse, avariate, au început a fi privite cu înţelegere. Un savant lingvist, după oarecare pauză, lucra contabil undeva, socotind cu acelaşi calm
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
235
de ins deprins cu înşiruirea filosofiilor şi a verbelor în limba sanscrită, unde căuta rădăcinile multor cuvinte mâncate de vreme, a fost reprimit asistent la propria-i catedră. Deci ceva tot se urnea, se urnise. S-au alocat fonduri pentru refacerea Teatrului Naţional, punându-i-se la punct ciobită aurărie. Scoţându-se judecătoria din importantul edificiu, semănând cu Parlamentul englez, acesta a devenit Palatul Culturii. în locul tramvaielor, cutii de chibrituri, s-au introdus tramvaiele noi, cu remorcă. Asta a însemnat ceva, un eveniment. laşul, sau Iaşii, începuse să zbârnâie, să clocotească de viaţă. Mai târziu, spre sfârşitul studenţiei lui Tudor, a început construcţia masivă, cu plan.
   Când îşi îndemna prietenul să renunţe la nervii de aici, era mai mult un brânci pe care şi-l tot dădea lui, să lase naibii totul baltă - avea şi ce lăsa aici în urmă? - şi să se-ntoarcă acolo. I-ar fi surâs şi lui un post de pedagog la un internat. Să fie mai aproape de tineret.
   Miţache nu era capabil să mai poarte o discuţie. Iarăşi îl soma să-i mărturisească dacă poezia lui apare în numărul de mâine sau abia peste două săptămâni?
   - Lasă-mă, frate, să dorm, abia aţipisem, făcu Tudor pe somnorosul. Se culcase, aşa îmbrăcat şi încălţat, măcar că gazda schimbase cearşafurile, pusese un ziar sub pantofi. Asta însemna însă că tot îi e frică şi că împărtăşeşte şi el, cel mai bun prieten, părerea celorlalţi. Se sculă, îşi lepădă pantofii cât colo. Cămaşa lui nu se şifona, puteai dormi şi cu ea şi fără ea, îi era totuna, n-avea pretenţii... N-ar fi fost prima dată. Totuşi, şi-o scoase, rămânând în maiou. îşi aranjă hainele frumos pe speteaza scaunului, punând cămaşa în carouri deasupra, ca pe un umeraş.
   - La care cap te culci? La ăsta ori la ăsta?
   - Unde-ţi convine ţie... dar crezi c-o să pot dormi? Eu până mâine înnebunesc... până apare poezia...
   Miţache se dezbrăcă şi el, îşi luă pijamaua, cam soioasă, şi se vârî sub pătură, la capul celălalt. Tudor nu putea să

236
MARIN SORESCU
doarmă cu altul în pat. în primul rând, din cauza lui - adică celălalt n-ar fi închis ochii pentru că intelectualul se-ntorcea de-un milion de ori când pe-o parte, când pe alta, când se ridica în capul oaselor, ofta, îi venea să râgâie, se scărpina-n cap, se dădea jos să bea apă, iar încerca să aţipească şi peste cinci minute se ridica şi verifica fereastra dacă e bine-nchisă, întrucât simţea că-1 trage. Pentru el, somnul era cel mai mare chin - starea lui de nebunie, dacă tot suntem în subiect - şi spera să-l elimine complet. Pentru că şi-aşa nu-1 odihnea deloc. Ba, dimpotrivă, în fiecare dimineaţă se trezea mai obosit decât se culcase şi asta mergea tot aşa de ani de zile... şi cât putea s-o mai ducă? Deci, nu putea dormi cu altul în pat, scurt! Ar fi avut atunci de îndurat şi gândul că-1 deranjează pe celălalt, plus invidia că ăla doarme buştean, că unii mână porcii la jir, trag la aghioase, în timp ce el duce greul universului. Adică tot greul universului e lăsat pe umerii săi, noaptea, când toţi ceilalţi horcăie, parc-ar fi cu beregata tăiată. De data asta adormi, ca prin minune, aproape de cum puse capul pe pernă. Pesemne că voise „să-şi facă plinul", să tragă un pui, înainte de-a băga celălalt de seamă. După aia s-ar fi putut trezi şi l-ar fi pândit... ar fi fost cu ochii în patru să nu-i dea cu ceva-n cap. Adineauri, în bucătărie, arătase clar ca un descreierat: luase fierul de călcat şi-l ridicase să-i dea cu el în cap. De ce nu făcuse asta! Tudor parcă aştepta lovitura şi într-un fel se bucura. Ultimul gând înainte de-a adormi fu legat de-o imagine văzută într-o revistă nemţească ilustrată: pe copertă, o tânără pereche - el bărbos, ea pisicuţă blândă - băgaţi amândoi sub o plapumă, care le venea până spre piept. Sub această fotografie scria cu litere mari: „Ehe auf Probe". Nu ştiu de ce-i venise asta în minte, dar cu asta era să rămână pentru toată eternitatea, cu această imagine a unei perechi „la probă"... Pentru că... Dar cum se întâmplase? Miţache Stanciu îşi consuma în acea zi ultimele rezerve de raţiune. El de mult începuse să pâlpâie, cei din jur îşi dăduseră seama de unele
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
237
„ieşiri" necontrolate, dar totul fusese dat pe seama oboselii, a unei stări nervoase de moment.
   Niciodată nu fusese prea stăpân pe sine şi anumite condiţii exterioare îl turtiseră de-a binelea. Nu ducea o viaţă regulată, nu-şi luase slujbă, nu-şi impusese o disciplină de lucru, ci se 5 sprijinise cu toată greutatea trupului său debil pe creaţie. Or tocmai aici avusese eşecurile cele mai mari, eşecuri pe care le au de fapt toţi debutanţii, însă pentru o fire ca a sa ele luau mereu proporţia unei catastrofe. Nu-şi dădu seama chiar de la început că se scufundă, totul se petrecea încet şi metodic, io milimetru cu milimetru, ca la un cutremur, care, în loc să zguduie deodată locul, se dispersează şi se înmoaie lungindu-şi activitatea pe ani de zile. Seismografele nu prind aceste cutremure, nu sunt capabile să le înregistreze. Cu atât mai mult, când cei supuşi unor astfel de zguduiri lente sunt nişte 15 biete făpturi umane - aici nu există aparate de precizie.
   Bănui că e ceva neclar cu el doar atunci când i se prezentă un om negru - lui Miţache Stanciu ori lui Serghei Esenin? începea deja să-ncurce borcanele - şi-l înregistrase. Adică îi pusese în braţe o cântăreaţă de provincie, lungă şi slabă, pe 20 Margareta Porumb, şi aia îl obligase să facă anumite declaraţii amoroase, cu scopul de a-1 băga la apă. Acum toată lumea era împotrivă-i, din cauza acelor declaraţii de dragoste, care fuseseră multiplicate... pe foi secrete - foiţe de ţigară - şi trimise pe la miliţieni... cu semnalmentele lui... precum că 25 a vrut s-o violeze... pe Nastasia Filipovna care i se prezentase sub numele fals de Margareta Porumb. De fapt, „chestia" era notorie de-acum, nu mai e nimic de făcut, zicea el. însă ce avuseseră cu dânsul? Putea fi la mijloc şi-o gelozie profesională a colegilor lui de cenaclu din Huşi - nişte rataţi, care ajunşi 30 mari, prăjini, cine le mai vede lungul nasului? Aşa se pomenise el în conflict cu acel om tuciuriu, care vine să-i ceară nişte declaraţii, precum şi autobiografia. Această autobiografie - până la violul cântăreţii - el o scrie în fiecare zi pe hârtie de

238
MARIN SORESCU
cerere, i-o dă, iar ăla nici nu vrea s-o citească, îi spune că-i ascunde ceva, că n-a spus totul, că ia mai gândeşte-te. Chestia cu violul el, într-adevăr, o trecea sub tăcere, pentru că dacă era vorba de viol, aştepta să i se smulgă declaraţia cu forţa, cum se petrecuse în realitate. Insă acela, miliţianul, se purta politicos, numai îi dădea hârtia s-o mănânce - adică cererea cu timbru - şi-l punea să facă alta „neomiţând nimic“. Şi asta îi răpea tot timpul, îi lua din ceasurile de creaţie înaripată şi geniul său era, cum s-ar zice, la pământ, călcat în picioare, cu bună ştiinţă şi tehnică. Pentru că trăim într-un secol al ştiinţei şi al civilizaţiei.
    Aceste lucruri - poate ceva mai dezlânate - le povestise Miţache mai multora. Tudor, când luă prima dată cunoştinţă de ele, se cutremură. I se împlinea într-un fel o presimţire. Totuşi... dacă era atunci beat?
    Tipul negru nu-i dăduse însă pace lui Miţache mai ales în ultimele săptămâni, când îl hăituia ca pe un hoţ de cai. Singurul gest de împotrivire fusese nu de mult, când Miţache, exasperat că ăla ţinea morţiş să-i ia o declaraţie şi-o autobiografie tocmai când el era inspirat şi refăcea o strofă mai veche, se repezise şi-l îmbrâncise în prăpastie. Erau pe marginea unei prăpăstii, jos curgea soarele în care pluteau şi bucăţi de coase frânte, însă ăla se prinsese bine de el şi nu pică. (Scena cu colegul de redacţie pe care voise să-l strângă de gât.)
    De mirare la el era faptul că îşi revenea repede din starea asta... şi aproape că nu observai. Lucid mai tot timpul. Şi în ultimele zile, cu această mică rezervă de luciditate, se agăţase de singurul om care-1 înţelegea şi se purtase blând cu el - Tudor - şi de-aia-1 aşteptase să iasă de la birou... pentru că îi era urât. Bineînţeles, el nu adormi. Nu ştiu de ce se simţea bine, cum nu mai încercase de mult o astfel de stare. Poate faptul că îi apărea acea poezie? Desigur, chiar în momentul acela se tipărea. Erau gândurile lui, simţirea lui, experienţa lirică a unor ani lungi şi parcă scâlciaţi, ca nişte pantofi prea
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
239
largi, visele lui... care acum se turnau în forme de plumb şi mâine aveau să fie aduse la cunoştinţă miilor, zecilor de mii de cititori. Toţi îi vor citi numele. îşi vor da seama că l-au văzut, l-au mai întâlnit şi într-o altă revistă de prestigiu, în „Igaz Szo“, adică l-au citit tradus. Talentul lui răzbătea încet, 5 încet. II trezi pe Tudor... să se ducă să dea un telefon în tipografie, să vadă dacă nu i-au sărit ăia vreun vers. Să le atragă atenţia tipografilor cu ce lucru delicat au de-a face. Tudor însă dormea buştean şi mârâi că de unde să dea telefon dacă în casa aia nu există nici unul? Să bage fisa în W.C.? De fapt, io Miţache doar avu intenţia să-l trezească pe Tudor, dar luă aceasta ca pe o realitate... Adică, ăsta refuză să se intereseze de poezia lui! începu să plângă. Nu mai credea nici în prietenie, degeaba crezuse el. Cel mai bun prieten îţi ia femeia din aşternut, singura ta femeie, el are una de bună şi alta de 15 purtare, care îi spală, îl hrănesc. Şi la o adică, el se face că plouă. Adică n-a văzut, n-a auzit nimic. Pe el să nu-1 întrebe. îi plăcea, să plângă, nu mai plânsese de mult, îi era milă acum şi de prietenul lui, care Dumnezeu ştie cum o scoate-o la capăt. Că a observat că nici el n-are vreo putere administrativ-financiară. 20 Dar absolut nici o putere, degeaba îşi dădea aere. Aia de la redacţie - observase asta limpede - nu-1 iubesc şi, poate, nici nu cred în părerea lui, nu-1 ascultă. Şi chiar dacă el îl recomandase călduros - şi sincer -, ca pe un mare poet, da, spusese asta în gura mare, în faţa lui şi a tuturor, ăia puteau 25 să-l ia peste picior şi să nu-1 creadă.
   Plângea încet, cu lacrimi amare care i se prelingeau în gură şi le simţea cât sunt de amare, şi aştepta să se lumineze, să se repeadă la chioşc, să se vadă. La un moment dat, îşi dădu seama că plânge de fapt de bucurie, într-adevăr, dacă ştii să 30 te sacrifici, or el sacrificase totul, dar absolut totul artei sale, până la urmă învingi. Mâine toată lumea avea să-i rostească numele, o să dea din cap şi-o să se intereseze de soarta lui... de biografie... Tocmai în acel moment, cum auzi de

240
MARIN SORESCU
„biografie", ca şi cum ar fi tras cu urechea, uşa se deschise perfid şi iarăşi apăru tipul care-i tot cerea autobiografii, zâmbea, rânjea în toată puterea cuvântului, deşi se păstra în marginile politeţii. Avea în mână o colivie mare... cam cât odaia aia, dacă nu mai mare. Cum naiba încăpuse cu ea pe scară? îi făcu semn să intre în colivie. Miţache îi spuse că-1 bagă el undeva, cu colivia lui cu tot, şi se hotărî de data asta să reziste. Adică dacă tot îl sâcâia, putea să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Deja îl înjurase birjereşte de vreo trei ori, dar omul zâmbea, perfid, nu se enervase şi-l poftea să intre în colivie. Miţache îşi aminti că poezia sa de a doua zi se numea într-adevăr Cântec, şi aşa le-a venit ideea ăstora cu colivia. Dacă este pasăre, dacă tot cânta el, şi cânta atât de frumos, hârşc! cu el în colivie... să-şi treacă pe curat autobiografia. Era pornit să opună rezistenţă, mai ales că la nevoie, îl putea ajuta şi Tudor. Atunci când ăla, tot aşa zâmbind, îl îmbrânci înăuntru, el se prinse cu amândouă mâinile de uşa coliviei, care era de fier... şi nu-i dădea drumul nici mort, oricât l-ar fi îmbrâncit înăuntru... se proptise cu picioarele în grilaj şi cu amândouă mâinile strângea bara de fier, se ţinea de ea, ca să nu fie băgat înăuntru cu forţa şi să i se închidă uşa în nas.
    Astfel era să moară Tudor, pentru a doua oară în acea săptămână. Bara de fier de care se prinsese Miţache, cu atâta străşnicie, era gâtul lui. în prima clipă, ar fi putut să scape, deşi era buimac de somn şi-l luase prea repede, îi trebuise puţin timp ca să-şi dea seama despre ce e vorba. Putea la fel de bine să viseze şi el aceeaşi colivie din care cineva încerca să-l tragă afară în timp ce un mizerabil îi prinde gâtul cu uşa. Sunt cazuri, probabil, când visele se transmit - în stări de acestea excepţionale - şi unul intră în visul celuilalt sau în halucinaţia celuilalt, fără să-şi dea seama. Tudor însă ştiu despre ce e vorba şi chiar formulă această fişă de observaţie „pe un fond schizofrenic".
    Ştiuse dintotdeauna că activitatea lui Miţache se grefează - cum zic doctorii - pe un fond schizofrenic. Putea, cu o
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
241
zmucitură, să-l răstoarne pe furiasul care-ncălecase pe el şi îşi împlântase mâinile adânc în gâtul lui. Cu o încordare, Tudor ar fi putut să scape, măcar pentru un moment, de încleştare... apoi, lupta ar fi continuat, el mai având timp să tragă o gură de aer. Nu mişcă însă decât un deget, nu ca să se apere, ci ca să vadă dacă mai poate mişca. Lasă-1 să-şi facă mendrele, părea el că se gândeşte, să-şi facă mai întâi mendrele, să aibă şi el o bucurie şi după aia îi arătăm şi noi ce putem. Tudor nu voia, nici în cazuri de-astea, să risipească forţa, adică să intre de la început în luptă cu întreg arsenalul. Fie că era vorba de o luptă de idei, fie de una propriu-zisă ca aceasta. Şi încă ceva: abia acum îşi dădu seama că el, de fapt, asta şi urmărise... Adormise din laşitate aşa repede, ca să-i lase ăluia cât mai mult timp spre a-şi duce planul la îndeplinire. Pentru că ştiuse încă de acum o săptămână, când îl pusese să-ntindă palmele că Miţache asta urmăreşte, să-l strângă de gât. Şi tot timpul, de-a lungul acelor zile, el se familiarizase cu moartea, care ştia, avea să se prezinte în felul acesta, şi-ncerca acum un fel de voluptate pe care o ai când îţi reuşeşte ceva. Adică: „Ia uite ce bine merg toate!" De aceea, venise să doarmă la nenorocitul acesta, nepricopsitul la minte, ştiindu-1 ca atare ce poate face şi chiar încurajându-1 într-un fel. Tudor voia să-şi pună capăt zilelor, şi o laşitate pe care nu şi-o putea înţelege, nici ierta îl împiedica s-o facă el cu mâna lui... De aceea, băgase capul în butoi... chipurile să se răcorească... de aceea, acum se complăcea să mişte un deget, pentru că trăia voluptatea trecerii, când toate parcă se rezolvă de la sine. Fu oarecum mirat că se sufoca aşa de repede, şi ochii, care îi crescuseră enormi, se uitau la prietenul său nebun fără spaimă, ci numai cu mare, imensă, largă curiozitate. „Să te văd ce eşti în stare", „Ia te uită, domnule, că sunt deja moale!" încercase să zvâcnească din picioare şi acestea refuzaseră să se mişte, „Nu cumva m-a legat înainte cu ceva? Păi atunci nu procedează cinstit." Să protesteze?

242
MARIN SORESCU
    Protestul luase probabil forma unui fel de horcăit, ori poate chiar Miţache fu cel care ţipă, căci gazda sări imediat ca arsă din bucătăria ei şi văzând scena — era deja spre ziuă — tăbărî pe somnambul. îl crezu bântuit de diavoli. îl dădu la o parte,
5 îi arse câteva palme, urlă la el. Miţache începu să tremure.
Se retrase într-un colţ şi dârdâia ca varga, nu din cauză că s-ar fi trezit, ci pentru că femeia era în pielea goală - aşa dormea, din spirit de economie săraca, până avea să i se întoarcă bărbatul - şi nici nu-şi dăduse seama cât de repede acţionase.
10 Miţache credea acum că iarăşi va fi victima unui atentat de viol! Iar declaraţii (de dragoste), iar autobiografii... şi de-aia arăta îngrozit ca un om care se predă... să nu-i faci nimic, că el se predă, uite, e cu mâinile în sus, pipăie tălpile lui Dumnezeu. Femeia se îngrija de Tudor, pe care-1 crezuse rece, adică pierdut,
15	şi era nenorocire dacă tocmai în casa ei s-ar fi petrecut un astfel
de fapt, n-ar mai fi putut închiria camera, rămânea pe drumuri.
Tudor îşi revenea încet, încet. Ochii lui deschişi vedeau un nud uriaş cât Bucureştiul, dacă nu mai mare, de femeie roşcată, de teracotă parcă, prindeau „în obiectiv“ când un amănunt,
20	când altul. Pe măsură ce globii vineţii îi intrau în orbite,
imaginea se micşora şi când fu deplin conştient, putu privi „cu un cearcăn critic“ acel corp voluptuos de muiere trecută prin multe, dar coaptă, coaptă în toată puterea cuvântului, şi nici măcar aşa de urâtă cum crezuse seara, la prima vedere.
25	Femeile sunt mai frumoase goale, bărbaţii mai chipeşi,	Ş
îmbrăcaţi - se gândi el şi o împinse uşor cu mâna la o parte.	J
Gazda stătea aplecată asupra lui, să vadă dacă respiră, şi un	f
sân mare îi venea aproape de gură, îl simţi cald: „Ce-ar fi să sug puţin, să mai prind niţică viaţă?“ Prin urmare, nici el nu	j
30	era în toate minţile, însă când îşi reveni pe de-a-ntregul, când	I
creierul i se aerisi suficient, Tudor se pomeni spunând: „Du-te, cucoană, şi te îmbracă“. Pune ceva pe dumneata.
    - Uf! muicălică! oftă femeia, observând abia acum starea în care se afla, dar fără să se ruşineze chiar atât de tare, cum
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
243
se aşteptase Tudor, prin ce-am trecut! Dacă n-auzeam la timp?
Că aşa mă luase somnul, picam de ostenită, dormeam şi visez că dorm şi-odată aud: „Hâî! Hâî!“
   Tudor se ridică. Picioarele parcă îi erau amorţite şi simţi o durere ciudată, ca şi când călca pe sute, mii de ace, care te 5 înţeapă, însă numai un pic, durerea e aproape plăcută. Sângele îşi relua deci întregul circuit. Doamna arăta ca Saskia lui Rembrandt, dacă n-ar fi avut arsura aceea în frunte. îi putea poza lui Val pentru cine ştie ce nimfă răscoaptă. Femeia ieşi din nou, dar nu ca să se îmbrace, cum crezu Tudor. Peste io câteva momente se întoarse cu două pahare de lapte.
   - Luaţi, muicălică! Asta vă face din neoameni oameni.
   „Pe amândoi ne consideră la fel de nebunni - se gândi Tudor. Ori femeile cred, în străfundul conştiinţei lor, că toţi bărbaţii sunt mai mult sau mai puţin demenţi şi când se 15 manifestă ca atare nici nu arată prea mirate. “ Sorbi laptele. Miţache ţinea paharul în mână, însă aceasta îi tremura atât de tare, încât lichidul alb aproape dansa, săltând în aer şi iar căzând la loc. Femeia îi apucă mâinile şi încercă să-i ducă paharul la gură. Stropi albi îi săreau mereu pe faţă şi pe corpul 20 destul de bine proporţionat. Tudor îşi continua investigaţiile, fiind obligat să facă mereu rectificări. „Corpul omenesc nu e deloc obscen, hotărî el. Totul e frumos, omul în ultimă instanţă e un animal sapiens frumos. “ Sapiens, pe dracu. Că uite ce surprize! Se îmbrăcase şi se-ndrepta spre ieşire. „— Aveţi 25 grijă de el, îi spuse gazdei, care nu se arăta mirată că pleacă, Daţi-i mult lapte. Mult lapte. Mai ales, laptele i-a lipsit toată viaţa.“ Când se văzu afară, mergând spre casă pe jos, mijloacele de transport în comun încă nu se puseseră în circulaţie, avu timp şi mai ales spaţiu... să se gândească.	30
   într-un fel, suferise un eşec... se întorcea de la groapă.
Pe jos. Viaţa ţinea cu el şi nu voia să-l scape din mână. Prima dată fusese un peşte care-i dăduse un mic bobârnac în frunte, ca şi când: mă, fii atent, totul se va aranja, lumea asta, până

244
MARIN SORESCU
dincolo de stele, tot universul acesta este extrem de interesant, face să încerci să-l înţelegi. Ascultă-ne pe noi, dobitoacele, trăieşte, mă! Şi-l scosese din butoiul cu melancolie.
    Deci, avusese, în primul rând, sfatul prietenesc al „celor care nu cuvântă". Dobitoacele, săracele! Apoi, de data asta, intervenise, prompt şi sigur, chiar mâna omului, o mână imensă, şi o ţâţă stropită cu lapte, asta-i rămăsese în imagine. Mâinile lui Miţache nu şi le amintea deloc! Curios! Parcă nu cu mâinile lui de om îl strânsese, ci cu un fel de cleşte. îşi pipăi gâtul: o venă îi zvâcnea vesel, şi locul, probabil vânăt, nu-1 mai durea. Trebuia să mai cerceteze, să mai scormonească ce anume-1 împinsese şi acum şi datele celelalte la acest act de supremă laşitate?
    Era posibil, cum era posibil, să-şi piardă până şi umorul lui paradoxal, care-1 făcea să râdă pe el, în primul rând? în primul rând, era unul care râdea, hohotea de ce vedea în univers şi dintr-o dată hohotul se frânsese. Se va arăta unui doctor... îi va spune totul, să vadă dacă nu cumva vreo doagă îi era plesnită. Merse mult pe jos. Străzile pustii, oraşul dormea dus, deşi era aproape lumină. I se păruse că e lumină încă de acolo, din viaţa cealaltă, în care şi păşise c-un sfârc de unghie şi şi-o retrăsese.
    Medită la situaţia lui de martor („ocularul", cum îl numeşte Val), care şi de data asta se dovedise a fi una din atribuţiile sale, şi la „psihologia martorului", va căuta neapărat acel studiu şi-l va citi acum în stare de mai bună pricepere. îi era dat să vadă, să observe totul, fie şi cu nişte ochi cât cepele, ieşiţi din orbite, să înregistreze obiectiv chiar şi propria-i sufocare. De chestia asta poate voise să scape — şi iată că nu s-a putut -, intervenea mereu cineva din afară, deus ex machina uneori chiar şi în pielea goală, şi-l întorcea la realitate. Era de văzut pentru pupila sa mărită ca aceea a unei pisici în întuneric. Pentru el, adică, exista o sumedenie de material care se cerea, dacă nu văzut şi aprobat, măcar văzut pur şi simplu şi... băgat la
TREI DINŢI DIN FAŢA
245
capăţână. Avea pe umeri o căpăţână mândră. Trecu pe lângă un şantier de construcţii şi observă cu atenţie macaraua, mai ales gâtul ei înalt, ca de cocostârc. Are vreo vânătaie? N-are vânătaie. Cineva se afla prin apropiere, se pregătea s-o pună în funcţiune, deci se făcuse ziuă, începea o nouă zi de muncă, în locul acela se demolaseră nişte case vechi şi fără importanţă şi urmau să se ridice blocuri. Câteva erau terminate, dar nedate în folosinţă; înalte, cu 8-10 etaje, nu ştiu de ce îi aduseră aminte de Napoli. Acolo, văzuse în filme, distanţa dintre case e aşa de mică, încât se pot întinde sfori între ele, cu rufe bineînţeles, şi se usucă izmene peste capul pietonilor. Atârnă ca un fel de sabie a lui Damocles. Ştia că acea stradă urma să fie demolată aproape în întregime, pe o distanţă enormă, şi câteva mii de apartamente trebuiau să se dea în folosinţă până la sfârşitul anului. Dacă acum suntem în aprilie... ce se grăbeşte ăsta aşa? - muncitorul intrase deja în cabina macaralei, şi-o pusese în funcţiune, se auzea motorul scrâşnind -, ce vrea să demonstreze cu asta? Nu era nimic de demonstrat - observase din treacăt un fragment de realitate, aşa pe inima goală, cu noaptea-n cap. Bine că mai sunt şi unii care-şi văd de treabă, spuse el. Desigur, toată lumea îşi vedea de treabă... însă el? Ce caută pe străzi la ora asta, ca un năuc şi cu experienţa morţii făcută? Gândurile nu aveau şir, nu se prea legau. Era însă bucuros, îl inunda o bucurie, pe dedesubt, de jos în sus, şi parcă-1 ridica în slăvi. Ca şi când o macara macaraua aceea, l-ar fi luat de subsuori şi l-ar fi înălţat deasupra Bucureştiului să-i arate oraşul. Dacă ar spune asta cuiva, ar crede ca-şi bate joc de noile construcţiii, însă el era sincer şi se bucura, nici el nu ştia de ce. Şi-ar fi dorit o casă - acum când scapase cu viaţă -, şi-ar fi dorit o casă, a lui, unde să facă ce vrea, să doarmă singur în pat, într-un pat ca lumea, să se culce când vrea şi să aprindă lumina când are chef. E totuşi minunat să trăieşti. Fac muzică uşoară fără să ştiu! se cenzură imediat. Nu-i plăceau efuziunile lirice. Când trecu

246
MARIN SORESCU
pe lângă un chioşc, îşi aduse aminte de revistă şi de poezia lui Miţache. Ziarele nu veniseră încă. Chioşcul era pustiu. Cum până acasă nu se mai găsea altul, se opri şi aşteptă să se deschidă, să fie acolo când o sosi revista. Exact aşa ar fi făcut prietenul lui - procedase, desigur, astfel de zeci de ori, de sute de ori în acei ani, disperând de fiecare dată când cumpărând revista ori ziarul şi desfăcându-1 cu degetele tremurând de pianist al aerului, printre care i se scurgea realitatea ca nisipul luat în palme pe plajă, descoperea că fusese „amânat“. Aceste amânări îl aiuriseră pur şi simplu, aceste amânări la nesfârşit. „Revăzu“ prietenia lor, care fusese dintre cele mai cordiale. Student în anul II şi încă departe de frământările literare ale celorlalţi, cu toate că se ducea la cenaclul universităţii, dar stătea pe-o bancă mai în fund şi observa atent, îi asculta pe toţi producându-se, auzise vorbindu-se de un poet, de la altă facultate, nu de la filologie. Acesta era luat în braţe de toţi, avea mare trecere. Era curios să-l vadă şi-l ascultase odată recitând după alţi vreo zece-cincisprezece..., o, sunt foarte mulţi poeţi la Iaşi!... Ceva tot în genul poeziei care trebuia să apară acum. Ieşise timid din bancă, atunci când fusese anunţat, era un băiat brunet, cu un chip plăcut de om al câmpiei - de baştină, de undeva de la Dunăre -, cu o voce caldă, monotonă, îşi ştia toate producţiile pe dinafară şi le recitase dintr-o răsuflare. Tudor se duse după aceea la el, îi spuse că-i plac marafeturile lui, nu toate (Miţache îl privise mirat) oricum, mai mult decât ale altora. Avusese loc o discuţie între ei, Miţache spunându-i de la început toate poeziile, spre a-1 face să le-nţeleagă mai bine, „că nu se putea să nu-i placă“.
    Tudor îl simţi „slab şi fără apărare“, cu capul în nori la „modul frumos“ şi-i fu într-un fel milă de el. Aşa se împrieteniseră. Lui Miţache îi lipsea exact spiritul acid şi muşcător, ochiul scormonitor al celui care în câţiva ani făcuse gol în juru-i când se hotărîse el să-şi dea drumul. Dintr-o dată devenise interesant şi oricum „de temut“ pentru toţi. însă nu-şi
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
247
exercita verva şi soda caustică pe prieteni, decât aşa în treacăt şi fără răutate.
   începu să se învârtă în jurul chioşcului: cu capul în jos, asta era forma lui de gândire profundă. Văzu un sâmbure de piersică şi-l duse cu piciorul, dând în el ca-n minge, pe trotuar, 5 până la prima încrucişare de străzi. Vru să-l treacă strada, dar se gândi că poate el (sâmburele) nu doreşte asta şi se întoarse tot aşa împingându-1 din spate. Loviturile de picior îi făceau bine - când le dădea, nu când primea. Se duse la chioşc, cu gândul să se mai uite la poze. Cele câteva reviste, expuse sub io sticlă, nu erau prea atractive - se referea la cele în culori. Hârtie de proastă calitate, ofset B, fotografii cu culori spălăcite, ori suprapuse. Una avea pe prima copertă un cap mare de femeie, destul de urâtă, din acea categorie care de departe, ba chiar de aproape uneori, seamănă cu bărbaţii. Avea fălcile mari, 15 buzele prea subţiri şi gura strânsă, cu colţurile atârnând în jos, părul puţin şi lins, nasul borcănat cu nişte brazde adânci, la rădăcină. Părea o femeie serioasă. Apoi îi trecu prin minte că s-ar putea să fie, totuşi, bărbat. „Săteanca“, în condiţii grafice mai modeste, prezenta pe copertă o fată care se uita la o vacă. 20 Vaca se mulgea „singura4, adică de uger îi era prins acel dispozitiv numit „mulgător automat“. Fata n-avea deloc pe vino-ncoace. Dintre adolescenta de pe „Săteanca“ şi femeia enigmă de pe „FemeiaC£ Tudor nu ştia pe care s-o aleagă, ca şi când l-ar fi pus cineva să aleagă atunci, pe loc.	25
   Studia acum, de vreo câteva minute, un bondar. Surprins de frigul nopţii pe pervazul de lemn, unde vânzătorul întindea ziarele dimineaţa, înţepenise acolo. Noaptea era, totuşi, frig. Contemplarea unui bondar îţi poate procura unele satisfacţii, fiind vorba de o creatură a lui Dumnezeu. Observă că are un 30 fel de coamă de puf, ce-i da o înfăţişare de leu; nu, seamănă, mai degrabă, cu un bizon în miniatură. Această coamă de pluş avea culoarea galbenă a polenului, pe unde probabil se tăvălise toată ziua porcul de bondar. Leul, bizonul de bondar! Era

248
MARIN SORESCU
târziu, lumea începuse să circule, chioşcul nu se mai deschidea, pozele erau urâte şi muscoiul monstruos începu să-l cam enerveze. îl împinse uşor cu mâna, dar făptura nu zbura. Se simţi nemulţumit, nu ştia precis pentru ce, un fel 5 de revoltă surdă urca în el... o revoltă împotriva lui şi-a universului... Mica vietate, trezită mai mult de durere, bulbucă şi mai tare ochişorii, îşi încordă aripile şi se-nălţă în azur. Aşa răspundea Tudor aspectelor urâte ale vieţii - faptului că prietenul său înnebunise şi voise să-l strângă de gât, că pozele nu sunt 10 veridice şi aşa mai deparle... se integra acestui mecanism, prin urmare, şi el care se considerase bun ca pâinea, înţelegător... Se uită după bondar, cu gândul să-l prindă şi să-şi ceară scuze. Venise şi chioşcarul, sosi şi furgonetul cu ziare. Luă revista „Femeia" să vadă dacă ăla e bărbat sau femeie, era o femeie 15 totuşi, în vârstă de 28 de ani (!), decorată de curând pentru nu ştiu ce ispravă. Apoi, răsfoi febril revista lui, căutând poezia. Fusese respinsă. Era de aşteptat. Iată de ce se temuse Miţache - de acest „era de aşteptat" - şi nu mai avusese putere să aştepte. Tudor vru să arunce revista la coş, dar ochii îi căzură pe prima 20 pagină şi se lumină. Poezia era acolo, el o căutase la „pagina culturală", în chenar roşu, în locul articolului de fond, care dispăruse. Tudor o reciti şi chiar se emoţionă. Dacă ar fi fost a unui necunoscut, ar fi simţit nevoia să-l caute cu un telefon ori să se ducă să-i strângă mâna, atât de mult vibra acum în 25 el acea poezie, numai simţire înaltă şi melodie. Din păcate, autorului nu i se mai putea strânge mâna, nici mulţumi în vreun fel. Pentru Miţache era prea târziu. Până acasă învăţă pe de rost acel „cântec" - îl mai citi o dată în mijlocul străzii, sub o ploaie de înjurături din partea unor şoferi furioşi - şi 30 plin de optimism intră pe poartă. Uşa era încuiată, dar se afla cineva înăuntru, se auzea mişcare.
- Deschide, eu sunt!
- Cine eu?
- Ei, care... Eu!
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
249
  - Vino în gaura cheii să te identific, se auzi vocea lui Adrian, altfel nu-ţi dau drumul. Nu era singur, apăruse şi Val, care, în sfârşit, dormise o noapte în pătucul său.
  - Păcat că n-ai fost aici, să fii martor! îl luă în primire Val.
Şi adăugă: la o bătaie!	5
  Deci, şi aici evenimente.
  - Păi, zise Adrian, încălţându-se, a apărut iar tipul ăla aici peste noi... să ne spioneze, şi Val, care tocmai picase cu un ceas mai devreme şi aţipise, a sărit la el... nici nu ştii ce forţă are?
- Cine?	io
  - Val... din doi pumni ăla era pe jos... puteai să-l aduni cu făraşul... Şi aşa, pe dinafară, nici directorul nu parea aschimodie... dar...
  - L-am scos în şuturi!	scurtă Val explicaţia.	Am	auzit	că
v-a terorizat toate nopţile	astea...	acum	să vedem	dacă	mai	15
are curajul.... Aşa că poţi dormi acasă, fraţioare. M-am ales şi eu cu nişte vânătăi, pe sub coaste...
  - Cel puţin, aici a fost front deschis cu declaraţie de război dintr-o parte şi de alta, cu luare de ostateci (aluzie la Olga), dar eu... m-am pomenit în plin atac banditesc, aşa, fără nici 20 un preaviz.
  - Ei, ei! se arătară curioşi amândoi.
  Tudor le făcu „minuta" tărăşeniei. Se duse la oglindă, adică la geamul care ţinea loc şi de oglindă şi-şi studie gâtul. Da, rămăseseră urme.	25
  - Ai putea să-l dai în judecată... hotărî Adrian.
  - ...că nu te-a omorât bine... adăugă Val, că face treaba de mântuială. Ăştia sunt cei mai periculoşi, care se apucă de un lucru şi-l lasă început, nu sunt în stare să-l ducă până la capăt. Trebuia - continuă el pe alt ton - să-i ceri întâi lista, 30 înainte de-a accepta să dormi la el.
  - Care listă?
  - Cu ăia bifaţi... să le facă de petrecanie.
  -A!

250
MARIN SORESCU
    - ...că ăştia procedează metodic. Şi dacă nu erai pe listă, te puteai culca liniştit lângă el. Dar tu ai luat-o, aşa, otova, când tocmai ţie îţi venise rândul. Val era în vervă.
    - Era la prima abatere... spuse trist Tudor... Săracul! Către Adrian: i-a apărut poezia, şi-i întinse revista.
    - Poftim! făcu Val. Maniacul era şi grafoman. Mâine, poimâine... ochii cât ceapa la Adrian. Că şi el... comite!
    Părerea lui era că unii dintre aceştia trăiesc mascaţi în mijlocul societăţii... deghizaţi aşa de bine, că doar o mică întâmplare îi trădează... un fapt neînsemnat, un amănunt pe care nu l-au putut prevedea... le-a scăpat... că altfel sunt de-o luciditate feroce. La el la facultate unul suferea de mania persecuţiei... adică ura toată omenirea de la A la Z, de la Alexa la Zaratustra, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, religie, ori grad de cultură. Individul îi scria băieţelului său, care era în alt oraş şi abia ştia să citească, nişte scrisori lungi şi bine ticluite, unde strecura şi chestii de-astea: îţi luasem un trenuleţ - o minune de tren, dar vecinul meu de cameră domnul Popescu A. Grigore (altfel, era politicos), care intenţionează să fugă în străinătate, întrucât are un unchi în Canada, mi l-a cerut să se uite la el şi l-a scăpat din mână. S-a stricat, dar mai am eu un prieten, pe domnul Bondoc (str. Zebrei 13), care, cu toate că zice în dreapta şi-n stânga că nimic la noi nu e bun, e un om de zahăr... şi când i-o veni lui bine... etc., etc. Rădea câte patru într-o epistolă. Aceste scrisori pline de dragoste paternă, îşi atingeau uneori ţinta. Pentru că tipul ştia să furnizeze date ce aveau doar aparenţă de adevăr, amestecate cu altele care erau chiar adevărate... Ce mai încolo încoace! O să vi-1 aduc să vi-1 prezint, e un om foarte interesant.
    - Ba pe mine să mă scuteşti, făcu Tudor.
    - Ce voiam să spun, continuă Val, astfel de maniaci, în stările acelea de pe marginea prăpastiei, fac pe călăii fără voie.
    - Mergi prea departe, zise Adrian. Eu l-am cunoscut pe Miţache, se vedea cât de colo... că e suferind!
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
251
   - Ai scos limba? se interesă acum Val de altă problemă. Cam ce simţi atunci, ce vezi, ce auzi, ai probleme la trecerea pe lumea cealaltă?
   - Nici una... nici o problemă, nici o formalitate... totul se face lin... parcă ai fi într-o baie fierbinte... simţi doar o moleşeală. 5 (Tudor înregistrase, totuşi, multe lucruri atunci. Mai târziu ţinea să revină asupra momentului, să şi-l reamintească bine,
în detaliu. Acum însă nu voia să lungească vorba, era prea extenuat.) Dar, admise el... limba... mi se pare c-am scos şi limba. Acum îşi amintea într-adevăr chestia asta. Se pomenise io cu ea că-i iese din gură ca sâmburele când storci o prună.
   - Trebuie să fi arătat, oricum, foarte sexi, aşa cu limba scoasă, de-a sărit aia în pielea goală!
   - Poftim de continuă o discuţie serioasă, filosofică, de probleme, cu Val! zise Adrian. El le dă pe toate pe glumă... 15 Pentru că tipul n-o să se mulţumească numai cu pumnii pe care i-a încasat.
   - Crezi că face contestaţie... să-i mărim raţia?
   - Dar pe Olga unde ai lăsat-o, întrebă Tudor, într-o doară,
nu era cazul să intre în amănunte de acestea înainte.	20
   - Ea n-a trecut pe-aici deloc? Val deveni dintr-o dată sumbru.
   - Păi, n-a fost cu tine, n-aţi fost împreună, acolo... la părinţii ei? se amestecă Adrian, şi el oarecum surprins că nu-i spusese nimic despre Olga, deducând de aici că fuseseră împreună. 25 Lăsase să se înţeleagă, parcă, da, lăsase să se înţeleagă aseară când venise, că trăseseră aer în piept undeva, la părinţii ei... sau cam aşa ceva, el tocmai lucra şi nu discutaseră prea mult.
   - Ei, dacă era cu mine, ar fi fost chiar raiul! oftă Val. Aşa am petrecut câteva zile liniştite în „purgatoriu". Ai fost 30 vreodată la Ciorogârla? îl întrebă el pe Tudor.
   - Nu... dar numele parcă-mi gângureşte ceva.
   - Şi ce viaţă expresivă găseşti acolo... Le arătă o rădăcină de copac, scoasă din albia râului - se numea tot Ciorogârla -, care,

252
MARIN SORESCU
aşa cum fusese şlefuită de ape, arăta foarte ciudat... Părea un fel de hipopotam, plin de avânt şi forţă. Val o aşeză pe masă - adică pe salteaua lui Tudor - şi se dădu în spate s-o privească din perspectiva necesară.
    - Trăim pe un fund de mare, fraţilor, spuse el ca un fel de concluzie... iată ce animale preistorice se mai găsesc printre noi. Potopul a avut loc acum 10.500 de ani, când nivelul mărilor a crescut cu nouă metri, din cauza unui dezgheţ. Ferească Dumnezeu de un dezgheţ mare. Se duse la bucătărie să facă mămăligă. Adusese din sat, într-o pungă, un ciur de mălai, de la bunica Olgăi. II luase cu gândul să hrănească peştele. însă crapul îşi dăduse, între timp, obştescul sfârşit (de ce nu s-o fi spunând obştescul început?) acolo în butoiul lui, ca un Diogene prea înţelept pentru a nu se cărăbăni pe lumea cealaltă, după ce constatase că nici butoiul nu reprezintă o soluţie. Val era plin de amărăciune. îi părea rău de vietăţi. Răgălia o adusese tocmai cu gândul s-o „planteze“ acolo, să-i creeze un fel de microclimat.
    Cum ajunse acasă, primul drum fu la butoi. Rămăsese acum cu mălaiul, care trebuia „mâncat de cineva“, iar o mămăligă cu lapte, de dimineaţă, nu strica. Adrian „zbură“ după lapte. Tudor îl asistă pe Val. Acesta găsise o cratiţă, nu ştiu a cui, uitată pe acolo, o umplu cu apă, şi cu injectorul imensei plite la maximum aştepta să fiarbă apa. Cind dădu în clocot, turnă mălaiul. Tudor îi aduse aminte de sare. El moşise în copilărie sute de mămăligi, dar niciodată nu-i dăduse prin gând c-ar putea face una şi singur.
    - Chestia asta e un tic al sculptorilor români? întrebă el râzând, gândindu-se că şi Brâncuşi, în inima Parisului, făcuse acelaşi lucru. Adică între păsări măiestre, păsări în zbor şi coloane infinite, mestecase pur şi simplu la mămăligă.
    - Uite că asta nu mi-ar fi dat prin cap, că sunt un imitator! mormăi Val, nu prea vesel.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
253
    Prima mămăligă o văzuse născându-se acum de curând, la Ciorogârla. Nu era singura descoperire făcută acolo. Tudor observă că Val modela mămăliga strămoşească, de care voia să se sature odată Eminescu, cu aceeaşi plăcere creatoare şi chiar frenezie cu care ar fi făcut din lut un cap de om. Nu-i comunică observaţia, de teamă să nu primească replica: „Da, capul tău o să-l torn din mămăligă cu brânză“. Nu scăpa el ocazii de-astea, când îi serveşti poanta aproape făcută, numai să ţi-o arunce „în cap“. Lui Tudor nu-i covenise faptul că Val se purtase brutal cu Şandru. Putea ieşi într-adevăr mare tămbălău de aici. Adică, pe de o parte, i-o lua pe Olga, şi i-o pierdea (poftim! parc-ar fi fost un ac!), pe de alta, tot el se arăta furios şi-l scotea în brânci din odaie! Fără îndoială, Şandru nu urmărea nimic altceva decât să-şi recupereze soţia, pe calea tratativelor. Nu atât c-ar fi ţinut la ea - deşi nu era exclus s-o iubească şi el, măcar ca soţ, cu adevărat, Olga merita asta -, cât, mai ales, dintr-un motiv mult mai practic: dacă era divorţat, ori în divorţ, directorul de profesie director nu mai putea călători în străinătate. De ce se prezenta el în fiecare seară aici şi căuta să-i tragă de limbă unde se ascund porumbeii? Tocmai de aceea. Iar în caz c-ar fi apărut şi Val - ori poate şi Olga -, voia doar o lămurire suplimentară, cu noi argumente, ca s-o facă să renunţe. Să-i determine pe amândoi s-o lase baltă. Nu era imposibil ca Şandru - după cum îl intuise - să încerce chiar să-l despăgubească pe amorez, dându-i... să zicem o sumă de bani - dacă acesta ar fi fost omul banilor, Doamne, ce gând! ori găsindu-i altă femeie. Ori... acceptând chiar situaţia, aşa cum se prezenta... numai fără scandal şi tămbălău, să afle toată lumea, să răsufle în toate părţile... Aşa, mai cu perdea, mai intim, „ca între prieteni^. Tudor îl considera mai josnic, era mai rău chiar decât Val. Şi - îşi continuă el raţionamentul - dintr-o dată omul care venea oarecum eu mâna întinsă se pomeneşte apucat de ea cu putere, răsucit pe spate cu dexteritatea celui care cunoaşte

254
MARIN SORESCU
figurile de „jujiţ“ şi azvârlit pe uşă afară, cu un bombeu în partea dorsală. Insul va căuta, prin urmare, să se răzbune, dar cum? Totodată, amicul lui era omul cel mai descoperit, din toate punctele de vedere, şi mai ales dintr-unul, şi fără îndoială
5 acest punct nevralgic va fi speculat de rival. Mămăliga se întărise, începuse să „gâfâie“, sculptorul apucă vesel cratiţa de toarte cu două cârpe şi fuga în cameră.
    - Pe ce dracu s-o răsturnăm? zise el, văzând că masa... era „servită“, ocupată de saltea. Tudor întinse repede un ziar pe
10 jos, pe duşumea, şi mămăliga se înscrise cât era de mare, pe pagina a doua, desenând un cerc aproape perfect. Adrian veni cu sticla de lapte.
    - Una din cele mai frumoase fete din Bucureşti e lăptăreasă, ştiaţi? îşi aminti Val. Adică era lăptăreasă.
15	- Prima mea iubire! vru să spună Tudor, dar se răzgândi,
temându-se de tirul ironiilor acestuia. Se mulţumi doar să îngâne: Mda... o cunosc... am cunoscut-o.
    - Ce-avea la inimioară?
    - O floare... Fata avea într-adevăr o pată vineţie, care
20 semăna cu o frezie, pe sânul stâng - la început crezuse că se
tatuase, ori cineva îşi bătuse joc de ea în felul ăsta, dar ea îi mărturisise că e din naştere.
    - Bravo!... înseamnă că într-adevăr... Felicitări! Val îi strânse mâna. Să scrii în memoriile tale că ţi-ai stricat dosarul c-o
25 prinţesă. Şi povesti „romanul“ frumoasei Baliţa, coborâtoare din Alexandru cel Bun în pantă directă, în derdeluş. Şi cum el o transformase: dintr-o lăptăreasă banală o făcuse model. Peste 50-60 de ani, nudurile executate acum vor vorbi de tulburătorul farmec, mister, vino-ncoace al Baliţei cea Bună.
30	- Păcat, adăugă el râzând, că sânul stâng apare întotdeauna
uşor voalat.
    Tudor se miră de ciudata continuitate a lucrurilor, de firele nevăzute care se înnoadă şi se deznoadă pe nesimţite în jurul nostru; că baia de mister în care se scaldă existenţa noastră efemeră
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
255
e luminată de peste tot de mii şi mii de reflectoare. Nu meditase el asupra frumuseţii corpului omenesc, cel al femeii — acum o jumătate de oră în faţa chioşcului? şi iată, îşi auzea acum gândurile rostite de o altă gură. Totodată idila banală c-o lăptăreasă se transforma într-un fel de apoteoză, c-o prinţesă din basme.
   Laptele fu turnat în farfurii, nefiert. Căci se grăbeau şi, oricum, mămăliga era fierbinte. Fu mâncat cu dumicaţi mari. Tudor mai băuse un pahar în dimineaţa aceea - altă coincidenţă, mai ales dacă ţinem seama de condiţiile speciale - şi îi era teamă să nu abuzeze. Să nu-i facă rău. Nu obişnuia să bea lapte şi ceai. însă la această farfurie de lapte cu mămăligă, aşezată pe duşumea şi servită cu hlăpăieli de marinari ce veneau într-un port, lui i se şi revelase cel puţin un mister: acela al frumoasei fete de altădală, şi se socoti mulţumit.
*
   întotdeauna, a doua zi după apariţia gazetei era de „relache“ (pronunţat relake). Fără să se dea sfoară-n ţară, adică în mod tacit, fiecare se ducea la redacţie, se-nvârtea, puţin pe-acolo „să fie văzut“, vorbea tare „să fie auzit“ şi se furişa. „Am plecat pe teren“, zicea Ică Duţu, dacă întâmplător şefa scotea capul din birou, tocmai în momentul când el se-ndrepta spre lift. „Trebuie să mai vin azi înapoi?“
   - Dacă ţi-ai pus totul la punct în secţie... nu! zicea Stoiceasca, plină de îngăduinţă.
   - Pfu! îi trimitea Duţu o bezea, din uşa liftului. „Avea o şefa, o bomboană. “ Era de altfel singurul care îşi permitea astfel de drăgălăşenii, ca între colegi. Se cunoscuseră dinainte, fuseseră în aceeaşi grupă. Totodată, Duţu era un gazetar model, adică fără să sclipească - asta recunoştea şi el - „bine că m-a ferit Dumnezeu, nu vezi ce greu se poartă geniul?!“, îşi făcea datoria conştiincios şi toată lumea era mulţumită. Era şi un băiat de inimă, adică un bun coleg, şi toţi îl simpatizau.

256
MARIN SORESCU
    Val trebui să se ducă şi el în ziua aceea „în producţie", acolo unde lucra el, şi cel din gazetari avură ideea să-i facă o vizită în acea zi, în caz că se puteau furişa de la redacţie şi le va merge figura cu terenul.
    - E bine de tine, că lipseşti când vrei şi te duci când vrei! îl spuse Adrian cu oarecare invidie.
    Când purceseră la spălatul farfuriei - fiecare pe-a sa -, dădură, la bucătărie, peste Pupăzan, care coborâse ca de obicei cu un maldăr de crătiţi şi castroane şi le clătea sub supravegherea nevestii. Aceasta coborâse să plece la şcoală, dar cum mai avea încă vreo trei minute la dispoziţie voise să-şi mai arunce un ochi, să vadă cum face isteţul de bărbatu-său de sparge vesela — alaltăieri îi ciobise o ceaşcă din serviciu.
    - Cei mai harnici bărbaţi! zise Pupăzan, vesel, văzându-i intrând, unul după altul, ca cei trei crai de la răsărit care se ţin după o stea. Ei ţinându-se după o farfurie. Şi continuă, oarecum îngrijorat: Am auzit că ne demolează! E adevărat? (întrebarea fusese adresată mai mult lui Adrian, prieten, după cum se pare, cu tipul care venise şi-i înscrisese pe listă, pentru case.) L-aţi mai văzut pe individ?
    Adrian nu-1 mai văzuse. Spuse că e imposibil să se dărâme o casă ca aceea, cel mult să fie luată pentru alte scopuri.
    - Nu, domnule, se demolează pur şi simplu, tocmai asta, şi pe noi o să ne dea la mama dracului!
    între timp familia Pupăzan se răzgândise: nu mai voia la bloc nou, pentru că, decât o garsonieră acolo, într-o cutie de chibrituri, era mult mai bine aici, „care se afla şi-n centru".
    - Da, aşa e! zise şi doamna. Poate încercaţi dumneavoastră să interveniţi, e păcat de clădire... nu sunt zece în Bucureşti aşa de solide.
    - Nu se poate, doamnă, să ne demoleze, răspunse Tudor, ferm. Cum să ne demoleze... tocmai pe noi? Aici e numai element serios.
    - Păi, sigur... reluă Pupăzan, scăpând o farfurie pe ciment...
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
257
   - Poftim! făcu doamna... uite cum sunt bărbaţii... Morala o lăsă însă pentru acasă... „sus".
   Pupăzan culese cioburile şi le aruncă în coş, nu înainte de-a le spăla... ca şi când s-ar fi mai putut lega cumva, dacă erau curate. Zise:
   - Nu cunoaşteţi Bucureştiul. Aici se adevereşte tot ce circulă sub formă de zvon cu un an inainte. Da, da. întâi zvonul şi după aia, când s-a obişnuit lumea cu vestea... ori n-o mai crede şi o socoteşte cu totul absurdă şi nerealizabilă, odată: poc! realitatea. Aşa e la Bucureşti; totul se ştie dinainte şi nu se crede. Să vedeţi cum o să fim zvârliţi la mama dracului! Aţi văzut-o pe biata madam Chetroiu, ce înmormântare! (Spuse asta în aceeaşi ordine de idei parcă, fără a schimba tonul. Ca şi când moarta ar fi fost şi ea zvârlită la mama dracului — şi venea să-i confirme teoria.)
   - Ce, a murit? se miră Adrian.
   - Bătrâna...
   -A...
   - Toată ziua stătea aici în bucătărie, adăugă doamna Pupăzan, care ar fi vrut să plece şi dorea să-i spună ceva bărbatului - ceva mai tare - şi nu îndrăznea să-l dojenească aici, de faţă cu ceilalţi. Şi ne încurca pe noi! îşi vărsă ea focul pe bătrâna decedată.
   - Du-te, dragă, că-ntârzii! o îndemnă omul pe nevastă. Simţise că voia să-l trimită sus, înainte de-a pleca, să nu mai întârzie el acolo la taifas.
   Profesoara plecă. Pupăzan fluieră un moment a pagubă, continuându-şi treaba, abia după aceea îşi dădu seama că-i face pe ceilalţi să aştepte prea mult. El avea mai multe vase.
   Băieţii îşi spălară farfuria în ordinea următoare: Tudor - lăsând să curgă apă multă şi atingând-o cu un deget, Adrian - scăpând-o jos şi spărgând-o, Val - frecând-o cu o mână de tix luat din punga lui Pupăzan, fără să-i ceară voie.
   - V-am văzut statuia! îi spuse acesta, referindu-se la masca mortuară. Ce bine seamănă!

258
MARIN SORESCU
   Era de fapt un compliment, însă Val îi răspunse prompt:
   - O să-ţi fac şi dumitale una... tot aşa... ba poate chiar mai reuşită. Până atunci mă mai învăţ.
   - Aţi fost la înmormântare? zise Tudor, ca să schimbe vorba.
   - Da, n-am fost decât eu din bloc... şi cu miliţianul. Acesta, tot om de treabă, a venit, cu toate că era în timpul serviciului. Tot convoiul nu era format decât din noi trei... Aşa am străbătut oraşul... că nu i-au găsit loc de veci decât pe la margine... în comuna Militari.
   - Măcar miliţianul tras şi el o salvă? întrebă Tudor.
   El parcă şi vedea cortegiul acesta redus oricum la esenţă - trei oameni şi-un coşciug într-un camion - străbătând oraşul indiferent, aşteptând pe la stopuri... şi pe miliţianul cuprins de remuşcări, aducându-i ultimul omagiu, omagiul suprem, bătrânei atât de înţelegătoare a celor omeneşti, trăgând o salvă de puşcă - gloanţe oarbe-n sus, spre cerul de peste Militari.
   - Unu la unu, îi spuse Pupăzan lui Adrian, vesel că mai are un tovarăş de pagubă. Şi ca un sfat personal: să nu te-nsori! Pentru că atunci, adio, plăcerea spartului!
   Peste câteva minute Tudor şi Adrian plecau la redacţie. „Dragă, ştii oare e chestia? continuă Adrian cu voce tare o discuţie mai veche. Tot stau şi mă întreb. Ce suntem noi? Care e condiţia noastră? E adevărată? E falsă?" „E cu fistic, zise Tudor, dar ce te-a apucat?" „Stai, ce e cu fistic?". „Condiţia noastră". „Ha, ha, adică nu, să nu patinăm pe vorbe. Societatea nu suportă alunecările, nu îngăduie derive individuale. Ea cere individului responsabilitate, luciditate, şi noi trebuie să dăm înmiit." „Las-o la însutit!".
CAPITOLUL VII
   Din momentul fugii, abia acum începea, oarecum, să se limpezească, i se ridica parcă un văl de pe ochi. Se lumina de ziuă în capul ei - altfel era în puterea nopţii, stelele de deasupra Bucureştiului - toate acolo la locul lor, se roteau în fân, parcă, cerul o imensa şură spartă - care o fi steaua ei? Pitagora susţinea că trebuie să existe un spaţiu gol, pe care-1 respiră cerul. Venea cumva acum din acel spaţiu gol? Se trezea încetul cu încetul la o existenţă nouă, într-o altă găoace a timpului. Adevărata existenţă, până atunci nici nu existase,, fusese trăită de altcineva, se lăsase trăită, urâtă în mijlocul fiin-ţă-rii, vieţuind despărţită pe silabe. Când Val o luă de mână, spunându-i „Haide!", ea plecase ca somnambula, era de fapt şi singura ieşire posibilă: toată seara aceea cu oameni străini, acel Tudor, acel Adrian pe care-1 întâlnise astăzi (sau ieri? sau alaltăieri?) de trei ori, apoi Şandru jucând chibrituri cu Mimi - ce figura indolentă! -, totul ameninţa să se transforme într-un interminabil delir. „Să mergem", spuse Val - şi plecaseră amândoi, lăsându-i pe toţi cu gura căscată şi pe ea... cea de lut, modelată de mâinile lui, moale şi neisprăvită. Era mult de-atunci şi ei încă mai continuau să meargă. Străbătuseră jumătate din Bucureşti pe jos, fără nici o ţintă, trecând chiar şi de trei ori prin acelaşi loc. Nu ştiuse până atunci că există o stradă „Labirint", de

260
MARIN SORESCU
exemplu, pierduseră multă vreme cercetând aici o casă, Val credea că e imposibil ca vreo mătuşă care locuieşte acolo cu pisica sa să nu aibă o cameră de închiriat. Vechea odaie a soţului mort în război (războiul ălălalt), odaie plină de păianjeni atârnând pe clapele pianului, ca nişte cearcăne ale notelor închise acolo înăuntru, cu perdele putrede, pe care ei, dacă ar fi închiriat-o, le-ar fi smuls harşc! harşc!, ar fi şters praful cu baba, făcută cocoloş şi înmuiată în apă cu puţin săpun, ar fi dereticat, făcând tot ce e omeneşte posibil ca să... Să ce? întrebase el. Punând această întrebare epocală, Val îşi miji ochii, făcându-i mici, mici, atâtica, numai pupile, ca şi când ar fi vrut să vadă răspunsul, ca un punct negru, pe un panou, în mijlocul unor cercuri concentrice.
    - Nu vezi că aiurăm şi unul şi altul.
    -Acesta e răspunsul exact. Stai să te pup... în centrul... buzelor. Bravo! Meriţi toată stima mea. Ai buze de catifea de draperii.
    Băteau câmpul, e drept, însă le făcea plăcere, îi gâdila, sau mai precis îi dilata ca pe nişte fiinţe-baloane, umplute cu dragoste, care se înalţă în vărsatul de vânt, nu în vântul vărsat... le făcea plăcere (ne face plăcere să repetăm un lucru plăcut)... acea stare de exaltare. Extaz ridicat la autocunoaştere, ridicat sus hăt, la cucurigu extazului... printr-un şut.
    - Nu printr-un şut, Val. Pentru numele lui Dumnezeu, nu printr-un şut, ci aşa de la sine, din iubire pură.
    Da, aşa voiau să trăiască ei doi, regăsiţi, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea, din faşă. S-ar fi pierdut, la un bâlci, şi acum se regăseau, îşi cădeau în braţe. Cu bufnituri (ale sărutărilor, oameni sănătoşi, zdravni, ţin la tăvăleală), după lungi căutări şi singura lor dorinţă e să fie fericiţi pe această stradă... cum se numeşte?
    - Labirint.
    - Hă, hă.
Ideea existenţei ca labirint nu era chiar nou-nouţă, scoasă atunci din cutie, exista de multişor, se împăienjenise şi ea ca j
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
261
pianul acela presupus, ca şi strada de care abia acum luau cunoştinţă. Val îi explică, prinzând-o de mijloc, ca nu cumva să fugă, în ce consta metafora. „Strada Labirint, constă din case, numerotate. însă esenţa... cum dracu să fac să nu mai repet cuvântul?... labirintului este asta: născându-te, intri într-un univers închis. “
   - Eu credeam că născându-mă, ies.
   - Nu, ieşi dintr-o trapă şi cazi în alta, din lac în puţ. De altfel, labirintul perfect este cel ilustrat de zicala „din lac în puţ“ şi eu îl văd ca o succesiune întortochiată, aşa cum ne pricepem noi, de lacuri şi de puţuri. Deci... continuă el... un univers închis cu un lacăt cât toate zilele, un univers cu capac, cu trapă. Şi noi (fredonă) „tropa, tropa, prin trapa, trapa! “
   - Dă-mi drumul. Olga făcu vreo câţiva paşi, dar se întoarse văzând că Val rămâne pe loc, cu mâna întinsă aşa cum îi ţinuse mijlocul. Vorbea singur, tot aşa aplecat peste ea, ...ce naiba n-a văzut? „Lumea aceasta, dându-ţi iluzia unei continuităţi, a unei gradaţii, este în fond o haşurare de poteci înfundate, una pe faţă şi una pe dos.“ Se aplecă şi desenă cu vârful pantofului, acolo pe pământul moale, un labirint circular, semănând cu Coloseul în mijlocul căruia Minotaurul, cu gândul la evadare desigur, la găsirea soluţiei, se scărpina în cap cu copita. Lângă Minotaur mai desenă două siluete. ,Ăştia suntem noi. Eu un minotaur mai mititel şi tu o mino taurină, de toată frumuseţea4.
   - Băă. Că deştept mai eşti! Olga îi sări în spinare, ştrengăreşte, el o prinse de genunchi şi alergă cu ea aşa vreo zece metri. Alcătuirea aceasta nouă nu era departe de animalul mitologic, dar, vorba lui Val, mai nuanţat, i s-au adus taurului unele îmbunătăţiri, i s-a mai tăiat din ceva, iar jumătăţii omeneşti i s-a mai luat din minte şi i s-a mai dat păr.
   - Există şi labirinte pătrate? întrebă Olga.
   - Oho! Depinde ce fel de cap ai. Cei vechi vedeau totuşi o ieşire - Val se arăta frământat de problemă - una singură, uşor de dibuit, adică găsibilă, în caz că ai firul Ariadnei...

262
MARIN SORESCU
   - Asta nu era fata lui Minos?
   - Te conduci după acest fir, dacă ţi s-a făcut legătura, ai prins un fir - şi... Iar dădu să-i explice, dar ea îl opri.
       - Asta o ştiu. De ce la cei noi nu mai există acea singură 5 ieşire din labirint, de ce unii gânditori exclud această posibilitate?
       Val nu credea în existenţa nici unui fel de labirint. Şi mai în glumă, mai în serios, se duse şi întoarse placa aceea de tablă, pe care era scris cu vopsea albă numele străzii. Placa era fixată pe un zid, cu două cuie. Se chinui până a scoate cuiele, apoi 10 întorcând-o pe partea cealaltă, unde nu era nici măcar vopsită - Olga remarcă rugina care înainta serios în tablă -, o fixă la loc, bătând cuiele cu un pietroi. După vreo jumătate de oră, se pomeniră însă în dreptul unei plăci pe care scria „Labirint". „Suntem la capătul celălalt", spuse Val şi repetă 15 figura. O altă tăbliţă asemănătoare le ieşi în cale mai încolo şi sculptorul, care acum păstra pietroiul, o scrijeli, nu izbuti însă să şteargă chiar toate literele pentru că sări un câine, dintr-o curte. Olga se sperie şi fugiră. Câinele ar fi putut trezi toată strada. „Irităm centaurul, rod al împreunării soţiei lui 20 Minos cu un taur", se ambiţiona femeia să arate că ştie şi ea.
   - Ba, cu un porc!
După o vreme, se aflau iarăşi la capătul străzii, unde mai fuseseră, şi tăbliţa aceea, prima, era întoarsă la loc - parcă neatinsă, adică pe ea scria la fel ca atunci „Labirint". „Sâc" - 25 făcu Olga - apropiindu-şi pumnii strânşi, precum copiii când îşi fac în necaz, sâc, zise ea. Vezi că există?
   De atunci începuse să se trezească oarecum la realitate şi să vadă cu alţi ochi totul. Omul cu care mergea era omul ei, cealaltă jumătate - în ideea platoniană -, dar cum putuse trăi 30 atâta vreme fără el? Pe de altă parte, la un moment dat, i se păru că vede ceva, un alt om, care i se prezenta tot ca al ei - care, de fapt, era bărbatul ei... şi câte jumătăţi putea avea ea? Ea, una singură şi neajutorată? îl zărise aşa pe Şandru, sau i se păruse? „Este unul cu ceva în braţe pe urmele noastre". Apoi,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
263
adăugase speriată, „Chiar el... cu statuia în braţe. Hai să fugim!". Val se miră de spaima ei, ba chiar se bucură, spunându-i că e bine: dacă a ajuns la spaimă înseamnă că e capabilă de emoţii artistice, asta n-o înţelegea deloc Olga, nici acum după atâtea ore. Spaima e creatoare de artă...	5
   - „Somnul raţiunii naşte monştri", îi replicase ea, mândră că găseşte un citat nimerit.
   - întocmai! spuse Val, fără a părea contrariat. Să fim lucizi, cu picioarele pe pământ, să nu judecăm mecanic, să n-o luăm mecanic (astea le spusese zâmbind). Se duse să vadă dacă era io cineva într-adevăr ascuns după Foişorul de foc. Olga rămase câteva clipe singură, încercând să-şi facă vânt, curaj adică...
   - Nu e nimeni, dragă!
   Merseră mult, în tăcere. Olga îşi aminti momente din viaţa ei, dându-le acum o cu totul altă interpretare, găsindu-le adică 15 semnificative. Bucureştiul îl cunoştea prea puţin, se născuse aici, dar copilărise în altă parte şi facultatea şi-o începuse în urmă cu trei ani la Iaşi, întrucât în capitală căzuse la examenul de admitere. Revenind în cetatea lui Bucur, peste un an, soţul ei găsi posibilitatea s-o transfere chiar în cursul anului - 20 semestrul deja începuse - se schimbase povestea: mergea mai mult cu maşina, nu prea mai era atentă pe unde trece. I se păru încărcată de simboluri acum această hoinăreală pe jos, adică, nu: era semnificativ mersul ei cu maşina în viteză ca şi când lucrurile ar fi fost aranjate ca ea să nu vadă nimic, să 25 nu se lege de nimic şi să nu aibă amintiri. Soţul ei se făcea vinovat, în primul rând, de faptul că o privase de amintiri - tot felul de fleacuri ce formează comoara de trăiri a unei studente şi în perspectiva timpului capătă o aureolă, devin lucruri plăcute, însemnate. Or, impunându-i un anumit ritm, 30 ritmul vieţii lui, ea se văzu dintr-o dată anulată, dintr-un om cu personalitate devenise doamna Şandru, adică a cincea roată la căruţă. Colegii se purtau respectuos cu ea, dar rece. Fetele o invidiau pentru situaţia materială, rochiile şi maşina soţului.

264
MARIN SORESCU
   Nu putuse face prietenii aici, cu două, trei excepţii ca, de pildă, Ruxandra, cu care nu era însă „la cataramă“, ci mai mult sau mai puţin „o cunoştinţă". Viaţa ei sufletească se sleise, se ofilise, sărăcise, nu mai avea aură de când venise în Bucureşti, în ciuda faptului că se pusese pe citit, citea în neştire... câte o carte pe zi... dar una e lumea cărţilor, alta cea adevărată. Val era un om instruit. O uimea şi-i impunea întotdeauna prin cunoştinţele sale. Creierul lui era ca un cearşaf alb, imens, gată să acopere orice. în orice domeniu, Val parcă venea, legănându-se, cu cearşaful lui de acasă, îl întindea ca pe o plajă, se tolănea şi începea să divagheze. Ce-i ieşea din gură era exact şi inexact în acelaşi timp. Dar oare asta nu însemna însăşi capacitatea de a crea? Dacă era aşa, atunci omul acesta era posesorul unui talent neobişnuit, care, deocamdată, nu se ştie de ce, nu finaliza, nu dădea roade. Lângă el, Olga încerca trei stări: întâi uimirea, uite la ce-1 duce capul, iată ce bibliotecă ambulantă. Apoi, un sentiment de îndoială: toate aceste cunoştinţe în zigzag nu sunt oare simptomul unei superficialităţi, născută din dorinţa de lăţire, de acumulare, fără ca insul să aibă timp să aprofundeze? Totul s-ar putea să fie prestidigitaţie, nimic serios, nimic solid. Şi a treia stare era că, totuşi, are în faţă un exemplar rar, cu o minte limpede şi ascuţită. O maşinărie mai mult decât perfectă. „Da, da, totul e perfect, dar sunt câteva rotiţe în plus.“ în aceste plusuri consta de fapt farmecul personalităţii lui proteice! Nu ştiai de unde va apuca realitatea, cum o va „muşca“, ce va înghiţi şi ce va arunca din ea. De aici şi umorul său atât de spontan şi cuceritor. Şi el citea. Dar, aşa, mai mult ca să-şi confrunte părerile cu ale altora, să caute argumente pentru teoriile proprii, universul livresc nu-1 copleşea. Ba, dimpotrivă, îl ajuta să se mişte cu şi mai mare dezinvoltură în lumea reală. Teoria lui era că „viaţa trebuie trasă în piept“ - se exprima vulgar -, dar ideea i-o formulase şi cu alte cuvinte: trebuie să te amesteci, să trăieşti cu intensitate, să nu fii spectatorul cu bilet de favoare
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
265
al vieţii, ci eroul - sau măcar actorul ei, cel care îşi improvizează singur replicile. Un actor tip Shakespeare. Cu alte cuvinte, să nu fii contemplativ, unul care-şi cere scuze că trăieşte, ci un om dinamic etc. Asta i se şi potrivea temperamentului său vulcanic, într-un fel. Era şi un rău mare aici: el clocotea de proiecte care uneori se băteau cap în cap, se excludeau unele pe altele. Avea o deschidere prea mare. La Cluj, unde îşi făcuse primii ani de institut, ucenicise o vreme în atelierul lui Ladea, un erudit care nu dădea citate, pedagog bun şi artist înnăscut, pretinzând şi studenţilor să fie profunzi şi naturali. Avea replică tăioasă. Când într-o seară, în atelierul său plin de admiratori, vorbea despre simţul măsurii, un tânăr, nimerit acolo pentru prima dată şi voind să se facă remarcat, strigase: „Nietzsche e totul!“, meşterul îl privise câteva clipe şi spusese doar atât: „Multă lume necăjită", apoi continuase. Felul acesta de-a fi îi plăcea lui Val, era pe lungimea sa de undă, ardelenească, telurică, mucalită. Se despărţiseră când învăţăcelul îşi manifestase dorinţa de-a experimenta perfecţiunea (probabil se exprimase altfel, dar asta era ideea), să facă, de exemplu, o sferă uriaşă, iar Ladea îi spusese: „Fă întâi o mână“. Ladea se considera european, adeptul statuilor potrivite, iar tinereţea exuberantă a lui Val, lipsa de experienţă poate, îl îndemnau spre colosal. După aceea, se împăcaseră, maestrul dăruindu-i chiar un mic basorelief înfăţişând o bătrână, la care ţinea foarte mult (chiar mama sa), dar Val trecuse la un alt profesor, după aceea, în ultimii ani s-a transferat la Bucureşti. Aici, poate clima, poate alte cauze accentuaseră o migrenă mai veche, cu vărsături, o stare cumplită ce-1 scotea din circuit pentru câteva zile, precedată de o exaltare şi-o aură nemaipomenite, pentru care parcă ar fi făcut să stai legat cu prosopul la cap şi-o săptămână. în momentele de dureri rămânea cu faţa în sus şi se înţepa între sprâncene, în bărbie şi sub pomeţii obrajilor, încercând să atingă nişte nervi, un fel de acupunctură, care - poate mai mult autosugestie - îl liniştea pentru un timp. După

266
MARIN SORESCU
aceea, iar era om, şi încă ce om! Voia să se-apuce şi de film, în sculptură avea planuri colosale, visa cupole peste lacul Floreasca, să zicem, şi o statuie în Piaţa Universităţii, mai mare decât Universitatea. N-ar strica deloc o cupolă ca a Panteonului din Roma nici peste Tei, venea el imediat cu alt plan, dar aşezată invers. Cupola să fie jos, cu lacul în deschizătură, ca un cer materializat, trăgându-şi lumina din pământ, apă şi vechi culturi (cultura Tei). Iar sus să se întindă lăcaşul sacru, cu poarta-i colosală de brazi sculptaţi ca poarta Baptiseriului din Florenţa, dar cu scene din Petre Ispirescu, Basmele românilor, cu nişe pentru genii, cu altare şi tot ce mai trebuie.
   - Bine, bine, avea să-i spună odată Tudor. De acord cu Panteonul tău, dar fă-1. Chiar şi mai mic, numai fă-1, domnule! Să văd ceva ieşind din mâna ta.
   - Eu fac gaura, da gaura ce e mai greu, trebuie însă să merg la Roma să mai măsor, s-o croiesc ceva mai mare, altele sunt condiţiile astăzi. De restul vă ocupaţi voi, şi vedeţi să nu vă curgă lacul în cap, când plouă, ori când vă uitaţi în jos. Val se eschivase cu o glumă de la critica amicului, că nu începe nimic. Nu ştiu ce scriitor are un astfel de erou care visează un pod peste mare. însă acolo era vorba de o intenţie satirică, o persiflare a lenei, transformată în visare continuă, fără rost, pe când amicul lui, se vedea asta imediat, visa din necesitatea de a crea; toate aceste gânduri trăsnite erau ca nişte schiţe pe care le face imaginaţia înainte de-a trece la faptă. El se pregătea pentru ceva mare, aduna material şi-şi dădea drumul la planuri, încerca să lărgească imaginaţia ca o ţeavă de sticlă în care sufli din răsputeri, căutând, pipăind parcă marginile posibilului. Acum, prezenţa femeii iubite acţiona ca o mie de bice care îi goneau, fugăreau din răsputeri puterea de fantazare şi aşa destul de zglobie, neînfrânată. Vorbea în continuu „Iartă-mă, am mâncărime la geniu". Bucureştiul ar fi trebuit înconjurat cu ziduri groase de trei stânjeni, ca Roma, şi smălţuite cu
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
267
teracotă, în genul celei executate în Renaştere de Fraţii de la Robia, ori ca teracota de la Ninive, făcută pe timpul regelui Assurbanipal. Pe ziduri ar fi fost plantate coloane infinite brâncuşiene. Această împrejmuire cu infinit ar fi dat capitalei posibilitatea să se adâncească în ea însăşi, să se lucreze pe sine, umplându-se cu minunăţii. Şi iarăşi reveneau la Roma, care, desigur, nu din cauză că avea în jur un brâu de ziduri a ţâşnit în dumnezeire, s-a putut dezvolta artistic, dar şi asta a contribuit mult. Acesta era felul de a vedea al lui Val. Şi astfel de planuri îi tot făcuse el în acea noapte de neuitat. Acea noapte, pentru că Olgăi i se părea c-a trecut un secol de când tot mergeau împreună pe străzi pustii, la voia-ntâmplării.
   Ea vedea Bucureştiul, aşa îl văzuse până atunci, cu ochii ieşeanului, care priveşte oarecum de sus şi acuză lipsa de tradiţie. în primul an de studenţie, singurul pe care îl făcuse în cetatea culturală a Moldovei, trecuse prin două faze succesive: prima - de respingere a oraşului acela plin de noroi toamna şi primăvara, iar vara de praf, atât de mult praf încât tamvaiul 1, care trecea pe Sărărie, lăsa în urma lui un nor lung şi gros. Năpădit de ciori... stoluri negre de ciori formau toamna un fel de prelată peste cupolele înălţate ca ciupercile sălbatice pretutindeni. Plin de hârtoape şi, cum era aşezat pe mai multe coline, cam şui. Faza a doua fusese de acceptare totală a urbei, aşa cum era. îi descoperise farmecul unic, atmosfera filtrată de poveste, peste care se suprapusese o realizare fantezistă, pasul domol al oamenilor, limba lor lată şi dulce, monumentele şi urmele scriitorilor mari, pe care i se părea că le desluşeşte pe pietre. Din această stare de contemplare a unui oraş mort şi viu totodată, cimitir de relicve şi şantier, o smulsese Şandru şi-o adusese la Bucureşti, unde totul îi devenise indiferent. Nici nu urâse străzile şi agitaţia capitalei, nici nu apucase să le îndrăgească. Val fu primul care-i atrăsese atenţia că „se îneacă", adică această apatie o va pierde, trebuie să se agaţe de un pai. „Ce dracu, ceva mai nuanţat, bă!" (îi zicea bă, ca unui vechi

268
MARIN SORESCU
amic.) „Vezi mai adânc, mai pe sub pielea banalităţilor. Ochiul din afară, ce-ţi face ochiul din afară, doarme? Doamne, cum mai doarme pe ea fetişcana asta! Şi nu mi-ar părea rău dacă n-ai avea stofă". Şi, apucând-o cu două degete, fin, de muşchii braţului pipăindu-i pielea, scobiturile claviculelor: „Poftim, uite ce carne inteligentă! Ce os domnesc!" El îl dezvăluise încetul cu încetul „metropola", farmecul „celor trei hogialâcuri", misterele. O puse să-l citească pe Mateiu Caragiale şi se certaseră că ei nu-i plăcuse. Nu-i nimic că ne-am ciorovăit, zise el. Cunosc unul care-a divorţat de muiere numai pentru faptul că ea nu reuşea să înveţe pe dinafară Craii de Curtea-Veche.
    Şandru venise într-o deplasare şi-o cunoscuse întâmplător, la reuniunea bobocilor, unde se duseseră, el amator de boboci, ea mai mult obligată de colege. Lui îi plăcuse fata aceea „mai înaltă decât media - nu se putea spune chiar că e înaltă -, cu figură extraordinar de distinsă, nas grecesc perfect, pielea obrazului subţire, aproape străvezie, ochii mari şi buzele uşor arcuite. Fata fremăta toată, o „iepuşoară de rasă, nimerită într-o ogradă de găini", aşa se exprimase el către prietenul care-1 adusese acolo, rugându-1 să i-o prezinte. Freamătul Olgăi provenea din faptul că era speriată, nu se simţea bine la baluri şi toţi o curtau, ceea ce o făcea să se încurce şi mai tare, neştiind dacă pe unul sau altul din băieţii care-o complimentau îi mai cunoscuse sau nu în acea seară. Unul îi fu prezentat, în glumă, pentru a patra oară şi ea îi răspunsese: „încântată de cunoştinţă", şi toţi ceilalţi din jur se prăpădiseră de râs. Fusese încântată şi de cunoştinţa lui Şandru, pe care îl uită imediat. El însă nu, şi la o nouă deplasare în Iaşi o căută, se prezentă din nou, o plimbă cu taxiul pe la Galata, pe la Cetăţuie, la Palat şi bineînţeles la Copou, cheltuind o mulţime de bani, pe flori, pe tot felul de fleacuri.
    Ea era în faza când nu-i plăcea laşul şi el se oferi s-o ajute. O să mă gândesc la posibilitatea unui transfer, cunosc pe cineva la filologie, îi spuse, plecând. Se purtase destul de fin - adică
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
269
nu se atinsese de ea decât din greşeală de vreo două ori, când şoferul frânase prea brusc, la plecare îi sărutase mâna, şi atât. Olga n-avea deloc experienţa vieţii, nu ştia dacă asta e bine sau nu, cum se purtase el, dacă n-o va considera o „femeie uşoară" pentru că acceptase să se plimbe cu el în Iaşi. Aşa că 5 atunci când el, revenind pentru câteva zile, o ceru în căsătorie, acceptă, mândră oarecum că acela., pentru că n-avea încă un nume, o apreciase la justa valoare, adică o fată serioasă, pe care poţi s-o iei de nevastă. La altceva nu se mai gândise şi plecase din Iaşi. Se afla însă în faza a doua, când atmosfera io cetăţii culturale cu tei şi poeţi începuse să-i placă. în primele săptămâni la Bucureşti, a plâns tot timpul.
   Desigur, nu era cazul să-şi facă acum biografia faţă de Val. Acesta o întrebase, mai mult într-o doară, dacă n-are remuşcări pentru pasul din seara aceea, fiind ăla definitivul. Ar mai fi 15 timp de întoarcere, să nu-i reproşeze mai târziu că aşa şi pe dincolo. Ar duce-o acasă - acasă la el - adică la celălalt şi, adio, domnişoară! mi-a părut bine. Să se gândească deci. De aceea, ea se apucase să-i povestească de experienţa ieşeană, de balul bobocilor... deşi nu prea aveau legătură toate astea, dar 20 voia să-l convingă că Şandru o luase cu totul pe nepregătite.
   - Acum eşti pregătită?
   - Da, sunt... gata!
   O apucară pe o stradă puţin mai largă. Casele aveau curţi mari, ele erau pitite undeva în fund, pe după pomii încă 25 neînverziţi, se ghiceau doar mugurii care se împlineau, se-ntrupau poate chiar în noaptea aceea. Păreau mici, insignifiante casele, dar aveau totuşi personalitate, erau vechi, boiereşti, şi pe undeva trebuia să fie şi biserica lui Anton Pann. Strada chiar aşa se numea - preciză Val -, el o cunoştea bine, 30 trecuse de nenumărate ori pe acolo. Dar căutând biserica lui Anton Pann - „totul respiră a Orient aici!", rostise Olga, furată de lumea evocată de „finul Pepelii" -, dădură peste o plăcuţă pe care scria „Labirint".

270
MARIN SORESCU
    - Ne-am rătăcit de-a binelea! admise tânărul. Nu mai există nici o ieşire.
    îi spuse că el n-are casă, n-are nici un Dumnezeu şi stă provizoriu la nişte prieteni, „acolo unde am fost". îşi vor căuta o cameră mobilată, dar se va simţi ea fericită acolo? Adică, trecând dintr-o locuinţă spaţioasă cu şase camere, într-un ogeac cu W.C.-ul în curte şi ligheanul sub pat, o să-l mai iubească? Era prima dată când o întrebase chestia asta.
    - Păi... asta e... c-o să te iubesc şi atunci şi toată viaţa... spuse Olga.
    - Asta e nenorocirea, ai vrut să zici?
    - Aşa e... îmi e teamă de tine... pentru că... o să mori. Tu o să mori! Şi apucându-1 de braţ, îl forţă să se oprească şi să i se uite în ochi....
    - Ştiu, răspunse el moale, neferindu-şi privirea.
    - De unde ştii? Ţi-a spus şi ţie?
    -Trebuie să ne spună neapărat cineva lucrul ăsta elementar? îl ştiu până şi curcile... şi cu o zi înainte de a fi tăiate ele presimt evenimentul, îşi pleoştesc aripile a jale, însă tot se lasă îndopate... Nu se pot abţine să nu-şi facă plinul.
    - Glumele astea...
    - Dragă, să nu interpretăm mecanic. Se desprinse de ea cu un gest oarecum de respingere, şi o lua la fugă.
    - Prinde-mă, zise el.
    Olga îl prinse şi-i povesti drumul ei la ghicitoare şi tot ce-i „prezisese". Nu ştiu dacă e bine că-ţi spun, adăugă ea. Dar ca să vezi că ţin la tine... şi că de atunci încoace eu nu mai sunt om.
    - Ai fi strigoi! Ce strigoi frumos! şi-o sărută.
    Sărutul n-avea nimic artistic, era cel mai pătimaş şi mai animalic posibil, adică nu era deloc livresc şi contrafăcut. Olga se simţi dintr-o dată bine, adică femeia din ea „se complăcu", şi se gândi că Ruxandra trebuie să fie o mare proastă dacă interpretase răceala calculată şi decentă a lui Val de până atunci ca un semn de... ce prostie! La fel de proastă trebuia să fie şi
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
271
ghicitoarea! Căci nu poţi să prezici căderea Cartaginei şi să iei pentru asta doar 7 lei sau 8? Opt sau şapte - suma oricum e incompatibilă cu conţinutul prezicerii —, forma nu se adapta la conţinut şi deci nu putea fi nimic adevărat.
   - Gata! am găsit şi casa! zise ea sărind veselă într-un picior.
   - în cimitir.
   - în barcă! Vom locui într-o barcă pe lac, până mâine... nici nu mai e mult... Iar de mâine încolo, te priveşte... te interesezi de cazare... Ai nevastă, trebuie să te ocupi şi să îngrijeşti puţin de ea... poate o să avem şi-un copil...
   De data asta îl luă de gât, arătând că ştie şi ea, la o adică, să fie puţin vampă... dar puţin de tot... aşa trebuie... şi-o luă la fugă spre lac.
   Chicoteau amândoi din orice fleac, erau într-o stare aproape anormală, când cuvintele cele mai banale, ori gesturile, care altă dată te fac să roşeşti, ţi se par extraordinare, încărcate de semnificaţii adânci, îţi dezvelesc altă faţă a lucrurilor. într-un cuvânt, erau fericiţi. O luară la dreapta. Ieşiră din „labirint", nu se mai uitară la indicatoarele cu numele străzilor. în curând, obrazul le fu izbit de un val de aer rece şi proaspăt... Ajunseseră în parc. Cerul se acoperise între timp de nori, minus partea lunii, care, prin contrast, era şi mai strălucitoare, semăna cu o monedă veche pe care nişte săpături întâmplătoare o scot la iveală. Nu aştepta parcă decât să te apleci s-o culegi. „Al cui cap o fi în lună? se gândi Olga. A cui efigie?" Voi să-l întrebe pe Val, care le ştia pe toate, era Mafalda ei, vraciul ei atoatecunoscător, însă el nu mai era acolo. îi auzi vocea în spatele Foişorului de foc, asigurând-o că nu e nimeni, şi-şi aminti că plecase să se uite dacă nu cumva e cineva pe urmele lor, cum i se păruse ei.
*
   Val, convingându-se că Olga nu e la morgă trecuse şi pe la Şandru, deşi, pe drum, toate raţionamentele lui îi spuneau că

272
MARIN SORESCU
n-are ce căuta acolo... Olga trebuie să fie în altă parte... la ţară... însă nu se mai putu opri, mai ales că avea să-i dea ăluia 500 de lei şi să-l întrebe dacă s-a ţinut sau nu după ei în noaptea trecută, întrevederea celor doi n-a fost prea agreabilă. Val îşi notă în subconştient să-l „pocnească" la prima ocazie pe individul şi plecase la ţară. întrebă multă lume „cum se ajunge la Ciorogârla", ştia că acesta e satul Olgăi şi că se află pe undeva pe lângă Bucureşti. I Nu avea însă habar în ce direcţie s-o apuce. Nimeni nu-i putu da o lămurire. Mulţi nici nu auziseră de o astfel de localitate, unii credeau că e vorba de o glumă — Val lăsa impresia că glumeşte chiar fi când vorbea foarte serios, şi-i întorceau spatele. Până la urmă, îi veni ideea să meargă la autogară. La Rata, care se afla în Piaţa Operetei, pe chei. Acolo i se spuse că exista într-adevăr o cursă, dar care are capătul tocmai la marginea Bucureştiului,
„iei mata tramvaiul 25 şi cobori în Militari".	j
   Acolo aşteptă vreun ceas la coadă, cu spaima că n-o să mai apuce bilete, întrucât o mulţime de indivizi, jumătate ţărani,	j
jumătate orăşeni, se înghesuiau în faţa casei, nerespectându-şi rândul, vociferând şi ocupând mult spaţiu cu paporniţe, coşuri	j
şi geamantane stil lădoi, pe care nu îndrăzneau să le lase din mână - nu ştiu de ce -, le era teamă poate să nu se fure. „Parcă	;
toţi ar avea înăuntru cocoşei de aur", se gândi. în sfârşit, reuşi	f'
să ia bilet şi se urcă în autobuzul care mirosea a transpiraţie, \ ca şi când n-ar fi funcţionat cu benzină, ci pe bază de sudoare omenească. Greu se mai face legătura între sat şi oraş - suntem	|
abia la început —, filosofa cineva lângă el, ca şi când i-ar fi	J
ghicit gândurile. „Oare şi Olga tot aşa păţea de fiecare dată când mergea acasă, împinsă din spate şi pipăită, cu sau fără voie, de tot felul de nespălaţi? Acum însă nu mai era cazul, j avea maşină mică. Ba tocmai acum, de acum încolo era cazul să se înghesuie, să ia ghionturi, căci nu va mai avea autoturismul soţului." Era o cale bună până acolo, merse cam vreo oră şi jumătate, când şoferul opri şi-i făcu semn că trebuie să coboare. „Parcă spuneaţi că vreţi la Ciorogârla".
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
273
   - Bine, dar unde e satul?
   - A, păi nu trecem prin el, cobori mata aici şi mai mergi pe jos... vezi drumeagul ăsta?... nu e mult, vreo 5-6 kilometri.
   O luă pe jos, pe drumul arătat, care era străjuit de salcâmi, de-o parte şi de alta. Salcâmii erau plini de ciori, şi aşa făcu legătura cu numele satului. Dar nu văd gârla, se miră Val. Satul era frumos, de gospodari, cu case arătoase, cu toate că nu erau din cărămidă, ori măcar din bârne, cum fusese obişnuit să vadă în Ardeal, ci pur şi simplu din pământ. îşi aduse aminte că e în Bărăgan, şi aici pământul cel atât de roditor face şi pe cimentul la nevoie, adică, preparat într-un anumit fel, se înţepeneşte şi se cimentează că nu mai ai nevoie nici de piatră, nici de cărămidă ori bârne pentru construcţii. Dar nici palate nu poţi ridica astfel. Curţile erau de uluci, văruite toate ca şi podurile din faţa fiecărei case peste care trebuiau să treacă oameni, găini, raţe, câini, căruţe. De-o parte şi de alta a şoselei se afla un şanţ adânc - satul deci se credea „canalizat", „pe aici se scurge praful", se gândi cu maliţie. Apărură nişte care pe drum şi copitele boilor scoteau un praf de nu se mai vedea om cu bou. întrebă de „casa Şandru", dar i se spuse că nu e nici un Şandru în acel sat. „Poate vreun călugăr de la mănăstire." Femeia politicoasă care-i răspunsese puse cobiliţa jos din spinare - căra apă de la fântână, două garniţi pline, una de-o parte şi alta de cealaltă - şi mai odihnind şi ea oleacă, îi arătă pe unde vine mânăstirea Ciorogârla.
   Val îşi dădu atunci seama ce prost este, căci pe Olga, desigur, o chemase în alt fel înainte. întrebă aşadar de bătrânii aceia care au o fată căsătorită la Bucureşti... şi cu maşină mică... Asta era într-adevăr un indiciu! Femeia îi spuse imediat că nu putea fi decât Nea Tudose. Stătea chiar a treia casă de locul unde se aflau ei, „uite-1 la poartă"!
   - Că n-o fi păţit ceva fetica? întrebă femeia, jumătate îngrozită, jumătate dornică de senzaţional. în sat ştirile sunt rare şi mai mult rele.

274
MARIN SORESCU
    - A, nu... făcu Val, cu o uşoară tresărire. Deci Olga nu era acolo, nu ajunsese încă.
    Bătrânul Tudose stătea la poartă, cu un porumbel în braţe, se uita după cineva să i-1 taie, că el, la vârsta lui, nu voia să 5	se mai încarce de păcate. întrebă „pe ce bază“ se interesează
el de Olguţa noastră şi când află că are în faţă pe însuşi ginerele lui dădu din cap a neîncredere.
    - Nici pomeneală - zise Olguţa e măritată şi soţul ei e un om cu vază. îl cunoaşte tot satul, vine aici numai cu
10	maşină şi toţi copiii se înghesuie s-o pipăie şi el le dă
bomboane. Deci Şandru ştia să se facă popular.
    - Eu n-am bomboane, zise Val, şi batoza mea s-a împotmolit în satul vecin, nu merge decât în sezon.
    între timp îşi făcu apariţia la poartă şi bunicuţa Safta, o 15	femeie oacheşă şi uscată, care probabil că alerga toată ziua fără
nici un fel de preget.
    - Hai mai iute cu porumbelul ăla, să-l opăresc. Acuşi o
să zici că ţi-e foame.	j
Val se oferi să-l taie, ceru custura de la bătrân, aşeză vietatea	j
20	jos pe pământ, puse amândouă picioarele pe aripile pe care
le simţi vibrând sub tălpi prin pantofii plini de praf şi ţinând-o	j
de cap îi luă gâtul. Sângele ţâşni - ca din capul lui Ioan	}
Botezătorul -, stropindu-1 pe pantaloni. Nu mai tăiase păsări	[
din copilărie, iar porumbei niciodată. Se gândi că aduce o jertfe	j
25	zeilor, aşa procedau şi strămoşii noştri. „Deie zeii porumbeilor	j
ca augurii să fie favorabili!" îşi meni singur. Doamna Tudose	}'
se arătă mai credulă şi mai prietenoasă. Spuse că fata îi povestise	j
ceva, că vrea să se despartă de soţ, c-o cam bate „ăla-acela", iar dacă dumnealui susţine că s-au înţeles să vină aici, să 30	se-ntâlnească acilea, atunci să poftească înăuntru.
    - Eu, de fapt, am venit în peţit, zise Val, cu seriozitate, nu vă uitaţi că n-am ploscă, să vedem dacă mi-o daţi sau nu.
Ştiu că ţine mult la dumneavoastră şi că nu vă iese din vorbă. Sunteţi părinţii ei... cum să vă supere?
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
275
   - I-am fost ca şi nişte părinţi... zise Safta... pentru că de la un an de când i-au murit amândoi — lovi-i-ar marţea de nemţi! şi ameninţă cu pumnul într-o direcţie care putea să fie mai degrabă nordul decât apusul — noi am crescut-o cum a dat Dumnezeu.
   Val afla o noutate, bine că nu făcuse o gafă. Olga nu-i pomenise nimic despre „i suoi genitori". „Cât de puţine lucruri ştiam unii despre alţii" — fîlosofă el — mai ales soţul despre soţie. O întrebase de Platon, Socrate, de Praxitele, rude, ca să zicem aşa, mai îndepărtate, dar omisese s-o chestioneze cine e mă-sa, cine e taică-său. Bătrânica începu să plângă pe neaşteptate, aşa cum făcea întotdeauna când îşi aducea aminte „de-ăia, mamă, care-au inventat ei răzobiul". Povesti cum au fost găsiţi părinţii Olgăi printre dărâmături, scoşi bucăţele-bu- căţele, ca nişte oale sparte. Noroc că fetiţa se afla la dânşii aici, aşa a scăpat. Val era acum edificat. Spuse că ştie toate astea de la ea, că vorbiseră mult despre „ororile războiului". Deocamdată el nu găsea un limbaj comun cu aceşti oameni, parcă vorbea prin intermediul unui interpret şi acest lucru îl făcu să se întristeze. Se înstrăinase de „talpa ţării", de oamenii simpli şi în loc să le vorbească româneşte direct, din suflet, le spune despre „ororile războiului", ca şi când le-ar citi un articol. Rămase acolo peste noapte, „poate pică Olga". A doua zi, era deja prieten la cataramă cu moşul Tudose, care-i povesti tot felul de întâmplări din timpul războiului prim — el nu dădea doi bani pe-al doilea — ăla primul, ăla a fost baza! Apoi îi mărturisi că nu prea-1 are la inimă pe ginerele ăsta al lor, că „prea e bogat şi de unde ia banii?" Val se arătă încântat şi de calităţile de gospodină ale mătuşii Safta, care mai plânse în vreo trei rânduri, şi tânărul era silit să remarce de fiecare dată cât de bine semăna cu Olga şi că tot aşa va arăta peste un număr de ani. Mâncă aici pentru prima dată în viaţa lui ciorbă de ardei umpluţi - să te lingi pe bot - şi tocăniţă de porumbel. în zilele următoare tăie vreo doisprezece.

276
MARIN SORESCU
       în curând o s-ajung să-l tai pe Picasso, nu-şi putu el opri un zâmbet, dacă e pe-aşa. „în porumbei să ne tăiem, ori..." Se simţea bine acolo. Firea sa practică respira în voie la ţară. îi ajută bătrânului să îndrepte gardul, săpă gropi pentru nişte 5 puieţi de gutui, unse uşile care scârţâiau. într-una din zile, ca să încerce pământul dacă trece proba sculpturii, frământă într-o copaie câteva brazde, cu apă şi pleavă, şi-i puse pe bătrâni să-i pozeze. Voia să treacă la sculptura în grup, însă nu fu mulţumit de rezultat, deşi modelele se arătară încântate şi le 10 păru rău când Val strică totul, pe motiv că nu e pământul bun. „Trebuia să adaugi şi niţică balegă de cal“, fu de părere unchiul Tudose. Noi aşa spoim pe jos." Văzându-se cu pământul în mână - uite, domnule, cum arată patria, şi cum abia aşteaptă s-o modelăm şi dacă n-o facem noi cine s-o facă? 15 - Val avu o tresărire. Ca şi când l-ar fi scurtcircuitat un pai, care se nimerise în mormanul de lut. Ce fac eu, domnule? Mă macin într-o boemă fără rost şi anii zboară, mâine poimâine vor apărea primele fire albe şi ce-am izbutit? Nimic, nimic. într-o seară un copil vecin îl cheamă speriat să ajute 20 la o naştere... „asta e bună... iată-mă şi mamoş!“ şi chiar făcu pe infirmiera lângă zvârcolirile unei femei necunoscute. Pregăti, la îndemnul ei, apă caldă, tremură cu ligheanul în mână, şterse de sudoare fruntea tinerei ţărănci şi la un moment dat avu impresia că ea moare acolo sub ochii lui, nu-i poate 25 fi de nici un ajutor...
    - Cum te simţi? întreba el mereu, parcă întrebarea ar fi inclus şi forţa de sugestie, iar ea n-ar fi trebuit să răspundă decât „mai bine“...
       - Ooo! mi-e rece pe şira spinării! Mă trec sudori reci! 30 Sudorile morţii.
    - Nu-i nimic... îngâna Val, inundat de o imensă duioşie şi înţelegere pentru soarta femeii. „Uite, aşa venim toţi pe lume, şi la urmă facem pe zmeii în faţa fiinţelor acestora sublime." Vă trece imediat... să vedeţi cum... acum... acum...
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
277
   Regretă că nu se făcuse medic, ar fi avut ocazia să fie mai aproape de viaţă. Arta e totuşi o abstracţiune... Femeia începuse să povestească un vis... „Am visat azi-noapte că aram şi-odată s-au speriat boii şi-au plecat cu plugul târâş şi m-am tăiat în fierul plugului"... După aia tot spunea ceva cu un ceas... 5 începu să blesteme... Aiura...
   - Spune... spune... o îndemna Val... bănuind că asta îi uşurează durerile... orice înjurătură e bună, dacă uşurează naşterea... îşi aminti ca prin minune de-o vizită a lui Adrian
la o maternitate, cam ce trebuie să facă...	io
   - Auuu! ţipă femeia. Şi Val, parcă pierzându-şi el însuşi cunoştinţa, se gândi că trebuie să fugă de pe şine că vine trenul. Femeia parcă s-ar fi despicat în două... Un alt ţipăt nou, proaspăt, inaugural se făcu auzit... înţelese că au învins... Crescu în proprii ochi mai mult decât dacă ar fi primit premiul mare la bienala 15 de la Veneţia... Toată seara fu vesel. „M-a umanizat vecina dumneavoastră", le spuse el bătrânilor, când apărură. Fuseseră într-o vizită, nu se nimeriseră acasă... şi nici ceilalţi vecini. Aşa
se explica pustietatea din jurul femeii apucate de dureri...
- Dar tatăl?	20
   - N-are, vai de capul ei... o căina lelea. L-a făcut acolo... arătă cu mâna într-o direcţie... De-aia i-au şi dat drumul...
Şi nici nu ştiţi ce fată cuminte şi la locul ei!... Bună de carte... colegă de la şcoală cu Olga, ia s-o întrebaţi. Şi frumuşică foc, dar n-a avut noroc, că la un bal i-a făcut unul cadou un ceas... 25 Ea, fată naivă, de! Credea că tot ce zboară se mănâncă...
   - Mai sunt şi oameni câinoşi, admise moş Tudose.
   -A, vasăzică de-asta tot spunea ea de maşinărie... Se hotărî să profite mai mult de şederea acolo, să cunoască mai bine această lume, care i se deschidea în faţă, să gâdile puţin stratul 30 profund, matricea. A doua zi, spre seară, cu un caiet cu pătrăţele în mână, bătea din poartă în poartă.
   - Sunt artist. Mă interesează numai ce figură faceţi. Şi scoase o foaie de hârtie.

278
MARIN SORESCU
   Unii râdeau, alţii se arătau bănuitori, ziceau că acum au mai apărut şi artiştii, să-i ţinem şi pe ăştia... Până la urmă... văzându-1 de treabă şi deschis, îi spuneau şi ce-au visat, ba o apă mare, ba că mergeau la cules, că arau, ori că s-a dărâmat malul peste o scroafă cu purcei... Tânărul nota tot... îi plăcea şi limbajul.
   Foarte mulţumite se arătară gazdele când Val, cu ajutorul unor sârme, cuie şi nu ştiu mai ce, meşteri o sonerie pe care le-o fixă la poartă. Bătrânul se duse de vreo zece ori la poartă şi sună, iar bătrânica, uimită de îndemânarea „ginerelui", se închina de fiecare dată când vedea că „drăcia chiar zbârnâie". ,Acum putem spune că suntem chiar la oraş, spunea ea, a ajuns ăla aici." Singura amărăciune era că Olga nu se ţinuse de cuvânt şi nu se arăta defel. „A zis precis că vine încoa? se nelinişti după o vreme de-a binelea şi moş Tudose. Asta e poznă mare!" „înseamnă că i s-a dat ceva mai mult de-nvăţat şi n-a mai putut pleca", îl domoli Val. „Nici n-a mai avut de unde să mă ia, ca să mă anunţe şi făcui drumul încoace, degeaba."
   - Să nu-ţi pară rău, maică... se amestecă bătrâna, care nu ştiu de ce începuse iarăşi să plângă. Ai văzut cum trăim şi noi, cum ne canonim cu bătrâneţea. Du-te şi ia-o repede, să nu se răzgândească... da auzi, maică, să ai grijă de ea, că e tare plăpândă! E tare plăpândă, sărăcuţă. Când vă duceţi undeva, să-şi ia flanelul, că seara e răcoare.
   Val îi sărută ca pe nişte socri adevăraţi, ca pe părinţii lui parcă, şi plecă. Nu se mai încurcă să ia „Rata". Voia să facă drumul pe jos, să aibă timp să se mai gândească. Mergând, el gândea foarte bine, atunci îi veneau cele mai bune idei. Viaţa la ţară, atât cât apucase să înţeleagă, era alta decât îşi închipuise. Seara avusese prilejul să se uite la cer... Ce cupolă minunată e deasupra bărăganului nostru! Tocmai se întorceau cocorii ori gâştele, şi ţipătul lor, pe sus, printre stele, avea o rezonanţă extraordinară. Făceau stelele să intre în rezonanţă şi se zguduia pământul de atâta zbor. Gândurile lui zburau şi ele, se înălţau
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
279
sus de tot. Acum, pe ziuă, avea ocazia să cunoască un alt aspect al bărăganului: platitudinea lui... Mergea ca pe podul palmei unui uriaş, nici o încreţitură, nici o adâncitură. Brazdele, nu de mult întoarse, îl duseră cu gândul la perucile de pe vremea lui Ludovic al XIV, deşi sub ondulaţiile lor nu întotdeauna 5 se ascundea un bărăgan aşa de mănos. Fără îndoială, Ciorogârla va trebui inclusă în incinta Bucureştiului - fără însă a se atinge cineva de ea, ca să n-o strice. Un fel de alt muzeu al satului, pe viu de data asta. îl fulgeră dintr-o dată amintirea discuţiei despre zidurile Bucureştiului monumental, pe care o avusese io cu Olga, în drum spre lac. Cum de uitase acest amănunt? Asta îl întristă, pentru că însemna că mai existaseră şi alte lucruri, alte discuţii şi amănunte pe care memoria lui nu le înregistrase sau nu voia deocamdată să le scoată la lumină.
Nu cumva am fost beat în noaptea aceea, beat criţă, şi ea m-a 15 lăsat încă din primele ore, m-a lăsat singur să colind năuc, ţinându-mă de garduri şi s-a ascuns cine ştie unde? Precis am ajuns singur la lac... şi cel care s-a plimbat cu barca şi a sărit în apă am fost chiar eu... fiind gata să mă înec. După aia m-am dus şi-am anunţat miliţia că s-a înecat o fată şi i-am făcut pe 20 ăia să caute degeaba! Problema e dacă hainele mele atunci erau sau nu ude, ori m-am dezbrăcat şi le-am lăsat în barcă şi după aia, când m-am salvat... m-am dus şi m-am îmbrăcat?
   Trecea printr-un curios fenomen de amnezie, pe care nu-1 mai încercase niciodată. Toată salvarea era în presupusa beţie 25 a Iui - deşi nu putea pune mâna în foc să fi fost chiar aşa - şi posibilitatea ca Olga, văzându-1 în acea stare, să fugă şi să stea pitită pe undeva, pe la vreo colegă, şi să apară peste un timp. De aceea, el se liniştise în privinţa ei, fiind capabil să rămână la de-alde Tudose... unde sperase s-o găsească, atâtea 30 zile, fără griji.
   Descoperi şi râul Ciorogârla, ce avea o albie foarte lată pentru debitul lui şi o luncă de sălcii, răchite, rogoz şi papură. Undeva, într-un braţ părăsit, găsi mai multe rădăcini ciudate

280
MARIN SORESCU
şi una o luă cu el - era mai mult buturugă - să-l inspire. îi venise ideea unor statui semiabstracte, semifigurative, pornind de la mitologia populară. Călcăm pe fantastic şi nu ştim ce tălpi fantastice avem.
5 Merse câteva ceasuri bune, nu-şi închipuise că oraşul tronează totuşi aşa de departe. Era spre amiază, soarele dogorea ca vara. La un moment dat trecu peste un fel de canal, mai precis un jghiab mare de ciment făcut cu scopul de a colecta apele râului şi a le duce să alimenteze nu ştiu ce fabrică de la periferia capitalei. 10 Jghiabul era adânc de 5-6 metri, dar apa care curgea cu mare viteză nu depăşea probabil o jumătate de metru. „N-ar strica o baie“, îşi zise, simţindu-se cam obosit şi moleşit de drum. Nu era nimeni în jur, se dezbrăcă de tot şi lăsându-şi hainele pe mal, ca Ion Creangă - „Dacă vine cineva să mi le fure, am încurcat-o, 15 aşa îmi fac intrarea în Bucureşti" -, se aruncă în şuvoi.
    - Ce tot faci, domnule, acolo, de nu mai vii odată? strigă Olga, cuprinsă de frică, văzându-1 că-ntârzie atâta. Ce caută Foişorul de foc în parc? Parcă era în altă parte.
20	-	îi	spune	Foişorul	de	foc,	dar	e	turn de apă, râse Val.
    Păcat că nu-i încă primăvară, spuse Olga, să fie totul verde. Intraseră în parc. Copacii erau mai mult nişte umbre, căci luna fusese şi ea acoperită de nori. Dac-ar fi fost într-adevăr primăvară, să fi fost în mai, altfel s-ar fi prezentat această primă 25 noapte a lor, numai a lor. Ar fi cântat privighetorile, ar fi cules violete, troscot, sipică, susai, şofran, drăgaică, roibă şi tot felul de flori şi buruieni pe care le învăţase a le deosebi în sat şi credea că le uitase. Abia acum îi veneau în minte năvalnic şi-o izbeau cu sonoritatea lor ciudată: odolean, levănţică, şofran, 30 muşeţel... izmă creaţă... şi, poftim! năvalnic!
    Şcoala primară şi cele trei clase de ciclu II le făcuse în sat. Trebuia să meargă mult pe jos până la şcoală, trecând printr-o
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
281
luncă şi peste lacul îngheţat, iarna. Atunci copiii, cu ghiozdanele în spinare, mergeau mai mult de-a lunecuşul, dându-se pe gheaţă, aproape doi kilometri. Verişoara Olgăi era mai mare cu un an şi stăteau împreună la bunici, deşi părinţii ei trăiau la Bucureşti. Această Tanţa (Constanţa) era 5 foarte silitoare. Mergând pe luncă, până la şcoală, îi dădea ei cartea s-o mai asculte. Adică să urmărească, după carte, să vadă dacă ştie. Astfel, Olga învăţa, cu un an înainte, poeziile la limba română, formulele la chimie, anumite reguli şi teoreme la matematici. Le prindea din mers, numai „ascultând-o" pe io Tanţa. Seara, bunicii se culcau odată cu găinile şi ele rămâneau să mai înveţe. Gazul era o problemă pe-atunci la ei în casă, nu ştiu din ce cauză, şi pe la zece se pomeneau cu bunicul supărat că vine şi le stinge lampa. „Culcaţi-vă, unde aţi mai văzut voi copii să nu fie în pat la miezul nopţii!". După ce 15 începea bunicul să sforăie, Tanţa dădea perdeaua la o parte şi aşa, în dreptul ferestrei, citea la lună. Luna de adineauri îi adusese în minte această imagine a fetiţei de atunci, care undeva, în dosul unui geam, citeşte pentru a doua zi. Tanţa a rămas fetiţă în mintea ei, pentru că s-a înecat într-o zi, ducându-se la şcoală. 20 A căzut într-o copcă, - nu ştiu cum se făcuse copcă pe lac şi ea, cu cartea în mână, voind să înveţe, să repete la nu ştiu ce, să facă fixarea - ... dăduse în groapă. A fost imposibil s-o mai scoată vie... S-a dus la fund cu carte cu tot. într-un fel, se gândea Olga, ea continua să citească acolo sub gheaţă, la lumina lunii. 25 Când e lună, se luminează gheaţa, ca sub un reflector, şi fetiţa scoate cartea, la pagina îndoită şi citeşte.
   Părinţii Tanţei au vrut apoi s-o înfieze pe Olga, însă aceasta, după ce a stat câteva luni cu ei la Bucureşti, a fugit înapoi la bunici. Se făcuseră răi, se înăspriseră nu ştiu cum, 30 erau zgârciţi şi plini de ifose, îşi dădeau prea multă importanţă, nu ştiu de ce, şi Olga fugise. Aşa s-a făcut c-a rămas a bunicilor. „Pe ea a născut-o bunică-sa!“, îi spuneau colegii în glumă, la Iaşi. Acolo se râdea parcă mai mult.

282
MARIN SORESCU
    „Dacă lacul ar fi îngheţat, aş face o copcă şi aş încerca s-o caut pe Tanţa sub gheaţă", se pomeni Olga gândindu-se. Atunci începu să se sperie... pentru Val, ce-o să se întâmple cu el... în urma ei? Ca şi când ea fusese până acum tot timpul cu el, se ţinuseră de mână şi-i purtase de grijă. Motivul de spaimă însă era altul. într-o zi, la facultate, cineva o întrebase dacă-1 cunoaşte pe un anume Val Tomiţă şi cât de bine... nu cumva are o influenţă negativă asupra ei?
    - Cum adică, o influenţă negativă?! se miră ea, e un om extraordinar... plin de idei!
    - E... asta e ! Ce fel de idei?
    - Idei... progresiste! De-ale noastre... spuse Olga într-un suflet, dându-şi seama atunci că pe urmele prietenului său sunt unii puşi să... tragă cu urechea, îi interpretează orice cuvânt. Nu cumva chiar Şandru le sugerase acelor necunoscuţi asemenea enormităţi, ca să-l facă să dispară pentru un timp din Bucureşti... şi din inima sa, bineînţeles, mai ales asta - ochii care nu se văd se uită. Persoana era un student mai mare, însă... de unde-1 ştia el pe Val şi ce-avea cu gândurile şi cu ideile lui?
    - Dumneavoastră îl cunoaşteţi personal? se interesă ea.
    - A, nu... mi s-a spus şi mie... Aţi face bine dacă l-aţi evita...
    îi atrăsese atenţia să nu-i relateze despre discuţia purtată, în caz că-1 mai vede. Olga atunci se supărase foc, o luase şi ea politic spunându-i individului că nu ştie cine e, şi n-o interesează, dar dacă mai vine cu lucruri din acestea merge să se plângă că e spionată şi că i se cenzurează relaţiile. Pe vremea aceea între ei era o simplă prietenie, fără nici o perspectivă, se întâlneau mai mult din întâmplare şi râdeau tot timpul, pe sculptor stimulându-1 prezenţa fetii, iar ea fiind un mediu foarte receptiv la spiritul dezlănţuit al tânărului.
    Acum, şezând în sfârşit pe-o bancă - oare câţi kilometri făcuseră? -, ea îi spuse, mai mult în glumă, că poate era bine
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
283
dacă-1 asculta pe individul acela care-o avertizase să se ferească de el, că e molipsitor — şi se lipise şi mai mult de dânsul. (Acum era în sfârşit al ei.)
   - Păi, sigur că da, ce, tu nu ştiai că am vărsat de vânt?
Trebuia să vină unul să-ţi atragă atenţia? Cine era ăla?	5
   Olga îi spuse, şi Val râse tare. Cum parcul era pustiu, hohotul lui păru cam forţat, nu-şi avea rostul.
   -A, da! Nu ţi-a cerut întâi să faci parte dintr-o organizaţie secretă... dar pst! pe şest... care să lupte împotriva regimului... pentru că... nu se găseşte usturoi pe piaţă ? Val se îneca de	io
râs. Continuă: ăştia sunt de-ăia care întâi îţi propun să faci parte dintr-o organizaţie subversivă, iar dacă-i pocneşti peste bot să te lase-n pace, întorc foaia spunându-ţi că au vrut să te-ncerce, să te pună la probă - proba 100 de metri garduri.
- Val... îl imploră Olga, prinzându-i capul în mâini... uite,	15
de lucrurile astea se agaţă ei... şi-or să te bage la apă... Te prind
o dată...
   - O să mă feresc de lacuri, de litoral şi de râurile curgătoare ce depăşesc adâncimea de o jumătate de metru... Apoi, grav:
De ce să încurajăm lichelismul, toţi pârâcioşii şi leprele de la 20 şcoala primară să se transforme în atotputernici oameni invizibili de care trebuie să ne ferim, la care trebuie să ne gândim de câte ori scoatem o vorbă din gură? Am spus chestia asta şi la şedinţă, pentru că mie tocmai asta îmi place în socialism: libertatea.	25
   După obiceiul lui, de la un fapt concret, Val trecuse la generalizări, discuta lucruri de principiu, despre modul de organizare a cetăţii antice. Adăugase că nu există un activist mai bun decât el, Vaier Tomiţă, şi că el nu se sperie de unii şi de alţii, care vor să-l abată...	30
   Olga se mai linişti. Acum îl cunoştea bine, ştia că spune adevărul şi că, aşa cum e el, e infailibil!... teoretic... Dar dacă o să-i interpreteze când cutare afirmaţie, când cutare gest - totul aşa... rupt din context şi... tendenţios?

284
MARIN SORESCU
    - Să zicem că tu te-ai fi prins în horă... reluă Val, şi ai fi acceptat să te-ntâlneşti cu mine, ca sa afle individul acela ce mai gândesc eu despre lume şi societate. Buuun ! Asta ai fi făcut-o mai mult din joacă, la început, ori din jenă, ori că apucaseşi să-i promiţi c-o să-i raportezi ce-mi trece mie prin cap - ca mai apoi totul să devină foarte serios, să ajungi un fel de proces-verbal viu al vieţii mele intelectuale... între timp ai fi avut ocazia să mă cunoşti bine şi să-ţi dai seama că nu e nimic rău, duşmănos, cum se zice... poate chiar te-ai fi îndrăgostit de mine... de hoitul meu... ca să fie şi mai şic toată povestea! N-ai fi intrat într-o nemaipomenită dilemă: pe de o parte, îţi plac şi-mi dai dreptate, pe de alta... Val iarăşi începu să râdă, de se spărgeau mugurii deasupra, în castanul care veghea banca lor.
    - Nu, dragă... oamenii trebuie să vorbească mereu deschis... procesul cunoaşterii e dramatic în sine şi dacă ne ferim să-l apucăm direct, ca pe un şarpe zvârcolindu-se, dacă ne eschivăm să gândim, atunci suntem nişte indivizi pierduţi. Eu mă feresc de tine, tu de mine, celălalt de noi amândoi, ce-ar fi asta?... Am ajunge nişte oameni care se tem de umbra lor, nişte alienaţi şi-am cădea înapoi în capitalism... Ştii că ei au monopolul alienării.
    Nu trebuie să ne străduim să inventăm duşmani, să ne facem duşmani cu forţa, ori să-i căutăm cu lumânarea. Eu înţeleg lupta deschis: combatem toţi pentru nişte idei, dar nu ne lichidăm între noi.
    - Termină... spuse. Uite trece cineva...
    Val se uită, dar nu văzu pe nimeni.
    Tu ai halucinaţii în noaptea asta, Olguţa.
    - Iar tu aiurezi... dragul meu... Hai să ne plimbăm... avem febră amândoi. Nu, nu aftoasă... Doamne, ce e cu noi ? Ce-o să se-ntâmple cu noi?
    Acum ea mergea ceva mai greu: o durea un călcâi. O durere ciudată. Chiar în călcâi, asta nu i se mai întâmplase niciodată.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
285
   - Poate-o să păţeşti ceva... spuse Val. O cunoştinţă de-a mea... o tot auzeam văitându-se tot aşa de dureri de călcâi... şi parcă la inimă... La câţi doctori nu s-a dus? Unii spuneau că e de natură nervoasă, călcâiul, alţii că e de natură necunoscută... inima... Chestia e că omul abia se putea sprijini 5 în afurisitul de călcâi şi peste-o lună am auzit că s-a spânzurat.
Nu din cauza călcâiului, desigur. E o poveste de amor la mijloc, însă acesta îi prevăzuse viitorul, îi dădea un semn... îi făcea cu ochiul... cum s-ar zice... cu ochiul din călcâiul luiAchile. Achile Talpălată. Aşa-1 chema pe un coleg de-al io meu, de primară: Achile Talpălată! Noi îi ziceam, „Bă, Achilău!"
   Val era pus pe glume sinistre, aşa i se păru Olgăi, deşi el vorbea serios şi prietenul acela al lui existase într-adevăr şi lucrurile se petrecuseră întocmai. Olga ştia şi ea că spune 15 adevărul, dar de ce făcea asociaţiile astea tocmai acum? O durea într-adevăr călcâiul, ca şi când al fi călcat mereu pe un fir electric...
   De-am lua mai repede o barcă, zise ea.
   Descoperirile pe care le făcuse Val la Ciorogârla erau următoarele: 1. Exista Ciorogârla. 2. De la Bucureşti până la Ciorogârla nu este decât un pas. 3. Pe Olga a născut-o bunică-sa. 4. Din ardeii umpluţi se poate face şi ciorbă, nu nu mai „mâncare", cum crezuse el în mod eronat. 5. Nu e 25 bine să te arunci în mijlocul curentului când nu eşti pregătit să-l înfrunţi, pentru că poţi nimeri rău. 6. Lumea satului nu e o abstracţiune, cum s-ar crede după anumite cărţi, ci o tulburătoare realitate. 7. Olga nu s-a refugiat la bunici, trebuiau continuate investigaţiile tot în mediul citadin, în caz 30 că nu va avea ea inspiraţia să se arate singură. (Un moft durează la o femeie 2-3 săptămâni, cel mult. Apoi îi trece supărarea,

286
MARIN SORESCU
uită, şi când o vezi e ca şi nouă, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.) Val îşi sistematizase impresiile, pentru a le putea manevra mai uşor, când avea să reia discuţia despre marea lui ieşire la Ciorogârla, cu prietenii, acasă pe îndelete, la un ţoi şi un flax prăjit. Acum problema care se punea în faţă-i era ce spune la serviciu? Cum îşi „decontează" absenţa? Un scrupul de prisos de altfel, pentru că prin însăşi îndeletnicirea sa acolo nu era obligat să stea tot timpul. O slujbă mai mult onorifică. Mai precis: nu lucra în branşa lui - el era sculptor şi făcea păpuşi (asta putea fi luată şi ca o ironie a sorţii). Totuşi, căuta să se scuze de câte ori dispărea o zi-două, să găsească un motiv plauzibil. întreprinderea avea desigur un program strict, cu pontaj la oră fixă, cu reţineri din salariu, în caz de întârzieri, dar nu şi pentru Val, care răspundea de sectorul păpuşi mecanice. Un sector cu totul auxiliar, fără nici o legătură cu restul întreprinderii de cauciucuri...
    Pentru a folosi larg materia primă şi a valorifica într-un fel deşeurile, fostul director al întreprinderii se gândise cu ani în urmă, la înfiinţarea unui cerc de păpuşi, la început mai mult ca o distracţie pentru muncitoarele din fabrică, dar secţia devenise rentabilă. Da, această secţie nou înfiinţată şi cam „câş“ devenise rentabilă. în urmă cu vreo patru ani se schimbase directorul şi venise în locul lui o femeie, care pusese accentul mai ales pe această latură, creând noi posturi, încât numai partea păpuşerească număra acum vreo trei sute de suflele, dacă nu mai punem la socoteală păpuşile înseşi, care uneori pretind că şi ele au suflet. De păpuşerie, incubatorul de marionete, răspundeau un şef de producţie, şefi de ateliere şi un grup de desenatori care trebuia să dea idei desenate. Mai era un alt grup de nedesenatori - oameni cu facultate, în general tineri absolvenţi - care trebuiau să dea idei nedesenate. Val era un fel de şef al ideilor desenate şi nedesenate. Le mai îmbunătăţea, le mai sucea, mai venea şi el cu câte-o idee şi prezenta directoarei întregul plan de producţie. Acesta era
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
287
trimis mai departe la aprobat. Nu era el cel care să facă acest referat, se întocmea de către oamenii cu idei nedesenate. El îl citea, îl semna, mai atenuând eventual un epitet sau două care i se păreau că spun prea mult. însă tocmai ce ştergea el, directoarea găsea cu cale să pună la loc, ba şi mai accentuat, 5 ca să scoată în valoare importanţa păpuşilor. De la o vreme,
Val nici nu mai citea referatul şi-l semna pe ne-ve. Avea o situaţie oarecum privilegiată. Fiind plastician de meserie, era singurul care se pricepea şi la desen... şi nici de idei nu ducea lipsă! Când îşi punea mintea, născocea nişte drăcovenii, de io stătea mâţa-n coadă. De cele mai multe ori însă, păpuşile lui... desenate de el adică, întrucât exista o ceată întreagă de fete care coseau rochiţe, fustiţe, le puneau mărgele etc., erau respinse la direcţia pieţei. înainte de a se trimite pe piaţă, fiecare maimuţoi ori răţuşcă trebuia aprobată de direcţia pieţei, cu 15 toate că acolo nu exista - atât ar mai fi trebuit - o secţie specializată în aşa ceva. Jucăriile cu chip de om, păpuşoii, păpuşelele, mişcate într-un anumit fel, scoteau câteva cuvinte, dând ochii peste cap. Vorbe banale ca: „te iubesc", „mama", „tata". Cele gândite, fătate personal de Val, nu se 20 mulţumeau cu aceste cuvinte stereotipe, ci mai lansau şi câte-o glumă; adică dându-şi ochii peste cap, una zicea „Viaţa e atât de frumoasă". Această propoziţie i se tăia, întrucât se explica: rostită în asemenea condiţii - cu ochii peste cap -, această propoziţie se poate interpreta în fel şi chip. Cetăţenii noştri 25 pot înţelege gluma, o pot gusta, dar mai vin şi turişti, păpuşa poate fi cumpărată de străini şi nu toţi sunt bine intenţionaţi.
Până la urmă, păpuşa spunea „Mama - bomboana". Scurt: nici pe linie secundară, Val nu se putea realiza până la ultimele lui posibilităţi. De aceea, simţea în el forţe care nu-şi găseau 30 împlinirea, se socotea un om în plus, un om de „prisos", de la „prisoase". Puţin îi păsa dacă i se taie o păpuşă, pentru că el, în fond, era sculptor şi în curând avea să dea lovitura cu o mare compoziţie monumentală.

288
MARIN SORESCU
    Munca la păpuşerie îl scutea într-un fel de grija zilei de mâine. Cum mişuna mult tineret în secţie, iar el era un om deschis şi mereu pus pe şotii, n-o ducea deloc rău, până la un anumit punct, deşi simţea uneori că se scufundă, se îndepărtează de artă, şi, ce mai la deal la vale, tolera să-şi ia chenzina de fiecare dată. Chenzina nici nu era prea mare, fiind încadraţi la o categorie mai mică decât cei de la anvelope ori galoşi, în ciuda rentabilităţii, dar la urma urmei nici el nu se prăpădea muncind. Insă trebuia să stea un număr de ore acolo, chiar dacă nu făcea nimic şi asta îl scotea din sărite uneori. | Deci era şi nu era onorifică prezenţa sa acolo.
    Presimţirile proaste cu care intrase în dimineaţa aceea pe poarta întreprinderii aveau să i se adeverească în curând. Se	j
duse în secţie, schimbă câteva glume cu „subalternii" şi	l
considerând această formalitate îndeplinită îşi căută un colţişor retras să citească. De un an de zile îl tot devora pe Balzac -	}
adică în nişte coperţi de Balzac el introducea diferite cărţi, Kant, Schopenhauer etc. îşi luase servieta umflată ca a tobă, tobă de carte, şi umbla din birou în birou, să vadă unde era mai multă linişte, ca să se poată instala şi el. Funcţia îi dădea dreptul la un birou separat. Acest birou însă îi era mereu ocupat de diferite grupuri „de creaţie", pe bază că stătea mai tot timpul gol. Pe de altă parte, Val pretindea că nu vine în fiecare zi la serviciu întrucât n-are birou. Era la mijloc un cerc vicios şi până la urmă el renunţase cu desăvârşire la dreptul de birou, tocmai pentru a nu se observa precis când lipseşte. Când ai un birou al tău, şeful deschide uşa într-o zi de zece ori şi de zece ori vede că nu eşti acolo, poate ajunge uşor la concluzia că n-ai venit la serviciu în ziua aceea. Morală, angajamente, discuţii. Dar aşa, neştiind precis de unde să te ia, puteai răspunde oricând că ai fost pe-acolo, în incintă.
    Lumea era cam ciudată în ziua aceea; la glumele lui Val nu se râsese cine ştie ce.
    - Ai auzit că avem un director nou? îl întrebase Săvulescu.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
289
   Val ridicase din umeri. Adică puţin îi păsa.
   - Directoarea noastră a crescut, au pus-o şefă la minister.
   - I-ar fi stat mai bine pe ouă, zise Val, care nu prea avea chef de discuţie. Cu directoarea mare se înţelegea relativ bine, adică o evita cât putea. Era o femeie de treabă, dar ce căuta 5 ea la cauciuc? Val avea câteodată impresia că nimeni nu se pricepe la locul său de muncă şi-i venea să se dea exemplu pe
el personal. De bine, de rău, însă el era în „materie", numai că visa altceva. El era cu arta, or aici tricota. Se adânci în lectură.
Era o carte de artă neagră, destul de interesantă, cu multe io reproduceri de măşti, totemuri şi statuete.
   Săvulescu desena un purceluş, un prototip de puşculiţă, şi căuta o idee pentru o reclamă C.E.C.
   în încăpere se mai aflau vreo trei fete tinerele, care îşi făcuseră cafea şi-acuma, strânse în jurul ceştilor întoarse cu 15 gura în jos pe câte-o foaie de calc, aşteptau să se usuce zaţul să-şi ghicească între ele. Val fu şi el întrebat dacă nu bea şi refuză. Fetele se numeau Carmen (studentă în anul doi la fără frecvenţă), Dora (absolventă a institutului agronomic) şi Nuţi (candidată de mai mulţi ani la medicină, dar nereuşind să ia 20 examenul de admitere). Val le spunea „cele trei graţii trase de păr", şi ele nu se supărau. Când uşa se deschise şi apăru Şandru, însoţit de suita de şefi şi subşefi, lui Val i se păru că visează. Noul director - un om popular de felul lui - fusese instalat ieri şi astăzi o luase în recunoaştere prin întreprindere, 25 să cunoască personalul şi să vadă pe ce cai mizează.
   Fusese instalat cu pompă, el lăsa să se înţeleagă că asta e un fel de avansare, de fapt, o retrogradare, dar ca şef cu puteri depline într-o mare unitate economică, era - acum îşi dădea seama mult mai bine decât la minister, unde te loveşti toată 30 ziua doar de cinci-şase indivizi. Şandru radia de bucurie că în unitatea lui activa mult tineret. Imediat ceruse să se facă media de vârstă, şi aceasta era, în mod surprinzător, 26 de ani. Să tot munceşti cu astfel de forţe! Observa întâi fetele,

290
MARIN SORESCU
dădu mâna cu ele, strângându-le-o bine pe-a lor şi recomandându-se cald: „Şandru — Alexandru, Şandru", aproape rimează. „- Noul director, noul nostru director general", zâmbise şeful de producţie, care făcea pe ghidul, ca omul care cunoaşte cel mai bine producţia. Abia când se pomeni în faţa lui Val, fu rândul lui Şandru să rămână perplex: - Tu aici? întrebă el. Se găsea cu mâna întinsă, dar Val nu se grăbi să i-o strângă. îl lăsă aşa suspendat câteva clipe, neîndrăznind să ia parcă o hotărâre. în momentul următor toată lumea asista însă la o scenă cu totul neobişnuită în asemenea ocazii: Val se prefăcuse a da noroc, dar prinzându-i mâna, i-o răsuci în aşa fel încât acesta fu obligat să se-ntoarcă rapid cu spatele, cu un geamăt de durere abia reţinut. Urmă o uşoară lovitură de genunchi, care îl proiectă în braţele unuia dintre adjuncţii nedumeriţi şi servili ce făceau parte din gardă. Noroc că Val procedase la această figură, pe care o făcea des cu prietenii săi, fără să se crispeze ori să arate un gest de mânie, cum făcuse ultima dată când îi strânse mâna lui Şandru. Val aproape zâmbea. Noroc, de asemenea, că Şandru avu prezenţa de spirit să „nu se formalizeze", se întoarse foarte calm şi-l îmbrăţişă pe Val cu gestul spontan de surpriză plăcută pe care-1 ai la revederea unui prieten drag:
    - Tu aici? Bravo, măi Valerică! Ia te uită ce surpriză plăcută! Şi-l bătu pe umăr - era mai înalt decât el şi mai solid - însă mai mult carne decât muşchi. Aşa încât aproape nimeni nu-şi dădu seama de relaţiile reale dintre cei doi, ba, dimpotrivă, fură consideraţi buni prieteni, care-şi permit orice. Această scenă îl făcu şi mai popular pe noul şef, care „se bătea" pe burtă cu toată lumea, neţinând seama de funcţia pe care o are.
    - Deci, ai pile serioase! îi spuse Săvulescu, luând pe lângă Val acea atitudine de uşoară gudurare, pe care o întâlneşti la anumiţi oameni interesaţi, care află că - să zicem -, unchiul tău e numit maistru sau, de de ce nu? ministru. Să ne punem
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
291
bine pe lângă partea artistică, continuă Săvulescu, făcând cu ochiul - spre grupul feminin.
   - Bineînţeles, zise Val.
   Acest „bineînţeles" ce putea să-nsemne? Că are relaţii? Ori Că trebuie să se pună toată lumea bine cu el? Val însuşi nu putea spune precis ce voise să spună, întrucât, după ieşirea directorului din birou, el mai era încă sub impresia ieşirii sale proprii. „Mi-a întors figura de jujiţ", fu el obligat să recunoască. Şandru era mai inteligent decât părea. O să-i spună asta Olgăi - cu prima ocazie - „vezi că omul nu e prost, sau nu e atât de prost pe cât pare. Fu tentat, un moment, să le mărturisească de unde îl cunoaşte atât de bine pe Şandru, însă prezenţa uleioasă a lui Săvulescu îi făcu greaţă. Acesta era tocmai tipul de care începuse odată să le povestească lui Tudor şi lui Adrian, cel care scria „scrisorile către un sugar" (băiatul lui nu era totuşi un sugar, avea vreo 7-8 ani, dar ce putea el înţelege din „fişele" pe care tatăl i le expedia aproape zilnic?). Prins cu o mulţime de potlogării, fusese „lăsat" la vatră sau mai dulce spus: trecut în rezervă. Intrat în câmpul muncii, vechiul său tic de-a „studia" vieţile oamenilor îl urmărea pretutindeni, ca un făcut, şi vai de cei din jurul lui. în acea întreprindere, unde Săvulescu venise de vreun an, făcea pe „inginerul" pentru că studiile sale nu corespundeau întocmai, dar nu pierdea prea mult timp în sectorul său, unde nu-1 agrea nimeni, ci colinda prin toate secţiile, lipindu-se pe ici pe colo, complimentând, încercând să spună câte o glumă şi să fie simpatic. Toată lumea ştia ce hram poartă. în urma unor scrisori anonime, dând în vileag anumite relaţii intime ce ar fi existat între cutare individ şi cutare desenatoare tehnică, se creaseră adevărate scandaluri, urmate chiar de un divorţ. Până la urmă, cineva, căruia soţia îi arătă o anonimă primită şi-l somă să recunoască, a dat de fir. Fapta relatată în scrisoare acesta o povestise unei singure persoane, lui Săvulescu. Aşa s-a aflat de „îndeletnicirile" urâte ale tipului. Val se pomenise

292
MARIN SORESCU
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
293
în ultima vreme luat în braţe de individ, care-i căuta prietenia cu orice preţ şi, cu toată repulsia pe care i-o producea, se complăcuse să-l sufere în preajmă-i. Mai mult ca să se amuze, căci Săvulescu era singura persoană pe care o cunoscuse care prezenta la modul perfect aproape această trinitate atât de geu de realizat: una să gândeşti, alta să spui şi alta să faci. Val făcea studii sociologice pe individ şi ajunsese la concluzii interesante. Tipul era o mare pramatie. Râvna lui de „a face dreptate", de a ajuta „să triumfe adevărul", cu care încerca să-şi justifice purtarea atât de dăunătoare se grefa pe o tâmpenie congenitală, un caz curios de oligofren, mascat într-un contemplativ. Pentru că, uneori, Săvulescu rămânea ceasuri întregi cu privirea în gol, nescoţând un cuvânt şi părând a contempla cine ştie ce idee abstractă. Atunci îşi compunea el „Parametrii către un sugar" - cum le numea Val - şi care, dacă sugarului i-ar fi venit în gând să îi publice, ar fi fost un document necruţător al unei anumite mentalităţi.
    Aşadar, Val nu dădu nici o explicaţie incidentului şi lăsă ca lucrurile să treacă aşa cum păruseră.
    - Da, domnule, am pile serioase. Ce, nu ştiai? îi răspunse el, abia acum, lui Săvulescu.
    Şi, adresându-se celor „trei graţii trase de păr":
    - Să vă feriţi de mine, că eu una-două o să vă „torn". Vedeţi ce faceţi. Eu aş zice să treceţi la călugărie, am auzit că se mai primesc maici la „Pasărea".
    Fetele începură să râdă. Carmen întoarse ceaşca şi văzând cât de „grozave" erau semnele care se urcaseră pe pereţi „Vai, vai, vai!" şi se uscaseră în fundul ceştii, îl rugă „să treacă la rând" şi să-i ghicească.
    - Nu ştiam că e rândul meu azi.
    Se prefăcu a se mira de norocul fetei. O aştepta un drum lung şi întortocheat cu tramvaiul 13-14 (râsete şi chicoteli) şi o bucurie la aşternut (idem).
    - Hai, ghiceşte serios! se alintă Carmen.
   Dar văzând că Val nu mai are chef să continue, îi luă ceaşca din mână şi i-o trecu lui Săvulescu:
   - Vă rog să-mi ghiciţi dumneavoastră.
   - Dumnealui, nu se mulţumeşte numai cu o ceaşcă, dacă vrei să-ţi toarne viitorul complet, spuse Val. Trebuie să-i aduci toate cratiţele, oalele şi tigăile de acasă, şi după aia te duci şi te spânzuri.
   Intră Anghel Dudescu Delavale, unul dintre desenatori, mare şuetist, îndrăgit de fete pentru umorul său. Le spuse că se iniţiase un concurs de frumuseţe la hotelul „Ambasador" - se reia vechea tradiţie, „Miss România" şi el tocmai fusese numit în juriu. Şi m-am gândit, spuse adresându-se către Nuţi, că tu ai avea cele mai multe şanse - „să mă iertaţi" se înclină el către celelalte, făcându-le cu ochiul - „dar aşa e". Ea e singura din întreprinderea noastră care ar putea-o reprezenta cu cinste, întrucât are corpul cel mai frumos. Ce zici, Val?
   - De departe cel mai frumos, adăugă Val, de departe... aşa cam de la vreo doi km... că dacă te-apropii.
   - Ia taci din gură, sări Nuţi, care era de-o mare naivitate - „naivă ca noaptea", îi spunea Val - şi lua orice compliment în serios. Nu era urâtă, ba chiar drăgălaşă, însă prea mică, oricât ar fi purtat ea pantofi cu tocuri de-a şchioapă. Apoi, mai era şi genul dulceag al păpuşii de porţelan, care te duce cu gândul mai degrabă la acei căţei pufi, pe care-i vezi uneori stând pe balcon ori chiar la fereastră şi te miri că sunt vii şi dau din coadă. Nuţi voia să se răzbune oarecum pe faptul că nu reuşea la examenul de admitere, şi dacă s-ar fi văzut „Miss România" - ea se şi vedea - le-ar fi arătat ea lor. Lor, adică tuturor, lumii întregi, universului. Era convinsă că e o mare frumuseţe, ceva rar pentru secolul nostru; se purta foarte ţanţoş, adică înţepat, şi visa să se căsătorească cu un străin. Ce e mai interesant la ea e bustul - ştia să-şi scoată sânii în relief - şi prostia, unică în felul ei, încât ţi-o făcea simpatică. Aceasta era părerea lui Val - aşa spunea el - şi-i spunea şi-n

294
MARIN SORESCU
faţă, fără ca Nuţi să se supere, pentru că nu-şi dădea seama dacă Val vorbeşte serios ori glumeşte. Anghel o întrebă ce perimetru toracic are, pentru că la concurs nu se admit decât cele care se încadrau în anumite „baremuri şi haremuri“. Nuţi nu ştia precis şi Anghel începu s-o măsoare c-o sfoară, urmând ca acasă să pună măsura pe metru şi să-i dea un telefon, dacă intră sau nu în barem. Era însă cam sceptic, fata i se părea prea dezvoltată pentru înălţimea ei... Ai putea merge la genul mignonă, adăugă el cu toată seriozitatea (celelalte fete bufneau în râs, dar se fereau să fie văzute). Şi la urmă, dragă Nuţi, adăugă Anghel Delavale, ştii cum se fac chestiile astea... Iţi trebuie şi-oleacă de noroc, şi dacă mai ai şi pile.. în ceea ce-1 privea, era hotărât să treacă peste orice regulament şi să-i dea un punct-două în plus, când urmau să se pună notele. Totodată putea aranja cu diverşi membri ai juriului, care îi erau prieteni*., să închidă ochii.
    - Examenul s-ar face cu ochii închişi? întrebă Dora, muşcându-şi limba.
    - Bineînţeles,... bineînţeles... întrucât concurentele trebuie să se prezinte în faţa comisiei, goale.
    - Nu, eu goală nu vin... n-am curaj... ce-o să zică tata? protestă Nuţi, oarecum speriată.
    - Dragă... goală e un fel de a spune, interveni Val. Adică sunt acolo nişte surori de caritate, care îţi fac vizita medicală... te măsoară, te cântăresc... şi când treci dincolo, unde e comisia, ţi se pune... un sac în cap... aşa cam până la gât, ca să nu ţi se vadă faţa şi să influenţezi juriul... zâmbind sau mai ştiu eu, făcând cu ochiul. Pentru că regina frumuseţii se alege după considerente de corp, nu de faţă... ceea ce e în avantajul tău... s-o recunoaştem.
    - Păi atunci, juriul de ce ţine ochii închişi? întrebă Nuţi, care încă nu-şi dădea seama cât e de naivă...
    Anghel lămuri, serios, şi acest punct:
    - Cei mai bătrâni din juriu vor ţine ochii închişi, ca această paradă a frumuseţii să nu le facă rău, să le provoace vreun
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
295
şoc, un infarct, ceva - iar tinerii, cei ca el... se vor uita, verde, deschis, tovărăşeşte, că ei n-au de ce se teme. Aşa, el o va recunoaşte, măcar că va avea sacul în cap, şi le va face semn celorlalţi... că ea e!
   De la acest punct toţi ceilalţi nu se mai putură abţine şi izbucniră în râs, pretextând însă că... ce caraghios e Anghel Delavale dacă poate el să se gândească măcar o clipă - Dora subliniase măcar o clipă - că o să inducă în eroare un juriu experimentat, care a văzut multe... şi că, desigur, fiecare om din juriu îşi are favorita lui.
   Anghel luă sfoara şi-o băgă în buzunar, sfătuind-o pe Nuţi să nu ţină seama de invidia celorlalte şi să se pregătească pentru săptămâna viitoare, în caz că trece proba bustului. (îi va comunica la telefon.) Ce număr porţi la sutien? întrebă el din uşă, ca să ştiu să scad.
   Intrară Tudor şi cu Adrian.
   -Abia te-am găsit, îi spuse Tudor, cam bosumflat lui Val. Nimeni nu ştia în ce birou lucrezi, ori n-au vrut ei să ne spună nouă. Ce, ai lăsat vorbă, în caz că te caută cineva, să nu fii găsit?
   - Ei aş! dar vă aşteptam! însă n-am, pur şi simplu, birou. Aşa mă chinuiesc eu. Dar ce-i cu tine? îl întrebă el pe Adrian. Acesta arăta într-adevăr ca o curcă plouată, era plin de pământ până şi în cap.
   - închipuieşte-ţi că era să fiu îngropat de viu! exclamă Adrian, foarte tulburat şi revoltat. Ce se întâmplase? Nu departe de întreprindere era un şantier de construcţii. Mai multe excavatoare săpau pământul şi-l încărcau în nişte camioane, care-1 transportau cine ştie unde. Adrian, cum era el căscat şi cine ştie la ce se gândea, trecuse prea aproape de locul descărcării. Totodată, cel care lucra cu excavatorul nu observase că maşina în care punea pământ se deplasese puţin mai înainte şi făcuse cupa aceea imensă de fier să se descarce ca un tunet în capul pietonului, care tocmai în momentul acela

296
MARIN SORESCU
luase locul camionului, ce se mişcase mai în faţă. Aproape o jumătate de tonă de bulgări vâjâiseră pe lângă tânărul reporter, şi era o minune că rămăsese în viaţă.
    E adevărat că la ţipetele lui Tudor excavatoristul se sesizase şi nu răsturnase chiar tot pământul. Pe Adrian abia îl trăseseră de sub grămadă.
    - îngropat de viu! se văită acesta.
    - Ai avut noroc, mă, că putea să nu bage de seamă şi te lua înapoi tot cu excavatorul, te punea în camion şi te pomeneai în mortar, ca Ana lui Manole, ţipând de undeva, dintr-un zid de casă, că nu eşti vinovat.
    Fetele începură să-l perie pe Adrian, să-i scuture ţărâna din păr. E bine când se găseşte o mână tandră de femeie în situaţii de-astea. Tânărul gazetar încă nu-şi revenise din şoc. Val îl sfătui ca altă dată să observe mai atent realitatea.
    - De unde te cunosc eu, domnule, pe dumneata? îl întrebă Săvulescu pe Tudor, care-1 observase şi el de cum intrase pe acesta, dar se făcuse că plouă. Te-am mai întâlnit săptămâna trecută pe stradă şi de-atunci mă tot chinui şi nu-mi amintesc cine eşti!...
    - Eu mi-am adus aminte mai repede de dumneata, zise Tudor. Acum vreo şapte ani, la Piteşti...
    - A, da... făcu acesta. Eşti Tudor Frăţilă... Ai văzut că până la urmă lucrurile s-au limpezit... Adevărul a ieşit la lumma...
    - Din cauza dumnealui, zise Tudor, simţindu-se parcă dator să dea o explicaţie, era să fiu dezertor cu trei ani înainte de-a împlini măcar vârsta recrutării. Pe baza unei coincidenţe de nume... Un an de zile a trebuit să trec prin faţa diferitelor comisii de anchetă, să răspund la întrebări şi să caut să dovedesc precum că eu sunt eu... adică un altul decât cel pe care-1 căutau ei.
    - A, vă cunoaşteţi, va să zică? făcu Val, oarecum vesel. Şi apoi, arătându-1 pe Săvulescu: nu trebuie să i-o iei în nume de rău... că nu eşti singura lui eroare... când lucrezi, ţi se mai întâmplă să mai greşeşti pe ici pe colo.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
297
   Ceilalţi începură să râdă, Săvulescu îngână ceva şi ieşi din birou. Era acum rândul lui Tudor să tremure de indignare, individul îi adusese în memorie o perioadă cumplită din adolescenţa lui, mai precis ieşirea din copilărie.
   - Arată-ne şi nouă ce faci aici? spuse Tudor, voind să scape de amintiri şi totodată curios să cunoască mai bine ce anume soi de treabă îndeplinea. Uşile pe care le deschiseseră până acum în căutarea lui le arătaseră nişte încăperi pline de femei şi de păpuşi de plastic, şi nu vedea ce rost avea prezenţa lui Val acolo, nu apucase să discute cu el acest subiect, şi nici Adrian nu ştia mai bine, Val nu-i spusese.
   - Adriene, gata, îţi stă foarte bine aşa lins, zise Val, hai în clocotul vieţii, lasă damele.
   Trecu însă repede peste sectorul jucării şi-i duse dincolo, în halele mari, serioase, ale întreprinderii. Atmosfera aceasta de uzină (nu era chiar o uzină, ci doar un mic sector al ei - uzina se afla în altă parte - cam asta auziră cei doi, sau asta înţeleseră din explicaţia spusă destul de tare, dar mereu acoperită de diferite zgomote de poduri rulante şi ţevi mutate dintr-o parte în alta), Tudor o cunoştea bine. Vizitase, de când era gazetar, o sumedenie de centre industriale - Hunedoara, rafinăriile de la Ploieşti şi Uzina de utilaj petrolier, „Tractorul44 de la Braşov, Fabrica de rulmenţi de la Bârlad - şi multe altele. Caietele lui erau pline de însemnări despre aceste unităţi, discuţii cu muncitori fruntaşi, cu tehnicieni şi ingineri, interviuri, amănunte din viaţa lor etc., invenţii şi inovaţii, cum stăteau cu planul. El îşi luase în serios meseria, adică profita de ocazie pentru a cunoaşte viaţa şi sub acest aspect. Ca fiu de ţărani, avea un fel de respect mistic - dacă n-ar fi prea tare cuvântul - pentru tot ce era maşină. în satul lui singura maşină pe care o studiase şi o admirase în copilărie era o batoză care le treiera grâul sătenilor.
   -Atenţie, Adriene! să nu-ţi pice în cap, îl trase el de mânecă pe Adrian, în momentul trecerii pe sub un pod rulant.

298
MARIN SORESCU
    întâlniră un inginer tânăr, prieten cu Val, şi acesta dând nişte comenzi unor tehnicieni, îi luă deoparte şi-i duse în biroul său, tocmai la capătul halei. Biroul era o cameră mică, cu pereţi subţiri în care pătrundea tot vuietul uzinei, oarecum amplificat.
    Inginerul, care se numea Amzulescu şi era cam de vârsta lor, începu să-i spună lui Val c-a dat de un mare bucluc şi-i cerea un sfat. Adică, făcu el către ceilalţi - luându-i drept martori -, mi se face o nedreptate strigătoare la cer. Strânsese bani să-şi ia un „Trabant“. După vreo trei ani de economii, văzând că nu reuşeşte să încropească întreaga sumă, se apucase... şi-şi fabricase singur o maşină nouă. Se pricepea bine la tot ce era motor, avea nişte cunoştinţe mecanici şi, ce mai la deal la vale, făcuse din tinichele, cuie şi piese vechi cumpărate de ici-colo, de la cei cu maşini scoase din uz - piese pe care dăduse toţi banii strânşi cu atâta trudă - făcuse un trăbănţel. Semăna mai mult cu o motocicletă cu ataş, pe care se pune o caroserie de „Trabant“. Oricum, însă, era maşină... însă... (aici inginerul oftă adânc). însă... pentru că-i trebuiau acte pe ea... îi puseseră o taxă, că de-ar fi avut banii ăia şi-ar fi cumpărat unul nou. Adică funcţionarii de acolo nu voiau să creadă că şi-a meşterit-o singur, că n-a cumpărat-o din străinătate... ba intenţionau să-l dea şi-n judecată pentru contrabandă de maşini-unelte. întrebarea era dacă Val nu cunoştea pe cineva care să fie dispus să-i vândă acest „Trabant“... ca să poată el avea acte în regulă şi să fie scutit măcar de o parte din acel impozit de neconceput.
    Omul părea într-adevăr derutat şi, plecând, Val îi dădu un ghiont, adică să nu mai fie aşa fleaşcă, să se ţină tare, că e bărbat.
    Acest inginer era un tip excepţional în domeniul lui - ar fi făcut singur şi un avion, dac-ar fi avut condiţii. Dar singur, pentru că nu ştia să lucreze cu oamenii, nu se obişnuise încă şi ce izbutea să dreagă singur... stricau ceilalţi. Era pasionat atât de tehnică aplicată, cât şi de partea teoretică. Cu el - când se
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
299
întâlneau câteodată în vreun birou - discuta teoria relativităţii, despre fuga spre roşu a galaxiei noastre, dacă universul se dilată... ca fundul lui Carmem... zicea Val - „sau rămâne aşa poponeţe! “. Da, domnule, universul e o lentilă care se dilată. Amzulescu îl punea la curent, cum s-ar zice, cu bârfa ştiinţifică, ce mai e nou în legătură cu antimateria şi cu binomul Iui Neaţă.
  Văzând că sunt conduşi înapoi, de unde plecaseră, Tudor întrebă:
  - Şi atelierul tău unde e?
  - Ce atelier?
  - De sculptură... îşi închipuia că undeva în spatele unei hale, prietenul lor dă la o parte o perdea, se vor pomeni în faţa unei săli imense plină cu statui începute.
  Râsul lui Val îi era ca şi mersul — mergea apăsat, cu vârfurile picioarelor puţin aduse spre interior - ţărănos şi vital.
  - Ce copil eşti!... Eu aici... sunt la dantelărie, cu motive florale: gura-leului, rochiţa-rândunicii şi ochiul-boului. Cine crezi tu că face ce-i place, ce ştie, ori ce-a-nvăţat? Aici, totul de-a valma. Dacă vrei îţi găsesc şi ţie un loc... de tehnician dentist. Scoţi dinţi şi pui nasturi.
  - Vezi că te cheamă directorul, îi spuse Dora. Te caut de-o jumătate de oră. Fuga sus la direcţie.
  Se aştepta şi el, bineînţeles, la un tete-ă-tete, cât de curând.
  - Bine, spuse el. Mă voi duce. Ia te uită, ce coafură ai azi! îţi stă de minune!
  - Găseşti? îl întrebă Dora, uitând şi ea că Val îi mai făcuse în aceeaşi dimineaţă exact acelaşi compliment.
  - N-aţi aflat bomba, se întoarse el către prietenii săi. Dacă vă spun cine este noul meu şef o să cădeţi în fund.
  - Taci, soro! făcu Tudor. Asta e chiar ca-n filme
  - Ca-n filmele proaste, întări Val. Mă duc să-mi dau demisia. Gata, e clar... am rămas şi fără pâine şi fără flax.
  Se despărţiră, urmând să le povestească acasă cum a decurs „ciocnirea“.

300
MARIN SORESCU
    - De-aia e bine să n-ai rude! le strigă el de departe, când aceştia se îndreptau spre ieşire.
    Documentarea de azi nu prea le ieşise. Tudor se aşteptase să-l vadă pe sculptor în faţa unui imens cal ridicat în două picioare, în poziţia de avânt nestăvilit pe care o are armăsarul lui Petru cel Mare, făcut de Falconet şi cântat de Puşkin, admirator al lui Petru. Acel bidiviu se sprijinea şi în coadă, aceasta era găselniţa lui Falconet pentru a putea ţine în echilibru tonele de aramă. Tudor era sigur că Val, dacă-şi punea mintea, putea găsi o soluţie şi mai îndrăzneaţă, atât pentru cal cât şi pentru călăreţ. Ii vorbise ceva de o statuie! Dar acum cu el nu se putea discuta. Adrian simţind că mai are puţin din momentul lui de iluminare, când se confrunta cu sine, cu amicii şi îi confrunta şi pe ei cu lumea, recurse la înţelepciunea monosilabică a lui Tudor. „Eşti pe drumul cel bun, începu Tudor, brusc, îmi plac introspecţiile. De pe 13, am început şi eu să fac acelaşi lucru, şi seara, când îmi văcsuiesc pantofii, mă opresc cu peria în mână şi mă întreb. «Ce ai făcut azi pentru recuperarea ta morală?». Şi constat că n-am făcut mare lucru“.
    întreprinderea era undeva la periferie şi trebuiră să meargă mult cu tramvaiul până în centru.
    Tudor primise în dimineaţa aceea o telegramă de la ex-prietena lui din timpul studenţiei, s-o aştepte în gară, că vine la ora 14,35 cu acceleratul de Iaşi. Când coborâră la Romană, îi ceru lui Adrian cravata lui. Oricât era aceasta scoasă de sub dărâmături, parcă tot arăta mai bine decât a sa. Tudor purta o cravată până putrezea nodul. Făcură schimbul. Erau destui trecători în jur, dar sperau să nu-i vadă nici un cunoscut. Adrian nu se simţea bine, îl apucase spaima să nu se fi ales, Doamne fereşte, cu vreo fractură, trebuia să se ducă la policlinică să-şi facă o radiografie.
    - N-ai nimic, decât ţărână-n cap, îl încurajă Tudor. Du-te şi te culcă. El plecă spre gară, căci se apropia ora sosirii trenului.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
301
*
   Abia ajuns în biroul lui şi văzându-se singur, Şandru înţelese pe deplin - se putu concentra - întregul caraghioslâc al situaţiei prin care trecuse cu imbecilul de Val. Bucuria că-1 avea oarecum la mână nu putea deci fi întreagă, fusese ştirbită de faptul că acela, el primul! îi dăduse un şut, de faţă cu tot personalul! Ce hai, ce hohote ar fi acum prin toate birourile! Din cauza acestui incident, Şandru se înfurie pe toată secţia păpuşi şi primul lui gând fu s-o desfiinţeze. Ceru să i se aducă situaţia exactă a secţiei, câţi oameni are, ce normă de plan, cum e organizată. Se vedea din capul locului că e o secţie absolut fantezistă, care n-avea ce căuta la cauciucuri. O înfiinţase un neisprăvit în urmă cu ani de zile, dintr-un capriciu, şi-acum funcţiona în virtutea inerţiei, mai de grabă a inepţiei fostei directoare, care, ca femeie, se simţea mai legată de păpuşi decât de producţia serioasă. Era o bună ocazie de a scoate în evidenţă „incapacitatea44 vechii direcţii, modul haotic în care îşi desfăşurase activitatea. în afară de asta, prezenţa acestui sector făcea ca întreprinderea lui să ţină de trei ministere; păpuşeria era, ea singură, şi industrie uşoară şi cultură.
   Când directorul adjunct îl informă amănunţit câte greutăţi aveau în plus -- deci în afară de cele care proveneau din relaţiile cu cele trei ministere —, pentru cele trei-patru vorbe pe care le scoteau păpuşile şi trebuiau să piardă săptămâni întregi până se aprobă textul, noul director se făcu foc şi pară.
   - Vă rog să întocmiţi imediat un memoriu la minister precum că această secţie este parazitară, stagnează procesul de producţie pe linia sa majoră şi propunem reorganizarea ei.
   - Desfiinţare sau reorganizare? întrebă adjunctul.
   - Prin reorganizare se înţelege desfiinţare, spuse tăios directorul. Asta de când lumea. Deci, îmi aduceţi mâine memoriul, vedeţi, puneţi cât mai multe date concrete, faceţi

302
MARIN SORESCU
un calcul cât am câştiga dacă aceşti oameni ar face o muncă efectivă în secţiile noastre, n-ar pierde timpul înşirând mărgele şi desenând purceluşi. Mâine îl trimitem la minister.
   - La care minister?
   - La toate trei! Faceţi patru exemplare, unul să ne rămână şi nouă aici la dosar.
   Şandru, de atâta vreme de când se tot freca de diferite resoarte, îşi formase ochiul. Spiritul său practic ştia să găsească pretutindeni dintr-o ochire hiba problemei şi să încerce s-o rezolve. Asta nu înseamnă că toate măsurile preconizite de el, fie bune, fie rele - mai erau şi de acestea -, se şi rezolvau. Pentru orice fleac trebuiau zeci de aprobări din toate părţile, şi practic forţa grozavă de zmeu a unui director într-o instituţie se limita la a muta un birou dintr-o încăpere în alta, putea da dispoziţii să se mai pună un glasvand, să acorde sau să taie prime, să muştruluiască şi să ameninţe pe oricine. Desigur, aici avea dreptate - atelierul de păpuşi nu ţinea de resortul	ţ
lui. „Eu mă spăl pe mâini ca Pillat din Pont“, spunea Şandru	jj
în gând, parcă văzându-se în faţa cutărui ministru, spre a da	|
lămuriri. înainte de a veni Val, apăru secretara, care îl întrebă	f
dacă poate primi un salariat.	j
- Să intre. îşi notă în carneţel să schimbe secretara, care	\
slujise în acelaşi post şi pe vremea directoarei; imposibil să nu	f
fie în bune relaţii cu fosta şefă şi să-i raporteze toate mişcările	j
lui în industrie. Aceasta „crescuse“, lucra acum la un minister	f
şi aflând că el tună şi fulgeră împotriva vechii conduceri îi putea pune tot felul de piedici. Apoi, secretara nu corespundea principiilor lui, care erau următoarele: când îţi intră cineva în birou dă cu ochii în primul rând de secretară. Dacă aceasta	j
e o muma pădurii, o aschimodie ori o huidumă grasă de o sută de kile, impresia va fi din primul moment una urâtă, respingătoare. Lui nu-i trebuia o femeie pusă la uşă, că are necazuri acasă. Aici nu-i cutia milelor. Are nevoie de o fată tinerică, sprintenă, una care să ştie să zâmbească, să vorbească
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
303
politicos la telefon, să-ţi fie drag să te uiţi la ea şi s-o asculţi.
O	secretară bună la o instituţie face cât zece directori adjuncţi. Ori aceasta, rămasă în urma directoarei, era o femeie inodoră, incoloră şi dublu insipidă. Avea picioarele strâmbe şi cel puţin 30 de ani - de slujbă la-mpăratul.
   Cel care intră imediat nu era altul decât Săvulescu. Ţinuse să se prezinte noului director. Simţea ca o datorie a sa să-i aducă la cunoştinţă unele lucruri, pe care nu avea de unde le cunoaşte, dar trebuia să le ştie, pentru buna desfăşurare a activităţii importante ce-i fusese încredinţată, de a contribui la mărirea producţiei de cauciuc şi la asanarea moravurilor.
   - Cum adică „asanarea moravurilor“, sări Şandru, căruia tipul îi displăcuse, părându-i-se prea lipicios, aşa dintr-o dată hodoronc-tronc.
   - Pentru că sunt anumite persoane în întreprinderea noastră care... din punctul de vedere al conduitei ca să zic aşa... sunt la pământ.
   Săvulescu intră în amănunte şi-i relată câteva cazuri. Şandru îl ascultă scârbit, însă se abţinu să-l întrerupă, dintr-o pură curiozitate omenească.
   - Cum le cheamă pe tovarăşele? întrebă el.
   îi spuse.
   însă problema delicată era alta: chiar prietenul bun al domniei tale, Val Tomiţă... e un astfel de element! un astfel de element...
   - Ce fel de element? întrebă iar Şandru scoţându-şi ochelarii şi ştergându-le lentilele cu batista. (Din nou uitase să-şi schimbe batista, iar pielea de căprioară cu care-şi ştergea ochelarii de obicei rămăsese închisă în seiful vechiului birou de la minister. îşi notă în carnet să trimită după ea.)
   - Pot să vă spun... adevărul întreg? întrebă Săvulescu. Şi fără a aştepta încuviinţarea, îi dădu drumul: Acest anume Val, care vorbeşte franţuzeşte cu străinii de la „Ambasador“ - îl surprinsese chiar el personal odată, iar dânsul, observându-1

304
MARIN SORESCU
la rândul său, schimbase vorba, dând o indicaţie de stradă - este de mai mulţi ani urmărit.
    Directorul nu se mai putu abţine şi-l repezi pe individ.
    - Te rog să ieşi afară din biroul meu. Să nu te mai văd în ochi. Ce ai de spus, tot ce vrei să-mi aduci la cunoştinţă, îţi notezi pe o bucată de hârtie şi la prima şedinţă te ridici şi spui... să te-audă toată lumea. Eu nu am secrete aici cu nimeni, am fost pus aici să...
    Săvulescu ieşise. Şandru nu-şi termină fraza de ce-a fost el pus acolo. „Asemenea elemente - se gândi el - înveninează atmosfera, şi dintr-o instituţie paşnică şi înfloritoare pot face un adevărat iad, să-ţi fie scârbă să intri dimineaţa pe uşa'\ îşi dădu seama că individul era dintre „cei proşti“, pentru că un bun „turnător" - nici Şandru nu era lipsit de umor, procedează altfel, te lucrează şi nici în mormânt nu-1 poţi dibui. Ori ăsta vine la el şi-i spune aia şi aia despre unul şi altul, după aceea pleacă în întreprindere şi spune ce i-a spus directorul despre cutare şi cutare, şi aşa mai departe. Nu era exclus ca tipul să fi fost trimis chiar de Val, care încerca să-l aibă cumva la mână. Parcă îi văzuse pe amândoi în acelaşi birou.
    Abia acum secretara păşi, cu aceleaşi picioare strâmbe şi fără pic de şolduri, şi-i anunţă sosirea lui Val.
    - Să intre!
    - Nu-ţi mai dau mâna, spuse Şandru, care avusese timp să-şi arboreze un zâmbet demonic, pentru că dumneata ai un adevărat tic şi când omul vine spre dumneata cu mâna întinsă îi dai cu piciorul. îl izbeşti pe la spate. Te rog să iei loc!.
    Val îşi pregătise deja demisia, o avea în buzunar, nu voia însă să i-o dea din primul moment, ca să-l fiarbă puţin. îi luă de pe masă o ţigară, fără permisiune. Şandru scăpără şi-i întinse s-aprindă.
    - Ar fi inuman din partea mea, continuă el, ca, în urma incidentelor intervenite între noi, să profit de puterea mea şi... să-ţi întorc figura de jujiţ, zise şeful, râzând de poanta
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
305
care-i venise fără să vrea. Dacă ţi-aş da şi eu cu piciorul cum ai făcut dumneata, nu numai că ai ieşi pe uşa asta, ci ai trece val-vârtej prin tot Bucureştiul... cine ştie unde te-ai opri...
   Val trebui să conchidă în sinea lui - pentru a nu ştiu câta oară - că tipul nu era chiar prost. Nu-i răspunse, se mulţumi să tragă mai adânc din ţigară.
   - Deci, să fie clar, nu-ţi voi purta, ca director, nici un fel de ranchiună,
   - Să se facă aşa cine minte? zise Val, neputându-şi stăpâni un rânjet.
   - Eu sunt un om bun, prost de bun ce sunt, şi nu mă lasă inima să fac răul pe care l-aş putea face. Tot ce-ţi cer să-ţi vezi de treaba dumitale, să nu te lauzi cu anumite lucruri. (Şandru se aşteptase ca după plecarea din biroul lui Val, acesta să se fi lăudat faţă de ceilalţi, să fi spus cât îşi sunt de dragi şi ce figuri de dans face el cu nevastă-sa, care e o poamă. însă îşi dăduse seama că Val tăcuse, altfel Săvulescu i-ar fi spus în primul rând asta.) Relaţiile de servici sunt relaţii de servici.
   - Se spune serviciu, după noul dicţionar ortografic, elaborat de Academie.
   - Te rog să nu mă întrerupi. Chiar adineauri cineva a venit cu o plângere împotriva dumitale, e prima plângere care mi se aduce la cunoştinţă din această întreprindere. Şi tocmai împotriva dumitale!
   - Pe cât pui pariu că ştiu cine-a fost?
   (Deci idiotul de Săvulescu era aşa cum îl intuise el, ştia toată întreprinderea ce fel de inginer este.)
   - Nu contează cine a spus, eu nu ţin seamă de bârfe ori de şoapte la ureche. Dacă o să-ţi vezi serios de treabă, vom fi ca fraţii.
   - Ca cumnaţii... scuzaţi cacofonia.
   - Nu scuz nimic... nu iert nimic!... făcu Şandru, care începuse să-şi cam iasă din sărite. îşi dădu seama că Val tocmai asta şi urmărea şi se stăpâni. Dumneata te încadrezi în

306
MARIN SORESCU
programul întreprinderii? întrebă el calm, aşa la nimereală, gândindu-se că dacă el avusese atâta timp liber ca să-i sucească gâtul Olguţei înseamnă că mai şi chiulea de la slujbă.
    - Sigur că da, răspunse Val. Vin când pot şi plec când vreau.
    -Da?!
    - Da. Eu ca artist am un cod special, nu mă pot concentra opt ore. Datoria mea aici e să fac act de prezenţă din când în când, mai ales în zilele de salariu, şi să mă fac că fac ceva. întrucât burghezia s-a purtat mizerabil cu scriitorii, sculptorii şi pictorii, statul nostru trebuie acum să nu mai cadă în aceeaşi greşeală, şi să le dea salarii gratuite (Val îl parodia pe Conu Leonida) artiştilor. Eu fac o concesie că accept să trec din joi în paşti pe la slujbă. Ar trebui să mi se trimită statul acasă, să-l semnez, în pat, cu muza în braţe şi banii în plic.
    - îmi spui nişte lucruri foarte interesante, replică Şandru, într-adevăr surprins de brutala sinceritate a interlocutorului. Unde ai citit teoria asta cu lenea artistului, care trebuie încurajată, în ce document? Eu, care le citesc şi le studiez pe toate, parcă n-am văzut nicăieri.
    - Ai fi mai sărit niscai paragrafe.
    - Nu, deloc! Te rog să mă crezi că le citesc cu creionul în mână şi subliniez pe alocuri. (Aşa era.) Ştiu că la noi fiecăruia
i se plăteşte după munca sa. După cantitatea de muncă depusă.
    - Statul va câştiga, după moartea mea, spuse Val, milioane de lei din lucrările mele, vânzându-mi lucrările, ori organizând expoziţii etc. De ce, prin urmare, din aceste milioane de lei să nu-şi permită luxul de a-mi da o mică rentă lunară, nu mai mare decât salariile de registrator, să zicem. Eu mă mulţumesc cu atâta, cu condiţia să nu fac nimic.
    - Deci asta e... ocupaţia dumitale aici în întreprinderea noastră?
    - De unde-ai ghicit? Află că de luni de zile n-am făcut decât o păpuşă, pe care-am văzut-o în mâna dumitale acum câteva zile. Deci şi aceea s-a dus dracului!
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
307
   - în schimb, lucrezi mult acasă, spuse Şandru cu undă de ironie.
   - Mă extenuez. Mai ales că unele modele nu prea stau cum le aşezi şi trebuie să le tot dădăceşti... să le iei pe genunchi şi să le tot dădăceşti.
   Şandru nu vru să apuce nada întinsă. Nu chiar acum, ca să nu se enerveze. Ar fi trebuit să ridice tonul, şi tipul îi spunea lucruri interesante, îi dezvăluia un univers de idei inedite, de-a dreptul inedite.
   - Să zicem că artiştii ar trebui să fie nişte privilegiaţi, ca să nu-i numim paraziţi, adică să li se plătească din capul locului pensia, să se-nceapă în cazul lor direct cu pensia - începu Şandru un lung raţionament. Bun! Dar dacă aceşti artişti nu fac nimic, cum îi putem deosebi de ceilalţi muritori care n-au dreptul la pensie de la vârsta de 20 de ani? Cum îi deosebim? Nu cumva ar fi cazul ca statul să le dea primilor - adică artiştilor, celor ce spun ei că sunt artişti şi noi trebuie să-i credem pe cuvânt de onoare — nişte costume? Să se îmbrace altfel sau să umble în pielea goală.
   - Ideea nu-i rea. Să umble în pielea goală. Sau în costume de epocă.
   - Şi... continuă Şandru, uite, îţi dau cuvântul meu de onoare, că dacă aş şti că în cazul de faţă am de-a face cu un geniu, trecând peste orice, ţi-aş face - cu de la mine putere - un salariu bun pe toată viaţa... Te-aş scuti şi de obligaţia de-a veni aici din când în când, să te vadă lumea... Dar cine-mi garantează mie că n-am în faţă un ratat? Spune-mi, cu ce-mi dovedeşti că nu eşti ultima lepădătură de pe stradă, care se consideră în sinea lui un (... nu-i veni în minte nici un sculptor), dar e atât de ramolit încât nu ştie nici cum îl cheamă. Mă băiatule, continuă Şandru, ridicându-se de pe fotoliul său şi venind lângă Val, ba punându-i chiar mâna pe cap într-un gest de ocrotire părintească. Află că abia acum am ajuns să te cunosc mai bine şi într-un fel mi-e şi milă de tine. Pentru că te porţi ca un licean, care iese de la ora

308
MARIN SORESCU
de dirigenţie spunând că nu-i convine sistemul nostru de învăţământ şi expunându-se pentru această afirmaţie, făcută într-o stare de lipsă de control, exmatriculării din toate şcolile. Tu îţi dai seama de gravitatea afirmaţiilor tale?
    - Ei, că-ai fi fost primul?!
    - Eşti aproape inconştient, dragul meu. Nu ştii pe ce lume trăieşti. Credeam c-ai făcut cine ştie ce. Dar tu eşti pur şi simplu un inconştient.
    - Ia ascultă, domnule, îi sări lui Val ţandăra. în primul rând, ia-mi mâna de pe cap. Eu nici pe Dumnezeu nu-1 suport să mă ocrotească, iar dacă prin absurd, să zicem, ar trebui să se pogoare asupra mea Sfântul Duh, nu l-aş lăsa să-mi stea-n cap... n-aş suporta apăsarea. Tânărul se ridică. Ochii lui căprui, de obicei nu prea expesivi, de data aceasta scăpărau. Eu nu suport să mă dădăcească nimeni. N-am nevoie de nici un salariu, muncit sau nemuncit aici în întreprinderea ta. De azi încolo nu mai sunt milogul vostru. Uite demisia mea. Scoase din buzunar demisia şi-o aruncă pe masă.
    Şandru nu se aşteptase la gestul acesta. îşi dădu seama acum că Val se jucase pur şi simplu cu el, debitându-i nişte prostii, ca să vadă cum reacţionează. încercase să-l scoată din sărite. Luă cererea şi-o rupse bucăţele. Aruncă bucăţele la coş, spre a avea timp să se gândească ce trebuie să mai facă. Ce trebuia să mai facă, în fond?
    - Lasă prostiile, zise. Vorbim acu ca nişte cunoştinţe vechi. Ai noroc că n-a fost nimeni cu noi aici în birou, să-ţi audă enormităăţile. Aş fi fost obligat să fac o criză de principialitate şi să-ţi întocmesc un raport de înlăturare din întreprindere. Olga cum se simte?
    - Ce mă-ntrebi pe mine? Ce, mi-ai dat-o cu inventar? A fugit, aşa cum ţi-am spus... eu credeam că s-a întors acasă şi-o ţii ascunsă, legată de furca patului... Louis XV. Zâmbi subţire.
    Şandru începu într-adevăr să se neliniştească. Nebunul din faţa lui putea spune chiar adevărul, adică Olga dispăruse de-a
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
309
binelea - el credea că e la Val, Val că e la el -, se duceau aşa cu presupusul de zile întregi, şi cu fata cine ştie ce se întâmplase. Se gândea la nevastă-sa ca la o fată diferită de vârstă, de! Biata fată...
   - Nu, zău, nu glumeşti? întrebă, ca şi când ceva s-ar fi prăbuşit în adâncul său, bufi
   - Deloc. Dacă nu e la tine... adio! înseamnă că s-a pierdut.
   - Şi ce e de făcut?
   - Dă un anunţ la ziar: „Pierdut soţie, o declar nulă". Val plecă, reamintindu-i de demisie - s-o caute în coş şi că din acea zi nu mai pupă păpuşi de calitate un şef ca el. Era el însuşi tulburat.
   Prin urmare, lucru curat nu putea fi. Unde-o fi, domnule? „Venin de şarpe îmi trebuie mie acuma. Şi se-ndreptă spre o farmacie, să-ntrebe de alifia asta, care, se zice, e foarte buna, te ungi cu ea şi-ţi trece durerea — nu ştiu dacă şi cea sufletească... Ajuns în faţa farmaciei, se opri, uitase de ce venise acolo, dădu să intre - „măcar un antinevralgic" - se răzgândi şi-o porni mai departe. în drum, studie cu atenţie diverse firme - anunţuri: „încărcăm brichete cu gaz", „IPL execută mutări de mobilă pentru populaţie". Dar mai degrabă lua seama literelor decât a cuvintelor, aluneca peste sensul lor.
   Unde-o fi, domnule? Lângă el un om bandajat la un braţ se plângea altuia, un domn cu o pălărie cu boruri prea mici pentru părul abundent: „M-a opărit, auzi dumneata, m-a opărit". „Fel de fel de opăreli, frăţioare".

CAPITOLUL VIII
   Mai erau douăzeci de minute până la sosirea acceleratului, şi avea destul timp să se enerveze. Nu-i plăcea să aştepte prin gări, unde mergea întotdeauna prea devreme, nu suporta să fie aşteptat, pentru că în felul acesta îşi crea anumite obligaţii faţă de persoana care-i era în fond indiferentă, cu toate că mima şi el o vagă prietenie, asta mai mult din politeţe. Câteodată oamenii iau politeţea elementară drept gest de mare afecţiune, şi dacă ai ghinionul de a fi un manierat, un delicat, vei fi toată viaţa sclavul proastei înţelegeri din partea semenilor, care te vor sufoca pur şi simplu cu sentimentele lor, răspuns la „prietenia ta sinceră“. Persoana care trebuia să sosească cu trenul se numea Diana Dălălău. Singura femeie pe care Tudor o iubise - cu adevărat -, acum se socotea bătrân parcă, în orice caz nu mai era sigur c-o să se mai îndrăgostească vreodată. Aşa, simpatie, afecţiune, pornire - lucruri de-astea, da, însă un sentiment profund, acaparator, fascinant, mistuitor - gata! se terminase. Diana era o fată cu multe calităţi, în primul rând frumoasă. Nu atât frumoasă, cât distinsă. Ca lemnul de rezonanţă, într-o pădure adormită - ori o pădure de-a noastră, simplă, trează - îi simţi vibraţia, viaţa intensă a fibrei. Dacă mergeai cu ea undeva, imediat se vedea că e ceva deosebit, altă stofă, toţi ochii se întorceau spre dânsa. Făcea o bună
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
311
impresie asupra bărbaţilor şi chiar asupra femeilor, pentru că ştia să fie caldă, apropiată, nu-şi dădea importanţă, lega amiciţie în general cu fetele urâte din grupa ei de facultate, asta şi dintr-un sentiment sadic oare? Sadismul însă nu e un sentiment... dar ce-o fi ? Un instinct sau, mă rog, o pornire rea, ceva complicat. Tudor avea obiceiul să facă mari digresiuni, şi se pomenea câteodată, tot mergând aşa din aproape în aproape cu analiza, că uită de unde plecase. Gândul lui era uneori ca fraza lui Iorga, despre care afirmaseră toţi deştepţii, toţi nătărăii, că n-are frază, tocmai pentru că se exprima bogat, nuanţat şi ornamentat - avea frază, ce mai încolo-încoace! Diana era cu doi ani mai mică decât el şi la altă facultate. Asta era important, pentru că, în general, fetele nu se prind de braţul băieţilor din acelaşi an. De la aceeaşi facultate, se mai întâmplă. Şi aşa se făcuse că îşi căutase fiecare partener în altă parte şi se nimerise ca Tudor să dea peste Diana-Ioana Dălălău, numele întreg. Nu întâmplător. O urmărise multă vreme cu privirea pe coridoarele Universităţii (facultăţile lor erau alăturate şi orariile cam corespundeau), în recreaţii, topit de drag, mirându-se că poate exista un asemenea exemplar reuşit.
   - Ce-i cu apariţia asta? întrebase el o dată un coleg, pe care-1 văzuse salutând-o foarte politicos, iar ea îi răspunsese cu un zâmbet „de milioane“ şi fugise într-un grup de colege. - Ce fel de apariţie e asta?
   - O cunoştinţă... mormăise morocănos colegul şi nu se pripise să intre în detalii. E un bun obicei al bărbaţilor care cunosc vreo femeie bine, că dacă-i întâlneşti pe stradă cu ea de braţ dau mâna cu tine şi pe dumneaei uită să ţi-o prezinte, se fac că plouă, te întreabă de vreme şi iar îţi întind mâna, ca şi când pe tine mâna lor te-ar interesa, şi pleacă - iar a doua zi încep să se laude cât de minunată e cunoştinţa aia a lor... ai văzut-o? a de era ieri cu mine, ce părere ai? Lui Tudor îi venea să le dea cu ceva-n cap tipilor de felul acesta. Până la

312
MARIN SORESCU
urmă, după vreo lună de contemplaţie, nimerindu-se lângă ea, la avizier - unde-şi nota fiecare orarul -, îşi luase inima în dinţi şi-o întrebase: „Ce fel de apariţie eşti tu?“ (textual). Fata începu să râdă. El prinse curaj şi-i spuse că, la rândul lui, şi el e o apariţie cu totul şi totul extraordinară, măcar că nu s-ar zice. La prima vedere, nu se zicea deloc asta, umbla cu pantalonii necălcaţi, avea pantofii scâlciaţi, şi nu ştiu cum, orice-ar fi pus pe el, stătea anapoda, aşa că nici nu-şi mai dădea interesul să-şi ajusteze hainele. Fetele se uitau în primul rând la asta, şi Tudor crăpa de ciudă. Era sigur că fata deşteaptă ştie să aleagă grâul de neghină; şi că de la o repede ochire chiar, una isteaţă îi radiografiază tot tezaurul de calităţi intelectuale şi sufleteşti, tezaur îngropat sub haine ponosite şi sub nodul de cravată pătat. Iar dacă nu le vedea, avea el grijă să atragă singur atenţia asupra acestor calităţi. Asta o făcea însă cu timiditate şi cu o notă de umor, pe care Diana - privindu-1 câteva clipe - îl înregistră ca atare. Nu avea nici un prieten, pentru că avea prea mulţi. în astfel de situaţii se întâmpla ca tocmai cele mai reuşite dintr-o grupă de studenţi să rămână „neagăţate" - în limbaj studenţesc -, fiind considerate prea pretenţioase. Fiecare crede că „n-o să se uite asta la mine, e încurcată podoaba cu cine ştie ce doctor ori judecător, umblă cu vreun inginer de la drumuri şi poduri". Mai degrabă pe cele „normale", adică „pasibile", le vezi că-şi fac, din primul an, un rost pe lume, se lipesc, se sudează de braţul unui student mai mare, vreun tâmpit, restanţier la toate şi nu-1 mai slăbesc până nu le iau în căsătorie. Diana avea o viaţă sufletească intensă, era un „om complicat". Era şi foarte tânără - în anul II - şi oarecum - în ciuda juneţei - în panică, din cauză că nu se iveşte nimic serios la orizont. Curând partida serioasă se arată sub înfăţişarea lui Tudor - „orizontul i se lumină a ploaie" - după expresia lui Tudor însuşi, care se scuza mereu că are stea în frunte. Prietenia lor mai mult se insinuase decât se născuse direct, făţiş, întrucât nici băiatul nu îndrăznea să se apropie prea mult,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
313
dându-şi seama că fata nu e de nasul lui, şi de ce să-i sfârâie călcâiele după ea degeaba? Nu voia să sufere „mai mult decât trebuie", din cauza unor complicaţii amoroase, care nu-şi aveau nici un rost. Nu ştiu de ce nu le găsea nici un rost, căci avea şi el dreptul la dragoste. Dar era el pe potriva ei? Iată problema. 5 Fata se ataşase oarecum de el, ea îl căuta în recreaţii, îl aştepta, lui Tudor îi era tot mai dragă şi chiar se gândea să-i găsească el un prieten, un băiat bun, de caracter, care „s-o merite". Adică s-o ia ca pe un fel de bursă de merit. Pentru că observase o anumită înclinaţie spre superficialitate cam la toţi colegii io lui; în general, tinerii erau foarte superficiali, mai ales în relaţiile cu fetele, căutau să profite de ele, se lăudau cu tot felul de isprăvi, mai mult sau mai puţin imaginare. Şi ar fi suferit cumplit, ştiind-o pe Diana-Ioana (numele celălalt nu-i plăcea, era prea hăulit) încăpută pe mâna unui cuceritor de profesie. 15 îşi tot chinuia creierii şi-i tot storcea, lua seama în jur şi nu-i găsea un om pe potrivă. între timp, ea, văzând atitudinea lui ciudată, rece oarecum, de stalactită care-şi calculează picăturile, nu mai ştia ce sa zică şi cum să se comporte. în ochii colegelor trecea a fi în mare tandreţe cu Tudor Frăţilă 20 acesta (ce-o fi văzut la el ?). El, însă, în afara unei verve nemaipomenite, a spiritului ascuţit şi-a unui întreg univers de imagini, deducţii şi trimiteri în cultură, nu-i oferea nici o speranţă. Se complăcea în situaţia de confesor al ei, chiar o stimula să-i spună intimităţi, ca, de pildă, dacă iubeşte pe 25 cineva, ce părere are de cutare bărbat (care i se părea lui că i-ar face curte) şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, proceda ca cel din urmă laş. îi era frică s-o iubească, dar o adora pe ascuns şi ar fi vrut ca ea să facă primul pas, adică ea trebuia să-l cucerească, poate chiar cu forţa, în urma unei bătălii. S-ar 30 fi simţit bine dacă ar fi venit odată la el şi i-ar fi dat brusc un brânci şi o palmă, căci atunci poate s-ar fi trezit şi în el instinctul de apărare. Adică, i-ar fi spus ce simte, ce crede despre ea şi cât îi e de dragă (banalităţi de astea, din păcate,

314
MARIN SORESCU
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
315
adevărate, asta e viaţa) şi aşa s-ar fi apărat. Ar fi luat-o de partea lui, pavăză în viaţă, aşa cum bandiţii, când sunt prinşi într-o casă, ca să scape de acolo neîmpuşcaţi, înşfacă vreun copil al gazdei şi-l ţin lipit de ei... şi aşa se retrag. Asta văzuse în multe filme, sunt pline filmele de lucruri din acestea. Nu-i mai puţin adevărat că el îi făcea zilnic o sumedenie de declaraţii. Toată risipa de fantezie în prezenţa ei ce era altceva decât o minunată declaraţie de dragoste? Da, dar prea voalată, prea poematică, şi nu cu lucruri vagi şi aluzii cucereşti o fată! Trebuie procedat direct, chiar brutal. Nu se decidea. Era un om al nuanţelor, al subtilităţilor, chiţibuşurilor şi chichiţelor, şi din cauza asta pierdea sensurile clare.
    După vreun an de iubire din aceasta indecisă, ba da, ba nu, uite-o, nu e, Diana începu să se răcească, adică era la fel de caldă, tandră, prietenoasă... dar nu ştiu ce-i mai lipsea ca să fie tot dânsa. El vorbea, şi ea parcă nu-1 asculta până la capăt, nu mai râdea savurând şampania paradoxurilor lui, i se părea lui Tudor că nu-1 mai socoteşte chiar atât de interesant. „Oare ştie c-o iubesc, nenorocita?“ se întreba, noaptea, când foarte simplu ar fi fost să se ducă a doua zi la ea, s-o ia deoparte şi s-o întrebe deschis dacă e la curent sau nu cu ce se întâmplă pe lume şi, ca să dea un exemplu, cu ce se petrece chiar cu el? E la curent? Ar fi putut căpăta două răspunsuri. Primul: ştia asta de la facerea lumii şi nici el nu-i era indiferent. Şi al doilea: nu, nici nu bănuise, de ce nu-i spusese mai de mult, pentru că acum inima ei era ocupată. Şi auricole şi ventricole, totul sună a ocupat, nu mai găseşti un colţişor. Să-i fi spus asta măcar săptămâna trecută! Şi al treilea răspuns - deci ar fi existat şi un al treilea: că ştia, doar nu e chioară, văzuse, simţise, însă, din diferite motive, nu-i putea răspunde în acelaşi fel. Dacă ar fi fost cazul, i-ar fi făcut ea declaraţia şi cererea (şi oferta) şi l-ar fi silit să fie mai altfel. Femeile când vor ceva intuiesc ele ce trebuie să facă, nu trebuie invitate, dar nu fusese cazul - să nu se supere -, să rămână prieteni, ca până acum
■i
şi atât. Atât, atâtica. De aceste două răspunsuri din urmă se ferise Tudor. Şi din cauza asta, tot din laşitate, deci, amânase mereu explicaţia deschisă. Intr-o excursie organizată de universitate, o săptămână întreagă cu trenul prin ţară - fusese splendid -, el putuse asista chiar la mica idilă înfiripată între 5 Diana şi un coleg de-al lui mai mic, un constănţean cu ochelari, care făcea pe interesantul, cu ochelarii lui şi cu expresii în italiană, ori engleză, auzite în port. Acela venise în compartimentul lor - ei se ţineau mereu de mână, ca şi când ar fi fost logodiţi, el, Tudor, şi ea, Diana. Diana îi cerea asta, io ca s-o apere de ceilalţi, să nu dea ceilalţi buzna peste ea. („Poftim, de sperietoare sunt bun“ - se gândea Tudor.) Şi acela - Gheorghe Ilie - se aşezase lângă ei, pe banchetă - vagoanele lor speciale erau de clasa a IlI-a, şi la început tot spusese glume, vorbind chipurile mai mult cu colegele	15
Dianei - de pe bancheta din faţă -, dar cum Diana era cea care râdea cel mai tare la glumele lui mediocre şi lălâi şi-l tot încuraja vasăzică, Gheorghe Ilie, până la urmă, a intrat într-o lungă discuţie cu ea, că celelalte au cam început să-şi dea coate şi lui Tudor i-a fost silă şi s-a dus în alt compartiment, a mai	20
stat pe culoar, făcându-se că se uită pe fereastră, adică prefăcându-se că puţin îi pasă. Tipul devenise tot mai agresiv, mai neruşinat, se tot împingea spre ea pe banchetă - ca din întâmplare -, dar Diana n-a mai venit să-l roage s-o apere. „Vine, nu vine; vine, nu vine?“ se întreba Tudor, din 25 compartimentul celălalt. Sufletul! Toată excursia aceea el a făcut pe supăratul, se uita în altă parte, iar Diana tot cu Gheorghe Ilie! N-a înţeles atunci nimic din Ipoteşti, Zamka, cetatea Deva, castelul de la Hunedoara, peste tot pe unde fusese n-a băgat nimic la glavă, în ciuda unui ghid foarte 30 priceput, un profesor de istorie, care le explica totul cu vervă şi cam prea mândru de sine, ca şi când el ar fi ridicat şi cetatea Deva şi celelalte, el ar fi fost cel care l-a sfătuit pe Eminescu să se nască la Ipoteşti. Lui Tudor îi zburau gândurile în altă

316
MARIN SORESCU
parte. Diana era şi ea pe-acolo, dar cu celălalt. După aceea, chiar ea avea să-i povestească, şi cu oarecare ciudă - de parcă tot el ar fi fost vinovatul -, cât de departe a mers Gheorghe. Intr-o noapte, la Botoşani, când s-a dus ea cu nişte colege de-au dormit la o rudă, că nu puteau să doarmă în şcoala aceea unde erau cazaţi, că le mâncau puricii, of, Doamne!... el le-a însoţit şi, noaptea, buzna peste ea în cameră. Ala stătea în genunchi în faţa ei, a spus că se spânzură, apoi că-şi taie venele cu un cuţit de bucătărie, iar ea a ţipat şi-au sărit colegele... şi abia a scăpat...
    Acest soi de teatru de estradă Gheorghe Ilie îl jucase încă din tren: se îmbătase - sau se prefăcea - spunea că-i e rău, că se-aruncă din tren, şi Diana făcea pe sora de caritate pe lângă el. Fiindcă ăla spunea în gura mare că pentru ea s-a îmbătat, c-o iubeşte (ce nu îndrăznise Tudor să-i mărturisească timp de un an, ăla îl dădea drumul aşa dintr-o dată, la botul calului), şi ea îl tot ţinea de mână să nu se arunce din tren, să nu facă vreo prostie... „Take, Take, fii cuminte“, zisese şi Tudor, fierbând în sinea lui, dar nimeni n-a prins ironia.
    Cu această ocazie, Tudor şi-a dat seama că Diana e slabă de înger, că nu-1 merită şi că un Gheorghe de-ăsta o să-i rămână toată viaţa în poală... semn de mare afecţiune. El ar fi mai putut interveni, totuşi. Omul e un material moale, în care se poate lucra, poţi să-l modelezi, mai ales femeia poate fi modelată, ar fi luat-o el, s-ar fi căsătorit cu ea şi-ar fi tot modelat-o pe parcurs. Şi pe-un borfaş poţi să-l faci om de omenie, dacă ştii cum să-l iei şi să-l educi prin muncă. Iarăşi nu s-a hotărât să facă pasul, din cauza că Diana era prea frumoasă - prea frumoasă pentru el -, şi-ar fi trebuit ca întreaga viaţă să se transforme într-un fel de călătorie, ca aceea cu trenul, ca excursia aceea, şi el să fie o anexă a ei, înre- gistrându-i mai ironic sau mai puţin ironic, mai calm ori mai furios aventurile cu cei mai întâmplători pasageri, care s-ar fi nimerit în compartimentul lor. Ori el avea alt ţel de viaţă,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
317
nu să păzească o fustă... Pe de altă parte, nu putea jura c-ar fi fost chiar aşa. Diana era suflet ales, avea înclinaţii serioase spre studiu individual, era cultă, nu te săturai discutând cu ea despre Mahabharata, nu era de-aia pe care s-o tot ciupeşti întruna, că n-ai ce vorbi - ce să înţeleagă ea! - şi trebuie să 5 te adresezi doar hoitului, fiindcă spirit, ioc. Câteodată i se părea chiar o fiinţă superioară, dracu s-o ia! Acum fata nu i se mai confesa aşa cu de-amănuntul, mărunt, mărunt, se cam răcise.
A trebuit să afle de la alţii, chiar de la un coleg de-al lui - un mare crai, poate cel mai măreţ crai pe care-1 văzuse în viaţă - io falnic de tot, dar şi lui tocmai din cauza asta i s-a înfundat, nişte lucruri atât de îngrozitoare despre Diana-Ioana Dălălău, c-a făcut Tudor nişte ochi cât cepele de uimire.
   Diana stătea la cămin. Tot acolo unde era căminul de fete se afla şi cantina, pentru toată lumea, într-o clădire separată, 15 dar în aceeaşi curte, o curte mare, boierească, plină de castani. Colegul acesta, un băiat simpatic şi cu multă experienţă, foarte inteligent dar fără „bază“ tocmai din cauza aventurilor de care se ţinea, crescuse mult în ultimii ani şi pe linie de asociaţie studenţească, căci vorbea frumos la şedinţe. Cu note prea mici 20 însă, ca să poată avea dreptul la bursă. Totuşi, asociaţia găsise un mijloc de a-i da casă şi masă, un mijloc foarte plăcut de altfel. Cum? Cantina şi căminul de fete aveau o staţie de amplificare, instalată într-o cămăruţă, lipită de sala de mese. Responsabilul staţiei, un matematician, avea bursă şi nu era 25 obligat să doarmă, să locuiască chiar acolo în odăiţă, unde era un pat şi tot ce mai trebuie. El stătea la cămin, în rând cu lumea.
   Constantiniu Nucu acesta - aşa-1 chema pe băiat -, care făcea complimente în dreapta şi-n stânga la toate fetele (cum 30 arunci boabe la găini), unde s-o prinde, s-o prinde, a încercat şi cu Diana, pe care chiar Tudor i-o prezentase, prostul, de-aia fac bine toţi ceilalţi care nu-şi prezintă soţiile ori iubitele la prieteni. Diana, exact ca în cazul lui Gheorghe Ilie, începuse

318
MARIN SORESCU
să râdă, făcând acele mortale gropiţe în obraji şi arcuindu-şi buzele frumoase, „una şi una“, cum remarcase Tudor odată. Găsea foarte inteligent, ingenios complimentul oarecare aruncat de ăla, în viteză... Ehe, îşi zisese Constantiniu şi... a invitat-o la o cafea, o plimbare în Copou, i-a povestit despre Festivalul tineretului la care fusese el şi lucruri de-astea. Nu după multă vreme, nehotărâta Diana, fata serioasă din Huşi, era îndrăgostită foc de Nucu şi se întâlneau „chiar în cămăruţa staţiei de amplificare". Cum Nucu nu era tot timpul singur, mai pica şi matematicianul, şi nu putea să se dacă mereu s-o caute la cămin, c-ar fi bătut la ochi, găsise un mijloc inedit de-a coresponda. El, care manevra staţia de amplificare, o amplificase parcă şi pe studentă, convenind cu ea să-i pună o anumită melodie atunci când e singur-singurel şi fata poate veni.
    Nu ştiu ce placă era... un tango! în timpul orelor de masă, şi chiar după-amiază, se dădea muzică de la staţie, zbârnâiau difuzoarele peste tot, ca să fie atmosfera mai veselă, să mănânce studenţii mai cu poftă pilaf ori să se relaxeze ascultând o muzică bună (în total staţia avea 27 de plăci). Asta a ţinut cam vreo săptămână, şi Constantiniu, care-i jurase pe părinţi s-o ia de nevastă, se tot chinuia... Nu aveau prea mult timp liber la dispoziţie... pentru că trebuia schimbată placa, ori bătea cineva la uşă... ce mai, nu erau condiţii! într-o zi, logodnicul improvizat, nu ştiu din ce s-a luat la ceartă cu colegul de la matematici şi l-a pocnit, mai mult l-a îmbrâncit. Se enerva repede, slăbise mult în ultima vreme şi unii nervi, câţiva nervi acolo, îi cedau repede. Ăla n-a zis nimic şi a plecat. Ştia însă figura cu discul. A doua zi s-a întâmplat inevitabilul: tocmai când cei doi îndrăgostiţi se giugiuleau de-a mai mare dragul, cio-cioc la uşă! Voci răstite, „Deschide, deschide! ştim că eşti acolo! Spargem uşa!“ Erau matematicianul cu tot comitetul U.T.M. al Universităţii. O întreagă comisie. Se prefăcuseră că merg la cantină, să se intereseze de meniu, să guste
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
319
mâncarea, s-o controleze dacă se respectă raţiile şi bucătarii nu sustrag din alimente, iar când auzise plăcuţa... hop şi ei! Au spart uşa, Constantiniu de necaz a sărit, aşa cum era, şi-a spart şi el placa în capul matematicianului, care-1 turnase. A urmat scandalul, mustrări pe toate liniile; Constantiniu, scos din toate comitetele pentru abatere de la morală şi obligat să se însoare urgent cu Diana.
   Tudor a aflat povestea exact în ziua cununiei, când s-a dus şi el - ca martor - (şedinţele, excluderile şi săpuneala lui Constantiniu au urmat după aceea. Nucu se grăbise să se însoare, crezând că scapă ori că i se atenuează pedeapsa.).
   Aşa s-a văzut Diana căsătorită, asta e bine, dar şi dată în tiribomba celui mai fantastic bâlci şi de ruşine s-a mutat la Cluj, împreună cu soţul. Pierduse un an, şi acum... ce voia de la el? Tudor ştia că absolvise facultatea în toamna trecută, n-avea habar unde era repartizată ... De la colegul lui, Constantiniu, iarăşi nu mai avusese de-atunci nici o ştire. Poate că Diana e acum cu soţul, nu cunosc Bucureştiul, ori au nevoie de vreo relaţie pe la Ministerul învăţământului, cine ştie unde-au fost repartizaţi şi vor să intervină el. Cei din provincie cred că dacă eşti din Bucureşti, dacă lucrezi acolo, ai în mână toate sforile şi numai lipsa de prietenie ori reaua-voinţă te împiedică să-i sprijini, să dai telefonul ăla magic.
   Cum o fi mai arătând Diana? Tot aşa... distinsă, magnetică, fosforescentă? Tudor n-o mai văzuse de câţiva am, avusese drum la Cluj, dar nu se îndurase s-o caute. Ce vâlvătaie aprinsese în sufletul lui! Da, numai pe ea o iubise - nu se eliberase de farmec nici acum. Simţea asta după cum îi zvâcnise inima la primirea telegramei... primul gând fu unul cumplit: te pomeneşti că i-a murit bărbatul, şi oarecum se bucurase, se şi vedea asistând la înmormântare, ca fost coleg de grupă şi prieten, rostind un discurs funebru şi sprijinind-o pe tânăra doamnă îmbrăcată în doliu, să nu cadă grămadă. Parcă îi simţea braţul şi tot corpul aşa cum se lăsa pe el, gata să leşine

320
MARIN SORESCU
de durere. Atunci ar fi fost clar, ar fi cerut-o de soţie. Ce-a fost a trecut, ar fi tras cu buretele (peste mormânt) şi-ar fi luat-o de la capăt. Nu vezi că toţi prietenii îşi au Marghioaiele, zânele lor: Val o îmbracă în aur, o toarnă în gips pe Olga, Adrian se adapă dintr-un papuc... şi el, numai el fluieră la luna?! Ce conta că mai fusese căsătorită! înainte a fost prietena lui, marea dragoste, cea care te mistuie şi te înalţă. (Şi te încalţă. Nu, pur şi simplu te înalţă.)
    Era de mult timpul sosirii, trenul nimic... Se duse să se intereseze la „Informaţii". Acceleratul avea o întârziere de 120 minute. îi veni să dea cu piciorul într-un geamantan care tocmai îi ieşise-n cale, cineva-1 lăsase acolo şi fugise, ca şi cum în geamantan ar fi fost o bombă şi se grăbeşte să iasă cât mai repede din raza exploziei. Gara de Nord — dacă aţi observat - e plină de astfel de geamantane părăsite, uitate, proprietarii supraveghindu-le doar de departe, la coada pe care-o fac la casa de bilete ori la chioşcul de ziare. Tudor răsturnă geamantanul ca din greşeală, apoi se aplecă şi-l ridică. Stăpânul dintr-un salt fu lângă el, Tudor îşi ceru scuze. Ce putea face? începu să se plimbe încolo şi-ncoace prin forfota aceea, cu mâinile la spate şi cu capul în jos, ca şi când ar fi căutat ceva care-i scăpase din mână. Totodată ceea ce găsea, câte un dop de sticlă de bere, vreun placheu, părea să nu-1 mulţumească şi le dădea câte un şut, cu felul lui de a se concentra. Nu-i păsa că dopurile izbeau câte o doamnă care se uita nedumerită. Observă cu această ocazie că Gara de Nord nu e pavată în mod uniform. Sunt trei feluri de pavaj: cu pietre mici, bucăţi de granit sfărâmate şi bătute cu ciocanul, aşa cum sunt trotuarele oraşelor de provincie. Printre aceste bucăţi de granit începuse acum să încolţească iarba. Semn bun. Cu blocuri mari de piatră, aliniate frumos, care dădeau o impresie de lucru solid; şi cu asfalt, adică gudron turnat peste pavaj obişnuit. Ar fi trebuit să se uniformizeze - se gândi el -, să calci pe ceva uniform. Cu atât mai mult, cu cât gara - ca punct
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
321
geografic - e locul tendinţelor contrararii. Aici e toată forfota din lume, se întâlnesc cele mai diverse porniri, plecări, ieşiri, tendinţe şi direcţii şi din cauza acestor divergenţe totul se anulează. Un om cât de mare în Gara de Nord e anulat, e zero tocmai din cauza celorlalţi. Din cauza anonimilor care îl înăbuşă şi-l uniformizează. Se duse spre chioşcul de ziare să cumpere revista „Rebusa însă acolo era o coadă mare, iar un bătrân trecut de 80 de ani mergea pe lângă cei aşezaţi la coadă... cum mergea? In două cârje... lăsându-se cu toată greutate în aceste două cârje. Era un om înalt, foarte voinic, fusese probabil un domn la viaţa lui, acum părea îngrozitor de obosit, ramolit şi pe capul gol şi chel o vână mare albastră se vedea ca un meridian traversându-i întregul craniu. Interesul lui pentru ziare contrasta puternic şi dureros cu starea în care se afla, abia reuşea să se ţină pe picioare cu acele două cârje ale sale. „Asta ce ştiri mai aşteaptă?“ se întrebă Tudor şi-l cuprinse o dată o mare tristeţe. Starea era în el, de multă vreme, dar nu găsea un motiv, un pretext să se declanşeze. O jale cumplită pentru condiţia umană. Uite cum ne zbatem, ne agităm toată ziua, plecăm cu trenurile pretutindeni, ne facem că suntem importanţi, că avem o menire, şi până la urmă ne târâm în cârje şi venim să culegem noutăţi din Gara de Nord.
   Nu-şi mai luă „Rebusul“, totul e un rebus fără cuvinte încrucişate. Era nemulţumit din nou de sine însuşi - nemulţumirea de sine - asta-1 rodea pe el cel mai tare. Sentimentul neîmplinirii, al ratării, al scufundării printre golurile acelea dintre pietrele de caldarâm pe unde creştea iarba, în neant, direct în neant. Se auzi strigat... O fată nostimă, foarte prietenoasă, răsări de undeva, cu un mic geamantan în mână, şi-l întrebă zâmbind pe cine aşteaptă acolo? Tudor vorbi vreo câteva minute cu ea, fără să izbutească a-şi aminti de unde o cunoaşte şi fiindu-i ruşine s-o întrebe, să nu-1 creadă ramolit. Duduia îi dădea semne de mare simpatie, vorbea întruna, punâridu-i tot felul de întrebări la care el răspundea

322
MARIN SORESCU
în doi peri, chinuindu-şi creierii: „de unde s-o iau"? „Te pomeneşti ca e Diana? se întrebă el la un moment dat, s-o fi schimbat atâta, viaţa îl schimbă pe om, mai ales femeia e supusă schimbării", şi câteva minute îi vorbi ca şi când ar fi fost Diana... O întrebă de Nucu (soţul) şi dacă... stă mult prin Bucureşti... Apoi îşi dădu seama că face o gafă... spuse o glumă ca unul care se preface a nu-şi recunoaşte cei mai buni prieteni... şi se-ncurcă de tot.
   - Mai vino pe la mine, îi spuse fata, neobservând sau prefăcându-se că nu observă bâlbâiala Iui. Avem multe să ne spunem. Plecă fără ca Tudor s-o identifice. Avea un lapsus îngrozitor uneori, mai ales în privinţa figurilor.
   Dacă era luat aşa pe neaşteptate din cine ştie ce meditaţii, reverii şi bătăi de câmp, nu putea să-şi revină. I se întâmpla şi altceva: pierdea simţul orientării. Ieşea pe uşă cu gândul să se ducă la bucătărie... şi odată se pomenea mergând în altă parte... intuind că a luat o direcţie greşită, dar nedându-şi seama bine unde vine bucătăria. Era aşa ca un fel de ameţeală care ţinea câteva minute, uneori doar fracţiuni de secundă. Probabil din cauza oboselii, a anemiei. Când va avea timp, se va arăta unui doctor. „Deci, nu era Diana, slavă Domnului", îşi zise el. Altfel ce rost ar fi avut acel „Avem multe să ne spunem". Se uită la ceas, mai erau vreo 40 de minute. Se spune despre Kant că în ultimii ani ai vieţii, din cauza excesului de concentrare, a oboselii care se acumulase, se subţiase la minte în aşa hal încât nu mai era capabil să înţeleagă nici un rând din Critica raţiunii pure. „Dar ce, eu sunt în ultimii ani? Şi ce operă las eu după mine, neînţeleasă?" De asemenea, Baudelaire, dement, ca să poată răspunde la întrebarea „cum te cheamă"? trebuia să-şi vadă numele tipărit pe Les fleurs du mal Evrika! Era dactilografa de la etajul 1. Margareta, Margarina! cum îi zisese Val. Abia acum înţelese de ce îi spusese ea „dacă ai ceva de bătut la maşină..." Cum naiba i se pot întâmpla lucruri de-astea ? Ce e cu el ? O scuză ar fi
TREI DINJI DIN FAŢĂ
323
avut, momentan: era îndrăgostit, adică îşi aştepta o veche pasiune care-i ocupase toată facultatea... şi toate facultăţile mintale, lăsându-1 complet idiot, pe alte planuri. Ce-ar fi să plec? Se îndreptă spre ieşire. N-avea nici un rost s-o vadă pe Diana, care îşi bătuse pur şi simplu joc de el. Ştiuse că e îndrăgostit de ea, îi acceptase curtea şi toată poezia unui amor aproape romantic, în sensul ăla bun, creator, fără să mişte măcar un deget pentru el, în timp ce sărise ca arsă, vibrase cu toată fiinţa ei, se dezbrăcase cât ai zice peşte, imediat ce un oarecare îi pusese placa cea mai stupidă - un tango ori „Zărzărică, zărzărea". El o credea o Diană, o întruchipare mitologică a frumuseţii şi a primăverii etc., şi ea era o zărzărică, zărzărea. Ioana Dălălău! Merita tot dispreţul lui! Da, astfel de creaturi merită a fi tratate de sus şi evitate. N-avu curajul să părăsească to tuşi incinta gării şi intră la o bere. Bere nu se mai găsea. Luă nişte cârnaţi de la expres, ce miroseau a usturoi de la o poştă, foarte bine, să-i miroasă şi ei, să vadă că puţin îi pasă de întâlnirea cu ea de azi ! Mâncă şi varză călită — nu se putu abţine. Şi varza are un miros îngrozitor, totuşi e atât de gustoasă; pe de altă parte, e intraductibilă. Cum traduci „varză călită" în franţuzeşte? Ori în nemţeşte? Ori în englezeşte?
  Acum, cu burta plină (bău şi-un suc), altfel vedea lucrurile. Oare toată melancolia, metafizica, oboseala în care cădea uneori să fi fost un reflex al foamei? Să fie oare omul înrobit până într-atât unor instincte primare? Unor secreţii gastrice în ultimă instanţă? Acum se simţea minunat, ca un copil după baie, ca lăut. („Lăutul" lui Luchian. Şi văzu în minte tabloul.) îi venea să râdă din te miri ce şi privea în jur cu alţi ochi. Ce era extraordinar la el era capacitatea de-a trece rapid de la o stare sufletească la alta, opusă.
  în el nu se putea ascunde un sinucigaş. Ai nevoie pentru asta de o constanţă, de o durată a sentimentului, a disperării. Or dacă Tudor pornind de la cea mai neagră disperare, să zicem, şi-ar fi pus ştreangul de gât, până să dea brânci scaunului

324
MARIN SORESCU
pe care era cocoţat, cine ştie ce i-ar fi venit în minte. Poate chiar gestul brânciului i s-ar fi părut ridicol şi-ncepea să râdă, aşa cu ştreangul de gât. în loc s-arunce scaunul, ar fi azvârlit ştreangul imediat de colo şi-ar fi scos limba la el. Acesta era mecanismul lui sufletesc: contrastde care se atrag şi se resping, se atrag şi se resping şi asta la infinit. Dar dacă intenţionezi să te sinucizi cu adevărat, trebuie s-o faci înainte de masă, pe burta goală. Acum Tudor se simţea altul, mai doldora de spirit, adică el, cel adevărat, mai mare dragul să stai de vorbă cu el. O va aştepta pe Diana să vadă ce hram... sau mai bine zis ce ham... sau ce ham-ham mai poartă... Că l-o fi transformat pe Nucu Constantiniu într-un căţeluş - cât era el de ţanţoş -, l-o fi chinuind în fel şi chip.
    Trenul trăgea la peron. „Ce-ar fi, se gândi Tudor, dacă trenul ar intra într-adevăr pe peron, ar da buzna peste lume, mecanicul frânând prea târziu, şi-ar trece dincolo prin gară. Undeva, în cine ştie ce oraş din lume, nu se putea să nu se fi întâmplat şi figura asta. Că de-aia e civilizaţie şi comportă riscuri. Dacă e cu Nucu, să-i fie de bine, o să mă port calculat, amical, dar rece, distant. Dacă e singură - o fi tot măritată? - cum naiba să mă port? N-aş vrea să creadă că, mai ştiu eu, sunt mort după ea. Adică, ea mi-a făcut figura, şi eu tot o mai port în inimă, ca şi când aici, în Bucureşti, n-aş mai găsi alta, n-ar fi Bucureştiul plin de fetişcane". Lumea începu să se reverse din vagoane. Se retrase la capătul peronului, altfel risca s-o piardă din vedere, ea putând coborî dintr-un vagon mai din faţă. Erau mai mulţi care aşteptau acolo; care pe o bătrână, care pe nevastă-sa, toţi se pupau şi nu mai puteau de bucurie că se revăd. Parcă veneau din străinătate, de undeva, şi nu s-ar mai fi întâlnit de ani de zile. „Dacă s-a făcut urâtă, îi spun: aoleu, dar ce-ai îmbătrânit aşa!“ S-a zis cu complimentele gratuite. Trenul aproape se golise, lumea se rărise şi nici urmă de Diana! N-o fi citit el bine, o fi venit cu alt tren. Sau e la mijloc vreo farsă? Cei de la redacţie puteau
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
325
să-i facă aşa ceva, deşi nu ştiau de existenţa unei Diane. Or fi mers aşa, pe intuiţie? începu să alerge pe lângă accelerat, când o văzu la fereastra unuia din vagoanele mai din spate. Nu coborâse, tocmai ca să-l poată observa. îi făcea semne cu mâna şi râdea. Da, era ea, aproape neschimbată, nu-i zărea deocamdată decât faţa - „restul om vedea noi“ - şi strălucirea dinţilor ei albi. Parcă i se răsucea un cuţit în inimă.
   - Mă gândeam că poate n-ai primit telegrama, spuse ea. Coborî de îndată. N-avea bagaj mult. Tudor se aştepta la cine ştie ce geamantan, să nu-1 poată duce, pentru că hamalii când îi cauţi ia-i de unde nu-s şi când n-ai nevoie de ei ţi se vâră în suflet la fiecare pas. Odată o să le dau sufletul să mi-1 care, să mi-1 ducă. Nu-i plăcea să care greutăţi mari, mai ales pe ale altora. Nu-i plăcea; nu putea., îi era frică să nu se rupă ceva-n el. Diana îl sărută foarte zgomotos şi cu mult sentiment, apoi îi luă faţa-n mâini să-l şteargă de ruj.
   - Rujul ăsta al meu nu e grozav, zise, nu mai poţi pupa un bărbat! Râse iar şi se dădu în spate să-l privească de la distanţă.
   Era acum destul loc în spate, lumea se rărise, doar îl văzuse de la distanţă când venea, căci ea era sus în tren. „Ce atâta cercetare pe capul ei?“ şi apoi de la distanţă îl tot văzuse anii ăştia - ea la Cluj, el la Bucureşti şi Iaşi. îi şi spuse:
   - Păi tot de la distanţă mă vezi de vreo cinci ani!
   - Patru!
   - Patru. I-ai numărat bine?
   - Bine de toc. (Deci, ea nu-1 uitase. Se putea însă ca această propoziţie simplă să nu ascundă nici un substrat.)
   - Şi Nucu unde e, el nu coboară? întrebă Tudor, aşa ca într-o doară. Ce faceţi vai? Cum o mai duceţi? Aveţi copii?
   -A, păi ce, nu ştii? Diana se arătă foarte mirată că el ignora faptul.
   - Ce să ştiu?
   - Ne-am despărţit...

326
MARIN SORESCU
     - Cu divorţ... cu tot în regulă? (De ce întreba asta? Ce rost avea să se intereseze dacă era totul în regulă, adică legal, cu acte, mă rog?)
     O umbră de tristeţe trecu peste faţa, altfel radioasă, a Dianei.
5	- Mda... bineînţeles... s-a pronunţat.
     - Cine... s-a pronunţat?
     - Divorţul... hotărârea de divorţ, aşa se zice...
     - Habar n-aveam.
     Stăteau acolo pe peron şi parcă nu mai aveau ce să-şi spună.
10 Erau ca două piese citite până la adresa administraţiei, două ziare vechi, uitate în colecţie. Deci în viaţa ei avuseseră loc transformări mari, în timp ce el tot ăla, la fel de bleg; ea trecuse prin viaţă, se arunncase în clocotul ei, oricum cunoscuse greutăţile şi bucuriile şi acum se afla în faţa lui, ca în urmă
15 cu patru-cinci ani, înainte de Gheorghe Ilie.
     - Ce cravată frumoasă ai... stai să ţi-o îndrept, zise Diana. îi aranjă cravata, care probabil că stătea strâmb, totul pe el venea câş.
     - Nu e a mea. Am împrumnutat-o adineaori de la un coleg.
20 Eu eram, cred tot cu aia, de-atunci, de pe vremuri... aşa sunt
eu fixist... şi zic: hai s-o schimb măcar acum, să n-o recunoască.
     Tânăra femeie nu-şi putu reţine zâmbetul ei dincolo de zâmbet, spre râs, acel clipocit de viaţă şi de moarte, molipsitor. Iarăşi îşi căpătase strălucirea.
25	-Arăţi foarte bine... parcă te-ai mai îndreptat. îţi prieşte
aici la Bucureşti...
     îl luă de braţ şi se-ndreptă spre ieşire. Tudor ducea geamantanul. Diana îi spuse că nu stă decât câteva ore în capitală, că era în drum spre Titu, unde era slujba...
30	- Cine era Titu? întrebă Tudor.
     - Ei, na! oraşul Titu...
     - Credeam că acum o să-ncepi să-mi spui ce bine te-nţelegi cu Titu şi ce băiat grozav e, ce calităţi are... Nu ştiu de ce tânărul simţi nevoia să se răzbune.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
327
   -Află că nu e rău nici Ia Titu, zise ea... sunt la o şcoală de şapte ani şi predau geografia şi istoria. Poate o să vii într-o zi pe acolo, mă asişti la o lecţie.
   - Poate... de ce nu? Ce fel de lecţie? Sigur că da... Vorbea precipitat, împleticit parcă de o emoţie de origine necunoscută. 5 Lăsară geamantanul la coletărie. Diana se interesă când are legătura spre Titu. Tudor nu se aşteptase totuşi să vină singură... şi să pice pe capul lui... deşi îşi dădu seama că, în fundul sufletului, tocmai asta sperase el cel mai mult. Acum însă nu ştia ce să facă, ce era de făcut, care ar fi fost rolul lui io în toată această afacere.
   - Nu miros a usturoi?
   - Ce întrebare!
   -Am mâncat adineauri nişte cârnăciori, te rog să mă ierţi. Apropo ... desigur ţi-e foame, hai la un restaurant!	15
   Se îndreptară spre restaurantul gării, apoi lui Tudor îi fu ruşine, ar fi însemnat că se zgârceşte la bani, şi-i propuse să meargă la Athenee Palace. El nu mâncase niciodată acolo, nici nu ştia precis pe unde se intră. Adevărul e că nu suporta restaurantele de lux, nu-i plăcea să vadă ospătarii ăia gătiţi ca 20 nişte miniştri, vorbind cam de sus cu toată lumea, şi nici cei din jur nu-1 încântau prea tare. El se simţea bine la bombe, birturi, expresuri, unde înfuleca în picioare şi repede, simţind în jur o hămeseală generală, foame generalizată, care-1 stimula. Nu aştepţi nici trei ceasuri până ţi se aduce felul întâi. 25 Şi e, bineînţeles, mult mai ieftin.
   Diana nu se schimbase nici la corp. Sufletul ca sufletul, nu se vedea. Inefabilul era tot acolo, în ochi, în părul bogat, în mersul plin ele graţie. Uşor mai împlinită la talie, dar abia dacă se observa. La braţul ei, Tudor se simţi mai tânăr cu câţiva 30 ani, şi fericit.
   - Şi nevastă-ta ce va zice... când o să-i spui că m-ai întâlnit?
   - Care nevastă ?
   - Păi, nu te-ai însurat?

328
MARIN SORESCU
    - Da de unde!
    - Credeam că eşti însurat. Nu ştiu ce coleg de-al nostru mi-a spus odată că intenţionezi să-ţi întemeiezi un cămin... şi-o creşă... sau cam aşa ceva... că eşti logodit. N-ai fost logodit?
    - Doar cu tine, eh, ce vremuri !
    La Athenee Palace intră ca la el acasă, găsi imediat o masă liberă şi ceru lista.
    - Ce preferi? întrebă.
    - Ce vrei tu.
    Tudor comandă două porţii de escalop cu ciuperci, cu salată asortată, iar ca felul doi, pentru că i se păru că ospătarul se uită urât la el, că cere prea puţin, ceva „a la Ştefania“, nu înţelese bine primul cuvânt de pe listă, pentru el, şi un pui la tuci, pentru ea. Bineînţeles, să aducă şi o „tărie“ la început.
    - Vrei votcă sau ţuică?
    - Votcă.
    - Rusească? Japoneză?
    - De care-o fi (Deci nu se pricepea la ţuică, ori nu fusese atentă.)
    -...Aşa... două votci mari. Şi la urmă un vin... ce fel de vin aveţi?
    Ospătarul îi recomandă călduros Muscat Otonel, un demiscc, excelent. Diana bău şi mâncă cu poftă. Lui Tudor nu-i era bineînţeles foame, nici sete. Se prefăcu a gusta din escalop, luă o ciupercă mică şi o tăie în două... o băgă în gură şi abia după ce-o înghiţi avu senzaţia neplăcută că e dintre cele otrăvitoare. Acum, însă, se dusese în jos, parcă simţea cum îşi face efectul.
    Bău în schimb un pahar de vin cu mult sifon. Se simţea, oricum, foarte bine. Ii spuse toate glumele care mai circulau în Bucureşti - el, care nu se dădea la glume niciodată, căci nu le ţinea minte - în afară de cele inventate de el, în procesul vorbirii. Femeia, îmbujorată de băutură şi obosită de drum,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
329
căscă o dată, „miniatural" discret, abia dacă se putea numi un căscat. Era în el şi zâmbet, şi râs, dar şi moleşeală.
   - Eşti obosită?
   - N-am dormit toată noaptea...
   - Păi... eu ştiu ce să facem? Ai vrea să te odihneşti puţin, să te speli pe mâini... să stai comodă?
   Tudor se afla iarăşi în mare încurcătură. La ananghie, of. Dacă ar fi ştiut dinainte, i-ar fi reţinut o cameră la hotel, dar aşa...
   - Să încercăm la un hotel... zise el, dar nu se prea găsesc locuri.
   - A, nu, pentru câteva ore? De ce să prăpădim banii degeaba...
   - Ei, nu e vorba de bani... Am găsit, mergem la Zambaccian! E cel mai bun muzeu din Bucureşti, ca şi când ea îi ceruse să-i recomande un muzeu bun, nu un pat unde să se odihnească.
   - Da, crezi?
   - Singurul Picasso din România se află acolo, şi nu e o capodoperă... dar poartă semnătura Picasso... muzeul are lucruri foarte bune, selecţionate cu mult gust de armean.
   - Nu ştiam că Picasso e armean... zise Diana, căscând pentru a doua oară... ca dovadă că nu mai era atentă la ce spunea el. A, sau te referi la Zambaccian? Iartă-mă, sunt tare obosită şi vinul ăsta m-a făcut praf... De ce mi-ai dat vin... ce vrei cu mine?
   - Să te duc la Zambaccian... zise Tudor râzând.
   - O cale de mijloc nu există?
   - Nu există...
   Era exact felul lor de a glumi din anii studenţiei, vorbe în doi peri, aluzii, fraze mimând nişte relaţii intime, care nu existau realmente între ei; vorbe goale, frumoase dar goale. Tudor se mulţumise cu atât - asta fusese greşeala, măreţia şi decăderea lui. Evident, nici Diana nu-1 încuraja, mai ales pe

330
MARIN SORESCU
el pe care-1 considera prieten. Mai degrabă - se gândi Tudor - mai degrabă s-ar duce „cu altcineva, un necunoscut", dacă ar avea chef, s-ar lăsa urcată într-un taxi de ăla şi la „bulivar, birjar". De aceea, nici nu-i bine, nu e rentabil să fii prietenul 5 doamnelor. Cine a scris Confidentul doamnelor?, pentru că, în afara unor confesiuni, nu te alegi cu mare lucru.
    Pictura rămânea, totuşi, cea mai bună idee. Dacă stă doar câteva ore în Bucureşti, n-are nici un rost să doarmă. Trebuie să vadă oraşul, să încerce să înţeleagă ceva din el, să se cultive, 10 să înveţe. Diana mergea cam în răspăr spre muzeu. Nu lua seama la străzi, ce i se păreau că seamănă toate între ele, „ca Anna cu Caiafa". Ii povesti viaţa ei, aşa din mers. Oboseala se convertise într-o stare euforică, şi turuia întruna. Fostul ei soţ era o eroare umană. O greşeală de tipar într-un poem de 15 dragoste, transformând cel mai înălţător cuvânt într-o murdărie sinistră. Se purtase grosolan, şi chiar după căsătorie continuase a face pe craiul, dovedind, în privinţa aceasta, o prodigioasă vocaţie. Ea, la început, închisese ochii. Faptele îi ajungeau însă la cunoştinţă pe diferite căi: prietene, scrisori 20 anonime, îi erau relatate de soţii celor „cucerite", căci unele mărturiseau singure într-un acces de sinceritate - tipul de femei cu o adevărată voluptate a spovedaniei -, ori aveau jurnale intime, pe care le uitau pe masă în bucătărie. Lucrurile nu puteau fi neadevărate; se dădeau amănunte; glume spuse de 25 el, aceleaşi desigur, dar cum partenera era mereu alta, aveau farmecul ineditului, într-un cuvânt toată „procedura", spre a folosi un termen juridic.
    încercase chiar cu colegele ei de grupă - închipuieşte-ţi că nu avea nimic sfânt! Şi una, îngrozitor de urâtă, o ciumă, 30 nu voise să-i asculte vorbele dulci, nu ştiu de ce, şi se dusese să-l reclame. Tudor îi spuse că asta adeverea o observaţie a unui prieten al său. Acesta susţinea că cel mai uşor de cucerit sunt „mândrele", femeile frumoase, exemplarele care fac cinste speciei, o fală a neamului omenesc. Cele urâte sunt aproape
TREI DINŢI DIN FATĂ
331
inatacabile, „etanşe", din cauză că, minate de complexe,... nu le vine să creadă. încercând să cucereşti o lălâie, o balcâză, rişti să pierzi ani frumoşi din viaţă şi vei sfârşi prin a te căsători cu ea... Aceasta era părerea prietenului meu. în schimb, aia sclipicioasă, frumoasă că la soare de poţi uita, se aruncă în braţele lui nea cutare ca de pe o trambulină, trebuie doar ca Donjuanul să-i facă puţin vânt. Fusese chiar cazul ei, al Dianei
- să-l ierte, dar să ia aceasta ca un omagiu. O considera şi acum nespus de mândră, cum se spune în balade. Dar de ce nu-1 întrebase şi pe el atunci când Constantiniu începuse s-o fiarbă înăbuşită în complimente? I l-ar fi descris imediat, nu cu intenţia de a-1 ponegri, că, în fond, era dreptul ei să aleagă, ci aşa ca să ştie cam ce-o aşteaptă. Pentru că el îl cunoştea bine pe Constantiniu. Tipul se lăuda cu toate isprăvile lui. Nu un lăudăros, jur, vorbele se dovedeau a avea din păcate acoperirea în fapte, descoperirea în fapte.
   - Şi culmea! exclamă Diana, continuându-şi lăcrămaţia (chiar avea nişte lacrimi în ochi)..., închipuieşte-ţi că simte nevoia de dialog. Sunt cuvintele lui. „Nevoia de dialog." Şi de câte ori mă gândesc la el, parcă şi văd un şir întreg de... vorbitoare aşteptându-şi dialogul. Vreo 150 de nume, multe din prietenele mele. Dar el n-a recunoscut, a zis că s-a jucat într-o zi, înşirând nume sonore. Şi că eu aş fi geloasă în plus, adică mai mult decât trebuie. Nu e un om neinteresant, continua ea. Dacă ai sta să-l înţelegi, dacă ai căuta să-l înţelegi, ai vedea... nu c-ar avea dreptate... dar că asta e o boală... aşa e boala lui... filosofia lui.
   - Iubeşte pe aproapele tău... Altceva vreau să ştiu, zise Tudor sec, el a dat divorţ sau tu?
   -El.
   - Eram sigur. Tu te-ai fi sacrificat mai departe, ai fi continuat să plângi, să te faci că nu vezi, să suferi pe ascuns ori în văzul lumii şi să-ţi macini tinereţea. Omul are, totuşi, simţul omeniei, ca să fac un pleonasm, ţi-a redat libertatea...

332
MARIN SORESCU
şi în acelaşi timp şi-a recăpătat-o pe-a lui. Dar el nu-ţi relata nimic din aventurile sale?
     - Nimic... Niciodată... era, aparent, soţul perfect. Până când am început să aflu, îţi aminteşti cum ne-am căsătorit
5 noi?!
     - Povestea aceea cu... placa...
     Diana râse... ca de o glumă bună, ca şi când n-ar fi fost vorba de viaţa ei... Da, exact.
     - Şi ce cântec era? întrebă Tudor. De ani în şir îmi tot
10 chinui creierii să-mi amintesc şi nu reuşesc.
     - Diana începu să fedoneze:
     „Marina, Marina, Marina
     Lumea asta-i mare
     Dar tu n-ai asemănare! O nu, nu, nu!“
15 Se roşise toată. Prostii, zise.
     - O s-o cumpăr şi eu... Dacă are efecte aşa de miraculoase...
     - Cred c-ar trebui s-o pui pe partea cealaltă.
     Paradoxul era altul. Cât ţinea Constantiniu la libertatea
20 lui, acum era însurat din nou, legat de mâini şi de picioare. Fusese obligat să facă acest pas. Intr-un fel, repetase, şi la Cluj, povestea de la Iaşi, aceleaşi cauze.
     - Dar e o adevărată mină de învăţăminte... Eu l-aş pune pe cutia de chibrituri, ca să ia aminte toţi bărbaţii - mai ales
25 fumătorii - şi să se ferească de a seduce minorele...
     - La Cluj nu se putea spune c-o duceam rău. El ajunsese destul de bine şi, cu calităţile lui, făcuse repede, să-i zic, un fel de carieră. Intrase şi aici în mai multe comisii, pe universitate, aveam o locuinţă bună. Mie îmi plăcea mediul
30 universitar de acolo, profesorii erau serioşi şi se făcea carte solidă.
     - Ziceai că eşti mulţumită şi la Titu...
     - Da, dar nu mă leagă nimic de acest orăşel, n-am prieteni, n-am pe nimeni. începu să plângă de-adevăratelea.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
333
   Tudor o luă de mână şi se aşezară pe o bancă. Erau la şosea, îi povesti - ca să zică şi el ceva - ce înseamnă şoseaua în viaţa Bucureştiului, cum, pe vremuri, aici ieşea toată protipendada, şi primăvara, când tot oraşul era plin de trandafiri, aici aveau loc faimoasele bătăi cu flori. Undeva, într-un baschet, se 5 împuşcase Urmuz. Iar acea clădire în stil popular e opera arhitectului Mincu... La fiecare frază a lui Tudor, Diana plângea şi mai tare, de parcă aceste noutăţi pe care le afla erau nişte catastrofe îngrozitoare, venind să-i sporească durerea. Acum plângea în hohote, şi Tudor, ca s-o potolească, mai-mai io c-o luă în braţe. Femeia îşi revenea încet, încet, luminându-şi frumosul chip c-un uşor surâs. Tudor văzu o gărgăriţă pe fusta ei, o luă şi o puse în palmă. Uită-te acum... închide ochii... aşa... acum deschide-i, să vezi ce ai în palmă. Gărgăriţa merse puţin pe liniile din palma fragilă, apoi îşi făcu vânt şi zbură... 15 Uite, nu mai plânge!
   - L-ai cunoscut, desigur, pe Miţache Stanciu? Tudor, îşi amintise, nu ştiu cum, tocmai acum de prietenul lui. Ţi l-am prezentat eu o dată... băiatul acela de la juridice, acela care spunea că se teme de cuţite, nu poate vedea cuţite sau ceva 20 ascuţit în jurul lui... şi-i plăcea de tine... Da, cred că te-a urmărit multe luni de la distanţă cu o discreţie absolută.
   - Ei, ce-a făcut? Ce-a făcut el? întrebă Diana... parcă mi-1 aduc aminte. Era frumuşel... brunet. A ajuns mare?
   îi povesti întâmplarea din noaptea aceea. Vreau să spun 25 că nici aici, în Bucureşti, nu curge lapte şi miere. Pe o bancă, mult mai încolo şi cam în dosul unor copaci, se aşezase cineva, îşi dădu seama de ce începuse tocmai atunci să vorbească despre Miţache. Acea umbră — nu se distingea prea bine — avea ceva din „aerula lui. Era mult mai bătrân, însă semăna 30 bine, mai ales la gesturi. Necunoscutul se ridică, nu stătuse decât două minute pe bancă şi o luă spre ei. Tudor se cutremură: Chiar Miţache! Cu barba mare şi îmbrăcat într-un halat stacojiu straniu, foarte purtat, din cele care se dau pe

334
MARIN SORESCU
la spitale şi ani în şir trec de la un bolnav la altul, ca un talisman de familie. O familie căreia îi merge rău, scapătă. Cum cordonul nu era bine încins, îi atârna fixat doar în gaica aceea de la spate, gata să se piardă, se putea vedea că nu purta haine, 5 ci era îmbrăcat cu pijamaua. Bolnavul fugise pur şi simplu de la spital şi acum era căutat, tocmai... de ce-i fusese lui frică... să fie cineva pe urmele lui! Tudor crezu că Miţache l-a recunoscut, venea zâmbind spre el, şi se ridică în picioare să-l întâmpine.
10 - Dă-mi cinci lei! spuse Miţache. Am scăpat trenul şi-mi
mai lipsesc cinci lei până la celălalt.
    Râdea... ca şi când gluma ar fi făcut-o intenţionat şi Tudor observă că-i picaseră trei dinţi.
    - Ce faci, mă Miţache! îl întrebă el... ţi-ai citit poezia?
15	La auzul acestei întrebări, bolnavul păru că se
îngândurează, apoi deodată se sperie şi-o rupse la fugă. Se ascunse după un frasin şi întinse mâna de acolo... după, bani, ca şi când în dosul copacului ar fi fost în siguranţă. Mă caută ăştia, pentru vaccin! zise.
20	Evident, nu-1 recunoscuse pe Tudor. Acesta se duse să-i
pună în palma întinsă o sută de lei, toţi banii pe care îi mai avea în buzunar, dar când îl văzu că se-apropie bolnavul o luă din nou la fugă şi dispăru. Tudor se aşeză pe bancă lângă Diana. Această întâmplare îl mişcase adânc, şi de data asta 25 fu rândul lui să plângă... Era a doua oară când plângea, de când ieşise din copilărie nu mai putea să plângă! însă acum, nu ştiu cum, îl podidiseră lacrimile. Ca şi când ar fi primit o lovitură puternică în inimă şi nu ştia, nu avea cum să riposteze. Plângea de neputinţă. Diana îl mângâie cu destulă stângăcie 30 pe obraz. Apoi îşi scoase batista şi ducându-i-o la nas procedă ca la copiii mici când se smiorcăie: Suflă nasul aici!
    - Mă simt mult mai uşurat acum, spuse Tudor. Apoi îi mărturisi tinerei profesoare că nici situaţia lui nu e prea strălucită...
TREI DINŢI DIN FATA
335
   - Mintal? râse aceasta...
   - Mintal... ar mai merge cum ar mai merge... nu simt decât că am un curcubeu în cap... şi trebuie să beau întruna apă ca să nu se evapore... şi să stau în lumină ca să sclipească... să-l pot vedea, însă din punct de vedere material şi, mă rog... social, 5 şi... şi cu tot cu dinţii scoşi.
   - Tu ai dinţi de lup, întări Diana, eşti făcut să muşti, mă mir că până acum încă nu ţi-ai ales prada.
   Tudor se bucura că ea are o părere aşa solidă despre el. îi spuse că doarme pe o masă, stă într-o cameră împreună cu io alţi doi colegi - nişte oameni foarte interesanţi de altfel - şi că e pe cale să fie dat afară de la slujbă pentru acte de indisciplină. Menirea lui în capitală fusese o eroare, mult mai bine era să fi rămas în Iaşi asistent, cum i se propusese.
   - Şi de tine ar trebui să aibă grijă cineva, rosti ea, de data 15 asta cu toată seriozitatea, ceea ce-1 nemulţumi oarecum pe Tudor. Doar nu-i spusese toate astea ca să-i provoace milă. Totodată se vedea că ea ar fi fost dispusă să-i ducă grija, adică acum, după cs-şi trăise viaţa, îşi făcuse de cap în toate felurile,
nu s-ar fi sfiit să se întoarcă la vechea simpatie - s-o numim 20 simpatie - pe care-o avusese pentru el, şi putea să se dea drept nouă. Adică ea era acum liberă, gata, el Tudor, care în toţi aceşti ani o iubise ca un prost şi n-o scosese de la inimă, putea s-o ia... ca nouă. Asta însă era imposibil. Ea, dacă nu-1 înţelesese atunci, când era nimic, era un simplu student neglijent îmbrăcat 25 şi plin de fumuri, n-o să-l poată înţelege nici acum, când e ... tot nimic, şi tot cu cravată de împrumut, însă cu pretenţii mult mai mari şi cu un sentiment al propriei valori aproape de stele.
   - Nu m-ai întrebat cum am dat de urma ta, îi spuse Diana. Cineva de la Cluj, continua ea, a pomenit numele tău. Când 30 a auzit că te cunosc, a sărit în sus să-i fac neapărat cunoştinţă
cu tine, că vrea să te-ntrebe ceva despre destin, moarte şi alte probleme de felul acesta - şi cu un gest tandru, ameninţător:
Deţii astfel de secrete şi mie nu-mi spui!

336
MARIN SORESCU
    - Nu sunt eu acela! zise Tudor cu o intonaţie specială pe care Diana o prinse imediat şi-l privi în ochi ca şi când s-ar fi căutat pe sine însăşi în adâncul lor.
    Iarăşi se simţiră minunat împreună, iarăşi îşi dădură seama că puteau „comunica“, fie măcar şi pentru câteva minute, ori câteva fracţiuni de secundă. Nu se deteriorase nimic din acel sistem de emisie-recepţie care-i unise pe vremuri îmbogăţindu-le viaţa cu nişte ştiri „făcute“ numai pentru ei doi, deşi cu valoare universală. Părăsiră râzând banca — trebuie să ne despărţim de banca noastră râzând — spuse Tudor, pus pe parafraze, şi se îndreptară spre muzeu. Când ajunseră acolo, Diana constată că e târziu şi că abia dacă mai are timp să prindă trenul de Titu. Tudor o conduse la gară. La despărţire, îşi strânseră mâna destul de cordial, dar parcă fără fior, ca şi când această întâlnire, după cele câteva momente „blitz“, de iluminare, mai mult îi îndepărtase decât îi apropiase. îşi promiseră să se caute - fie când vine ea la Bucureşti, fie când se duce el la Titu, unde nu se oprise nidodată, deşi trecea adeseori prin acea gară, în drum spre Craiova. „O, Artemis, îi şopti el, cuprins de un val de melancolie de factură clasică, singură prin pădurile vieţii, străluceşti încă pe cărărui. N-ai putut să rămâi mai aproape de stele... Nu eşti de vină... Diană.“
    Mergând pe jos spre casă - nici nu era departe de gară -, rămase fulgerat parcă de un amănunt din sporăvăiala cu Diana, amănunt căruia, la timpul respectiv, nu-i dăduse nici o atenţie. Era un rău obicei de-a lăsa să-i scape tocmai lucrurile esenţiale (mascate de obicei în fleacuri) dintr-o discuţie, pe care apoi se vedea obligat s-o refacă, mental, şi să dea alte replici - mult mai inteligente - şi să înţeleagă întreaga bogăţie de subtexte din răspunsul interlocutorului. îi vorbise, nu se putea altfel, şi de prietenul lui, Val, care trăia drama soţului părăsit în noaptea nunţii. Diana îi relatase o întâmplare stranie, aflată acum la Cluj, unde se dusese să-şi scoată diploma de la universitate. O cunoştinţă comună îi spusese - aşa, cu titlu
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
337
informativ - că fostul ei soţ, care s-a recăsătorit de voie-de nevoie şi o duce mersi bine, se întorsese de curând de la Bucureşti c-o femeie splendidă, ceva de domeniul fantasticului. 0 găsise, zicea el, într-o noapte pe stradă, şi-o luase cu sine în tren, la Cluj. Aceea se lăsase, cică, dusă ca o somnambulă. Era ca Eva gonită din rai în mai rău, jocul de cuvinte îi aparţinea Dianei. Constantiniu o ţinea închisă într-o garsonieră-atelierul unui pictor. Să fie oare vorba de Olga? Ar fi prea de tot! Nu ştiu ce-1 făcea să creadă că Olga se înecase în noaptea aceea de pomină şi că mai devreme sau mai târziu se va afla asta, va fi găsită plutind ca Ofelia. în nici un caz, chiar dacă trăia ascunsă pe undeva, ea nu mai trebuia să se arate. Avea obligaţia, datoria morală, să nu se mai arate. în viaţa lui Val jucase rolul unei himere - apăruse pentru un moment, incendiindu-i sufletul şi existenţa şi se mistuise. Orhideea neagră, aşa o numise Val odată, se topise în beznă. 0 credea suficient de inteligentă, încât să poată juca uşor rolul providenţei în zodia unui artist. E cea care determină cotitura - în bine sau în rău - şi se face nevăzută. Pentru că, ce s-ar fi întâmplat dacă rămânea cu Val? Unde o ducea? Cum îşi organizau viaţa? Care ar fi fost complicaţiile cu fostul soţ, căci acesta nu voia să divorţeze? Un şir lung de mizerii, având menirea să arunce cu noroi în vedenia ce se proiectase stăruitor, aprinzând imaginaţia unui om talentat. Regăsită, Olga ar fi fost un fel de Diana care se întoarce rănită şi fără aureolă. Tudor fu izbit de strania coincidenţă. Câte visuri îşi făcuse el în legătură cu făptura plină de toate atributele dumnezeirii şi ale romantismului! O pierduse - la modul cel mai circular, de la circ — aşa, ca un duş rece, când eşti pe marginile sublimului. în mintea lui, totuşi, ea rămăsese acea fiinţă extraordinară, fatală etc. Şi acum tocmai această femeie i se prezenta înfrântă -, îmbrăcată în sac, un Frederich Barbarossa feminin, dispusă să îndure umilinţa unei îngenunchieri la Canossa. Numai că el era un papă bun, iertător, nu suferea

338
MARIN SORESCU
umiliri, era adică un papă-lapte. Da, trebuia s-o umilească, s-o facă să-şi ceară iertare în genunchi că-1 îndepărtase atunci când el numai că n-o ceruse în căsătorie. Iar acum venise, aproape îl implorase s-o ducă la el acasă. întoarcerea Dianei tulbura amintirile.
    Nu, nu, Olga a murit... trăiască Olga, dacă apare de undeva e o bleagă. După o lună cu Val, în condiţiile alea din camera comună - din groapa comună el şi Adrian trebuind să patruleze prin faţa imobilului, în momentele lor de avânt şi creaţie, s-ar fi întors plouată la Şandru, care i-ar fi dat ori nu i-ar fi dat două palme, două sau trei, şi-ar fi închis ochii. Asta e viaţa noastră, a tuturora. în fond, suntem îngrozitor de nenorociţi şi ne scufundăm în banal şi trivialitate. Şi ceea ce e cumplit, şi mai cumplit, e că nu ai cum să te sustragi acestor legi ale firii, acestor lanţuri care îţi atârnă de suflet, încă de când te naşti. Dar el, ce vedea lucrurile astea atât de limpede, n-ar fi fost oare primul care ar fi renunţat la toată filosofia asta nihilistă, chinuită, dacă Diana... ar fi procedat mai energic? Dacă ea ar fi fost cea care i-ar fi găsit cameră la hotel şi tot ea l-ar fi dus şi în faţa stării civile, în ultimă instanţă? Pentru că o iubea - cu toate acestea - înfiorător, ca pe o apariţie, arătare de basm. E mai bine spus arătare. Zânele se arată, nu apar. în orice caz, ca pe ceva nespus de gingaş şi imaculat. O fi având şi copii? Uite, asta uitase să întrebe. Femeile sunt în stare să-ţi vorbească două zile fără întrerupere, să-ţi spună un milion de fleacuri, să-ţi povestească viaţa lor chiar, dar omiţând nişte date esenţiale, ca, de pildă, dacă au sau nu plozi. Diana putea să aibă trei ţânci, pe puţin puţin. Cu un nume ca ăsta nu-i greu. Numele va trebui să şi-l schimbe, bineînţeles, la bătrâneţe. Poate oare o babă, plină de zbârcituri pe faţă, ca acea bătrână a lui Monticelli, şi cu varice, cu sânii lăsaţi şi cu trei rânduri de bărbii, să se numească Diana? Ar suna, nu ştiu cum, ca o sfidare şi cum persoana nu era lipsită de bun-simţ, trebuia, desigur, să renunţe la tot
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
339
ce-o lega de tinereţea-i furtunoasă, inclusiv la nume. Ah! părinţii ori cei ce dau un nume la botez - naşii - fără să ne-ntrebe de preferinţe şi fără a se gândi la consecinţele pe care le poate avea un nume pus aşa, în neştire! Va rămâne cu Ioana, ea Diana, va rămâne cu numele celălalt, mai potrivit, în cazul că ar fi avut nu trei copilaşi, ci doi - să zicem - unul de patru ani, şi altul de trei, cum ar fi rămas atunci cu sentimentele lui, chiar şi nemărturisite, sentimentele sale profunde şi - de ce nu? - pline doldora de speranţă? Tudor alungă acest gând ca pe un tăun sâcâitor şi obraznic. Desigur, atunci lucrurile s-ar fi prezentat cu totul altfel. Dar cum? „Să-şi vadă domnişoara de copiii ei, şi eu să-mi văd de treburile mele“, puse el punct acestui lung monolog interior. îi părea rău că n-o întrebase direct, deschis: „Ce-ţi fac ăia mici? Cum îi cheamă? Ce jucării preferă“? Şi atunci ea s-ar fi înviorat, ar fi scos din poşetă fotografiile lor — Costel la un an şi trei zile, în pielea goală pe-o pernă, Vasilică, la 5 zile, zdrăngănind o zdrăngănea - şi i-ar fi povestit cât sunt de drăgălaşi şi ce pozne fac toată ziua. Lucrurile astea sunt ştiute, sunt fumate. Multe îi arătaseră lui T'udor odraslele lor în zeci de poze (multe! vreo două-trei tinere mame) şi nu reuşiseră să-i smulgă decât cele mai convenţionale exclamaţii: „Ia te uită! Pe-ăsta cum îl cheamă? Seamănă cu maică-sa! E băiat sau fată?“ Când va fi el însuşi tată, poate va avea alţi ochi pentru copii, şi pentru cei ai Dianei în special; deocamdată nu putea să-i sufere. îi erau dragi, desigur, dar teoretic, nu se putea concentra asupra lor, în rând cu mamele, cu toate mamele care... etc...., etc....
Ii	fu lehamite să termine fraza... şi-aşa mergea pe-o pistă greşită. Diana, desigur, n-avea prunci, şi chiar de-ar fi avut, lui puţin îi păsa. Ajunse acasă. Când intră pe poartă, îi trecu prin minte ideea să se repeadă la gară, dar trenul plecase de mult, nu-1 mai putea ajunge chiar dacă ar fi luat un helicopter, şi s-o întrebe exact. Să-i dea o telegramă cu răspuns plătit: „Cum

340
MARIN SORESCU
îi cheamă pe copii?" Problema se vede că-1 sâcâia. Asta ar suna mai degrabă a batjocură: „Cum cheamă copii la tine: stop!"
    Erau toţi, adică şi Val şi Adrian, plus unu. Val îl adusese pe inginerul Amzulescu. întâlnindu-se în faţa întreprinderii, la plecare, începuseră o discuţie despre relativitate - temă foarte, foarte importantă -, care neputând fi expediată până la staţia de tramvai se hotărâseră s-o elucideze acasă. Pe amândoi îi ardea, le sfârâia sufletul această chestiune, bineînţeles. Le crăpa buza după rezolvarea problemei relativităţii. Mai ales lui Val, căruia discuţia cu Şandru îi lăsase un gust foarte amar în gură, un gust concret şi aproape absolut. Dar şi lui Amzulescu, cu a sa invenţie de maşină. Adrian şedea întins în pat, pe o scândură de călcat, şi gemea. Avea impresia că i se fisurase coloana vertebrală. Adică, atunci când se procedase la îngroparea lui de viu, mormanul de pământ ce i se aruncase în cârcă - fără nici o vină îi rupsese şira spinării. Val mesteca j într-o farfurie nişte gips, voind să-i demonstreze inginerului, printr-un mulaj, cum e infinitul. La un geamăt mai deschis al lui Adrian, îi propuse să-l pună în gips. De altfel, relativitatea putea fi demonstrată şi pe Adrian. întins pe scândură, el era relativ bolnav... relativ scrântit... dar dacă îl forţai să se dea jos şi să umble, dintr-o dată îţi dărâma toată teoria lui Einstein.
    - Asta înseamnă că teoria lui Einstein, oricum ai întoarce-o, cade tot în picioare, se amestecă şi Tudor în discuţie.
    Amzulescu, însă, nu gustă turnura spre glumă a dezbaterii.
El era un om grav şi practic. Totodată, voia să-şi confrunte ideile cu ale altora, atunci când îşi găsea parteneri. Citise de curând o carte a unui savant român - aţi auzit de Ştefan Cristesco?
    - Nu, spuse Adrian, şi geamătul se transformă de data aceasta într-un ţipăt de deznădejde la poarta ignoranţei. In faţa incognoscibilităţii savanţilor noştri - aşa interpretă Tudor cu voce tare „nu“-ul gemut al lui Andrian. Acesta era realmente un om instruit şi cu largi cunoştinţe în toate domeniile. Dacă nici Adrian nu-1 cunoştea pe cutare... înseamnă că el nu există...
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
341
   - Cred c-a murit, spuse Amzulescu. A publicat o carte la Paris: Explorations dans lultra-Ether de VUnivers et Ies anomalies des Theories dEinstein. Cea mai vehementă critică ce se făcea, prin 1922, relativismului de tip einsteinian... argumentele sunt interesante şi chiar dacă nu se susţin toate, merită să fie luate în consideraţie. Culmea e că acest Cristescu, fost ofiţer de marină... mi se pare, propune o nouă teorie asupra universului...
   - Taci că mor!
   - Stai că nu-i de râs... e un lucru foarte serios.
   - In ce constă această teorie? Care ar fi esenţa? întrebă Tudor.
   - E greu de explicat în câteva cuvinte, şi nici eu n-am înţeles-o hine. Trebuie s-o mai studiez. După aceea vă aduc cartea şi-o discutăm împreună. Am găsit-o la un anticariat, a apărut... în 1922, v-am spus. Omul merita să fie stimat pentru curajul pe care l-a avut, pentru competenţa sa şi, aş spune, flerul filosofic. Unii din oamenii noştri de ştiinţă, reluă Amzulescu, se plasează cu entuziasm în trena de elogiatori ai valorilor recunoscute. Când o teorie şi-a căpătat aprobarea unanimă — şi numai atunci —, vin şi ei şi-o pupă. Teama de ridicol, nu, teama de a nu greşi cumva, de a nu-şi ştirbi prestigiul (ce fel de prestigiu, Dumnezeule, când ei n-au descoperit nimic?!) îi anihilează pur şi simplu. Tot ei sunt cei care înăbuşă orice tendinţă de afirmare a unora mai tineri, cărora puţin le pasă că o ipoteză ştiinţifică propusă de ei n-a fost recunoscută de americani sau de englezi. Amzulescu avea o adevărată furie împotriva închistării în cercetarea ştiinţifică. Multe lucruri de-ale lui, prezentate pe la diferite sesiuni, îi fuseseră respinse ca fanteziste, nefondate ştiinţific. Părerea lui era că avem forţe serioase, adică minţi limpezi, întreprinzătoare, gândiţi-vă la Vuia, la Aurel Vlaicu, la... cutare şi cutare, . şi e păcat să nu le stimulăm. Trebuie să învăţăm să zburăm, nu să învăţăm .să ne târâm.
   Cu asta fu de acord toată lumea, inclusiv Adrian, de pe scândură. Coloana vertebrală părea că i se sudează, oricum

342
MARIN SORESCU
parcă nu-1 mai durea atât. De zburat însă n-ar fi putut, momentan.
    Val povesti ce fel de casă are Amzulescu. Fusese odată la el, bătuse la uşă şi o voce îi răspunsese: „Intră!“ Păşise pragul - înăuntru era întuneric beznă, măcar că era ziua, apoi se aprinsese un reflector, care-i bătea chiar în ochi şi o voce îi strigase: „Mâinile sus! Fă un pas la dreapta! Nu mişca!a etc. Gazda nu era acasă şi toată locuinţa sa era mecanizată la sânge, în felul acesta, cu trape, becuri, butoane, pe care dacă le nimereai din greşeală îţi cădea un lighean în cap, ori erai pus să scoţi limba. Cum stătea cam la periferie, unde nu era nici un fel de instalaţie, inginerul, care avea o mare vocaţie tehnică, începuse prin a-şi face singur instalaţia de încălzire. Aceasta se făcea pe bază de păcură. După aceea, găsise un sistem de a transforma el electricitatea din jur pe care o capta prin nişte pâlnii - casa lui nu era electrificată -, în căldurăl. După aceea, găsise mijlocul de a scoate singur electricitate din... foi de ceapă, prin frecare şi acum totul la el era pe bază de curent. Megafoane erau fixate pretutindeni. Ţi se dădeau instrucţiuni de cum călcâi pragul: „Spală-te pe dinţi!“ „Acum ia pilula de pe masă!“. „Ce-ai inventat azi?“ etc. Cele trei odăiţe de la acea margine de Bucureşti se transformaseră treptat într-un fel de cabină spaţială, unde fantasticul ingner trăia ca un cosmonaut, călător prin constelaţii. (Prin instalaţii.) îşi găsise, bineînţeles, şi o soţie devotată. O laborantă, la fel de pasionată ca şi el. împreună lucrau concomitent la trei descoperiri: leacul cancerului, folosindu-se resursele naturale, naşterea fără durere - asta în domeniul medical, să zicem; în sectorul biologie - chimice transformarea gândului în fapt, deocamdată la cobai şi iepurii de casă; şi în domeniul Astronauticii: cum poţi zbura de pe o planetă pe alta pe baza unui simplu şut care ţi se dă de o foarte neînsemnată întreprindere de cauciuc. Val se opri aici cu prezentarea amicului său. Prezentarea era făcută intenţionat la modul acesta ironic pentru a-şi mai
TREI DINŢI DIN FATĂ
343
descreţi frunţile. Adevărul este că Amzulescu era realmente un cap extraordinar, casa lui merita să fie vizitată fiind un adevărat laborator, o oglindă vie a unei minţi chinuite de întrebări şi a unei vocaţii extraordinare de savant. Cu puţină încordare şi lăsându-i-se câtva timp - plus un sprijin adecvat -, Amzulescu lua Premiul Nobel ca nimica, aşa cum ciuguleşte găina bobul. Deocamdată însă nu-şi putea lua maşina. El, atât de inventiv, el, care dădea idei şi sugestii în toate părţile.
   - Fă o invenţie nouă, îi spuse Val, care acum nu mai avea chef de discuţii teoretice, sau altceva: găseşte un dispozitiv care să-ţi ridice maşina de acolo prin teleghidare, punând în loc altă maşină, identică, în aşa fel încât că nu se observe. Aşa împaci şi capra şi varza - varza fiind tu, sau poate preferi să fii capră?
   Râse până şi Amzulescu. Pe cuvântul meu c-aş face-o, dacă aş avea bani. Insă numai din salariul meu şi din cel al soţiei - ca laborantă —, nu mi-ar ajunge nici două vieţi ca să mut o mătură - pe bază de cereri şi aprobări - de la un capăt al oraşului la altul. Toţi banii, toate economiile noastre se duc pe prize, eprubete, ierburi de leac, liţe, scândurele, piuliţe, şuruburi. Pentru nenorocita aceea de maşinuţă, zise el, cu năduf, am stricat maşina de cusut a nevestii şi-am mai băgat în ea şi-o motocicletă cumpărată şi bicicleta mea veche.
   Val se oferi, în caz că până la urmă nu capătă scutirea de impozit, să i-o distrugă el, pe loc, cu un târnăcop, spre a nu rămâne invenţia în mâinile lor, măgarii.
   Amzulescu zise că nu crede ca lucrurile să ajungă până aici. Problema e că el nu mai are nici timp să se ocupe de-astea, să umble după intervenţii, să dea telefoane, adică să pună lumea în mişcare, şi nici chef. Pierduse doi ani şi jumătate, încercând să-şi pună telefon. Asta ca să dea aşa, un exemplu. Făcuse cerere, o dusese la poştă. După aceea se înscrisese în audienţă la inginerul-şef de la telefoane. Stătuse la coadă şi când îi venise rândul, inginerul plecase pe-o uşă dosnică. Altă

344
MARIN SORESCU
dată avusese noroc să intre, i se promisese, dar nu se putuse din motive obiective. Urma să se mai construiască o centrală în cartierul respectiv... şi aşa, pierduse doi ani şi jumătate încercând toate modalităţile: prieteni care să-l cunoască pe directorul poştei, telefoniste care aveau relaţii cu instalatorii, în cazul ăsta s-ar fi putut pune un fir fără nici un fel de aprobare, aprobarea luându-se după aceea, pe bază că ai telefon şi n-ai aprobare.
    - Dar ce, tu eşti om de telefon? râse Val.
    De atunci Amzulescu se jurase că nu mai pierde anii lui preţioşi de studii şi de invenţii cu fleacuri din astea. Pentru că, urmă el, înflăcărându-se dintr-o dată, totul urmează a fi descoperit abia de acum înainte. Faţă de viitorul apropiat noi suntem la nivelul epocii de piatră, noi, adică omenirea, închipuiţi-vă cum era când nu se cunoştea roata, iar focul era obţinut prin frecare.
    Tudor adăugă râzând că ştie el un sat unde până nu de mult oamenii tot aşa, aprindeau focul, frecând două beţe. Că pe vatra lor focul odată aprins nu se stingea ani la rând, fiind acoperit cu spuză, mocnind, când nu era de trebuinţă; în caz că un vecin rămânea fără foc, venea nevastă-sa şi lua câţiva tăciuni aprinşi pe care-i ducea până acasă în palmă, pe puţină cenuşă, mişcând palma într-un anume fel, ca să n-o ardă.
    - Cezar, domnule, însuşi marele Cezar, a murit fără să cunoască electricitate.
    - A murit forţat... zise Val... altfel, poate ar fi mai apucat.
    Amzulescu era însă într-un fel de extaz mistic faţă de
viitorul ştiinţific, în faţa noilor descoperiri care ne aşteaptă pe toţi, pe care le poate face oricine dacă are puţină voinţă... şi imaginaţie. Căci ele sunt atât de numeroase, colcăie peste tot... nu trebuie decât să căşti ochii mari şi să mişti un deget ca să găseşti o nouă stea, să descoperi că nu trăim pe pământ, ci alături, într-o dublură, capcană, a lui; că, poate, evoluţia omului e înţeleasă greşit şi nu bătrânii, nu maturii, ci copiii
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
345
sunt cei mai învăţaţi, că pântecul mamei este adevăratul mormânt şi că asemeni acestut pântec, mormântul propriu-zis este şi el tot o burtă de femeie; că nevasta lui e pe cale să descopere un leac contra reumatismului, extrăgând un ser miraculos din alifia „Nivea“; căci viaţa omului se poate lungi cu încă 500 de ani dacă ştii cum să-ţi protejezi celulele nervoase.
   Aici Amzulescu se opri, făcu o pauză. îl trecuse năduşeala din cauza extazului, broboane mari îi sclipeau pe frunte. Un ochi îi rămăsese fix, ca şi când i s-ar fi aplicat deasupra o lupă, ar fi privit printr-o lentilă, în timp ce celălalt se închisese uşor, aşa cum faci când orbeşti. Apoi iarăşi îl cuprinse o febră nemaipomenită, creierul parcă lucra în câteva clipe cât într-un an; vorbea ca şi când ar fi fost singur, cu toate că întorcea capul pe gâtul dintr-o dată extrem de mobil, de sfârlează, când după unul, când după altul, să vadă dacă îl urmăresc. Tudor se gândi dacă nu cumva Amzulescu nu e bolnav. Dar nu, nu trebuie să fii neapărat în criză, în transă, ca să cunoşti această stare. El însuşi încercase momente asemănătoare - numai că nu se exteriorizase -, fusese un extaz mut. La el contemplaţia universului era un act profund intim şi incomunicabil. Mai exista şi teoria că aluatul din care sunt plămădiţi vizionarii, sfinţii, profeţii, inventatorii şi filosofii ţine mai degrabă de un anumit dozaj de substanţe chimice decât de o calitate excepţională a persoanelor respective. Felul natural al omului, modul lui de a fi, e dat, fixat, cum fixezi aparatul de radio la un anumit post, pentru o semipercepţie a lumii: adică simţurile înregistrează fenomenele, senzaţiile din afară, ca într-un somn, prinzând doar foarte puţin din ele, din semnificaţia lor. Asta se cheamă „normal", căci aşa pricep cei mai mulţi, majoritatea zdrobitoare. Când însă în compoziţia unui anumit individ s-a turnat o picătură în plus de... nu ştiu ce substanţă, iese ceva ce se poate numi har... nebunie... geniu... şi care aproape se confundă. Atunci simţurile lui prind viaţă în toată

346
MARIN SORESCU
complexitatea ei, îngrozitor de dureroasă, ori numai fantasticul prin implicaţiile cu întregul univers. Aceştia sunt decretaţi genii... cutare şi cutare... ori nebuni... cutare sau cutare, şi împing lumea înainte şi înapoi... huţa, huţa „înainte şi înapoi“ - asta se putea exemplifica foarte uşor de Amzulescu, construind un fel de bielă manivelă, care, dându-se înainte şi înapoi, descrie sau pune în mişcare o roată (vezi roata de la locomotivă).
    - De ce, un copac care trăieşte în America de Sud poate număra până la 6000 de ani? reluă inginerul, răstindu-se oarecum la Adrian, în faţa căruia se oprise dintr-o plimbare nervoasă prin cameră şi pe care-1 privea acum cu ochiul cel fix, neînduplecat, desigur fără să-l vadă, trecând dincolo de el, prin zid afară, unde era o bază de reparaţii auto.
    - Cum 6000 de ani? se miră acesta.
    - Foarte bine. E aşa de gros, încât într-o scorbură a lui ar putea trece două maşini fără să se atingă... şi omul numai 70?
    - Ce 70?! zise Tudor.
    - Numai 70 de ani trăieşte... când are baftă. De ce asta?
    - Pentru că, pe de o parte, e vorba de un lemn oarecare, fixat în pământ cu rădăcini ca odgoanele, iar în cazul lui Adrian, la care te referi... e vorba de un om viu, „de sânge şi carne“, cum spune Whitman... sau dacă nu spune nu-i nici o pagubă, spun eu, fac eu versul... care nici n-o s-atingă 70 de ani, pentru că are coloana vertebrală fracturată. Val debitase această frază lungă continuând să mestece cu degetul în farfuria cu gips.
    - Gata, zise el către Adrian. Intoarce-te cu spatele... să te turnăm dintr-un aluat mai generos.
    - Ia mai lasă-te, mă, de glume de-astea! făcu Adrian, care se pare că suferea de-a binelea.
    Val aşeză farfuria lângă uşă. Dacă intra cineva, călca în ea. Putea lua astfel un mulaj de talpă de vizitator. L-ar fi expus undeva chiar cu titlul acesta: „Talpa lui X, când calcă în strachini“.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
347
   - Ia ascultă, domnule! i se adresă el lui Amzulescu. Problema asta a longevităţii n-o putem rezolva acum, momentan. M-am gândit că tu eşti de fapt sculptor. Un foarte bun sculptor şi, în Occident, cu invenţiile tale, ai putea avea un succes monstru... Dar ştii, monstru...
   - Nu mă interesează Occidentul, eu vreau aici, zise Amzulescu, crezând că Val vorbeşte serios.
   - De ce sculptor? întrebă Tudor.
   - Pentru că tendinţa e de a se înlocui sculptura, aşa cum o înţelegem roi, cu tot felul de aparate, care de care mai trăsnite, „funcţionale44, cu un cuvânt la modă, ţinând mai degrabă de mecanică decât de şcoala de bele-arte. Le povesti că nu de mult, la o mare expoziţie din Londra, fusese prezentat cu o reclamă extraordinară următorul monument: un „Buick“ vechi, montat pe un podium, în mijlocul unei suprafeţe pline de farfurii albe. De-o parte şi de alta a automobilului funcţionau două greble, se dădeau înainte şi înapoi, măturând nişte cioburi. Deasupra maşinii se fixaseră câteva ciocane, ciocănele şi baroase, care se ridicau şi se lăsau; farurile „Buick“-ului fuseseră scoase şi înlocuite cu păr lung, de femeie, vopsit, în roşu. Asta era tot. Artistul dăduse câteva interviuri încâlcite ca părul acela de muiere, în care îşi exprima crezul viril. închipuiţi-vă însă ce succes ai avea tu, mă, dacă toate aceste drăcovenii ale tale, care îţi sunt oprite la „vama“ descoperirilor şi invenţiilor, le-ai trece în grădina artei. Te-ai lăsa la vatră din inginerie şi ai revoluţiona acuarela, guaşa şi relieful. Ai susţine şi tu că faci „Happening and fluxus!“
   - Şi câmpul artei e nelimitat, se poate merge la infinit... zise grav Amzulescu, dar nu în felul acesta. Am citit şi eu despre tot felul de năzbâtii. N-au nimic comun cu frumosul. Ţin de şarlatenie, după cum omul care rupe belciuge la circ... ce-1 leagă pe acesta de revoluţionarul proletar? Astfel de manifestări sun: semne, simptome ale unei derute reale a artei,

348
MARIN SORESCU
care vrea altceva. In faţa cupolei lui Michelangelo poţi să scoţi limba, s-o scuipi, dar îţi cade-n creştet, poţi sta în cap într-un borcan de margarină, dar asta nu înseamnă un progres vizavi de Michelangelo. Iar dacă îţi declari hodoronc-tronc dezacordul tău personal cu idealul clasic, înseamnă că automat l-ai şi întrecut? Eu sunt sigur că peste o sută de ani Renaşterea va fi depăşită realmente, dar pe calea valorii nu a nonvalorii.
    Adrian aduse vorba despre Brâncuşi. Fu de părere că acesta reprezenta ultimul sculptor adevărat; după el se vor întinde cinci sute de ani de haos. E imposibil să fii mare - fără să ai cultul formei - adecvată unui adânc conţinut, ţinu Adrian să precizeze imediat, spre a nu fi acuzat de formalism, şi Brâncuşi a fost singurul care a avut acest cult.
    Val se simţi oarecum atins, cum, adică, el n-avea nici o şansă?
    - Adrian, vezi, mamă, că dacă nu-mi acorzi o şansă, una mică, gipsul acela încă nu s-a întărit şi eşti pasibil de-a fi contrazis, tansformându-te în statuie vie... Apoi continuă: uite o idee - statuile viitorului sunt statuile vii... Totul e să le facem să vorbească, să ciripească.
    -Ar exista două căi, interveni Tudor. Ori îţi bagi modelele în gips, cum ai sugerat tu, Val, ori obligi gipsul, piatra, lemnul să vorbească, să dea declaraţii. Calea aceasta din urmă ar fi de preferat. Şi adăugă: referitor la „Buick"-ul-statuie. Da, domnul Amzulescu ar fi capabil de una chiar mai brează, mai boacănă, pe care s-o numească „Combaterea mustăţii la femei - în patru timpi". Insă dumnealui ia lucrurile în serios şi nu crede în imixtiuni. Domeniul ştiinţific de-o parte şi cel artistic de alta, nu-i aşa? Mai precis, e contra şarlatanismului. E tipul celui care crede nu că tot ce zboară se mănâncă, dar că totul poate fi făcut, împins să zboare şi că menirea noastră, a fiinţelor inteligente, mă refer la om ca specie —, e să determinăm lucrurile să se înalţe, să le dăm aripi. Aşa e,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
349
domnule Amzulescu? Deşi Tudor vorbise cât se poate de grav, nu ştiu de ce atât Adrian, cât şi Val găsiră că e cazul să zâmbească.
   - Desigur... răspunse Amzulescu.
   - Ideea savantului, în general, m-a preocupat mai de mult continuă Tudor, mă bucur că am acum ocazia unei confruntări „pe viu" cu cineva priceput, în cunoştinţă de cauză, de cauză pierdută. Şi mie mi se pare că omul înoată în mistere, rolul omului de ştiinţă e să mai pună o priză, o liţă...
   - O oliţă... râse Val.
   - ...acolo unde s-a produs scurtcircuitul, să mai lumineze măcar un cotlon. Eram tentat să cred că savantul nostru se limitează la stricta specialitate, excluzând arta, ba chiar negând-o ori socotind-o fără nici o valoare, dar văd că dumnealui, dimpotrivă, se arată la fel de interesat şi de problemele acestea. Cu altă ocazie o să vă provoc la discuţie despre teatru.. Regizorii se bat şi acum pentru Lope de Vega, pentru Brecht, pentru Alfred Schichsol, John Weinocht, Magdebury, dracu-lacu, inventa nişte nume fără a clipi măcar, să nu se înţeleagă că aş nega valoarea acestora, dar nimeni nu luptă pentru un autor nou, tocmai pentru că n-a fost brevetat de Occident. Exact, ceea ce susţineaţi şi dumneavoastră despre teama de ştirbire a prestigiului. Nici Amzulescu nu ştia precis dacă Tudor, pe care îl mai văzuse doar o dată, în fugă, în acea dimineaţă, vorbea serios sau găsise o modalitate politicoasă de a-1 combate, de a-1 lua, fin, peste picior.
   Val şi Adrian continuau să zâmbească.
   De câtva timp, trei muşte mari, care nu ştiu cum intraseră în odaie, dădeau o adevărată reprezentaţie de agilitate zburând printre ei, izbindu-se de geam, făcând acel zgomot sâcâitor de „muscă în exerciţiul funcţiunii".
   Spre a evita continuarea discuţiei aceleia echivoce cu Tudor, Amzulescu prinse momentul când una din muşte zbură spre el, o fixă oarecum cu privirea într-un punct, suflă spre ea şi

350
MARIN SORESCU
muscoiul căzu la pământ ca trăsnit, fără ca inginerul să fi făcut alt gest, adică s-o fi lovit cu mâna, să zicem.
    Toţi rămaseră muţi, şi Amzulescu repetă figura cu cea de a doua insectă.
5	- Ce le faci, domnule? Le hipnotizezi? întrebă Adrian. Eşti
fantastic, parol!
    - E foarte simplu, râse inginerul, oarecum jenat că nu-şi putuse opri un prost obicei. Muştele zboară prin baterea aripilor, se crede, însă ele merg de fapt pe o veritabilă pernă
10 de aer pe care şi-o creează instantaneu sub ele. E suficient ca să le „înţepi“ perna într-un anumit punct şi ele se dărâmă ca nişte reactoare trăsnite.
    „Acum, e rândul lui să-şi bată joc de noi, gândi Val.
       - Numai ca omorâtor de muşte, prinzător de muşte în 15 întreprinderea noastră, ar trebui să ai un salariu mai mare,
spuse el tare. Pentru că ţie, în fond, nimic nu ţi-e străin, de la esenţa teoriei lui Einstein până la modul de-a omorî o muscă fără să baţi din palme ca s-o prinzi cu perdeaua.
    Bătu cineva la uşă.
20	— Nevastă-mea, zise Amzulescu. I-am spus că sunt aici,
să treacă să mă ia când iese de la slujbă.
    Intră într-adevăr soţia lui, pe care ceilalţi n-o mai văzuseră şi se aşteptau să fie cine ştie ce zână. Purta încă halatul de lucru, ars de acizi în vreo trei locuri. Era o femeie „tânără şi totodată 25 fără vârstă", cum o caracteriză Val în gând. Continuând: „Bine că nu e o frumuseţe, în sfârşit are omul pe ce să-şi mai odihnească un ochi. Pentu că în aceste zile, când străzile suferă de o adevărată inflaţie de dudui nurlii, parcă ţi se strepezesc dinţii, pleoapele şi vederea unui obraz lălâu şi a unui şold şui 30 e reconfortantă". Doamna Amzulescu nu era nici lălâie, nici şuie, era pur şi simplu o femeie ştearsă. Părea ştearsă cu spirt... cu acizi, ca o pată pe o haină, care ieşea mereu, identică şi egală cu sine însăşi. Avea însă calităţi sufleteşti deosebite, era un om inimos şi cald, şi, desigur, calităţi profesionale.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
351
întruchipa, pe măsura posibilităţilor, ceea ce se cheamă „o femeie de ştiinţă" şi inginerul nici nu-şi putea găsi o mai bună colaboratoare. Pasiunea descoperirilor o înflăcărase şi pe ea, mai bine zis o inflamase, întrucât mai tot timpul se prezenta la slujbă, ba cu un obraz umflat, ba cu un deget copt. Urmărind 5 descoperirea unor leacuri, le încerca puterea chiar pe propria-i piele şi, încetul cu încetul, buzele ei arse şi aspre gustaseră aproape toate otrăvurile, bineînţeles, în doze mici. Arăta ca un fel de Mefisto cu fustă şi redus la scară şi Val nu-şi putu reţine un zâmbet la gândul că Amzulescu a făcut pactul cu dracul, io
   Doamna Amzulescu întrebă de la uşă dacă n-aveau cumva o pisică de dat, trebuia să încerce un sel nou contra reumatismului şi i s-au terminat cobaii, i s-a terminat totul şi e obligată să recurgă la mâţe.
   - Mâţe n-avem, doamnă, zise Val, însă v-am putea oferi 15 un caz (şi-l arătă pe Adrian, care continua să stea lungit pe scândura de călcat, cu riscul de a părea nepoliticos). Dumneavoastră, cum vă ocupaţi cu seruri, poate ne daţi o soluţie.
   -Termină, mă, Val, cu aiurelile astea, sări Adrian, sări cu gura, pentru că tot nu se mişcă, nu-şi putea permite să rişte. 20 Era ca un vas grecesc în care s-a tras cu tunul, ghiuleaua a rămas înăuntru şi la cea mai mică mişcare i se părea că vor sări în ţăndări: ghiuleaua, vasul grecesc şi desenele greceşti de pe vas, totul, totul. Aşa se gândea el, aşa i se părea.
   - Am ceva la coloana vertebrală, doamnă, mi s-a descărcat 25 o cupă de pământ în cap.
   - Cupă de pământ! Tu şi-n groapă o să vorbeşti elevat...
Nu, doamnă Amzulescu... uitaţi-vă la el... e o pasăre Phoenix în mizerie... A renăscut adineauri din propria-i cenuşă, punându-şi cenuşă-n cap, şi în viteza renaşterii s-a scrântit 30 puţin. Deci vă putem oferi o pasăre Phoenix în loc de mâţă. Gluma nu era răutăcioasă, Adrian şi Val se tachinau fără încetare. Insă acum nu încăpea îndoială că primul suferea realmente acolo la coloană, şi trebuia cruţat moral.

352
MARIN SORESCU
   - Să-l lăsăm pe Adrian în pace! zise Tudor. Poate adoarme şi se trezeşte sănătos. Apoi către Amzulescu: — V-a spus, arăta spre Val, de păţania lui?
   - Ce păţanie?
   - Una destul de neplăcută...
   Era modalitatea cea mai eficace de-a schimba vorba şi de a-1 scuti pe Adrian de tirul glumelor acestuia. Pe de altă parte, Amzulescu putea da o idee de găsire a Olgăi, de scoatere din pământ, din iarbă verde, brr! ferească Dumnezeu... în cazul că Val i-ar fi mărturisit. Sculptorul nu-i spusese însă nimic şi Tudor socoti de cuviinţă să nu se bage unde nu-i fierbe oala. Lucruri intime. Fiecare şi le rezolva cum socotea el că e mai bine.
   Doamna Kati Amzulescu - o cheamă Kati, aşa o numise soţul la intrare: „Bună, Kati, vezi că ne-ai găsit?u - era foarte nervoasă în acea zi, se plimba de colo până colo prin cameră şi nu-şi găsea locul. De altfel, nici n-ar fi avut pe ce să stea, decât pe patul lui Val. Amzulescu o informă în treacăt - când ea era în treacăt prin dreptul lui - că maşina e tot acolo, nu s-a clintit nimic. Pe ea n-o interesa însă atât problema maşinei, cât a prinderii unei pisici, pe care se putea proba serul acela extraordinar.
   „Cum o fi arătând căminul acestor oameni?" se întrebă Tudor. Tare ar fi dorit să-i viziteze odată, să-i surprindă în halat şi papuci, în plin proces de descoperiri: extrăgând curentul electric din foi de ceapă şi trăgind mâţa de coadă. Desigur, se pretau la fel de fel de glume, însă cuplul era straşnic. (A nimerit orbul Brăila.) Cu toată ironia lui de adineauri, simţi un mare respect pentru amândoi. Tot ce avea tangenţă cu ştiinţa îl atrăgea, tocmai pentru că el nu se pricepea deloc în acest domeniu. Credea să se poate explica logic orice fenomen. Chiar minunile lui Iisus. Ori Amzulescu era omul cu care se putea discuta mult şi bine şi putea să-i explice pe larg cum devine cu ştiinţa. înseamnă că şi Val de la acesta
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
353
lua în zbor o idee sau alta şi după aia venea şi le-o „vindea" lor. însă în capul lui, totul se transforma în aşa mod încât era greu de recunoscut de unde se inspirase, supunea totul unei interpretări foarte personale.
   - Am auzit că eşti prieten cu noul director, îl atacă câteodată Amzulescu pe Val... Poate are el vreo relaţie?
   - într-adevăr... sunt... răspunse Val. Cine ţi-o fi spus?
   - Umblă vorba în întreprindere... Ce fel de amic?
   -Aşa şi-aşa... Oricum, e de treabă. Val izbucni în râs: bine
că mi-ai adus aminte, desigur, el te-ar putea ajuta! Mai ales, dacă-ţi pun eu o pilă şi... cu meritele tale, imediat te pune şef peste toată secţia de cauciuc...
   - îi e ruda, spuse Tudor.
   - Prin alianţă, adăugă Val, râzând... soţia...
   - Serios? întrebă doamna Amzulescu, nu ştiam că sunteţi căsătorit.
   - Nu, el e căsătorit... zise Val, arătând spre Amzulescu... adică, pardon, directorul e căsătorit cu prietena mea. însă tragedia e că de vreo două săptămâni... Val se opri şi cu un gest de întrebare către Tudor şi Adrian („Să le spun ?" „Hai să le spun") ...de două săptămâni am pierdut-o şi unul, şi altul.
   Le povesti, de data asta pe larg, cu detalii, peripeţiile acelei nopţi, drumul lor, cu toate mişculaţiile, folosise cuvântul mişculaţii, unele de înţeles, altele de neînţeles. îşi amintise între timp alte amănunte. Ajunsese la concluzia că fusese atunci un pic „grizat" şi se ţinuseră de mână până aproape de lacuri. Acolo au început să se joace de-a v-aţi ascunselea, neavând ce face. Ba, nu, ca să se antreneze pentru căsnicie, pentru viaţă. El se tupilase într-un tufiş... şi l-a luat somnul, tot aşteptând să fie găsit. Când se trezise, ea stătea pe bancă şi plângea. „E rândul tău", spuse Val, pe care somnul acela scurt mai mult îl năucise. Ea se ascunsese... nu ştiu unele, o luase spre lacuri... el o tot striga să termine cu prostiile, că n-are timp s-alerge după ea... şi i-a spus că-1 găseşte în barcă. Voise să desprindă

354
MARIN SORESCU
o barcă de la mal. însă, rupând lanţul cu mâna, erau legate cu un lanţ prins cu un lacăt, deci o spargere tot făcuse şi el în noaptea aceea care era noaptea nunţii, cum ar veni, aşa conveniseră amândoi că e noaptea nunţii, a băgat de seamă 5 că bărcile sunt legate toate între ele. Toate lucrurile de pe lumea asta se ţin cârlig. Sărise într-una şi începuse să vâslească, ducând întreg cârdul în larg, ca pe gâşte. „U-hu!“ striga el din când în când... Pe ea o zări un moment pe mal, se uita la el... ţipa la el... nu ştiu de ce. El, ca să facă pe viteazul, s-a dezbrăcat 10 şi s-a aruncat în apă... Nu ştia cât a stat acolo... pentru că primul drum l-a făcut chiar spre fundul lacului... abia în apă şi-a dat seama cât e de ameţit şi nu poate să mişte picioarele... parcă uitase să înoate, cum Dumnezeu uitase să înoate, că asta şi mersul pe bicicletă se învaţă pentru toată viaţa, se ştiu până 15 la groapă. A revenit de câteva ori la suprafaţă, ca prin minune, şi de fiecare dată o vedea acolo pe mal, ţipând... crede că el însuşi ţipa, pentru că şi-a dat seama că avea un cârcel la amândouă picioarele, din cauza asta nu le putea mişca... Fenomenul i se mai întâmplase de câteva ori, în momente 20 de mare oboseală... dar îl prinsese pe pământ... şi timp de câteva minute rămânea paralizat pur şi simplu... de fiecare dată când i se pusese cârcelul... Acum erau doi... cârcei... muşchii pulpei i se contractaseră, se făcuseră oţel şi-l dureau ca şi când ar fi fost înţepat cu mii de ace, ori ars cu fierul roşu...
25 Nu ştie când şi-a revenit... s-a trezit în barcă... fie că Olga l-a scos de-acolo, fie că s-a salvat singur... s-a îmbrăcat... şi aducându-şi aminte de Olga... care plecase să se ascundă, a început s-o strige. A avut un moment sentimentul că ea s-a înecat şi-n tot acest timp el a stat imobilizat în barcă, din cauza 30 cârcelului... că i se păruse doar că el se îneacă; în realitate, ea fusese aceea. Totul era ca într-un vis, când se amestecă persoane moarte cu fiinţe vii, vrei să fugi şi nu poţi, cineva vine spre tine c-un tăciune aprins, să ţi-1 bage în ochi, şi odată dai să ţipi, dar gura îţi rămâne încleştată... şi te trezeşti... El
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
355
s-a trezit în barcă... în cârdul acela de bărci... A vâslit până la mal şi a început s-o caute... Asta a fost tot.
   - Data trecută, când mergeam spre morgă, parcă nu ne-ai spus aşa... observă Adrian.
   -Nu-mi adusesem aminte... decât de ultima parte, spuse Val, deosebit de grav. Starea de amnezie parţială a durat mai multe zile... şi fragmentul cu înecul mi l-am amintit venind de la Ciorogârla, când m-am aruncat să fac o baie într-un canal, ce capta apa pentru o uzină din Bucureşti şi era să mă înec. Atunci am avut sentimentul că mai trăisem o dată această întâmplare... ceva foarte vag!... şi faptul mi s-a limpezit adineauri când vorbeam despre pasărea Phoenix.
   - Să te fereşti de apă... îi spuse Tudor.
   - Da... n-o să mai beau de acum încolo... decât whisky. Ei, ce zici? Ţi-am oferit toate datele, toată colecţia „Rebus"... zise Val. Unde e Olga?
   - S-ar putea ca ea să nici nu fi existat, spuse Amzulescu, după câteva clipe de linişte, când parcă se auzeau gândurile tuturor celor din cameră. Sau să existe, dar într-un alt secol. Cunoaşteţi teoria cu cutele timpului? Timpul, care curge într-o singură direcţie... şi e ireversibil - cum ştim cu toţii -, are nişte meandre în curgerea, prelungirea aceasta a lui. Nu că s-ar întoarce, nu există întoarcere, dar... undeva face o buclă. Şi se întâmplă ca oameni care trăiesc în epoci diferite să se atingă din cauza acestei bucle, având pentru câteva clipe... zile, luni, sentimentul că sunt contemporani. Deodată s-a terminat bucla şi fiecare se pomeneşte aruncat în secolul respectiv, păstrând amintiri vagi despre celălalt... şi rămânând cu senzaţia unei neîmpliniri...
   - Staţi că mi se face pielea de găină... interveni Tudor. Care e punctul dumitale de vedere? Mie îmi place toată teoria, îmi place aşa ca poezie... ca poem, ori ca metaforă; femeia de lângă mine nu e contemporana mea, e din epoca ele piatră... şi-mi dă c-o piatră în cap... dar nu mă satisface, pe plan raţional. Nu piatra, ci teoria.

356
MARIN SORESCU
    - Şi la urmă... spre a reveni la concret, interveni şi Adrian... Cherchez lafemme! Unele e personajul feminin?
    - N-ar fi exclus să se fi înecat cu adevărat, se pronunţă doamna Amzulescu, care ascultase foarte atentă toată discuţia. Când s-au petrecut faptele?
    - In urmă cu două săptămâni, spuse Val, oarecum îngrozit de perspectiva care parcă acum i se deschidea pentru prima dată, aceea a dispariţiei Olgăi pentru totdeauna.
    - Sau invers, făcu Tudor: n-ar fi exclus să te fi înecat tu, Val, atunci şi ea să trăiască, să fi fugit cu cineva care se plimba întâmplător prin parc (îşi aminti de relatarea Dianei despre frumoasa adormită din garsoniera lui Nucu) şi i se făcu părul măciucă. Iar tu eşti un mort... cu probleme, care îţi faci probleme. Un mort viu...
    - Mortul viu e Adrian.
    - Şi mai este o posibilitate, zise Adrian, ca şi când n-ar fi auzit replica lui Val. Ca însuşi Şandru să fie amestecat în afacere. Să fi fost împins la o crimă pasională... Adică, întâi să fi încercat să te lichideze pe tine, ca s-o scape de sub influenţa-ţi nefastă... şi văzând că nu reuşeşte, s-o fi înecat... Parcă spuneai data trecută că la un moment dat Olga ţi-a atras atenţia că aţi fi urmăriţi... şi că l-a văzut chiar pe Şandru purtând ceva în braţe!...
    - Da, aşa e... de la un timp Olga se arăta nervoasă, foarte neliniştită. Şi-mi tot cerea să mă uit într-o anumită direcţie. Insă de fiecare dată când mă uitam încotro zicea ea nu vedeam nimic.
    - Totuşi, ea vedea ceva, zise Adrian, stăpân pe logică. Să nu uităm că tu lucraseşi foarte mult în ziua şi în seara aceea, iar ea era cu mintea şi ochiul limpede. Şi apoi ea n-avea de unde să ştie, de altfel, că Şandru avea acea statuie în braţe. El a plecat în urma voastră şi nimeni până atunci nu bănuia c-o să se repeadă să ia statuia, bustul ei de lut. Deci Olga l-a văzut într-adevăr, dacă ţi-a spus că e vorba de unul cu ceva
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
357
în braţe. Şi încă ceva: puteau fi doi: el şi şoferul - care are o moacă! - ai văzut ce moacă are? Poate că nici n-a vrut decât să-ţi tragă o mamă de bătaie, dar văzind că ţipă Olga când te-au aruncat în apă, au lichidat-o şi pe ea - prin lichid, adică aruncând-o în lac. Ea s-a înecat, şi tu ai scăpat, ca prin minune, revenindu-ţi din şocul primit în urma loviturii exact în fundul lacului şi, ca un taur ce eşti, găsind destule resurse să te salvezi.
   Toţi ascultară, zâmbind, raţionamentul, poate voit şarjat, al lui Adrian.
   Amzulescu ridicase farfuria din dreptul uşii, de teamă să nu dea nevasta-sa în ea. Inmuindu-şi degetul în gipsul pe punctul de a se închega, încercă să-i arate lui Val cam cum se produce fenomenul de „cutare" a timpului. La un anumit punct mâna i se opri: gipsul se întărise.
   - E prea târziu, spuse el... Acum totul s-a înţepenit.

PARTEA A TREIA

CAPITOLUL IX
   Lucrurile aveau să se precipite în lunile următoare, bogate în evenimente. Luaseră, desigur, nu întorsătura fantastică, preconizată de Adrian, — cum stătea cu coloana vertebrală „făcută zob“ pe scândura aceea de călcat, el vedea în realitate mai mult decât trebuie -, ci mai degrabă se aşezaseră, se bătătoriseră pe latura lor realistă şi oarecum banală. Mult mai târziu, Tudor avea să se-ntrebe dacă nu cumva era de preferat prima ipostază, cea fantastică, oricum mai uşoară, mai de suportat şi parcă „mai a noastră". Banalitatea, în stupiditatea ei, e crâncenă, mai dramatică de multe ori. Vine ca un tăvălug care nivelează totul, zdrobind şi pietre, dar şi flori şi, în şoseaua netedă pe care o lasă în urmă, un ochi atent poate vedea amprente dureroase, elitre de zburătoare strivite şi petale.
*
   Rămăsese suspendată parcă de o zi şi-o noapte. Cu toate sforţările, nu reuşea să depăşească un anumit punct. Observase, încă de când Val se mascase cu crengi prima dată, acolo în boschet, că ea rămâne în urmă, nu-1 mai poate urmări. Ideea cu de-a v-aţi-ascunselea o avusese ea, nu el. Era noaptea lor de miere... se cerea multă imaginaţie şi amânarea, pe cât posibil, a orei aceleia. Ora de diamant. (Merge aşa, nu-i prea

362
MARIN SORESCU
pretenţios spus?) Planul ei era să fugă într-o barcă, el s-o găsească acolo şi barca să fie prima lor casă... apoi totul să se clatine sub bolta înstelată. Numai dragostea îţi ridică ochii spre stele, vezi că eşti şi tu o părticică din univers, un centru. Şi fericirea lumii, echilibrul, depind şi de fericirea ta, cât suflet şi câtă faptă pui în iubire. Altfel, trup au şi broaştele. Când Val se duse în acel boschet, se auzi o bufnitură şi alergând la el îl găsi lat, şi aproape în nesimţire. Nu-1 putuse ridica, fiind mult prea greu pentru puterea ei, şi se-ntorsese la bancă, şezând acolo şi plângând, cuprinsă de-o panică fără nume. Dintr-o dată, în limpezimea aceea, care începuse să se facă în capul ei, îşi dădu seama că şi Val îi e un străin. Prăbuşirea lui - acolo, la câţiva paşi de ea - o duru, dar nu aşa de tare, ca şi când ai vedea un om beat pe trotuar, un nenea oarecare, îţi pare rău de el, te gândeşti c-ar putea răci, dar treci mai departe şi după câţiva paşi ai uitat. Atunci îi trecu prin cap că n-are nici un rost această poveste. înţelesese prea puţin din tot ce-i vorbise - se prefăcuse că-1 pricepe, în fond, era aici doar o nevinovată prefăcătorie feminină, o mică şi dulce capcană de amor; toate femeile îi încurajează pe iubiţii lor, mai ales când aceştia sunt nişte artişti sensibili, dându-le a înţelege că fac asta pentru că îi cunosc foarte bine, îi înţeleg (ce dacă se repetă cuvântul a înţelege!). însă Olgăi îi fu ruşine de această mică stratagemă, îi plăcea ce-i spunea tânărul artist, credea în el, i se păruse c-ar fi cu stea în frunte, dar... de la un punct îi era la fel de îndepărtat ca şi Şandru. Acela se arăta un om „tare descurcăreţ şi practic", neputând fi urmat în toate consecinţele pragmatismului său. Acesta era însă un idealist, în sensul bun, un visător, visăros, ceva fără sfârşit în domeniul visului, care nu poate fi urmat în toate cutele fantasmagoriilor sale. îl iubea? Nu-1 iubea? Sigur, nu el făcuse alegerea, ci ea fusese cea care îl marcase, cum înseamnă pădurarul copacul de tăiat, ales pentru o talpă de casă. Deci nu mai era vorba de „n-am ştiut, n-am avut experienţă, m-a luat prin surprindere". Ea căutase
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
363
să-i placă, să şi-l apropie, tremura când îl ştia departe şi la gândul că nu va reuşi să-l „ia". Să-l ia ca pe un obiect, ca şi când ar fi fost vorba de un inel, de ceva, şi voia neapărat să-l stăpânească. Acum, de când mergeau alături, îşi dădea seama că reuşise: omul iubit (da, îl iubea) era al ei... numai al ei, şi asta o sperie cel mai tare. Val n-ar mai fi putut fi înşelat - ca Şandru - la ce-i zbura mintea acum, Dumnezeule! Dacă ar fi avut chef, dacă s-ar fi îndrăgostit de altcineva, de el i-ar fi fost ruşine - l-ar fi înşelat cu ruşine, cu jenă... îşi pierdea deci libertatea... Simţi că-i e rău. Se gândea alături, nu asta voia să „analizeze4', dar nu reuşea să prindă gândul exact, din mănunchiul mare de nuanţe, firul subţire şi dureros pe care voia să-l ia între degete, tocmai acel fir nu se lăsa apucat. încă de la început s-a temut de noaptea aceasta. Ştiuse că va fi şi ultima cu Val încă de când porniseră amândoi în oraş, ieşiseră de la jocul de chibrituri, lăsându-i pe toţi nedumeriţi. Când Val zgâcină de poarta cimitirului, unde voiau să intre iniţial, cimitirul acela părăsit, peste drum de casa lor, ea încercase pentru o fracţiune de secundă bucuria inconştientă a „ultimului drum". Poarta nu cedase, rămânea mută, zăvorâtă, grilajul era înalt, nu se putea sări peste el, şi pornind mai departe, îi fu oarecum ciudă că se îndepărtează de sentimentul acela obscur. Apoi uită, se luase cu dragostea năvalnică pe care o simţea pentru bărbat, şi abia de când apăru umbra lui Şandru - sau poate chiar Şandru - şi începu să-i fie frică, în suflet i se trezi, ca un laitmotiv, acea chemare stranie. De aceea îl şi îndrumase spre lacuri. Ştia ce are de făcut.
   Val dormi cam o jumătate de oră, poate treizeci şi cinci de minute, acolo, în locul acela umed, trântit cu o bufnitură, ca un sac cu cartofi. Sau cu cocs. Cum azvârle hamalii sacii cu cocs în beciuri, pe fereastra beciului, din stradă: buf!
   Olga îl aşteptă să deschidă ochii, deşi, pentru ce urmărea ea, mai potrivit era să plece imediat, cât el se afla în starea aceea. Voia însă să-l păzească, îi era teama să nu păţească ceva,

364
MARIN SORESCU
de pildă, să vină paznicul să-i dea în cap, ori să-l tragă pământul să răcească. Ca şi când, dacă era ea aproape, el nu putea nicidecum răci - pământul ud n-ar fi îndrăznit să-l tragă! Aşa îşi închipuie femeile că au grijă de artişti, că simpla lor prezenţă le face bine! Vru să-l trezească. Dar Val se ridică singur. Veni lângă ea, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Era foarte liniştit, gata să înceapă cine ştie ce teorie despre cetatea Babilonului, pe care Alexandru cel Mare năzuia s-o facă centrul lumii, capitala ambiţiei sale, capitala lumii întregi, pe care urma el s-o cucerească din aproape în aproape, râzând şi făcând şi tăind noduri gordiene - şi noduri din gât cu gât cu tot - până la vârsta de 65 de ani — cât spera să trăiască. Cifra, Val o dădea ca aproximativă.
    - De ce plângi? o întrebă.
    - E o noapte ciudată, murmură Olga. Te-a lovit cineva în cap... Doamne, eşti plin de sânge...
    - Ce tot vorbeşti? Cine să mă lovească?
    Totuşi, îşi scoase batista şi-o duse în creştet... ştia că acolo-1 doare... batista se roşi imediat. Se vedea sângele purpuriu pe ea, pentru că ieşise luna, iar ţâşnise ca o minge deasupra apei, tocmai atunci. Cât fusese Val Tomiţă doborât acolo în iarbă, luna stătuse ascunsă în nori, intrase în cumuluşi odată cu el şi ieşise odată cu el.
    - M-oi fi zgâriat cu vreo creangă, îngână, calm. Nu ştiu cum naiba am alunecat şi-am căzut... Nu trebuia să mă laşi.
    Era un mic reproş, dar nu mai insistă, zâmbi şi zise:
    - Gata! E rândul tău! Insă să nu te ascunzi departe, că nu te caut prea mult. Mai avem şi alte treburi în noaptea asta, decât să facem pe copiii de patru ani şi-o lună, şi-o lună de miere... Uite-o sus... e plină toată de urşi, ca un bârlog zgârie-nori... aşa, lingeţi-vă pe bot, fraţilor... hai, du-te colo după castanul acela, nu e la capătul lumii, ascunde-te, şi eu o să te găsesc, te voi dibui prin intuiţie... Intre timp o să ling cerul spre lună.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
365
   - Nuu! e prea aproape, făcu Olga. Nu mai plângea, Eu mă duc în direcţia aceea... să nu vii după mine înainte de-un sfert de oră...
   O luă spre lac.
   El rămase pe bancă... îşi mai tamponă o dată creştetul cu 5 batista şi... deodată când îşi duse mâna acolo, simţi o durere cumplită, ca şi când i-ar fi căzut luna în cap... cu o bufnitură.
Fu gata să înjure „Cine mă-sa mă tot bumbăceşte în noaptea asta minunată?", dar... adormi din nou... sau îşi pierdu cunoştinţa.
   Olga ştia locul acela şi merse spre el cu ochii închişi... w Vorba vine, cu ochii închişi, dar şi aşa nu se zărea prea bine, era iarăşi întuneric beznă. Merse la stăvilar, se opri abia când auzi apa jos fierbând. Cine se arunca acolo, nu mai scăpa, era un loc sigur, garantat. Fugise până aici, cu tot întunericul, ca să câştige timp, adică să apuce cât mai mult din cele 15 cincisprezece minute, când urma să plece Val Tomiţă s-o caute.
Să nu mai aibă nici o şansă, dacă s-a hotărât să termine odată cu totul, nu era bine să-şi mai acorde vreo şansă.
   Acum stătea şi se uita în jos, aplecată peste parapet. Calcula dacă nu cumva a făcut vreo eroare?... Să nu fi nimerit în altă 20 parte?... Inima îi bătea puternic, dat din cauză că fugise, nu că s-ar fi temut. Moartea, spunea un filosof grec, nici nu există, pentru că atâta vreme cât trăieşti nu are sens pentru tine, iar când vine ea nu mai eşti tu! Poate nu spusese chiar aşa, textual, dar asta era esenţa. Bine gândit, adânc. Pe greci nu-i întrece 25 nimeni în adâncime. Or fi şapte metri? Apa vâjâise jos ceva mai tare, mai nerăbdător. Dar care era numele filosofului? Se gândi că moare în ignoranţă şi parcă-i părea rău; îşi dădu drumul cu siguranţa că poate şi-l aminteşte „pe drum". O ajunge din urmă. Era într-adevăr curioasă să ştie dacă şi-l 30 aminteşte sau ba. Şi mai era curioasă de un lucru: dacă e adevărat că în ultimele clipe muribundul îşi retrăieşte, caleidoscopic, toată viaţa. Se văzu fugind la şcoală pe gheaţă, alături de verişoara ei, care nimereşte dintr-o dată într-o copcă;

366
MARIN SORESCU
apoi, la ţipetele ei, apăruse Val, cerând-o în căsătorie şi plecaseră împreună acasă la el. Stătea cu încă doi prieteni şi... deodată îşi dădu seama că era de mult căsătorită. Şandru se afla şi el acolo, cu prietenii lui Val şi cu încă o fată, o anume Mimi. Apoi refăcu de zeci de ori drumul parcurs prin Bucureşti, - noaptea, ei singuri pe bulevarde, străzi şi fundături, îndrăgostiţi şi puşi pe şotii. Era ceva de basm în această fugă, însă nu găsea „fisura" pe unde se infiltrase fantasticul în realitate. In realitatea cea mai banală. Poate prin spărtura din capul bărbatului, pe unde se prelingea un firicel de sânge? La lumina lunii îl analizase, ca şi când l-ar fi pus sub microscop să vadă dacă e sânge adevărat şi nu vin. Val, cum e el trăsnit, ar fi fost în stare să-i joace o festă şi să aibă vin în căpăţână în loc de sânge. Ii fu ruşine că se speriase pe drum degeaba, nu era nimeni după ei, decât conştiinţa lor care le rămăsese în urmă. Conştiinţa - îşi spuse Olga, în modul cel mai didactic - rămâne în urma forţelor de producţie, cam cu un lat de palmă. Şi conştiinţa ei cea vinovată faţă de Şandru, care reprezenta cu prestanţă forţele de producţie; nu, faţă de Val, pentru că îi dăduse a înţelege că ea ar fi fost o femeie ideală, muză etc... ceea ce nu corespundea cu stas-ul muzelor, femeilor ideale... ha, ha! şi tocmai ca el să nu descopere aceasta, ea fugise... se ascundea în moarte. Aştepta contactul, atingerea apei, cu înfrigurare. Nu ştia să înoate, spre norocul ei - deci, totul mergea ca pe roate. Cădea ca un pietroi într-o fântână... îi făcea — recunoştea — plăcere această prăbuşire... îşi aminti şi numele filosofului: Val... adică, nu, Tomiţă nu era grecul... Parmenide! zise ea... încercând o imensă bucurie, ca şi când ar fi făcut cine ştie ce descoperire, descoperirea vieţii ei... Da, descoperirea vieţii ei... pentru că acum începuse moartea. începuse? Când? Se zbătea de câteva clipe deasupra prăpastiei, ceva o ţinea legată de parapet, ea se zbătea şi ţipa după ajutor. însă în loc de „ajutor" rostea un alt cuvânt, care semăna cu „Parmenide".
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
367
   Izbuti să se prindă cu mâinile de bârnele podului. în primul moment, crezu că el o salvase. O prinsese cumva în braţe, sărind în ultimul moment, ca în filme. îşi deznodă părul înfăşurat după bârnă, ca urzeala unui covor cu fir de aur pe sulul războiului de ţesut. în cele câteva momente, cât contemplase abisul — abisul nu era chiar fără fund —, mâinile îi lucraseră în neştire, tot jucându-se cu coama despletită şi o şuviţă groasă se înfăşurase, nu ştiu cum, după lemnul umed.
   îşi imaginase cum o să-i plutească părul pe suprafaţa lacului, peste două-trei zile... şi de aceea mâinile, degetele mângâiau oarecum postum acea podoabă, de care fusese atât de mândră. Când sărise, cineva o apucase straşnic de păr... chiar podul, lemnul!... Şi-i fură suficiente câteva secunde, ca să se agaţe de parapet şi să „învie"... Acum o durea pielea până în tălpi, capul întreg, creierii, „măruntaiele capului", vâjâiau cumplit...
   îşi strânse părul coc, cu gândul să încerce a doua oară. Cu mai mult succes. „Sorţii de izbândă sunt de partea mea." Dacă arfî avut o foarfecă, s-ar fi tuns pe loc, spre a nu mai încăpea nici un dubiu... Ce fel de dubiu? în fond, dacă voia, cine-o ţinea? Acum se chema că are experienţa morţii, nu-i mai era frică de nimic. Oricum, nu era rău că mai smulsese vieţii câteva clipe. îl auzi ţipând, se afla în mijlocul lacului... el era ori altul? 0 luă la fugă. Val făcea baie liniştit... Iar ieşise luna şi din când în când înotătorul se dădea de-a scufundişul...
   - Mă! Să nu faci vreo prostie, strigă Olga. Asta ar mai trebui acum. Nu departe de el îşi legănau şoldurile de dansatoare un cârd de bărci... şi îi fu necaz că n-avea cum să ajungă la el... nu-i lăsase şi ei măcar una...
   - Egoistule! strigă de pe mal, ameninţându-1 cu degetul.
   Insă Val tocmai atunci dispăruse şi aşteptă cam multicel
până reaparu. „Ce înseamnă să ştii să înoţi", se gândi. Nu se întrebă ce rost avea el, cum ajunsese acolo în mijlocul lacului, de ce n-o căutase:, nu ştia nici cât timp trecuse de când îl lăsase

368	MARIN	SORESCU
acolo pe bancă... „Nu mă mai ascund", ţipă ea disperată, abia acum o ajunsese disperarea. Şi fugi. Alerga ca o somnambulă prin parcul pustiu, negăsind ieşirea. Jocul lua întorsătura unei farse proaste. Simţea că ratase totul: viaţă şi moarte. Intr-o 5 noapte ratase totul. Trebuia să se întoarcă acasă, la Şandru: avusese şi ea o poveste, un roman de buzunar. O dureau ochii, ca şi când s-ar fi rătăcit într-un deşert şi un fir de nisip i s-ar fi strecurat sub pleoape, la urmă alte fire de nisip, la urmă dune întregi, deşertul întreg i s-ar fi mutat în lumina ochilor. 10 Nu găsea ieşirea din parc. Se pomeni iar cam prin dreptul stăvilarului, însă, din instinct, nu se mai apropie de locul acela, îşi aminti povestea cu labirintul şi iar o cuprinse spaima. Când ajunse în stradă, tremura ca varga. Stătu mult acolo până trecu un taxi. Făcu semn şi şoferul opri, dar taxiul nu era liber. In 15 spate se afla un domn, Olga se aşeză lângă el, fără să spună un cuvânt. Văzând cum tremura, omul îşi dezbrăcă haina şi-o puse pe ea.
    - Unde să vă lăsăm, doamnă?
       Ea nu răspunse. Bărbatul o privi mult timp, fixând-o ca 20 într-o ramă în semiobscuritatea taxiului.
    - Tot la gară, îi spuse el şoferului.
       - Asta ştiu, cunoaştem, zise Constantiniu, care asculta pentru a treia oară drama Olgăi... romanul ei, unicul ei roman 25 de dragoste...
    O statistică americană ne arată că 80% din femeile îndrăgostite au un punct mort, când vor să se sinucidă. Şi, adăugă el cu un zâmbet subţire, o umbră de surâs mai degrabă, aceeaşi statistică arată mai departe că 70% din aceste femei, 30 mânate de dorul neantului, nu reuşesc să-şi ducă la capăt planul infernal. E ca un făcut! Ia trei bărbaţi care vor să-şi facă de petrecanie şi se vor sinucide toţi trei... mortal! Ia 5000
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
369
de fetişcane, dame, femeiuşti care doresc asta şi abia una dacă va ajunge să-şi provoace oarecare arsuri la stomac, urmând a fi salvată ulterior la spital. Instinctul de conservare e mult mai puternic la femeie decât la bărbat, tocmai pentru că ea poartă de la natură sarcina sarcinii, ca să-i zicem aşa, şi care e chiar sarcină pozitivă. Arătă cu degetul spre pântecul Olgăi. Stătea la o măsuţa joasă, pe care se aflau o veioză oarecare şi-o scrumieră de sticlă. Femeia se afla pe marginea patului; el fumase mult, în cameră te înecai în fum. însă ei îi era teamă să deschidă fereastra „să n-o vadă cineva". Trăsese, mai precis agoniza de câteva zile... de câte? la hotel - un hotel de mâna a treia din Cluj. Noroc că avusese buletinul în poşetă, putuse obţine o cameră. Bărbatul din faţă era persoana care o culesese de pe stradă şi-o luase cu el în tren. Băiatul de mingi, culegătorul de mingi desumflate, ar fi zis Val.
   Nucu Constantiniu nu credea chiar tot ce-i spunea frumoasa femeie. O privea ca pe un tablou ce aşteaptă a fi înrămat de el, din când în când zâmbea. Parcă totul îi suna cunoscut. Era un bărbat în toată firea, adică de vreo 25 de ani, şi cu multă experienţă, mai ales în această privinţă. Se afla oarecum la el acasă - femeile sunt câmpul meu magnetic, ogorul lui tata, obişnuia el să spună. Olgăi îi declarase din capul locului nu c-o iubeşte, că e mort după dânsa, declaraţii de-astea dulceag banale, ci că el e o lichea, un afemeiat notoriu - căsătorit prin fraudă prima dată, adică i se pusese la cale o „scenă", cu o domnişoară foarte bine de altfel, pe care o şi iubise un pic.
   - De ce prima dată? întrebă Olga, înseamnă că te-ai mai căsătorit o dată.
   - Da, acum sunt pe punctul de a mă lega de mâini şi de picioare. Fedeleş, pentru a doua oară... şi tot pe bază de „scenă", Altă dată, însă, n-o să mă mai vezi schimbând o vorbă, a silabă, c-o fată mare. Măcar de-ar fi unsă cu lăptişor de matcă! Sper că, în sfârşit, am găsit un suflet cald, normal, aşezat, care

370
MARIN SORESCU
să nu aibă prejudecata purităţii. O întrebă din ochi. Ea se miră de această neruşinare şi mai ales de faptul că nu-1 pălmuie.
   Sunt, până la un punct, o victimă a eternului feminin, făcu Constantiniu pe martirul. Nu joc nici cărţi, nu beau să mă îmbăt ca porcul, dar îmi place să-i ofer o floare unei tipe, să-i spun o vorbă cu două-trei subînţelesuri şi aştept până când îşi alege un subînţeles... sunt foarte curios pe care şi-l va alege. O, foarte curios! De obicei, pe cel mai rău... asta mă întristează. Eu le acordam ispitelor mai mult credit. Viaţa e frumoasă, când o priveşti cu luciditate. E a celor îndrăzneţi. Nu sunt de acord cu Biblia, în totalitatea ei, dar e acolo o maximă... sau nu ştiu cum să-i zicem, o cugetare, mă rog, un verset, care spune aşa: Cui are i se va mai da.
   — Cine are i se va mai da.
   - Da, ştiu, însă nu e traducerea bună. Corect e aşa cum spun eu: Cui are i se va mai da... Eu, ca să dau un exemplu concret, luat din viaţă, aveam la Iaşi, când eram student, un carnet de telefoane... cu coperţi albastre, file ferfeniţă, parcă îl văd. Eh, de-ar fi arătat carnetul meu de notiţe aşa, ajungeam doctor! La orice literă îl deschideam... era tot aia... Adică, alta, dar tot bine... una mai frumoasă decât, alta, mai chipeşă, mai şic, înţelegi?... Şi se mai afla în grupa mea un coleg, un tip excepţional în felul lui, foarte citit, să-ţi scoţi pălăria în faţa culturii lui, căruia îi căzuse cu tronc una... Tăcu, îşi aprinse altă ţigare, pufăi, apoi continuă: Era prima lui ieşire pe ogorul minat, n-avea carnet de telefoane, n-avea nimic... Fără nici o experienţă, sărac precum Iov în faza a doua. O iubea... în primul rând că o chema... mitologic, iar el era un romantic. Şi în al doilea, pentru că această fată se nimerise a fi într-adevăr mai nu ştiu cum, avea pe vino-ncoa, dar un vino-ncoace violent, să-ţi baţi părinţii pentru ea, nu alta. Şi ce crezi? Mi-o prezintă într-o zi, bleguţul, îl pune naiba să se laude cu comoara din insulă... şi într-o lună eu şi cu dânsa ne aflam, împopoţonaţi şi cu flori în braţe, în faţa ofiţerului stării civile.
TREI DINII DIN FAŢĂ
371
Deci cui are i se va mai da! Constantiniu îşi aprinse altă ţigară, luat de amintiri.
  - îl cunosc pe colegul dumitale, zise deodată Olga. Ce mică e lumea! făcu ea, uimită că şi doi oameni... aşa de străini, cum era ea cu acel Constantiniu - îi spusese de vreo şapte ori cum îl cheamă, pentru că ea nu reuşea să-şi fixeze numele - pot avea cunoştinţe comune. îl văzusem chiar în ziua aceea... Eprieten cu logodnicul meu... adică fostul logodnic... despre care ţi-am spus... L-a adus în calitate de martor la întâlnirea cu Şandru, când venise să mă ceară de soţie! începu să râdă... un râs nervos (bineînţeles), dar care arăta o oarecare detaşare faţă de trecut. E bine de dumneata, adăugă ea, ai un scop în viaţa... Plăcerea... poate că e aici o filosofie foarte adâncă... Citeşti filosofie?
  - Da, operele clasicilor, minţi Constantiniu fără să clipească. Arăta oricum a om instruit. Câteodată trec şi eu prin momente de disperare, continuă el. Atunci îmi vine să-mi iau lumea în cap. Ştii ce greu e să lupţi pe mai multe fronturi? Dimineaţa nici nu fac bine ochi că zbrr! telefoanele. Nu răspund decât la vocile blonde bineînţeles, dar tocmai acestea sunt cele mai pretenţioase. Pentru că fiecare vrea ceva de la mine; una să o duc la teatru, a doua să-i împrumut o carte, a şaptea ţine să mă vadă imediat „într-o problemă gravă“, şi aşa mai departe. Sunt - dacă nu e prea tare comparaţia - în situaţia lui Ion Vodă cel Cumplit când a fost legat de patru cămile care-1 trăgeau turbate în patru părţi deodată.
  - E prea tare comparaţia... şi prea eroică.
  -Ai dreptate. Nu sunt un erou. Eu sunt o lichea.
  - O lichea simpatică, zise Olga.
  -Te rog frumos, dacă vrei, îţi cad şi-n genunchi („nu, nu e cazul", „vă rog“), să nu te îndrăgosteşti de mine. Că sunt prins, momentan. Ce am făcut eu cu dumneata a fost aşa un fel... de a face faţă unei situaţii neaşteptate... unei ambuscade,

372
MARIN SORESCU
cum se numeşte în termeni militari. Nu trebuie să cădem în greşeala nemţilor care pierd războaiele tocmai pentru că deschid prea multe fronturi odată. Eu n-am nici un merit că am dat peste dumneata din întâmplare în noaptea de 13 spre 5 14. Să nu-mi mai spui că ţi-am salvat viaţa, că mă supăr. Dumneata - nu ştiu de ce îmi vine să-ţi vorbesc reverenţios - nu eşti dintre cele care renunţă uşor la viaţă. Când m-ai întâlnit pe mine, erai deja salvată. Eşti o femeie norocoasă din născare. (Olga se strâmbă, nu-i plăcu expresia „născare".) Eşti frumoasă, io mă rog, chipeşă, arătoasă şi asta înseamnă totul. Eşti prea frumoasă, şi asta îţi mai ia ceva înapoi. Intr-un fel, e un pericol pentru mine că vin şi te vizitez în acest hotel. Abia am astupat gura clevetirilor... însurându-mă a doua oară... în ritm de marş forţat. (Nu ştiu ce am astăzi, îmi tot vin expresii militare.) 15 Nevastă-mea, actuala, e reuşită în felul ei, dar nu se compară, bineînţeles, cu tine... Vezi că ţi-am zis „tu". Ii luă mâna şi începu să se joace cu ea. Olga nu se opuse. Dacă ar fi posibil, aş face un schimb... dar peste două luni aş vedea alta... care mi s-ar părea că are ceva în plus faţă de tine... şi m-aş duce după noua iluzie... 20 şi e păcat să suferi... Femeile „bine" n-ar trebui, pentru Dumnezeu, să sufere decât aşa, de ochii lumii. Nu din toată inima, cu consum real de energie, avem nevoie de energia lor ca de uraniu.
    - Şi prima soţie unde e acum? întrebă Olga, ridicându-se şi mergând la fereastră.
25	- I-am nenorocit viaţa... pur şi simplu i-am făcut-o ţăndări,
i-am terfelit-o, i-am călcat-o în picioare. Sunt mai mult decât o lichea: sunt un om rău, care pângăreşte şi aduce nenorociri casnice celor care se prind ca vâscul de mine.
- Merita asta?
30	- Ea? Doamne, dar era un înger, îngeraşul meu. Merita
orice altceva, dar nu ce i-am căşunat eu. Câteodată îmi vine nu ştiu ce să-mi fac... Sunt un om rău, da, da!
    - Nu trebuie să-ţi pui cenuşă-n cap, zise Olga. Cu mine nu eşti în pericol. Nu căuta să mă îndepărtezi... Eu nu mă
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
373
mai îndrăgostesc. Viaţa mea s-a isprăvit. în modul cel mai lamentabil, bineînţeles. Ceea ce mă îngrozeşte e că va trebui să merg până la capăt şi să mor de moarte bună.
   - în toată tragedia asta nu dumneata eşti eroina principală, na! iar ţi-am zis dumneata, scuzaţi. Personajul tragic este altul.
   Olga veni de la fereastră şi-i căută privirea lui Constantiniu. Acesta nu-şi feri ochii.
   - Ştiu, zise ea.
   Ochii bărbatului erau negri, chipul cu trăsături fine, puţin mai înăsprit de „greutăţile" vieţii arăta o pătrundere şi o inteligenţă pe care nu i le-ai fi dat de prima dată. Nici nu era greu de explicat succesul facil al acestuia.
   - L-ai nenorocit... Să nu crezi c-o să te urască pentru asta. Dimpotrivă, o să se poarte ca şi când i-ai fi făcut cel mai mare bine. O să-ţi ceară să rămâneţi prieteni, să-i mai dai un sfat, din când în când. Cunosc tipul acesta de indivizi.... Prietenul lui... curios că s-au adunat... e din acelaşi aluat! Mă aşteptam să mă provoace la duel... s-o pândească pe Diana şi s-o omoare... măcar să-i fi dat două palme! Nimic. I le-am dat tot eu, mai târziu. Ei, bineînţeles. N-ar fi exclus s-o ia şi de soţie, până la urmă, pentru că n-a mai fost în stare să iubească altă femeie. Ăştia sunt „fixişdi", exact ceea ce nu reuşesc eu. Trebuie să le fim recunoscători, creează echilibrul. îi şi invidiez, într-un fel, pentru că nerealizându-se pe această latură, ajung oameni mari, izbutesc cu o forţă nemaipomenită în te miri ce domeniu. Dacă te uiţi bine la mine... cum te-ai uitat adineauri... o să vezi că sunt un ratat. N-am făcut nimic în viaţă şi nici n-o să fac... dacă vrei, punem pariu... ţii să punem pariu?
   - Nu... nu... te cred pe cuvint de onoare, zise Olga, cu o umbră de zâmbet.
   -Am avut şi eu planuri... Nu de creaţie... pentru asta îţi trebuie şi un pic de scrânteală... să nu râzi... ceva aşa, care să

374
MARIN SORESCU
nu te lase să dormi. Ori eu pe ce parte mă culc, pe aia mă trezesc. Adorm instantaneu, ca trăsnit. Creatorii, în schimb, suferă de insomnii, au cearcăne şi pe creier. Sau dau în darul beţiei. E şi ăsta un dar, dar cu însă, un fel de inspiraţie la ţoi.
5 Am cunoscut unul care nu era interesant, nu-şi intra în eu decât de la un kil de votcă în sus. Atunci vorbea încontinuu. Odată a tăiat cu cuţitul cravatele celor de la masă, spre consternarea generală, zicea că e colecţionar. Dormea prin lifturi, căuta blocurile înalte. Pe la 3-4 din noapte, când se io puneau scaunele pe masă la ultima bodegă, cine să mai circule cu liftul, să-l deranjeze? II oprea el la ce etaj voia, de preferinţă sus, că era mai cald, şi-l trezeau deşteptătoarele celor care plecau primii la serviciu. Altfel un om de zahăr, picta sticle goale, nuduri de sticle, că modele de-astea avea destule şi visa să-şi 15 taie o ureche, pe la vreo treizeci şi cinci de ani, să-l ajungă pe Van Gogh. Deocamdată era pontator la un birt, ponta cine intră şi cine iese. După aia am auzit că s-a spânzurat, urcându-se în loc de scăunel pe o piramidă cu sticle şi dându-le brânci cu piciorul.
20	Se simţea o urmă de dispreţ în modul în care
Constantiniu vorbea despre cunoştinţa lui, dispreţ izvorât poate din invidia celui lăsat în urmă de unul căruia nu-i vedea vreun merit deosebit. Planurile mele de viitor - continuă el - erau mai modeste: să ajung director de şcoală de fete, 25 să mă evidenţiez pe tărâm obştesc etc. Şi-am fost împiedicat de ceea ce poetul numea „încreţirea lungii rochii". Am urcat şi-am coborât de câteva ori... şi nu ştiu dacă acum o să-mi mai revin.
- îţi revii...
30	- într-un fel, tu m-ai salvat... nu râde!... Eram decis să
mă las de acest viciu - că până la urmă e tot viciu, nu? Aş fi pierdut în felul acesta ultimul bun pe care mi-1 mai oferă viaţa. M-aş fi întors lângă soţia mea, de-a doua, şi i-aş fi rămas fidel. Ori asta ar fi fost îngrozitor!
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
375
*
   Nucu se gândea că prea îşi toceşte pingelele pe toate drumurile. Văzuse cândva un brad gros, retezat, era scorburos pe dinăuntru, o funie de gol urca spre coroană şi ce-1 impresionase fusese faptul că bradul absorbise pământ încercând să se umple, să se panseze pe dinăuntru. Disperarea te întoarce întotdeauna jos şi încerci să-ţi extragi sevele. Mângâindu-i părul, avea impresia că se pierde în rădăcini sub un mal. Foraje în eternul feminin, probe de etern feminin (aici îi veni să zâmbească). Olga avea reprezentări de zăpadă care scârţâie, ţurţuri, îşi aminti de excursia de la munte, făcută cu mai mulţi ani în urmă, iarna, când, pe o pârtie de săniuţe, eaneavând una, se dăduse pe un carton, alunecând nebuneşte pe zăpada cu gheţuş. Repetă chiar ţipătul când se oprise - văzuse în faţă prăpastia ca prin minune pe buza ei. întâlnirea dintre bărbat şi femeie are o fluenţă a sa, dincolo de biografii - eceva specios, de la specie citire -, nu mai eşti nici tu, Nucu, nici tu, Olga, ci două fiare care se luptă, se luptă fiarele din tine pentru om, ca viitorul să fie al omului, pruncul ce va veni. 0 femeie care a vrut să se sinucidă, a văzut moartea cu ochii, ori măcar cu un ochi, îşi continuă el salturile gândirii, salturi calitative bineînţeles, e o pradă uşoară. Atât de uşoară, că uneori n-o poţi duce, îţi amărăşte toate zilele. însă îi simţea dulceaţa cărnii de petală de trandafiri şi digitaţia frenetică a pianistei care redescoperă o partitură pe care credea c-a pierdut-o pentru totdeauna. Ce muzicală e atingerea, paşii sunt căptuşiţi cu note, găseşti o notă agăţată de lobul urechii femeii iubite. Omul murind are grandoarea surpării universului, trage tot universul în piept şi se sufocă, şi gâfâie şi se îneacă voluptuos parcă. Olga se salvase de la înec pentru a se scufunda în perne? Glumiseră un pic la început, ca o tatonare, o tocmeală de cai la târg, între ţărani, unul vrea să vândă şi altul să cumpere, cu aldămaşul băut dinainte. Ea hohotise la

376
MARIN SORESCU
observaţia lui că de la o vârstă problema devine foarte complicată pentru bărbaţi. Olga voise să-i expună filosofia ei: ce e femeia, după părerea sa, ce e ea - ea, Olga. Asta voia s-o ştie şi dânsa. Un caz ciudat, grav, complicat. Doar a încercat 5 să se sinucidă, nu? Cum a eşuat, cum a alunecat „pe fâş", cum ar fi spus Val. Dar cinismul lui Constantniu o inhibă şi de aceea râse, ca să-i treacă puţin crisparea. Oblonul se zbătu de câteva ori, ca o pleoapă zgomotoasă a ferestrei, oprind parcă pentru câteva momente camera să vadă afară, iar cei doi 10 tresăreau de fiecare dată când oblonul se dădea la o parte şi iar se pomeneau îmbrăţişaţi de lumină. Se confruntă puritatea cu cinismul, spuse Nucu. Deşi eu nu-s un cinic, ci un presocratic. (Te crezi, nu eşti nimic, eşti o cârpă, vru să-i replice Olga.) Se aflau iarăşi la măsura aceea joasă, de-o parte, 15 şi de alta, pieptănaţi de fiorii pe care parcă totodată şi-i mai filaseră şi oricum vlăguiţi, încercând acea sfârşeală, care te face să pari odihnit şi să arăţi bine.
    - La ce te gândeşti? întrebă Nucu. Sau la ce vă gândiţi? Dacă vrei, vorbim iar cu dumneavoastră, pe mine nu mă
20 deranjează. De altfel, când te văd acum cât eşti de frumoasă şi de distantă, mă sperii, mă înghiţi, parcă nici nu ne-am fi sărutat, nu ne-am fi apropiat buzele şi putem fi uşor Dumneavoastră cu D mare.
       - Doamne, ce se întâmplă cu mine? izbucni femeia dar 25 pe un ton foarte strident, că Nucu se şi sperie. „Hait, a luat-o
    razna". Unde mă aflu? Ce caut la acest hotel, unde totul îmi e străin? Aşa-i că viaţa nu e o cameră, un hotel cu tapet cenuşiu şi cu oameni care vin şi pleacă zilnic cu geamantanul în mână, mereu alţii, unii mai simpatici, alţii mai puţin, dar vin mereu 30 şi pleacă şi tu te uiţi după ei... şi atât... Asta să fie viaţa?
    Nucu nu ştia dacă e o întrebare ori a constatare filosofică, iar dacă era vorba de-o întrebare, ce putea să-i răspundă?
    - Da, acesta e un hotel... Desigur, ar fi fost mai frumos la o cabană. Sunt atâtea, care stau goale pe piscuri măreţe de
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
377
munte (hai, să mai poetizez un pic), te iei după indicator şi dai de paturi adânci ca nişte catafalcuri - ştii versurile lui Baudelaire?
„Vom avea
Şi profunde paturi largi ca un mormânt/'	5
   Eh, aerul curat şi priveliştea aceea să simţi că zbori nu alta... că lumea e a ta şi primeşti o medalie pentru fiecare respiraţie de ozon... nu ca aici... Hai să deschidem geamul... adică, nu, că mă văd din blocul de vizavi. Dar tu ai casa ta, reveni el cu picioarele pe pământ, de teamă să nu-i pretindă s-o ducă cine io ştie-n ce vârf de munte.
   - Nu mai am casă şi n-am avut niciodată!... Olga ar fi vrut să plângă, dar prezenţa individului o deranja. Pornirea să se limpezească în lacrimi... Dar nu putea de faţă cu un intrus.
   - Bine, domnule, zise ea apoi, rece, eşti destul de limitat. 15 N-ai ajuns niciodată la o trăire autentică, nici măcar femeia n-o cunoşti, ea nu e ceea ce crezi dumneata. Dacă ţi-au trecut atâtea prin mână, cum te lauzi, şi nici una, ori toate laolaltă n-au izbutit să te scoată din starea de automulţumire în care
te complaci, o automulţumire vecină cu prostia, înseamnă că 20 totul e zadarnic... n-au avut ce să scoată din dumneata... Eşti ca un om care are un pahar în mână şi toată viaţa stă cu mâna întinsă, tot zice „Hai noroc" şi nu pricepe nimic, de ce trec zilele şi de ce-ncărunţeşte.
   - Aşa mai merge. Adineauri îmi era teamă că nu eşti 25 zdravănă... la minte, că la trup... e material pentru doi-trei sculptori, îşi arătă Constantiniu un canin. Zi-i înainte... pentru
că tare mă tem că ai dreptate. Reţin ideea cu paharul. Şi dumneata ai fost un pahar în mâna mea. O cupă de şampanie, am spus „Noroc" vieţii, dar n-am apucat să gust bine că am 30 şi simţit amărăciunea. Da, da. Soarta mea e să ţin cupele astea frumoase de-un picior şi să mă împleticesc căutând alte cupe şi aşa mai departe. Ai dreptate. Dar ce pot face?

378
MARIN SORESCU
    - Nu-mi pare rău că te-am întâlnit. Glasul Olgăi era acum foarte limpede, cristalul pur îşi arăta calitatea. Murdăria dumitale m-a limpezit. Meritam una ca asta. Cred că oamenii întâlnesc în viaţă întotdeauna ceea ce merită. Nu ce ar dori
5 ei, ci ceea ce merită şi dacă au destul cap să tragă învăţăminte, totul are un sens. Merse şi deschise larg fereastra. Şi cu asta suntem chit. Du-te.
    Bărbatul sări şi închise geamul pe care o zbughiseră afară câteva muşte.
io	- Nu, nu acum. Mai avem de discutat, şi zgomotul străzii
    acesteia întotdeauna m-a inhibat.
    O luă în braţe şi ea nu se opuse. Nucu era mult mai sigur pe sine şi nu ştiu de ce îi tot venea să fredoneze, culmea! un proverb: Pe unde culegeţi voi aşchii, eu am tăiat copaci.
15	- Iţi mulţumesc, zise el. Ce înseamnă să fie femeia trecută
    prin viaţă! (Şi întoarsă de la groapă, dar asta n-o mai spuse.) Alta ar fi făcut mii de mofturi, fasoane, scene, mi-ar fi cerut o taşcă de certificate de bună purtare. Acum spune-mi, „iubito", cum te cheamă. Şi să-i dăm un telefon drăguţului 20 de el... „Cui"? - Soţului tău! Poate e îngrijorat. Ii îndrugi că ai avut o criză... să nu-ţi ceară acum nimic, că nu poţi să-i explici... şi că te-ai înfundat pentru câteva zile prin bibliotecile din Cluj. Te pregăteşti pe brânci pentru doctorat. Adică stai, că n-ai terminat încă facultatea. Oricum, chestie de fişe. Ba 25 nu: ai văzut muzeele! Eşti năucită de impresii. Poţi să-i descrii vreo trei Rembranzî... nu contează că aici nu există nici unul... el se pricepe la artă? Aşa... şi te întorci la Bucureşti, îţi reiei viaţa... Facultatea ta nu e de aruncat. Fii fată cuminte şi te pomeneşti cu diplomă. Ce e soţul tău? Ce 30 spuneai că e?
    - Contabil, minţi Olga.
    - Foarte bine, contabilii se dau în vânt după Rembrandt. Am văzut o firmă la Constanţa, pe care scria: „Vindem Ovizi". Ce să fie, ce să fie? Intru şi... era vorba de mici
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
379
statuete cu Ovidiu. îi spui c-ai venit la Cluj din cauza unui tablou celebru, care se găseşte numai aici, l-ai admirat şi-i descrii stările sufleteşti prin care ai trecut, privind pânza. Femeile când aud cuvântul pânză se gândesc, nu ştiu de ce, la rochii. închipuieşte-ţi că sunt cărţi întregi, romane, unde nu se descriu decât rahaturi de-astea - scuzaţi - ca şi când noi am fi toţi contabili, noi cititorii, şi habar n-avem, de fapt, ce pânză a mototolit eroina, care nu trăieşte — vizibil — decât în transcendental. Dădu s-o mângâie, însă ea tresări speriată, ca la atingerea unei reptile. Comparaţia e veche, dar alta nouă nu am. Se simţea jignită? Nu voise însă s-o supere. îşi ceru scuze. Spuse că viaţa e mult mai bogată, şi dacă cineva vrea descrieri de micşunele în locul sevelor, licorilor şi sulimanelor sănătoase ale realităţii, cunoaşte el unul, un pictor de gang, care e acum în faza „micşunică". Nu cel din lift, altul. Vinde petale imaculate. Soţului tău îi plac florile?
   - Uite care e... situaţia, zise Olga cu oarecare trudă, ca şi când n-ar fi putut să se-adune. Voi doi vă asemănaţi.
   - Cine?
   -Tu cu bărbatul meu... aşa că nu-1 mai batjocori. De fapt, nu înţeleg ce plăcere simţi să mă umileşti? începu să plângă. Oblonul de lemn al geamului se izbi bătut de vânt şi pentru o clipă rămaseră în întuneric, ca şi când s-ar fi întrerupt curentul.
   - Eu sunt o lichea, repetă Constantiniu, cu oarecare mândrie, ca şi când ar fi declarat: „sunt un geniu". Nu ţi-am spus de la începu t? Şi mă mai găsesc şi într-o situaţie financiară îngrozitor de proastă. Oftă.
   - Hotelul mi-1 plătesc singură... murmură Olga, printre sughiţuri...
   - Bineînţeles... adică... de ce? Te rog, eşti invitata mea!
   - Nu, am un CEC la mine... o să scot bani, nici o grijă.
   Constantiniu păru a sta pe gânduri...

380
MARIN SORESCU
    - A, atunci se schimbă lucrurile... N-ai putea să-mi împrumuţi şi mie, în caz că-ţi prisosesc (cât să-i cer? cât să-i cer?) vreo 2000 de lei? Nu mai mult de zece zile...
    („Acum n-a mai rămas decât să mă bată, să mă calce în picioare, şi toată gama e epuizată - se gândi Olga. Aşa îmi trebuie! Trebuie să-l şi plătesc! Doamne, cât de rău am căzut!")
    Constantiniu păru că-i ghiceşte gândurile. Zise:
    - Asta ţi-am spus-o aşa, ca semn că te consider un prieten apropiat... căruia poţi să-i destăinui şi necazurile. Altfel, n-aş fi îndrăznit... te rog să nu te gândeşti la cine ştie ce. Trebuie să scot azi, din pământ din iarbă verde, o sumă măricică. Necazul mi se trage tot de pe urma zeului Amor, cu accent pe A, cântat de Petrarca în neştire, cu nemiluita adică, dar, cred, şi în necunoştinţă de cauză. Nu ştiu ce mă face să bănuiesc asta. Şi pentru că tot începui, află adevărul până la capăt: sunt în proces de mai mult timp. Se aplecă şi-i şopti la ureche: Un individ mă acuză... Mai bine zis... nevastă-sa... Ştii, un truc, să scape ea basma curată. Ne-a surprins pezevenghiul, ce mai încolo încoace, şi ea, ca să vezi inspiraţie, prezenţă de spirit! a început să urle, să ţipe... Legitimă apărare... Eu am acceptat jocul... să salvez onoarea femeii, să vă salvez onoarea, frumoaselor mele doamne, cum zice Ofelia... şi iată-mă pe la tribunale... Bun! Ai fost vreodată la tribunal? Nu! Să nici nu calci pe-acolo. Te rog eu, ocoleşte clădirile acestea masive. Deşi, ca material uman, peisajul e extrem de bogat. Acolo să vezi caractere, nu în piese! Acolo să vezi probleme de viaţă, nu în piaţă! Frământări de conştiinţă - asta mai puţin, colcăială de destine - asta mai mult. Tribunalul modern ţine locul tragediei antice. Corul e afară, la gard. La Bucureşti venisem să caut un avocat... Unul bun. N-am găsit... dar tot nu m-am întors cu mâna goală, plasă el
o	glumă. Şi-acum iată-mă cu procesul pierdut - adică nu s-a dovedit că ar fi fost chiar... altfel aş fi înfundat puşcăria. S-au bolmojit lucrurile... şi m-am ales doar c-o amendă. Oftă din nou, parcă din celălalt rărunchi, căci ştia să-şi dozeze of-urile.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
381
   Pe Olga, o pufni râsul. în ce măsură era adevărată povestea şi în ce măsură era inventată, asta nu mai avea nici o importanţă. Ea însă îl caracteriză perfect.
   - Pensie alimentară plăteşti? întrebă ea.
- Oho!	5
   - După-masă scot banii şi-ţi dau 2000 de lei.
   - Nu mai mult de două săptămâni, o asigură Nucu. Atunci am eu o combinaţie. De altfel, suma o posed şi-acum, dar ştie nevastă-mea de ea şi nu mă pot atinge.
   Nucu plecă. îi plăceau relaţiile care se stabiliseră între ei, io deschise, de cârdăşie sinceră şi fără fasoane (cât de mult se înşela!). Deodată se opri locului. Şi dacă e vorba de o nouă înscenare, pusă la cale de vreunul, cu cine ştie ce scop?! Oare? Adică i se aruncă o p... în braţe - ştiindu-i-se naravul —, el slab de înger, se lipeşte ca prostul, ba-i cere chiar bani împrumut şi la prima 15 ocazie, alt flagrant, altă nuntă, alţi lăutari! Ce-ar fi, în altă ordine de idei, să renunţe imediat la nevastă-sa, asta de-a doua, în favoarea acestei necunoscute? I-a plăcut trilul ei de sâni şi de conştiinţă. Cu soţia se certa de la un timp încontinuu şi tot ceea ce eternul feminin îi dădea pe-o parte, îi lua, ca să zic aşa, pe 20 de alta. Bucuriile din oraş îi erau anulate, făcute zob, la domiciliu... şi viaţa un adevărat iad. La primul telefon public se opri şi sună acisă, la el. îi răspunse soţia. Pretindea că-1 aşteaptă.
   - Lasă, că nu mă pierzi! zise el, cu tonul ocupat al omului care nu-şi vede capul din treburi. De-aia ţi-am dat telefon, 25 să-ţi spun că mai întârzii. Mă duc la şedinţă. Ies de la una şi
mă duc la alta, se răsti în aparat, cam enervat, probabil că soţia îi spusese „Ce atâtea şedinţe?". Aşa e în câmpul muncii.
   Olga ieşi şi ea, puţin în urma lui, şi căută muzeul. Cum de nu-i trecuse prin cap până acum? De atâtea zile, cum de 30 se mulţumea să stea închisă, ca o călugăriţă, şi să nu încerce măcar să cunoască cât de cât, oraşul?
   Se împiedică de-o cărămidă, căzu şi se înecă acolo în faţa hotelului. Trecea prin valuri înspumate, apoi prin straturi de

382
MARIN SORESCU
civilizaţie a apei la început irizate de raze, apoi tot mai întunecoase, şi nu mai ajungea la fund. „Atunci va să zică am visat, acum mă suge copca." Refăcu înecul pe uscat, cu tragerile la poligon acoperit, şi spaima din noaptea aceea, aţipită o clipă, 5 fâlâi în ea, cu aripi enorme. Noroc că nu-şi fractură piciorul, se ridică destul de uşor şi porni mai departe. Astfel i se imprimă oraşul, văzându-1 cu ochi mari, încordaţi, de jos în sus, ca într-o decolare. Aviatorii de supersonice conduc aparatele stând întinşi pe burtă şi o vreme parcă încremeni şi ea, lipită de 10 dunga albă ce despărţea mijlocul străzii. Avu impresia că zboară şi prin pământ, ghidând supercorpul ei, cam izbit dar încă ager, şi ascultând de comenzi. Indepărtându-se de locul incidentului, primul gând fu că a scăpat pe povârniş, căderea a fost un semn că năpârleşte de prăpăstii şi alunecări: nu păţise 15 nimic, deci semn bun, de-acum încolo şerpoaica e-n altă cămaşă de curcubeu! Sorbi câteva străzi, ca pe-o cafea pe care-o găseşti bună şi tare, îi plăcură, plescăi din pleoape. Aşa cum le sorbea din ochi, casele erau plantate în lumină, ca nişte copaci plantaţi c-o pensetă uriaşă în alb, într un cerc de zăpadă. 20 Clujul se deşuruba circular în faţa ei dându-i un sentiment de înălţare. Casele, ele însele, decolau spre dealuri. Iluminate, toate lucrurile parcă aveau alt sfârc - cum s-ar fi exprimat Val -, te pocneau cu prospeţime de ţâţă (aşa-i spusese el o dată textual). îşi aminti cu silă scena. Şi iarăşi sări în poiana 25 limpezită a unei noi existenţe, purificate. Bulevardele, străzile, cotiturile nu i se mai păreau goale, ca nişte sticle duse la vândut, la centrul de desfacere a sticlelor şi străzilor, odată cu borcanele de iaurt. Mergea prin forfotă, traversa pe roşu, claxonată de şoferii furioşi, dar protejată de dunga sa albă, ce 30 i se lipise de palmă, atunci când căzuse, demarcând răul de bine. Aerul venea proapăt, ventilat din zare. Oraşul părea o cetate, care îşi împinsese zidurile departe în arături şi de-acolo, peste ele, năvăleau şuvoaie de seve, miresme şi triluri. Lumina unui soare difuz - atâta strălucire „îngroşa" lumina, făcând-o
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
383
ceţoasă - şi alte atribute insesizabile ale anotimpului, venise primavara de-a adevăratele, oblonul acela care făcea pe ciocănitoarea voia să scoată larvele de sub coaja zidurilor la soare. îi făcea bine, lungindu-i faza de extaz, de adoraţie a naturii, la întrecere cu părul său de pe umeri... Nu se mai simţea o cafea amară cu zahărul alături. Calea pierzaniei alături, da, se purificase acum, se simţea trecută prin foc, căzuse dar se înălţase frenetic cu ochii ţintă în slavă. Totul nu fusese decât experienţă. Se îmbogăţise c-o experienţă pe viaţă şi pe moarte şi abia acum se simţea călită pentru omul pe care-1 iubea. Căpătase puterea de a-1 proteja. îi devenise aproape soră, mamă, natură.
   Râse de spaima de până acum, de-a nu fi recunoscută de cineva. Trecea printre oameni şi nu întâlni decât străini simpatici. E adevărat că unii întorceau capul după ea, dar asta
i se întâmpla in mod frecvent, şi nu era un gest de „recunoaştere", ci pur şi simplu curiozitate... „Deci încă mai au ce vedea? se miră ea. După toate acestea, se mai uită lumea la mine?" „Dar ce crimă am făcut?" reluă, după câţiva paşi, simţindu-se mult mai bine şi înviorată.
   Val însă n-avea de unde şti că Olga, Olguţa lui, se simte mai bine, căzuse în mocirlă, se stropise un pic pe glezne, dar se simţea „înviorată". După discuţia cu familia Amzulescu, continuată apoi până noaptea târziu cu Tudor şi cu Adrian, lui îi sporise neliniştea, intrând chiar într-un fel de panică. Nu era exclus să-şi fi pus capăt zilelor, de-adevăratelea, şi el să rămână singur pe lume. Se şi vedea singur şi fără nici un rost, rătăcind de ici-colo, fără Olga - fără nimic. într-una din zile, se pomeni chemat la miliţie şi dădu o declaraţie în legătură cu Olga. Când o văzuse ultima dată, în ce împrejurări, cum interpreta dispariţia ei. Fusese primul care anunţase organele de acest caz, încă din noaptea aceea. Dar de ce tocmai acum acestea se formalizau? De ce atunci parcă nu-1 crezuseră, iar acum se simţeau obligate să facă cercetări? Era prin urmare

384
MARIN SORESCU
la mijloc şi o plângere a lui Şandru. Val se duse la doamna Chetroiu şi-o rugă, când îi vine „forţa publică", să-l anunţe şi pe el, voia să-i ceară un sfat. „Forţa publică" era după uşă, începu să tuşească şi ieşi la iveală, ca şi când ar fi stat după uşă cu o treabă oarecare. Sculptorul îi spuse de păţania lui, eşecul lamentabil în materie de amor, că nu la toţi le merge strună, şi-i făcu cu ochiul. Adică el ce credea, el ca miliţian? Acesta îi relată o mulţime de cazuri similare şi regretă că nu fusese pus la curent încă din prima zi. Sunt unele care fug de la bărbaţi - explică miliţianul, în modul său simplu şi convingător - din cauză că au primit o palmă, s-au certat pentru o plăcintă cu dovleac ori aceia s-au pronunţat cu vorbe urâte împotriva lor, că varza e prea arsă, de exemplu, ori că s-a afumat. Acestea se întâmplă numai în primul an de căsnicie. Când bărbatul vine prima oară beat, când lipseşte prima noapte de acasă, fără să dea explicaţii că a fost în interes de serviciu şi aşa mai departe. Deci problema socială care s-ar pune ar fi să se lămurească persoanele civile — soţii, vreau să spun — să se poarte manierat măcar în primul an. Până trec hopul!
    - Nu s-ar putea să se înceapă direct cu anul doi?
    Doamna Chetroiu, căreia tânărul îi era simpatic, tocmai
pentru că era talentat - masca se afla agăţată de perete, la loc de cinste - şi mucalit, râse din toată inima.
    între timp însă, aşteptând să se potolească hohotele acestei femei de treabă, Val deveni iarăşi grav şi neliniştit.
    - Nu mă interesează de ce-a fugit de la bărbatu-său, asta îl priveşte pe el. Mă doare doar de ce-a fugit de la mine.
    - Din nepotrivire de caracter! spuse miliţianul, cu toată convingerea. Şi eu sunt căsătorit, mărturisi apoi, adresându-se mai mult doamnei Chetroiu, ca şi când acum îi spunea acesteia noutatea. Dar mă nepotrivesc în caracter cu dânsa, iar dânsa nu poate fugi de-acasă fiind mai mult sau mai puţin paralizată... Oftă, se vedea că e la mijloc o dramă. Val îl compătimi sincer, mai mult pentru faptul că dacă tot era pus pe schimbări nu
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
385
şi-a găsit şi el una mai tânără şi mai nurlie. Voi să spună asta chiar tare, în public, dar se temu că nu va fi înţeles bine.
   - Acum totul e să nu se fi întâmplat ceva cu biata făptură! spuse doamna Chetroiu, amintindu-şi c-o văzuse o dată ieşind din odaia dumnealor. „Doamne, ce bibelou! Ce bonjuristă!" exclamă ea. „Uite, aşa avea un păr" - şi arătă pe miliţian lungimea presupusă a părului Olgăi. îi venea acestuia cam până la carâmbul cizmei. Ar fi mare păcat să se prăpădească mândreţe de copilă. Dragă, îl ruga ea pe Trică - aşa-1 chema deci pe miliţian - nu poţi să faci ceva? Tu ai puterea în mână, eşti omul legii. (Ca şi când miliţianul ar fi putut să învie şi morţii!)
   - Să vedem, să nu ne pripim, zise acesta prudent. Bine că s-a procedat de la început legal, e just că aţi anunţat organele imediat după ce s-a desfăşurat accidentul.
   - Nu s-a desfăşurat nici un accident, m-am pomenit fără ea, pur şi simplu. Eram lângă lac, ne plimbam noaptea pe la ora trei.
   - Avea înclinaţii spre înec? se interesă madam Chetroiu.
   - Poate cu vreo banană, cu vreun covrig. N-am auzit-o niciodată că vrea să-şi pună capăt zilelor... şi cu atât mai puţin nopţilor.
   - Aţi jignit-o cu ceva? întrebă miliţianul.
   - Da, i-am vorbit despre Babilon, zise Val. Poate asta s-o fi deranjat, că nu pot s-o duc să-şi petreacă o noapte în cel mai frumos oraş din lume, în Babilon, şi să i-o prezint întâi lui Hammurabi, să-i dea un autograf pe cod, apoi lui Alexandru cel Mare. Poate asta a jignit-o.
   - Ce babilonie! interpretă Trică, în felul său, istoria antică şi contemporană.
   Apoi îi promise să se intereseze îndeaproape de caz. De data aceasta tonul era cel adecvat, adică aspru, neînduplecat, de om pus să păzească o intersecţie, unde a dat peste infractor.
   - Voi cerceta în primul rând accidentele de circulaţie din perioada respectivă - circulaţie autorutieră.

386
MARIN SORESCU
    - Şi navală, dacă se poate, adăugă Val.
    - Bine, bine. Daţi-mi, vă rog, numărul de buletin.
    Val scoase buletinul şi i-1 întinse. Miliţianul îl cercetă cu mare atenţie, îl duse în zare, dădu cu unghia să vadă dacă poza e bine lipită, apoi începu să se scarpine-n cap.
    - Dar dumneata stai aici fără mutaţie! exclamă el, aproape uluit, mai uluit decât dacă ar fi găsit-o pe Olga moartă chiar acolo pe buletin, aşa să fi fost buletinul un fel de catafalc şi el să descopere acolo o femeie moartă.
    - Nu asta e problema, încercă tânărul să minimalizeze neregula din buletin. Zilele astea îmi vine mutaţia, sunt toate formele depuse. V-am cerut un sprijin şi un sfat moral. Aşa ca între vecini, adăugă pe un ton de lapte şi miere.
    Omul se îmblânzi. îşi notă seria şi numărul buletinului şi-i promise tot sprijinul.
    - Vă place? zise Val, arătând masca mortuară, pe care acum
o	văzuse atârnată acolo pe perete. întrebase, fiindcă simţea nevoia să mai spună ceva înainte de-a ieşi din acea complicaţie inutilă cu inimosul slujbaş.
    - A, foarte mult. Leit maică-mea! Doamna Chetroiu începu să plângă. Sunteţi grozav de talentat, continuă ea - deci pentru asta plângea - şi duduia e ca o regină. Să vă ajute Dumnezeu să vă înţelegeţi. „A abdicat".
    „Dinspre partea ei sunt asigurat", îşi zise el, întorcându-se în cameră.
    în după-amiaza zilei următoare, îl convinse pe Adrian să-l ducă la Ruxandra - poate ştie ceva, i-o fi spus ei ceva. Adrian se lăudase a cunoaşte adresa acesteia. Merse şi Tudor. „Era bine dacă-i dădeam un telefon înainte, că n-o fi acasă", zise el, pe când orbecăiau pe coridorul întunecos de la mansarda spitalului.
    Bătu Val în uşă, tare şi cu forţă. Se deschiseră întâi uşile vecinilor - în dreapta şi-n stânga, două dudui scoaseră capul să vadă cine e. Zărind mai mulţi bărbaţi, capetele pline de bigudiuri - presa pe-o săptămână - dispărură pe dată.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
387
   - Intră! se auzi vocea Ruxandrei.
   Uşa era încuiată. Ea se repezi şi răsuci cheia, apoi se vârî iarăşi în pat - nu intra până nu-ţi spun eu gata, strigă. Gata!
   Trio „Flax" păşi pragul. Adrian înainte, ca veche cunoştinţă.
   - Stai aşa, nu te deranja, scumpo, zise el. Nu ţi-am ştiut numărul de telefon, că te-am fi anunţat. E vorba de ceva grav.
   -Aşa grăieşti tu întotdeauna, când vrei să mă ai, răspunse Ruxandra, cu o voce răguşită şi parcă prea joasă pentru făptura ei, fragilă şi dantelată, aşa cum se ghicea sub plapuma roz.
   - Poftim? Adrian se roşi, până în vârful nasului. „Să mă ai sictir, să nu înţelegi greşit", adăugă iute fata. Aceştia sunt prietenii mei, reluă Adrian, Val Tomiţă şi Tudor Frăţilă. Ţineau de multă vreme să te cunoască, hm! ca pe-un cal breaz. Ruxandra nu aşteptă să-şi termine Adrian prezentările, şi începu discuţia separat cu Val, luându-1, după felul ei familiar, direct de guler, cum ar veni.
   - Bine, domnule! Bine, lichea pusă-n gips, iartă-mă, că-ţi spun aşa, vasăzică dumneata eşti vrăjitorul din Salam, care suceşti capul puicuţelor, când încă au caş la gură. Unde e Olga, de ce o ţii în fân? Vezi să nu mănânce prea multă lucernă! De când e cu dumneata, ce? şi-a uitat prietenele! Să nu te văd în ochi. Ieşi aferă! Nu era însă un ton prea autoritar, era un fel de teatru, jucat cum dădea Dumnezeu, şi Val nu numai că nu ieşi, ci simţi nevoia chiar să se apropie de creatură şi s-o privească mai bine, să i se uite în creştet.
   - Să nu încurcăm borcanele, madam Cocean. Acum ne vedem pentru prima dată, poate mă confuzi. Şi, la urma urmei, eşti cocean cocean sau cocean ciocan de porumb, cum se zice în Moldova la cocean?
   Ruxandrei, care proceda întocmai cu toate noile cunoştinţe, i se întâmpla să primească de cele mai multe ori aceeaşi replică: „Mă confunzi", de unde putea deduce cât de stereotipă e uneori vorbirea umană, putea ajunge la concluzii pesimiste în ce priveşte diversificarea temperamentelor.

388
MARIN SORESCU
    - Nu confund pe nimeni, nu-ţi fă griji! zise ea. Unde e femeia? Unde-ai ascuns-o?... oţule! Acest oţule îl îmblânzi oarecum pe Val. Tipa nu-i era simpatică, ba chiar simţise un fel de repulsie, dinainte de-a o vedea. Olga îi spusese câte ceva despre ea şi el o cam încadrase pe meridianele şi paralele reale, aşa, pe „neve“. Acum faţa ei oarecum lăptoasă, pielea subţire şi străvezie, ochii cu cearcăne mari ca la persoanele care pierd nopţile, părul cam lălâu, nu erau de natură să i-o apropie. Dar poate că fata avea, puţin spirit, acest oţule arăta ceva. Era un indiciu. Rămânea însă de văzut.
    Ruxandra, considerând discuţia cu sculptorul încheiată, îl pusese la punct din trei vorbe şi-un cuvânt, trecu la Tudor.
    - Şi tu de ce nu mai scrii?
    „Asta-şi bate joc, sau ce-o fi cu ea?!“ se întrebă Tudor.
    - Pune, domnule, mâna pe condei, pe japcă şi arată-le ăstora (ăstora - ca şi când ar fi fost vorba de Val şi de Adrian) ce înseamnă dăruire, talent autentic, geniu, nu lucru scremut, cum fac ei.
    - Poate aveţi febră, zise Tudor, cu timiditate. Eu n-am greşit decât cu două-trei poezii şi m-am lăsat de scris.
    - Păi asta e... că te-ai lăsat! De ce te-ai lăsat, ia spune? Deziluzie în amor? Dar nu vezi că pute oraşul de femei ? Dă cu banul, ia-ţi ce-ţi trebuie... pe cine pică... Protest contra modului în care se exercită critica literară? Ăştia critici? Tu! Abia ieri i-au dat drumul lui Eminescu cu trei poezii - şi-alea ciuntite. Curaj la ei... cât glas la peşte. Ia stai aici pe pătuţ lângă tanti şi explică-te.
    - Şi noi putem să ne retragem, ha-ha! făcu Adrian. Văd că te dai la trufanda.
    - Termină, mă, cu prostiile, ce ştii tu? Talentele autentice trebuie încurajate, oblojite.
    - Să te punem la Direcţia literară, zise Val. Te luăm cu pat cu tot... tot suntem trei, şi deschizi un salon literar acolo, îi înveţi pe ăia literatură. Dădu să apuce de capul patului, dar Ruxandra ţipă:
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
389
   - Nu mişca atelajul, că am un termometru la subsuoară! Chestii femeieşti... Ce ştiţi voi, bărbaţii... Voi ştiţi una şi bună - şi nici pe-aceea ca lumea. (Apoi către Adrian.) — Cunoşti tu Ia ce temperatură se concepel
   - La 37 de grade, zise Adrian, aşa, nu era documentat în 5 problemă.
   - Bravo! Ai nimerit-o.
   - Şi dacă eu ajung la 3000 grade, iese forjă rapidă? râse Val, şi odată cu el toţi ceilalţi, inclusiv Ruxandra.
Aceasta, dacă aveai prezenţa de spirit şi forţa să-i rezişti	io
la primul şoc, se arăta, după aceea, o fată aproape agreabilă, plină de vervă, în orice caz, cu un „ce“ al ei, inimitabil. Le spuse că habar n-are, Doamne iartă-mă, unde se ascunde Olga - dacă pentru asta veniseră s-o deranjeze. Că ea - Olga - are ghinion cu bărbaţii, dacă fuge când dintr-o parte, când	15
din alta, ba hăis, ba cea, cu toţi neisprăviţii, scuzaţi. Că însuşi Şandru, bunul ei amic, o chemase la el alaltăieri, s-o descoasă, pe aceeaşi temă. Are o casă superbă, un apartament într-un bloc construit prin 1938, anul ăla de vârf, şi ce mobilă! făcu ea ca o paranteză, pe care apoi o dezvoltă vreo zece minute 20 bune, transformând-o în subiect principal. Era şi mamă-sa, însă nu se arătase, nu ştiu ce trebăluia pe la bucătărie. Pe Şandru îl găsise plângând, îl lăsase plângând. Deschisese uşile dulapurilor - descrierea mobilei căutaţi-o în altă parte, la autori stil - arătându-i toate ţoalele nebunaticei de nevastă-sa, nişte 25 rochii şi nişte blănuri... mţu! (Ruxandra produse un plescăit de limbă, care s-ar putea traduce, în limbajul articulat, printr-un superlativ al superlativului.) Aproape că m-a obligat să le probez, râse ea. Staţi să vedeţi.
   Am luat-o de la deux pieces. Nişte bluze cu floricele şi 30 fuste lungi, din trei-patru feluri de stambă, făcute aşa, în clini oblici, ca turlele bisericii de la Curtea de Argeş - dacă mă pricepeţi. Lucrurile astea nu se poartă la noi, par ţigăneşti, şi Olga nu le pusese poate niciodată, ori le îmbrăca doar prin

390
MARIN SORESCU
casă. Aştepta să ajungă moda şi aici. Apoi j'de mii de rochii, cu fermoar şi fără fermoar, cu şi fără platcă, mini şi maxi, dar asta nu era nimic. Când am trecut la sectorul blănuri - un dulap întreg -, am simţit că leşin, nu alta. O blană de vizon 5 adevărată, ştiţi voi cum vine o blană de vizon? Şi cum o simţi pe tine? E ca o alintare, eşti împărăteasa Persiei.
    - Ba bine că nu!
    - Şi un palton de astrahan, da nu astrahan de-ăsta... de oaie! Ci astraham de astrahan veritabil... numai inele; şi aşa
10 făcea nişte ape... Făcea ape-ape, numai luciu, auzi, când mergeai şi te uitai în oglindă. Plus o căciulă tot de vizon, cu un fel de cozoroc... ceva foarte şic!
    Toate acestea le-a adus bietul Şandru din străinătate - de la cele mai mari şi mai gomoase magazine din lume - 15 Ka-De-Ve, Hertie, Inno, Prix Unic, Woolwort, rupându-şi de la gură, din diurna lui, mâncând pizze, bratwurşti şi krenwurşti, în picioare, pe străzi, ca să se-ntoarcă acasă cu lucruri şi să le pună pe principesă. Şi ea, madam Eckermann, fuge! Şi unde şi cu cine fuge? - încheie Ruxandra această 20 evocare din O mie şi una de nopţi, bătând din palmele scoase brusc din plapumă - că Tudor se temu să nu spargă cumva termometrul.
    - E adevărat, domnule, îi zise ea lui Val, e fundat ce se spune că n-ai casă, n-ai masă?
25	-	Duşmanii mei grăiesc astfel, şi adevăr grăiesc.
    - Păi, atunci cum ai îndrăznit să pui laba pe magnolie? Cum putu nenorocita aia să iasă din Golful Persic... că bine spunea adineauri... care-a spus, mă? şi să se-arunce în canal?
       - Să nu zici vorbă mare! rânji Val. In canal s-a aruncat, 30 altfel aş fi găsit-o.
    - Să vezi ce săpuneală o să-i trag, când îmi va apare, plină de jeg şi... cu burta mare, ferească Dumnezeu! Ferească Sfântul de Sus să-i pice lui Şandru borţoasă. Apropo... am auzit că nu te-ai atins de ea... aşa e? N-ai decantat-o niţel, nu nimic.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
391
   - Ţi s-a plâns şi de chestia asta?
   - Nu, nu... Am dedus eu că eşti de-o mare puritate şi ca voiai totul cu acte în regulă...
   - „Eu nu d-aş dori vreodată să ajungi să mă cunoşti!"...
   - Faci tu pe viforul şi... „turcii ne-nconjor..." zise 5 Ruxandra, de data asta cu cea mai mare seriozitate şi pe cea mai răguşită coardă vocală a sa.
   îşi scoase termometrul de sub plapumă şi-l duse în zare, apoi îşi notă temperatura pe un fel de grafic. Când vă veţi căsători, o să vă dumiriţi ce făptură delicată e femeia, zise ea. io Acum căraţi-vă, că trebuie să plec la slujbă. Eu învăţ dimineaţa şi după-masa muncesc de mă spetesc. N-am pic de timp liber.
   - Măcar dacă te-ai odihni noaptea.
   - Noaptea? Mais ou sont Ies nuits d’antan?
   Deci, îşi lungi ea bărbia către Val, pe frontul de Vest nimic 15 nou. Nu-i numai remarca mea. Râse, de data asta singură. Apoi adăugă: Olga se va întoarce la aşternut, să-l schimbe, în câteva zile. Intuiesc eu că fata s-a cuminţit. Tânjeşte după lenjerie curată. E la vârsta căutărilor, are, ca orice adolescentă, mii de gărgăuni în cap, la început vrea blănuri, când se vede cu ele 20 nu-i mai plac şi doreşte să doarmă pe scândura goală, care în anumite provincii se numeşte tot „blană". Caută marele amor, ce mai încolo încoace! I s-a părut că l-a găsit în persoana acestui neisprăvit. I s-a năzărit doar, pentru o clipă. Pentru că imediat s-a trezit, femeia din ea a reacţionat ca foiţa de turnesol într-un 25 acid - care se înâibăstreşte sau se roşeşte? — tot una e, şi a plecat mai departe în căutarea amănunţită, purecarea idealului. Femeia aşa e: tinde către cer, na! Către absolut. Voi, masculii, trebuie să vă obişnuiţi cu absolutul nostru şi să-l luaţi ca atare, să-l luaţi de bun... Să ave:i răbdare şi să-l aşteptaţi să se întoarcă, să se 30 dea jos din pod. Prelegerea s-a terminat, gata! a sunat clopoţelul.
   Ruxandra agită termometrul, ca pe un clopoţel, şi „elevii" părăsiră încăperea. „Cei trei crai de la răsărit părăsesc ieslea tămâioşi de mirodenii" - gândi Tudor.

392
MARIN SORESCU
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
393
   - Ce zici de ea? îl întrebă el pe Val, când se văzură în stradă.
   Acesta nu răspunse articulat. Facu un semn cu trei degete. „Tiflă refulată, murmură el. Dar e bună, e dintre cele umede. “
   Cum fiecare avea un alt drum, se despărţiră. Sculptorul merse la Şandru. De ce? Nici el nu ştia ce-1 împinge tocmai spre casa acestuia. Nu-şi chinui mintea să scormonească cine ştie ce pretext, ca data trecută. Sună. Veni şi-i deschise chiar Şandru, care, văzându-1 atât de încurcat şi mofluz, îl pofti înăuntru. în intimitate se întâmplă ca şi vrăjmaşii cei mai ai dracului să fie altfel, să se poarte ca nişte inşi de treabă, plini de înţelegere pentru semenii pe care, în alte condiţiuni, la birou de exemplu, li-ar călca în picioare. Şandru era de felul lui un om bun, adică nu purta ranchiună, dacă voia să te ardă te ardea imediat, după aceea, când îi trecea necazul, îi părea rău şi încerca s-o dreagă. El însuşi nu se izbise de mari greutăţi, toate îi merseseră din plin şi, nu prea avusese ocazii să acumuleze venin. Acum trecea printr-o criză şi sufletească şi pe linia cealaltă, de serviciu, şi fondul său blajin se activase. Chiar se bucură că are ocazia să stea la taclale cu tânărul, să vadă ce fel de podoabă e, ce hram poartă. îl chinuia şi ideea următoare: ce-a putut vedea Olga la individ? Cam în acelaşi timp, Val făcea reflecţii ce nu se deosebeau prea mult de ale lui Şandru. Trebui să constate, cu oarecare părere de rău, că se asemăna cu grasanul din faţa lui, care zâmbeşte întruna, şi încercă să-l tragă de limbă: „Ia spune, ce mai faci? Cum îţi mai merg treburile? Cum îţi petreci tu toată după-amiaza?“ Poate tocmai din cauza acestei asemănări, Olga îl azvârlise, ca pe o cârpă, şi pe el, pe Val. Crezuse că e un om ales, un mare artist, şi când colo dăduse tot de Sănducu al ei, dar nu pe gras, ci pe slab, pe potrivit. Care, în loc să-i împuieze capul cu probleme de serviciu, cu audienţe şi luări de cuvânt la şedinţe, o plictisea cu statui, tablouri, arhitectură... vechile civilizaţii semite, arta exotică şi ce-a zis... Aristotel când îl dăscălea pe Platon. Se mira că nu se apucase încă să-i descrie templul Bukteshwar din Bhuwgheshwar...
I
Cu muierea nu trebuie să discuţi lucruri serioase, îşi spunea
Val. Nici neserioase... Nu discuţi nimic, dar absolut nimic,
faci pe mutul şi pui biciul pe ea - bine a zis cine a zis: „Şi nu
uita biciul" (Ăsta era un căruţaş). Din acest punct de vedere,
Şandru Alexandru îi era superior. Net superior. Ei se asemănau
în platitudine, dar grăsanul avea atuul omului forte.
   Flecăriră mult şi cu chef. De fapt, singurul lucru care-i unea - trăsura de unire, lectica, cvadriga şi tărăboanţa - era pasiunea pentru aceeaşi femeie, şi în mod paradoxal, acum când o pierduseră şi unul şi altul, măcar că rivali „de moarte“, ca să zicem aşa, simţeau nevoia să se vadă şi să vorbească. Despre orice, dar, în fond, gândindu-se mereu la acelaşi subiect. Erau ca doi veterani de război, doi tovarăşi de arme care, întâlnindu-se după mulţi ani, îşi tot amintesc aceleaşi scene comune cu caporalul care-i muştruluia, ce s-a întâmplat la cutare alarmă, şi cum au ocupat ei o poziţie. Asta e firea omului! Şi duşmanul îţi poate fi un bun prieten... când ai un scop, ori un trecut comun. Băură whisky şi se piliră amândoi. Val îl asigură pe Şandru, de faţă cu mama acestuia, că în ceea ce-1 priveşte nu se atinsese de Olga. Jura pe sticla de whisky; „Nu te uita că e goală, zise el, eu nu m-am atins de ea!“ Şandru mărturisi că-1 crede pe cuvânt, pe cuvânt de onoare, intuia că un artist'nu poate avea nimic stricat în el, adică nu poate fi mocirlos până-n măduva oaselor, n-are cum, şi jură pe aceeaşi sticlă goală că-1 crede! Dar s-o scoată de unde a ascuns-o şi să i-o dea înapoi - „e nevasta mea, mă-nţelegi? şi, uite, e mama aici de faţă, martoră, îţi promit că nu-i voi clinti un fir de păr. O iert. Mai ales dacă zici că e... cinstită“.
   - Pun mâna în foc! Val dădu să scapere un chibrit şi să-şi ardă braţul, întocmai lui Mucius Scaevola. Chibritul nu izbutea să se-aprindă. Renunţă.
   Val avea ceva nestatornic în el, o picătură din marea agitată. Era ca o bulă de nivel. I-ar fi plăcut să umble lelea prin porturi, să vagabondeze ca Panait Istrati, mergând clandestin pe vagoane

394
MARIN SORESCU
de marfă şi pe vapoare, cu lama de tăiat vene (venele proprii) ascunsă ca o balenă în gulerul cămăşii. S-ar fi împrietenit uşor cu fochiştii, pomanagii, măturători de stradă, hamali - şi-ar fi povestit viaţa unii altora, fiind capabil să-i pupe şi să le verse lacrimi amare în poală. îşi deschidea inima în faţa primului venit, dacă acesta îi arunca o vorbă bună, caldă. La o adică de ce nu s-ar fi înhăitat şi cu Grăsanul! Nu ştiu de ce îi tot venea pe limbă să-i spună lui Şandru „Grăsanule“, şi chiar trânti porecla de câteva ori. Şi viaţa acestuia se dovedea plină de pitoresc, dintr-un anumit unghi. Pe la început, pe la 20 de ani. După aia luase în greutate. Visa să mai pună mâna pe o blană de vizon. în ce priveşte serviciul, totul era să-şi ungă din când în când scaunul, ca să nu scârţâie. Val îşi turnă ultimele picături de whisky în pahar şi-l întrebă de unde-1 are.
    - Mi-a făcut rost de el un prieten, se lăudă Şandru. Avea tot felul de amici, pretutindeni, care mai de care mai dornic să-l servească. De la portarul, cu care dădea mâna de fiecare dată, până la cutare director. Aceşti prieteni ai lui erau săritori întotdeauna, căci şi el le răspundea cu contraservicii, făcând totul nu cu scopul de a se căpătui, ci aşa, pur şi simplu, dintr-un instinct al relaţiilor, al bunelor aranjamente.
    - Domnule, dacă n-ai omorât-o, atunci e-n regulă! Se aranjează.
    Tânărul, la început, nu prinse sensul afirmaţiei... Se gândea în altă parte. După câteva momente abia, tresări:
    - Pe cine să omor? (şi în sinea lui: „Uite-1 cum aşteaptă mărturisirea unei grozăvii, ca pisica la gaură pândeşte mustăcind").
    - Totul se poate aranja, continuă Şandru, zâmbind enigmatic. Nişte cunoştinţe ale mele, oameni de ispravă, ne pot întinde o mână de ajutor. Numai să-i dau de urmă, vie, moartă, s-o scoatem la iveală.
    - Ce ticălos! Eşti gata să mi-o pasezi! Sau ai fi chiar în stare s-o împărţi în două, ca pe-un măr domnesc. Tu jumătate,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
395
eu cealaltă jumătate. Jumătatea mai mare e a mea! Chicoti, ca gâdilat. Apoi sări la Şandru şi-l luă de guler: Ia ascultă, bă, directore, să nu crezi că m-am îmbătat! Ce-ai spus adineauri?
Am strâns-o de gât, ai?
- Ce-am spus? se bâlbâi Şandru... am aruncat şi eu o vorbă... 5
   - Păi, fii atent ce-ţi iese din gură... Criminal eşti tu... că ai luat-o din firidele sfinte ale Iaşiului, ai sedus-o, fâlfâindu-i o situaţie materială extra... văzând că ea e o copilă neştiutoare. Această expresie „o copilă neştiutoare" nu-i plăcu, considerând-o prea melodramatică. Era însă furios şi nu mai io stătea să-şi aleagă vorbele. îi dădu drumul. Omul nu se aştepta
să fie eliberat din strânsoare, se obişnuise parcă să fie ţinut de cineva, „protejat", şi căzu pe sofa. Asta îl făcu pe Val să râdă. îl apucă iar de guler, şi mai strâns, ridicându-1 sus, până la el, şi-l pupă zgomotos pe frunte.	15
   - îmmm! Că tare-mi eşti drag!
   - Dragă, toţi artiştii sunteţi aşa? crăsi în sfârşit Şandru momentul să intervină. Ce naiba e în capul nostru? Voi aci plângeţi pe umărul prietenului, aci sunteţi gata să scoateţi cuţitul să i-1 băgaţi în burtă, după aia... îl pupaţi... Ce dracu 20 de fire ai? Pe cuvântul meu că-mi e frică să te mai primesc
în casă. Cum trebuie să se poarte omul cu tine?
   - Cu dumneata!... dar te rog să mă tutuieşti... Eşti invitatul meu... Şi dacă vrei un răspuns, acesta este: şezi blând, tu, fătuco, acolo, aşa cum şed şi eu. Pentru un prieten, îmi dau 25 şi cămaşa de pe mine şi-mi e ca fratele până la mormânt. Dar când văd că încearcă să mă supere... când l-am dibuit că mă suspectează, că umblă după mine cu fel de fel de sarsanale cu bombe... De ce m-ai adus aici? De ce m-ai târât aici? Uitase
că venise în locuinţa acestuia din proprie iniţiativă, nici vorbă 30 să-l invite. Aducându-şi aminte, încercă s-o dreagă: aici... în situaţia asta... De ce n-o menajezi pe Olga şi-i pui coarne?
   - Dar cu ce drept te-amesteci în viaţa mea personală şi-mi ceri socoteală? izbucni stăpânul casei, luând o vază mare, neagră

396
MARIN SORESCU
şi izbind-o de sobă, făcând să sară cioburi în toate părţile. Şi el era destul de năuc, dacă putea susţine cu acesta o conversaţie atât de absurdă. Şi, la urma urmei, zise, aşezându-se şi podidindu-1 dintr-o dată plânsul... nu mai vreau s-aud de ea... Dacă vine, o iei... vă duceţi dracului la starea civilă, te-ai purtat în mod civilizat cu fătuca - reţinuse expresia - şi mi-ai cerut-o de nevastă... Uite, în aceste zile... eu m-am gândit mult... n-am putut să închid un ochi toate aceste nopţi... m-am concentrat, serios... ţi-o dau... Am cules-o de pe drumuri, n-avea ce mânca, şi-acum face existenţialism cu mine! Camus în jos, Camus în sus.
    - Te facem naş! propuse Val, aţâţat de-un demon al obrăzniciei.
    - Da... accept!
    - Şi-i dai zestre.
    - îi dau şi zestre... îi dau tot... să se termine o dată coşmarul ăsta. Plângea cu sughiţuri, ca o femeie. Cât era de mare şi de gras, n-ai fi crezut că e în stare să scoată asemenea sughiţuri... Veni mamă-sa, din odaia de alături, şi începu să-l mângâie... Strânse cioburile cu mătura, pe un făraş.
    Totuşi, acest mălai mare era, în anumite momente, un copil, un bebeluş, şi acum plângea fiindcă Val îi luase jucăria şi i-o stricase.
    - Spuneţi-i să tacă, doamnă, c-o să-i dau jucăreaua-napoi. Plecă. Se trezi de cum făcu câţiva paşi pe stradă. îl durea însă capul, foarte tare îl durea capul. Parcă se-nvârtea pământul cu el. Regreta că se dusese la Şandru. Constată că de-o vreme face lucruri cam anapoda, de care-i pare imediat rău; le înfierează şi ia atitudine împotriva lor, dar asta nu-1 împiedica să le repete, la prima ocazie. Da, da, voinţa lui se ducea pe copcă de la o bucată de vreme încoace! De când o pierduse pe Olga. Oare pentru totdeauna?
    Olga îl mai părăsise o dată, într-un mod la fel de misterios. Tot aşa, se plimbau pe stradă şi dispăruse de lângă el. Apoi
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
397
îl căutase peste câteva zile, rugându-1 să nu fie supărat. Să nu încerce să i se vâre în suflet cu forţa... I-auzi explicaţie!
   în ciuda demisiei pe care încercase să şi-o dea şi Şandru o rupsese şi-o aruncase la coş, Val avertizându-1 însă că din acel moment el se consideră demisionat, continuase să se ducă la slujbă. Poate şi numai pentru a-şi umple ziua cu ceva. într-o dimineaţă, mergând pe jos pe cheiul Dâmboviţei, constată că a venit primăvara adevărată, primăvara bucureşteană, unică în lume, au înviat toate muştele, numai sufletul lui e ca balega amorţită!
   Zilele următoare stătu mai mult prin biroul directorului. Nu ştiu ce-1 tot atrăgea la acesta, era parcă un fel de consilier intim al său. „Are lipici“, se gândea el, cu oarecare silă.
   Şandru, pe cât de moale şi descumpănit acasă, în urma loviturii sub centură primită de la cine-i era mai drag, pe atât se arăta de energic şi plin de iniţiative la serviciu. Noua funcţie parcă îl încânta acum mai mult decât cealaltă, îi dădea mâna liberă, oarecum- Or plăcerea lui cea mai mare era să lucreze cu oamenii, să se vânture în câmpul muncii, să fie productiv. Nu iubesc birocraţia! spunea de fiecare dată, când se prezenta cineva cu vreo hârtie la el. La întreprinderea aceasta era aproape totul de făcut, după cum constatase chiar din primele zile. Lucrul mergea anapoda, fabrica gemea de chiulangii, venea fiecare când voia şi pleca atunci când avea chef, sub diferite pretexte. Făcuse chiar o probă, luând lista salariaţilor şi chemând la el, la-ntâmplare, douăzeci de persoane. Din acestea douăzeci, numai două erau la acea oră în întreprindere, putând fi găsite la locul lor de muncă — o femeie cu migrenă, care stătea cu capul în palmă şi ofta, şi un magazioner, având de primit nişte marfă. Ceilalţi, ia-i, directore, de unde nu-s!
   - Poftim! spuse Şandru, făcut foc şi pară. Uitaţi-vă şi dumneavoastră până unde s-a ajuns la noi cu disciplina! îi asigură pe cei prezenţi că aşa nu mai merge, e hotărât să taie în carne vie.

398
MARIN SORESCU
    Convocă o şedinţă pentru a doua zi, cu toţi salariaţii, după încheierea orelor de serviciu, bineînţeles. întrebă dacă se respectă programul de înviorare în birouri, adică cele zece minute, dimineaţa. Nimeni nu ştia precis în ce măsură se ţine seama, în vreun birou, de aceste instrucţiuni - oamenii dau ei din mâini şi din picioare, se agită, cum să nu se agite, dar nu în cadrul acestor zece minute de înviorare, ci când e vorba să ceară o majorare de salariu, trecerea de la o categorie la alta, când solicită învoiri. Deci un fel de mişcare tot fac ei, nu sunt dintre cei anchilozaţi, zise şeful de producţie. Abia spre ora două începură să se prezinte la secretară unii dintre cei convocaţi de dimineaţă. Picaţi „de pe teren“ şi aflând cu surprindere c-au fost chemaţi, se interesau despre ce putea fi vorba. Şeful nu voi să primească pe nimeni, dădu instrucţiuni să li se taie ziua - orele lipsite - să li se scadă din salariu. La a doua abatere urma a li se desface contractul de muncă.
    „Aşa sunt toţi la-nceput, fac pe zmeii“, se pronunţă unul, care văzuse mulţi şefi şi avea o filosofie a sa în privinţa aceasta. îi spuse secretarei că, în ceea ce-1 priveşte, fusese cu duba să ridice materialul de propagandă de la o tipografie şi să facă bine să nu-1 considere absent nemotivat, să-l taie de pe lista nemotivaţilor.
    Secretara fusese schimbată. în locul celei vechi, din toate punctele de vedere, se afla acum una nouă şi drăgălaşă, cea care voia să se prezinte la concursul de frumuseţe. Val i-o recomandase lui Şandru, şi acesta, la o primă vedere, fu de acord, urmând ca Nuţi să facă un fel de stagiu deocamdată, spre a se familiariza cu problemele şi spre a-şi putea da seama directorul dacă fata corespunde.
    - Ştie limbi străine? îl întrebase el pe Val.
    - Altdeutschsprache, paleoslava şi greaca veche. Baza, cum s-ar zice, baza. Restul, limbile moderne, vin de la sine, le scoţi din mers, de-un cot, în procesul progresului.
    Deci Nuţi, care se ştia în rodaj, se purta cu solicitatorii cât se poate de rece şi distant, respecta întocmai instrucţiunile
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
399
superiorului, care-i spusese că la o fată frumoasă rage şi-un măgar. Să nu se pomenească în anticameră cu tot felul de chiulăi din fabrică, veniţi chipurile cu probleme la director, în fond s-o ţină pe ea de vorbă, ori s-o descoasă. Tot ce se petrece aici e strict secret — o instruise el —, cine mă caută pe mine la telefon, cine vine şi cine pleacă, la ce şedinţe sunt chemat, toate astea rămân între noi, eşti mormânt.
   Nuţi îi spuse celui cu duba că directorul nu-1 poate primi şi că, oricum, îl va trece pe lista de absenţi, urmând ca el, după aceea, să facă o contestaţie scrisă. Nuţi se miră şi ea de noua funcţie primită şi de faptul că acum parcă toată lumea o privea cu alţi ochi, chiar şi femeile începuseră s-o complimenteze...
   Şandru discută cu colectivul în prezenţa lui Val, care se instalase într-un fotoliu şi urmărea distrat scena. Cei prezenţi apreciau orice propunere a directorului, cât de neînsemnată şi banală, ca pe o nouă descoperire în materie de logică şi inteligenţă, totul li se părea bine-venit, era şi timpul să se ia o astfel de măsură, şi se mirau cum lor înşile nu le dăduse prin cap mai înainte să facă nişte sondaje, să vadă în ce măsură oamenii îşi respectă contractul încheiat cu fabrica. „Numai că nu-şi dau cu pumnii-n cap de ciudă“, rânji Val, în sinea sa, răsturnat în lotoliu fără nici un fel de jenă, ca şi când el ar fi fost cel mai mare acolo. Şi atitudinea celorlalţi faţă de el se schimbase parcă, era consultat cu toată seriozitatea şi cu creionul în mână în privinţa secţiei de păpuşi. E singurul cu influenţă asupra directorului - se gândeau ceilalţi —, şi căutau să-l atragă de partea lor. Ce fel de neveste or fi având ăştia? se-ntrebă Val, or fi ducând toţi banii acasă, ce fel de căsnicie or fi având? Era, desigur, foarte cinic din parte-i să gândească astfel.
   - Nu s-a aprobat memoriul nostru în ceea ce priveşte secţia jucării! spuse plângăreţ directorul adjunct. Voia să i se vadă participarea la necaz. Adică un minister a fost de acord, dar a fost contra celălalt minister, iar al treilea minister a spus că

400
MARIN SORESCU
nici vorbă de-aşa ceva. Argumentele sunt că trebuie pusă baza şi pe educaţia oamenilor, a conştiinţei noi. Ori asta, educaţia serioasă şi sistematică, se începe încă de când oamenii sunt mici, sunt...
    - ...în faşă, şi chiar mai înainte, interveni „artistul".
    - Da... încă din faşă, repetă şeful de producţie.
    Val nu ştia despre ce fel de memoriu era vorba, şi Şandru, necăjit că adjuncţii lui n-au nici un fel de fler, ce trebuie şi ce nu trebuie să spună în faţa „străinilor", simţi nevoia să-l încunoştiinţeze că intenţiona să desfiinţeze secţia de jucării. Deocamdată nu s-a aprobat, dar vom face o revenire, cu noi argumente. Ce părere ai, ca unul care e în problemă?
    Val stătu o clipă pe gânduri.
    - Ducă-se! dădu el dezlegarea pe loc. Să se desfiinţeze. Păpuşile noastre nu-s bune nici pentru sugari, că sunt prea savante, prea urmăresc o „problematică" complexă, şi nici pentru oamenii mari, fiind lipsite de orice haz. Şi le povesti o glumă despre unul din America sau nu ştiu de unde, care lucra la o fabrică de jucării, şi voind să facă un mic cadou puştiului său sustrăsese zilnic, azi o şaibă, mâine un şurubel, cum se întâmplă pretutindeni. Când trecuse la montarea păpuşii acasă, în bucătărie, observase că oricum ar fi sucit-o, oricum ar fi dres-o îi ieşea... tot mitralieră.
    Toată lumea se amuză copios.
    - La noi, aici, e taman invers... spuse Şandru. Numim întreprinderea de... cauciuc şi facem jucărele.
    - Nişte mămăligi! se confesă Şandru lui Val, după ce expedie colaboratorii, iar aceştia, care abia aşteptau momentul să piară din faţa lui, pentru a nu-i mai pune la fel de fel de treburi, a nu le mai inventa corvezi, se făcură nevăzuţi în doi timpi şi trei mişcări, plecând „să intre în probleme".
    Ai văzut dumneata cum le umblă mintea?... Parcă au cap de câlţi... „Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii" - spuse Şandru un vers, pe care îl prinsese şi el din zbor de la
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
401
o colaboratoare, şi-l trântea ori de câte ori voia să dea probe de cultură generală. Vom scutura noi însă această pleavă... o vom face puzderii!
   - Să dea Dumnezeu! Val se ridică şi plecă, făcând un semn ambiguu, ce putea însemna că nu pleacă de tot, mai revine în birou, ori că s-a săturat să pălăvrăgească şi merge să lucreze. Şandru ieşi însă după el şi-l chemă înapoi. Nu apucaseră să vorbească în ziua aceea nimic despre Olga, despre „subiect". Lui i se păruse, la un moment dat, că ea s-ar fi întors la sculptor, şi-l tot ţinea în preajmă să „răsufle", să spună unde-o ţine. Totodată şi pe tânăr îl rodea gândul că Şandru n-ar fi cu totul străin de „fuga" în necunoscut. Acum acesta îl întrebă deschis.
   - Ei, a venit ori ba?
   - In vis... Am visat-o azi-noapte. Era cu unul în braţe.
   Şi-i descrise un bărbat înalt, subţirel, brunet, care îi
înşurubase nevesticăi nişte aripi la subţioară şi se pune problema ca ea să sară, cu aceste aripi de şindrilă, de pe un acoperiş... Acesta era când acoperiş de mânăstire, când de ciupercă şi când pat de hotel. Mare comedie! Iar ei îi era frică să sară de pe acoperiş... dacă nu i se desfac aripioarele? şi rămâne acolo în pat... Ce zici de asta ?
   - O aiureală, i-o reteză Şandru cu brutalitate.
   - Mă rog, asta am, asta vând. Pentru mine doamna şi stăpâna noastră ia tot mai mult înfăţişarea unei fantasme. Dumneata, care ai mai multă experienţă, poţi aştepta în linişte, cu pulsul normal, nu tahicardie, nu nimic, nu vise de groază că zbori într-un avion cu pilotul mort. însă pe mine această aşteptare mă vălureşte ca pe scoarţa pământului un vulcan care se căzneşte să iasă, sau, ca să-ţi fie mai uşor să pricepi, cum face valuri duşumeaua unei locuinţe când locatarii de jos au viaţă agitată. înţelegi? Pe scurt: sunt năuc. Nu mai pot! Vorbea sincer şi suferea în văzul rivalului, ceea ce era un semn rău pentru cerbicia lui, dărâmată.

402
MARIN SORESCU
   - Du-te în Deltă.
   - Hodoronc-tronc?
   - Putem face rost de-o delegaţie, şi aşa avem nevoie de cineva pentru nişte prospecţii... Şandru merse şi se uită atent la un tablou agăţat deasupra uşii capitonate, o natură moartă cu mere şi-un cuţit, pe care acum îl vedea prima dată. Voia să pară indiferent, să dea impresia că aruncase o vorbă într-o cu totul altă ordine de idei, voia să-şi rezolve o problemă de serviciu. Val, uitându-se în direcţia aia, adăugă la natura moartă şi pe Şandru, după cuţit. „Natură moartă cu mere, cuţit, dobitoc. “ Dacă i-ar fi spus cineva câtă forţă de simbol, ce adevăr conţine această aşezare de obiecte şi oameni rostogolindu-se spre sine, de la merele Evei încoace, până la el şi, la mijloc, Şandru cu cuţitul, ar fi zis că e nebun, face speculaţii...
   - Nu mă duc, prinţe al Danemarcii, la mânăstire, îşi piţigăie el glasul, ca Ofelia. Du-te tu, că eşti de cauciuc.
   Aşa gras, Şandru părea într-adevăr îmbrăcat în cauciuc de sus până jos. Omul, de fapt, se săturase să-l vadă prin biroul lui. Asta însă nu i-o putea spune. Voia să mai respire, el, nu funcţionarul arţăgos, şi aştepta cu emoţie decizia oscilantă a artistului. „Ăştia se duc până la capătul pământului, dacă ştii ce să le fâlfâi prin faţa ochilor. “
   - Hai, băieţaş. N-am eu timp la dispoziţie, cu babilonia asta pe cap - trebuie să fac ordine —, altfel aş merge şi eu! Ştii să pescuieşti? In ape limpezi, nu tulburi - plasă el o pietricică. Bă, acolo e raiul pe pământ. După trei zile te întorci altul. Şi totul nu-i decât la doi paşi. Apasă pe buton, apăru secretara, care merse foarte aproape de director, ca şi când acesta ar fi obişnuit-o să-i dea instrucţiuni la ureche.
   - Fă o delegaţie, patru zile în Deltă pentru tovarăşul Tomiţă.
   - Mă duc, dar cu Olga, când o veni... o iau şi pe ea... dacă zici că e raiul, să-i facem şi ei o bucurie, zise Val, după ce
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
403
secretara dispăru, trăgând încet-încet după ea uşa capitonată, nu cumva să tulbure liniştea creatoare a directorului c-o trântitură nevoită. Şandru tăcu. Ţigara din gura lui se terminase şi trăgea din filtru, fără să-şi dea seama. Lepra din faţa sa nu-şi dădea măcar silinţa de-a nu fi obraznic.	5
   -Te mai gândeşti, nu te-mpinge nimeni cu de-a sila. Delegaţia o ai la secretară, acum eu sunt ocupat.
   în drum spre casă, Val Tomiţă îşi aminti de ciudata propunere - îşi aminti e un fel de-a spune, se gândise tot timpul numai la ea, încercând să dea de subtext. Să-l fi apucat io mărinimia aşa dintr-o dată, cum îl pocneşte răpciugă pe cal, jap, ca o şa nefermecată? Tot aşa jap, mărinimia pe Şandru!
A, povestea e cu ghivent: du-te tu de umple-ţi bojogii cu cântec de păsări, fă cargară cu votcă, că rămân eu aici s-o sprijin pe Olga... şi la urma om mai vedea! Ori urmărea să-l dea la fund 15 de-a adevăratelea? Să-şi fi trimis acolo oamenii lui să-l tragă în jos de-un picior, să-i umple gura cu mâl... Se amuză. Era fireşte o idee absurdă. Omul avea un suflet bun, îl văzuse suferind pentru fiinţa umană - pentru Olga adică. „Lasă, domnule, să se simtă bine mizerabilul -, că-i plătesc răul cu 20 peşte!“ „Ai undiţă? Ştii să pescuieşti?“ - aşa şi-o fi zis... Dracu să-l pieptene! Odată, la Sinaia, când trecuse un tren săgeată parca prin crăpăturile stâncilor, Val, ascultând ecoul, făcuse studii de împrăştiere: cum zgomotele intră în copaci, se infiltrează sub coajă, sunt absorbite şi devin cercuri. Cu cât 2.5
o	pădure e mai liniştită, cu atât cercurile interioare sunt mai calme, esenţiale, compasul se răsuceşte fără ezitări, fără dări peste mână. Mi se pare că după ele se poate studia şi umiditatea dintr-un an. Tot atunci se bucurase el dând de un brad frânt, deşi ar fi trebuit normal să-l încerce tristeţea. Dar odată cu 30 trunchiul sfârtecat dispărea un coşciug virtual, îşi lungea zilele cu încă un copac răpus. Straniu cum i se răscoliseră aceste reminiscenţe. Acum fibrele sufleteşti îi erau poluate de otrava acelei propuneri de ieşire la mare în răspăr - ştia că-i va da

404
MARIN SORESCU
curs oricum, tocmai că nu-i e prea clară, îl ispiteşte misterul ascuns după cortina vorbelor şi-a zâmbetului enigmatic al lui Şandru. Apoi, ca un rumeguş presărat peste umerii pleoştiţi dintr-o dată, o neînţeleasă frică de moarte... De unde până unde? Aşa nitam-nisam? Da, sunt foarte ostenit, m-a hăituit iapa de viaţă, am nevoie de-o paranteză pentru refacere...
    Aşa se căscă prima dată în proiectele lui Val, triunghiul Dunării la vărsare. Ca o posibilitate.
CAPITOLUL X
   în după-amiaza aceea îşi luă „haidamacii“ şi porniră în căutarea ghicitoarei. „Dacă s-a înecat şi asta, înseamnă că s-apropie potopul, ba chiar a început, şi azi-mâine ne dăm cu capul de Ararat.“ Tudor şi Adrian, băieţi fini, prea subţiri pentru acest calificativ, participau cu tot sufletul la drama lui Tomiţă. Acesta simţise că a intrat, de o bucată de vreme, într-un „câmp de mine“, unde trebuia să calci cu grijă. Şi cu cât se cerea mai multă băgare de seamă, cu atât el devenea mai nervos şi făcea cei mai nesăbuiţi paşi. în primul rând, prietenia la cataramă cu Şandru, prietenie care putea exploda în orice clipă.
   Nici Tudor, nici Adrian nu-1 vedeau cu ochi buni pe Şandru, părându-li-se cu două feţe; un om destul de primejdios. într-o zi, Val le mărturisi că în el s-a frânt ceva - nu coloana vertebrală, cum i se păruse lui Adrian ci altceva, mult mai important.
   - Ce-o fi mai important decât şira spinării? se miră gazetarul.
   - Ştiu, dar nu vreau să-ţi spun. Ghici? „Drumul sfârşeşte-acolo unde-ncepe“, murmură el, frumosul vers. Şi bănuiţi cum va sfârşi? Lui Val parcă-i năvăli dintr-o dată tot sângele în cap, astfel încât ochii i se injectară ca în urma unei teribile nopţi de beţie. Ştiţi cum o să sfârşească? O să mă arunc

406
MARIN SORESCU
din Foişorul de foc într-un rahat. Mă ţine, mă ţine, dacă nu, mă duc la fund cât ai zice peşte.
   Dincolo de pornirea de moment se ascundea, evident, un pericol. Şi prietenii îl simţiră.
   - N-ai nici un motiv să te plângi, încercă Tudor să-l liniştească. La vârsta ta, ai realizat ceva foarte important: ţi-ai ales drumul, nene, ai reuşit să te descoperi, ţi-e limpede ce ai de făcut! Nu-ţi rămâne decât să te pui pe treabă, să dai omenirii ceea ce aşteaptă de la tine... cu gura căscată.
   I se păru a zări o umbră de zâmbet pe buzele împricinatului, de aceea îşi termină fraza „în coadă de peşte“.
   - Nu mai pot lucra, mă duc la fund. Devin un ratat.
   - Ei, asta e bună! spuse Adrian. Ratatul nu devine, el este şi rămâne. Toată lumea crede în talentul tău, nu fi copil, mă, peste câţiva ani vei ajunge un nume, de să dărâmi zidurile unde
se vor lipi afişele. Auzi?
   - Viaţa unui ratat, începu Val o teorie, te stâlceşte, te umileşte prin pitorescul ei, dar - luată la bani mărunţi - n-are substanţă. In comparaţie cu existenţa omului de talent, din care n-ai ce alege, a ratatului e aur, o mină de aur. Un film despre un pianist de geniu, să zicem, din aceia cu degetele lungi ca picioarele de ogar... ce vezi în acest film? Scrie pe ecran, mare: „Napoli 1910“ - şi apare maestrul cu părul vâlvoi, dărâmat peste clape, pentru ca imediat să izbucnească aplauze. Apoi vezi: „Paris 1913“ - aceeaşi figură, adică tot el la pian, transportat, cucerind inimile: „Berlin 1920“ - pianul, aplauzele, şi la urmă geniul a murit de cord şi asta a fost viaţa lui - de o lălâie banalitate. Pe când nerealizatul nimereşte peste viespare de fapte, dă din pleaşcă în pleaşcă. A fost chemat să concerteze la Napoli. Se îmbăta ca un porc, de la statione centrale şi-l buzunăresc ăia de se oferă să-ţi ducă geamantanele. Rămâne fără leţcaie. Nu-şi aminteşte unde era concertul. Cine l-a invitat pe el acolo, cine, cine? Mister. Timp de trei săptămâni va întoarce pe dos, când treaz, când aburit, când
TREI DINŢI DIN FATĂ
407
călare, când de-a buşilea portul pestriţ, plin de borfaşi, pizze şipipiţe. Scotocind oraşul vechi ca pe un buzunar, se căptuşeşte c-o experienţă pe care cel ce merge glonţ la Singer şi începe să palpeze clapele, excitat, nu ţi-ar putea-o aduna nici în şapte vieţi... Iar individul ar proceda la fel şi la Veneţia, şi la Paris, 5 şi la Bucureşti. S-ar umple de trăiri, mă credeţi voi?
- Atunci fă-te un mare ratat! îl împunse Adrian.
   - Asta e nenorocirea. Am încercat şi n-am nici ialentul acesta.
-  Treci printr-o criză... normală, de creştere, îi spuse Tudor. io
Val nu răspunse, ca şi când n-ar fi auzit. îşi privi însă
mâinile mult timp, cu ură parcă.
   Plecaseră, aşadar, să iscodească acea ghicitoare. îşi amintise de spaima încercată de iubita lui când îi povestise „proorocirea“ femeii aceleia, „proorocire“ care-1 privea mai 15 mult pe el, nu pe Olga. Atunci de ce se speriase atâta? Femeia i-o fi mai spus şi altceva. Ori poate ştia unde se află. Sau dacă nu ştia, să ghicească, da, da, să-şi pună harul la tânjală, să muncească spiritul Val nu dădea doi bani pe asemenea „manifestări“. Când îi povestise Olga, se amuzase de 20 „năzbâtia“ ei.
   Unele femei sunt dornice să se înconjoare de mister, un sentiment puternic de automistificare pune stăpânire pe ele şi ajung să interpreteze aşa de bine rolul de „casete, puşculiţe cu enigme“, încât la urmă nici ele nu mai ştiu ce e adevărat 25 în ele şi ce e fals, fabricat. Olga voia să joace în ochii lui rolul eroinei antice: ştia dinainte adevărul şi e arsă de verdictul implacabil, însă nu deznădăjduieşte. Nimeni nu cunoştea cu precizie adresa babei. Studenta parcă îi pomenise de o străduţă, pe undeva în spatele Circului nou. Aici nimeriră pe nişte străzi 30 înguste şi întortocheate şi nu mai ştiură încotro s-o ia. Ieşiră la o arteră mai circulată şi Adrian avu ideea să-i telefoneze Ruxandrei. O fi ştiind ea - de ce nu, ea le are pe toate la degetul mic - cam pe unde stă Mafalda. Nimeni nu avea

408
MARIN SORESCU
telefonul Ruxandrei, bineînţeles. Cerură spitalul, prin informaţii, şi acolo întrebară de Ruxandra Cocean. „Nu există nici o Ruxandră Cocean la noi" - răspunse o voce enervată, şi Val n-ar fi putut preciza dacă „telefonista" era bărbat sau bărbată. Se întoarseră şi pătrunseră cu hotărâre în adâncul periferiei. Aici începea deodată un şantier imens şi totul era în faza de demolare. Tudor întrebă la nimereală o gospodină, care-şi încărcase lucrurile într-un camion şi acum ţinea de-o oglindă mare, cum sunt acelea ce se vând odată cu mobila „Doina". Stătea în vârful camionului, pe grămada de perne, scaune răsturnate, între ghivece cu flori şi saltele.
    - Era una de ştia să dea cu bobii! strigă el tare de tot, întrucât şoferul pornise deja motorul. Pe unde locuieşte?...
    - Cu bobii nu da nimeni, zise femeia. Poate-n cărţi... A da... se bătu ea cu mâna peste frunte... Madam Hristos... stă aici pe strada Primăverii, aşa... ea trebuie să fie... Le arătă pe unde vine strada Primăverii, de câte ori s-o ia la dreapta şi de câte ori la stânga... Tocmai când stătea cu mâna întinsă, şoferul demară brusc şi oglinda alunecă din camion şi se sparse la picioarele lui Val.
    - Ptiu! arză-v-ar focul! blestemă păgubaşa.
    Strada Primăverii era şi ea în demolare. Aici toata lumea o ştia pe madam Hristu (nu madam Hristos, cum înţeleseseră ei greşit din zgomotul stârnit de păcănitul ţevii de eşapament). Casa însă nu mai exista, în locul ei se înălţa un morman de moloz cam cât un gorgan. „Trebuie să se fi mutat la bloc“, îi lămuri un lucrător, care alegea cărămizile şi le răzuia, aşezându-le aşa curăţate într-o grămadă.
    „La blocuri! Dar la care? Tot Bucureştiul e plin de blocuri", spuse Val, necăjit pe lucrătorul care n-avea nici o vină, nu el o demolase.
    Se-ntoarseră acasă.
    - Ceea ce e nemaipomenit, vecin cu minunea, spuse Adrian înflăcărându-se deodată, e că era gata-gata s-o găsim!
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
409
închipuiţi-vă nişte oameni dintr-o mare capitală din secolul XX pleacă să găsească o „vrăjitoare"... rămasă cine ştie cum, prin ce capriciu al soartei, al istoriei, încă din epoca primitivă. Acea femeie putea avea foarte bine 4000 de ani...
   - Mai dă ceva... zise Tudor.
   - 4500 de ani... Cu toate că, desigur, după figură, n-ai fi crezut... 70—80 de ani acolo, cel mult! Şi aşa, întrebând din om în om, orbecăind în marea metropolă, găseşti coliba acestei stăpâne a duhurilor, acestei plasme „machbetiene“... mai bine zis locul colibei... şi ceea ce e mai fantastic e că afli că „vrăjitoarea" s-a mutat la bloc. Ha-ha, ha! La bloc! I-auzi, s-a mutat la bloc, adică a primit locuinţă... Continuăm investigaţiile?
   - Ne oprim aici, zise Val.
   - Eu văd în această expediţie a noastră, de astăzi, un drum simbolic, continuă Adrian. Vechiul e demolat peste tot şi odată cu mizeria şi incuria dispare însă şi misterul, tradiţia, ceea ce-1 singularizează pe om. închipuiţi-vă un bloc modern cu 7-8, etaje ocupat de „vrăjitoare"! Ha-ha! Ar trebui să facem o crescătorie de cotoroanţe. Să vină turiştii şi să le ghicim pe valută.
   - Mai bine ai fi atent să nu-ţi cadă ceva-n cap, îl sfătui Val. Tocmai treceau prin dreptul unei basculante cu moloz. Dacă te mai îngroapă a doua oară, ai mierlit-o. Ştii că nici Lazăr n-a înviat decât o dată. Când a murit a doua oară, Iisus şi-a luat mâna de pe el. „Gata, jigodie, mai ţine-te şi singur pe picioare, n-o să te înviez la infinit." Mai simbolică ar fi deci îngropăciunea ta decât ceea ce spui despre această nereuşită expediţie.
   - Ceea ce e totuşi foarte curios, interveni şi Tudor, e că baba e poate singura care deţine ceva important în privinţa Olgăi. Ea trebuie să-i fi spus ceva - şi acest ceva e dintr-o dată demolat, dislocat şi i se pierde urma.
   Acasă Val avea o citaţie de la miliţie, să se prezinte de urgenţă.

410
MARIN SORESCU
    - Ia-ţi hrană rece pe trei zile! îi sugeră Tudor, şi un sac cu tărâţe, aruncă în urmă, ca să poţi găsi drumul.
    - Să-mi păstraţi o amintire curată, se smiorcăi Val, parodiind. Şi plecă.
    - Numai de n-ar găsi-o moartă, pe undeva, spuse Adrian. Doamne, cum te mai poate pierde o femeie, pierzându-se.
    -Apropo, n-am mai văzut-o pe Mimi. Certatu-v-aţi? No, că asta n-ar fi fain.
    - Nu... dar n-am fost niciodată prea buni prieteni. E antitalent în ceea ce priveşte amorul. Şi schimbă vorba.
    Val nu apăru seara acasă, nu sosi toată noaptea şi nici în zilele următoare.
    - Ei, asta e bună! exclamă Adrian, văzând că nici în ziua aceea nu-1 găseşte în cameră.
    Se întorseseră amândoi de la redacţie, avuseseră o zi grea - situaţia lui Tudor se clătina ca plopul în vânt - şi pe drum Adrian spusese că el presimte c-o să dea de Val, or să-l găsească întins pe patul lui „cel cu arcurile alături" şi fumând, gata să le spună una bună.
    - Ce, puteau să-l reţină la miliţie până acum? se miră şi Tudor. Să fie problema aceea cu buletinul, care nu era în ordine, adică nu avea mutaţie?
    - Frăţioare, de mâine începem să ne agităm şi noi, că nici noi nu le-avem în regulă, zise Adrian. Apoi continuă: Ce-ai zice dacă s-ar descoperi că Val... a omorât-o pe Olga?
    Tudor râse.
    - Cum dracu ţi-a venit un astfel de gând?
    - Nu m-ai înţeles bine, nici nu e necesar să fi făcut realmente gestul acesta... E suficient să se creadă că l-a făcut. Toate aparenţele sunt împotrivă-i. Ştii ce, nu mi-a plăcut deloc prietenia lui din ultimele săptămâni cu Şandru. Acela e un om periculos, ţi-o jur. Şi a găsit modalitatea să se răzbune pe rivalul său, pe care, din omul băţos şi plin de încredere în sine de până ieri, îl vede acum dărâmat, fleşcăit sufleteşte şi aproape
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
411
cerşindu-i prietenia. E şi Val ăsta un tip, pe cuvântul meu. 0 sucitură de om! A doua zi merseră şi întrebară de el la circumscripţia de miliţie. Li se spuse că cetăţeanul cutare nu era în ordine cu buletinul şi fusese amendat cu suma de lei
75.
   - Numai atât?
   - Atât, deocamdată.
   Plecară la fel de nedumeriţi cum veniseră. Se întoarseră de la poartă - circumscripţia era în fundul unei curţi mari - şi întrebară ce trebuie să aducă pentru mutaţie. Le trebuia o serie de acte, însă cel mai important, care le lipsea lor, era dovada de la spaziu precum că au locuinţă. Ei aveau o cameră, însă nu putuseră căpăta de la serviciul „Spaţii" repartizarea pe ea, întrucât ca să li se dea repartizare aveau nevoie de buletin de Bucureşti.
   „O să mergem pe centură până-o să ne tocim tălpile", remarcă Adrian. Recurseră la prieteni. Luară adeverinţe de la Editura de care aparţinea revista lor precum că sunt în câmpul muncii. Până la urmă, obţinură şi dovada că au o locuinţă, o cameră, care li s-a. repartizat în mod lega1, însă fără acte, întrucât ei nu ştiuseră că trebuie să li se dea şi „o hârtie la mână".
   - Mă, Adriene, poate ai ridicat tu repartizarea... ia adu-ţi aminte? Nu se putea să ţi se dea cheia de la cameră fără această repartizare... ştii cât ne-am zbătut ca s-o obţinem...
   Se întoarseră acasă şi luară toate hârtiile lui Adrian la puricat. Aceste hârtii erau întinse pe jos, în dreptul patului, erau pline de versuri, de citate din clasici, socoteli şi datorii. Adrian, pe măsură ce dădea peste vreo poezie, o citea cu glas tare, ca şi când n-ar fi fost scrisă de el - uneori se mira cât era de bună, alteori o rupea - ori îi cerea părerea lui Tudor.
   - Nu mai rupe nimic până nu găsim repartiţia, zise Tudor.
   Şi adevăr grăise. Repartiţia găzduia pe verso un avânt liric,
scris de Adrian în febra unei mari inspiraţii, care nu-i mai îngăduia răgazul să caute altă foaie de hârtie. încercară să radă

412
MARIN SORESCU
versurile cu lama, apoi, riscând ca foaia să se subţieze prea tare şi să nu se mai înţeleagă numele, o lipiră pe o coală albă. Trecuse ora închiderii birourilor. A doua zi, se prezentară dis-de-dimineaţă la circă, de data asta cu toate actele în regulă. In sfârşit, obţinură mult râvnitul buletin de Bucureşti. Tudor făcu cinste c-o bere, o bău tot el şi pe-a lui Adrian, acesta având o criză de ficat.
    „Ce contează o criză de ficat? râse Tudor. Dacă ţi-ai băut ficatul, mergi pe splină“. (Gluma asta o auzise în tramvai.) Nu trebuie să te formalizezi.
    - Cum de nu ni se cere nouă şi-o adeverinţă că avem timp? îl întrebă el pe Adrian. Adică de ce se rupe categoria spaţiului de aceea a timpului?
    îşi aduseră aminte de Val şi se-ngândurară.
    - Păi, dac-a dispărut şi el... înseamnă că mâine-poimiine... Adrian era cătrănit rău. Ne ducem, frate-miu, unul câte unul.
    - Fii, domnule, serios, cum să ne ducem? Nu vezi că suntem în ordine cu tot?
    Se întoarseră la miliţie şi mai întrebară o dată de cetăţeanul Val Tomiţă - Tomiţă Vaier - care se prezentase acolo, în urmă c-o săptămână, şi nu mai apăruse. Nu cumva, neavând bani la el să plătească acea amendă de 75 lei, nu cumva fusese reţinut acolo... contracost, cum ar veni?
    Cel din spatele ghişeului nu purta uniformă de miliţian, era un civil mai în etate şi le răspunse că aşa ceva nu putea fi adevărat, întrucât miliţia populară e creată să scoată la iveală infractorii, nu să-i ascundă.
    - Să nu fie cumva vreo greşeală? Să nu se fi strecurat vreo mică eroare?
    în loc de răspuns, ghişeul li se trânti în nas.
    - Sunt cu chef. auziră ei glasul funcţionarului şi se grăbiră să părăsească incinta, acea incintă sobră.
    Când apăru Val, după vreo zece zile, le spuse c-a fost în Deltă. Se bronzase, avea o mină sănătoasă, era limpede la „cap, trunchi şi membre“.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
413
   -Altă dată să faci bine să ne anunţi... Ai fost chiar în Deltă?
   - în Delta Dunării.
   - Să se facă aşa?...
   - Să se facă... N-a întrebat nici o femeie de mine?
   - Ba da. Una cu coasă şi-mbrăcată în negru. O tipă foarte 5 bine...
   - O ştiu... am văzut-o, am făcut cunoştinţă cu ea... e o damicelâ simpatică foc.
   Alte lămuriri nu le mai dădu, deşi Adrian tot încerca să-l tragă de limbă, să-i descrie şi lui, că vrea să scrie ceva cu apa. io
   - în Deltă nu vezi nimic din cauza aripilor. Pune asta pe hârtie şi gata poemul. Poţi adăuga că pana cu care ai mâzgălit ede la Nil, adusă prin contrabandă de o pasăre Ibis, care ţi-a dăruit-o în semn că i se fâlfâie. îi încunoştiinţă - dacă tot voiau
ei să ştie - că se simte ca-n prima zi a facerii, e obosit de facere 15 şi nu se mai desface. Se trânti îmbrăcat şi-ncălţat în pat. Simţea o mare bucurie în suflet, şi asta îl durea într-un fel liniştitor.
Da, se rupsese ceva înăuntru, dar ceva de care nici n-avea nevoie, şi numai îl apăsa, acum era mai gol, şi mai uşor! Se eliberase de o stare ce zăcea în el de multă vreme, o spaimă, 20 o nelinişte, o nesiguranţă. Ce căutase, găsise, dibuise, era pe urme bune.
   - Delta, băieţi! Delta, zise el căscând. Adormi în câteva minute.
   Fusese într-adevăr acolo şi iată împrejurările. Plătind 25 amenda de lei 75 la miliţie şi dând asigurări c-o să-şi aducă toate actele pentru mutaţie, Val plecă dezumflat. „Dezumflat“, ebine zis, e bun cuvântul, se gândi. Puteau să-i pună în „cârcă“ sinuciderea Olgăi, deci să fie „umflat“. Asta l-ar fi înviorat, l-ar fi scos din amorţeală, ar fi fost nevoit să se apere, să vină 30 cu argumente contra. Ar fi picat ca un duş rece. Cei care mărturisiseră asta dăduseră, desigur, referinţe bune. Dar câte, din celelalte, zăceau prin sertare, ca nişte degete acuzatoare îndreptate spre el? Dacă o s-ajung vreodată să-mi scriu

414
MARIN SORESCU
memoriile, o să cer autorizaţie să-mi citesc viaţa. Acolo voi afla şi ce-am zis în ziua de 13 octombrie (sfânta Paraschiva) anul cutare, şi ce-am mâncat pe 10 aprilie anul cutare, tot, tot... exact şi înflorit totodată, ca un covor stilizat călcat în picioare. Olga scăpase chiar şi ea nişte exclamaţii de îngrijorare pentru destinul lui. Asta s-o fi speriat? Asta o fi pus-o pe fugă aşa, fără explicaţie? Deci, mergând la miliţie, plecase, într-un fel, spre locul de ispăşire. Şi dezamăgirea lui, când se văzu afară, în stradă, fu mare. Nu se simţea vinovat cu nimic, dar tocmai acesta putea fi un motiv.
    Se duse la Şandru. II găsi acasă, în compania Ruxandrei. „Mă trage aţa încoace", zise.
    - Ai venit să probezi şi „dessous“-urile? o luă el în primire de la uşă pe guraliva amică a Olgăi. Parcă data trecută spuneai c-ai rămas la blănuri! Ce fel de furouri purta, ai?
    Şandru începu să râdă, ca şi când noul musafir ar fi glumit.
    - Că o femeie vine la un bărbat singur, nu e nimic peste legile firii, zise Ruxandra. Dar că amantul dă buzna peste soţul încornorat, asta mi se pare de un hai nebun! Şi întorcându-se spre Şandru: - Apropo, fereşte-te să te nimereşti la Braşov în sezonul premierii vânatului. S-ar putea să obţii medalia de aur ca „cerb carpatin".
    îl făcu apoi cu ou şi cu oţet pe sculptorul ne-n stare de nimic, care n-a produs decât declaraţii. Acesta îi mărturisi cinstit că nu mai poate lucra. A încercat să ia o daltă şi parcă ar avea mâna frântă, o cioată. Pe ea însă, dacă s-ar pune problema, ar reuşi-o. E lesne de modelat, ar intra scula ca-n brânză.
    Gazda se amuza copios la acest schimb de amabilităţi, „ca între artişti".
    - Singurul tău lucru bun în viaţă e că l-ai umanizat pe ăsta! Ruxandra arătă spre Şandru. De unde până ieri era un zmeu, acum dintr-o dată are sufleţel şi inimioară. Aşa-i că te doare la sufleţel şi la inimioară?
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
415
   Stătură până târziu, la un taifas, plin de împunsături din toate părţile, simţind în acest dialog, mari voluptăţi spirituale.
   Val îi spuse şefului său că da, s-a hotărât, pleacă în Deltă. Era într-adevăr o idee de geniu pe care o avusese el.
   - Păi, de ce nu vă duceţi împreună? sări Ruxandra. Ar fi un tablou de zile mari: soţul amăgit şi „logodnicul" îndurerat de pierderea soţiei acestuia - pierderea prin parc, de notat asta-, suferind împreună pe braţul molatre al Dunării şi consolându-se reciproc cu frumuseţile naturii.
   Ruxandra îi părăsi, cu părere de rău, pe la douăsprezece noaptea.
   Şandru ieşi amabil pe hol, după ea şi, când se întoarse, îl găsi pe Val întins pe laviţă.
   - Pot dormi aici? Acasă, ştii, n-am mutaţie... N-am omorât un om, dar n-am mutaţie şi n-am nici chef să mă mişc de-aici, căci... şi coborî glasul „la nivelul laviţei", presimt că-n noaptea asta... ori mâ vei vinde, ori vine stafia şi-o să te sperii. Sunt pe post de halebardier, dă-mi sticla cea mai ascuţită s-o pun sub bărbie, să nu aţipesc.
   - Păi, de ce nu mi-ai spus mie de mutaţie? Asta se face în câteva minute. Să-mi aduci aminte mâine, să dau un telefon. Rămâi aici, stai să-i cer mamii o pătură. Adică, ce naiba! Uite că m-am prostit! Treci în camera asta, ai pat bun, ai tot ce-ţi trebuie.
   - Nu, aici e cel mai bine, zise Val, iar mâine-mi aduc salteaua. Adormi. Visă un leu - o hârtie de-un leu mototolită - şi-o căprioară - tot de-un leu - care, cu botul negru şi umed, trăgea fire de fân dintr-o clae, pe-o clină de deal, în Ardeal. între mototolire şi avânt de noi descoperiri geografice, îrigăimă odată că ghemuit mă simt ca acasă.
   A doua zi, intrau împreună pe poarta întreprinderii, cam prea de noapte pentru Tomiţă, obişnuit să se scoale mai târzior, nu taman când cască puii de rândunică ciocurile, în primul licăr al zorilor. Urmă fulger (vreo cinci ceasuri) şedinţa generală

416
MARIN SORESCU
pe întreprindere, unde puternicul funcţionar dădu dovadă de-un mare şi înnăscut talent oratoricesc. Arăta că ştie să treacă uşor de la fraza lungă la propoziţia eliptică, de la invective la ironia subţire şi de la aluzie la şarja directă, câştigând simpatia sutelor de inşi ce căscau pe scaune, aşteptând să se termine mai iute. Plecară în Deltă. Da, Şandru se hotărâse să meargă şi el. Cu maşina, bineînţeles, acea Volgă neagră, care trecuse de mult de reparaţia capitală, dar mergea întins, ca una tinerică, înainte de a părăsi Bucureştiul - era ora 5 —, Şandru se prezentă cu tânărul la miliţie, vorbi cu un cineva şi imediat i se făcu mutaţia.
    - Ţi-am spus că e o chestie de cinci minute, spuse el, cu o legitimă mândrie.
    - Dacă tot aşa de iute poţi să mă muţi şi-n ceruri, eu mai bine cobor.
    Când ajunseră la Vadul Oii, se întunecase. „Behăie întunericul pe-aici.“ în aşteptarea bacului, intrară în restaurant să se ospăteze cu o ciorbă de peşte şi o saramură. Şandru, care avea burdihan mare, luă două porţii. Era un mâncău în regulă, spunea că nu-i place să bage mult la dulap, ci puţin şi bun. Mânca însă şi mult, şi bun. Ceru ardei iuţi de vreo câteva ori şi tot se tocmea cu ospătarul să le facă nişte sarmale. Intre timp sosi bacul şi trebuind să renunţe la sarmale, parcă plecă flămând.
    - Ăştia habar n-au de comerţ, spuse.
    Şoferul, care se ospătase şi el la o altă masă, se ridică primul şi părăsi restaurantul. Era acelaşi pe care îl avusese Şandru şi înainte, la minister. Un om corect. Se vede că-i era foarte devotat, dacă îşi ceruse şi el transferul. De altfel, îl urma pretutindeni, ca şi când Şandru ar fi fost o mare personalitate, deţinea cine ştie ce secrete de stat şi avea nevoie de gardă personală. Pe Val îl cam jena prezenţa acestuia, de altfel destul de mută şi la locul ei. Era ca un fel de umbră. Dar tocmai din cauza asta se simţea stânjenit. Nu râdea la glumele spuse
TREI DINŢI DIN FATĂ
417
de el, nu încerca să se amestece în discuţie. Singura intervenţie a lui fu în momentul când treceau printr-un sat.
   -Aici, se găseşte un muzeu, cum nu vezi nici în Bucureştii Noi! Femei goale, numai nuduri goale.
   - Bravo! sări Şandru, îţi fug ochii după astea care-ntorc fundul la artă.
   - Da, am fost eu aici odată c-o delegaţie, când lucram dincolo la minister, le-a plăcut.
   - Ia să vedem şi noi cât de goale sunt nudurile! nu-şi putu reţine Şandru curiozitatea. Ceru să oprească maşina şi în puterea nopţii bătură mult la uşa unei clădiri, semănând cu o şcoală de ţară. Târziu, le răspunse o voce de femeie.
   - Suntem de la Bucureşti. Am venit special să vizităm muzeul.
   - Aoleu, în puterea nopţii?
   Le deschise totuşi. Era o bătrână care locuia într-una din camere. La lumina lămpii cu petrol, le arătă tablourile. Val rămase uimit de buna selecţie şi valoarea lor. Erau pânze de Tonitza, de Petraşcu, Pallady, Camil Ressu, Dărăscu, Luchian, Şt. Dimitrescu şi încă vreo câţiva. „Numai una şi una“ spuse el, tare. Află că toate fuseseră colecţionate de un doctor, originar din acel sat. Găsise cu cale să-şi transforme casa natală în muzeu, considerând că agoniseala merita să fie văzută şi de alţii şi admirată. Şoferul se oprise în faţa unui nud, sorbindu-1 din ochi. în pâlpâiala nesigură a lămpii, culorile vii ale maeştrilor „dintre cele două războaie“ jucau, iradiind un soi de căldură. Un fluture, ce pătrunsese în odaie şi începuse să se învârtă în jurul lămpii, sări pe Nudul cu lalele - aşa scria în dreptul tabloului fascinat de lumina emanată de corpul acelei femei.
   Şandru îi dădu bătrânii la plecare 25 de lei în hârtii de un leu, aşa le primise aşa le dădea. Apa nu era departe. Chiar din muzeu lui Val i se păruse că aude orăcăitul broaştelor. E ciudat să auzi un orăcăit venind din spatele unei naturi moarte

418
MARIN SORESCU
de Petraşcu. Zambaccian caracterizase bine paleta acestuia: „ca şi când ar fi privită printr-un geam afumat". Da, Petraşcu însemna în coloristica românească un fel de eclipsă de soare şi chiar aşa arăta pictura sa, densă, vâscoasă, de o preţiozitate aproape minerală, ca văzută printr-un ciob de sticlă. Val nu s-ar fi mirat dacă vitele cornute, păsările şi animalele ar fi început să se neliniştească, să intre în panică, să ragă, să cârâie, să mârâie, să scurme cu copita, cu o săptămână înaintea organizării unei retrospective a maestrului. Taman cum presimt animalele, eclipsele şi cutremurele de pământ, cu mult timp înainte. Acum mergeau prin noapte, într-a doua, căci drumul era cam păcătos, mereu săreau pietre şi omul volanului spunea de fiecare dată când se auzea bufnitura: „Aoleu, toba mea!"
    - Şi cum e, dom’le, cu pictura asta? Cum poţi deosebi o lucrare bună de una proastă? întrebă deodată Şandru, interesat sincer. Se întoarse spre el şi-l privi fără a-1 vedea. Există vreun secret? Se spune că trebuie să ai gust, dar aşa-zişii oameni fini, rafinaţi, dublu rafinaţi, îţi arată câteodată nişte tâmpenii că te doare capul! Şi se mai şi cramponează de ele, fac scandal, tămbălău mare! Noi ceilalţi nu vedem de ce-ar fi gustoasă o lucrare pe care o tot mesteci şi parc-ai mesteca nişte câlţi.
    - în primul rând, să ştii că pictura nu se mănâncă. Nu pictura se mănâncă, ci doar pictorii, şi ăştia mai mult între ei. Apoi, luând întrebarea în serios, Val începu să le facă ABC-ul meseriei, fără ordine şi sistem, asa cum îşi amintea şi el de la cursuri, ori din citite. Pictura operează cu culori, zise el, tuşind, ca un profesor care a urcat la catedră. Există culori primare - roşu, galben, albastru. Roşu plus galben dă orange, galben plus albastru dă verde, roşu plus albastru, violet. Acestea - orange, verde, violet sunt culori binare. Mai există şi combinaţia între culorile binare şi cele primare, care întotdeauna, pe tablă, se redă foarte uşor: desenând un triunghi. Vârful constituie culorile primare, mijlocul fiecărei
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
419
laturi, cele binare. Complementarele se exaltă reciproc. Asta e teoria contrastului simultan. A fost elaborată de un fabricant decolorând în secolul trecut. Tuşi din nou. Deci două culori complementare juxtapuse se exaltă reciproc, roşu este mai roşu, verdele mai verde, mă urmăreşti?	5
   - Sunt numai urechi, făcu Şandru şi chiar şi şoferul se arătă interesat de „curs", să vadă de ce-i plac lui atât de mult sânii pe pânză şi sub pânză.
   - De teoria asta s-au folosit impresioniştii.
-  Care teorie? întrebă Şandru.	io
   - Ce impresionişti? întrebă şoferul.
   Val nu le răspunse, ca şi când n-ar fi auzit, continuă:
   - Ei nu mai amestecă pe paletă culorile primare, ca să obţină binare, ci pun tuşele primare una lângă alta, iar amestecul se face în ochi. (în ochiul stâng, vru să spună, dar 15 lucrurile erau prea serioase.) Bun, amestecul optic. La urmă, umbra nu este nici ea incoloră, nu e nici neagră, ci colorată întotdeauna în complementarea culorii respective. Dacă eşti îmbrăcat în roşu, umbra e verde. Aţi văzut acel ulei pe carton
al lui Pallady, o muiere în roşu. Totul în jur era verzui, o baie 20 de alb şi verde. La Gauguin se observă bine asta. Copac roşu, umbră verde - sună ca un vers popular, asta ca să ţineţi minte.
Fac eu caii roşii priponiţi de-un leuştean, umbra-i verde. Impresioniştii au plecat de la teoria contrastului simultan, dar tablourile lor sunt prăfuite. N-au izbutit să dea strălucirea spre 25 care tindeau. Abia mai târziu fauviştii şi pictura modernă au descoperit că numai pe suprafeţele mari de culoare se aplică legea contrastului simultan. Pe tuşele mici, tablourile sunt prăfuite, cum spuneam, ca lângă o fabrică de ciment, parcă ar fi fost pictate în plin soare, dar undeva lângă Comarnic, 30 ori la Medgidia, simţi praful pe limbă. Asta apropo de gust, dacă vrei să le guşti. Vlaminck a fost fauvist, Derain a fost fauvist, ştiu că vă interesează, vreţi amănunte. Râse încet. Pictura modernă, de la impresionişti încoace, a renunţat la

420
MARIN SORESCU
modeleu - redarea volumelor prin valoraţia culorii. La margine se picta puţin mai închis, nu? Părţile luminoase ies totdeauna în faţă, cele întunecoase împing în spate. Matisse vrea să renunţe la modeleu şi clarobscur. Vrea să scape de senzaţia de volum prin tuşe plate. Ai noştri, pe care-i văzurăţi, sunt toţi postimpresionişti - ţin post după impresionism, preciză el către nea Coman, care gustă gluma. Se zice că Dărăscu e cel mai impresionist. Sau nu sunteţi de acord? Aţi remarcat acel tablou cu corăbii intitulat Veneţia? Mult albastru, cu tuşă mare, la bază, apoi din ce în ce mai mică spre vârf - o să ajungem imediat şi la problemele de perspectivă.
    - Mie să-mi spui ce e cu pictura românească, de ce nu vă bagă nimeni în seamă, nu vezi picior de român prin muzeele lumii — spuse Şandru, ca să-i taie macaroana, să-l enerveze pe ăsta care făcea pe grozavul.
    - Stăm bine, măcar că maeştrii noştri nu-s cunoscuţi - se înfurie Val. De fapt, nu poţi încadra pictura românească în nici un curent, nu stă în nici unul. Luăm de ici de colo, căutăm. Fiecare şcoală le-a lăsat ceva şi alor noştri, influenţă care, la ei, se transformă, iese altceva, de multe ori foarte original şi interesant. Au de la expresionişti, exaltarea imaginii, exagerarea expresiei, expresivităţii. Aşa e sau nu e aşa?
    - Aşa e, domnul Val! zise nea Vasile Coman.
    - Expresionismul a apărut după primul război mondial, ca o reacţie împotriva a tot ce e sordid, urât, încercând să prindă acest urât de coadă şi să-l învârtă. Asta e o tendinţă. A doua, tot în cadrul expresionismului, e aceea, a fugii de urât - artistul îşi creează o lume de vis, unde se retrage. Klee, Kandinsky. Ai noştri au luat apoi ceva şi din fauvism. Tonitza, aduceţi-vă aminte, ori mai bine nu vă mai bateţi capul că vă spun eu, peretele ăla din dreapta, cum intri în sala a doua: Fetiţa acrobatului, Cap de fetiţă, Cafenea mică — Balcic, Portretul doamnei Han, Tătăroaică în albastru, Baia turcească, Margine
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
421
de crâng, Flori şi ferigă, Geamie - Balcic, Câmpul cu maci, Fetiţă citind şi încă vreo câteva... Ce impresie v-au făcut?
   - Unele parcă erau pictate cu săpun de casă! zise Şandru.
   - Excelent, făcu Val. Ai dreptate, mai ales Geamia din Balcic, înseamnă că ai stofă de critic plastic. Lumina e murdară ca săpunul murdar, care conţine în el ideea de alb, de curăţenie, dar apare la Tonitza uşor prăfuit. Suntem în Dobrogea, nu? Tonitza e, în fond, cel mai mare colorist, după Luchian. Totodată, şi un foarte bun desenator. Un sentimental, un sufletist. Inocenţa din ochii copiilor săi - se zice că picta ochii cu cafea. A stăruit mult asupra copiilor, pentru că n-avea bani să-şi plătească modelele.
   - Serios? se miră Şandru, mai mult ca să-l facă să continue, decât că ar fi fost cumva impresionat de faptul că Tonitza o ducea, ori o dusese, rău cu paralele.
   - Matisse începe să stilizeze şi el cu timpul. Val sări câteva pagini parcă dintr-o carte pe care ar fi învăţat-o pe de rost. Mai ales după 1930. Intră în faza sintetică, accentuează grafismul, arabescurile abundă. Acum seamănă mai mult cu Pallady, şi Pallady cu el. Pictorul român e şi el sintetic în culoare. Aceasta nu mai e suculentă, păstoasă, uleioasă. La el ai impresia de uscat, de secetă, trage barca pe uscat. Bărcile din Veneţia lui Dărăscu înoată pe uscat... Chicoti uşor. Foloseşte mult ocru.
   în lumina farurilor apăru o mogâldeaţă, care se agită o clipă în mijlocul drumului, apoi se opri orbită. „Iepurele“ se bâlbâi Şandru. Vezi să nu-1 scapi. Maşina încetini şi se-apropie, şoferul având grijă să nu-i iasă din bătaia jetului luminos. Val şi Şandru săriră amândoi. Val, mai sprinten, se apropie primul de vietatea încremenită. Atingând-o cu degetele, simţi zbaterea blănii, iepuraşul parcă avea febră, febra morţii. „Pune mâna pe el“ - ţipă Şandru. Tânărul ezită un moment, apoi, dându-i un scurt bobârnac peste ureche, se repezi cu mâna în ţărână. Iepurele sărise şanţul, şoferul îl căuta

422
MARIN SORESCU
acum cu farurile peste câmp, virând mult, automobilul stânci aproape perpendicular pe şosea, lucru destul de periculos. Erau în curbă şi în vale, cei care ar fi venit dintr-o parte sau din alta riscau să intre direct în maşină. Vânătoarea îţi dă un fel
5 de beţie, Şandru era într-o mare agitaţie. „Moloşită mâna mai ai“, mormăi el. Trebuia să mă laşi pe mine. Merseră o vreme în tăcere, la pândă parcă pentru o eventuală apariţie.
    - Prindem şi stafii? într-adevăr, în dreapta lor, ceva mai înainte, cineva le făcea semne... Era o femeie c-o servietă mare
10 şi burduşită.
    - Nu mă luaţi şi pe mine până aci la... zise ea, când şoferul frână din nou, la porunca lui Şandru. Trebuia să fiu de la nouă la şedinţă, mă aşteaptă tovarăşul Paiu. Sunt de la raion, se recomandă, către Şandru, intuind că el trebuie să fie şeful,
15 avem probleme cu satul... Se aşeză cu sfială, în spate lângă Val, ştergându-se de noroi pe pragul maşinii ca pe o râzătoare, la intrarea în casă.
    - Vă luăm bucuroşi, doamnă, domnişoară... tovarăşă; spuse Şandru privind-o atent, peste umăr, tatonând parcă
20 situaţia matrimonială a acesteia... destul de incertă. Ce sunteţi, doamnă, domnişoară? Câţi anişori ?
    - Ee! Coaptă, coaptă, se auzi de lângă ea vocea lui Val.
    - Babă?
    - Babă? Femeia râse, cu poftă. Sunt domnişoară!
25	- E frumoasă lumea pe aici, e frumoasă ?
    Femeia chicoti. Orice compliment face bine, oricum l-ai trânti, cu sau fără rost, din păcate frumuseţea celei aşteptate la şedinţă era destul de îndoielnică... sau mai ştii? Val, privind-o atent, observă că nu putea să aibă decât douăzeci
30 de ani, deşi arăta de treizeci. Era tipul de activistă inimoasă, care pune suflet, are „probleme“, tot felul de probleme, numai personale nu, mănâncă un covrig, doarme la casa de oaspeţi şi stă şapte ceasuri în şedinţă.
    - Tot din sat? întrebă el.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
423
   - Da... d-acilea... din... dar am fost cooptată şi-acum sunt activistă la raion, pe comunele astea şi... toţi trag de mine ca de oaia moartă.
   Desigur, faţă de subtilităţile picturii abstracte, această femeie ruptă din realitate, cu tencuială cu tot - era plină de noroi pe pulpe, pe mâini -, părea mult mai suculentă.
   - Tot la şedinţă şi dumneavoastră? întrebă Florica - aşa spuse c-o cheamă -, stând parcă ghemuită lângă portieră, neîndrăznind să se simtă chiar bine de tot în maşină, ca şi când maşina ar fi fost o perversiune. „îi place, dar nu chiar aşa dintr-o dată“ - gândi Val.
   - Şi ce mai e nou pe la dumneavoastră? făcu Şandru pe cunoscătorul, ca şi când ar fi ştiut ce se întâmplase prin părţile locului, până mai ieri, şi voia să afle şi noutăţile de ultimă oră.
   - Păi eu răspund de ORACA... şi e foarte greu cu vitele... greu de strâns la bază, ele s-au cam rărit... ţăranii nu prea mai vor să ţină... La urmă, problema furajelor... continuă femeia, luată brusc de griji... Cota de lapte... Canistrele goale, nu vin la vreme... Acum am pe cap şi programele artistice... brigăzile. Cu juncanii şi mânzatele mai merge cum mai merge, că n-au voce... râse ea, dar aici la cultură trebuie totul luat de la-nceput... că burghezia nu s-a interesat.
   -Aşa, aşa...
   - Aşa, că pune, Florico, umărul, fă coruri, brigăzi de agitaţie, echipe de dansuri! Acum mă duc, că mi-a plecat un dansator... Avem o echipă de dansatori în etate -, peste şaizeci de ani, unul s-a dus, şi ceilalţi sunt demoralizaţi. Şi tocmai trebuie să ne prezentăm la concurs, la faza intercomunală.
   - I-aţi învăţat şi dansul orbilor? întrebă Val.
   - Nu ştiu cum e dansul ăsta... răspunse Florica, dar pesemne că nici dumneavoastră nu le ştiţi pe ale noastre. Dumneavoastră, orăşenii...
   - Aşa, tovarăşa Florica, se bucură Şandru, ia-1 tare, că e neprelucrat.

424
MARIN SORESCU
    - Avem un instructor bun, tot de-acolo, dar umblat pe la o şcoală de culegători de folclor şi i-a învăţat de toate... Dar noi mergem pe specificul local.
    - Şi de ce joacă ei aşa cu foc? Bătrânii dumneavoastră de ce ţopăie, ori le e prea bine?... vreau să spun au muzică bună... nu ?
    - Da’ de unde! Nişte copii. Unul cântă din flaut, altul din solz de peşte şi-un ţambalagiu... Ne lipsesc viori, acordeon. Aşa e la-nceput. Sunt atâtea lucruri frumoase de făcut... continuă Florica repede, după un oftat. îi era cumva teamă să nu se interpreteze negativ oftatul ei... Aşa că simţi nevoia să repete: E foarte bine... însă îţi trebuie energie... şi electricitate, cum a spus clasicul învăţăturii... Eu toată ziua sunt pe drumuri, ba în cabrioletă, ba în căruţă, ba pe jos... şi uite că am norocul să mă plimb o ţâră şi cu maşina mică.
    - Să ştii că-mi placi, Şandru întinse mâna peste speteaza scaunului şi-o ciupi de obraz. Vezi just lucrurile. Ce-ai în servieta aia?
    - Probleme, răspunse tânăra activistă, dându-i mâna la o parte şi aranjându-şi cârlionţii părului proaspăt coafat. Urmară câteva momente de linişte, părţile părând a-şi fi epuizat curiozităţile şi formulele de politeţe.
    - Dumitale îţi place pictura? întrebă Şandru, care rămăsese cu mâna întinsă şi ca să nu pară caraghios schimbă discuţia. Uită-te la el. E un mare artist contemporan în viaţă... în viaţa de toate zilele, că încolo... Tocmai ne împuia capul cu ultimele lor realizări. Hai, Val, să nu-ţi uiţi vorba. Ai rămas la ocru, dă-i bice; să te-audă şi domnişoara.
    Val, care era de părere că nu trebuie să ne coborâm ca să facem arta înţeleasă, ci, dimpotrivă, să ridicăm masele la nivelul nostru, continuă, închizând un ochi şi fixându-i ceafa lui Şandru, ca şi când l-ar fi ochit la o execuţie prin arta plastică.
    - Apoi uscăeiunea mai provine şi din lumina specială a Balcicului. Ai şi senzaţia de adâncime. Clasicii redau
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
425
perspectiva prin linie. Atenţie, încep un nou paragraf, atenţie pe unde mergeţi (se adresă el şoferului), să nu dăm în gropi şi să ne pierdem perspectiva. Toate liniile converg spre un punct fix. Exemplu citat de toată lumea: Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, unde liniile de forţă converg undeva 5 în spatele capului Mântuitorului. Modernii, Cezanne în special, redau perspectiva o dată coloristic, prin planuri colorate succesive, culoare rece, culoare caldă, şi astfel ai impresia de adâncime, şi o dată prin tuşă. în primul plan ea e mai apăsată, mai în relief, mai păstoasă, iar mai sus e mai puţin io aparentă, nu mai e în relief. Exemplificăm cu Veneţia lui Dărăscu, văzută şi studiată adineaori. Dar putem să ne gândim şi la Van Gogh, la ciprişii lui - chiparoşi, cum ar veni -, unde tuşa e groasă şi se subţiază de la bază spre vârf. O altă metodă e supraînălţarea orizontului. La mare, linia orizontului e mai 15 sus decât ar fi normal. La Tonitza sunt case îngrămădite şi undeva apare o fâşie de mare care e mult mai sus şi-ţi dă senzaţia de adâncime. Această şmecherie e luată de la Cezanne.
Tot pentru perspectivă: culori calde şi culori reci. Albastru, verde, cu toate nuanţele, formează gama rece. Roşu, 20 portocaliu, galben, cu nuanţele, sunt culori calde. Deci, spre sfârşitul spectrului avem culori calde. Culorile reci împing în spate, culorile calde împing în faţă, se detaşează. E ceva aproape, cum să vă spun eu dumneavoastră? sexual. Un ritm. întâlnim aici principiul masculin - culorile reci - şi 25 principiul feminin - culorile calde. Acestea se atrag şi se resping. Iată că au şi început să vă sclipească ochii. Cum e vorba de procreaţie, cum săriţi toţi ca arşi, vă interesează problema, vezi volanul! Tot cei dintre cele două războaie au şi probleme de constructivism. Asta s-a văzut bine la Topalu, 30 în tabloul lui Teodorescu S. Ion, numit Petrecere câmpenească. Impresioniştii aduceau în tablourile lor efemerul, trecătorul: fumul locomotivelor, aburi, nori, aerul care vibrează. Ei nu se mai puteau folosi de linie pentru treaba asta, se foloseau

426
MARIN SORESCU
numai de culoare. Deci toate problemele au trebuit să le rezolve din nou pe bază de culoare. Au ajuns la adevărate explozii de culoare, dar nu se mai înţelegea nimic.
   Florica asculta cu atenţie, ca la o şedinţă, cu un trimis de la centru. De încordare, începu s-o doară capul. Desfăcu servieta, care avea şi catarămi şi încuietoare metalică, luă un antinevralgic şi-l înghiţi, aşa fără apă, se vede că era obişnuită. „S-a spart, constată ea cu amărăciune. Una s-a spart!“
   - Ce? Stai, mă Val, că s-a produs o spargere... Ce i-ai făcut domnişoarei? Cu voi artiştii niciodată nu poate fi omul liniştit.
   - Sticla de lampă, spuse Florica. O sticlă de lampă. O luasem pentru căminul cultural. Aici nu sunt decât de 8, nu se găsesc de 11 şi voiam să se vadă mai bine, să nu joace aşa ca chiorii...
   Coborî la o răscruce şi-o luă pe-o potecuţă, pe lângă un drum de care, pe unde maşina nu putea intra, în nici un caz. Satul la care mergea ea şi unde era aşteptată de tovarăşul Paiu (sau poate Puiu ?) ca să rezolve spinoase probleme de ORACA şi avânt cultural se afla la vreun kilometru mai încolo. în urma ei rămăsese un gol, un gol de interes, chiar şi pentru speculaţiile cele mai înalte de colorit.
   - Nu ştiu, revoluţia a fost făcută pentru Floriei ori Floricile pentru revoluţie. Şi Val recunoscu, pe faţă, că îl impresionase această apariţie din viaţă, care umblă cu sticle de lampă şi cu broşuri în geantă, pune bătrânii să joace, le ia gândul de la neplăcerile vârstei şi de la viaţa de dincolo, dându-le iluzia unei tinereţi reîntoarse. Nu mai ştie nici ea bine dacă e bărbat sau muiere. Mulţumindu-se cu puţine bucurii personale, e pusă pe învăţ, învaţă din mers, e dispusă să înghită chiar un curs de estetică, iar unde nu înţelege nimic, din „probleme“ şi din estetică, ia un antinevralgic şi are bunul-simţ să nu întrerupă şi să se dea jos. Lui Val nu-i plăcea să rămână cu ideile pe ţeavă şi-şi continuă lecţia. Nu înainte de a face
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
427
următoarea remarcă: „Se vede că sunt în anul morţii şi trebuie să spun iute tot ce ştiu. Care e nenorocirea cu pictorii? Mor şi duc secretul fabricării culorilor cu ei. Dar asta e altă problemă. în ce mă priveşte, eu pregătesc culorile cu urină de scorpie. însă unde eram? La Cezanne.
   Cezanne a spus: să readucem în compoziţie ceea ce e statornic în natură. Şi a readus volumele - şoferul, încercând, la rândul lui, să prindă tot, îl şi vedea parcă pe un anume Cezanne venind cu nişte volume în braţe pe un drum de ţară, cu gropi, ca acela, se mai împiedica, mai cădea un volum, îl culegea. Şi asta a făcut-o, continuă Val, geometrizând puţin formele. Să vedem lumea înconjurătoare prin forme geometrice, prin cub, prismă. De aici au pornit cubiştii, care l-au socotit pe Cezanne întemeietorul lor, dar acesta n-a fost cubist, nici pomeneală. A fost pur şi simplu Cezanne. Ei au pictat mai mult decât ce vede ochiul prima dată. Nu mai e o pictură de senzaţie, ci una de gândire. Pictăm ceea ce ştim despre obiect, nu numai ce vedem. Omul e în mişcare, succesiv ochiul percepe diverse forme ale obiectului, şi atunci ei s-au gândit să le concentreze într-o singură imagine. Dacă văd o femeie din profil, eu ştiu că în partea cealaltă ea mai are un ochi. Şi atunci pictez profilul respectiv, dar mai trântesc şi-un al doilea ochi. Acesta e cubismul analitic. Bracque, Picasso. Cel sintetic nu mai uzează de-o mare aglomerare de culori. La noi au fost cubişti Marcel Iancu, Victor Brauner. Aceştia sunt de fapt mai mult decât cubişti, pictează subconştientul în formă cubistă. Deci, nu numai ce vede ochiul în obiect, şi ce ştim despre obiect, dar şi diferitele relaţii întâmplătoare, în virtutea unui flux al subconştientului, dintre acest obiect şi alte obiecte. Pe Şandru îl luase somnul, aţipi de vreo câteva ori. Se trezi exact când Val făcu o pauză să vadă dacă e ascultat.
   - Să fiu al mamii dacă n-am priceput tot! sări Şandru, ca şi când ar fi fost prins cu mâţa-n sac, la un seminar. Domnule, mai bine te făceai profesor. Acum, dacă mă duci înapoi la

428
MARIN SORESCU
muzeu, înţeleg şi pe mama şi pe tata picturii, pe cuvântul meu. De unde ştii atâtea lucruri?
    - De la o muiere, răspunse Val, hotărât să nu mai continue. Zău, nu mint. Când mi-a explicat ea, eram un băieţandru, nu înţelegeam mai mult decât dumneavoastră acum, dar ea era frumoasă, făcuse istoria artei şi cum îmi explica toate astea la o cafenea, genunchii noştri au început să se atingă, cam de la impresionism încolo. Aşa mi s-a deschis gustul. (Şi dacă n-o fi aşa, o...)
    „Unde e multă minte e şi multă prostie“, se gândi şoferul.
    - Atunci spuneţi-mi de ce mi-a plăcut mie atât de mult nudul acela, cum îi zice... că nu mi-e deloc clar, zise el, tare, cu o nuanţă de arţag în glas, ca şi când s-ar fi aşteptat la mai mult de la un om care se pretindea că e specialist, ba chiar 1-ar fi plătit să-l înveţe o anumită problemă şi acela îi servea gogoşi de tufă. De ce mi-a plăcut nudul.
    - Pentru că ai văzut o pată neagră, un triunghi de cocori! izbucni Val. Şi în gând: „Mi-am răcit gura degeaba!“ Apoi tare: Dar tot e bine că v-a plăcut, era mai rău dacă strâmbaţi din nas. De-acum încolo însă arta n-o să vă mai dea nimic, n-o să vă mai fâlfâie pe la nas nimic, care să semene cu o... făcu o pauză ca şi când n-ar fi găsit cuvântul... figură umană, sau cu ceva cunoscut de la o femeie, mă rog. Sunt două direcţii: ori o sferă roşie şi-un paralelipiped galben, ori o femeie în salopetă, nonfigurativul şi păşunismul industrial, asta vă paşte ca frecventatori de expoziţii, ştiu că sunteţi nelipsiţi. Nu tu nud, nu tu nimic! Femeia va fi tovarăşa noastră de viaţă, pe pânză - şi pe pânză de sac - şi pe saltea, şi nimic mai mult. Nu ştiu de ce se înfuriase, ca şi când cei din maşină ar fi avut vreo vină în toată deruta care se părea că pândeşte pictura momentului. Ceru să conducă el maşina, dar şoferul se opuse, spunând că atâta vreme cât o are în primire n-o dă din mână.
    - Dacă vă bag într-un stâlp, plătesc eu stâlpul, se încăpăţână Val, măcar că nu ştia să şofeze. Fu imposibil să-l
TREI DINŢI DIN FATĂ
429
convingă pe conducătorul auto legal să schimbe locul. Se resemnă şi începu să cânte. N-avea voce, cânta dogit, melodia îşi pierdea mult - dacă nu chiar totul - din farmecul ei straniu, dar îi plăcea s-audă ieşind din gura lui acele cuvinte frumoase pe care apăsa înadins, pronunţându-le cu un bun accent 5 maramureşan;
Sileacă irima me,
Fost-am la doftor cu ie.
La doftor şi La poticâ
Şi n-am hâznălit mimică.	ic
Poticâraşu mi-o zâs:
Leacuri la irimâ nu-s.
Da' irima are-un leac:
Cetera şi omul drag.
La irimă-i doar un tâdru:	15
Cetera şi omul mândru,
Cetera şi omul mândru.
Şi irim-are-un modru,
Cetera şi omul lotru.
Cetera şi omul lotru...	20
Mă, frate-mi, io şi tu Şohan n-om vide raiu.
Cine-o crede dorului Aive casa cucului
Şi hodina vântului.	25
- Urmează tango, zise Val, după câteva momente de tăcere.
- Ce e ăla ţâdru? întrebă Şandru, ca şi când ar fi fost vorba tot de teoria culorilor şi el nu înţelegea o expresie.
- Păi,	pe regăţeşte ar veni, „chiţibuşa,	ori,	mai	bine,
„chichiţă“,	zise Val cu un glas mult mai cald	acum.	Părea că	30
se gândeşte la acel „Şohan (niciodată) n-om vide raiu“, şi asta
îi dădu o căldură-n inimă şi-un nod în gât.
Cântând, i se limpezise un lucru: şoferul avea dreptate.
Ii	pusese exact întrebarea cheie, de ce ne place arta, şi el se

430
MARIN SORESCU
înfuriase tocmai pentru că nu putuse răspunde. Dincolo de galben plus albastru dă verde, există misterul creaţiei, şi poţi fi tobă de carte, să ştii câtă tehnică poate încăpea într-o minte omenească, nu numai lucrurile acelea elementare pe care le
5 debitase el, când mai exacte când mai tras de păr, ca să facă pe grozavul în faţa ageamiilor, şi iată că o întrebare din offte dă gata.
    - Da, domnule, zise. Dacă-o să vă repeziţi acum la şevalet, dac-o să daţi buzna în plastică, să mă chemaţi pe mine să vă
10 fac ramele. Şi ramele îşi au schepsisul lor, ţâdrul lor, dar despre asta altă dată, că uite, ne sfâşie câinii. Cum deschizi gura despre artă, cum sar dulăii. începuse într-adevăr să latre o javră mare, ciobănească, flocoasă, fugind hămesită parcă după maşină ca după o căruţă cu coviltir, mai să apuce ţeava de eşapament.
15 Intraseră în sat; ici colo, la ferestre sclipeau lumini, prin perdele se distingeau umbre în mişcare.
    „Dacă umbrele sunt negre, cum sunt cucoanele?^ îşi făcu Şandru în gând socoteala.
- Am ajuns! spuse şoferul.
20 Rămaseră să doarmă acolo, sperând să găsească un culcuş cald şi odihnitor, care să-i facă să uite oboseala drumului de la Bucureşti şi evoluţia chinuită şi cu nu mai puţine hopuri a picturii mondiale şi româneşti în ultimele două secole. Şoferul trase pe dreapta şi bătură la întâmplare la prima poartă.
25 Şandru fu cel care ciocăni cu o piatră lată, şlefuită, luată de pe jos, şi izbind cu ea în ulucă, parcă bătea toaca de vecernie, dar cu întârziere, căci trecuse o poştă din noapte; numai cei cu treburi multe nu se culcaseră.
Li se deschise, fură poftiţi înăuntru. Gazda, un pescar
30 bărbos, tip de edecar de-al lui Repin, învăţat să tragă targa pe uscat. îl chema Pahom Erofei, născut în Mahmudia, dar stabilit aici. Avea două odăi libere. Nevasta, o femeie între două vârste, destul de sprintenă pentru grăsimea pusă pe ea, gospodăreşte, pentru vemuri grele, le pregăti la iuţeală o ciorbă
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
431
de peşte cu mămăliguţă şi nişte ochiuri în tigaie. Avea obrajii rumeni şi o chema Maruşca. Fata lor, de vreo 16 ani, se numea tot Maruşca, apăru doar pentru câteva clipe, în cămaşa de noapte, bălaie, c'in creştet până-n picioare şi somnoroasă, să vadă ce se întâmpla în casă, şi dispăru. Maruşca-mama pregăti 5 „rosturile“ musafirilor. într-o cameră tronau două paturi mari, fără arcuri, şi acolo se culcară „domnii“. Şoferul ocupă camera vecină, unde se afla un singur pat, tot aşa de lat şi cu tăblii de lemn. Val ar fi preferat să rămână el singur acolo, în caz că n-o să poată dormi, să stea să se gândească, fără a avea w senzaţia că cineva îi intră în gânduri, în creier, în minte.
   - Dacă vreţi <ă vă faceţi rugăciunea, spuse femeia înainte de a părăsi camera, răsăritul e în partea asta. Aveţi aici şi o icoană.
   - Bine, măicuţă, mulţumim frumos, zise Şandru. Femeia 15 plecă. Val se uită la icoană. Era pe sticlă, însă nu parea mai veche de 15 ani. N-avea nici o valoare artistică, era pictură
de gang pe sticlă. Păcat.
   - Eu o să mă culc fără rugăciune, zise el, dacă vrei să te rogi, fă-o fără nici o jenă. Şi scapă un Doamne ajută şi pentru 20 aproapele tău.
   Dormiră greu. Val aţipise cum puse capul pe pernă, pe faţa căreia fusese brodată o pară. Pară peste pară, îşi zise. A doua zi, plecară în recunoaştere. Satul era aşezat pe malul lacului Razelm. Venea ca un bandaj pe braţul Dunării. Aceasta 25 era de fapt ca un imens lac curgător, cu numeroase meandre, păduri de stuf şi păduri propriu-zise pe câteva insuliţe. Peisajul era splendid, vorba lui Şandru, care nu avea nuanţe. îmi lipsesc nuanţele, fir-ar ele ale dracului, spunea el, „mie îmi lipsesc nuanţelecc. „îţi lipsesc mai multe“, precizase Val. Se putea vâna, 30 dar nu aveau puşti şi nici permis (acesta din urmă nu era argumentul importat); se putea pescui. Vorbiră cu nişte săteni să-i plimbe, să-i clatine puţin cu lotca. Se oferi un flăcău roşcat, subţire, aproape scheletic. Era pesemne bolnav, suferea de ceva

432
MARIN SORESCU
dacă rămăsese în sat. Dimineaţa pe la 4, toţi bărbaţii plecau cu bărcile la pescuit şi se întorceau seara, sau după câteva zile, - atunci când ieşeau chiar pe mare. Seara, de la cherhana se duceau direct la cârciumă. Era un singur restaurant în tot satul. Viaţa de pescar e deosebit de dură, remarcă Şandru. Barca înainta cu destulă uşurinţă, pentru că bătea vântul din spate. La întoarcere, vâslitul fu mai anevoios. încercă şi Val şi simţind lopeţile în mână îl cuprinse un fel de beţie ciudată. Asemănătoare cu cea din noaptea aceea, când scosese toate bărcile în larg şi se aruncase în apă. Flăcăul le spuse câte ceva despre sat, le arătă pe unde se prinde peştele cel mare. Erau anumite locuri unde trăgea el. Vorbea de peştele cel mare ca şi când ceilalţi ar fi ştiut despre care e vorba.
    - „Peştele cel mare îl înghite pe cel mic“, zise Şandru. Care e cel mare?
    - Păi... nisetrii...
    Băiatul le spuse că rămăsese în sat, nu c-ar fi fost bolnav, n-avea nici pe dracu, ci pentru că urma să plece la armată. îi sosise timpul de recrutare şi-l ducea cineva cu căruţa până la Constanţa. Părea însă mult mai bătrân. Le spuse că abia aşteaptă să scape de băltoaca aia. Că spera să fie vărsat la marină şi să cutreiere mările, pe vapor. După câteva ore se întoarseră. Cum săriră pe mal, băiatul cel roşcovan, căruia Val îi vârâse în pumnul aspru o hârtie de 50 de lei, dublu decât ceruse el, le arătă un mic vaporaş care se pregătea de plecare. Exista prin urmare şi un vapor care făcea călătorii de plăcere pentru excursionişti! îl prinseră în ultimul moment şi iarăşi se pomeniră în larg. Vaporul era înţesat de turişti, români şi străini. Străinii se cunoşteau, să zicem, după aparatele de fotografiat care ţăcăneau întruna, dar nu numai după asta. Erau mai curioşi, mai ahtiaţi să vadă; se gândeau că dacă dăduseră un ban să vadă tot, să scoată untul din banul ăla. Val stătu o vreme sus, pe punte. Cum vaporul înainta repede, era destul de frig, bătea vântul şi începuse şi-o bură de ploaie.
TREI DINŢI DIN FATĂ
433
El însă se simţea bine. Târziu, coborî în burta vaporului şi-l găsi pe Şandru într-o discuţie aprinsă cu un cetăţean tânăr, bine făcut, destul de simpatic. Pot fi şi tipi „bine“ care nu-s deloc simpatici la prima vedere. Ba cu cât sunt mai „bine“, cu atât par mai nesuferiţi, mai „îngălaţi“.
   - Dumnealui e de la Cluj, zise Şandru prezentându-i-1 lui Val. E profesor, filolog, şi a venit prin părţile apoase să mai respire.
   - Discutam despre peşte... zâmbi Constantiniu, el era. Despre peşte, ceea ce e de mirare, într-un loc ca acesta, metafizic, unde ar trebui să vorbim despre stele, Andromeda, Casiopeea, ori despre muze...
   - Prietenul meu, cel mai bun prieten al meu, zise Şandru arătând spre Val.
   - Mă bucur, se bucură şi Val, după toate regulile politeţii. Afară e cam frig. Abia acum la căldurică simţi frigul ăsta al dracului.
   - N-am prea prins o vreme bună, adaugă Constantiniu.
   - Şi cum, domnule, ştiuca e singurul peşte laş? întrebă Şandru, cu interes.
   - Cum laş?
   - Da, răspunse Constantiniu, numai ştiuca - după câte ştiu eu -, înghite peştele de la spate. Merge în urma lui şi-l suge, „hap“. Ceilalţi sunt peşti cinstiţi: îi înghite pe cei mici de la cap. Fac un salt, trec în faţa lor şi-i înghit, în timp ce aceştia „văd“ cum alunecă în gura vrăjmaşului.
   Constantiniu le spuse că el era pescar înrăit; în „tinereţe“ frecventase bălţile Brăilei şi chiar şi acum, cum prindea o fereastră, ieşea în mijlocul naturii. îi plăcea să fie departe de zgomotul oraşului, de lume, de intrigi, aiureli şi scandaluri.
   Trebuie să fie vreun soi de tocilar, care citeşte ediţii vechi în cirilică, descifrează hrisoave, ori întocmeşte fişe. Cunoştea tipul ăsta de oameni; avusese un coleg la facultate, care în patru ani scosese 30 000 de fişe. Terminase cu media zece, însă

434
MARIN SORESCU
imediat după examenul de stat căzuse pur şi simplu din picioare. Avusese un şoc, cine ştie ce, organismul îi era slăbit peste măsură şi se alesese praful de fişele lui, le-a luat femeia de serviciu cu mătura când a făcut curăţenie şi le-a dat la gunoi. 5 Insă acest Constantiniu înseamnă că ştia să se şi menajeze. „Pot să jur că e tare încuiat“, îşi zise Val. După câteva ore de plimbare, vaporul acostă lângă una din insulele, pe care le tot ocolise până atunci. Li se comunică printr-o pâlnie cum că pe insulă e un restaurant şi vor staţiona două ceasuri. Puteau 10 lua masa acolo.
    Foarte puţini rămaseră afară, să se dezmorţească. Cei mai mulţi intrară direct în restaurant, ca şi când s-ar fi temut să nu se ocupe toate locurile. Restaurantul era un fel de şură mare, cu nişte mese de scândură nedată la rindea. Şura era acoperită 15 cu stuf şi pesemne că şi ploua prin acoperiş, când venea câte-o ploaie mare. Acum însă vremea era mohorâtă şi doar picura. La mese se aşezară pe „bisericuţe“, aşa cum se închegaseră ele în timpul călătoriei. Constantiniu rămase în compania lui Val şi-a lui Şandru. Băură câte-o votcă mare. Şandru mai ceru una 20 şi se duse la bucătărie să vadă cum se pregăteşte ciorba de peşte.
    Ii	plăcea să-şi bage nasul în toate. Vorbea cu bucătarii ca şi când ar fi fost subalternii lui. Reuşea de altfel să se impună oricui, din primul moment. Avea ceea ce se cheamă „prestanţă“ şi scotea tot ce putea din această prestanţă. Se 25 întoarse frecându-şi mâinile:
    - O ciorbă de peşte, o nebunie! Se fierbe întâi apa în care se pun peştii şi tot zarzavatul, la urmă se strecoară.
    - Mă tem că se spune „borşa de peşte, interveni Constantiniu, cu un zâmbet subţire.
30	-	Poate,	fu	de	acord Şandru. Borşul e rusesc, ciorba e
    turcească, acum la alegere!
    La masa vecină cineva deplângea pescuitul cu arcul voltaic practicat de unii, care omoară totul pe o distanţă mare şi e mijlocul cel mai sigur de-a stârpi puietul. E vorba de o falsă
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
435
productivitate, în fond, pentru că prinzi într-o zi o mare cantitate, pe care o dublezi a doua şi a a treia zi, dar peste o lună mai prinzi ciacârul!
   Val, care auzea fără să vrea discuţia, îşi notă cuvântul „ciacâr“. Desigur, nu era vorba de vreun soi de peşte, ci de 5 o expresie argotică. Aceeaşi persoană, un ins de vreo 40 de ani, le atrase atenţia tovarăşilor săi de masă asupra unei alte primejdii care paşte Delta: se însămânţase acolo un anumit peşte care se hrănea cu stuf. Tocmai pentru acest motiv se şi însămânţase, că nu era pretenţios, era ierbivor, ca şi văduviţa, io se hrănea cu stuf. însă acesta se înmulţise atât de tare, încât devenise un adevărat pericol. Mâncând stuful, el distrugea planctonul. în ultima vreme începuse vânătoarea „cosaşului“ - aşa îl numeau localnicii pe acel peşte-pericol.
   Povestitorul îl chemă pe chelnerul care adusese nişte farfurii 15 la masa lui Şandru şi-l întrebă:
   - Ia ascultă, mă, primiţi ceva în plus dacă pescuiţi un cosaş?
   - Da, răspunse acesta, pentru fiecare cosaş ni se plăteşte separat.
   - Vedeţi? zise povestitorul triumfător către comeseni, ca 20 şi când ar fi câştigat cine ştie ce pariu. Vedeţi?
   Apoi pe alt ton. Aşa suntem unii, ne pripim cu însămânţarea unor soiuri noi, care ulterior se dovedesc greşite şi începem vânătoarea lor, stârpirea, dacă se mai poate. Natura asta nu e tâmpită - omul se înflăcărase - vorbea din ce în ce 25 mai tare, parcă discuta despre o durere a sa; vorbea despre Deltă ca despre ficatul lui. Nu e deloc proastă şi ea când îşi face un echilibru, ştie cum şi de ce şi-l întocmeşte aşa. Tăind stuful cu nemiluita, distrugem ţânţarii. Pierind ţânţarii, se duc şi păsările, că nu mai au cu ce să se hrănească. Oftă şi mai 30 ceru o votcă - pentru toată lumea, în sănătatea ţânţarilor şi-a efemeridelor, care trăiesc două ore şi când mor toate odată, vezi 2-3 cm de muscuţe moarte pe suprafaţa apei - sar peştii şi le hăpăie.

436
MARIN SORESCU
       Cei de la masa vecină ajunseseră la înecuri şi păţanii de acest fel. Val nu putu auzi decât frânturi de conversaţie, pentru că la acea masă erau aşezate şase persoane - 4 bărbaţi şi 2 femei - şi vorbeau toţi odată. înţelese că unul dintre bărbaţi era să se 5 înece cu un an în urmă în mare, plecând la pescuit cu un salvamar. Vâslise mult, nu se mai vedea ţărmul şi i se frânseseră lopeţile. întâi una, apoi cealaltă. Erau duşi de valuri tot mai în larg şi salvamarul plecă înot spre mal, să vină cu altă barcă şi lopeţi. El vâslea cu mâinile, cu ghearele făcute vâslă, vâra braţele io până Ia cot... însă erau valuri mari „şi tot alunecam înăuntrul mării“... Nu mai prinse urmarea, întrucât se intercalau alte voci, care depănau altceva, altă istorie. Totuşi, povestitorul îi dădea înainte cu păţania lui. Se pare că salvamarul plecat după ajutor se înecase. „Ca să vezi cum sunt oamenii11 — mai auzi Val, deşi 15 această constatare nu era deloc nouă.
    între timp, Şandru şi cu noua lor cunoştinţă viraseră spre aventuri sentimentale.
    - N-ar strica s-avem cu noi şi ceva puiet, zise Şandru. Natura, natură sălbatică - femeia, şi ea neîmblânzită până la
20 un punct, alt peisaj... altă viaţă.
       Constantiniu nu fu de acord. Iubita nu trebuie cărată în excursii din acestea, când vrei să te distrezi. Numai în caz că n-ai cucerit-o şi ai timp mai mult, să-i faci curte, dacă-ţi poţi permite luxul unei risipe de sentimentalism în zilele noastre. 25	- Eu din cauza zeiţei Iştar sunt aici, spuse el. Mi-a plătit
un fel de bursă de 2000 de lei să mă refac.
    Şandru, nefamiliarizat cu mitologia babiloniană, înţelese întâi „şiştar“, apoi „biştar“.
       - Da ce, ai luat şperţ? se interesa el.
30 Constantiniu vorbea cu mult cinism despre „muieri44, şi Val îşi ciuli urechea. Omul nu era deloc un livresc, aşa cum bănuia la început. Ba chiar, dimpotrivă. La întrebarea lui directă dacă-şi pierde mult timp în bibliotecă, răspunsese că „nici un minut44. Nu mai trecuse printr-o bibliotecă din timpul
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
437
facultăţii, când se ducea să ochească vreo fată mai simpatică.
Cu lectura particulară sta destul de prost în ultima vreme, e ca acel vizitiu Selifan, din Suflete moarte de Gogol, care citea de ani de zile o carte de chimie şi ajunsese la pagina 13, minunându-se că din litere, puse una lângă alta, pot ieşi 5 cuvinte şi chiar idei - pe care desigur nu le înţelegea. „Cartea mea, pe care o tocesc, e viaţa, spuse el, cu o intonaţie specială, putând însemna şi-o autopersiflare. Şi am ajuns şi eu tot la pagina 13. Iar singurul subiect care mă interesează în această bucoavnă, sunt ele sau dumnealor, cum vreţi să le ziceţi. Sarea io şi piperul“.
   - Nu aveţi un respect exagerat pentru sexul frumos, aşa mi s-a părut, remarcă Val.
   - Dimpotrivă, le ador! însă din cauză că le cunosc prea bine sufletul... Să nu dea Domnul să ajungeţi să înţelegeţi 15 misterul feminin! O să-ncercaţi o mare deziluzie. Mă port cu
ele cam brutal, recunosc... dar asta spre binele lor.
   - Aveţi multă experienţă în domeniu? întrebă Val.
   - Nici mai mult, nici mai puţin decât trebuie, zise el. Ca
orice om normal.	20
   („Se cam contrazice, se gândi Val, adineauri trecea drept un mare cunoscător, acum spune că experienţa lui este egală cu a tuturor celorlalţi44.)
   încurajat, Constantiniu trecu la partea teoretică a problemei. în primul rând, o soţie inteligentă ar trebui să-şi 25 trimită bărbatul din când în când în târg, ca să mai înveţe ceva carte. Apoi, un bărbat care se respectă trece prin tot felul de experienţe amoroase, dintre care trei pot fi mortale. Dacă ai trecut de a treia mortală - ţi-a ieşit slalomul ăsta -, nu mai ai moarte, poţi să-i dai înainte fără nici o grijă. El avusese până 30 acum două cazuri grave, deosebit de grave, şi, slavă Domnului, scăpase nevătămat:.
   - Ei, nu mai spune! făcuse Şandru, căruia îi plăcea să afle cancanuri, era curios ca o cumătră.

438
MARIN SORESCU
   - Trebuie să fac întâi o paranteză, continuă Constantiniu, şi să vă spun că sunt om însurat a doua oară. Şi prima, şi a doua oară însurat „cu forţa". Dar astea nu le trecem la cazurile grave. Cele două cazuri grave au fost următoarele.
   Li se aduse ciorba de peşte, aburind, şi pe un fund de lemn mămăliguţă galbenă şi zâmbitoare, ca o malaeză. (Jocul de cuvinte al lui Val nu fu gustat.)
   - Puneţi două puncte şi continuaţi după ce mâncăm ciorba, zise Şandru. Să nu se răcească, ar fi păcat.
   - Exact. Chiar aşa vom face, admise Constantiniu, adulmecând ciorba. Dar grozav mai miroase.
   Mâncau ciorba de peşte, cu hlăpăieli, fiindcă ardea. Pe fereastră se vedea cum plouă mărunt, ca toamna. Afară era tot un fel de ciorbă de peşte, ei înşişi, îşi închipui Val, sunt nişte peştişori plutind pe undeva, pândiţi de cine ştie ce lingură. Se uită, printre două ridicări de lingură, mai atent la Constantiniu şi cuvântul „peştişor“ iar îi veni în gând.
   - Aşaaa! spuse Şandru, care termină primul şi mai ceru o porţie. Acum poţi să-i dai drumul. Dar voi nu mai vreţi una? Cu ardei iute, simţi că-nvii! Aşa l-o fi-nviat Christos pe Lazăr, cu ardei iute...
   - Şi cu ceapă, adaugă Constantiniu, râzând. I-a spart o ceapă sub nas şi i-au dat lacrimile. Le-au dat lacrimile şi paznicilor. Vorbim serios, adăugă el, cu gura plină. Iisus nu putea face minunile decât cu o minimă cheltuială de energie, şi folosind din plin resursele naturale avute la-ndemână: vinul îl „storcea" din apă, cu doi peşti sătura cinci mii de oameni şi din pat făcea caleaşcă. Ia-ţi patul şi umblă! Umblă brambura! Adică visele elementare de ciclu, ca să zic aşa, el le satisfăcea în modul cel mai simplu.
   - Aveţi dreptate, zise Val, mirându-se de remarca lui Constantiniu - „e totuşi un tip interesant", se gândi el - mare dreptate aveţi. Vindecarea orbului s-a făcut tot aşa după reţeta: la mintea cocoşului, adică s-a aplecat, a luat puţină tină de pe jos şi l-a uns pe nenorocit.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
439
   - Neagră mizeria dracului trebuie să mai fi fost pe-atunci! spuse Şandru, punând lingura jos şi ştergându-se la gură c-un şerveţel de hârtie pe care erau imprimare cuvintele „Poftă bună!". Terminase şi a doua porţie de borş, şi chelnerul tocmai le aduse felul doi: cârnăciori olteneşti cu fasole albă.
   - Biblia e un foarte interesant document muzical, se auzi de la masa vecină.
   (Ca să vezi cum se molipseşte conversaţia. Cum e cu ideile care plutesc în aer!)
   -A spus „muzical"? întrebă Val.
   - Nu, medical.
   In partea cealaltă, una din cele două femei era de părere că nemţii sunt neîntrecuţi în cârnaţi. Cu ei să nu te iei la întrecere în tocătură, că au cel puţin treizeci de feluri de bratwurşti.
   - In schimb, nu ştiu să facă murături, nu cunosc murătura, fraţilor! interveni uimit un domn gras, care semăna puţin cu Şandru, numai că era chel. Am stat un an de zile la Leipzig şi turbam că nu găseam varză acră şi gogonele. Până la urmă, m-am apucat şi le-am făcut eu, am pus varză într-o găleată la murat şi murături într-un sac de plastic. După trei săptămâni simţeam că trăiesc, da’ duhnea tot blocul a acru, a trebuit să le scot pe balcon, protestau ăia, dar nu m-am lăsat, Was fur einsolcher... miros! Na, cum se zice la miros? Ce pute? se mirau nemţoaicele pe scară. „Pe dracu pute. Nu ştiţi să trăiţi."
   Abia când ajunseră la cafea şi ţigară, cinstindu-se între timp cu câte-un păhărel de vin, Constantiniu îşi aduse aminte de cele două puncte şi spuse brusc:
   - Unu. Poate n-o să mă credeţi, dar sunt omul care a sărit de la etajul trei cu o umbrelă, ce nu s-a deschis.
   - Serios? inte:*veni domnul de la masa din dreapta, cel care luase apărarea Deltei şi era contra distrugerii planctonului.
   - Da, spuse Constantiniu, să vedeţi cum a fost.
   - Bună ar fi fost o narghilea, zise Şandru, trăgând din ţigară. Să stai aşa turceşte pe nişte perniţe, afară să cearnă

440
MARIN SORESCU
mărunt, ca acum, tu să n-ai nici o treabă şi să tot asculţi din O mie şi una de nopţi.
   - Ţie nici nu ţi-ar trebui perniţă, râse Val.
       Cei de la mesele vecine întoarseră capul şi-l priviră pe 5 Şandru, grav şi revărsat, şi zâmbiră.
   - Şi cum a fost, domnule, atunci cu umbrela? zise acesta, pentru a abate atenţia celorlalţi. Scosese un creion şi-l ascuţea cu un cuţit, ca şi când ar fi avut de gând să scrie, să-şi noteze ce-aude. Să-i ia un interviu. Nu, serios, se poate sări de la etajul
10 trei fără să-ţi rupi gâtul?
   - Păi, eu ce v-am spus? se-nfierbântă Constantiniu. Cădeam, domnule, c-o viteză...
   - ...direct proporţională cu greutatea... situaţiei, râse Val.
       - ...cădeam, oameni buni, făcu Constantiniu un gest, de 15 parcă i-ar fi luat martori pe toţi cei din restaurant, ca un bolid,
ca un monolit.
   - ...monopat... (tot Val)
   - ...şi umbrela nu se mai desfăcea. „Nucule, îmi ziceam pe la etajul doi, ia-ţi adio de la viaţă, băieţaş! Toată pasărea
20 pe limba ei piere.44 Mi-am adus aminte şi ce zice ardeleanul când alunecă de pe acoperiş: „No! No, no! No, amu!“ Râse, savurând de unul singur gluma necunoscută celorlalţi. Bine că n-am dat drumul umbrelei din mână. Pe la etajul întâi era o sfoară întinsă - o sfoară de rufe întinsă între blocuri, sau o 25 sârmă, dracu ştie ce - şi umbrela s-a agăţat zdronc! de ea... şi-odată mi-am pierdut din avânt. Am stat puţin aşa atârnat şi când s-a rupt umbrela, era de damă, umbrela respectivei, nu prea rezistentă, mi-am continuat expediţia. Insă acum n-am mai prins viteza aia, am avut timp să-mi organizez mişcările 30 şi-am căzut pe vine într-un strat de flori. Ba chiar mi-am permis să mă feresc, să nu calc vreo floare... întotdeauna am fost atent nevoie mare cu femeile şi cu florile, conchise el.
   - Ăsta a citit Decameronul şi ne vinde nouă gogoşi, se auzi un glas.
TREI DINI! DIN FATĂ
441
   - Boccacio e un clasic. Sigur că l-am citit, ripostă Constantiniu, dar când eram copil, în fragedă pruncie. însă îl am pe-al meu, domnilor. Şi cred că orice bărbat şi orice femeie îşi are decameronul personal de dragoste. Numai că unii îl ţin la fondul secret, fac pe misterioşii, pe sobrii ori pe mironosiţele, iar eu povestesc la toată lumea din experienţa mea. Eu şi cu Boccacio, poftim! zise el întorcându-se şi spre locul de unde se pronunţase adineauri cuvântul „decameron44. Ca să înveţe şi alţii, să se amuze şi să ştie la ce se pot aştepta.
   - Lasă, domnule, astea! zise Val. Asta e partea moralizatoare, şi nu ne interesează. Deci, primul caz mortal, pe care l-ai fentat. Bun. Şi al doilea? (Dar vorbeşte, te rog, mai încet, că uite cască ăştia gura.)
   - Al doilea a fost... ca să zic aşa, un caz şi mai încuiat. Nucu zâmbi.
   - Ei, ia spune! îl îmbie Şandru.
   - Persoana mă tot îndemna: „Hai, du-te!.
   La mesele vecine izbucniră râsete şi chicoteli, ca şi când lucrurile se întâmplau chiar atunci, parcă asistau la un spectacol. Nucu Constantiniu povestea frumos, nuanţând cuvintele, făcând pauze pentru a sublinia o poantă şi gesticulând.
   - Văzând că nu e nici o scăpare, am mai ieşit eu pe balcon, m-am uitat jos, oamenii abia licăreau... Vă amintiţi descrierea făcută de Aurel Vlaicu din avionul lui: „Jos vedeam Argeşul şerpuind ca o panglică albăstruie44. Citez din memorie. Aşa vedeam şi eu şirurile de maşini mici, ca nişte panglici albastre. M-am aşezat pe marginea patului şi i-am cerut o Biblie. Dacă vine, să mă găsească făcându-mi rugăciunea. Avea o Biblie în nemţeşte (era săsoaică), scrisă cu litere gotice. Ce credeţi? în starea aceea de încordare, am înţeles ce scria, cu toate că nu ştiu nemţeşte, iar alfabetul gotic îl vedeam pentru prima dată. I-am citit un verset şi l-am tradus exact, iar ea n-a vrut să mă creadă că n-am habar de limba germană.

442
MARIN SORESCU
    în timpul ăsta i-a venit o idee - de unde se vede că lucrul sfânt tot sfânt rămâne, spre bătrâneţe îmi propun să devin bigot. Dă telefon mecanicului de bloc, şi culmea! îl şi găseşte, îl cheamă, vine acela şi-n zece minute eram în lift... Pa şi pusi! Când am ajuns jos, tremuram ca varga, mai tare chiar decât tremurasem prima dată când atinsesem pământul, venind pe calea aerului.
    Asta e tot, încheie Nucu. Se auziră hohote. Pe la mese începură tot felul de discuţii. Dacă, în astfel de situaţii, e mai bine să te agiţi, găsind o scăpare, ori să stai liniştit şi să te faci că plouă? Cum plouă acum afară.
    - Domnule, să ştii că-mi placi! îi spuse Şandru lui Constantiniu. Bravo ţie! O viaţă are omul şi e bine să şi-o trăiască, nu să şi-o piardă ca mine prin tot felul de şedinţe - intri dimineaţa şi ieşi seara.
    - Lasă că nici dumneata nu pari un sfânt de pe perete, zâmbi Constantiniu.
    - Nu că eu aş fi uşă de biserică, reluă Şandru, dar n-am timp, domnule. Sunt angrenat în atâtea mecanisme şi şuruburi, că şi nevastă-mea zice: mai scoate-mă şi tu la un local... îşi dădu seama că atinsese o coardă sensibilă, că umblase la măseaua cariată şi făcu un gest de lehamite...
    - Eşti un om norocos, îi spuse Val lui Constantiniu, mai mult ca să schimbe vorba, să nu vadă Şandru c-a observat gafa comisă. Totodată, îi era teamă că începe şi acesta să se spovedească acolo în public, să spună cum prietenul lui cel mai bun, adică el, i-a luat steaua de pe cer. („E drept că am cunoscut-o întâi pre eaa - îşi pregătise Val un fel de scuză.) Dacă ai trecut prin atâtea fără să păţeşti mai nimic, înseamnă că ai noroc.
    - Prea mult chiar! spuse Constantiniu, oarecum scârbit. Deunăzi, n-am găsit una pe stradă, în puterea nopţii? Nu era dintre cele pierdute... O frumuseţe, stai să-ţi arăt. Constantiniu dădu să caute prin buzunare, ca şi când i-ar h avut poza. însă îşi aduse aminte că doar îi ceruse o fotografie, dar ea nu-i
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
443
dăduse. în primul rând, n-am mai văzut un păr aşa de lung ca al ei, zise el.
   - O fi cu totul şi cu totul de aur... glumi Şandru, ca în basme: fata cu părul cu totul şi cu totul de aur şi aurul cu totul şi cu totul galben ca arama.
   -Aproape..., domnule! Aproape ca în basme. La început, nici nu mi-am dat seama, am pus mâna din obişnuinţă, în virtutea inerţiei, aşa cum cerşetorul care adună chiştoace de pe jos ia şi o pungă cu napoleoni fără să-şi dea seama la început că aceea valorează mai mult decât un chiştoc.
   - Nu cred că pe vremea pungilor de aur... existau chiştoace, observă Val.
   -Ai dreptate... atunci se fuma trabuc, narghilea... naiba mai ştie ce... ori nu se fuma deloc. Dar am vrut să fac o comparaţie.
   Noaptea târziu... mai bine zis: spre ziuă. Mă duceam la gară. Şi prin dreptul parcului o mogâldeaţă care făcea semne disperate cu mâna. „Puneţi farurile pe ea, faza lungă", i-am spus şoferului. Era o femeie despletită, cu un păr până-n pământ, asta mi-a atras în primul rând atenţia. Şoferul a oprit taxiul. Ea s-a urcat, fără să scoată un cuvinţel. A mers cu mine.
   - La Cluj, desigur... spuse Şandru... asta s-a întâmplat în Cluj, nu? Spuneai că eşti de-acolo, adică acolo locuieşti.
   - Da, locuiesc acolo, însă întâmplarea a avut loc la Bucureşti... Ceva foarte caraghios, vă asigur.
   - Când? întrebă Val.
   -Acum vreo trei săptămâni...
   - Interesant... făcu Val... simţind cum i se pune în funcţiune un ciocan în inimă. Poc poc, poc, poc! Aşa-ncepuse să-i bată.
   - Abia peste câteva zile, continuă Constantiniu, mi-a povestit cum voise să se sinucidă, să se înece... mă rog, eu n-am crezut-o, în sfârşit o întreagă tărăşenie...
   - Spune... spune... îl îmbie Şandru... mare pişicher mai eşti! Şi aşa, zi, ţi se aruncă cucoanele de gât, fără să te cunoască, fără nimic... aşa la voia-ntâmplării? Zău, că nu te cred.

444
MARIN SORESCU
   - Păi, e chiar de necrezut! se înfierbântă şi mai mult Constantiniu. Şi începu să le spună de-a fir a păr totul despre „găselniţa^ lui. Numai numele îmi scăpă, se lăudă el. Adică n-a vrut să mi-1 spună. A zis să mă mulţumesc şi cu ăl mic...
5	- Care e numele mic? întrebă Val, de altfel n-are nici o
importanţă.
   - Sigur că n-are nici o importanţă, relua Şandru... şi către Constantiniu: cum ziceai c-o cheamă?
       - Aia e, că nu-i ştiu decât numele mic - Olga. A zis să-i 10 spun „01guţa“.
   - Frumos, făcu Şandru.
   - Cam banal, adăugă Val.
   Constantiniu le relată cum o instalase la un hotel, cel mai ieftin bineînţeles, şi la început nu voise să se atingă de ea, se 15 purtase ca un domn, cu baston şi melon, ca un domn din filme; o vedea dimmeaţa în fugă, înainte de-a se duce la slujbă, îi săruta mâna, o întreba dacă are nevoie de ceva şi-i mai dădea câte un telefon peste zi. Se ferise oarecum de ea, pentru că, una: situaţia lui familiară era de aşa natură încât nu-i permitea 20 o nouă încurcătură „în următoarele 15 zilea şi, două: se temea de această apariţie misterioasă! Putea fi chiar o spioană, paraşutată, care-i căzuse-n braţe din cer... însă tocmai această cădere din cer i se părea suspectă... vreun OZN? Vreo veselă zburătoare?
   - Nu cred că era spioană, zise Val.
25	- Până la urmă, m-am convins: o gâsculiţă de-a noastră,
care-a suferit sărăcuţa un eşec sentimental. Atunci i-am spus cinstit ce fel de om sunt, să nu-şi pună nici o speranţă în mine şi aşa mai departe. Voiam s-o iau de mână s-o duc la soţu-i prea iubit, spunea că e măritată... însă când am pus mâna... 30 mi-a fost greu să mă mai dezlipese... vă închipuiţi... Fără glume: are pe vino-ncoa. Ptiu! că n-am o fotografie să vedeţi şi dumneavoastră ce fel de contemporane avem.
   Aici Constantiniu făcu o digresiune „filosoficăa. Spuse că în loc să se facă cheltuieli aşa de mari cu cucerirea spaţiului
TREI DINJI DIN FAŢĂ
445
cosmic, ar trebui să se îndrepte cercetarea în direcţia eternului feminin. Ar costa şi mai ieftin şi rezultatele ar fi şi mai spectaculoase. Pentru că să zicem că omul ajunge în lună. Ce-o să găsească acolo. Piatră lângă piatră. însă sufletul tovarăşei noastre de viaţă este un cosmos mult mai misterios şi mai accidentat. El, în ceea ce-1 priveşte, se considera un cosmonaut voluntar, care a pornit în explorarea eternului feminin.
   Şi Şandru, şi Val mai avură tăria să râdă. Le era teamă că omul din faţa lor se va pierde în această digresiune. Constantiniu însă, oftând, le mărturisi că, uite, numai gândindu-se Ia ea i se făcuse dor de casă, de hotel.
   - Ştiţi că era cât pe ce să vină cu mine? De fapt, ideea cu ieşirea în Deltă îi aparţine, ştiindu-mă pe mine pescăruş romantic, albastrosul lui Baudelaire. Şi tot dumneaei a plătit deplasarea, bineînţeles. însă la urmă n-a mai vrut să meargă, o uşoară migrenă... Şi m-a lăsat singur...
   - N-avea bani la ea... nenorocita... zise Şandru.
   - Avea un C.E.C., îl asigură Constantiniu senin. Două mii de lei o costă borşul ăsta minunat. Merită, nu? Bineînţeles, îi voi înapoia banii... însă mai târziu.
   Lui Val îi trecuse primul şoc. Căta din când în când spre Şandru, să vadă cum reacţionează. Acesta era galben-verde (umbra vânătă). îi punea tot felul de întrebări, iar neghiobul intra în amănunte. Şandru simţea un fel de voluptate - asemănătoare celei produse de autoflagelare - să asculte detalii şi-l tot stimula pe străin să-i mai spună.
   Constantiniu, desigur, înflorea mult lucrurile, însă esenţialul era adevărat şi asta conta.
   Culmea e că la întoarcerea în Bucureşti o să-i spună ursului păcălit de vulpe c-a fost la Cluj să studieze nişte tablouri. Şi-o să-i vorbească despre maeştrii flamanzi.
   - Cine sunt aceştia? sări Şandru, dar văzându-1 pe Val lărgindu-şi gura până la urechi, râse şi el mânzeşte. Flamanzi

446
MARIN SORESCU
vasăzică... flămânzi! rânji el. Domnule, eşti nemaipomenit! Ce grozav îmi pare că te-am cunoscut, vino încoa să te pup.
    Constantiniu crezu că omul se-mbătase (aşa judecase reacţiile acestuia din ultimele minute şi interesul crescând pentru subiect) şi se aplecă peste masă să-i facă mendrele. îi întinse obrazul — acesta se întinse şi el pe deasupra tacâmurilor goale şi-l pupă zgomotos, ţoc! ţoc! şi pe un obraz şi pe altul şi-odată îi băgă cuţitul în burtă. Constantiniu se ridicase puţin şi burta îi venea deasupra mesii şi în primul moment Val nici nu înţelse ce se-ntâmplase, crezu că s-a vărsat o farfurie cu ciorbă, ceva. Totul se umplu de sânge imediat, iar Constantniu zis doar: Ce faci, frate? apoi atrase atenţia să se şteargă bine cuţitul să nu se infecteze. Aiura. Căzuse jos, grămadă... Lumea se strânse în jurul lui şi se găsi şi un doctor. Domnul cel gras, care semăna cu Şandru, era medic şi luă primele măsuri.
    Şandru rămăsese cu cuţitul în mână, ca un năuc. Spuse că voise pur şi simplu să-l pupe. După aia „pe drum" îi venise ideea să-i dea un pumn în burtă porcului, dar uitase că în mâna aceea avea cuţitul cu care tocmai îşi ascuţea un creion, când acesta începuse să-i relateze nostimada cu Olga...
    Abia acum se iscă învălmăşeala ce se produce de obicei în astfel de situaţii. Toţi voiau să-l vadă de aproape pe Constantiniu, venise şi personalul restaurantului, bucătarii cu şorţuri albe şi cu cuţitele în mână, se îmbrânceau şi vociferau, Şandru părea el însuşi un bucătar-şef, numai că fără tichie şi halat...
    - Luaţi-i cuţitul din mină! se auzi o voce. Feriţi-vă din calea lui! Nu vedeţi ce privire are? E turbat, are spume la gură...
    Val îl luă deoparte, îi spuse să stea liniştit, trase o înjurătură „situaţiei împuţite" şi se repezi la doctorul care-1 pansa pe rănit.
    - A murit? A murit? se auzea din toate părţile. Ca şi când abia atunci ar fi înţeles ce se întâmplase, Şandru, de unde stătuse
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
447
ca un mieluşel în ultimele minute, începu dintr-o dată să ţipe ca un disperat şi să-şi dea cu pumnii în cap: „M-am nenorocit!"
Câţiva bărbaţi săriră la el şi-l liniştiră. Acum Şandru stătea cu mâinile împreunate, ca şi când aştepta să-l lege cineva.
   - Ce zici, doctore? E vreo speranţă? îl întrebă Val pe grasul care cu o mare îndemânare se ocupa de Constantiniu.
   - Dacă nu i-a atins un organ important, scapă! spuse acesta. Numai că trebuie transportat imediat la spital. Se improviză o targă şi rănitul fu cărat la vapor. Chiar Val era unul din cei care duceau targa, celălalt, un bucătar mult mai voinic decât el.
   în timp ce mergea pe un fel de potecă spre rada unde era ancorat micul vaporaş, Val se gândea că „i-a murit moartea". „Şi-a ascuţit un creion şi-a trecut la treabă. Mai bine îşi trecea conştiinţa pe curat, ştergea, mai îndrepta, mai punea umărul, când era gata să dea în şanţ; dădea o gravitate filosofică".
   Acest Constantiniu, care se ivise pe neaşteptate, fusese o pleaşcă pentru el, pentru Val, îi salvase viaţa. Avea dreptate cel de pe targă, în viaţa de Don Juan treci prin trei încercări mortale. Dacă scapă şi de data asta...
   Ajunseră la vapor şi-l depuseră într-o cabină. Când să plece vaporul, câţiva chelneri veniră gâfâind spunând să oprească. Nimeni nu plătise consumaţia.
   - S-a plătit, domnule, s-a plătit cu viaţa, glumi cineva.
   Plecarea mai întârzie un sfert de oră, care i-ar fi putut fi
fatal pacientului, însă orice consumaţie trebuie plătită. Şi el plătise tot un fel de consumaţie.
   în sat era un mic spital, mai mult dispensar, punct medical cu un personal specializat, ca să zicem aşa, în cazuri de-acestea. Noul spintecat nu-i impresionă prea tare pe cei doi doctori, amândoi tineri, dar acriţi parcă de timpuriu, şi nici pe surorile târşite prin de-alcle-astea, care nu vărsară măcar o lacrimă.
   Constantiniu fu pus pe masa de operaţie. Operaţia dură destul de mult. După câteva ore, Şandru, care stătea ca un

448
MARIN SORESCU
muţunache uitat la uşa sălii de operaţie, încurajat însă tot timpul de Val, care îi spunea glume cu olteni, află că individul trăieşte.
   - Eşti bun de cinste, şefule! îi spuse Val.
   - Spune, domnule, cum am putut eu face asta? Cum am putut face una ca asta? întrebă deodată Şandru ca şi când Val era în măsură să-i dea explicaţia, iar el se arăta exirem de curios s-o afle.
   - Ei, lasă, să nu analizăm, c-o să ai destul timp să te gândeşti. Ce să mai intrăm în amănunte!
   - Chestia e că nenorocitul îmi era într-adevăr simpatic. Inteligent, plin de spirit, vorbea foarte degajat şi grada în aşa fel cele povestite, încât nu se putea să nu-1 asculţi c-o anumită plăcere. Mă convinsesem de la-nceput că spune baliverne, că e un lăudăros, dar îmi plăcea cum le spune. Iar când a trecut la cazul acela concret... abia atunci mi-am dat semna că e un om cu o anumită experienţă de viaţă... şi l-am ascultat cu sufletul la gură... Parcă îmi devenea şi mai simpatic, pentru că într-un fel ne răzbuna pe amândoi... amândoi am fost două mămăligi şi uite cine a tras foloasele... Şi de-aceea am şi vrut să-l sărut frăţeşte... însă în acelaşi moment, când m-am aplecat spre el, mi-am dat seama că trebuie să dispară unul din ei... ori el, ori ea.
   - Ori eu... zise Val.
   -Ai scăpat ca prin urechile acului, degeaba râzi... Şandru se închină. Domnule, ferească Dumnezeu de omul gelos! Nu mai eşti tu, un altul ia hotărâri în locul tău, peste capul tău, eşti parcă otrăvit şi simţi cum doza îşi face efectul încetul cu încetul...
   Val nu-i răspunse; îi pierise zâmbetul de pe buze. Dacă nu sărea ăsta, cine ştie, poate că-1 pocnea el pe individ. Nu putea s-audă pe cineva povestind astfel de lucruri despre ea. El o idealizase, şi ce auzea suna ca o profanare... Cum a avut puterea să se abţină? Da, e şi-o voluptate perversă în a asculta
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
449
astfel de relatări despre fiinţa iubită, un fel de a te lăsa muşcat de vipere, care parcă te şi gâdilă. Se temea la un moment dat că idila nu va demara năpraznic, că tipul nu va avea curajul să meargă mai departe, c-o va opri la o simplă strângere de mână, deşi chiar asta parcă îi răsucea un cuţit în piept. Ar fi vrut ca de la acela să afle cele mai groaznice lucruri despre idealul său, lucruri de neînchipuit şi pentru o femeie; de neînchipuit chiar şi pentru cea mai decăzută. Cu cât Constantiniu, încurajat de atenţia care i se arăta, îşi dădea tot mai mult drumul la gură şi relata faptele, cu atât el simţea în adânc un fel de fericire stranie... Ca şi când de mult se chinuiau să afle dacă exista sau nu Dumnezeu şi vine, pică deodată unul care a înviat din morţi şi spune detaşat: „Da, domnule, nu există! Scurt pe doi. Nu există. Mi-a spus chiar el.“ Atunci tu te simţi fericit, pentru că te-a scăpat de chin, de povara căutărilor, de răspunderea pentru dumnezeire, de parcă fiecare om ar purta răspunderea pentru o anume cantitate de dumnezeire din univers şi asta te-ar apăsa îngrozitor. La început, Val voise să-l abată pe alt făgaş, să schimbe naibii vorba... să-i explice de ce ploua tocmai atunci, mă rog, o banalitate. îşi dăduse seama cu câteva momente înainte despre cine era vorba în propoziţie, subiectul cu plete, de care Constantiniu făcea atâta caz. „Deci, trăieşte - îşi zise el, una la mână. Doua la mână, bravo ei, ştie să trăiască! Cu mine face pe transcendentala, fuge să se ascundă în mister, în aureola Maicii Preciste... aşa îţi dă a-nţelege, şi, când colo, ea se cuibăreşte sub prima plapumă, în patul primului fotbalist, rugbist, primului găgăuţă cu pantaloni călcaţi zilnic şi cu servietă de-aia sistem geamantanaş, care face ţac, ţac. Ptiu! Bine că mi-am luat grija!“ Apoi voise să mai afle ceva: unde se găseşte ea acum, ca şi când ar fi trebuit să se ducă să-i spună toate aceste gânduri la ureche. La urmă, a fost prea târziu - intrase pe fir Şandru -, şi Val se distrase o vreme urmărindu-i reacţiile. Şandru, pe de o parte, nu voia să se arate prea curios,

450
MARIN SORESCU
ca să nu observe Constantiniu şi să schimbe vorba. Pe de alta, nu voia să se arate că suferă, în faţa lui Val. Dacă el i-ar fi făcut măcar o dată cu ochiul, sau i-ar fi spus o vorbă-n doi peri pe care ăla să n-o-nţeleagă toată, puterea rea care se aduna în Şandru, forţa acestor două refulări, plus mânia, spiritul justiţiar trezit la auzul celor relatate, poate că s-ar fi dezumflat. Omul ar fi râs, ar fi mai cerut o votcă... Ar fi înţeles că nu e singur şi că, de fapt, pe Val ar trebui să-l doară mai tare... Acestuia însă îi plăcuse cum fierbe, cum se perpeleşte Şandru, pe care, în ciuda prieteniei de neînţeles, îl ura, da, îl ura din toată iubirea pe care o avea pentru Olga, cu toată pasiunea aceasta nefericită, transformată, răsucită, transformată prin răsucire într-un sentiment... mai uman. „In fond - îşi zise - e nevasta lui, lasă-1 să sufere, să se perpelească." Până la urmă, se angajează amândoi într-un fel de cros; care suferă mai tare... şi Val pierduse... Adică nu ştia dacă Şandru suferise mai tare... dar suferise mai repede! La acest gând, zâmbi.
    - Ceea ce mă miră, îi spuse el lui Şandru, acesta începuse să se plimbe agitat de colo până colo, prin faţa uşii sălii de operaţie, ca şi când ar fi voit să-l vadă cu ochii lui pe Constantiniu viu, şi să-l ia la o ţuică, e că tipul îşi permite să facă publice astfel de lucruri. Eu nu m-aş preta la aşa ceva în ruptul capului, nu ştiu de ce, e ca şi cum i-ar pieri gustul. Un amor povestit îşi pierde orice savoare, se trezeşte, ca vinul lăsat într-un butoi destupat.
    - Omul e un sentimental, produse Şandru această remarcă demnă de atenţie.
    Val nu ştiu dacă se referea la om în general, ori la omul cutare, la individul.
    - Nu-i exclus să fie cum spui. Te referi la... targă?
    - Da, el nu poate trăi decât aşa, făcând cuceriri uşoare, lăudându-se cu ele, comportându-se detaşat tocmai pentru că, în fond, e un mare îndrăgostit.
    - Un mare amant!
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
451
   - Nu, un tip care nu trăieşte decât pentru asta, el fără asta se sufocă, moare.
   - Dar uite că nici aşa... nu poate supravieţui.
   Tocmai acum apărură şi organele de miliţie, care întrerupseră această discuţie „filosofică". Se putea ca Şandru să aibă dreptate: Constantiniu proceda ca Socrate, care învăţa din mers, ştiind mai multe decât oricine, dar făcând pe prostul, pentru a-1 lăsa pe interlocutor să se gândească, şi, totodată, speculând experienţa de viaţă a tuturor celor cu care intra în discuţie. îi aducea până la urmă tot la ceea ce voia, la ceea ce ştiuse dinainte, dar aceştia veneau cu amănunte de viaţă, cu date noi ale problemei, pe care ei, Socrate, cât era de savant, - le ignorase. De aceea, şi el învăţa din mers. Ori Constantiniu era un Don Juan peripatetician, care l-a pus în cui pe Platon şi-a trecut direct la Aristotel. Parcă Aristotel era peripateticianul! Constantiniu se lăuda cu aventurile sale tocmai pentru a-i stimula pe ceilalţi să spună ce mai ştiu despre sufletul femeii. Or, în cazul de faţă, se întâmplase că ascultătorii ştiuseră prea multe.
   - De ce-ai dat, mă? De ce-ai dat, bă, cu cuţitul? intră unul dintre cei doi miliţieni, cel mai tânăr, care se arăta şi cel mai aprig, aşa e la început, intră direct în subiect. Se adresase, din greşeală, lui Val.
   Acesta îi răspunse foarte calm că el n-a dat, n-a dat încă, abia de-acum încolo se pregăteşte.
   - Nu, nu... eu sunt acela... zise Şandru, spăşit.
   Oamenilor însărcinaţi cu ordinea publică nu le venea să
creadă că un domn atât de distins, cu ochelari, mă rog, putea comite un astfel de gest... când cel de lângă el ar fi fost mult mai indicat. Cu cei doi mai era şi un domn civil, înalt, cu chelie şi cu o scurtă groasă.
   „De unde cunosc eu pielea asta"? se gândi Val, mustăcind.
   De altfel, domnul civil se purta cât se poate de politicos. Spuse că deocamdată trebuiau să dea o declaraţie, să relateze exact cum s-au întâmplat lucrurile.

452
MARIN SORESCU
    Val le explică oral, în câteva cuvinte: cazul s-ar putea numi accident, sau rănire prin imprudenţă. Rana se produsese mai mult dintr-un avânt de simpatie, întrucât cei doi împricinaţi - şi sub influenţa alcoolului, bineînţeles -, voiseră să se pupe, bărbăteşte, pe frunte. Rănitul se aplecase prea mult peste masă şi nimerise taman în cuţitul pe care Şandru îl ţinea în mână, pentru că tocmai îşi ascuţea un creion. Rana nu putea fi aşa gravă, deşi e regretabilă, oricum. Că scandalul mare s-a stârnit abia după aceea. Oamenii au început să se agite, să înflorească precum c-ar fi fost o bătaie, din care unul se alesese c-un cuţit în burtă.
    - N-a avut loc nici o maltratare? întrebă miliţianul tânăr, oarecum dezamăgit.
    - Ce maltratare, tovarăşe! prinse curaj şi Şandru. Ce, am eu figură de turbulent prin restaurante? Uitaţi-vă la mine. Nici n-am luat, nici n-am dat în viata mea un pumn, n-aş omorî o muscă. Scoase tacticos portmoneul şi dădu la iveală o carte de vizită pe care o întinse persoanei civile. Aceasta e adresa mea - de la serviciu -, vă stau oricând la dispoziţie. Citind cartea de vizită, care trecu din mână în mână, avântul detectivist al tuturor parcă se mai înmuie. Li se ceru să dea totuşi o declaraţie. Val, ca martor al celor întâmplate, îşi exprimă şi în scris aceleaşi păreri. Era vorba de un mic accident, provocat din neatenţie.
    Persoana civilă, aplecându-se peste umărul său (scria chiar acolo pe coridor, unde se afla o masă ce probabil era folosită şi la operaţii), îl întrebă dacă nu putea fi întrebuinţată expresia „crimă cu premeditare“, întrucât era vorba, după câte înţelesese de la ceilalţi, de un gest având ca mobil gelozia.
    - Nici pomeneală.
    Trecând la Şandru, aceeaşi persoană îl chestionă pe acesta, dar pe tonul cald de sfat, dacă nu cumva fusese îndemnat în comiterea acestui gest necugetat de prietenul său.
    - Adică vrei să mă scoţi instigator la crimă! sări Val, auzind întrebarea. Şi apoi către Şandru, ce se arăta la fel de indignat de această insinuare:
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
453
   - Te rog să riu te bagi tu, că ai pumnul moale! Pe domnul îl pocnesc eu imediat dacă mai continuă cu manevrele.
   Domnul îşi ceru scuze - era de altfel foarte politicos în continuare - şi spuse că nu avusese intenţia să jignească pe nimeni.
   - Parcă aici, ce e chestia de jignire sau nejignire! mormăi Val. El îi făcuse de la început teoria accidentului prin imprudenţă, tocmai pentru a-1 salwa oarecum pe Şandru, să nu se apuce acela să dea cine ştie ce declaraţie, că persoana respectivă îi insultase nevasta. Şandru prinse din zbor sugestia şi aproape îi dăduseră lacrimile la constatarea că Val era într-adevăr un om de inimă, pe care se poate bizui.
   - Totul e ce-o să declare şi persoana! zise miliţianul mai în vârstă, frecat de cazuri de-astea, şi vedea totul limpede de la început, în aşa fel încât nici nu mai trebuia să citească declaraţiile.
   Val îi luă deoparte pe toţi trei şi încercă să dea lectură declaraţiei sale, ca şi când îi era teamă că ei n-o să-i înţeleagă scrisul. Miliţianul cel tânăr nu putea să pronunţe expresia „ardei umpluţi“, zicea mereu „ardei umplusuţi“. îl interesa nu ştiu de ce meniul servit la restaurant. Cineva din grupul de excursionişti i-o fi declarat că respectivii mâncaseră ardei umpluţi? Tot ce se poate.
   -Ardei umplusuţi? facu Val, nu, nici vorbă! Noi am servit borş de peşte şi cârnăciori cu fasole albă. Nici vorbă de... ori ce spuneaţi c-am mâncat?
   -Ardei umplusuţi... repetă miliţianul, care, după părerea lui Val, era un înger...
   - Ardei umplusuţi, nu, nu, ferească Dumnezeu!
   Ieşi unul din doctori şi toţi se îndreptară spre el. Acesta arăta istovit, de muncă, fruntea îi era plină de broboane de sudoare, exact ca-n filme.
   - Chirurg? îl întrebă el scurt pe Şandru.
   - Eu? Nu... Da de ce?
   - I-ai tăiat apendicul... Ai făcut o foarte reuşită operaţie de apendicită. Se văita cumva pacientul înainte de aşa ceva,

454
MARIN SORESCU
acuza dureri în partea dreaptă? Apoi văzându-i pe ceilalţi că ascultă cu gura căscată, le spuse că nu era nimic grav.
    - Să ne dea o declaraţie! se îndesă miliţianul cel tânăr.
    - Acum? în starea asta? Dar omul e încă adormit... i-am administrat morfină... Aveţi răbdare... o săptămână-două După câte am înţeles... n-a fost la mijloc o bătaie... o ceartă ori ceva asemănător.
    - Nu, domnule doctor, că bine ziceţi, se amestecă Val. O imprudenţă, ’tu-i mama ei!
    Peste câteva zile, Constantiniu îşi revenise. Mergea spre bine. Trăsese o spaimă soră cu moartea şi scăpase cusut cu aţă albă.
    Şandru mai rămase două zile la Jurilovca, „la căpătâiul bolnavului". („Parc-ar fi copilul meu, Doamne iartă-mă!“) Apoi, când acesta fu capabil să suporte un transport, îl duse cu o ambulanţă specială la spitalul cel nou de la Constanţa, unde avea el nişte prieteni medici. Ceruse să se facă totul pentru protejatul său (explicându-le, pe larg, cum se întâmplase). Păţania lui Nucu putea să-i atragă atenţia măcar asupra unui lucru (dacă nu asupra mai multora): nu trebuie, domnule, să spui aşa, una-două, tot ce ai pe suflet, să te spovedeşti în dreapta şi-n stânga! Nu ştii peste cine dai, cum se întâmplase cu Constantiniu. însă, cum bine remarcase Olga, amândoi erau plămădiţi din acelaşi aluat. Flecari şi lichele.
    Val nu-1 urmă pe Şandru la Constanţa şi nici la Bucureşti. Mai rămase acolo-n sat încă vreo săptămână. Se împrietenise cu un băietan, lung şi slăbănog, şi ieşeau împreună pe lac. îl ajuta la pescuit. După aceea, Val se întorcea chiar şi singur noaptea, cu barca, şi rătăcea ore întregi printre stuf. Peisajul era nemaipomenit, dacă n-ar fi orăcăit aşa de cumplit broaştele! Jurilovca e unul din centrele importapte din ţară unde se recoltează puişorii de baltă pentru export. în România nu sunt prea mulţi amatori de picioare de broască, măcar că e vorba într-adevăr de o delicatesă. Lui îi plăceau. Asistase
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
455
într-o dimineaţă la „prepararea" mărfii pentru export. într-o hală mare, o ceată de femei şi câţiva bărbaţi tăiau şi spintecau, aproape la propriu, neputincioasele batraciene, care urlau şi protestau, era un adevărat iad. Se interesă şi i se promise un fel de post - sezonier - ca ajutor de năvodar, la prins broaşte. Nu ştiu de ce simţea nevoia să prindă ceva, să se răzbune într-un fel. „Dacă Olga mi-a scăpat, măcar să prind broscuţa fermecată", se pomeni el clarificându-şi această pornire.
   însă gândul la Olga îl făcu să grăbească plecarea la Bucureşti, propunându-şi să se întoarcă imediat după. După ce? Nu ştia nici el. Totul se terminase. „Drumul sfârşeşte acolo unde-ncepe." Idealul văzut de aproape îţi dă un pumn în nas de ţi-1 face pătlăgea. Venus, dacă ar avea braţe, ar spinteca broaşte. Era plin de fiere la adresa frumuseţii şi a eternului feminin. Mărturisirea lui Constantiniu îl rănise cel mai tare. Lucru cu atât mai dureros, cu cât el nu schiţase nici un gest de descărcare, celălalt măcar retezase un apendic. Olga, probabil, se întorsese la Bucureşti şi l-o fi căutat pentru explicaţie. Ce explicaţie? Ce să-şi mai spună? Desigur, nu i-ar fi venit greu s-o umilească - o, şi asta i-ar fi făcut multă plăcere! Un sadic doarme în noi şi cum aude deşteptătorul sare ca ars. Constantiniu fusese deşteptătorul. Tipul nu era un fitecine, şi Val, schimbând firul gândurilor, simţi un fel de admiraţie pentru el. Cel puţin acesta răzbuna o parte din prostia noastră, a celorlalţi bărbaţi. Le demonstra femeilor că există un Dumnezeu pe lumea asta. Că orice naş îşi are naşul. Ele, care făceau pe zmeoaicele cu oameni importanţi (ca Val), cădeau ca muştele în plasa de păianjen de cămară, a câte unui fante de Obor, care are noroc şi pe masa de operaţie. „Ce băftoşi sunt unii!" Aproape că-i veni să chicotească gândindu-se că Şandru se ţinuse după acesta, aşteptându-1 să-şi revină, numai spre a putea asculta mai departe. „Şi ia mai zi, cum a fost?" şi-l închipuia el îndemnându-1. Iar Constantiniu se antrena la vorbă şi parcă-1 auzea spunând, cu zâmbetul său complice:

456
MARIN SORESCU
„Păi abia a treia zi şi-a dovedit adevărata rasă împărătească... blazonul şi însemnele... tot ce-a fost până aici a fost un fel de mezelic.“ - Aşa, aşa, ia spune! l-ar fi îndemnat Şandru.
*
Val se trezi peste vreo câteva ore. Avea chef de vorbă.
    - Să vă spun ce mi s-a întâmplat! Dar unde e Tudor?
-A plecat la Titu... Ce-ţi închipui? O cunoştinţă de-a lui,
profesoară acolo, ştie de-o existenţă â la Hoffman, mă înţelegi, la Cluj... A auzit ceva de una aşa şi pe dincolo... i-a spus asta mai de mult, ehe, dar deşteptul n-a dat nici o importanţă... Adică nu s-a gândit că femeia aceea cu părul lung şi aşa şi pe dincolo, care face pe misterioasa pe dealul Feleacului, unde toate misterele se dezumflă după trei zile, vorba lui Anton Pann: „Orice minune ţine trei zile“, ar putea fi chiar Olga... Acum plecă după detalii...
    Adrian se exprima, contrar felului său, destul de confuz. Citea o carte şi încă nu se desprinsese din lumea ficţiunii.
    - Prea târziu, zise sculptorul plictisit, ca şi când iar l-ar fi apucat brusc un nou val de somn.
    - A murit? interpretă Adrian greşit tonul acestuia.
    - Dimpotrivă...
    - Cum adică „dimpotrivă“?
    -Am decedat eu... şi n-am loc de veci, ’tu-i mama mă-si, din cauza unor împuţite de stafii! Să-mi scrieţi pe cruce: „Păsărică albă-n cioca -, şi mai departe vă bateţi voi capul, sunteţi doi, mai încropiţi vreo trei-patru versuri. Dar începutul să fie aşa: „Păsărică albă-n cioc“. Val se puse pe râs. însă în gama de jos a hohotului. Ceva sumbru, un râs plin de rele prevestiri.
CAPITOLUL XI
   O	căută la şcoală. Erau mai multe şcoli la Titu, merse şi el la întâmplare la una dintre ele, se duse la cancelarie şi-ntrebă de profesoara Diana-Ioana. „E la oră“, i se spuse, „abia a intrat, va trebui să aşteptaţi cam mult“. Asta nu-1 deranja pe tânăr, era bucuros şi oarecum surprins c-a avut noroc, aşa dintr-o dată. Nu era obişnuit să-i reuşească vreun lucru, cât de mic, se mira întotdeauna când, scăpărând, vedea că într-adevăr chibritul ia foc: „Ia te uită!“ Nu rămase în cancelarie, îi era lehamite să intre în vorbă cu cele câteva persoane aflate acolo, în general profesori începători. Putea spune că e de la ziar, a venit să culeagă material despre şcoala lor, bineînţeles, aceştia s-ar fi simţit flataţi. Adică presa se interesează de modul în care se predă la Titu, ori s-ar fi speriat, Dumnezeu ştie! întrebă când sună de ieşire şi spuse că revine. Se învârti în jurul şcolii. Oraşul, se vedea cât de colo, era mic. Un oraş de provincie, cu provincia în el. N-o văzuse pe Diana din ziua aceea, când cu muzeul, zâmbi şi nu putea jura că nu-i fusese dor. Dor e un fel de a spune. Se gândise la ea şi atât. îi era teamă c-o găseşte încurcată (ce cuvânt urât!) cu altcineva aici, mai mult pentru asta venise. Ea nu era tipul de femeie care, pusă pe o bancă în parc, poate rămâne mai mult de zece minute singură. Se găsesc imediat amatori să se aşeze alături, încercând a intra

458
MARIN SORESCU
în vorbă. Nu că ar fi fost o „provocatoare", dar atrăgea atenţia. Atrăgea atenţia de la o poştă. Toţi bărbaţii voiau să fie în preajma ei. La cancelarie unul îl privise cam lung şi chiorâş, auzind că se interesează de ea.
5	- O cunoaşteţi? întrebase.
   - Bineînţeles... Şi voise să adauge: „E soţia mea", să vadă ce mutră va face încuiatul de ştiinţele naturii, deşi putea foarte bine să fie de geografie ori de caligrafie şi desen, şi un om deştept.
       Când auzi sunetul clopoţelului, mai stătu vreun minut şi 10 intră. Coridorul se umpluse de copii, urâţi şi gălăgioşi. Nu ştiu de ce astăzi totul i se părea urât lui Tudor. Fetele nu erau pieptănate ca lumea, uniformele cădeau rău pe ele, le făceau lălâi, parcă observă vreo două-trei mai isteţe la corp, iar băieţii precis se duceau acum la W.C. să tragă un fum. îşi aminti 15 de modul bizar în care colegii săi, care fumau aproape toţi, îl siliseră o dată să „consume", să „moşească" şi el, prinzându-1 în „colţul fumătorilor" şi nelăsându-1 să plece. Mai râzând, mai împotrivindu-se, atunci luase cunoştinţă de gustul tutunului... care nici nu era rău... dar nici nu simţise nevoia 20 să persevereze. Diana ieşi, cu catalogul sub braţ, înconjurată de puştani - era de aşteptat - care, sub pretextul că cer nişte explicaţii, i se vârau în suflet. Ii veni să-i ia la palme. Apoi, se gândi că ei n-au nici o vină - dacă el însuşi se înghesuie. Ce caută el aici? Gânduri, gânduri, gânduri, că-n gânduri 25 suntem tari. Nu ne bate nimeni. - Diana! („Mai bine să-i spun Ioana, că primul nume l-a cam consumat... odată cu defrişările de păduri şi de mitologii... zeiţa Diana, e pe drojdie!"). Ioana!
- Ia te uită! Tudorel! Dorel! O umbră de îmbujorare şi ceva pigmenţi emoţionali în glas. Atât. Numai atât? Tudor ar fi 30 vrut ca ea să-i sară de gât. Nici pomeneală de aşa ceva, îşi strânseră mâna. Putea face el gestul cel spontan, ea fiind timorată, evident, de prezenţa curioasă, obraznică a elevilor, însă nici flăcăul nu era campionul unor asemenea iniţiative! N-avea deloc - chiar deloc în mulţime - acea volubilitate
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
459
avantajoasă, mină de succese sigure, pentru toţi papiţoii care în astfel de ocazii numai ce se reped, pupă şi pun mâna, ba mai şi pipăie.
   - Stai niţel, să duc catalogul. Copii, vedeţi-vă de treabă, nu staţi grămadă şi mai deschideţi geamurile, să se aerisească puţin. Ai picat bine, continuă profesoara. Tocmai am o fereastră. Ca prin minune. Ştii cum e cu cadrele didactice? Nu-ţi vezi capul din activităţi. In afara materiilor, şedinţe, discuţii cu părinţii, cutare elev nu salută pe stradă şi mergi să vezi familia, eşti mereu ori în clasă, între patru pereţi, ori pe drumuri, între patru drumuri... deodată... (râse ca pe vremuri). Şi culmea e că izbuteşti chiar să le faci! Noi, profesorii, suntem mereu legaţi de-un clopoţel... noi şi căluşarii! Orice-ai face, sună şi trebuie să joci. Toată studenţia zici: „Uf, de m-aş vedea odată cu catalogul sub braţ!" II ai şi constaţi că nu eşti decât un fel de sperietoare a minorilor, în minoritate numerică, monstru sacru şi corp didactic... Vorbea încontinuu, lui Tudor îi plăcu mai ales că prezenţa lui - se simţea asta -, parcă-i dăduse aripi, roşeaţa uşoară din obraji pe care o observase la început îi îmbujorase şi vorbele şi comportarea. Diana-Ioana îl aşteptase vasăzică, sperase c-o să vină... Domnule, Penelopa a fost totuşi o realitate, femeile găsesc în ele resurse inepuizabile de credinţă, când vor şi au ce ţese, vorba aia. Tudor era într-al nouălea cer. Ea, dincolo de aerul radios, puţin încurcată totuşi, ori poate numai fâstâcită?
   - Deci picai pe fereastra? („E liberă, vra să zică.")
   - Nici nu se putea mai bine, avem o ora întreagă la dispoziţie.
   Prima fereastră pe care o escalada Tudor Frăţilă în viaţa sentimentală, romanul său de dragoste nici n-avea coperţi, şi foile, puţine şi nesigure, zburaseră uşa câte una. Un Casanova fără memorii şi memorie afectivă, un Casanova cu lecturi în loc de buduoare, şi interiorizat în loc să urce pe pereţi când
i se aruncă scara de mătase.

460
MARIN SORESCU
    - Vino! Frumoasa doamnă îl luă de mânuţă şi-l prezentă tuturor profesorilor din cancelarie — „nu era nevoie, frate“. Spuse că e acela care... ca şi când toată lumea trebuia să-l cunoască, şi-l făcu să se simtă destul de stingherit. Era învăţat
5 să se strecoare, nu-i plăcea să fie centrul atenţiei, nici măcar pentru un minut, ar fi dorit un colţ liniştit, de unde să observe viaţa. Iar în cazul concret, un colţ liniştit, micuţ cât o scrumieră, numai să fie singur cu ea şi să ardă în voie. îi propuse să iasă puţin la aer, „pe fereastrac. Plecară, dar în dreptul porţii Diana
10 se opri şi-l rugă să aştepte un minut. Sosi şi tânărul profesor, cel care îl întrebase la început dacă o cunoaşte. Diana i-1 prezentase în cancelarie, dar nu-1 luase în seamă, nici nu era atent la numele pe care le spuneau cei cu care dădea mâna. Era un tip destul de bine legat, de altfel, însă aceasta nu 15 constituia un motiv să i-1 facă mai simpatic. Mai ales, când înţelese că vrea să-i însoţească în plimbarea lor, întrucât şi dumnealui avea o fereastră. „Te priveşte“, îi replică Tudor, în gând bineînţeles. „Vedea-te-aş spânzurat în clasa-ntâi primară, la ora de dirigenţie.“ Deci după cum bănuise, Diana... 20 ah, ce ţi-e femeia!
    - E cumva băiatul tău? ridică el din sprâncene, neputându-şi stăpâni răutatea. Data trecută, când ne-am văzut, am uitat, dragă, să te întreb dacă ai copii.
       - Tudor! tot trăsnit ai rămas, îl dojeni Diana. îl asigură 25 că domnul Mărăcineanu e un fin intelectual; un om cu o
conversaţie aleasă... (Ca şi când pentru asta venise el de la Bucureşti... că acolo nu putea întâlni tipi fini şi cu conversaţie!)
       - Uite care e chestia... - se bâlbâi Tudor - ... eu n-am 30 mult timp („de pierdut... “ s-ar fi subînţeles?)... mergem spre
gară şi în drum discutăm... ce avem de discutat. - De ce am venit? Mi-ai spus de existenţa unei „străine“ în Cluj... doamna aceea blondă... pe care a cunoscut-o Nucu Constantiniu. Zi-mi unde ar putea fi găsită, pentru că... ştii... e iubita, logodnica,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
461
mă rog, a prietenului meu... care de la fuga ei... a intrat într-o ciroză... vreau să spun criză...
   - ...financiară? interveni domnul cu conversaţie aleasă.
   - Nu, nene! Nu e vorba de bani, ci de suflet! replică Tudor tăios. De-asta am bătut atâta cale! adăugă, spre a şterge orice 5 echivoc. („Sper că proasta vede că m-am înfuriat? Ori e atât
de îngrămădită, încât nu-şi dă seama? Bine era dacă o pocneam din capul locului, cum îl fulgerase un moment ideea să dea şi să fugă. Poate aşa-1 ţinea minte. Acum sare idiotul ăsta la mine.“)	io
   Diana îşi aduse aminte şi... spuse pe tonul cel mai natural că fostul bărbac, coleg de altfel cu dumnealui... arătă spre Tudor, era cel mai mare crai din lume. Spre a dovedi asta, povesti pe scurt două păţanii, una cu umbrela şi alta cu cheia ruptă în uşă, pe care le ştia chiar de la împricinat, pentru că 15 se întâmplaseră când erau căsătoriţi...
   - Cum? îndrăznea să-ţi spună pe şleau toate murdăriile astea? se indignă domnul fin, care părea şi un ins de o mare puritate.
   („E imaculat. Imaculată concepţie. Aoleu, ce l-aş lua la 20 palme. “)
   - Nu, mie nu-mi spunea nimic... că era discreţia întruchipată, împăiată. Câteodată mai scăpa vreo aluzie... bine plasată... avea şi umor... Dar cum trecea pragul, îşi descărca sufletul la primul întâlnit... şi, bineînţeles, unele îmi ajungeau 25 şi mie la ureche.
   - Lasă astea, spuse Tudor. Unde stă?
   - Cine?
   - Omul acela... al cărui nume ne scapă la amândoi.
   - A, da! îi spuse strada şi numărul, dar îi atrase atenţia să 30 nu facă vreo gafă, întrucât el e acum recăsătorit şi bineînţeles
că persoana aceea nu poate sta la el, e pe undeva pe la vreun hotel... dacă n-o fi plecat. La el o aventură nu durează mai mult de trei săptămâni... nu din cauză că s-ar plictisi, ci pentru

462
MARIN SORESCU
că... găseşte altceva. Persoana „nouă“ nu trebuie să fie neapărat mai drăguţă sau, mă rog, să aibă cine ştie ce calităţi în plus faţă de cea precedentă. Ba, câteodată, chiar dimpotrivă. Insă, aşa e el, o căruţă mereu în mişcare.
   - Cui pe cui se scoate! spuse domnul Mărăcineanu.
   („Şi mărăcine pe mărăcine.") Tudor îl întrebă dacă e rudă
cu eroul. N-ar fi exclus, nu?
   - Nu. O simplă coincidenţă.
   - Păcat.
   Mărăcineanu mai încercă să atragă atenţia asupra situaţiei precare a reporterului. Ce face dacă nu găseşte eroi? Ce pune-n ziar, cu ce umple coloanele? Gazetar! făcu el, cu o strâmbătură vizibilă. Nu e desigur o îndeletnicire de invidiat să alergi de colo-colo, cu carnetul de notiţe în mână, să vânezi întâmplări - mulgătoare automate, puerniţe, tineret bovin şi porcin, cum a mai apărut o seră ca din senin - întâmplări care, de cele mai multe ori, n-au nici o semnificaţie. Iar altele s-au mai scris şi ieri, şi alaltăieri, şi răsalaltăieri că realitatea e aceeaşi, nu? Faptele în sine - aproape întotdeauna - n-au nici o semnificaţie, absolut nici una, şiruri de zerouri înaintea lui unu - omul. Sunt grămezi de moloz, acei munţi de steril ce se ridică lângă minele de cărbuni, cum a fost muntele de funingine, care s-a dărâmat îngropând o şcoală întreagă cu elevi sârguincioşi cu degetele pe sus şi cadre, dădăcindu-i. Aţi consemnat cumva în ziarul dumneavoastră chestia asta?
   -Nu.
   - V-a scăpat. Mai peroră pe ideia inutilităţii faptelor băgate pe acelaşi calapod încă vreun sfert de oră. Eu dacă am un singur ziar în casă, fie el apărut şi acum două sute de ani în Piemont, sunt satisfăcut, îl citesc şi ştiu tot. Că într-o parte e bine, că în alta nu, că se luptă, că se speră, unii se opun, altul scrie-o poezioară, se ridică o statuie prin subscripţie publică, la deal, şi se dărâmă una, peste noapte, undeva mai la vale, mă rog, am acolo tot globul... pricepi dumneata?
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
463
   - Cu alte cuvinte, eu am bătut drumul degeaba până aici, că totul s-a fumat; zise Tudor, simţind că se va bâlbâi în curând iar, de indignare, II supărau nu atât cele spuse, desigur aici încăpeau discuţii şi-l putea combate uşor, cât mai ales tonul arogant, scepticismul de faţadă, ca să fie interesant. Şi ce punea gaz pe foc era bănuiala că locvacele ăsta i-o poate îmbrobodi uşor pe zeiţa pădurii... Deci nu mai era problema de principii, putea să susţină ăla şi-un rahat, că tot atât de neinteresant i s-ar fi părut! L-ar fi agasat la fel de tare.
   - Faptul că m-am repezit aici pentru o oră, să discut c-o veche cunoştinţă de facultate, şi în loc de asta pierd timpul cu dumneata, ascultând baliverne... de ce-mi spui chestiile astea mie, scrie-le la gazeta de perete, dacă-ţi dă mâna; eu citesc toate gazetele, că mă interesează... îl socotesc... acest fapt, foarte, foarte interesant, încărcat de sens... („Şi te mai... adică nu, se cenzură Tudor, să venim cu argumente, să-i aducem băiatului argumente".) Se miră că-i sărise ţandăra mai repede decât de obicei, îi sărise cât colo, ţandăra, departe de trunchiul resemnării. Uneori putea să rabde astfel de mărturii până la capăt. Da, altă dată şi în altfel de condiţii de la Titu la Golgota i s-ar fi părut un pas. In alte condiţii, de reţinut. Lasă, nu mai face pe grozavul, zise el - nu putea produce argumente mai solide - şi-ar fi bine dacă ne-ai lăsa singuri. Vezi să nu-ntârzii la oră.
   Intrusul se făcu roşu, ca purpura feniciană -- nu roşu cardinal, - cum i-ar fi plăcut poate Dianei -, dădu să spună ceva. Tânăra profesoară interveni, scuzându-1 oarecum pe Tudor - glumiseră şi unul şi altul, poftim scuză cusută cu aţă albă! - şi atunci mânia Mărăcineanului se orientă spre aceasta, ca lava Vezuviului, care, după ce a înghiţit Pompeiul, o ia vijelios spre Napoli - să-l vadă şi la urmă să moară. (Percepţiile lui Tudor deveniseră foarte acute.) Malacul o îmbrânci pur şi simplu, acolo pe stradă, să se dea la o parte din viaţa lui, ce i se pusese în cale? (Caraghioşi mai sunt intelectualii fini la mânie, au o logică de fier !)

464
MARIN SORESCU
    - Să nu crezi că mă tragi pe sfoară! îi mai aruncă el peste umăr. Cu mine eşti mironosiţă şi între timp faci trotuarul la centru, că n-are cine-1 face acolo, s-au redus schemele, şi pe drept cuvânt, la crucea de piatră. Şi mai ai şi neobrăzarea
5 nemaipomenită să-mi chemi aici pretinşi colegi!
    Dispăru după coţ (ca taifunul „Claudia“, îşi zise Tudor, care îşi revenise cel mai greu, nu bănuise câtă dinamită are cadrul în buzunar). Parcă aşteptase să-l pocnească, ăla n-o făcuse, şi acum, dracu ştie, se pune problema să-l... bată el... 10 chit că tipul era de două ori mai solid, fusese udat bine, de-aia-şi permitea, poate-1 văzuse şi aşa pirpiriu... Ah, c-au desfiinţat duelul, zise. Dădu să se repeadă după huligan... A şters-o măgarul!
       Ii	părea rău de biata făptură... uitându-se la ea, cât fusese 15 de umilită, înţelese situaţia, cumplită, de-a fi regina balului la Titu... Ce a sperat ea, ce-a visat şi ce-a ajuns? Furtuna avusese şi partea ei bună, risipise ceaţa de pe sentimentele lui, ozonase.
    O	iubea şi, în sfârşit, de bine de rău, rămăseseră singuri... Ca şi când atât ar fi aşteptat, fata îi căzu în braţe... se lăsă moale 20 la pieptul lui... erau acolo pe stradă... şi dintr-o dată el se simţi responsabil.
    - E vina mea! spuse.
       (Diana începuse abia acum să plângă, iar lui nu-i mai veneau în cap alte propoziţii ori fraze.) Lumea - deşi rară - 25 le lua seama... Tudor	văzu o bancă, se aşezară.
    - E vina mea! tot	articula el întruna.
    - E vina ta! zise,	în sfârşit, Diana, cu o mare	claritate,
apăsând pe cuvinte...	şi Tudor înţelese că dacă	viaţa	acestei
femei frumoase avusese o curbă nenorocită... responsabil
30 pentru aceasta era într-adevăr el şi numai el. Ii fusese dragă, poate că şi ea îl iubea, dar el, în loc să ia iniţiative... o deruta pur şi simplu, o ţinea încurcată... Nu ştiuse să lupte cu rivalii, voia să-i dea mereu probe de superioritate, evidentă, dar pasivă. Ce? Când se bat cerbii în poiană parcă îşi fâlfâie înainte de
TREI DINŢI DIN FATĂ
465
asta, în coarnele rămuroase, lista cu argumente pro şi contra? E de mirare că nu fugise adineauri, indignat, s-o lase tot pe mâna grea a celuilalt
   - E prietenul tău? întrebă pe tonul cel mai firesc.
   - Nuu! spuse ea, printre sughiţuri. îmi face curte! Atât. Şi, strângându-se lângă el... ce bine c-ai venit! Te-am aşteptat... o, cât te-am aşteptat...
   Lui Tudor nu i se mai făcuseră mărturisiri aşa directe... şi chiar de către ea. Parcă nu-i venea a crede...
   - Zici şi tu aşa...
   - Tu eşti alt fel de om murmură Diana. Acum cunosc viaţa, pot aprecia...
   Stăteau acolo la marginea străzii, pe o bancă, era primăvară... şi dintr-o dată târgul acesta mic i se păru lui Tudor foarte simpatic. între şipcile spetezii observă un păianjen care îşi ţesuse pânza în formă de X... Dacă ar mai face un X, ar ieşi secolul douăzeci.
   - Ia te uită... ce păianjen enigmatic... zise el, arătându-i fenomenul.
   Diana se uită la ceas...
   - Aoleu!... peste cinci minute sună de intrare... mai am două ore... Şi repede, spre a lua-o înaintea bărbatului, care se pregătea nu ştiu ce să spună, să nu-mi pomeneşti nimic de gară! Acum nu te mai las să pleci... Până la unu te plimbi, cunoşti şi tu provincia... du-te la librărie, poţi găsi cărţi pe care nu le prinzi la Bucureşti, şi la unu mă aştepţi în faţa şcolii. Dacă fugi, să ştii că-mi fac seama... mă arunc înaintea trenului...
   - Ca Ana Karenina. Tudor nu putea să scape astăzi, nu ştiu de ce, de tirania literaturii.
   O conduse până la şcoală, cu grijă, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca ea să nu calce greşit şi să-şi scrântească vreun picior, ori cine ştie ce să i se-ntâmple. Era prima dată când o femeie
i se încredinţa spre păstrare (sentimentul îl mai încercase, totuşi, tot cu dânsa, cu ani în urmă, şi atunci, ca prostul, chiar

466
MARIN SORESCU
o păstrase pentru alţii, dar acum gata!) şi dintr-o dată crescu în proprii săi ochi, ca şi când ar fi fost numit şeful unei expediţii în vestul sălbatic ori în Bălţile Brăilei... şi pe umeri purta responsabilitatea a zeci de pionieri. îşi dădu seama că viaţa are şi momente frumoase. E plăcut să fii tânăr şi alte banalităţi de felul acesta, care îl făceau fericit. începu să-şi scrie în gând demisia, şi aşa urma să fie dat afară, să le-o ia el înainte, şi se va muta aici la Titu... un oraş foarte frumos, cu un pitoresc unic... N-ar fi de mirare ca pe undeva pe aici să se găsească nişte vestigii romane şi chiar numele să derive de la Titus Andronicus... ori Titus Livius... istoricul faimos. Fu întrerupt de aceste gânduri îndrăzneţe în faţa liceului de vocea Dianei care întâlnise un profesor mai în vârstă - deci simpatic - şi răspunzând salutului politicos al acestuia, găsise cu cale să i-1 prezinte pe Tudor, care auzi ca prin vis aceste cuvinte:
    - Logodnicul meu!
    („Eu sunt sau ăsta o fi?“)
    - Deci la prânz, la ora unu, mă aştepţi aici, pa!
    Diana îl sărută în văzul elevilor care, dând să intre în clădirea şcolii, întoarseră capul miraţi. Tudor se gândi cu spaimă fericită că soarta lui e oarecum pecetluită.
    în ziua aceea fu într-al nouălea cer. Descoperi o mulţime de calităţi provinciei româneşti, îşi dădu seama că numai acolo se poate lucra în linişte, zidit între cărţi, cu femeia iubită, dedicându-se studiului serios şi renunţând la orice agitaţie exterioară, care înseamnă pierdere de vreme. Zeci de prieteni, telefoane, fuga de colo-colo prin sălile de spectacole, citirea ziarelor, care au menirea de-a te ţine într-o stare de încordare artificială - gata, s-a terminat! Va trăi ca un călugăr, ca un filosof! Un alt om simţea cum intră în pielea lui, era ca un şarpe năpârlit, în prima zi după năpârlire. Până să termine Diana cele două ore de predare, scrise chiar un poem în gând, plimbându-se pe străzi şi dând cu piciorul într-o cutie goală de conserve. De mult nu mai avusese inspiraţie. Venea de la
TREI DINŢI DIN FATĂ
467
sine, atât de uşor! Se opri să-şi noteze poemul pe un plic mototolit, în care: îşi primise ultimul salariu. Poezia, bineînţeles, era stenografiată, numai el o putea descifra. Odaia mobilată, închiriată de tânăra profesoară, era pe undeva pe la periferie, noroc că periferia nu era departe de centru. O casă modestă pe dinafară, dar înăuntru arăta mult mai bine, impresia ţi se mai lumina, parcă s-ar fi deschis o fereastră în impresie. Camera era spaţioasă, cu un pat vechi cu tăblii de lemn, un dulap cu cărţi şi un preş ţărănesc, întins pe jos de la uşă până la pat. Diana se scuză pentru dezordine. De fapt, totul sclipea de curăţenie; profesoara avea un fel de manie bolnăvicioasă cu privire la asta: ce vedea, freca. Dacă trebuia să plece la Operă şi observa o pată pe tăblia mobilei, întârzia ca s-o scoată. Spuse că toate lucrurile le lăsase la Cluj - mobila şi celelalte. Şi Opera, îşi adusese aici doar strictul necesar. îi puse în mână o perie şi-l trimise în hol să-şi cureţe pantofii. Ea însăşi veni cu o perie de haine şi-i dădu pe spinare. Gulerul lui Tudor era aproape alb. „E felul meu de a protesta contra secolului agitat în care trăim", se scuza el de obicei. Mă cojesc ca un sfânt de pe o frescă veche. Acum sfântul fu luat la frecat, rugat să-şi ridice pantalonii mai sus, ce-i purta aşa în vine?, „pus la punct", şi băiatul se gândi că n-ar fi de mirare dacă s-ar pomeni dus la biserică.
   Plecară însă după cumpărături. îi propuse să mănânce undeva, la un restaurant, dar ea se opuse. Voia să-i arate cât e de gospodină. Cumpără ouă, ardei, o sticlă de şampanie, nişte cotlete. Bucătăria era şi aici comună — cu gazda — nişte bătrânei simpatici şi Diana îl prezentă iarăşi pe Tudor drept logodnicul ei. „înseamnă că nu le-a mai adus altul", se gândi acesta cu plăcere. Nu se poate să le prezinte logodnicii aşa, unul după altul, în şir indian.
   Discutară pe larg despre viitorul lor. Şi el era dispus să se-nsoare. N-o făcuse până atunci, pentru că... o aşteptase pe ea. Acum când lucrurile se limpeziseră, ce-i mai împiedica să dea curs unei iubiri vechi, dar nu învechite, dar nu învechite?

468
MARIN SORESCU
(Repetiţie cu efect: Diana îl sărută pe frunte.) Numai că el nu stătea mai strălucit decât ea. E drept, avea un post la Bucureşti, dar deocamdată îl cam bătea vântul (postul), din cauza unor certuri la redacţie. Dacă şi-ar fi pus mintea, ar fi 5 putut găsi, până la urmă, altceva. Era important că acum poseda buletin de Bucureşti şi, de bine de rău, o casă. Insă în această casă nu stătea singur. Asta era problema. Ea ar dori să vină la Bucureşti? Dacă nu, el parcă ar fi tentat să se mute la Titu, sau la Dolhasca, sau în satul acela din Oltenia, unde 10 activase ca profesor cunoştinţa lor comună, Burculeţ.
    - Sper că vaca nu mai există? zise Diana.
    Şi se arăta dispusă să-l urmeze oriunde. Desigur, pentru el, ca scriitor, ar fi de preferat să se fixeze la Bucureşti.
       - Nu mai scriu... m-am lăsat. Abia azi am mai comis o 15 poezie, după foarte multă vreme. I-o citi.
    Logodnica se declară încântată, făcând doar obiecţii în ce priveşte folosirea unui cuvânt cam prozaic. însă Tudor tocmai la aceste cuvinte ţinea foarte mult. Diana luă din dulap un caiet cu linii, ne-nceput, scrise pe el Tudor Frăţilă - „Opere“ - 20 şi-i transcrise citeţ Avântul. După masă Diana îl scoase în târg să-i arate bâlciul. Nu era o glumă. Exista într-adevăr un fel de bâlci la o margine a oraşului, cu tiribombe, căluşei, trageri la ţintă, loz în plic, câştiguri la belciuge, aruncai un belciug pe gâtul unei sticle şi dacă nimereai, umflai sticla. Mergeau 25 ţinându-se de mână, să nu se piardă, Doamne fereşte, în atâta lume şi îşi amintiră de-un bâlci asemănător, vizitat de ei în timpul excursiei aceleia din studenţie. Undeva în Moldova, da, la Fălticeni! Numai că atunci Tudor nu mai voise s-o ţină de mână. Mai bine nu-şi aducea aminte. De ce-ai fugit 30 întotdeauna de mine? o întrebă el, dacă tot nu mai putea goni gândul. Dacă tot făcuse drumul în direcţia aceasta a reproşurilor. Nu era acela locul unor mărturisiri totale. însă Diana îl opri undeva între nişte tarabe şi, în îmbrânceala lumii pestriţe, care se vântura, „frăsuia“ încolo şi-ncoace, ca şi când
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
469
n-ar fi fost vorba de-un orăşel, ci de o mare metropolă - ceva în genul Place Pigalle —, atât de mulţi gură-cască erau, îi explică ce mult ţinuse la el, şi dacă totuşi îl ocolise, fusese ca să nu-1 distrugă. Ea nu e făcută să aducă fericirea cuiva. Poartă ghinion... chiar şi „bietul“ Nucu Constantiniu ce de zile fripte mai îndurase din cauza ei!...
   - De ce-i zici „bietul“? Spuneai că, în general, se descurcă băiatul.
   - Da, dar... poate tocmai de aceea a apucat-o pe drumul acesta, pentru că m-a iubit... Şi eu n-am fost capabilă să-i răspund cu aceeaşi monedă.
   „Lasă-1, că nu e numismat“, gândi Tudor. Apoi, tare:
   - Nu-ţi mai găsi tu vini închipuite. El era pe drumul acesta înainte de-a te cunoaşte. De când şi-a dat seama ce slabe de înger sunt femeile. Ai fost a cincea roată la căruţă - iartă-mă că-ţi spun - i-ai făcut traiul amar e drept, dar din alte motive: că i te-ai agăţat de gât şi n-ai vrut să-i mai dai drumul. A trebuit să se căsătorească peste voinţa lui. Şi apoi tot scandalul acela...
   - Păi, tocmai... aduc ghinion Ai fi vrut să fii tu în locul lui? Ai fi putut îndura iarmarocul acela?
   - Bineînţeles... nu vezi ce muşchi am? încercă el s-o dea pe glumă. Şi dacă eram împreună nu se isca nici un tămbălău... Ne căsătorim şi gata, punct. Cam aceasta fu esenţa explicaţiei. Intr-o parte se vindeau gogoşi fierbinţi, într-alta, pe o tarabă, erau întinse nişte batice ieftine şi femeile le tot vânturau, săltându-le în lumina soarelui să le vadă „apele“. în faţa lor se răsfăţa un chioşc cu ursuleţi, vulpi, iepuri de tinichea în care se trăgea la ţi ntă. Tudor, observând abia acum că discuta mult prea grav faţă de locul în care se afla, însă aşa i se întâmpla lui întotdeauna, îi spuse că, după toate acestea, nu le rămâneau decât două posibilităţi: ori să mănânce câte o gogoaşă fierbinte, ori să-şi încerce norocul cu arma în mână. Diana fu pentru ultima alternativă. Traseră amândoi, ea întâi, nimerind

470
MARIN SORESCU
bineînţeles aiurea, cu toate cele cinci alice. Tudor, venindu-i rândul, o întrebă ce preferă.
   - Ursul.
   Trase, şi ursul se rostogoli „în iarbă", spre marea uimire 5 a fetei. Fu apoi rândul lui iepurilă, apoi al cumătrului lup, al dentistului care, la împuşcătura în plin, scoate o măsea din gura unui pacient, al unui cuc, ce începu să cânte... Nu rată nici o tragere... mai ceru alice şi în curând toate ţintele de pe panoplia de tablă fură la pământ, spre marea admiraţie a 10 vânzătorului însuşi, care-i mărturisi că nici măcar sectoristul nu reuşeşte să doboare decât două-trei. Simţind cât de mult a crescut în ochii cei frumoşi şi calzi, Tudor îi spuse că întotdeauna ea l-a apreciat sub posibilităţi. Drept recompensă, mâncară şi câte-o gogoaşă înfuriată. Urmau să se căsătorească 15 repede, bineînţeles. Tudor îi mărturisi că n-are decât perechea de pantofi din picioare, cam scâlciată, şi dacă trebuie să facă „pasul", să nu-1 facă scâlciat. Merseră la un magazin şi-şi cumpără pantofi. Acasă îi probă, iar Diana jură că îi vin foarte bine, e cel mai fain încălţat bărbat.
20 încălţat sau desculţ, cum se pomeni mai apoi, refuzând să mai pună ceva-n picioare şi mergând desculţ prin casă, sub pretext că e prea plin de electricitate şi că, în felul acesta, ea se mai scurge în pământ, Tudor se simţea minunat, mai bine ca niciodată. Parcă avea aripi, şi nu degeaba poezia lui din 25 acea dimineaţă se numea cum se numea. Aceste aripi nu erau însă cosmice, dar nu cum se fabrică acum un cosmos în serie, ci îşi descoperi un zbor interior, în casă. Observă c-ar putea fi un soţ ideal. -„Dacă mă vei numi soţul tău, aş fi atât de mândru încât voi atinge cu creştetul tavanul", spuse el 30 parafrazând faimosul vers al lui Horaţiu.
   Fericirea nu e interesantă ca literatură. E o lumină intensă, care tocmai pentru că e intensă, concentrată, nu are nuanţe şi pare banală. Insă Tudor nu mai voia, îi era lehamite de imaginea literară, năzuia să trăiască pur şi simplu, ieşit din
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
471
coordonate, ca un animal. Simplitatea cu care se purta Diana cu el îi umplea de uimire, o uimire plăcută şi caldă, un sentiment de dulce şi parfumat, de leşin, asemănător celui pe care trebuiau să-l încerce patricienii romani în cada fierbinte, când apa se înroşea treptat cu sângele lor. Diana se dezbrăcă să-şi pună 5 capotul şi Tudor o rugă să nici nu şi-l mai pună, s-o vadă şi el
   - îmi e ruşine, ciripi ea, roşindu-se. însă peste câteva momente era complet goală - având grijă mai înainte să tragă perdelele - era noapte târziu şi umbrele lor ar fi putut fi zărite din stradă. Arăta mult mai bine goală. Asta era o idee mai io veche a lui Tudor, o fixaţie pornind de ia statuile greceşti. Corpul omenesc e mai frumos gol („Când e frumos", râse Diana) şi faptul că romanii au inventat toga, au acoperit statuile cu falduri largi, însemna un început de decădere. Curios că se purtau amândoi ca nişte vechi soţi, fără să încerce 15 acea febră precipitată, care mai mult strică, a celor care se cunosc prima dată. îşi dădură seama că dacă s-ar fi cunoscut
şi astfel de la început, altul le-ar fi fost destinul. Nu s-ar mai fi putut dezlipi. O ţinu multă vreme îmbrăţişată, o rugă să adoarmă în braţele lui, fără nici o grijă, să lase toată grija şi 20 necazurile pe seama sa şi să-i facă trei gemeni. Există femei care nasc trei copii deodată, chiar el scrisese despre un asemenea caz. Aţipi şi el, fericit şi obosit - uneori fericirea se confundă cu extenuarea fizică - mult mai târziu. Aţipi, ba chiar dormi şi încă greu, cam o oră, când, deodată, se întâmplă ceva 25 straniu. Se trezi cu gura deschisă, mare, ca a unui peşte azvârlit pe uscat şi parcă aerul nu-i mai nimerea în plămâni... Un fel de asfixiere, cu ochii deschişi.
   - Ce e? Ce e? sări Diana, înspăimântată.
   - Mă sufoc... Aer!... zise Tudor, căruia începuseră să i se 30 mărească pupilele, apoi globii ochilor se dilatară şi ei să-i iasă din orbite.
   Diana deschise iute geamul. Tudor scoase capul pe fereastră, şi capul îi căzu greu peste pervaz, iar el simţi c-o

472
MARIN SORESCU
să-i pice de sus o ghilotină... Buimăcită femeia nu ştia ce să facă... îi dădu un antinevralgic, aproape i-1 vârî cu forţa în gura uscată. Era singurul medicament pe care-1 avea în casă. Peste câteva momente, Tudor îşi reveni... Răsufla greu şi 5 se-nvineţise. Femeia îl strânse la piept. Tremurau amândoi. Se treziseră în ea sentimente materne. Acum era mai speriată ea decât el.
    - Ce a fost? Cum a fost? întrebă.
    -Aşa... m-am pomenit... că n-am... aer... că nu mai există 10 atmosferă suficientă pentru mine... e prima dată când mi se întâmplă asta, te rog să mă crezi. Nu-mi cunosc nici o boală suspectă. Numai că, de când mă ştiu, dorm agitat... am avut fel de fel de coşmaruri, dar niciodată o stare asemănătoare. Găsi chiar cu cale să facă o glumă: Deci, atenţie la fericire! 15 Nu trebuie servită în doze mari.
    - Bietul meu copilaş!
    Fu rândul ei să-l ţină în braţe şi să-l vegheze până spre ziuă. Tudor adormi imediat, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Dimineaţa, o conduse la şcoală, urmând ca el să plece 20 la gară, ca să se întoarcă la Bucureşti. Ar fi revenit peste câteva zile, să înainteze formele. Trebuia acţionat repede - parcă s-ar fi temut de ceva -, iar odată căsătoriţi, lucrurile celelalte aveau să se rezolve de la sine.
    Mergând spre şcoală, simţi un fel de ruşine pentru spaima 25 pricinuită Dianei, cu „criza“ lui. Apoi se îngrozi el însuşi: dacă era simptomul cine ştie cărei boli? Ah, o băgase la idei pe biata fată! (Pentru el era când fată, când femeie - mai degrabă fată, aşa cum o cunoscuse cu ani în urmă - oricum iubita lui, soţia lui care-1 iubeşte.)
30 în poarta şcolii fură întâmpinaţi de doi inşi, care îl întrebară dacă el e Tudor Frăţilă... Spuseră că trebuie să-i urmeze şi trebuie asta imediat, întrucât era nevoie de o declaraţie pe care trebuie s-o dea... (Acest „trebuie", spus de două-trei ori, fără nici o grijă stilistică, iarăşi fu de natură să-l neliniştească pe Tudor.)
TREI DINŢI DIN FATĂ
473
    - Cine sunteti dumneavoastră? întrebă Diana cu inima cât un purice.
    Nu primi nici un răspuns clar, unul dintre cei doi murmură ceva, dar tot ceva cu „trebuie".
    - N-aş putea să dau acea declaraţie aici la şcoală?
    - A nu!
    Tudor se uită la Diana, Diana se uită lung la el... şi-ncepu să plângă... Era clar.
    - Dacă nu vin în trei zile, să nu mă mai aştepţi. S-ar putea să dureze foarte mult. Vezi, aşa sunt eu, cu ghinion.
    - Ai făcut ceva? îl întrebă ea.
    Ochii ei albaştri, mari de la natură, încât unii îi spuneau „fascinanta ochioasă", se măriră şi mai mult, ca ai Şeherezadei când vede că i se termină, brusc, imaginaţia. Şi că, în pană de întâmplări, o să i se taie capul - tot aşa ca întâmplare, spre a mai lungi poveştile de pe lumea asta! Discutaseră ei doi, aşa la o relaxare din cele care te fac să te gândeşti la expresia: multe spune omul la beţie - mâinile sub cap şi privirea-n tavan, în noaptea aceea - discutaseră, forfecaseră cele o mie şi una de nopţi. încercaseră să prindă esenţa Şeherezadei, iar Tudor afirmase că după o mie şi una de nopţi îţi cam trece mânia pe soţie şi n-o mai pedepseşti. Pildă grăitoare despre uzura dulce a căsniciei, Şeherezada, prin vorbă, turuia numai ea, îl îmbrobodise pe califul ăla ori ce era, îl îmbrobodise peste turban. Ea, cea care trebuia să moară în zori, începea la miezul nopţii, „când i-e greu voinicului", echilibrul se frânge, şi zorii
o	apucau în punctul culminant. Atunci îl lăsa pe „Noapte bună, copii", cu punctul culminant în gât. El murea de somn şi de curiozitate şi-i mai acorda încă o noapte. Tudor văzu acum în ochii Dianei, ca într-un ecran tulburat, că lui nu i se mai acordă nici una. Expresia lor, aşa cum înotau în lacrimi, era greu de redat în cuvinte: spaimă fără margini, iubire, nelinişte, presimţiri... El ştiu: aşa şi-o va aminti multă vreme, aşa-i va rămâne în gând, în ramă de lacrimi.

474
MARIN SORESCU
   - Ce-ai făcut?
   - A, nimic... dar asta nu înseamnă... nimic... ca să vezi şi tu că viaţa e mult mai complexă...
   Cu această remarcă, se despărţiră. Ea, plângând în hohote, fugi în cancelarie. Trebui să aştepte câteva minute, să se liniştească, nu putea intra în halul acela în clasă. El, între cei doi „prieteni", merse până la colţul străzii, unde fu invitat într-un „Gaz". I se păru că lucrurile se rezolvaseră mai simplu decât crezuse. De mult stătea într-un fel de încordare, de aşteptare, şi acum parcă i se lua o piatră de pe inimă. Mai încercase sentimentul acesta eu mulţi ani în urmă. Probabil că-i era dat să-l repete, la un anumit interval.
   îşi aminti de „somnul" din noaptea aceea şi asta îl făcu să se simtă mai bine. Avea prin urmare ceva deosebit în el, care emitea semnale, îi dădea de ştire, trebuia să fie mai atent la aceste semnale. Cu mulţi ani în urmă, în preajma îmbolnăvirii de febră tifoidă, primise de asemenea „înştiinţări", îşi aminti că avea momente când se oprea în loc - în curte, ori în grădină, unde se afla - şi se frământa: Doamne, ce-o să se-ntâmple cu mine? Ce-o să se petreacă azi, mâine cu mine? Nu formula propriu-zis întrebarea, nu traducea în cuvinte, dar aceasta era senzaţia, starea. Nu simţi nevoia să afle „de ce?". Poate fi şi pentru păcatul originar, că tot bine pică. „Omul e bine din când în când să se interiorizeze, iar această interiorizare pică acum în grija lor." Această remarcă o făcu cu voce tare, ca pe ceva pozitiv. Răspunsul fu un pumn dat c-o mare dexteritate de către tovarăşul din dreapta lui. Tudor îşi muşcă limba. îşi aduse aminte, în fulgerul acelei lovituri, că spătarului Nicolae Milescu i se tăiase nasul, primind porecla de „cârnul", dar acesta şi-l „completase" de nici nu se mai observa, fiind primul român, probabil, care suferise o operaţie estetică. Desigur, şi el - mutatis mutandis - mai ales că e vorba aici de limbă şi nu de nas - şi-ar putea completa limba. Până atunci, e sigur că ştiinţa va face progrese mari. Până atunci,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
475
ehe! îşi „pipăi" limba şi cerul gurii, să vadă dacă limba, cum
o	prinsese lovi tura între dinţi, nu se tăiase în două. Şi să vadă dacă orizontul din cerul gurii e întreg. Nu putu să-şi dea seama precis decât de un singur lucru, că sângele lui e amar. „De ce-o fi amar?" - se întrebă. Ia te uită: amar... Cerul gurii... amar... cerul...
*
   întoarcerea la Bucureşti o făcu cu trenul, cu un personal, înghesuit într-un compartiment unde erau mai multe persoane decât locuri. încerca un sentiment foarte, foarte ciudat: îi făcea chiar plăcere că stă înghesuit între oameni, care vorbesc de una de alta, fleacuri, banalităţi, se poartă foarte firesc şi i se adresează şi lui din când în când cu „dumneata". Un ţăran, c-o paporniţă mare între genunchi, că nu mai era loc sus, totul fiind ocupat de geamantane, saci, cufere, se uită pe fereastră şi-l întrebă ce părere are de recolta de anul acesta. Un lan de porumb fugea cu mare viteză în urmă şi Tudor remarcă ştiuleţii mari, cu boabele galbene „ca dinţii babei", cum se spunea la el în sat. Spuse că porumbul i se pare destul de bun.
   - A, nu de porumb... Bunăoară de grâu voiam să-ntreb. Dumneata ce zici?
   N-avea habar cum fusese recolta de grâu în anul acela. Şi nici în anul trecut... şi, vai, nici în celălalt. Răspunse destul de încurcat că... nu ştie... n-a băgat de seamă.
   - E, dumneavoastră, orăşenii, nu aveţi ochi pentru ce se petrece dincolo de strada pavată, dincolo de zid, interveni în discuţie un individ, care nu părea deloc ţăran. Staţi cu ochii în carte, vă uitaţi la televizor, viaţa o primiţi filtrată prin ecran, foi de hârtie - mă refer la ziare - şi realitatea vă cam scapă printre degete. în afară de asta, natalitatea la oraş a scăzut sub orice limită. Pericol mare, ascultaţi-mă pe mine că sunt doctor.

476
MARIN SORESCU
Cei de la oraş au dat de bine, dar nu vor să mai facă copii... fac pariu că dumneata, tinere, huzureşti cu nevestica dumitale... şi de urmaşi nici pomeneală!
    Tudor se uită lung la cel care-i vorbea atât de franc.
5	- Am mai avut noi o discuţie, zise el zâmbind. Acum vreo
trei ani şi ceva... Dumneavoastră sunteţi cel care susţineaţi că americanii ar trebui să-i facă o statuie lui Ştefan cel Mare... că şi lui îi datorează aceştia prosperitatea de azi...
    Doctorul avu un moment de derută, apoi dintr-o dată se
10 lumină:
    - Bată-te să te bată!... Aşa e, cum să nu. In trenul acesta am avut o lungă conversaţiune. Da, îmi amintesc cu plăcere...
- Ei, te-ai însurat?... uf, că nu mai sunt eu flăcău! Ia spune, domnule, ce mai faci?
15	Doctorul se bucură ca la revederea unui bun prieten şi
Tudor se simţi inundat de o imensă bucurie.
    - Nu m-am însurat, spuse el, că n-am avut pic de timp. După călătoria aceea am fost luat la Universitate (cei din compartiment făcură ochii mari) şi abia acum mă întorc de-acolo.
20	- Greu examenul de-admitere, greu? că şi-al meu de când...
zise unul, amestecându-se în vorbă, dar, dându-şi seama, rămase cu gura căscată. Ei, asta e! Asta e!
    - Totuşi, nu v-aţi transformat mult, zise doctorul, ca să spună ceva.
25	- Dacă vă referiţi la costumul de haine, la pantofi, la
cămaşă... sunt aceleaşi... într-adevăr. Astăzi e prima zi când le-am pus iar pe mine... Cam roase de molii, e drept... încolo... m-am mai schimbat pe ici pe colo.
    - De ce, domnule, de ce? se miră sincer doctorul. Tocmai
30 dumneata! îmi amintesc ce bine pregătit erai la istorie.
    Ţăranul cu paporniţa între genunchi se închină, spuse apoi că recolta de grâu fusese extraordinară în anul acela, ceva cum nu s-a mai întâmplat de mult. Discuţia lâncezi. Tudor ieşi pe coridor.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
477
    Trecuse într-adevăr printr-o şcoală de interiorizare, aflase multe lucruri interesante despre sine ca fiinţă unică. După ce primise acel ghiont preventiv, care îl dusese cu gândul şi la „Faust“ mai apoi - nu numai la spătarul Milescu, mai ales la „Faust“ -, avusese de luptat multă vreme cu sine însuşi. 5 Bătălia cea mai grea şi cea mai mare victorie a lui. în primele luni intrase într-un fel de apatie totală, nu-1 mai interesa nimic, era aşa ca o stare de leşin spiritual. Lucru foarte primejdios! Apoi, începu să se trezească, încetul cu încetul. Punându-şi sub lupă comportarea din ultima vreme, îşi descoperi o io mulţime de fisuri. în cele câteva luni dinainte se complăcuse în acel joc ciudat care s-ar putea numi: de-a c-un picior în groapă şi cu altul în cosmos. Organismul slăbit cerea repaus şi, neputându-1 găsi, îi încolţise în minte (vag şi în zona subconştientului mai ales) posibilitatea renunţării. Voise să 15 scape, să se facă scăpat de responsabilitatea vieţii, să se elibereze - în butoi o dată, apoi lăsându-se strâns de gât de un paranoic.
Ar fi fost aici ceva simbolic; experimentase două feluri de dispariţie cu putere generalizatoare. Nu era cazul să analizeze aceste simboluri. însă eşuase. Atunci interveni, pică precum 20 trăsnetul acel moment. Sentinţa la început fu grea, însumând un număr de ani care-i dădeau lui Tudor iluzia c-ar putea trăi două-trei vieţi. Se trezi în el spiritul de conservare. îşi dăduse seama că „depăşise" moartea cu anticipaţie, în experimentele sale. Criza existenţială, ca individ, a avut-o 25 înainte, ieşind victorios. Nu e bine spus: eşuase. Da, învinsese, pur şi simplu. Toţi oamenii au o criză a morţii (de obicei, la ieşirea din adolescenţă). Tolstoi încercase trei crize din acestea, la diverse vârste - trei temeri de moarte. Ceea ce urmase a fost o criză a existenţei, care este şi nu este necesară. 30 Oamenii nu trebuie bruftuluiţi ca să le dovedim că există, ori să le creăm posibilitatea unei bucurii plenare, în momentul eliberării. Tudor nu simţea cine ştie ce bucurie, acum, când trenul îl ducea cu viteză peste câmp, într-o direcţie oarecare,

478
MARIN SORESCU
dar tot aşa bine stabilită şi bătută în cuie, pe traverse. Multă vreme i se păruse acolo că pământul a încetat să se învârtă în jurul său, mai ales că există numai o mişcare de revoluţie în jurul soarelui. însă soarele nu se vedea, pentru că pământul îi refuza mişcarea sa de rotaţie. Acum, această goană nebună a trenului - era un personal modest! - i se părea un mare progres. O certitudine a mişcării - „E pur si muove!“ -, Galileo Galilei rostise propoziţia asta simplă la adânci bătrâneţe, când avea barba până-n şold. El era însă tânăr. Chiar acolo fusese privit mereu ca un copil, un copil neminune, e drept, dar toţi îl simpatizau, din primul moment.
*
    Intră în compartiment. Doctorul îl privi cu vădită simpatie, probabil că în lipsă discutaseră despre el.
    Trenul opri într-o gară.
    - Ce-o fi aici? întrebă cineva.
    - Titu, spuse doctorul.
    - Aoleu! sări ţăranul. Apucă paporniţa, mai lua un sac de sus din plasă, probabil cu cartofi, căci era foarte greu, şi ieşi val vârtej.
    Se repezi şi el la lădiţa de militar. O coborî de sus... ieşi pe culoar, apoi se răzgândi, veni şi-o puse la loc. Nu era deloc grea. I-o făcuse cadou unul căruia îi adusese soţia — înştiinţată prin nu ştiu cine - un geamantan nou. Lădiţa era de lemn, încuiată cu un lacăt uşor. în ea avea un „Contemporanul" vechi de peste trei ani, pe care se nimerise să-l cumpere în dimineaţa aceea şi nu apucase să-l citească, în lădiţă mai era o batistă a Dianei, care atunci i-o dăduse s-o ţină, ea neavând buzunar. O uitase la el.
    Trenul plecă. în gară nu coborâse multă lume. „Te pomeneşti c-o văd pe peron!“ îşi zise, uitându-se cu atenţie pe geam. îi păru rău că nu coborâse, totul venise pe
TREI DINŢI DIN FATĂ
479
neaşteptate, nu se gândise din vreme că trenul o să treacă prin Titu. Apoi, îşi dădu seama că n-ar fi avut nici un rost: ori o găsea căsătorită — cu profesorul acela de educaţie fizică —, ori j afla că se transferase cine ştie unde. Se gândise aproape încontinuu la ea; aşa cum visezi la posibilitatea de a ajunge 5 cândva în lună, ori în planeta Marte. Teoretic, această posibilitate există. Practic însă... Ieşi din nou pe coridor, pentru a nu fi obligat să reia discuţia cu doctorul. El avea dreptate, bineînţeles, cu dorinţa lui de-a vedea oamenii înmulţindu-se.
Era un specialist şi ştia mai bine... îi părea rău că-i spusese io direct de unde vine. Orăşelul acela unde petrecuse cea mai fericită noapte din viaţa lui rămăsese în urmă... Iarăşi lanuri de porumb, până în zare.
    Lovitură grea fusese pentru el vestea morţii lui Val. Se înecase în Deltă. Evenimentul acesta tragic se petrecuse cam 15 la o lună după plecarea sa fără adresă şi-i fusese relatat de Şandru. Nimeriseră împreună în aceeaşi brigadă şi timp de-o săptămână, până când Şandru fu transferat la alt „birou“, purtaseră lungi discuţii. Şandru era mult mai proaspăt, aducea
0 mulţime de veşti. Tudor se miră în primul rând ce caută 20 el acolo, îl ştia om mare, cu maşină la scară. Tocmai de aici
1 se trăsese, spuse Şandru. învăţase să conducă şi călcase un om. Acest om, printr-o stranie coincidenţă, nu era altul decât Constantiniu, pe care cu un an înainte de accidentul de maşină, era să-l mai omoare o dată, din imprudenţă. îi povesti 25 pe larg cum se petrecuseră faptele, acolo pe Razelm, ia un borş pescăresc, de faţă fiind şi Val. Val se purtase ca un înger -
| făcuse totul ca să aplaneze lucrurile - şi Constantiniu, un tip
i deosebit de altfel (îl cunosc, spuse Tudor, mi-a fost doi ani : coleg de grupă la facultate! „Ia te uită! Ce mică e lumea“, se 30 mirase Şandru), scăpase doar cu o simplă cusătură de burtă şi fără apendice. însă... Şandru oftă din rărunchi, ca un om urmărit de un perpetuu ghinion. Un şarpe, stârnit parcă de oftatul său, sări de undeva de lângă piciorul lui şi dădu să-l

480
MARIN SORESCU
    muşte. Tudor, care-1 observă primul, cu un gest reflex, îi puse cazmaua pe spinare şi şarpele se îndoi - era un şarpe lung şi „căprui" de apă şi muşcă din coada cazmalei. „- Omoară-l!“, sări Şandru speriat; „Lasă-l! zise Tudor, dă-te la o parte să 5 treacă. Suntem în imperiul lui, e în legitimă apărare". Şarpele se târî în zigzag, ca un pai de artificiu, aprins, care pe măsură ce arde, face salturi. Astfel de întâlniri erau destul de frecvente aici. Dintre speciile care mişunau doar una era veninoasă, însă nimeni nu ştia care anume, şi o muşcătură producea 10 întotdeauna panică. Acest om fatal, continuă Şandru, suferise el însuşi o transfomare în urma întâlnirii cu Olga. („Ţi-o aminteşti, nu?“. „Am văzut-o o dată, în ziua aceea.“) De unde până atunci făcea pe craiul, pe fluturele care trece din lampă-n lampă, fără să-şi pârlească aripile, simţind cuţitul la os, cum 15 s-ar zice, se gândise că e mai bine să se astâmpere şi să se fixeze la una. Se fixase tocmai la ea, implorând-o să dea divorţ şi - după ce s-ar fi despărţit şi el legal, a doua oară - să se căsătorească. Pe Olga el o şocase cu purtarea cinică, aşa de-a-mboul, fără nici un scrupul. Aşa o cucerise. Când însă 20 căzuse în tagma celor îndrăgostiţi de ea, de-a binelea, ei nu
i se mai păru deloc interesant, în ciuda compătimirii pe care o avea pentru păţania lui. Pe scurt: Olga s-a întors la mine, însărcinată (subliniez cuvântul, bagă de seamă), cu gândul însă la Val. A venit la mine pentru Val, ştiind că suntem prieteni 25 acum şi numai aşa ar putea să-l vadă mai des. Sau cine ştie la ce s-a gândit. Mi-a spus de la început al cui e copilul, era al lui Constantiniu, şi m-a întrebat dacă o mai primesc acasă. Mama, miloasă, a zis „ia-o, mă, e femeie, a greşit". A început chiar s-o îngrijească de parcă ar fi fost pruncul meu. Eu am 30 zis că tot ce e de găsit înseamnă noroc. Pe scurt: am iertat-o. Şi m-am pricopsit c-un băiat. Seamănă cu ea, din fericire, nu mai pot de dragul lui, Şandru făcu gestul reflex de-a scoate din buzunar fotografia, însă îşi aminti că n-aveau nici un fel de hârtie la ei. In sfârşit, îi seamănă leit.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
481
   - Şi taică-său ? întrebă Tudor, dându-şi seama imediat că făcuse o imprudenţă...
   - Asta m-a nenorocit pe mine! zise Şandru, oftând iarăşi.
A început să umble după Olga, sub pretextul că vine să-şi vadă copilul. Mă toc ruga să-l las să-şi arunce un ochi. Cum tocmai 5 învăţasem să conduc maşina, nu eram stăpân pe toate mişcările, nu aveam reflexe, am intrat într-o bună zi într-unul care se tot învârtea în jurul casei mele. Aşa s-a dus
de râpă... situaţie, fericire personală; acum stăm într-o garsonieră, adică Olga, că eu stau aici...	io
   - Deci tot ţi-a făcut şi Constantiniu ăsta un pustiu de bine... zise Tudor.
   - Da, oarecum...
   - Chiar a murit?
   - Nu ... e ca şarpele acela... scăpat de sub cazma. Câteva 15 fracturi neimportante... şi la proces a cerut morţiş să mă vadă
la puşcărie, ca să rămână el cu Olga! S-a crezut că e recidivă, adică de ce mi se tot întâmplă accidente cu acelaşi om, înţelegi?
S-a ţinut seama de calitatea celui călcat cu maşina. însă mi-a scăpat pur şi simplu volanul din mână, parcă paralizasem când 20 l-am văzut. Domnule, ferească Dumnezeu să te-apuce gelozia. Cea mai a dracului otravă! Insă eu sunt tare, spuse Şandru, pe alt ton. N-o să mă sperii de-un fleac de pedeapsă... oarecum e drept.
   Tudor îşi aminti că tocmai despre Val uitase Şandru să-i 25 spună amănunte. Abia peste câteva zile putură iar discuta din nou vreo douăzeci de minute.
   - Spune c-ai glumit, zise Tudor aproape implorându-l!
   - Cum adică?
   - Imposibil să se prăpădească!... Mi-ai jucat mie o farsă, 30 aşa e?
   - Crezi că mie nu mi-a părut rău? spuse Şandru. Deşi toată tragedia de la el a început, dacă n-ar fi întâlnit-o pe Olga, eu n-aş fi aici, el ar trăi... şi poate că şi tu... Ştii că s-a tot vorbit

482
MARIN SORESCU
mereu de influenţa nefastă pe care a jucat-o asupra celor din jur. Omul avea o putere de fascinaţie ca râia... ca să zic aşa. Dar o râie pozitivă, ca să zic aşa. Era unic...
       - Nu... în ce mă priveşte... îmi ispăşesc păcate strămoşeşti. 5 Dar, ia spune, trăieşte?
    - Pe lumea cealaltă, dacă o fi existând.
10 Umblase în zilele acelea ca năucul prin Bucureşti. Simţea - nu ştiu după ce - că ea trebuia să fie pe-acolo. In acelaşi oraş cu el, în aceeaşi viaţă. Interesându-se daca l-a căutat cineva, la ea se gândise, şi gluma că-ntrebase de el una îmbrăcată în negru şi cu coasa pe umeri îl duru foarte tare. Se duse abia a 15 treia zi la slujbă şi-şi dădu demisia „pe motive de lene". Cererea de demisie nu i-o înmână lui Şandru, care ar fi rupt-o, ci o dădu secretarei, spre a fi înregistrată. II întâlni şi pe Şandru, dar nu-i spuse nimic. In schimb, află de la acesta că Olga e însărcinată - şi Şandru se duse şi-nchise uşa cu yala, 20 spunându-i secretarei să nu-1 deranjeze nimeni, că are de făcut material - veni lângă el, care stătea ca de obicei răsturnat în fotoliu, şi aproape plângând îi ceru un sfat.
    - Ce să fac?
    - HarachiriL.
25 Şandru abia îşi putu stăpâni mânia. Insă situaţia era disperată şi de mult îşi pierduse mândria, ba simţea parcă o plăcere dacă cineva îşi bătea joc de el. Ori în materie de bătaie de joc Val era cel mai indicat. Avea nişte incisivi de lup. Unde muşca, se vedea osul.
30	-	Lasă	prostiile,	zise el moale. Ce-ai face dacă ai fi tu în
situaţia mea?!
    - Poate sunt chiar în situaţia ta... asta e nenorocirea, zise Val. Măcar să fi fost al nostru... oftă el. Ne-am fi-nţeles noi... Dar aşa... Noi va să zică ne luptăm pentru candidaturi, ne
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
483
batem pe viaţă şi pe moarte... şi până la urmă vine unul de la centru... Ai văzut O scrisoare pierdută? Află că acest „prunc" este al lui Agamiţă Dandanache... care a câştigat în alegeri. Va trebui să-l suporţi... adică să-l suportăm... Ne-a fost trimis de la centru...
   După această explozie de sarcasm, Val se îngălbeni deodată şi-şi duse mâna la inimă. Spuse că-1 cam supără inima de la o vreme, adică are palpitaţii. Şandru desfăcu sertarul şi căută nişte pilule pe care voi să i le dea.
   - Nu, mai bine coniac...
   Luă cheia de la seiful în care ţinea documentele secrete, deschise, scoase la iveală o sticlă de whisky şi turnă în două păhărele.
   - Noroc! zise el.
   Amândoi dădură de duşcă păhărelele. Şandru le umplu din nou, iar ciocniră. Paharele goale şi sticla fură din nou închise în seif.
   - Să n-ai ceva la inimă, spuse Şandru c-o grijă părintească. Ar trebui să te arăţi unui doctor.
   - Fost-am la doftor cu ie... O simplă nevralgie intercostală... aşa mi s-a spus. Astenie din cauza nebuniei. Ştii, plec în Deltă. M-am îndrăgostit de alfa, beta, gama, delta patriei. Azi nu-mi ies spiritele... ce e azi, miercuri? E, miercurea spiritele mele postesc. înaintea femeii, ar trebui să ne cunoaştem bine natura, în tot ce are ea mai şic. Natura, dragă bade Cârţan, nu înşeală la cântar şi nici la pat... şi nici la catafalc... E cea mai formidabilă amantă... iar ca gropar!... E trăsnet.
   - Lasă chestiile astea... Nu mai ai dreptul la concediu pe anul acesta...
   Val începu să râdă... puţin cam tare.
   - Concediu, ha-ha-ha! Când pleci în deplasare în veşnicie... n-o poţi întinde decât luându-ţi un concediu fără plată, ai? Apoi, pe un ton confidenţial: iart-o ! Ce să-i faci,

484
MARIN SORESCU
    mă, e totuşi femeie! (Exact aşa îi spusese şi mamă-sa.) Tu ai un fond sufletesc de aur... mă mir că nu-1 ţii în seif... E foarte valoros... şi secret... Bagă mâna până la cot în acest fond, cheltuieşte puţină generozitate pentru biata Olga... şi-o să ţi 5 se mai scadă şi ţie din cele păcate.
   Şandru, încălzit puţin şi de băutură, îi dădu dreptate. De altfel, sfatul cerut era mai mult formal. El nu se putea despărţi de Olga, măcar că i-ar fi venit cu doisprezece pitici după ea, ca Albă ca zăpada.
10 Val mai ceru puţin whisky. Bându-1 de data asta mal pe îndelete, recunoscură că au intrat amândoi într-un cerc vicios. Val vărsă o picătură pe birou şi cu degetul tot încerca să deseneze — întinzând acea picătură — un cerc. Şandru îi dădu peste mână şi şterse totul cu bucata de piele de căprioară cu 15 care-şi lustruia ochelarii.
   - Principalul e, zise el, că s-a-ntors. Nu există mironosiţă, ascultă-mă pe mine că-s mai bătrân, care, mai devreme sau mai târziu, să nu calce alături. Cu gândul ori cu fapta. Propriu-zis, cu fapta... că gândul contează mai puţin. Dacă 20 bărbaţii ar şti tot, rar cămin fericit pe lumea asta. Insă... lumea e mare... şi pisica ştie să acopere. Toată tragedia noastră provine din faptul că... Olga a fost cinstitâl A venit să-mi spună ca proasta, crezând că-mi face cine ştie ce plăcere. Şi după aia, tu şi mai imbecil, ai crezut-o, te-ai lăsat dus de avântul ei de 25 mâţă îndrăgostită şi-aţi început să miorlăiţi amândoi la mine, parcă eraţi două mâţe pe-un acoperiş. Ce eram eu, lună? Burlan? Ce credeaţi c-o să obţineţi? Află că nici nu ţineam atât de mult la ea înainte de asta. Eram gelos, e drept, dar mai mult dintr-o inerţie, că aşa trebuie să fie bărbatul, de! 30 Văzând însă că eşti mort de-amor, leşinat... mi s-au deschis ochii. Asta-mi face fiţe... exact aşa cum nu-mi place mie... am început s-o iubesc cu adevărat... şi de-atunci nu m-am mai oprit. Uite, sunt pe marginea prăpastiei şi nu mă pot opri. Parcă mi-a luat Dumnezeu minţile. Nu-mi mai trebuie nici
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
485
o altă... femeie. Mi-am dat seama de asta în noaptea aceea... când m-am ţinut după voi... Ştiu tot ce-aţi făcut.
   - Tu m-ai pocnit în cap, atunci în boschet?
   - Bineînţeles, puteam să te omor, fără să se afle niciodată,
tu erai suficient de ameţit... abia acum văd că ţi-ai dat seama. 5
   - Am simţit un fel de leşin... aşa din senin, zise Val. Deci Olga te cunoştea, ştia ce-ţi zace în pipotă... dacă tot timpul pe drum mi-a spus să am grijă... de mine...
   - A fost un moment de nebunie spuse Şandru. Bine că m-a ferit Dumnezeu... Acum mi-ar fi părut rău. Şi să-ţi mai io spun ceva: dacă va trebui să mă despart vreodată de vulpea aceasta roşcată, ţie ţi-aş da-o. Pe cuvântul meu de onoare!
   - Parcă am fi la masa tratativelor, zise Val, şi se pune
problema lumii. Din păcate, e o singură lume, iar noi suntem doi.	/5
   Lovitura aceea în cap, reluă el după un minut de tăcere, mi-a produs un soi de amnezie, când totală, când parţială...
Zile întregi n-am putut să-mi revin, nu-mi aduceam aminte decât frânturi din ceea ce se întâmplase. La început, am dat vina pe oboseală... După aceea, m-am gândit că trebuie să fie 20 altceva la mijloc... şi încetul cu încetul am reconstituit totul. Voiam să mă răzbun - nici eu nu sunt un înger, să ştii -, dar te-am iertat. De fapt, eu fusesem cel care intrase de bunăvoie în cuşca leului, nu era normal ca el să încerce să mă muşte?
Apoi mi-am dat: seama ca n-ai dinţi tari — eşti o lepră şi atâta 25 tot-, simpatic pe alocuri, pe unde n-ai bube, mi-a fost şi milă, mi-a fost şi silă, mi-a fost scârbă şi de mine... Singura femeie care ne-a înţeles bine pe amândoi a fost Olga, din cauza asta a fugit ca din puşcă şi de la tine şi de la mine. Cine mă prinde mai întâi îl înşel... nu: se înşeală...	30
   - Dar s-a întors la mine.
   -Asta te va pierde. Ştiai că joacă numai cu mâna moartă?
Dacă nu ştiai, ţi-o spun cu. în ce mă priveşte, m-am curăţat, m-a scos pe tuşă. Tuşesc.

486
MARIN SORESCU
    Val afişă mina unui om care a pierdut un război mondial.
    - Nu fi copil... Poţi veni s-o vezi... din când în când... Acum nu-mi mai e frică. Şi la urmă - să nu crezi cine ştie ce prietenia ta chiar mă onorează. Eşti un om deosebit, un artist.
    - Aia e, că nu mai sunt artist... nu mai sunt nimic, zise Val. A murit un sculplor, un mare sculptor, iartă-mă că vorbesc deschis despre mine, dar vorbesc ca despre cineva care nu mai e de faţă, s-a dus, s-a isprăvit, şi ştii când?
    - Când... ce?
    - Când a murit... sculptorul? în momentul când tu ai dat cu statuia de pământ... şi s-a făcut ţăndări...
    - Cu ea ţi-am dat... în cap, atunci! râse Şandru.
    Era o discuţie cam ciudată, în doi peri, nu se ştia dacă vorbeau serios, dacă spuneau adevărul, sau inventa fiecare o suprarealitate, pe baza unor fapte reale.
    - Aha! De-aceea lovitura era aşa de moale... de dulce... era obrazul Olgăi... care mă atingea în moalele capului... murmură Val, pe gânduri.
    Secretara bătu la uşă. Şandru se uită dacă n-a rămas vreun pahar pe birou, apoi merse şi deschise.
    -Ţi-am spus, dragă, să nu ne deranjeze nimeni! Avem de întocmit un material pentru minister.
    - E chiar ministerul... spuse Nuţi secretara care, în ziua aceea, avea o rochie foarte lungă, Val o recunoscu ca fiind a Olgăi.
    („Ia te uită!")
    Plecând de la Şandru, trecu pe la inginerul Amzulescu. Voia să-l roage să-i facă rost de-un motor de barcă... (Ca şi când acesta ar fi avut fabrică de motoare.) îl găsi în micul său birou, de lângă hala cea zgomotoasă, care-i dădea de fiecare dată când o străbătea o imagine aproape completă despre „vaietul lumii acesteia". Inginerul izbutise cu chiu cu vai să-şi scoată maşina plătind-o ca pe un „Trabant" nou, importat din străinătate.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
487
   - Bine că ai reuşit să-i convingi că nu e un „Cadillac" sau un „Mustang", zise Val. Puteau să te ardă serios de tot. îi povesti planul unei excursii în Deltă şi cum a doua zi era sâmbătă, iar inginerul tot trebuia să facă rodajul maşinii, se oferi să-l ducă el până acolo. „Ţine motorul, ţine, nu ţine, ne dăm jos şi-l mâncăm, glumi Val. Cred că l-ai meşterit în aşa fel încât să poată fi folosit larg pe autostradă şi... pe cale bucală". Ideea era oricum minunată, pe drum ar fi discutat. Citise oare ultimul număr din „Ştiinţă şi tehnică"? Acolo - se înfierbântă Amzulescu - se spune despre un şarpe cu două capete, care se află nu ştiu la ce muzeu - viu - şi ce e important, ambele capete se comportă independent. Adică, fiecare ia hotărâri „de capul lui". De exemplu, dacă se pune problema să dea din coadă. Din cauza asta se produc încurcături, întrucât celălalt cap poate lua hotărâri contrarii, decide să nu dea din coadă. Tot în acel articol se relatează despre un alt şarpe cu două capete, dar care se comportă mai organizat: un cap are comanda, celălalt e folosit doar pentru a se alimenta, pe gură. Prin urmare existenţa balaurilor cu şapte capete din basme e oarecum atestată ştiinţific. Val îşi propuse să ia cu el Legendele sau basmele românilor ale lui Ispirescu şi să le analizeze literar, în lumina ultimelor descoperiri ştiinţifice. Găsise nevastă-sa o pisică pentru experienţe? mai întrebă el din uşă. Dacă nu, putea să-i recomande una, dispusă la tot felul de experienţe, numai că deocamdată e gravidă. Plecă, urmând ca inginerul să treacă să-l ia a doua zi, dis-de-dimineaţă.
   Se temea că n-o va mai vedea pe Olga în timpul atât de scurt ce-i rămăsese. (Ca şi când ar fi plecat pentru totdeauna, ca şi când peste o săptămână-două, când se-ntorcea n-ar fi putut s-o caute! Tocmai că atunci ar fi fost mai uşor s-o caute, s-ar mai linişti, poate, şi ar fi mers s-o vadă fără nici o tresărire.) 0 găsi acasă, stătea de vorbă cu Adrian.
   - Te aşteptăm de-o jumătate de ceas, zise Adrian, când îl văzu intrând.

488
MARIN SORESCU
    - Pe mine? se miră Val. Bună! zise el către Olga, aşezată pe marginea patului, exact în locul unde stătuse atunci. Era îmbrăcată aproape la fel ca în seara aceea şi nu se cunoştea nimic. Asta îl miră cel mai mult. Femeile pot face orice, că nu se cunoaşte. Pot să se dea de trei ori peste cap - ca în poveste - (era obsedat acum de basmele românilor), că nu se întâmplă nici o minune: nu se transformă nici în zmeoaice, nici în muma-pădurii rămân indentice - egale eu ele însele.
    - Bună, Val! spuse Olga, cu un uşor tremur în glas. Am venit să te văd.
    -Uită-te bine la mine, făcu Val căutându-şi de lucru, că poate n-oi fi eu. Chiar, pe cine voiai să vezi? Merge, merge, spuse el, după o scurtă pauză, destul de penibilă pentru toţi. Suntem, slavă Domnului, sănătoşi. Tu ce mai faci, Olguţa? se apropie de ea şi-o privi fix, ca pe un obiect, pe care-1 observi pentru prima data. Ori ca în exerciţiul acela de yoga, când îţi fixezi un punct din tavan şi cauţi să nu te gândeşti decât la el, să-i pătrunzi esenţa.
    - Viaţa merge înainte! adăugă Adrian, ca să întrerupă „studiul de femeie11 al sculptorului. I-am povestit eu câte ceva despre tine, şi cât de tare ne-a speriat pe toţi dispariţia dumneaiei, mai spuse el cu un fals entuziasm.
    - Te-am căutat şi la morgă. Se apropie şi el de Olga, care sta parcă fixată în ace sub privirile lui Val, şi luând-o de mână, o duse la fereastră, ca să-i arate... cum o căutaseră ei la morgă.
    - Nu e acolo morga, dragă Adrian. Acolo e cimitirul ciumaţilor, zise Val, continuând însă să privească la fel de fix locul gol, ocupat până adineauri de ea. Apoi, deveni deodată volubil. Să lăsăm astea, zise. Mă bucur că te văd. Tocmai mă gândeam că n-o să te mai văd şi parca mi-ar fi părut rău.
    Adrian voi să plece, să-i lase să-şi spună ce-au pe suflet, să se explice. E interesant cum se produce procesul de „explicaţie" între doi „foşti“. E interesant procesul chimic al explicaţiei. Depinde cât de concentrată e soluţia şi ce se toarnă
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
489
peste ea. Ce toarnă fiecare... şi pe cine. Câteodată au loc adevărate explozii, dacă torni acid peste o bază. în fond, aveau şi ei dreptul la plăcerea acestei lămuriri. Există atât de puţine momente fericite în viaţă! Spuse că el se duce la redacţie. Uitase sertarul descuiat şi avea înăuntru un document de mare importanţă. (O minciună cusută cu aţă albă, el nu închidea niciodată sertarul; - Şi ce documente ţi se dau ţie pe mână? îi spuse Val. Poate făraşul redacţiei, care trebuie ţinut la secret.) Bătu cineva la uşă şi intră un domn numai zâmbet şi bunătate, cu haine ponosite şi pantofi scâlciaţi. Ceea ce-ţi atrăgea atenţia în primul rând la el era aerul de timid zâmbăreţ şi de treabă, iar în al doilea rând, servieta mare (borţoasă, „astăzi toate sunt mai borţoase“, cugetă Val) din mână. Spuse că e de la fisc şi că domnul... (îşi deschise servieta pe genunchi şi scoase un chitanţier)... domnul... tovarăşul... Adrian Ploscaru Tudor Frăţilă... n-a plătit chiria de-o jumătate de an.
   - Ceea ce e perfect adevărat i făcu Adrian, izbindu-se cu mâna peste frunte! Dar cum am uitat! Cum naiba am uitat? se miră el şi mai tare. Făcu apoi preciziarea că e vorba de două persoane acolo - repartiţia e pentru două persoane - el nu poate, nu-şi permite să aibă un nume aşa de lung. Suma de plată era destul de mare: 1357 lei şi 60 de bani, şi funcţionarul de la fisc, care se vedea cât de colo că e un om de treabă, întrebă dacă o achită pe loc. Altfel vor trebui să plătească şi amendă şi majorări, ba sunt chiar în pericol să li se anuleze repartiţia. El îi mai căutase de nenumărate ori, dar nu-i găsise. Câteodată se auzeau râsete şi chicoteli înăuntru, dar când bătea la uşă, se făcea linişte şi nimeni nu-i răspundea.
   - N-avem atâţia bani... momentan, sări Val. Dar luaţi loc, ce staţi aşa în picioare?
   - Mulţumesc, mulţumesc.
   - Adrian, n-ai nişte ţuică să-l cinstim? Nu vreţi să beţi un pahar cu noi... avem şi-o fată simpatică în vizită... nu ciocniţi un păhărel cu domnişoara?

490
MARIN SORESCU
    Adrian primise chiar cu o zi înainte o sticlă de palincă - i-o adusese sora sa de la Cluj. O scoase de sub pat, unde era depozitată împreună cu paharele. Olga clăti paharele la chiuvetă, bucuroasă că găsise o ieşire... Ciocniră. Toţi se 5 prefăcură că beau (nici unul n-avea chef de alcool), cu excepţia omului de la fisc, care dădu duşcă paharul, crezând că e ţuică normală... apoi odată se congestionă la faţă şi-ncepu să tuşească.
    - Doamne! că tare mai e!
10 Val îi mai turnă un pahar. Omul se încălzi binişor, mărturisi că lui îi place tineretul şi că locuinţa aceasta e „un lux". Adrian începu o conversaţie cu Olga, lângă fereastră, lăsându-1 pe Val să trateze problema amânării plăţii chiriei.
    Fiscul spuse că în socialism chiria se poate amâna la nevoie, 15 dacă oamenii sunt de înţeles. Val îi mai turnă un pahar. într-un fel, lui, ca om al fiscului, îi e şi ruşine să ia nişte sume aşa de mici de la oameni. (Se cherchelise bine şi arăta „ca o lubeniţă zemoasă tăiată în felii mici şi cu sâmburii curgând".) Văzându-1 pe Adrian şi pe Olga discutând aşa de intim, îi făcu cu ochiul 20 lui Val: „să mergem, să-i lăsăm singuri". Acesta se amuză şi spuse tare. - I-auzi ce zice, să mergem să vă lăsăm singuri! Ha-ha-ha!
       încă un ciocănit la uşă. Intră de data asta sora lui Adrian, care mai că o eclipsă pe Olga. Era însă un alt tip de frumuseţe 25 şi aproape un copil. Studentă în anul întâi.
    - Oa! făcu Fiscul, înclinându-se în faţa Finicăi, aşa o chema pe sora lui Adrian. Deci, fiecare cu perechea, lui!
    - Nu vrei să-ţi aducem şi dumitale una? zise Val. Se gândi la doamna Chetroiu. Ar fi chemat-o acolo, sub un pretext
30 oarecare, şi se amuza dinainte de mutra pe care ar fi făcut-o Fiscul. Acesta spuse că el e prea bătrân. Dar însă...
    - Fiţi atenţi... zise Val, urmează un dar însă...
    - Dar însă... băiatul meu, domnule... am un băiat care e prea moale!... E aproape de recrutare... şi nu cunoaşte...
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
491
domnilor, viaţa... domnişoarele... că îmi vine câteodată nu ştiu ce să-i fac!
   - Bagă-1 în... vru să-i dea drumul unei înjurături sinistre... dar se sfii de sora lui Adrian... într-un cerc de tineri...
o îndreptă el. Bagă-1 într-un cerc de tineri.	5
   - Păi, aia e! văd că aici la dumneavoastră... poate îl mai daţi pe brazdă.
   - Adă-1 aici, domnule!. Da’ urgent, zise Val. Avem aici pe cineva care se ocupă exact cu... probleme de-acestea de majorat. Tineri până la armată şi... aşa, la o adică... chiar şi io soldaţi... Da’ fugi repede! îl scoase pe bietul om, mai mult îl îmbrânci, pe uşă afară. Cum acesta uitase servieta, i-o aruncă
în cap. într-un minut să fii cu blegul aici! zise el. Să vezi ce şcoală o să facă madama cu el.
   Olga începu să plângă. Finica spuse că venise să-l ia pe 15 Adrian în oraş. Trebuiau să se întâlnească împreună cu Margareta, ca să cumpere nu ştiu ce... Val nu mai fu atent. Olga, plângând, i se păru îngrozitor de respingătoare.
   - Ştii că mă însor? zise Adrian. Neprimind nici un răspuns,
Val câteodată avea un talent de-a se purta extraordinar de 20 grosolan, o luă pe Finica şi plecară.
   Urmară minute în şir de tăcere. Nu se auzeau decât suspinele fetii şi fornăitul ca de cal al lui Val, plimbându-se de colo colo, exact ca un armăsar legat la conovăţ, căruia i s-a trecut pe la nas traista cu grăunţe şi i s-a luat înainte ca 25 el să apuce măcar să-şi umple o dată gura. (Comparaţia îi aparţine.)
   - E-he, e rândul meu să mă ascund, zise el. Să nu te mai prind pe-aici, sub pretext că mă cauţi. Ai putea da peste altcineva şi cum te ştiu rea de muscă, o să mă faci gelos 30 post-mortem. Subliniepost-mortem şi Olga odată se opri din plâns şi-l privi cu atenţie. în fond, continuă el, n-o să-ţi fac nici plăcerea de-a te judeca. Ştiu, ai venit acum ca să-ţi iau
un pietroi de pe inimă. Şi să mă ard, să rămân eu cu pietroiul.

492
MARIN SORESCU
Adică să-ţi fac o scenă ai, asta doreşti? Poate ai vrea chiar să te lovesc?
    N-am ridicat un deget asupra ta... Acum te prezentaşi aici tocmai pentru asta: să mă port urât cu tine, pe bună dreptate, şi să mă ierţi... Să te simţi tu cu cugetul împăcat. „Toţi sunt nişte porci. Bine le făcui, ha, ha! Bine-mi pare, bine-mi pare“, să zici „Sâc! Sâc!“ Află că nu-ţi voi face hatârul. în mod deliberat. Nici măcar nu te dojenesc, nu vezi? Mă fac că plouă.
    Olga se roşi până în vârful urechilor, în vârful unghiilor lungi şi albăstrui, care acum se roşiseră din interior — o ojă a indignării. „Vrei să spui că...“ şi se înecase de indignare. „Nu vreau să spun nimic... Ştii că am eu un spiriduş, care mă opreşte să fac răul.u
    Val se apropie de ea... Vru s-o ia în braţe... observă o vânătaie pe gât şi puse vârful degetului pe acea vânătaie... ca şi când ar fi fost o insectă otrăvitoare şi-ar fi vrut s-o oprească să mai circule pe gâtul acela delicat. Se aşeză pe pat şi iarăşi tăcură amândoi.
    - Observ... că ne-am cam pierdut umorul, oftă el! S-a dus şi ăsta. Nu crezi? Apoi, cu veselie poate prea mare ca să fie şi din inimă: Să ştii că totul s-a întâmplat taman cum trebuia să se întâmple. Dar ştii, literă cu literă. în lipsa ta era să cad... ghici în ce?
    - într-o fântână.
    - Ne obsedează pe amândoi apa, haşdoiul. Dar n-ai ghicit, în ce crezi că era să mă duc de-a dura, de-a berbeleacul, valvârtej, să mă duc învârtindu-mă?
    - într-o sticlă cu ţuică, zâmbi Olga, printre lacrimi, văzând sticla pe masă
    - Ei, că ar fi fost mai bine aşa, ar fi fost excelent. Aoleu ce grozav ar fi fost! Am încercat, dar... n-am încăput! Era să cad în... misticism. Aşa, hodoronc-tronc, nitam-nisam... cum vine pocăinţa. Ce-ai fi zis dacă acum... te-aş fi binecuvântat, ţi-aş fi dat cu busuiocul în cap, te-aş fi stropit cu aghiasmă...
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
493
şi l-aş fi binecuvântat pe Şandru... ba şi pe individul ăla de la fisc... Aş fi zis totul e perfect, în perfectă stare de funcţionare. Oiţele în mâinile Domnului... Din păcate, n-am încăput nici în misticism, că sunt corpolent. Şi iată-mă total... dezorientat... Aşa că... m-ai prins pe picior greşit. O să-mi revin eu, dar astăzi mă clatin... şi tu n-ai cum să-mi dai un prim ajutor. De fapt, primul ajutor l-am primit de la tine, dar nu mai poţi pune umărul! De ce să mă reazem?
   - Apucă-te de lucru, îi spuse Olga, o să-ţi găseşti echilibrul în arta ta.
   - Mă faci să râd... Care artă? Ce e arta? Refuz să mai fac păpuşi! zise el, aproape mânios.
   - Da, dar nu era vorba de păpuşi... Aveai nişte planuri... grandioase. (Olga nu găsi un cuvânt mai potrivit, iar acest „grandioase" îl enervă şi mai tare pe sculptor.)
   Se apropie de ea şi-i spuse răstit:
   - Ai vrea să-mi iubesc arta mea, cum îţi iubeşti tu greţurile şi vărsăturile, aşa e? Ai început să ai greţuri şi vărsături?!
   - Da... am început...
   - Acesta e echilibrul tău... tu ţi-ai găsit în sfârşit un echilibru. Slavă Domnului, pântecul tău şi-a aflat un echilibru. Trei echilibre unul după altul. însă eu mă simt golit, înţelegi? Nu mă mai simt însărcinat, şi dacă m-aş arunca în mare, aş pluti ca o sticlă goală, bine înfundată, dar care nu conţine nici un mesaj. Astăzi mă exprim foarte confuz... Nu ştiu ce am. Poate, odată o să-ţi scriu. Du-te. Trebuie să-mi fac bagajul. Plec mâine dis-de-dimineaţă. Am
o	mulţime de lucruri de pus la punct, îţi închipui. Să ştii că nu-ţi port pică. Rămânem, cum s-ar zice, prieteni. Chiar soţul tău - închipuieşte-ţi - mi-a spus că pot veni să te văd când vreau. Adică îmi dă voie ca peste vânătăile făcute de el - pe pulpe, pe gât, peste tot - să suflu cald ca boul la ieslea lui Iisus.
   - Şi eu aş vrea să fim prieteni.

494
MARIN SORESCU
    - Neapărat, făcu Val. O să primeşti în curând o scrisoare de la mine, o să-ţi dau un semn, ceva. Poate o să-ţi fac chiar
0 surpriză. Hai du-te, c-o să vină ăla, cu puştiul său, bubosul. Ai văzut cum zâmbea, cum era tot numai surâs când i-am azvârlit seivieta în cap? Unora le-a fost dat să nu priceapă nimic din lumea asta. Pe noi ne-a ferit Dumnezeu de-aşa ceva. Dacă ne dă cineva cu ceva-n cap, pricepem pe loc. Asta e superioritatea noastră. Suntem foarte deştepţi! Infinit mai deştepţi.
    Plecând, Olga nu-1 mai iscodi despre ce călătorie e vorba. Crezu că se transferase cu serviciul într-un alt oraş, ori că a primit în sfârşit o comandă importantă. Nu era cazul să-l sâcâie acum cu întrebări. Va mai avea ocazii. De altfel, prieteniile adevărate chiar aşa se călesc: prin încercări, eşecuri şi înălţări. Ieşind pe stradă şi trecând prin dreptul fabricii de pâine, o izbi iarăşi mirosul de franzelă poaspătă, simţi totuşi o nemulţumire surdă: da, măcar s-o fi certat. Dar aşa... Abia Val o făcuse să înţeleagă adevărata situaţie... Se pomeni intrând din nou în muzeul de numismatică, privind monede vechi cu efigii care
1 se împăienjeneau în ochi şi nu-i mai spuneau nimic.
*
    ... Şandru ştia, în fond, foarte puţin despre moartea lui Val. Ce-i povesti lui Tudor semăna mai mult cu o schemă abstractă care s-ar fi putut potrivi unui şir lung de oameni. Acesta se întorsese în satul acela şi se angajase ca ziler la pescuit broaşte. Puişori de baltă, cum se zice. întindea năvoadele mari seara şi dimineaţa le scotea pline. Tudor îşi aminti de-o frumoasă statuie a lui Medrea, la Constanţa, nu departe de Cazino. Un imn în piatră închinat pescarului, al cărui năvod plin seamănă a fi marea însăşi: Fertilitatea mării.
    Numai că Val, pescarul improvizat - probabil că-şi lăsase barbă şi semăna cu un lipovean adevărat -, trăgea din clocotul valurilor nu peşti de aur, ci broaşte orăcăitoare. Vacarmul lor
TREI DINŢI DIN FATĂ
495
era uşor de realizat, mental. După aceea, continuă Şandru, Val ajuta la ambalarea mărfii. Broaştele erau luate cu furca, ori cu lopata şi puse în lădiţe de lemn, care se băteau apoi în cuie şi luau drumul exportului. In primele săptămâni, se simţise bine acolo, mai ales când ajungea la cârciumă - să se îmbete în rând cu toţi -, ciupea lipovencele bălaie şi participa cu mare entuziasm la bătălia de la miezul nopţii, aruncând cu sticle în capul unora, primind şi el sticle ori pumni în scăfârlie. Spunea - aflase asta de la un prieten de-al lui din acea perioadă - că abia acum trăieşte cu adevărat; simte că trăieşte, îşi umple plămânii cu aer şi are voie să spună ce-i trece prin cap, să se culce cu cine vrea şi cu cine poate şi aşa mai departe...
   După aceea, nu mai putuse nici să bea.... şi începuse un fel de decădere a lui. A doua; prima fusese când i se păruse că nu mai face artă. Asta îl ţinea mereu într-o stare de trezie periculoasă. Periculoasă, pentru că gândea tot timpul. E îngrozitor să gândeşti. Să gândeşti aşa la nesfârşit. îşi procurase un motor, nu ştiu cum, şi noaptea ieşea „pe baltă", singur, ori cu prieteni luaţi la-ntâmplare. Apoi, neavând permis pentru ambarcaţiunea cu motor, plătise o amendă şi rămăsese doar c-un fel de caiac. în caiac nu încapi decât singur. înaintezi cu o mare viteză, dar trebuie să fii atent să nu te răstorni. Descoperise o mare plăcere în aceste plimbări printre insule de stuf, în cântecul păsărilor de noapte. Balta asta e o minune!
   în noaptea aceea, neputând dormi din cauza ţânţarilor care intrau în bordei, a şerpilor şi a altor lighioane, trăi, în fel şi chip, înecul lui Val. îl găsi, oricum l-ar fi luat, neverosimil. Nu, Val nu se înecase!
   - Ba s-a înecat în modul cel mai stupid, reluă Şandru discuţia, la prima întâlnire. Se aflau pe un plaur, cu cosoarele în mână, într-o atitudine aproape simbolică. Retezând stuful şi legându-1 snopi, plaurul se uşura, risca să se scufunde, şi era ca şi când şi-ar fi tăiat creanga de sub picioare.

496
MARIN SORESCU
   - Mitul lui Sisif e un vax, spuse Tudor, pe lângă mitul acesta al nostru. Cel care e obligat veşnic să-şi taie creanga de sub picioare şi cade... pe altă creangă mai jos, o taie şi pe aceasta, şi aşa la infinit. Adică Sisif avea... impresia unei urcări. Trebuia să-şi care bolovanul până în vârf şi la urmă să fugă după el, să-l prindă jos şi s-o ia de la capăt. Or a-ţi tăia creanga de sub picioare - şi asta la infinit - e mult mai tragic. E exclusă orice posibilitate, chiar iluzorie, de urcuş. O cădere perpetuă, o autocădere, în abis, pe crengi din ce în ce mai joase, pe care le tot tai la infinit.
   Şandru nu înţelegea nimic. îl întrebă din ce brigadă făcea parte Sisif. Tudor nu-şi putu stăpâni râsul, măcar că atrăgea atenţia, şi-i spuse că era o cunoştinţă de-a lui Val.
   - Serios?!
   Şandru făcu o mişcare cam bruscă şi plaurul dădu semne de scufundare.
   - Atenţie, zise băiatul. Grijă cum calci. Cum a fost? întrebă el.
   - A fost aşa, spun şi eu din auzite: în seara aceea, Val stătuse cam mult în cârciumă, măcar că el nu băuse nimic. Aşa ca să fie în atmosferă, ştii că el nu putea fără prieteni, era mort fără prieteni. îi aşteptase pe unii să termine de băut sticla de votcă. Aceştia îi promiseseră să iasă cu el în larg. Pe la miezul nopţii, plecaseră toţi. Un lipovean mai în vârstă, gras şi simpatic şi doi băieţi ai săi, foarte voinici. Dar lângă lotci, aceştia observaseră că nu nimereau lopeţile şi ziseseră că-1 aşteaptă acolo pe mal. Să n-aibă nici o grijă, că ei sunt acolo pe mal. Val plecase singur - cu caiacul lui — la început voiau să plece toţi într-o barcă mare. Ăia se trântiseră pe iarbă şi începuseră să sforăie imediat. E de mirare că au mai auzit la un moment dat ţipetele lui. Mi-a povestit asta chiar bătrânul pescar. Val striga ajutor de undeva din larg. El, bătrânul, zicea că oricât de băut ar fi fost, la o adică, avea puterea să se trezească imediat. Şi se trezise, auzindu-1 strigând ajutor.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
497
   Era o noapte întunecoasă, nu tu lună, nu nimic. Ţipetele erau foarte stranii şi din ce în ce mai încete, ca şi când ar fi fost pradă unei dureri cumplite. Au conversat o vreme, pescarul îndemnându-1 să mai reziste un pic. El se şi aruncase într-o barcă, iar în urma lui şi cei doi feciori şi se apropiau de locul acela, de unde veneau gemetele. Când au ajuns acolo, au găsit caiacul gol, nici măcar răsturnat, e drept că în el era puţină apă; Val nicăieri. Au strigat, l-au căutat... Era beznă, o beznă cumplită — din când în când bărcile se ciocneau între ele — aşa era de-ntuneric! L-au găsit abia a doua zi pe fundul lacului - balta era acolo aşa de liniştită, forma un fel de ochi stătător, un fel de lac. Intrase oarecum în mâl, dar era cu faţa în sus. L-au scos cu căngile. Dacă se îneca undeva pe firul apei, l-ar fi dus curentul, l-ar fi găsit cine ştie unde, la ţărmul mării.
   - Sau poate, cine ştie, zise Tudor, ar fi călătorit din mare în mare, din ocean în ocean - aşa cu ochii în sus - ca şi când ar fi înotat pe spate, şi-ar fi făcut ocolul pământului.
   - Exclus, zise Şandru, care luă la propriu remarca. Un leş se-mpute după trei zile.
   - Eu nici acum nu cred toată istoria asta, zise Tudor. Nu ştiu de ce, am impresia că a fost ceva necurat la mijloc. Ce fel de oameni erau acei pescari?
   - Foarte de treabă. Şi se pare... printre puţinii prieteni adevăraţi pe care reuşise să şi-i facă acolo.
   - Cum se explică acel „Ajutor" aşa de stins?
   - Da, îmi spunea omul bărbos, pescarul cel bătrân, că - aşa cum ţi-am spus - era semnul unei dureri cumplite. Asta m-a intrigat şi pe mine. Val era tare ca un taur... Nu fusese nici beat, să zici c-a picat în apă şi s-a dus la fund. Şi un foarte bun înotător... Chiar în ziua aceea înotase mai mulţi kilometri, ajungând până la mare.
   - Asta e interesant.
   Continuară să vorbească, cărând în acelaşi timp stuful înalt şi legănător. Tudor distruse din greşeală un cuib de raţe şi

498
MARIN SORESCU
coasa tăiase raţa - care nu ştiu de ce nu zburase - în două. Tăiase şi un ou. Instrumentul era aşa de ascuţit încât gălbenuşul fusese împărţit exact pe jumătate, ca şi când ar fi fost fiert. Abia la urmă oul spart se amestecă într-o băltoacă de albuş 5 şi gălbenuş... Tudor participa la distrugerea unui rai al păsărilor şi al vieţuitoarelor acvatice, al unui climat format de mii de ani. Participa fără să vrea la distrugerea unei guri de rai. Acel cuib tăiat în două, acel vânat ciopârţit îi întristă peste măsură. Nu fusese atent tocmai pentru că se gândea laVal.
10	- Ce căutase el pe plajă? întrebă.
- Aşa, să se uite în zare. Privise în zare...
*
15	Se lăsase mai mult dus de ape decât înotase, în ziua aceea.
Nu ştiu de ce simţea nevoia unei ieşiri. Plutise aşa, la întâmplare, ore întregi, fără să simtă nici un fel de osteneală. Luase obiceiul să gândească în apă, ca Arhimede. Se aştepta să facă cine ştie ce descoperire. In orice caz, se simţea mai uşor 20 aşa, se elibera de o parte din propria-i greutate, care parcă îl deranja din ce în ce mai mult în ultima vreme. Totodată, simţea o adevărată voluptate să plutească... Să se uite la cer, de pe suprafaţa netedă a apei, ori de pe creasta unui val. Ii trecu la un moment dat prin minte posibilitatea renunţării 25 la viaţa aceasta... pe uscat. Să te zbaţi ca balena pe uscat şi să azvârle toţi în tine cu pietre, iar tu să nu fii în stare să te scufunzi, să te aperi dispărând în abis. Procopius povesteşte de chitul pe care-1 aruncaseră valurile pe plaja Bizanţului şi fusese bătut pe burtă - animalul acesta superb - de toţi 30 derbedeii Bizanţului, care tăiaseră bucăţi din el, în timp ce balena era vie şi se uita la ei cu nişte ochi plini de uimire şi de neputinţă. Procopius vedea în asta - dacă Val îşi aducea bine aminte - un semn ceresc, care prevestea căderea lui Justinian şi prăbuşirea Bizanţului. Ar fi putut încerca - de ce
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
499
nu! - o readaptare la condiţia primordială, înainte ca omul
să se fi tras din apă. Legănat de dulcea iluzie a omului-amfibie,
se pomeni vărsat - de gura Dunării - în mare. îi trebui
oarecare efort ca să suporte şocul, să nu fie amestecat cu mâlul,
ori năucit de valurile sărate. Se trase deoparte de pericol şi se
întinse pe plajă. Apoi, simţindu-se grozav de bine în soarele
strălucitor şi pe nisipul fierbinte, contemplă logodna dintre
fluviu şi Pontul Euxin. Asta i-o aduse în minte pe Olga. întâi
îi veni în gând tabloul acela mic al lui Rafael intitulat Logodna
fecioarei. Este unul dintre cele mai reuşite ale amantului
Fornarinei. Fecioara, bineînţeles, nu are nimic din frumoasa
bucătăreasă, nici din Vellata, e foarte idealizată. însă coloritul
şi proporţiile, plus atmosfera, ating aici o culme. Olga putea
fi asemuită într-un fel cu Fecioara, cu toate că trăsăturile ei
nu erau aşa de idealizate. îi
promisese să-i scrie, şi de ce n-ar	^
face-o chiar acum?
Se ridică de pe nisip; abia	V	^
acum simţi o dulce oboseală în oase	^	^
şi căută un loc potrivit. Găsi un
petec de plajă neted ca o coală de	^	^
hârtie şi îngenunchind ca şi când
ar fi avut de îndeplinit un ritual
începu să scrie. Nisipul se lăsa
modelat — scris — de mâna lui, care
era şi pană şi daltă şi încet-încet
bucata aceea de plajă se umplu de
figuri ciudate, ca şi când ar fi trecut	^
pe acolo pe jos - un cârd de păsări	|
Ibis, de Nil, şi-ar fi avut grijă să	|
calce într-un fel sjiume. Val îi scrise
Olgăi în cuneiforme. Se amuzase,	^
într-o vreme, studiind cultura	_
babiloniană, să înveţe alfabetul
i

500
MARIN SORESCU
acela care pentru un necunoscător pare mai degrabă o pictură stilizată. Ştia câteva cuvinte şi le scrise pe toate; desenă în primul rând două rânduri de unghiri ascuţite. Erau patru de-o parte şi patru de alta şi asta însemna „cereale". (Se pronunţau se.) Apoi sculptă, e mai bine zis decât desenă aceleaşi semne, însă mai mici şi aşezate pe trei rânduri. în urma lor erau trei cuie care se atingeau. Aceasta însemna: „scriu"; făcu apoi un fel de uluci, dar care puteau fi luate şi cuie, apoi aceleaşi cuie aşezate altfel, care însemnau „peşte" şi iarăşi nişte semne, aproape la fel, - care însemnau „bovine" sau „tauri". Totul arăta aşa:
    Cuvântul al treilea nu ştia nici el precis ce înseamnă; ceva în legătură cu tranzacţia. Ea data dintr-o perioadă desigur destul de veche a scrisului cuneiform, care după aceea se simplificase. Era cea mai complicată de altfel; înainte de această perioadă, scrisul fusese mai simplu. Aceleaşi cuvinte se puteau scrie şi altfel: (Val netezi alături un alt petec de nisip şi ducându-şi puţin degetul la tâmple, ca şi când ar fi trebuit să se gândească ce anume vrea să-i comunice Olgăi, scrise fără milă).
    îi explicase într-o zi Olgăi „fabricarea" scrisului la cei vechi, şi-o învăţase alfabetul. Nu-şi mai aducea aminte însă bine dacă pe acesta (care fusese în vigoare cam pe la anul 3000 înainte de Christos) sau pe celălalt, care se apropie binişor de era noastră (anul 250). Se gândi să şteargă unul din ele, să nu cadă în păcatul tautologiei. Adică să-i fi scris, peste trei mii de ani, iubitei sale tot aceleaşi fleacuri: cereale, a scrie, comerţ (da, acel cuvânt se numea comerţ), peşte, bovine. Olga i-ar fi putut reproşa pe bună dreptate că se repetă. Că a devenit monoton, ca orice îndrăgostit. Dădu să şteargă ultima scrisoare, dar semnul respectiv îl opri. Da, bovine poate să însemne şi „încornorat", şi Olga, care avea imaginaţie, putea face tot felul de legături.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
501
   Reconfortat de acest joc, se aruncă în
apă, aşa plecase de acasă, doar în slip, şi făcu
calea întoarsă. Trebui să se oprească mai des
pe diverse ostroave. înota împotriva
curentului şi înaintarea se făcea greu. Simţi
la un moment dat o mare oboseală.
Ostrovul cel mai apropiat era la vreun
kilometru şi-i fu teamă să nu-1 apuce
cârcelul. Făcu un timp pluta, apoi o luă iar
la drum. Ajunse acasă abia spre seară, şi doar
se îmbrăcă, mâncă ceva, la repezeală - un
codru de pâine - şi plecă. Nu ştiu de ce
simţea nevoia să se întoarcă pe apă. Dar
parcă ar fi vrut să fie cu un prieten doi, să mai flecărească. Se
gândi că dacă ar ajunge înapoi la plajă, ar şterge totuşi prima
scrisoare. Tot ce e mai vechi e mai bun.
*
   - Deci a înotat toată ziua aceea... aha!... dar a înotat ceva! zise Tudor, încercând să aproximeze distanţa parcursă de Val - dus şi întors.
   - La autopsie, spuse Şandru, nu i s-a putut preciza cauza morţii.
   - De-aia şi sunt făcute autopsiile, rânji Tudor. Să nu se poată preciza nimic. Nici măcar faptul c-a murit.
   Şandru venise la înmormântarea lui Val, acolo, şi-l văzuse cu ochii lui pe Vid mort. Deci, nu mai putea fi nici o îndoială. „Parcă ar fi fost viu, zise el, doar un pic buhăit la faţă. încolo era el - Val - pe care l-am iubit cu toţii, Val, mort."
   - Eşti o mare canalie, îi spuse Tudor. Poate cea mai mare pe care am văzut-o în viaţa mea. Rosti aceste cuvinte pe un ton neutru, ca şi când ar fi spus: o să plouă. Odată şi odată se va afla adevărul.
   - Poetizezi! zise Şandru, ca şi când observaţia lui Tudor nu l-ar fi privit pe el. Nu se supărase. Eu ce aveam de spus i-am
'O'
ţ, $ CIZ1

502
MARIN SORESCU
spus; şi asta chiar la mine în birou, cu o zi înainte de a pleca în Deltă. Din partea mea, fusese iertat. E drept că nu mi-a fost foarte simpatic la început. I-am şi spus. Mă ataşasem de el, dacă vrei să mă crezi. Pe el însă îl urmăreau mai multe gheare, 5 ghinioane, cum vrei să le zici. Şi una era chiar firea lui ciudată. El ştia asta, nu se ferea deloc, ca şi când şi-ar fi căutat moartea.
   - Nu se făcuse vinovat cu nimic...
   - Da, dar ştii... atunci... zise Şandru, cu un anumit zâmbet.
   Raţa tăiată în două încă mai mişca din aripi, ori poate era
10 vântul? „Ce greu se scurge viaţau, gândi Tudor. Altfel, era o zi frumoasă, mult soare, şi Delta, care se lăţea spre mare, lăsând să se audă şi un anumit vuiet, specific, presupunea dincolo de stuful bătut de vânt şi de coase nemiloase, orizonturi largi. Tudor trase aer în piept.
15	*
   Tudor deschise fereastra din dreptul compartimentului. Stătu un minut în curentul care-1 izbi în obraz, ca o viforniţă. O femeie, în spatele lui, îl rugă să închidă. „Aveţi şi loc în compartiment, mai ocupaţi şi spaţiul de pe coridor", bombăni ea.
20 Intră în compartiment. Se apropia Bucureştiul. Simţi un sentiment uitat de mult, că se întoarce acasă. E bine să te întorci din când în când şi acasă. Mai faci o escapadă, te mai vânturi prin lume, mai vezi una, alta, dar la urmă păsărelele se întorc la cuib. Acum se întorcea acasă. E un sentiment plăcut, de pâine 25 caldă, coaptă în ţest şi frântă, aşa, aburind, pe masă, în strigătele de spaimă ale gospodinei, care le cere puţintică răbdare, să n-o rupă aşa că se „încrudează". La el în sat se spunea „se incrudează!". In Bărăgan aflase de la cineva că se spune „se încruzeşte". Expresia nu exista însă în Bucureşti, mai mult ca 30 sigur. Bucătarilor le era totuna dacă se „încruzea" ori nu pâinea făcută de ei pe banda rulantă. Doctorul discuta acum cu vecinul său, rot un intelectual, care, mai tot timpul, tăcuse, iar acum,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
503
dintr-o dată, devenise volubil. Poate pentru că simţea şi el apropierea capitalei şi - era tânăr, bine făcut - îl aştepta în gară vreo iubită, ori soţie zâmbitoare. Spunea că să fi avut el bani acum zece-doisprezece ani, când „se desfăcuse" marea burghezie. Atunci puteai cumpăra un Grigorescu cu nimica, 5 sau cea mai bună mobilă stil Ludovic XV.
   Doctorul adăugă că el cunoştea exemple de indivizi care îşi umpluseră casele cu tablouri de Petraşcu, Tonitza, Iser, Ressu, ba chiar câţiva Andreeşti ori Luchieni. Asta la Bucureşti, nu la Craiova. Dar şi la Craiova unul cumpărase de la cineva io care pleca argintăria prinţului Serbiei (nu ştiu care prinţ).
   îşi luă din portbagaj lădiţa care conţinea toată averea lui: un „Contemporanul" vechi de peste trei luni, cu o poezie pe prima pagină, o tabletă despre zâmbetul nu ştiu cui şi restul nu mai apucase să citească. Şi, în locul mobilei stil sau al 15 tablourilor maeştrilor români, batista parfumată a Dianei, pe care el personal nu apucase de asemenea s-o fluture. Se despărţiseră, ca să zicem aşa, „la rece". Abia în Gara de Nord, strângând în mină mânerul de fier al lădiţei lui soldăţeşti, îşi dădu seama că... n-are nici casă. Nu era o certitudine, era mai 20 mult o presimţire. Se îndreptă spre strada cunoscută, mergând încet şi cu inima cât un purice; întârzia voit reîntâlnirea cu casa. Când ajunse acolo, da... nu-1 înşelaseră presimţirile: casa era în demolare. Pe fereastra lui - a lor - tocmai se aruncau afară nişte coşniţe cu moloz. Etajul nu mai exista, în jur era 25 lume multă, lucrători şi buldozere, un întreg şantier.
   Inginerul Andrei se ţinuse de cuvânt: întreprinderea lor de proiectări găsise acel imobil foarte potrivit pentru ea şi-l luase, oferindu-le locatarilor locuinţe la blocuri: garsoniere, ba chiar câte un apartament cu două camere, celor căsătoriţi. între timp, 30 însă, se făcuse un plan de sistematizare, care prevedea dărâmarea întregului cartier, şi măcar că acea casă era foarte solidă, în timp ce în jur toate erau mai mult sau mai puţin părăginite, se începuse dărâmarea chiar cu ea. Peste o lună avea să se renunţe

504
MARIN SORESCU
la acel plan de sistematizare şi casa se transformase într-un loc viran. Tudor urmări o vreme cum se tot aruncă molozul pe fereastră. De unde atâta moloz? Parcă ar fi fost statuile lui Val, sfărâmate. O macara lucra undeva în spate şi un buldozer izbea 5 în pereţi. Nu putu suporta şi plecă mai departe. Merse vreme lungă la întâmplare. Nu mai recunoscu unele locuri, se construise într-adevăr mult. Toată ziua aceea luă act de transformările edilitare petrecute în Capitală. îi plăcu cum fusese amenajat centrul. Era pozitiv. Biserica Creţulescu era
10 bine pusă în evidenţă, nici Val n-ar fi făcut proiectul mai bine. Periferiile înfloriseră, oraşul se întinsese enorm, apăruseră cartiere noi. Deci aici s-a muncit, n-au stat cu mâinile-n sân. Acest prim contact fiind oarecum pur contemplativ - voind să vadă totul cu ochiul proaspăt, nu reuşea, adică nici nu încercă 15 să găsească un loc unde să tragă, fie şi pentru o noapte.
    Seara târziu, se întoarse în Gara de Nord. Ce bine că era liber! Da, în gară se simţea într-adevăr liber. Putea lua orice tren, în orice direcţie. Intră în sala de aşteptare clasa a doua, pândi până se eliberă o bancă şi se culcă cu mâna sub cap şi 20 cu cealaltă ţinând de lădiţă. Acum dormea pe lemn ca la el acasă. Nici cea mai moale saltea n-ar fi fost atât de odihnitoare. Avu un vis plăcut. Când se trezi, spre ziuă, nu şi-l mai aminti, îi rămăsese numai senzaţia de fericire pe care o ai după un vis frumos. Dacă s-ar fi forţat şi-ar fi adus aminte. Dar nici visele 25 nu trebuie forţate prea mult, mai ales atunci când sunt fericite. Primul cunoscut pe care-1 întâlni în Bucureşti fu... Săvulescu! Simţi că i se face negru înaintea ochilor. Purta o servietă în mână şi mergea spre gară. Nu se schimbase prea mult. Săvulescu îl privi lung, îl cercetă ca pe o insectă şi venind la el îl întrebă: 30 „Domnule, de unde te cunosc eu pe dumneata?" Avea o memorie scurtă, memoria figurilor, încolo ştia tot, şi ţâţa pe care-ai supt-o. Tudor ridică din umeri, exact cum făcuse şi cu câţiva ani în urmă, şi trecu mai departe. întâlnirea îi pică rău.
CAPITOLUL XII
   Se mutase de vreun an şi jumătate într-un cartier nou, dintr-o margine a Bucureştiului, unde, dacă te grăbeai, ajungeai pe jos, luând-o peste câmp, de la capătul lui 31, şi traversând cu grijă o cale ferată (altfel trebuia să ocoleşti mult cu tramvaiul). Se văzuse „la bloc", blocul se afla vizavi de-o fabrică de ciment. Spunându-i lui Val că se căsătoreşte, nu glumise. Numai că acestuia nu-i era gândul la situaţia matrimonială a altora, atunci. Ieşise cu Finica, din camera unde se aflau ei, ţapul înjunghiat şi Olga, întoarsă să-i plângă pe umăr. Plecaseră din delicateţe, ca să-i lase singuri. Dar aveau şi treabă, aoleu câtă treabă! Urcară scara înaltă, maiestoasă şi murdară şi bătură la uşa Margaretei. Aceasta era în capot, acelaşi capot „care-i venea ei bine" şi-l iubiseră, pe rând, şi Val şi Tudor. Adică, îl furaseră din ochi.
   - Păi, ce faci, nu eşti gata?
   - în trei minute ne-am şi prins cu clama de rufe de tramvai, zise Marga.
   Aceasta se împrietenise întâi cu sora ziaristului, care îi dăduse să-i bată la maşină o lucrare de seminar (era o studentă cuminte şi foarte conştiincioasă). După aceea, începuse s-o viziteze mai des şi el, şi minunea, fără efect asupra nici unuia dintre amici, se înfăptuise. Pe lângă Mimi, o frivolă şi-un

506
MARIN SORESCU
antitalent total, Marga era o fată superioară, măcar că simplă, simpluţă. Adrian ştia că lui nu-i trebuie cerber în casă - un cerber tehnic, o doctoriţă în Bazele Darwinismului, ori în ştiinţa literaturii. Nu voia o creatoare, destul că era el. Dorea, femeie de casă, cu bun-simţ, cât de cât atrăgătoare - ori Marga, văzută de aproape şi cu oarecare indulgenţă ori subiectivism, putea părea chiar frumoasă. Zână. în orice caz, avea sexappeal. îl cucerise cu ordinea perfectă care domnea în camera ei, cu „Răpirea din Serai" de pereţi şi cu scoarţele ţărăneşti de la capul patului. Băiatul, e drept, la început, urmărise pur şi simplu o aventură. Fu uimit însă constatând că fecioara era, în ciuda aparenţelor, fecioară, li spuse că nu fusese nimic între ea şi Tudor (deci, el minţise ca un porc); că, dimpotrivă, „porcul" se purtase ca un domn şi-i făcuse o impresie foarte bună. Se părea că e blând, ocnă de isteţ şi cu totul deosebit în comparaţie cu ceilalţi bărbaţi. „Măi, nu mi-1 mai lăuda acum, că mă faci gelos." în puţine cuvinte: se ataşase de fata aceasta fără fasoane, care nu avea cultura lui - slavă Domnului! - şi-l completa. Adică: îi punea ordine în hârtii, îi putea oferi la ore fixe o mâncare de regim minunată (cu toate că doctorii îl asigurau mereu că n-are nimic la ficat, trăia cu spaima c-a dat în ciroză, un început de ciroză). îl putea ţine gătit - cochetul din el jubila - şi... ceea ce era mai important, fără datorii. Acum, cu două salarii, se descurcau. De când se căsătoriseră, Adrian nu observa, ori se făcea că nu observă, că-i rămân şi mai puţini bani decât inainte, pentru că Marga venea la redacţie şi-i ridica salariul, ca şi când el ar fi fost un chefliu ori i-ar fi pierdut din buzunar, până acasă. Ea îi punea la CEC, ea îi scotea şi pe însurăţel îl ţinea împărăteşte, e drept, dar fără leţcaie. E drept iarăşi că ce mai câştiga el în plus, banii pe articolele publicate pe deasupra îi mai ascundea, îi băga în cărţi, la propriu, în bibliotecă, şi Marga ştergând o dată praful nu ştiu cum mişcase dulapul şi se pomenise cu „Negura", căzându-i în cap. Din carte se desprinseră nişte
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
507
hârtii de o sută şi se împrăştiară prin odaie, în privirea uimită a tinerei soţii şi mutra speriată a lui Adrian. Era vorba de o mie de lei, puşi acolo pentru cheltuieli mărunte, în primul rând pentru hârţoage. Când era burlac cumpăra cărţi cu nemiluita, scriitori buni şi răi, mari şi mici, care-1 scoteau din sărite pe Val.
   - Ia te uită câţi bani scoţi dintr-un roman, spusese Marga. Tu de ce nu faci proză?
   Adrian se miră cum au ajuns acei bani acolo, probabil că aşa luase cartea, de la anticariat, şi fu de părere să împartă norocul pe din două.
   Marga nu-i dădu însă decât 50 de lei şi de restul îşi cumpără aspirator „Buran", iar în după-amiaza aceea, când bărbatul se duse la o şedinţă, luă toate cărţile la mână, sub pretextul că trebuie să le şteargă de praf. Le aşeză după mărime, Adrian le pusese după autori, dar nu veneau bine, dădea o impresie urâtă. Nu mai găsi nimic. Cercetă aproape pagină cu pagină celelalte cărţi ale aceluiaşi autor, citind ici colo câte o frază.
   Dispariţia lui Tudor şi-a lui Val, aproape concomitent, ca într-un roman poliţist, dar fără previzibilul acestuia, îl aruncase în cea mai mare uimire. O aduse la el pe Finica. Aceasta dormi câteva nopţi în patul lui, el culcându-se pe canapeaua lui Val. Abia peste o săptămână află ce se-ntâmplase cu Tudor: la redacţie veni o hârtie prin care se cerea scoaterea lui din rândul salariaţilor. Totodată se sugeră şi excluderea din U.T.M. Stoiceasca mobiliză toată lumea la şedinţă. Se arăta, ea prima, cea mai îngrijorată şi lovită „de nenorocirea ce se abătuse pe capul bietului băiat". Asta în particular. Pentru că în şedinţă făcu o succintă analiză - succintă, dar tăioasă - a activităţii acestuia şi spuse că o astfel de activitate nu se putea, n-avea cum să se termine bine. Desigur, fusese reţinut de organe doar în vederea unei cercetări, să sperăm nu de durată. Nu credea că „întâmplarea" se datora doar comportării lui

508
MARIN SORESCU
neprincipiale din redacţie. Desigur, ea se simţise datoare să informeze forurile superioare despre ieşirile lui repetate: cea cu articolul acela nefast despre absolventul împuns de vacă, cea cu denigrarea reportajului şi insulta adusă maestrului Spornicu. Şi aşa mai departe. Se pare însă că acest element era într-adevăr primejdios şi că avea legături — nu se poate şti - chiar cu oameni duşmănoşi, condamnaţi de societatea noastră, care au găsit mijlocul să strecoare prin intermediul lui ideologia lor nefastă. încercaseră s-o strecoare chiar în revista ei, a lor, a tuturor, şi e un mare noroc că tovarăşii noştri se sesizaseră şi răul fusese extirpat. Toţi tăcură, o tăcere vinovată. După şedinţă, Ică Duţu, prinzând-o un moment liberă pe Stoiceasca, îi spuse că nu era cazul să facă atâta gargară. Tudor a călcat pe bec pur şi simplu - poate că era şi vina lor. Ar tebui să încerce să intervină... pentru că doar ea ştie prea bine... aşa ca să nu-1 scoatem noi acum ţap ispăşitor, în particular, toţi colegii îl compătimeau. Platonic, bineînţeles. La şedinţa U.T.M., care urmă la scurt timp, cu mai multe redacţii, condusă de cineva de la o revistă mai mare, Adrian fu singurul care luă apărarea împricinatului. în ciuda prelucrării ce precedase şedinţa, în care Stoiceasca găsise de cuviinţă să-l pună în gardă, ca prieten, să se lepede de Satana în modul cel mai deschis, pentru că asta era situaţia - ar putea-o păţi chiar el! Speriat, şi parcă gândindu-se în altă parte, acesta spusese - da, da! Dar la şedinţă avu o comportare ce-i puse pe toţi pe gânduri. Ascultase atent toate acuzaţiile aduse lui Tudor. Erau cele cunoscute, spuse mai detaliat de Stoiceasca şi de încă vreo doi din redacţie, care veniră cu citate din unele articole ale tânărului. Citite cu a amunită intonaţie şi rupte din context, îi intrigară pe unii, iar persoana venită să conducă şedinţa se arătă indignată de-a dreptul. Adică, se poate ca azi, în presa noastră, să se mai strecoare asemenea calomnii? Tudor fu blamat şi răsblamat pe toate tonurile. Stoiceasca îi dădu cuvântul şi lui Adrian, care, cunoscându-1
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
509
din nefericire mai bine, putea aduce şi alte detalii semnificative din viaţa privată a acestuia, spre a se vedea clar că excluderea din U.T.M. e o sancţiune, în fond, destul de uşoară faţă de gravitatea faptelor. Adrian se pregătise să îndruge banalităţi, nişte fleacuri: că îşi permitea să spună glume cu două înţelesuri, nu-şi călca pantalonii, lucruri de-astea... Ridicat în picioare şi simţindu-se privit de toată lumea, odată fu copleşit de o imensă ruşine faţă de sine însuşi şi chiar aşa începu, că-i e ruşine că participă la o astfel de şedinţă unde se petrece un lucru urât. Şi în acelaşi timp, comic, da, are un dram de comic. Noi trebuie să excludem un om din rândul organizaţiei de tineret - „post mortem“, cum ar veni - pentru că, făcu pe naivul, el ştie că la astfel de şedinţe cel criticat se află în sală şi are posibilitatea să asculte ce se spune despre el şi să ia cuvântul. Ori unde se afla acum colegul nostru Tudor Frăţilă? Aplecat... până la Titu... şi a ajuns... unde? Poate că trebuia exdus Frăţilă din organizaţia lor, din moment ce fusese... dar de ce fusese...? El a avut fericita ocazie de-a-1 cunoaşte bine, mai bine decât toţi cei din sală, stătuseră aproape un an în acelaşi cămin, acum în ultima vreme împărţeau aceeaşi locuinţă. Tudor era un om excepţional. Modest, cinstit şi extrem de muncitor. (Adrian fu necăjit pe sine că nimerea tot peste clişee verbale.) El învăţase multe de la Frăţilă. învăţase să aibă curajul opiniilor proprii, să privească critic şi să gândească, cum s-ar spune, cu capul lui.
   Cineva di n sală observă cu voce tare că, după câte se vede, îi dă o recomandare, ca şi când ar fi vorba să-l primească în organizaţie (un hohot de râs).
   Adrian însă nu se intimidă.
   - S-au dat aici citate din articolele semnate de el şi socotite tendenţioase. Persoana respectivă a uitat să precizeze însă un singur fapt: că e vorba de nişte materiale satirice. Şi care e rostul satirei în societatea noastră? Tocmai să înfiereze anumite tare...

510
MARIN SORESCU
   -Anumite tare... dar nu societatea însăşi, tovarăşe Ploscaru! interveni Stoiceasca roşie de mânie, uimită de intervenţia acestuia. Chiar mă mir de ieşirea dumitale, parcă noi altceva discutasem.
   - Ce ziceţi atunci de acest articol? zise Adrian. Şi citi cu o frumoasă intonaţie un pamflet împotriva unor şefi de staţii de căi ferate, care pierd câte un vagon, îl uită pe-o linie moartă... Toţi îl ascultară cu atenţie, crezându-1 tot al lui Tudor.
   - E de-a dreptul duşmănos! spuse cineva. Bagă fitile. E numai şopârle! se auzi alt glas. Cine sunt şefii de staţii, ce reprezintă vagoanele pierdute?
   - Ei bine, acest pamflet e semnat de... Adrian spuse numele autorului, şi a apărut în... rosti numele ziarului... anul trecut. Autorului nu i s-a găsit nici o intenţie duşmănoasă. Ba, dimpotrivă, s-a apreciat că pamfletul e bine scris şi că serveşte, din moment ce s-a publicat acolo unde s-a publicat.
   Mai fu de părere că pentru greşelile de ordin disciplinar, Tudor putea fi sancţionat, cum putea fi sancţionat el însuşi. Deci, el era împotriva excluderii din organizaţia lor de tineret şi propunea sancţionarea, cu vot de blam. Trebuia să i dea o şansă.
   Vorbise dintr-o răsuflare, fără a cântări prea bine cuvintele, emoţia se transmise în sală şi de unde până atunci toţi, măcar că nu-I duşmăneau pe Tudor, erau gata să-l condamne fără drept de apel, acum parcă se iscă un fel de curent de simpatie pentru el.
   Luă cuvântul persoana venită din afară, un om mai în vârstă, cu mustăcioară. Mărturisi că ultimul vorbitor îl nedumerise total. Ceru informaţii asupra lui şi spuse că îl uimeşte atâta lipsă de spirit critic. Antevorbitorul i se păruse un exemplu tipic de gură cască, gata să ia în braţe pe oricine, care s-a comportat ca atare şi s-a dovedit duşmănos până în vârful unghiilor, pentru că noi, tovarăşi, ştim mai multe despre acest nemernic... (tuşi... mhî, mhî!), şi din perioada lui mai veche, de studenţie.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
511
   - Păi, atunci dacă ştiţi atât de multe, sări Adrian, de ce să mai facem şedinţă? De ce vă trebuie şi aprobarea noastră... Dacă vă e conştiinţa curată... ardeţi-1 şi gata... ce mai aveţi nevoie de votul nostru? în ce priveşte trecutul lui de student, a fost strălucit! Da, a fost un element foarte bun, asta v-o spun 5 eu. De-aceea, a şi fost adus aici la Bucureşti...
   E de prisos să spunem că ultima parte a şedinţei îi fu consacrată şi toţi traseră în el, ca la tir. Se alese cu vot de blam...
Ca şi Tudor, de altfel, pentru că la vot... se votase de vreo patru-cinci ori, în ciuda tuturor lămuririlor din pauze, discuţiilor io de la om la om, nu s-a putut obţine majoritatea simplă necesară excluderii. Adrian fu mulţumit că împărtăşeşte aceeaşi soartă. El era un spăimos şi un ponderat. II apucă frica de ceea ce spusese.
   De la şedinţă se duse acasă, o luă pe Marga şi depuseră actele. Ca şi când o astfel de legătură ar fi putut împiedica 15 „mersul înainte al istorioarei", cum ar fi spus Val. Peste câteva zile avea loc oficierea căsătoriei civile, la Oficiul Stării civile din Piaţa Amzei, unde veni şi redacţia, în frunte cu Stoiceasca. Aceasta îşi aminti de propria-i nuntă, undeva la Orăştie, de unde era de başdnă. Prin colectă, colegii îi făcură cadou un 20 serviciu complet de masă (12 farfurii întinse, 12 farfurii adânci, cuţite, furculiţe.
   In aşteptarea lui Val, Finica dormea aşadar la fratele său, era şi mai în centru, mai aproape de universitate. In plus, avea mai multă linişte şi putea să studieze. Primi de câteva ori vizita Olgăi, 25 care venea să întrebe de sculptor. Se împrieteniseră oarecum.
   Adrian stătea mai mult în camera de sus, la nevasta-sa.
Dar, când voia să scape de sub control, de sub escortă, cobora „s-o ajute" pe Finica la lecţia de spaniolă - studia spaniola -, şi el, Adrian, îşi pusese în gând s-o înveţe odată eu ea, ca să 30 poată citi în original pe Marcos Ana! După aceea, aflând că Marcos Ana nici nu există ca poet, lăsă baltă spaniola.
   Intr-una din zile apăru Olga şi le spuse că Val a murit.
Se clătină, aproape să cadă. Nu era însă nimic demonstrativ

512
MARIN SORESCU
în atitudinea ei. Pântecul - deja se bombase uşor - bătea ca o inimă şi Adrian îşi abătu privirea ruşinat în altă parte. „Ce ştim noi despre viaţa femeii?“ îşi spuse el. „Ea e pământul. Bărbatul poartă germenele vieţii, e adevărat, dar femeia îl încălzeşte, îl hrăneşte şi-l transformă în fapt. Câte suferinţe şi ce secrete corespondente cu cosmosul". Aceste consideraţii de ordin filosofic îi fură întrerupte brusc de adevărul cumplit al dispariţiei lui Val, pe care îl trăi imediat şi pe plan raţional. Da, raţiunea îi spunea că prietenul lui se prăpădise, şi ea, raţiunea, ştia de ce.
    Finica stoarse a lămâie într-un pahar cu apă şi-i făcu Olgăi a citronadă. Aceasta, ridicându-şi puţin capul, sorbi câteva înghiţituri. Spuse apoi că fusese găsit înecat în Deltă - de ce l-ai lăsat, domnule, să plece? se tângui ea către Adrian. De ce l-ai lăsat să plece? Eu am presimţit asta de mult, şi ultima noastră întâlnire a fost ca un fel de adio. Atunci însă am crezut că e vorba doar de un adio sentimental, cum se întâmplă.
    - Uite c-a fugit în altă lume! scăpă Adrian o vorbă. Ar fi vrut să plângă, dar nu putu. Simţi o durere surdă în dreptul mimii. Aceste dureri sunt cele mai primejdioase, ele îl macină pe om, cu viteza unei pietre de moară, ce se învârte şi striveşte tot ce prinde, curge jos rumeguşul. Adrian se umplea de rumeguş, ca şi când cineva începuse să-l taie c-un joagăr în dreptul inimii. Ca şi când ar fi fost un copac, şi cineva îl reteza cu un joagăr. „Femeile au marele avantaj că pot plânge", rosti, deşi în casă nu plângea acum nimeni.
    - Poate ţi-a scris ceva, se ţinea de cuvânt, mai adăugă el. N-ar fi exdus să primeşti de undeva vreo scrisoare. Olga tot venea pe la Finica, parcă ar fi fost surori. Pe Ruxandra nu mai ţinea prea mult s-o vadă, nu ştiu de ce. Se întâlniseră de vreo câteva ori, şi felul acesteia de-a fi, brutal şi simplist, o rănise foarte tare. Eşti frumoasă - „uită-te şi tu-n oglindă!". Ceea ce crezi că e catastrofă, în existenţa altor femei nu depăşeşte importanţa unei griji. Se încurcase cu Val şi-l uitase în parc, apoi găsise un crai, care-i turnase un plod. Ei şi ce? Ce rost
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
513
avea să dea viaţă acestui capriciu al întâmplării? Avea un soţ. Acesta o îmbrăcase în blănuri - îi mărturisi că le probase - şi aşa, între îmbrăcări şi dezbrăcări... Ca s-o răzbune, na ! Nu e cine ştie ce de capul lui! Stai să-ţi spun... adică, lasă. Oricum, dezbrăcat, arată monstruos, are o burtă prea mare. Să n-o 5 chinuie conştiinţa, şi el o înşelase de nenumărate ori, cu nemiluita, auzi ? Erau chit. Ruxandra mai mult pentru asta acceptase, ca să-i facă şi ei o bucurie Adică să-i ia mustrările de conştiinţă cu mâna, mustrări că... părăsise patul conjugal, cum se spune atât de pompos în romanele burgheze. (Olga io era la fereastră, şi crenguţele se mişcau dintr-un alt impuls desigur, n-aveau ele treabă cu frământările ei sufleteşti. „Unde e substanţa, fibra sănătoasă?") în ce relaţii era ea cu tatăl? (Cu tatăl cel de la Cluj, nu cu sfântul duh, cu Val). Ştie cum sunt bărbaţii, au nu ştie? îţi fac copilul şi după aia, descurcă-te! Ei 15 spun că au un cămin, sunt căsătoriţi şi nu vor să se afle acasă... iar biata mamă... îşi retează dintr-un foc toată bruma de tinereţe.
   Olga se simţea vinovată faţă de toată lumea, faţă de ea însăşi, în primul rînd - şi încerca parcă o plăcere să vadă cum 20 pe zi ce trece vinovăţia îi iese tot mai mult în evidenţă. (Aşa cum stătea prăbuşită în patul lui Adrian, unde nu cu multă vreme în urmă mortul o strânsese platonic în braţe, pântecul umflat părea un gorgan scitic, care se trezeşte în viaţă.)
   Urmară apoi o serie de evenimente în viaţa lui Adrian, 25 care nu aştepta cu spaimă decât unul. Din trei, rămăsese doar el... încordarea aceasta îl enerva, îi ascuţea nervii ca pe coasă.
Cum la redacţie - în lipsa lui Tudor - luase locul calului de bătaie, îşi dădu demisia. îşi putea permite asta, soţia avea un salariu şi-ar fi scos-o la capăt de bine, de rău. Nu i se primi 30 demisia, însă i se înlesni un transfer. Din postul de redactor ajunsese corector la o revistă. Răspunderea era mai mică şi ţinea pur şi simplu de gramatica Academiei, însă chinul moral era parcă şi mai mare. De câte ori „corecta" o poezie, îşi aducea

514
MARIN SORESCU
aminte de Tudor şi purta cu el dialoguri imaginare pline de venin şi de spirit. După un an, Marga îi născu doi gemeni - mare bucurie în familie. Iată, putea fi fericit. Chiar în perioada aceea trebuiră să se mute. Era iarnă, cu nămeţi mari, şi umblase mult după o locuinţă corespunzătoare. Mare noroc că obţinuse trei camere, deşi tot apartamentul din noul bloc nu însuma, în metri pătraţi, nici un sfert din cele două camere din clădirea cea veche.
    In general, lui Ploscaru îi mergea bine. Faptul că nu se blazase se datora împrejurării că soţia - considerându-se, într-un fel, tot scriitoare, pentru că era dactilografă - îl obliga să lucreze, să-i citească seara, să facă şi el ca Tudor, care, în ziua aceea, când venise la ea, i-a compus pe loc o piesă de teatru, păcat nu fusese inspirată s-o transcrie! Deci, să doarmă mai puţin, să mai lase din burtă - începuse să prindă puţină „aureolă" în jurul mijlocului - şi să creeze! De unde pe vremea burlăciei îşi ţinea producţia pe jos, acum orice foiţă mâzgălită, orice cuvinţel notat, era adunat cu grijă, bătut la maşină —, îndosariat şi pus în raftul de „Opere". Desigur, Adrian avea destul spirit autocritic şi nu încerca să publice. Continua tot cu articole, pe ici pe colo, cele mai multe la comandă. Ca gazetar făcuse mari progrese, fiind tot mai mult solicitat. Marga era o comoară de linişte în casă, dincolo de larma morştenitorilor, simpla ei prezenţă, zâmbetul luminos şi felul deschis de a se purta însemnau o certitudine.
    Se înscrisese şi la facultate - la fără frecvenţă -, studia tot Literele! - şi, Doamne, cât era de conştiincioasă!
    In ziua aceea tocmai se „băteau", în privirile uimite ale celor doi prunci - amândoi băieţi - care stăteau în patru labe şi se uitau ca nişte maimuţoi la evoluţia părinţilor. Marga îl prinsese pe Adrian şi se căznea să-l trântească. Acesta râdea de se prăpădea. „Iţi dau mijlocul", zicea el şi ridica braţele în sus, lăsându-şi nevasta să-l înşface de mijloc şi să-i fie mai uşor să-l trântească. Ea, de la ţară fiind, se jucase în copilărie de-a
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
515
trânta cu toţi copiii vecinilor, la acea vârstă când a fi băiat sau fată era cam tot aia. Ba fetele se dovedeau parcă mai tari decât băieţii, că se dezvoltau mai repede şi-i trânteau. Marga învăţase de-atunci să pună piedică şi acum încerca să-l învingă pe Adrian, având grijă să nu-1 lovească, ferească Dumnezeu cu capul de ceva. Acesta însă nu ceda deloc, se încăpăţâna să fie mai tare şi dacă ar fi vrut s-ar fi descotorosit imediat. Era un joc pe care îi practicau din când în când, ca înviorare.
   - Iţi dau mijlocul, zise el iar, prăpădinduse de râs.
   Pe această replică, se auzi o bătaie la uşă şi, fără a mai aştepta invitaţia, îşi făcu apariţia un individ foarte cunoscut.
   - Tudor! sări Adrian, eliberându-se imediat de lanţul de fier al braţelor casnice.
   -Just! a spus tovarăşul de la raion, făcu Tudor.
   Era replica cu care se despărţiseră în urmă cu câţiva ani, când acesta plecase să-i dea de urma Olgăi, iar Adrian îi spusese râzând că a Olgăi o găsi-o n-o găsi-o, dar a Dianei, sigur!
   -Just, a spus tovarăşul de la raion, rostise atunci Tudor o frază care se vântura des la ei în redacţie.
   Se îmbrăţişară. De asemenea, Tudor o îmbrăţişă şi pe Marga (Doamne, de când nu mai strânsese o femeie în braţe!), Marga se bucură, că-1 vede, îi spuse că Adrian îi vorbise de el, fusese aproape tot timpul prezent în casa lor.
   - E nenea Tudor! le spuse Adrian copiilor, care se retrăseseră speriaţi în preajma mamei, ţinând-o de fustă.
   -Vin din străinătate... adăugă Tudor râzând.
   - Pe cuvântul meu dacă te-ai schimbat, exclamă Adrian.
   - Ba chiar arăţi mai tânăr, zise Marga.
   Nu ştiau ce să-i facă să se simtă mai bine. Marga îl aşeză pe un scaun, după aceea îi spuse să se ridice şi-i aşeză o pernă pe scaun, cum se face la ţară, „să nu fie scaunul prea rece". Adrian căuta o sticlă cu vin.
   - Lăsaţi-mă mai uşor, zise Tudor dând perna la o parte. M-am dezobişnuit de moale, îi explică el Margăi. Dacă mi-ai

516
MARIN SORESCU
fi pus în loc de pernă un pietroi, aş fi stat cu plăcere. Ziceaţi c-am întinerit. Păi, cum să nu? Dacă am urmat un curs de întinerire, partea întâi e drept. Partea a doua se numea „Viaţă fără moarte“, dar renunţase.
    - Mă uit ca un bleg la tine, şi nu-mi vine să cred. Nu m-aş mira dacă ar apărea acum şi Val.
    (Lui Adrian îi păru rău imediat că pomeni acest nume. Tudor odată se întunecă.)
    - Pot să-mi aduc bagajul? L-am lăsat la uşă. Se duse şi se întoarse cu lădiţa, cât o servietă. Le spuse că venea direct de acolo...
    - De unde de-acolo? întrebă Mihăiţă, aflat la vârsta primelor întrebări... Avusese vărsat de vânt şi-i promisese mamă-sa că dacă e cuminte şi ia doctoriile, or să-l ducă la bunici la ţară, să se suie în clopotniţa bisericii.
    - De departe... făcu Tudor... hăt departe... unde sunt balauri cu şapte capete... şi...
    - Vreau şi eu la bal-bal-auri... se bâlbâi dulce Viorel.
    - Psst! făcu Marga, acum vorbeşte nenea. Unchiul Tudor.
    - Ca o constatare generală, începu Tudor adresându-se lui Adrian, e că „Iliadacc devine tot mai scurtă! Uneori, o pagină, o pagină şi jumătate, care e mereu rescrisă şi îmbunătăţită. „Odiseea“, în schimb, e din ce ce mai lungă, Ulise a rătăcit zece ani atunci, pe mare. Vremurile moderne cer o rătăcire mai lungă. Aşa că miră-te că mă vezi, după cum mă minunez şi eu. Nu te arăta uimit că nu-1 zăreşti şi pe Val, unele călătorii se lungesc pe parcursul a sute de ani, pe parcursul unor milenii.
    - Nu înţeleg! făcu Marga.
    - Aveam o discuţie mai veche cu Adrian, apucasem s-o terminăm.
    Tudor petrecuse o noapte în gară, unde dormi minunat, şi a doua zi, dis-de-dimineaţă, cu lădiţa în mână, porni iarăşi în descoperirea capitalei. Umbla la întâmplare, simţindu-se ca
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
517
un emigrant în America, mai bine zis ca emigrantul interpretat de Chaplin. Numai că n-avea baston. Din cauza mersului cam crăcănat şi oarecum ţopăit, multă lume îl asemuia cu marele actor. O comparaţie suportabilă, chiar când era făcută în bătaie de joc. Se uită pe la vitrine, intră prin magazine luând seama la preţuri, comparându-le cu cele dinainte, apoi zăbovi multă vreme pe la consignaţia, studiind tablouri, icoane vechi, stampe.
Ii	dădu în gând să-şi vândă lădiţa.
   - Cât îmi daţi pe ea? se adresă unei doamne de la consignaţia de mobilă.
   - Pe ce?
   - Pe această ladă de zestre...
   Femeia râse, ca de o glumă, şi Tudor ieşi din pasajul Victoriei, unde se aflau toate aceste mici magazine supraîncarcate de scaune, dulapuri, oglinzi, lucruri pline de praf şi de farmec, oarecum înviorat. Telefonă la redacţie. Bineînţeles, era ocupat. După multe insistenţe, prinse un fir, dar i se spuse... că redacţia respectivă nu mai era acolo... Revista se desfiinţase. Se duse la Casa Scânteii şi tot învârtindu-se pe la parcaj dădu peste un cunoscut, un anume Baboi, care lucra la o altă revistă, pe acelaşi coridor cu ei. Asta pe vremuri. Baboi, care nu era la curent decât cu excluderea din U.T.M. - fusese la acea şedinţă -, îl întrebă de unde vine. Aflând, se sperie oarecum, se uită în jur dacă nu-1 vede cineva şi-i povesti amănunte de la şedinţa aceea. Unul singur te-a apărat atunci, zise, Adrian Ploscaru drept care a luat-o şi el pe coajă. în sfârşit, bine că te-ai întors. Redacţia voastră s-a desfiinţat, toţi au fost transferaţi care mai bine, care mai rău. Era vorba să se înfiinţeze o nouă revistă, cu un caracter mai publicistic. Nu-i ştia precis adresa lui Adrian, nici unde era -, dar îl vedea din când în când prin Casa Scânteii. Ba stai! Parcă aruncase odată o vorbă c-ar fi primit casă în Bucureştii Noi, ori parcă pe Pieptănari? Cum se apropia cineva, Baboi se grăbi să încheie discuţia, invocând o şedinţă.

518
MARIN SORESCU
    Tudor se duse la noroc în Bucureştii Noi. Orientându-se spre blocurile încă nefinisate, începu să consulte, jos la intrare, lista chiriaşilor. La al treilea bloc dădu de numele lui Ploscaru Adrian. Aşa ajunsese să-l găsească, exact în momentul când acesta se lupta cu zmeoaica cea blândă.
    - E n-am un sac de veşti, de la tine aştept noutăţile, pentru că... să vezi la ce nivel intelectual sunt. Luă lădiţa pe genunchi, scoase un cui din buzunar şi încercă vreo două minute să deschidă lacătul. Era un lăcăţel cât un ceas de mână. Spuse că-1 pusese acolo simbolic şi pierzând cheiţa observase că se poate deschide cu orice cui. Demonstraţia îi reuşi. Vărsă pe duşumea conţinutul: „Contemporanul" şi batista de damă. Aici am rămas eu, adăugă el, arătându-i data înscrisă pe acel număr îngălbenit de ziar. Deci ce-a urmat?
    - Lucrurile au evoluat spre bine, încercă Adrian să-şi aducă aminte, zău că nu mint! Acela a fost un moment greu, foarte greu, ah, dacă am fi reuşit noi să-l depăşim, eram salvaţi cu toţii. Mie îmi e ruşine că n-am păţit nimic atunci, m-am ales doar cu vot de blam.
    - Apropo, l-am întâlnit pe Baboi, mi-a povestit. Ce te-ai apucat, omule, să mă aperi? Ce-ai avut cu mine? spuse Tudor râzând.
    - Uite, aşa mi-a venit, râse şi Adrian. Dar ce rost are să ne mai amintim? Ştii că atunci, prin vot, n-ai obţinut majoritatea necesară excluderii, însă, în mod paradoxal, a venit confirmarea după aceea de la raion că s-a aprobat. Mi-a arătat această confirmare Ioniţă Stoica, el a făcut oarecare scandal că e nestatutară. Ţi s-a adus la cunoştiinţă asta?
    -Ce ?
    - Excluderea.
    - Nu... Am primit foarte puţine ştiri acolo, de altfel nici n-aveam o adresă fixă. Află, dragă Adriane... că avem o ţară minunată, că se munceşte cu avânt peste tot şi dacă am noroc, o să încep s-o colind, să revăd frumuseţile naturii întrezărite
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
519
doar o clipă în această perioadă. Am învăţat printre altele şi că munca e sfântă. Munceşti, ai, vorba aia. Am cunoscut mulţi oameni, din generaţia veche. Alte concepţii decât ale noastre şi ne tot dondăneam pe principii.
   încet, încet, prindeau tonul discuţiilor de altădată, în care 5 gravitatea se amesteca imperceptibil cu ironia şi noutatea unei observaţii era imediat persiflată.
   - Da, am învăţat multe, continuă Tudor. Pot spune acum că sunt şi poliglot, şi-o poligloabă, după cum mă vezi...
   Adrian se bătu cu mâna peste frunte (gest stereotip, gândi w Tudor, Adrian deci era acelaşi). Dobitoc ce sunt! Tocmai lucrul mai important am uitat să ţi-1 spun. Ghici oare?
   - Nu mai vreau să ghicesc nimic... zise Tudor. Ani întregi a trebuit să aflu totul prin metoda ghicirii, când ştiinţa pune
la dispoziţie instrumente mai perfecţionate... Am rupt-o cu 15 Mafalda... Spune-mi pe şleau. Dacă e ceva rău, cu atât mai direct trebuie să-mi comunici vestea. Ştii că m-am dezvăţat să mi se servească răul pe ocolite.
   - Ştiam c-ai să te întorci. Şi asta încă de acum câteva luni. Printr-o metodă foarte simplă. Sper să mă ierţi că nu ţi-am 20 cerut consimţământul, dar n-aveam unde să te găsesc.
   - Hai, nu mai fierbe, despre ce e vorba?
   - Eşti un autor, un Autor (Adrian sublinie cuvântul) şi te cheamă... Mauriciu Ion. Sau, mai bine zis Ion Mauriciu.
   - Cum? Dumnealui? sări Finica. Obrajii i se îmbujorară 25 şi o lumină i se aprinse în ochi. La noi la facultate mulţi studenţi i-au citi nuvela... bineînţeles, fără să-i îndemne nimenii. Se vorbeşte mult despre ea.
   - Ce nuvelă, domnule, care Mauriciu? făcu Tudor simţindu-şi cămaşa udă în spinare: de transpiraţie. Asta înseamnă enervare 30 ori emoţie.
   - Dragă, zise Adrian, rămăsese la mâine o copie a reportajului tău despre Burculeţ. O aveam de la dactilografă, care nu ştiu de ce făcuse o copie în plus, şi mi-a dat-o mie.

520
MARIN SORESCU
Am încredinţat-o unei reviste literare... şi a apărut. Pseudonimul ţi l-am găsit gândindu-mă la un tablou de El Greco... tot eşti tu ţepos şi ascuţit.
    Deodată Tudor se îngândură:
    - Ai publicat-o în forma aceea?
    - Exact cum ai scris-o, un cuvânt-doua dacă a schimbat redacţia. Toţi care au citit-o, o consideră ca un semn de înnoire a prozei româneşti. Eu ştiam de-atunci că nu e reportaj! S-au scris şi unele recenzioare despre ea şi-ai început să fii citat în lista de prozatori.
    - M-ai nenorocit, gemu Tudor. Ştii că între timp am tot lucrat pe acest manuscris? în forma aceea era o simplă însăilare fără pretenţii... Doamne, ce-ai făcut!
    - E extraordinară! zise Finica, chiar şi aşa pe mine m-a tulburat... Şi la urmă, adăugă ea, cine vă împiedică să publicaţi şi ultima formă?
    - Aia e, că nu am ultima formă... Am lucrat pe ele acolo. Află, Adriene dragă, că mi s-au pus sub ochi şi nişte poezii de-ale tale...
    - Unde sunt? sări Marga, care avea adunată toată evoluţia lui Adrian, pe faze, şi pusă în dosare...
    - Tot... acolo. Ţi le-am citit de sute de ori... fără însă... nu-mi însuşesc munca ta... am făcut unele observaţii marginale, dar acum nu mi le mai amintesc.
    - Ha-ha-ha! făcu Adrian. Să vezi cum a fost. M-am pomenit cu nişte inşi... Au spus cine sunt... Şi-au adunat hârtiile tale... şi toate desenele lui Val. Au căutut şi pe sub pat, şi-n saltea, s-au uitat peste tot... în gura sobii, pretutindeni... Ţi-au luat şi cărţile pe care le-au găsit, noroc că geamantanul tău era sus la Marga, îl dusesem eu acolo, împreună cu paltonul.
    - Mă bucur grozav pentru palton, măcar că are un mic cearcăn în spate. Vede cu mintea de pe urmă.
    - După aceea, continuă Adrian, mă tot vizitau diferiţi tipi care se pretindeau prietenii tăi de ţoi... auzi vorbă, şi-mi cereau să le dau adresa.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
521
   - Ştiau ei mai bine unde sunt. Veneau, aşa, de dragul tău...
   - Şi al lui Val... întrebau mereu de el... chiar după ce se-necase...
   Un moment de tăcere. Marga strânse masa; Finiica începu 5 să se joace cu copiii. Aveau un tren şi-l lăsa să alunece pe parchet, huruind din roţi, iar ea încerca să şuiere: Ti-ti-ti-ti! Copiii chirăiau să ridice casa în sus. Toţi se gândeau la Val, ca şi când spiritul lui s-ar fi aflat atunci acolo cu ei şi-i electrizase până în vârful unghiilor.	io
   - Cu mine, reluă Tudor, societatea s-a purtat cinstit... Cu noi, cu amândoi, şi cu mulţi alţii.
   - Eu nopţi întregi m-am frământat. Am înclinat să cred că s-a înecat de scârbă, că locul de confluenţă al marelui fluviu
cu marea - acolo l-au găsit înfăşurat într-o plasă de pescar şi 15 început de peşti - a fost ales simbolic... Suferise decepţia cu Olga... Şi-apoi el era omul experienţelor totale! Adrian căzu pe gânduri.
   - îmi pare rău pentru statuia sugrumată... zise Tudor...
Apoi repetă, pe alt ton, mai mult pentru sine: gâtuita statuie... 20
   - Sună ca un titlu, observă Adrian.
   - Viaţa lui a sunat ca un titlu... din păcate, n-a putut depăşi acest titlu... Oftă.
   - Olga, interveni Finica, e şi acum convinsă că s-a sinucis din cauza ei. Oricum, lucrurile vor rămâne încurcate... şi asta 25 pentru totdeauna.
*
   Adrian făcuse o deplasare în Dobrogea şi de vreo săptămână era ca un pescăruş pe ouă, nu se dădea la o parte, ca să nu se răcească impresiile. Se zice că după ce-şi depune ouăle, femela pescăruşului îşi vede de treburi, pleacă şi-l lasă 30 pe bărbat să le clocească, ea adunând în timpul ăsta forţe

522
MARIN SORESCU
pentru educaţia puilor, când or ieşi, să fie capabilă să le dea o creştere aleasă. îl entuziasmaseră la culme statuile scoase la iveală şi vedea solul calcaros al acestor meleaguri ca pe un fagure. Un fagure depozit de artă. Se exprima cam pompos, dar cu autentică înfiorare.
   - Da, calci pe bec... se deschide chepengul şi cazi în grota cu capiteluri, zise Val. Apoi, serios: dacă mă năşteam acum două mii de ani la Tomis, îmi dădeau ăia atelier cât ai zice peşte. Ce-mi sunt acum tarabele aprozarelor, ce-mi erau atunci atelierele de sculptură, aşa se-nşiruiau! Le crăpa buza tomitanilor, viitori chiustangii, actualii constănţeni va să zică, după pietrari. Nu dădea unul ortul fără sarcofag sculptat, cum nu umblă azi cucoanele fără poşetă. Şi de hamal eram bun, fiindcă blocurile de marmură aduse pe fundul corăbiilor drept lest erau zilnic descărcate în port. Puneam umărul şi intra ca dalta, înlăturând ce era de prisos şi aruncând în mare. Cu unghiile, bă, ciopleau ăia, aveau „stofă“ şi pe sub unghii.
   - Am văzut un portret funerar ţâţă! continuă Adrian, intrând, ca exprimare, în ape teritoriale străine, dar continuând să se alimenteze din acelaşi stoc de admiraţie, cu care se întorsese din călătorie. Nu avusese timp să-şi noteze ideile şi acestea îl sâcâiau. Totodată voia să mai ciupească ceva şi de la Val, acesta fiind, oricum, specialist, să nu cumva să dea în bară cu vreo afirmaţie eronată. Val parcă simţise şi ocolea problema. Nu se băga. Când îi pomeni de-o Afrodită, el zâmbi. Le vorbi de-un coleg, frumuşel, rotofei şi cu breton, căruia îi ziceau Afrodel. Şi avea ăsta o mână ca o plăcintă. Aşa era de moale, nu ştiai cum să te descotoroseşti de ea când dădea noroc, aşteptai să te umpli şi de sirop, ca de la o plăcintă adevărată. Vizitând un muzeu la Roma, voise să facă pe asul şi citind sub un tablou Non toccare, le-a spus cu importanţă persoanelor care erau cu el: „îl cunosc pe pictorul ăsta, e mare“. Apoi rămăsese uimit de activitatea prodigioasă a acestuia, căci toată Italia era plină de operele lui Non Toccare. „Ai dracu
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
523
italienii, ăştia când îşi dau drumul, merg cu ruptul. Când pune unul mâna pe pensulă, spoieşte tot.“ Discuţia alunecă spre amintiri din armată, unde fusese coleg cu ăla, Afrodel-Tocariu.
Dar la urmă, tot el se arătă curios:
- Despre ce statuie e vorba?	5
- Păi nu-ţi spusei? Una fără cap.
- Şi restul e... bărbat sau femeie? Căci pierzându-ţi capul, nu înseamnă că e totul pierdut. Bărbat sau femeie?
- De sexul feminin, cum se spune în certificatele de naştere.
- Atunci mă interesează.	io
Adrian i-o descrise, spuse c-a fost descoperită la Constanţa,
la vreo patru metri în pământ, în poziţia culcată, protejată de pietre.
- înseamnă c-a fost martelatâ, un	fel	de viol,	explică	el,
văzând privirea curioasă a lui Tudor,	şi	trebuie	să	aparţină	15
epocii creştine ~ secolele II-III. Martelarea e un fenomen specific acestei perioade, când monumentele funerare antice, romane, sau divinităţile romane erau sfărâmate, fiind considerate opere ale idolatriei. Prin Edictul de la Milano, din 313, anul nu-1 ştiu precis, dar cam pe-aici, îl găsiţi la Milano, 20 când o să vă duceţi, Constantin cel Mare oficializează creştinismul. Aceştia, căpătând libertate de acţiune, distrug
o parte din monumentele antice, în timp ce apărătorii vechii credinţe încearcă să le protejeze. Aşa se face că găsim îngropate cu grijă statui fără nas, gât şi urechi, fără ORL.	25
- Nu s-ar putea să fie şi urma unor atacuri barbare? interveni Tudor. în secolul III geţii şi carpii au devastat Dobrogea.
- Da, dar nu şi Tomisul, care fiind înconjurat cu ziduri puternice a rezistat. Dacă statuia a fost găsită la Constanţa, 30 înseamnă că... de altfel nu înseamnă nimic, trebuie s-o văd,
nu pot s-o datez aşa. Vorbea de parcă i-ar fi căzut pe cap acum o sarcină foarte grea, datarea unei statui abia descoperită şi el doar treaba asta o avea. Cunoaştem migraţiile succesive din

524
MARIN SORESCU
secolul VI, când hunii şi slavii jefuiesc toată Dobrogea, inclusiv Tomisul. La începutul secolului VII, autorităţile romano-bizantine sunt retrase de aici, dar revin mai apoi. A, zise Val. Există şi un viceversa. Adică, mai multe. Spuneam că primii creştini se războiau cu statuile păgâne. Dar şi populaţia păgână martela, hî, hî..., misionarii creştini. Pe la 361-363, când Iulian Apostatul încearcă să reinstaureze vechiul cult, are loc răzbunarea. Aceştia, negăsind prea multe statui, taie din nasul oamenilor. Dar după moartea lui Iulian Apostatul lucrurile s-au restabilit. Există după cum vedeţi o dinamică a statuilor, făcu el, ca şi a oamenilor de altfel. La Niculiţel, continuă, ca să-i arate lui Adrian că şi fără documentare cu decont e în materie, zace o criptă creştină cu martiri. Au fost depuşi în această criptă, peste care s-a înălţat o basilică romano-bizantină. Au fost găsiţi in situ, iar pe inscripţie scrie „Martirii lui Christos“, şi li se dă numele. E una din cele mai fantastice descoperiri, prima descoperire de schingiuiţi autentici din zona asta, care sunt amintiţi în Martirajul Sfinţilor Părinţi - un catalog al tuturor martirilor. E vorba de un grup mai mare, în care se spune că au fost puşi la cazne la Noviodunum, azi Isaccea. Cei găsiţi sunt patru: Philippos, Atalos, Kamosis şi încă unul... zi-i să-i zic, Zotikos.
    - Cum îl chema pe cel care a fost înecat în Buzău? Lui Tudor îi plăceau alunecările acestea spre lucruri serioase, de erudiţie, ca stimulent şi exerciţiu al minţii... Val, chiar dacă muta datele mai încolo ori mai încoace, era stăpân pe esenţă.
    - Sava Gotul. Activa între goţi, prin secolul IV, şi-a fost înecat în apa Buzăului („Hai, Buzău, Buzău“) de către aceştia, pentru că încercase să-i creştineze. Situaţia de mari frământări religioase din primele secole trebuie să fi fost destul de interesantă pentru un observator. Din păcate, astfel de observatori au lipsit. Noi putem cunoaşte o parte din vânzoleli după dinamica statuilor, cum spuneam. Cu nas şi fără nas,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
525
cu ureche şi fără de ureche, venea un nou val, lua statuile de ureche, dădea cu ele de pământ, buf, buf]
   Pe Tudor îl interesa Dobrogea şi pentru arta sa, dar şi pentru istoria concentrată, presată acolo. Romanizarea a fost aici foarte intensă şi de lungă durată. După 271, Dobrogea şi sudul Dunării constituie un focar de continuă romanizare a fostelor provincii romane. Un avanpost roman către lumea barbară.
   - Ce ziceţi de dubla reprezentare a zeiţei Nemesis? încercă încă o dată Adrian să aducă vorba despre ce-1 interesa pe el. Fantastic! Mă, ce chestii? Orice praşilă în Dobrogea echivalează c-o săpătură. Statui semănate în pătrat. Recoltezi statui! După praşila-ntâi capul, după a doua trunchiul şi membrele! Uluitor!
   - Termină, bă!
   - Să vedeţi ce Carrara, ca la mama acasă. Frize cu amoraşi, cu divinităţi muze... capiteluri... o statuie menhir.
   - Termină, bă, podoabă de bronz, entuziasm şleampăt.
   - Nemesis era zeiţa răzbunării. Sculptând-o de două ori într-o aediculă (apăsă asupra cuvântului, voind să vadă ce efect face, dar nimeni nu ridică o sprânceană), artistul a vrut poate să sugereze că oriîncotro te vei muta, mai la dreapta sau mai la stânga, te va ajunge răzbunarea: Femeia!... şi eu văd o înşiruire infinită de statui ale zeiţei Nemesis, constituind un fel de diametru al unui cerc. Şi toţi trecem prin faţa zeiţei de cel puţin două ori, cum ne rotim noi în cerc.
   - De ce trebuie să ne rotim în cerc? interveni Tudor.
   - De ce în cerc... am căpiat? sări şi Val.
   - Pentru că viaţa e rotundă, perfectă, se apără Adrian.
   - Ba are formă de gâlmă. E mai ţuguiată într-o parte. E ceva în ideea ta, dar mie tot Fortuna mi-a plăcut cel mai mult. Era exact ce-mi trebuia, un noroc de genul feminin, şi-au făcut fraţii săpături şi mi-au adus-o pe tavă. Fortuna noastră, aia de la Tomis, e rotofeie şi cărnoasă. Aţi văzut ce buze are?
   Discuţia avusese loc seara la şosea. Se plimbau printre bănci cu îndrăgostiţi şi boschete gemând „de la sine“, aveau o sticlă

526
MARIN SORESCU
de coniac la ei, ba nu, le adusese tatăl lui Val o palincă şi o luaseră s-o bea „în mijloc“ că în mijlocul naturii, dar ei vorbeau uneori ca în Maramureş, nu mai terminau expresiile prea cunoscute. Val ţinea sticla sub pulpana hainei şi din când în când le dădea să se aghesmuiască turnându-le în dop, care era în formă de păhărel.
   Acum plutea pe lac, era el însuşi un fel de plaur, insulă plutitoare, aştepta ca vreo pasăre să vină să-i ciugulească ochii, luându-i drept peştişori. Ii plăcea să înoate spate şi să se lase dus. îşi aminti, nu ştiu prin ce asociaţie de idei, de această pălăvrăgeală de atunci şi de faptul că-i fusese oarecum necaz pe Adrian că tot încerca să-l tragă de limbă. Ciuda o simţise mai mult pe sine că nu era prea bine pregătit. Abia după aceea studiase tezaurul respectiv şi citise nişte cărţi. Se gândi ce soartă or aibă propriile statui. Şi că Dobrogei, dacă ar fi să se poarte cinstit, îi datorează cel puţin câteva lucrări mari. Facă ce-o vrea cu ele - să sprijine gardul vreunei grădini de zarzavat, la Medgidia, să le împrăştie în jurul monumentului de la Adamclisi - în chip de oi contemporane, ori să le pună în piaţă la Constanţa; piaţa să se scufunde şi jos să răsară un mozaic; să fie mutate într-o altă parte, iar să cadă într-un strat mai vechi şi deasupra să se construiască o gară, aşa se petreceau lucrurile la vechiul Tomis, într-un du-te-vino prin milenii foarte excitant. „Ce-ar fi să încerc o dublă reprezentare a lui Ovidiu, o dată orientat spre sud, spre Roma, şi o dată întorcându-i spatele?“... Deci să le închine acestui pământ dăruit. Să intre şi ele în circuitul pietrelor, al munţilor roşi în coate, în circuitul statuilor. în orice caz, trebuie să-i livrez acestui colţ de ţară 24 de statuioare, hotărî, ce-o să se întâmple cu ele, nu mă priveşte! Cert, tezaurul reprezintă o lume, o mitologie, ba chiar un conglomerat de mitologii. Revăzu în minte clar statuia acelei divinităţi de provenienţă egipteană, asimilată de civilizaţia greco-romană. Pupila era foarte sus, aproape de arcul sprâncenelor, şi asta dădea o impresie de extaz. Dar noi din ce mitologie ne tragem sevele, de unde
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
527
trebuie plecat? Ce zei? Ce oameni? Ce întâmplări trebuie cioplite în piatră? Da, în cele 24 de statui ar încerca să facă un sincretism al pantheonului românesc, pornind din adânc şi până azi... nu, până ieri... ca să am perspectivă... până alaltăieri... După aceea aduc lucrurile la zi...“ Nu uitase discuţia	5
de atunci, în fond, banală, tocmai pentru că ea îl îmboldise cumva şi trebuia să-l determine să se clarifice. Se dădu la fund şi încercă să privească prin apă.
   Peste un timp, Tudor, trecând prin acelaşi loc, fu şi el fulgerat de rezonanţa cuvintelor schimbate atunci, în micul io parc de la şosea, în timp ce trăgeau câte-o duşcă de palincă şi se uitau cum se zbenguie câinii scoşi de stăpâni la joacă, la o idee de libertate. Se auzeau gemete pline de viaţă venind din tufişuri. Rolul lui în discuţie fusese destul de marginal.
Ca de obicei, era cel care ascultă, participă, dar nu se bagă	75
prea tare în controversă de teamă să nu se angajeze, să nu emită ipoteze pe care mai târziu, la rece, ar fi fost nevoit să le retragă.
Era tipul de creator sugativă, adună de-aici un cuvânt, de dincolo o întâmplare, o piatră şi după aceea construieşte cu grijă edificiul - nu are pretenţia unui Panthocrator- adică eu 20 fac lumea, o scot din mine, o scot pe nas, dacă vrei, dar nu iau nimic din afară căci nu există nimic în afară de mine. în fond, nu eşti Dumnezeu decât în momentui iluminării şi până atunci trebuie să stai deoparte, retras, să asculţi, să observi şi să aduni material. Dumnezei de-ăştia continui nu există şi cei 25 care îţi dau mereu a înţelege că ei ar fi, sunt paranoici. îl impresionase mai mult partea referitoare la martiri, Sava Gotul şi ceilalţi, chinuiţi în spaţiul dintre Buzău şi mare, în acele vremuri tulburi. Trebuie să mai existe şi osemintele celorlalţi, amintiţi în pomelnicul respectiv. Să nu ne mirăm dacă o să 30 citim că sub nu ştiu ce edificiu ori într-un beci la Mangalia, unde o gospodină îşi îngropase cartofi, a scos odată cu ei un schelet, un martir care începe să ţipe, să zică „nu trageţi... nu daţi cu pietre...“ In noaptea aceea, stătuse chiar lângă mare,

528
MARIN SORESCU
pe buza mării. Fusese o furtună cumplită. Se gândi cam cum i-ar relata experienţa acestui contact. „M-am culcat cu ochii căprui şi m-am trezit cu ei vineţi", râse Tudor tare, în timp ce un şarpe de apă se încolăci pe o trestie venind parcă sus, 5 să audă mai bine. „Fugi, mă, că nu vorbesc cu tine". Se gândi că poate această vietate e trimisă de el, de Val, acolo, să-i ţină locul. Continuă: am înregistrat pe cornee, ca pe un ecran moale, apariţia unui punct mic negru, tocmai la capătul celălalt al lumii, care creştea, ca un ghem. Apoi, ghemul a ţâşnit. Zeci 10 de gheare, de mâini s-au întins să-l prindă, era, se vede, jucăria lor. Şi s-au zbenguit astfel o vreme, răscolind marea până în adânc, aşa încât suprafaţa bombată de la început, liniştită şi bombată exact ca ochii mei, s-a învolburat. Nu mai vedeam clar, în pupile mi-au apărut cucuie. Curentul îmi smulgea 15 părul din cap, îmi smulgea unghiile, scoteam limba ca spânzuraţii. Am simţit că intră un hoţ în baracă şi-am dat să mă scol, dar nu puteam. Eram ca într-un început de paralizie. Apoi, cu chiu cu vai, m-am ridicat. Am dat să aprind lumina, lanterna, dar se arsese bateria. La urmă, n-am mai găsit nici 20 lanterna. Iar m-am culcat, îmi era frig, m-am sculat şi-am tras un pui de somn... nu, ce spun? am tras un nor pe mine, ceva, o pătură. Lanterna era la locul ei, deci visasem că mă scol, dar nu mă ridicasem. Tot lucram la două versuri, dar cum n-am nici o încredere în inspiraţia onirică, le-am uitat. Erau 25 despre un copac aplecat peste drum, peste casa unor prieteni, o pereche de fapt, şi foarte potrivită. îmi scriseseră şi ei o poezie şi trebuia să le răspund. Am dat să ies să mă uit la mare. Să nu mă mai chinui aşa doar ascultându-i vuietul şi simţindu-i valurile negre care parcă aci mă acopereau, aci 30 mă dezveleau ritmic. Eh, nu m-au lăsat ăia, la ieşire. Un câine lup, în sfârşit, amănunte de-astea. Mi-am adus aminte, uitându-mă pe-o crăpătură - câtă mare încăpea în acea crăpătură? - că din când în când avusesem palpitaţii: inima intra în rezonanţă, dădea să plece târâş după vuietul acela
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
529
continuu. Şarpele se plictisi să-l asculte. Se descolăci şi plecă. Delta mirosea a câine ud, ba, mai precis, a păsări ude - milioane de aripi, peste care se toarnă apă rece şi căldura trupurilor emană un miros ca de opăreală. Parcă se opăriseră lăcarul ţârâiac, măcăleandrul, stufărica, sturzul de vii, 5 martinul cu trei degete, chirighiţa-aripi-late. Nu se opăriseră, în schimb, ca mai isteţe, mai prudente pescăriţa râzătoare, mugurarul, inăriţa, sfrânciocul cap-roşu, culinul cioc-subţire.
Dar sitarul de mal, raţa sunătoare, cioara grivă sudică, capîntortura? Ah, aceste zburătoare de basm! încercase să le io recunoască, după cântec, ţipăt, fâlfâit ori după moravuri, şi în furtuna din noaptea aceea se întâmplase ceva cu ele, marea năvălise şi le speriase din cuibărit, din pescuit, le turnase spumă în cap. Tudor era oarecum mândru că lucrează în cea mai compactă întindere de stuf din lume, un caleidoscop de 15 culori, cu grinduri de nisip paralele cu litoralul - Letea, Caraorman, Ivancea, Sărăturile. Nu mai fusese în Deltă înainte, era fascinat. Şi încerca, totodată, sentimentul unei imense nostalgii, pe care o ai când te pomeneşti dintr-o dată la izvoare.	20
   Pe insulele plutitoare intâlnea mistreţi şi vidre. Sus iată codalbul; locul te îndemna să meditezi la o cumpănă făcută încet şi răbdător de natură. Sute de mii de ani. Ce înseamnă aici pasăre de pradă? îi părea rău când auzea de stârpirea ulilor şi a şoimilor, care menţin echilibrul între peştii răpitori şi cei 25 paşnici. încerca să-şi fixeze în memorie fiece nume nou, sperând să revină cândva să poată contempla în voie. Dacă ar fi putut, ar fi crestat pe trestii direct, ca pe suluri de papirus, viaţa tainică a nisiparului, a fugaciului de ţărm, a chirighiţei negre ori a forfecuţei bălţate. Chira de mare, ce nume frumos! Nu reuşise 30 însă să afle care anume este chira. Şarpele care-1 privise un moment îl duse cu gândul la cadranul solar şi parcă auzea si-acum descrierea făcută de Adrian, care avea darul de a scoate

530
MARIN SORESCU
*
   Val trecea pe lângă capul Dolojman, mai precis printre Capul Dolojman şi insula Bisericuţa, din lacul Goloviţa în Razelm. O lua pe canalul Dunavăţului şi ajungea în braţul Sfântul Gheorghe. Coborând chiar la vărsarea în mare, unde Dunărea face o platformă de vreo 30-40 de km de viitură, aşa încât privind din avion observi în mare o deltă scufundată, o Atlantidă misterioasă. Dădea acolo de insulele Sacalinu Mare şi Sacalinu Mic, unde obişnuia să stea întins şi să viseze cu ochii deschişi. Alteori pornea înapoi pe braţul Sf. Gheorghe spre Ceatal sau chiar spre Tulcea. Explorase de multe ori raiul peştilor şi păsărilor, lumea de gârle, canale, lacuri cu nume ciudate: Matiţa, Merhei, Gorgova, Obreţianu, Bogdaproste, astea erau lacuri. Ori: Gârla Păpădia, Gârla Sontea. Astea erau gârle în Dunăre, interesant. Lacuri şi gârle şi grinduri în Dunăre şi ostroave, asta era Delta. Dar mai colorată, mai importantă i se părea viaţa oamenilor de acolo, atât cât apucase să-i cunoască, încercând să fugă de sine. Când ieşi la suprafaţă, se întoarse cu gândul tot la statuile din Tomis, uitând itinerariul lui subacvatic, ce văzuse, mai precis, ce gândise în apa aceea brun-gălbuie. Se afla pe canalul Caraorman, aproape de Iacul Puiu. Nu mai era mult până la mare. Dar i se simţea prezenţa în aer, ca şi când marea se vărsa se în aer. Cerul era verzui închis. Toată această vastă porţiune pe care el o străbătea cu barca, înot ori chiar pe jos, cu piciorul, formase o ţesătură fină, un ţesut cu celule vii care respirau şi de capul lor şi odată cu întregul organism, celule ce se năşteau şi mureau şi iar regenerau de la sine. Şi el se pomenise aici ca un corp străin şi nu-şi găsea locul şi întrebuinţarea. Ar fi una, se gândi. Să mă dau la peşti. Goni gândul. Cele 24 de statui pe care avea să le facă începuseră să se şi contureze în imaginaţia lui, se lucrau singure parcă - da, o să-l roage pe Tudor să-l mai ajute la treburile mai mărunte,
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
531
pregătitoare, când va face rost de un atelier şi va avea timp de lucru. Ori naştem o mitologie, ori facem pe noi arta, conchise el, plăcându-i ambiguitatea, adică arta pe măsura noastră, asta voise să spună, dar expresia era mai generoasă.
   Tudor, trecând prin acelaşi loc, dar mult mai târziu, regreta 5 nu numai dispariţia lui Val, ci îngroparea unei posibilităţi de exprimare, nu pentru mulţi la îndemână. II durea inima că Val nu era prezent, că fusese smuls din generaţia lui care acum îşi desfăcea aripile. Aceleaşi locuri născând aceleaşi idei, parcă se afla unul în continuarea vieţii celuilalt, ca nişte maratonişti io ai aceleiaşi năzuinţe. Da, Adrian aruncase atunci ideea multiplei reprezentări a unei femei, zeiţă a răzbunării. Trecând prin locul acela, avu o trăire pe care o mai încercaseră şi alţii.
*
Abia peste un an fu chemat la proces.	15
   ... Când fu dus înapoi... Tudor îşi dădu seama că scăpase sentinţa. Adică atenţia sa n-o înregistrase, ca şi când ar fi fost vorba de un fleac oarecare. Chiar pe drum, constată acest lapsus şi-l tot întreba pe ostaşul care-1 „ghida“ - să nu se lovească, Doamne fereşte, cu capul de pereţi, să nu se lovească prea tare. 20
   - Cât a fost? întrebă Tudor, aproape vesel. Cât am luat?
Hai spune, domnule, spune-mi odată! Cât am luat?
   - Lozul cel mare! râse prosteşte sentinela.
   - Grozav!
*	25
   - O nimica toată... spuse el, tare. Dându-şi seama unde
se află, acum se juca de-a adevăratelea c-un trenuleţ, amuzând nişte copii, adăugă: Ei, de ştiam că ai copii, căutam să le aduc ceva mai... la curent cu tehnica avansată... O rachetă... Mă, voi ştiţi ce e luna?	30

532
MARIN SORESCU
    - Partea văzută sau partea nevăzută? întrebă Viorel.
    - Ca să vezi ce înseamnă generaţia nouă! se uimi Tudor, ridicându-se de pe jos. Tu încerci să le spui poveşti şi ei îţi răspund cu teoreme şi parametri... E cazul să-mi strâng bagajul, s-a făcut târziu...
    - Păi, unde vrei să te duci? sări Adrian.
    -Acasă. Am trecut ieri prin dreptul palatului nostru... ce păcat că se demolează. Tocmai se arunca molozul pe fereastră. Mi-am amintit cum ai fost tu îngropat de viu într-o zi, în avântul unei astfel de demolări...
    - Păcat de casă! zise Adrian. Şi văzându-1 că se pregăteşte de plecare: Stai... rămâi aici, câteva zile măcar... Am trei camere.
    - Nu rămân nici o zi... Eşti căsătorit... ai nevastă drăguţă... şi decât să mă pomenesc c-un cuţit în burtă, fie el şi de bucătărie... ori de ascuţit creioane, mai bine cu burta goală! (Ha, ha! hohoti Adrian.) Şi la urmă simt nevoia singurătăţii... o vreme, să-mi revin. Nu stau prea bine cu nervii. Am nervi cu clopoţei. Ce poţi face e să mă ajuţi să-mi găsesc o cămăruţă pe undeva. Dacă vrei să rămânem prieteni, te rog nu insista...
    Marga şi Adrian insistară totuşi, fără rezultat. Tudor merse cu Adrian în oraş, în căutare de locuinţă. Adrian ceru cecul de la Marga şi scoase toţi banii pe care-i avea... vreo câteva mii de lei şi-i dădu lui Tudor.
    - Să nu-mi ceri o dobândă prea mare, zise acesta, acceptând împrumutul.
    întotdeauna se purtaseră ca nişte fraţi, nu era nevoie de multe explicaţii între ei.
    - Ba o să te jupoi!
    După ce merseră o bucată de drum, Tudor îl întrebă deodată, oarecum îngrijorat:
    - Nu ţi-e frică să mergi cu mine pe stradă?
    - Ba da, râse Adrian. Ai pantalonii necălcaţi şi mi-e cam jenă...
    Se simţiră amândoi bine, ca pe vremuri.
CAPITOLUL XIII
   Intrase în albia normală a vieţii. Dar nu se simţea nici pe departe aşa de fericit, cum crezuse, pentru că îi lipsea obişnuinţa. Un bolnav vindecat o dată de o boală cumplită obişnuia să se vaiete şi chiar să ţipe: „aoleu unde e durerea mea?“ Izbutise să găsească o cămăruţă „pentru o jumătate de persoană", din uşă intra direct în pat, dar, oricum, era a lui, adică închiriată, plătea chirie, nu i se dăduse pe gratis. Altceva mai bun nu putuse obţine. Pentru Tudor, spaţiul era corespunzător. Deschidea fereastra când voia, o ferestruică rotundă, cât pumnul, care dădea spre nişte acoperişuri de tablă roşie. Intrau în raza ei cel puţin 15 coşuri de cărămidă. Putea urmări echilibristica mâţelor, care, nu se ştie de ce, încă din cele mai vechi timpuri au aspiraţii cosmice. Simţea o senzaţie stranie că nu-1 ferecă nimeni pe dinafară. în primele nopţi, rugase gazda să-i încuie -, să nu intre cineva peste el. Apoi se obişnuise. Gazdele erau nişte bătrâni -, un fost profesor, cu mama sa, care se ţinea destul de bine, deşi profesorul însuşi, un latinist şi-un cărturar de soi, era pensionar. Acum îşi târa cu greutate un picior; când îl vedea, Tudor îşi amintea aproape întotdeauna versul lui Alecsandri: „târând al său picior". Casa îi era plină de colecţii de reviste, ediţii vechi de clasici greci şi romani, tot felul de hârţoage, pe care Ie ţinea prin dulapuri,

534
MARIN SORESCU
pe paturi şi chiar pe scările interioare. Poseda, de asemenea, o frumoasă colecţie de cărţi cu autografe de la scriitorii români dintre cele două războaie şi chiar de la contemporani. Era, cum s-ar zice, un cărturar de rasă, şi târând al său picior îi aducea zilnic lui Tudor câte un braţ de cărţi „să se pună la curent“. Redescoperi „viciul nepedepsita al lecturii şi devoră ca un şoarece hămesit tot ce era literă tipărită. Citea în picioare, citea răsturnat în pat, în largul lui; citea la măsuţa scundă, atent şi cu creionul în mână. Lua note, făcea observaţii pe marginea unor pasaje (nefiind ale lui, nu putea scrie chiar pe cărţi, trebuia să le copieze într-un caiet).
    Cu toată şcoala lui, şi-a vieţii inclusiv, constată că avea lacune. „Sunt plin de goluri* Reciti şi operele clasicilor învăţaţi la şcoală, apoi, văzând că în cap i se face un talmeş-balmeş, o luă sistematic: se întoarse la greci şi la romani, începu să-i studieze, pe rând. Altfel vedea acum lucrurile, şi chiar pe clasici. Uneori îi era milă de ei... şi-i venea să-i bată pe umeri, protector. Alteori reuşea să se entuziasmeze şi recunoştea cinstit că e ceva de capul lor. Devenise foarte impresionabil la opiniile vechi, verificate de timp. Noaptea, după ce-1 termina pe Titus Livius, purta cu el lungi discuţii de la fundarea Romei şi până mai încoace. Fusese deci un noroc acea cămăruţă şi comoara de cărţi. Latinistul îi atrase atenţia într-o zi că trebuie să preia critic toate acestea, înţelegi ce vreau să spun. Tudor înţelese. „Ce mai citeşte, ce mai gândeşte, chiriaşul dumneavoastră?^ Adică nici în antichitatea greco-romană nu era chiar aşa de capul lui. Insă spiritul său critic nu avea nevoie de îndreptare, funcţiona de la sine. Latinistul se simţea şi el jenat, când îi punea pe masă maldărul de cărţi - poate că trebuia să dea liste - Dumnezeu ştie!
    Plăcerea cea mai mare era să se radă zilnic. In fiecare dimineaţă, în faţa unei oglinjoare din cămăruţa sa, îşi săpunea cu grijă obrazul. E bine când poţi să-ţi arăţi dimineaţa un obraz curat. Ieşind de sub spuma săpunului ieftin „Cheia“ („o cheie tot am dibuit-o“), renăştea.
TREI DINŢI DIN FATĂ
535
   Adrian îi găsise şi o slujbă, tot la corectură. Lucrau împreună - munca nu era aşa de grea - aveau şi zile libere. Insă în zilele premergătoare apariţiei revistei stăteau de dimineaţa până seara, într-o sală mare, unde se înghesuiau mai multe publicaţii şi mereu zbârnâia telefonul, săreau pagini care trebuiau înlocuite urgent cu altele; pentru o pagină de revistă citeau de fiecare dată în plus două-trei dubluri. Tudor era un bun corector şi îşi făcea datoria mai mult decât conştiincios. Adică, în afara punctuaţiei pe care trebuia s-o pună el, pentru că aşa cum veneau manuscrisele din redacţie era o catastrofă, îndrepta şi citatele în limbi străine ale criticilor. Bântuia un fel de epidemie de erudiţie, care se întinsese ca raia-şi totul era pus aiurea. Un scriitor de oarecare notorietate, mai ales pentru felul bătăios cu care forţa uşi deschise, pozând mereu în erou, care scria în acea revistă, cita la tot pasul în trei-patru limbi neavând habar de nici una. (Nici măcar de-a română!) Tudor socotea ca o ironie a soartei să pună la punct erudiţia încuiaţilor care acum începeau să joace în moderni, îi era şi silă. Când ajungea acasă, se spăla bine, cu săpun, pe mâini - ca Pillat din Pont - şi deschidea ochiul de geam cu vederea spre acoperişuri. Casa în care locuia nu avea, din păcate, baie. Gazdele se spălau într-o albie - ca la ţară - apartamentul cu baia fusese naţionalizat şi noii chiriaşi nu acceptau nici un fel de acces. Tudor îşi făcea duş într-un lighean. Din când în când, se ducea la baia turcească, de pe malul Dâmboviţei. Singurul lucru bun rămas din perioada civilizaţiei musulmane. Aici o întâlni într-o zi pe Olga. Baia avea un hol comun - într-o parte intrau bărbaţii, în cealaltă femeile. Când ieşeau, se mai opreau în hol, să se acomodeze oarecum cu aerul mai rece. Se aflau acolo nişte canapele de piele şi nişte bănci - şi bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi, încotoşmănaţi, se aşezau să fumeze o ţigară, să se relaxeze. Băncile erau numite în folclorul muşteriilor, băncile morţii. Se întâmplau uneori cazuri de deces aici. Pe cei care aveau

536
MARIN SORESCU
ceva cu inima, după şocul din cadă, aici odată îi apuca o sfârşeală şi mureau zâmbind, fără măcar să-şi dea seama uneori ce se-ntâmpla cu ei. Aici avu şi Tudor o tresărire de inimă, dar de altă natură. Lângă el pe canapea se aşeză o femeie, care,
5 după felul cum se mişca şi după toate celelalte trăsături... i se părea cunoscută. Aşteptă să vadă dacă şi ea îl recunoaşte. Femeia se lăsă moale pe speteaza canapelii, oftând uşurată. Probabil că stătuse mult în cadă. Arăta ca un nud de Renoir - îmbrăcat. Toate femeile lui Renoir par ieşite adineauri din 10 baie... carnaţia aceea trandafirie, modul relaxat, trăsăturile înfrăgezite...
    - Olga! Se gândi, chiar în momentul când pronunţa numele, că ar putea să se înşele. Doamna de lângă el era coafată şi o mare parte din personalitate a ei de atunci se pierduse.
15	- Dumneata? tresări ea, jenată, ca şi când ar fi surprins-o
goală.
    - Vin uneori la baia comunală... se bâlbâi Tudor... M-am învăţat cu lucrurile în comun, cum s-ar zice... In afară de asta, n-am nici cadă, n-am nici duş acasă... Asta mă duce cu gândul
20 nu ştiu de ce, la un melc - melc, melc, codobelc -, ieşind să ia masa în oraş, iar când se întoarce nu-şi mai găseşte nici casa. Apropo... cum şi-or fi făcând melcii baie? Au tot ce le trebuie
acolo înăuntru?
    - Nu ştiu cum o fi la melci, zise Olga, înviorată dintr-o
25	dată, însă, în ce mă priveşte, eu n-am.
    Tudor nu aflase prea multe despre ea de când se întorsese. Adrian îi spusese ceva, dar destul de vag. Nu-i veni la îndemână s-o întrebe acum nimic.
    - Eu am un lighean, zise Tudor... şi-l pun sub streaşină,
30	la	burlan, pentru că apa nu curge întotdeauna. Iţi aminteşti
de Iaşi? Ori cine blestema Bahluiul „care n-are niciodată apă, dar jură că se revarsă" şi mai spunea că „nimeni nu-i ieşean de plăcere“? Ce voiam să zic, nici eu nu fac baie comunală de plăcere.
TREI DINŢI DIN FAŢA
537
   Femeia râse. Lângă ei era un domn, bine îmbrăcat, cam de vreo 50 de ani, care citea ziarul. Lui nu-i plăceau, nu ştiu de ce, oamenii care se adânceau în lectură în preajmă-i adică atunci când se simţea şi el mai volubil, când îşi mai dădea drumul la gură. I se părea că aceşti tipi nu citesc, ci ascultă. 5
   Se afla, cum s-ar zice, lângă femeia fatală. Cot la cot cu ea. Ar fi vrut s-o întrebe câte ceva... dar cel care citea atât de concentrat ziarul parcă îi tăia orice avânt. Mereu ne simţim uşori - după o baie bună, după o fericire oarecare - şi parcă am vrea să zburăm, să plutim oleacă, intervine un amănunt, io care ne pune plumb pe aripi.
   începu ea „spovedania^. Ştia că s-a despărţit de Şandru? Tudor parcă aflase ceva. De ce? De ce se despărţise? Trecuse şi el prin grele încercări... îi spuse că într-o vreme au fost colegi acolo. Amândoi se aflau pe un plaur plutitor, trebuind să-şi 15 taie plaurul de sub picioare... cum ar veni.
   - N-a încercat să te descoasă? întrebă Olga.
   - Nu-mi mai amintesc... am vorbit de una, de alta...
   - ...Să fie sănătos... Mai mult decât ştia, n-a avut ce să spună despre mine... în orice caz, era înnebunit pur şi simplu 20 după copil... după copilul tău...
   Olga avu gestul reflex de-a scoate poza odraslei - când nu existau fotografii, oare ce arătau femeile cunoscuţilor? cu ce se lăudau că sunt mame? - se abţinu...
   - E la ţară, la Ciorogârla, unde a fost o dată Val, a apucat 25 să-ţi spună? Da, continuă ea, nemaiaşteptând răspunsul, Andrei
a fost bolnav, era să moară. Şi asta ar fi fost o pedeapsă cumplită pentru mine... (Căuta cuvintele.) Deşi, 11-am fost ferită de pedepse cumplite. Copilul însă mi-a redat echilibrul, m-a adus cu picioarele pe pământ, găsindu-mi o preocupare. 30 Să nu râzi, copiii regenerează, iei viaţa de la cap, odată cu ei.
Când avea febră mare şi aiura m-am gândit că trebuie să-l scot din mocirlă, că moare. Casa lui Şandru mi s-a părut ca o mlaştină, şi-am părăsit-o, pentru această floricică, ivită pe lume

538
MARIN SORESCU
după atâta zbucium, frământări, greşeli, drumuri încurcate... şi-am plătit... Am fost vinovată, cu sau fără voie, oricum am crescut acolo, acolo l-am dus şi pe Andrei.
   - Să ia legătura cu pământul...
   - Da, să se joace prin curte, să umble desculţ. Merg şi eu des, des acolo, de câte ori pot... bunicii abia-1 văd şi închipuieşte-ţi: şi pe ei i-am făcut ferciţi. Olga se luminase vorbind de copil, întinerise şi Tudor o văzu dintr-o dată în aura frumuseţii de odinioară.
   E interesant cum specia umană are grijă să se conserve şi iată că nimic din sfâşierile sufletului lui Val, atins de vâlvătaia părului acestei femei, nu se pierduse. El cu dragostea şi cu nebunia de-a prinde în laţ idealul, „sufletul“, Constantiniu cu nepăsarea, cu ura sau cinismul, toţi araseră acest câmp, contribuind într-un fel sau altul (lui, Tudor îi fu ruşine de acest „într-un fel sau altulcc - cum poate să se gândească astfel?) la răsărirea acestei „floricelei Se bat munţii în capete... dar iată că rezultatul e uneori gingaş ca un clopoţel de argint, sunător şi nespus de frumos. Se simţi inundat de fericirea tinerei mame de lângă el.
   - L-am aşteptat... şi la scurt timp după întoarcerea lui Sandu băieţelul s-a îmbolnăvit... Am hotărât să ne despărţim definitiv... Era gelos de câte ori vedea copilul. Zicea că ştie că nu e bine, dar nu se poate abţine. Acum s-a căsătorit cu Ruxandra... o ştii?
   - Da, vag...
   - Să le dea Dumnezeu sănătate. Eu am fost dată afară din facultate pentru absenţe nemotivate. Pierdusem deja un an din cauza fugii mele la Cluj... Toţi m-au exmatriculat atunci, inclusiv Val. Acum sunt iarăşi în anul IV, Ia fără frecvenţă. Am o mică slujbă undeva. Ştii că într-o dimineaţă am făcut o baie minunată acolo la voi; era prima fugă de-acasă, dormisem cu Val; propriu-zis stătusem aşa unul lângă altul şi discutasem despre artă... Dimineaţa, ne-am certat... nu mai
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
539
ţin minte de ce... Am întrebat unde e baia şi el mi-a explicat; „drumul“ era destul de complicat, undeva la subsol. Am făcut singură un duş într-o încăpere cât o şură, unde s-ar fi putut îmbăia un regiment. Mereu, când vin aici, îmi amintesc de dimineaţa aceea. A fost o zi de cotitură.	5
   - De cotitură şi pentru mine. Atunci v-am cunoscut, pe tine şi pe Val, şi v-am fost „martor“. M-am gândit de multe ori că toată vina mea a fost aceea de-a fi martor - cu voie sau fără voie - la anumite întâmplări. In orice caz, nu regret această calitate. Uneori s bine să vezi cât mai multe, numai să ai inima io tare. Noi, slavă Domnului, suntem tineri. Abia îmbobocim. Complimentul îi făcu mare plăcere Olgăi, venea ca un răspuns la teama ei de-a fi prea trecută. Nu-mi pare rău că v-am întâlnit atunci. întâlnirea cu Val a lăsat urme adânci. Aşa scurtă cât a fost... Merita să trăiască. Ce spun merita: era necesar. Există 15 oameni care te lac să fii mândru că i-ai cunoscut, alături de ei te simţi şi tu mai bun, mai dăruit şi chiar eşti, pentru că astfel de indivizi sunt ca magnetul, care ştiu să răscolească toată pilitura de fier din jurul tău, să-ţi înlăture praful şi rugina de pe sentimente şi senzaţii, îţi ascut auzul văzul, nervii... Simţi 20 atunci că omul e vecin cu Dumnezeu, că Dumnezeu e un prototip al lui, e insul de lângă tine, dacă nu chiar tu însuţi, aruncat în ideal... Sigur, el nu putea fi fericit... aşa cu una cu două, continuă Tudor, oarecum înciudat că nu reuşea să prindă esenţa proteică a existenţei prietenului său. Cuvintele 25 erau palide. Dar el nici nu căuta asta... existenţa lui ar fi însemnat fericirea altora. Lăsă capul în jos şi tăcu o clipă. Cred că pe tine te-a confundat cu arta lui. A vrut să te realizeze, dacă se poate spune aşa, dar ca pe o bucată de marmoră, nu ca pe un om. Există inşi care sunt fericiţi acolo unde îi pui. 30
   - Eh, dacă ar fi avut şi Val tăria... oftă Olga.
   - Era un om foarte tare, zise Tudor. Dispariţia lui se poate numi accident de tangaj. A. fost aruncat peste bord, din greşeală. Dacă ar fi scăpat din furtuna aceea... Cred, sunt ferm

540
MARIN SORESCU
    convins, continuă el ceva mai domol, că generaţia noastră, care n-a prins decât un sfârc din suflul acela, suficient totuşi să ne facă mai înţelepţi şi chiar să ne dea îndreptăţirea de-a zice că ne-am călit, va fi cea care va reînnoda firul cu tradiţia... 5 va reaşeza lucrurile şi le va duce mai departe... Unii au şi început să se afirme... Val ar fi fost unul dintre aceştia, dintre cel mai buni. El ar fi putut înălţa acum statuia Speranţei, aşa cum am văzut-o noi odată, împreună... Şi pentru ca tot veni vorba, să-ţi mai spun ceva. Aici suntem, oarecum, tot în baie 10 şi lucrurile îşi pierd o parte din greutate, aşa că se pot rosti fără să doară. De ce-ai fugit De ce fugi - în general - de ce eşti aşa de alunecoasă? Alunecarea ta l-a costat pe Val... cât l-a costat... De asemenea, nici Şandru n-a fost prea fericit. Tocmai faptul ca îi scăpai din mână l-a împins la acele acte 15 de... numeşte-le cum vrei... Şi zâmbind unei amintiri, care în orice caz nu era de natură să-l facă să zâmbească: când eram cu Şandru, l-am întrebat ce vârstă ai. „Vârsta revoluţiei noastre“, am observat cu glas tare, tocmai pentru că se apropia cineva şi trebuia să-l fac s-audă despre ce vorbim să nu creadă, 20 ferească Dumnezeu, altceva.
    - Ştiu, mi-a spus-o, ca pe o butadă a ta, zise Olga.
    - Ţi-a spus şi ce-a urmat? Adică, ce i-am mai adăugat apoi...
       - Da... că dacă mă lasă el... tu... Olga se roşi până în vârful 25 urechilor.
    Se priviră o clipă în ochi, şi Tudor lăsă fruntea în jos. în holul băii era totuşi prea cald, şi prea mult abur. îi făcu semn spre cel care citea ziarul alături de ei, pe canapea. „A auzit tot.“ Tudor devenise superstiţios oarecum, nu-i plăcea să 30 vorbească despre ce urma să întreprindă, chiar dacă ar fi fost vorba să pună o scrisoare la poştă. Dacă spunea cuiva de ea, că va pune o scrisoare la poştă, se întâmpla ceva cu scrisoarea aceea, ori o pierdea pe drum, ori se răzgândea şi-o rupea, ori dacă o trimitea, nu mai ajungea la destinaţie.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
541
   Olga se grăbi să plece. Simţea că i se face rău, că are nevoie de aer. Se făcu nevăzută, aşa cum apăruse, ca o nălucă pe cer, una din acele năluci care sfinţesc locul lor de pe cer. Era de lut şi trecuse prin focul care purifică.
   Tudor mai râmase... îi era teamă să nu răcească, voia să 5 mai stea vreun sfert de oră, să nu iasă afară cu porii deschişi, îşi dădu seama că, în repezeala aceea, uitaseră să-şi spună adresele. Omul care încremenise pe fotoliu, aproape zâmbind, citind cine ştie ce ştire, îl urmări multă vreme. Cu atitudinea sa degajată - de ins care simulează că face un lucru, în fond io ocupându-se cu altceva, care se face că citeşte, în fond trăgând cu urechea; care se face că trăieşte, în fond murind. Nu putu uita mai ales zâmbetul acela, el părea fericit, totuşi un zâmbet complice. Auzise probabil discuţia lor, refăcuse mintal - dacă avea imaginaţie — două experienţe ale unor tineri pe care viaţa 15 i-a aruncat cu capul de toţi pereţii; care se întâlnesc din întâmplare la baia comunală şi îşi deschid sufletele. „între ei va exista întotdeauna un mort“, se gândi Tudor. Văzuse murind în jurul lui oameni, în diferite poziţii şi în diferite împrejurări. Odată începu să-i inventarieze, într-o noapte de 20 insomnie, aşa cum unii cari fac liste cu iubitele lor. Şi-i amintea pe rând, câţiva îi erau oarecum prieteni. Făcu un fel de studiu asupra celor duşi sub ochii lui, încercând să-şi amintească totul cu precizia unui aparat de filmat - cum făcuseră, cum se prăbuşiseră lăsând viaţa să se scurgă din ei; ce ziseseră înainte. 25 (Unul îl rugase să-i plătească o datorie de 25 de lei unui anume Datcu, urmând ca după aceea „să se achite el într-un fel“ - ca şi când pe lumea cealaltă urmau să fie tot împreună şi ar fi găsit o posibilitate să-i înapoieze cei 25 de lei. „Care Datcu?u întrebase Tudor. Omul nu mai răspunsese.)	30
   în toate aceste împrejurări Tudor se simţea solidar cu moartea, o înţelegea, nu-i mai era aşa frică de ea, ca înainte, când tocmai din cauza acestei frici voise să scape cât mai repede de viaţă; să-şi pună capăt zilelor; să rezolve cât mai „urgent

542
MARIN SORESCU
şi problema asta“; ca şi când ar fi fost vorba de o datorie neplăcută, ca şi când ar fi fost vorba de cei 25 de lei pe care-i datora şi el unui anumit Datcu şi voia să se vadă scăpat de chin. Cu unii stătuse de vorbă, şi-i ascultase cu luare-aminte,
5 încercând „să le dea sfaturi", ce caraghios! Jalea cea mai mare a lor era că nu mureau acasă. Numai la gândul acesta parcă îi podidea plânsul - un plâns interior - foarte puţini vărsau câte o lacrimă. Ca şi când, dacă ar fi murit „între ai lor", moartea n-ar fi fost tot aia. Tudor le spunea că, dimpotrivă, io ar trebui să fie împăcaţi, tocmai din această cauză: ai lor n-au posibilitatea să-i vadă agonizând, durerea rămâne oarecum „secretă", necunoscută lor, nu le-o mai transmitea. Or fi avut şi ei altele pe cap şi e bine că nu trebuie să mai ia act şi de moartea lor. (Minţea şi el cum putea. Muribunzii acceptau 15 jocul.) Şi la urmă - continua Tudor - ce vorbă e aia că nu eşti acasă?
    Acum putea judeca moartea „la rece", oarecum, ca pe un fenomen al naturii, care ţine mai mult de chimie şi fizică decât de existenţa noastră. In această lumină - destul de limpede 20 şi uneori strălucitoare - viaţa îi apărea cu atât mai interesantă. O trăia „în cunoştinţă de cauză". Avusese rarul „privilegiu“ să se nască. Nimerise în plus într-o epocă „frământată", într-o furtună pe mare; se scufundase o lume ca „Titanicul", fără să zică nimeni nici pâs! şi el avusese norocul să asiste la acest 25 fenomen şi să-l contemple. Şi să scape. Nu era inclus el însuşi în povestea cu „Titanicul", n-o putea înţelege prea bine, deocamdată. El era de fapt din generaţia următoare care din catastrofa Titanicului auzea mai mult valsul ei...
    Devenise mai puţin sociabil. Nici nu prea avea timp, voia 30 într-un fel să recupereze anii pierduţi, punându-se la punct. Nu ştia pentru ce trebuia să se pună la punct. Poate pentru o altă plecare? Nu, asta nu mai era posibil. Simţea el că nu e posibil. Ceva se schimbase, bineînţeles. Venise vara, acum începuse toamna. întreruperea de atunci - la sfârşitul unei
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
543
primăveri parcă (parcă!) - se suda acum cu anotimpul următor. Asistă la fenomenul curgerii trotuarelor în Bucureşti pe vremea caniculei. Pe cap i se punea ca un turban de ceaţă, care îl moleşea. Capitala întreagă parcă respira camfor; asfaltul topit mirosea a camfor. El se simţea bine. Minunat. In cămăruţa lui era o căldură de mansardă. „După răcoare, proba caniculei", îşi zicea el. „O voi trece şi pe asta. Ne vom strecura." Se strecura prin viaţă, ferindu-se parcă să nu calce în vreun lac de sudoare al cuiva; ori să nu alunece cu strada, care curgea de zăpuşeală. Chioşcurile de la colţurile străzilor nu mai pridideau cu vinderea răcoritoarelor. Reapăruse braga, pe care n-o mai băuse din copilărie. Braga e bună că ţine şi de sete şi de foame, spusese Caragiale, parcă. Insă într-o formulare mai spirituală. Tudor nu şi-o aminti exact din cauza zăpuşelii.
   Când începură să cadă frunzele, îşi reveni. Distrugerea îi făcea bine. II scăpa de livresc, ar fi zis. Foile care cad scapă copacii de livresc. Goi, devin ei înşişi. Tudor râse. Ce gânduri îi mai treceau priri cap! Se plimba prin parc, privind cu atenţie cozile frunzelor căzute. Frunzele erau totuşi destul de verzi. Cozile sufereau probabil de vreo boală, care se agrava în atingere cu vântul. Un parc frumos e parcul Bibescu - aşa se numea pe vremea liceului său - din Craiova, cu copaci seculari, grădină zoologică, nişte urşi, un cimitir paşnic prin apropiere; şi mai presus de orice, da, mai presus de orice, podul acela frumos peste lac. Avea chef să-l mai vadă. Acolo avusese el ca elev şi-o idilă dintre cele mai nevinovate, într-o vacanţă care se terminase într-un mod barbar - idila. Se aplecă şi rupse o crenguţă cu măceşe dintr-un tufiş. Măceşele erau coapte, ca nişte mărgele roşii, lunguieţe. In copilărie, pe câmp le mânca, nu ştiu ce conţineau. Dar toţi copiii mâncau măceşe, păducele şi porumbe. Asta, toamna, când erau cu vitele pe câmp. Iar atunci, fata aceea cu care tot corespondase mult, mai degrabă de dragul de-a avea şi el o iubită şi de-a face literatură de dragoste în scrisori, că n-o văzuse decât o dată,

544
MARIN SORESCU
se întâlnise cu el acolo în parc... şi fuseseră cât se poate de elevaţi în discuţie şi de romantici. Lui îi tot venea în gând s-o sărute şi tot amâna, până când apăruse unul, tăind nodul gordian în modul cel mai simplu: o chemase pe... cum se numea? deoparte şi când se întorsese, pe obrajii roşii se puteau vedea urmele mâinii grele a ăluia. Deci ea era şi prietena lui, de facto... de jure, era a lui Tudor, care făcea liceul în alt oraş şi se iubeau prin corespondenţă. Tipul plecase furios, un oltean arţăgos, de la normală, cum aflase după aceea, chiar din gura ei, care se jură, plângând, că acela n-avea nici un drept, dar absolut nici un drept să procedeze astfel, iar el se simţea oarecum fericit că scăpase şi de problema primului sărut care ar fi părut atunci foarte deplasat... şi, în general, de mult voia s-o rupă cu această prietenie „academică" între doi elevi de liceu. Totuşi, întorcându-se în orăşelul unde făcea liceul, îi compusese... îşi aduse aminte cum o chema... o scrisoare de adio plină de generozitate. îi reamintea micul incident din frumosul parc, discuţiile lor elevate despre amor şi viaţă şi moarte şi pleosc! palma derbedeului pe care ea i-1 preferase, deci, în lipsa lui. Din cauza asta nici nu intervenise; putea să angajeze cu el o bătaie în lege, el fiind destul de slab la prima vedere, însă tare în fond: făcea box, scrimă, călărie etc. însă el o iertase atunci (şi-l iertase şi pe idiot) şi-i reda libertatea. Scrisoarea era de o mare generozitate. Cum îi fusese trimisă, nu direct la normală, unde nu avea voie să primească scrisori de la băieţi, ci pe adresa unei prietene de-a ei, care stătea la gazdă pe strada Madona Dudu şi care, bineînţeles, înainte de-a înmâna-o adresantei, o citise la toată clasa, îi pricinuise fetei o mulţime de necazuri. Toate o condamnau că-1 „înşelase" pe Tudor, un băiat atât de deosebit. Din parcul „Bibescu“, Tudor sări cu gândul la Titu, unde scena se repetase, cu alte personaje, şi, ca să zicem aşa, într-o altă regie - măcar că aproape identic - chiar în preziua aceea. Era prin urmare blestemat să sufere această înfăţişare a condiţiei de iubită
TREI DINŢI DIN FATĂ
545
pălmuită de amantul cu care te înşeală. Mult o să mai fie el înşelat în viaţă? şi ele pălmuite? Atunci o sărutase pe Diana, şi urmase restul. Adică viaţa îşi ceruse drepturile ei. Iubirea nu moare, orice s-ar zice... Oftă, luat de amintiri. Se întoarse în boschetul cu măcieşe şi puse la loc creanga ruptă, ca şi când 5 aceasta s-ar mai fi putut lipi. Acum seamănă cu un altoi de măcieş sălbatic, tot pe un măcieş sălbatic. Se reuşiseră performanţe mai mari. Cât era de rămas în urmă cu acest capitol! Dumnezeule, cât era de rămas în urmă! O pală de vânt îi umplu umerii de frunze moarte, verzi, totuşi moarte, io din cauza unei boli secrete la codiţă. Ce i s-ar fi întâmplat dacă viaţa lui şi-ar fi urmat cursul normal, atuncP. Era doar pe marginea căsătoriei, pe marginea verighetelor. Trebuia să le comande a doua zi. Diana îl şi recomandase, în dreapta şi-n stânga, logodnicul ei. Tudor simţi că se înăbuşă numai la 15 gândul fericirii ce ar fi urmat. El nu putea suporta un grad prea ridicat de fericire. Pe Diana o iubea... adică o iubeşte... şi cum să se căsătorească tocmai cu ea? Unde s-a mai pomenit asta? ... Unde s-a mai pomenit asta în viaţa lui, să facă chiar ce-i place? Ba, dacă ar fi s-o luăm logic, metodic, toată viaţa 20 făcuse taman pe dos: exact ce nu-i place. Mâncase ce-i producea greaţă şi-i întorcea stomacul pe dos (se temea că după un exerciţiu prea îndelungat - stomacul lui a rămas chiar aşa - întors), se plimbase pe unde n-avusese chef, discutase cu oameni care-1 urau şi-i vânau cuvintele, le aşteptau ca pe nişte 25 alice pe care vânătorii economi le scot din căprioarele ucise, pentru a le folosi din nou. Cuvintele lui erau folosite din nou împotriva sa. Un singur lucru făcuse el după pofta inimii - gândise - şi tocmai de-aici i s-au tras toate. în primul rând, o pierduse pe Diana. De la întoarcerea sa, o tot căutase, gândul 30 îi fusese numai la ea; era oarecum în situaţia îngrozitoare în care fusese Val, în perioada aceea, să caute o femeie. N-avea chef să repete totul, acum, pe spirala lui Val. Fiecare cu originalitatea lui. Insă viaţa - în linii mari - e atât de drastică

546
MARIN SORESCU
încât reduce totul la nişte scheme, pe care oricum le-ai întoarce sunt cam tot acelea. De aceea, scriitorii „realişti" riscă să fie nişte mari pisălogi. Balzac e un pisălog pe tema comediei umane; Zola, un pisălog pe ideea stricării, subţierii sângelui, iar Sadoveanu tot pritoceşte nişte peisaje cu văi frumoase din suflet şi din natură. El, Tudor, era un Val, aşadar, care a sărit peste groapă... şi continuă s-o caute pe Olga. Olga, care şi-a coafat părul cel boticellian şi umbla goală la baia publică, rugând vreo babă cu sânii până la genunchi să-i toarne apă cu căldarea pe spinare şi s-o frece cu buretele. Olga, femeia fatală, care se spală la Baia comunală. Diana... se căsătorise cu profesorul de educaţie fizică şi gimnastică. Adică la experienţa ei cu Costică Făt-Frumos se adăugase şi educaţia fizică şi sportul. Deci, individul se alesese cu o soţie frumoasă, cultă, superioară lui din toate punctele de vedere, şi în plus ascultătoare, care-i ştie de frică. Şi tipul era dotat cu anumite calităţi. Se înscrisese într-un club, nu ştiu care, şi ca handbalist, ori voleibalist, pleca mereu în străinătate. Diana îl însoţea şi din cauza acestor turnee Tudor nu izbutise în lunile scurse de la întoarcere să dea de ea. Aflase că se stabilise în Bucureşti, aflase asta de la medicul echipei, un doctor foarte cult, măcar că era tânăr, căsătorit cu
o	femeie drăguţă. Era la Sinaia, echipa de volei ori de handbal se afla în cantonament şi cineva i-1 prezentase pe medicul respectiv. Tudor se afla la Sinaia într-un fel de internare la un sanatoriu. Un fel de internare, pentru că era mai tot timpul liber; trebuia doar să facă nişte băi de plante, care se recomandau contra nervilor. După zece băi de plante - stătea câte un sfert de oră într-o cadă plină cu un ceai obţinut din fierberea celor mai diverse plante - simţea că-i vine să se urce pe pereţi. Astenia lui abia se declanşase. întrerupse tratamentul, niciodată nu fusese capabil să ducă un tratament până la capăt, şi încercă să se distreze. La un bar îl întâlni pe doctorul respectiv şi tot discutând îi spuse „echipa". Lui Tudor îi rămăsese în minte numele vlăjganului şi tresări.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
547
   - Cu cine e căsătorit? întrebă el, cu inima cât un purice. Cu una... aşa şi-aşa? I-o descrise pe Diana aşa cum poate un bărbat să descrie o femeie, adică într-un mod foarte superficial.
   Doctorul însă spuse imediat că într-adevăr „ţinea" o profesoară, o figură distinsă în orice caz. Sportivul o aducea uneori cu el la antrenament, însă se purta cam brutal.
   Diana deci asista la antrenamentele de handbal, ori voleibal! Astenia lui Tudor se înrăutăţi şi începu să se urce pe pereţi de-a adevăratelea, ca să nu înnebunească (şi nici să nu anchilozeze). Deprinse repede regulile căţăratului pe stânci, curajul său cam exagerat îl făcu un tovarăş apreciat în echipele de amatori şi aşa, în perioadele de vacanţă de la sfârşitul săptămânii (avea mereu trei zile libere, de la corectură), luă munţii la rând. Urcă şi cu coarda pe pereţi înalţi de câteva sute de metri, rămase o dată suspendat şi aşa, balansându-se deasupra prăpastiei, simţi că i se duce astenia. Vindecarea prin balansarea deasupra prăpastiei o recomanda şi altora care se plângeau de astenie, dar crezură că e o glumă.
   Ieşind din parc pe la ora prânzului, îl întâlni pe Adrian. Văzuse atelierul unui pictor şi era foarte entuziasmat. „Pictura românească nu-i cunoscută în lume la valoarea ei",
i se plânse el.
   - Şi ce propui? zise Tudor.
   - Să se strângă opere reprezentative ale pictorilor contemporani şi să se trimită muzeelor din toate ţările. Pictorii români n-au intrat în muzeele mari din lume. Avem pretenţia să vină muzeele la noi, să achiziţioneze. însă acestea - pe lângă faptul că se mişcă greu — n-au auzit şi nu le interesează. N-au auzit şi nu le interesează tocmai pentru că n-am intrat în muzee. E un cerc vicios.
   - De cercuri vicioase îmi e inima acră, făcu Tudor. Plimbându-mă puţin prin parc, am aruncat cu pietricele în lac - să fac cercuri - şi, poate n-o să mă crezi, dar toate mi-au ieşit vicioase.

548
MARIN SORESCU
    - Ha-ha!
Intrară să bea o bere la o cârciumă de lângă şosea. Pentru că începuse sezonul rece, berea se găsea la discreţie. Astă-vară, îşi aminti Adrian, aşteptaseră amândoi două ceasuri ca să-i servească ospătarul 5 care venind, în sfârşit, le spusese că berea se terminase şi... acum se schimba butoiul... dacă voiau să mai aştepte...
    - Se apropie iarna, zise Adrian. Ştii că ai paltonul ăla la mine. Marga l-a cusut... cum s-a priceput, acolo în spate... dar parcă tot se mai cunoaşte.
10	— Chiar dacă se cunoaşte... pe mine nu mă cunoaşte
nimeni, zise Tudor. II voi purta cu mare plăcere. Dacă nu-1 cosea, era chiar mai bine, mă mai aeriseam la coastă. Oricâte defecte ar avea crivăţul nostru, are şi o calitate - aeriseşte. Când îl simţi că bate, apoi ştii că te şi aeriseşti. Or eu chiar simţeam 15 nevoia unei ferestre în plus. Frumos, oricum, din partea Margăi, mulţam. O să trec într-o zi să-l iau.
    - Mai ai şi un pachet cu hârtii, nişte cărţi, nişte însemnări; apucasem să le duc eu sus, înainte.
       - Nu prea simt nevoia să citesc scrisori vechi. Poate aşa, 20 pentru timbre. Anii mi-au descoperit o nouă pasiune: filatelia.
Stai şi te uiţi la un timbru vechi, ca la un tablou. Fiind obligat să mă concentrez pe spaţii mici, era şi normal să ajung la un moment dat filatelist. Dacă o să am vreodată bani mulţi, o să-mi cumpăr un catalog al tuturor timbrelor din lume. Cred 25 că există. Renunţ să mă mai duc la muzee, îmi cumpăr o lupă şi mă tot uit... Mă tot uit... de mine..
    Nu e adevărat că pe Tudor nu-1 cunoştea acum nimeni. Reapariţia lui făcu oarecum senzaţie. Câteva poezii îi fură republicate, tot datorită lui Adrian. De fapt, nu prea interesase 30 pe nimeni cine era Mauriciu... cutare, mai puţini făceau legătura între corectorul tăcut şi conştiincios, uneori ironic şi acid, dar mai degrabă sfios, şi cel care aşa şi pe dincolo.
    Lui Tudor însuşi nu-i plăcea să-i amintească nimeni nici de una, nici de alta. Nu avea ce să-şi reproşeze - ca atitudine
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
549
în ceea ce scrisese - doar din punct de vedere stilistic! Se grăbise să publice nişte simple însăilări... In anii din urmă lucrase doar atâta pe text şi observase cât de imperfecte erau acele prime forme, aruncări pe hârtie; poate că ultima variantă, cea la care ajunsese după lungi întrebări şi sfâşieri, ar fi meritat să vadă 5 lumina tiparului. Dar această ultimă variantă nu i se dădu.
Se eliberase fără ultima variantă, asta îl făcea superstiţios, ca şi cum ar fi fost vorba de eliberare provizorie... îl întrebă pe Adrian dacă-1 mai văzuse pe Miţache.
- Ce, nu ştiai? zise acesta.	io
- Ce să ştiu?
- S-a... scăldat...
- Ori există prea multă apă, ori... vru Tudor să spună ceva.
Se enervă şi nu mai continuă. Adrian îi spuse că Miţache, care nu-şi mai revenise deloc de-atunci... circulase o vreme prin 15 Bucureşti, cu barba mare şi fără dinţi, pentru ca apoi să afle
că se înecase într-un râu de undeva din câmpie.
- Asta ne paşte pe toţi, zise Tudor.
- Cum aşa?
   - Potopul de-o şchioapă. Dezvoltă ideea unui potop mic, 20 mic, micuţ, că nu-ţi ajunge la glezne, dar care reuşeşte să înece absolut totul. în virtutea... potopului. A ideii de potop. Poate
că şi atunci, la început, potopul nu fusese mai adânc de-o şchioapă, dar reuşise să distrugă totul, întrucât lumea aştepta potopul care fusese proorocit şi răsproorocit, adică i se făcuse 25 atâta vâlvă încât o bură oarecare acoperise toate culmile şi singură corabia lui Tata Noe reuşise să se salveze. Sufletul îi era un pahar cu apă curată pe masa unui vapor în furtună. „Dacă se va vărsa şi paharul acesta, dacă va trece de la mine şi paharul acesta - se gândea Tudor - atunci iarăşi se vor ridica 30 apele, cotele apelor... iarăşi potopul de-o şchioapă..." (nu ştiu de ce-1 obseda această idee).
   Se despărţi de Adrian, care-1 invită la masă, aşa ca să-i facă o surpriză Margăi. Marga se bucura când îl vedea, avea un

550
MARIN SORESCU
fel de milă pentru el, că tare e nedescurcăreţ, ca şi Adrian, şi din când în când îl invita la masă, stăruind mult să vină. Acesta se simţea la Adrian ca la el acasă, câteodată o mai întâlnea acolo şi pe Finica şi atmosfera era cu atât mai luminoasă. In plus, Marga era o mare specialistă în mâncăruri naţionale şi-i plăcea să fie lăudată pentru talentele-i culinare. Acum - îi spuse Adrian - ce crezi c-a făcut? Pâine, domnule! Face pâine în casă, şi-a adus de la ţară căpistere (ştii ce e aia? pentru frământat) şi face o pâine că... n-o mai recunoşti! Adrian râse, găsind ambiguitatea exprimării foarte nimerită. Ori Marga arăta ca a bucătăreasă, ori pâinea era prea bună, mult mai bună decât cea din comerţ. Cum însă îi lua prea mult timp - frământatul, dospitul şi coptul - şi nici copiii n-o lăsau în pace, iar ea mai avea şi de învăţat verbele germane, îi interzisese de luna viitoare să mai facă pâine în casă. A prins-o odată cu ea nesărată, uitase s-o săreze, şi i-a interzis plăcerea. Acum însă aveau o pâine o minune, Tudor ar fi putut s-o guste.
    Refuză politicos, uitându-se la ceas şi amintindu-şi că are treabă imediat. O întâlnise într-o zi pe doamna Chetroiu - care se mutase pe undeva prin Piaţa Amzei - şi aceasta îl întrebase dacă n-ar fi amator să cumpere o maşină de scris. Cunoştea dânsa o persoană care avea o maşină de ocazie. N-o dădea scump şi era dispus s-o vândă în rate. Tudor, luat pe neaşteptate şi neîndrăznind să refuze o femeie, spuse că de! ştie şi el? Ii dădu adresa şi a doua zi dimineaţa domnul Mitrică, un pensionar veritabil, adică venerabil, se prezentase c-un Hermes Baby elveţian - de vreo 25 de ani, dar bine păstrată - spunea el. Lui Tudor îi plăcu, era o maşină simpatică, avea literă frumoasă şi, ce-1 atrăgea mai mult, era portabilă. Făcură actele de vânzare-cumpărare, pierzând câteva zile cu legalizarea lor la notariat şi se văzu posesorul unui instrument de scris. Nu ştia că e regula că proprietarii unor astfel de „tiparniţe" sunt obligaţi o dată la trei luni să se prezinte cu ele la verificat.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
551
   La serviciul acela era coadă mare şi mergea destul de greu. Când îţi venea rândul, te aşezai cu maşina ta la o masă şi ţi se dădea să copiezi câteva fraze (erau două fraze despre cultivarea cartofului) şi apoi să baţi toate literele mici una după alta şi de asemeni, dedesubt, toate literele mari. Pe Tudor îl enerva coada, 5 şi faptul că nu ştia deloc să bată la maşină şi nu vedea cum va reuşi să treacă ex;imenul cu recoltarea cartofilor. Tot aşteptând, luă seama diverselor tipuri, era o adevărată consignaţie de maşini de scris. Mulţi aveau maşini nemţeşti, dinainte de război; existau şi Hilton englezeşti mari şi butucănoase, şi Consul şi Olivetti io italieneşti, şi Erika, Mercedes> Reminghton, Olympia, Optima etc.
   In sala de aşteptare, unde era un aer greu din cauza multelor persoane (cineva tot deschidea fereastra, iar o doamnă mai în vârstă o închidea după un minut spunând că o „trage"), intră... Olga. Atrase în primul rând atenţia celorlalţi, care întoarseră 1.5 capul (Olga încă mai era o apariţie!). Când o observă şi Tudor, parcă se deschise cerul şi-i veni să pupe toată mulţimea. Ii făcu semn că-i ţinuse locul. Nimeni nu îndrăzni să protesteze că se bagă în faţă. Tudor o aşeză înaintea lui, luând-o uşor de mijloc pentru a ajuta-o să intre în rând. Olga avea o maşină mare şi 20 grea, cu un capac destul de grosolan, improvizat de cineva probabil. Ii spuse însă că era foarte bună.
   - Dar tu... de ce ţi-ai luat-o? întrebă ea, aruncându-şi un ochi peste maşina lui Tudor.
   - Ca să-ţi spun drept, nici eu nu ştiu... Mi-a oferit-o cineva 25 şi m-am gândit că...
   Le veni rândul. Olga, care termină repede, dând dovadă de mare dexteritate, se oferi să-i scrie şi lui Tudor, pe care-1 trecuse năduşeala, ca la un examen adevărat, frazele cu cartofii.
Cel care supraveghea operaţia nu-i dădu voie şi Tudor învăţă 30 să scrie chiar sub ochii acestuia. Bineînţeles, făcu o mulţime de greşeli. In sfârşit, termină şi îşi vârî maşina de scris în capac, îi plăcea cum ţăcăne când se închide, atâta învăţase el de când o cumpărase. Olga îl aştepta dincolo de uşă.

552
MARIN SORESCU
    - îmi era teamă să nu dispari, zise el, ca data trecută! Apoi râzând: ştii că şi atunci tot după tine plecasem? Plecasem la Titu, la prietena mea, care aflase că ai fi la Cluj... şi eu te căutam pentru Val. Nu ţi se pare că viaţa asta are un haz nebun?
    - Multe nebunii ne-au scăpat necunoscute, spuse Olga. Era o glumă, dar suna destul de „tare" -, mai ales pe coridorul acela, care dădea ecouri grave. „Viaţa ca o tentativă de omor“ - spuse Tudor, dar asta nu avea legătură directă cu discuţia lor; era un fel de concluzie la meditaţia lui de până atunci asupra întâmplărilor petrecute cu ei toţi de când o cunoscuse pe Olga.
    Pe cât de sumbru intrase Tudor în sobra clădire, pe atât de vesel şi radios arăta la ieşire. în amândouă mâinile avea câte o maşină de scris, caractere bineînţeles diferite, iar în faţă: muza. Nu-i rămânea decât să se inspire; nu-i rămânea decât să înveţe să scrie, să bată la maşină (mecanismul oarecum îl cunoştea), nu avea nevoie decât de puţină voinţă, de puţină disciplină.
    Era spre asfinţit... în oraş se aprindeau luminile.
    - Ai cafea acasă? îl întrebă ea, întorcându-se spre tânăr şi surprinzând pe faţa lui un zâmbet fericit.
    Ca şi când l-ar fi întrebat de ce zâmbeşte, Tudor îi povesti ceva destul de încâlcit despre un contrabasist tânăr dintr-o orchestră de la Braşov. Acesta i se plânsese odată, de mult, că nu se poate dezvolta profesional din cauză... Ghici din ce cauză?
    Olga nu ghici, ceru să-i dea şi ei o maşină, pe cea mică; prea e încărcat şi apăsat de litere.
    - Toate literele sunt în regulă! zise Tudor. Contrabasistul cel tânăr, era un băieţandru de 17-18 ani, nu putea mişca arcuşul decât jumătate din cât ar fi trebuit. Nu că n-ar fi fost spaţiu pentru toată orchestra... dar vecinul lui era un contrabasist în vârstă şi mereu se băga în el şi-i mânca în fiecare
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
553
zi câte un centimetru din spaţiul necesar ducerii arcuşului până la capăt. Din cauza aceasta, dirijorul, care nu ştia ce se întâmpla, începuse să-i tot facă morală contrabasistului tânăr că nu cântă bine. Risca să fie dat afară din cauză că bătrânul - în ciuda liniei pe care el o trăsese cu creta pe duşumea, care 5 ar fi trebuit să reprezinte graniţa dintre cele două contrabase, amândouă având în fond drepturi egale - încălca linia în mod grosolan şi tinerelul mai mult plângea decât cânta în timpul concertelor. Ei, ce zici?
   Trecură prin faţa Ateneului, deci se putea ca Tudor să-şi io fi adus aminte de aceasta văzând de departe ciuperca Ateneului: -Aş bea o cafea, zise Olga... după cartofii de adineauri... îl privi lung şi-l văzu din nou zâmbind.
*
   De fapt, parcă în tot acest timp el şi-a „ferecat", şi-a oţelit, 15 a călit acest surâs.
   Descoperise că nu trebuia să doarmă decât o oră-două pe noapte şi avea la-ndemână un rezervor nesfârşit de timp pe care până atunci îl irosise în van. Organismul pe care şi-l studiase bine se mulţumea doar cu o mică relaxare. Somnul 20 lung însemna moarte. Se culca pe la miezul nopţii şi cum punea capul pe pernă respira adânc de câteva ori, din „foaie", şi adormea imediat. La el burta era cea care se cerea odihnită, oboseala prea mare îi umplea stomacul cu aer - înghiţea aer - şi respirând adânc se desumfla. Această respiraţie însemna şi 25 prima etapă a somnului său, o oră, să zicem. Apoi se trezea. Dormea cu o batistă pe frunte - fie iarnă, fie vară - ca să nu răcească. Lângă capul lui la-ndemână se afla o sticluţă cu apă şi, când se trezea, întrucât toată oboseala i se adunase în ochi, îşi turna două picaturi pe o pleoapă, două pe cealaltă. Nu ştiu 30 ce reacţii se produceau, că în câteva secunde ochii nu-1 mai dureau, i se limpezea şi capul, ca şi când pe creier ar fi avut

554
MARIN SORESCU
o pleoapă mare, în legătură cu cele ale ochilor, care se ridica acum odihnită. „Văd cu trei ochi." îşi amintea apa vie din poveste. Oare de la ce bază pornise creatorul anonim? Cine ştie ce funcţiuni ale apei, uitate de moderni, le erau cunoscute celor din vechime. Cele câteva picături aveau realmente efectul apei vii — şi după câteva momente el bea restul. Recursese la stratagema cu sticluţa spre a da impresia că e vorba de un medicament şi că e obligat să-l ia, altfel Adrian, care-1 vizita din când în când, ar fi râs de el. Acesta totuşi îi aruncase sticluţa („Ai dat în mania doctoriilor la vârsta asta! Ruşine!“) şi o înlocuise c-un simplu pahar de apă, pe care ca să nu intre praful punea o vedere din Berlin (Vest) — Vechiul stadion olimpic. Vederea îi fu apoi „confiscată" de un coleg de corectură. Tudor înlocui paharul cu apă c-un ulcior mic, frumos, cu smalţ, luat din Piaţa Obor, care-i amintea de ulcioarele de Oboga. Turna o picătură-două pe deget şi se ungea pe pleoape. Asta era tot. învia la o extraordinară existenţă prin procedeul cel mai la îndemână: ungerea pleoapelor cu apă de izvor, de robinet, mă rog. Dar ce existenţă! îşi punea perna lângă tăblia patului, verticală, şi-şi rezema spatele de ea. Muşchii stomacului se relaxau. Peste o jumătate de oră, era complet odihnit. Descoperise că în procesul somnului capul trebuie să fie liber, adică să nu-1 apese pe pernă. Să stea aproape vertical, ca la cardiaci. El n-avea nimic la inimă, nu mai avea, se controlase. Rămânea aşa ghemuit - de altfel, toată filosofia consta în această poziţie „ghemuit", care era cea mai relaxantă şi îl elibera de obligaţia de a pierde dormind atâta timp în fiecare noapte. Recupera 5-6 ore din fiecare noapte. Stătea aşa, ghemuit, şi se gândea. Gândurile de noapte sunt altfel decât cele de zi. Ziua eşti aproape năuc. îşi amintea anumite acţiuni ale sale de peste zi şi aproape nu le putea explica. Parcă ar fi fost doi: unul de zi şi altul de noapte, ar fi lucrat în două schimburi, cum ar veni, şi cel de ziuă făcea o mulţime de greşeli pe care celălalt le judeca la rece, căuta să înţeleagă de ce şi cum. E o
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
555
nenorocire că lumea doarme noaptea, acesta e de fapt timpul cel mai propice activităţii creierului - venim din întuneric, avem mai multă experienţă de noapte decât de zi; mintea noastră e mai deprinsă să lucreze noaptea decât ziua.
   Abia acum îşi dădea seama ce extraordinar e să gândeşti şi cu câtă uşurinţă descoperea - numai făcând efortul de a se concentra asupra lor - lucruri cărora altfel nu le-ar fi putut da de fir în vecii vecilor. Era uimitor de perspicace, simţea forţe imense în el. Ar fi putut să dea lecţii de zbor. Totodată, îşi dădea seama că n-ar fi reuşit să zboare decât el, şi-ar fi părut caraghios în faţa elevilor, care nu l-ar fi crezut că el zboară de-adevăratelea, fără aripi şi fără nici un aparat, numai aşa că voieşte şi are puterea asta să zboare. L-ar fi bătut cu pietre, l-ar fi hulit. Merita însă să le dea nişte lecţii, dar mai târziu. „Dă-i societăţii aripi - îi spusese odată Val - şi le va arde pe rug. E învăţată să meargă de-a buşilea, să meargă în picioroange. N-are nevoie de aripile tale." Aşa să fi fost? Val se înşelase. Tudor se maturizase mult, dar nu la faţă. înfăţişarea îi era mereu aceeaşi, nici nu-i dădeai vârsta. Cu cât trecea timpul, parcă întinerea; timpul oricum nu-1 atingea şi-ntr-o noapte, cum stătea aşa ghemuit, ca şi când ar fi fost un ghem al lui Dumnezeu şi singur şi-ar fi ţinut în mână firul pe care-1 prinsese, în sfârşit - foarte puţini reuşesc asta - ochii scăpându-i în oglindă, îşi văzu obrazul, acelaşi, şi înţelese că el nu îmbătrâneşte. Va rămâne tânăr, mereu tânăr, ca acum şi în deplină forţă, adică în posesia unei forţe extraordinare pe care el o primise ca pe ceva normal. Va rămâne tânăr, atât cât va dori el, nici mai mult, nici mai puţin.
   Luase una după alta toate problemele care-1 frământaseră în ultimii ani, le judecase, le întorsese pe toate feţele şi le clasase. îi veneau în gând amănunte care atunci îi scăpaseră, frânturi de fraze, ce puneau lucrurile în cu totul altă lumină, în lumina lor adevărată, şi aşa reuşi să le descifreze. într-o astfel de pauză pentru limpezire - pe care şi-o permitea după somnul

556
MARIN SORESCU
lui de două ceasuri şi ţinea până în zori, când se scula perfect odihnit ca şi când atunci s-ar fi trezit - îşi propuse să-l găsească pe Val. Se miră că nu-i dăduse prin cap asta mai de mult. îşi reaminti tot ce ştiuse în legătură cu el, ce spusese atunci la restaurant, cum jucase chibrituri. Ce rochie avea Olga când juca chibrituri şi ce-i spusese Val despre ea.
    îl căută mult până spre ziuă, când îl găsi. Era într-o peşteră amestecat într-un grup de turişti străini. în peşteră, întuneric, o beznă umedă, aproape toţi purtau făclii aprinse şi se strecurau cu mare greutate prin coridorul de piatră care uneori se îngusta cât un gâtlej. Urcau trepte de bârne, ţinându-se cu mâna de un fel de balustradă care se legăna - alături se afla prăpastia în fundul căreia curgea un râu. Se auzea apa rostogolindu-se jos pe gresii. Tudor încercă să lumineze cu facla lui care arzând mirosea a seu, să lumineze în adânc prăpastia, dar lumina se întoarse, parcă speriată de atâta beznă, făcând să se profileze obrazul persoanei dinaintea lui, pe care o atinsese chiar cu mâna de câteva ori. Ba îl rugase o dată să-i permită să se sprijine de el.
    - Val! exclamă Tudor. Mă, băiatule! Formidabil, tu aici?
    - Bineînţeles, spuse acesta, tot aşa, răguşit, cum vorbea el. Aici, în sânul naturii. Şi eu ca toată lumea.
    Dinţii care îi mai rămăseseră străluceau în pâlpâirea torţei lui Tudor - a lui se stinsese - era ştirb... De ce? Tudor îşi aminti că atunci i se plânsese că i se clătină un dinte în faţă. „Nu se poate, ţi se pare!" şi iată că-i căzuseră mai mulţi. Avusese dreptate. Se uită să vadă cum era îmbrăcat: purta haine de doc, uşoare, nepotrivite cu frigul şi umezeala locului - ar fi trebuit să-i pună el ceva pe umeri -, însă nu voia să-l sperie. Pe de altă parte, nici nu dădea semne că i-ar fi frig.
    - Cât te-am mai căutat toţi, reluă Tudor, am scotocit pământul. De ce nu ai dat nici un semn de viaţă?
    - N-am avut timp, spuse el, dar „alb", ca şi când ar fi vorbit de un subiect oarecare.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
557
   - Totuşi, ce cauţi aici? Amestecat printre străini? şi de ce tocmai... aici?
   - Pentru că sunt şi statui! Râsul lui semăna şi cu un suspin; puteai să-l iei şi aşa. Ia te uită câte statui!
   Tudor ridicase torţa, luminând pereţii. Acum se aflau într-o sală mare, un fel de amfiteatru, şi prin colţuri se profilau chipuri împietrite, săpate de apă în stâncă. „Stalactite şi stalagmite", spusese el. A, înţeleg! Stalactite şi stalagmite.
   - Da, da... reluă el... mai stins... aici, în sânul naturii.
   Nu-i spuse însă Olgăi că-1 găsise în sfârşit pe Val, că acesta
era în natură şi că-1 putea întâlni în peştera aceea. Ce rost ar fi avut să-i spună? El le pierduse pe amândouă într-o singură noapte - şi modelul şi copia, îşi irosise apoi tot timpul în regăsirea lor, şi acum... era prea târziu... Era rândul lui să se ascundă. Lui Val îi picaseră trei dinţi din faţă, ca la un meci de box, când adversarul îţi speculează un moment de neatenţie şi te izbeşte cu toată puterea peste gură. Momentele de neatenţie la Val se ţineau lanţ, el putea fi pocnit cu toată forţa, oricând, pentru că nu se apăra, nu-şi apăra nici măcar faţa, şi râdea tot timpul. Totuşi, era uimitor că se resimţise după această lovitură, el care era atât de plin de vitalitate. Dintre toţi, cel tare, plin de forţă. Tudor îşi aminti cum îl urmărise Şandru, în momentul spălării până la brâu la chiuveta din cameră. Cum privirea acestuia alunecase pe muşchii încordaţi ai omoplatului, care se mişcau ca nişte plăci de bronz, ca nişte platoşe, pe gâlmele bicepşilor, tari ca piatra.
   Lui Tudor îi părea rău pentru Nefertite, pe care i-o furase acesta lui Val, şi-i purtase, se vede, ghinion. O fi mai existând statuia? Nu fusese nici măcar terminată, nici măcar turnată în gips, aşa că nu va putea figura în nici un muzeu. Ce muzeu colecţionează statuete de lut în zilele noastre? Fusese prin urmare o prăbuşire totală şi dinţii poate căzuseră singuri - adică numai din cauza durerii sufleteşti, de-asta nu-ţi cad dinţii, nu întotdeauna. îi veni în minte imaginea copiilor, îşi

558
MARIN SORESCU
leagă c-o sfoară dinţii şi-i scot, înnodând sfoara de clanţa uşii. Ai lui Val parcă fuseseră legaţi de-o ghiulea şi aruncaţi în slăvi când se trăsese cu tunul.
       în ultima vreme, Tudor călători. Tot aşa chircit, dăduse 5 aproape ocol pământului. Luase ţările pe rând, intra în muzee, descoperea lucruri fantastice... şi în zori, când se spăla şi mergea la slujbă... era alt om. Mult mai cult, mai umblat. Ca şi înainte, însă, nu făcea caz de cunoştinţe, nici de faptul că dac-ar fi vrut ar fi mers pe acoperişuri, ori ar fi zburat pur şi simplu. 10 Mergea tot pe jos, tocmai ca să nu atragă atenţia, şi să nu jignească. Lucrurile astea se descoperă greu, cu preţul multor încercări, unii ajung la ele mai devreme, alţii mai târziu. Sunt mulţi cărora nu le-a fost dat să le afle niciodată. Şi trebuie menajaţi. Nu-i stătea în fire să se bată cu pumnul în piept: 15 „Ştii tu cine sunt eu?“ Alerga după tramvai ca orice om, era îmbrâncit şi lumea îi zicea: „Hei, băiete, ce te înghesui?" „E împins din spate, cucoană! îl scuza altcineva, nu vedeţi că stăm toţi într-un picior? E împins din spate."
    Dintre toate locurile vizitate - în acele lungi şi binecunoscute 20 nopţi de nesomn - el se fixase la unul. într-un singur oraş se simţea bine, nu se putea despărţi de el - Bucureştiul! Aici nu ştia când trece timpul, primăvara era primăvară, toamna, toamnă, vara, vară. Şi iarna, la fel, era iarnă, cu troiene de zăpadă, avalanşe căzând de pe acoperişuri şi ţurţuri mari pe la streşini. Iarna se 25 gândea la dezgheţ, la dezgheţul ce va să vină, şi sufla în palme şi sărea în sus, să se-ncălzească. Aici erau şi prietenii - cei cunoscuţi şi necunoscuţi - care nu ştiau că el îi cunoaşte pe fiecare în parte şi, dacă vrea, le povesteşte viaţa cu trecut şi viitor.
    O, din această experienţă se alesese cu multe. învăţase să 30 se bucure fără măcar a mişca buzele, îşi călise zâmbetul în care erau de toate - unii credeau că doar sarcasm şi ironie - de la disperarea celui care se uită-n prăpastie şi până la extazul celui care cată spre culmi. Desigur, era aici şi multă înţelegere, da, mai ales înţelegere.
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
559
*
   - Am o cafea foarte bună, spuse el. Mi-o prăjesc eu şi-o fierb în nisip. Nisipul mi-1 aleg singur, de pe plaja mării. Acolo unde Dunărea se varsă în mare. E un nisip cu hieroglife. Dacă treci pe la mine, vei avea şi-o surpriză, spuse el repede, ca şi când i-ar fi fost teamă că Olga se răzgândeşte.
   Era mai mult o dezvinovăţire faţă de sine „că duce femei acasă". Ca şi când cineva i-ar fi interzis totul, mai ales bucuriile simple şi esenţs. vieţii.
   Urcând pe scara plină de cărţi şi reviste, Olga îşi aminti de scara cu flori a lui Luchian. Se miră că are atâtea cărţi, şi Tudor îi spuse - în şoaptă - ca un mare secret (în fond, se jena să nu-1 audă gazda), că toate acestea nu fac doi bani!
   Deschise cămăruţa pe care o închidea cu acelaşi lacăt mic care avea în loc de cheie un cui şi, fiind întuneric, o rugă să stea un pic nemişcată, să nu se izbească de ceva. Aprinse o lumânare de ceară albă, primită cadou de ziua lui şi pe care n-o aprinsese niciodată. Olga, văzând ce strâmt e la el, scoase o exclamaţie de uimire: vai, ce chilie!
   - N-au loc două persoane aici! râse el...
   Olga îşi scoase pantofii şi se sui direct în pat, „iată soluţia", zise ea, iar Tudor se aşeză sfios pe scăunelul din faţa măsuţei. Căută în sertar şi scoase un mic pacheţel învelit în hârtie de ziar.
   - Surpriza pe care voiam să ţi-o fac, spuse el.
Pacheţelul era legat în loc de panglică cu un fir de păr.
Părul ei de pe vremuri, pe care Val îl sădise demult într-o vază, cumva în bătaie de joc.
   - Să nu-1 rupi, zise Tudor, desfă-1 cu grijă.
   înăuntru era un „bileţel" al ei prin care îl ruga pe Val să-i picteze o himeră, dacă e în stare.
   Olga rămase pe gânduri, nu se aşteptase la o astfel de surpriză. Tudor îi spuse că această mică amintire scăpase ca prin urechile acului, rătăcită printre hârtiile lui Adrian.

560
MARIN SORESCU
Pacheţelul îl făcuse chiar Val, înainte de a pleca atunci în Deltă. Pe bileţelul ei erau scrise cu creionul de Val cele două fraze - aceleaşi - în babiloniana veche şi mai nouă.
   - Ca să vezi, cum totul se ţine într-un fir de păr, încercă Tudor să rupă tăcerea.
   Olga tăcea cocoţată acolo în vârful patului, ca un cocor de la Nil. Tudor ieşi pe săliţă, aprinse aragazul, puse tava cu nisip adus de acolo de unde Dunărea se varsă în mare şi în curând ibricul turcesc începu să clocotească; mirosea frumos a caimac, a scoici sfărâmate şi nisip încins.
- SFÂRŞIT -
Berlin, 1973 Bucureşti—Sinaia, 1975 Piatra-Neamţ, 1976
VIZIUNEA VIZUINII
- Roman într-o doară -
   în două părţi (Partea întâi şi Partea a doua) cu un număr suficient de capitole, fiecare având un motto întâmplător, şi cu două volume de versuri inedite, în afară de text, intitulate „Ţoiuri şi Ventuze" (Voi. I „Toiuri“ şi Voi. II „Ventuze").
   La care se adaugă un Indice Alfabetic şi Cuprinsul.
   Toate transformările eroilor noştri în eroi pozitivi şi iar în negativi, ca imediat să facă saltul în pozitivi, şi la urmă înapoi... şi iar înainte... şi tot aşa; precum şi transformările animalelor în oameni şi-a oamenilor în animale, plante şi, mai rar, în flori — au fost observate de autor —, alternativ, la microscop şi la telescop, într-o cameră obscură şi sub cerul liber.
   Din păcate, fără martori.
   Desenele, vignetele şi petele de cerneală aparţin autorului, ca şi unele personaje desenate, respectiv dulăii Codin şi Mozoc, cărora le aduc mulţumirile (mângâierile) mele şi pe această cale.

Partea I VIZIUNEA VIZUINII

O VIZUINĂ DIN ZILELE NOASTRE
Motto:
A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii. Intr-o zi, fiind cu voie bună, zise bărbatul către femeie: — Soro, de la mila lui Dumnezeu noi n-avem copii. Să mergem pe câmp şi ce vom găsi, aceea să ne fie copil.
PETRE ISPIRESCU
   Vizuina în care intrase - bineînţeles nu pentru prima dată, fiindcă era a lui, moştenită - avea ceva primitiv şi desuet, ceva de „boîte", cum poţi vedea pe la Paris, deşi Ursul nu bătuse Cartierul Latin nici cu gândul. („Poate cine ştie, la toamnă" suna o pancartă agăţată pe peretele din faţă, spre a-i fi mereu la vedere, dar el nu-şi mai amintea ce vrea să spună, tocmai pentru c-o vedea prea des.)
   Se intra în vizuină ca-n brânză, vreau să spun că atât de facilă era această reîntoarcere la „uneltele sale", încât eroului nostru i se făcea şi lehamite.
   „Nu mai merg acasă că e prea uşor", îşi spunea el din când în când, oprindu-se şi iarăşi pornind spre culcuş, poate chiar mai zorit.
   Dar să vă prezentăm sălaşul.
Deci, în primul rând, un lung coridor, care începe chiar de la suprafaţă, din spatele „arborelui genealogic", intrarea fiind

566
MARIN SORESCU
   mascată ingenios cu o foaie de brusture sau chiar de Ursul nostru, de trupul lui, în momentele mai primejdioase, când nu voia să i se descopere ascunzătoarea şi nu mai avea încredere nici în brusture. Atunci se aşeza cu spatele la intrare şi... nu 5 se mai vedea nimic.
    Acest coridor era săpat în nisip, deşi personajul se lăuda uneori că ar fi săpat în marmură. Era întortocheat. O lua întâi la dreapta, după aceea iarăşi la dreapta şi tot aşa mereu, până se realiza o spirală aidoma cu cea încrustată pe ţeava puştii 10 spre a-i imprima glonţului o viteză din ce în ce mai mare. Se poate spune că Ursul intra şi ieşea glonţ din vizuină.
    La capătul lungei spirale, sau, dacă o luăm calitativ, lungei „deveniri" a Ursului, se afla culcuşul, moale şi cald. Ursul „devenea" aici să se culce. Unii obişnuiesc să-şi 15 mobileze interioarele cât mai fistichiu, în pas cu moda. Şi de ce, mă rog? Când primeşti la tine o vizită, dacă vizitatorul observă că nu eşti în pas cu moda pe pereţi, e înclinat să mormăie.
       Moş Martin, după o experienţă tristă, bleu, când fusese 20 nebun după o Coţofană, şi-i culegea albăstrele, nu-mă-uita, brânduşi sau, dacă nu era sezon, le picta el însuşi, înmuindu-şi laba îndrăgostită în... în ce? In scrobeală, pe care o fura de la iezerul din mijlocul pădurii, unde veneau lebedele să se spele, să se clătească şi să se scrobească. - Şi aşa, cu pensula grosolană 25 dar sinceră, pentru că venea de la inimă (era stingaci), îşi umplea pereţii grotei cu buchete întregi de Picasso (perioada bleu), care, la un moment dat, începeau chiar să miroasă, cu tot parfumul de care erau capabile. Aşa i se părea lui cel puţin, pentru că era îndrăgostit. Coţofana însă pas să vină să miroasă! 30 Zicea că ea nu face vizite la domiciliu. Sau că, mă rog, nu se coboară. Asta îl jignea cel mai mult şi, în momentele lui de furie, ieşea glonţ din vizuină şi se urca în copac.
    Dar Coţofana, fire uşoară, o zbughea în vizuină şi tot aşa „vice-versa". Deci nu era în pas cu moda.

568
MARIN SORESCU
    Un singur perete, cel din dreapta, era până la jumătate uns cu miere. Mierea se usca după o lună şi de când îi trecuse dorul de aventuri nu mai catadixea s-o împrospăteze. Oricum peretele acela, aşa uscat, se chema că e uns cu miere.
    Dar unde sunt dependinţele? Exista undeva o debara, unde se păstra blana Ursului din pădure. Şi două chichineţe pentru musafiri, care veneau neanunţaţi.
    Sala mare, salonul, era încăperea cealaltă, mai spaţioasă, unde se afla o oliţă, pentru că Ursul ajunsese la concluzia că trebuie să fie domn în casa lui. „Ori sunt împărat în casa mea, ori nu.“
    Alte apartamente nu cred să fi mai existat (e drept, părinţii lui cică ar mai fi beneficiat de o ieşire, care, de când cu problema locuinţelor, folosea de intrare unui Bursuc, ce locuia în aceeaşi vizuină cu Ursul, dar să nu mai vorbim despre asta, e un subiect enervant).
    Dar de ce, mă rog, să nu mai vorbim despre asta? Adevărul e că Ursul, fiind oricum mai mare şi, chipurile, personalitate („chipurile" e o expresie care aparţine Bursucului) avea dreptul, prin lege, la două ieşiri. „Scârţ“, răspundea Bursucul, „unde să ieşi de două ori odată sau cum să ieşi în acelaşi timp în două direcţii opuse?!"
    „Legal, am dreptul la două ieşiri, pentru că sunt mai mare şi sunt personalitate", se încăpăţâna Ursul.
    - Chipurile! De personalităţi d-alde astea geme pădurea.
    Adevărul e că sus-numitul Bursuc era incapabil să înţeleagă nişte lucruri, după expresia Ursului, care uita de fiecare dată să specifice ce fel de lucruri.
    Nici nu începuse bine Moş Martin, odată întors din aventura lui extraordinară cu zmeura, nici nu începuse bine, zic, să cadă pe gânduri, când Bursucul intră, pe ieşirea de drept a Ursului, şi-i aduse o scrisorică. O ţinea elegant pe o foaie de brusture ca pe o tavă.
    - O scrisorică, făcu el mieros, privind fix, parcă prin Urs, spre peretele cu luna de miere uscată.
VIZIUNEA VIZUINII
569
    - Termină cu de-alde astea, se auzi un mormăit.
    - E de la Coţofană.
    - Hibernez.
    Totuşi, pent ru a scăpa cât mai repede de vecinul său nesuferit şi a se cufunda pe spirala interioară, Ursul luă scrisoarea,
îşi aruncă un ochi pe ea şi rămase perplex. Conţinutul era acesta:
    „Nu mai sunt Coţofana aia proastă."
    Semnat: „Coţofana".
    - Te-ai fi deşteptat acum, la Sfântul Aşteaptă, făcu Ursul, iar Bursucul, crezând că lui i se adresează un compliment, se înclină respectuos, aruncând foaia de brusture. După care ieşi afară să râdă de farsa pe care o jucase bunului său prieten. Coţofana de fapt nici nu existase, dar poţi să-i spui unui Urs că pe el nu-i în stare să-l iubească nimeni, nici măcar o Coţofană? Şi chiar dacă i-ai spune-o, oare te-ar crede?

NU HIBERNAŢI CU OCHII DESCHIŞI
Motto:
Mama a rostit descântecul, după ce ea a rostit descântecul (ei)
...ea a desenat pe noroiul său.
Paisprezece piese a întocmit ea. Şapte le-a pus de-a dreapta
Şapte piese le-a aşezat de-a stânga; între ele a aşezat o cărămidă.
Ea îngenunchea pe rogojină; el şi-a deschis buricul... el a chemat pe cele şapte soţii înţelepte. Din şapte şi şapte pântece de mamă au răsărit şapte fiinţe bărbăteşti.
Şapte au dat naştere la şapte flinte feminine. Pântecele mamei, Făcătoarea destinului.
In perechi i-a completat pe ei.
în perechi ea i-a completat pe ei în faţa sa.
ATRAHASIS (Traducere de Athanase Negoiţă)
    Deci Martin căzu pe gânduri. Primul gând pe care căzu fu acesta: „Am ajuns şi să hibernăm".
    Trebuie să precizăm că nu e vorba de hibernarea normală, cea de trei luni în timpul iernii, când se stă la gura sobei, după o expresie din bătrâni, când existau sobe şi acestea aveau gură
VIZIUNEA VIZUINII
571
(o gura cât o şură), ci de una suplimentară, pe deasupra, sau, cu o expresie mult utilizată azi în zăvoi, avant la lettre.
   Simpaticul nostru visător se lăsa în voia lenii, de probă, cu toată greutatea. Pica de sus şi uneori i se părea că ajunge astfel, vâjâind, până-n străfundurile conştiinţei.
   Nimic nu e mai extraordinar decât să te relaxezi după o zi de muncă, să-ţi fie lene, dar o lene adevărată, cu 1 mare, de la Lae. Atunci dintr-o dată totul ia o altă înfăţişare.
   îşi aruncă ochii prin vizuina lui personală, şi totul avea altă înfăţişare. Pereţii parcă se dăduseră mai în lături, tavanul se ridicase, nisipul de pe coridor se făcuse marmură (deci Ursul nu minţea chiar cu totul când susţinea că intră la el în birou printr-o galerie de marmură, în care stau statuile „uite-aşa", doar să te-apuci să le sculptezi, ceea ce o să facă el, când o să aibă timp). Chichineţele se transformaseră în două porticuri, mutându-şi fiecare boarfele, claie peste grămadă, în debara. (Aceasta, mai leneşă, nu reuşea nicicum să se transforme, ori Ursul nu mai avea imaginaţie şi pentru ea; oricum, era punctul mort al vizuinei sale, călcâiul lui Achile Ursul.)
   Se simţea omul, dacă putem să-l numim aşa, în casa lui şi asta chiar se simţea în aer (cum se simte el în casa lui). Era un parfum de aducere-aminte, care semăna cu cel de levănţică. Levănţica îşi făcea adeseori apariţia în această vizuină, din cauza groazei pe care o avea Ursul faţă de molii. Se ştie cum rod acestea nu numai blana, ci şi conştiinţa şi mai ales de această eroziune în conştiinţă se ferea cel mai tare Ursul şi se apăra cu levănţică, pe care o priza pe nas, ca acum, când stă aşa tolănit şi... sade.
   Avea de gând să facă şi unele modificări în ce priveşte locuinţa sa. Nu stătea prea bine cu canalizarea, apa nu curgea decât când ploua şi atunci năvălea cu conuri de brad, frunze uscate şi era imposibil să o bei altfel decât distilată. E drept, îşi făcea din timp rezerve de sticluţe de apă distilată, pe care fie că le lua pe cale bucală, fie că şi le făcea injecţii, când avea

572
MARIN SORESCU

şi un pic de febră. îşi
astâmpăra şi setea şi
febra. De alte medi-
camente însă nu se
atingea şi chiar avea o
vorbă a lui sfântă:
„Nu vă atingeţi de
alte medicamente".
    într-o vreme se
gândise să sape o fân-
tână şi să amenajeze
una din chichineţe
într-un puţ cu apă
rece, pe care s-o bote-
ze în felul acesta,
dându-i importanţa
unei străzi: strada
Puţul cu apă rece. Apucând-o pe această stradă, după ce ar
fi scos apă cu lanţul şi ar fi băgat capul în găleată, răcorindu-se,
mormăind de plăcere şi stropind eventualele molii, ar fi ajuns,
luând-o pe prima la dreapta, în cealaltă chichineaţă. Aici i se
înfunda întotdeauna.
    Nici cu electrificarea nu stătea prea bine. Pe vremuri părinţii lui se chiorau la lumina câtorva licurici, care nu costau mai nimica, dar nici lumină nu prea dădeau. în plus, crescând foarte mult sensibilitatea în secolul nostru, în general vorbind, licuricii nu mai erau rentabili la iluminatul electric, din cauză că făceau prea des scurtcircuit. Fiind şi zgârcit, Ursul trăia, că să zic aşa în cea mai adâncă beznă.
    Deschise ochii. Cea mai adâncă beznă dispăru ca prin farmec şi iarăşi vizuina luă altă înfăţişare. Se gândi c-ar trebui să mute şi muntele din spatele ei, la vreo 20 de km, să-l împingă puţin mai încolo şi mai la stânga, din cauza umbrei dese pe care o „propaga". Oare Bursucul i-ar da o mână de ajutor, fiind şi în interesul lui?
VIZIUNEA VIZUINII
573
   Şi, în altă ordine de idei, făcu el, pomenindu-se vorbind cu glas tare, ce-ar fi dac-aş avea un copil? Locuinţa, de bine de rău, i-ar fi asigurată, poveşti, de bine de rău, i-aş spune. Dar... restul? Cine... ar fi restul? Ajuns aici, încercă să-şi imagineze, cu multă duioşie, eventuala mamă, uimit şi el că poate să se preocupe cu atâta intensitate de restul lumii. în viaţa lui nu ceruse laba cuiva. Cât trăiseră răposaţii părinţi, îl tot sâcâiseră în privinţa asta, mergând până acolo încât s-ar fi mulţumit dacă ar fi luat chiar o roabă cu cărămizi, ca să aibă cu ce-i da în cap soaţa, sau o vulpe de la gâtul unei cucoane, numai să-l ştie însurat. Dar un copil, un ursuleţ mic şi simpatic foc, care să-i zgârie mobila şi să-i răstoarne lucruşoarele, n-ar fi stricat, că uite, începe să încărunţească pe la sprâncene. E ştiut că urşii, când îmbătrânesc, se fac albi şi sunt izgoniţi la Pol de semenii lor mai tineri.
   Cum o fi arătând Polul? încruntă visătorul una din sprâncenele lui albe.
   Sau, când ar fi rămas în pană de poveşti originale, i-ar fi citit pur şi simplu din biblioteca lui bucăţile care-1 făcuseră pe vremuri să leşine pe litere, de plăcere.
   Ţinea şi acum minte pagini întregi. O pagină întreagă suna cam aşa:
   „Ţânţarul scoase paloşul şi-l pişcă pe voinic."
   Deasupra era o poză care-1 înfăţişa pe Făt-Frumos, în chipul unui ursulache cam bleg, care, nimerind în împărăţia ţânţarilor, capătă friguri şi începe să aiureze. Din gura lui ursulache pornea un balon care conţinea şi aiurelile lui, în starea de friguri groaznice: „Mor mor mor".
   De multe ori, eroul nostru, când hiberna de probă şi se lăsa în voia soartei, ca să nu mai spunem a lenii, spre a evita o repetiţie, ajungea chiar până acolo încât să-şi spună singur poveşti. Se considera copil şi, faptul ar părea ciudat dar aşa este, chiar copilul său, rodul dragostei celei mai curate cu o necunoscută, al cărei nume îi scăpa, dar la care se gândea întotdeauna cu cea mai adâncă veneraţie.

574
MARIN SORESCU
    Poveştile pe care şi le spunea erau de adormit copiii, începeau cu „A fost odată" şi se terminau cu un cântec de leagăn. La cântecul de leagăn ochii începeau să i se împăienjenească, pleoapele cădeau ca foaia de brusture peste intrarea în vizuină şi ursul mai-mai să adoarmă. Atunci intra Bursucul şi începea să frece cratiţele la bucătărie, nevrând să ţină seama că vecinul lui de apartament hibernează legal, de probă.
    Exact aşa se petrecu chiar în momentul acesta: intră Bursucul cu o găină cumpărată Dumnezeu ştie cu ce bani, se auzi scăpăratul chibritului (vă închipuiţi cât de liniştit gândea ursul şi cât de liniştit se pregătea el s-adoarmă, dacă se putea auzi chiar scăpăratul unui chibrit la vecin) şi după aceea frecatul cratiţelor cu ghearele. Făcu un „ha, uite că era gata să adorm", îşi pironi ochii în tavan şi începu să se concentreze pe o altă spirală.
Cap III
    FRUMOASA MEA URSOAICĂ NATURALĂ
Motto:
Din cauza mea tu ai [...]
Şi din cauza ta [... ] peste mine.
Epopeea lui Ghilgameş (Traducere de Athanase Negoiţă)
    „Poate nici nu ştii că acel copil al nostru, pe care în goana ta nesăbuită după inedit l-ai uitat la mine, acel muţunache de catifea neagră, cu care s-ar fi mândrit orice mamă de la Polul Nord şi de la Polul Sud (tăiat Polul Sud), a crescut mare, frumos şi-ţi seamănă. Asta mă face să-mi mai treacă dorul de fiinţa aceea atât de cicălitoare, care, neascultând de nici un fel de sfat din partea capului familiei, a mers din vâlcea în vâlcea, ajungând până şi la circ, de râsul lumii.
    Ce faci tu acolo la circ, ai putea să-mi spui? Ce circ este acela şi cum poate el aduce fericirea unora, dacă cei rămaşi acasă, prin vizuini, suferă?!
    Mi-au spus unul şi altul că ai apărea cu o minge în braţe, te sui pe un scaun şi arunci mingea încotro vezi cu ochii. Dacă situaţia aceasta ţie ţi se pare că e plină de haz şi merită să-ţi prăpădeşti tinereţea pentru ea, atunci înseamnă că eu m-am tâmpit de-a binelea ori că mi-am pierdut simţul umorului. (De schimbat „tâmpit" cu „prostit".)
Acoladele indică fragmentele pierdute, şterse sau indescifrabile.

576
MARIN SORESCU
Aş vrea să viu şi eu o dată la circul ăla, să m-aşez cât mai în faţă şi când apari tu cu mingea, să mă uit dintr-o dată drept în ochii tăi. Nu ţi-ar crăpa obrazul de ruşine? Dar n-o să vin, pentru că preget să-mi mai pun cravată şi să mă 5 fandosesc...
    Pe de altă parte, vrăbiuţa mea iubită, ştiu că nu de drag eşti tu acolo unde eşti, şi nici ţie nu ţi-a fost uşor când te-au prins cu arcanul în vizuină şi te-au luat, răcnind de vuia pădurea. Ştiu că m-ai dispreţuit pentru că, în loc să sar să-ţi 10 iau apărarea, eu m-am grăbit să ies pe cealaltă ieşire. Dar de unde să ştiu eu că tu n-o să-ţi urmezi bărbatul, în orice situaţie s-ar afla acesta?
       M-am gândit mult la tine în fiecare seară, am plâns de vreo două ori, cât sunt eu de ponderat şi te-am iertat că nu 15 eşti cu mine să ne amintim de tinereţea noastră furtunoasă şi să plângem împreună.
    Dar să nu ne lamentăm şi câtă vreme vom avea un moral ridicat, află, pisoiul meu tărcat, că nu există despărţire vitregă în stare să despartă (de căutat alt cuvânt) două fiinţe unite 20 legal. Cum adică ar putea să ne îndurereze aşa de tare o simplă despărţire (de căutat alt cuvânt), când aici, în pădure, cântă păsărelele ziua şi noaptea şi fiecare pasăre pe legea ei piere, iar tu... tu ai circul tău!
       Fă, draga mea, în aşa fel încât să aduci fericire oamenilor, 25 căci şi eu îmi pun mari speranţe în sufletul tău nobil şi nu cred c-ai fi vreodată în stare să arunci cu mingea în aşa fel încât să spargi capul vreuni dresor.
    Ce să-ţi mai spun de pe acasă? In vizuină totul e cum ştii, în afară de faptul că vizuina e alta, că în loc de două intrări 30 am obţinut să am numai una, iar vecinul nostru care s-a instalat după aceea, intrând prin intrarea cealaltă, care acum se cheamă că e intrarea lui, freacă nişte crătiţi ziua şi noaptea, de parcă s-ar pregăti să defileze cu ele. Nu ai vreun loc acolo pentru un bursuc?"
VIZIUNEA VIZUINII
577
   ...Ajuns aici, Ursul împunse cu laba aerul, ca şi când ar fi pus punct la această scrisoare deschisă destul de incoerentă, pe care începuse s-o scrie tocmai spre a scăpa de zăngănitul ghearelor pe fundul cratiţelor, care venea în mod sâcâitor de la vecin, şi trase cu urechea dacă se mai aude. Se mai auzea.
   „Viaţa e complexă în totalitatea ei", conchise, „complexă chiar şi când hibernezi."

Cap. IV GURA LUMII
Motto:
Prostia în fază statică o suportăm,
5	dar	în fază dinamică ne stinghereşte.
AL. O. TEODOREANU
    „Acest individ aiurit, care a rămas pe labele dinapoi în faţa vieţii, părând mereu uimit, ca o ţaţă ce admiră o sorcovă, mie mi se pare suspect din două puncte de vedere." Scăpându-i 10 creaţia care era aproape curată, Bursucul îşi întrerupse meditaţia şi, fugind să prindă obiectul care se dădea de-a dura, încurcă cele două puncte de vedere asupra vecinului său.
       „...Şi doi, de unde aceste pretenţii ale lui de filosof ratat, când habar nu are ce înseamnă mişcarea? Mişcarea e o categorie 15 filosofică, dată în folosinţă mai ales iepurilor, dar şi bursucilor, pe când cei care stau şi hibernează sunt în afara oricărei categorii şi sunt greu de categorisit. Nu suport acest dobitoc (în paranteză fie spus, toţi suntem nişte dobitoace, dar iată că de data aceasta Ursul îşi merită soarta) cu ochii blânzi şi lipsiţi de expresie. Ochi 20 de bou, şi nu degeaba, de ziua lui, eu îi fac cadou câte două flori de ochiul-boului, dar măgarul nu înţelege aluzia, deşi clipeşte şiret - Dumnezeu ştie ce-o fi înţelegând el prin şiretenie, când până şi furnicile sunt în stare să-l calce în picioare. Şi la urmă, mania asta a lui de a nu mânca iarna, când stă ca acum, cu ochii în tavan, 25 cu laba în gură, ca un copil de ţâţă şi ascultă... naiba ştie ce ascultă".
VIZIUNEA VIZUINII
579
   Iarăşi îi scapă aceeaşi cratiţă, producând o hărmălaie de nedescris. Bursucul o înşfăcă şi începu s-o frece cu nisip.
   „In pădure are faima unui ins de vază, cum şi-o fi creat această faimă iară nu pot pricepe, şi toate animalele se dau bine pe lângă mine, ca mai apropiat lui, ca să afle ce mai face Maestrul, ce-a mai zis Maestrul, ce-a mai mâncat, ce-a mai rumegat? Maestrul a binevoit să facă aprecieri asupra vremii? Cum mai e vremea, după opinia Maestrului? Şi tot felul de nerozii de astea. (E şi pădurea asta o nătăfleaţă!) închipuiţi-vă câte lucruri interesante trebuie să scornesc, pentru a ţine sus steagul (al Maestrului, na), să fiu gata în orice clipă să dau câte un răspuns de să rămână lupii, vulpile, coţofenele, mâţele-n coadă.
   - Nu se mai găseşte zmeură cu frişcă (Aceasta e chiar o opinie a Ursului). Dar pornind de la această constatare a sa, pe care o spun la început, ca aperitiv, încep să torn la minciuni, care mai de care mai gogonate. Nu numai că nu se mai găseşte, dar nici n-o să se mai găsească vreodată. V-aţi lins pe bot, adio zmeură cu frişcă, pentru că, anul viitor, pădurea o să fie tăiată, transformată în butuci şi mutată la oraş. Şi asta n-ar fi nimic, am mai văzut noi păduri tăiate, dacă mai întâi nu s-ar face recensământul tuturor dobitoacelor, cu însemnarea exactă a locului unde se află fiecare, în aşa fel încât, atunci când se purcede la transferul pădurii, pleci cu copacul tău cel mai apropiat. De ce. de ce? întrebau alarmate vulpile mai ales. Simplu ca bunâ-ziua. Pentru a se crea, acolo la oraş, un microclimat. Ca pădurea să nu rămână singură, şi ca totul să fie ca mai-nainte. Cum „ca mai-nainte"? întreabă veveriţele. Ca acum. Păi cum ca acum, dacă spui ca mai-nainte, nu vezi că n-ai logică?
   -Vreţi să spuneţi că Maestrul ar fi lipsit de logica cea mai elementară, asta vreţi să insinuaţi?
   - Susţine Maestrul toate bazaconiile astea?
   - Nu numai că le susţine, dar e în stare să se şi supere dacă aude că nu-i crezut pe cuvânt. Ştiţi cum a fost anul trecut,

580
MARIN SORESCU


când zicea să vă faceţi provizii de apă, că n-o să plouă trei luni şi toate dobitoacele s-au pus pe săpat fântâni şi după aceea a plouat trei luni încontinuu.
    - Nu-i bun exemplul, pentru că nu s-a nimerit.
    - Putea să se nimerească şi mai rău (Astea le-am dat iar ca vorbe ale Maestrului).
    Cea mai frumoasă teorie a Ursului (de fapt a mea, dar nu puteam s-o dau ca originală, căci eu nu am încă un nume şi deocamdată, vreo câţiva ani, sunt obligat să lucrez în colectiv) a fost aceea că pământul nu se învârteşte, cum susţin unii, ci merge drept. Pământul acesta e un fel de potecă prin univers şi cine a mai pomenit poteci învârtindu-se? In schimb luna, care e mai mică, merge drept, dar din când în când face un cot, în aşa fel încât se poate spune că merge în formă de Z, asta pentru că e îndrăgostită de el, de Pământ, adică, dar el o ţine drept, pe poteca lui şi de-asta nu se întâlnesc niciodată,
VIZIUNEA VIZUINII
581
şi de-asta ne merge nouă rău, pentru că trăim sub o nefericire cosmică.
   La chestia asta, toţi pesimiştii din pădure m-au pupat, şarpele n-a pierdut ocazia de-a strecura puţin venin: - Eu niciodată n-am dat doi bani pe lună-lumina.	5
   Iată ce fac eu toată ziua, cum trebuie să-mi storc creierii ca să-i ţin sus steagul (iar scapă cratiţa, de-astă dată pot să jur că intenţionat). Şi de-asta el, când iese din vizuină, e celebru gata şi toţi se reped să-l salute, considerând un noroc al lor de-a intra cu fundul în mărăcini când trece el.	io
   Dar are şi părţi bune. Habar n-are pe ce lume trăieşte. Crede că tot ce zboară pe sus, cu talangă sau fără, se mănâncă şi, în adâncul sufletului său, zace o dragoste de viaţă şi de semeni cât în şapte. N-ar fi în stare să calce o furnică, toate fiarele care i se plâng găsesc o vorbă bună, chit că este invariabil ^ aceeaşi: mor, mor, mor!

CAP. V
VULPEA VINE „ÎNTR-O CHESTIUNE"
Motto:
Câmpia e verde. Verde e un adjectiv. (Dintr-un manual de logică)
    Ursul se concentrase aşa de bine pe ideea de nimic, încât toată fiinţa lui nu mai contempla decât acest nimic, cu n mare, şi se căznea să realizeze contemplarea unui nimic cu n mic.
10 Operaţia chiar începuse să-i reuşească atunci când Bursucul, trezit şi el din bârfa lui cu totul dulce şi inofensivă, pentru că o făcea din dragoste, veni să-i anunţe vizita cumetrei Vulpi.
    - Ce pofteşte? făcu Ursul morocănos.
    - Vine într-o chestiune, aşa mi-a spus să vă spun.
15	- Iar a făcut vreo potlogărie? Iar a furat vreo găină şi acum
vrea să o scap. Să nu mă amestece pe mine în chestiunile ei de borfaşă.
    - Vai, cumetre Urs, dar se poate să vă exprimaţi aşa, făcu Vulpea care şi intrase şi ţinea într-o labă un cocoş, mai mult
20 mort decât viu. - Acest cocoş v-a vorbit de rău, făcu ea, clocotind de indignare. Vi l-am adus să-şi primească pedeapsa. Cocoşul, care era mai mult mort decât viu, simţind prezenţa unui ocrotitor, începu să fie mai mult viu decât mort. Bătu din pinteni şi începu milităreşte, ca toţi cocoşii:
25	- Vă raportez că mă mănân...
VIZIUNEA VIZUINII
583
   Ultima silabă însă nu i se mai auzi, întrucât capul îi şi dispăruse în gura Vulpii, care probabil că l-ar fi şi înghiţit de-a binelea, dacă n-ar fi simţit, ridicată asupra ei, o labă ca aceea. Aşa că îşi luă gura de pe capul cocoşului, care slobozi şi cealaltă silabă:
   - ...că.
POVESTEA COCOŞULUI
   Aţi fi mai văzut dumneavoastră cocoş, nu zic ba. Dacă nu v-au căzut ochii pe acest cocoş, cocoşul nostru, nu v-aţi ales cu mare lucru. Era un cocoş... sau mai bine să zicem este (pentru că mai trăieşte şi astăzi, dacă nu l-o fi mâncat Vulpea, sau poate dumneavoastră, iubiţi cititori, ori poate, Doamne fereşte, chiar eu, autorul, din greşeală), frumos din cale afară, falnic precum o fanfară şi la fel de sonor. Când bătea din pinteni, când zdrăngănea salba roşie şi mărgelele la gât şi când începea să cânte era leit fanfară. Culorile penelor sale erau - sau sunt, deşi nu cred c-au mai rămas toate - o nebunie nu alta: se băteau între ele de colorate ce erau, ţipau pur şi simplu de vopsite ce erau... Şi totul natural la el: nici tu coafor, nici tu manichiurist, pentru că şi ghearele de la picioare aveau un lustru al lor absolut genial, că dac-ar fi fost să zgârie cu ele hârtia ca alţii, apoi ieşeau nişte lucruri...
   Aşadar, Cocoşul luă poziţie de povestitor, se uită galeş la ascultători şi când să înceapă... îl podidi plânsul. Adică o lacrimă ca o mărgică i se prelinse din ochi. O ciuguli ca pe nimica şi-o mâncă. Imediat o altă lacrimă, ca un strop de rouă, i se prelinse din celălalt ochi şi bravul cocoş, nici una nici două... o bău.
   - Iertaţi-mi emoţia, foamea şi setea, începu el.
   Alte două lacrimi picară în ţărână, Cocoşul repetă figura, însă de data asta mâncă lacrima care semăna cu un strop de

584
MARIN SORESCU
rouă şi o bău pe cea care aducea cu o mărgea, ca şi când ar fi vrut să demonstreze că în situaţia tragică în care se afla acum îi era totuna.
    - M-am născut înainte de momentul de faţă, prinse el în sfârşit firul autobiografiei, într-un coteţ în care domnea mizeria. (Linişte în vizuină.) O mizerie care era atât de cruntă că, închipuiţi-vă, urmele ei, oricâte spoieli s-ar fi făcut, se mai văd şi astăzi. Oricâte spoieli s-ar fi făcut. Părinţii mei... nişte băieţi anonimi, nici eu măcar nu i-am cunoscut, pentru că m-am născut dintr-un ou făcut în grabă (vremurile erau tulburi), undeva în nişte paie... un ou grăbit, un ou al nimănui!
    înduioşată peste poate, Vulpea începu să se smiorcăie şi să-şi tot şteargă nasul.
    - Zi mai departe, spuse ea, dar nu chiar aşa de jalnic, fiindcă nu mai am batiste.
    - Când a fost să mă clocesc, adică... oul năzdrăvan, pentru că din ou simţeam eu c-o să fiu năzdrăvan, am nimerit sub o găină moţată, Dumnezeu s-o ierte, pentru că, după vreo trei zile, într-o noapte... dispare.
    - Prea jalnic, spuse Vulpea. Mă podidesc lacrimile ca nişte izvoare fierbinţi. Este vreun loc pe aici, unde se poate plânge în voie?
    - Treci în debara, zise Ursul captivat, vrând să asculte cât mai repede continuarea acestei poveşti extraordinare a Cocoşului.
    Vulpea trecu în debara, udă leoarcă de lacrimile care o podidiseră pe neaşteptate, în aşa fel încât dacă s-ar fi stors puţin, putea rămâne şi pe loc, pentru că tot făcuse baltă.
    Cocoşul continuă.
    - Nu vă spun cine a mâncat cloşca aceea... unde a dispărut ea peste noapte...
    - Spune, chiţcăi Bursucul.
    - Mai târziu, făcu Cocoşul. Nae al lui Seder, stăpânul casei, bietul Bag-Seamă, cum îl porecleau sătenii, ce să facă el cu
VIZIUNEA VIZUINII
585
cloşca moartă în coteţ? Adică nu moartă, dar dispărută. Du-te şi întreabă prin vecini, roagă-te de unul şi de altul, până când găseşte o raţă căzută la Gaga Riţa lui Mielu. însă raţa, deşi căzută, nu voia să stea pe ouă, ar fi stat ea dacă ouăle s-ar fi aflat într-o baltă... cum e balta asta bunăoară (privire de reproş spre locul unde dispăruse Vulpea), dar aşa... pe sec, ea zicea că nu cloceşte. Aşa m-am pomenit pe urmă sub o gâscă, alături de nişte ouă cât toate zilele, că te mirai ce minte năzdrăvană le-o fi putut concepe atât de mari. Dar ce să vezi? A treia noapte gâscă este găsită mâncată. Nu vă spun încă cine a mâncat-o.
   - Spune măcar cine-a găsit-o mâncată, sări Bursucul, să ne alegem şi noi cu ceva buletin de ştiri.
   - Nae al lui Seder, Bag-Seamă, ce să facă el ? Mai clocea în coteţul acela şi-o curcă. Am trecut cu arme cu bagaje, cum se zice, sub curcă. Această curcă a fost ca şi o mamă a mea bună.
   - Bună şi grasă, nu se putu abţine Vulpea, care trăgea cu urechea şi care se storsese după valul de lacrimi şi se întinsese la uscat într-un cuier.
   - Nu m-am gândit niciodată că e mamă vitregă, reluă Cocoşul, pentru că sub aripa ei am avut o copilărie fericită.
   - Fericită, haida-de, pe vremea aia! făcu Vulpea.
   - Ce am făcut eu în copilărie, de am fost aşa de fericit, măcar că împrejurările şi situaţia generală a lui Nae al lui Seder erau de natură să ducă în fiecare clipă la o catastrofă?
   Ieşind din ou, şi pomenindu-mă sub curca pestriţă, care imediat, prin aspectul ei falnic, m-a făcut să mă gândesc la pajura din basm, pe care o continuă, m-am luat cu păscutul firelor de iarbă, prinsul lăcustelor şi bucuria de a trăi. împreună cu ceilalţi pui, care de curcă şi care de găină, mergeam cu mama noastră pe dealuri, intram pe vâlceaua lui Cincă, vâlceaua Bonii sau în partea cealaltă, pe Ţiclonul, dealul acela înalt ca un munte mic, de unde seara ne întorceam cu guşile

586
MARIN SORESCU
pline şi, din vârful dealului, zburam ca nişte păsări sălbatice în sat, oprindu-ne din zbor pe moară, ca nişte păsări domestice. Până când, într-o bună zi, dispare curca.
    Aici Vulpea ieşi din debara, uscată şi aproape călcată de neşifonată ce era, mă rog, o cucoană cochetă şi pusă la punct, care ştie că viaţa e mult mai frumoasă când cucoanele arată bine.
    „Crescusem destul de mărişor, chiar începusem să cânt (mi se dăduse în sarcină, de către Nae, să trezesc vacile dimineaţa, ca să aibă timp să rumege şi să facă lapte până se scoală să le mulgă. Odată, spun tot în paranteză, am sărit gardul şi-am întârziat, uitând să cânt la urechea Sălbiţei şi a Ruşiţei, care, netrezite la timp şi nerumegând, dimineaţa, când să... degeaba. Ca să vedeţi ce înseamnă rumegatul şi ce rol important aveam eu în muncile agricole). începusem să mă simt tare şi din cauza asta am fost şi tare îndurerat la dispariţia curcii. Am plecat imediat pe urmele ei şi...“
    Vulpea începu să dea semne de nelinişte:
    - Fii mai scurt că uite, cumătrul Urs are treabă.
    - N-am nici o treabă, ripostă însă Ursul, căruia Cocoşul îi devenise simpatic din primul moment. De-aia suntem puşi aici, la hibernare, să ascultăm tot ce se vorbeşte (Ursul, în anumite momente, se considera numit urs, investit cu puteri speciale şi responsabilităţi, în aşa fel, încât hibernarea lui i se părea o treabă importantă, de stat degeaba).
    - De-aia suntem aici, mai mormăi Ursul, privind crunt spre Vulpe, ca să stăm până la capăt.
    Vulpea tăcu, Cocoşul bătu o dată din pinteni şi reluă povestirea mai cu foc:
    „Vă anunţ că am prins-o, şi ridică gheara ameninţătoare asupra Vulpii, mâncând curca — şi aici, de indignare, el rosti un automatism cam nepotrivit: mama noastră a tuturor. Tot ea, aci de faţă, a fost şi călău-a (sau călaia?) cloştilor mele precedente, a găinii şi, respectiv, gâştei, pentru că raţa, v-am
VIZIUNEA VIZUINII
587
spus, n-a vrut să stea pe ouă, pretinzând să i se pună ouăle în baltă, dacă vrem să treacă o dată pe deasupra.
  - N-ai dovezi, n-ai dovezi, făcu Vulpea, sigură pe sine.
  Am sărit la ea şi am început lupta. A fost o luptă lungă,
lungă...
  Bursucul, care ascultase foarte atent, dar în ultimele momente se cam foia şi căuta un pretext s-o întindă, prinse ocazia:
  - Ies puţin, mă întorc până se termină lupta. Şi plecă.
  - Trei zile şi trei nopţi i-am ţinut piept, iar a patra zi în zori, când eram plini de sânge amândoi şi numai zgârieturi, Vulpea m-a prins pe picior greşit şi era să mă mănânce. Dar era prea obosită, se vărsase prea mult sânge, încât copiii care erau cu vitele pe câmp, luând urma, au picat la ţanc, ba a mai sărit şi Ion Lungu cu parul şi tot ce-a putut face cumătră a fost să mă aducă aici târâş-grăpiş. Aceasta e povestea vieţii mele.
  - Frumoasă poveste, zise Ursul. Mai ştii?
  - Merită să i se facă dreptate, îndrăzni Vulpea să intervină. Şi-a povestit atât de frumos scurta sa viaţă, plină de fapte, încât, aţi văzut, eu am plâns, că m-a-nduioşat şi trebuie să le facem dreptate ăstora care ne-nduioşează, să le rezolvăm cererile.
  Şi aici Vulpea, nemaiaşteptând opinia Ursului, luă o poziţie judecătorească, solemnă, tuşi şi spuse:
  - Cumătre Cocoş, cererea dumitale de a fi mâncat cât mai repede ţi se aprobă.
  - Care cerere? De ce să mi se aprobe? Ba să nu se aprobe, începu să se bâlbâie Cocoşul, luat brusc de sentinţă.
  - Ba să se aprobe, zise Ursul, pe care logica aparentă a Vulpii îl indusese în eroare, ai avut o viaţă mizeră, te-ai născut într-un coteţ şi ai povestit frumos, aşa că trebuie, odată şi-odată, să le dăm una peste bot şi duşmanilor.
Când însă Vulpea se repezi să înfăptuiască sentinţa, Ursul, dându-şi seama de clenciul judecătoresc pe care i-1 întinsese, zise:
  - Stai! Nu se apobă, ieşi afară, măgarule, şi luă Cocoşul de-o aripă, îl îmbrânci spre ieşire (ieşirea lui), dându-i şi-o labă.

588
MARIN SORESCU
    - Să nu mai vii cu cereri din astea.
    Tocmai atunci îşi făcu apariţia Bursucul, care anunţă sosirea furnicilor.
    - Le primiţi? întrebă el.
    - Câte sunt? zise ursul. Să intre.
    Atunci, pe amândouă intrările sau ieşirile, începură să mişte roiuri mici de fiimici de câmp, de pădure, de casă, iar Cocoşul se văzu nevoit să se întoarcă din drum şi să se aşeze cuminte într-un colţ, bucuros că a scăpat cu viaţă şi curios să ştie ce le mai frământă pe furnicile pe care toată lumea le calcă în picioare.
    - Nu ne pasă că toată lumea ne calcă în picioare, începură furnicile în cor, realizând toate laolaltă abia o şoaptă, nu ne pasă că toate reptilele, toţi şobolanii, toţi boii ne strivesc muşuroaiele. Ne pasă de... Africa...
    - Să vă pese! rânji Bursucul, care credea că Africa e un spanac, care le lipseşte furnicilor.
    - Ştiţi că termitele de acolo, reluară iarăşi furnicile în cor, nu mănâncă decât banane şi nuci de cocos?
    - De care cocoş? întrebă Cocoşul.
    - E bine că puneţi din nou pe tapet problema condiţiei tragice a termitelor, zise Ursul, după o matură chibzuinţă, bucuros într-un fel că responsabilitatea sa ia o turnură internaţională. Ce să le facem noi?
    - Tocmai aceasta e întrebarea, răspunseră furnicile.
    - Să le dăm spanac, se amestecă iarăşi Bursucul.
    - Cred că trebuie să simtă că suntem aproape de ele, începură iarăşi furnicile în cor, întorcându-se cu spatele şi ieşind din vizuină, roi după roi, călcând strâns, cu inima fierbinte şi cu sufletul, ca şi direcţia paşilor mici, cât mai aproape de Africa.
    Evacuarea vizuinei a durat cam vreo 3 luni, dar Ursul nu s-a „formalizată
VIZIUNEA VIZUINII
589
   Trebuie să spun că furnicile au privit cu multă simpatie spre Cocoş, făcându-1 să crească în ochii Ursului, pentru că, s-a exprimat una dintre ele, e singurul aici de faţă care putea să ne purece şi nu ne-a purecat.
   Vulpea, cu coada între picioare, primind o lecţie de umanitarism din partea harnicelor muncitoare cu gura, plecă fără să-şi ia rămas-bun. Dar când să scoată capul din vizuină observă la timp parul săteanului Ion Lungu, care bănuia ceva, că ea trebuie să fie pe aici prin jur, şi se întoarse.
   - Ştii ce, cumetre Urs, zise ea mieros. Mi-a venit o idee la ţanc.
   - Ce idee? întrebă Ursul care, văzându-se aproape fără solicitatori, rămăsese şi fără idei.
   - Să facem poezii pe rime date.
   - E-he! zise Ursul, scărpinându-se lângă ureche. E vreo zi mare astăzi?
   - E vineri. Post. Adică zi mare. Dar oricum, n-am mai făcut de mult poezii pe rime date şi mi-era dor de literatură.
   - Literatură bună, adăugă Ursul, care avea şi câteva caiete cu versuri şi uneori, seara, când se simţea într-o stare deosebită, le mai răsfoia şi le mormăia în metru antic.
   - Propun următoarele rime, zise Ursul: vizitiu., spanchiu, destin, sublim.
  - Destin-sublim nu prea rimează, se amestecă şi Cocoşul. Sunt admise şi asonanţele?
   -Ai dreptate, răspunse Ursul. Dă-mi o rimă la... la sublim sau la destin?
   - Copac, capac, eu propun să le introducem pe acestea, zise Vulpea.
   - Bun, mormăi Ursul. începem.
   Toţi căzură pe gânduri. Vulpea se pare că fu prima vizitată de inspiraţie, smulse ca din greşeală o pană din Cocoş, şi-o puse după ureche, bătu de câteva ori cu laba în pământ, ca pentru a măsura ritmul şi începu:

590
MARIN SORESCU
Trăsura n-are vizitiu,
Că a rămas de mult spanchiu,
Când s-a izbit de un copac Şi-acuma doarme sub capac.
5	- Nu le ştiai de-acasă? întrebă Ursul, căruia mintea îi
mergea mai încet chiar şi la versuri.
     - Eu, dar drept cine mă consideraţi?
     Ursul începu să se plimbe prin vizuină, se aşeză cu capul în jos şi cu picioarele-n sus, îşi puse o compresă cu apă rece, 10 până când reuşi să-şi amintească una din poeziile lui mai vechi:
M-am înţeles c-un vizitiu Să nu mai fie-aşa spanchiu,
Ca-n scurta viaţă cât trăim Să ne izbim doar de sublim.
15	— Frumoase versuri, n-am ce zice, zise Vulpea roşie de
indignare, dar unde-i copacul,\ unde-i capacul?
     Cocoşul ceru permisiunea să citească şi el strofa lui:
     - Dar mai întâi să vă explic poetica mea. Orice cuvinte aş folosi, toate trebuie să aibă un sens major, fiind o satiră la
20 adresa Vulpii, spuse el mândru şi indignat:
Dacă Vulpea mai vine sub salcâmul In care dormim noi vara,
Şi sub pretextul că se uită la stele Ne hipnotizează de cădem în gura ei,
25	O	bletem de trei ori... huo, huo, huo.
     - Stai, stai, interveni Ursul. Unde e vizitiul, unde-i...
     - în mă-sa! nu mă interesează. Eu cred că arta e să spui ce ai pe suflet, nu să baţi câmpii cu vizitii sublimi. Asta e părerea mea.
     - în primul rând, nu respectaţi rimele date şi în al doilea 30 rând, asta nu-i poezie.
     - Dovedeşte-mi că asta nu e poezie, zise Cocoşul, ştiind că poezia este ca şi nevroza astenică, dacă spui că o ai, nimeni nu te poate contrazice şi controla.
VIZIUNEA VIZUINII
591
   - Detest versul liber, pe care voi, ăştia mai tineri, îl tot lăbărţaţi prin reviste. Şi la urma urmei, aş putea să te dau în judecată pentru insultă. De ce mă huiduieşti?
   - Cine te huiduieşte, sări Cocoşul. Eu nu vorbesc despre dumneata. Vulpea mea e un simbol. Poate că eu prin Vulpe înţeleg altceva. De exemplu „norul aducător de inundaţii". Am voie să critic: norul, într-o poezie închinată forţelor naturii?
   - Bine, da’ai pomenit cuvântul Vulpe, intervine ea blând.
   - Cuvântul acesta n-are nici o valoare luat separat, toată poezia e o metaforă şi chiar dacă aceste vorbe, luate separat, înseamnă ceva, luate împreună înseamnă altceva ori nu mai înseamnă nimic.
   Disputa literară ar fi continuat multă vreme, poate chiar în presă (fiecare îşi avea ziarul său intim, încât dac-ai fi răscolit pădurea, dădeai de un adevărat zăcământ folcloristic cult). Deci s-ar fi mai sporovăit încă, dacă n-ar fi intrat brusc şi foarte neliniştit iepurele Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă, cum îi spunea toată lumea, deşi adevăratul său nume era... na, că l-am uitat. Până şi iepurelui îi venea acum greu să-şi mai amintească adevăratul său nume, din cauza repeziciunii cu care se întinsese această poreclă scornită într-o zi de cineva şi care acum îl întrecea în „viteză peste dealuri şi câmpii". Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă spuse într-un suflet:
   - Se afumă vizuina.
   - Cine s-o afume? sări Ursul. La mine nu se fumează, de aceea nu veţi găsi în casa mea nici o scrumieră.
   Atunci iepurilă povesti tremurând, că Nea Nae Bag-Samă descoperise intrarea, bănuia că acolo trebuie să se ascundă Vulpea care îi furase cocoşul de sămânţă şi că avea de gând să procedeze energic.
   -Atunci de ce te-ai mai băgat şi tu aici, bă? Tu n-ai cap? izbucni Cocoşul care avea, în secret, oarecare simpatie pentru neamul iepuresc.
   - N-am putut să mă opresc la vreme.

592
MARIN SORESCU
    - Totul e să ştii să te opreşti la timp, rosti Ursul, în viaţă, ca şi-n literatură. Pentru că, reluă el, chiar discuţia noastră despre poezie o apucase pe un făgaş lăuntric şi trebuia să se întâmple ceva concret.
    Ceva concret se întâmpla, de bună seamă, întrucât vizuina începuse să capete un miros greu, ca şi când miile de furnici, care încă o mai evacuau, s-ar fi descălţat brusc, uitându-şi obielele de pânză de păianjen.
    Trebuia luată o hotărâre cât ai zise peşte, după expresia Vulpii, care folosea mereu expresii de acestea, care puteau fi mâncate.
    Cocoşul se înfierbântase însă pe ideea versificaţiei moderne şi nu admitea o întrerupere tocmai acum, când suntem în plin avânt şi trăim un moment poetic mare.
    - Daţi-mi voie să vă mai spun ceva.
    - Nimic, ripostă Vulpea.
    - Cealaltă poezie, bâigui Cocoşul.
    Dacă e pe rime date, dă-i drumul, îngădui Ursul; să vedem unde-ai ajuns cu măiestria şi dacă generaţia tânără ştie să respecte vreo rigoare.
    Cocoşul bătu din pinteni şi începu să recite:
„Când fumul intră-n vizuină
Adio orişice jivină
Vrând să ne prindă în bârlog,
Lăsa-vom Vulpea noi zălog. “
    - Tot la Vulpe a ajuns, chicoti Bursucul.
    - Ce e porcăria asta? protestă cumătră. Vrei să spui că asta e poezie?
    - Bahică... despre vinul care se subînţelege.
    - Te-am întrebat dacă e sau nu poezie, de ce te eschivezi?
    - Nu e poezie, dar are o idee nobilă la mijloc, se încăpăţână Cocoşul. Şi în anumite momente o idee nobilă îşi poate permite să facă ceva pe poezie, numai să fie clară şi profundă.
    Fumul se simţea acum cu oarecare pregnanţă, ochii Ursului chiar începuseră să se umezească.
VIZIUNEA VIZUINII
593
   - V-am spus de atâtea ori că nu se fumează la cenaclul meu, zise el, luându-1 pe iepurilă de o ureche, dar acest gest putea fi interpretat şi ca un semn de simpatie.
   - Cred că nu-i cazul să denigrăm poezia adevărată. Adică tocmai noi! Şi Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă îşi duse lăbuţa la obraz şi, cum stătea aşa ridicat de urs până aproape de tavan, domină un moment adunarea.
   - Adică să versificăm toţi aforisme, prinse curaj şi Bursucul, ce-am învăţat noi de la Homer?!
   -Află că Homer a fost pus să scrie aşa, se înfurie Cocoşul, făcându-se roşu pe gâtul plin de mărgele.
   - Da, că l-ai fi pus tu, rânji Bursucul.
   - Vă mai citesc o poezie, zise Cocoşul, ca să fim mai clari.
„ Unde mergem, unde mergem?
Mergem care încotro Eu în sens unic în toate,
De la A şi pân' la O “.
   - Asta-mi place, că rimează. Dar eu ştiu că de la A la Z. Mă rog, fie! Şi Ursul, care se îneca de-a binelea de fum, unde avea şi plămânii mai mari şi înghiţea mai mult deodată, ajunse la convingerea că e cazul să stăpânească adunarea.
   - Ce facem, dragi colegi? Văd că fumul putem să-l tăiem acum cu cuţitul. închidem discuţia despre poezie şi trecem la proză sau la dramaturgie? Care-ai adus Proză?
   Iepurilă ardea de nerăbdare să citească romanul său fluviu, pe care se gândea să-l publice fără titlu, doar cu numele autorului „Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă“, dar instinctul său de artist al fugii (ca-n muzică) parcă-i şoptea că e timpul s-o ia la sănătoasa.
   - Ce facem, fraţilor, intră realitatea peste noi, zise el, arătând valurile de ceaţă care se învârteau în jurul lor. Şi mai spuse o dată că afară nea Nae Bag-Samă înfundase vizuina cu paie şi dăduse foc.

594
MARIN SORESCU
    - Ia te uită drăcie, zise Ursul. Ce-o fi de făcut?
    - In curând fumul o să ne înece pe toţi şi o să dăm buzna spre ieşire şi acolo o să ne prindă săteanul şi-o să ne omoare.
    - Pe mine nu mă omoară, că sunt de sămânţă, bătu din pinteni Cocoşul şi imediat îi veni ideea unei poezii despre germinaţia universală, pe care vru chiar s-o spună, dar fu literalmente ţinut de plisc de Vulpe care, în acel moment, trecea printr-un fel de lehamite şi faţă de arta pură şi faţă de arta cu tendinţă.
    - Uite care e chestia, murim cu toţii aici în bârlog, sau nu murim?! bătu Ursul cu laba în tavan. Cred că am putea scăpa numai dacă cineva dintre noi se sacrifică.
    - Bineînţeles sacrificăm Cocoşul, găsi Vulpea prilejul să se răzbune pe lipsa lui de talent literar.
    - Cred că numai dacă am zidi o femeie, această vizuină ar rezista veacurilor, afumată sau nu, sări imediat Iepurele care, temându-se că Ursul va lua apărarea Cocoşului, ştia că al doilea în ordinea cronologică a celor sacrificaţi ar fi fost el şi de aceea voia să dea dilemei o tentă metafizică, împingând-o spre eternul feminin. Ceea ce şi izbuti.
VULPEA SE SACRIFICĂ ÎNCĂ O DATĂ
Motto:
„ Ce frumoasă eşti, iubito, uite ce
frumoasă eşti,
cu ochii tăi de porumbiţă!
Ce frumos eşti, prea iubitule, ce plăcut eşti Verdeaţa este patul nostru Cedrii sunt grinzile caselor noastre şi chiparoşii sunt pardoselile noastre<c.
Cântarea Cântărilor
   - Biine, mă voi sacrifica eu încă o dată, n-avu încotro Vulpea, după ce ropotele de aplauze stârnite de propunerea lui Urechilă se stinseră. Presupun că povestea cu zidirea e doar o metaforă, că doar suntem între artişti...
   - Doar suntem între artişti, ce mama dracului, mormăi Moş Martin, care se simţea măgulit ori de câte ori era introdus şi el în tagmă.
   - Eu zic aşa: să mă fac mironosiţă, deci să-mi sacrific talentul, buna dispoziţie, viaţa mea voioasă şi să trăiesc de-acum încolo retrasă undeva, în vreo văgăună, împăcată întru do...
   Aici fu întreruptă de însăşi conştiinţa ei, care, dacă admitea ideea de mironosiţă, nu mergea până acolo încât să cadă şi în misticism.
   - Do... doresc să fiu împăcată întru... (abia acum îşi dădu Vulpea seama că acest întru cere neapărat o probă de misticism,

596
MARIN SORESCU
dar era prea târziu). O trecu năduşeala. întru... Doamne-ajută. Şi răsuflă uşurată.
   - Să te ungem mironosiţă, fu de acord Ursul. Dar cu ce?
   - Cu miere, sări Bursucul. Şi ca şi când era de la sine-nţeles că mironosiţele nu trebuie unse decât cu miere, sări şi luă de pe poliţă o doniţă cu miere şi, cu o pensulă groasă, începu să-i ungă coada Vulpii.
   Vulpea suporta spăsită.
   - Ca sacrificiul să fie primit, ar trebui şi o scurtă spovedanie din partea cumetrii, adăugă Iepurele, care nu ştiu de ce, astăzi era plin de venin şi avea şi idei la venin.
   - Bine, sigur... o spovedanie, desigur, mormăi Ursul. Dar cine întocmeşte procesul-verbal?
   - Eu, zise Cocoşul, şi îşi smulse pe loc o pană, începând s-o fluture prin aer.
   - Nu m-am mai spovedit de mult, zise Vulpea, am uitat
cum se face.
   - Spui tot ce ai pe suflet, şi noi înregistrăm păcatele şi după aia om mai vedea. Sunt gata să te ascult, zise Ursul, luându-şi o poziţie autoritară.
   - Cu cine te-ai întâlnit ieri? sări Bursucul. Şi ce-aţi pus la cale?
   - Stai cuminte, Bursucule. Mironosiţa va spune singură ce are pe suflet, îl puse Ursul la punct.
   Vulpea avea de gând să facă o spovedanie de mântuială şi de ochii lumii, dar când începu să vorbească, poate şi din cauză că atmosfera înăbuşitoare dinăuntru îi crease un fel de angoasă şi un soi de extaz, se pomeni autodevorându-se cu patimă, scoţându-şi în văzul tuturor trecutul, răscolindu-şi cotloanele sufleteşti cele mai tainice.
   - N-am avut nimic sfânt, zise ea, nici măcar duminica, m-a stăpânit întotdeauna un soi de mâncărime pe limbă, că aş fi mâncat tot ce are pene, de aceea m-am şi făcut critic literar
VIZIUNEA VIZUINII
597
(publicase un studiu despre spiritul galic), ca să mănânc tot ce-i cu pană.
   - Ce-i cu pană se scrie cu liniuţă sau cei într-un cuvânt? întrebă Cocoşul.
   - Cum vrei, acum mi-e totuna, se înverşună Vulpea. Află 5 că şi pe dumneata, stimate întocmitor de proces-verbal, am vrut să te înhaţ, dar parcă numai pe dumneata! Să nu credeţi
că am fost numai ură. Am iubit şi eu în viaţa mea pe cineva... dar cum l-am iubit?
   - Ce zice? Cum l-a iubit? să arătă curios Bursucul. Cum io l-ai iubit, cumătră?
   - Ca pe ochii din cap (Dezamăgire şi dezumflare generală).
   - Ce, astea-s chestii de spovedanie, vociferă Bursucul.
   - Să trecem la fapte, ţipă Iepurele. într-o bună dimineaţă...
   - E, e, dă-i drumul!	15
   - într-o bună dimineaţă, numai ce răsare soarele.
   - Şi ce dacă răsare... s-a zis cu literatura, vrem adevăr, vrem reportaj! — vociferă şi Ursul care în calitate de confesor voia să afle ceva mai tare — decât răsăritul soarelui.
   - Am fost o aventurieră de mare clasă, reluă Vulpea, 20
intrând pentru o clipă în miezul chestiunii, după opinia instantanee şi în gând a Bursucului, dar nu-mi aduc aminte ce-am făcut. începu să se bată cu laba peste frunte, exclamând patetic: - Ce dracu am făcut, că ceva trebuie să fi făcut când am fost o de-aia?!	25
   Colectivul de gură-cască din jur, observând că prea de mult timp căscau gura degeaba, hotărî să-i facă Vulpii un masaj, să-i treacă migrena şi să-şi aducă aminte de trecutul ei „ca şi când ar fi fost azi“. Vulpea fu frecată uşor la tâmple cu propriile ei lăbuţe, pe care iepurilă, sanitar benevol, le 30 mişca tare cu grijă. Durerea aducerii-aminte parcă-i fu luată cu mâna şi, la un moment dat, numai ce făcu: „A, sunt o mare hoaţă! Am furat, pe vremea când eram la şcoală, un ou“.

598
MARIN SORESCU
   - Cine fură azi un ou... dădu să înceapă Ursul un proverb, dar se lăsă păgubaş, pentru că nu-şi mai amintea sfârşitul.
   - Bântuie o amnezie generală în vizuina asta, aruncă şi Cocoşul o vorbă, ca unul care, trebuind să scrie, rămânea mereu cu frazele începute.
   - Apoi m-am căsătorit de vreo trei ori, reluă Vulpea.
   - Cu cine? întrebă cineva din fum.
   - Nu contează!
   - Ba contează. Altfel stricăm mierea degeaba, şi Bursucul lăsă jos doniţa cu miere şi, refuzând s-o mai ungă mironosiţă, începu să-şi lingă ghearele.
   - Primul meu soţ era dintr-o familie foarte bună şi când l-au închis n-au reuşit să scoată nimic de la el, decât că era de familie foarte bună.
   - Unde l-au închis? întrebă Cocoşul.
   - Să nu mai vorbim.
   - Unde?
   - în coteţ. Intrase cu nişte treburi şi numai ce-au închis uşa. Am fost nevoită să dau divorţ, care nu mi s-a aprobat decât după ce am venit cu dispensă de divorţ. Când a ieşit soţul meu, a venit c-o falcă-n cer şi cu una în pământ la mine, mi-a furat dispensa, aşa că o vreme am trăit nelegitim pe lumea asta (Aici începe să plângă). Al doilea soţ şi-a săpat o galerie pe sub pământ, lungă, lungă şi nu l-am mai văzut.
   - Cât era de lungă galeria aia? Şi de ce-a săpat-o? întrebă Ursul.
   - Nu mă priveşte, suspină Vulpea, cert e că m-am desolidarizat şi de al doilea imediat ce am fost prinsă asupra faptului că mi-a fugit soţul. Nu era un soţ prea destoinic. Era ranchiunos, se izola în fundul pământului, avea prieteni şi afară şi încă din primele zile eu i-am spus să nu mai facă pe vulpoiul. Nu m-a ascultat, şi iaca unde a ajuns. Al treilea era, din nefericire, foarte bogat, mă ţinea numai în puf, din nefericire. Pentru că dacă mi-ar fi fost ceva mai tare, nu mă culcam pe-o
VIZIUNEA VIZUINII
599
ureche şi-l întrebam cam prin ce mijloace necurate îmi procură el, zilnic, atâta amar de puf? (Iarăşi o rafală de lacrimi.)
   - După câte observ, sări Ursul, dumneata, cumătră, nu ai a te spovedi decât de păcatele altora. Ce-ai făcut dumneata personal sau eşti curată ca lacrima, sticlă din punct de vedere 5 al autobiografiei?
   - N-am avut timp să-mi dezvălui caracterul meu urât. N-am fost lăsată să fur, să...
   - Să ce?
   - Să-mi fac de cap, aşa cum mi-ar fi plăcut mie, aş fi vrut io să fiu o stricată, scuzaţi, dar unde sunt condiţiile alea? Ştiţi cum e în pădure. Toată lumea cu ochii pe vulpe. Ca de ce se poartă aşa, elegant, se întreabă unii şi alţii, poate chiar plătiţi
să se întrebe de unde am eu bani să port o coadă aşa de lungă? Dacă mă plimb cu coada între picioare, au impresia, şi unii 15 şi alţii, că mi-e frică, pentru că sunt plătiţi - arunc şi eu o vorbă - să aibă impresia că mi-e frică dacă mă plimb cu coada între picioare. Cred că (ei cred) am primit vreun pacheţel de la Corb. Corbul stă pe creangă c-un pacheţel în cioc, eu apar sub copac, el se face că scapă pacheţelul şi iată infracţiunea... 20 pe care n-am putut s-o comit, că n-am avut condiţii. Ştiţi ce mi-ar fi aruncat Corbul în pacheţelul acela, dacă l-ar fi aruncat?
   - Caş, zise Ursul, stăpân pe fabulă.
   - Aşi!
   - Paraşute, zise iepurele, care uneori, fugind peste câmp 25 încolţit de vreun urmăritor, visa să-i pice o paraşută.
   - Da de unde.
   - Orez, zise Cocoşul.
   - Găinaţ, replică hotărâtă Vulpea. Găinaţ de cioară, stimat
auditoriu.	30
   Partea asta îi plăcu şi Ursului, care deşi gândea cinstit şi cu seriozitate, nu găsea întotdeauna, la repezeală, cuvintele potrivite şi când cineva se nimerea să le spună pe înţeles şi cu simţ de răspundere, parcă-1 ungea la inimă.

MARIN SORESCU
Cocosul citind procesul-verbal. Săgeţile indică direcţiile criticii.
VIZIUNEA VIZUINII
601
   - Partea asta îmi plăcu, zise el, tocmai pentru că dumneata, cumătră Vulpe, porneşti de la nişte chestii... adică atât de... vreau să spun că... Se încurcă aşa de tare, încât se enervă şi, ca să nu-i observe emoţia prin care trecuse, o bruscă pe Vulpe.
   - Ia mai... spune! Spune mai departe, repetă el, coborând de data asta tonul.
   - într-o vreme am jucat teatru, trecu Vulpea la altă ordine de idei. Se înfiinţase într-o scorbură, nu departe de Izvorul Rece, un teatru de avangardă, „La boîte poştale", cum îl numisem noi, comitetul de conducere, „La boîte ordinaire", cum îl numeau jivinele mai bătrâne, spre a dovedi că ştiu franţuzeşte.
   - Dumneata şi actriţă! făcu Bursucul, care avea din naştere mare slăbiciune pentru actriţe, pentru modul în care ştiu ele să apară pe scenă, diafane şi imateriale, suave şi fragede şi transcendentale, îmbogăţind realitatea cu ceva ce nu există. Dumneata şi actriţă, scânci tot el, scăpând pensula cu miere din mână.
   - Iaca eu! - şi Vulpea se aşeză în coadă, care, mânjită cu miere fiind, se lipi atât de tare de pământ, că fu nevoie de puterea Ursului, pentru a o dezlipi pe actriţă de pe „scenă".
   - Publicul mă adora, eram distribuită în roluri de ingenuă, îmi plăcea să joc, dar nu-mi plăcea repertoriul.
   „Colcăie de talent, fandosita", îşi spuse Iepurilă, „ia te uită cum îşi mai trăieşte rolul."
   - Directorul era chiar soţul meu. Cel de-al treilea. Adică nu! Aş fi vrut eu să fie soţ, dar v-am spus că mi se furase dispensa şi am trăit cu el aşa, în spatele cortinei de pluş, nelegitimă, vreo 3 ore şi jumătate.
   - Numai atât? se întristă Ursul.
   - Vreo 3 ore şi jumătate pe zi - ce, e puţin? Pentru că el era căsătorit şi ne era teamă să nu se ridice cortina de pluş, căci oricum spectacolul nostru nu era trecut pe afiş. (Aici Vulpea îşi permise un zâmbet discret.)

602
MARIN SORESCU
    - Dar voiam să vă spun că repertoriile...
    - Cumătră Vulpe, sări rugător Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă, de ce să ne băgăm noi unde nu ne fierbe oala?
    - Las-o s-o spună, zise Bursucul, ne interesează şi problema repertoriilor. Aşa e că erau proaste?
    - De ce să fie proaste? zise Vulpea. Erau bune şi gândite cu cap, de sus de la director.
    - A dres-o, se bucură Iepurele.
    - V-am spus că jucam în ingenuă, rolul care se potrivea cel mai bine firii mele zburdalnice, naive, încrezătoare în viaţă, în bucuriile pe care ţi le poate oferi lumea şi societatea, într-un cuvânt rolul care se potrivea cel mai bine firii mele ingenue. Am debutat chiar în perioada când se schimbaseră repertoriile şi am avut, de la bun început, norocul unor piese viguroase, pline de forţă dar, din păcate, antiingenue. Trebuie să spun că mi-a fost oarecum greu, cu firea şi temperamentul meu ingenuu, să intru în rolul furnicii, celei harnice din piesa cu acelaşi nume. însă mi-am adus aminte altă piesă, cu care am avut cel mai mare succes din viaţa mea, daţi-mi voie să v-o joc.
    -Are vreo pondere în spovedanie? întrebă Fără-Cap- Şi-Fără-Coadă.
    - Are, pentru că se va vedea din ea caracterul meu infect, modul josnic în care am înţeles să mă achit de datoria nobilă de a juca frumos, mult şi bine.
    Nu-ţi mai pune cenuşă în cap, zise Bursucul enervat, pentru că abia te-am uns cu miere, şi o să ţi se năclăiască blana, să n-o mai poţi spăla nici cu potopul când o mai veni.
    - Dacă acesta e adevărul! zise Vulpea spăsită şi autocritică „la sânge“. Aveţi chef să vă prezint spectacolul sau ba?
    - Dar mai sunt locuri? întrebă naiv Ursul. Oare biletele n-au fost vândute cu mult înainte?
    Vulpea nu catadicsi să mai răspundă la această enormitate. Zise „Gong“, se dădu câţiva paşi înapoi, făcu o plecăciune şi rosti solemn: „Racul cel îndărătnic în fiecare dimineaţă mergea
VIZIUNEA VIZUINII
603
înapoi. Câţiva cetăţeni onorabili s-au sesizat şi în fiecare dimineaţă îl pândeau să vadă cât de înapoi merge. Mergea înapoi cât putea. Atunci au luat un cleşte (aveau şi cetăţenii cleştele lor) şi l-au adus pe scenă, să-l reeduce prin muncă. Eu sunt reeducatoarea cea tânără şi frumoasă, de care racul trebuie în final să se îndrăgostească. îi pun în faţă o bucată de zahăr şi-I rog, îl îmbii s-o mănânce, ca să facă pagubă poporului. Racul se dă înapoi, după aia coteşte la stânga, coteşte la dreapta, şi aşa tot înapoi ajunge la bucata de zahăr care se afla înaintea lui. Publicul e indignat. Eu iau biciul şi o oală cu apă fiartă, bag biciul în oală şi-l trimit să mi-1 scoată. „Aceasta este educaţia prin muncă zilnică" - trebuia să spun eu, după ce racul, roşu ca focul, ieşea din apa fiartă şi, cu biciul în cleşte, mergea înainte. A fost un scandal! S-a schimbat directorul, s-a schimbat repertoriul, am fost criticaţi pentru tendinţe de teatru al cruzimii. Racul s-a dus şi s-a plâns nu ştiu unde că e privat de specificul lui şi că el, rac cinstit, e tot de-al nostru, cu trup şi suflet, şi dacă merge înainte sau înapoi, merge tot aici — şi i s-a dat dreptate. Mie tocmai atunci soţul de-al doilea mi-a făcut pocinogul cu galeria. Ce să mai spun, la „La Boîte postale“...
   - Ia nu mai lălăi! se auzi o voce.
   - ...treburile se aiuriseră rău de tot, printre iepurii, căprioarele, hârciogii, mistreţii din sală începuseră să apară, de la o vreme, nişte copoi, foarte docţi de altfel, care se dădeau în vânt după teatru.
   - Ce făceau? întrebă Iepurele, cu un tremur nervos vizibil în urechea stângă.
   - Nu făceau nimic. Erau politicoşi, se interesau de piese, mă aplaudau şi aş putea spune chiar mă încurajau.
   - Toată povestea asta e foarte plicticoasă, sări Bursucul, care terminase de uns cu miere. Ar fi cazul să-ţi bagi minţile în cap, cumătră Vulpe, să nu-ţi mai baţi joc de realitate şi să te integrezi. Ţi-o spun cu toată sinceritatea, acum cât mai e timp.

604
MARIN SORESCU
    - Am spus toate acestea, tocmai pentru că voiam să mă spovedesc şi să-mi iau un pietroi de pe inimă. Acum nu mă mai interesează nici teatru, nici nimic, repertoriile am auzit că-s mai bune, se joacă numai piese absurde, la care nu mai vine nimeni, dar nici nu mă mai interesează.
    - Scurt pe doi, sări Ursul de parcă i-ar fi pus cineva jăratec sub tălpi. Spovedania asta se lungeşte, se diluează, n-ai spus nimic deosebit, ai jucat teatru până şi aici, una spui şi alta gândeşti...
    - Şi alta face, sări Iepurele.
    - ...ce mai, eşti numai bună de mironosiţă. Afară, în miezul problemelor!
    Ursul ridică laba şi vru s-o împingă uşurel, dar fumul devenise atât de gros, încât nimeri în debara, pe care o impinse cu vreo câţiva centimetri.
    - Să nu uităm că cineva ne afumă dinafară şi în curând o să ne asfixiem cu toţii, eu tocmai de aceea am venit să vă spun, îşi aduse aminte Iepurele.
    - Vulpea trebuie să se sacrifice şi să iasă mironosiţă, zise Bursucul. Afară e aşteptată cu bâta, cineva trebuie să se sacrifice.
    - Mă sacrific eu încă o dată, rosti Vulpea. Şi o luă încet spre ieşire.
    - Un moment, cucurigu, îşi ridică glasul Cocoşul. Am întocmit un material. Şi începu să citească procesul-verbal, care suna cam astfel:
    „Prieteni, în condiţiile în care pe jumătate din glob pică frunzele, pentru că vine toamna, iar pe jumătate din glob încep să dea mugurii din ce în ce mai numeroşi, semn al unei primăveri încărcate de sevă, în care forţele din adâncuri răbufnesc tot mai spornic, iar în obrajii milioanelor de găini ouătoare râde bucuria de a oua iar, spornic...
    - N-am spus eu aşa ceva, se indignă Vulpea.
    - Linişte, se auziră voci. Asta nu-i decât introducerea, să vezi ce urmează.
VIZIUNEA VIZUINII
605
   - Să nu-mi puneţi mie în cârcă introduceri de-astea stupide, se încăpăţână Vulpea.
   Cocoşul reluă:
   „în condiţiile în care în pădurea noastră mugurii nu mai prididesc să dea, încât pe unele ramuri sunt cazuri că dau doi muguri unul peste altul, ca dovadă că totuşi (privire dojenitoare spre Vulpe) în pădurea noastră s-a schimbat ceva; în condiţiile în care fluturii colindă din floare în floare, albinele fac miere, urşii mormăie tot mai lizibil, iepurii fug şi se întorc tot mai veseli, în aceste condiţii există aici la noi un element care de multă vreme ne-a dat de gândit, dar l-am lăsat să se desfăşoare şi s-a dovedit a fi aşa cum o arăta firea şi colţii: o fiară dăunătoare.
   - Te pomeneşti c-oi fi eu, rânji Vulpea, care de mulţi ani se tot lăsa demascată, spre a face plăcere unora şi altora, pe care, după expresia ei, îi făcuse oameni. Ce-oi fi făcut? întrebă ea, în bună tradiţie ingenuă.
   - Iată, zise Cucoşul, sărind cu hârtia în gheare sus pe o stinghie şi chiorându-se să desluşească literele. Iată acest element descompus, care nu ne face cinste, ce a făcut şi de ce nu ne-a făcut cinste: Sus-numita Vulpe se trage dintr-o

Cocoşul pe stinghie (Stinghia e prevăzută cu elice)

606
MARIN SORESCU
familie dubioasă. S-a căsătorit cu un element dintr-o familie dubioasă, conform proverbului bătrânesc „Cui pe cui se scoate“ sau pe latineşte: „Cui prodest pe cui prodest se scoate“ şi iar pe româneşte: „Dubios la dubios trage“. însă, cum între timp se înhăitase cu un alt element, ca să scape de primul soţ, l-a dus cu momele şi şosele până într-un coteţ, având grijă să lase o scrisoare anonimă, cum că în cutare zi, la ora cutare, vulpoiul cutare va fi în cutare coteţ. Elementul cu care se înhăitase, vrând să scape la un moment dat de urmărirea Vulpii, şi-a săpat o galerie pe sub pământ, lungă-lungă, până a nimerit într-o ocnă de sare, unde a rămas să facă arabescuri.
    - Ce să facă? întrebă Vulpea, care acum auzea prima oara de această veste.
    - Arabescuri, zise Cocoşul, din sare, la ocne, tot îi plăceau lui lucrurile de artă. După aceea Vulpea s-a dedat la tot felul de tâlhării, a făcut amară viaţa multor cloşte, chiar şi în familia mea au fost cazuri, şi ca un fel de alibi, seara juca teatru, făcând pe ingenua la scorbura copoilor, de lângă Izvorul Rece.
    -A cui scorbură? întrebă Vulpea, care afla iarăşi lucruri noi.
    - Aşa cum ai auzit. Era un teatru în beneficiul celor care păzesc pădurea şi care, după orele de alergătură, meritau şi ei un joc cinstit, făcut cu talent, cu dragoste, care să le meargă la inimă. însă, cumătră Vulpe a sabotat pur şi simplu repertoriul, umblând după aplauze ieftine, a făcut concesii gustului îndoielnic al unei anume părţi a lighioanelor snoabe, mergând până acolo încât în epoca de cel mai mare avânt al ştiinţei şi tehnicii, ea făcea rabat de calitate. Nici mai mult, nici mai puţin. Află însă că ai jucat prost, cumătră Vulpe, eşti o actriţă la fel de proastă pe cât ţi-e caracterul de infect.
    Vulpea începuse să plângă. De câte ori era demascată, se ţinea tare la introducere, era în stare să suporte cu zâmbetul pe buze încă vreo câteva paragrafe, ba din când în când chiar găsea resursele unei ironii extrem de fine, dar după vreo 10-15
VIZIUNEA VIZUINII
607
minute o podidea plânsul. Asta se întâmpla aproape cu exactitate în momentul când i se amintea de soţul al doilea; a numărat cam vreo 15 demascări în care acest netot de soţ de-al doilea îi căşuna lacrimi în momentul demascării. Acum plângea în voie, cu gura plină cum s-ar zice, ştia că multe 5 lucruri nu sunt adevărate, ştia că şi ea are dreptul să joace un rol în societate măcar, dacă nu şi în societate şi pe scenă, ştia că are un fond bun, la urma urmei, că e şi ea o fiinţă, că iubise sincer o dată... toate acestea îi treceau prin cap, o apucase un fel de duioşie şi parcă - asta e inexplicabil - ar fi vrut ca această io demascare să nu se mai termine. Să ţină toată viaţa.
   însă Cocoşul trecuse deja la părţile pozitive ale marei majorităţi a vulpilor, amintise că blănile de vulpe din pădurile noastre sunt aproape tot atât de căutate ca şi cele ale vulpilor argintii şi că ori cu acest specimen, ori fără acest specimen, 15 vulpile noastre vor şti să-şi facă datoria până la capăt, dar e mai bine să extragem la timp măseaua stricată, conchise el.
   Vulpea era să fie dată afară din vizuină într-un entuziasm general. în timp ce ea plângea şi Ursul, Iepurele, Bursucul rosteau cuvinte de îmbărbătare, se întâmplă însă un incident. 20
   - Nu pe acolo, vă sinucideţi, păcatele mele, se auzi o voce, care Vulpii îi sună oarecum cunoscută. Era cumătrul Vulpoi de-al doilea, care terminase arabescurile la ocnă şi săpase o galerie înapoi, pentru că îi plăcea munca şi o făcea cu drag. Galeria aceasta, după atâta amar de experienţă, o făcuse cu 25 foarte multe ieşiri. „E ca un fluier, mai că-ţi vine să cânţi pe ea“, se gândea el uneori cu mândrie. Povesti cum afară se adunaseră foarte mulţi săteni, mulţi copii care păşteau vitele, făcuseră focul chiar în gura vizuinei şi coceau dovleci şi porumbi. A ieşi pe acolo însemna să dai apă la moara 30 duşmanului, pentru că oricâte neînţelegeri ar fi între ei, fiara tot fiară rămâne, iar omul tot om. Şi-i pupă pe toţi în bot.
   Vulpea fu pupată la urmă şi i se păru foarte dulce. Chiar îi spuse.

608
MARIN SORESCU
    - Veniţi după mine, zise Vulpoiul. Ieşim pe aici. Şi-i conduse cu băgare de seamă şi cu o părintească grijă, printr-o galerie întortocheată, timp de două săptămâni.
    Deodată totul se lumină, aerul le năvăli în plămîni, ochii începură să le lăcrimeze.
    - Ne aflăm în Peştera Gândirii abstracte, rosti Vulpoiul ca un ghid care, la Muzeul Luvru, îţi spune mândru: „Iat-o pe Mona Lisa!“
    - Mona Lisa, de când voiam s-o văd şi eu, exclamă Ursul, luându-mi vorbele din gură.
    - Ce Monă Lisă, ne aflăm în Peştera Gândirii abstracte, zise Vulpoiul.
    - Da, dar uite, stalagmita aceea aduce cu ea, zise Ursul care se pricepea la artă.
    - Aduce, dar de departe, nu se lasă Vulpoiul. Dar să vă prezint această mândrie a munţilor noştri.
Cap. VII
DESCRIEREA PEŞTERII GÂNDIRII ABSTRACTE
Motto:
Nu e exclus ca poetul (Homer - n.n.) să fi orbit La bătrâneţe. Dar că în tinereţele sale n-a fost orb, 5 se vede din descrierile sale neîntrecute ce le dă despre natură, despre viaţa omenească şi despre lumea întreagă. De aceea bine a zis învăţatul Proklos în secolul II după Hristos, iar în timpul mai nou poetul german Goethe, că cine zice despre 10 Homer că s-a născut orb, e orb el însuşi. Proklos zice: „atâtea a văzut câte nicicând un muritor \
IO AN GRIGORESCU, Istoria literaturii eline, Editura librăriei Pavel Suru, Bucureşti, fa.
   - Oare unde am rămas? întrebă Ursul, oare cum se termina 15 povestea noastră?
   - Care poveste? zise Vulpoiul, care fiind mai nou în naraţiune putea să ia în serios toate naivităţile.
- Habar n-am pe ce lume sunt, ce caut eu în toată
poliloghia asta de peşteră?	20
   - E Peştera Gândirii abstracte, se vârî iarăşi Vulpoiul, botezată astfel de nişte ciobani, care între ei o numesc Buricul pământului, dar pentru că au mai trecut prin şcoli şi au mai aflat de una de alta, au botezat-o precum v-am spus. Bineînţeles, ei când ies din Gândirea abstractă şi merg la oi, 25 vor vorbi tot de Buricul pământului.

610
MARIN SORESCU
   - Noi s-o numim Buricul abstract, zise Bursucul şi cu asta basta. E o splendoare de peşteră, te-am ruga, cumetre Vulpoi, să faci bine să ne-o descrii, să ne îmbogăţim cunoştinţele şi să ne înălţăm spiritele.
5 Vulpoiul privi galeş spre Cocoş, ca şi când i-ar fi cerut şi lui încuviinţarea să înceapă, se linse pe bot, ca şi când ar fi primit această încuviinţare şi începu:
   „Descrierea mea este antologică, în sensul că va fi foarte scurtă şi va fi însoţită de proiecţii, pe care le veţi vedea pe pereţi, 10 când voi spune să priviţi într-o parte sau în alta. De exemplu priviţi această proiecţie în hruba de colo. Ce veţi vedea? Un desen făcut cu cărbunele, care înfăţişează un aspect, mai bine-zis un peisaj cu această peşteră, aşa cum arăta ea în preistorie.
       - Păi să se dea drumul la aparat, făcu Bursucul, foarte 15 amator de peisaje din preistorie, pentru că ideea lui, pe care
căuta s-o verifice de câte ori avea prilejul, era aceasta: „La o preistorie frumoasă, o istorie preafrumoasă".
   - Am simplificat procedeul, răspunse Vulpoiul, priviţi pur şi simplu şi veţi vedea proiecţia, sau dacă vreţi! şi o bună
20 tehnică, arătaţi cu degetul.
   - Degetul e un aparat preistoric sau istoric? întrebă Vulpea, mirosind mai de aproape peisajul. Nimeni nu-i răspunse. Toţi contemplau acest desen:

VIZIUNEA VIZUINII
611
   - Colecţia noastră de oase de găină, continuă Vulpoiul, e reprezentată prin acest colţ de mamut, pe vremea aceea găinile fiind cât mamuţii...
   - ...şi vulpoii cât pisoii, sări enervat Cocoşul, dându-şi seama de incompetenţa în materie a Vulpoiului, care nu 5 parcursese nici măcar un sfert din literatura de specialitate.
   Vulpoiul limbut amuţi pentru un moment. Vizita peşterii continuă şi descrierea şi-o făcu fiecare în gând, mai mult sau mai puţin antologic. Cavitatea subterană ridica în faţa minţii acestor dobitoace probleme legate de originea vieţii io pe pământ, când a apărut, cum, de ce, ce a fost mai întâi, oul sau găina (se întreba Cocoşul), dacă primele fiinţe au apărut în mare, de ce marea le-a azvârlit pe uscat, ce-i cu cosmosul, cosmos e numai ceea ce e sus sau şi ceea ce e jos, noi nu suntem cosmos sau ce dracu om fi, când s-a făcut împărţirea pe sexe, 15 de ce nu mai apar munţi în zilele noastre şi dacă această peşteră mai are vreo ieşire. Fiecare în felul său îşi frământa creierii să dezlege aceste mistere, şi, o clipă, Ursului i se păru chiar că dezlegase vreo cinci-şase.
   - Uite care e chestia, mormăi el. Viaţa a apărut din senin, 20 moartea a apărut din viaţă, marea s-a retras singură, atât luna cât şi stelele sunt nişte plăsmuiri ale minţii umane, iar împărţirea lumii nu s-a efectuat încă.
   - N-o să te contrazic, zise Cocoşul, întrucât n-ai rostit toate aceste drăgălăşenii în versuri. Alta este concepţia mea despre 25 această peşteră misterioasă.
„Eu cred că peştera-i o groapa.,
Adio mamă, adio tată.
Cine s-afundă în trecut
Nu-i mai surâde viitorul. Atât. “	30
- Atât? -Da.

612
MARIN SORESCU
Grota Mâţei şi Grota Mâţii îngemănate ca o pereche de ochelari cu care vede muntele. Din Grota Mâţei izvorăşte o apă care spală, din Grota Mâţii izvorăşte o apă care nu spală. în schimb apa care nu spală fierbe fasolea, pe când cea care spală n-o fierbe.
    Poate cel mai interesant era în gândul lui Bursucul, care avea oarecare cunoştinţe teoretice şi privind, de pildă, o căcărează de iepure, trecu totul prin cosmogonia indiană, budistă, egipteană, spunând că aşa trebuie să fi fost şi soarele la început, nu mai mare decât o căcărează, dar scurgându-se timpul şi tot primind sugestii dintr-o parte şi din alta, îşi mărise nucleul şi ajunsese la faza incandescentă de azi. „Să se stingă pentru câteva ore măcar soarele, să vedeţi atunci ce consum de electricitate, ce bâjbâială, câte qui-pro-quo-uri, aşa cum s-au conceput copiii ăia mulţi la New York, că a fost o pană de electricitate şi după nouă luni s-au născut atâţia copii, că au dărâmat toate statisticile.
    - Eu nu înţeleg totuşi ce căutăm noi aici, zise Ursul. Dar pentru că tot am venit, eu aş vrea să mi se pună la dispoziţie câţiva pereţi, să ilustrez o carte pentru ursuleţi.
    - Luaţi-o pe coridorul asta, făcu Vulpoiul şi imediat la dreapta, apoi la stânga, apoi la dreapta, apoi înapoi, la urmă înainte, până când veţi da la sala oglinzilor, cu pereţii încă nezugrăviţi.
VIZIUNEA VIZUINII
613
   - Mulţumesc zise Ursul şi se pierdu ca un ecou.
   După vreo trei zile se întoarse, murdar de cărbune şi ameţit
de imagini, mulţumit că lăsase în urma lui ceva bun şi folositor societăţii. Ce lăsase? Nişte desene care, într-o formă apropiată de înţelegerea copiilor, ilustrase o poveste foarte cum să-i zic, poveste, povestea ursului din pădure. Cu alte cuvinte, chiar povestea pe care v-am spus-o eu, nimerind peste câţiva ani în Peştera Gândirii abstracte şi minunându-mă de cât de frumos ştiu urşii să-şi pună pe pereţi istoria zbuciumatei lor vieţi, mereu între lăcomia la miere şi la zmeură şi între libertatea totală şi plină de reculegere. Câteva desene le-am reprodus aici întocmai, expunându-le proiecţiei voastre cu sau fără aparat.
   - Gata, zise Ursul, scuturându-şi labele de praful de cărbune, ne întoarcem în pădure, pădurea noastră de baştină, e timpul să ieşim la lumină, mi-a trecut hibernarea cât ai zice peşte.
   Dar nimeni nu-i răspunse. Cocoşul, Bursucul, Vulpea şi recentul Vulpoi al II-lea se grăbiseră să se întoarcă la vizuina cea cu două ieşiri a Ursului, întrucât fiind o marţi la mijloc, trebuia să ţină şedinţa de cenaclu, unde se lua în discuţie de data aceasta creaţia pentru cei mici (pentru gândaci, lăcuste, furnici, gărgăriţe şi aşa mai departe, până la pitulici). Ursul îşi dădu imediat seama că asta trebuie să fie, ştia şi cine trebuia să prezinte referatul, porcul mistreţ, care la început refuzase energic, spunând că pe el îl doare doar de creaţia pentru cei mari, dar, mă rog, va pregăti un material la obiect, scurt şi tăios, pentru că, după părerea lui (şi aici mistreţul deodată se zbârlise şi-şi arătase colţii), creaţia pentru gărgăriţe de pildă nu se ridică deasupra unei gargariseli... gargariseli. Şi chicoti. Trebuie să fi fost interesant, îşi zise Ursul, mormăind melancolic că ratase ocazia de a conduce poate cea mai interesantă şedinţă de cenaclu a talentelor sălbatice. Grăbi pasul, dar când să iasă din Peştera Gândirii abstracte, făcu

614
MARIN SORESCU
stânga-mprejur şi se mai repezi o dată în sala oglinzilor, unde mai adăugă un desen.
    La ieşirea din peşteră, dădu cu ochii peste o poezie care vădea cât de colo marele talent al Cocoşului:
Există vânătăi şi-n soare,
De-aceea câteodată-s nori,
Noi ne-am pierdut departe-n zare Mutând picior după picioare Cum ne-am pierdut de-atâtea ori.
Cap. VIII DE LAPTE, LA NĂMOL
   - Ce caută el, de lapte, aici la buza iadului? — zise, clipind şiret, Bursucul, arătând spre un domn bine, deşi încă foarte tânăr
şi porc, care - în faţa butoiului cu nămol sprijinit cu labele dinainte 5 pe buza „iadului", se lăsa uns pe spinare cu leacul reumatismului.
   Nu-1 încercaseră niciodată fiorii acestei boli a secolului, ci doar fiorii artei, fiind membru activ în cenaclul condus cu atâta tact de ursul cu pricina, care îşi lăsase între timp barbă.
Cu pricina, pentru că e vorba de un anumit urs, un caz cu w totul izolat şi cu barbă.
   -Vă gâdilă? rânji Viezurele, care oficia însănătoşirea grabnică a purceluşului, cu nămol creţ pe spinare.
   - Mă gâdilă, dar aşa îmi trebuie, răspunse cocoşat - grasul era cocoşat, din cauza curburii deasupra butoiului şi din cauza 15 curburii Pământului — Guiţ. Trăim doar în secolul sacrificiilor
pe spinare.
   Vru să-şi explice ideea, dar Viezurele, care terminase cu spinarea, trecuse acum la faţă şi, mai din greşeală, mai din politică, îi băgă pumnul în gură.	20
   Viezurii sunt foarte perfizi şi, vorba Vulpii, „şcoală iezuită, n-ai ce le face".
   Dinţii de lapte ai domnului Guiţ se înnegriseră într-o clipă şi dacă ar fi fost bolnav cu adevărat, ar fi simţit cum îi iese reumatismul din ei.	?<r

616
MARIN SORESCU
    - Nămolul ăsta îţi ia durerea cu mâna, zise el, scuipând discret şi ridicându-se, ca şi când ar fi dorit să ia drept martor întreaga omenire.
    Era, într-adevăr, o întreagă omenire acolo - de dobitoace, şi zilele petrecute la marginea iazului, care ascundea în fund nămol de mare (iazul fusese pe vremuri, susţinea Lupul, un fund de mare - şi încă ce fund! „Acum a rămas doar un c“ - îi răspunsese prompt Vulpea, arătându-i forma lacului, care semăna cu un c mic).
    în zilele de vară, veneau aici nu atât pentru cură, cât mai ales pentru discuţia intelectuală care, sub masca noroiului, ridica dobitoacele spre cele mai înalte sfere. Aici auzise Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă, prima dată, despre fuga spre roşu a galaxiei noastre. Cum îl interesa tot ce era în legătură cu fuga, se dusese într-un suflet până la cumătrul Urs, după informaţii suplimentare, dar acesta îi mormăise ceva ambiguu, care putea să însemne în egală măsură fuga spre roşu ori fuga spre albastru.
    - Şi nu numai că ţi-o ia cu mâna, continuă Cel-de-Lapte, gesticulând larg peste butoaie, dar te simţi dintr-o dată alt om...
    - Alt porc, rectifică Viezurele.
    - Pardon. M-a luat gura pe dinainte.
    Se apropie de ei bătrânul lup, care aici putea trece foarte bine drept bătrân Lup de mare, dacă i-ar fi lipsit acel minimum de modestie cu care îl înzestrase natura, cu o căldăruşă de plastic, să ia şi el.
    - Mai e, mai e? zâmbi el fioros, adică dulce.
    - La pomul lăudat să nu te duci cu sacul, răspunse cu un frumos proverb Guiţ-Guiţ.
    - Să vă spun ce mi s-a întâmplat săptămâna trecută, spuse Lupul, întinzându-se pe nisip, să-l mai ia puţin soarele, înainte de a intra în cotidianul vieţii şi înainte de a spune ce i se întâmplase săptămâna trecută. închisese ochii şi parcă dormea. Ceilalţi aşteptau cu sufletul la gură.
VIZIUNEA VIZUINII
617
   - Parcă ar fi viu, zise Guiţ, în nevinovăţia lui de lapte. Uitaţi-vă la el, ce bine face pe mortul în păpuşoi.
   - Că bine zici, sări Lupul, ca şi când până atunci ar fi aşteptat tonul ori legătura la telefon, pentru o convorbire interurbană. Mergeam aşa prin păpuşoi, mă gândeam la o societate feministă, propriu-zis la o turmă de oi, după modelul american, pentru protejarea femeilor, când - deodată - am fost întrerupt brusc din meditaţia-mi.
   - Mai departe, mai departe! îl îmboldi Fără-Cap- Şi-Fără-Coadă, care nu putea să-i sufere pe cei care se grăbeau încet sau, vorba latinului, îi jucau festa.
   - Păi mai departe nu există, pentru că am fost întrerupt brusc din meditaţia-mi, zise Lupu închizând iarăşi ochii a supremă lene şi lăsându-se binecuvântat de razele soarelui.
   Evident, Lupul nu era un intelectual subţire, în ciuda afirmaţiei sale precum că ar mânca ideile cu lingura. Era mai degrabă un tip de acţiune, tipul directorului sau ceva similar care îţi rezolvă problema urgent şi fără să se gândească. Mai ales fără să se gândească, cum bine remarcase Vulpea.
   Sosi şi ea. Venea dintr-un sătuc, unde se putea face plajă în pielea goală, fiind mai izolat, măcar că mişuna de artişti. Pe ea o atrăgeau acolo actorii (vechea ei chemare a pădurii), care în pauza dintre două costume, mai prindeau puţin curaj la ţărmul iazului (dacă am pronunţat mai înainte cuvântul „mare" am greşit, nu trebuie luat totul ad litteram, că doar nu suntem între oameni). Prindeau curaj, poftă de viaţă, încredere şi optimism, se lăsau pătrunşi de singurătate şi de frumuseţea naturii, pentru a se putea întoarce apoi, şchiopi, călcând adică numai cu dreptul, în clopotul scenei. Jucau sub un clopot de sticlă, zice-se. Scena e însă lumea, spusese marele filosof... na, că l-am uitat!, de altfel numele nu are nici o importanţă. Şi cu cât te urci pe ea cu mai multă poftă de viaţă, cu atât scena lumii e mai la ţărmul mării.
   Vulpea mărturisi că nu găsise nămolul de aur pe care-1 căuta şi venise şi ea aici la acesta, porcescul. Adică nămolul

618
MARIN SORESCU
nostru e porcesc şi nu-i de nasul Vulpii, — iată o săgeată care-1 duru mai mult pe Viezure decât pe Purcel. O săgeată înveninată, înmuiată în fiere.
    - E bun şi al nostru, săracul, cumătră Vulpe, rosti el cu glasul tremurând de emoţie. - Nimeni nu te obligă să te nămoleşti şi să-ţi şifonezi blana, dacă ţi-e silă de pământul ăsta.
    - Nici chiar aşa, nici chiar aşa, sări Fără-Cap-Şi- Fără-Coadă care auzea doar cu o ureche toate discuţiile din jur şi le prelucra imediat electronic, cum îl convinsese un neamţ, că are un aparat electronic în creier, rugându-se să-i vândă lui aparatul. „De ce dracu nu i l-am vândut?!" îşi dăduse apoi cu pumnii în cap iepuraşul, din moment ce mi l-ar fi plătit în valută? Deci nu-i cazul să ajungem aşa de departe cu discuţia, ridică el tonul, poate mai mult decât ar fi trebuit, căci toată lumea din jur tresări, dar, se vede, creierul lui electronic, computerul\ se stricase, se împuţise pe undeva (expresia tare aparţine Lupului) şi nu-i mai prelucrase bine comanda pe care o dăduse glasului.
    - Ce răcneşti aşa, brută! sări Lupul ca ars şi-l înşfăcă de amândouă urechile, fluturându-1 o clipă pe deasupra butoiului. O clipă doar, pentru că în clipa următoare Fără-Cap-Şi-Fără- Coadă se afla chiar în nămol, precum Diogene.
    - Eşti trăznet, îi spuse Vulpea Lupului.
    - Sunt pur şi simplu un om de acţiune, răspunse acesta modest, şi eu nu suport să se răcnească la acţiunile mele.
    începu să numere — Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, dacă nici până la nouă nu se ridică, mă declar campion, zise Lupul, care ştia să mute cu perfidie acţiunile sale, destul de brutale, în zona competiţiilor sportive.
    Pe la „şapte", butoiul se răsturnă şi începu să alerge de-a dura în jurul iazului, ca una din cele şapte minuni ale lumii, minunea aceea care alerga.
    - Măcar de-ar claxona, bruta, se văicăreau cei care trebuiră să renunţe în pripă la satisfacţiile băii de soare şi să sară în
VIZIUNEA VIZUINII
619
lături din faţa fenomenului, pe care Viezurele îl numi pe loc „efectul Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă". Se obligă singur să-l propună discuţiei publice, să-l treacă în tratate şi aşa mai departe, fără cap şi fără coadă.
   Se vărsase o mare parte din conţinut, împroşcând în dreapta şi-n stânga lumea bună, nebună acum de spaimă şi de uimire. Spaima şi uimirea merg de obicei mână-n mână, deşi dacă le-am lua fie şi numai în filosofie, una a creat existenţialismul, iar cealaltă însăşi filosofia. „Uimirea e începutul filozofiei", scrisese chiar Ursul pe pereţii peşterii Gândirii abstracte, copiind un antic, dar cu sentimentul omului modern, care copiind nu mai are complexul copierii, ci poate chiar, din citate scoase de ici şi de colo, „să dea în capul Bibliotecii din Alexandria", când s-o restaura, să-i ia maul. învăţând din acest citat, Ursul se uimea întruna, doar-doar o apuca să se vadă filosof.
   Urma acum să iasă şi restul de conţinut al butoiului, adică Iepurilă. Dar ti mp de încă 20 de minute, cometa terestră continuă să dea roată fenomenului, ca şi când un extraterestru s-ar fi coborât la nivelul nămolului nostru, să ia seama la dobitoace.
   - Puneţi mâna pe el, strigă Lupul. Săriţi, că l-am scăpat din mână.
   El însuşi se puse în dreptul fostei traiectorii, aşteptând acum, la a 7-a sau poate a 8-a rotaţie, să-l oprească chiar cu riscul de a fi călcat în picioare.
   Butoiul însă avu o mică deviaţie din cauza ultravioletelor şi trecu precum un bolid peste piciorul Viezurelui care, răcnind cât îl ţinea gura, intră să-şi înece amarul în iezer. „Iezer" merge cu „viezur", se gândi el şi-i mai trecu durerea. Amândouă or fi ţinând de substrat?
   Pe baltă plutea o broască ţestoasă şi una fără, iar Viezurele, ca să se ia cu vorba şi să se producă acel fenomen de Nirvana din care se zice c-ar fi trăind indienii, le atrase într-o discuţie lingvistică.

620
MARIN SORESCU
    - De ce lingvistică şi nu linguistică? orăcăi broasca fără, căreia îi plăcea să ia totul ab initio.
   -Ab, de la... îşi clarifică sieşi o nelămurire Brosca ţestoasă şi se dădu la fund, să se concentreze mai bine.
    - Puturoasa asta trăieşte 800 de ani şi încă nu ştie latineşte, se confesă Viezurele. Acum 800 de ani toţi vorbeau latineşte ca popa, în afară de elementele de substrat, care se înrudeau cu albaneza. Viezure, ghiuj, moş, cocoş, buză, gard... bun!
    - Iată tot ce ne-a mai rămas, spuse broscuţa, suindu-se pe un brusture ca pe un gard tracic.
    Pe Viezure îl frământa de mult o problemă.
Cap. IX
PROBLEMA DE LA PAGINA 13 Motto:
„Ştiinţa germană, cum se ştie, este anterioară creaţiei lumii şi va dura după ^ sfârşitul lumii, pe care îl va şi pregăti. “
N. IORGA
   Observase că mai toate cărţile de vulgarizare a ştiinţei au la pagina 13 un mic „ce“. Ce fel de „ce“? Nu se poate şti, cu mijloacele limitate de investigaţie aflătoare în pădure. Aceasta io era problema numită de el „de la pagina 13“, pentru a o putea deosebi mai uşor de celelalte probleme, de 1a pagina 12 sau 14, sau pur şi simplu din viaţă.
   în viaţă îl frământa chestiunea ajungerii cât mai jos, dat fiind ca pentru jivinele care trăiesc în pământ, cât mai jos înseamnă, 15 într-un fel, cât mai sus. Voia adică să ajungă la rădăcina limbii comune indo-europene. Era un lingvist în adevăratul înţeles al cuvântului, dispus să vadă în orice ţigancă florăreasă „manglind“ ghiocei din codrul verde, primăvara, o indiacă de la Gange, care deţine o mulţime de secrete şi nu numai de 20 ordin lingvistic. Se ştie că „a mangli“, într-un dialect din imensa Indie, înseamnă a fura - furare, conjugarea I-a activă.
   Furia sa se îndrepta mai ales împotriva unor neputincioşi care nu sunt în stare să împingă mai departe etimologia. Există o mulţime de cuvinte a căror origine etimologică este pusă 25

622
MARIN SORESCU
sub semnul întrebării. Aceste cuvinte chiar îl împinseseră până aoolo încât să se împrietenească (poftim, tocmai el!) cu copoiul, dacă vreţi cu c mare, Copoiul nostru transformându-şi de mult porecla în renume. In seama lui cădea (ca o pleaşcă, şi veţi vedea mai târziu de ce) mirosul cel reavăn al pădurii.
    Nu era un tip prost. Avea fruntea îngustă, din cauză că era pururi încruntat întru găsirea soluţiilor care, cea mai mare parte din ele, nu se puteau dispensa de încruntare.
    Urechile îi erau - fleşcăită dreapta, pentru inducerea în eroare, ascuţită ca o lamă de brici (cu care se bărbierea zilnic maimuţoiul - bârfa nevinovată a Vulpii) stânga. Nările - ca de copoi. înfundate, din păcate, din cauza gripei asiatice, adusă din America de Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă. (Copoiul era sigur de aceasta, dar încă nu pusese laba pe el, curios să vadă până unde se va întinde molima.)
    Deci Viezurele şi intransigentul paznic al mirosurilor erau prieteni la cataramă şi se întâlneau la fix în probleme de limbă. Copoiul îl trăgea de limbă pe Viezure, iar acesta îi răspundea cu etimologii nesigure.
    - Ce părere ai de bătrânul nostru ghiuj? întreba el, referindu-se la Urs, care-1 călcase o dată pe coadă. - Mai trăieşte cu zmeură?

VIZIUNEA VIZUINII
623
    - Dacă ură de la zmeură ar fi suferit procesul de contragere a vocalelor i şi / de-a lungul veacurilor, am avea de-a face cu un cuvânt turanic...
    - Turanic?
- Da, cu h, Thuranic.	5
    „Fugi cu vizuina ta de dobitoc sinistru", gândea Copoiul,
dar cu voce tare spunea:
    - Ai vreo idee de ce-şi suge ăsta laba? Ar putea fi aici vorba
de vreo perversiune? Sau, pur şi simplu, conţine în sus-numita labă nişte bunuri materiale nedeclarate.	io
    - Perversiune? Vrei să spui inversiune, pentru că e vorba nu de un act, ci de o comunicare a unei dispoziţii, fireşti ori nefireşti, asta nu intră în competenţa noastră. Deci, fiind vorba de o comunicare, o putem numi cu un cuvânt academic acta, numai că fiind în acelaşi timp şi o inversiune, ajungem la atca, /.■> a cărei origine se pierde în negura veacurilor.
    „Ăstuia o să-i scot limba pur şi simplu", se gândi Copoiul, văzându-1 pe Viezure în iazul cu broaştele, în timp ce venea şi el, tiptil-tiptil să-şi facă cura.
    Pentru Domnia-Sa, baia de nămol era o adevărată mină 20 de mirosuri infecte, urme ale unei străvechi degradări şi putrefacţii, care-1 puneau într-o stare de iritare continuă şi, dacă ar fi avut o putere... dar n-are rost să mai continuăm pe această pistă, pentru că n-avea cine ştie ce putere. Era mai mult un inspector, un băgător de seamă, care vine, vede, înghite în sec 25 şi se duce cu Dumnezeu... cu Dumnezeu..., cum îl blagosloveau în urmă Iepurele, Vulpea, Lupul, Ursul şi cine se mai întâmpla.
    Se aşeză lângă Vulpe, după ce-i sărută dreapta ori stânga (întotdeauna se fâstâcea, nu ştiu de ce, în prezenţa acestei Cucoane) şi o întrebă de sănătate.	30
    - Mulţumesc, îmi merge bine, răspunse Vulpea, căsnindu-se să fie amabilă - şi chiar dac-aş crăpa aici pe loc, cred că tot bine ar fi pentru dumneavoastră.
    - Ei, aşa e viaţa, se făcu noul-venit că nu observa aluzia.

624
MARIN SORESCU
    - Câteodată mai bine, câteodată mai rău.
    - Da, totul e să plouă, zise Broasca-fără, părăsind brusturele şi venind pe mal. Ea era bucuroasă să discute cu oricine, pentru că vorbind mult de felul său, suferea grozav când n-avea parteneri. Aşa că intra în orice fel de discuţii, ca-n brânză.
    - Pe la fund se zvoneşte că aşa o să fie, o să plouă, continuă ea, căci altfel, dacă mai continuă aşa, se usucă şi nămolul pe noi - dădu cu lăbuţa pe blana Vulpii şi, ca şi când s-ar fi ars pe o plită încinsă, o băgă repede în gură. - Şi dac-o să crape, înseamnă că nici nămol n-o să mai avem la discreţie.
    - Te referi la fundul?... întrebă Copoiul, încruntând bruma lui de frunte a problema de la pagina 13...
    - ...iazului, spuse repede Broscuţa, fost fund de mare, fost fund de lac...
    - ...şi viitor fund de puţ, rânji Vulpea.
    - Adică din lac în puţ? încruntă iarăşi Copoiul aceeaşi frunte, făcând-o pe Vulpe să-şi amintească de lama de brici şi aşa mai departe.
    - Din lac în putină, zise Vulpea, sărind în sus tocmai la timp pentru a evita butoiul care, în mişcarea sa de rotaţie, ajunsese acum în dreptul lor şi era s-o calce s-o facă praf.

Iazul se adună într-o floare de nufăr, pe care stă o broască ţestoasă cu cufăr
VIZIUNEA VIZUINII
625
    Butoiaşul cu nămol în care Lupul îl azvârlise pe Iepuraş, într-un moment de sfântă indignare care, pe vremea romanilor, făcea versuri iar acum are finalităţi mai concrete, descrisese ca nimica zece-douăsprezece ocoale şi, dacă mai continua aşa, savanţii şi specialiştii de la nămol îşi puneau întrebarea dacă n-o să rămână un fel de satelit artificial al porţiunii respective. Fie că doagele erau dintr-o esenţă deosebită, din cele din care se confecţionează poate şi bumerangurile, fie că nămolul era radioactiv, ori pur şi simplu dintr-un aluat special, fie că Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă, care reprezenta nucleul butoiului, sâmburele său raţional, era un fel de Diogene care, scufundat într-un lichid de-al nostru, descoperea fără să vrea o nouă lege a lui Arhimede... făcând din doi antici deştepţi unul modern, poate ceva mai mediocru. Iată tot atâtea ipoteze care răsăriseră spontan în capul privitorilor, în timp ce butoiaşul, trecând la o palmă de cumătră Vulpe, sărind ca prin minune peste Purcelul-de-lapte (porc să fii), lua turnanta la capătul iezerului.

Cap. X
GUIŢ ÎN PERSPECTIVA UNEI JUMĂTĂŢI DE AN DE NECREZUT
Ştii ce somn adânc te prinde?
5	Un	somn	de	n-ai	treabă.
(Pe o cruce)
     — Am putea să oprim butoiul şi acum, momental\ cum zice prietenul nostru Viezurele, crezându-se ironic şi instruit sub coteţ, dar îl mai lăsăm în drumul său, să se dezvolte după legi proprii.
10 Lupul căscă. Spunând acestea, căscă, acum de fapt căsca pentru prima oară şi fiindcă De-Lapte (italieniştii îi spuneau „De Sanchis“) rămăsese şi el cu gura căscată, fără a căsca, ci doar într-o mare uimire, că uite domnule, cum suntem înconjuraţi, asaltaţi de butoaie, care de fapt nu e decât acelaşi
/5 butoi - îl apucă de rât, închizându-i-1 etanş şi-l trase lângă el. Să-i spună o poveste.
     Purceluşul, oricum l-ai întoarce, nu era el cel pe care să-l încânţi cu basme. Aflase că Lupul povesteşte frumos, era un fel de Lup-Gură de Aur. Avea şi nişte dinţi puşi - dar nu-i
20 prea ardea de miraculosul din culegerea de basme a Domniei Sale.
     - Lasă astea, ciuleşte-ţi urechile, zise cumătrul, parcă ghicindu-i gândurile. îi luă laba de pe rât şi purceluşul, respirând liber, îşi dădu seama că Lupul într-adevăr îţi ghicea
25 gândurile, dar numai prin contact, direct.
VIZIUNEA VIZUINII
627
  - Să vedem dacă acum simte cum l-am trimis la ale lui, îi scăpără bietului purceluş prin minte...
  -Ba a mă-ti! - urlă Lupul tare, încât toţi întoarseră capul şi se traseră mai aproape, ştiind că Lupul avea de făcut o comunicare.	5
  - ...îţi voi spune pe scurt viaţa ta completă, de acum şi până în şase luni, reluă el pe un ton de confidenţă răstită, ca şi când Purceluşul ar fi mai avut curajul să-l atingă cu gândul - ca să nu mai fii aşa de încrezător în oameni.
  - Un atac la adresa umanităţii? O?! făcu Vulpea, ca să facă 10 şi ea ceva, un „o“, o vocală deschisă.
  - Din punctul de vedere al animalului, omul e un dobitoc
sinistru, spuse Lupul pe un alt ton, mai blajin, apăsând însă pe cuvântul sinistru aşa de tare, încât Purceluşul simţi că se sufocă, de parcă iarăşi i s-ar fi pus laba pe răsuflătoare.	15
  -Acum eşti purceluş. Punct. Mâine vei fi porc. Poimâine - opinci. Punct.
  - De ce punct? întrebă Purceluşul, ca şi când problema ortografierii destinului său l-ar fi şocat cel mai mult.
  - Pentru că de-aia, lumea merge înainte, pe opinci de porc. 20 Cu opinci de porc, iar peste şase luni tu vei încălţa fiara care
îţi va da cu toporul în cap, îţi va mânca slăninuţa, costiţele...
  - Afumate?
  - Nu mă mai întrerupe, că nu-ţi mai răspund la prostii,
spuse Lupul cu cruzimea-i caracteristică.	25
  De-Lapte auzise într-adevăr într-o zi, la troacă, vorbindu-se de costiţe afumate, dar nu-şi pusese problema provenienţei sinistre (într-adevăr acum înţelegea de ce Lupul accentua acest cuvânt), crezuse că e vorba de cu totul altceva.
  - Nu se poate! se revoltă el de-a binelea. Nu accept una jo ca asta. Şi ca un semn de neacceptare, se duse şi se băgă în nămol.
  Lupul îl scoase de-o ureche, zicându-i:
  - Dar cine te întreabă?

628
MARIN SORESCU
    - De fapt nici nu e de râs, spuse cineva, măcar că nimeni nu râdea, pentru că animale cu experienţă, ieşite de mult — vorba aceea - din lapte, cunoşteau ce va să zică viaţa, cunoşteau ce va să zică să fii porc.
5	- Ce rău fac porcii? Cu ce ne sunt ei vinovaţi, de-i tratăm
cu atâta asprime? zise Iepurele, scoţând pentru o clipă capul din butoiul care, în drumul său nestăvilit spre înainte, tocmai trecea prin dreptul grupului, în accepţiunea matematică (teoria grupului), şi de ce?
10 Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă scosese poate capul afară, scosese poate coada, sau pur şi simplu îşi spusese cuvântul acolo, înăuntru în universul său, adevărul este că se auzise această frază, la un moment dat, şi că şi iepurii ar simpatiza cumva, e drept, de departe şi în fugă, cu soarta celor de lapte.
15	—	Ziceai	că-mi spui o poveste, nene? întreabă Purceluşul
şi se uită rugător în ochii „injectaţi de sânge" ai cumătrului.
    - Ţi-am şi spus-o, am terminat. Punct. Du-te de te spală. Şi-i întoarse spatele, mergând să-i facă un compliment-două Vulpii, cu care era, de vreo câteva zile, de când începuseră
20 căldurile, en froid.
    Nu ştiu pentru ce se certaseră, poate că nici nu se certaseră, adevărul este că se răciseră oarecum şi nevoia unor complimente plutea în aer.
    - Trei complimente ţi-oi face, zise Lupul, care împingea
25 metoda cercetării ştiinţifice până şi în relaţiile sale cele mai
delicate.
    - îmi pari schimbată - unu. în bine - doi. Şi acum care e al treilea ?
    - E, e! făcu Vulpea, acum să te văd dând dovezi de
30 imaginaţie. Pentru tine e cel mai greu când nu vorbeşti cu
colţii.
    - Să nu zici vorbă mare, făcu Lupul, căruia îi venea să-şi dea cu pumnii în cap că apucase să spună numărul complimentelor, înainte de a le ticlui de acasă şi de a le număra.
VIZIUNEA VIZUINII
629
   - Deci te-ai schimbat, reluă el. în bine, să zicem. Şi trei... na, că nu ştiu ce-mi vine să-i fac boului de porc, care mi-a stors imaginea şi puterea de observaţie până într-atâta.
   - Şi dacă o să-ţi spun că nu m-am schimbat, spuse Vulpea, cu o urmă de zâmbet, cum ştia ea să zâmbească lăsând urme sufleteşti, mai pică un compliment şi o să ai de căutat două în loc de unu, aşa că grăbeşte-te.
   - Pe scurt., ţin foarte mult la tine, spuse Lupul şi căzu la picioarele ei, cu creierii, ca să zicem aşa, zob de atâta încordare cavalerească.
   - Asta este cel mai frumos omagiu, replică Vulpea, cu tandreţe, ştia să fie şi tandră, acolo la nămol. Şi iată că lucrurile iau o altă întorsătură. Să ştii că m-ai înfiorat cu povestea ta, vreau să spun cu povestea porcului. Ştii că pe vremuri porcii se prefăceau în Feţi-Frumoşi? Spune-mi că eşti un porc şi o să-ţi spun Făt Frumos — şi ăsta e complimentul numărul unu pe care îl ai de la mine astăzi.
   - Ei, alte vremuri, alte perspective, făcu Lupul evaziv. Adevărul e că mie îmi este milă de dobitoacele mărunte şi am crezut că e de competenţa mea de maestru al cruzimii, cum mi se spune în unele cercuri, să atrag atenţia că şi alţii sunt cruzi, înfiorători, şi mănâncă carne de porc, în ciuda cacofoniei.
   Discutară o vreme despre moarte. Lupul stătea întins la picioarele cumetrei, aceasta îi aducea mereu citate din existenţialişti, de unde reieşea că nu numai Purceluşul de lapte dar şi Ursul, Bursucul, Vulpea, Lupul, Omul, cu o mic şi o mare, Dumnezeu, cu d mic şi d mare, toţi, dar absolut toţi, sunt pe marginea prăpastiei, că sub ei nu e decât abisul, iar în abis nu e nimic şi că - la urma urmei - cel mai fericit e tot Purceluşul. Pentru că peste un număr oarecare de luni vine un oarecare Nea Oarecare, îi bagă cuţitul în beregată... şi ce mai aşteptaţi?
   Vulpea se sculă brusc, merse la De Laptis şi-l pupă dulce pe amândoi ochişorii, fără ca acesta să aibă măcar timpul să-şi

630
MARIN SORESCU
revină. Fără ca acesta să-şi mai revină vreodată. Stocul ei de tandreţe fiind oarecum consumat pe ziua de astăzi, se adresă rece cumătrului Lup, care zăcea acolo întins, parcă ar mai fi aşteptat ceva:
    - Scoală, ce-ai rămas aşa? Ori ăi fi beteag?!
    „Nu-i pentru cine se găteşte, e pentru cine se nimereşte“, îşi zise Lupul. „Iată o zi plină de evenimente. Astăzi toate îmi merg pe jos“. Dorise să spună, desigur, „pe dos“, dar în ultimul moment atenuase, nu ştiu de ce, constatarea.
    Se uită la soare, soarele se uită la el, unuia îi era foame, altuia îi era cald.
Cap. XI LUMEA VREA POVEŞTI
Motto:
Trebuie aflat tărâmul de unde cei plecaţi nu se mai întorc. Către acest Spirit al începutului mă 5 îndrept, de unde a izbucnit străvechea mişcare.
Bhagavad-gita
   - Spune-mi unde rămăsesem, zise Ursul, uitându-se pe fereastră, unde lumea i se prezenta filtrată, în primul rând prin perdelele de nylon, ca un ciur (ori sită) pentru lumină, apoi	10
prin geamul dublu şi, în ultimul rând, prin jaluzelele care preluau direct de afară realitatea şi-i dădeau drumul să intre în casă, în dungi.
   Tot se vedea ceva. Nişte plopi (- Au tăiat toţi pomii ăia, bestiile, ai văzut?! Fac carieră pe dedesubt.) îşi ridicau, rari,	15
vârfurile verzi, ca nişte feştile (na, că ai feştelit-o, gândi Vulpea, feştilele sunt galbene), dar intenţionat verzi (Îhî!), să dea foc cerului primăvăratec.
   De când şi-o fi pus Ursul perdeluţe la vizuină? se va întreba, pe bună dreptate, cititorul nostru, care n-a aflat de 20 aşa-numitul procedeu al dării peste cap şi al transformării radicale din iepure în leu, din urs în domnul Ursu.
   Nici chiar Ursu, acest simpatic, deşi cam greoi şi cam mătăhălos responsabil silvic la Ocolul pământului Nr. 1, nu remarcase decât târziu faptul că se afla... se afla... da... pe altă 25

632
MARIN SORESCU
Aceeaşi cu alt model de şah
Aceeaşi, cu alt model
Broască ţestoasă cu şah. Mută negrul
treaptă, cum îi reproşase de la obraz cumătră Vulpe, rămasă până una-alta, din cauza unor interpretări tendenţioase, în blana ei şi arzând de necaz să se vadă şi ea odată în rând cu oamenii.
    Ei nu-i reuşea mişcarea. Făcea dimineaţa, în vizuină, gimnastică spaniolă (de ce spaniolă şi nu suedeză? va rămâne un mister, pe care îl vom nota, spre a se ţine minte, cu cifra 3 arab = ultimul mister), se apuca ea cu mâinile de nişte rădăcini care semănau cu nişte drugi de fier, ridica haltere ş.a.m.d., dar nu-i reuşea. Mişcarea.
    Uite ce avans a luat nenorocitul ăla! se gândea ea, văzându-1 pe Urs întorcându-se în fiecare zi acasă, azi cu o perdeluţă, mâine cu o jaluzea.
    Dar toată pasărea pe limba ei piere, încerca ea să se liniştească şi scotea limba la umilul funcţionar al ocolului (era totuşi un umil funcţionar), fără ca acesta să bănuiască măcar că stârneşte atâtea invidii.
    Ursu nici nu bănuia într-adevăr că a fost odată un dobitoc. Odată ca niciodată, dar tot a fost - şi subiectul acestei acţiuni fusese chiar el.
    Acum era ocupat cu problemele. Se iviseră şi ele, în sfârşit, îngropându-1 într-o hârţogăraie care făcea biroul său să semene, la o anumită oră a zilei, cu o adevărată vizuină. La acele ore ale zilei, el se oprea dintr-o dată din scris, îşi băga tocul în gură, constatând că „nici cerneala nu mai e aceeaşi". Hiberna.
    Problemele care-1 trezeau imediat la realifate erau legate de tot ceea ce o pădure modernă reclamă de la un om ca el.
VIZIUNEA VIZUINII
633
Metri cubi de cherestea. Acum de câte ori vedea copacii, nu-i măsura decât în metri cubi: frumos stejar, doi metri cubi, ia te uită ce mai fag, unu şi jumătate.
   Ţinerea în frâu a animalelor sălbatice, care fie că se înmulţeau „peste capul meu", cum obişnuia să spună la 5 şedinţe, fie că dispăreau fără urmă, apoi demarcarea unor zone defrişabile ori a unor zone de vânătoare, iar în legătură cu această ultimă problemă, ochii cât cepele la vânătorii voluntari, care - în lipsa mistreţilor ori a urşilor - se împuşcau între ei „prin imprudenţă" la cea mai mică mişcare în tufiş - io iată ce gust amar avea acum cerneala uscată pe buzele harnicului ocolist.
   Trăia într-o cabană. Era oarecum izolat de centru - de câte ori pronunţa cuvântul „centru", expresia feţei sale căpăta o anumită gravitate, ca şi când ar fi spus „centrul pământului" - 15 şi toate dispoziţiile le primea prin poştă. Şi aici ar fi fost o problemă - că întârziau dispoziţiile cu scrisori cu tot, din cauză că... vom pune întâi trei puncte... şi iar trei puncte, tovarăşul Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă (vai, iar am ajuns la ăsta, săracul!), care era şi poştaş, dar şi responsabil cu conţinutul, întrucât, 20 cum spunea el, „eu nu pot duce în cârcă material inflamabil, într-un loc ca pădurea, unde la cea mai mică scânteie, orice frunză..."
   Aşa că descliidea pur şi simplu scrisorile şi le căuta de chibrituri.
   De citit nu ştia să citească, având o origine atât de sănătoasă, 25 încât nici prin cap nu-i trecuse familiei Iepure, din care se trăgea cu mândrie, să înveţe altceva decât cultura pământului, pe care o descifrau, ca şi asirienii ori babilonienii, prin semne.
   Aşa erau condiţiile atunci, Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă n-avea nici o vină, era un element harnic, săritor şi cu dragoste 30 de avutul obştesc.
   La această oră, Iepurilă (să-i spunem totuşi pe numele cunoscut şi copiilor) se oprise pe o buturugă şi lingea o scrisoare, să o închidă la loc.

634
MARIN SORESCU
    O desfăcuse cu ceainicul (nu mai e nici un secret) şi nu găsise, spre uimirea lui, decât o foaie mâzgălită, prin care se comunica d-lui Ursu să facă bine şi să însemne copacii de lângă vâlceaua cu izvorul, în vederea tăierii. Totodată să cerceteze cel mai bun teren care ar fi putut fi defrişat (adică făcut colnic) în vederea unui drum forestier. Adică tot banalităţi.
    Iepurilă închise scrisoarea şi se duse şi o aruncă în scorbură.
    La ora 3 urma să treacă Ursu să-şi ridice poşta.
    O ridica dobitocul „cu o macara“, aşa poreclise Vulpea mâna sa greoaie, dreapta, fostă labă, fost fund de mare (nu, ăsta era lacul. Ptiu, automatism nenorocit!).
    Ajungând la birou cu corespondenţa, ca de obicei, când venea, la birou, o puse în mapă, o deschise şi începu să citească un roman poliţist, care era alături.
    Probleme de serviciu, gândi el plictisit. Ia să vedem noi ce mai fac ăştia.
Cap. XII
NEVINOVAT CA O PANSELUŢĂ
   „Tu eşti ăla“, ia te uită ce motto! La cine o fi făcând aluzie?
   Lui Ursu îi plăceau romanele doldora de acţiune, iar nu leşinăturile prozei de azi, cu probleme de conştiinţă chipurile, 5 când conştiinţa omului a ajuns la os, chipurile.
   Omului de către om... adică nu... ori ce voiam să spun? Sună telefonul. Târâitul prelung al acestui instrument de tortură, demn de a figura în camera groazei din închisoarea de la Haga, alături de săbiile tăioase, dintre care una era de lemn, io şi asta însemna iertarea care ţi se acorda în ultimul minut, dar niciodată nu erai sigur pe care a pus mâna călăul şi uneori nici după aceea nu te lămureai prea bine. Deci sunând, zbârnâind, trâmbiţând, dând alarma, telefonul, acest instrument de tortură (se reia fraza) îi limpezi gândurile despre romanul poliţist. 15 Omului de către om nu-i e cald. (Construcţia păstra vizibile urme animale, rudimentare, bestiale chiar, dar aşa se întâmplă cu cei care au mai trăit o viaţă). Ce demonstrează oare întreaga acţiune dintr-un roman palpitant — uite - aşa îi bate inima romanului poliţist, la fiecare pagină - decât că 20 un om fuge după un alt om că ar trebui să-l îndopi cu extraveral, asociat cu valium, şi chiar dacă n-ar urmări decât să-i facă vânt, acestuia tot i-ar fi rece. Nu, nu ne jucăm cu cuvintele, intrăm în miezul problemelor, ca-n brânză. Neam de ciobani. Aceşti bătăuşi scoţieni (acţiunea se petrecea la 25

636
MARIN SORESCU

De fericire mai, mai că zbura şi atunci zâna cea rea o priponea de o pioneză
Edinburgh, în castelul ăla din deal, Ursu parcă-1 şi vedea, înconjurat de ziduri, măreţ etc. Nu fusese pe acolo, dar atâţia ochi ai minţii avea şi el, încât să înţeleagă un roman poliţist de-a fine al capo.)
    Despre ce era vorba? Cine era nevinovat ca o - cum i-am spus? - panseluţă?
    Ursu şi-aruncă ochii pe scrisoare, se uită la ştampilă, văzu că era de-acum două luni: - poa’ să mai întârzie oleacă.
    Criminalul, Dom’le. El nu făcuse nimic, era urmărit din principiu şi acest principiu al său, din care se trăgeau toate, erau panseluţele, pe care le iubea de moarte. Din cauza acestei metafore, „a iubi de moarte pe cineva“, pe care el o construise prin paralelism cu „a urî de moartea, declanşase o întreagă acţiune poliţistă la Edinburgh, cu câini şi poliţişti, ţinuţi de stat, pe mâncare şi pe bere — primii numai pe mâncare, ultimii şi pe bere.
    Pe scurt. Smith (Ursu pronunţa, scriem pe româneşte Smith, cu vârful limbii între dinţi, mai precis între dinthi, şi
VIZIUNEA VIZUINII
637
înainte de a începe un roman poliţist, pronunţa fiecare nume propriu de cel puţin 100 de ori în timpul serviciului).
    Iar sună telefonul, de data aceasta mai scurt. Ce dracu, au treabă cu mine? With mihne. Without mine, aşa-i că vă duceţi de râpă, fir-aţi ai dracului! Ocara îi scăpase pur şi simplu printre dinţi, dinthi, dar nu mai putu să-şi continue cugetarea despre romanul poliţist, care, după el, reprezenta secolul al XXI-lea în proză! atunci nu vom fi decât ori toţi poliţişti în lecturi, ori toţi victime ale prozei de analiză.
    Deschise scrisoarea.

In faptul zilei sau
început de cocoş

Cap. XIII ALT CAPITOL
Scrisoarea conţinea un roman poliţist. Cum apăruse acest roman poliţist în plicul care 3-4 pagini înainte (controlaţi, vă rog!) conţinea o adresă ministerială, de serviciu, mister, 5 mister. Mister? încruntă Ursu sprâncenele, aruncându-şi ochii pe titlu, care era şi nu era promiţător: „Victimele exploatării".
    Era un roman poliţist de-al nostru, publicat într-o colecţie verificată şi totuşi Ursu, fiind singur cu conştiinţa sa încărcată, nu-şi înghiţi un hohot de râs: hî, hî, hî, hî, ca un lătrat de
io	câine non-poliţist, dulău de stână, frecat de lupi, care dă cu ochii de o jigodie de viezure.
    - Astea-s bune să ştergi sticla lămpii cu ele, în negrul obscurantism de altădată. Dar tot o citesc.
       Scuipă în palme, ca unul care se apucă de tăiat lemne şi 15 începu să crape conţinutul cărţii, cu privirea, care conţinut pârâia la cea mai mică atingere şi-i suna — aşa pârâind - oarecum cunoscut.
    Acţiunea, evident, se petrecea la Turnu-Măgurele. Cititorul era plimbat, uite-aşa, de la procuror la vânzătoarea 20 de la chioşcul de ziare, de aci pe moşia lui State Istrate, care se lăţea văzând cu ochii, iar această lăţime era urmărită, centimetru cu centimetru, de organele în drept, puse pe urmele exploatatorului şi mirosindu-le cu înverşunare. Puţeau. Urmele. Puţeau de la o poştă. Dar cu toate acestea, moşia se
VIZIUNEA VIZUINII
639
lăţea, lui State Istrate îi creştea burta, organele prinseseră un fir, iar în vitele de pe izlaz intrase o molimă.
   Dar care erau victimele exploatării? se întrebă Ursu, văzân- du-se, încetul cu încetul, prins în reţeaua fină şi măiestrită, ţesută de personaje bine conturate, care aveau legături mai 5 mult decât dubioase cu instituţii suspecte.
   Pe primul loc se afla, bineînţeles, spionajul englez, cu interesele lui străine, pe al doilea loc mâna Canadei (mână-n mână cu Statele Unite, că nu le era greu) şi uite-aşa oamenii slăbeau, lui State Istrate îi creştea burta, comisia de anchetă io alerga ca o haită de ogari (era să le zic prepelicari, pe stil vechi) şi... parcă văd c-or să mă pupe-n fund toţi, zise Ursu, că eu acum închid cartea. C-am ghicit cine e vinovatul. Ăsta-i autor serios, care să-ţi servească chiar din titlu, ca-n palmă, totul?
Ce fel de autor serios e ăsta, care face din exploatare subiect 15 de roman poliţist, când noi ştim că aceasta trebuie să ne fie ceva sfânt, adică lupta împotriva ei, sfântă, iar nu terfelită printr-o literatură de a şaptea mână.
   Unde-i figura luminoasă a ţăranului ajuns la mahala, care încearcă să ridice mahalaua la nivelul, ori al satului curat, ori 20 al centrului (cum s-o fi numit centrul în Turnu-Măgurele, Corso, ori cum?)... că vă iau acum de guler pe toţi şi... Ursu ridică cu furie cartea şi-o azvârli în capul Vulpii, care tocmai intrase, într-o problemă de serviciu, şi aştepta de două minute ca tovarăşul Ursu să-şi termine monologul interior.	25
   II cunoştea oarecum bine şi ştia când monologa el interior şi când exterior.
   - Pardon, zise ea tăios.
   - Pardon, zise el surprins. Am vrut s-o arunc pe-ailaltă.
   - Romanele astea poliţiste, continuă Ursu, luând-o în 30 mână pe Agatha Christie şi trăgând în piept mirosul de carte străină (de mirosit, mirosea frumos, putoarea!) - nu fac decât să-ţi întărească convingerea intimă ce ale noastre sunt mai bune, incomparabil mai bune şi mai instructive.

640
MARIN SORESCU
    - Taci, zise Vulpea. Şi dădu să-i pună mâna pe gură, drept care el îi sărută politicos mâna şi continuă, poftind-o să ia loc.
    - Să mă explic. în Anglia, să zicem, a murit un om, a fost găsit împuşcat, nemţii zic „erschossen“, pe străzile Londrei, şi pe chestia asta se face atâta tevatură, se urmăreşte criminalul pas cu pas prin diverse localităţi oarecum pitoreşti, să zicem Veneţia, New York, zi-i să-i zic, Roma, Honolulu, cu descrieri de peisaj absolut de prisos şi neinteresante, se cheltuiesc atâţia bani, valută, însoţindu-1 prin avioane, vapoare, metrouri, când ar fi putut să-l aresteze chiar acolo, în primul... ăla, jos acolo, un fel de vizuină...
    - Pub.
    - Aşa, pub, nu pot să ţin minte toate tâmpeniile astea, unde criminalul, cu mâna pătată de sânge, s-a dus să mănânce un sandwich, şi ei ştiu asta (că nu-i prost nici Intelligence Service-\A).
    - Că nu degeaba-i spune Intelligence. Dar Servisul se vede că nu-i chiar aşa ireproşabil, spuse Vulpea, care nu voia să-l contrazică pe Urs direct, fiindu-i net superior („Neaţă Superioru“ îi spunea ea uneori, în momente de intimitate).
    - Deci să pună mâna pe el când e cu sandwich-ul între fălci, să-i sară sandwich-ul dintre fălci, să-i sară fisa din telefonul public de la care criminalul voia să anunţe gaşca sa că totul e O.K. şi să termine povestea, de Ia care eu unul nu mai am nimic de învăţat. De-aia citesc, pentru comparaţie, şi trebuie să-ţi mărturisesc deschis, comparaţia e întotdeauna în favoarea elementului sănătos. Ai citit „Victimele exploa- tării“, zise el pe tonul cel mai firesc, ca şi cum Vulpea acum ar fi intrat.
    -Nu.
    - Citeşte-o, o ai în mână. Să vezi cum o să-ţi înalţe sufletul. Ce vânt te aduce prin ocolul nostru?
    Din cauză că era puţin roşcată, domnişoarei Iordăchescu Anişoara i se spunea Vulpea, ceea ce pe ea nu o supăra, ba chiar încuraja porecla, având o părere cât se poate de bună
VIZIUNEA VIZUINII
641
despre vulpi în genere, cât şi despre cele care le poartă, cum se exprima ea.
   Mare lucru să nu fi fost într-o viaţă anterioară chiar vulpe, zâmbea dânsa, arătându-şi - vorba poetului - şiragul de perle strălucitor şi fără să ştie că adevăr grăia şi adevăr zâmbea, arătându-şi şiragul de perle strălucitor.
   Cum ajunse Vulpea din birou în dormitor, iată un dublu mister, sau ca să spunem mai exact un mister conjugat, cel din romanul nostru cu cel din romanul lor, ca o dovadă în plus că viaţa ia ce e bun şi de ici şi de colo.
   în primul roman, eroina principală nu ceda decât parţial (o pupătură), victimele exploatării neavând forţa să meargă mai departe.
   Dincolo, cântăreaţa din pub-ul „Trandafirul cu ghimpi“ avea mai puţini ghimpi decât s-ar crede, iar petalele îi erau în floare. Aşa că ar fi fost păcat să nu dea ea telefonul acela şi să nu vină iubitul ei s-o salveze de la viol exact la ţanc şi asta în folosul propriu.
   Deci una peste alta, până acum ce a fost a fost, literatură. Acum să vedem viaţa.
   Aşa gândea Ursu, servindu-o pe roşcată (era acum parcă mai roşcată ca oricând) cu dulceaţă de zmeură.
   - Da’ frişcă n-ai? zise Vulpea, cu un ton languros, privindu-1 drept în ochii mari, ca de bou, dar sticlind acum de o lumină verde-albastră ca a iezerului noaptea, bătut de vânt.
   - Ba da, zise Ursu scoţându-şi haina.
   - E cald zise ea, sărind să i-o pună pe umeraş.
   Umeraşul trebuia agăţat sus, de cuiul bătut în dulap şi
Vulpea, cu un instinct sigur, puse un scaun, se sui pe el şi-l agăţă. E vorba de umeraş, dar cum stătea acolo, urcată spre pisc i se văzuseră deodată picioarele, lungi, frumoase care lui Ursu îi aduseră în conştiinţă revelaţia a ceea ce înseamnă „piciorul de femeie, Domnule“ ca şi când, până atunci, acolo în pădure n-ar fi văzut decât picioare de lemn.

642
MARIN SORESCU
    - Să nu cazi, zise el şi sări s-o ajute să coboare.
    - Mulţumesc, la vale merg şi singură, zise ea, punându-i totuşi o mână pe umăr şi Ursu se simţi ars în acel loc, ca şi când ar fi fost minat şi ar fi aşteptat din clipă în clipă să sară în aer.
    Se duse la frigider, aduse frişca, o mâncară în linişte, neştiind nici unul, nici altul nici ce să zică, nici ce-o să facă în momentele următoare.
    E fată mare, nu e fată mare, se gândea Ursu care avea totuşi o funcţie de răspundere. Să-i cer mâna bineînţeles formal, ca să nu creadă că aşa, hodoronc-tronc, să nu-i cer nimic, să-i cer totuşi ceva? Dar ce? Nu mă va lua drept un naiv? Mai aşteptăm.
    Vulpea se simţea foarte degajată, sau cel puţin se silea să dea această impresie, ţinea oarecum la Neaţă Superioru’, avea el un farmec grosolan ca mobila aia necioplită care începe acum să se caute, şi uneori simţea în ea acea pornire umanitară, că uite, dacă dă cu mâna pe el, îl lustruieşte cât ai zice peşte.
    Dar parcă poţi să-i lustruieşti pe toţi neciopliţii!?
    Ea ar fi fost dispusă să facă dulgherie, dacă ar fi făcut cu omul ei, pe care să-l ia de bărbat, dar nu aşa te duci în pădure şi începi să tragi cu rindeaua în dreapta şi-n stânga.
    „Ce-o fi în capul lui?“, gândea.
    „Ce-o fi în capul ei?“, gândea Ursu.
    El se temea mai mult de ce-o fi în capul ei, decât ea de ce-o fi în capul lui. Tocmai pentru că el ştia ce are în cap, nu e timpul să-i facem acum inventarul şi bănuia că ea, cu acel inefabil feminin, care, uneori, se transformă într-un mijloc de investigaţie irevocabil, ca laserul - pardon, ce frază - Vulpii îi alunecase uşor fusta de pe genunchi, zisese „pardon“ şi logica Ursului îşi pierdu şirul de mătănii.
    Căci parcă făcea mătănii Vulpii din gândurile lui de stareţ, care vede câte-o femeie prin Vechiul ori prin Noul Testament şi e copleşit de viaţă, ca o cetate părăsită, de bălării.
    Simţi pentru un moment o pornire mistică să-i cadă în genunchi... şi ce dracu’ să-i facă el? Căzu.
Cap. XIV
DACĂ SUNT CÂT DE CÂT DECONECTANT
Motto:
înainte drum îngust.
(Semn de circulaţie) 5
   - Dacă sunt, cât de cât, decontectant, îşi începu el rugăciunea, cum pretinzi (Vulpea doar nu pretinsese nimic), atunci lasă-mă să fiu şi pentru mine, să mă odihnesc aici, la acelaşi nivel cu tălpile tale care, pentru mine, înseamnă, ţi-o jur, locul unde mi se pare că cerul se-atinge cu pământul, io
   - Să te-aud vorbind aşa, aş pica lată, chicoti Vulpea, dar nu mai mult decât trebuie, pentru a nu întoarce sublimul Ursului în reversul său.
   „Care-o fi reversul Ursului?" se-ntrebă ea în gând, continuând însă, cu glas tare: - Continuă.	15
   - Fac prea mult abur, când mă gândesc la tine. Şi-nchi- puieşte-ţi, întotdeauna fac duş, cald, dar niciodată pereţii nu se aburesc în halul acesta (acela) ca atunci când gândurile noastre se întâlnesc, pe când eu fac baie, după 8 ore de muncă,
şi mă gândesc la tine, de cum păşesc în cele 8 ore de odihnă, 20 de neodihnă, tu ne-liniştea mea, ne-preţuita mea, ne-vasta mea, ne-a mea.
   - E cald aici, la orizontul tău, tălpile, locul unde cerul mi se pare că se-ntâlneşte cu pământul şi calcă pe el.
   - De ce nu calcă mai des? nu se putu abţine Vulpea, care 25 primise numai declaraţii ca de la egal la egal, şi niciodată nimeni

644
MARIN SORESCU
nu se coborâse până acolo încât chiar să-i sărute pulpele, cum făcea Ursu acum, pretinzând că-1 luase gura pe dinainte.
    - Ridică-te şi fii demn, zise ea, de secolul nostru, că suntem egali în toate cele, inclusiv în intensitatea pe care atât femeia, cât şi bărbatul o imprimă dragostei şi respectului mutual.
    E clar că nu se găsesc cuvinte pentru astfel de trăiri, care sunt - vorba lui Napoleon... - „pe cont propriu“ - am închis citatul, adică sublimul se amestecă bine cu grotescul şi fiecare face cum îi place.
    Vulpea se dezbrăcă singură.
    Mâinile Ursului acţionau ca braţele lipsite de inteligenţă ale unui robot, conectat la o tensiune prea mare. Pe ce punea mâna, încheia: se jucase un timp cu fermoarul într-un du-te vino-ncoace, care te făcea să te gândeşti la o uşă turnantă pe care nu iese şi nu intră nimeni, mototolea, dădea să niveleze, să calce pe loc, într-un cuvânt încurcau lucrurile şi lucruşoarele.
    Şi apoi dânsa pune atâta graţie — căci făcuse nudism, vă amintiţi, la iaz, dar nu cred că vă amintiţi dvs., ci bunicii dvs. căci pe vremea aceea personajele noastre erau la cură, fiecare în animalul respectiv - şi rămăsese cu gestul dezbrăcatului normal şi sincer, care funcţiona acum aproape ca un tic. Nervos. Căci şi ea era femeie - de fapt fată mare, dar şi fetele mari sunt tot femei până la un punct... şi ce voiam să spun? Nu ştiu de ce ne alunecă gândurile, când încercăm să ne aducem şi noi contribuţia noastră, cât de cât, modestă, la descifrarea manuscriselor de la Marea Moartă, vreau să spun când încercăm să dăm cu presupusul despre eternul feminin. Există mai mulţi magneţi aici decât dincolo. Adică orice gingaşă fiinţă, încălţată pe tocuri cât mai înalte - vedeţi că au apărut nişte pantofi cu talpă de plută cam de vreo 20 de centimetri, care defavorizează pe toate cucoanele tinere, ridicându-le talia cât mai aproape de nivelul privirilor - şi iarăşi ne-am încurcat. Care tocuri... nu, o luăm altfel.
VIZIUNEA VIZUINII
645
   Există un pol magnetic, pe care îl ştie oricine a trecut prin şcoală, dar numai acela, şi-mi vine în minte o expresie de necaz a unui amărât de funcţionar: „Domnule, n-am eu liceul, că acum aş ieşi din Culturăcc - care pol e vax, scuzaţi-mi cuvântul, nemţeşte înseamnă ceară, dar nu-i ceara în cazul nostru, e vax pe lângă magneţii care există la purtătoarele de fustă demne de acest nume. Că sunt şi de-alea nedemne, iar acestea nu sunt magnetice, ia plimbă acul busolei pe lângă ele, c-o să doarmă dus.
   - Eşti magnetică, spuse el, privind-o de sus până jos, goală şi, ca să zicem aşa, nouă-nouţă. Ştii cu cine semeni?
   Vulpii i se uscase gura şi nu răspunse. Nici nu ştia cu cine seamănă în acele momente cruciale din viaţa sa, căci de aici „vor începe marile cruciade în viaţa mea“, gândi fără rost şi nu-şi auzi gândul, din cauza zgomotului pe care-1 făcu Ursul, cotrobăind printr-un dulap şi întorcându-se cu o reproducere a Evei lui Cranach.
   Cranach are multe Eve, fotografia o reprezenta pe una dintre ele, frumoasă, cu sânii ca două tărtăcuţe, printre care curgea râul părului blond şi atât.
   - Ea e în alb-negru, eu sunt color, replică Vulpea.
   Ursul rămase cu fotografia în mână, cu mâna în aer şi cu domnişoara, a cărei respiraţie îi trecea vijâind pe la urechi, la un pas-putere de el.
   Dar nu putea face acest pas-putere nici mort, cu tot magnetismul de care vorbise adineauri. Căuta o explicaţie, privind rătăcit încolo şi-ncoace şi îşi aminti o frază dintr-un roman, pe care o spuse chiar în original: „Die vorbereitung ist nicht fertig“ - nu-i pregătirea făcută de ajuns, trebuia să mai stea în genunchi, să-şi ia avânt, să se-ncălzească ori să răcnească, dar graba cu care vizitatoarea nocturnă (de fapt era în plină zi, dar el vedea negru-naintea ochilor) îi devansase „pornirile fireşti ale unei inimi care ştie să bată cu putere“...
   Dar uite că acum nu mai ştia.

646
MARIN SORESCU

    - Eu n-am văzut bărbaţi goi decât pe ţărmul mării, trecând aşa, pâş-pâş, pe nisipul fierbinte, soare, briză, farmec nespus, spuse Vulpea, mai mult ca pentru sine, dar destul de tare ca să fie şi pentru cine are urechi de auzit.
    - Vezi că zidurile au urechi, zise Ursul, care era totuşi în timpul serviciului şi de aceea poate nu-i venea să calce regulamentul.
    -Ai fi primul, dacă ţi-ar da prin cap să-mi imiţi „comportarea uşoară“ cum numiţi voi, bădăranii de bărbaţi, curajul pe care îl avem noi, când ne luăm inima în dinţi şi vrem să picurăm în sufletele voastre muncite acel dram de fericire personală ş.a.m.d.
    - Bine, o ameninţă. Dar să ştii că nu te iubesc.
    - Fără insulte, măgarule. Şi te rog să te întorci cu spatele.
    Se îmbrăcă la fel de repede, în timp ce Ursul se dezbrăcă,
întors cu spatele.
VIZIUNEA VIZUINII
647
   Termină cam în acelaşi timp şi atunci cineva bătu la uşă.
   - Intră, zise Vulpea.
   Şi în dormitor îşi făcu apariţia Comisia. Comisia, spuse Vulpea pe tonul cel mai natural. Femeile găsind inepuizabile resurse sufleteşti de a face faţă oricăror situaţii, pe care viaţa 5 le ridică în faţa lor, situaţii complexe şi mai puţin romplexe, situaţii vechi şi noi, situaţii-limită chiar. Pe când bărbaţii, pot să stea cu ciorapu-n mână pe puţin 5 minute, umplându-se de ridicol, aşa cum făcu Ursu, care - gol puşcă - tot încerca să se-ncalţe cu un ciorap de damă, cel de rezervă, care - nu io ştiu cum - ieşise din poşetă şi „nu-1 mai încăpeai
   „Ce fel de comisie, ce fel de comisie“, murmura Ursu, neştiind unde s-o plaseze teoretic, ca şi când aceasta ar fi fost, acum, problema cea mai arzătoare.

Cap. XV
ACOPERIŢI CADAVRUL Motto:
                                    „ Tanţa manţa
5	Sade pe tănţoi bănţoi
Da tănţoi bănţoi Nu sade pe tanţa manta.
                                 Tititişcă plişcă Se pune pe titirişcoi plişcoi 10	Dar titirişcoi plişcoi
                                 Nu se pune pe titirişcă plişcă.
                                 Stângă motângă Duce pe stângoi motângoi Dar stângoi motângoi ^	Nu duce pe stângă motângă “
(jnjOAiq îs EUBjoicQ :3JEO}pilO)
       - Acoperiţi cadavrul, se auzi o voce la corn (cum ai spune „la microfon“), foarte puternică şi cu reverberaţii pe spaţiu 20 metafizic. Ursu înţelese „scandalul“, „acoperiţi scandalul", tocmai din cauza ecourilor multiple ale cornului şi dădu să se bage sub pătură.
Abia sub pătura învăluitoare şi blândă, aproape ca o fustă, Ursu înţelese adevăratul sens al cuvintelor şi putu să ia seama 25 chiar şi la sursa sonoră, ca să zicem aşa, care, dincolo de cornul de bou, provenea de la cumătrul Lup, care era şeful comisiei.
VIZIUNEA VIZUINII
649
   Se vedea că el e şeful şi numai el, deşi mai erau acolo cumătrul Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă (ne permitem să-i spunem şi lui tot cumătru), care păşise puţin înainte, în virtutea spaimei pe care i-o pricinuise glasul de tunet al Lupului, Bursucul şi chiar Cocoşul. Comisia „dobitoacelor mijlocii, după cum se vede, şi dacă mai aruncăm o privire, cum făcu acum Vulpea, un comitet mixt, alcătuit din animale sălbatice şi domestice, Cocoşul reprezentând domesticul.
   Bursucul scoase din servietă un ziar şi acoperi râma, pe care o adusese pe o tavă, ca pe un catafalc. Fusese călcată o râmă la marginea drumului forestier, accident de circulaţie, se întocmise procesul-verbal respectiv şi, ca fenomenul să nu se mai repete, o idee spontană făcu să ia naştere această adunare de împuterniciţi, care să discute problema la nivelul „responsabilului de ramură“ al pădurii, prea stimatul inginer, agronom, horticultor, curvar (ca şi când ar fi o meserie), Vulpache Ursu. Toate acestea le spuse calm Lupul, bineînţeles fără a specifica ultima meserie, pe care ne-am permis să i-o atribuim, deşi ea nu era trecută în nomenclator, pe ştat, şi îl rugă respectuos pe dumnealui să decidă.
   - Şi mai este o problemă, adăugă Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă. De o bună bucată de vreme, din pădurea noastră au dispărut Ursul şi Vulpea.
   - Se zice că s-ar fi transformat în oameni, cântă Cocoşul a treia oară, căci el doar a treia oară era auzit, din principiu, şi toţi începură să şuşotească şi să râdă, ba chiar să-şi facă sfânta cruce, întrucât vărsarea animalului în om se produsese de mult, pe o anumită treaptă şi Darwin nu ne mai dă voie să admitem astfel de minuni - şi asta încă de la 1859 când a apărut Originea speciilor - în zilele noastre, când numai munca l-a transformat pe om. In ce, nu se mai specifică. „Poate în robot“, gândi Vulpea luând seama împricinaţilor care, se pare, nu observaseră, ori se făcuseră că nu bagă de seamă, micul roman de dragoste, strict autentic, care se frunzărise (termenul mi

650
MARIN SORESCU
se pare potrivit, căci ne aflăm totuşi în pădure) acolo, cu puţin timp înainte de venirea lor.
    îi pofti să ia loc pe scaun. Stătură jos.
    - Ce facem cu ei? întrebă ea.
    - Afară! ţipă Ursu, urlă mai bine zis. - Cum au îndrăznit? Să aştepte afară cinci minute.
    E penibil să te dea cineva afară din birou şi cu atât mai penibil să fii dat afară din dormitor. Dar comisia mixtă nu sesiză nota joasă, înţelese exact ce trebuia, adică să mai aştepte o vreme afară, şi ieşiră frumuşel toţi, în frunte cu Lupul...
    în pragul uşii, Cocoşul, pus în situaţia de a vedea cadavrul prea de aproape, nu-şi putu opri un instinct rău şi înghiţi râma...
    O să rămână numai problema a doua, se gândi el, cu părere de rău şi mustrări de conştiinţă — şi, vorba aceea, ziarul. Vru să mai spună ceva, dar simţi că se îneacă - şi corpul delict îşi reluă locul sub anunţul mortuar, care suna aşa: „O râmă în etate de 3 săptămâni şi în lungime de 10 cm şi-a găsit moartea într-un groaznic accident de circulaţie, fiind călcată în picioare“. Gata anunţul, gata şi ieşirea nepoftiţilor, uşa se trânti singură, ca un sentiment al complicităţii şi inginerul etc., etc. Vulpache Ursu şi - ce era Vulpea? - funcţionară - deci şi funcţionara Ursula Vulpe se văzură faţă în faţă. Singuri. Sigur că ea îşi mai spunea şi Anişoara Iordăchescu dar nu strică pentru o femeie să aibă mai multe nume şi, vorba aceea, o singură vârstă.
    Realizau un unghi drept, cum stăteau ea în picioare şi el întins sub pătura de păr de capră. Cele 90° care făceau unghiul drept ar trebui să facă şi dreptate, se gândi Vulpea geometric. Şi începu:
    - Urâciosule, derbedeule, dobitocule, prost ca tine n-am mai pomenit, cap de lemn, să baţi în el mai des, să nu i se întâmple ceva. Eşti un nesuferit, nu merită să strice natura orzul pe gâşte. Mocofanule, tontălăule, blegule - şi încă vreo câteva perle ca acestea, demne de o lady.
VIZIUNEA VIZUINII
651
   Ursu pretinse că nu înţelege aluziile şi o rugă să nu mai stea aşa împopoţonată în faţa lui, să vină şi să-şi pună un pic capul pe pernă, să ia exemplul lui, căci el - de când stătea aşa, la orizontală - se calmase şi altfel vedea acum problema feminină, una dintre cele mai mari probleme ale secolului nostru.
   Tonul calm cu care el debitase aceste reflecţii, cât şi faptul că Vulpea, dându-şi drumul la gură, se desbrăcase, îi trecuse mânia, făcură ca în mica încăpere să se instaleze un climat de pace, tihnă ş.a.m.d. Ceva foarte plăcut plutea în aer, poate mireasma verii în toi, nu mai demult decât aseară avusese loc o furtună, se frânseseră crengi cu duiumul, de parcă o turmă de elefanţi de aer trecuseră la nivelul vârfurilor, înfulecând muguri de frunze, cuiburi, călcând şi dejghinând şi acum în natură domnea liniştea de după furtună.
   Vulpea spuse că da, vine, dacă îi spune (repetiţiile de dragoste nu-s dăunătoare, ba fac chiar bine) că o iubeşte, la corn.
   - Spune-mi că mă iubeşti, la corn, zise ea textual.
   - Du-te de adu cornul, se învoi Vulpache şi nu-mi mai spune dom’le Ursu şi zi-mi pe nume, Vulpache, ori - dacă vrei - Pache. Iar eu o să-ţi spun ţie, de la Ursula... cum păcatele mele să-ţi zic? Vai de mine, ce nume urât! Cum ţi se spune ţie acasă?
   - Anişoara, se roşi Ursula.
   - Bine, Anişoara, du-te de adu cornul.
   Aceasta ieşi, îl luă din labele Lupului, care înfuleca o halcă de miel, în aşteptarea celor cinci minute, şi se întoarse. în dormitor răsună cea mai frumoasă chemare de dragoste, adică un simplu şi firesc „te iubesc“, pe care urechile Ursulei, nu, Anişoarei, au putut s-o audă vreodată.
   - Mai spune o dată, ca să nu cred că visez, zise ea. - Ah, mă-nnebunesc după glasul de corn!
   - De-aia o să-mi pui coarne, glumi Pache, de câte ori vei auzi sunând cine ştie unde acest instrument vânătoresc.

652
MARIN SORESCU
    Vulpea se făcu mică lângă el.
    Avea pielea fină, dar foarte fină, formată din celule clasa-ntâia, cum se gândi Pache, şi foarte nervoase şi sensibile, că oriunde puneai mâna, ea pretindea că o doare şi zicea „Au!“
    îi povesti gluma care-i venise în minte, cu ardeleanul care, în noaptea nunţii, la întrebările repetate ale mirelui că „te doare, Floareo?“, aceasta răspunsese, la fel de repetat, „Mă doare“, ardeleanul se ridicase şi bătuse la vecin: „Bade Gheorghe, vino dumneata şi culcă-te cu nevastă-mea, că mie mi-e milă“.
    - Vai, delicios banc, spuse Ursula, deşi, în gândul ei, nu-1 consideră un spirit de salon, nu găsea aici cine ştie ce rafinament. - Şi mai departe? întrebă ea. - A venit ăla?
    - N-am timp să-mi aduc aminte, zise el şi ochii i se tulburară, gândurile i se făcură una cu frumosul jgheab dintre sânii ei, care erau mult mai aţâţători decât ai Evei lui Cranach şi se tot învârteau acolo, gândurile, bătând - cum s-ar zice - apa în piuă.
    - Eu de acum încolo îmi voi pierde conştiinţa, îi şopti el, nu voi mai fi responsabil pe acţiunile mele.
    - Dar pe capacitatea de muncă sper că da, spuse ea, căci şi eu simt că-mi pierd capul, obrăznicătură mică.
    îl încercui „din toate părţile“ cu braţele şi dintr-o dată Pache se pomeni ieşind pe horn, aruncat în slava cerului, culese câteva floricele la întâmplare, de printre nori, şi se întoarse pe gaura cheii, să le aducă iubitei sale, care ţinea un ochi închis şi altul întredeschis, zicea că zboară şi că s-ar afla în acel observator astronomic, construit de incaşi, cu milenii în urmă, prin ale cărui orificii, în tavanul boltit, se vedeau stelele mai puţin luminoase, aşa cum citise nu demult într-o carte. Acum le număra, una două, trei... cincisprezece - stelele, le dădea nume latineşti şi pretindea că nu mai are vid, eter, pentru toate şi că ar fi cazul să depăşească galaxia.
    Avură loc numeroase cutremure, furtuni cu descărcări electrice. Pache, pe măsură ce obosea, se odihnea. Pretindea că a dat peste adevărata odihnă activă, o numi pe Anişoara
VIZIUNEA VIZUINII
653
„odihna mea activă“, „domnişoara Duminică“. Ea spunea că mai bine vrea să moară, decât să-i dea drumul din braţele ei - ca să nu fie „ambiguă“ expresia -, îl numi „mon cher ambigu“, ba chiar „ma chair ambigue“ şi-l mai trimise o dată după floricele şi iar se văzu Pache în chip de zgripţor, călare pe mătură în văzduh şi când se întoarse, obosit, transpirat, murdar de funinginea de pe horn, căzu moale alături de frumoasa inimii lui, din pădurea mai mult sau mai puţin adormită, îngăimând trist: - s-a terminat.
   Era o jale cosmică în această mărturisire, dar asta era situaţia, şi cerul şi pământul îşi epuizaseră întreaga fantezie şi putere de creaţie, în primele flori pe care el i le oferise iubitei şi acum gata, natura întreagă „se făcea că plouă“.
   Anişoara nu fusese fată mare, din cauză că, explica ea acum destul de degajat, când era de 12 ani începuse să practice ciclismul şi sportul acesta are şi un neajuns, în cazul fetelor; plânsese, se dăduse cu capul de pereţi, de ghidon, plânse şi acum puţin, numai aducându-şi aminte, apoi se linişti ca prin farmec şi-l întrebă ce părere o să aibă el despre ea.
   - Ei, na! făcu Pache.
   Şi cu toate că Vulpea aştepta frazele, el se încăpăţână să mai zică o dată „Ei, na, şi tu acum!“
   El spuse să-l ierte că s-a purtat ca un porc, tocmai într-un moment când dobitoacele stau la uşă.
   Nu chiar toate dobitoacele, de fapt, pentru că Bursucul rămăsese înăuntru şi privise, fără să înţeleagă, şi abia acum, tuşind de trei ori, le-a atras atenţia asupra sa.
   - Bine, vin imediat, spuse Ursu. - Aşteaptă dumneata afară.
   El mai rămase puţin, să-i explice Anişoarei următoarea idee: „Ar trebui să ne fie ruşine să facem amor nu numai de faţă cu animalele mici sau mari (unii s-au culcat adeseori în grajd şi s-au iubit sub privirea mai multor perechi de boi îngăduitori) -- dar chiar şi faţă de obiectele înconjurătoare.

654
MARIN SORESCU
Trebuie să ne fie ruşine, de exemplu, de pat, de pernă, un alt exemplu concret, de pătură, de covor.
    - Da’ de ce? spuse ea, scuturată de un frison în care se amesteca râsul şi plânsul, într-un fel de cocktail, pe care-1 tot
5 înghiţea şi nu reuşea, când acesta este lucrul cel mai dumnezeiesc pe care ni l-a lăsat natura, pe care ni-1 oferă viaţa şi noi nu ştim să-l preţuim.
    - Numai poeţii nu sunt porci pe lumea asta, se înverşună el, şi ştiu să mai aşeze dragostea adevărată mai presus de orice
10 instinct trivial.
    - Se-mplinesc patru ani de când îmi spui poveşti, rosti ea (asta â propos de ce? mirarea lui). - lată cum e capabil un sentiment curat să concentreze timpul, să te scoată din timp, să te-ntoarcă în timp, să pierzi timpul şi să regăseşti timpul
15 şi ai crede că nu au fost decât 5 minute, atât cât le-ai spus dobitoacelor acelora să aştepte afară. - Ce hotărâre o să iei cu râma?
    - Te-aş ruga să nu te amesteci în problemele mele de serviciu, spuse el. - Depinde cine a călcat-o în picioare. E drept
20 că râme sunt destule, dar cum dezvoltarea pescuitului o să ne oblige să mărim producţia, nu cred că trebuie să tolerăm accidentele de pe toate drumurile.
    - Se zice că râmele se trag din nişte şerpi fantastici, zburători, un fel de cosmonauţi, care ar fi vizitat înaintea potopului pământul (era încă sub impresia cărţii citite) şi că - ce te uiţi aşa la mine, că-mi pierd şirul, dar nici nu te întoarce cu spatele - numai ele ne-ar putea furniza cheia spaţiilor interastrale, dacă ne-ar spune cum pot ele să se dezvolte din inele. A propos, când luăm verighetele?
30 Pache se făcu a nu auzi şi, aranjându-şi cravata, trecu în birou.
ŢOIURI ŞI VENTUZE (Versuri în două volume)


VOLUMUL I
ŢOIURI*
Motto:
Adevărul e că trăim aminind tot ceea ce poate fi amânat; poate că toţi ştim, în adâncul fiinţei noastre, că suntem nemuritori şi că, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va face totul şi va şti totul.
JORGE LUIS BORGES

* A nu se citi „Tuiuri“. Primul volum din „Ţoiuri şj ventuze“, despre care cititorul ştie din subtitlul romanului nostru (Vezi cartea pe care o
VIZIUNEA VIZUINII
657
Balaurul cu
şapte capete
(un cap şi-o
coadă)
ai în mână: „Vizuina viziunii, roman într-o doară“ etc). Ivite ca din senin, aceste versuri, înrudite cu mana cerească, pun o frână lirică unui roman atât de avântat, cu scopul de a-1 da peste cap şi a-1 determina să se transforme. Cine va sări vreun vers, o strofă sau chiar - ferească Dumnezeu - o poezie întreagă să n-aibă pretenţia că ne-a înţeles. Şi pedeapsa, pe lumea cealaltă (lumea cealaltă este tot asta, privită din partea cealaltă, nu există decât cuvântul „cealaltă", lumea fiind una ca şi lunea) va Fi aceasta: ne va transcrie versul, strofa sau poezia, împreună cu întreaga operă, de câte 7125 (de Ia Facerea lumii), fără a primi drepturi de autor. Şi, pierzând vechimea de cititor, nu va mai beneficia nici de pensie conf. paragrafului 13 şi fărădelegii săvârşite, ridicându-i-se totodată părul măciucă în cap şi permisul.
Nota autorului, combinată cu acatistul păgubaşului. (Colaj)


NU CUNOSC
Nu cunosc un cer sub limbă,
O,	deasupra cerul gurii!
Cine cozile îşi plimbă Cu păunii, p-alţii, surii?
Agăţată taina moare La trei palme de bemolii...
Unde dai şi ce răsare!
Mores - tempora - o, molii!
De mă pui, nu stau, n-am cumpăt, Cumpănă-ntre nu şi jimblă.
Cu buricul coastei cum pot Pipăi o vorbă simplă?

660
COMPOZIŢIE
Frecatul labelor de muscă Stârneşte un curent uşor,
Un zgomotşor pierdut, confuz că Poţi să-l atribui de motor,
5	Care-a trecut, în goană iute,
Intre aripile de zei,
Dându-le câteva volute Şi-un brânci prin gaura de chei.
io	Să fie-n orice casă unul,
In scrumieră sau în gând,
Că ştie numai dumai dracul bunul, Cât ne dorim un zeu, flămând!
Atâtea motoraşe-n casă,
Atâta energie val...
Mă lasă, din oblânc, mă lasă Să scot ceva, să trag la mal.
661
MI
Mi se-ntruna, mi se-ncotro
Mi te duce mi s-ar culce
încotro căci eu nu potro
Să mai mă dezvăţ de dulce.	5
De dulcele, de ulcele,
Dedulcite-n dulcigaie,
Pe-un picior de rai, de raie,
De raiale de râiele.
Deraiare-n dedesupturi.
Şi mai am dacă mă scuturi.
io

CRIMA
Eu voi ruina acest păduche Dându-i să bea fără motiv,
Mă voi culca-nadins pe-o muche, Pe-un muche, -n pat contemplativ.
La urmă-mi voi spăla buricul Al degetului mare doară De la piciorul drept buricul Pe care-1 am la subţioară.
Şi-l voi ruina definitiv,
Iar patului i-oi trage-un tiv.
ISPITĂ
Fac pe porcul să-mi semneze,
Din cauza multelor lui influenţe,
De pe la brânza de pe la breze Să-mi iscălească nişte indecenţe.
Dulci dintr-un mod dulceagul Cum din ceapă la orceagul La borceagul şi mai hăt. înapoi la îndărăt.
Marele-ndărăt, mai marele De-a-ndoaselea dar de-a-n-picioarele De-a-n-picioarele dar de-a buşilea De-a îngerii şi de-a căpuşilea.

CU OCHI
Brăcinareie vederii Rupu-le în zori de zi Ierii şi alalteierii Cine dracu i-o păzi
Că rămân în pielea goală Cân’ mă uit cu ochiul gol N-am prosop mă-ncing c-o coală Şi c-un gând clăbuc mă spăl.
MIRĂTURĂ
Ne creşte păr în nări atunci,
Când dormim prost, dormim pe brânci, Atunci când ne trezim pe stânci,
Ne creşte păr în nări adânci.
De ce, de cum, de căci, de care? întâi fiindcă ne e foame.
A doua - că e de mirare.
A noua că ne e de coarne.
A unsprezecea - nu e came.

URME
Urme pe burtă dimineaţa Când apar cu schiurile pe ea Şi te dai pe burtă cu gheaţa De aluneci teleleu pe telelea.
Ce de jivine au fost azi-noapte Pe aici, uite urmele, fa!
Sunt un vânător care vânează lapi Ochind cu puşca-n ţâţa ta.
DIALOG
Zise luna: „Hai sictir,
Că eu nu-s de tibişir,
Cum ai vrea tu să mă faci,
Să mă-mparţi între gândaci".
însă porcul, care-o râmă, Spuse: „Lună, na o râmă,
Tragi de ea şi trag de ea,
Om afla jumătatea.
Astea-s trageri noi, de tir“. Luna iarăşi: „Hai sictir“. Porcul: „Şi tu eşti tot scroafă, Dar miroşi ca o garoafă".

MAUL
Şade tocul meu înfipt în O ureche cu mustaţă,
Do re mi hap sân fa sân Sub aripa lui săgeaţă.
Fum pe coaste jos în gang,
Dintr-un mi şi mi se pare,
Trei zmeoaice-mi ţineau hangul Mult mai sus de cingătoare.
Cu o clamă, cu un troscot,
Mă agăţ, mai pun, mai scot,
Mai socot de-un cot, de-un troscot, Şi mai pot de vreau un pot.
E un sâmbur oareşcare Şi în mic, da şi în mare,
Şi la munte şi la şes,
Când mai rar şi când mai des.
Nu se află, dimpotrivă,
Doar în crema de colivă,
Nu un sâmbure, ci două,
Nu mai sunt — şi de-aia plouă!
îndoitul bold de undiţi,
De-1 înghiţi Nu mă inviţi.
Nu te pune cu fitilu Miluieşte-l! Milu! Milu!

CÂNTEC
Strecuratu-i o problemă Sus la munte la izvor.
Caşul are munţi într-msul Şi-o pădure şi-un topor.
Eu brazi nu mănânc, se zice, Dar îmi place să-i jupoi.
Şi să fac din coajă bice Şi să mân munţii-napoi.
671
DE CE?
De ce murişi, ariciule netot,
Azi e duminică şi-nchis peste tot Şi-o să răceşti la uşa raiului De dorul mălaiului.
Şi licuricii-n ţepi, până diseară, Or să se stingă toţi şi-or să piară, Degeaba-mi plecaşi aşa cu alai Şi-n gură c-un pai.

PUSTIU
Păsările cerului mă tot hrăneau Şi eu făceam mofturi la firimituri De la o vreme nu mai veneau Păsările cerului de prin păduri.
Am miorlăit eu, am miorlăit,
Ele, - fugite, - cerul pustiu...
De ce pierirăţi? Unde-aţi pierit? Dar cerul tace şi eu nu ştiu.
Cap. XVI
O LĂMURIRE SAU MORMĂILĂ SE CLARIFICĂ
Motto:
Din cercetarea pe care am făcut-o în „Evoluţia criticii literare “ asupra „Esteticei integrale “ reiese cu evidenţă 5 că, după o analiză de treizeci de pagini aplicată cu cele mai savante metode poeziei de câteva strofe „Somnoroasepăsărele", d. M. Dragomirescu dovedeşte că n-a înţeles sensul ei elementar. In zeci de pagini d. Dragomirescu s-a străduit să arate anume că Eminescu 10 a urat „păsărelelor " „Noapte bună ", că a zis „ florilor ‘ „dormi în pace“ („Dorm şi florile-n grădină, Dormi în pace“ era, de altfel, o imposibilitate gramaticală) şi „lebedei"„să-i fie îngerii aproape, somnul dulce" - cu alte cuvinte n-a înţeles că „noaptea bună", „fie-ţi 15 îngerii aproape, somnul dulce"se adresează iubitei şi nu păsărelelor, florilor şi lebedei (lebădă cu îngeri la căpătâi), că toate tablourile naturii n-au nici o valoare în sine, ci numai valoarea de sugestie prin raportare la fiinţa iubită asupra căreia poetul ar voi să reverse 20 toată liniştea naturii.
E. LOVINESCU: „Ştiinţa literaturii"
şi „somnoroasepăsărele"
25

ACUMA, ADINEAORI
Motto:
Eu, căruia îmi place viaţa de ţară, salut pe Euscus, căruia nu-i place decât viaţa de oraş!
HORATIU
    - Aveai dreptate că nu ţin minte.
    Amândoi se căzneau să-şi aducă aminte ce-i spusese el să ţină minte cu puţin timp înainte şi ea afirmase că nici nu mai încape îndoială, are nodul gata făcut, dar uite că la o adică, luată din scurt, se vede că totul se evaporase din căpşorul colcăind de idei până mai adineaori, cu tot gordianul. Se evaporase cu nod gordian cu tot.
    Se pusese problema să aibă şi ei o ieşire de-o noapte, undeva, unde scârţâie şina, când trece tramvaiul, unde cineva bate încontinuu într-o tinichea şi fumul se înalţă şi se înalţă... Adică la oraş.
    - O să mă mai ţii mult aici în pădure? zise Vulpea, căreia îi reveneau, încetul cu încetul, pretenţiile mici şi mari, de toată mâna, pretenţiile complete ale unei femei aflate în deplasare şi dând peste un urs care pretinde că vizuina lui poate concura uşor cu centrul lumii.
    El spusese că nu poate. N-avea dezlegare. Şi Vulpea parcă-1 şi văzu legat de fiecare copac din acea pădure, cu fire împletite în şase, ca un păianjen luat prizonier de propria-i plasă, un
VIZIUNEA VIZUINII
675
Se duc cocorii, vin cocorii
» *4 i t	t t 1 * + •
Cade iarba, creşte iarba
păianjen care e, în acelaşi timp, printr-o ciudăţenie a soartei, şi muscă. Se vânează şi se prinde întruna, alunecând pe firele sale împletite în trei. Vulpea mai lăsă ceva.
   Aceea cu ochii verzi îi căşunase o stare albastră, dacă ne putem exprima astfel, îi dăduse acea transparenţă de mare aflată la munte (vezi Coasta Dalmată), când totul vibrează şi poţi zări prin tine, departe în zare. Asta e o formă nouă de privire generală, pe care foarte puţini o au şi Vulpea se considera o privilegiată. Ea făcuse pasul de la verde la albastru şi se simţea liniştită. Nu i-o putea însă ierta Ursului pe-aia, misterioasa din borcanul cu spirt al sufletului Ursului - pentru că ea-l văzuse întotdeauna pe Urs ca pe un mare colecţionar de amoruri, pe care le ţinea în spirt, undeva, într-o încăpere a inimii sale şi, din când în când, le studia cu lupa sau cu ochiul liber.
   Ursul îşi puse o altă cravată. O scoase şi pe aceasta, o privi lung, pe Vulpe, nu cravata, şi-şi descheie nasturele de Ia gât.
   - E prea caid azi pentru cravată, zise. Simţea căldura Vulpii aproape, ca un calorifer de tren, care până atunci fusese dat la moderat şi dintr-o dată cineva se sculase şi-l dăduse la maximum.

676
MARIN SORESCU
    Se apropie de ea cu gândul să-i pună termometrul şi mâna parcă-i rămase lipită acolo pe frunte, unde crezuse, pentru o clipă, că ar putea da presupusa fierbinţeală.
    - Dă-i dracului! Se dezbrăcă urgent. Nu se ştie, la cine se referea insulta grosolană. La copacii de care el fusese legat şi iată că se eliberase, la oraşul aflat departe, înecat în fum şi-n zgomot, la oamenii care-i puneau piedici la fiecare pas, încât dac-ar fi fost să se ia după ele, ar fi trebuit să meargă în brânci, ca acuma. Da, la oameni, căci oamenii sunt răi şi noi uităm că din cauza lor nu putem vedea lumea, care e frumoasă.
    - Ce frumos! zise Vulpea. (Vru să continue: e afară.)
    - Ce frumoasă eşti, îi spuse Ursul pe şleau, privind-o gol, adică goală, de sus până jos, în timp ce ea înţelese că de sus spre jos.
    Se iubiră, dar nu aşa, cât ai zice peşte, fără pic de poezie, ceva animalic şi trecător, ci cu încetineala dibuitului, acea febră veşnică, pe care o are marea pe alocuri, prin părţile încă necercetate, o iubire celebră, dintre două fiinţe modeste, care - în lipsă de istorici - îşi scriu analele pe propria piele, dar cu litere de aur.
    - Când bate ăla, n-aud nimic, zise ea. Afară se auzise o bătaie în lege.
    - In ce? întrebă Ursul.
    - Aia e, că n-aud când bate ăla, răspunse ea. De ce ziceai că mă iubeşti? Spune-i să tacă.
    Declaraţia Ursului era verbală şi împănată cu nevinovate onomatopee - aici îl trăda firea lui de pădurar. Branşa, ca să zicem aşa.
    Ii	mărturisi că n-o să răspundă la telefon, în caz că va suna cu semnal.
    Desigur nu mai exista una ca dânsa (într-adevăr telefonul sună cu semnal şi într-adevăr nu răspunse, de unde se vedea că e un om de caracter, că nu fumează, nu bea şi nu se ţine de femei).
VIZIUNEA VIZUINII
677
   Ea nu semăna cu nici o altă femeie. Ursul nu mai cunoscuse, e drept, altă femeie, dar nu-şi putea scoate din cap ideea că ea ar putea semăna cu o alta până-ntr-atâta.
   Totul era din ce în ce mai fantastic, şi nu numai că Vulpea îi arătă că, dacă vrea, poate face dintr-un om un Dumnezeu, dar asta e prea sus. Din ţânţar armăsar, dar asta e prea jos. Aşa îl sălta şi îl lăsa, nu-1 slăbea din comparaţii, ci - dacă vrea ea - e capabilă să-l pună cu botul pe labe şi să-l facă să-i declare întruna că o iubeşte stereotip ca o placă de patefon uzată.
   Ceea ce Ursul şi declara, simţindu-se într-al nouălea cer, ba chiar numărându-le şi ieşindu-i unsprezece.
   Cine a lăsat iubirea, n-a fost un gâlmă, cu g mic, un tâmpit, un tontălău ci însăşi natura mama, şi-acum ar trebui să le punem pe toate la feminin - o gâlmă, o tâmpită, o toantă. Dar uite ca nu mai avem timp.
   în braţele Evei, nici măcar Adam - se pare că el a fost primul acolo - Ursul parcă-şi pierduse memoria într-o ceaţă groasă, mai mult aburi, emanaţi de-o gâfâială pe care nu şi-o cunoştea, - nu s-a simţit mai lipsit de logică şi mai fericit tocmai din cauza asta, căci logica ne împiedică de a ne lua partea noastră de fericire, cum se complăcea Ursul în braţele, dar asta e puţin spus, menghina braţelor acestei copile pline de forţă, pe care o punea în slujba omului.
   Trecu un an.
   - Ce te uiţi aşa, zise Vulpea, a cărei menghină slăbea încetul cu încetul, simţind în muşchi acea oboseală de zahăr în ceaşca de ceai, când se toarnă apa clocotită deasupra şi zahărul se moleşeşte şi totul devine dulce şi peste măsură de diluat.
   îi promisese să-l ţină aşa şapte ani.
   - Grase? întrebă Ursul, cu gândul în altă parte.
   Şi el devenise altul, nu ştia bine ce fel de altul, nu avusese timp să se cunoască, transformarea se făcuse parcă prea repede, îi scârţâiau oasele când se dezlipi de sufletul Vulpii, pe care - nu

678
MARIN SORESCU
ştiu de ce - îl vedea ca o scoică aruncată în mare numai la un minut după ce îl primise pe el înăuntru. Drept pernă. Şi mai ales osul frunţii, când se gândea cât e de obosit.
    Nu-şi găsea un ciorap. Afară se înseninase, o lumină lăptoasă filtrată prin cei 2-3 nouraşi, care se plimbau pe cer în acest scop, făcea să strălucească doar un singur ciorap, cel găsit, în care Ursul, cu totul aiurit din motive necunoscute, încerca în zadar să bage mâna şi nu i se potrivea la călcâi.
    - Nu ăla, ălălalt, spuse Vulpea şi Ursul înţelese că se încălţase greşit.
    - Dacă şi tu eşti ca o sugativă! zise el. De unde să mai am atâta forţă, după atâta înălţare. Recunoştea împlicit că-1 înălţase în grad, în proprii lui ochi mai crescuse cu un grad de bărbăţie şi credinţă (asta era o decoraţie pe care el n-o merita în partea a doua).
    - Dă-ţi cu apă pe ochi, îl sfătui ea şi Ursul plecă la izvor, aşa cum era, într-un singur ciorap, căci izvorul nu era departe.
    Cântau păsărelele, care îl iubeau, în felul lor, cântat, îl alintau cu cântecele lor, Ursul recunoscu că pentru el cântă atât de frumos şi se umflă în pene, iar de undeva apăru un colibri, care-i făcu o demonstraţie nemaipomenită: zbură prin faţa lui ca o săgeată şi după aceea se dădu înapoi, ca şi când ar fi pus în funcţiune un marche-ariere ajustat pentru păsări, apoi mai execută un zbor lateral stânga şi unul lateral dreapta. Execută un fel de cruce perfectă şi Ursul stătu să studieze contururile acestei cruci, rămase în aer, după ce pasărea minusculă se pierdu în zarea albastră şi interpretă toată întâmplarea cu un proverb încercat de vreme: fă crucea mare că dracul e bătrân. Se închină mare.
    Când ajunse lângă şipotul florii (sau floarei?) dădu să se dezbrace până la brâu şi abia atunci observă că plecase din braţele iubitei glonţ, adică gol puşcă.
    - Simţeam eu că-mi lipseşte o doagă, zise el şi se acoperi cât ai zice peşte cu nişte foi de brusture, aşa cum fac
VIZIUNEA VIZUINII
679
pieile-roşii, când le e ruşine, spre bătrâneţe. Se spală până la brâu, băgându-şi capul sub cascada de argint viu şi simţind cu fiece picătură o înviorare cum nici la armată nu fusese capabil să simtă, când se sculau la 4 şi făceau toţi înviorarea în sunete de goarnă. Apa cânta ca goarna, până la brâu era înviorat, mai jos parcă îi era ruşine să se spele, să nu-1 vadă cineva, Doamne fereşte, gol în mijlocul naturii. îşi luă inima în dinţi, înlătură brusturul şi se săpuni bine cu săpunul-calului. Era o buruiană ce creştea prin preajmă şi care, ştia el din copilărie, era bună pentru rapăn - rapănul porcilor, şi cu asta s-ar freca dacă ar iubi curăţenia şi ordinea sufletească. Căci după această baie, Ursul îşi simţi şi sufletul în ordine.
   - Unde-o fi, domnule? se întrebă Vulpea, care aştepta un copil. Nu ştia precis cam la cât timp trebuie să aştepţi copilul, voia să vină Ursul, să se consulte în privinţa aceasta, pentru că ea, sinceră să fie, parcă simţea ceva, ceva... un copil să fie, ori altă dihanie? Una de pe strada ei adusese pe lume un porumbel, nici mai mult nici mai puţin, e drept că se născuse la 8 luni, dar era porumbel toată ziua, la maternitate trecuse din mână în mână pe la toţi doctorii şi surorile, gungurindu-le şi privindu-i cu ochişorii ca mărgelele, iar când să se întoarcă la mama sa, să-l mai privească o dată, zburase. Până la urmă ea n-a recunoscut c-a fost porumbel, a zis c-a pierdut sarcina din motive misterioase. Fusese o sarcină negativă probabil, îşi dăduse cu părerea cartierul, foarte iniţiat în probleme de sarcini şi de fizică atomică. De atunci respectiva mămică n-avea ochi să mai vadă păsări, n-avea ochi să mai vadă bărbaţi, stătea singură cuc şi ofta.
   Vulpea ar fi vrut să fie băiat. Un băiat din flori are oricum o altă şansă în viaţă decât o fată din flori. Se gândi cu groază că nu e legitimă, şi dacă respectivul are proasta inspiraţie de a nu se mai întoarce de la baie, rămâne aşa, cu plodul în braţe, fără tată, fără mamă (el, plodul), căci nici ea nu ştia dacă o

680
MARIN SORESCU
să aibă curajul să nu-1 abandoneze. Nu, nu-1 va abandona, căci acesta era copilul ei, era sigură de asta.
    - Mişcă, nu mişcă, încercă pe o foaie de romaniţă, găsită într-o carte, presată, pe care o deschisese la întâmplare, să-şi 5 mai omoare timpul. Cartea era într-o limbă necunoscută, noroc că romaniţa era cunoscută şi după petalele ei reieşea că a mişcat. Nu-i venea să se scoale. Abia acum simţi un dor mai presus de ea de a-1 vedea pe omul de care îşi legase viaţa pentru totdeauna acolo, departe, în inima unei păduri seculare, 10 dar cu tot confortul modern, şi cu posibilităţi de avansare. El.
    Intră el. Era altul. Vulpea cu greu îl recunoscu, pentru că îl văzuse întotdeauna îmbrăcat, iar când se despuiase, fusese prea aproape de ea ca să ia seama.
15	- Bărbaţii ar trebui să umble goi şi femeile îmbrăcate, spuse
ea, nici nu ştii cât le stă de bine: unii aşa, alţii altminterea.
Partea a Il-a VIZUINA VIZIUNII

Cap. XVIII PLÂNSUL
Motto:
Strigă Dobra
Din Moldova	5
S-o păzească de găini Că n-are frică de câini
M-a trimis doamna de sus La cea de jos
Să-i dea peşte fără os.	10
   - Acuma sunt animale sau oameni? Oameni sau fiare? Curiozitatea noastră e legitimă, ca autor, suntem în legitimă apărare să ştim, cum se numeşte asta? să ştim starea... fizică
a personajelor noastre, pentru a revedea modul în care ne vor 15 ataca şi cum să ne apărăm.
   - Ce te uiţi aşa la mine? Nu pot găsi pe loc răspunsul la o problemă de metafizică, omul a fost din toate timpurile şi om şi animal, iar animalul a fost în toate timpurile şi animal
şi neom.	20
   - Mi-e frică să mă mai uit la tine, zise Vulpea, crăpând puţin uşa cu o secure, cu care crăpase nişte butuci.
   Şi nu ştiu de ce îi era ei frică, în momentul acela, când ea avea, ca să spunem aşa, pâinea şi cuţitul. în cazul concret, grahamul şi securea, căci ţinea regim să nu se îngraşe, iar Ursul 25

684
MARIN SORESCU
era cu ochii pe carte, un Larousse de data aceasta, căutând să dea de rost cuvântului „legic". Ce e legic, ce nu e legic şi de ce nu e legic ce nu e... cum să evităm cuvântul „legic", când chiar în Larousse Ursul îl găsi de vreo cincisprezece ori, când legic, când nelegic, în funcţie de dezvoltarea legică şi nelegică a naturii, istoriei, destinelor etc.
    Era legic destinul lui? închise Larousse-\i\ cu o forţă atât de mare, încât mai multe foi se lipiră între ele, Cromwell intrând în Cranach şi ieşind prin partea cealaltă învingător - şi se uită la Vulpe atât de crunt, încât ea scăpă securea din mână. Imediat îi scăpă şi grahamul.
    - De ce mi-ai spart uşa? întrebă el cu furie reţinută, aşa cum un călăreţ belgian ştie să-şi reţină calul său pintenog la un metru înaintea obstacolului cu gard şi băltoacă, pentru a-1 face să sară cât mai bine gardul şi cât mai departe, ca să nu calce în băltoacă (etc., etc.), (asta tot în legătură cu călăreţul belgian), tot aşa acesta... ia să vedem noi fraza de la început... da, Ursul îşi reţinu mânia, strângând-o din zăbale şi pinteni şi sări de ridică grahamul.
    S-au văzut cazuri similare între soţi, pot cita zeci de exemple de pe strada Turturica-n cuib, când soţii, dând dovadă de un tact supraomenesc, transformă electricitatea produsă de nervii pricinuiţi de soţie în energie mecanică şi comit politeţuri la care nici nu te-ai aştepta. Ea îi zice „măgarule", el îi ridică batista. Ea nu-1 scoate din albia de porci, şi el pleacă după lapte (mai corect ar fi „nu l-a scos bine din albia de porci, că el a şi plecat după lapte") ş.a.m.d.
    - Unde mi-ai trimis nevasta? întrebă el, înghiţind în sec. (Pâinea o ţinea în mână.)
    - E-n concediu.
    - Ce caută ea în concediu, când toată lumea munceşte ca să urnim societatea mereu mai înainte?
    - Societatea merge de la sine, chiar şi fără s-o urneşti tu cu nevastă-ta, îi răspunse Vulpea, jignită profund în simţul
VIZIUNEA VIZUINII
685
ei politic. Şi-ai face mai bine să nu mai citeşti atâta, că-ţi strici ochii (în glasul ei picură un strop de miere) şi nu mă mai vezi bine (alt strop). De la o vreme. (Alt strop.) încoace! (Alt strop.)
   Ursul o lăsă să-şi verse borcanul (nu, cupa; dar mierea se ţine în cupă? Nu, borcanul), dar se-ndulci pe parcurs, aşa încât efectul picăturii se dovedi miraculos, picătura mică sapă şi piatra, cum spune şi proverbul.
   - Fă-mi o maximă, zise Vulpea, aranjându-şi frumos părul, care-i mirosea a răcoare de peşteră (dacă o să ajungeţi vreodată în vreo peşteră, o să vedeţi cât de adânc am cunoscut eu viaţa şi de unde mi-am luat metaforele).
   - Care era maxima aia a noastră?
   - Nu se poate spune.
   - Totuşi aş vrea să ştiu.
   - A iubi. Maximă luată din viaţă, cu morală sau fără morală, după cum e şi omul.
   Vulpea era o astfel de fire, sau, dacă vreţi, de natură, de constituţie, era ea însăşi firea, natura, constituţia umană, încât o privire bună din ochii celui la care ţinea cât de cât şi când şi când, făcea mai mult decât un potop de complimente după principiul: „un potop de complimente şi după aia potopul".
   îl aşeză pe Urs la masă, îl ospătă, îl ridică de la masă, că îl ospătase prea mult şi se ridica greu, îl pieptănă, îl căută în cap şi îl adormi.
   Ursul avu un vis.
   Vulpea avu un copil.
   Ce vreţi, mai întâi visul sau mai întâi copilul?
   Mai întâi copilul. Nu, mai întâi visul să fie ca o pregătire, căci spune Shakespeare: „suntem creaţi din aceeaşi materie ca şi visul şi scurta noastră viaţă e înconjurată de somn".
   Cobora cu o frânghie, făcută din lapte, laptele de la trei vaci albe împletit cu laptele de la trei vaci negre, deci o frânghie împletită în şase, vărgată (laptele vacilor albe era puţin mai întunecat la culoare) către o altă lume, să zicem mai bună şi

686
MARIN SORESCU
mai dreaptă, mai dreaptă oricum, fiindcă funia era dreaptă şi el mergea drept în jos. Stâncă în dreapta, stâncă în stânga, sus cerul cu stelele şi cu vacile, jos lumea cealaltă, mai dreaptă, mai bună, dar încă nevăzută de nimeni şi el, se tot lăsa pe vine şi la urmă iar îşi dezdoia genunchii, ca şi cum ar fi încercat să atingă fundul prăpastiei. Cobora în salturi. Unde merg eu aşa, în salturi calitative? se întrebă deodată, oprindu-se din coborâş, să-şi pună această întrebare, şi de ce sunt singur pe lumea asta? II înecă plânsul, văzând cât e de singur şi văzând stâncă în stânga, stâncă în dreapta, sus cerul cu stelele şi cu vacile, jos lumea cealaltă, mai bună, mai dreaptă. Plângea din ce în ce mai tare şi cobora din ce în ce mai iute. Funia din lapte se mai subţiase, pesemne că sus era secetă, ori că jos nu mai era nevoie de o funie aşa de groasă de mătase de lapte.
    Deodată o lacrimă îi căzu pe funie şi laptele se îndoi cu plâns de om singur, pornit în jos. O altă lacrimă căzu pe-o floare de colţ, încă mai erau flori de colţ pe la colţuri, o culese şi porni mai departe, în jos.
    Şi merse aşa în jos până se plictisi. Şi de mers, şi de jos, şi de vis, căci piatră în dreapta, piatră în stânga, în sus cerul cu stelele şi cu vacile, în jos o lume mai dreaptă, mai bună, îi venea să se dea cu capul de pereţi şi chiar avea unde să-şi dea cu capul, căci în dreapta stâncă, în stânga stâncă, sus cerul cu stelele şi cu vacile, jos o lume mai dreaptă, mai bună.
    Floarea i-o voi duce Vulpii, gândi şi-odată tristeţea i se transformă în bucurie, bucuria în fericire, fericirea în extaz şi cu energia acestor treceri de la o stare la alta, porni şi mai vârtos în jos.
    încep să rimez, îşi dădu el seama, înseamnă că mă apropii de o lume mai dreaptă, mai bună. Dar cum va fi lumea aceasta mai dreaptă şi mai bună fără Vulpe şi fără nevastă-mea ? Mă întorc.
    începu să se caţere, prinzându-se de funie, cu gândul când la Vulpe, când la Ica, atunci când obosea de una, se gândea la alta, după aia, obosind de amândouă, îşi dădu drumul în
VIZIUNEA VIZUINII
687
jos, ştiind că acolo îl aşteaptă o lume mai dreaptă, mai bună, şi fără Vulpe, şi fără Ica.
   Peisajul neschimbat: în dreapta, în stânga, în sus, în jos, şi când se plictisi de coborât, începu iar să urce, dar acum ce se vedea jos? Cerul, cu stelele şi cu vacile, şi ce se vedea sus? 0 lume mai dreaptă şi mai bună.
   - Ce mama dracului, am ameţit? se izbi el cu palma peste frunte, se frecă la ochi şi-n timpul ăsta, luându-şi mâna de pe frunte, mai lunecă vreo câţiva km pe funia de lapte, în jos, unde se vedea cerul cu stelele şi cu vacile.
   O	luă în sus. O luă în jos. începu să plângă. Plânsul îndoia cu apă funia de lapte, care din împletitură în şase se transforma în împletitură în doisprezece, dar nu mai era calitatea aia şi bâţ în sus, bâţ în jos, stâncă în dreapta, stâncă în stânga, nu se mai putea hotărî încotro s-o apuce, de unde plecase şi încotro se îndrepta, îi ieşiseră din minte şi Ica şi Vulpea, îşi ieşise el însuşi din minte, adică nu se mai gândea la el decât ca la un personaj străin, la care s-ar fi gândit mai de mult şi ceea ce era clar, era că simţea cum trece viaţa. Nici mai dreaptă, nici mai bună, trecea pur şi simplu, acolo, cam pe la mijloc, când el urca, şi cobora, stătea şi plângea.
   Un ţipăt neobişnuit îl făcu să se oprească din plâns şi Vulpea, care stătea pe marginea patului, îi zise:
   - Poftim copilul!
   - Ce, a şi venit comanda? se miră Ursul, care înţelesese: „poftim grătarul^.
   Dar îşi aduse aminte că nu comandase nici o friptură şi că era undeva într-un puţ monoton, extrem de monoton, piatră nu numai în dreapta şi în stânga, dar şi în faţă şi în spate, şi cum trecuseră aşa nouă luni de vis, de lumea asta, de lumea ailaltă, de stele, de vaci, de lapte, de miere?
   - Faptul e consumat, zise Vulpea, acum avem şi noi un copil al nostru, scoală somnorilă şi gândeşte-te cum să-l botezăm.

Cap. XIX NU GUSTĂ GLUMA
                           Motto:
                         „Şi cine va strica această tocmeală, să fie 5	blestemat de 318 părinţi, şi să lăcuiască cu
                         Iuda şi cu Arie. “
(Dintr-un testament vechi)
Degeaba, pentru că el nu numai că nu gustă gluma şi n-o recunoscu drept glumă de calitate superioară, s-o ia între degete 10 şi să-i încerce „apele", cum fac femeile cu mătăsurile şi bărbaţii cu mătăsurile femeilor, dar n-o mai recunoscu nici pe ea, nici ca femeie, nici ca iubită, nici ca nimic.
    - Ce cauţi dumneata aici, zise el pe un ton neutru, elveţian. De unde până unde o necunoscută despuiată în patul meu?
15 spuse ca pentru sine, ca şi când acum lua pentru prima dată cunoştinţă cu corpul delict, ca să zicem aşa, al unei infracţiuni, săvârşite cu secole în urmă, poate chiar în rai şi ajuns (corpul delict), proaspăt şi nealterat, prin nu ştiu ce mister al firii, în patul de campanie al unui bărbat sobru, inteligent şi cinic, 20 care îşi pavoazase modesta încăpere cu fotografii ale unor vedete smulse din Playboy (primea Playboy-ul regulat, într-o scorbură), dar care nu cunoscuse încă misterul feminin în carne şi oase.
- Eşti din carne şi din oase? întrebă, ca să zică ceva.
VIZIUNEA VIZUINII
689
   - Cum să ies? răspunse ea buimăcită, neînţelegând bine, - căci eu sunt numai spirit.
   - îmbracă-1, pune ceva pe el şi piei! ordonă, simţind că dioptriile pe care le avea în plus dispar şi-i aduc imaginea prea în ochi, i-o bagă în pupilă şi are două femei în ochi, dintr-o dată, una mai frumoasă decât alta, începu să se frece la ochi, acoperind-o când pe una când pe alta, ea făcu vreo mişcare greşită, el îşi pierdu echilibrul şi căzu, lovindu-se cu tâmpla de marginea patului.
   Să nu ne aşteptăm la vreo lovitură morală, îşi spuse, căci nu e cazul. Se sculă, luă boarfele damei şi i le puse în braţe.
   - Nu admit farse de felul acesta, adăugă, iarăşi elveţian, neutru, dar dintr-o altă perioadă a neutralităţii elveţiene, să zicem cea din I-ul război.
   - Cine v-a trimis aici şi pe ce bază ? Aveţi vreo hârtie?
   Vulpea avea multe hârtii în poşetă, dar poşeta era agăţată
de speteaza unui scaun, tocmai Ia capătul celălalt al lumii, cum
i se păru ei, şi i-ar fi fost imposibil să parcurgă distanţa pat-capăt lume dus-întors în halul în care se afla, de despuiere materială şi morală. Da, şi morală! Căci după ce îl iubise din tot sufletul, dăruindu-i-se cu frenezia purităţii, ce mai la deal la vale, iată că viaţa îşi dezvelea dintr-o dată altă cută şi altă cucută.
   - La orice mă aşteptam, numai la cucută nu, zise ea tare, pentru că oricum trebuia să ia o atitudine verbală.
   - Mă întorc cu spatele şi număr până la 101, zise Ursul.
1, 2, 3, continuă el repede, dacă până atunci n-ai ieşit pe uşa asta, îi arătă uşa, 5, 6, 7, chem miliţia şi convoc colectivul oamenilor muncii, comitetul de bloc şi toate celelalte, 12, 13, 14, şi să vedem atunci pe unde veţi scoate cămaşa.
   - Furoul, ceru Vulpea. Dă-mi măcar atât, atât cer de la tine, de la dumneata, de la Domnia-Voastră. Constată din glas, în timp ce vorbea, că intimitatea începuse să-i îngheţe şi că într-adevăr se afla în faţa unui om străin, nevăzut,

690
MARIN SORESCU
necunoscut, nepipăit care-ar fi surprins-o în baie, ca pe un nud de Renoir, proaspătă şi îmbăiată şi, ceva în plus, un farmec abia sugerat la Renoir, dar în cazul ei dus până la capăt, cu
o	pensulă măiastră, dar de care tipul din faţă nu voia să ţină seama, fiind el tămâie în materie de pictură.
    - N-are ureche muzicală pentru pictură, mă şi aşteptam aici, în pădure. Sări ca o vietate sălbăticită brusc de atâta incultură, se îmbrăcă iute şi cu lacrimi în ochi şi ieşi, tocmai când el, care dăduse tot timpul din buze, rostea 99, 100, 101.
    - Zdranc! se auzi uşa în urma lui 101. După care însă o prea frumoasă doamnă, la care, peste farmecele naturale, se mai adăugau acelea pe care arta machiajului, a pedicurei şi a coafezei ştie să le scoată în ochii privitorului dezinteresat să zicem, îşi făcu apariţia în camera Ursului şi rosti această frază celebră:
    - Să ştii c-o să fiu totuşi mamă!
    Făcu stânga-mprejur, frumoasa doamnă pretinsă viitoare mamă, după aprecierea bărbatului sobru, inteligent şi cinic, care nu înţelegea o iotă din toată această mişcare de trupe, şi dispăru în hăţişuri. Pot fi şi ale vieţii.
    Timp de zece ani, Ursul nu mai auzi nimic de ea şi numai din când în când această frază celebră, „să ştii că o să fiu mamă“ îi fâlfâia uşor prin conştiinţă, pe care el o scria cu trei de i, crezând că are mai multă, ca un fluturaş cu aripioarele încărcate de polen, care îţi intră în birou, pe fereastra deschisă, se aşează pe o carte şi iese pe aceeaşi fereastră deschisă, lâsând pe carte 3-4 firicele galbene de polen de traista-ciobanului... Numele latinesc nu ne vine acum în minte, deşi ar trebui să-l scriem şi pe acesta în paranteză, pentru că cititorul care nu găseşte numele latinesc al florilor în paranteză ar putea să încurce traista-ciobanului cu ciuboţica-cucului. Căci el după latineşte se ghidează. Ştiu că acesta este cazul meu, dar să nu divagăm.
    Şi de ce mi-o fi spus ea tocmai mie ce mi-a spus în acea apariţie de o secundă sau două? se tot întreabă Ursul timp
VIZIUNEA VIZUINII
691
de zece ani. Fac pariu c-a şi devenit mamă şi dacă-mi spunea atunci c-o să devină şi mamă-mare era şi mai bine, pentru că uite cum trece vremea...
   Se afla în acelaşi cuib singuratec din pădure, tocmai rezolvase o hârtie, adică o semnase şi o aruncase la coş, în camera alăturată patul era desfăcut, păstrând încă urmele unui trup cald şi rece (de ce nu?), când uşa se deschise iarăşi şi, cu
0 siguranţă de zile mari, păşi înăuntru aceeaşi făptură.
   - Ai terminat de numărat? zise ea în loc de bună-ziua.
   - Numărat, care numărat, ce numărat? Ce sunt eu, abac? începu Ursul să se bâlbâie, pentru că această intrare în scenă atât de neprevăzută, a unui personaj atât de bine conturat, îi plăcu ca teatru (toţi vrem să intre femei peste noi în teatru, când suntem singuri), dar nu ca viaţă şi realitate. Un văl parcă
1 se luă de pe ochi, de pe dioptrii.
   - Aaa, dumneavoastră sunteţi aceea cu mama, zise el. Dar vă rog, luaţi loc, doamnă.
   - Nu, eu sunt cu mama, se auzi un glas cristalin din curte şi uşa se deschise din nou, mai mult se prăbuşi şi-n cameră ţâşni cu o viteză cosmică un puşti, înarmat până-n dinţi cu arc, tolbă, sabie, tun, răchită. Răsturnând scaune şi sărind peste birou, învălui inamicul din trei fente şi-i sări în spate.
   - Tată! Tăticule!
   Se afla realmente în spatele lui şi acum se străduia să-şi ţină echilibrul pe umerii Ursului, care - şi de ruşine şi de greutate - simţea că intră în pământ.

Cap.: XX PÂNĂ LA GLEZNE
                           Motto:
                         Intr-un triunghi dreptunghic suma pătratelor 5	catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei.
Teorema lui Pitagora
   Intră. Până la glezne, până la brâu, până la umeri, nimerise probabil un loc mlăştinos, acolo îl apucase ruşinea şi greutatea şi dumneaei fu cea care îşi strigă odrasla (- dă-te jos odată, dacă nu
io	vrei să rămâi fără pensie alimentară!) şi-l trase şi pe el în sus de-o ureche, aducându-1 la linia de plutire, ca să zicem aşa, pe scaun.
   - Nu intri în pământ, până nu asculţi povestea vieţii mele, ţipă ea. Nu vei scăpa nici mort de povestea vieţii mele.
   Pe vremuri, Ursul ascultase povestea vieţii Şeherezadei, i-o 15 povestise chiar ea, de fapt una care-i ţinea locul pe acolo prin pădure, pădurea virgină, şi ştia că pentru astfel de baliverne îţi trebuie o mie şi una de nopţi pe puţin şi să fii măcar calif Când îi povestea Şeherezada II, îşi aminti că îi punea în cap un turban, făcut dintr-un prosop de baie şi îl apăra de muşte 20 cu o scobitoare, lucru de care fugeau cel mai mult muştele de prin partea aceea a locului, vrăjitul.
   - Pe puncte, mormăi el. Noaptea I-a. Cu cine te-ai culcat? Noaptea a Il-a. Unde erai la 3? Noaptea a IX-a... Să nu-mi vinzi mie gogoşi, că-ţi ştiu noaptea a IX-a pe dinafară ca pe
25 simfonie şi-n afară de asta, eu am nevastă.
VIZIUNEA VIZUINII
693
   - Vino-ncoa, fă! E aici una care... mi-e ruşine să-ţi spun, pretinde că, mă rog, sunt soţul ei şi-aşa mai departe... copilul...
   Puse mâna pe copil şi-l privi în ochi. Ochii lui, ca şi când s-ar fi uitat într-o oglindă şi şi-ar fi văzut ochii identici dar mai mici din cauza distanţei.
   Din odaia alăturată îşi făcu apariţia un corn... (un ce? se miră Vulpea), după aceea celălalt, cu greutate, ca şi când n-ar fi încăput pe uşă şi... un bot, un cap şi, în sfârşit, restul unei viţele, nostimă în felul ei, dar parcă prea simplă pentru ceea ce denumise el.
   - Nevasta mea, repetă Ursul, făcând prezentările, care nu erau de prisos, şi doamna în muştar (Vulpea purta o rochie muştar, foarte frumoasă) şi copilul care pretinde că ar fi al colectivului nostru, adică eu, ea... Ursul se înecă. Domnul inginer , mai bine se îneca în mlaştina aia de la început, de o mie şi una de nopţi, căci ar fi scăpat de situaţia penibilă de a avea faţă în faţă nevasta şi amanta, de care el nu-şi aducea aminte. (Ca să fim sinceri, nici de una nici de alta.)
   - A, e bine că e şi doamna aici, cheam-o, te rog, făcu Vulpea, să audă şi dânsa, când va sosi o să-i cer chiar voie să ne tutuim, ce pramatie ţine la aşternut. Şi dă dobitoaca asta afară, spuse ea autoritar, că nu suntem la iesle.
   - Străino, spuse Viţica, cu glas de om, mai bine zis de femeie vrăjită, nu uita că eşti în casa mea şi legile ospitalităţii mă obligă să te întreb, în primul rând, dacă nu vrei o cafea. Sau un ceai? Ceai sau cafea, ce preferaţi? Serviţi cu noi o dulceaţă?
   Glasul potolit dar ferm o puse pe femeia cea frumoasă la locul ei. Se frecă la ochi, şi el şi ea, până le dădură lacrimile. Viţica era tot acolo, cu cafeaua în mână.
   - Plângeţi aici, în ceaşca asta, zise ea, şi după ce beţi, s-o întoarceţi cu fundul în sus, să vă ghicesc eu cu cine aţi făcut copilul.
   Când mă-sa s-a făcut şi ăsta inginer?!

694
MARIN SORESCU
    - Ce-ai văzut, domnule, la ea? spuse Vulpea cu oarecare calm, după ce sorbi caimacul. înaltă, curăţică, dar...
    - Viţică, găsi puştiul rima. Şi eu ştiu de unde provine încurcătura, de la Circe. Căci abia l-am citit pe Homer şi ştiu cum prefăcea aia, cu varga-i fermecată, oamenii în animale. Pe dânsa o fi uitat-o aşa, şi dacă tata îmi dă voie, voi porni în căutarea frumoasei cotoroanţe, să vedem pe unde se întinde cu Ulisse...
    - Vai, ce-i vocabularul ăsta, puiule? Ţi-am spus eu să nu te mai joci cu toate puşlamalele.
    - Homer mamă, babacul! Şi nici nu merită să vorbeşti frumos despre curva aia boită, că uite în ce hal aduce o parte din populaţie! Unde mi-e arcul, unde-mi sunt săgeţile? puştiul le găsi imediat, arcul era pe umăr, săgeţile în tolbă şi plecă.
TRIUNGHIUL
    - Acum am rămas noi, triunghiul, zise Ursul, ca să zică şi el ceva.
    Vulpea oftă adânc şi un val de compătimire o cuprinse văzând cu cine îşi irosise atâta amar de viaţă, omul după care ea suspinase şi a cărui fotografie o ţinea pe mânecă, lângă batistă.
    - Am văzut astăzi doi cai, zise ea, amândoi albi, frumoşi, şi fiecare era dus de căpăstru de câte un Aprodul Purice. Apropos, călăreşti?...
    - Pe vremuri, se lăsă Ursul furat de amintire. Când făceam primara, trebuia să călărim toţi calul primarului, la dirigenţie, dirigintă fiind chiar primăreasa.
    - Şi ce simţi? Aşa-i că te dor pulpele? continuă Vulpea, ca şi când acesta ar fi fost firul normal al lucrurilor care trebuiau lămurite.
    - Şi pulpele şi... în orice caz e foarte obositor să călăreşti, chiar dacă e poetic, îţi aminteşti versul lui Rilke: „Reiten,
VIZIUNEA VIZUINII
695
reiten, reiten, Durch den Nacht, Durch den Tag, Reiten, reiten, reiten“?
   - Asta seamănă chiar a strofă întreagă, spuse nevastă-sa. Oricum, e foarte frumos. începu să-şi lingă un genunchi şi acum Vulpea observă că Viţica sclipea toată, nu degeaba primul ei gând după „ vi ţi că “ fusese curăţică“.
   „De ce-or fi fugind unii atâta după curăţenie, domnule? “ cugetă ea, „când sunt în jur atâtea femei care, vorba aceea, nu aşteaptă decât o privire“. îşi aduse aminte de ea şi iar mai trase o bură de plâns. Plângea cu lacrimi mici, ca prin ceaţă.
   Ursul o privi lung şi iar îi plăcu. îi plăcea cam din două în două minute, după cronometru.
   „Ce-o fi cu mine?“ îşi zise el. „Nu cumva decad moral?“
   începu s-o bârfească pe nevastă-sa. Mai întâi aşa, pe departe, spunând că nu e suficient de econoamă şi-i toacă toţi banii ca pe frunze, după aceea împungând-o de-a dreptul cu câte o ironie a vacbe qui rit, cu ironie pe brânză, atrăgându-i atenţia Vulpii să se uite bine la ea, a început să se îngraşe, chiar dacă se cântăreşte în fiecare zi, pentru că are o poftă de mâncare de regiment.
   - Las’ că nu-i chiar aşa. Ştii că n-am mai pus gura pe pâine de două luni, interveni Viţica. Dar aşa este organismul meu, metabolismul, ce mănânc aia e, se transformă în proteine. Zâmbi ruşinată oarecum şi nu mai părea chiar atât de înlănţuită de vraja Circesei. Era chiar simpatică.
   Oricum, un animal sănătos, fu silită Vulpea să recunoască. Eu sunt prea intelectualizată, prea livrescă, pe ici pe colo, prea îmi merg la inimă unele versuri, ca acelea ale lui Rilke, care m-au făcut praf, măcar că nu ştiu bine ce înseamnă, întotdeauna o femeie din topor va lua-o înaintea unei femei din toporişcă, îşi continuă ea raţionamentul, şi asta pe bază de neşlefuire, pentru că bărbaţii vor să aibă ei ce şlefui, să aibă sentimentul că le dai material de lucru, pe când dacă te duci aşa, platinată şi numai lac, alunecă pe tine cu privirea şi se

696
MARIN SORESCU
opresc cine ştie unde. Să luăm cazul lui ăla, care ţine în casă un caz patologic, nici mai mult nici mai puţin. Cum intră pe uşă, îl ia la palme, zice: „Săftoiule, acum se vine?! Unde-i caşcavalul, unde-i cornul, unde-i La Fontaine?...“, n-o fi 5 spunând ea chiar aşa, dar mă rog, aceasta e logica nodului în papură şi jap, jap! şi mai dă şi cu genunchiul. Asta da soţ, s-a lăcomit la material, dar oricum prea mult material, o să aibă ce şlefui şi pe lumea cealaltă. Altfel, ca bărbat, nu era de aruncat. Se uită cum Ursul îşi tot frământa degetele şi se juca io iar cu verigheta, pe care ba o scotea şi da s-o vâre în buzunar, ba o punea la loc, când i se părea că Viţica face ochii mari, mai mari decât erau ai ei în realitate, sub pretext c-o scosese
s-o lustruiască.
      - Ei, n-am avut noroc, oftă el. Toţi colegii mei de facultate 15 au nişte soţii trăznet, chiar tu eşti nimic pe lângă ele, scuzaţi, dar nu asta voiam să spun, şi de ce? Pentru că au avut noroc, au fost născuţi într-o zodie omenoasă.
    Ii	făcu apoi teoria vârstelor, uitând cu totul de prezenţa uneia dintre ele şi spunând că vârstele rotunde, care sunt cu 20 soţ, sunt de bine, cele fără soţ nu sunt de bine. La 20 de ani te simţi zeu, toată lumea e a ta, la 30 de ani e marea răscruce, nimic nu-ţi mai place, la 40 de ani iar ţi-ai găsit un echilibru pe coordonată, la 50 de ani iar câş ş.a.m.d. El se însurase la 30 de ani şi acum îşi dădea seama că se căsătorise cu o 25 răstignire. Sublinie cuvântul şi-şi scoase nişte ţepi invizibili din podul palmei.
Cap. XXI VERDE DE PE OCHI
Motto:
(... ) Numai eu singur
Cântarea să le-aud, dar voi pe mine	5
Vârtos să mă legaţi întâi cu funii încinse de catarg, să stau acolo Lipit de el, dar oblu în picioare.
Iar de vă rog şi cer să mă desfaceţi
Voi şi mai mult în lanţuri să mă stringeţi.	jo
HOMER
- O fi îndrăgostit, zice F2C2* (mai făcuse un pas înainte spre concentrare), de-aia nu-1 găsim noi nici în gaură de şarpe.
Şi se zice că dragostea îl schimbă pe om, îl face animal şi invers, face dintr-un	urs şi	o	vulpe doi oameni. Din ziua aceea am	15
observat eu că îmi	fuge imaginea, adăugă Iepurilă. Ce e când
îţi fuge imaginea? Eşti miop ori presbit?
- Eşti iepure, zise Codin şi ştiu până şi imaginile că iepurii sunt buni de picior şi la tavă. Dar nu-nţeleg cum l-a schimbat
ea pe el. Ce fel de urs era?	20
Stăteau acolo pe arătură, aşteptând parcă muncile agricole, pe sus zburau cocori care se întorceau din ţările calde, trecând apoi prin ţările călduţe şi ajungând la noi, odată cu
Cum va fi numit începând cu capitolul..., când va mai face câţiva paşi. 25

698
MARIN SORESCU
prima Babă. Căci între timp venise 1 martie şi prima Babă bătea, cum s-ar spune, la uşă cu mărţişorul.
    Şi Codin şi F2C2 spuseră că nu-1 primesc. Că n-au unde băga acul.
5	De sus pică o pană de cocor. Codin o luă în gură.
    - E caldă, zise el. A scris cu ea până mai adineaori. Nu mă las, până nu descifrez ce-a scris cocorul acolo sus pe cer. Cred că aşa vom descoperi vizuina cu pricina. Sărea în sus de bucurie, cu pana în gură, după aia o luă glonţ spre
io Nord-Vest, urmat la mică distanţă de prietenul său.
    Ajunseră în pădure exact în momentul în care Ursul îi spunea Vulpii că are verde pe ochi şi că a venit primăvara.
    - Asta-i un compliment, întrebă Vulpea, pe care mi-1 faci mie ori naturii?
15	- La amândouă, că amândouă sunteţi mame. Dar unde-o
fi copilul nostru?
    - Ei, lasă-1 că se joacă pe afară, zise Vulpea. Ştii că arăţi mult mai bine acum. Atunci erai prea slab, prea timid şi nici nu ştiai să stai la fereastră ca acum şi să te uiţi cum vine primăvara.
20	- Erau condiţii grele pe vremea aia, zise domnul inginer,
salariul era mic. Slăbeam din zi în zi cu o cantitate egală cu greutatea vorbelor pe care nu le puteam spune. Ţin minte că mă îndrăgostisem de una şi n-am putut să-i spun direct nimic. Am ţinut-o doi ani tot în lucruri vagi, c-o să plouă, că tramvaiele nu
25 mai fac aşa zgomot, ea de la care chioşc îşi cumpără ziarul (trebuia s-o întreb şi eu câte ceva, că dacă n-o întrebi nimic, o femeie zice că n-o iubeşti), ea-mi răspundea cu aceeaşi monedă, până când ajunseserăm pur şi simplu să ne urâm de atâta plictiseală.
    - Cum o chema, cum arăta şi unde lucrează acum? puse
30 Vulpea trei întrebări deodată, ca să arate că altele sunt
condiţiile acum şi poţi să-ţi mai deschizi baierele sufletului.
    - Ei, n-are nici o importanţă, făcu inginerul, mergând la fereastră şi îndreptându-şi nodul la cravata care o luase puţin spre stânga. Era o cravată nouă, bleumarine, pe care i-o făcuse
VIZIUNEA VIZUINII
699

F C în triplu salt mortal peste arăturile de primăvară

700
MARIN SORESCU
cadou, de ziua lui, o fată de la Centru, de care el se îndrăgostise, fără însă să-i mărturisească, iar ea, de câte ori îl vedea venind cu problemele pădurii la Centru, cu servieta aceea neagră, în care purta o ciocolată până se topea şi se lipea, îi spunea: „Vai, eşti îngrozitori. Aşa se alesese cu o cravată şi n-o pusese decât astăzi pentru că ţinea la fata aceea şi nu voia să se uzeze gestul ei de tandreţe, iar astăzi îşi luase inima în dinţi, se gândise la ea dis-de-dimineaţă şi-şi pusese ştreangul de gât - dacă e să poarte cravată, măcar s-o poarte din dragoste!
    S-o înşele sau să n-o înşele?
    Vulpea era acolo, fata la Centru, nevastă-sa în camera alăturată - o situaţie cât se poate de delicată şi, pe cât se părea, fără ieşire. Există situaţii când trebuie să fii fericit cu orice preţ, chiar dacă-ţi jigneşti aproapele şi eşti obligat să calci nişte precepte morale, pe care, luat la rece, nici prin cap nu ţi-ar trece că le-ai putea călca, şi încă vesel. Cum să-şi înşele el viţica? Ea se auzise
o	vreme dereticând prin camera cealaltă, strânsese patul, mâncase un braţ de lucernă şi acum rumega tihnit, tihnită, ştiind că bărbatul ei are audienţe, lucrează şi n-o să fie gata decât peste două ceasuri, când va năvăli cu părul vâlvoi, spunând că-i e foame şi că, ăştia de la întreprindere s-au pus să-i scoată peri albi.
    - Dragă, de câte ori ţi-am spus să laşi afară mizeriile de la serviciu, când vii acasă, pentru că de-aia există casă proprietate personală şi de-aia există serviciu proprietate impersonală, acolo eşti impersonal, aici plăteşti rate, nu amesteca grija zilei de mâine, la birou, cu bucuria de azi, acasă. Deci asta era teoria pe care i-o făcea soţia; cu calmul ei proverbial şi pe care el nu reuşea să şi-l însuşească.
    - Mai vrei o cafea sau trecem la whisky? zise Ursul, hotărât, în sfârşit, să treacă mai departe. La ceva tare, mai tare decât cafeaua, care - de la o vreme - parcă i se părea tot moale. Cu vârsta, parcă şi cafeaua tare devine mai moale, şi nu ştiu cum, simţea întotdeauna, după a doua ceaşcă, un junghi nenorocit în şale, care-i amintea de omul cavernelor şi că, vrând-nevrând, trebuia
VIZIUNEA VIZUINII
701
să se prezinte la un doctor, să-şi ia grija aceea de la plămâni. Pentru că din două una: ori are o nevralgie intercostală, care i s-a fixat acolo de mic, poate din timpul cutremurului din ’40, când s-au zguduit toate, ori a făcut tuberculoză şi trebuie să se caute - acum
i se pare că nu se mai moare de tuberculoză chiar aşa, una-două, ca pe vremea lui Thomas Mann, dar oricum trebuie să se caute şi deocamdată numai cu un păhărel de whisky o mai scotea la capăt cu junghiul. Şi tuşea. Că tuşise din cauza unei gripe, ca să dea afară microbii, pe cale bucală.
   - Şi muzică? întrebă el. Ce disc îţi place? Debussy? Fie şi Debussy şi dezbracă-te.
   Vulpea se uită lung la el, dacă nu cumva aiurează. Da, ca orice femeie, voia să se convingă că individul din faţa ei are gânduri serioase. Pe Debussy nu-1 mai încercase niciodată şi murea de curiozitate, dar nu ştia cât de uzată e placa şi dacă aparatul e un Grundig sau e japonez.
   In cameră începură să se audă, înaintea melodiei învăluitoare, nişte tic-tac-uri de metronom - prostul obicei al inginerului, mort după tehnică, de a cronometra dezbrăcatul şi ceasul adevărului.
   - Acum zece ani parcă erai altfel, zise tot el, văzând că ea întârzie cu o mână împiedicată într-un nasture de la bluză şi cu alta în şold.
   - Nu, hotărî ea, nu pot. Aş vrea să vorbesc întâi cu mama.
   - Faci spiritism? se miră el, dându-i drumul lui Debussy pe o turaţie greşită şi trecându-1 apoi de la 33 la 78. Parcă acum zece ani era moartă.
   - Sunt părinţii mei, fac ce vreau cu ei!
   Se-aşeză pe scaun iar şi aşteptă o declaraţie.
   Ursul îşi spuse că ora marii declaraţii a venit.
   - Ce-ar fi să-mi iubesc eu puţin meleagurile natale în persoana acestei aprinse garoafe, atât de potrivită cu focul inimii pe care o simţea năpădită de petale ş.a.m.d. Cu fiecare femeie frumoasă ne iubim puţin şi patria, nu-i aşa? şi cu cât

702
MARIN SORESCU
mai multe femei, şi cu cât mai frumoase, cu atât iubirea ta
devine aproape una cu poporul.
    - Patriotul mamei, bine că te-am întâlnit! se sculă Vulpea de pe scaun veselă şi-ntr-o altă dispoziţie, cu totul alta, mult mai
5 aproape de ştrengării şi, pentru că tot se ridicase, veni şi-l sărută.
    - La nasturele ăsta am rămas, zise ea, arătându-i-1 pe al lui de la cămaşă, sub nodul care-1 chinuise atâta.
Cap. XXII ODIHNIHNĂ
   - Acum să mă odihnihnesc... vezi că sunt şi surdă, zise
Vulpea. Ai auzit cum am zis „odihnihnă“? Râse frumos. Doamne, ce-o fi cu mine? Se schimbă vremea.	5
   - E şi primăvară, admise Ursul. Moleşeala neastâmpărată şi zglobie a femeii, în timp ce mirosea o zambilă, constatând abia acum, la vârsta asta, că zambilele sunt violete, când nu sunt roz şi că violetele (zambilele), sunt de fapt un ciorchine
de clopoţei cu cupa dinţată, cu grijă de giuvaer şi cu limba io pistilului sunând: „A venit primăvara, hai la albine!"
   Fusese frumos. De patru ori mersese la baie să se trezească în apă rece, împleticindu-se printre săpun, dacă se poate spune aşa, căci săpunul aluneca mereu, ca o fiinţă vie şi împleticea, îl împleticea.	15
   Vai, Vulpea nu fusese niciodată atât de - atenţie! şi chiar putem spune aşa: atenţie! şi asta trebuie luată ca un superlativ. Când era elev, colegii de şcoală făceau liste cu fetele de la şcoala de fete care au sex-appeal (- Vorbeşti serios? Eu te cred, zise Vulpea, ghicindu-i parcă gândurile, dar nu pe 20 acestea, pe celelalte).
   - Sigur că da, îşi continuă Ursul gândul interior, iar unele se dovedeau că au mai mult sex-appeal decât le trebuie, în timp ce altele nu au deloc. Listele treceau din mână în mână, fiecare
o bifa pe cea care îi plăcea cel mai mult şi le ştergea pe celelalte, 25

704
MARIN SORESCU
după care erau băgate într-o urnă (listele) făcută la catedră şi, la numărătoare, ieşea întotdeauna una şchioapă. Nici acum inginerul nu reuşise să descifreze enigma şchioapei, regina atracţiozităţii acelor ani de adolescenţă şi înflăcărare. Probabil exista o doză de perversiune, cuvântul e prea tare, sau cam aşa ceva printre colegii săi, sau pur şi simplu unii, mereu aceiaşi, îşi băteau joc de candidatele la postul de zână. Dar nici cele mai frumoase de la „fete", erau trei, vă spun şi cum le cheamă, dacă vă interesează: Carmen Mărgărit, Saintpierre Luminiţa şi Danciu Miranda, aceasta din urmă cu ceva ţigănesc în vinele strămoşilor, trecând de multe ori înaintea Saintpierrei, oricum toate la un loc formând un buchet de esenţe tari, să nu te mai înmoi o viaţă, însă... nici una din ele, conchise Ursul, stând o clipă într-un picior, ca şi cum s-ar fi ferit să nu facă un pas greşit, nu s-ar fi putut compara cu Vulpea, care-i picase în braţe şi aşa se dusese cu ea jos, până în iad, până la Talpa Iadului, unde luaseră foc, ea mai întâi, el după aceea şi arseseră curat şi dumnezeieşte, că şi dracii se închinau şi făcuseră coadă să toarne gaz. Pălălaia era prea frumoasă.
    De patru ori. Vulpii nu-i ieşea din minte această cifră, să-i zicem fatidică, deşi până la 7 ar mai fi ceva, dar orice cifră poate fi fatidică la urma urmei şi a fatidicului. îşi puse pulloverul galben, spălat în polen, pullover adus de cineva din Danemarca, şi se uită şi ea la Saintpierre. Văzând însă mult mai mulţi clopoţei decât Ursul, mai prozaic prin firea lucrurilor.
    îi plăcea la nebunie violetul, această culoare a vânătăilor firii, din dragoste, şi a unei anumite categorii de cardinali, de unde aşa-zisul violet-cardinal, altceva decât roşu-cardinal.
    Nu văzuse nici un cardinal violet. Şi de asemenea nici un cardinal roşu. Să fie ăsta un cardinal, se gândi ea, măsurându-1 pe individ de sus până jos, de parcă acum l-ar fi zărit pentru prima dată, că prea face pe sfântul.
    Ursul se întinsese la picioarele ei şi pretindea că se odihneşte, că-şi mai trage sufletul, că e frânt de oboseală, că
VIZIUNEA VIZUINII
705
aşa ar bea un păhărel, mă rog, tertipuri bărbăteşti, ca să nu se afle în treabă. Că în loc să pună mâna să muncească 8 ore, Vulpea îl judeca acum casnic, şi să aducă toţi banii acasă, el zice: - Vai, mor şi stă tolănit pe la picioarele damelor. Acum e la picioarele ei, legitima - putem spune şi legitimă apărare, 5 că doar cine să-l apere, dacă nu ea? ar putea la fel de bine să se topească si la picioarele alteia, din moment ce s-a creat precedent şi din moment ce-i place. Se vedea pe el că-i place, dragostea, şi că ar servi-o, vorba aceea, cu lingura, cu polonicul.
   în odaie intrară, fără a bătea la uşă, ori bătuseră, dar nu io se auzise, ei pretindeau c-au spart uşa, Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă şi Codin. Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă era un om cu cap, şi fără coadă, e drept, de vreo 30 de ani, ras proaspăt, cu ochelari şi cu o servietă, care parcă făcea parte din persoana sa juridică.
   Codin era Codin, aşa cum l-am lăsat în capitolul 15 precedent, un câine-câine. Şi Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă fusese - vă amintiţi - un iepure, dar, plecând ei spre Urs şi alergând aşa, brambura peste câmp, unul iepure, altul câine, iar câmpul - câmp, cel iepure nu ştiu cum se împiedicase, se dăduse de trei ori peste cap şi în locul lui apăruse acest domn, 20 acest tovarăş, acest om, om în toată firea, care purta în mână o servietă şi venise urmat de un câine.
   - Bine că te găsesc, spuse F2C2, îţi mai dă omul de urmă.
Se repezi la Urs, îl ridică de pe pat şi-l îmbrăţişă zgomotos, pupându-1 pe un obraz şi pe celălalt, frăţeşte, iar când îi dădu 25 drumul, Ursul, moale, căzu pe Vulpe.
   - Pardon, zise Vulpea, cine sunteţi dvs.? Şi cum daţi buzna aşa, peste o familie închegată? Făceam copii şi n-am isprăvit, aşa că te rog să ieşi afară, domnule, continuă ea, ştiind că astfel
de indivizi trebuie luaţi tare de la început, ca să înveţe bunele 30 maniere. Ori pot să stau cum vreau în casa mea, pentru care plătesc rate, după cele 8 ore de serviciu, plus înghesuiala din tramvai, plus cozile la avion (se înfiinţase un program de zbor de agrement şi Vulpei îi plăcea aşa de mult să zboare, încât

706
MARIN SORESCU
mereu o vedeai la coadă la bilete, dar asta era dreptul ei, căci serviciul şi celelalte obligaţii şi le îndeplinea mai mult decât satisfăcător).
    - Deci afară, porcule!
    Musafirul îşi păstrase, din viaţa lui anterioară acea timiditate, că dacă te uiţi mai lung la el, o ia la fugă. Se simţi jignit, atins la coarda sensibilă a încălcării unui principiu sfânt al prieteniei, scoase cureaua pentru că uitase lesa (lesa mă-si, iar o uitase nu ştiu pe unde), legă câinele lup, care răsturnase flori, făcuse pipi în cele patru colţuri şi pe toate picioarele scaunelor, mâncase un roman poliţist, linsese mâna Vulpii până la cot, îl pupase şi el pe Urs, sărise pe birou şi lătrase din belşug la un tablou de pe perete, care-i înfăţişa pe cei doi, dăduse iama pe la bucătărie, suflând în piper, sare, înfulecând o chiftea şi acum, când să-i pună cureaua de gât, mârâia - semn că se simte bine acolo, să-l lase în pace.
    Iepuraş reuşi să-l lege şi ieşi cu el târâş.
Cap. XXIII
EU ÎŢI DAU TIMBRE ŞI TU TE PORŢI URÂT!
Motto:
Casca de pro tecţie este absolut indispensabilă când lucrăm pe schele.
(Dintr-un tratat de protecţia muncii)
   - Putem sta o jumătate de oră?
   - Sigur că da.
   Erau amândoi pe o creangă. Ursul îmbrăcat în galben, culoarea polenului de floarea-soarelui, din care iese cea mai bună miere, miere de flori de salcâm (aşa credea el, că totul se face prin permutări de n obiecte, luate câte unul) şi ea într-o bluză vernil (vernil, dracu’ ştie ce culoare are!) ieşiţi amândoi, şi Ursul şi Vulpea, la un cântec de pasăre. Ieşiţi şi urcaţi mai sus decât semenii lor, pe o creangă, alăturea cu drumul. Se întâmplaseră multe prin preajmă şi în timp. Ce.
   - în timp ce?
   - Vreau să spun în timp şi în spaţiu.
   Peste drum apăruse un podeţ, făcut din ţevi, prin care se transporta vânt, nu gând, vânt, de pe o câmpie mănoasă la nişte mori de vânt, răsărite undeva ca prin minune, cu mai multe veacuri în urmă, demolate odată cu revoluţia morăritului (ah, locomotiva cu aburi!) şi acum remontate, şurub cu şurub, pentru turişti. Cum însă locul îşi schimbase înfăţişarea sau, mai bine zis, vântul de altădată, rămas în gol, după ce dispăruseră aripile

708
MARIN SORESCU
şi se semănase, în locul instalaţiilor primitive, iarbă, plecase în căutare de alte mori şi ocolea acum locul. Peste podeţ se putea trece şi cu piciorul, mergând pe ţevi. Câte unul, dintr-un exces turistic, se mai apleca şi punea urechea să vadă dincotro bate vântul. Niciodată turiştii străini nu izbuteau să afle cu precizie din ce parte bate vântul, chiar dacă, în ultima vreme, trimiteau anume câte un om de-al lor, deghizat în fotograf amator, şi îl puneau să supravegheze ţevile 24 de ore din 24 . Pentru că - acesta e adevărul — prin ţevile respective, vântul mergea şi aşa, şi aşa. Când aşa, şi când aşa, după o inspiraţie diabolică, diabolică în ochii străinilor, dar după un plan foarte simplu al constructorilor care proiectaseră în aşa fel sus-numitele ţevi din sus-numitul pod, încât să nu ştie nici ei în ce direcţie va trece vântul prin ele. Pentru că, şi aici raţionamentul era bun, într-o zi s-ar putea să avem nevoie de vânt pe câmpie şi în alta să avem nevoie de vânt la morile de vânt. Acum, cum o da Dumnezeu!
    Fotografii amatori erau înnebuniţi.
    - Ce-i cu drăciile astea? zise Ursul, observând abia acum mănunchiul de ţevi arcuite peste drumul de căruţe.
    - Un pod, zise Vulpea, mai la curent cu tehnica modernă.
    - Şi cine trece pe acolo?
    - Vântul. Şi turiştii.
    - Bine că nu l-au făcut degeaba. Hai şi noi.
    O luă în braţe, dădu să coboare din pom pe drumul cunoscut şi cu dexteritatea proprie urşilor, cum avea însă braţele ocupate, o privi în ochi, cu braţele ocupate, şi se aruncă în gol.
    - Să nu cazi pe mine, că te omor! ţipă Vulpea, dar partenerul, care urmase un curs de protecţia muncii, o ridică deasupra capului şi se lăsă lin în iarbă. După care o depuse cu mare gingăşie alături, între două floricele, un clopoţel şi alt clopoţel.
    Când ajunseră la câţiva paşi de pod, o maşină frână brusc şi din ea coborâră mai întâi doi tipi îmbrăcaţi în costume naţionale, apoi unul în blugi, apoi vreo şapte inşi prevăzuţi cu magnetofoane, aparate de fotografiat, de filmat (cum or
VIZIUNEA VIZUINII
709
fi încăput atâţia într-un autoturism cu număr străin, dar cu litera oraşului Vălenii de Munte)? şi întrebară scurt, în cor:
   - Unde e? Unde l-au dus?
   - Pe cine? întrebă, Ursul, care avea momente de mare naivitate.
   - Nu putem spune, pentru că se-aude, spuse unul cu glas lung şi voce răguşită. Pricepi?
   - De, ştiu şi eu, făcu Ursul, nevrând să-şi dea pe faţă nedumerirea, ca unul care nu citea chiar în fiecare zi ziarele şi se teme să nu fie prins şi interpretat. Ştiu eu ce să vă spun?
   - Domnule, am vorbit adineaori cu el, adică până mai ieri, şi dintr-o dată s-a întrerupt, spuse acelaşi ins cu nasul mare şi glasul răguşit.
   - S-o fi mutat, interveni Vulpea, care cam bănuia despre ce e vorba. L-aţi căutat pe acasă?
   - Da, casa e goală, fără mobilă, fără telefon, doar cu o masă, la care era instalat un tip care, când am întrebat de el, a spus că nu ştie, că e greşeală şi că să nu-1 deranjăm, că el îşi lucrează proiectul de diplomă.
   - Despre cine e vorba? întrebă Ursul, enervat că Vulpea ştie mai multe decât el.
   - Despre unul de la Căminul cultural, care stătea pe aici, probabil că voiau să-l înregistreze, că are glas frumos.
   - Şi de ce l-au mutat aşa repede?
   - O fi primit locuinţă. Hai să mergem că, uite, vine cineva.
   Vulpea îl menaja pe Urs, nu voia să-l bage în dedesubturile
activităţii culturale a căminului cultural, care trecea printr-o criză, în urma simpozionului despre îndatoririle culturale ale Căminelor culturale şi de mese (fusese dactilografiat greşit), ţinut la raion, cu vreun an în urmă, prin care se stipula că fiecare cetăţean are dreptul să cânte în cor, dacă vrea, având în acelaşi timp şi îndatorirea de a nu cânta în orice cor, dacă vrea. De aici se stârnise un adevărat scandal, o furtună de scrisori, pro şi contra, o furtună adevărată pe Marea Nordului, unde o sondă făcuse erupţie şi arunca zilnic tone de ţiţei în aer, umplând

710
MARIN SORESCU
de paraziţi posturile de radio pirate şi apoi în apă, poluând, încetul cu încetul, kilometri întregi de nord, ca o maculatură a pământului însuşi, menită să acopere maculatura oamenilor. A unui anume fel de oameni, să nu generalizăm.
    însă acestea erau speculaţii, prea subtile poate, ale Vulpii, căreia îi plăcea să lege Căminele culturale de restul lumii, punându-se pe ea în faţă, poate prea în faţă, şi crezând că dispariţia unui bariton, care se mutase la bloc, poate pune pe drumuri o ceată de reporteri de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, Newsletter, Express, Time şi, mai ales, foaia ilustrată a Căminului, Avântul, Monitorul Oficial şi Albina Sudului. Bine făcu deci unul dintre reporterii mai practici, cel care condusese şi maşina, care, apropiindu-se de una din ţevi, ciocănind-o, bocănind-o, exclamă:
    - No chance!
    - Adică... hm!, traduse Ursul, care abia acum înţelese, că, de fapt, subiectul era vântul, care fusese oprit de la Centrală, şi că prietena lui Vulpea e dispusă să despice prea mult firul în patru (îi ghicise gândurile oarecum fanteziste, de femeie şi femeile trebuie să vadă mai mult în realitate decât în oglindă).
    - Deci nu mai curge nici aşa, nici aşa? întrebă cel cu nasul mare, băgându-şi nasul mare într-un bloc-notes şi scriind această întrebare, aşa cum făcea întotdeauna, întâi vorbea, după aia scria la gazetă.
    Plecară, urcându-se, toată ceata, în aceeaşi maşină cu număr străin şi mic.
    - Ce-o fi având atâta căutare vântul nostru? întrebă Ursul, cu naivitatea-i dintotdeauna.
    - Foarte mare căutare are vânatul nostru, continuă el să mormăie... foarte mare căutare şi când e lăsat liber pe câmpie, şi când e tras la ţeavă.
    O luă de braţ şi îi arătă creanga, care încă se mai mişca, indicând, prin oscilaţiile ei, că acolo fusese, nu demult, un cuib al amintirilor.
    - Nu, nu mai vreau acolo, zise Vulpea. Mai bine mergem la Cămin.
Cap. XXIV
NATURA ÎN LÂNĂ
Motto:
Haosul fost-a înainte de toate, iar după aceea Fost-a pământul cu vastul lui sân şi Eros ce-ntrece-n frumuseţe pe zeii ceiLalţi împreună.
HESIOD
   - Sunt animale sau oameni? că încă nu ne-am lămurit pe parcurs. Timpul, în continuare, se scurgea prin aceeaşi clepsidră cu frunze, agăţată la intrarea în pădure - în copac de sticlă, cu frunze de sticlă, gâtuit la mijloc, copacul, şi frunzele picurau, iar când se terminau, se întorcea lumea cu turu-n sus şi vremea o lua de la capăt.
   - în ultima jumătate de an, am tot ţinut-o în triunghiul clasic: Ursul, Vulpea, Viţica, hai să ne întoarcem la eroii noştri (Ce bufniţă cântă acolo, că mă deranjează! Sau cucuvea?), la nişte eroi mai oropsiţi, care trăiesc în afara triunghiului, dar tot în pădure.
   Cârtiţa. Victimă a întunericului ce domneşte la un lat de palmă sub pământ, Cârtiţa vrea să iasă la lumină într-o zi festivă. Acolo, la ea, toate zilele erau lucrătoare, deci monotone, umede, întunecoase, plictisitoare. O ceaţă groasă i se punea pe parbriz, când alerga ea ca o maşină printr-un tunel

712
MARIN SORESCU
şi pleoapele trebuiau să lucreze fără încetare, ca nişte adevărate ştergătoare, pentru a o feri de accidente.
    Dar la suprafaţă auzise că ar fi şi alt fel de zile, luminoase, iar unele dintre ele de-a dreptul festive. Deci într-o astfel de zi voia ea să pice în sus, să vadă demonstraţia teoremei lui Euclid, care se făcea în Piaţa Mare, pe o tablă.
    Cârtiţa voia să aibă şi ea acces la Euclid. Săpă multe zile cu lopeţile dinainte, în direcţia N-V, perpendicular - în mintea ei - pe ecuator. A propos: pământul, zice-se, nu mai e rotund ca o sferă, ci e ca o pară. Când ajunse în piaţă, exerciţiul se terminase şi cei rămaşi organizau o excursie la munte.
    Aşa se văzu cârtiţa înscrisă pe listă şi purtată într-o maşină de pâine spre înălţimi. Vecinii ei de agrement erau Ursul, Vulpea, Lupul, Iepurele, care prinseseră sărbătoarea şi se întorceau în pădure, sus la munte, la izvor.
    - Cum a fost? întrebă Cârtiţa într-o doară, întrucât ştia că răspunsul nu putea fi decât unul singur:
    - Interesant, foarte interesant, cu voce tare şi tot el de unul singur:
    - O porcărie, cu voce moale, în gând.
    Deci, într-o doară, pentru că ori dacă i se răspundea prin viu grai ori în gând, era plictisită de răspunsul pe care îl ştia dinainte, în varianta a şi b.
    - A fost foarte interesant, sări Fără-Cap-Şi-Fără-Coadă, până la un punct, când ni s-a servit o adevărată porcărie. Eu nu sunt de acord cu acest c2, întrucât e o abstracţie şi ca orice abstracţie nu are nici o valoare şi nu interesează pe nimeni.
    - Taci, mă! îl repezi Vulpea, nici nu ştiam cât poţi fi de îngrozitor de crud.
    - Mie crud îmi place, zise Lupul.
    - Dar de ce nu ne duc într-o maşină deschisă, să vedem şi noi ceva din frumuseţile naturii, zise Cârtiţa, care acum observă duba, în calitatea ei de dubă, adică patru orizonturi
VIZIUNEA VIZUINII
713
mate şi băgate unele în altele, care se mişcă într-o singură direcţie, înainte şi în sus.
   - Mergem înainte şi în sus, nu? mai întrebă ea.
   - Da, făcu Ursul convins.
   - Atunci de ce nu se vede?
   - Stai să ajungem acolo sus şi înainte şi o să ţi se deschidă obloanele şi o să ai perspectivă câtă pofteşti, cumătră Cârtiţă, zise Vulpea, care nu pronunţase ceva substanţial până în momentul acela, sau cel puţin nu chiar atât de substanţial. - Simţi cum urcăm?
   - Da, simt.
   - M-aş fi mirat să nu simţi, când toată lumea simte, numai tu să nu simţi. Ia fă-ţi autobiografia!
   Cârtiţa se trăgea, după spusele ei, dintr-o familie celebră, care stăpânea hectare nenumărate de şes, dar oarecum pe şest, căci le stăpânea de la o anumită adâncime în jos, fără a observa cei de deasupra care se considerau latifundiari, dar nu ştiau că latifundiile lor nu merg în jos, decât cel mult un cot. Pentru acest un cot adâncime, toţi făcuseră puşcărie, intrând mult mai adânc decât Cârtiţa care, prin strămoşii ei, avea latifundii şi mai mari şi mai groase. Ce mai încolo-încoace, Cârtiţa era o boieroaică rasată, cu bijuterii îngropate de goţi, vizigoţi, turci, huni, avari, cumani, şi dintre care doar cele de la Măciuca fuseseră dibuite şi dezgropate, pentru a călători apoi şi a se întoarce un tezaur falsificat. Aşa credea Cârtiţa, aşa îi spusese şi ei Bursucul, aşa aflase Bursucul de la un şoarece, care rodea o carte şi-l întrebase Bursucul, văzându-1 cum roade cartea:
   - E bună, e bună?
   - E bună; dar mi-a plăcut mai mult filmul, îi răspunsese şoricelul, spunându-i, în chip de banc nou, povestea cu falsul în acte publice.
   Mai avea o brăţară din aur de 24 carate, care închipuia un şarpe boa ce se încolăcise pe o antilopă (o vecină a ei nu îi spunea antilopă, îi spunea antilopula), iar la şarpe - şarpină

714
MARIN SORESCU
(căci nu ştia bine limba), iar această brăţară ar fi valorat cât toată teoria din piaţă, dacă s-ar fi tradus în practică + altă vorbărie pe la colţuri, dacă s-ar fi tradus în piaţă, şi numai datorită faptului că americanii fuseseră proşti şi nu ştiuseră ce bijuterii pierd, scăpase ea din ghearele crahului internaţional. Căci Cârtiţa (am spus că era rasată?), vedea destinul omenirii în funcţie de propria ei persoană şi fie că avea seismografe personale foarte fine, fie că se baza pe cutremurele de pământ, ştia mersul evenimentelor de la suprafaţă ca pe apă. O strămoaşă a ei fusese la curtea ţarului Alexandru (la Alexandru m-am gândit şi eu, nu ştiu de ce), bine’nţeles jos, la bază, iar un verişor de-al III-lea se căsătorise cu un nepot al baronului Von Bullow, ăl care are o stradă în Berlin. Pe scurt: se înrudea cu toate familiile nobiliare din Europa, cele care influenţaseră, într-un fel sau altul, destinul lumii şi cărora li se datora, în ultimă instanţă, chiar mersul acesta de agrement în sus şi înainte.
    - în maşina de pâine! remarcă amar cel care nu vorbise deloc până acum, ghiciţi care! Bursucul.
    - Frumos peisaj, exclamă Cârtiţa care, obişnuită cu întunericul adâncimilor, vedea prin fier. Ce creste! Ce drum în serpentină! Ce păduri defrişate!
    Se dădu mai aproape de „geam“ şi începu să contemple, între ceilalţi se înfiripă, cum se întâmplă în astfel de ocazii, o discuţie foarte dezlânată şi pe bisericuţe.
    - N-a încăput în maşină, zise Ursul descumpănit, răspunzându-i Vulpii care îi reproşa că de ce n-a luat-o şi pe Viţică. - Şi când ai copii, obligaţiile sunt mult mai mari, trebuie să stea cineva tot timpul acasă, să măture, să spele, să facă lecţiile.
    - Ninge, spuse Cârtiţa. E prima dată în viaţa mea când văd zăpadă - această carne a albastrului, carne de petale şi petale de alb şi alb de la Marea Albă, din cer... ce frumos ninge!
    într-adevăr, afară ningea (deşi ceilalţi nu puteau să observe fenomenul), parcă se făcuse focul undeva, în vârful muntelui,
VIZIUNEA VIZUINII
715
şi un fum tăiat cu foarfeca şi făcut confetti se risipea pe stânci şi pe brazii încă verzi sub cenuşiul fumului de zăpadă.
   Şoferul opri în curbă şi se dădu jos să se uite la scoarţa unui copac. După aia se întoarse mai vesel şi, peste umăr, le aduse şi el la cunoştinţă vestea formidabilă că ninge la munte.

CONTRAPUPATUL
Motto:
Prefer să descopăr o singură legătură cauzală decât să devin regele perşilor.
Animalele s-au născut la început din umezeală, prin împreunare de atomi producători de animale.
Oamenii au ieşit din pământ> în felul viermilor, fără să aibă un creator sau o
raţiune oarecare.
DEMOCRIT DIN ABDERA
    - Ce fac ăia ultima dată? (hai să fie ăsta un leitmotiv).
    - Sunt la munte, în duba excursioniştilor.
    Deodată cerul se lumină şi prin dâra de lumină care brăzda dumbrava îşi făcu apariţia poştaşul, care se simţea obligat să alerge chiar şi până la capătul lumii după clienţii săi, pentru a le înmâna calde (ori încălzite) ştirile. Ziarele erau pline de noutăţi, alegerile în Statele Unite demonstraseră încă o dată că orice campanie electorală incumbă anumite responsabilităţi şi se desemnaseră candidaţii pe partide.
    - Câte partide sunt acolo? întrebă Cârtiţa care, mai nouă în povestea noastră, avea încă stocul de întrebări aproape nou.
    - Două, răspunse Iepurele, care dăduse o raită şi pe acolo.
    -Aşa?! (Cârtiţa).
VIZIUNEA VIZUINII
717
   - ...Taci, căci în afară de aceste două, fiecare girl îşi are partidele ei şi dacă la 200 de milioane, numai să zicem că un sfert sunt fete mari şi că fiecare îşi are 3-4 partide, ajungem la 400 de milioane de partide politice, căci şi căsătoria îşi are politica ei.
   - Asta da! (Cârtiţa).
   - Taci că n-am terminat, zise Iepurele, care nu pierdea nici o ocazie de a-şi manifesta entuziasmul deschis faţă de Middle West, care-i plăcea pentru faptul că era, pe de o parte, întins ca o tavă şi nu-ţi ridica probleme de alergat, pe de alta că era acoperit cu o recoltă bogată, care se recolta singură (tehnica americană pe care însă n-o înţelesese în resortul ei intim).
   - Cum adică singură, cum adică singură? (Cârtiţa).
   Ursul citea, ca de obicei, articolul de fond căutând cu
mintea sa greoaie să sesizeze deosebirile fată de articolul de fond din ziua precedentă şi de articolul de fond din urmă cu trei zile şi din urmă cu 15 ani (că el atunci se născuse), în afară de un ton vădit optimist mintea sa greoaie nu pricepea bine articolele de fond din „Rebus“ (el la asta era abonat), decât că de fiecare dată trebuie să existe 2-3 cuvinte rare, pe lângă cuvintele care - se spunea în articol - luate de-a-ndăratelea pot da acelaşi lucru.
   Vulpea, care în ultima vreme studia toate partidele de şah, frunzărea cu înfrigurare revista de specialitate, care anunţa rezultatele unei remize dacă se poate spune astfel, între alb şi negru.
   - A fost sacrificat un pion, spuse ea, iar nebunul a fost mâncat cu calul. însă ceea ce îmi place mie în jocul de şah e că piesele nu se aruncă şi că n-ar fi de mirare ca mâine, când se ia partida de la capăt, nebunul să mănânce calul, să se sacrifice iar doi sau trei pioni şi încontinuu lupta se va da între aceleaşi piese, nici mai rele, nici mai bune, în vecii vecilor. Insă e de mirare cum nebunul a ieşit aşa de repede pe tuşă, când avea tura în spate şi viitorul în faţă.

718
MARIN SORESCU


Circuitul anotimpurilor prin oaie
    Nu asculta nimeni, cum observă, toţi se delectau cu probleme de sport şi muzică uşoară, singur Ursul, care citise articolul de fond şi de-a-ndăratelea, încerca să pătrundă, cu mintea sa greoaie, chintesenţa rebusului. Câteodată rezultatul articolului de fond era trecut la rubrica „Criptograme", în numărul următor, câteodată nu. „Dacă veţi citi din primul rând al treilea cuvânt, din al doilea primul, în al treilea al doilea ş.a.m.d., se spunea, în numărul următor, la rubrica „Dezlegarea criptogramelor" veţi da peste un proverb romanesc." Ce proverb romanesc o fi aici? se chinuia Ursul, că au fost cam toate. Nu mai mult decât săptămâna trecută îi ieşise, la o lectură atentă, următorul proverb care nu era proverb, naiba ştie ce era: „Bărbatul trebuie să-şi cunoască nevasta de la brâu în jos". Adică cum? E adevărat că femeia este jumătatea bărbatului, cum se zicea, dar de ce jumătatea asta şi nu cealaltă? Şi iar fuga, lipa-lipa, cu mersul său greoi de individ care calcă cu toată talpa pământul patriei, la dubă, să se uite şi în rebusul de ieri, dacă cimilitura (se dădeau şi cimilituri, spre variaţie) propusă îl putea ajuta să găsească proverbul.
    - Terminaţi cu fleacurile, zise Bursucul, după ce semnase de primire (că el semna de primire) şi-i dăduse factorului poştal
VIZIUNEA VIZUINII
719
bacşiş 25 de bani („- O fisă." „— Fisa asta s-o bagi în mă-ta!" Acesta fusese dialogul mut între poştaş şi responsabil). Terminaţi cu prostiile şi revistele distractive, aşezaţi-vă aici, pe iarbă, să citim cu toţii poezia prietenului nostru Cocoşul, apărută în „Vocea pădurii străbune". Şi citi:
DE PE STINGHIE SĂ NU LUĂM AVANS DE MIZERIE
Să nu luăm avans de mizerie,
Să nu luăm avans de mizerie,
Căci viaţa în sine e ca o perie,
Deasă şi plină de mizerie.
De ce să ne gândim înainte Când noi privim înapoi cu mândrie?
Să nu luăm avans de jurăminte,
Pe ce punem sufletul cu bucurie?
Cocoşii sunt înlocuiţi cu cucii,
Cucii cu ceasul cu cuc,
Pantofii cu tenişii şi cu papucii Şi dacă-mi iau papucii unde mă duc?
Cântaţi pădurea să răsune
Că mai sunt şi lucruri bune (Refren)
Cântaţi Pădurea să răsune Că mai sunt şi lucruri bune De viaţă ce gemi
Bursucul închise ochii şi încercă să înţeleagă timp de 30
de secunde, recordul Iepurelui la 100 m plat. Ii deschise şi spuse:
- N-am înţeles. E optimistă sau pesimistă?

720
MARIN SORESCU
    - Asta s-o spună Cocoşul, îi spuse Cârtiţa, care trecea în lumea lor ca un element cu vederile cele mai largi. Numai el e în stare să înţeleagă ce a scris. Să ia un avans de înţelegere, ca să ne exprimăm în limbajul său mizerabil. După mine, baza filosofică a acestei producţii este jalnică, te face să plângi. Deşteptătorul, adică poetul, îndeamnă, într-un fel sau altul, să nu ne gândim la viitor, pentru că el este sub aspiraţii, un viitor scufundat, şi ne recomandă să trăim ziua de azi, cârpe diewiy care nici ea nu poate fi trăită decât în caz de forţă majoră.
    - Cum în caz de forţă majoră?
    - Aşa, că dacă trăieşti azi, trebuie să trăieşti.
    - Nu asta e filosofia, zise Cocoşul, asta nu e o analiză ştiinţifică. Eu am vrut să combat aici pesimismul, mâncătoria, turnătoria, şperţul, revizionismul, veniturile ilicite şi risipa de material.
    - Nici mai mult, nici mai puţin? întrebă Cârtiţa,
punându-şi ochelarii.
    - Nici mai mult, nici mai puţin, răspunse Cocoşul, bătând din pinteni ca un ofiţer care dă raportul. Adică să nu ne grăbim să luăm avans de mizerie, ci să ne grăbim să luăm avans de fericire, de certitudine, de sentiment al demnităţii...
    - ...Stai, se auzi o voce.
    - Nu stau deloc, de măreţie a prezentului, de încredere în strămoşi şi în moaşe. Moaşele de la sate sunt tot mai bune, iar strămoşii sunt tot mai bine moşiţi. Iată ce am vrut să spun în această poezie neînţeleasă, pentru că poetul e prin definiţie un neînţeles. Mergem pe un drum nebătătorit şi acest drum nebătătorit nu-1 găseşti decât în pădure, de aceea trebuie să ocrotim pădurea, să nu ne jucăm cu focul, să-nmulţim spaţiile verzi, să nu tăiem frunză la câini.
    - Astea reies tot din poezie? întrebă Cârtiţa, scoţându-şi ochelarii de pe nas şi băgându-i în pământ, într-o gaură pe care şi-o făcuse anume, cu labele dinapoi.
    - Da, răspunse Cocoşul, fără a sta o clipă pe gânduri.
VIZIUNEA VIZUINII
721
   - Măi, da’ a dracului poezie!
   - Bineînţeles că e o poezie nemaipomenită, din moment ce m-a costat 7 ani.
   - Ca s-o scrii?
   - Nu, ca s-o înţeleg. A, a fost o poveste foarte lungă, începu Cocoşul. M-au închis absolut degeaba. (Se auzi un păcănit uşor. Asta înseamnă că dau drumul la căldură, spuse Vulpea, care ascultase cu mare atenţie până acum, de aceea auzise şi păcănitul uşor, ca al destinului, în ramurile copacului din apropiere. Soarele dă drumul la calorifer în natură.)
   - Deci eu te căutam şi tu erai închis. Te-au luat direct de la cenaclu?
   - Nu tocmai. M-au luat de pe stinghie. Stăteam acasă, pe stinghie, se apropia miezul nopţii, era la fără un minut, mă pregăteam să zic „cucurigu“, când doi lucrători tăietori de lemne s-au prezentat şi mi-au tăiat stinghia. După aceea am căzut în plasă, că aveau şi o plasă cu el, au pus plasa în coş, că aveau şi un coş, şi am luat drumul oraşului. M-au dus întâi la piaţă. Cum preţurile erau în scădere (parcă sună cineva. Cine să sune? Vântul. A format un număr greşit de frunze) m-au dus în beci şi acolo m-am aflat dintr-o dată cot la cot cu diverşi indivizi, puşi toţi pe lucru. Scriau autobiografii.
   - Oameni?
   - Da, oameni.
   - Şi tu, cocoş printre oameni?
   - Da, oameni şi fiare, în fiare.
   Vulpea făcu socoteala. Zise:
   - Nu ştiu ce am azi, că aud prost. Cam pe când să se fi întâmplat toate astea?
- De mult, zise Cocoşul, în vremea aia afurisită când nu puteai să te plimbi ca acuma şi orice intenţie însemna un proces de intenţie şi pentru orice proces de intenţie ţi se făcea proces, şi pentru orice proces ţi se dădea o detenţie, şi după detenţie, nici o atenţie.

722
MARIN SORESCU
   - Măcar rimau, zise Cârtiţa.
   - Rimau vremurile, dar erau monocorde, zise Cocoşul. Eu am fost o victimă a îngheţului. Era un frig acolo, la beci, încât portretul lui Stalin, care ne privea cu ochii reci din perete, îngheţa bocnă şi, din când în când, trebuia să suflăm pe el, să-l aburim să-i mai dăm puţină viaţă din viaţa noastră puţină.
   - Deci voi l-aţi făcut să trăiască aşa mult? zise Iepurele.
   - într-un fel. Eram obligaţi să suflăm numai pe el, nu se pierdea o respiraţie, înghiţea totul. Dar ce oameni minunaţi am cunoscut acolo! Aceia da oameni! Intelectuali!
   - Subţiri?
   - Subţiri, că se subţiaseră cu totul, încăpeau în urechile acului fără încălţător, ca să folosesc o expresie mai prozaică. Unul mi-a povestit Război şi pace în 45 de ore. Ca să vezi cum îţi revine memoria! Citise pe vremea liceului acest roman şi acolo şi l-a amintit pe tot, cu toate amănuntele şi l-a povestit pe capitole, fără să încurce nimic. Mare scriitor, Tolstoi ăsta, 45 de ore n-am ştiut unde suntem, eram pur şi simplu în Război şi pace. într-o zi, unul a venit cu faţa sticlind (a venit e un fel de a spune, că venea din colţul celălalt) şi a spus: Am rezolvat, am rezolvat!
   - Ce-ai rezolvat, domnule?
   - Problema pentru care am căzut la bacalaureat. De când sunt aici mă tot chinui s-o rezolv şi iată că am găsit soluţia.
   Acolo mi-am înţeles eu poezia, zise Cocoşul, am priceput de ce este ea atât de optimistă. în fiecare vers vezi o poartă deschisă spre viitor şi un pas în prezent. De-aia zic să nu mai ia nimeni avans de mizerie, pentru că acest avans l-am luat noi, generaţia de acum 2-3 decenii şi de-aia voi, ăştia care beneficiaţi de pe urma suferinţei noastre, nu pricepeţi mare lucru din sacrificiile făcute, credeţi că totul vi se cuvine pentru că v-aţi născut voi, aşa, într-o epocă luminoasă.
   - Transformăm excursia noastră într-o oră de educaţie politică? zise Iepurele care sta pe ghimpi şi care, ca cel mai
VIZIUNEA VIZUINII
723
tânăr, trebuia să şi încaseze aluziile şi mustrările la adresa generaţiei mai noi şi năstruşnice.
   - Da, o transformăm, ca să ştiţi şi voi cu ce se mănâncă poezia, pe unde se ouă găina în revoluţie, zise Cocoşul, roşu de mânie. Mânia nu-i trecu decât când, umflându-şi pieptul şi trăgând în plămâni aer reavăn, proaspăt, de munte, ozonat, zise cu glas de trâmbiţă: Cucurigu, cucurigu, cucurigu! Azi trăim alte zile!
   Nici nu-şi terminase bine cocoşul pozitivul lui cucurigu, că Fără-Cap şi Fără-Coadă ieşi în faţă, ca pe o scenă, se înclină în faţa publicului şi începu:
   „Ventuze"
   - Aoleu! se auziră glasuri alarmate. Versuri! Iar versuri.
   - Da, versuri, spuse Iepurilă netulburat. Din volumul Ţoiuri şi Ventuze, partea a doua. Ventuze, mai zise el o dată. O linişte mormântală se aşternu, ca întotdeauna când se recitau versuri. Tuşi, ca să-şi dreagă glasul, şi fie că pofta tuşitului îţi vine tuşind, fie că era cam răcit, îl apucă un adevărat acces de tuse măgărească, ...şi toţi o ascultară ca pe o muzică...
   - Nu seamănă cu ţoiurile, nu ştiu cine remarcă, destul de tare să audă toată lumea. Alea parcă erau versuri, asta e muzică...
   - Hm... mmm! „Ventuze". Revenindu-şi, Fără-Cap şi Fără-Coadă debită ca pe apă aceste poeme.
   „Or fi ale lui, n-or fi ale lui" - se-ntreba fiecare în gând.

VOLUMUL II:
VENTUZE*
Motto:
O să plouă., că uite ce jos zboară pisicile. (Sindrom astenic pe fond reumatic)

în continuarea volumul I („Ţoiuri“). Introdus şi acesta arbitrar, din aceleaşi motive.

ZORI
Mai rămâne să mă-ntorc Şi pe partea cealaltă Şi din coastă să mai storc încă-o Evă, mai înaltă.
Cerul iar s-o lumina, Resfirându-i-se-n păr, Soarele mi-o scutura:
Uite-ţi mărul, na-ţi un măr.
TAIFUN
Furnica ocolind paiele Cu atâta grijă,
Obstacolele astea colosale Ivite ca din senin.
Vine vântul, ridică paiul Ca să-i facă un bine Apoi vrea s-o ridice şi pe ea - Cine-ţi mai face azi un bine Degeaba?

BOBÂRNACUL
Să vă-nvăţ cum se dă un bobârnac: Scaperi unghia degetului arătător Pe buricul degetului mare De la mâna stângă.
Astfel poţi arunca o scamă Poţi lansa o rachetă (Asta mai târziu).
Acelaşi lucru la mâna dreaptă Dacă vrei două bobârnace.
MIŢA ŞI ANTI-MIŢA
Existenţialei Miţa I-a rupt trăznetul rochiţa, Cum făcu, cum nu făcu, Că-n furou rămase, tu!
Asta îi mări-ndoiala Miţei existenţiala,
Acest fapt incoerent Azvârlind-o-n transcendent.

CUM?
Cum faci ca să te doară? Problema nu-i uşoară, Fiindcă fiind mic N-ai dreptul la nimic.
îţi pui o piatră-n gheată Şi-ncerci să faci o roată în pat, ca oarba baba Aşa-i că e degeaba?
Să-ţi scoţi un dinte-ţi vine, Dar nici o usturime!
Uf, domnule dentist,
De ce nu pot fi trist?
Ce faci? Vâri nasu-n stup? Albinele îşi rup în el atâtea ace?
Nu simţi nimic, ei, drace!
Nefericit mai eşti,
Durerea greu s-obţine! Aşteaptă dar să creşti Şi vei urla ca mine.
731
COCOŞEŞTE
Cotcodacul mâinii drepte, Cotcodacul mâinii stângi Ai să urli stând pe trepte Paralele, de nătângi.
Cucuriguu! mii de zodii Cucuriguu - gululu ’N cotcodacul de prin rodii Cum i-am spus chiar eu lui Lulu.


732
JALE
Mă doare-cotul până-n gât Sătul de vrăbii şi de totul!
De-aş fi mai gras, mai hotărât, M-aş răsturna-n abis, cu cotul.
Dar vrăbii mari şi vrăbii mici Aleargă după licurici Şi printre pene şi sclipiri, Respiri, mai mori, şi iar respiri.
SAŢIU
Laptele de la ninsoare
- Spuma aia de la fulgi - Cu o lingură mai mare Este cazul să-l mănânci.
Iar apoi să râcâi cerul, Tuciul lui, pe săturate.
Să te ştergi la bot - şi zerul Să-l dai stelelor, să crape.

ÎNTÂMPLARE
Musca asta, cap zevzec, Ce-o fi căutat în bec?
Eu nu înţeleg deloc, Pentru ce şi-a dat ea foc?
Mai bine în ceaslov;
O bubă pentru Iov.
VULPEA IESE
Vulpea iese ceas de ceas Din coteţ, ca din impas, Vulpea intră zi de zi în coteţ - fie ce-o fi.
Raţă, curcă ori găină,
Să le scoată la lumină!
Ca să nu rămână-n beznă De coteţ, până la gleznă.

RĂZBUNARE
O molie degeaba îşi începuse treaba Că vine gospodina Şi zvârl! cu naftalina.
— De ce mi-o sufli-n nas, Vrei să tuşesc şi azi?
Vrei să strănut din nou? Te prind eu în cavou.
PRIETENUL
(variantă)
Furnica-şi duce traiul Tot vrând să treacă paiul Ce-i sta în drum - un munte Şi ea se face luntre
Şi punte, tot asudă Şi-atât ocol şi trudă!
Prietenul ei, vântul,
Ce-i înţelege gândul,
Să-i facă ei un bine Ia paiu-n înălţime.
Apoi, tot ca nimica,
Ridică şi furnica.

CARIUL
Cariul care-mi roade-n grindă Vrea să-i cumpăr o oglindă. „Când lucrez şi nu mă văd
- Mi-a spus el - este prăpăd.
Mi se pare c-am pierit,
M-am autogăurit Dând afară rumeguş Ca atunci când rod în uşi.
Stai şi dumneata-n oglindă Să te văd de-aici din grindă.
Ia una veneţiană Că acestea-s de pomană."
739
SFANŢA
Sfanta e ceva ce nu e,
Cam aşa ca o gutuie,
Dacă n-ar sta în gutui,
La cheremul orişicui.
E ceva, mă urmăreşti? - Ce se vede prin fereşti Când te uiţi peste balcon In casă la Arion.
Ca să nu zic vorbă mare Sfanţa la numărătoare Când ieşea, când dispărea - Aşa-i sfanţa, asta-i ea.

ÎN ŢÂŢÂNI
Marea în ţâţâni de cer, Scârţâie parcă-i de fier. Oamenii de lângă ea începură-a se muta.
Lor le place răsăritul Dar mai ba cu scârţâitul! Scârţ! răsare luna ceea Parcă-n broasca uşii cheia.
Că n-am eu forţă mai mare Şi în mâini şi în picioare Să-ncui marea într-un lac Şi să cânt sus în copac.
PARCĂ
Parcă-aş vrea să fiu mai breaz Mai viteaz, da, mai viteaz, Chiar dacă-aş fugi să fie A fugi din vitejie.
Lasă-mă să-mi tai urechea,
Ca să n-o răzbească strechea, Să mă leg de un picior,
Bunul nostru-al tuturor.
Şi-aşa şchiop o viaţă-ntreagă Să mai văd dacă mi-e dragă.
Mozoc cu ochii în patru

DELTA
Raţa sălbatecă-i o gâscă,
Aşa-i de mare, pe cuvânt.
De mii de ori decât o muscă Mai mult, consumă-n aripi, vânt.
Deci cel mai greu e răsuflarea în deltă să ţi-o tragi, ca-n plasă, Noroc că e alături marea,
Plină de aer, foarte deasă.
VINE
Vine tristeţea de la sine,
Aşa cum ştiu doar eu că vine Mă ia foarte frumos de braţ Zicându-mi foarte simplu: - Haţ!
— Eu nu am timp de hăţul tău, Tristeţe, pentru Dumnezeu! Cată-ţi te rog un alt nătâng, Poftim, iar m-ai făcut să plâng.

744
PE TREI SPIRALE
Călare pe un şarpe Prin cerul cu eşarfe,
Eu am fugit din rai:
5	Nu	mai era mălai.
Toţi sfinţii: „Stai, mă, stai. Acuma e de trai“
Dar eu pe trei spirale De şarpe, fugi la vale!
Ce odihniţi sunt morţii! Şi-au cheltuit toţi orţii Şi-acum trag la aghioase, Cu oase fără oase.
Odihna mortului!
Să fiu al dracului De nu-i aici misterul Din care creşte cerul.
Cu stelele-i cu tot.
In gura unui mort Suntem cuvinte noi,
De dincolo de-apoi.

BABEL
Sachelarie, Macarie, Ilarie Toţi aveau câte-o carie.
Le-au încărcat într-un tramvai Şi le-au tras cu un pai.
Sachelarie îl bănuia pe Macarie C-ar mai avea o carie
- Macarie, mă Carie, Măgărie Scoate şi ailaltă carie.
OFTAT
Se plânge porcul supărat:
In iad să fii şi-i mai curat!
La orice pas - ce murdărie!
Ce bălegar, ce scârnăvie!
Şi culmea culmilor - oftat - Să nu poţi să mănânci... (oftat)
Căci dacă-ai pus un pic pe limbă, îndată soarta ţi se schimbă!
Te prind de ceafă şi te taie Şi te mănâncă în tigaie...

PE LA CÂNTĂTORI
Mi-e dor de nu ştiu câte ori... Şi-anume, pe la cântători,
Când zice vulpea: - Cucurigu! Ce-mi dai dacă-am venit cu dricu?
îţi dau un gând - zice cocoşul - (Ce-i în construcţie „la roşu“)
Să-l cari prin vizuini cu coşul.
Să-l tot jumoli, dacă ai ce,
Şi să mă laşi în pace, bre!
Mi-e dor de multe ori la rând Să mă tot dau în plâns, plângând, Ca proasta, când se dă în bâlci,
Şi plânge, până face gâlci.
AŞ VREA SĂ MI SE PARĂ
Aş vrea să mi se pară Că viaţa e uşoară Că stăm, ca-n fund de apă, Sub multe foi de ceapă.
Şi eu, ori nenea Laie, Desfoaie, tot desfoaie!
Şi anii trec — pe apă Şi plângem, de la ceapă.

Cap. XXVI „ŞI PLÂNGEM, DE LA CEAPĂ“
    După „Şi plângem de la ceapă“, Fără-Cap şi Fără-Coadă tăcu, emoţionat, iar publicul aşteptă, mai puţin emoţionat - fiecare se lăsase furat de gânduri - să urmeze altă poezie. Iepurilă tăcea, nimeni nu ştia dacă trebuie să aplaude sau să mai aştepte, să nu strice efectul... Poate recitatorul se concentrează pentru o nouă rafală... Dar acesta, în sfârşit, se înclină şi trecu la locul său.
    - Deci ale dumitale sunt şi Ţoiurile şi Ventuzele - zise Ursu, după aplauzele care izbucniseră, în sfârşit, şi acum abia se mai putuseră opri, vorba poetului „E greu românul la pornit / Dar din pornit e greu de-oprit“ - ale dumitale, nu?
    Nu primi nici un răspuns deocamdată. Abia într-un târziu, când întrebarea se pierduse de-acum în neant şi-n memoria tulburată estetic a auditoriului, Iepuraşul rosti cu mândrie:
    -Da.
    - Să-ţi fie de bine... Ursu tăcu, încruntând din sprâncene. Câte nu-i veniră în minte... îl podidiră lacrimile şi plânse două săptămâni încheiate.
i
Cap. XXVII DECONECTAREA
Motto:
De altminteri era şi cu carte, el putea să spue, călare fiind, pe de rost Tatăl nostru.	5
PANAIT MACRI
- Erau într-o deconectare totală.
- Cine erau ei?
- Vulpea şi Ursul. Ce, crezi c-au venit străini între noi?
...Şi, continuăm ideea, se uitau în jos, în prăpastie. Ea vedea 10
o prăpastie mai mare decât el, deşi priveau amândoi în aceeaşi prăpastie, ce se căsca egală cu sine la picioarele lor, dar el era mai puţin prăpăstios decât ea, care era o prăpăstioasă pe marginea prăpastie. în adânc se pregătea ceva, nu se ştie bine ce, şi apa râului, care se zărea ca o pânză de fierăstrău, 15 spintecând cu hărnicie piatra şi lăsând rumeguşul să curgă la vale, le trezea imaginaţia bolnavă. în fond, chiar de aia se şi aflau acolo că erau bolnavi, nu de imaginaţie, ci de vremea asta păcătoasă, schimbătoare, cu intemperii („imperiul intemperiilor*) şi lui nu-i lucra bine splina, iar ei ficatul. Erau 20 doi bolnavi simetrici. Fuseseră trimişi acolo la odihnă, prin sindicat, căci - ca sinistraţi - aveau voie să stea 13 zile la munte, casa şi masa plătite, şi să se uite în prăpastie.
Acum, de când se făcuse şoseaua, mă rog, drumul acesta de care, peisajul nu c-ar fi fost o porcărie, dar se stricase mult. 25

752
MARIN SORESCU
Două galaxii fugind spre roşu
Galaxia noastră fugind spre roşu
Galaxia lor fugind spre roşu
VIZIUNEA VIZUINII
753
Peste tot mişunau turişti, vedeai bucăţi de ziare, agăţate de brazi. Cutii de conserve. înainte, pentru a se ajunge acolo, urcai pe tot felul de scurtături şi când ajungeai sus, chiar că-1 prindeai pe Dumnezeu de un picior. Lacul, care era la doi paşi, îţi oferea unda lui răcoroasă şi, parcă scoasă la minut, 5 propria-ţi imagine, privind cerul fără pic de nor. Tu te uitai în jos şi-n lac apăreai că te uiţi în sus, numai aşa se poate contempla ideea de Dumnezeu, se gândise Ursul odată pus într-o astfel de situaţie, cu ocazia unei excursii făcute cu rucsacul la spinare şi în alt fel de condiţii.	io
   Acum, pe drumul de care (pronunţă cară), treceau camioane, de fapt nu camioane, ci maşinile acelea mari, care cară buşteni, şi ţi se rupea inima, uitându-te cum se dezgolesc munţii. El, care purta nume alpin (se considera urs alpin), suferea şi cu inconştientul din el pentru defrişarea şi 15 dispariţia pădurilor care-1 „lasă descoperit". Tot privind în jos, când ochii i se obişnuiră cu întunericul, zări o foaie de ziar, prinsă de o piatră, lângă râul care sfredelea întruna, luminând, cu argintul său, plumbul din ziar. începu să citească, aplecându-se mult peste marginea prăpastiei (era cam miop), 20 ştiut fiind că lectura, la munte, îţi dă o cu totul altă plăcere, decât cea din târg. „Autorul ia în derâdere o perioadă pentru care nu are suficiente mijloace s-o investigheze, ca şi când..."
   - îi cunosc scrisul, zise el şi se aplecă şi mai tare. E idiotul de Coşoroagă, care mă urmăreşte cu prostiile lui, prea pompos 25 numite critică literară, până şi aici.
   Coşoroagă era tipul de critic aşa-zis „isteţ", care înţelege la prima ochire totul (aşa i se pare lui) şi nici un scriitor nu-i scapă din ghearele lui isteţe. Citea o carte ca şi când l-ai fi obligat tu să ţi-o citească, şi o termina într-o stare de iritare, 30 pe care ţi-o dă corvoada. Corvoada lui era de fapt lipsa de talent, pentru că nimeni nu-1 obligase să se facă critic literar şi să mănânce, cu atâta chin, ce nu-i place. Când îşi aducea aminte de el, lui Ursu îi venea în minte imaginea băieţelului

754
MARIN SORESCU

unui orăşan care, dus la Sinaia şi văzând pentru prima oară o vacă păscând, se aşezase în patru labe şi începuse şi el să rupă iarbă cu gura. Atâta pricepea Coşoroagă din cele citite, era la fel de nevinovat ca şi copilul care paşte. Bineînţeles, lui Ursu, ca inginer, puţin îi păsa dacă un critic are sau nu aplecare pentru literatură. Dar cum Coşoroagă era vecin cu el, de cartier, şi-l întâlnea din când în când, trebuia să-i suporte şi năzbâtiile lui critice, pe care întâi i le povestea, pe urmă i le dădea să le citească şi stătea lângă el până termina de citit, făcându-i mereu cu ochiul şi trăgându-1 de mânecă, nu cumva să scape vreun sens, vreo ironie acidă, nu cumva să nu bage de seamă ce tare l-a muşcat pe „venerabil".
Poate de cot", îi venea lui să-i răspundă de fiecare dată când îl întreba, dar se abţinea, pentru că nu voia să mai
lungească discuţia.
    La un moment dat, bucata de ziar se desprinde de sub piatra care o ţinea şi fu dusă la vale. Ursul, urmărând-o cu ochii, ca să nu scape rândul, era să facă o mişcare greşită şi dacă nu-1 ţinea Vulpea, cine ştie ce s-ar fi întâmplat. Deşi el pretindea că, în orice situaţie, iese deasupra ca untdelemnul,
întrucât are adevărul în el.
    - Ehe, mulţi am văzut eu cu adevăr în ei şi n-au mai ieşit, ba dimpotrivă, cu cât aveau mai mult adevăr, cu atât s-au scufundat mai mult, îi spuse Vulpea.
VIZIUNEA VIZUINII
755
   - Să nu vorbim de ulei, adevărul, numai adevărul, îi răspunsese el, tot în gând.
   Se ridicară amândoi, relaxaţi şi, ajungând la concluzia că prăpastia e de natură vulcanică şi nu prieşte, luată doze mari, unor temperamente vulcanice cum erau ei, îşi promiseră să mai vină şi mâine, s-o contemple.
   Chiar dacă mişunau turiştii în jur, ei se simţeau singuri şi mulţumiră din tot sufletul întreprinderii care avusese buna idee să-i trimi tă la munte în aceeaşi serie, deşi sindicatul lor pretindea că n-are destui oameni pentru sezonul acesta şi trimite două serii descompletate. Descompletate pe dracu’!

Cap. XXVIII REVENIREA
Motto:
                     „Istoria aceasta, precum am arătat mai sus, era 5	ştearsă în manuscriptul de la Cioara, dar s-a
                     întregit apoi din pergamina de la Zânoaga, prin osteneala învăţatului Tălălău, care zice acolo că arfi fost pagubă să fi mers întru nepomenire această istorie, măcar că-i puţintel nu prea frumoasă, însă 10	zice	el	mai încolo, că poate fi de învăţătură. întăi:
că sub orice chip să nu primeascăfemei prin mănăstiri.
A doua: ca fraţii călugări să nu caute cu ochii încolo şi încoace, ca să nu vază deşertăciuni. A treia: dacă visează ceva rău, îndată trezindu-se,
15	să-şi facă cruce şi să ia apă sfinţită. A patra: că
văzând vreo femeie şi mai vârtos când s-ar invita, să ştie că aceea de bună seamă e demonul. “
ION BUDAI-DELEANU
Peste cinci minute, se afla din nou acolo (după ceasul lui 20 trecuseră de fapt opt minute. Avea un orologiu cu nisip în ochi, cum îl numea el, pentru uzul şefilor, dar care mergea destul de bine). închidem paranteza şi continuăm descrierea orologiului fără nici o chingă, care era, orologiul, aşezat acolo - unde se ţin astea?
    - Pe o etajeră, alături de „Manualul bunului nebun£t. Şi picura, 25 pic, pic, nisipul, aducându-i aminte de frumoasa Clepsidra. Căci de-aici vine numele, de la acea nemaipomenită curtezană romană,
VIZIUNEA VIZUINII
757
din epoca imperială, când graniţele erau atâta, şi aceea, de câte ori primea câte un iubit, punea nisipul să sune şi când se termina sticluţa, o întorcea pe partea cealaltă şi-l dădea pe ăla afară cu un brânci uşor şi tandru. De unde numele a trecut la ceas.
   - Unde ai fost? îl întrebă Vulpea, care stătea pe marginea unei idei: să-şi pună şi baticul turban să-l facă pe turbat să turbeze (simţea vag că s-a îndepărtat oarecum de ea), sau să rămână, cu pletele în vânt, în vântul acela artificial, care venea de la ventilator?
   - Am fost îndrăgostit, spuse el sec, mai precis demisec, pe de o parte ca să nu-i dea ei de bănuit, dacă ar fi fost prea sec, pe de altă parte ca să nu mărturisească prea mult.
   - Hm. Ştiam.
   - De unde ştiai? ridică Ursul o sprânceană devenind dintr-o dată interesat — interesat să afle cât se aflase în târg. Şi-n afară de asta, el se dădea în vânt să afle poveşti cu dragoste; chiar propriile poveşti în gura altora sunau ca noi. - Ia mai zi o dată.
   - Ce? făcu Vulpea. - Lasă că ştiu tot.
   Se priviră o clipă în ochi, să vadă care pe care. Care roşeşte, ăla e!
   - Şi la urma urmei, continuă el, viaţa e mai complexă decât bunele noastre intenţii, îţi scoate în cale şi bune şi rele, nici nu ştii de unde sare iepurele, trebuie să fii călit, să faci faţă.
   - Generalităţi, spuse Vulpea. - Eu ştiu şi cum o cheamă. Măi, aş vrea s-o cunosc pe maică-ta aia care te-a făcut, fir-ai tu să fii, că aşa te joci cu vorbele! Exclamare! Am aflat fără să vreau, într-o vizită.
   - Nu la serviciu?
   - Şi-ţi închipui cât m-a durut, pentru că persoana fusese combinată cu băiatul unei colege şi aia, persoana, se lauda ce cucerire grozavă a făcut, şi că tu i-ai face declaraţii în scris.
   Eu, care abia ştiu să scriu, vru să spună Ursul, trântind şi el o minciună acolo, dar în gura lui răsunară alte cuvinte.
   - Cum să-ţi explic eu ţie cât de mult mă miră aceste scorneli, care, cu cât sunt mai mult scorneli, cu atât mai mult

758
MARIN SORESCU


Galaxii fără stele sau şerpii şi criza de anvelope
se îndepărtează de realitate, pentru că tu - şi cine mă cunoaşte
mai bine decât tine? - ştii că dacă ar fi vorba să fie ceva, n-ar
răsufla nici în mormânt. Cine se laudă că m-am uitat o dată
la ea, înseamnă că m-am uitat în treacăt, aşa, degeaba...
    - Acum ai vrea să şi plătească.
    - ...fără s-o observ, mi-am plecat privirea ca peste un peisaj
feminin oarecare. Adevărul trebuie căutat în altă parte.
    - Unde?
    Vulpea nu ştia nici ea ce să creadă, se uita la el care, între
timp, se aşezase pe pat şi stătea întins la orizontală perfectă,
dacă mai există astăzi vreo orizontală perfectă, de sus îl privea
Vulpea, cu superioritatea ei morală de femeie. De femeie.
    - E o actriţă, mărturisi el şi ea odată se întunecă, de parcă
cerul se retrăsese în sus, lăsând loc golului cosmic.
VIZIUNEA VIZUINII
759
   - Ştiam.
   - Dar nu-i adevărat, spuse Ursul, am zis aşa ca să-ţi fac plăcerea de a crede pentru o clipă că deţii adevărul „ pe care nici Kant, cât era el de expert, de campion în ale abstracţiunii, nu-1 poseda în stare pură, ci numai aşa, cu impurităţi.
   Acum ce gândea Ursul.
   Viaţa trece: aşa de repede, încât dacă nu iubeşti la timpul oportun, iubeşti la timpul inoportun, tu poţi să râzi dar aşa e, şi te faci de bâlci. Dacă te apucă amok-ul la 60 ani, pe unde scoţi cămaşa? El nu era un sentimental, cu toate că avea şi el o inimă, vorba lied-ului, şi de ce-i era lui cel mai frică în viaţă, nu scăpa. De tendinţa de acaparare a femeilor, care parcă lucrează la monopol (acum cuvântul nu se mai întrebuinţează) şi ce-i al lor, trebuie să fie numai al lor. De aceea fugea de orice sentiment mai adânc, dar acu’ chiar că nimerise să se îndrăgostească, însă îi trecuse. Ce poţi să faci în cinci minute (opt, după orologiul cu nisip în ochi), cât stătuse în birou, mai ales cu o prezenţă ca a ei dincolo, în dormitor, ea care pe toate le miroase, pe toate le pipăie.
   - Uitaseşi că şi tu ai fost actriţă. Tu eşti actriţa, zise el, uitându-se pe o bucăţică de hârtie pe care o ţinea în mână, ca şi când ar fi citit de pe ea şi nu vedea bine literele, ba o apropia de ochi, ba o îndepărta în zare.
   Ce gândea Vulpea?
   Acum să te văd, cum pătrunzi în gândurile frumoasei noastre doamne, care ştie atât de bine să fie citeaţă când vrea şi ilizibilă când nu vrea să fie citeaţă.
   Stătea cu mâna la frunte, realizând un triunghi isoscel şi unghiile, în lumina soarelui, sclipeau ca nişte pietre preţioase, pe care anticii ar fi încrustat un labirint. Gândurile i se pierdeau în acest labirint , căci îl lăsase să intre acolo fără firul Ariadnei.
   Simţea o atracţie pentru omul de lângă ea, pe care încercase să şi-o reprime şi chiar acela o îndemnase, prieteneşte, să lase lucrurile aşa, să nu le dea proporţii. Ce poate fi mai frumos decât o prietenie, care nu degenerează într-o dragoste curată?

760
MARIN SORESCU
Pentru că atunci când iubeşti, suferi, stai lângă telefon şi tremuri pentru fiecare semnal, fiecare greşeală, fiecare deget băgat unde nu trebuie, formând 5 în loc de 8, ce, parcă-i greu?!
    îşi bătuse capul multă vreme să afle cauza răcirii aparente a scoarţei pământului, în primul rând, pentru a ajunge aşa, din aproape în aproape, din ţară în ţară, la cauzele răcirii lui faţă de ea. Ştia că dânsa nu poate fi de vină, întrucât avea toate calităţile şi chiar el îi spusese o dată textual: „ai toate calităţile şi orice s-ar întâmpla, vina trebuie căutată aiurea“.
    Dar unde? Că lumea e mare. Ursul era şi plimbăreţ, iar când stătea pe loc era pur şi simplu năpădit de corespondenţă, şi ea ştia să citească dragostea printre rânduri şi pe sub timbre. E drept că şi ei i se făcea curte - o curte turbată - pentru că dacă îi plăcuse lui Ursu, era normal ca toţi cei care au doi ochi de văzut s-o vadă, să-nchidă ochii, să-i deschidă, s-o mai vadă o dată şi să le placă. Avea nişte farmece de bună întocmire şi aşezare, cum s-ar spune în limbaj cronicăresc, totul era la locul lui şi pus la punct, ştia să fie graţioasă, suavă, dulce, cultă (a se sublinia cuvântul cultă). Avea capul limpede şi piciorul zvelt.
    - Dar ce-ai în cap tot n-ai zis, se gândi ea, interceptând gândurile Ursului, căci avea şi acest dar de a fi pe unde scurte, când acestea pluteau în aer, la distanţă de 3-4 metri.
    - Ce-o fi în capul ei, se frământă Ursul, învăluind-o cu o privire tandră, în care el strecură şi un pic de laser, de-ăla care detectează gândul ascuns al omului, în cotlonul cel mai ferit.
    O simţise când aproape, când departe, în timpul acesta, şi nu-şi dădea seama bine dacă atunci când el o simţea aproape ea îl simţea departe şi invers. Dacă există o potrivire de caracter şi în relaţiile acestea de despărţire.
    Şi în căpşorul ei cu bucle mai era ceva, şi mai preţios: acea intuiţie că el poate s-o înşele oricât, s-o uite de la mână până la gură, pentru că aşa era el, dintr-o bucată de fier, care se căleşte şi în focul unor ochi sinceri şi în focul unor ochi nesinceri, aceştia din urmă fiind verzi. Căci aia trebuia să aibă ochii verzi.
Cap. XXIX
E VARĂ ŞI LUMEA NU PREA SCRIE Motto:
Nu există „lucrul în sine“ în afară de mine.	5
FICHTE
    - In fond, mie-mi trebuie foarte puţin ca să fiu fericită, atât cât poate fi fericit un om, fericită o femeie, zise Vulpea, femeieşte, după ce deduse, din mişcările oarecum mai ordonate ale partenerului de coşmaruri, că Ursul se trezise din visul io secolului. Acum, care secol? XIII, XIV?
    începu să-i facă o lungă analiză stilistică a comportamentului. De la primele bănuieli, cum putuse aluneca el într-o asemenea asociaţie de idei, e drept că născută inconştient, dar şi inconştientul acesta are legile lui care, analizate conştient 15 şi conştiincios, vreau să spun cu conştiinţa împăcată, îşi pot dezvălui mobilele reale ale realităţii sinelui. în fiecare ins este un sine (câteodată şinele se confundă cu sine qua non, dar mulţi ne arată că se poate şi fără şi 50% din numărul acestora este recrutat dintre cei care nu ştiu latineşte) şi un contrasine 20 şi din ciocnirea acestor particule de materie (imposibil ca măcar contrasinele să nu fie material) reiese personalitatea individului. Creşte ca nufărul prin apă, străbătând toate straturile, de la cele mai pâcloase, ceţoase, mâloase, până la cele străvezii, limpezi, diafane - până la lumina soarelui.	25

762
MARIN SORESCU
    Deci, de ce fugea Ursul de Inchiziţie? Problema putea fi
analizată în două feluri.
    I. De ce să nu fugă, din moment ce avea momente când se credea pe vremea ei şi se afla în legitimă apărare, preluând de la prietenul său Iepurilă fuga ca metodă muzicală, interpretată la orgă şi patru picioare. Şi tot la I, îşi inventase o suprarealitate, mai precis, o luase din suprarealitate, suprareali- tăţile sunt, de cele mai multe ori, anterealităţi. - Se încheie paranteza. - Care paranteză? - şi se ţinea cu dinţii de ea, având momente când, la serviciu, pe scaun, instalat birocratic şi în deplinătatea exercitării funcţiei sale, se pomenea vizitat de frici, temeri, îndoieli, neîncredere în ziua de azi, neîncredere în ziua de mâine, poimâine şi răspoimâine şi în vecii vecilor amin, mergând până acolo, încât îşi nega propria realitate. „Eu nu sunt, domnule, eu nu exist, sunt o invenţie a statului, făcut ca să mă exploateze, că e vorba de mine, invenţia. Invenţia lor diabolică, da, diabolică, pentru că ce fac eu de dimineaţă de la şase şi, 3 x 8 = 24, până la 6, trei schimburi, decât să le execut conştient şi inconştient, de voie şi de nevoie, târâş-grăbiş, cu mai mult entuziasm, cu mai puţin entuziasm, plin de mândrie ori scârbit la culme, toate comenzile clienţilor mei, trimişi să stoarcă, să mă întoarcă pe dos, să mă vlăguiască, să mă bată la cap şi, foarte rar, dar rar de tot, pe umăr: Bravo, ai lucrat bine, ai depus eforturi supraomeneşti, na şi tu, acolo, o primă.
    Primă nu mai luase din 1635 de lei, socotea primele ca pe ani, o cifră reprezentând un fel de element istoric. Deci din 1635, dacă scădem impozitul, 1512 în mână, dintre care abonamentele, cotizaţiile, datoriile mărunte etc. făceau să scadă şi mai mult cifra, aşa încât aproape nici nu mai amintea data - şi bine făcea.
    Ce voiam să spun?
    Deci existau şi bătăi pe umăr fără prime şi, cu timpul, Ursu căpătase un tic, cum îl bătea cineva pe umăr fără primă, ridica
VIZIUNEA VIZUINII
763
şi el din umeri: nu pot, nu ştiu, n-am văzut, nu e de competenţa mea.
    Poate de la aceste nemulţumiri de ordin profesional să se fi născut această manie a persecuţiei societăţii în creierul lui, având impresia că orice ins care intră în birou e un killer, care-1 împuşcă mereu cu gloanţe oarbe. în limbaj birocratic, vine să-l bată la cap. Prin urmare, o alunecare a eului în subsolul voinţei (Vulpea citise câteva cărţi mai specioase şi încerca să le aplice pe ce-i era mai drag).
    II. Faptul că realitatea din jurul lui era extrem de armonioasă, plina de mulţumiri sufleteşti, mergând de la automulţumirea de sine, până Ia mulţumirea generală, un fel de beatitudine edenică, unde oamenii numai că n-au aripi, păşesc parcă zboară şi problemele se rezolvă înainte de a se ivi... zorile, aşa că te trezeşti cu problemele rezolvate şi ziua mai mult arzi gazul, decât să te frămânţi, să te dai cu capul de pereţi - deci faptul că trăia într-o asemenea perfecţiune îl făcuse, poate, în goana lui după oarecare contrast şi noutate, s-o ia razna, astenizându-se de prea mult bine. Se zice că în rai, unde curge peste tot lapte şi miere, existând bărci speciale pentru una şi pentru alta, dorinţa tuturor e să mănânce cotoare de varză, care se vinde în butoaie de peşte sărat, dar sunt foarte greu de procurat pentru că, între râurile de lapte şi miere, curge aşa-numitul Râu al Sâmbetei, apa Sâmbetei, şi tot ce e acru, piperat, sărat, mă rog, tot ce-ar mai putea da un condiment raiului, se duce pe apa Sâmbetei, în iad.
    Deci un fel de dorinţă de autoflagelare, cum simţeau în antichitate femeile depravate, mai bine zis nu simţeau nici o plăcere, dacă nu se biciuiau, înainte sau după, nu conta, în văzul lumii. Cu rotiţele care se mişcau atât de lin, angrenând o societate făcută să stai în ea numai cu zâmbetul pe buze, faptul că cea mai mare satisfacţie a ta era să-I vezi mulţumit şi satisfăcut pe aproapele tău, clasa ta, dacă erai elev, întreprinderea ta, dacă erai întreprinzător, în afară de satisfacţiile sexuale,

764
MARIN SORESCU
care încă mai erau la purtător, ca să zicem aşa, rămânând pe seama societăţii doar reflexul acestor mici fericiri personale, cuantumul acela de voie bună şi roşeată în obraz, echilibru realizat din buna funcţionare a tuturor glandelor cu secreţie internă, totul avea logică, mai ales logică formală şi, de aici, începutul frazei noastre. Deci un fel de dorinţă de autoflagelare.
    Acestea erau două puncte la care Vulpea se oprise, analizându-1 pe Urs, în apucătura lui de a avea un mic coşmar. Una din două: ori ceva nu era în regulă cu el, ori ceva nu e
în regulă cu mine.
    - Ce-ai spus, zise Ursul, ridicându-se de pe scaun, şi uitându-se la o sticluţă de parfum, de formă hexagonală. - După o anumită activitate, nu mai aud cu urechea stângă.
    - Exact cu stânga, că te-am prins de câteva ori, cum nu
erai atent la mine cu stânga.
    - Nu-i nimic, nu era ceva prea important, ţi-am făcut un
fel de critică empirică.
    - Şi la ce concluzii ai ajuns?
    - Bune. Dar despre asta, pe larg, data viitoare.
SE PREGĂTEŞTE FURTUNA!
Motto:
Cocoşul sunt eu.
BRÂNCUŞI
   - îmi ţiuie urechea, zău, ca-n avion. Nu, tu o să mă laşi surdă de urechea stângă, e clar ca vaca lui Esenin (asta e din facultate)!
   Urmă un moment de tăcere, atât de penibilă, încât atât Ursul cât şi Vulpea îşi auziră sângele urcând în obraji şi se auziră roşindu-se, din cauza tăcerii penibile, dar atât de penibile, cum numai rar poate fi tăcerea între doi oameni, care altfel comunică încontinuu. Cum comunicaseră până mai adineaori, se analizaseră, se zbenguiseră, se fandosiseră, vorbind prin semne (cuvântul trădează, de cele mai multe ori, semnul, nu, nu spunem care semn) şi acum stăteau pe scaun, mai precis ea pe scaun, el lungit în pat, şi aşteptau să treacă momentul.
   - Cum trec momentele vieţii noastre! exclamă el, căutând cu ochii, prin încăpere, un termometru, pentru a putea da vina moleşelii „care-1 cuprinsese ca prin farmec“ (întotdeauna el o bănuise pe Vulpe că umblă cu farmece feminine, dar niciodată nu-i demonstrase ca astăzi) pe căldura torenţială de afară. Căci razele soarelui cădeau ca o ploaie torenţială şi erai ud până la piele, întocmai ca pe vremea aceea (a ploii).
   - Să tot fie 40 de grade, nu?

766
MARIN SORESCU

- Aşi! 35!
- Ce mai faci?
- Să-ţi spun bancul acela cu belgienii la recrutare?
- E prea cald pentru a râde de poantă.
O adiere venise să umfle perdeaua şi mişcarea de jupon a perdelei avu darul şi aerul să-l învioreze pe Urs, care sări drept în sus, zicând: „Evrika! Am găsit!" Se aplecă şi culese de pe jos o scrisoare de dragoste către o oarecare „draga mea",
„întreaga mea" şi care începea astfel:
„Mi-e aproape imposibil să stau la hotelul cu pricina, din cauza grupului de rugbişti surdo-muţi, care se trezesc la ora 5 dimineaţa şi încep să bată cu picioarele în uşi, ca să-i trezească şi pe ceilalţi, mai tari de urechi, dacă se poate închipui una ca asta. Probabil că percep ei nişte ultrasunete şi emit, pe cale bucală, nişte infraroşii, iar eu care dorm cu bulă de vată în urechi, sunt primul care sar în sus. In prima zi am crezut, zău, că a venit cutremurul".
VIZIUNEA VIZUINII
767
   - Cine ţi-a scris? sări Ursul în sus pentru a doua oară - citind se tot lăsase în jos, de nervi, gândind că în caz că-1 apucă, de gelozie, vreun atac de inimă, să-l găsească gata întins şi să scape ca prin urechile acului. Dar nu se putu abţine şi sări ca împins de-un resort şi, fâlfâindu-i scrisoarea prin faţa nasului, striga ca 5 un disperat: „Te-am prins, te-am aprins, te-am cuprins". Geloşii,
e ştiut de la Othello, îşi cam pierd raţiunea şi vorbesc automat.
   - Stai, linişteşte-te, zise Vulpea, vezi să nu cocoloşeşti timbrul. Dă s-o văd şi eu. Şi, cercetând-o cu atenţie:
- Cine ţi-a scris-o, e a ta, de unde o ai, bestie jupuită?! io
   - Să-mi fi căzut mie din buzunar? se miră Ursul, care purta prin buzunare tot felul de scrisori de dragoste, copiate la Biblioteca Academiei, de la amanţi celebri către amante celebre şi invers, în căutarea unui stil de dragoste mai elevat, demn
de epoca noastră („Elevat" să vie de la „elevă"? Acest gând n-avu 15 timpul de a-1 ctuce până la capăt; oricum era pe o pistă greşită).
   într-adevăr, scrisoarea îi aparţinea şi fu rândul ei să facă un tur de orizont în viaţa sentimentală a parteterului, spunând că se impiedică la fiecare pas de câte una, de câte două, de câte o grămadă, de câte nouă şi cerându-i să-i explice, pe rând, 20 cine e fiecare şi ce reprezintă.

Animale necunoscute şi animale dispărute din acest somon

768
MARIN SORESCU
    - Who’s who, who’s who? zicea ea şi cum ai apucat-o pe calea asta? îi făcu un scurt istoric al oamenilor mari care, depravându-se, au ajuns să înşele aspiraţiile şi aşteptările tuturor, rostogolindu-se de pe culmea măririi, în porcăria cea mai josnică şi lipsită de glorie. Cezar, din cauza Mesalinei, Octavian, din cauza lui August, Roma, din cauza Capitoliului, Capitoliul, din cauza gâştelor, iată numai câteva spicuiri, decăderi ilustre din cauza gâştelor! spuse ea în culmea mâniei, care o făcea să calce cu bună ştiinţă, în picioare, datele cronologice, menţinând ceea ce era, de fapt, esenţial, ideea că orice pasăre pe limba ei piere.
    - Da, orice pasăre pe limba ei piere, dar cauza pieirii nu sunteţi oare voi, femeile, care aţi ajuns până acolo încât aţi umplut de fărădelegi până şi Biblia?.
    Se repezi la o Biblie şi, frunzărind-o (văzu că e un Larousse, dar ce mai conta), rostea nume ca acestea: Salomeea, Sarah, Magdalena, nevasta lui Putifar, regina din Saba şi, mai presus de toate, Eva, da, Eva, ea în persoană!
    - Ia te uită ce scrie aici, zise el, citind un pasaj: „Lire: instrument de musique â cordes. Fig. genie poetique“. Ce naiba, ăştia s-au băgat până şi în Biblie, s-o schimbe? „Saisir: prendre fortement. Saisir quelqu’un au collet. Prendre quelque chose pour s’en servir: saisir son epee. Se rendre maître: saisir le pouvior. S’emparer d’une chose par autorite de justice, pour la faire vendre â son profit, ou pour la faire disparaître: saisir un mobilier“. Dă-i încolo, c-au făcut din toate Larousse! Dă-i naibii de franţuji!
    Momentul penibil se consumase, termometrul, găsit în sfârşit pe perete, arăta 35° la umbră, iar presiunea atmosferică era de aşteptat: 15 atmosfere, o atmosferă imposibilă. De aici furtuna care trecuse pe lângă cei doi eroi, atingându-i la coarda sensibilă a lirei.
Cap. XXXI MĂCAR UN PIC
Motto:
Pentru soaţa lui, Orfeu In Infern s-a coborât;	5
Pentru soaţa-i nu putea Să coboare-altundeva.
Cică-a coborât cântând,
Sigur sunt c-a fosta aşa;
Văduv cât s-a preumblat,	io
De plăcere a cântat.
Fericit bărbatul care Slobod a rămas o dată;
Iar şi iar să-ţi pierzi nevasta 15 Fericire nesperată.
FRANCISCO DE QUEVEDO, înfăţişarea lui Orfeu drept întruchiparea soţilor fericiţi (în româneşte de Ion Acsan) 20
După ce îi aranjă gulerul, care nu se lăsa cu una cu două întors, plecară să verifice psihoza populaţiei, pentru întocmirea graficului de la ora 11,25. Circulau tot felul de zvonuri în legătură cu un nou val de căldură, care trebuia să se abată dinspre dunele de nisip, ca şi cum pustiul inclus în aceste dune 25

770
MARIN SORESCU
şi-ar fi cheltuit cota de căldură şi acum atrăgeau o cantitate mai mare de soare decât era necesară vieţuitoarelor. Problema mutării acestor dune (erau două prăpădite de grămezi de nisip) se pusese de mai multă vreme, dar în şedinţa primăriei din orăşelul acela de pe marginea Râului Sec, birocraţia răbufnise cu atâta violenţă, încât pentru aceasta ar fi trebuit semnate atâtea jumătăţi de hârtii (că era penurie), încât cerneala consumată ar fi fost de ajuns să schimbe numele râului din Sec în Plin şi să-i schimbe chiar şi cursul.
    Nu se acceptase nici ideea concretă, formulată de Bursuc, de a exporta cele două dune în condiţii reciproc avantajoase, într-o ţară unde nisipul îl numărai pe degete şi care era dispusă să plătească gras. Obiecţia preşedintelui de sindicat, care se tot ţinea şi el după primar, asistând la toate discuţiile de specialitate, alături de contabila-şefă, chiar dacă ar fi fost vorba să participe la o operaţie de transplant de splină, era că nu găseşte pe hartă ţara respectivă. Iepurele sărise atunci şi numai că nu-i băgase în ochi harta aceea pe hârtie cauciucată, pe care erau trecute toate ţinuturile lumii, spunându-i: „Dar asta ce
e? - Dar asta ce e?!“
    Pe scurt, dunele rămăseseră la locul lor şi acum, după ce absorbiseră apa din Râul Sec, chemau, prin simpla lor prezenţă,
un nou val de căldură.
    Toţi erau transpiraţi, cu cămăşile ude-n spinare, numai Vulpea umbla într-un capod lejer, în casă, pretinzând că ea îşi creează singură condiţii optime de trai. Fie la cald, fie la rece.
    Acum, în campania aceasta contra psihozei, ea era cea mai lucidă şi vedea lucrurile just, din toate unghiurile.
    Se găsise un nou mort, ziua în amiaza mare, într-un sac cu morcovi? Da, se găsise, şi în nişte condiţii cu totul ciudate. O femeie venise la târg cu doi saci cu morcovi, a deşertat unul, lumea s-a strâns la coadă şi când îl deşartă şi pe celălalt, curg câţiva morcovi, apoi bucăţi de carne, o mână, un picior.
VIZIUNEA VIZUINII
771
Groază. Femeia a leşinat pe loc... în sfârşit, scena a fost văzută, psihoza se crease. Cine era mortul? In orice caz, nu era fata pe care o batjocorise (tu ştii ce frumoasă era?) un grup de huligani, după care prietenul ei îi spusese: „Lasă că te duc acasă eu, cu taxiul". O dusese la el şi, pradă unei crize de demenţă, o tăiase în bucăţele, distribuind-o apoi prin oraş, la distanţe foarte mari, în aşa fel încât atunci când a început să fie găsită, au trebuit organele să bată tot oraşul ca să-i adune organele.
   Dar ce legătură au toate aceste întâmplări misterioase cu valul de căldură? Valul de căldură era tot o născocire a unor minţi înfierbântate, în goană după senzaţii tari, cu scopul de a defăima realităţile şi de a compromite dunele. (Aşa se exprimase contabila-şefă.) Tot o născocire, ca şi crimele oribile de mai sus, pentru că cine se mai poate gândi astăzi, la noi, la astfel de ştiri senzaţionale, culese parcă dintr-un ziar de bulevard?
   Mai plauzibilă părea asasinarea şoferului de taxi, oprit de doi fraţi, pe o stradă mai întunecoasă, ca să-i ia şi pe ei. „Liber? - Liber." Unul se urcase lângă şofer şi altul în spate. La un moment dat, cel din spate l-a înhăţat pe şofer de cap şi cel de lângă el a scos un cuţit mare de tăiat porci şi i-a tăiat beregata.
   Deşi fusese îngropat cu cortegii de şoferi, în acea zi toate taxiurile mergând cu farurile aprinse, încă mai existau şi aici dubii că ar putea fi adevărat - adică ar putea să nu fie adevărat - cum nu era adevărată nici povestea cu stupefiantele.
   Era imposibil ca acel cântăreţ de muzică uşoară, care-şi schimbase oraşul, din motive de documentare, pentru doi ani, să fi fost reţinut în toată această perioadă ca traficant de carne, în care se aflau stupefiante.
Sigur, nouă ne merge mintea ceva de spaimă, sau mai bine zis pe cine lasă mâna să strice o fleică, băgând în ea prafuri de heroină, în loc de piper? Din ce, din ne ce, psihoza se crease şi plutea deasupra orăşelului de pe malul Râului Sec, întocmai ^ ca o ceaţă care se lasă greu, dacă ne e permis să forţăm puţin

772
MARIN SORESCU
imaginea. Dar atmosfera era grea, ceaţa nu putea fi nici ea mai uşoară, după cum nu era uşoară nici sarcina comisiei.
   Vulpea luă o mână de nisip şi, mai privind o dată cele două dune, vârî nisipul, cu mare grijă, în două eprubete, pentru a-1 analiza la laborator, în vederea elucidării presupusului zvon cu valul respectiv.
Nici nu se îndepărtă bine comisia, că şi sosiră în locul respectiv două camioane care, încărcând nisipul, schimbară
dunele între ele.
   - în orice caz, măsurile sunt luate, zise contabila-şefă, îndrăznind să acţioneze fără a mai aştepta rezultatul analizei, ba rugând un subaltern să întocmească un raport împotriva comisiei, care ar fi sustras o mână de nisip din nisipul public. Cuvântul contabililor era tot mai greu şi, veghind cu ochii în patru, ei se credeau singurii păzitori ai legilor.
   Psihoza se îndepărtase ca prin farmec, prin simpla schimbare între ele a dunelor. Presupusul val de căldură se dovedi, în curând, a fi simplu zvon, când nişte ploi torenţiale începură să răpăie şi să umfle Râul Sec şi toată valea, şi alte văi, şi cât vedeai cu ochii, numai apă şi cadavre de vite. Şi era
Cap. XXXII E FRIG ŞI E ELECTRICITATE
Motto:
Câţiva inşi băteau un câine. Pitagora se-ntâmplă să treacă pe acolo. Zice: «Opriţi-vâ, nu-l mai 5 bateţi... este sufletul unui prieten pe care-l recunosc după voce
(întâmplare antică)
   Fără-Cap şi Fără-Coadă, sper că n-aţi uitat de el, deşi între timp iepuraşul nu mai e acelaşi, s-a modernizat (fug şi eu în	io
pas cu vremea, zice), începând chiar cu numele: F.C.F.C. sau, prescurtat, F2C'2 - alergase ca un bezmetic toată ziua după nişte hârtii. Era vânt şi vântul purta nişte hârtii peste câmp şi treaba lui era în acea miercuri să vadă ce mai scrie. Voia să afle, în primul rând, în ce an se află, în ce lună, în ce zi, dar	15
ciozvârta pe care reuşi, în sfârşit, s-o înhaţe, nu-i indica decât luna - februarie. Asta se vedea şi după arături: muncile agricole nu erau în toi. Se lucra acasă, în gospodării, la recondiţionarea oilor bătrâne reformate, după cum citi tot pe acea fiţuică mototolită care informa în legătură cu februarie.	20
   Venea de la nişte săpături. Ca să-şi facă stratul, săpase într-o vie şi dăduse de o moartă (Nu iubea jocurile de cuvinte, dar asta era realitatea: moartă din secolul al IlI-lea î.e.n.). Era vorba de un schelet de femeie agatârşe, despre care se zice că ei, agatârşii, îşi cântau legile. Ca să le memoreze, le făceau cântece 25

774
MARIN SORESCU
şi parcă şi vedea cete-cete de inşi agatârşi săpând la acea vie şi cântând cât îi ţinea gura: „Să nu furi, tra-la-la-la, Să nu ucizi, bis, Din păduri, tra-la-la-la, Să stârpeşti cele omizi!" Metoda era bună, ceea ce denotă un cult pentru problemele civice, ureche muzicală şi poate cam scurtă ţinere de minte.
    Cu scheletul în spinare, străbătuse jumătate din oraş, de la un laborator la altul, pentru diverse analize. Ii făcuse Wassermann, viteza de sedimentare, analiza urinei, proba de broscoi, să vadă dacă nu e însărcinată şi încă vreo două-trei analize, care-i dădură multă bătaie de cap, întrucât ştiţi cum e la policlinici. Te duci, baţi la uşă, eşti primit la coadă, aştepţi, intri, spun c-a greşit cabinetul ş.a.m.d. Insă ţinuse mult la această identificare, dintr-un spirit de echitate.
    Tuşea. Avusese o gripă, care-1 dăduse peste cap de cel puţin
4- 5 ori, şi la vale, ceea ce era aproape normal, dar şi la deal, pe costişe şi rămăsese cu spinarea rece şi cu o stare subfebrilă. Această stare nu era starea lui, nu-şi găsea locul, dorea să-şi vadă prietenii şi să le comunice descoperirea, dar Ursul dispăruse fără urmă şi în locul lui apăruse un om cu acelaşi nume. Şi el îşi schimbase numele, F2C2, dar rămăsese, în
esenţă, acelaşi.
    La cenaclul cui să mai meargă? Să asculte cum picură apa din stalactite pe stalagmite sau invers, niciodată nu ştia care ce sunt, în acea peşteră fantastică a gândirii abstracte, unde
se ţineau întâlnirile literare.
    E drept, cunoscuse mult viaţa în ultima vreme. Nu atât alergând, cât stând, căci fusese obligat la un moment dat să stea într-o cuşcă, la „iepurii simulanţi", alături de alte animale, tot simulante.
    îl prinseseră că ar fi fost scriind scrisori anonime către un director de întreprindere, mai precis către directorul Grădinii zoologice, în care, pe două pagini, îi dădea sfaturi cum ar trebui să dreseze dobitoacele, iar pe alte două pagini îl insulta de la băgarea în direct, până la „să mă pupe" ş.a.m.d., deci patru
VIZIUNEA VIZUINII
775
pagini compacte, pe care le scria în WC, cu o pătură în geam şi le expedia pe fiecare din alt oraş, directorului acela şi, spre mirarea lui, după doi ani fusese prins.
   Cum? După scris, susţineau ei, dar el nu ştia să scrie. îl băgară la simulanţi, ca să vadă care pe care. Care simulează, ei că spun că ştiu să scrie, ori el că susţine că nu ştie să scrie.
   îi plăcuse documentarea acolo. Stătea lângă Cristos, care cerea mereu oţet şi fiere, vocifera că de ce nu e oţet şi fiere şi-şi tot bătea un cui în palmă.
   Lângă Cristos se afla Iisus, care nu-1 recunoştea pe primul şi făcea minuni. îi ghicise paznicului trecutul şi-i spunea cu o oră înainte cam ce va face acesta, drept care paznicul de la o vreme nu mai făcea nimic de capul lui, se ducea şi-l întreba. Mult stăruise F2C2 (aici îşi schimbase numele, ca să nu fie recunoscut) pe lângă Iisus, să-i spună ăluia să-i dea drumul în următoarele 24 de ore, până la urmă îl convinsese şi aşa fugise de acolo, pe bază de minune.
   Nici el nu ştia sigur ce era adevărat şi ce nu era adevărat în toată povestea, vremurile prea erau învălmăşite, şi el nu-şi amintea să aibă ceva personal cu Grădina zoologică, întrucât animalele ajunse acolo cresc oarecum în rang, nu au grad mai mare dar au funcţie, reprezintă, ca să zicem aşa, esenţa speciei: esenţă de măgar, esenţă de leu din Sahara, esenţă de tigru din Bengal. Şi pe lângă că le e asigurat traiul, le e asigurată şi liniştea sufletească, li se aduc filme, li se prezintă tot felul de colective de vizitatori.
   Trecuse pe acolo, e drept, o dată, ca să-l caute pe Urs, să vadă dacă nu cumva l-au luat şi l-au făcut esenţă. Nu se putuse apropia prea mult, că n-avea mărunt şi asta îl cam înfuriase.
   Dar unde se afla Ursul? F2C2 lăsă în plata Domnului ,Albina şi acul său", ăsta e titlul revistei pe care o bătea vântul, se consolă că suntem în februarie şi că agatârşii au trăit. Şi-au fost trăit.

Cap. XXXIII HAI LA ÎNFIAT
Motto:
                       [... ] Luca Moşneagu, bar abagiul nostru, dă bici 5	cailor, zicând nevestei sale care închidea poarta
după noi: «Olimbiadâ, ie seama bine de borta ceea!» Căci nişte porci, spărgând gardul într-un
loc, se înnădise în grădina lui la păpuşoi.
ION CREANGĂ
io - Ursul ce făcea?
    - Ursul, de mult de tot, l-am lăsat cu Vulpea... Parcă topica
nu este prea bună, mai bine spus: „Pe Urs l-am lăsat de mult de tot, cu Vulpea“ sau „De mult de tot, l-am lăsat cu Vulpea pe Urs“. Aici nu-mi place „Vulpea pe Urs“. „Cam de mult 15 l-am lăsat noi“... nu, „Cam de mult i-am lăsat noi pe Urs şi pe Vulpe... “, acum fiecare are ceva pe el. Grele probleme mai ridică şi stilistica, mai ales prin luna a V-a (prin ce?).
    — Prin luna a V-a. Aha!
    ...când tot oraşul se umple de funigei, care cad mohorâţi 20 în zile mohorâte şi veseli în zile voioase, ca o zăpadă de mâna a doua.
    Ursul suflă câţiva funigei, care se aşezaseră pe frazele cele mai frumoase ale cursului, funigeii se întoarseră, se vede că erau obsedaţi de Urs şi de curs, îi suflă din nou, iar se 25 întoarseră... şi aşa treceau zilele unele după altele, de când
VIZIUNEA VIZUINII
777
apăruse Bursucul totul luase o întorsătură ciudată şi nu mai putea de ciudă.
   îl cunoscuse de mult, când stăteau în gazda la aceeaşi babă, pe strada Puţul cu ţurţur şi îşi ammtea că baba îi făcea tot felul de şicane, el fiind mai vioi (Bursucul) şi el fiind mai domol (Ursul). Acum prietenul, pe care nu-1 văzuse multă vreme, îi spusese la o bere că s-ar fi cunoscut mult mai de mult şi că ar fi fost vecini de vizuină. Şi pe o foaie de hârtie îi desenase locul, aşa cum îl visase ori îl văzuse el cu ochii minţii care - ca prin minune - coincidea cu cabana, loc de muncă şi de transformare prin muncă, actuală (transformare) a Ursului.
   în ultima vreme fusese atât de ocupat, încât nici nu mai ştia unde-i e capul, darămite restul.
   Era nervos. Nevastă-sa se certase cu Vulpea, secretara lui personală, care-i făcuse şi un copil, cât timp îl trimisese pe el după gumă, la oraş, şi panglică de maşină de scris, ea îi turnase un copil, nevastă-sa nu voise să-l recunoască, sub pretext că nu putea fi al lui, „cunoaşte ea tiparul“, ieşise un balamuc în lege, se sesizaseră grangurii, coţofenele, şi până şi pitulicele şi toate îi aminteau, pe limba lor, de cum deschideau ciocul, de prima lui dragoste, care nu fusese nici Vulpea, nici nevasta... asta aşa, ca răzbunare, şi ce-i acum în sufletul lui... Ce, ce, ce? parcă întrebau, pe rămurelele din faţa ferestrei, două pitulici, ieşite adineaori din găoace, prin urmare nefiind încă la curent cu bârfa şi dornice să se pună la punct.
   Mai duceţi-vă dracului de caţe, spuse Ursul, întorcându-se cu spatele la pitulici şi îndreptând emanaţia sonoră către camera vecină unde, prin uşa închisă, bănuia că - deşi invizibile - şi Vulpea şi Viţica erau acolo, una calcă, alta gândeşte, nu, găteşte, şi că el trebuie să ia cât mai repede o hotărâre în ceea ce priveşte căminul conjugal. A câta conjugare o fi căminul conjugal?

778
MARIN SORESCU

Copil cu zmeu şi zmeu cu zar
   în mod paradoxal, astăzi era năpădit de probleme de stil, de gramatică şi ortografie — asta ca un ultim colac de salvare, pe care i-1 întindea natura, ca să-i sustragă atenţia de la Ana şi Caiafa.
   Apăru copilul, cu părul vâlvoi şi cu ochii albaştri şi nevinovaţi (ce avem noi cu ochii copilului? Părinţii strică) şi spuse: „Tată“ în limba sanscrită, ultima achiziţie de la un pui de ţigan, cu care se jucase în curte, într-o albie de porci.
   - Du-te la mă-ta să te spele, zise Ursul, neridicând privirea de pe funigei, care se întorseseră pentru a nu ştiu câta oară pe curs (citea un curs de Muma Pădurii) şi continuă; în gând, „cu tine pe cap", întregind apoi gândul, pentru a fi mai clar, „cu tine pe cap, că totodată te şi spală".
   Pe copil îl îndrăgiseră amândouă şi parcă soţia legitimă îl iubea mai mult, ca mai nevinovată şi ca străină. Ea îi făcea toate mofturile, îi cumpăra halviţă, îi descoperea cuiburi de cioară prin pomi, îl învăţa să fie bun şi să facă fapte frumoase. Tot ea fu cea care îl băgă în baie şi la ţipetele lui de „mother",
VIZIUNEA VIZUINII
779
tot în sanscrită, îl săpuni şi, după ce îi arse câteva palme, dar încet şi plasate în locurile indicate de manualul „Educaţia copiilor fără dureri", îl făcu lună şi-l pupă pe frunte.
   Sosi şi Vulpea să şi-l ia.
   - Acum nu, protestă Viţica (Ica), după ce ţi l-am scos din mizerie.
   - Bine, binee, făcu Vulpea, lasă că fac eu altul.
   Era o grosolănie (fără dialog, căci la asta nu se mai putea răspunde nimic) şi Ica înghiţi în sec, meditând că în secolul XX, te poţi aştepta la orice, în viteză.
   în momentul următor Ica nu ştiu cum alunecă pe duşumea, că atât Ursu, cât şi Vulpea se gândiră: „Vai, şi-a spart capul! Unde nu dă Dumnezeu!". Dar ce să vezi? Dându-se peste cap, fără să şi-l spargă, Ica se transformă din viţică, aşa cum o ştiau ei, sau cel puţin aşa pretindeau c-o văd - doza lor de subiectivitate nu ne interesează - într-o doamnă absolut normală şi rezonabilă ca înfăţişare: doamna Ica, soţia lui Ursu, o femeie tare cumsecade şi chiar drăguţă, cum trebui să recunoască cu glas tare Vulpea, cu invidie în glas, întrucât o găsea acum ceva mai proaspătă la înfăţişare decât arăta chiar ea personal. (E bine să te mai odihneşti din când în când într-un animal, că uite cum te conservă.)
   - Dragă, făcu Ica, dulce, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, - ce-o fi cu ieslea asta aici?
   Ursu nu vru s-o jignească, spunându-i adevărul că rumegătoarele mănâncă din iesle chiar şi în Statele Unite.
   Se frecă la ochi, o rugă pe secretară să-l frece şi ea la ochi, aceasta ceru permisiunea doamnei, care încuviinţă.
   - Eu mă duc să înfiez copilul, zise. Şi Ursu, frecat la ochi, văzu ieşind din birou o femeie adorabilă - nevastă-sa. Ptiu! Să n-o deochi, că asta se deoache repede! Şi ghici în fracţiunea de secundă următoare, în profilul decorativ dulce şi plăcut, fără a fi prea livresc, un suflet corespunzător. împreună cu Vulpea, care-i ceru politicos, dar ferm, să nu-i mai zică aşa, ci sobru: duduia

780
MARIN SORESCU
Anişoara Iordăchescu, dădură ieslea afară şi-o tăiară şi din inventar, ca pe un material consumabil. O rugă să-i dea volumul de versuri Ţoiuri şi ventuze, care apăruse dintr-un gol de producţie, săptămâna trecută, fără autor, acesta fiind plecat în concediu, urmând ca la întoarcere, în caz că ţine să-şi recunoască versurile, să treacă pe la fiecare cumpărător şi să-şi semneze cartea. Vulpea i-1 aduse a doua zi din oraş, chicotind, Dumnezeu ştie de ce. Şi uitându-se la titlu, Ursu căzu pe gânduri. „Mda! Ţoiuri şi ventuze“! Hm! Aşadar, „Ţoiuri şi ventuze"... Frunzări cartea. Versurile acelea îi spuneau ceva, dar nu ştia bine ce. Ca şi viaţa lui - şi a altora - pe care se străduise s-o înţeleagă acolo, la cabana aceea „Ocolul silvic“ („Ocolul silvic parte integrantă din ocolul lumii“ - îi spusese odată Vulpea), unde se simţea rudă cu animalele, unde ea fusese detaşată, într-o... mă rog... viţică - imposibil! E vorba de un coşmar! Unde el hibernase... Hm! Dar unde eşti atât de aproape de anotimpuri şi rotaţia stelelor în jurul axei lor şi-a ocolului, unde... „Hm! Deci ţoiuri şi ventuze!... Frate bun cu codrul... Hm! că dac-ar mai avea o viaţă... tot aşa... e-he!“
    O rugă pe secretară (legătura lui cu nevastă-sa) să-i facă legătura cu ea şi prin ea cu însăşi viaţa, căci avea de gând să ia totul de la început, împreună, au trecut ei prin multe, au învins greutăţi, acum au experienţă, au de toate, au slavă Domnului (cu D mare) de toate, au slavă Domnului...
    - E la înfiat, răspunse Anişoara sec. O fi coadă.
    - Nu-i nimic, aştept. Intre timp eu mai lucrez. Luă o lamă şi cu mare grijă rase codiţa lui ţ din titlul volumului de versuri... „Acum parcă sună mai bine“, se gândi. „Toiuri şi...“ Sau Tuiuri ?! Uite aşa şi-o fi pierdut şi maimuţa codiţa, devenind om în procesul muncii... Simţi în el forţe proaspete şi... etc., etc. Şi-am încălecat pe-o şa, şi-oi mai încăleca.
SFÂRŞIT
    * Aici se termină totul, din lipsă de spaţiu: vizuină şi viziune. Şi e păcat, păcat, pă...
INDICE ALFABETIC
— In ordinea (analfabetică) a intrării în vizuină —
- Ursu, Ursul, Domnul Urs - din lat. ursus (vezi dicţionarul ursului), animal omnivor, când e animal, şi, pe o treaptă mai sus, om de litere şi inginer silvic, şeful Ocolului pământului nr. I, posesor de vizuină, apartament, şi cenaclist. Fiinţă imposibilă, cu aptitudini spre domesticire (cf. caracterizării paznicului de la Zoo), individ suspect, cu antecedente, greu de ţinut în frâu şi uşor de dus de laţ (Pp. 5, 7, 15 ş.a.m.d)
- Vulpea, alias d-ra Vulpe, alias Anişoara Iordăchescu, din lat. vulpes (Vezi Dicţ. ed. citată). Se evidenţiază prin coada stufoasă şi blana-i de vulpe. Talent dramatic şi aptitudini pentru roluri de ingenuă în diverse spaţii (pădurea în curs de defrişare, pe marginea prăpastiei, în „nămol) şi în diverse condiţii social-economice. Inflamabilă şi roşcovană, însărcinată de sus. (Pp.
-Iepurele, Iepurilă, Fără-Cap şi Fără-Coadă sau, prescurtat, F2C2 - din lat. leporem şi din burul - indescifrabil, în urma unor săpături recente la Buridava. Greu de prins, greu de ţinut, dar odată ce-ai legat prietenie cu el e pe viaţă (fiindcă trăieşte puţin). Neajutorat, poet al fugii şi-al spaţiilor verzi, cât vezi verzi sau nearate. Mai are şi alte calităţi. (Pp.
- Bursucul, Viezurele - Cumătru şi colocatar forţat al ursului, mai ales în primele pagini. Din lat. (Vezi dicţ. pagina despre Bursuc şi pagina despre Viezure). Supus demolării psihice, altfel sprinten la minte. Ultimul filosof agnostic a cărui agnosticlă e goală

782
MARIN SORESCU
(calamburul aparţine bunului său prieten Iepurele), auditor zgomotos în peştera Gândirii abstracte. (Pp. şi urm.)
- Lupu, cumătrul lup, Bătrânul Lup de Mare din lat. mare (marea = mare). Simbol al unor vechi popoare indoeuropene, citat de Homer, vezi-1 pe steaguri, tuiuri traco-dacice, fundează Roma - prin nevastă-sa lupoaica cea miloasă -, azi pe cale de dispariţie din cauza cruzimii oamenilor şi a unor prejudecăţi vânătoreşti. Figură impresionantă a literaturii noastre - vreau să spun a acestei cărţi -, hăituit în strofe strâmbe şi nedrepte (Pp.
- Cocoşul. Vezi Găina - vezi Oul. îşi face autobiografia (a scurtă), scrie procese-verbale. Folosit până la exploatare ca ceas deştept, de către Urs, de câte ori doreşte să iasă din iarnă (hibernare). (Pp. etc.)
- De Lapte, Guiţ (zis De Sanchis). Are şi aici codiţa sfredel şi-i place să facă băi de nămol. Inapt pentru metafizica ignatului. (Pp.
- Viţica, Ica. Fără etimologie latină. Făptură legitimă, fiinţă iubitoare, bună mamă vitregă. Apare brusc, se lasă bruscată, trezeşte simpatia cititorilor cu o educaţie mai serioasă decât a autorilor.
- Copilul - Singurul personaj al acestei povestiri impresionante care n-a suportat vraja. Adică n-a fost transformat în animal - precum Ursu, Vulpea, Iepurele, Bursucul - vorbesc de ei în faza lor de oameni. Ii lipseşte foarte puţin pentru a fi un adevărat copil-minune al zilelor noastre, pe cât de tinere şi copilăreşti, pe atât de minunate.
- Broaştele — Lac să fie că... Vezi pag...
- Codin şi Mozoc - doi dulăi care merg împreună şi la indicele explicativ, pentru că se mănâncă tot timpul. Codin e şef de catedră, prin uzurpare, căci nu şi-a luat doctoratul, ci a muşcat doar dintr-un doctorand şi nu i-a plăcut subiectul. Şi, la urma urmei, Mozoc e mai aplecat spre studiu şi prinde mai multe muşte vara. Amândoi ciobăneşti şi lupi în proporţie egală. Mozoc, deşi mai lăţos, îl lasă pe şeful de catedră să-şi schimbe părul înaintea sa, pe un covor de flori de vişin - primăvara - şi unul de frunze de vişin (acelaşi) - toamna. Erau indispensabili acestei naraţiuni, unde nu lipsesc decât oile, lâna, caşul, brânza şi laptele. (Vezi caşul în latineşte, Dicţionarul citat.) Codin şi Mozoc n-au suferit nici ei transformări - şi zău c-ar fi fost păcat să stricăm caracterul lor dintr-o bucată, autentic, pe nişte oameni fictivi, plămădiţi, vorba lui Shakespeare, „din aceeaşi substanţă ca şi visele“.
INDICE ALFABETIC
In ordinea ieşirii din vizuină
Iepurele (F2C2)
Bursucul
Vulpea
Vulpoiul al II-lea
Cocoşul
Guiţ de Lapte
Ursul
Ursoaica
Furnicile
Fumul
Ţoiurile
Ventuzele
Şi însăşi Viziunea vizuinii

JAPIŢA

PARTEA ÎNTÂIA
Motto
Intre istorie şi elogiu se află un interval de două octave
LUCIAN DIN SAMOSATA
I
   Piţigoi întârzia în pat. Se făcuse ziuă de mult. începuse aproape că se şi terminase foiala prin cameră. Fetele dereticaseră în „sectorul" lor. Acum se pieptănau una pe alta în faţa unei oglinzi mici de buzunar rezemată de-o carte de chimie. Băieţii cei mari, Titu, fratele liceenelor, şi Aurel, verişorul lor şi fratele lui Tudor, plecaseră la brutarul Marcovici. Stătea pe undeva pe lângă biserica Madona Dudu. Voiau să-l roage să le coacă o turtă din mălaiul pe care-1 căraseră într-o geantă mare, de factor poştal. Dacă le-ar fi acceptat mălaiul, dându-le la prânz o frumoasă turtă aurie - culoarea plăcintei de dovleac - problema numărul unu, stomacul, ar fi fost rezolvată pe ziua de azi. Nu le rămânea decât să se pună cu burta pe carte.
   Se aflau la mare strâmtoare, de vreo două săptămâni. Toate proviziile se terminaseră. Se simţeau ca pe o banchiză, la Polul Nord, pol pe care, dacă-1 descoperiseră n-aveau ce face cu el, căci le era fo-a-me. Sania trasă de câini, alunecase cine ştie cum în vreo crevasă! Totul li se aducea din sat, dar uite se mai întâmplau şi desincronizări. Camera aceea mare, găzduia

788
MARIN SORESCU
trei familii - tineri de la clasa a’ntâia până la a cincea şi a şasea, împărţeau cum puteau greutăţile impuse de împrejurări - uneori părând de netrecut - pregătindu-se pentru o carieră de profesor, medic, ce-o fi, numai să scape de sapă şi de satul
din care fugiseră ca din puşcă.
   Li se părea că oraşul e salvarea. Trimiterea lor la oraş era marea izbândă a părinţilor care hărăzeau copiilor lor - măcar unora dintre ei - acel „trai ca lumea“ pe care şi-l închipuiau dincolo de barieră. De cum treceai bariera spre centru.
   La câţiva ani de la terminarea războiului, clima rămânea încă potrivnică. Semn, după unii, că războiul încă nu se terminase. Că au de-a face cu o aparenţă de pace. Pentru că — ziceau — nu vedeţi ce ierni nenorocite? Ce uscăciune, vara? Timpul e şi el ca sufletul oamenilor - dacă se măcelăresc între ei - clima e cruntă. „Care armistiţiu, bă? Nu s-a-ncheiat nici un armistiţiu. Iar n-o să plouă deloc la vară.“ Seceta care bântuise cumplit şi prin alte provincii ale ţării, se simţea acum şi în Oltenia.
   Copiii trimişi Ia carte, la Craiova, erau acum la adăpost. Ca şi când, dacă ţineai o carte în mână ea te şi hrănea cu untură de peşte. De ce întârzia carul cu lemne şi cu alimente? Că vine azi, că vine mâine - li se lungeau urechile de aşteptare. Lemnele erau pentru gazde. Aşa plăteau chiria. Fasolea, cartofii, untura, cârnaţii, magiunul - şi toate celelalte - pentru ei. Plus câteva pâini mari, dospite, coapte în ţest, pe care le mâncau cu ciorba de cartofi, de praz, ba mai înfulecau şi după prânz pâine goală, ca desert.
   Piţigoi scoase capul de sub pătură. Trase cu coada ochiului, dacă îi ia cineva seama. Cele două fetişcane, Coca şi Aurora, îşi terminaseră de împletit coadele lungi, sănătoase. Coca umbla c-un ghemotoc de păr, luat de pe pieptene, să-l bage pe uşa sobei, să nu-1 calce dracii de băieţi în picioare, c-o s-o doară capul. Aurora, elevă într-a şasea la Liceul „Regina Elisabeta“, care voia să termine cu notă mare ca să poată intra la Medicină, îşi luase o carte şi se apucase de tocit.
JAPIŢA
789
    Cristinel, fratele mai mic - o probă de pezevenchi - cu cine-o fi semănând? - ieşise s-o „vrăjească4': pe madam Luniţa, una dintre cele trei gazde. Trebuia s-o înduplece să nu-i zvârle în stradă. „Dacă cel mai târziu deseară carul cu lemne nu vine vă mutaţi de-aici“. Unde? Şi cum? Tudor într-a’ntâia la „Fraţii	5
Buzeşti“, un băieţel slăbuţ şi copleşit parcă de griji, ager, numai inimă şi zvâc, se uita pe fereastră. Un corcoduş, în curte, era parcă dispus să-nmugurească, dacă se mai înmuia gerul. Ştia ce urmăreşte Piţigoi şi-l lăsa să se desfăşoare. Colegul său de clasă - şi la primară, în comuna natală şi aici printre străini -	io
făcuse pipi azi-noapte în pat. Pur şi simplu se pişase pe el. Adică pe el şi pe el, pe Tudor, cu care împărţea unul din cele trei paturi ce mobilau camera. Tudor simţise atunci, se retrăsese speriat spre marginea patului, mişcându-1, smucindu-1 tare, să se trezească: „Fii atent, bă, că nu eşti la gard“. însă 15 ăla îşi dăduse drumul. „Iar a făcut-o de oaie, săracul!“ Tudor adormi după aceea greu, simţindu-se ca un copil mic, înfăşat într-un scutec ud. Această meteahnă a amicului consătean - totuşi destul de mărişor era cunoscută. Tatăl lui, parcă amintise ceva de o „metea“ când li-1 dăduse în primire. „Să 20 stea şi el aci, cu dumneavoastră. Ştiţi, unde sunt mai mulţi copii cuminţi, altfel se prinde cartea. Şi de toate celelalte avem noi grijă. Uite, eu am cabrioletă, pun calul, - pe Mişu - la cabrioletă şi una două sunt la Craiova. Dar - şi Mitriţă al Iu’
Vână lăsase aici capul în jos şi coborâse glasul - bietul de el 25 are o metea: nu-1 prea ţine fofolaca noaptea. Sigur, e numai treaba mică, nu e cine ştie ce, îi aduc eu schimburi, aduc tot.
Până oi face rost de ceva gologani, să-l arăt la un doftor. Nu ştiu cum s-a ales el, de mic, cu o dandana ca asta pe capul lui. Mă gândeam să nici nu-1 mai dau mai departe, că uite 30 ce greu se ţin copiii acum, dar el a stăruit. A zis că dacă Tudor aluat-o pe drumul ăsta, să-l urmeze şi el. Şi e bine să fie aici, cu dumneavoastră/4 Pledoaria se făcuse cu câteva luni în urmă, când Mitriţă venise acasă la ei şi stăruise pe lângă Aurel să nu

790
MARIN SORESCU
despartă prietenii. Tudor se împăca într-adevăr bine cu Piţigoi (asta era porecla) la primară, fiind cu regularitate el pe locul întâi, celălalt pe locul doi. Coroană, primeau la Sfântul Petru şi unul şi altul.
5 Piţigoi coborî tiptil din pat, trase repede cearşaful, îl luă la subsioară şi-o zbughi pe uşă. II duse undeva în fundul curţii, unde erau nişte magherniţe de lemn, îl făcu uitat acolo, să se usuce. Veni şi, cu o grijă de gospodină conştiincioasă, strânse imediat patul, chiti păturile, puse pe deasupra o scoarţă.
10 Tocmai când nivela scoarţa cu mâna, să nu rămână vreo cută, Coca întoarse capul şi-i zise cu un zâmbet acru, în loc de bună dimineaţa.
    - Ce tot bodicăi pe-acolo, mă, Viezure? Ori iar făcuşi în pat? Tu, ţie nu-ţi pute? Soru-sa nu ridică ochii din carte şi
15 Coca nu-şi mai continuă investigaţiile. Trase de câteva ori aer în piept - ca şi când ar proba un parfum nou se strâmbă la copilul care se făcuse roşu până în vârful urechilor, nu atât din cauza reproşului, ci pentru că stătea de vorbă c-o domnişoarây şi se duse să pregătească primusul, care era instalat
20 lângă sobă, pe o lădiţă de marmeladă. Ea era cu gospodăria. O fată harnică şi cuminte, le ducea grija la toţi şi-n momente de criză, ca acesta, nu putea deschide o carte, nici să-şi facă temele, până nu ştia batalionul cât de cât asigurat cu stomacul.
- Ce zici de-o ciorbă de praz? Ai?
25 Nici un răspuns din partea tocilarei. Se duse şi luă firul de praz dintre geamuri, îl tăie în vreo şase-şapte bucăţi, clăti o cratiţă afară la fântâna din curte, aduse apă proaspătă, curăţi o ceapă şi se opri deodată ca hipnotizată:
- Ptiu, că s-a terminat şi gazul! începe să plângă, nu atât
30 din cauza asta, cât pentru că-şi adusese aminte, tocmai atunci,
de o întâmplare din seara precedentă, când se certase cu nemernicul de Birtea. Aducând-o spre casă de la film, acesta încercase s-o violeze în grădina Sf. Dumitru, într-un boschet şi ea se zbătuse, îi rupsese cămaşa, îl muşcase de gât şi fugise
JAPIŢA
791
pierzându-şi un pantof Ajunsese acasă desculţă, cu pantoful celălalt în mână, şi plecaseră cu toţi să-l caute la locul cu pricina. Culmea e că reuşiră să-l recupereze!
- Fă, toanto! Dacă eşti o toantă! zicea întruna pe drum fratele ei mai mare, Titu, furios la culme, parcă nu atât pe ăla, cât pe soru-sa. El era cu supravegherea şi bunele moravuri ale surorilor, ţinea într-un fel loc şi de tată, cum se întâmpla la ţară, unde fraţii mai mari sunt parcă din generaţia părinţilor.
- Cum de umbli tu noaptea, c-un golan de mână, pe maidane? Tu nu ştii ce vor toţi de la tine?
- Nu, că de-o lună de când ne cunoaştem s-a purtat civilizat, timid şi abia reuşisem să-l fac să nu-mi mai vorbească cu dumneavoastră.
- Făcea circ cu tine, ce crezi tu! Tu n-ai văzut că e... Ştii tu cine este ăla, ce-i sunt părinţii?
Acasă, după ce Coca îşi aranjase pantofii lângă pat pe-un ziar, unul lângă altul, Titu scoase cureaua de la pantaloni. Avea o curea lată, bună de ascuţit briciul de bărbierit, şi chiar şi-l ascuţeau, că ăştia mai mari - el şi cu Aurel - se bărbiereau de două ori pe săptămână. îi spusese pe un ton care nu admitea discuţia:
- Să te văd ce ştii la matematică.
îi puse o algebră în braţe, îi dădu şi-un caiet...
- Hai, arată-mi ce probleme aveţi pentru mâine?
-Asta... şi asta - răspunse Coca, smiorcăit.
- Bun! Să te văd cum mi le rezolvi.
Fata încercase vreun sfert de oră să găsească soluţia (era slăbuţă la matematică, în timp ce fratele ei strălucea, unul din cei mai buni din tot Liceul „Fraţii Buzeşti“). Văzând că dă cu mintea ca în piatră seacă, făcuse şi ea acolo nişte adunări, nişte scăderi, la nimereală, şi-i prezentase caietul, zâmbind vinovat, crezând că-1 va îndupleca.
- Ce-s năzbâtiile astea? Spune-mi tu, ce-s năzbâtiile astea?
Şi hârşc câteva curele peste popou.

792
MARIN SORESCU
   - Bă, tu o omori? sărise soru-sa, nu-i ajunge prin ce-a trecut în seara asta?
   - Nu, că dacă stătea aici, cu gândul la matematici, nu păţea nimic. Şi iar vâââj, vâââj, pleoţ! cu centironul
   Acum, când văzuse că nu e gaz în primus şi că masa e problematică, simţi Coca foarte vie usturimea, nu a curelei care-i făcuse vânătăi, cât mai ales a vorbelor fratelui. Avea dreptate: ce căuta ea la braţ c-un derbedeu din Sineasca!
Doamne, din ce-a scăpat!
   - Am câţiva lei, mi-i lăsase tata pentru caiete. Mă duc eu să iau - sări Piţigoi, bucuros că găseşte o ieşire onorabilă.
   - Bine, pune mâna pe bidon - uite-1 colo - şi dă fuga... Ştii unde sunt găzarii? Aici în piaţa veche... Ia-1 şi pe Tudor. Mai descurcaţi locul aici - să putem aerisi şi noi, că parcă e la cocină.
   Cei doi copii plecară. Când se întoarseră cu gazul, peste vreo două ceasuri, zăbovind să se uite la vitrine, ba îngăduindu-şi să cumpere şi-o alviţă şi-o îngheţată pe care le împărţiră frăţeşte, neavând bani, aceia fiind ultimii, chiar ultimii (- Piţigoi făcuse demonstraţia maximă de faliment: întorsese pe dos buzunarele pantalonilor de dimie), acasă îi aştepta un mic scandal. De la poartă, simţiră că ceva nu e în regulă. Salteaua lor - era scoasă în curte. Rezemată de corcoduş, avea la vedere pata de umezeală proaspătă, care o străbătuse până în partea cealaltă, plus alte mici şi mari pete uscate, amintirea altor vise zbuciumate ale nefericitului de băiat. Patul era şi el ridicat, stătea pe-o tăblie lângă perete. Domnişoara Luniţa se afla în cameră. Se certa cu cele două eleve, spunând că aşa ceva nu s-a mai pomenit. Au mai avut ele chiriaşi, dar ca dumnealor, oameni fără cuvânt şi fără caracter, care întârzie cu plata peste orice limită, făcându-le pe ele nişte biete femei singure şi sensibile să stea în frig - aşa ceva nu s-a mai pomenit! Să-şi facă bagajul şi să părăsească imobilul în douăzeci şi patru de ore!
JAPITA
793
    - Voi de ce vă pişaţi, mă, în pat? zise Rora de cum îi văzu intrând. Neputând răspunde gazdei, aşa cum o rodea la inimă, îşi vărsa acum amarul pe cei mai mici. Când considerase că ştia ca pe apă lecţia respectivă, repetând-o cu voce tare, închisese cu zgomot cartea şi abia atunci constatase că în odaia 5 lor pute.
    - Dragă, miroase ceva aici - pute a urină, tu, ce dracu, n-ai nas?
    - Eu de când îţi tot spun şi tu n-auzi, nu vezi! răspunse
soru-sa, dând un picior primusului.	io
    Drept care Rora se duse drept la patul lui Piţigoi, smulse c-un gest hotărât scoarţa de pe el şi dăduse la iveală pe saltea semnul de ruşine.
    - Iute cu ea-n bătătură!
    O luaseră amândouă şi-o trântiseră lângă corcoduş. Văzând 15 mişcare, îşi făcuse vânt în cameră şi Luniţa, care nu le prea călca pragul, în schimb îi chema des-des să-i judece, pe hol, ori la ea în cameră. Cearta durase vreo jumătate de oră. Toate erau, în ziua aceea, într-un hal de nervi ce nu s-a mai pomenit. (Luniţa bănuia că din cauza unor pete în soare, pe care le 20 constataseră mai mulţi specialişti craioveni, prevenindu-i pe cei cu bătaie de inimă, să se ferească de supărări. Şi de unele măsuri care vor urma neapărat. Dar cum să te fereşti?)
    Piţigoi începu să se smiorcăie. „Da, că voi toată ziua îmi căutaţi prilej de ceartă. Toată ziua cu gura pe mine! I-am spus 25 eu Iu’ tata să mă ia de-aici şi el nu-nţelege deloc. Mai bine-aş muri - Uite, o să beau gaz“. Şi cum era cu bidonul acela în mână, scoase dopul, îl duse la gură şi până să sară Coca, sorbi, gâlgâi de vreo câteva ori. Acum o fi înghiţit, ori o fi făcut numai aşa gargară, Dumnezeu ştie! - Chestia e că, după aceea, 30 începu a se tăvăli pe jos. Ţipa că-i este rău şi să-l cheme pe taică-su. Când toţi erau ocupaţi cu pandaliile puştanului, îşi făcu apariţia în odaie un tânăr, îmbrăcat hoţ, c-o haină despicată, cu pantofi cu talpă groasă şi cu pantaloni cu manşeta

794
MARIN SORESCU
strâmtă. Faţa îi era numai zgârieturi. Părul negru corb strălucea din cauza uleiului de nucă - arăta lins şi unsuros. încolo, prezentabil, un tip din cei cu tupeu şi cu succes la fete. Din ăia de nu se sfiesc să pună mâna pe ce le place - cum îl categorisi, în gând, Tudor. Malagambistul ţinea în braţe o
cutie de pantofi.
    - Tu aici! făcu Coca, uitând pe loc de băutorul de gaz, care, văzându-se părăsit, se ridică singur şi ieşi să scuipe afară. Ieşi afară, cetăţene, - continuă fata - nu te cunosc, nu mă cunoşti. Gata, am terminat! Brunetă cum era, se făcuse acum
roşie de indignare.
    - Am venit să-ţi aduc aceşti conduri, spuse el pe-un ton calm, cu un timbru plăcut. Aseară te-am făcut să pierzi un pantof. Hai să-i încercăm pe-ăştia - şi dădu s-o ajute să-i probeze.
    - Eu pantofi de la tine?
    Dar tânărul şi îngenunchease, îi prinsese picioarele în braţe şi-i săruta cu foc genunchii. „Iartă-mă, te rog să mă ierţi!“ Am greşit, îngăimă el cu lacrimi în ochi. îmi eşti prea dragă... de-aia...
    - Bă, derbedeule, ia mâna după sora mea, că acum... unde e mătura aia? Rora îl apucă de guler şi-l sili să elibereze
picioarele Cocăi.
    - Pe mine să mă scutiţi de scene de-astea, făcu domnişoara Luniţa, văzând că acum tânărul îi pupa mâinile sorei iubitei sale, tot aşa într-o atitudine de exaltare şi căinţă. Era ceva ciudat în lunganul acela, nu ştiai dacă se preface ori suferea cu adevărat.
    - Uite ce mi-a făcut! Uite ce mi-a făcut! îngăima el întruna, arătându-şi zgârieturile... Şi numai eu sunt de vină!
    - Bine, dacă tu eşti de vină, scoală de-aci, zise Rora, mai îmbunată. Stai aici pe scaun, să discutăm.
    - Mă duc. Trebuie să vină fratele Nica, zise Luniţa. I se păruse că vede o scenă de gheena, îi rămăsese în minte ăla înfăşurat de genunchii fetei, ştia că la noapte va revedea în
JAPIŢA
795
vis scena asta care-i răscolise toate simţurile amorţite de fată bătrână; iar dacă mai adăugăm la asta şi petele ivite pe neaşteptate în soare... Da, era foarte necăjită şi tulburată.
- Cum te cheamă, domnule? începu Rora, ca la tribunal, simţind că e cazul să ia ea în mână procesul (fie el şi de conştiinţă), pentru că o vedea pe soru-sa cu totul incapabilă acum să iasă din „porcule şi măgarule" - cum tot apostrofa pe intrus de vreun minut încoace. „Porcule! Măgarule, ieşi, să nu te mai văd“ - zicea.
- Petre Birtea, răspunse băiatul, căznindu-se să stea cât mai demn pe scaun, ca şi când ar fi urmat să-l fotografieze.
- Şi ce eşti dumneata?
- Revoluţionar.
- Ceee?
- Revoluţionar de profesie.
- Nu te-am întrebat ce oi fi făcând în timpul dumitale liber, ci cu ce te ocupi? Eşti elev, meseriaş, ţambalagiu, ce eşti?
- Păi, asta sunt... schimb lumea!
La replica asta, Coca izbucni în râs. Un gâlgâit de ha-ha-uri cam nervos e drept, poate prea feminin, dar pica bine... mai îmblânzea aerul acela de rechizitoriu. Tudor îşi făcu de lucru pe lângă fereastră, aranjând nişte cărţi într-un colţ - biblioteca lui.
- Trăim vremuri măreţe, continuă tânărul, respirând greu, dovadă pentru un ochi experimentat că avea să schimbe extazul anterior pe fior oratoric. Fug boierii şi ne lasă nouă totul. Trebuie să fim pregătiţi să preluăm averile. Marx ne învaţă... aţi auzit de Marx?
-Nu.
- Da’ de Barbu Drugă?
Barbu Drugă se zicea că e un om foarte bogat al Craiovei şi-avea printre altele şi-o moară cu vals, unde mai veneau oamenii din satul lor să macine.
- Da... de Barbu Drugă... şi dac-am auzit, ce?

796
MARIN SORESCU
   - Marx ne învaţă cum să începem lupta de clasă cu de-alde Barbu Drugă şi cum să ajungem să avem toţi câte două perechi de pantofi... Către Coca: „hai, încearcă-i!“ începu apoi o lungă teorie despre viitor - cum va fi omenirea în viitor, cum va
5 arăta Craiova în viitor, când nu vor mai fi exploataţi şi exploatatori...
   - Când nu vor mai fi... ce?
   - Exploataţi...
      - Şi ai mai zis un cuvânt... Coca începea să fie din ce în 10 ce mai înţelegătoare cu „revoluţionarul" de lângă ea... Se lăsa
îndoctrinată - memorând pentru prima dată nişte cuvinte de care avea să se tot izbească - se lăsa îndoctrinată, dar nu voia să probeze pantofii picaţi parcă din cer. Sigur, nu-i va lua, dar ce bine i-ar fi prins!
15	—	Şi exploatatori...
   Tudor mai auzise acest cuvânt. Şi, nu cu mult timp în urmă, la ora de limba română, profesorul venise în clasă şi le spusese: „Ia deschideţi voi cărţile la pagina 3. Rupeţi foaia aceasta". Toţi rupseseră cu mare grijă foaia, era portretul 20 regelui Mihai; profesorul trecuse pe la fiecare, strânsese foile şi le pusese pe catedră, urmând să le ia cu el când iese. Lecţia continuase fără nici un comentariu. Tot în ziua aceea apăruse pe coridor un text scris cu litere decupate - abdicarea regelui - şi, alături, patru mari portrete ale unor... savanţi ori filosofi... 25 dintre care cel mai bărbos i se spusese c-ar fi Marx. După care urmase vacanţa - mersese la ţară - şi la întoarcere portretele dispăruseră. (Le dăduse noul director al liceului la mărit.)
Aveau să reapară.
   Petri că Birtea îşi aranja cravata, care o tot lua într-o parte, 30 în focul demonstraţiei sociale. Dădea din mâini şi vorbea atât de repede, că abia reuşeai să-l urmăreşti. Zbaterea braţelor îşi avea rostul ei, îi ajuta să rămână la nivelul inteligibilului. Acum povestea cum prinsese el o bandă de sabotori la depoul din Craiova, construit prin muncă voluntară anul trecut. Fetele
JAPIŢA
797
îşi aminteau ceva - se făcuseră şi brigăzi de elevi şi chiar Titu şi Aurel lipsiseră câteva săptămâni de la şcoală, pornind dimineaţa cu steaguri roşii şi cu lozinci, şi cu portretul lui Chivu Stoica spre gară, unde cărau cu roaba pământ şi dădeau cărămizile din mână în mână. Birtea avea un limbaj absolut nou pentru urechile profane în ale politicii. Citise toate broşurile de propagandă şi-şi însuşise la perfecţie vocabularul.
   Coca îl tachină, râzând.
   - Ce e păsăreasca asta? Până ieri nici vorbă de plus-valoare şi de ataşament!
   -Vorbeam limbajul dragostei, veni răspunsul prompt. Va trebui chiar şi aici să introducem principii noi, să reformăm moravurile.
   - De-aia voiai tu s-o violezi pe-asta... chicoti Tudor, părându-i rău imediat că-şi trădează prezenţa.
   - Da, recunosc! Şi eu sunt om şi mai am încă lipsuri. Nu m-am dezbărat de tot de vechile tare. Se ridică de pe scaun şi merse la Tudor, începând acum să-i vorbească lui, bucuros că găseşte un element încă şi mai fraged şi mai nestricat de burghezie, un aluat numai bun pentru dospirea ideilor revoluţiei.
   - Şi la şcoală... în ce clasă eşti?
   - într-a’ntâia...
   -... şi aici se aşteaptă prefaceri mari... Nimic mai dăunător decât cultura burgheză. Infestează sufletele cu spiritul retrograd al filo sofiei idealiste. Ajuns aici, tânărul se uită în jur, să vadă ce efect au avut cuvintele lui. De obicei când ajungea la „filosofia idealistă" şi asta i se întâmpla des, întrucât ştia să facă din orice întâlnire un prilej de meeting, când ajungea la „tarele filosofiei idealiste", era imediat întrerupt... „Da’ Kant, da Schopenhauer" - sărea câte unul. „îl critici tu pe Kant, mucosule?" Ai citit Critica raţiunii pure? „N-am citit-o şi nu mă interesează! Nu Kant a formulat teoria dialectică, ci... ăla... (numele lui Hegel nu-i venea deloc în minte, ori se pomenea

798
MARIN SORESCU
zicând Hăndel, aşa că mai bine se abţinea să pronunţe vreun nume). In ochii blajini ai Coculeanei nu întâlni nici o sclipire, nici pro idealism nici contra. Da, România a ajuns pe marginea prăpastiei din cauza ploconirii oarbe în faţa capitalului străin,
5 în faţa trusturilor anglo-americane şi în faţa clasicismului francez. Nu clasicismul francez^ altceva voise să zică: dar... pentru auditoriul acesta era tot aia.
   întâlnesc ieri un profesor, începu el pe alt ton, dându-se mai aproape de Coca, un grăsan cu burta mare, scund şi mereu 10 cu chef. Un profesor, tip deştept în felul lui, şi plin de umor. îi spun eu că, gata, să-şi cam facă bagajele, că reformăm învăţământul şi el zice: „Cine-1 reformează? Tu, voi?" - „Da. Eu. Noi.“ Şi el: „Tâmpită boierime am avut, tâmpită burghezie, tâmpit proletariat" - „Stai domnule, cum aşa? zic.
15 Cu primele afirmaţii sunt de acord. Boierimea română, de când s-a pomenit boierimea românească, în loc să construiască ceva în ţară, să facă măcar palate, să arunce în silă un palat ici, unul colo, să avem şi noi ce arăta la străini, ea se mulţumea să pape veniturile la Paris, la Londra, făcând să scadă venitul 20 naţional acasă la ei şi să crească venitul naţional francez, englez şi aşa mai departe. Câţi domnitori, când plecau în pribegie, şi asta se întâmpla la trei-patru ani cel mult, nu luau cu ei rădvane întregi cu aur, cu scule de aur, cu pietre preţioase. Erau mână spartă pe la Constantinopol, pe la Viena, să arate 25 că vin dintr-o ţară bogată! Şi la urmă, burghezia la fel - Da5 ce-ai cu proletariatul? De ce-1 faci tâmpit?" - „De-aia, o să vezi tu. Nu voi conduceţi, alţii îşi fac interesele lor cu mâna voastră. O să vedeţi voi ce s-alege şi de fundul vostru." A plecat râzând, abia târându-şi servieta groasă plină cu hârţoage. îi ştiu numele 30 şi o să-l caut să-l lămuresc, nu, în privinţa asta n-are dreptate. Pare un element bun, dar scepticismul acesta... e o altă racilă a mentalităţii noastre. Ne împiedică să progresăm. „Ce vreţi voi să construiţi, bă?" „O lume mai dreaptă, mai bună." „Rahat cu perje! Dacă s-ar fi putut construi aşa ceva, ar fi construit-o
JAPIŢA
799
de mult nemţii ori americanii. Care au instrumente mult mai perfecţionate." „Noi vom ridica o lume nouă, în pofida lor". „Lumea nouă se construieşte cu oameni şi voi tocmai de oameni vreţi să vă bateţi joc." Pe Petrică îl durea, se vede, discuţia cu profesorul acela bonom şi bondoc, atât de tăios când combătea pe cineva. încerca acum să refacă raţionamentul şi să-şi dea singur dreptate în faţa acestor nevinovaţi.
    - Uite, depoul din Craiova e un model de construcţie nouă — dovadă că se poate, continuă el.
    Se auziră paşi în vestibul. Peste puţin timp intrară obosiţi şi transpiraţi „domnii elevi" - aşa li se zicea celor din anii mai mari - Titu şi Aurel Frăţilă. Marcovici nu acceptase să-şi strice cuptorul pe mălai. Spunea că decât să coacă aşa ceva mai bine închide prăvălia. Se duseseră la Lisette, o rubedenie de-a lor, care-i mai salva din când în când, la mare ananghie, dar de data aceasta nu-i prisosea nici ei pâinea. în schimb, pierduseră acolo o oră învăţând de la această cucoană tânără, de la oraş, cum se face îngheţata. Cumpărase ea o maşină nouă şi le arătase pe viu, modul de întrebuinţare, câte ouă, câtă vanilie etc. Le dăduse şi lor, din prima producţie, într-un castron, învelit c-un ziar. Când plecaseră de-acolo, mulţumind pentru trataţie - „sărut mâna", „Mai poftiţi pe la noi" - hotărâră să mai treacă o dată pe la Marcovici, poate îl înduplecă totuşi. Nu reuşiră. îl convinseseră să le dea pe datorie o tavă de dovleac copt, dovleac alb, bun. „Pe cuvântul vostru de onoare că treceţi după masă şi-mi aduceţi banii?" „Pe cuvântul nostru". „Bine luaţi-1, dar lăsaţi-mi şi-o şapcă." Aurel, care era un tip meticulos în tot ce făcea, fudul şi cu mania curăţeniei, se întorcea acum fără şapcă. Când umblară la castron, văzură că înăuntru sub ziarul ud mai era ca la o lingură de lichid lipicios. îngheţata se topise cât se tocmiseră ei lângă cuptorul încins al brutarului şi pe drum se vărsase pe Aurel.

800
MARIN SORESCU
(El dusese castronul ca mai prudent, Titu venise cu dovleacul.)
    - Unde e peria de haine? făcu Aurel, enervat la culme. Peria de haine nu se găsea niciodată la locul ei - iar Aurel se
5 peria, cu sau fără rost, de cel puţin 50 de ori pe zi. Se duse, se uită după sobă, printre cărţile de pe masă, aşeză la loc patul lui Piţigoi care rămăsese de azi-dimineaţă cu picioarele în sus - peria nicăieri.
       - Unde e, mă, peria? se răsti el la frate-su. Şi până să zică io ăla ceva, jap! o palmă peste ceafă. De obicei el şi Piţigoi erau
suspectaţi că mută lucrurile de la locul lor şi nu respectă disciplina.
    Tudor începu să chirăie. După aceea, venindu-i un gând mai bun, se opri la jumătatea unui ăăă! şi-o zbughi afară. în 15 curte, Piţigoi tot mai scuipa gaz lângă salteaua lui. Tudor căută mingea din păr de capră, făcută chiar din părul caprelor lui Piţigoi (avea vreo 5-6 capre), o găsi sub burlan şi începu să „dribleze" prin curte. Colegul suspină greu.
       - Auzi! dă-i încolo de nesuferiţi! Ai mai bine să-ţi trag la 20 poartă. Şi ca să facă şi-o glumă: - La noapte îţi promit c-o
să mă piş eu în pat în locul tău, să vezi ce bâză o să fie mâine.
    începură să se „antreneze", cu candoarea copiilor care aci plâng, aci râd, deşi nu se putea spune că mai sunt chiar copii. Organismul lor se apăra şi el cum putea. Lui Piţigoi îi plăcea 25 să facă pe portarul, avea impresia că apără cele mai ale dracu păianjene, se arunca într-o clipă cu burta pe ciment după vreo minge mai dificilă, iar Tudor se considera un imparabil şuteor. Părul de capră zbura acum prin curte, intrând în cameră pe fereastra deschisă de Aurel, care mătura de zor.
30	- Nu v-am făcut prezentările, făcu Coca, după un moment
de confuzie, - Cavalerul este...
    - Petre Birtea, îi luă acesta vorba din gură, încercând să stăpânească situaţia. Sosirea celor doi bărbaţi îl surprinsese oarecum, deşi un revoluţionar de profesie trebuie să fie pregătit
JAPIŢA
801
să facă faţă oricând, oricărei situaţii. Apoi figurile i se părură cunoscute.
    - Mă, unde ne-am mai văzut noi? Unde ne-am mai văzut? Titu se bătu cu mâna peste frunte: A, la depou! Tu eşti Pongo! Dădură mâna. - Ce cauţi aici?
    - Păi, am venit să... eu sunt prieten cu domnişoara Coca...
    - N-oi fi tu ăl de-aseară?
    -El e...
    Un moment de tăcere penibilă. Titu simţi că i se urcă sângele la cap - era ca un termometru scuturat bine şi pus pe sobă (Cristinel făcea asta câteodată la infirmerie, ca să-i crească temperatura) şi iar scuturat...
    - Mda... mda... făcu el. Vasăzică ăsta e alesul inimii tale... pe-ăsta l-ai ales tu să-ţi umble pe sub fustă, pe golanul ăsta...
    - O iubesc sincer, încercă să articuleze Petrică.
    - ...pe ăsta care-i dă zor cu Capitalul lui Marx (iată un nume care începe să se vânture, îşi zise Tudor din curte, auzind frânturi de discuţie, pe fereastră, în timp ce se pregătea să şuteze)... şi care n-are nădragi pe el, e mai prăpădit decât noi, dar vrea să îmbrace (şi să încalţe) mâine toată suflarea. Păi, ăsta e boată la matematici ca şi tine. (Către musafir) Nu te-a picat pe tine Căcărează (ăl mai blând profesor din liceu) - şi până şi el n-a putut să-ţi dea notă de trecere... că dacă ar fi fost Răducanu, ori chiar Cazacliu...
    - Da, am rămas repetent... ei şi ce? se trezi mândria în Petrică. Am fost victima unei maşinaţiuni politice... Acum şi-aşa n-aş mai avea timp să ard gazul la liceu - învăţ în particular şi... vă arăt eu vouă...
    - Adică, ce ne arăţi tu nouă? sări şi Aurel. Terminase de măturat şi iarăşi căuta peria. Ce? îl cunoştea şi el vag pe individ.
Se zvoneau multe despre el la liceu, ba c-ar fi o capacitate, ba un palavragiu, o treanţă-n fund, un nemernic. Citea carte după carte prin curtea internatului, stând pe butucii nebăgaţi în magazie şi, după aia, lăudându-se cu fraze luate de-a gata,

802
MARIN SORESCU
pe care le dădea drept ale lui şi le repeta fără să le înţeleagă. După lecturi la nimereală şi de-a valma - Karl Marx, Octav Desila, Doxuri, romane de 15 lei, Mizerabilii, Visul Maicii Domnului - trecu pe neaşteptate la nişte broşuri pe care
5 aproape le-nvăţa pe dinafară şi care, încetul cu încetul, reuşiseră să-l acapareze cu totul, lăsând la o parte orice literatură şi, bineînţeles, matematicile. în faza aceasta rămăsese repetent... şi-l pierduseră din vedere. Reapăruse în momentul construirii depoului. Ţinea discursuri suit pe roabă şi fâlfâind un steag
io peste moloz şi funingine.
     - Acum ce hram porţi? Tot cu steagul, tot? Nu era mai bine să te ţii de carte? Titu era cel cu întrebările. Şi către Coca: Bine, toanto... după de-alde ăştia ţi se scurg ţie ochii? Altele mai ştiu şi ele să aleagă, se agaţă de câte un profesor, de câte-un
15 doctor, tu tot la sărăcie tragi? Găsise tonul de-aseară, dinainte de curea. Aurora, simţind pericolul, încercă să-l domolească.
     - Lasă, dragă, că nu se mărită cu el, ho şi tu, ce turui ca o moară hodorogită! La o fată frumoasă se uită şi buni şi răi, şi săraci şi bogaţi - n-ai ce să le faci - totul e să nu te bagi în
20 cârd cu ei.
     - Păi, da, da’ uite că ea îl mai cheamă şi-acasă!
     - E cazul să mă retrag! îngână Petre.
     - Petrişor, mai stai... stai... să te tratăm cu ceva, zise Coca, luându-1 de mână. Nu ştiu de ce ivirea lui acolo parcă o mai
25 îmbunase, se vedea că băiatul are gânduri serioase... Oricum nu trebuie să plece din casa lor netratat.
     - Sigur... cum să pleci aşa netratat?! se treziră bunele maniere şi în glasul sorei împricinatei...
     - Lasă că de tratat... a vrut să se trateze singur aseară...
30 râse Titu... Şi râsul lui fu molipsitor. - în sfârşit atmosfera
se mai destinse.
     - Mănânci dovleac copt? altceva n-avem în casă.
     - Sigur... da de ce să vă deranjaţi, uite eu tocmai trebuia să fiu... şi stătu pe lampa de gătit, de emoţie şi intimidare.
JAPIŢA
803
Coca îl luă de mână şi-l aşeză pe scaun - (Singurul scaun din casă. Scaunul musafirului.) în momentul acela intră Cristinel, fratele mai mic, dar vlăjgan de un metru optzeci, tip de pezevenchi, cu mustaţă coadă de rândunică.
- Ha-ha-ha! făcu el. Era vesel, năduşit şi obosit. Dar cu 5 chef de vorbă. Puse pe masă o franzelă.
- Mă, da ne boierirăm! se miră Titu. De unde o ai? Şi dintr-o dată grav: Mă, iar jucaşi cărţi?...
- Nu, lasă că spun... Rupse un colţ, după aceea le dădu pâinea care trecu din mână în mână, fiecare frângându-şi câte io o bucată. Molfăiră aşa în linişte - le era la toţi foame.
- Dacă nici asta n-o fi pâine muncită... zise Cristinel după un timp - iarăşi zâmbind enigmatic, pe sub mustaţă...
- Am făcut-o şi pe-asta om!
-  Pe cine?	15
- Pe boieroaica asta... coconiţa asta...
- Adică?
- N-am putut să scap de ea... de-o săptămână mă tot bate la cap...
-  Cine mă?	20
-Asta... de-acolo de sus... Zorzoreanca.
- Bă, tu te-ai dat la gazdă? sări Titu ca ars. Acolo tot dispăreai tu în ultimele zile, te bagă aia la ea-n cameră?
Drept răspuns Cristinel îşi aprinse o ţigară şi pufăi superior, privindu-i printre gene dispreţuitor, pe cei din jur. în 25 rotogoalele de fum revăzu întreaga aventură.
Proprietăresele casei erau surorile Zorzoreanu (mama lor, în vârstă, nu prea mai conta) dintr-o veche familie scăpătată.
Deşi destul de coapte pretindeau să li se spună: domnişoara Luniţa, domnişoara Ivona. Ivona, cea mai mică, trecuse de 30 25 de ani. Nu se putea zice că e urâtă, avea distincţie în gesturi, dar îmbrăcămintea foarte sobră şi cam bărbătească pe care obişnuia s-o poarte te împiedica să vezi în ea femeia. în ochii chiriaşilor apărea ca un omoi acolo (era şi cea mai a dracului,

804
MARIN SORESCU
ca stăpână), care vine să-ţi facă morală din te miri ce şi vrea să se ştie în orice clipă că ea e stăpână şi că dacă vrea acum te azvârle cu boarfele-n stradă. Luniţa era mai domoală, se purta mai cald şi avea o înclinaţie mistică, înclinaţie căreia în ultima vreme putuse să-i dea curs liber, odată cu apariţia în oraş a unui sfânt, fratele Nica. Ivona suferise un afront în dragoste, şi la început voise să se sinucidă, apoi îşi comutase pedeapsa în dorinţa de a se călugări, pentru a se fixa, până la urmă, asupra unui alt chin: să rămână fată mare. Refuzase pe rând diverşii parteneri pe care mama sa, care cunoştea viaţa, avea grijă să-i aducă în casa lor - „pentru cine s-o nimeri; ori pentru una, ori pentru alta". Dar fetele, cu gărgăuni, intoxicate şi de o educaţie genealogică (nu ginecologică) exagerată, ba voiau un prinţ moştenitor al Spaniei, ba un Brătianu (oricare din spiţa asta); aci ziceau că vor să se mărite „şi mâine dacă se iveşte ocazia", aci că să le slăbească, să nu le mai vâre derbedei pe gât, că menirea lor e să se călugărească ori să moară fete mari. Oricum, rămăseseră să poarte rasa pe faţă - se ofiliseră, aveau cearcăne mari, creţuri tot mai dese la colţul ochilor, buzele veştede. Mamă-sa, îmbătrânind şi ea, le lăsase de la o vreme în plata Domnului. (Dar tare şi-ar fi dorit un nepoţel!)
    Cristinel avea tot ce-i trebuie unui seducător de... majore: impertinenţă, încredere în sine, tupeu şi „bătrâna" vrăjitoare, îşi pusese ochii pe el la început privindu-1 cu ură, nu ştia din ce cauză, poate cu acea ură primară care zace în sufletul fiecăruia faţă de sexul opus, privit ca duşman de moarte - ură care apoi degenerează în iubire (sau este, totodată, şi rezervorul principal de iubire pătimaşă). Mucosul — pe lângă ea era un copil - nu ştiu cum îi atinsese odată sânii, din greşeală, îşi ceruse scuze, şi un curent electric trecuse prin fata bătrână, transformându-se într-o furie dezlănţuită pe loc; îl certase din senin „pentru toată colonia de sărăntoci", ceruse să se mute cu toţii imediat, că ea nu tolerează promiscuitatea
JAPIŢA
805
asta în casa ei. Cristinel, care nu înţelesese resortul intim, râdea prosteşte, îi luase - din obişnuinţă - mâna şi se uita la unghiile ei mari, date cu ojă, subţiri, fine.
   - Da, sigur, zicea el, aveţi perfectă dreptate - suntem, de fapt, o singură familie, trăim şi noi cum putem... Asta e situaţia... (cucoană, dar nu mai zise cucoană, se mulţumi să facă un gest de neputinţă de-a găsi altă posibilitate...)
   - Ce vezi la mâna mea, de-o studiezi aşa? zise Ivona cu vocea sugrumată dintr-o dată de un val de căldură.
   - Nimic,... e frumoasă... („Al dracului să fiu dacă n-o s-o-ncalec şi pe-asta".) Atunci îi venise ideea. O duse la buze, întârziind mult atingerea şi mângâind-o un pic şi cu bărbia. Atât i-a fost de-ajuns Ivonei, ca să se aprindă. Un mic truc de fante improvizat dăduse peste cap întreg eşafodajul moral... să zicem... al copilei... în dezacord cu cele lumeşti. Aşa se-ntâmplă şi cu unele cetăţi - rezistă la atacuri groaznice cu tunuri şi berbeci şi după aia vine o ceată rătăcită de dezertori călări şi le ocupă într-o jumătate de oră, şi până seara au şi trecut prin sabie toată oastea aceea derutată şi toată populaţia.
E în fond o chestie de noroc - depinde pe ce moment pici.
   Ivona stătea într-o altă casă în aceeaşi curte, lipită de cea principală. Erau două camere sus la etaj - se urca pe-o scară de lemn, care scârţâia la fiecare pas. Jos se afla o magazie de lemne. Cu dânsa mai stătea şi mama ei, doamna Pârva Zorzoreanu, în vârstă de vreo 75 de ani.
   în continuare se afla o a treia casă, mai mică - vreo trei cămăruţe, fiecare plină cu chiriaşi - elevi pe la Liceul comercial „Gh. Ghiţu" ori la „Mihai Viteazul", toţi băieţi de la ţară, care formau, acolo în fundul curţii, o altă colonie a Zorzorenelor, fără a avea însă vreo legătură prea strânsă cu bastionul din camera mare, din faţă. De vreo zece zile, pe măsură ce umbla la filonul erotic, ascuns atât de bine în sufletul său, Ivona se afla în scandal permanent cu mama sa. Se luau la ceartă din te miri ce, îi reproşa totul: scăpătarea familiei, de nu mai

806
MARIN SORESCU
rămăsese decât numele (bătrâna dădea vina pe soţul ei, generalul Zorzoreanu, mort în război), criza economică, seceta care bântuise cu atâta furie, şi, mai presus de orice, incapacitatea de a le da o educaţie corespunzătoare. Se certau
5 când în franţuzeşte, când în româneşte, cearta în limba băştinaşă având mai mult miez, parcă - te săturai de ceartă. Ce-mi foloseşte, de exemplu, că m-ai abonat la „Revue de deux Mondes" (avea colecţia toată în pod) şi nu mi-ai găsit un bărbat demn, care să mă pună să-i cresc copii şi să nu mă
10 zbârcesc aici, ca o prună uscată?!
    - Ba ţi-am găsit... da-te-aş dracu! izbucni bătrâna, într-o oltenească neaoşă. Da voiai ca eu să ţi-i şi ţiu? Fetele altora mai ştiu şi ele cum să facă, să stea bărbaţii pe lângă ele, mai dau ochii peste cap, se mai fandosesc... şi au lipici - da ale
15 mele parc-ar fi nişte toante!
    - Păi, da! dacă ne-ai dat o educaţie aleasă... Foarte bine aleasă... Ivona se scutură toată de plâns, ca şi când cuvântul aleasă conţinea cine ştie ce substanţe lacrimogene şi nu se opri până spre seară, când veni Cristinel să-i ceară... o sulă, să dea
20 găuri la nişte cipici de casă, care se rupseseră şi trebuiau pingeliţi.
    - Qa... ga qu\est ce que cest qa, mon vieux? - zisese Ivona, cu faţa schimonosită de suspine... ce naiba e aceasta?
    - Ei, un ac aşa mare... de dat găuri... aşa... o sulă... stăruise Cristinel, neştiind cum să explice. Dar de ce plânge
25 domnişoara? Şi impresionat sincer de starea în care o găsise - femeile îl impresionau în orice stare ar fi fost şi-i produceau aceeaşi idee fixă se duse şi-i luă capul în mâini, mângâind-o cu tandreţe. (Uite ce păr frumos are şi când iese îşi pune o bască tâmpită, de arată ca un poliţist englez.) Bătrâna, văzând
30 ce repede se calmează „apucata“, ieşi uşurel din cameră. Peste un ceas avea să-i anunţe intenţia de a se muta jos, cu Luniţa. „Nu mai am putere să urc scările astea. Când vrei să mă vezi, ştii unde mă găseşti!" Flăcăul ajutase la mutarea calabalâcului, la instalarea patului bătrânei în camera mare şi elegantă a
JAPITA
807
domnişoarei Luniţa - făcând totul cu suficientă inconştienţă pentru a nu avea mustrări de conştiinţă ori complicaţii de gândire. Zâmbea din când în când unui gând rămas în părul Ivonei, ca agrafa de aur care trebuie căutată. în zilele următoare o vizitase tot mai des, sub diferite pretexte. Ba să-i ceară, ba să-i dea ceva (chiar şi numai bună ziua, că nu prea avea ce să-i dea). Am venit să-ţi dau bună ziua - se tutuiau de-acum. Iar de cerut îi cerea... totul. „Dă-mi şi mie să văd pozele alea vechi. Sunt de familie? Ei, ce dacă... să te văd cum arătai la 18 ani... Ooo! ia te uită ce mândreţe de curvă!" „Te rog să nu te întreci cu gluma, că mă supăr..." „Am glumit, dar aşa-mi vine mie să le zic fetelor frumoase../4 Ivona încet-încet se obişnuise cu felul rudimentar de a face curte al puştanului... Se tachinau întruna cu drăgălăşenie aspră din partea ei, începuse chiar să dea ochii peste cap şi să clipească des, când îl privea... cu un anumit aplomb mitocănesc din partea lui, se simţea tot mai stăpân pe situaţie. Nu ştia însă dacă... „Eu ştiu, muierea pare caldă... să vedem dacă trece şi proba pipăitului". O trecuse... Adică... luând-o odată în braţe... ca din întâmplare, să vadă cât e de grea, femeia se năpustise asupra lui cu săruturile, îl trântise pe jos, răsturnaseră nişte scaune, nişte vaze - dând dovadă de un temperament cum nu mai întâlnise liceanul nici la Miţa lui Stoleru, nici la Mitra lui Peagă ~ acesta era tot bagajul lui erotic - o soră de caritate începătoare şi o femeie de stradă, dintr-un sat, o fată care păscuse caprele, care venise şi ea la oraş, îşi cumpărase poşetă, pantofi cu toc înalt şi se angajase la o madamă. „Mă, frate, dar eu credeam că e mărfar şi ea e rapid de lux" îşi zise el, ciufulit şi mozolit, încercând să domine situaţia. „Hai în pat". O sărută „cu foc", simţindu-i gustul remarcabil, cum ar fi zis un prieten al lui, adică ceva răscolitor, cald, care îţi făcea inima să salte, mai-mai să spargă coşul pieptului... „Numai că tu nu ştii să săruţi - zise Ivona - apasă mai mult, şi nu ţine buzele aşa strânse". „Lasă, că vezi tu. Hai colo sus!" „Nu, că-mi vine să leşin". Băiatul

808
MARIN SORESCU
se sperie. Se ridică, îşi aranjă ţinuta... „Adică de ce să leşini?" „Eu ştiu?" „E prea bine..." „Vrei ceva, să-ţi dau o ţuică, să-ţi fac un ceai?" (O pâine - vru să zică el, dar se abţinu.) „Nu, nu... te vreau pe tine"... „Eh, de ce nu ne-am cunoscut noi 5 mai de mult"... oftă ea, îndreptând scaunele şi întinzând covorul. „Nici n-aveai cum, că nu eram născut pe vremea aia... poate pe taică-meu". Şi tare: „Lasă că şi-acum e bine... e tocmai la ţanc... îmi piaci foarte mult... zău că te-aş lua de soţie... dacă m-ar lăsa frate~meu“... într-adevăr, frate-su mai mare,
10 Titu, aplica uneori cureaua-i lată şi pe spinarea lui, deşi de la o vreme, când băiatul se dezvoltase şi se-nhăitase cu tot felul de haimanale, dând semne vădite că nu-i place şcoala şi că n-o să facă purici la liceu, admonestările erau mai rare; Titu credea că nu mai e nimic de făcut. Pe de altă parte, dând odată 15 să-l croiască, aşa, părinteşte, ca unul care ducea grija întregului clan, aci, la Craiova, vlăjganul se întorsese peste el şi, prinzându-i mâinile strâns, spusese, scăpărând scântei din ochi: „Dacă te mai atingi o dată de mine, îi crăp capul". Cu toate acestea, Cristinel îi ştia de frică, mai ales în momente
20	din acestea cheie.
„Linişteşte-te, linişteşte-te - îi spunea întruna Ivona.
   Linişteşte-te, mon vieux". El părea însă destul de liniştit. Cea răvăşită era ea. Se lipi de el, şi-şi lăsă capul pe umărul lui. Simţea că iubeşte. Ia te uită ce simplu se dezleagă toate! Trebuise să 25	aştepte atâţia ani ca, în sfârşit, să apară şi-n viaţa ei o rază de
lumină" - „Du-te şi să vii deseară..." îi şopti... respirând iute, iute, că tânărul ghici, după aburul cald al buzelor ei şi după nările care vibrau - „ce nas frumos are! domnule, să ştii că e rasă bună, pe cuvânt de onoare!" - că, gata... O să se mute aici 30 sus, la asta, şi rezolvă dintr-un foc toate problemele. Trecând prin bucătărie, luă o franzelă de pe masă, muşcă o dată cu poftă şi plecă apoi cu ea la subsioară. „Bine, vin, să te faci frumoasa1.
Acum tot la ea se gândea. I se aprinsese şi lui imaginaţia. „Dacă-mi întinde vreo cursă?" - îi părea rău că nu profitase
JAPITA
809
când puţin mai lipsea să cedeze - pe astea nu trebuie să le
scapi din mână, că după aia îţi fac un milion de mofturi.
Ţigara se consumase, mai rămăsese un chiştoc, gata să-i ardă buzele...
   - Ia uitaţi-vă la el, fraţilor, cum trage din ţigară ca un şarpe... zise Aurora... Bă, la ce te gândeşti?
   - Iubeşte omul, lăsaţi-1 în pace, că iubeşte... dădu din cap batjocoritor Titu.
   Se auzi poarta scârţâind şi toate capetele se întoarseră spre fereastră. Domnişoara Ivona cu un şal mare pe umeri, deşi nu era aşa de frig, ieşea în oraş. Simţi asupra-i priviri indiscrete şi încercă să meargă nepăsătoare. „Ce fel de om o fi ăsta? Dacă e vreun derbedeu? Ce ştiu eu despre dânsul? Nu se poate ca inima mea să mă înşele" - (Eh, autoamăgiri femeieşti - voi, sarea pământului!)
   - Vezi că-ţi pleacă otrava după cumpărături, fugi după ea... mai bombăni Titu. Căută într-un geamantan o carte şi i-o aruncă în braţe... Ţine - ziceai că vrei să te pui la punct cu geografia Asiei...
   Cristinel se retrase într-un colţ, stătu jos pe-o pernă, ca un Buda europenizat şi începu să citească tare - dacă nu-şi auzea vocea nu se putea concentra - aşa învăţa el - .... (citi o frază despre Pakistan). Nu, întâi să văd ce ştiu: Pakistan... atâţia km pătraţi - 2 înseamnă pătraţi, cu capitala... la... export... import... locuitori...
Nimeni nu-i mai dădea acum atenţie... toţi fiind antrenaţi în discuţia cu Petre Birtea.
- Cu voi n-avem nimic, sunteţi fii de ţărani, elemente sănătoase, elemente de nădejde. Numai să nu exploataţi, părinţii voştri să nu fie chiaburi, ori să fi făcut negustorie - desigur, nu cred că este cazul. Chiar dacă ştiţi carte, chiar dacă sunteţi intelectuali - şi intelectualii de tip nou ne sunt necesari... chiar dacă ştiţi carte... Aveţi rude în străinătate? Nu,

810
MARIN SORESCU
   - Cum chiar dacă ştim carte?... întrebă Aurel enervat. Discuţia se lungea prosteşte şi tipul ăla prea îşi dădea aere.
Ce, ar fi mai bine să nu ştim?
   - Da, zise Petre, începând acum să se plimbe cu mâinile în buzunar prin cameră, ca un pedagog de la internat, printre elevii care fac meditaţie - Da, ar fi mai bine dacă n-aţi şti carte, că atunci v-am trece la muncitori. Muncitorii sunt o clasă, iar intelectualii sunt o pătură - este o diferenţă. Noi avem nevoie în primul rând de muncitori, la urmă de ţărani şi... abia în al treilea rând de-ăştia cu carte, de pătură... Pătura este ca pătura de zăpadă, ştiţi... se topeşte repede...
   - Deci era mai bine să rămânem analfabeţi, chicoti Aurora.
   - Nu, că vom lichida şi analfabetismul - paralel cu lichidarea burgheziei ca clasă exploatatoare... înţelegeţi?
   -Nu.
   - Sigur, e mai greu să le prindeţi pe toate, aşa din prima şedinţă.
   - Da’ ce, asta e şedinţă? Ai venit în casa noastră să faci
şedinţă cu noi?! Ptiu!
   - Ei, aşa vine vorba. Lucrurile astea nu se prind aşa dintr-o dată... în sfârşit... nu e bine că aţi prins şcoală burgheză...
   - A, asta era! şi ce suntem noi vinovaţi?... Deci tu de-aia ai rămas de căruţă, că nu ţi-a convenit sistemul de-nvăţământ... Un hohot de râs, pe diverse tonuri... Râse chiar şi Birtea, ca dovadă că gustă gluma, când e de glumit şi că nu se lasă el
intimidat cu una cu două.
   - Bine, domnule, zise Aurel, căutând într-o nouă repriză peria de haine... până una alta, noi avem ore... trebuie să terminăm liceul ăsta... Uite, e aproape trei...
   - Bine, atunci să plec şi eu - făcu oratorul cu o vădită părere de rău, că e întrerupt. Vedeţi că se pot discuta lucruri interesante? Toţi tăcură, să nu provoace un nou val de elocinţă. Birtea dădu să iasă şi privind ţintă spre Titu: îmi place de ea că e fată serioasă. Element ţărănesc sănătos...
JAPIŢA
811
   - Mulţumesc de compliment, zise Coca, roşindu-se totuşi de plăcere.
   „Numai dacă n-ai fi tu borfaş“ - se gândi Titu. Ăştia îşi cam iau acum avânt.
   - Să nu credeţi că sunt ţigan, parcă îi ghici gândurile Birtea - formidabil cum prinsese fluidul acelui gând al lui Titu - aşa e neamul nostru oacheş, balaoacheş. O să vă spun odată prin ce-am trecut şi eu... Plecă.
   - Ştie să se facă simpatic, până la urmă, zise Aurora... Numai că e urât foc. Ce-ai văzut, fă, la arătarea asta? Creier? Că de deştept, e spirt, scapără nu alta.
   - Ia taci tu din gură... e treaba mea. Aoleu... şi-a uitat pantofii... Luă cutia şi-l prinse la poartă şi i-o înmână cu demnitatea unei prinţese care nu probează orice conduri. Era să-i uiţi... zău, nu face! Petre îi luă şi plecă fără să mai spună o vorbă.
*
   Copiii se saturaseră de bătut mingea. Acum îşi trăgeau sufletul pe salteaua întinsă în mijlocul curţii.
   - Bă, voi nu mai intraţi în casă? Hai, să luăm drăcia asta de aici că ne vede toată mahalaua.
   Li se distribui în odaie porţia de dovleac copt şi bucăţica de pâine. Pe Tudor îl durea capul. Ţinea să facă şi pe supăratul pentru ghiontul primit de la frate-su.
-Nu mănânc. Nu mi-e foame. îşi strânse caietele şi plecă la şcoală.
Aurel, cuprins de remuşcări, înfăşură merindele într-un ziar şi le luă să i le dea în recreaţie. Avea un fond duios şi bun, dar era lipsit de tact şi nu ştia să se exteriorizeze.
II
Sună la uşă. Era atât de agitată că abia nimeri butonul alb. Zgomotul strident al soneriei, care răzbatea prin geamul mat al uşii, o sperie, ca şi când nu s-ar fi aşteptat să audă

812
MARIN SORESCU
zbârnâind. Nu-i convenea că venise aici. Tocmai într-o zi ca aceea, când n-avea nici un chef să vadă mutrele cunoscuţilor şi bine’nţeles să le suporte figurile (tot mutrele) atât de antipatice. Mai ales Jenică i se părea de nesuferit astăzi, omul care ţinuse atâta la ea, o iubise, poate o mai iubea şi acuma şi care o convocase, aici în casa Risipiţenilor, „într-o problemă extrem de gravă“. Veni să deschidă un om voinic, de vreo 60 de ani, ras în cap, o figură stranie, ca în filme. Nu-i răspunse la bună ziua, asta înţelegea el prin a fi un majordom sobru - nu scotea o vorbă - şi aprinzând lumina în hol - venise pe-ntuneric -, o conduse sus, pe nişte scări frumoase, de lemn. In jur - o harababură de nedescris - începând chiar de la intrare, mobilă îngrămădită, remarcă nişte scaune cu spetează de piele de Cordoba, o lustră splendidă pe o masă, tablouri mari, care pe pereţi, care pe lângă pereţi. Dintre toate cel ce te izbea era un portret, o bătrână boieroaică, surprinsă într-o atitudine falnică şi demnă, de o mână de maestru. Ivona nu mai intrase de când era mică în casa aceasta. Familia ei scăpătând, dintr-o dată, se văzură lăsate deoparte de cei cu vază în oraş, care formau o castă cu reguli foarte severe, prima fiind să ai avere, bineînţeles, şi a doua să nu ţi-o cheltui în ţară.
    La capătul scării - merse ţinându-se cu mâna de parapet, alunecând cu palma de-a lungul lemnului de nuc, umplându-se de praf, un praf neobişnuit de gros „de pe vremuri“ pe care nu-1 luă în seamă, ca şi când s-ar fi aşteptat
să intre într-o casă prăfuită.
    Majordomul aprinse şi sus lumina; altă harababură ţâşni din semiobscuritate. Vreo trei biblioteci masive, cu cărţi aşezate în neorânduială, erau trase cu un metru-doi de la perete creând în spatele lor un coridor pentru şoarecii de bibliotecă, apoi câteva statui, fără importanţă, pe socluri de marmoră cu aureolă de pânze de păianjeni. Iar, în fund, acelaşi portret - executat însă de un alt mare pictor - aceeaşi bătrână aşezată
JAPIŢA
813
pe acelaşi fotoliu, cu buzele strânse, riduri pe faţă cu o ţesătură măiastră a materiei, care, pregătindu-se să se despartă de-o făptură omenească, se joacă făcând operă de broderie - spre a lăsa o impresie frumoasă.
   - Dar nu-i nimeni aici? întrebă cuprinsă dintr-o dată de spaimă. Ori am greşit?
   Bătrânul ras în cap o luă iar înainte, aprinzând lumina prin alte câteva încăperi, care dădeau una în alta, la urmă, îi arătă o uşă la dreapta. Intr-adevăr, acolo era lumină mare şi se auzeau glasuri. Intră, dând cu ochii de aceeaşi bătrână; un ulei încă şi mai impozant, agăţat pe peretele dinspre răsărit. Toţi pereţii erau de altfel plini de rame, mai simple ori mai bogate, cu tablouri de Petraşcu, Steriadi, Palladi, şi de maeştri mai vechi - o horă de Th. Aman, înnegrită rembrandtian, uleiul alterându-se înainte de vreme, din cauza unei deficienţe de preparare. Printre ele pozele ori desenele unor oameni familiari: Ion Ghica alături de nevastă-sa, Ion Brătianu ţinând un discurs (guaşă), precum şi tăieturi din ziare, fie cu pozele acestora, fie cu diferite anunţuri.
   Camera era plină de lume; sosirea ei nu stârni senzaţia pe care o scontează orice persoană ce se crede cât de cât importantă; stăteau care pe scaun, care în picioare, dar mai era un loc liber, fotoliul din pictură. De fapt, un jilţ mare, drept, împărătesc, cu spetează din lemn de nuc, sculptat.
   - Să nu te apropii de mine, că sunt răcită şi mi-e să nu păţeşti vreo potcă. Şezi acolo în fotoliu.
   Vorbise chiar bătrâna venerabilă din tablou? O clipă Ivona crezu că are un coşmar - clătină capul să se dezmeticească.
   - Să mă ierţi că primesc astfel musafirii, continuă bătrâna. Acum Ivona îşi dădu seama că vorbea însăşi tanti Cleo. Stătea în pat, învelită cu un pled. Ai nişte fursecuri, acolo, pe noptieră - vrei un ceai, o cafea?
   - Nu, tanti Cleo, nu iau nimic. Mă bucur să vă văd... (Vru să-i spună că n-o văzuse de vreo zece ani, dar se opri la timp.)

814
MARIN SORESCU
Ce frumos aţi îmbătrânit; nu se putu abţine. îi plăcea chipul acela distins, cu buzele strânse şi ochii blajini, părul alb, îngrijit şi cochet pieptănat, întocmai ca în tablou.
    - Ha, ha, ha! - şezi colo-n jilţ, celorlalţi nu le-am dat voie, dar tu poţi să stai, acolo e locul tău.
    Nu se mai afla nici o femeie, numai bărbaţi, toţi o salutară pe rând, după cum le întâlnea privirea...
    - Spune, ce te interesează: mobilă, tablouri? în primul rând, ar trebui să-mi spui ce casă ai. - Adică, să mă duci pe mine, s-o văd, să-ţi spun eu ce s-ar potrivi.
    - Nu, tanti Cleo, Ivona nu cumpără nimic, pe ea am chemat-o eu... ştiţi este fata generalului Zorzoreanu... cea mai mică, foarte bună prietenă a mea... Jenică Grozamă vorbise,
supărând-o pe bătrână...
    - Dragă, dar ştiu asta... de ce nu mă laşi, să am şi eu umor? Draga mea trage scaunul mai încoace... nu, nu te apropia, că iei microbii - ori mi-i dai pe-ai dumitale... aşa... deci tu eşti Ivona? Ce mai face generalul?
    - A murit, răspunse Ivona, roşindu-se că trebuie s-o
contrazică...
    Iar un hohot de râs...
    - Aoleu, ce să mă fac eu că azi nu-mi iese nici o glumă, întrebam de mama dumitale, de Pârva - noi ei îi ziceam generalul şi lui bărbatu-său Ilie Zorzoreanu, Dumnezeu să-l
ierte, generăleasa...
    Ivona râse cu poftă. Ochii mari şi buni ai bătrânei sclipiră
de bucurie.
    - Eu n-o să mai vorbesc... să nu-mi crească iar febra... Ieri m-am simţit mai bine... m-am dat jos din pat... şi azi iar am făcut 37 cu doi. La vârsta mea, trebuie să fiu prudentă.
    - Dar să vă lăsăm... v-am obosit şi aşa prea mult, spuse.
    - Nu, nu, staţi aici, discutaţi ce-aveţi de discutat... eu o să mă uit la voi şi asta o să-mi facă mai bine ca somnul. Eh, câtă lume venea pe-aici până nu de mult... Jos în sală dădea
JAPIŢA
815
concerte George Enescu, numai pentru noi vreo 3-4 persoane... Acum...
   Toţi respectaseră cuvântul bătrânei amfitrioane, dar se vedea că abia aşteaptă o pauză ca să reînceapă o discuţie furtunoasă.
   - Da, domnilor, situaţia este mai mult decât critică, începu Dumitru Boc. Tuşi de câteva ori, să vadă dacă poate să-i dea drumul, dacă nu cumva bătrâna mai are ceva de spus. Aceasta scosese amândouă mâinile deasupra pledului şi închisese ochii - părând un copil cuminte, care dormea după baie. Toţi ştiau însă că n-are somn, ascultă şi judecă.
   - Am fost lăsaţi la discreţia lor, li s-a dat ţara pe mână, fără nici un fel de garanţii din parte-le. Pot să facă ce vor. Şi vor face!
   - Ce pot să facă? Nimic... sări Gelu Gorcea, sunt nişte palavragii, atâta tot. Sperie şi ei copiii.
   - E o copilărie ce spui dumneata, domnule Gorcea, interveni avocatul întorsureanu, şi dacă am ajuns în situaţia asta vina e numai a partidului dumitale. Cum califici dumneata trădarea lui Tătărăscu? Toţi ziceaţi - Guţă ştie ce face, lăsaţi-1 în pace, fiţi liniştiţi, Guţă veghează. A vegheat de s-a spetit.
   Ivona înţelese că e vorba de politică. Regreta şi mai mult că venise. Ce-o amestecă pe ea în chestiile astea? în ultimii ani se întâmplaseră o mulţime de evenimente şi discuţiile politice, certurile dintre partide - trecerea unor grupuri de la un partid la altul, deveniseră frecvente. Un fel de joc de-a baba-oarba. Ea nu pricepea aceste mişcări, nu voia să ştie de divergenţele dintre ei, nici ceea ce-i apropie. Aici, de exemplu, erau reprezentanţi ai tuturor direcţiilor. „O fi vreo farsă a bătrânei?cc se gândi. I-o fi convocat pe toţi aici, ca să moară în zumzet de testamente politice româneşti şi să nu-i pară rău?
Ii	ştia aproape pe fiecare în parte - unii erau vorbă lungă, of, of! începu să se foiască în jilţul care acum parcă o strângea.

816
MARIN SORESCU
Aici îmbătrânesc - îi trecu prin minte. în curând, mă voi transforma într-o venerabilă fantomă ca aceea din pat, apoi voi rămâne şi eu o amintire preţioasă pe perete. îşi dădu seama că portretele cele mari, care o impresionaseră, reprezentau fiecare altă bătrână - pe Cleo, pe mama şi pe bunica ei - toate trei semănând ca nişte picături de apă! Acum neamul se stingea fără urmaşi - bătrâna împachetase - nu înţelegea ce e cu toate lucrurile acelea în debandadă, şi o chemase şi pe ea să menţină pentru o clipă continuitatea...
    - Un moment, stimaţi prieteni, făcu Jenică Grozamă, cel mai tânăr dintre cei de faţă, vechi admirator fără noroc al Ivonei. (Tot iubind-o pe ea se consolase pe rând c-un pluton de femei, însă nu strică să spui peste tot că ai o aleasă a inimii care te respinge. Face bine. „Aleasa inimii mele - ...“)
    - Jenică... te rog! zise Ivona destul de tăios...
    - ...încă nu ştie despre ce e vorba, nu ştie pe ce lume se află... Şi privind-o fix: află, draga mea, că suntem cu toţii pe lumea cealaltă. Ceilalţi începură să râdă. Da, da... pe lumea cealaltă! Mai avem însă o portiţă de scăpare. Ultima... Şi pe alt ton, foarte serios, că pe Ivona o trecu într-adevăr un fior: mâine fugim...
    - Unde?
    - încotro vedem cu ochii, via Dealul Mare. E ultimul avion care mai pleacă liber - adică pe care l-am putut cumpăra. Ca să vezi că-ţi sunt prieten până Ia capăt, indiferent de cum te-ai purtat cu mine. De-asta te-am chemat, să-ţi spun
să-ţi faci bagajul...
    - Nu înţeleg nimic. Adică înţeleg, dar... ce e cu
dumneavoastră? Nu, zău, vreţi să mă speriaţi...
    - Domnişoara Ivona - făcu întorsureanu - Jenică, faimos pentru poznele sale, de data aceasta a vorbit serios. Şi apăsând pe cuvinte, ca pe pedalele unei biciclete trase la deal: Din sursă autorizată am fost înştiinţat: încep arestările şi n-or să se mai termine niciodată. Acei care vor să-şi mai salveze pielea, să
JAPIŢA
817
părăsească ţara, cât nu e prea târziu. După abdicare nu ne mai putem aştepta la nimic bun. Lichidarea vechilor „clase exploatatoare1', cum ne numesc ei, nu e vorbă goală. Nu obişnuiesc să umble cu metafore - când ei zic lichidare, nu fac o metaforă, înseamnă chiar lichidare.
- Doreşti să fii li-chi-da-tă? întrebă Jenică, dându-şi ochelarii jos şi privind-o „alb negru“ - (fără ochelari nu distingea culorile...).
- Eu, de ce?... lichidată?
- De-aia!...
- Vai de mine, ce enormităţi debitaţi!... Iertaţi-mă.
Mai intrară două femei tinere şi frumoase, stil fâşneţe,
cărora bătrâna nu le dădu nici o atenţie - ridică doar pleoapele şi le lăsă să recadă, şi nici ceilalţi — probabil mai fuseseră aici înainte de sosirea ei.
- E adevărat c-or să ne violeze? chicoti una.
Ivona nu mai putu urmări discuţia. Altceva o frământa pe ea. Vru să se apropie de una din cucoane şi s-o-ntrebe: cum se procedează... adică ce trebuie să facă femeia... când devine femeie... „Nu despre cum să fugim este vorba, ci cum trebuie să ţinem picioarele" - aceasta e chestiunea burgheziei româneşti la ora actuală, îi veni ei un gând.
Nu se mai ţinea acum nici o ordine în conversaţie - vorbeau toţi odată, ori tăceau în acelaşi timp şi din când în când sosea câte unul...
- Ce-ar fi să opunem rezistenţă armată?
- Cu care armată?
- Americană... că tot ei ne-au dat pe mâna ăstora. Să-i chemăm să vină să-şi spele ruşinea. Au vândut Sud-Estul Europei. Nişte imbecili şi englezii şi americanii, la Ialta s-au purtat ca nişte cizme, i-a jucat Stalin pe degete, zise întorsureanu, plin de venin.
- Ce rezistenţă să mai opui acum? Ştiţi că a început vânătoarea celor de prin munţi? Ca să-i silească să capituleze,

818
MARIN SORESCU
JAPIŢA
819
au arestat ţăranii, care le puneau alimente la locurile indicate
de ei prin bileţele...
- Da, da’ la prefectură... ori la comisariat... ţăranii arestaţi
sunt speriaţi cu... vai de mine! răgete de leu înregistrate pe 5 bandă! - şi gardianul zice că dacă nu spun tot, dă drumul la lei, să-i sfâşie. Ăia n-au ce spune, sunt snopiţi în bătăi, şi la urmă li se sparg timpanele cu răgete de lei din Sahara... E
ingenios, nu?
- Nu poate fi adevărat, făcu Ivona.
io - A, o idee! sări Jenică. Să nu mai fugim, să plecăm, dar toţi odată, în mod demonstrativ... Să lămurim ţăranii să treacă graniţa - să golească satele, toţi ţăranii până la unul.
- Şi România cui o lăsăm? râse Boc.
    - Lor! Câţi sunt? O mână de oameni. Să-i lăsăm să-şi 15 consume apetitul revoluţionar, masacrându-se între ei, şi după
aia ne-ntoarcem, le luăm steagurile roşii şi le dăm la spălat.
    - Vă rog să nu mai faceţi astfel de glume în casa mea, se auzi deodată vocea bătrânei, tăioasă, chiar dacă atât de
înceată...
20	- Da, sigur! Aveţi dreptate... Nu trebuie să le dăm ideea
ţăranilor... De pământ i-a legat Mihai Viteazul, şi a ştiut el de ce-o face, de pământ să rămână legaţi. Aşa să rămână. Ei
sunt talpa ţării, într-adevăr.
    - I-a legat Mihai Viteazul, dar o să-i dezlege comuniştii... 25 Colhozuri... totul în comun... ştiţi povestea... „Dimineaţa
bătea toaca/ La colhoz deschidea poarta/ Cine nu venea la toacă/ Era vai de-a lui cojoacă!a Ale cui or fi versurile?
    - Nu-ţi fie teamă, c-or să afle ei autorul... chicoti bătrâna, rămânând însă în aceeaşi poziţie şi cu pleoapele trase peste
30 bulbii ochilor, înflăcăraţi de suferinţă.
Ivona mai stătu cam un ceas. Inginerul Boc spuse că el o să treacă Dunărea înot. Se pregăteşte de-acum înotând acasă, în cadă, cam câte doi kilometri pe zi. Toţi făcură haz ca de-o glumă, dar Boc spunea adevărul. întrucât nu exista în Craiova
nici un bazin acoperit, el care era un priceput înotător, crescuse pe malul lacului Giormane... după ce venea de la slujbă, intra în baie şi se bălăcea două-trei ceasuri. „Dar şi când s-o deschide ştrandul, tu-i mama mă-si, cine-o să fie primul?“ îi spunea el nevestii.	5
- Da, da, mă duc la Tito. Dunărea poate fi trecută foarte uşor dacă îi ştii chichiţele. Să nu te laşi ispitit de bulboane şi să ştii cum să le ocoleşti...
- Şi ăia care trag de pe mal în tine?
- Te dai la fund... mai mergi pe sub apă... Am ajuns să io pot merge pe sub apă 15 minute... sau secunde? Mda!
Una din doamnele sosite mai târziu povesti cu mare farmec
o întâmplare a unui cunoscut, care se hazardase să treacă, tot
aşa înot. Dunărea, pe la Severin, acum pe frigul acesta
închipuiţi-vă - pe-o noapte, era o noapte neagră, neagră, să-ţi 15
dai cu degetele în ochi - şi ce credeţi? Un moment de
suspans... doamna cea frumoasă reţinându-şi cu mânuţa dusă
la gură un mic gungurit de râs: înoată el, înoată voiniceşte,
e un om solid, muşchiulos, şi pe la mijlocul fluviului se izbeşte
cu capul de ceva... de un alt fugar, care trecea de la Tito în 20
partea noastră... Da’ s-au pocnit tare de tot... a dat sângele...
ala s-a speriat şi-a luat-o înapoi, al nostru a crezut că merge
înainte... dar tot pe malul românesc s-a pomenit. Noroc că
nu l-a prins patrula... Aşa că vezi, domnule Boc, să nu te izbeşti
şi dumneata în cadă... de vreun corp străin... (Iarăşi un hohot 25 de râs.)
După această anecdotă, Ivona crezu că se poate retrage profitând de rumoare...
- Stai... unde te duci? făcu bătrâna. Vino mai aproape... Alege-ţi un desen - de pe perete... pe care vrei tu... Ivona luă 30 la nimereală o răstignire de Pallady. (Cred că singura răstignire a acestui pictor, atât de departe de subiectele religioase.) Rău inspirat, pictorul se întorsese în ţară de la Paris - tocmai acum! - nu mai putea pleca şi-şi vindea pe nimic desenele în Cişmigiu -

820	MARIN	SORESCU
Bun! Şi să mai vii pe-aici, când mă simt mai bine - să merg să-ţi arăt pe-ndelete toată casa. Să vin şi pe la dumneata, să
vedem ce ţi se potriveşte.
Ivona plecă, făcându-i cu capul un semn lui Jenică: adică 5 să nu se mai ostenească s-o conducă. Şi nici să nu conteze pe ea. I se păru caraghioasă toată acea adunare, iar discuţiile
frizând absurdul.
   La început merse la-ntâmplare. Abia după vreo zece minute de hoinărit, prin frig - ningea, la 14 aprilie, închipuiţi-vă! îşi io aduse aminte ce avea de făcut. Unde anume plecase. Era pe Calea Unirii. Cu toată vremea nefavorabilă, acest loc de întâlnire al craiovenilor - clubul claselor populare - era ticsit. Toată strada era o masă de lume pestriţă: soldaţi, liceeni îmbrăcaţi în haine de dimie şi cu şepcile cu cozorocul îndoit la mijloc, să vină mai 75 „hoţ", femei uşoare în rochii străvezii, ca nişte furouri, rujate violent şi cu privirea aceea veşnic în aşteptare. Apoi pensionari, oameni de toată isprava. Aici se făceau toate „agăţările" - se puneau la cale cunoştinţele „întâmplătoare", mai ales între tinerii de pe la şcolile profesionale, de la licee.
20 „Vino deseară pe Unirii - îţi fac cunoştinţă cu o gagicuţă... mţu! Are un bulan!" Acesta era modul de recomandare. Seara tinerii ieşeau într-adevăr pe Unirii, se înscriau pe una din benzile rulante vii - una se ducea şi alta venea - şi după vreo două trei „ture" — toţi mergeau cu capul întors spre banda ce 25 se scurgea în sens contrar - observau persoana cu pricina într-un grup de colege, prietene - o salutau. La turul următor se dezlipeau din grupul lor şi treceau în celălalt... Prezentările, iar câteva „tururi" şi plecau cu noile cunoştinţe „la o îngheţata*, ori „la o cofetărie". După care se întorceau fiecare acasă. Asta 30 era tot, aşa se distra tinerimea Craiovei, în acest mare club în formă de şarpe care era Calea Unirii.
Ce-or fi făcând ei după ce mănâncă prăjitura şi „cavalerii" se scotocesc câte un sfert de oră până găsesc bănuţii trebuincioşi? Chiar pleacă fiecare acasă? Ori urmează niscai
JAPIŢA	821
orgii? E imposibil ca aceşti ţărănoi să se mulţumească doar cu o trepădare şi o conversaţie banală; trebuie să cunoască ei niscai metode extraordinare de a-şi potoli instinctele, ceva ce nouă celor de la oraş - „clasele exploatatoare", cum începe acum să se spună - ne-a scăpat ori am fost înlăturaţi de la 5 astfel de plăceri, prin educaţie. Mergea numai pe trotuar, totuşi înaintarea era anevoioasă din cauza grupuleţelor oprite să schimbe câteva cuvinte, înainte de-a se hotărî să se înscrie pe unul din „coridoare \ îl zări şi pe Cristinel şi cum el n-o putea vedea îi studie de la distanţă faţa mare, fălcoasă, sprâncenele io stufoase, ochii mici, mustaţa subţire deasupra buzei, aranjată cu mare grijă, ca la actorii de film. Făcea impresie bună, de mascul stăpân pe sine. Grăbi pasul, la prima străduţă laterală o coti, acum putând merge şi mai repede, nemaifiind împiedicată, oprită, îmbrâncită de masa de oameni, ca pe 15 „Unirii". îi era teamă să nu găsească închis la Biblioteca „Aman". Era deschis, iar sala de lectură, bineînţeles, goală. Biblioteca „Aman" era considerată una din minunile urbei, minune că mai existau cărţi strânse laolaltă.
  Ceru câteva romane şi începu să le răsfoiască febril. în 20 Răscoala lui Rebreanu căută un anumit pasaj - siluirea Nadinei - strâmbă din nas, părându-i-se prea simplist rezolvată scena - în Sadoveanu... unde naiba are Sadoveanu aşa ceva?... nu găsi decât fraze poetice... Camil Petrescu se încurca în divagaţii şi bănuieli... Trecu la franţuzi... Ceva se putea învăţa 25 la Zola... dar îi privea mai mult pe bărbaţi decât pe femei - „Balzac violează prost", se pomeni ea îngânând şi-i veni să râdă... „Mulţumesc" zise tare, înapoind cărţile... Toate scenele tari care o impresionaseră atâta pe vremea liceului păreau acum fade şi lipsite de elementara documentare. Nu tu psihologie, 30 nu tu învăţăminte practice, pe care să te sprijini, la o adică!
  - Ce anume căutaţi, întreabă bibliotecara, o fată drăguţă de vreo 19 ani, care probabil ţinea locul, ori era vreo rudă a titularei, pe care o cunoştea.

822
MARIN SORESCU
   „Să-i spun, să nu-i spun?“
   - Scena cu violul, dragă! Marile... alaiuri... înţelegi?
   Fata pufni în râs, uitându-se în jur, să vadă nu Ie aude cineva.
   - Păi, la clasici apelaţi dumneavoastră? Mergeţi la
contemporani.
   Fu rândul Ivonei să chicotească. Acum, că pronunţase şi cuvântul magic, se simţi mai uşurată. Ieşi din bibliotecă bine dispusă. Şi pe deplin edificată, în ce are de făcut. în zece minute îşi şi cumpără o rochie de mireasă de pe Lipscani, fără s-o probeze, punând-o doar aşa pe lângă ea şi, oprind un taxi, ajunse rapid acasă. Nimeni n-o văzu intrând. Mai avea destul timp până la ora promisă. începu şi să se facă frumoasă. (Nu spusese el - „vezi, să te faci frumoasă! “) Dar nici n-apucă să desfacă pachetul, ca să calce rochia - oricum trebuia călcată - că apăru Luniţa. Venea rar la ea în cameră.
   - Hai şi tu jos, c-a venit fratele Nica.
   - N-am nici un frate, eu am numai amanţi, pronunţă
Ivona această frază bizară.
   - Dragă, cum vorbeşti aşa?... E fratele Nica... a avut iar
ieri spre prânz, o vedenie, înţelegi?
   - Te rog să nu insişti! Te rog! Azi n-am chef nici de vedenii, nici de un sobor de preoţi, nici de Sfântul maslu. înţelegi?
   - Vai, te doare capul, ce ai? Aiurezi!
   - N-am nimic... lăsaţi-mă odată în pace.
   Luniţa ieşi, nedumerită. Cunoscându-şi sora, crezu că e vorba de o toană, ca multe altele şi ştia că nu-i bine să insiste în astfel de cazuri. întoarsă în camera ei, îi şopti bătrânei că Ivona e iar „în draci“, stă şi citeşte.
   - A intrat diavolul în ea - şopti generăleasa. Uf, că nu mi-a dat Dumnezeu şi mie un băiat! Am fost ursită să îndur toate istericalele unor neisprăvite. (O fată care nu e în stare să se mărite e o fată neisprăvită! - spunea ea de douăzeci de ori pe zi, a propos de orice.)
JAPITA
823
    Prezenţa fratelui Nica era de natură să calmeze oarecum spiritele şi să pogoare pacea în sufletele păcătoşilor. Era de vreo două luni un oaspete obişnuit al casei. Un personaj ciudat, într-un anumit fel, rod aproape inevitabil - cum ar fi spus Birtea - al vremurilor acelea de haos, confuzie şi derută, pe de o parte, de începuturi, de pretenţii, de geneză pe de alta. Pe baza unor interpretări personale ale anumitor pasaje din Vechiul Testament, Nica susţinea că Iisus Mântuitorul nostru încă nu s-a născut.
    N-ar fi exclus - având în vedere situaţia specială creată după cel de al doilea război, care coincidea cu unele indicaţii din Apocalipsă - să se nască în zilele acestea de grea cumpănă. Mai bine zis, să se ivească acum matur şi gata să propovăduiască. în anumite momente, Nica fusese cuprins de bănuiala, ce-i făcuse să se cutremure pe fraţii ceilalţi, că ar fi chiar el Mântuitorul. Răspunderea imensă care cădea pe umerii lui, având în vedere că lumea e azi cu mult mai stricată decât pe vremea Iui Pillat, precum şi chinurile ce le-ar fi avut de îndurat îl făcuseră să rostească nu o dată în ceasurile sale de post şi rugăciune: „Doamne, înlătură de la mine acest pahar“. Oricum, rolul de apostol şi-l asumase de pe acum, până la o eventuală clarificare, ori un semn mai precis de sus. Ca şi vieţuitoarele simple, fratele Nica — îşi spuse chiar el aşa - nu avea pretenţii mari de la viaţă. O bucată de pâine şi o cană de apă - şi, spre deosebire de alte vieţuitoare, avea încontinuu revelaţii care îi călăuzeau paşii. Discuta cu Dumnezeu prin semne. I se arătau anumite semne, vizibile pentru toată lumea de altfel, - ca această ninsoare în aprilie, bunăoară, dar numai Iui i se releva conţinutul misterios al evenimentului.
- Se vor sacrifica prunci.
  - Ce fel de prunci, frate Nica?... Poate miei, s-apropie Pastele.
  - Nu ştiu... dar prunci, un mare sacrificiu de prunci se va abate asupra noastră.

824
MARIN SORESCU
  O caracteristică a sfântului era că admitea el însuşi că nu e sfânt decât în anumite momente, când trăieşte intens, mişcându-se parcă în interiorul unei flăcări mari - „aşa ca pe o vatră?" - „Nu, ca într-o vâlvătaie" - şi atunci are puteri 5 mari în el, poate să facă... de, dacă ar încerca... ştie şi el... minuni... Dar n-a îndrăznit să încerce, de teamă să nu-1 supere pe Moşu. Moşul Dumnezeu i se arătase de câteva ori în timpul secetei, de fiecare dată fiind tare mâniat... „Da de ce era aşa de furios, frate, că numai în post am ţinut-o? - 10 l-a întrebat odată o ţărancă - de ce e aşa de făcut foc pe noi?“ „Nu ştiu, scăpărau scântei din ochii lui". Restul timpului e şi el un păcătos - fratele recunoştea asta despre sine - şi el caută, bâjbâie, poate să greşească... Speră însă să aibă - cu ajutorul lui Dumnezeu şi printr-o educaţie severă şi 15 drastică înfrânare a poftelor — tot mai multă parte de teritoriul de flacără pură, hărăzită existenţei lui şi înlăturând de la sine, din ce în ce mai mult, momentele de penibil şi bâjbâială. „Toată viaţa noastră suntem ca nişte gângavi — soră Luniţa - spuse el femeii care reintrase în cameră. Nu reuşim 20 să ne articulăm nici măcar rugăciunea de dimineaţă. Vorbim fără să ne înţelegem bine - copiii nu ascultă de părinţi, fug
de acasă, se dedau la rele..."
- Aşa e... asta aşa este... admise mama Pârva. Ai copii, ai
necazuri...
25 Luniţa care de copilă dăduse semne că e un spirit evlavios - nu lipsea duminică fără să meargă la biserica Madona Dudu, să aprindă lumânări şi să îndrepte lumânările strâmbe din sfeşnicele de la intrare - descoperise călugărul din întâmplare, dintr-un fel de noroc chiar, cum cerşetor fiind dai peste o 30 pungă cu galbeni. Intr-o zi, în piaţa veche, lume multă îngrămădită în jurul unuia care nu ştiu ce spunea acolo, în mijloc... nici nu se vedea, nici nu se auzea bine. „Ce e? Ce e?" „Ce să fie, unul... de i s-a arătat Dumnezeu..." Unii credeau, alţii bodogăneau că e un impostor... Luniţa îşi făcuse
JAPIŢA
825
  loc, cu coatele, şi când îl văzuse - aşa voinic, frumos, cu barbă mare neagră, cu ochi blajini, în minteanul acela de dimie neagră şi încins cu tei - îşi dăduse seama din primul moment că e vorba de ceva adevărat. Că acest om cu voce atât de caldă şi vibrantă nu putea să nu fi vorbit - cu vocea asta - cu bunul Dumnezeu. Stătuse până la sfârşit - sorbindu-i cuvintele - iar când toată lumea plecase, îl luase de mână ca pe un copil şi-l adusese acasă, să-i povestească şi mamei ei şi Ivonei că e cazul să ne pregătim sufletele pentru ceva deosebit. (Cam asta era esenţa predicei lui din piaţa veche.)
    De data aceasta „fratele eretic", cum îl poreclea Ivona, mai puţin credulă, nu veni singur. Apăruse însoţit de un pitic cocoşat, care se lipise de vreo câteva zile pe lângă el şi-i ducea într-o traistă, pusă pe băţ, în spinare peste cocoaşă, cartea. Căci fratele Nica se deprinsese să umble în carte şi să caute argumente, de când fusese la mănăstire, din cele câteva luni petrecute acolo, înainte de a fi dat afară, pentru originea sa divină. (II sancţionase stareţul chiar la prima abatere — prima năzărire c-ar fi mucenic, apostol, ori... Iisus... nici el nu ştia prea bine.) Până la urmă, piticul Goage s-a dovedit a fi un om al Stăpânirii, pus (ca să nu muriţi de curiozitate) să-l spioneze, să vadă dacă sub masca aceea de idiot mistic nu se ascunde cine ştie ce duşman periculos şi să dibuie împotriva cui sunt îndreptate predicile acelea aparent incoerente şi lipsite de noimă. Piticul s-a dovedit atât de abil, şi a arătat atâta zel în misiunea sa secretă, încât a reuşit ca din blajinul frate Nica să facă, până la urmă, un martir de-adevăratelea, pus să urce nu o Golgota, ci zece aşezate cap la cap, cum avea să observe unul din noii colegi de suferinţă. (Şi spre marea lui nenorocire, de unde intrase la puşcărie cu mintea tulbure, acolo dintr-o dată i se ridicase vălul de pe creier, trebuind să suporte lucid toate încercările.)
Luniţa înţelese din primele cuvinte schimbate cu fratele c-ar fi vorba de noutăţi. Fratele nu se grăbea să dezlege sacul

826
MARIN SORESCU
minunii. Se antrenase cu Pârva într-o discuţie despre vreme, aşa că după câteva momente duduia cea evlavioasă înclină să creadă că va auzi tot relatarea vechilor arătări - (Pe care fratele le povestea de fiecare dată cu aceleaşi cuvinte). Piticul, observând nervozitatea Luniţei, uşoara nemulţumire şi necredinţă, îi făcea întruna cu ochiul că „da... l-a văzut, l-a văzut“. „Pss! l-a văzut... ascultaţi-mă pe minea, îi şopti el. Bun... dacă e aşa... atunci să profite şi alţii. Domnişoara, într-un avânt altruist, se duse şi bătu la uşa chiriaşilor.
   Fetele abia veniseră de la şcoală. Piţigoi şi Tudor stăteau... în cap. Cu picioarele lipite de perete - executau un nou exerciţiu, de care auziseră, dar încă nu-1 puseseră în practică. Tudor reuşise chiar să facă şi vreo trei paşi... în mâini.
   - Sigur că da, domnişoară, venim acuş! promise Coca. Tocmai atunci îşi făceau apariţia şi domnii elevi. Titu avea nişte arsuri la stomac şi arăta tare posomorât. Aurel era de-a dreptul furios. Luase o palmă de la portarul liceului, Moise - o huidumă de om, cu faţa buhăită, purtând mereu bască pe capul mare, că îndrăzneşte să intre pe poarta liceului fără şapcă pe el! Pleoţ! Văzuse stele verzi. Primele două ore se suspendaseră. Fuseseră strânşi în curtea înconjurată de ziduri mari, roşii a liceului şi directorul apăruse, pe terasă, însoţit de un om necunoscut, îmbrăcat modest. Acesta, luând cuvântul, după o scurtă prezentare confuză a directorului, le ţinuse o prelegere despre forţele de producţie şi mijloacele de producţie! Ningea. Pe măsură ce elevii se arătau tot mai neliniştiţi, începând să tropăie de frig, oratorul se înflăcără şi mai tare. Tuna şi fulgera împotriva... mijloacelor de producţie!... ori a forţelor de producţie? ori împotriva anumitor mijloace, şi-a anumitor producţii... După ce termină... directorul le mai făcu o surpriză elevilor săi: aduse acolo pe terasă doi uriaşi, cum nimeni nu mai văzuse. Butucănoşi, cu braţele cât un om de groase, şi cu cefele răsfrânte de câteva ori. Erau doi luptători de greco-romane, celebrii Jean
JAPIŢA
827
Drăghicescu şi Titi Georgescu, care în chiloţi şi maieu, aşteptaseră două ceasuri în cancelarie. Acum, când în sfârşit fură chemaţi, defilară de câteva ori pe terasă, arătându-şi muşchii pe care fulgii de zăpadă se topeau imediat - şi plecară înapoi, în cancelarie, să se îmbrace. Asta fu tot, pe cât fusese lecţia despre forţele de producţie de lungă, pe atât de fulgerătoare fu defilarea forţelor propriu-zise. Ce legătură o fi văzut directorul între cele două numere - băieţii încă nu înţeleseseră, poate şi de aceea arătau atât de cătrăniţi acum.
   - Hai mă acolo că ne cheamă domnişoara, zise Rosa, tuşind mărunt, cum avea obiceiul uneori. Hm! Hm! Nu ştiai dacă aşa îi vine, sau e un limbaj secret, un comentariu cunoscut doar de intimi. Hai acolo... Hm, hm! Auziţi? Hai dincolo...
   - Bine... Băieţii încă mai sperau într-o masă bogată, căzută din cer. Cine ştie, o fi dând asta vreun ospăţ? Toţi trecură în camera proprietăresei. (Aurel nu înainte de-a se peria pe hainele jilave şi de-a da cu mătura după ceilalţi.)
   - Dumnealui e fratele Nica, de care v-am povestit - făcu domnişoara prezentările. Luaţi loc, staţi, staţi pe unde puteţi... avem surprize... Piticul făcu cu ochiul spre Titu: „L-a văzut... l-a văzut, psst!“
   - Ce dracu tot zice ăsta, mă? se miră Titu.
   - Fii atent că acum începe numărul cu pitici! zise Aurel. Mă, ce zi groaznică.
   - Mie parcă-mi miroase-a friptură...
   -Aş!
   în loc să dea drumul întâmplării extraordinare, fratele Nica se complăcea în postura omului neînsemnat, care flecăreşte volubil despre te miri ce. Acum îi spunea doamnei Pârva că a văzut mare agitaţie la magazinul cu cobai, papagali şi căţei de pe strada Madona Dudu. Papagalii se agăţau de sârmele coliviilor cu disperare, vorbeau ceva misterios, iar cobaii stăteau speriaţi unul lângă altul ca la un zid al morţii. De asemenea,

828
MARIN SORESCU
zicea că-1 doare în regiunea inimii... „Aoleu să nu fie inima"...
sărise madam Pârva.
- Nu e inima... e altceva, dădu din cap fratele. La vremea
asta sufletul, doamnă! Nu mai spun c-azi-noapte am avut nişte
5 vise de groază.
- Ce vise, frate Nica? - interveni domnişoara Luniţa, spre
a-1 sili să vorbească mai tare şi spre a împinge oarecum conversaţia spre zona miraculosului, căci de la vis la minune
nu e decât un pas. io - Mă dusesem cu un desag de grăunţe la moară. Şi când
să bag în coş, desfac eu sacul la gură... ţâşti! un şobolan... după aia altul.
- Taci, frate!... că-mi vine rău. Nu pot să-i suport nici în
visul altora, nici în realitate...
15	- Nici eu! Dar ce să fac, dacă dusesem la moară un sac
de şobolani?... Aşa e şi viaţa noastră - se întoarse el cu privirile către „tineret" - Plină de neprevăzut - Zici că duci ceva în desaga din spate, şi cine ştie ce păcat ţi-a mai dat Domnul să
cari.
20	în sfârşit, considerând pregătirea psihologică făcută, le
povesti, transfigurându-se deodată, ca şi când s-ar fi transformat în alt om, vibrând tot de o emoţie care se transmitea şi celorlalţi - o întâmplare plină de mister. Vorbind cam o jumătate de oră, insistând pe amănunte care aveau forţă 25 de generalizare... De exemplu: „Pietrele drumului îmi loveau gleznele, făcându-mă să sufăr, iar una mai mare, şi mai colţuroasă, îmi sfâşia veşmântul". Ori: „Era o pată de întuneric în dreptul lunii, şi deodată tot cerul se murdări de la acea pată gri". Viziunea propriu-zisă şi discuţia care avusese loc între 30 el şi rotogolul acela de vipie, care-1 făcuse să cadă cu privirea în ţărână - nu le vom relata pe larg, deocamdată. Ne mulţumim a spune că, în timp ce toată suflarea asculta cu gura căscată, în cameră mai intraseră două persoane: Petre Birtea şi un domn mic, rotofei, simpadc, clipind mereu - profesorul
JAPIŢA
829
de care pomenise în dimineaţa aceea şi pe care-1 găsise şi-l
provocase la o discuţie teoretică... la logodnica lui. Venise,
aşadar, fără a fi invitat de nimeni. Bătuse la uşă. Neprimind
nici un răspuns, încercase alături, de unde se auzea rumoare.
Luniţa le arătă nişte scaune şi musafirii se aşezară, fără multe 5 mofturi.
- Tu ce caţi aci, mă? întrebă Coca râzând. Petre îi arătă o carte mare şi groasă pe care o avea în mână: „Aceasta este".
- Ce este?
- Cartea. Am venit să ţi-o arăt. Erau acum în acea cameră io două cărţi.
- Eu i-am dat-o, dar se uită în ea ca viţelul la poarta nouă, zise profesorul. Filosofii ăştia de azi înţeleg totul, dacă are cine ie citi... Ha-ha... că ei nu ştiu literele... ha, ha, ha! Râse tare, molipsitor... Se auziră mai multe sâsâituri de protest: pss! pss! 15
- Da ăştia ce fac? Au mutat renaşterea aici? („Renaşterea" era numele unei săli, unde se ţineau conferinţe religioase.) Nimeni însă nu schiţă un zâmbet şi profesorul Gorici se potoli.
Predicatorul se afla încă, în aura lui de fanatic, în exerciţiul funcţiunii. O pasiune adevărată impune respect, şi noii sosiţi 20 holbară ochii şi ascuţiră urechile. Nica făcea să se ivească, parcă acum, pentru toată lumea. Ceea ce E Mai Presus De Fire.
*
* *
25
La ora fixată, Cristinel urca scările spre iatacul Dulcineei. Venea direct de la poker - un mic pokeraş, după turul pe Unirii, unde pierduse tot - 25 de nasturi de manta militară (jucau pe nasturi - pe care-i tăiase din mantaua generalului, la ultima lui vizită în odaia iubitei, profitând de neatenţie. 30 Acum, după ce-o va dezbrăca, o să-i ceară şi restul; mai văzuse nişte tunici galonate pe-acolo.) Trecuse pe la odaia lor. Bucuros că nu dă de nimeni, îşi aruncă un pic ochii în oglindă şi-şi aranjă freza. Venise din oraş şi c-un kilogram de zaibăr

830
MARIN SORESCU
înfăşurat în ziar şi astupat c-un cocean. Ajuns în faţa uşii, scoase sticla de sub haină, tuşi discret şi bătu... „Sunt eu, Cristinel../4 îşi pregătise un fel de discurs de dragoste, pe care chiar îl povestise la poker. Partenerii mai adăugaseră şi ei câte o propoziţie, două. „în primul rând, să nu te duci beat, că ratezi totul - îl învăţase Mituş, un puştan bubos şi slinos - în al doilea rând, să nu te arăţi de la început ahtiat după ea“... „Aia nu trebuie..., asta trebuie...“ săriseră ceilalţi. „Cazi în genunchi, săruţi pământul, piciorul scaunului, papucul, ce nimereşti, să vadă că fără ea nu poţi trăi.“ „Nu... domnule, femeia trebuie luată... cu indiferenţă, stăruia Mituş... Şi doar îi comanzi: «Dezbracă-te imediat - aruncă boarfele de pe tine... Aşa... şi chiloţii... E, aşa-mi placi!» - Asta e toată conversaţia../4 „Păi, dacă eşti tâmpit şi n-ai ce spune, te mulţumeşti şi cu atâta - se băgase în faţă Ilie de la Liceul Comercial. Dar dacă băiatul e cultivat şi e un romantic - lui nu i se... aia fără vorbe frumoase şi poezie... înţelegi?44 Declaraţia de amor era aceasta... Cristinel dădu s-o repete... Dar ce face foafa de nu mai deschide?
    - Sunt eu, Cristinel... n-auzi?
    - Şi ce vrei? sună vocea Ivonei, din spatele uşii.
    - Păi, ce să vreau?... Să deschizi... să ne sfătuim.
    - Nu deschid, că e târziu.
    - Cum e târziu, fă? (începea să se enerveze). N-ai zis tu... (trebuie să vorbesc frumos)... dumneavoastră... n-am fixat noi...
    - Pleacă, domnule, de-acolo! Chem vardistul... Vocea era parcă a unei străine, era de nerecunoscut. Ce dracu, ori oi fi nimerit în altă casă? Coborî scările, se uită în jur... Urcă din nou... Trebuie să spunem că Ivona luase această hotărâre în ultimul moment, chiar când îi auzise paşii pe scara de lemn, după ce aşteptase cu înfrigurare toată vremea, cu inima cuprinsă de valuri de sentimente contradictorii.
    Era îmbrăcată în rochia de mireasă (care îi venea foarte bine, într-adevăr, mai bine decât una de comandă), îşi pusese
JAPIŢA
831
lămâiţa pe cap, îşi făcuse pleoapele cu albastru, se rujase, se parfumase... şi într-un sfeşnic de alamă pâlpâia sfielnic şi-o lumânare mare de ceară albă. Casa toată, în lumina unei veioze discrete şi a lumânării, căpătase ceva romanţios, într-adevăr dar asta e situaţia... aşa trebuie să fie, când faci pasul. Patul nu pasul. Şi, mai ales, atunci când îl faci cu premeditare. Ivona descoperise, în timp ce se pavoaza, că arăta splendid - nici nu-şi dădea vârsta... şi la urmă, ce? 23 de ani şi o lună e o vârstă rezonabilă. Mai ales, în cazul brunetelor şi a temperamentelor mocnite - cazul ei - care se aprind greu şi nu se mai sting niciodată. Sânii erau tari, puţin mai relaxaţi decât la 18 ani, îşi mai dăduseră drumul „la o cataramă44, totuşi nu şi-i dădea pe-ai altora mult mai tinere care... ce să mai vorbim... parc-ar fi bretele... La fel, coapsele. Avea picior frumos şi numai faptul că nu ştiuse să se îmbrace, să-şi pună în valoare feminitatea, o ţinuse departe de buzna continuă a bărbaţilor - din care unele femei îşi fac toată viaţa un titlu de glorie: „Dragă... nu pot să fac doi paşi pe stradă - zicea una ieri la coafor - că se şi găseşte un amator! Unde-aş fi ajuns, dacă mă culcam cu toţi?44 „Tot aici44, îi răspunsese coafeza, care, pesemne, o cunoştea mai bine.
  Ivona îşi mai turnă o picătură de şampanie. Oare din cauza asta era atât de volubilă? De-asta îi treceau atâtea năzbâtii prin cap? Se aruncă în pat cu faţa în perne şi vru să plângă. Totuşi e groaznic ce se întâmplă. Oare să-i dau drumul? Merse... şi mai răsuci o dată cheia în uşă. Asta îl întărâtă pe cel de dincolo, începu să apese nervos clanţa, care făcea un zgomot mare şi să împingă cu trupul uşa... Noroc că aceasta era de stejar masiv şi balamalele bune - măcar că şi ele neunse. Când obosi, se aşeză jos, pe preş, şi începu blând:
  - Nu, zău... ai de gând să mă ţii aici?... Nu înţeleg ce e în capul tău... de ce m-ai întărâtat, în primul rând? Hai, că ţi-am adus vin...
  Ivona dădu drumul patefonului pregătit din timp - o melodie languroasă - tango argentinian! - umplu odaia şi trecu

832
MARIN SORESCU
şi prin uşă, în inima înamoratului. („Nu, că până la urmă se răzgândeşte. Aşa sunt astea bătrâne... numai calcul"). Cristinel începu să danseze cu sticla în mână. „Dansezi" „Dansaţi?" Trase o duşcă şi, până să se termine tangoul, îşi şi băuse „partenera". Altă placă - un vals, dar el se aşeză din nou pe preş. înăuntru valsa singură Ivona... Vinul îl făcuse melancolic pe Cristinel... Vinul şi femeile îl melancolizau... Se simţi caraghios, înfrânt, un om de nimic, un om de prisos... Viaţa l-a găsit nepregătit şi viaţa e dusă... mai ales atunci când iubeşti... îşi dădu seama c-o iubeşte... el care se credea infailibil, îmbrăcat în armură... iată, se lasă prins în mrejele iubirii...
Dar ea nu-i da drumul...
    -Auzi, deschide puţin, numai să bag capul... să-ţi spun ceva... o vorbă... Te iubesc, mă... Uite, e prima dată când mi se întâmplă cu adevărat... Nu ştiam că un sentiment poate transforma într-atât un om... Sunt răscolit, răvăşit tot, bulevardist... de azi-noapte, de la ora trei, când m-am trezit şi n-am mai putut dormi. Te doresc... Vreau să te sărut pe buzele tale atât de pătimaşe... Alo, s-aude?... am învăţat să sărut... Singur, în oglindă... aveai dreptate... Pentru tine fac orice..."
    Neprimind altceva din cameră decât efluviile unor noi plăci şi aceeaşi monotonă învârtire, îl apucă un frison de draci...
începu s-o insulte:
    — Uite, de-aia ai rămas tu fată mare... Uită-te şi tu în oglindă, ce, mai trebuie să-ţi spun eu... După ce că-mi făceam pomană cu tine, venisem la tine ca la o miloagă... acum mai faci şi pe grozava! S-a răzgândit fecioara! Sanchi! eşti tu fată mare cum sunt eu acid clorhidric (învăţase de curând despre acidul clorhidric)... Te-ai întins cu toţi chiriaşii şi-acum mă găsiseşi pe mine! M-ai şi găsit prost! Da, ai dat cu banu-n sus şi-a picat pe mine... Uite că nu mai vreau! Nu mai vreau să deschizi. Se uită pe gaura cheii şi o văzu întinsă în pat... goală!... Te-ai dezbrăcat, minunea... acum, gata! zise el îmblânzit
JAPIŢA
833
deodată. Ce vedea nu era faţa uscată şi fără feminitate, pe care fusese obişnuit s-o întâlnească de vreo jumătate de an încoace, ci o femeie frumoasă, admirabil proporţionată... dulce, caldă... logodnica lui! Gata, ce mai, se-nsoară! „Auzi... puişorule? Te-am văzut... ce mai, te iau de nevastă! Degeaba mai încerci să te acoperi... Ehe, ne făcurăm şi mireasă... e-te-te! Bravo! îţi stă foarte bine... Acum spune şi tu ceva; Şi iartă-mă, dacă am scăpat vreo vorbă... mai aşa... Sunt un impulsiv! Dar am zis pentru că ţin la tine ca la ochii din cap... Sigur, nu mă vrei, că sunt un copil pe lângă tine... adică, nu un copil (încercă s-o dreagă), un ţopârlan... nu ştiu franţuzeşte! N-am fost născut la oraş, vin de la sapă... Dar nu uita că de-acolo curg toate talentele... Sigur... eu nu sunt o valoare pentru tine... dar stai să-mi termin liceul... stai să mă fac eu ofiţer... Cu tine m-aş reeduca foarte bine... Numai o mână de femeie mai poate îndrepta ceva la mine. Am caracter infect. Nu-mi iubesc părinţii, nu ţin la nimeni... Nici măcar amor-propriu nu mi-a mai rămas cine ştie ce..." (O scurtă pauză).
   „Da şi tu eşti o tâmpită... începu Cristinel o nouă rafală... Scormoneşte-ţi puţin trecutul şi vezi unde-ai greşit de-ai ajuns în ăl hal!... vreau să zic cu caracterul acesta infect... Vrei să-ţi spun eu ce eşti? O neparolistă... Aşa te porţi tu cu cavalerii? Păi, dacă i-ai spus o vorbă unui băiat, să fie vorbă! I-ai promis la opt - la opt fără un minut deschizi... Deschide... c-o fi trecut de unsprezece... Mai vine mă-ta-n control şi dă de mine aici... Apropie-te să te pup la subsioară... aşa prin uşă... vino, că nu muşc... Nu te mănâncă nimeni... Bine, să vezi ce fac eu la uşa ta... Bineee!"
   Ivona era iar în rochia de mireasă - numai părul şi-l lăsase despletit. Şi desculţă. Puse o altă placă - trăgând cu urechea şi la monologul lui Hamlet de-afară. Se simţea deprimată. Ce murdari pot fi şi bărbaţii ăştia! Cum îi permiţi unuia să-ţi strângă un deget, cum te consideră obiectul lui, proprietatea lui personală şi-ncepe să-ţi arunce insulte. Luă albumul cu

834
MARIN SORESCU
fotografii dăruit de bătrâna Cleo şi începu să-l răsfoiască, cu
gândurile în altă parte.
Erau fotografiile unui diplomat român care se plimbase cu soţia prin diverse locuri din Germania, imortalizând 5 momentul - Erlangen, Dusseldorf, Tiibingen, Heidelberg - scria jos. Şi pretutindeni ei doi - spre 50 de ani - pe câte un pod, în faţa vreunei clădiri oarecare...
Fusese şi ea, când era copilă, la Koln. Revăzu Domul - curentul continuu care exista în jurul catedralei făcută de uriaşi,
io	nu de oameni, curentul care îi ridica mereu poalele - (Asta îi rămăsese din Dom, amintirea gestului de a-şi ţine fusta cu mâna!) Sigur, o impresionase foarte mult vastitatea edificiului, pogonul de spaţiu pentru rugăciuni din interior, turma arcadelor atât de definitiv încheiate. Apoi se bâţâise pe podul de fier şi 15 se uitase peste parapet în Rinul într-adevăr măreţ - ca o vână pulsând puternic la tâmpla unui zeu. Remorchere, vapoare, vedete - treceau încolo şi-ncoace - şi un stol de pescăruşi se juca pe valurile tulburi... Apoi trecuse iar pe lângă Dom. Era cu mama sa pe atunci tânără şi dornică de impresii - se oprise 20 să admire tablourile pictorilor înşirate pe jos, pe o străduţă, ba chiar se lăsase desenată de un italian, care, cu un patrafir de popă peste haine şi cântând canzonete, făcea nişte desene ciudate, la minut: cu foarfeca, dintr-o bucată de hârtie neagră, îi pozase şi ea zâmbind neîncrezător, în timp ce se strângea în 25 jur o droaie de gură-cască - da, seamănă... într-adevăr tipul îi reuşise de minune profilul - o copilă şic, cu năsucul în vânt, buzele întredeschise şi părul strâns într-o coadă de cal, prinsă cu o mărgea roşie. Cumpărase profilul cu nu ştiu câte mărci. Dăduse peste el astăzi - Da, asta e viaţa, trece pe nesimţite! Şi 30 lucrurile acestea au fost viaţa ei - şi cele de acum... Ce-o fi făcând individul acolo? Cristinel nu mai monologa, se auzea gâfâind greu şi mişcându-se într-un fel de dans...
- Deschide, cât nu e prea târziu! ameninţă el, simţind-o
apropiindu-se de uşă...
JAPITA
835
   - Nu deschid, mitocan ce eşti! Era hotărâtă acum să rămână zăvorâtă tot restul zilelor ei.
   - Bineee! O să vezi tu... Să ştii că nu pot să mă mai stăpânesc... am dat bici prea tare cailor... hei, nu ţi-e milă d-un suflet de om? Vrei să mă doară capul toată noaptea? 5 Să-mi crape ţeasta? îţi spun pentru ultima oară că-mi placi foarte mult! Te-am visat de două ori... Hai, ce faci? (După
o scurtă pauză) Binee! Şi mai află, nasoalo, că nici nu mă gândesc la tine în minutele astea... Am eu la cine mă gândi... Hi-hi... există atâta muieret... minunat. Minunate femei mai io are patria noastră, România, Republică de la 30 Decembrie - anul trecut (enervat). Şi nu se găseşte, domnule, una să vină să te mângâie! Dar e dezastruos! Să pic eu tocmai peste excepţie, peste femeia nefemeie? Dar parcă ăştia din centru sunt mai breji? Ne-or fi zicând nouă mârlani, dar şi ei sunt 15 nişte impotenţi. Mai bine ciobani şi cu vână, decât scopiţii ăştia. Din muieri neisprăvite ca tine se nasc ei - de sunt aşa de aschimodii.
   Ivona nu înţelegea ce face tânărul acolo, de se zbate şi gâfâie ca un epileptic.	20
   - Ori vei fi având boala rea? întrebă dintr-o dată îngrijorată - se trezise în ea instinctul de soră (de caritate).
   - Ba am boala a bună, dă-mi drumul, dacă vrei să vezi... una cât toate zilele.
   Surescitat la culme, îngenunche şi se rugă cu mâinile 25 împreunate:
   - îngere, fii bun!
   Neprimind răspuns, începu să plângă. După care se potoli, îi veni o greaţă de el însuşi nemaipomenită.
- Uite, domnule, unde te duce ţoapa! De ce scade populaţia? 30 De-aia scade populaţia fă tâmpitelor... că nu ştiţi să ne apreciaţi...
România are, la ora actuală, o populaţie îmbătrânită, formată din pensionari, care consumă şi nu mai produc. Nici nepoţi nu mai îngrijesc - să le facă ciorapi, mănuşi - să-i ducă

836
MARIN SORESCU
de mână, pentru că generaţia tânără nu procreează. Instinctul naţiei nu mai funcţionează! Satul neaoş se va uni cu oraşul cosmopolit şi va da nişte stârpituri de mahala. Orice statistică, fie americană, fie sovietică, arată o curbă descendentă a natalităţii şi-o să apărem, în scurt timp, pe harta lumii, ca o gaură albă - sau neagră? „Aici nu e nimic - Veniţi barbarilor şi băgaţi-vă... nasul... scula în ea... că aici a fost odată un popor viteaz, care avea un spor de populaţie anual... de atât la sută... Iar acum... îi aşteaptă pe yankei cu sacul cu prezervative... Le-au stocat în Occident deocamdată. Uniune cooperatistă... O să vi le pună în cap... la toate... la timpul potrivit... Ca nişte broboade.
    Tâmpito! Or, lagărul are nevoie de spor, în toate ţările din bloc. O să punem noi şaua, să nu mai avorteze una. Că, ce am auzit la o şedinţă de organizaţie, mi s-a făcut părul măciucă. Balerine care leapădă în WC. Pun fătul într-un prosop şi-l uită pe fereastră la cămin. Toate îşi introduc tot felul de buruieni, pe partea ailaltă - cum ţi-ai vârî deştul în gură şi mor din facere înainte de-a face. Decât să nască normal, cum le-a lăsat Dumnezeu, preferă să se tragă... să se trateze, i-auzi cu foi de leandru, cu lămâie... ori vreun harbuz întreg...
Domnule, ce decădere."
    Curios e că nimeni nu a tulburat „liniştea" amorezatului Cristinel. De obicei chiriaşii din fundul curţii se mai foiau pe jos, îl puteau auzi. Cineva ar fi putut urca să vadă ce se-ntâmplă. în câteva rânduri domnişoara deschise chiar fereastra, să strige după ajutor. Dând de aerul rece, se trezea la realitate şi i se părea absurd să facă pe victima.
    - Eu sunt pentru o dragoste împlinită, gemu lung acesta - după care urmă un moment de linişte.
    „în fond, ce poate să-mi facă?" se gândi Ivona. îşi puse capotul peste rochia de mireasă - nici ea nu mai ştia ce face - şi ieşi în micul holişor, din capătul scărilor.
    - Vino, ai suferit destul. Băiatul plângea moale şi dezumflat. Plângea încet cu lacrimi fierbinţi de răzvrătire
JAPITA
837
contra condiţiei umane. Se simţea ca niciodată umilit şi înfrânt.
   - Da, acum mă chemi... când e prea târziu, gemu el.
   - Cum e prea târziu? Ce, ai oră fixă? se miră ea. Niciodată nu e prea târziu! îl luă de mână şi-l trase blând înăuntru. Cristinel (parcă se mai maturizase de aseară până acum) aruncă o privire jalnică asupra interiorului încărcat de feminitate, privi cu ură lumânarea care pâlpâia în sfeşnicul acela de argint, patul care se ghicea moale şi-mbietor — în sfârşit se uită la îmbrăcămintea ei bizară.
   - Dezbracă-te, imediat şi îmbracă-te ca lumea, zise. începu să-i curgă sânge din nas, de enervare. Stătu c-o mână în sus vreo cinci minute, astupându-şi cu cealaltă nara dreaptă - aşa cum îl învăţă femeia, ascultându-i în poziţiunea aceasta caraghioasă efuziunea de dragoste:
   - Nimeni nu cunoaşte sufletul femeii, zicea ea. Şi totul e aşa de simplu!
   - Vorbiţi şi voi de ce n-aveţi!
   - Nu, nu, avem! Şi e cel mai simplu de cunoscut. Ar trebui să-ncepeţi întâi cu sufletul cum zice Platon - sufletul trebuie mai întâi vindecat - ori voi daţi buzna pe biata femeie, s-o călăriţi din primul moment. După aceea vă plângeţi că nu putem comunica. Un vacuum de comunicare! Ce voiai de la mine? Sigur, mă pregătisem să fiu mireasa tal
   - Să nu mai aud cuvântul mireasă, c-o iau la fugă, îmi vine să urlu.
   - Dar ce credeai tu, că sunt una de-aia, din Valea Vlăicii, că n-am mai văzut bărbat? Scrie pe fruntea mea Faţa Luncii? Merit să mă baţi, zise ea - pentru ceea ce ţi-am făcut.
   Nu ştiu de ce simţea nevoia unei ispăşiri. Auzise, de la cineva, că femeile se simt mult mai bine buşite de bărbaţii lor. Că în primele zile după „ceartă", pline de vânătăi şi cu coastele frânte ori cu vreo mână-n gips, trec prin zone de calm şi imponderabilitate extraordinare, ca şi când nervozitatea şi

838
MARIN SORESCU
toată acea încărcătură electrică, de draci care aşteaptă să fie electrocutaţi, le-ar fi luată „cu mâna“ - adică sigur cu mâna,
cu palma ori cu pumnul.
     - Zău, că merit un ghiont, şopti ea, vârându-i-se în 5 suflet. Iţi promit că n-am să plâng. Şi la urmă, faci ce vrei
cu mine...
     - Dragă, mă depăşeşti, izbucni flăcăul. încă mai ţinea mâna sus. Şi tu eşti o curvă, asta e sigur, dar nu ştiu cum să te iau. Şi enervându-se deodată: Auzi, să nu mă rogi tu pe mine să-ţi
10 dau labe, că eu nu sunt sluga ta! Aşa să ştii! De ce mă ţinuşi la uşă, până nu mai putui? Se lăsă în pat şi-ncepu iar să plângă. Sunt un nemernic - pentru că am făcut ce-am făcut - uite, să vezi tu că mă duc să trag clopotele la Sf. Harşu.
     - Unde?
15	~	Sau	nu...	la	schit... că e un clopot mai bun... s-audă toată
lumea că sunt un porc... începu un fel de behăit: „Călu-uu-gărul din vechiul schit... tââ...“
     - Măi, băiatule, tu eşti beat... de-aia ţi-a curs şi sânge din nas... de-aia nu poţi să te abţii. Cum voiai tu să mă săruţi,
20 când duhneai, că te-am simţit de cum ai intrat pe poartă. De-aia m-am zăvorât. Mă asculţi?
     - Nu vreau să te ascult... Eu mă duc să trag clopotul la
Murgaşi.
     (Nu se fixează nici asupra unui loc, nenorocitul, gândi
25 Ivona, c-o undă de umor.)
     - Hai, bate-mă, c-am greşit - îmbrânceşte-mă, dă-mă mai
încolo, fă ceva cu mine, „tontule!“
     - E, nu bătaie îţi trebuie ţie... ci altceva... gemu Cristinel. Un bărbat îţi trebuie ţie, dar nu m-ai găsit pe mine fraier. Eu
30 mă duc să mă dau cu capul de clopotniţă, s-audă toată lumea c-am fost un prost de m-am luat după o...
     Şi cu aceste cuvinte, ţâşni pe uşă, împiedicându-se de sticla goală, rezemată de prag, care o luă înaintea lui pe trepte şi se făcu bucăţi jos. Ivona stătu câteva minute pe gânduri, se mai
JAPITA
839
foi apoi prin cameră, se studie apoi goală în oglinda mare a garderobului, care ocupa o bună parte din cameră.
    Deodată, un foşnet suspect, ceva mătăsos - şi fââş! O făptură se prelinge din oglindă, Jenică Grozamă! Rămase fără glas.
    - Te rog să nu leşini. Ce te uiţi aşa? N-ai mai văzut cum arată o molie? Sunt o molie specială, molie de oglindă veneţiană...
    Femeia, uluită, încerca să-şi ascundă goliciunea.
    - Ca amic, am voie să-mi controlez aleasa inimii - continuă făptura care acum parcă umplea casa. Da, era el...
    - Ce naiba, visez? Cum ai intrat?
    - Cantemir, cât era de-nvăţat, nu s-a sfiit să se ascundă sub malacovul cucoanei aceleia a lui Petru cel Mare, ca să treacă graniţa şi să-şi salveze pielea.
    - Şi ai asistat la toată scena aia penibilă?
    - închipuieşte-ţi, dragă! Dar, nu ca să te prind, am venit, ci ca să nu mă prindă. Cu tremur în glas: Sunt urmărit. Am căutat întâi o gaură de şarpe. N-am găsit - adică sunt pline - că toţi se ascund... Şi ce mi-am zis... E un colţişor liber în inima Ivonei... Dacă nu chiar în inimă, în dulap... A răsuflat povestea... Mă caută în draci, înţelegi? De-aia n-am vrut să ştii nici tu... Acum că m-am dat de gol... Ştii, n-am putut suporta lustrul oglinzii - îmi lăcrimau ochii şi parfumul din rochii... Zău, prea vă năclăiţi! Parfumul ca parfumul, dar levănţica... Fac alergie la levănţică! îmi aduce aminte de Levant.
Iar Levantul de Levinte... prostul ăla... levantin... Mă duc... M-am gândit bine... Nu vreau să-ţi căşunez vreun rău... Vor veni să mă caute şi aici... Pune-ţi ceva pe tine, mai zise, foarte uman... Da, deosebit de uman. Şi chiar luă capotul, ce zăcea pe covor, şi-o înfăşură cu gesturi leneşe, pe după mijloc... Aşa cum te legi c-un prosop de baie în rai... Cum se legau Adam şi Eva în rai, cu prosopul ăla de şarpe, când se duceau după mere. La masă. Ezită un pic... în gând: puţin amor? Ar face bine... din toate punctele de vedere... Femeia răsuflă greu...

840
MARIN SORESCU
sacadat. E în faza de pierdere a autocontrolului. Mai are puţin până la punctul non-retur... Şi ce caldă! Puşchea pe limbă, Jenică, îşi zise. Apoi tare: Puşchea pe limbă! Mă duc în destinul meu... Am un destin... în faţă... parascovenia lui! Ieşi, făcându-i
din uşă un semn de „pss“!
   Ivona rămase încremenită o vreme... încercă să audă paşii îndepărtându-se - nimic! Şi după aia, un tropăit. Jenică reapăru.
   - Pardon! zise. Plec pe unde-am venit. Şi să ştii, dacă pui un cearşaf pe oglinda asta... m-ai omorât. Dădu să intre - suprafaţa de argint refuză să-l primească. Ca apa care prinde crustă, lângă copcă. Bărbatul se izbi de câteva ori de ea, apoi furios, o lovi cu pumnul. Un zgomot de năruire de cioburi. „M-am şi tăiat“. Ieşi furios. Totul ca într-un coşmar. Dacă n-ar fi fost cioburile de pe jos şi câteva picături de sânge - ar fi crezut că i s-a rătăcit mintea. Controlă garderobul şi văzu urmele concrete ale şederii lui acolo. Omul acesta întotdeauna fusese pus pe farse! Dar asta fusese prea boacănă! îşi aminti spaima din ochii lui... E la strâmtoare, băieţică, de-a intrat aşa de bine în rolul ăsta stupid de stafie. Ivona rămase aşa încă o vreme. N-auzise paşii îndepărtându-se. Se duse, aprinse lumina pe hol; să nu fi rămas acolo, să-i tragă altă spaimă la noapte. Nu era nimeni. Pe măsură ce se gândea mai bine, îşi dădea seama c-a fost prada unei halucinaţii. Nu putea, domnule, să stea ăla atâta timp în dulap, fără să facă cea mai mică mişcare. Dar stai? Nu umblase ea în garderob, înainte. Ba umblase. Ba stai, că nu umblase... Rochia... venise cu ea în mână şi capotul era în cui... Ba parcă, totuşi, căutase ceva... O femeie caută în dulapul ei, când e singură acasă de cel puţin treizeci de ori pe zi... în sfârşit... Jenică se arătase şi de data aceasta un generos. Cu câtă grijă o acoperise... încinsese... el, după ce urechile-i auziseră ce auziseră! Pe de altă parte, văzuse în ochii-i o spaimă aproape tot atât de mare ca şi aceea pe care i-o provocase ei apariţia lui. Spaimă de om hăituit! Deci
JAPIŢA
841
el vorbise serios, când spunea că vrea să fugă... Dar ce-a făcut? Ce-ar putea avea cu el? E doar un tembel şi atât - un om cu imaginaţie bolnăvicioasă şi un flecar... Şi pe deasupra şi laş - alte vini nu i-ar fi putut găsi nimeni.
*
* *
   Plecând hotărât să se suie în prima clopotniţă care-i va ieşi în cale şi să tragă clopotul „în dungă“, liceanul din clasa a IlI-a, străbătu curtea cu paşi mari. Auzind glasuri multe, nu la ei în cameră, ci vis-â-vis, la gazde, se duse să tragă cu urechea. Părându-i-se interesant ce aude, intră.
   - Tu pe unde umbli, mă viezure? îl întrebă Titu - fără însă a mai aştepta vreun răspuns, întorcând din nou capul către Birtea, care, cu o carte în mână, era în toiul unei demonstraţii.
   - Baliverne, baliverne! zicea din când în când rotofeiul Gorici, ca să-l întărâte.
   Petre Birtea se indignă că o carte de o asemenea valoare nu fusese încă tradusă...
   - Păi voi... tâmpiţilor... aşteptaţi burghezia să v-o traducă? De ce n-aţi pus mâna, când era caldă... acum o sută de ani, ce-mi veniţi mie azi cu teorii răsuflate?
   - E tradusă, dacă îmi daţi voie! interveni blajin fratele Nica, totul e aici - zise el, scoţând din desaga piticului Biblia cu coperţi tari şi legată cu catarame, ale cărei foi, de atâta frunzăreală, erau ferfeniţă.
   - E, altă noutate! se strâmbă profesorul. Una mai trufanda decât alta... n-am ce zice. Omenirea e în veşnică refacere, asta o ştiu de la bătrânul Hegel. Şi el o ştie de la... Nu se poate ca o soluţie dată acum două mii de ani să fie valabilă şi pentru România de azi, sau, mă rog, una de la 1848, din Germania! Ha-ha! Dacă vă ţin curelele veniţi cu soluţii noi, originale, care să se plieze pe evenimente.

842
MARIN SORESCU
    - Prorocul Isaiia... într-o sfântă zi de duminică... începu fratele Nica, în timp ce cu degetele, care-i tremurau de revoltă, încerca să găsească o anumită foaie... Zice aşa: „Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi, popor al Gomorei! Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre? zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot, cu berbeci şi cu grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi şi le aduceaţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului meu!“
    - Măi da bine le zice! se auzi un glas. Şi iarăşi vocea de tenor a fratelui Nica: „Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile îmi sunt dezgustătoare! lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de sărbători nu le mai pot suferi. însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire/4
    - Tot Isaiia? (aceeaşi voce):
    „Urăsc lunile noi, şi sărbătorile voastre sunt pentru mine
o	povară. Ajunge!“.
    Fratele ridică ochii spre tavan... apoi îi coborî şi fixă un moment adunarea - (într-adevăr avea ochi de hipnotizor). Continuă, fără să se mai uite în carte: „Când ridicaţi mâinile voastre către mine, eu îmi întorc ochii aiurea; şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă.“
    Ce dicţie apocaliptică! Ce dicţie apocaliptică! Tăcu. Linişte.
    - Isaiia, unu - zice piticul, precizând capitolul.
    - Au fost mai mulţi? (aceeaşi voce, care tot întrerupea).
    - Fă, toanto, nu te mai mira ca proasta - o înghionti Titu, pe Rora. Or fi fost mai mulţi - vrei să-i ştii pe toţi?! Cuvintele mâniosului prooroc vibraseră puternic în inima ascultătorilor.
    - Sodoma e departe, dar Govora e aici, aproape de noi - vru să glumească Gorici.
    Nica îl fulgeră cu privirea. „Pocăiţi-vă“.
    - Am înţeles, părinte - făcu Gorici, spăşit. într-adevăr sânge şi jertfe inutile.
JAPITA
843
   Cristinel picase ca din lună la această întâlnire. Specialişti sau eretici în două doctrine diferite, pe care nu le cunoştea. „Ţara arde-n foc şi baba se piaptănă44, zise el tare. Birtea acum îi da zor, cu nu ştiu ce teorie... despre colectivizare.
   - Asta e o prostie tot atât de mare ca şi a acelora care pretind - e o metodă nouă - intimitate sexuală între pacienţii neurastenizaţi şi cei care-i tratează. Să umble şi doctorii şi nebunii în pielea goală prin saloane, - ăsta înţeleg şi eu tratament! Gorici râse tare. Burta i se cutremura, fiind cea care participa cel mai mult Ia glumele lui. Tu nu eşti bun în nici o grupare, continuă el, adresându-i-se lui Birtea. Toţi se descotorosesc de tine, mai devreme sau mai târziu. Şi ştii de ce? Pentru că tu eşti un fanatic şi le strici cauza. Faci o flacără prea mare în jurul tău - şi te arzi. Ce crezi că aşa arată proletarii? Tu eşti lumpen proletariat, caută în carte, să vezi care e definiţia.
   Birtea se opri, transpirat şi enervat de intervenţiile continue şi nesărate ale lui Gorici.
   - Ştiu ce e lumpenproletariatul\ zise.
   - Ba nu ştii. Proletariatul stă în fabrici, colo în fabrici şi uzine - iar tu... de ce nu eşti la muncă? Ce cauţi aici? Ha-ha-ha! Vezi acolo ce spune papă Marx despre cele opt ore de muncă.
Ii	arătă o pagină anume, trecând apoi acea carte misterioasă domnişoarei Luniţa, care citi tare în nemţeşte vreo câteva fraze, încercând apoi să le traducă.
   - Nu era vorba de regimul de muncă. Se vorbea de rata plusvalorii.
   - Ei, vezi? făcu profesorul.
   - Ce să văd?
   - Păi, să vezi acolo, mai jos, cum îi arde şi pe lumpen.
   Piticul merse la Cristinel şi i-1 arătă cu degetul pe bărbos. Se
simţea parcă obligat să câştige bunăvoinţa fiecărui nou-venit, printr-o indiscreţie, încercând în acelaşi timp să-l oblige parcă pe vizionar să mai spună o dată minunea. Ca de obicei urma:

844
MARIN SORESCU
   - Când l-a văzut? Pe cine? Serios? pe Dumnezeu? Ia spune, părinte, cum a fost? şi fratele trecea iarăşi în centrul atenţiei,
şi odată cu el şi piticul.
Trucul nu-i reuşi cu păgânul de Cristinel. Acesta n-avea 5 chef de nici o istorioară, nu-i mai trebuia nimic suplimentar. Vai, simţi cald în creier. Odată se răscoli ceva în el... Merse clătinându-se până în mijlocul camerei. Neştiind nici el ce va face, luă în mână una din cărţi, o luă şi pe cealaltă, încercând
parcă să le cântărească...
10	- Băi, da grea e şi asta! Dar nici cu asta nu mi-e ruşine!
Ia veniţi încoace... puneţi mâna...
   Se apropiară Petre Birtea şi fratele Nica... nu atât la îndemnul lui, cât mai degrabă ca să-i smulgă din mâini
preţioasele tomuri.
15	- Nu, asta la urmă, zise Cristinel... adică nu! Care e-a
dumitale, asta?... poftim... Şi-a dumitale... poftim!... mi se pare că vi le-am dat invers... Nu face nimic... Şi, apucându-i cu putere de guler, îi îndepărtă şi-i apropie cu repeziciune, făcându-i să se ciocnească. Apoi, prinzându-i de chică, îi bătu 20 cap în cap, poc! poc! poc! ca pe doi berbeci - până ce frunţile
li se roşiră. Apărură cucuie şi curse sânge. Asta se petrecu aşa de neaşteptat, încât când săriră Titu şi cu Aurel să-l imobilizeze pe apucat, misionarii erau moi şi se văitau în toate felurile, întinşi pe jos.
25 Ţinut de braţe de către cei doi, Cristinel fu împins din cameră, dând câte un şut când într-o carte, când în alta. Acestea lovindu-se de perete veneau înapoi, în picioarele băiatului. Se fac ferfeniţă, auziţi voi! răcnea ca un apucat. Aceasta a fost întâlnirea de pomină dintre cele două 30 doctrine. Prima confruntare mai deschisă dintre creştinism şi materialism la care asistase Tudor. (Scena avea să-i rămână.) Iar interpretarea dată de Cristinel, beat şi suferind un „afront" în dragoste, că adică se bat cap în cap cărţile avea să şi-o reamintească de multe ori, în decursul anilor viitori.
JAPIŢA
845
   - Să dai tu cu Capitalul în Biblie?! se auzea în săliţă reproşul lui Birtea. Profanezi Capitalul lui Marx!
   Aşa s-a spart adunarea din seara aceea. Era destul de târziu. Toţi uitaseră foamea. Acum masa peste care săriseră ca şi tulburarea sufletească îi împiedică să doarmă încă un timp. 5
   Veni domnişoara Ivona şi chemă pe cineva afară...
   - Auzi tu, Cocuţo, zise Rora... care crăpase uşa... zice să se ducă cineva să doarmă sus cu ea, că-i e urât...
   - Eu să dorm cu aia? Nu mă mut eu din patul meu.
   - Nici eu...	io
   - Atunci să vină unul din copii, insistă de afară Ivona. pradă unei agitaţii extraordinare.
   - Piţigoi, du-te mă, tu... (El tocmai se pregătea să se urce-n pat.) ÎI îmbrânciră şi, mai de voie, mai de nevoie, copilul plecă,
în cămaşa de noapte cusută în râuri, cu domnişoara Ivona, 15 care-1 luă de mână, foarte prietenoasă, şi-l duse la ea. De ce n-o chemase pe soru-sa, de ce nu pe maică-sa? Tot mister feminin. Adică e clar: nu erau în raporturi prea bune şi nu voia ca această spaimă pe care-o trăsese să-i dea ocazie mamei sale să-i spună: Vezi? când dormeam şi eu acolo, nu ştiai să 20 mă apreciezi...
   îl puse pe Piţigoi să se spele pe picioare. Controlară amândoi dacă nu e nimeni prin dulapuri, pe sub pat, în noptiere, pe sus, printre geamuri...
- Da’ ce e? Cine să fie? întrebă copilul.	25
- Nu ştiu... Adineauri a ieşit un om din dulap...
Băiatul se sperie şi-ncepu să plângă...
- Ei, taci, mi s-o fi părut mie...
Se culcară. El la un cap, ea la celălalt. Apoi... când trosni mobila de vreo câteva ori, el îşi luă perna şi se vârî lângă ea... 30 Numără 13 trosnituri de mobilă, scârţâiri de parchet... ba parcă şi uşa...
- Ţi-e frică, ţâncule?
- Acuma nu,...

846
MARIN SORESCU
   încerca un sentiment ciudat, era în pat c-o femeie Dumnezeule. EI care - începuse să viseze, de anul trecut, muieri goale - Una, care se purta ca mama lui - şi care totuşi era o străină... O femeie...
   Scârţâind sinistru uşa se dădu la perete. Odată îngheţară amândoi...
   - Mă, da tu n-ai închis-o?
   - Parcă aţi închis-o dumneavoastră...
   Se duse şi mai răsuci o dată cheia, ba rezemă de ea şi-un scaun. Respirând greu, apoi se vârî lângă el. Copilul o simţi lipită de el - caldă, dulce, bună. îşi afundă capul în sânii ei, îi venea s-o împungă, să sugă... nu ştiu ce-i venea să facă...
   - Ce bună sunteţi! îngăimă... N-am ştiut că sunteţi aşa bună...
   - Aşa-s toate femeile, dar eşti tu mic, zise Ivona, strân- gându-1 tandru la piept. Fii cuminte şi adormi, că e târziu.
   Apoi, văzând că el se foieşte, mai să leşine de avalanşa de senzaţii necunoscute, îi luă picioruşele între ale ei şi-l ţinu strâns. începu să plângă...
   - De ce, domnişoară?
   - Nu ştiu... aşa îmi vine... tu eşti mic...
   Piţigoi, cu picioarele strânse ca-n menghină, şi cu nasul între sânii calzi şi parfumaţi, se gândi că aşa trebuie să fie şi-n rai. Senzaţia asta de plinătate trebuie s-o ai, o fericire care este presimţirea altei fericiri. - „Lasă, c-o să cresc eu până mâine- dimineaţă şi s-o vezi ce mi ţi-o mai întorc“. Domnişoara îl frământa uşor cu picioarele nervoase şi plângea tot mai stins, ca o muzică.
   Când adormi, după ce se electrizase şi el, atingându-i ca din întâmplare când o mână, când mijlocul, când părul, cu mâinile în care parcă intraseră draci, descoperind că femeia trebuie nu numai văzută de la distanţă ci şi pipăită, că există şi pentru buricele degetelor ceva de citit în lumea asta, femeia
JAPIŢA
847
îl săruta pe obraz... „Uite o fac ca o soră mai mare... auzi tu... Ai o surioară? Să nu-ţi treacă prin minte cine ştie ce...“
   Spre ziuă, băieţelul visă WC-ul public din English parc; făcu pipi pe înfocata-speriata, dulcea Ivona. Cuprins de frică şi ruşine, fugi desculţ şi bâzâind în camera lor. Se vârî lângă Tudor... în serile următoare, Ivona nu-1 mai chemă să-i ţină de urât.
   Rău a făcut, pentru că - la patru zile după această întâmplare, Cristinel îi făcu marea figură (pe care zicea că i-o promisese, dar ea n-o auzise, ori n-a fost atentă). A bătut discret la uşa fecioarei:
   - Sunt eu... nu te speria... vreau să-ţi spun ceva.
   - Promiţi că eşti cuminte?
   -Jur...
   în spatele uşii mai erau trei vlăjgani, amicii de poker ai derbedeului. Când s-a deschis uşa, el a proptit piciorul, a îmbrâncit-o şi-au năvălit şi ceilalţi. Pe scurt: ce citise Ivona despre scena cu violul era un fleac. Avea dreptate să se arate în după-amiaza aceea nemulţumită ieşind de la bibliotecă... N-a putut să ţipe, c-au legat-o c-o basma la gură... Realitatea întrece orice posibilităţi de redare a ei cu mijloace artistice - se gândea ea chiar în momentele acelea de groază...
   Când nu mai putu suporta, Jenică Grozamă deschise dulapul şi ieşi peste derbedei.
   - E prea agitată casa asta pentru o existenţă liniştită de stafie, zise Jenică. Avea un pistol în mână. Zău, ca-n filme. Ochi şi trase în bec. în învălmăşeala care se produse apoi - toţi năpustindu-se pe scară, unii luând-o chiar înaintea stafiei, care încă mai ţinea pistolul în mână şi se făcu nevăzută, sărind peste un zid. Ivona se trezi. Simţi ceva ca o izbitură de măciucă în cap. I se sleise vlaga în tot corpul. „Unde mă aflu? Cine sunteţi? De ce?“ îşi desfăcu legătura de la gură, se împletici prin cameră, pierzându-şi şi regăsindu-şi cunoştinţa. Era sigură că a văzut sfârşitul; c-o clipă înainte de-a leşina se gândise - uite,

848
MARIN SORESCU
acum de-ar fi el în dulap (în dulapul cu stafii). în sfârşit, va
clarifica totul mâine, la poliţie...
Vru să închidă uşa. Adormi de cum îşi lăsă capul pe pernă.
PARTEA A DOUA
III
   - Riţă, i-auzi, Gheorghe al dumitale, că să faci ce-ai face şi să te duci dumneata la Craiova, că lui nu-i dau drumul ăştia de la primărie.
   Femeia care adusese ştirea era c-o baniţă-n cap, venea de la moară. Aruncă vorba ca pe-o piatră şi trecu la vale. Riţa lui Dumitru lu’ Stan pusese un sac cu pâine în carul care sta încărcat cu lemne de-alaltăieri în faţa casei. Gheorghe fusese gata să plece, şi când să dea bici boilor, îl chemase Gogu, gardianul, să se ducă până la Cercelaru, la primărie, şi dus rămăsese de-atunci.
   - Păi, ce-au, fă, cu el? se făcu neagră de supărare Riţa, ce au cu el — şi el cu ei — fir-ar ai dracului toţi, că s-au pus pe capul meu.
   - Io nu ştiu... Trimisă Gheorghe vorbă pe-un copil, că-1 ţin ăia acolo. Femeia era acum departe, nu putuse să stea cu baniţa-n cap. Riţa ar fi vrut să comenteze şi n-avea cu cine.
   Pe de-o parte îi trimiteau vorbă Aurel şi Tudor de la Craiova. Aşteptau mâncare şi lemnele pentru gazde, parcă le-apuca şi pe-alea îngheţul! - Pe de alta, băiatul ăl mare, care trebuia s-o ajute, tot migoroşea la nişte tocuri de uşi (că făcea

850
MARIN SORESCU
şi tâmplărie) şi acum se văzuse şi... luat. Ori chiar o fi închis? Cine să-l închidă mă? Cercelaru şi cu Dobre? Golanii lui Scorbelici? Luă un retevei şi-o porni pe drum la deal.
   Primăria era închisă şi nici la şeful de post nu era nimeni.
   - Fă, nu-1 mai căuta, îi spuse Dinu Iu’ Moise, că plecară adineaori toţi într-o căruţă la Craiova. O luară pe Balş, să nu-i vadă lumea. Sunt mai mulţi „reţinuţi pentru cercetări". Este şi Hurezeanu, este şi Dodu al Iu’ Ştefănescu şi Ghirea... şi încă vreo doi...
   - Păi, copilul îmi trimisese vorbă să vin, că e aici...
   - Păi... o fi zis el... dar dacă plecară!... Nu ştiu ce au făcut, continua Dinu, uitându-se-n jur şi coborând glasul, e ceva în neregulă. ...Ei, nu le fac nimic - sunt doar aşa „reţinuţi pentru cercetări" (lui Dinu, un bătrân de vreo 70 de ani, îi plăcea se vede expresia şi-o tot repeta, când mai tare, când mai încet, să vadă cum sună).
   - Păi, ce să-l mai cerceteze pe-ăl copil - fir-ar ai breazu, poate pentru că le-a făcut războiul! Poate fiindcă a stat cinci ani colo pe linia-ntâia, cu puşcă şi gamelă şi cu lopata-n spate şi-n ploaia de gloanţe - şi ăştia de-ajunseră acum zmei la primărie erau... unde erau, mă? unul la negustorie la Ploieşti, vindea ardei, altul făcea pe şchiopul pe-aci prin sat şi după armistiţiu ia uite-acum ce bine umblă şi ce bine-i merg toate; celălalt era un golan, a făcut cinci ani în clasa-ntâia... Bă, cum au pus ăştia mâna pe comună?
   - Fato, taci din gură, o sfătui Dinu... Dacă s-au retras din politică toţi oamenii buni... de-aia au venit ăştia!... Până s-or
întoarce vremurile...
   - Adică, să se-ntoarcă! Nu s-au întors? N-am aşteptat toţi să fie mai bine şi după război am zis, uşuraţi, că gata! s-a isprăvit chinul? Şi-acum de ce nu mă lasă-n pace? Le-am îndurat războiul - adică ce război - două războaie, c-au fost două într-unul, am îndurat seceta, că şi asta tot din cauza răutăţii lor a venit... dar cât să mai îndurăm, domnule?
JAPIŢA
851
   Dinu se dăduse mai la o parte şi se uita la un porc, un grăsun, care ieşise din curte şi râma pe lângă pod. Riţa vorbea acum mai mult cu porcul, care nu se ferea să audă şi râma liniştit.
   - Spune şi dumneata când o să se termine balamucul ăsta? Eu credeam că statul ăsta e făcut pentru români, să le apere interesele... Să-i apere pe-ăi săraci... Fir-ar ai dracului de liberali! începu femeia amărâtă o nouă rafală. Fir-ar ai dracului de ţărănişti! Fir-ar ai dracului de legionari! Fir-ar ai dracului de cuzişti... Ia zi, mă, ce partide mai sunt?...
   - Frontul plugarilor.
   - Şi ăsta!... dacă ne ţine tot ca pe front... Da nu se mai schimbă-odată, să vină mai buni?
   Se strânseseră oameni în jur, câteva femei necăjite, câţiva copii, vreo doi bătrâni.
   - Poate de-acum înainte s-or mai îmblânzi lucrurile, zise moale Gogu gardianul, care venise să tragă cu urechea.
   - Sigur că da... Păi, uite semnele... Iau oamenii de acasă, ziua-n amiaza mare, şi-i duc... pentru ce, mă?
   - Reţinuţi pentru cercetări, repetă unchiaşul.
   - Bine!... aflu eu ce partid e la putere. Bolşevicii? Fir-ar ai dracului şi ei! Mă duc eu sus, să afle cum ştiu ăştia dupe-aici să aplice legea.
   Plecă, lăsându-i pe cei strânşi s-o compătimească şi să discute cu Gogu. Domnule, uite care e povestea, începu acesta să explice. Gheorghe... al ei... are şi el gură mare... Cică ar fi zis că ne dă jos firma de-aci de la comitetul provizoriu - „Care firmă?" Păi, asta cu „Comitetul provizoriu", cum îi zice acum şi ăilalţi tot aşa... sunt burjui.
   - Ce sunt, mă? Burjui... sau furdui... sau cam aşa ceva.
   - Cum să zică Gheorghe aşa ceva, mă?
   - N-o fi zis, că e om cuminte... dar, Gogu duse degetul la buze... Domnule, s-a luat la harţă cu Cercelaru... când cu împroprietărirea...

852
MARIN SORESCU
   - A zis că-n loc să dea după dreptate, aşa cum a venit de sus, întâi la văduve şi la ăi de-au făcut frontul, el i-a dat două pogoane ăle mai bune... ăleia... nu ştiu cum o cheamă, care i-a dat o bucată mare de săpun... şi ce i-o fi mai dat, că de dornică e dornică muierea. Şi, la urmă, şi-au luat ei... şi ce mai! La măsurătoare s-au certat foc.
   - Domnule, de unde s-a pomenit aşa mare Cercelaru ăsta... oameni buni - ăsta de vindea alviţă! De unde e el clasă muncitoare?
   - Şi, la urmă, o fi dispoziţia chiar să ne desfiinţeze? prinse glas Nelu Iu’ Stângă, un omuleţ galben şi slăbănog, cu ochii înfundaţi în orbite. Aud c-o să ne-mpartă pe toţi în două tabere, pe toţi din comună. Şi-or să ne pună să ne batem între noi până la moarte. Şi la urmă pe-ăia de rămân, iar îi împart în două... Şi tot aşa din înjumătăţire în înjumătăţire până dispare neamul românesc... Pentru că aşa e ordinul lui Stalin să se distrugă singur neamul românesc. Şi la urmă, ăia doi trei de-or rămâne, să-i raporteze de executare.
   - Nu, domnule... sunt vorbe!... interveni o femeie cu burta mare, din care cauză fusta, în faţă, i se ridicase deasupra genunchilor. Era Tilina lu’ Vărgatu, o femeie frumoasă şi mereu cu zâmbetul pe buze. Ce-a fost mai greu a trecut.
   Se-mprăştiară. Riţa lui Dumitru lu’ Stan, înainte de-a se-ntoarce acasă, trecu pe la soru-sa, ai cărei copii se aflau toţi la Craiova şi stăteau împreună cu băieţii ei. Era şi asta necăjită, vai de capul ei. Bărbatu-său plecase în 1945 la Ploieşti, unde mai fusese el înainte „negustor“ - şi uitase să mai vină. Trăia cu vreuna pe-acolo... Chestia e că nici o scrisoare nu-i trimisese de trei ani s-o întrebe şi el: barem copiii ăia ai noştri ce-or fi făcând? Sunt de şcoală, tu poţi să-i ţii singură? Draci! Nimic.
   Riţa îi spuse Fănicăi dandanaua cu Gheorghe-al ei, şi că mai amână vreo două zile plecarea... să vadă cum potriveşte lucrurile pe acasă. Şi dacă mai are ceva de dat. Fănica era legată peste frunte c-o basma neagră, o durea capul de vreo două zile de credea că-i plezneşte.
JAPIŢA
853
   - Ce să le mai dau?
   Mai făcu o masă (faţă de masă) cu nişte fasole, cu nişte mălai, şi plecă Riţa cu ea-n cap. Aşa duceau femeile povara, asta le făcea să stea drepte şi le dădea parcă şi curaj să-nfrunte greutăţile. Şi greutăţi fuseseră, slavă Domnului.
   întâi, războiul care rărise oamenii, erau şi câte doi plecaţi dintr-o familie şi se-ntâmplase să nu se mai întoarcă nici unul. Apoi, starea specială de după război... Nu se găsea un petec de stambă, făcuseră cămăşi copiilor din poalele cămăşilor lor de fete - şi când se terminaseră şi alea, le tot cârpeau cu batice, cu zdrenţe... Nu se găsea zahăr... nu se pomenea un biscuit... Apoi, seceta care la început i-a cam ocolit pe cei din partea asta a ţării, dar s-au pomenit că trebuie să hrănească în plus sute, mii de oameni flămânzi şi nenorociţi care veneau în cete din Moldova cu câte un covor, cu câteva scoarţe-n desagă, luate de prin casele lor să le dea pe mălai. în comuna Stava sosiseră într-o zi, pe-o căldură de cuptor, o ceată mare de călători bărboşi şi izâniţi - se opriseră lângă o fântână şi scoseseră din desagi scoarţele ori covoarele, le întinseseră pe gard şi ei se aşezară jos, oftând.
   - Ce sunt astea? Lumea începuse să se strângă.
   - De vânzare. Luaţi-le şi daţi-ne un bănicior, două de mălai, ce ne-aţi da pe ele... că ne mor copiii de foame.
   - Da de unde veniţi dumneavoastră, măi oameni buni, întrebase Riţa.
   - Din judeţul Vaslui...
   - Aoleu, tocmai de-acolo! Şi aţi făcut pe jos atâta drum?
   - Păi, ce să facem?!
   Foarte puţini au fost cei care s-au îndurat să ia vreun macat, vreo scoarţă, vreo cergă, cu toate că erau de o mare frumuseţe, exact pe gustul femeilor; colorate şi cu modele frumoase. Cei mai mulţi au venit cu postava de mălai, de făină, cu poala de fasole, le-au dat şi n-au vrut să primească nimic: „Păi, cum să luăm noi de la dumneavoastră? Uliuliu! Da’ unde

854
MARIN SORESCU
s-a pomenit! Ziceţi şi dumneavoastră bogdaproste. Şi păstraţi-le, aţi mai avea nevoie de ele.“
   Vreo doi-trei inşi mai nevoiaşi şi slăbiţi tare de drum chiar rămăseseră în comună. „N-a mai rămas nimeni acasă, ţineţi-ne şi pe noi până la primăvară." Se aciuiseră pe la câte o familie mai cu dare de mână, îşi făceau de lucru prin curte, săpau la hârleţ, spuneau lucruri de pe la ei, obiceiuri, port şi când s-a desprimăvărat în anul următor şi-au luat rămas-bun şi-au plecat.
   După primul pâlc oprise al doilea, apoi altul... Riţa dăduse multe băniţi de mălai - câte îi îngăduia şi ei patului şi nu luase nimic - decât copiase pe-o hârtie nişte modele de scoarţă.
   în anul următor nu se mai făcuse porumbul nici în Stava şi acum o duceau cam rău cu bucatele. Nici vite nu erau multe, în porci dăduseră nişte molime... Banul pe ce să-l iei?... că ţăranul nu vindea absolut nimic şi ban pe ban în mână, rar se nimerea să vadă. Era chiar o enigmă cum reuşeau aceşti oameni s-o ducă aşa an de an, cumpărând aproape jumătate din cele trebuincioase în casă - gaz, sare... fără nici un ban... şi neavând alte surse de venituri decât palmele lor. Şi din ce în ce tot mai săraci. Aşa încât povara ţinerii unui copil la şcoală era aproape de neimaginat. Cu toate acestea, înfruntând orice, cu un fel de inconştienţă dată de disperare, ori c-un instinct de orientare, încă nealterat, al omului de la ţară, care miroase încotro trebuie să se întoarcă - opt-zece familii din comună făcuseră pasul. Băieţii ori fetele lor erau liceeni la Craiova şi de la ei se aştepta mântuirea - când se vor face popi, învăţători, funcţionari. Acum Riţa avea doi - din şase câţi îi dăduse Dumnezeu - şi numai ea ştia câte combinaţii trebuia să facă, de câte ori să se umilească, cerând bani împrumut, ca să o scoată la capăt de la o lună la alta cu taxe, chirii şi atâtea altele, în zilele următoare începu un fel de ninsoare, care din ninsoare obişnuită, „a mieilor", se transformă într-o adevărată vreme de iarnă, cu un ger năprasnic. Cu toate acestea, trebuia să plece.
JAPIŢA
855
îl lăsă pe copilul ăl mic, pe Ion, să aibă grijă de vite - câteva
oi	şi o vacă - pe fată, pe Irina, să vadă de casă, înjugă boii şi plecă, luni dis-de-dimineaţă. I se lumină deasupra satului şi mai bine nu se lumina, se lumina mai târziu, să nu vadă nimic, să meargă aşa ca orbeţii, boii ştiau ei drumul. Aici deasupra 5 coastei în zăpada care se-nvârtejea pretutindeni cu sloiuri de gheaţă ce te plezneau peste faţă - parcă văzu ceva, o mogâldeaţă... Ia te uită, un câine mort... ori vreun lup... aoleu, au îngheţat şi lupii... Se apropie şi dă de Ioana lu’ Stanciu, făcută cocoloş la marginea drumului, aşa covrig. Şi vânătă io toată.
   - Ioano, tu eşti... ce păţişi? Ce cauţi tu, aici? încercă s-o mişte - sloi... într-un flanelaş şi desculţă, c-o legăturică lângă ea, nişte ulcele, nişte lumânări şi nişte târguieli pentru o pomană pe care voia s-o facă unei fete (moartă de trei ani), 15 cum avea să afle mai târziu, aşa o apucase moartea, n-o mai ţinuseră puterile să coboare coasta în sat - după ce făcuse un drum de treizeci de kilometri pe o vreme ca aceea...
   Ce să facă?
- Ho, Prian! Ho! (Boii plecaseră cu carul.)	20
   O luă-n spinare, o puse deasupra lemnelor şi se chinui o
jumătate de ceas până să-ntoarcă acolo, că drumul era acoperit pe margini de nămeţi...
   O duse-n sat şi-o lăsă la popă... casa lui era mai spre marginea drumului.	25
   - Părinte, ia te uită dumneata ce ţi-e omul! O găsii aci deasupra coastei... E Ioana lu’ Stanciu... a de stă... şedea din deal de fântâna a nouă...
   Iar întoarce carul, iar ia drumul Craiovei singură...	şi	cu
inima rea de ce se-ntâmplase cu a femeie... Mai	tânără	ca	ea	30
cu mult.
   - Domnule, s-a pus sfârşitul lumii!... Trecu pădurile bine, când în car, unde nu se prea putea sta din cauza lemnelor, când pe lângă boii buni şi „paşnici" săracii, care trăgeau cu

856
MARIN SORESCU
grumazurile ţepene şi roase de jug. (Ce rău îi părea pentru fiecare gârniţă tăiată!) Era numai abur în jurul capetelor lor şi femeia în mintean şi cu biciuşca în mână pe lângă ei, ca să nu îngheţe şi ea, mai îndemnându-i, mai vorbind cu 5 dobitoacele ca să-şi audă glasul şi să nu-i fie urât. - Mă Murgilă... văd eu că ţie ţi-e cam lene... Te cam laşi pe tânjală, eşti învăţat să umbli cu fofârlica şi-l laşi pe Prian să se otânciască el, când e mai greu... - Eee! ce vă uitaţi la mine?! Hai, că nu vă spusei să staţi... Ehei! Mai e până-om termina 10 treaba...
       Spre seară ajunse în oraş şi mai trebui s-aştepte mult şi la barieră - fir-ar a deavu de barieră! că mereu se nimerea pusă! După aia, când intră în inima oraşului - nu mai cunoscu drumul... Ştia că după ce trece de piaţa a mare, coboară pe 15 la prefectură şi-o ia puţin la vale şi la urmă tot în vale... cam pe a doua sau a treia stradă. Nici nu se vedea ce stradă e, că tăbliţele erau acoperite cu zăpadă... Pe-aici parcă nu era aşa ger... La oraş nici clima nu e tot aia, parcă oraşul ar fi în altă ţară decât satul de lângă el. Opri boii de vreo câteva ori... 20 să-ntrebe pe cineva... pe cine să-ntrebe? Oamenii erau grăbiţi, înfăşuraţi în paltoane şi cum vedeau că te-apropii, cum măreau pasul... „Ăştia s-au sălbăticit de tot, nu mai stau cu niminea de vorbă. Ia să intru să-ntreb aici...“ Bătu la o poartă, ieşi un moş şi-i făcu semn să intre... Se auzeau voci undeva sus - 25 şi domnul care deschise îi făcu semn să se ducă acolo...
    - Domnule, ce să caut eu aici?... (aoleu ce neorânduială - parcă-ar fi la Petrică-al lu’ Jete!)... vreau să-mi spuneţi şi mie pe unde vine strada...
    Moşul domn dădu din cap şi-i arătă scările, să meargă mai
30 departe...
    „Ăsta e mut“....
    Puţin speriată şi îmbujorată de ger, se pomeni într-o cameră mare cu strânsură multă (multă lume) şi-o bătrână sta în capul oaselor, într-un pat cât o luntre.
JAPIŢA
857
    - Bună sara... Uite c-aş vrea eu să ştiu... că mă rătăcii pe-aici... (fir-ar al naibii de oraş! vru să zică, fi-v-ar oraşul... de râs)... şi nu mai ştiu încotro s-o iau ca să răspund în strada „15 mai“.
    - Da cum ai ajuns dumneata aici? întrebă bătrâna.
    - Bine, leliţo... aoleu ce semeni dumneata cu mama lu’ tata... biata Ioana... Bine ajunsei... cu carul. Apoi, răspunzând la întrebare: cât ne-o mai îngădui Dumnezeu să ţinem care. E aci în drum... şi mă-ncurcai la mal, ca ţiganu...
    Bătrânei îi plăcu această apariţie neaşteptată, o femeie-n opinci şi mintean, cu broboadă neagră pe cap şi c-o biciuşcă în mână, care nu se speriase cine ştie ce de cuconetul şi marţafoii din salon. începu să râdă...
    - Bravo, femeie! Cu carul poţi intra şi-n palat... Apoi îngăduitor... Bine... ai întrebat şi majordomul meu te-a poftit la întrunire... crezând că faci parte din adunare... Ia spuneţi domnilor pe unde vine... 15 mai?
    - Nu există nici o stradă cu numele ăsta, zise întorsureanu. Poate 10 mai...
    - Aşa ştiam eu c-are un nume dintr-o zi... 10-15 mai.
    Are un nume dintr-o zi — repetă bătrâna, prăpădindu-se
de râs. - Bravo, femeie, şi să umbli sănătoasă, zise ea după ce Riţa se retrăsese, dând bună seara la toată lumea, însoţită de domnul întorsureanu, care-i arătă, din poartă, cam pe unde trebuie s-o apuce.
    în sfârşit, găsi strada. O cunoscu după cântarul din curtea unui profesor, un cântar mare, unde trăgeai carul şi cântăreai lemnele.
    Când văzură copiii că se opreşte un car în faţa casei, li se lumină. îi găsi pe toţi acasă - numai Cristinel lipsea - într-o stare de izână, de să le plângi de milă. Murdari, slabi, jigăriţi, vai de capul lor.
    - Bine, mamă... ne laşi să murim aicea de foame? sări Aurel, în loc de bun venit. De zece zile batem drumul la bariera

858
MARIN SORESCU
Vâlcii - ba eu, ba ăsta trimitem vorbă pe toată lumea... ne-am făcut de râs... Uite, Tudor de trei zile merge la şcoală nemâncat deloc, că nu vrea să mănânce nici cartofi copţi... nici ce se mai găseşte...
5	- Nu se găseşte nimic... nu mai îmi place mâncarea asta...
izbucni Tudor în plâns, mergând şi lipindu-se de fusta mamei.
    - Măi, băieţi... eu acum am venit cum am venit... dar de azi, gata! s-o isprăvit! Nu mai pot... o să mă găsiţi moartă pe zoana drumului, ca pe biata Ioana lu’... Le povesti nenorocirea.
10	Aşa că, gata!... încheie, scuturându-se de zăpadă - Am venit
să vă iau acasăy zise ea apăsat. Asta e tot ce mai pot face. Să vă duc în car înapoi. Am încercat în toate felurile, acum nunta-ndărăt, că nu se mai poate. Haideţi să descărcăm colo carul... şi să le dăm boilor ălora nişte paie... Da nu le arde lor 15 de mâncare acum... se culcă-njugaţi, de cât au tras ei... Păi, ce, e uşor? Şi e-o nenorocită de vremuială...
    - Tanti! staţi aici că ne ducem noi, săriră fetele. Ce face mămicu?
    - Bine... o cam durea capul... V-a pus şi ea acolo-n car 20 de toate... ce-a putut şi ea, săraca...
    - Tăticu n-a scris?
    - A scris pe dracu să-l pieptene...
    în puţin timp, odaia spaţioasă se transformă într-o cămară, unde erau puse în grămăjoare tot felul de bunătăţi: două oale 25 mari cu untură, cu jumări prin ele, varză acră, fasole, cartofi, ceapă... nişte picioare de porc afumate, prune uscate... o oală cu magiun. Şi mai ales sacii cu pâine...
    - Vedeţi că mai e şi nişte făină, mai faceţi şi voi câte-o gogoaşă,dumineca. Şi nişte mălai... Aşa!... dederăţi de ouă? —
30 Aoleu, să nu se fi spart.
    - Ba uite-le aici, în coşul ăsta... Toate sunt îngheţate bocnă! Lui Piţigoi îi trimisese mamă-sa şi o flanelă de lână, şi-o traistă de păr de capră... Şi pe lângă bucatele celelalte, tot ce se găsise pe-acasă - nişte susan şi alviţă făcută de ăl bătrân. Era
JAPIŢA
859
recunoscut în tot satul că ştia să facă susan din seminţe de floarea-soarelui.
    - Vr’un bilet n-a pus
    - N-a pus...
    - Da voi cum o duceţi, fată, pe-aici? întrebă Riţa nepoatele, care-i erau dragi că le ştia harnice şi cuminţi.
    - Cum s-o ducem tanti... Matale nu vezi? Coca era cu lacrimi în ochi, dar femeia o îmbuna.
    - Ei, lasă... aşa o fi ursit Dumnezeu să se-nveţe cartea...
    - Da’ de unde tanti, că unele colege de-ale noastre au şi câte trei rochii, se prefiră în stămburi... şi noi cu nişte jantilici de celofibră, le speli de două ori, rămâi cu ele în mână... Şi, suntem şi noi mari şi ne mai trebuie atâtea... Şi după această prezentare a situaţiei, Rora lansă întrebarea care plutea de mult în aer.
    - Da’... bani nu ne-a trimis mămicu neam?
    - Bani? râse Riţa. Poate să-i daţi voi ei... că acum voi sunteţi ajutorul părinţilor... De unde, fată?! Nu se găseşte în comuna Stava a dracului de stramură de ceva... Nu vezi un gologan. Aurel şi Tudor se bosumflară şi ei, era clar că asta e tot... tot ce se vede, asta e... Dar cum să-şi cumpere caiete şi creioane măcar, cu alimente?
    în afara situaţiei în sine, pe care o acceptau ca pe o boală incurabilă, aceea a sărăciei care-i condamnase la anemiere şi la renunţarea satisfacerii oricăror plăceri ale vârstei, aceşti copii - în ultimă instanţă erau tot copii încă - mai aveau de îndurat, zi de zi, confruntarea cu alţi colegi înstăriţi. Băieţi rumeni şi dolofani, bine îmbrăcaţi şi hrăniţi, vorbind mereu despre femei şi aventuri extraordinare în Parcul Bibescu, sau la Jiu, ori în cine mai ştie ce pădure, pădurice. Fete nostime, cochete, locuind acasă cu părinţii, care le duceau grija până şi la aranjamentul împerecherii cu băieţi „de societate". Asta ca să nu se îmbolnăvească bieţii „copii". Aşa cel puţin îi povestise o colegă a Cocăi - enervată pe părinţii ei care-i bagă pe gât

860
MARIN SORESCU
un derbedeu „ca s-o-nveţe ce e viaţa uşoară... şi să nu facă aşaa - spunea ea râzând - în timp ce ea sărăcuţa se ţinea, pe ascuns cu altul „mult mai serios“. Şi cum să nu fii extenuată la extemporale! Fata asta - Dorina Damian - măcar avea umor, oricum, îi dădea mâna să-şi trăiască viaţa. „Voi cu cine vă mai culcaţi fetelor?“ Era un fel de „ce mai faci“ pe care-1 lansase într-o zi uşchita Miţa Burete, cu breton şi cu nasul în vânt, mereu în adulmecare. Şi ori de câte ori, în recreaţii, se strângeau câţiva şi vorbeau mai intim, acest motto revenea vrând-nevrând, înviorând oarecum discuţia. Unele spuneau, altele se abţineau... de la comentarii, dar lăsau să se înţeleagă că au şi ele viaţa lor... e-he! doldora de erotism. în faţa unor asemenea realităţi, fetele de la ţară ca Aurora şi Coca, ori ca altele care se luptau în primul rând cu greutăţile materiale, se apărau cum puteau - printr-o muţenie totală în privinţa condiţiilor de trai şi eschivare de la unele situaţii unde-ar fi părut ridicole în toaletele lor — baluri, ceaiuri, întâlniri simandicoase. De fapt, trăiau şi aici tot ca în sat, între rude, fară să beneficieze de luminile oraşului decât prin faptul că plăteau foarte scump aceste lumini.
    Iar lipsa aceasta de bani de buzunar!
    - Dar azi, oricum, facem un chef! zise Titu. Toţi la treabă,
să pregătim festinul.
    - Bine că n-apucarăm să luăm masa - zise Tudor. Mamă, da’ unde e nenea? El de ce n-a venit? (Nenea era fratele mai mare, Gheorghe Frăţilă.)
    Riţa oftă.
    - Păi, de ce credeţi voi c-am întârziat atâta? Mă hotărâsem, să vin de vineri. îl bântuie şi pe ăsta! Se opri, faţa umbrindu-i-se dintr-o dată de griji. Era o mână de om, peste care mereu trecuseră valurile vieţii şi mereu ştiuse să se ridice deasupra. Dumnezeu ştie cum. Bărbatul îi murise „acasă“ de peritonită. Se prăpădise,
o	cruce de om, în patru zile. Rămăsese la 37 de ani văduvă cu şase copii, ultimul, Ionică, fiind de opt luni. Iar Tudor ăsta, de trei ani. El nu şi-l amintea pe taică-su decât foarte vag şi nu mai
JAPIŢA
861
ştia dacă era vorba de el ori de-o fotografie de-a lui, văzută ulterior. Iar ceilalţi, care îl cunoscuseră, îi păstraseră toţi un adevărat cult.
   - Aşa e, mamă, interveni şi Aurel. Unde e Gheorghe? Se poate să ne facă el una ca asta?
   - Mă, băiete... nu ştiu unde e... Mâine, după ce descărcăm carul... să plecăm să-l căutăm...
   - Păi, unde să-l căutăm? Ce vorbă e asta?
   - E „reţinut pentru cercetări^ şi trebuie să-l cerceteze pe-aci pe la tribunal.
   - Aoleu, ce-a făcut?
   - Nimic... S-a certat cu Cercelaru...
   Vestea curmă dintr-o dată bucuria sosirii alimentelor. Ciorba de curcan - apăruse şi-un curcan tăiat - de care Riţa chiar uitase şi-l găsiseră, la urmă, îngheţat tun, printre lemne, fierbea alene pe primus... Mirosea a ceapă tocată, a morcovi, a pătrunjel şi-a carne fiartă. A mâncare! Fetele se dovediră nişte gospodine pricepute. Apărură nişte farfurii mari „de nuntă“ rămase dintr-o garnitură adusă de tatăl lor, Ilie, de la Ploieşti, de pe vremea când se ducea la Ploieşti şi mai şi venea. Fiecare se arse cu ciorba fierbinte în felul lui. Aceasta era un fel de degustare, făcea parte din tacâmul mesei, dacă nu te ardeai cu ciorba, însemna că n-o apreciezi.
   - Da, e bună...
   - E foarte...
   - Ba că o nimerirăm!... se auzea din partea tuturor.
   - Ei, da... altă viaţă!...
   - Ştiţi că era să nu mai vin deloc? - zise la un moment dat Riţa. Mi-amorţi un picior.
   începu să se plimbe prin cameră:
   - De la o vreme îmi amorţeşte ba mâna, ba vreun picior. Ei, ba ştiu eu. Bătrâneţele! Şi ele trebuie să te-ajungă. Şi atunci e vai de tine - când nu mai poţi să-ţi faci singură de toate. Că de-aia mi-adusei aminte. Se aşeză iar şi începu să povestească:

862
MARIN SORESCU
    - Mă duc pe la fina Stana, să-i duc, nu ştiu ce-mi ceruse... Şi-o găsesc la vatră, spăla rufele în albie... cu picioarele!
- Da ce faci aci, fină?
    - Ce să fac, naşa?... spăl!... Că mi s-au înmuiat mâinile 5 de tot şi trebuie să-mi spăl cumva cămaşa...
    - Da’ copiii?... c-ai făcut şase... şi sunt toţi mari... potriviţi... Numai eu ştiu cât te-ai canonit să-i creşti.
    - Păi, crezi că-i mai vede cineva? Mă mai întreabă unul de vorbă? Mai văzuşi! Au fugit toţi la Craiova, cu porcul ăl
10 bătrân (bărbatu-său) şi m-au lăsat aici singură şi bătrână - că eu nu pot să plec de la casa mea. Şi-acum mi-a mai luat Dumnezeu şi mâinile.
    - Şi aşa e... continuă Riţa. Are mâinile moi-moi - şi ce femeie ţeapănă şi voinică era! O văd câteodată trecând de la
15 deal. îi dă vreunul o pâine şi-o duce în spinare, înfiptă în ciomag, că n-o poate ţine altfel. Şi când am plecat de la aia, era să mă duc să dejug şi să mă culc; că aşa o să-mi faceţi şi voi când n-oi mai putea... Se uită spre Aurel şi spre Tudor, care se învioraseră, ca în urma unui tratament elementar cu 20 o masă bună. Cel mai simplu tratament: tratamentul alimentar.
- Ei, lasă... lasă! Sunt copii şi copii, nu ştiu cine zise.
Peste vreun ceas, după ce mai întrebară şi ei ce mai e prin
sat, ce mai e prin piaţă - asta o interesa pe Riţa în ce priveşte 25 oraşul: da’ piaţa cum e? Da’ prin obor vă duceţi? Cum s-or mai fi dând mieii? - uşa se deschise binişor şi intră cu sfială... Gheorghe.
    - Bătui eu la uşă... dar poate-s supăraţi, zise el, zâmbind vesel. Era într-o haină subţire, cu capul gol, în opinci... Parcă
30 venea dintr-altă cameră, nu din oraş, pe vremea asta...
    - Mă, da’ cum ne nimerişi tu... tocmai la masă - se învioră Riţa - bucuroasă că-1 vede.
- Mă luai după mirosul ciorbei...
- Da pe-acolo nu te-au hrănit ăia cu mierte fierte?
JAPIŢA
863
   - Care, bă? E o sărăcie şi-un ghiorăit de maţe pe coridoarele astea!... Să dai să fugi.
   - Şi de ce n-ai fugit mai repede?
   - Păi... dacă nu mi-au dat drumul... decât acum.
   I se găsi şi lui o porţie. O vreme îl lăsară să înfulece. La urmă, începură să-I descoasă. Ce? Cum? De ce?
   - Pe cuvântul meu dacă ştiu de ce!... şi până la urmă de-aia mi-au şi dat drumul că nu ştiau nici ei. O pâră, bă, care s-a dovedit neîntemeiată... Ce să mai vorbesc: s-a găsit un nărod de la noi, să s-arate că acum poate şi el să reţină pe cine vrea... Păi... tu-1 în cur pe mă-sa, nu-1 întâlnesc eu la vreun dos?
   - Mă, vezi-ţi de treabă, nu te pune cu damblagii, că uite ce-ţi fac... zise mamă-sa.
   - Da cu ocazia asta am aflat şi eu care e situaţia generală a Europei, continuă Gheorghe, bucuros că s-a răzbunat într-un fel. Se folosise de prilej, ca să mai înveţe ceva. Ne-au băgat într-o pivniţă... un fel de magazie de lemne - nu ştiu ce era - numai cu oameni de-ăi buni, numai cu domni învăţaţi... Şi toţi vorbeau toată ziua şi făceau politică. Mai mare dragul să-i asculţi! Nici nu ştiam c-avem în ţară atâţia deştepţi.
   - Da, din cauza deştepţilor ăstora ai făcut tu războiul şi puteai să-ţi laşi oasele cine ştie pe unde, oftă Riţa.
   - Domnule, ce frumos ştiu să vorbească! zise Gheorghe zâmbind şiret, că greu ghiceai dacă admiraţia lui e veritabilă ori simulată...
   - Şi care e situaţia Europei? întrebă Titu, râzând.
   - Păi las-o pe-aia... că e clară - unii de-o parte, alţii de alta, s-au desbăscăsuit... Da’ ce te faci cu situaţia noastră?! bătu el din palme...
   - Ai aflat-o şi pe-asta? Am auzit că stăm bine, zise Titu... Aşa am citit într-un ziar.
   - Ce bine, bă? Stăm foarte binelŞi coborând glasul a taină. Pleacă.
   - Cine?

864
MARIN SORESCU
    -Ei.
    - Care, mă?
    - Şi ne lasă nouă ţara... Şi văzând nedumerire pe feţele ascultătorilor: fug boierii. A dat dispoziţie regele să fugă toţi, după el, toţi în afară de legionari - care vor constitui ultimul val de apărare - apărând retragerea ăstora care fug, că ei ştiu să se bată - şi la urmă, după ce toţi boierii se retrag prin Spania, Franţa, Germania, Anglia - pleacă şi ei, cântând cântece de părere de rău... şi trăgând focuri de pistol în aer.
    Fu un râs general. Gheorghe se dovedea un bun comentator şi cu umor.
    - Serios? Da de unde aflaşi tu toate astea, mă Gheorghe? întrebă Coca, bătându-1 pe umăr cu admiraţie.
    - Acolo în magazie... Toţi ziceau că dacă scapă din magazie, se retrag. Şi mai eram acolo eu... şi cu Tache al lu’ Fleţu şi noi ne-am uitat unul la altul... Şi Tache a zis: - şi noi unde o să ne ducem, fraţilor, cine ne primeşte pe noi în străinătate?
    - Nu, bă, că noi o să ne suim în copaci... am zis eu... Şi le-a plăcut la toţi...
    - Nu, ţăranii trebuie să reziste, zicea unul. Şi să dea semnalul revoltei ca în 1907...
    - Şi atunci să veniţi tot dumneavoastră să ne-mpuşcaţi!
    - Ia uite, domnule, ce-i trece ăstuia prin cap! Ce contingent eşti, domnule?
    - Chestia gravă este alta, continuă Gheorghe, simţindu-se bine. Dacă pleacă boierii, trebuie să ia cineva pământul. Şi cine o să-l ia? Ai mai săraci! Şi ăi săraci or să fie mai răi decât boierii, pentru că sunt exploatatori noi şi nu ştiu decât să ceară, nu cunosc proporţia şi-or să-ţi ceară să le dai de la-nceput totul, ca să se ştie o socoteală.
    Râdea şi Riţa.
    Totuşi... plecând boierii, statul trebuie să se lupte cu cineva, ca să-şi păstreze condiţia fizică - lansă el o expresie,
JAPIŢA
865
pe care o auzise acolo şi-i plăcuse. Şi cu cine să se bată? Cu ăi de vin imediat după boieri - adică oamenii normali, cu un car, o vacă, doi boi, porc. Nu? Că de ce au ei un car, doi boi, o vacă, porc? Cum de ei au şi ăilalţi nu? Nu cumva le-au făcut prin exploatatare?!
   - Exploatare, corectă Titu.
   - Da... exploatatare... şi ăştia se vor numi mijlocaşi, adică băgaţi la mijloc şi loviţi din două direcţii: şi din partea celor săraci, care vor să le ia boul, carul, vaca - şi din partea funcţionarilor, a orăşenilor... toţi vor trage în gospodari, ca la Verdun...
   Gheorghe făcu o pauză... Se vedea că se străduie să formuleze cât mai bine o nouă idee... Şi după mijlocaşi... chiaburii. (Chiaburii sunt un fel de duşmani, adică ăi de au mai mult cheag - cam asta am înţeles eu.)... Cheag-buri, ce mai: românii trebuie, cum necum, să se macine între ei, să se facă ciosvârte, să se radă singuri de pe faţa pământului.
   - „Cum se cheamă poporul ăsta de la Gurile Dunării?
   - Români.
   -Acest popor mic şi obraznic trebuie redus la tăcere...“ Aşa cică ar fi zis tătucul.
   La partea aceasta toţi se întristară. Omul se pare că glumea mai puţin.
   - Nu se poate aşa ceva, sări Aurel. Există dreptul la autodeterminare al popoarelor din fiecare zonă de influenţă, drept stabilit la conferinţa de la Ialta.
   - Care Ialta, bă, ce vorbeşti prostii? A fost vreun român la Ialta, să apere interesele? Află, continuă Gheorghe, că Europa este dată ciolovecilor, toată până la Elba, le-au dat-o americanii în locul Kamciatcăi, pe care ei, de fapt, au cumpărat-o de la ruşi mai demult... Aşa că, ce mă mir eu că vine Cercelaru şi mă ia de mână din casa mea şi mă trimite pentru cercetări... Cu cineva tot trebuie să înceapă şi ei, săracii...

866
MARIN SORESCU
   - Da cine e ăsta, bă? se miră Titu. Nu e ăla de-a fost legionar?
   - Ba ăla e... parcă ce? 1-a-ntrebat cineva ce cămaşă a purtat? Şi-acum el îmi face mie pe comunistul, dar nu mai poate să se vopsească altfel.
   - Ba uite că putu, zise Tudor.
   - Ascultaţi-mă pe mine, mai adăugă Gheorghe, ca o concluzie, comuniştii abia la urmă or să vină cu adevărat, ca să limpezească situaţia de tot.
   - Bravo Gheorghe, aşa-mi placi, făcu Rora. Tot vine pe la noi unul de ne explică de-ale viitorului, pe ăsta ar trebui să-l cunoşti.
   - Bă, eu sunt cu ăştia care-au venit, da depinde cum se comportă. Pe ce oameni se sprijină.
   - Păi, sări tu, să se sprijine pe tine, că dacă laşi să se bage alţii-nainte...
   - Să vedem întâi cum se comportă.
   A doua zi cântăriră lemnele, de faţă cu bătrâna proprietăreasă, care se deplasă până la cântar şi rămase mulţumită de cantitate. Descărcară carul. Gheorghe şi cu băieţii mai mari retezară butucii, c-un ferăstrău, îi cărară şi-i făcuse stivă în magazie. Era o zi frumoasă, dintr-o dată parcă îşi adusese aminte şi soarele că de mult trebuia să fie primăvară. Dogorea vesel. Pe trunchiul corcoduşului apăruseră vacile Domnului, ca nişte mici decoraţii. în câteva ore se topise zăpada. Era o lăcăraie peste tot, se auzeau rigolele cum gâlgâie şi se îneacă de atâta apă care se scurgea.
   Riţa se odihnise şi ea cum putuse, la-nceput nu prea avusese somn, fiind prea obosită. Apoi, dimineaţa, dădu o raită pe Lipscani să cumpere nişte aţă (dar nici de aţă nu-i ajunseseră banii şi după ce pipăi câteva ţevi albe, negre, mai mari, mai mici - dar tot prea scumpe pentru ea - le dădu înapoi...). E mizerie mare şi pe la voi, fato, spuse la-ntoarcere. Magazinele goale. Şi chiar dacă au ceva nu te poţi lipi de nimic.
JAPIŢA
867
Plecară - ea şi cu Gheorghe, după masa de prânz, să-i prindă noaptea măcar pe la jumătatea drumului.
   Stărui să-l ia acasă pe Tudor, că e slab rău... Hai, mai stai acolo o lună două... şi la urmă te-ntorci... Mai intră vreo boală-n tine, de nu te mai vezi zdravăn.	5
   - Cum să merg eu acum, când mai e puţin şi se termină anul?
   - Mă, băiete, n-am bani... nu mai poci nici eu... Cu ce să vă ţin pe-amândoi?
   - Mie nu-mi trebuie nimic, mă descurc eu.
   îi fii milă de el şi-l lăsă, cu inima strânsă. înainte de plecare, io îi mai puse Gheorghe o pereche de tălpi (din opinci de porc) pe cipicii cu care mergea la şcoală. Asta îl durea cel mai tare pe Tudor, că n-avea şi el o pereche de pantofi. Şi sperase că măcar acum, cu ocazia acestei veniri... dar se resemnase. Merse şi el în car, mânând boii prin oraş, până la bariera Vâlcii (care 15 de data aceasta nu era pusă). Pupă mâna mamei, o strânse pe-a fratelui şi se-ntoarse pe jos. Se uita mult în urma carului, privi şi burţile supte ale boierilor. Aceştia mergeau acum mult mai harnic, trăgând acasă. Mama în mintean de dimie, fratele Gheorghe subţirel îmbrăcat, cu capul gol, dar vesel şi curios 20 ce-o să mai urmeze în politica mondială. O lume se îndepărtează... retrăgându-se în ea însăşi.
   îi păru rău că rămâne, îi venea să fugă, să prindă carul...
*
* *
   Cristinel nu apăru în tot acest timp şi Aurel îi făcuse semn 25 Riţei să nu întrebe de el. „Trăieşte cu una“. Femeia se închina.
„Păi, el e de fomei? De-aia a venit aici?“ „Lasă, nu mai deschide discuţia, că şi aşa am destule necazuri din cauza lui“.
   După seara aceea de pomină fugise de-acasă. Se aciuise la un coleg care stătea în gazdă, pe strada Harşu. Aci întâlnise 30 o soră de la Spitalul Filantropia, se plăcuseră, şi se mutase la ea. Nu se mai duse nici la şcoală - iar lui frate-său, care umbla

868
MARIN SORESCU
disperat să-l găsească şi să-l silească să reia învăţătura, îi trimise vorbă că „ştie el ce face“.
    Domnişoara Ivona, se arăta mai bine informată. Lansă zvonul că cetăţeanca ar fi căsătorită şi Cristinel stă şi cu soţul acesteia, care e invalid de război iar nevastă-sa i l-a prezentat pe băiat ca pe o rudă de-a ei, descoperită acum, şi că are intenţia să-l înfieze. „Totul este posibil la unul ca el“ - conchise ea, plecând sus, târându-şi piciorul.
    După emoţia „nunţii“ şi spaima trasă, când Jenică Grozamă ieşise din dulap, trecuse printr-un fel de criză nervoasă. Pradă a depresiunii, voise să se arunce de la etaj. Se-mpiedică însă înainte de gestul fatal. Căzuse numai după scaunul pe care era urcată să sară. Tot se alese c-o mică scrânteală la picior - acum era pe vindecate. Trecuse, cum s-ar zice, pe lângă moarte, şi întorcându-se la viaţă recunoscu că aceasta trebuie trăită oricum. Deocamdată îşi descoperi mari lacune în educaţia personală şi se puse pe studiat filosofia. începu cu anticii. într-o zi, mergând la bătrâna Cleo, care îi mai dărui un album cu coperţi de piele plin cu pozele aceluiaşi diplomat, de data aceasta făcute în Elveţia, şi-i arătă toată mobila aşa cum era ea risipită prin hardughia de casă, o uimi pe aceasta cu trimiterile ei ia Platon şi la Socrate, apropo de orice. Liniştea doamnei Cleo, la vârsta ei, îi făcu bine şi se lăsă molipsită. îi reveni umorul şi pofta de viaţă - aşa cum este.
*
* *
    Era pe la chindie. Se făcuse primăvară de-a binelea, acea mahala a Craiovei se umpluse de verdeaţă. Nu departe în luncă, se îngânau cucii, iar din când în când se auzea chiar pupăza. Tudor şi cu Piţigoi se antrenau în curte, cu aceeaşi minge din păr de capră. Sosi pe la ei Sandu, o rudă de-a lui Tudor, elev şi el tot la „Fraţii Buzeşti“.
JAPIŢA
869
    - E acasă nenea Aurel? întrebă destul de tulburat...
    - Acasă... da ce e? Tudor are deodată o neagră presimţire.
    Sandu se uită în altă parte, urmărind cum trece o maşină
pe stradă.
    - Ce e, mă, ce e?
    - Nu ştiţi nimic?
    -Nu..’. ’
    - Mă băiete, mă băiete!... făcu Sandu, azvârlindu-şi mâinile în lături şi începând dintr-o dată să plângă... vi s-a întâmplat o mare nenorocire... V-a ars casa...
    Aurel ieşise între timp şi auzise despre ce e vorba. Interesant la Aurel, un prăpăstios care vedea peste tot numai nenorociri, era faptul că, pus în faţa unei nenorociri reale, se arăta tare şi ştia s-o domine.
    - Cum, mă, Sandule? nu se poate!
    - Nene Aurel, aşa e... să-i sară ochii ălui de minte! Uite veni adineaori Mitru Scurtu din Stava şi-mi spuse să vă spui... Nu se ştie cum s-a-ntâmplat... da’ a ars tot, tot - şi şopru... şi pătulu... că ai dumneavoastră nu erau acasă...
    A doua zi, spre prânz, Tudor era acasă, după un drum de groază pe jos. Plecase în aceeaşi seară cu Sandu (Aurel refuzase să meargă imediat). Sandu zise să treacă întâi pe la gazda lor, Mariţa lu’ Spătaru, pe strada Cuza Vodă, care ţinea un fel de orfelinat al celor din Stava. Era ea însăşi originară de-acolo - şi închiria mai ieftin cele trei-patru cămăruţe, în fundul unei curţi în pantă. Stăvenii se simţeau acolo ca acasă şi, grupaţi mai mulţi, făceau din acest loc un avanpost în cucerirea oraşului. Ajuns acasă, Sandu pregetă să mai meargă.
    - Mă, băiete, uite că se-ntunecă... De ce să plecăm noi acum, noaptea? Lasă mâine... Şi tot el: aoleu... mâine am teză la matematici şi nu pot lipsi...
    - Bine, atunci mă-ntorc şi eu pe 10 Mai, zise Tudor. Plecă supărat... şi-o apucă spre barieră. Când ajunse deasupra

870
MARIN SORESCU
Şimnicului, pe câmpul acela ca un platou imens - un fel de bărăgan ridicat în vârful unui deal - se întunecase de-a binelea. O ţinu pe mijlocul drumului - cu inima cât un purice de frică. Nu se vedeau decât siluetele fioroase ale salcâmilor de pe margine. La Motoci, după ce străbătu în fugă unele porţiuni de drum - nu mai putu de picioare. Bătu la o poartă. Spuse cine e, că vrea să rămână peste noapte acolo.
   - Un copil fugit de la şcoală, răspunse femeia, care-i dăduse drumul în casă, bărbatului care, din magazie, întreba ce e... Aoleu da’ ce slab eşti, măiculiţă! se miră ea când îl văzu mai bine la lumina lămpii. Şi cum ai plecat tu de la Craiova noaptea? Nu ţi-a fost frică de lupi, de hoţi?
   - Trebuia să plec... că ne-a ars casa...
   - I-auzi, mă Ilie, ce nenorocire?
   Bărbatu-său apăruse şi el cu un coş de porumbi „să le
curăm la găini".
   - Dă-i, fă, ceva să mănânce... Şi să stea aci până mâine... Jumătatea a doua a drumului, începută în zori, odihnit şi fără spaima pe care ţi-o dă întunericul, o făcu de drag. Trecu un alt câmp la fel cu celălalt, plin de pluguri, ieşiseră oamenii la arat, care cu doi boi, care cu patru, care c-un bou şi-o vacă. Se uita după ciocârliile ce se înălţau în văzduh ca nişte fuse întoarse. Prin cele două păduri, ce străjuiau ca două centuri de întărire satul lui, trebuia să fie un adevărat rai pe vremea aceea. Mare îi fu dezamăgirea şi întristarea când constată, chiar de la liziera primei păduri, că acestea erau pradă unei invazii de omizi cum nu mai pomenise. Toate frunzele, absolut toate, fuseseră mâncate. Nu rămăseseră decât nervurile. O ţesătură de firişoare era coroana fiecărui copac. Iar pe aceste fire ce se legănau în vânt mişunau omizi încălecate, că nu mai aveau loc; altele pluteau în spaţiul dintre crengi, atârnând de nişte firişoare invizibile. Poteca pe care mergea era ticsită de aceste făpturi verzi, în care se mutase verdeaţa pădurii. Din când în când, de sus, îi picau în cap altele. Ieşi pe şleau. Şi pe-acolo
JAPIŢA
871
omizi, dar mai puţine. Avu imaginea unui rai degradat, dat pe o mână rea. Satul era aproape pustiu - doar copii, câini, gâşte cu boboci. Cu cât se apropia de casă, cu atât mai mult nu-şi putea închipui proporţia dezastrului, nu se poate... o fi ars doar acoperişul... podul... să zicem... ori una din odăi. Când 5 intră în curte, văzu o grămadă mare de cărămizi în locul unde fusese casa bătrânească. Iar pe locul pătulului, a perdelei, a şoprului... mormane de cenuşă.
   O vecină care stătea puţin mai la deal, ţaţa Măria Bălii, îl văzu şi începu să se jelească... „Mumă, mumă!... ia uite-te io cum vine şi el acasă... şi casa nu mai este...“
   Mama sa era acolo, scormonea cu un târnăcop în moloz.
Mai lucrau nişte oameni la răzuit cărămidă. O făceau stivă pe cea curăţată de moloz. Riţa, când îl zări, se cruci. Şi începu să râdă. (El se aştepta să izbucnească în plâns.)	15
   - Bă, ia uitaţi-vă ce musafiri? Da’ cum venişi tu, cu vreo căruţă?
   - Pe picioare...
   Acum stăteau pe nişte cărămizi şi discutau.
   - Văzuşi tu, Tudore, ce mai dete peste noi? începu Riţa 20 abia acum să se tânguie. Văzuşi ce ne mai lipsea nouă? Să rămânem şi-n poiană!... Copilul dădea semne de tulburare şi atunci ea îl strânse la piept. Ei, lasă - că un an-doi or să fie mai grei - la urmă ne facem alta. Bine c-am găsit unde să prijonim lucrurile şi un pat unde să dormim. Ii spuse că s-au 25 mutat „di la vale" - la Nea Miai - (care murise mai de mult).
S-a milostivit bietul Matei şi ne-a dat drumul, până ne-om face vreun rost. Casa lui Nea Miai era un fost şopron, vergeluit
şi lipit cu pământ. O cameră mică, o fereastră cât pumnul, şi-o vatră afumată toată... O ştia de pe când trăia Nea Miai 30 şi se mira cum încape el singur acolo.
   Fratele mai mic Ion era cu vitele. Gheorghe şi cu Lisăndrina se auzeau vorbind prin grădină. în afara de ţaţa Măria, care se jelea încontinuu, ceilalţi se arătau destul de

872
MARIN SORESCU
liniştiţi - oricum împăcaţi cu soarta. Cei doi oameni de la cărămidă spuneau glume şi râdeau.
    - Dar cum s-a-ntâmplat? De ce? întrebă Tudor.
    - Adică stai: a mai rămas ceva... Ei, o să vezi tu ce-au mai 5 scos bieţii oameni, care au dat fuga de pe drum... că noi nu
eram acasă... Nişte scoarţe, nişte ţoale... Mă, oamenii ar fi luat ei mai mult, dar au început să pocnească nişte gloanţe, care erau în pod, băgate de tac’tu ori de bunicu’tău pe sub streaşină... Cine mai ştia de ele? Ardea casa cu vâlvătaie şi 10 se-mpuşca singură, adăugă Lisăndrina, care venise din
grădină, plângând.
    - Da’ dulapul meu cu cărţi? Când auzise de incendiu, primul gând îi zburase la un mic dulăpior - din care scosese vasele şi-şi băgase cărţile. Poezii, romane, cărţi vechi de şcoală,
15 pe care le găsea prin podul plin cu astfel de hârţoage şi pe măsură ce le descoperea şi le îndrăgea, se lega de ele - şi le trecea în dulap, în „bibliotecă“.
    - Da... e acolo-n prispă...
    Căutând printre ruine, mai descoperi şi el o carte, jumătate 20 scrumită. Putu citi titlul: Antonio Fogozzoro Iluzii spulberate. O citise în anul precedent, cu boii, pe vale, şi-l impresionase mult. O şterse cu mâneca şi-o luă s-o pună lângă celelalte.
    - Mă băiete, nu ştiu cum s-a-ntâmplat... începu mamă-sa. Adică, ce mai, ne-a dat cineva foc.
25	-	Cine?
    - Nu ştiu...
    Mai pe seară, când plecară oamenii de la lucru şi se strânseră toţi în şopronul lui Nea Miai, ca şi când ar fi vrut să probeze dacă încap, afla amănuntele care-1 interesau.
30	-	Noi eram toţi pe câmp. Ne dusesem să-ntoarcem locul
ăla de la Băzgărăi. Terminasem mai devreme şi plecasem acasă. Şi pe ici, pe Ungureanca, vedem fum în sat şi foc mare...
    - Mă, arde ceva!... A luat foc vreo casă... Moara... te pomeneşti!
JAPIŢA
873
    Când ne-am apropiat... aoleu!... la Ciula... ba nu... mamă, a zis Ionică... la noi! Când am ajuns focul era pe terminate. Un morman de lucruri sub frasin, lume ca la nuntă. Oamenii stăteau cu mâinile la spate şi se uitau cum îmi arde bunul. în două ceasuri s-a distrus tot ce s-a făcut 5 într-o viaţă de om.
    Acum pune la loc - fă casă, pătul, magazie... totul într-un an. Uite-aşa ne-a pleznit Dumnezeu!
    - Bă, şi n-ar fi nimic, casa şi aşa era veche... zise Gheorghe... N-ar fi nimic, de ar fi vremuri normale să ai de io la cine te-mprumuta... E sfârşitul lumii, nu alta.
    - Am văzut şi pădurile mâncate de tot de omizi, murmură Tudor.
    - Da, domnule!... da stai să vezi ce e-n casă, aici... Ploşniţe,
domnule, cum n-am mai văzut...	15
    - Lăsaţi, mă, nu speriaţi copilul, că le-om stârpi noi...
    - N-ai cum să le stârpeşti, că ori cu ce-ai da, a doua zi
apar la loc, înmulţite. Tot satul e năpădit de ploşniţe. Puricii, e-he, sunt floare la ureche... Bă, aici e ca pe front. Fu-le muma lor de comunişti!	20
    Apăru ţaţa Măria cu furca-n brâu, şi cu mămăligă să dea la câine. Osman stătea însă neînduplecat în curtea pustie şi trebuia să meargă să-i azvârle mâncare acolo. începu bocitul de cum îl văzu pe Tudor, stând în prispa mică a noii case.	25
    - Aoleo, că veni şi el acasă şi casa nicăieri... că e şi el slab şi amărât, fă, şi se chinuie şi el cu cartea aia şi pe-acolo prin străini... Şi când să vie şi el acasă... îi puseră foc golanii şi nenorociţii! Nu i-ar mai răbda pământul! După această lungă melodie plânsă, ţaţa Măria se duse şi căută în vadră - Da apă 30 nu aveţi, fă? Că uite nu mai am glas deloc.
    Bocetul îi aduse în minte lui Tudor, prin melopeea specifică, o întreagă lume a copilăriei, fiindu-i la fel de familiar ca şi cântecul de leagăn.

874
MARIN SORESCU
   La plecare, peste două zile, avea să mai asiste la o ceremonie ciudată, întâlnindu-se încă o dată cu cântecul jalnic al ţaţii Măriei.
*
* *
5 Exista un dor permanent (Tudor zâmbi, ştiind că mama sa înţelegea prin dor durere) care ia diferite forme. Dacă nu te doare în capul pieptului, trebuie să te doară capul. Dacă nu te doare capul, te răneşti la vreo mână, te tai cu secera, ori îţi intră un cui în picior. Uite, pe mine mă doare câte două 10 trei săptămâni aici - arătă spre ficat dar nu e ficatul, e de la nervi, mi-a spus un doctor. La urmă, se mută în partea ailaltă, zice că e colită. La urmă, răcesc - şi tot într-un dor o ţin. Eh! unde e ea tinereţea! Oftă. Şi la cine să te vaieţi? Aşa că să nu crezi tu că există vreun om fericit. Chiar şi pe ăştia pe care-i 15 vezi veseli pe la Craiova. Toţi îşi caută moartea. Ei nu ştiu ce caută, dar asta o caută. Umblă care-ncotro, inventează tot felul de treburi, se preocupă de tot ce poate exista - ca să uite că există. Pentru că îi doare. Când îşi aduc aminte că sunt pe lume, se gândesc că n-au aia, n-au ailaltă şi li se pune dorul 20 la inimă. Câţi n-or fi murit de inimă rea! Uite, la noi aici, în Stava. A-nceput lumea ori să-nebunească, ori să moară, aşa din senin la 40 de ani. De inimă rea.
   Aşa că stai acasă, băiete. Tot aia e, dar parcă nu te simţi străin pe lume. Aşa te vânturi pe ici, pe colo. Vezi un oraş - 25 ţi se pare că e minunăţia lumii. Să zicem Craiova. După aia te duci la Bucureşti, cum a fost tac’tu, şi-ţi dai seama că ăla e buricul pământului, şi Craiova e un fleac. Pleci şi de-aici şi te duci la Ploieşti şi rămâi pe-acolo, ca Păun. Peste tot lume, peste tot se suferă, dar ţie la-nceput îţi iau ochii cu geamuri 30 luminate, cu poze frumoase. Un oraş cheamă după el altul şi dacă te pui pe umblat, nu mai ai hodină. Lumea e la fel de mare şi dacă stai aici în satul tău şi dacă încerci să-i vezi
JAPIŢA
875
marginile. Uite-te la Patru... nu s-a dus decât cu vacile pe Dobreţ, pe Delniţa, pe toate vâlcelele, în perimetrul comunei, şi-i e de-ajuns. I-a fost de-ajuns asta ca să-l facă să albească, să i se-ngreuneze picioarele şi să-i dea impresia că ştie totul, a-nvăţat totul. Şi chiar ştie, când vorbeşti cu el, nu 5 te mai saturi de vorbă. Dacă ştia şi carte... n-ar fi fost mai învăţat.
   - Uf... fir-al dracu de ac... cum te micşoraşi şi tu deodată! De-o jumătate de oră tot încerca să bage aţă-n ac să-şi cârpească
o trenţuică de şorţ, pe care-1 mai punea pe dinainte, să nu io murdărească fusta. Acul părea o jucărie între degetele ei bătucite de muncă, totuşi subţiri şi delicate. îl ţinea când mai la distanţă, când aproape de ochi - iar aţa tremura în mâna cealaltă.
   - Să ştii tu că mă lasă şi ochii! Pe la noi femeile văd bine 15 până spre şaptezeci de ani, da’ uite cum nu mai văd... Să-mi luaţi ochelari.. Ehe, până să ajungeţi voi cu bani, e bozul mare
pe mine!
   în sfârşit, nimeri. (Tudor dădu s-o ajute, dar, cu toate că vedea bine, se arătă şi mai neîndemânatic, îi tremurau mâinile 20 şi n-avu răbdare.) Aşa, bun! Şi cum îţi spuneam, stai, mumă, acasă, continuă Riţa pe tonul domol de la început. Pentru că lumea n-are cap şi viaţa omului e scurtă.
   - Mamă, eu am venit să văd casa, nu ca să rămân!
   - E, acum ai văzut-o că nu e... du-te şi tu pe ’ci-ncolo şi 25 lăsaţi-mă toţi pe mine în Stava, să mă canonesc! schimbă ea tonul. Cum daţi de greu, cum vă faceţi de drum şi tot biata mama să rămână la vatră...
   începu să plângă - încet, ca o apă lină, care când intră în pământ şi merge pe dedesubt, când apare iar la suprafaţă şi 30 curge în bătaia soarelui. Aşa era plânsul ei - Tudor îl ştia. Simţea că ea n-avea puterea să dorească acum cu adevărat ca el să rămână lângă ea... n-o lasă inima. Că dacă ar fi ştiut că, într-adevăr, asta e voinţa mamei, ar fi rămas. Ca fiecare părinte,

876
MARIN SORESCU
în sufletul acestei femei încercată de atâtea necazuri se mai afla un dram de credinţă în forţa miraculoasă a destinului. Fiecare cu norocul lui... De ce să-i ţii pe toţi pe lângă tine, să se amărască şi ei, chiar dacă aşa ţi-e ţie mai uşor? Băiatului 5 îi plăcea cartea... să se ţină de ea dacă el are curajul ăsta.
    - Ei, băiete... Mă, Tudore, dar să-ţi fierb nişte ouă, cum pleci tu aşa? Să-ţi fac şi-o azimă de pâine, lasă că acum e ziua mare... Şi poate-o trece vrun car...
    Când să plece, veni şi ţaţa Măria c-un puişor în mână, abia 10 îi dăduseră penele... Avea picioarele legate cu aţă de cânepă...
    - Uite... ce să-i dau şi eu copilului ăsta?! Prinsei un puişor. Tudor, îl iei, mă?
    - Vezi-ţi, ţaţă Mărie, de treabă...
    - Hai, mă, să-l tăiem...
15	- Nu, mai bine îl iau aşa... Mai stăm de vorbă pe drum.
Se gândea că l-ar ţine-n curte, acolo la gazdă, dacă l-ar lăsa... îi plăcea să aibă grijă de păsări, câini, flori, să vadă de grădină.
    Apăru şi nea Florea, drept, bărbierit proaspăt şi cu mustaţa roşcată tunsă scurt.
20	- Zisei să-l mai văd şi eu pe Tudor... dacă pleacă aşa
repede. Dumneata ce zici? Ce mai faci?
    Tudor tresări... când se auzi respectat cu dumneata.
    între timp legăturica fusese pregătită... Şi ce facem cu puiul? Să-l fi luat într-un coş... îşi dădu cu părerea Lisăndrina. 25	- îi detei drumul, zise Tudor, şi arătă puiul care se
amestecase printre celelalte găini... Lăsaţi-1 aici să crească, să-l găsesc mare, când m-oi întoarce... O găină care să vină să-mi ouă în pat...
    - Aşa, aşa, făcu ţaţa Măria. Să umbli sănătos... Imediat 30 începu să bocească - unde-o fi plecând el acum, prin striini?
    - Aşa e ţaţa Măria... zise Lisăndrina, aşa-i primeşte pe toţi, c-o jelanie - şi tot aşa-i petrece. E o femeie bună...
    Riţa merse până mai la vale pe drum, apoi se despărţiră iute să nu-şi vadă lacrimile-n ochi.
JAPIŢA
877
    - Vezi să nu răceşti, auzi Tudor, în urmă.
    La ieşirea din comună întâlni o procesiune ciudată, formată din copii slabi, jigăriţi şi cu feţele plânse... Mai mici decât el, nu-i cunoştea bine, care al cui era. în frunte mergea Sabin, băiatul mai mic al popii, îmbrăcat cu odăjdiile acestuia cu 5 poalele ridicate şi prinse-n brâu şi cu ceaslovul în mână.
    Câţiva băieţandri duceau în urma lui, pe umeri, o lădiţă de marmeladă acoperită cu flori, ca un coşciug.
    Se alătură şi el, să vadă ce se-ntâmplă... Sabin se oprea din când în când pe la răscruci şi făcea o mică slujbă. Apoi convoiul io pornea iar, mărindu-se din ce în ce mai mult, cu grupuri care se alăturau. Erau acum şi multe femei bătrâne, care deodată începură să jelească...
    - Cum îl chema, fă? „Sfoară“.
    Aoleo, Sfoară, Sfoară!... cum murişi tu atât de tânăr... 15 măă... dădu una tonul... Că erai şi tu o fiinţă... o mână de suflet să-ţi placă şi ţie viaţa... îîî...
    Şi ce mândru treceai tu pe linie... mă... şi cum mai prindeai tu... îîî... şoareci...
    Tudor înţelese despre ce e vorba. Lui Sabin, un năzdrăvan 20 fără pereche, îi murise pisicul - la fel de năzdrăvan ca şi el, dar îl călcase un car... şi-i făcea o înmormântare creştinească. Furase patrafirul şi odăjdiile - şi făcea tot tacâmul unei înmormântări adevărate. Nu mai murise de mult cineva în comuna aia şi lumea era dorită. Voia să mai vadă un spectacol. 25
    Femeile îşi plângeau acum morţii lor. „Şi să-i spui şi lui Costică... ăăă... că eu mă canonesc pe-aici cu de nici unele...“ Când convoiul o coti spre cimitir, Tudor se pomeni singur în mijlocul drumului. Participase şi el la înmormântarea pisicului, cu toată seriozitatea. Acum era singur în faţa unui 30 drum uscat şi plin de praf. înţelese că aici - cu acest joc de-a moartea - i se terminase copilăria. Se mai uită o dată în urmă.
Ţaţa Măria auzise de-o înmormântare şi venea şi ea jelind-o pe Băla a ei... îi făcu semn cu mâna. Şi urcă panta. Deasupra

878
MARIN SORESCU
coastei, mai aruncă o privire în valea care se arăta plină de lumină fermecată şi jale. în faţă, nu departe, pădurea având în loc de frunze, omizi. Zări o cruce proaspătă în marginea
drumului	Ioana..." - Aici a găsit-o mama pe biata Ioana
5 îngheţată... Dumnezeu s-o ierte...
   Mări pasul.
IV
   Drept înainte! La dreapta, la stânga, stânga-mprejur, acum iar la stânga... ba nu, la dreapta! ...în salturi mici, mergând 10 târâş-târâş, marş din nou! ...Stai, parcă s-aude ceva... Psst! Acum - toţi după mine... Sttt!... Nu mai tuşi, vită! I-auzi cucuveaua, ptiu! Fugim iar, dar nu mai mult de cincizeci de metri.
   Vreo trei zile tatonaseră frontiera. Iscodeau ţăranii. Aceştia 15 se uitau la ei cu uimire. „De ce vor să plece? Ce sunt criminali? S-a schimbat regimul, ei şi? Asta nu înseamnă să-ţi laşi casa ta... Mai sunt şi criminali printre ei, să ştii de la mine..." Le dădeau în dorul lelii informaţiile cerute. Cei trei o zbughiau în grabă, să nu li se prindă urma. Treceau în alt sat... şi, tot 20 aşa, întrebau în şoaptă... Lui Jenică Grozamă, cel mai tânăr dintre ei, îi plăcea aventura. Nici n-o prea lua în serios, spre deosebire de Paul Porojnicu şi Tache Frumuşanu, care duceau o spaimă în oase cât toate zilele... Se jucau cu moartea, ei ştiau asta foarte bine.
25	- Uite, că ne-am văzut şi tovarăşi! zise Jenică, privindu-şi
colegii de drumeţie, care se opriseră pentru o clipă, să-şi tragă sufletul. De tovarăşi am fugit, şi-ajungem tovarăşi înaintea lor, limbricul şi tenia tălpii iadului! Vedeţi voi vacile alea de colo? Hai să le hăcuim - le belim frumos, intrăm în pielea 30 lor şi trecem graniţa c-un smoc de iarbă în gură. Cine ce treabă are cu noi?
JAPITA
879
   - Şi dacă dă peste tine vreun taur? Nu rămâi grea?
   - Fătul oricum, mi-1 scoţi tu, Tache - că doar tu eşti doctor de femei. Apoi merseră în tăcere câteva ore.
   Graniţa le venea pe mâna stângă. îi simţeau de la distanţă pulsaţia de vrajă şi teroare.
   - Văzduhul păsăricii! începu să se vaiete Jenică. Fraţilor, mi s-au făcut picioarele cât ghiulelele! Explodez dracu, dacă nu-mi deşurubez bocancii ăştia. Hai să stăm o ţâră colo, sub gorun. Unde purecii jigodiei mai e şi Occidentul ăla?... Bă, eu mă-ntorc, gata!
   - Măi, Jenică, nu fi copil! Stai, că mai e puţin... cum se-ntunecă, gata!
   - Vezi c-au pus ocheanele pe noi - se sperie Paul... Trecea o patrulă de... pitici - aşa se vedeau din cauza distanţei - undeva prin penumbra unui mamelon.
   - Sunt grănicerii noştri sau sârbii?
   - Ai noştri.
   - Atunci să mă pupe...
   - C-un glonţ.
   - C-un dum-dum... în aşa şi pe dincolo, să-mi iau grija. Jenică era extenuat. Gata, i se terminase rezervorul de umor.
   - Moralul mi-e la pământ... căutaţi-1 pe jos, când vă aplecaţi să pupaţi pământul patriei pentru ultima oară.
   Au avut noroc în noaptea aceea de-o vreme câinoasă. Beznă. Ploua şi parcă se auzeau picăturile cum sfârâie, când se ating de baionetele patrulelor... Apoi s-a pus vântul şi fără a împrăştia norii le servea drept mijloc de locomoţie... împingându-i frăţeşte de pulpane.
   Spre miezul nopţii, se strecurară printre pichete, după ce puseseră urechea la pământ, ascultând cum se-ndepărtează patrula.
   - Mi-a intrat noroi în ureche, până-n creier.
   - Pss!
   Merseră o vreme prin zona neutră... Lătra un câine... la Tito? Un zgomot suspect - şi-o rupseră la fugă înapoi... în România?... apoi iar înainte... şi iar la... stânga... Se rătăciră.

880
MARIN SORESCU
O luară la întâmplare. Spre ziuă, se aflau la câţiva kilometri în spatele frontierei. Trecuseră.
   - Am forţat de vreo treizeci de ori graniţa, ca nimica, în noaptea asta. Parcă ne-am trecut şi rudele şi strămoşii, şi... „turma visurilor mele eu o pasc". Eu nici nu mai vreau altă meserie - rămân trecător de graniţă de profesie! „Jenică Grozamă, român, de profesie trecător de frontieră pe lumea aceasta".
   - Taci, mă... că uite... Aia care vin... or fi români? Paul dârdâia. Nu ştiu de ce îl apucase iar teama. Câţiva inşi îmbrăcaţi incert, între ţărani şi târgoveţi. Se apropiară. Frumuşanu îi întrebă în ruseşte încotro vine Vârşeţul. Intr-o rusească la fel de stricată li se răspunse că nu ştiu...
   - Fac pariu că sunt tot români, spuse Jenică, după ce grupul se-ndepărtă. Când or fi văzut ai noştri câte urme pe frontieră, or fi crezut c-a trecut un judeţ întreg... Ăştia sunt grănicerii, care-au fugit ultimii... pour la bonne bouche.
   Paul, care încetase să mai dârdâie dădu în filosofie, ca şi cum trepidaţia produsă de frică i-ar fi aruncat spiritul în zonele
pure ale speculaţiei.
   - Pasiunea românului pentru călătorie e mare, începu el, prozaic. Oriunde, oricând, oricum şi ori de câte ori. Suntem născuţi parcă pe drum, atât de mult ne plac! Şi uneori rămânem chiar toată viaţa pe drumuri. Această plecare perpetuă este legată la români de dorul de casă, la fel de mistuitor ca şi setea de plecare. Mă, românul, dacă se suie într-un copac, se simte depeizat şi dorul de ţară îl doboară. Plecarea noastră e o plecare elastic, are dus şi-ntors.
   -A mea nu, ripostă Jenică. Jur să mă desnaţionalizez rapid, iar copiii mei vor vorbi numai franţuzeşte, în corcoduşi - trebuie să fie corcoduşi pe-acolo - sau în dud, şi vor simţi o jenă teribilă că tatăl lor provine... de unde mă-sa? din Valahia... şi de furie pentru insultă, vor avea tendinţa lunar să mă strângă de gât. Ca să distrugă orice urmă... Va interveni însă poliţia franceză.
JAPITA
881
   - Vorbeşti cu dosul palmei, iartă-mă, interveni şi Frumuşanu. Zău, nu mai ai nici un haz. Dacă-o să mă stabilesc la Paris, toată viaţa n-o să fac altceva decât să le inoculez francezilor complexul că nu sunt români. Că ei n-or să poată avea niciodată acces la Bizanţul după Bizanţ, că le vor fi interzise deliciile unui război de cinci sute de ani cu turcii, speculaţiile greco-latine şi că nu li se va deschide niciodată cerul, să... Cum să-nţeleagă ei că noi, o mie de ani, ne-am jucat de-a recepţionarea şi cazarea barbarilor năvălitori. Femeia română, domnilor, a ajuns la nişte rafinamente de patriotism... îmbrăţişând şi asimilând, şi născând români... în ce priveşte Europa, spaima noastră de-a fi consideraţi, ferească Dumnezeu, neeuropeni, funcţionează ca o adevărată dambla... Valahul trebuie să imite imediat toate ticurile Occidentului... să ia, bune-rele toate modele, toate teoriile... Ţi-e şi silă!... Cred că dacă nu ne e clar că misiunea noastră în Europa Apuseană este de-a atrage atenţia asupra pericolului de-a fi lăsat în uitare cel mai bun filtru contra... atunci... Nimeni nu-1 asculta, vorbea de unul singur, la ciuperci şi la piţigoi.
   - Stai, să trecem de Vârşeţ, spuse Paul, într-un târziu. Spre seară erau la Vârşeţ. Se duseră la preot şi-l rugară să-i ajute. Spuseră ce şi cum. Acesta frământa pâine într-o căpistere, la vatră, cu mânecile suflecate. Un popă care-şi face singur prescurile mai rar, încercă Jenică să glumească. Părintele îi privi aspru. Le spuse că mai bine nu-1 căutau, căci va fi nevoit să-i denunţe.
   - Cum Sfinţia Ta?
   Foarte bine, altfel o păţesc eu, şi-ncă rău de tot. Ieşiră în fugă din casa parohială. Tocmai trecea un camion pe uliţă. Se repeziră şi urcară în el, din mers.
   - Unde ne-o duce, ne-o duce!
   Peste o oră, camionul avu o pană. Şoferul, dând cu ochii de ei, se holbă. Jenică începu să-i explice prin înjurături că merg „spre Occident".

882
MARIN SORESCU
   - Cine mă-sa a făcut lumea asta împuţită şi-a împărţit-o la doi, tâmpitule... şi aşa mai departe, până când omul, exasperat le răspunse în cea mai curată românească:
   - Bă, vite-ncălţate ce sunteţi... fiţi atenţi, că dacă ne prind haidamacii ne-mpuşcă pe toţi! Pe voi ca spioni. Sunteţi spioni, iar eu sunt complicele vostru, înţelegeţi?
   -Nu.
   - Vă rog să vă topiţi ca inul... imediat... daaa?
   - Nuuu...
   Bucuroşi c-au dat peste un om de zahăr... oricum vorbeau aceeaşi limbă... flăcăii îl ajutară să-şi schimbe roata, tot încercând să-l tragă de limbă în legătură cu situaţia reală. Şoferul se numea Truşcă. Tot arunca priviri speriate în jur... parcă aşteptând să apară, de pe arătură, miliţia călare să-i mitralieze. Le relată în şoaptă câteva cazuri de inşi fugiţi din România şi împuşcaţi aici, fără multe marafeturi procedurale. Singura soluţie, după el, era să se predea.
   - Cui, nene?
   -Lor?
   - Păi, ce-aveam noi cu sârbii? Noi mergem la Paris...
   - Dacă vă predaţi, poate aveţi noroc... Altfel, se fac razii... terenurile sunt înţesate de filatori şi de jandarmi...
   - Măi, nene... De-asta am trecut noi prin gloanţele româneşti ca să ne aresteze ăştia? Ori aţi intrat şi voi în împuţita de perioadă de trecere? Nu, zău? Unde este faimoasa, sclipicioasa libertate sud-est europeană?
   - Palavre, oameni buni! Aţi picat tocmai când se face curăţenie în ţară... Au năpădit ungurii, bulgarii, cehii, românii... Organele noastre sunt turbate... Şi miliţia lui Tito e împărţită. Unii mai ţin cu Stalin... Vai de capul vostru... Nu puteţi trece înapoi în România?
   - Ce, am băut gaz?
   - Oricum, v-ar judeca ai voştri... ai dumneavoastră... Români de-ai noştri... Şi cu această bâlbâială strategică, Truşcă văzându-se cu roata pusă, se urcă la volan.
JAPIŢA
883
   Rămaşi în câmp, cei trei se uitară unul la altul. Se puseră pe bocit ca nişte muieri. „Şezum şiplânsum“, aici în mijlocul drumului, şleaul ei de viaţă! zise Jenică.
   - Hai acasă, mă! Vreau acasă la părinţi... Că acum plâng... Dar el chiar plângea...
   O luară pe jos spre Belgrad... şi lipa-lipa, cătinel, cătinel, după un conac bun se pomeniră... la Vârşeţ... La intrarea în târg, un plutonier într-o căruţă încetini, lângă ei, privindu-i bănuitor... „Omul nostru“ zise Paul. Ii făcu semn să oprească. Se suiră, şi Paul, care ştia ceva ruseşte, începu să-i explice. Din când în când îşi punea mâinile una peste alta făcând semnul legatului.
   - Ne predăm! Ne predăm! scâncea Jenică. Predaski... mââ... predaski, bă sulică, înţelegi?!
   Plutonierul înţelese. Puse mâna pe armă. Le făcu semn autoritar să coboare... Săriră din căruţă cu inima cât un purice. „Ne împuşcă aici pe toţi trei“. Când îi văzu jos, omul îşi puse puşca la spinare, strânse hăţurile şi-o porni în goană. „Ce fug toţi de noi ca de ciumaţi - frate-meu? se miră Tache. Hai din nou la Sfinţia Sa!“ II găsiră în biserică. Văzându-i, dădu să fugă în altar. Paul îl apucă de anteriu şi-l imploră să-i ajute.
   - „Bine“, sună răspunsul. „Veniţi aici, mâine la ora 9“.
   A doua zi, la ora fixată se aflau în faţa „Adormirii Maicii
Domnului".
   - Suntem primii milogi pe ziua de azi.
   Apăru părintele. N-apucară să dea „bună dimineaţa“, că se şi pomeniră înconjuraţi.
   - V-a turnat damblagiul ăla de cerşea aseară. N-am ştiut că e colonel - se scuză părintele, galben ca ceara.
   Fură arestaţi. De aici încolo viaţa le-a intrat pe un făgaş plin de grozăvii... că dacă le-ar fi auzit povestite de cineva ar fi jurat că sunt născociri. Aşa ceva nu se poate întâmpla aievea.

884
MARIN SORESCU
*
* *
   O	zi grea. Stătuse vreo şase ore legat de-o macara, îndesând cu trupul betonul la picioarele podului, ce se construia peste-un râu lat şi adânc, ale cărui ape năvăleau murdare, reci, cu sloiuri, din munţi. Se pomenea aşa suspendat deasupra prăpăstiei, la discreţia macaragiului, care, dacă voia, putea în orice clipă să-l cureţe făcându-1 să se lovească de-o stâncă, scăpându-1 în prăpastie ori lăsându-1 înfipt în beton. Mai ales de moartea aceasta din urmă îi era tare frică. După ce se răsturnau vagonetele cu beton, acţiunea aceasta manuală („manuală cu picioarele, mama lor!“) de a-1 aşeza - i se părea de-un absurd fără margini. Venea din văzduh ca un uliu ce se lăsa asupra prăzii, nu atât plin de ură, că n-are de ce să-şi urască răpitoarea plăpândul piţigoi sau cinteza. Plin de ură era, într-adevăr. îi sfârâiau tălpile la atingerea cu mortarul. Făcea semn macaragiului că a ajuns cu bine, şi începea să intre în materialul moale, cum e lutul din care se fac ţestele. Uneori se scufunda până la genunchi. Alteori se ducea-n jos până aproape de brâu... Atunci începea să-i urle, să-l salte... De obicei, nu intra decât cu vreo două-trei palme deasupra gleznelor... Băga piciorul şi trebuia să-l ridice iute, ca ars... dacă rămânea câteva secunde în plus, betonul se închega. Spaima mare o avea când intra până la brâu şi simţea crusta. La început tandră, oarecum dulce ca o crustă de rac fiert, apoi vrăjmaşă şi ameninţătoare, gata oricând să devină monolit. „Saltă, nene!“ începea să-şi agite braţele în aer... Ridică tu-ţi dumnezeii tăi de spion! Macaragiul era un sas de prin Timişoara. Nu ştiuse meseria asta, se specializase acolo. Se zice că îngropase vreo doi în beton până atunci. „Ridică, dobitocule" - Şuster mişca maneta şi Jenică se pomenea zburând peste bulboană - în pielea goală - singura îmbrăcăminte, frânghia legată în jurul mijlocului - Nu-i mai păsa de frig... Tremura doar câteva minute, la început, când
JAPIŢA
885
îşi dezbrăca hainele, le lega cu cureaua şi le abandona pe mal. De fiecare dată, lăsa în buzunar acelaşi bileţel, scris cu creion chimic: „Mă numesc Ion Grozamă, zis Jenică. Sunt din Craiova, România. (Str. Madona Dudu, în fund, în curte) Comunicaţi părinţilor decesul meu‘. Şi un P.S. „Toţi sunteţi nişte guşteri".
    Uneori, noaptea, sărea din somn urlând: „Se îngroaşă! Se îngroaşă!" Avea coşmarul ăla tâmpit cu piciorul de pod. El rămas picior de pod, cu cimentul învârtoşat, miezul de fier moale cu proprietatea de-a polariza istorie. El miezul de vietate sacrificată ca să dureze construcţia. Şi când podul cel splendid e gata, vine Traian pe un cal alb să taie panglica. Goarne, tobe, bum-bum, apoi trap! trap! trap! legiunile de care se înfiora Dunărea... Numai alămuri lustruite, caii cu harnaşament de aur, legionarii romani cu bumbii lustruiţi, cu sandalele date cu sacâz - să scârţâie ca arcuşul peste imensa cutie de rezonanţă a lui Apolodor... Şi Traian în frunte pe harmăsarul alb... bădica Traian... să-l înfrunte pe Decebal... Şi când să ajungă pe partea astălaltă, nu tu oaste, nu tu nimic... Un muşuroi mare, cu moţ, lăfăindu-se acolo în mijloc. „Eu cu neamuri proaste nu mă bat!", zice Traian supărat. „înapoi legiuni romane civilizate!" Şi el, Jenică, picior de pod, aude chestia asta, vede ruşinea muşuroiului şi îndepărtarea coloanelor ofensate... şi amânarea civilizaţiei... Şi aiureala asta visează mereu...
    „Ia te uită, nene, cum mi-a fost mie dat să mor! Ca Ana". Azi chiar trecuse la un pas de moarte. La o smucire a macaragiului, când se bălăngănea în aer ca o limbă de clopot, căreia i s-a lărgit prea mult clopotul, brusc, şi nu mai ajungea să dea sunet şi e năucă... deodată, hop, centura... S-a agăţat de frânghie, în ultima secundă. Dârdâise apoi un ceas pe mal, refuzând să mai execute ordinul. Urma să-şi primească pedeapsa. Până una alta fusese trecut la umplut saltele. O adevărată bandă rulantă... Vreo trei sute de deţinuţi înşiraţi în faţa clăilor de paie, executând umplerea saltelelor din trei

886
MARIN SORESCU
mişcări, milităreşte: „Apucă paiele! Bagă! îndeasă!" „Apucă paiele! Bagă! îndeasă!"
   După câteva operaţii din astea, veneau unii, trăgeau saltelele pline şi puneau în faţa fiecăruia salteaua goală. Nu ştiu cum a mişcat capul, că ochelarii i se desprinseră de pe nas şi picară în paie... „Bagă!" se auzi comanda. Automat paiele fură introduse în saltea. îşi dădu imediat seama de catastrofă, începu să-i caute, dar comanda veni necruţătoare: „îndeasă!" în loc să îndese cu genunchiul dă să cotrobăie prin saltea, poate-i găseşte... îndeasă dobitocule! Jap, se pomeneşte lovit de vistavoiul care alergase spre el cu bâta în mână. îndeasă!! Peste două minute salteaua îi era ridicată, odată cu celelalte. Adio ochelari! Purta ochelari de la cinci ani, avea un grad înaintat de miopie, fără ei era ca şi orb. Merseră încolonaţi spre lagăr, după ce isprăviră „acţiunea". Călca aiurea, nu distingea drumul. Era năuc. Ajuns la barăci, primul gând fu să-l găsească pe Tache ori pe Paul - unul din ei - să-i roage, poate-i fac rost de ochelari. Colac peste pupăză, fu desemnat printre cei de serviciu la bucătărie. La curăţat de cartofi. Degeaba încercă să explice că nu va distinge „cuţit, cartof, morcov, nimic". Chinul cel mare acolo începu, în baraca aceea imensă, unde erau cazanele clocotind deasupra unor focuri din buşteni. Şi aici se lucra tot sub comandă. „Curăţă! Curăţă! Aruncă!" (Asta deducea el că trebuie să însemne cuvintele rostite, formate aproape numai din consoane.) îl rugă pe un vecin de grămadă să-i pună cuţitul în mână... Grămada de cartofi abia se distingea, parcă era la un kilometru. Deasupra, pe o poliţă era o bucată mare de săpun de rufe, cu care se spălaseră toţi pe mâini înainte de-a începe. Cartofii, mai mult îi netezea cu mâna decât să le ia coaja cu cuţitul. Din două în două minute se auzea comanda: Aruncă! Grămezile de felii de cartofi erau luate c-o lopată şi aruncate în cazane. Jenică nici nu-şi dădu seama ce face. Simţise că-i cade un pietroi pe picior. îl luă pe lopată şi la „Aruncă!" îl lăsă să cadă în cazanul
JAPIŢA
887
din faţa lui. Peste câteva clipe cazanul se umplu de spumă. Spuma ieşi bolborosind, se împrăştie prin baracă - şi din cazan ieşeau întruna valuri, valuri. O adevărată Niagara de spumă inundă totul. Toţi ieşiră înspăimântaţi afară, alunecând şi căzând, jucându-se în picioare. Spuma năvăli şi pe uşă. în seara 5 aceea nu mâncă nimeni şi, pentru a nu fi linşat de condamnaţii care interpretară că-n mod intenţionat băgase săpunul în cazan, Jenică trebui să fie păzit straşnic de gardieni înarmaţi, postaţi în faţa carcerei, unde fusese azvârlit. A doua zi avea să i se hotărască soarta. Aşa credea el. Paznicilor vrură io să li se alăture Tache şi Paul, care aflaseră de ghinionul prietenului. Nu-i putură însă îndupleca pe „vâstavoi", care credeau că e vorba de vreo stratagemă pentru a pune mâna pe numărul 3172. (Purta fiecare câte un număr, aşa erau strigaţi la apel, aşa se recomandau între ei, când făceau 15 cunoştinţă.) în noaptea aceea Jenică dormi ca niciodată. Un somn adânc odihnitor. în picioare, bineînţeles, că pe jos era apă. îşi crăcănase picioarele ca un halterofil care se pregăteşte să ridice o mare greutate, hotărât să bată poate chiar recordul mondial, pusese mâinile în şolduri, capul în piept şi strânsese 20 pleoapele. Nu înainte de a trage o-njurătură şi de a spune, în loc de rugăciune, aceste versuri din popor:
După ce câ-s la-nchisoare Mă mai ţii şi în picioare.
   De câteva ori îşi pierdu echilibrul, se lovi de pereţi, 25 revenind imediat la poziţia de bază şi adormind iarăşi după câteva clipe. Dimineaţa, la apel era vesel, plin de vervă.
   - Ce făcuşi, bă Jenică? îi şopti Paul, trecând, ca din întâmplare pe lângă el şi dându-i un ghiont. Era s-o mierleşti,
ai? Fii şi tu mai prudent, că ăştia nu glumesc.	30
- Vorba, vorba! Care conspiri acolo? Se auzi o voce răstită.
Paul trecu mai departe şi se alinie în plutonul lui.

888
MARIN SORESCU
    Comandantul apăru şi el furios, după apel şi după muştruluiala gardienilor. Era renumit pentru lipsa de scrupule şi cruzimea de care dădea dovadă, de câte ori avea ocazie. Veni călare pe-un cal alb, nervos, care abia stătea sub el, dând mereu din copite. Distracţia lui era să calce în picioarele calului, de fiecare dată, doi oameni - două cazuri grave de indisciplină. îşi încărca, nenorocitul, conştiinţa cu câte doi inşi, la fiecare apariţie. Noroc că inspecţia şi trecerea lui în revistă nu avea loc chiar în fiecare zi, ci o dată la două-trei zile. Acum nu ştiu ce i se păru în neregulă la plutonul din flancul stâng. Puse tot plutonul să facă şapte paşi înainte şi să aştepte acolo. El îşi smuci armăsarul către centrul careului. Paznicul şef îi raportă situaţia: efectivul a dormit bine, cu excepţia a doi criminali care au evadat în jurul orelor 23. E vorba de numărul 1272 (un ungur simpatic, atunci când era în toane bune, terorizat mereu de ideea că-şi lăsase acasă soţia şi doi copii mici) şi numărul 2127 un ceh — de care nu-şi aducea prea bine aminte (el, paznicul şef). Ceilalţi ştiau cine
e, dar n-au vrut să spună. Am trimis după ei — sper să-i prindă, continuă şeful. Şi după o mică pauză: ar mai fi cele două cazuri de călcare a disciplinei: numărul 502 l-a bătut pe gardianul 3153 şi numărul... Jenică simţi inima bătând să-i spargă coşul pieptului. Nu-şi auzi numele, adică numărul, dar se pomeni îmbrâncit să iasă în faţă... Zise: Uşurel, fraţilor, lăsaţi-1 să se ducă întâi ălălalt, că mie mi-e frică de cai. De cai albi! Vine şi ăsta pe cai de apocalips, mânca-mi-ar drobul! „Gata! S-a zis cu mine.“ Instinctiv încetini pasul şi începu să meargă cotit... Adevărul este că de văzut tot îl distingea pe călăreţ, oricât de miop ar fi fost, dar nu-i venea s-o ia drept spre el.
    - Ce-are, e beat? răcni comandantul, dând să se repeadă spre el.
    - Nu vede, şi-a spart ochelarii, spuse - ce l-o fi apucat să facă o faptă bună?! - paznicul şef.
JAPIŢA
889
    între timp, ungurul ajunsese în faţa lui şi începu cu o voce destul de calmă să-i relateze întâmplarea, încercând să-l convingă de nevinovăţia-i reală. Paznicul îl batjocorea de vreo câteva luni, spunând numai porcării la adresa neveste-sii. Bietul Szilagy se abţinu, dar nemaiputând răbda, ieri, pusese într-adevăr mâna pe o cazma şi-l lovise în moalele capului. Nu-1 omorâse, e drept, dar s-alesese ăla c-o sperietură soră cu moartea.
    - Cum îndrăzneşti să ridici mâna asupra unui şef de-al tău? spuse sfântul Arhanghel. îi plăcea să pozeze în rol de Arhanghel, de Sfântul Gheorghe omorând balaurul. Tonul era blând şi asta îl derută pe condamnat. în secunda următoare, fără a avea timp să se ferească, se pomeni la pământ, sub copitele potcovite ale calului. Caii, printr-un instinct nemaipomenit, feresc de obicei omul căzut. Barabaş, acesta era numele comandantului şef - mai precis porecla - numele real nu i-1 ştia nimeni din lagăr, şi-l dresase pe-al lui, făcându-1 să joace peste manechine. După ce calul sări în lături, Barabaş îl forţă printr-o lovitură de cravaşă să se întoarcă asupra victimei - ei îşi pierduse acum cunoştinţa, îi ţâşnise sângele pe gură. Un frison de ură trecu prin rândurile sutelor de nenorociţi, care asistau de luni de zile la astfel de scene, căutând în sufletul lor tăbăcit resurse de indiferenţă. Oricât ar fi căutat să se stăpânească, se pomeneau scrâşnind. Un zornăit de lanţuri traduse pentru urechile călăului din faţa lor scrâşnetul lor de nemulţumire şi revoltă. Mâinile le erau legate. Ştiau că orice formă de împotrivire în masă ori individual era sortită eşecului. Se expuneau degeaba. Ba mai mult, asta ar fi dus la exterminarea lor în câteva zile. Şi aşa li se spunea zilnic că sunt prea mulţi, că nu e hrană decât pentru un sfert din ei, şi că moartea unuia sau a altuia nu înseamnă nimic. Nu impresionează pe nimeni. „Numai moartea n-are moarte", era lozinca la modă pentru paznici.
Jenică privea scena, se oprise la oarecare distanţă, plin de curiozitate. îi dispăruse orice urmă de frică. încercă să

890
MARIN SORESCU
glumească chiar: „Mama lui de cal, să vezi cum o să-l muşc de picior". Aştepta, oricum, să se isprăvească mai repede, să
i se întâmple inevitabilul.
   „Amncaţi-1 în varniţă", se auzi glasul colonelului. Doi inşi se repeziră şi-l târâră pe bietul Szilagy - cavalerul fără pată al onoarei conjugale. Alţi doi veniră cu o garniţă de nisip şi o împrăştiară peste băltoaca de sânge.
   - Şi ăsta ce-a făcut? întrebă Barabaş, fixându-1 pe român. Dă-te mai încoa’, apropie-te, apropie-te, camarade!
   - Caz de sabotaj, raportă supraveghetorul şef. A băgat săpun în cazanul cu ciorbă.
   - Ha, ha, ha! - izbucni colonelul. Săpun, zici? Aşa e, mă?
   - Da, domnule comandant. Am umplut lagărul de clăbuci... N-au mâncat ei, dar măcar şi-au spălat toţi râpul... „Nu-i mai explic", se gândi Jenică, simţind că ăla e gata să-şi repeadă Ducipalul. Intr-adevăr calul galopa spre el. Dar când să-l ia în piept - nu ştiu cum mişcă deţinutul mâinile legate, cătuşele zornăiră nu ştiu cum - că armăsarul se ridică în două picioare şi se opri. La pintenii înfipţi cu putere în burtă şi la loviturile de cravaşă, calul o luă în lături, plin de spume, apoi brusc, ridicându-se pe picioarele dinapoi îl trânti pe călăreţ cât colo. Scena care urmă fu de necrezut, pentru ochii holbaţi ai celor câteva sute de inşi. Văzându-1 la pământ, armăsarul se repezi şi, înainte ca Barabaş să aibă timp să scoată pistolul, îl macină cu copitele - aşa cum făcuse până atunci, din pintenii comandantului, cu sute de manechine şi apoi cu câteva zeci de oameni vii. Când „balaurul" nu mai mişcă, Bălan porni în galop şi se pierdu în depărtare. Toţi rămăseseră ca hipnotizaţi. Barabaş fu ridicat şi dus la infirmerie, unde muri după vreo două ceasuri. Cei câţiva deţinuţi care îşi tratau acolo diferite vătămături provocate de paznici şi gardieni, la comanda lui, aflând cu întârziere de noul pacient - tăbărâră pe el şi-l bătură şi-l sfârtecară mort, cu cuţitele, până când doctorii, dezmeticiţi, reuşiră să-i oprească şi să-i bage în cămaşă de forţă.
JAPIŢA
891
Un fel de nebunie colectivă se iscase în baraca destinată infirmeriei. Barabaş, asemeni tâlharului biblic, al cărui nume îi fusese dat de semenii lui, şi se vede că nu degeaba, răscolea, ca un magnet rău, toată nebunia din om şi-o făcea activă, o scotea la suprafaţă.
    Jenică nu ştia dacă visează, dacă a murit sau nu, dacă nu cumva e pe lumea cealaltă şi i se oferă drept răsplată pentru suferinţele îndurate pe pământ spectacolul pedepsirii unui duşman. Toţi stăteau la locurile lor nemişcaţi, cutremuraţi de „dreptatea calului", cum avea s-o boteze mai târziu Paul Porojnicu. Tiptil, tiptil se strecură în front.
    Gardianul-şef îşi reveni primul. Scoase pistolul şi trase în urma calului. Acesta era însă departe. Vru să meargă spre Jenică - aşa cu pistolul întins. Avu o clipă de ezitare şi se opri. Tocmai atunci sosiră, cu sufletul la gură, patru deţinuţi gardieni aducând ceva în nişte traiste. Raportară c-au îndeplinit ordinul. Dezertorii fuseseră prinşi. Drept dovadă unul scoase din una din trăişti ceva, înfăşurat într-un ziar. Puse pe pământ şi desfăcu pachetul triumfător: maţe de om. Ii spintecase burta şi-i adusese maţele ca probă. Un altul expuse şi el, alături, o strachină de creieri. Mulţi, în rânduri, începură să vomite.
    - Luaţi-le de aici! Aruncaţi-le în var! spuse paznicul şef. Aveţi două zile de voie. Aceasta era recompensa celor care vânau dezertori. Două zile puteau rămâne în barăci, îşi cârpeau nădragii, scriau scrisori tip, acasă, care nu ajungeau decât la comandantul lagărului. Pentru acest repaus - într-un lung calvar al tuturor chinurilor iadului înmănuncheate, unii - e drept că doar unii, nu toţi - se ofereau să plece la vânătoare de oameni, cu câini, cu hăitaşi, şi se bucurau, ca la o vânătoare adevărată de urşi ori de mistreţi, când prin pădurile învecinate din văgăuni ieşea, hăituită, fiara ascunsă şi le venea în bătaia puştii. Mulţi evadaseră în ultimele luni, dar foarte puţini reuşiseră să treacă dincolo de zona lagărului. în primul rând, nimeni nu ştia cât se întinde acesta, şi când nu se mai

892
MARIN SORESCU
află în incinta lui. Toată regiunea aceea - umbla un zvon - toată, absolut toată era condamnată. Sate întregi - copii, femei, bătrâni - erau condamnaţi. Toate erau lagăre, ca şi acesta, al criminalilor de război - unde toţi erau condamnaţi:
5 comandantul, paznicul şef, gardienii, surorile de la infirmerie, doctorii - absolut toţi. Barabaş de exemplu avea muncă silnică pe viaţă. Comandantul-şef, la fel - pe viaţă. Numai că, odată văzuţi şefi, ei îşi luau în serios funcţia. Pentru a-şi menţine unele privilegii, se comportau ca nişte şefi adevăraţi, făcând 10	tot răul pe care-1 poate face un şef. Unde mai pui că printre
ei erau mulţi criminali de-adevăratelea, lombrosieni şi săvârşirea răului le producea o plăcere sadică.
    Cei trei, nimeriseră în acest loc de groază. Nu-şi închipuiseră că poate exista aşa ceva. Nu se ştia precis al cui 15 e lagărul - al cărei ţări - se bănuia că se făcuse pe-o zonă neutră, a Europei, unde, după război, cantitatea de sadism încă neconsumată mai găsea o supapă de defulare. Nu se aflau în ţara lui Tito, constatară cu stupoare. Dar unde? Unde?
    - Ce căutăm noi printre borfaşii ăştia? Ce căutăm noi
20	printre criminali? Pe cine am omorât noi?
    - Ne-am omorât pe noi înşine, spunea Paul. Propria noastră prostie ne-a adus aici. Ispăşim că ne-am omorât tinereţea şi idealurile. Simţea în el un val de evlavie, devenise mistic, plângea din fiece, se închina întruna. Nu spera să mai
25 scape vreodată.
    Zilele următoare, domni un oarecare calm. Programul de ocnaş trebuia îndeplinit strict, dar scăpaseră, oarecum, de bunul-plac al paznicilor în care intrase deocamdată un fel de frică mistică. Neprevăzutul li se putea întâmpla şi lor. Toţi 30 erau curioşi să vadă cine-o să fie pus comandant? Seara, după „program", cei trei se mai întâlneau - la privată - şi, întârziind mai mult ca de obicei, stăteau aşa pe vine câte un ceas, două şi spuneau poveşti. Frumoasă li se mai contura Craiova în imaginaţia lor înfierbântată. Lui Jenică îi revenise buna
JAPITA
893
dispoziţie. Se credea protejat de-o zeiţă bună, una indiană, şi-şi regăsise limbajul înflorit şi ironic.
   Le povesti, într-o seară, în poziţia asta, pe ciuci, singura care le permitea să mai stea la un pahar de vorbă, hă, hă, hă! grupaţi, câteva din aventurile lui de licean la Craiova.
   Băiat de militar, stimat, cu piţule, dăduse de gustul fustelor. Şi ce să-şi mai piardă timpul cu fete serioase, ...un pupic la trei săptămâni - şi-o mână pe genunchi... îl dusese cineva la dame. Era o cârciumă pe undeva pe la mahala, se numea „La Pândele". Pândele ăsta ţinea şi un tractir - cu vreo opt fete, în grădină, sub pruni. Fiecare avea pătura ei, întinsă în iarbă, printre pomi. Te duceai, îi plăteai patronului şi acesta îţi dădea un ban găurit, pe care i-1 arătai madamei. Iia îţi dădea drumul în grădină, unde-ţi alegeai, îi arătai banul găurit domnişoarei şi-i spuneai parola: „Gaură-ţi dau, gaură-mi dai".
   - Bă, Jenică, minţi de-nchegi apele! Unde era asta? întrebă Tache.
   - Ai auzit de strada...?
   -Da.
   - E, acolo era cârciuma „La Pândele".
   - Am trecut de multe ori pe-acolo, ba chiar am băut odată un ţoi, spuse şi Paul, dar n-am văzut nici o muiere.
   - Păi ce, ele stăteau în local? Erau prin pruni. Şi dacă patronul nu avea încredere, dacă nu te recomanda cineva, n-aveai acces. Totul era făcut la marea discreţie. Şi Pândele ăsta începuse a se-mbogăţi, cum e după evenimente. Şi odată, hop! apare concurenţa. Deschide unul o cârciumă peste drum... care... o ştii? Cum se numea, mă Tache, dacă zici c-ai trecut pe-acolo?
   - Nu era nici o cârciumă.
   - „La Mireasa", aşa se numea. Avea o mireasă-n vitrină. Una cu voal alb, cu lămâiţă pe cap...
   - Un manechin?

894
MARIN SORESCU
   - Ce manechin, mă? Muiere adevărată. în carne şi oase. Nevasta cârciumărului.
   Iar un hohot de râs.
   - Da, mă, închiriaseră o fetişcană să facă pe mireasa, dar după scurtă vreme aia s-a plictisit ori i-or fi amorţit picioarele, a fugit la rival, la concurenţă, auziţi voi, şi-a angajat-o Pândele pentru livadia de pruni. Şi cârciumarul ălălalt a fost nevoit să-şi pună nevasta la bătaie-n vitrină. în câteva luni au halit „La Mireasa" toţi clienţii firmei „La Pândele". I-a luat deverul. însă, ălălalt a răzbit cu grădina. Veneau muşterii, beau, se distrau „La Mireasa", după care treceau „La Pândele" şi cumpărau banul găurit. Până când Pândele n-a mai vrut să le dea, dacă nu consumau ceva. Ca să vezi ce-ţi este reclama! Erau oamenii în stare să plătească de două ori băutura, dar nu puteau renunţa la a fi văzuţi bând la cârciuma cu mireasă-n vitrină. A încercat Pândele toate trucurile... dar ce n-a încercat? A tocmit ţigani, care dădeau cu căcat în vitrină, spărgeau geamul şi goneau mireasa. Mereu auzeai dinspre „Mireasa": „Aoleu! Săriţi! Mă violează!" Ieşea ăla... cum îl chema, dom’le? - cu mânecile suflecate, de după tejghea şi o lua la fugă, pe stradă, după derbedei. Mireasa plânsă strângea cioburile. Avea de la o vreme acolo-n vitrină făraş, mătură... Venea geamgiul, alt geam, chituia, prăvălia mergea înainte. - Eu însă, continuă Jenică Grozamă, eu am fost de la început protejatul lui nea Pândele. Dădusem de-o gagicuţă arzoaie. Bă, trăznea un amor! Tu te propteai cu picioarele de prun - şi-a ta era lumea! Celelalte se uitau - dacă nu erau ocupate. Ori se pieptănau una pe alta, sau îşi făceau manichiura. Acum mă cunoşteau toate... „Fetele, iar vine ochelaristul!" le auzeai, de cum săream pârleazul. Până la urmă, chiar mă îndrăgostisem de Aurica - aşa o chema - i-am propus s-o iau de nevastă. Chiar am dus-o pe acasă: m-a bătut tata după aia cu o frânghie udă, o săptămână n-am putut de buci.
   - Bă, Jenică, tu minţi...
JAPIŢA	895
    - Sunteţi voi nişte jagardele, mânca-mi-aţi drobul! Ce interes aş avea să mint?
    Da aia o ştiţi, v-am spus-o? Când am stat o noapte-ntreagă la una-n dulap, fără ca ea să ştie şi-au venit nişte golani şi-au făcut-o poştă?
    - Tu-n dulap?
    -Da.
    - O noapte-ntreagă?...
    - Să-i sară ochii ălui de-o minţi! Era iubita mea, mireasa mea din vitrină, dacă vreţi. îi aveam cheia, ştiam, că-mi spusese ea că s-a amorezat de-un licean - era mai mare decât mine - şi tocmai mă urmăreau fraţii. M-am dus, n-am găsit-o acasă, intru-n dulap. Nu l-am închis de tot ca să pot respira. Am stat jos în el, pe nişte cărţi, era un şifonier mare, „Biedermeier". Putea să nu se întâmple nimic, să vină fata să tragă nişte pârţuri şi să se culce. Dar am avut baftă mare, că tocmai atunci s-a nimerit s-o facă ăia poştă.
    S-a frânt ceva-n mine, în legătură cu idealul feminin.
    - Fugi, bă, de-aci!
    - Da, dom’le! N-am avut curajul să ies la momentul oportun. La început am crezut că e o glumă. Dar haita s-a-nfierbântat. Fata a-ncercat să-i ducă cu preşul. Nu i-a mers. îi auzeam gâfâitul - ştiţi cum gâfâie o femeie în momentele astea. După aia a gemut cât a gemut, nu-mi puteam da seama dacă de plăcere ori de durere, după care, întărâtată, a început să ţipe. Aia terminaseră toţi şi ea tot mai voia, pe cuvântul meu. Dădea din fund. Intrase în acceleraţie. I-a dat de ruşine. Flăcăii acum ca să se distreze, ce să vezi? Unul o puse să se îmbrace şi-i sfâşie bluza. Altul să se încalţe cu cizme... - ea râdea şi îşi trăgea cizmele-n picioare... N-o puteam vedea, dar o ghiceam aşa goală, aplecată să-şi încalţe cizmuliţele... Atunci am vrut să m-arunc precum un uliu... M-am gândit... adică, nu m-am gândit la nimic, îmi zic: ce, să fac moarte de om degeaba? Fiindcă şi aşa ce să mai îndrepţi... de dezviolat nu

896
MARIN SORESCU
se mai putea dezviola. Se consumase toată gama decăderii umane. Ce rost să mai faci pe eroul! Mi-am dus pistolul la tâmplă... am apăsat pe trăgaci, şi scârţ... scârţ... face cocoşul de trei ori. Pistolul n-a luat foc.
   - Du-te bă că ne îndrugi la poveşti,... zise Paul ridicân- du-se. Aoleu! Mi-au amorţit vinele.
   Se ridicară şi ceilalţi şi-şi aranjară ţinuta.
   - Poziţia asta „pe ciuci" este cea mai bună pentru ascultat bazaconiile lui Jenică, adăugă şi Tache.
   - Mâinile sus! Ce complotaţi? Era gardianul Bunghez - unul dintre cei mai ai dracului paznici, obişnuit ca la cel mai vag semn de împotrivire să tabere pe câte un deţinut. II bătea la sânge cu bâta, nelipsită din mâinile lui. De data aceasta îşi păstră calmul. „împrăştierea!" Se retraseră fiecare în baraca lui. Bunghez îşi continuă „inspecţia", cu bâta când în mâna dreaptă, când în a stângă. Căuta pricină. Azi nu reuşea să se enerveze sau, mai bine zis, să ajungă cu enervarea la gradul care declanşa bătaia. Era nemulţumit pe sine. II păştea o seară moartă. Zilele următoare se scurseră, de asemenea, fără evenimente. Acestea parcă se suspendaseră până la alegerea noului comandant. Paul, Tache şi Jenică găsiră tot mai dese prilejuri de-a se vedea şi de-a flecari Jenică îşi făcuse rost, nu ştiu cum, de un binoclu. II folosea în loc de ochelari. Când avea câteva momente libere, punea binoclul la ochi şi se uita la infirmerie. Apăruse acolo o soră drăguţă... O vedea în geam cu câte-o seringă-n mână, trecând prin dreptul uşii, sprijinind vreun bolnav - şi aceste scurte fulgurări ale unui chip plăcut de muiere îl remontau. Se tot gândea cum să ajungă la infirmerie. II bătea gândul să-şi taie un deget - ăl mic -, dar ar fi fost periculos. încercarea de automutilare se pedepsea cu moartea. De la o vreme îşi îndreptă ocheanul peste adunătura de barăci şi bordeie, spre munţii din zare. Hm! Acolo... acolo hălăduia libertatea. încercă să-şi convingă prietenii să evadeze.
JAPIŢA
897
    - Eşti nebun! zise Paul. Lucrurile se vor rezolva de la sine. Mai bine mai aşteptăm, decât să mergem la moarte sigură. Eu am mai trecut printr-un lagăr şi ştiu ce înseamnă o încercare nereuşită. De altfel „gonacii" continuau să aducă zilnic organe de dezertori. Trebuia să ai o doză de nebunie în tine, ori disperarea să fie prea mare ca să nu mai poţi cântări urmările unui astfel de fapt.
    Paul le povesti într-o zi, când se nimeriră în aceeaşi brigadă - săpau un şanţ mare în jurul lagărului, unde trebuiau să se bage nişte tuburi - „umplute cu oameni", aruncase cineva o vorbă ce se întinsese imediat, făcând să treacă prin fiecare fiorii groazei - le povesti câteva din întâmplările lui de fost prizonier. Avea 15 ani când l-au ridicat, de la Sibiu, ca neamţ, şi l-au dus ,,la reconstrucţie". în vagoane sigilate, bineînţeles - aşa a făcut călătoria aceea lungă, de groază, de care şi acum se înspăimântă în vis. Şi are deseori astfel de vise. Un tren care se târâie, se târâie zi şi noapte şi n-ai aer în el, te asfixiezi în vagoanele sigilate şi acum deci - de câte ori are „coşmarul cu trenul", se trezeşte urlând. Le-a botezat ca pe nişte nuvele fantastice: „Coşmarul cu trenul", „Zepelinul" etc., etc. Va adăuga la colecţie, bineînţeles, şi-o serie completă de coşmaruri din noua pribegie. La trei zile oprea trenul prin câte o gară şi li se deschideau şi lor uşile. Unii, disperaţi, au fugit pe sub vagoane, pe sub celelalte trenuri oprite în gară. S-a tras după ei. I-or fi nimerit, nu i-or fi nimerit, nu i-au mai adus înapoi. Şi odată ca să completeze numărul, că erau pe număr în vagoane, celovecul s-a repezit şi a luat de pe peron trei românce. Cu îmbrăcăminte de piaţă, cu câte-o sacoşă în mână, cum se nimeriseră. Toţi erau nemţi. Româncele au fost considerate nemţoaice şi gata. Se aflau în vagon, sau ar fi trebuit să fie, şi câţiva evrei, cu nume nemţeşti. Până să explice că sunt evrei, nu nemţi, i-au şi umflat. Plus aceste câteva nume româneşti, adunate ca să completeze numărul. Figura se repetase şi într-o altă gară, aproape de Nistru. Acolo însă îi

898
MARIN SORESCU
debarcaseră pe câţiva prizonieri care muriseră şi luaseră de pe peron alţii. Şi după zile şi zile de mers, s-au deschis odată toate uşile trenului şi toată suflarea a coborât în câmp. Era zăpadă mare, ochii lăcrimau din cauza luminii puternice. Zăpada li s-a părut la început că arde; aşa de puternic sclipea. Au avut impresia că vor orbi cu toţii, brusc. Şi-odată, câmpul acela înzăpezit, s-a umplut de oameni. S-au pus pe vine şi-au început să-şi facă nevoia mare. Era un fel de-a-şi exprima bucuria! Ca animalele. Aşa cum se gudură câinii când sunt prea emoţionaţi şi fac pipi pe tine, de bucurie că te revăd. Şase sute de inşi, unul lângă altul, bărbaţi lângă femei, copii lângă vârstnici. Dispăruse sentimentul ruşinii. Numai animalul din om se păstrase nealterat şi se bucura în voie de libertate.
    Apoi s-au văzut şi-n lagăr la Dombas. Tot aşa un câmp - înconjurat cu sârmă ghimpată. In apropiere se afla un lagăr de prizonieri. Femeile se mai întâlneau cu bărbaţii la fabrica de cocsificare. Erau ca o familie mare de şase sute de inşi, unde toţi se ştiau între ei. Se înfiripau idile, legături. Cel mai grav lucru era să fie prins unul că a furat pâinea altuia. Orice se mai ierta, dar asta nu. Era bătut la sânge de membrii lagărului. Dar dacă furai o frânghie din fabrică, o desfăceai şi-ţi croşetai din ea un pulover, asta nu se socotea furt.
    Şi la fabrică era un tub mare de metal, cu un diametru de vreo doi metri, astupat la un capăt. Nu se ştia precis pentru ce se afla tubul acela, acolo, în mijlocul halei. Dar era cât se poate de bine-venită prezenţa lui! Acolo se întâlneau femeile cu bărbaţii. Transformaseră tubul acela în bordel. Ţeava de
f. .. îi spuneau „Zepelinul“. (Câteodată din cauza chicotelilor, gemetelor şi smuciturilor, aveai impresia că Zepelinul vrea să se ridice în aer.) Câteva femei au născut prunci vii şi i-au hrănit cu lapte. La prima verificare, când erau scoşi cei inapţi de muncă, ele erau trimise acasă. Spuneau unde voiau sa fie trimise. în Germania, în România, în Ungaria, Cehoslovacia.
JAPITA
899
Şi, din post în post, ajungeau acasă. Asta se întâmpla nu numai cu lehuzele, ci şi cu cei schilodiţi între timp.
   în primii ani era foamete mare şi în afara lagărului, nu numai înăuntrul lui. Totul se dădea pe cartelă. Apoi s-au desfiinţat cartelele, în ultimii doi ani trăiam mai bine, continuă Paul, cu voce scăzută, văzând că se apropie cineva. Nu era însă nici un pericol, gardianul trecu pe lângă ei fără să le arunce o privire. Era tot cel cu bâta, care parcă se temea de Jenică, de la întâmplarea cu calul.
   - Zii mai departe, dă-1 în mă-sa, că s-a dus, făcu Tache.
   - Mâneam mai mult decât puteam. Ne era foame încontinuu, o foame parcă străveche. Când au început să se găsească mai multe alimente, mâneam de parcă aşa ne puteam satisface şi celelalte plăceri interzise. Un camarad din Sibiu a mâncat într-o zi patru kilograme de pâine, o jumătate de kilogram de zahăr, o jumătate de kilogram de ulei. Un record. Din cauza asta începusem să ne buhăim. Totul era azi. Bucură-te azi, de ce îţi oferă viaţa. Nu ştiam cât mai stăm acolo. Poate toată viaţa. Când ne-a venit ordin de eliberare ne-am gândit că ne vor trimite în alt lagăr.
   A încă ceva! Un sentiment de „siguranţă" s-a născut în noi când în j urul lagărului au început să bântuie hoţii. Era pe vremea foametei. Ne-am simţit dintr-o dată la adăpost sub pavăza sârmei ghimpate.
   - E, şi tu te-ai întors la Sibiu.
   - Da, acolo am vrut să mă întorc. Şi după o lună, după ce ajunsesem acasă, mi-a venit ordin de încorporare. M-au luat la detaşamentul forţelor de muncă.
   - Văd că ai lipici la muncile grele şi forţate, râse Tache.
   - Acum m-am obişnuit. Paul făcu gestul de a-şi muta luleaua dintr-un colţ al gurii în celălalt. Fuma mătase de porumb în pipă. Dar pipa îi fusese confiscată săptămâna trecută şi acum se făcea că fumează, cu aceeaşi linişte interioară, căpătată în lungii ani de încercări nenorocite, linişte care-1

900
MARIN SORESCU
ţinuse şi-l călise. Problema era cât o să-l mai ducă această călire şi dacă ea se dovedea bună pentru orice fel de vitregie. Jenică era îngândurat şi nu ascultase povestea lui Paul decât c-o ureche.
    Peste câteva zile tot lagărul află vestea senzaţională a evadării cu scaunul. Un individ se plimbase c-un scaun în mână prin lagăr, lăsând să se-nţeleagă că-i trimis să-l ducă dintr-un loc în altul. Trecuse dincolo de sârma ghimpată şi, cu scaunul în braţe, o luă domol peste câmp. Asta ziua-n amiaza mare şi sub privirile somnolente ale sentinelelor. După ce ieşise din bătaia puştilor, omul mărise pasul, fără a lăsa scaunul din mână. Purta scaunul acela rablagit şi scâlciat, cu evlavie, ca pe un potir, aşa cum poartă, propoziţia de abecedar, primul adjectiv. In „Calul paşte iarbă verde", ce făloasă e propoziţia de verdel
    Şi scaunul se clătina uşor în mâinile lui întinse, stârnind mereu alte vibraţii, ca un cuvânt cheie într-o formulă de ritual. Dacă s-ar fi văzut săltând peste arătură numai el, fără om, ai fi zis că te afli în faţa unui tablou suprarealist, care a înnebunit de-a binelea. Aerul era umed ca nişte nări de căţel.
    Ca să n-audă glonţul intrându-i în creieri, aşa cum păşea falnic, Jenică se chinuia să-şi dea demisia... din lagăr. încercând în gând tot felul de formulări, nemulţumindu-1 toate, fiecăreia găsindu-i o hibă. „Subsemnatul Ion Grozamă vă aduc la cunoştinţă pe această cale că demisionez din lagăr. Să mă pupaţi în..." (Asta în loc de „Luptăm pentru pace". Sau: „Mânca-mi-aţi drobul".) Greutatea, la acest tip de demisie spontană, este cum să înlocuieşti înjurătura sinceră de la sfârşit cu ceva neutru şi decent. „Vă rog respectuos să aduceţi la cunoştinţă pe cale ierarhică, hotărârea mea care e definitivă"... Vax. Nu-i bine nici aşa.
    Există două feluri de demisii. Una spontană, ca un avort spontan - şi survine după o ceartă cu şeful, care te subapreciază, şi alta gândită, bibilită acasă, săptămâni, ba chiar
JAPIŢA
901
luni, gândind bine toate avantajele şi dezavantajele, pândind momentul favorabil. E de preferat prima categorie. îţi dai demisia şi gata; şi atunci greutatea constă, aşa cum spuneam, în evitarea înjurăturii de la sfârşit. Pa şi pusi! mă rog, asta mai merge. Cealaltă categorie de demisii are multe subdiviziuni: demisia pamflet, demisia ironică (şi aici poate fi vorba de ironie fină, ironie usturătoare etc.), demisie tehnică, unde vii cu argumente solide, pe puncte. De pildă în cazul meu: „Demisionez din lagărul ăsta împuţit fiindcă mă strânge sârma ghimpată şi"... Ei, da... De ce fac chestia asta? Tonul solemn: „în dezacord cu modul în care vă purtaţi cu o întreagă categorie de oameni, umilindu-i, punându-i la munci care depăşesc orice imaginaţie... în dezacord cu purtarea bestială, cu pedepse frizând demenţa... Las la o parte faptul că m-aţi umplut de scârnăvie, legându-mă în celulă, cu capul la fundul unuia care avea cufureală... las la o parte..."
   Era să calce într-o groapă, mereu cu ochii la scaun. O evită în ultimul moment. „De obicei, continuă Jenică în gând, aceste demisii au neajunsul că te fac să te justifici. Şi cu cât amănunţeşti mica ta nefericire, trebuie să combaţi ocările, umilirile, nedreptăţile, cu atât devii parcă mai vulnerabil. Justificându-te mereu, te acuzi şi totul e de-un ridicol fără margini... Cum să spui că în lagăr ai fost victima atâtor agresiuni... Numindu-le pe fiecare în parte parcă-ţi dai cu pumnii în cap, pari un isteric, un...
   Mai târziu, Jenică avea să cunoască închisorile din ţară: Aiud, Jilava, Poarta Albă... în ordine alfabetică, cu celule carceră, unde nu poţi sta decât în picioare pe-o dungă, cu grilaj pe jos, sub el curgând, posomorâtă, apa vreunui râu cu nume igrasios: Jilava...
   Această evadare a lui, demisie, era un modest prolog, o fugă în adâncul unui tunel capcană... Dar de unde să ştie el asta? Şi dacă-ar fi ştiut, ar fi fost mai bine? Glonţul nu mai venea... Sau sunt mort de mult şi-acum bat câmpii... de pe lumea cealaltă?"

902
MARIN SORESCU
    Mâinile îi amorţiseră... Puse cu infinită grijă scaunul pe pământ, îl fixă bine şi se aşeză pe el... „Daţi drumul la curent, guşterilor!... Sau ce? Nu e ăsta scaunul electric? Să mă electrocuteze la..." îşi puse mâinile la ochi streaşină... Da, ieşise din bătaia puştii... Abia acum se sperie... şi-o rupse la fugă...
    După prima zi, începu să mijească în el un fel de speranţă... Nu se poate să nu aibă steaua lui... o stea bună... care nu păleşte aşa cu una, cu două...
    Şi merse, şi merse... Hainele i se zdrenţuiră repede, cizmele de cauciuc erau acum fără tălpi. Coborî văi, trecu prin păduri, se cocoţă pe stânci. Deşi frânt de oboseală, nu se oprea să se mai odihnească o ţâră, căci... n-avea scaun... „Să stau jos, pe pământ, să mă tragă?" Se hrăni la-nceput cu măceşe uscate, păducele zbârcite, rădăcini de şapte fraţi pătaţi şi de rodul pământului.
    în lagăr, amicii aşteptau cu inima cât un purice. De câte ori se zvonea c-a fost adus un fugar, viu sau mort, tresăreau. „El e". Dădeau fuga să-l vadă. Ocheanul rămăsese la Tache. într-o dimineaţă, scrutând zarea, văzu două mogâldeţe fugărindu-se. Se mai uită o dată. îl chemă pe Paul şi-i trecu, tremurând de emoţie, instrumentul:
    - Ia vezi şi tu... mogâldeaţa aia din urmă... nu e Jenică?
    - Hm! Parcă-ar fi el.
    - Şi după cine fuge?
    - După... un lup.
    - Dumnezeule, om fugărind un lup, să-l mănânce...
V
    Vorbea de două ceasuri în acceleratul Bucureşti-Timişoara şi nimeni din compartimentul de clasa ’ntâia nu mai izbutea să mai articuleze o frază. Ceilalţi călători chicoteau, ziceau „Da", „Desigur!", „E grozav", „Asta e bună". Paradoxurile şi
JAPIŢA
903
logica omului îi amuza grozav. O singură persoană, un domn bărbos ca un popă, de vreo cincizeci de ani se arăta mai rezervat. Ba închidea ochii, ba se cufunda în lectura unui ziar, pe care-1 ţinea pe genunchi. Pornind de la Keyserling, Gogu Rujea făcea „analiza spectrală a Europei", în situaţia creată după război.. Din războiul acesta, Europa n-a pierdut decât metafizica - asta e cea mai mare pierdere a ei. Nemţii l-au pierdut pe Kant, grecii pe Platon, francezii pe Descartes...
   - Iar noi, pe cine? reuşi să articuleze o doamnă.
   - Noi? Pe... mine! Ha-ha-ha! Adică pe toţi. Ce-i spunea Goethe lui Eckermann la 12 mai 1825? Zicea năzdrăvanul de Goethe: „Se vorbeşte mereu de originalitate, numai că ce înseamnă lucrul acesta? De cum ne naştem, lumea şi începe să acţioneze asupra noastră şi aşa o ducem întruna până la sfârşit. Şi asta pretutindeni! Ce putem spune că e al nostru, afară de energie, putere şi voinţă? Dacă aş fi în stare să spun tot ce datoresc marilor înaintaşi, precum şi contemporanilor mei nu prea mi-ar mai rămâne cine ştie ce! Totuşi, nu e deloc indiferent în ce epocă a vieţii noastre simţim influenţa unei mari personalităţi străine. Că Lessing, Winckelmann şi Kant erau mai în vârstă decât mine şi că cei doi mi-au influenţat tinereţea,, iar cel din urmă bătrâneţea,, faptul acesta a fost de mare importanţă pentru mineu... Spusese totul calup, fără a lăsa fisura unei întreruperi. Dicţia impecabilă şi un mod personal de-a apăsa pe unele cuvinte... »energii-cz\ „pu-teere‘\ »voinţăăa \ dăduseră pasajului o vrajă deosebită.
   - Ai închis citatul? interveni domnul cu barbă.
   - Da. Cu părere de rău...
   - Greşit! Eckermann nu notează asta la 12 mai 1825, ci la 11 iunie 1825...
   - Te înşeli dumneata... pe 11 iunie Goethe i-a vorbit secretarului său despre Byron. Iar pe 12 mai despre Moliere şi despre problema influenţelor. Zi mare... 12 mai 1825! Era într-o joi. Ce-ai spus dumneata cădea într-o sâmbătă...

904
MARIN SORESCU
    - Ha-ha-ha! răsună cascada de râs a lui Rujea. Domnul meu! Discuţiile lui Goethe cu Eckermann le ştiu mai bine decât Eckermann... ca decât Goethe nici nu mai încape îndoială! El respira... geniu şi nu era obligat să ţină minte fiecare respiraţie... Avea faţă de secretarul său privilegiul de-a face relaxat filosofie. De aceea tot ce-i ieşea din gură avea o valoare excepţională: e flecăreala lui Dumnezeu, care uită că a creat lumea, sau care ar fi în stare s-o şteargă şi s-o creeze din nou. La un pahar, mai scăpa câte-un secret de-al creaţiei. Răsufla mistere. Azi un mister, mâine altul. In Goethe poţi găsi oricând un motto chiar şi pentru o „carte de bucate".
    Fu rândul bărbosului să-şi descreţească fruntea... şi barba. Râse şi se văzu că avea un volum mai mare decât Rujea. Plămânii săi preluau mai bine cantitatea de aer şi ieşea muzical şi „uns", cu naturaleţe ca „aminul" unui mitropolit. „O fi chiar mitropolit în civil" - se gândi Rujea.
    - Data este greşită, spuse „mitropolitul". Nu este vorba de 12 mai, ci de 11 iunie.
    - Nu se poate, prietene: Ha-ha-ha, 12 mai.
    - Facem pariu? Unde coborâţi?
    - La Craiova.
    - Bun! Cobor cu dumneata la Craiova... Pe ce pariem?
    Răspunsul fu cu totul neaşteptat pentru urechile celor din
compartiment.
    - Pe perioada de trecere.
    - Ce e aia? îndrăzni o femeie.
    Dar Rujea înţelesese.
    - Şi dacă voi câştiga pariul, o câştig sau o pierd?
    - O pierzi...
    - Ha, ha, ha...
    - Aţi şi pierdut-o, zise bărbosul, întrucât aveţi dreptate. E vorba de 12 mai. Am vrut să vă încerc. într-adevăr, la 12 mai 1825, Goethe asta i-a spus-o lui Eckermann. Şi tot atunci mai mărturisea că i-a fost de mare folos că Schiller, fraţii
JAPIŢA
905
Humboldt şi fraţii Schlegel erau mai tineri ca el... Au venit c-o energie nouă, tocmai când el începuse să obosească. Asta i-a biciuit fiinţa, l-a revigorat.
    Bărbosul se numea Florea Dumitrescu. Un novac de om. Stătea zdravăn şi zdrahon în hainele-i de in, strâmte, gata mereu să plesnească, ai fi zis un pilon de pod înconjurat de valuri vrăjmaşe. „Nu mai e in de la o vreme, se scuza el, arătând spre veşmintele-i mereu prea strâmte. în celofibră n-am încercat să intru..."
    Biografia îi era plină de pureci.
    Pe la 18 ani, elev de liceu, bătuse un profesor, care-1 chemase în cancelarie şi-l pălmuise fiindcă-1 văzuse pe Unirii c-o fată (care-i plăcea şi lui). Astfel, tratat, vlăjganul nu se lăsă mai prejos. Din două dosuri de „labă" îl dărâmă pe „rival" sub masă. Săriră şi alţi profesori, care se aleseră cu pumni şi ghionturi. Elevul Dumitrescu G. Florea se alesese cu exmatricularea din toate şcolile din ţară. Drept care, supărându-se pe părinţi că nu-1 educaseră să fie mai docil, ori că nu educaseră Craiova să nu fie agresivă, plecase la Paris. Apoi la Londra. Apoi la Roma. La Paris cunoscuse boema şi pe unii dintre cei mai interesanţi exponenţi ai ei. Când se bătea cu ei în parte, când îşi dăruia cămaşa. Stătuse o vreme în preajma lui Brâncuşi; la Londra nu ştiu ce făcuse, dar la Roma, ei aici... vânduse arme. Precum Rimbaud. Era pe vremea războiului cu Abisinia. Cumpăra arme de la italieni şi le vindea abisinienilor, până când... Descoperit, numai datorită devotamentului secretarei sale care, la o percheziţie, se aşezase cu pardon... popoul pe nişte documente compromiţătoare, scăpă de condamnare. Sosi acasă, spăşit, oarecum sastisit de străinătate, şi. cu secretara plocon nesperat, adus nevestei sale minunate, o franţuzoaică alsaciană, dintr-o austeră familie de hughenoţi, care-i făcuse trei feţi frumoşi şi zdraveni. Secretara intră în casa Dumitreştilor. Fu bine primită şi se ocupa cu educaţia copiilor. Guvernantă. în fond, zdrahonul de Florea,

906
MARIN SORESCU
care cântărea 120 de kile, iar la masă avea o poftă de căpcăun, ţinea două neveste - de naţionalităţi diferite. Rasă bună amândouă. Le supuse unui regim de oltenizare rapidă. Nu-i plăcu la Craiova, unde moştenise o casă. Se duse în satul natal la Pometu, în Dolj, unde avea, de asemenea, o sfoară de moşie. Puţin. Dar locul şi sevele natale - îl stimulară. Făcu o moară modernă... Se apucă de negoţul cu vite şi cereale. Câştigă în câţiva ani destui bani ca să-şi poată ridica o casă, dar nu o culă, ci o casă florentină, zidită de meşteri italieni anume chemaţi de la Fiesole; un palat, cu coloane şi fântână arteziană... în beci. I se duse faima de om bogat, înainte de a-1 cunoaşte lumea de „deştept", om „luminat", cu „carte multă", cum se dovedi a fi mai târziu. Copiii plecau primăvara în Germania şi la Paris, cu mama lor, el rămânea la Pometu cu guvernanta, care se ocupa în continuare de educaţia... lui. încerca să şlefuiască un îndărătnic şi un ingrat de bărbat! Mă rog, situaţia era oricum acceptată de soţie, care, după repetate naşteri, rămăsese cu beteşug. Era prea doamnă ca să nu-1 înţeleagă pe furtunosul oltean şi să-l lase în voia lui. Că şi aşa se năpustiră peste el necazurile. Mai întâi, i se luă moara. Cum nu se găsi imediat un mecanic în stare să cunoască „motorul" englezesc, adus cu mare caznă, Florea se băgă „salariat" la propria-i moară. Bucuria sătenilor, care, în cazul închiderii, ar fi trebuit să ocolească multe văi şi vâlcele, spre altă moară, cu sacii în căruţă. N-a scăpat nici de naţionalizare. Intr-o altă zi, o brigadă de voinici, condusă de unul Petre Birtea, veni şi tăbărî pe „conac". La „act" participaseră şi unii din sat, bucuroşi de noutăţi şi „evenimente" de orice natură ar fi fost. Luară care o uşă, care un scrin, care un tablou... altul un purcel... Se alese praful! Casa devastată căzu în paragină, şi ca prin farmec secă şi izvorul... „Izvoarele noastre au caracter", avea să comenteze un filosof, târziu la înmormântarea „moşului", aflând întâmplarea de demult. Strâns cu uşa, şi la propriu, Florea îşi aduse aminte că, de fapt, fusese
JAPIŢA
907
„revoluţionar", încă din liceu. Protestase împotriva abuzurilor cadrelor didactice. Scosese şi un ziar antidinastic, ce-i adusese cândva „extrădarea". Pentru o vreme, evident. îşi aminti şi de nişte prieteni din tinereţe, revoluţionari, care acum aveau oarecare trecere. Apelă la ei printr-o scrisoare vehementă. Le reproşa neţinerea de minte. Răspunsurile nu întârziară. Sfatul: ţine-ţi gura, prostule, că vremurile te încalecă sau mai bine, ia-o din loc!
   Fiii lui, acum mărişori, se găseau cu mama lor la Paris. Lui Florea i se întăriseră oasele mari, ale picioarelor ce trebuiau să suporte demn greutatea unui trup de zmeu. Palmele, ca lopeţile, se obişnuiseră cu ferecatul pietrelor de moară şi cu cânepa aspră a sacilor, căraţi în spinare de la coş la căruţă, sau de la căruţă la coş. Acum însă începuseră şi ele să dea semne de ofilire, din cauza lipsei de activitate fizică.
   - De trei luni nu fac decât să spun cum mă cheamă şi cine sunt, răspunse Florea întrebării lui Rujea... „Da, dumneata, ce faci? Cu ce te ocupi?" - Asta fac acum, mă ocup cu... Cum mă cheamă... Ce părinţi ai, mă? şi unde e aurul?"
   Păi, ce le-am făcut la proces? continuă cu un zâmbet hâtru pe buze.
   -Ai aur părinte? (îmi ziceau „popă", „părinte", „ţapule".)
   - Am, taică.
   Şi asesorul popular spunea: „Grefier, i-auzi ce declară, scrie acolo, ia cunoştinţă că are aur."
   - Am, taică, cum să n-am.
   - Cât?
   - Mult.
   - Mult. Scrie acolo „mult". Şi unde-1 ţii?
   - Aici, în baniţa asta. Şi Florea îşi arăta superbul cap leonin, cu fruntea lată şi sprâncenele ce începuseră să albească, dese şi mari ca nişte mustăţi.
   - Şi acum unde mergem? - făcu Rujea.

908
MARIN SORESCU
    Hoinăreau de vreo jumătate de oră pe străzile Craiovei. Rujea încă mai vorbea despre Eckermann şi e de mirare că observase că de mult a coborât din tren şi că merge printr-un oraş necunoscut.
    - Stai să vezi, taică. Dumneata crezi în spirite?
    - în spirit, da... în spirite, ba! Cred în spiritul lui Goethe, care la 29 februarie... îi spunea lui...
    - Dă-1 în mă-sa pe Eckermann! Hai să vezi ceva interesant!
    Ajunseră în faţa unei clădiri ciudate, imense, cu un gang
mare, prin care se intra într-o curte dreptunghiulară, încinsă simetric de uşi şi ferestre, mai ales ferestre - un geamlâc cât toate zilele.
    - Ha-ha-ha! Am tras la han! făcu Rujea.
    Era într-adevăr un han vechi, printre puţinele care se mai păstraseră din secolele trecute, scăpate ca prin minune, şi de cutremure, şi de incendiile cârjaliilor.
    - Craiova ar fi bună de capitală, cu astfel de case, dar e pe aceeaşi linie de cutremur cu Bucureştii! N-am făcut nimic, continuă el. O luară la stânga şi urcară o scară înaltă de lemn. Era întuneric, dar bărbosul cunoştea bine drumul. O luă înainte şi la fiecare treaptă îi şoptea noului-venit cum să pună pasul. Sus, în capul scărilor, ieşise un bătrân, care, la lumina lămpii din camera lăsată deschisă, se profila ca un sfânt slab şi uscat, gata să se urce la ceruri.
    - Hi-hi-hi! chicoti moşneagul, strângându-le mâna cu dreapta lui tremurătoare, zguduită din adâncuri de timp. Hi-hi-hi! Veniţi încoace.
    Intrară în cameră. Era, de fapt, un hol în care se afla şi un pat, dar unde grosul mobilierului era format din cărţi, fie împachetate şi legate cu sfoară, fie făcute grămezi pe jos, pe scaune, pe măsuţa joasă, pe dulapul ale cărui uşi erau tot deschise şi se vedea că şi în interior „geme" de cultură. Moşul păşea cu efort. Pasul ca de furnică târşea nişte tenişi. Pantalonii jucau pe el, de slab ce era. Ochii îi ardeau în fundul capului.
JAPIŢA
909
Râdea parcă încontinuu... Spuse de vreo trei ori cum îl cheamă, dar Rujea nu înţelese. Era cu ochii după cărţi.
    - Le vinde, le vinde? Vru să răsfoiască una, dar gazda făcu un semn de disperare.
    - Lasă-1 că nu suportă.
    - Ce face cu ele? Le cumperi tu?
    - Nu, le dă la legat...
    - Pentru cine le mai legi, moşule? zise Rujea.
    - Hi-hi-hi! Şi cu pasul lui de păsărică bătrânelul merse şi scoase de sub pernă o revistă. Le-o arătă.
    - Este a lui...
    Moşul începu să recite o poezie.
    - Tot a dumneavoastră?
    - Mai tare, mai tare, că n-aude. Da, e poet. Mă rog, a fost „un factor de cultură". Voiam să-i cumpăr biblioteca.
    - Nu te-ai răzgândit? Nu le vinzi? strigă Florea, de se cutremurară pereţii.
    - Sunt ale mele... sunt ale mele!
    Plecară, lăsându-1 pe bătrân să-şi recite în continuare sonetul. Ajunsese la terţine. Florea explică, pe scări, că, de fapt, altundeva erau aşteptaţi. Aici doar trecuseră aşa, poate-1 îndupleca pe bătrân să-şi dea cărţile. Ieşiră în stradă, urcară pe-o uliţă, cotiră, peste puţin timp se opriră în faţa unei case făloase, fără etaj, împrejmuită cu grilaj. Rujea găsi soneria, sună. Ieşi cineva, o doamnă, înaltă şi uscăţivă, c-o distincţie înnăscută în mişcări.
    - Cleo, sunt c-un prieten...
    - Poftiţi, poftiţi... încet, că a început...
    Rujea se pomeni într-un salon, luminat slab de câteva lumânări. In mijloc se afla o masă mare, rotundă. Bărbaţi şi femei stăteau în jurul ei, care pe scaune, care în picioare, cu ochii aţintiţi asupra unui cărucior pe rulmenţi care luneca încet pe suprafaţa mesei. Rujea observă că faţa de masă era „scrisă". Mai precis, avea desenate, mari, literele alfabetului.

910
MARIN SORESCU
Amfitrionul - „ăla trebuie să fie!“ se gândi Rujea - era un tip interesant, om în pragul bătrâneţii, cu barbă, mustăţi, frunte înaltă. Trebuie să fi fost chipeş, mai era şi acum, dar chipeş „ca bătrân", sau ca „început de bătrân". Stătea aplecat deasupra mesei şi urmărea cu răsuflarea tăiată mişcarea căruciorului...
   -„M“ II est arrete sur „M“, Mahabhara! L’esprit de Mahabhara est arrive! strigă el vesel. Voillă. II est ici...
   - Ich bin kein Mahabhara, vru să facă Rujea o glumă. Florea îl trase de mânecă şi „ieşirea" lui trecu neobservată, umbrită cu totul de „intrarea" lui Mahabhara, un spirit indian, bătrân de câteva milenii, cu care profesorul Norocescu intrase în contact şi se înţelegeau acum în franţuzeşte. Era formidabil cum „rotiţele" căruciorului (rulmenţii) indicaseră pe rând literele ce formau numele spiritului. Cei de faţă păreau daţi gata, în orice caz, afişau diferite forme de acceptare a minunii, de la nedumerirea că acest lucru e încă posibil, până la extaz, începu dialogul. Maître îl întrebă pe distinsul oaspete - nu ce mai e nou prin India veche, cum ar fi dorit Rujea, şi nici ce mai e prin Craiova, cum ar fi dorit Florea... îl chestionă în legătură cu situaţia surorii unuia dintre participanţi, a avocatului Cosmin, care, aflându-se pentru prima dată la adunare, voise să verifice cunoştinţele şi puterea spiritului.
   - E spre bine, se face sănătoasă, sosi răspunsul, tălmăcit de profesor. - Mulţumit?
   - Mulţumit, foarte mulţumit! făcu Cosmin. Sora sa, bolnavă de cancer, murise de vreo două zile la spital. Dar nu divulgă eroarea spiritului. Vru să plece, se răzgândi şi urmări acum mult mai detaşat societatea. Era multă lume bună acolo. Bănuia că printre cei prezenţi se află şi informatori, de aceea îi cercetă discret, dar cu insistenţă pe cei sosiţi mai târziu, pe Florea şi Rujea. I se părură prea mari, prea voinici, prea novaci pentru o treabă ca asta. La lumina lumânărilor faţa lui Norocescu, încadrată de-o barbă frumoasă şi impozantă, se spiritualizase sau se spiritualiza văzând cu ochii. Când vorbea
JAPIŢA
911
cu spiritul., ochii mici se micşorau şi mai mult şi căpătau sclipiri stranii. Când se adresa adunării, traducând mesajul, ieşea din transa în care se pare că fusese cu o clipă înainte şi intra în alta, mai profundă, dar tot transă.
    Poseda o vastă bibliotecă de spiritism, lucrări iniţiatice în magie, cabală, ca şi o bibliotecă „normală", de care era, de asemenea, mândru. De altfel cărţile se vedeau. Şi, după modul ordonat în care tapisau absolut toţi pereţii, îţi dădeai seama că ai de-a face cu un spirit ales, în afară de cel al lui Mahabhara. „Ai dracu oltenii ăştia - citesc!" - cugetă Rujea. Poate făcuse rău că-şi întrerupse călătoria. De fapt, nu avea nimic urgent la Timişoara. Plecase mai mult să „facă mişcare" şi să nu fie la Bucureşti în acele zile, când, i se comunicase confidenţial de către un binevoitor: „vor fi adunaţi cu târna foştii legionari, capii (care au mai rămas) ai partidelor politice, profesorii universitari, filosofii şi..." „Stai, opreşte-te", intervenise Rujea, enervat, că rămâne ţara pustie... „Ăştia n-au de gând să mai lase pe nimeni pe dinafară?" „Nu-i de glumă, sunt hotărâţi să conducă singuri". „Dar ce au cu filosofii?" „Nimic, dacă eşti marxist. L-ai citit pe Marx?" „îl ştiu pe dinafară". „Da el te ştie... că-1 ştii pe dinafară? Până află asta, te-au jupuit de-un rând de piele... idealistă".
    De dragul acestei pieli idealiste îşi luase el bilet şi plecase din Gara de Nord, cu gând să meargă la o actriţă la Timişoara, de fapt o fostă balerină cu care se tutuiau de vreo câţiva ani - ea ca pensionară (balerinele se pensionează încă de tinere), el ca activ. De fapt, în Bucureşti nu putea fi pus în nici un caz printre filosofii nocivi. Avea un statut privilegiat, era un fel de Socrate al Bucureştiului, stătea într-o mansardă şi dădea „lecţii" unor scriitori şi gânditori cunoscuţi, care realmente îl ascultau ca pe un magistru, fie prăpădindu-se de râs la paradoxurile extraordinare, la logica neaşteptată, dar perfectă, fie luându-şi notiţe, evident, în gând. Oricum, era mereu căutat, mai ales de amicii de tinereţe. Cu unii fusese coleg de

912
MARIN SORESCU
nemţie şi, în Berlinul care trăia din plin „nebunia Hitler", el se amuza să strângă în juru-i grupuri de oameni şi să le comenteze „Pravda“ pe care-o lua de la ambasada sovietică, bineînţeles fără a şti s-o citească. îi ruga numai să-i spună „cum trebuie s-o ţin“ şi improviza pozitiv despre comunism. Drept care fusese expulzat şi revenise în ţară. N-avea propriu-zis un sistem al lui - avea un fel deosebit de a interpreta toate sistemele, plus un dar neobişnuit de a se face ascultat. Acum tare-i era teamă că va începe să vorbească - pornind chiar de la spiritism, de la spiritul lui Mahabhara - care emana din acest cărucior caraghios, pe care profesorul şi nevasta lui îl făceau să alunece pe masa presărată cu litere. - „Ce-ar fi să-mi dau în petec, ce-ar fi să-mi dau în petec", tot spunea în gând. Nu i se ivi, deocamdată, prilejul. în încăpere se lăsase un moment de tăcere, cam penibilă, la drept vorbind. Limbuţia spiritului se vede că se epuizase.
    - Ai spus ceva? întrebă Norocescu, de data asta în româneşte.
    - Nu, răspunse nevastă-sa.
    Misterul se destrămă ca prin farmec. Invitaţii se ridicară de la locurile lor şi formară grupuri-grupuri. Se serviră cafele, masa lui Mahabhara fu uitată. Şi aşa ar fi rămas, dacă nu se întâmpla un eveniment cu adevărat inexplicabil, pe care cei prezenţi aveau să-l ţină minte multă vreme, comentându-1 de fiecare dată cu aceeaşi înflăcărare. Căruciorul începu să se clatine ca zgâlţâit puternic de cineva, se răsuci de câteva ori, alunecă pe masă, „decolă“ şi-o zbughi pe fereastra deschisă. Masa însăşi păru că alunecă pe parchet, ba chiar pereţii şi întreaga casă se clătinară. Nimeni n-ar fi observat, probabil, dacă, imediat după zborul „spiritului" cu „navaa sa, nu s-ar fi simţit zguduiţi, zgâlcinaţi după scaune, izbiţi unii de alţii. „Ce e?“ „Ce-a fost?" - „Cutremur!" ţipă cineva. Dădură să se repeadă spre uşă, dar nu-i ajutară picioarele. Parcă le erau „luate", înţepenite. Totul nu dură decât un minut - cel mult - dar păru o veşnicie. Pentru ca, după aceea, să nu le vină să
JAPIŢA
913
creadă că s-a întâmplat aievea. Ar fi fost în stare să se lase amăgiţi de ideea că a fost vorba de un vis - un vis colectiv, cum trebuie să se întâmple uneori - o casă întreagă să aibă acelaşi coşmar,
o	fracţiune de secundă, creierul tuturor să fie învăluit de aceeaşi plasă de vis, prin nu ştiu ce acţiune a biocurenţilor - ar fi fost capabili să creadă orice, dacă profesorul, primul care îşi revenise, nu s-ar fi repezit, tot pe fereastră, să caute căruciorul. Veni cu el, căzuse pe un strat de flori şi-l aşeză cu mare grijă pe masă.
   - S-a dus, spuse el trist.
   - Cine?
   - Spiritul.
   Toţi tăcură şi se uitară în cărucior. Era gol, într-adevăr.
   - Dar, înainte, se afla ceva în drăcia asta? întrebă Rujea. Merse şi dădu cu degetul prin el, ca şi când ai tulbura apa dintr-un vas. înainte de-a primi vreun răspuns, uşa se deschise furtunos şi înăuntru îşi făcu apariţia un jandarm înalt, fălcos, cu puşca în spinare. Un jandarm, ca la ţară, nu un poliţist „discret" de oraş. Salută milităreşte, izbindu-şi tocurile cizmelor, se recomandă (nimeni nu-i înţelese numele), apoi întrebă scurt:
   - Care dintre dumneavoastră este Mahabhara?
   Nedumerirea celor de faţă crescu, amestecată cu spaima,
într-o doză din ce în ce mai mare, pe măsură ce tăcerea, după această întrebare, creştea.
   - Nu e, domnule, că şi noi tot pe el îl căutăm, spuse Rujea. A fugit, s-a evaporat.
   - A fugit?
   - A zburat. Era un papagal, îşi recăpătă stăpânirea de sine profesorul Norocescu.
   Jandarmul rămase descumpănit.
   - Legitimaţiile dumneavoastră, spuse el după câteva momente.
   - Dar ce-nseamnă asta, domnule? Ce? suntem în vreme de război? Ce, nu s-a isprăvit camuflajul, n-avem voie să ne

914
MARIN SORESCU
adunăm la o cafea?! se auziră câteva proteste. Totuşi, toţi scoaseră actele de identitate peste care omul legii aruncă o privire „silabisitoareu cum se gândi Rujea, în timp ce acesta încerca să-i descifreze numele de pe legitimaţia CFR. După ce ieşi omul în uniformă, profesorul şi încă vreo doi invitaţi găsiră cu cale să se enerveze. Li se păru că e vorba de o farsă sinistră. Apoi îi cuprinse îngrijorarea: de unde ştia numele spiritului? Cineva îi turnase.
    Era o naivitate din partea lor, pentru că încă de vreo două luni în timp ce ei se întreţineau cu antichitatea în franţuzeşte, prin intermediul lui Mahabhara, casa era literalmente înconjurată de civili înarmaţi, care, fumând un tutun ieftin şi consumând toate tertipurile dictate de împrejurare, încercau să treacă neobservaţi. Puseseră mâna pe o mare conspiraţie! Elemente ale burghezo-moşierimii, lucrând mână în mână cu intelectuali dezorientaţi, încearcă să redobândească puterea. Şeful lor era unul care se ascundea sub numele lui Mahabhara şi pretextându-se nişte şedinţe de spiritism li se comunică ordine cifrate, dispoziţii, instrucţiuni ale imperialiştilor anglo-americani care, se ştie, întreţineau o vastă agentură de spionaj şi organizaseră împreună cu elementele de dreapta din ţară acţiuni disperate de „rezistenţă". Dar nu le va merge! Acesta era limbajul lucrătorilor din poliţie şi unii credeau sincer în ce spuneau. Nu-i mai puţin adevărat că situaţia era încordată, cu diferenţa că nu orice întâlnire însemna o conspiraţie. în cazul de faţă era vorba mai mult de un moft spiritist al câtorva şi de curiozitatea, de asemenea, de natură moftologică, a altora. Apariţia unui individ nou, nereperat la şedinţele anterioare, alertase „paza". Fusese trimis jandarmul „să ia pulsul".
    - Nu cred că e el, raportă acesta. Pare tâmpit.
    - Mai aşteptăm, fu concluzia şefului, un balaoacheş de prin Târgu Jiu, pe nume Iştoc, ce de vreo două luni preluase comanda unui sector din oraşul Băniei, pe care era hotărât
JAPIŢA
915
să-l „cureţecc cât mai repede. Ziua lucra la liste negre - după socotelile lui cam un sfert din populaţia sectorului trebuia „ridicată" - iar seara „păzea" prin sondaj - o noapte ici, o noapte colo - obiectivele. Era hotărât să aplice lupta de clasă la sânge „chiar de-ar fi s-o arestez pe mama".	5
   Oamenii începură să iasă. întâlnirea le lăsase un gust amar şi, ca şi când ar fi bănuit ceva, o îngrijorare nelămurită dar statornică şi apăsătoare se instalase în sufletele lor. Rujea era nemulţumit că nu apucase să deschidă gura, avea acum o mare poftă de-a vorbi. Or fi crezut că e vreun imbecil. Se izbi de io un ins, care tocmai îşi aprindea ţigara şi se răsuci brusc în faţa lui ca să nu-i stingă vântul chibritul.
   - Pardon, domnule!
   - Pardon, făcu negriciosul „jenat". (Era Iştoc.) Mi-aţi dat
peste mână.	15
   - Mă iertaţi că v-am dat peste mână. N-am vrut să vă dau peste mână, continuă Rujea. Ha-ha-ha! E frumoasă expresia asta „a da peste mână?" Grecii spun la asta... Iar nemţii... Dar numai româneşte sună aşa de frumos. Deşi în aceste zile asemenea expresii neaoşe, din vremurile normale, nu mai au 20 savoarea lor întreagă. în toată Europa, cuvintele sunt sub sensul lor. Războiul a golit cuvintele de jumătate din sensul lor, în Vest şi de trei sferturi, în Est. Vorbea tare, răspicat şi se strânsese lumea.
   - Dragă, hai să mergem! îl trase Florea discret de mână. 25 Nu-s lucruri de discutat pe stradă.
   - Interesant, foarte interesant ce spuneţi, îl încurajă Iştoc.
Cum adică a făcut războiul treaba asta? Cu mâna cui?
   - Cu mâna ruşilor, vrei să-ţi spun, nu? Ha, ha, ha! mare pişicher eşti dumneata, continuă Rujea cu aceeaşi voce 30 răsunătoare, care-1 făcu pe Florea să se retragă cu câţiva paşi.
Nu, domnule! Fiecare război este în primul rând al noţiunilor.
   - Al naţiunilor, dădu că corecteze Iştoc.

916
MARIN SORESCU
    - Nu, al noţiunilor. Se creează o neînţelegere semantică. Celulele cuvintelor îmbătrânesc, sau pe ele apar excrescenţe şi astupă sensurile, şi înţelegerea între oameni devine anevoioasă. Aceste excrescenţe ajută filosofiile noi, care se dezvoltă printr-o deviere de sens. înainte omul, să zicem avea valoare. Acuma are plus-valoare. Adică are ceva în plus, înţelegeţi? dar nu mai are valoare. Zâmbete stinghere sau mai vesele apărură pe toate buzele. Unii dintre cei de faţă schimbară priviri semnificative şi se traseră mai în spate, locul lor fiind luat imediat de alţi gură-cască.
    - N-am înţeles prea bine, făcu Iştoc, pe buzele căruia ţigara, i se apropia de nume, se făcea tot mai chiştoc. Dumneavoastră contestaţi sensurile noi ale vieţii, aţi vrea ca
totul să rămână încremenit?
    - Ha, te pricepi la filosofie? Te-am prins, domnule! făcu Rujea care începea să se simtă tot mai în largul său. Chiar dacă nu mi-ar plăcea ce se întâmplă, asta nu înseamnă nimic. Să zicem că dumneavoastră nu v-a plăcut că v-a dus Antonescu la Bug. Sunteţi ţigan, nu? Dar v-a plăcut ce-aţi văzut acolo - lucrurile noi făcute acolo până-n război - şi la urmă aţi venit înapoi să faceţi şi la noi ce-aţi văzut acolo. Deci, o neplăcere a dus la o plăcere şi acum urmează o neplăcere...
    (- ...pe care o să ţi-o fac eu acuma, tu-ţi mama ta de burjui, mă faci tu pe mine ţigan? continua Iştoc, vânăt de mânie.)
    - Nu... nu urmează o neplăcere, urmează o sinteză. Hegel curat.
    - Şi asta e de bine, sau de rău?
    - E de rău... spuse Rujea cu hotărâre. Apoi izbucni în râs: E de rău pentru nemarxişti. Pentru idealişti, de orice culoare, pentru spiritişti - şi arătă fără să vrea cu mâna spre casa de unde ieşise, pentru burghezo-moşierimea română, care va plăti timp de zece ani - dacă nu mai mult - faptul că unele cuvinte şi-au schimbat sensul. Şi pe alt ton: nu te superi dumneata, te văd puţintel crispat. Eu ţi-am zis ţigan în sens nou... că te
JAPIŢA
917
văzui aşa brunet... bată-te să te bată de tuciuriu? Ţigan înseamnă azi boier - iar boierul va deveni zlătar, corturar, va spoi tingiri...
   (- „Asta o fi tâmpitul de care-mi raporta ăla adineauri?" se întreba Iştoc. Totuşi discuţia îl amuza. Se simţea ca un 5 motan care a pus gheara pe şoricei şi-l lasă să mai „zburde" un pic. Făcu semn unor colaboratori ce „căscau gura" în jur să-l mai provoace şi ei. Aceştia se îndemnau între ei.)
   - întreabă-1, bă, tu.
   - Ce, mă, Trică?	io
   - ...întreabă-1 şi tu dacă-i place regimul.
   - N-am înţeles... tuşi Trică... pe ce poziţie te situezi dumneata... Admiţi lupta de clasă?
   - Lupta de-acasây reluă tare Rujea. Da’ ce trebuie s-o admit
eu? Asta se face oricum, c-aşa vrea tătucul...	15
   - Termină, domnule... că te-aud ăia... făcu Florea enervat de-a binelea, şi-i arătă o patrulă de militari care tocmai trecea pe trotuarul celălalt. Hai să mergem, că ne-aşteaptă cu masa.
   - Uite şi cuvântul „clasă" şi-a îmbogăţit sensul după război,
reluă Rujea. Eu am o clasă, dumneata ai o clasă...	primară.	20
Ne întâlnim amândoi şi le punem să se bată, să	se	lupte...
ha-ha-ha...
   - „E nebun, să-l arestez, să-l mai las?"
   Florea îl zgâlţâi tare pe Rujea...
   - Domnule, dacă te-ai îmbătat... te iau în spinare şi tot 25 te duc de-aici... Ne scuzaţi - făcu el - şi-l trase cu putere de mână pe oratorul neinspirat. Acţiunea fu bine-venită.
   Iştoc, care nu reuşise încă să ia nici o hotărâre, îi lăsă să se depărteze. Nu voise să se dea pe faţă - şi apoi această pălăvrăgeală în stradă venise aşa pe neaşteptat!	30
- Nici o mişcare, până nu punem mâna pe şeful lor, mă-nţelegeţi? se răsti la ai lui. Rămăseseră şapte-opt inşi, acolo în faţa casei unde luminile se stinseseră. Şi nu scăpaţi din ochi bastionul acesta (arătă spre casă).

918
MARIN SORESCU
   - Oricum, ăştia trebuie puşi pe listă.
   - Sunt ca şi morţi, făcu Iştoc. Să mă facă el pe mine analfabet? El care are rude în străinătate (trebuie să aibă), ştie nemţeşte şi e-mpotriva luptei de clasă! Să mă facă el pe mine analfabet, eu care suntem 15 fraţi şi sunt clasă muncitoare de când mergeam de-a buşilea şi ceream pomană? începu să plângă ca un copil bătut. Parcă se molipsise de cheful de vorbă al celui plecat. Plângea şi-şi făcea autobiografia acolo în stradă. Spiritul lui Mahabhara intrase acum în el şi-l „lucra", făcându-1 să-şi amintească trecutul, încercând să-l întoarcă la origini. A doua minune din seara aceea, după cutremurul petrecut cu o singură casă, se întâmpla atunci, acolo, în stradă: Iştoc începu să vorbească... franţuzeşte (fără să fi ştiut vreodată). Colaboratorii lui rămaseră cu gura căscată. Plângea şi-şi făcea autobiografia în franţuzeşte, din ce în ce mai tare, până când, profesorul, care pradă unei agitaţii puternice nu putea să doarmă, enervat de gălăgia din dreptul casei lui, deschise fereastra şi se răsti la el:
   - Tais-toi, mon vieux! C’est vraiment un betise. Je ne peut
pas dormir, je...
   - Lasă, coane, nu te răsti şi matale aşa la Mahabhara, făcu Trică Iştoc revenindu-şi din cultură. Să-şi facă tetea damblaua şi la urmă n-avea grijă că te-nchide el. Şi ca o comandă: fereastra, că intră musca!
VI
   Dacă îmi aduc aminte cum o cheamă pe toanta aia, înseamnă că, gata, am câştigat bătălia! Cum dracu o cheamă, domnule? Aia, mă, care m-a ţinut în dulap - nevastă-mea - adică, pardon, aia de-o iubeam, de mă iubea, mai bine zis... Mama ei - zi-i să zic! Nu reuşi să prindă firul. Se-apropia de casa atât de bine cunoscută, unde colcăia viaţa, într-un fel atât
JAPIŢA
919
de natural, „unde colcăie nevastă-mea"... Trecu pe lângă cântarul de marfă, se întoarse şi, deschizând uşurel poarta, se urcă pe platformă. Indicatorul nu se clinti. „Nu mai trag . „La mine memoria atârnă greu." Ieşi la fel de uşurel. „O cheamă Lisaveta... Nu... Asta... Astartreea? Asta... era zeiţă...
0 cheamă pur şi simplu... ca pe... soru-sa Luniţa... Da’ pe soru-sa o cheamă.... Luniţa... Şi pe mă-sa? Asta e mai greu.... Era în faţa casei... Lumini aprinse peste tot. Intră.
   în loc să meargă în fundul curţii, să urce „scara visurilor", la odaia adoratei lui uitate (nominal), făcu la stânga. în hol,
1 se deschiseră iarăşi două posibilităţi: la dreapta ori la stânga? Iar la stânga... „Intra" se auzi o voce „blondă". Până să apese el pe clanţă, uşa se deschise şi în prag apăru o fetişcană cu coade, nostimă foc (lui Jenică odată îi sclipiră ochii sub ochelari. îşi cumpărase alţii noi.)
   - Poftiţi! zise Coca. Şi-i întinse o aspirină şi paharul cu apă pe care-1 adusese pe-o tavă. Jenică luă aspirina, o-nghiţi şi bău toată apa, fără să crâcnească.
   - Sau nu dumneavoastră eraţi cu aspirina? - întrebă fata, care-1 privea acum cu ochii măriţi de mirare.
   -Am cerut o aspirină... dar acum două luni... în lagăr.... Infirmiera semăna într-adevăr cu dumneavoastră... Doamne... să fi văzut-o cum făcea ea patul seara!... Bolnavii nu se culcau dacă nu le făcea ea patul... au împuşcat-o înainte de a-mi da aspirina. O priveam de la distanţă cu binoclul...
   Coca dispăru înăuntru, pufnind în râs.
- Tu, cine cerea aspirina? Am impresia că i-am dat-o altuia. -Aci la Luniţa, tu... Era un domn... Fratele Nica... zise Aurora. Jenică intrase şi el.
   - Nu vă fie cu supărare... mai vreau un pahar cu apă, zise. Vin de departe... Uitaţi-vă-n ce hal am ajuns. Pastele şi dumnezeii ei de situaţie!... Nu, nu sunt nebun...
   - Aţi greşit camera, domnule! Şi Aurora, îl luă de mână şi-l duse în camera vecină, unde iar era întrunire, după

920
MARIN SORESCU
numărul mare de musafiri. Jenică se aşeză pe-un scaun. Foarte bine! Dacă e să m-ascund, mult mai bine te-ascunzi în mulţime.
    O văzu şi pe ea şi... fie că aspirina îşi făcea efectul, fie că apropierea fizică îi stimulă gândirea: îşi aminti „dintr-un foc" cum o cheamă. „Când o să mă vadă că ştiu cum o cheamă,
o	să cadă-n..." Dar ea era aşezată pe un colţ al patului, cu faţa întoarsă spre cel care vorbea. I se păru, aşa din profil, extraordinar de frumoasă, profilul ei promitea un cer întreg... gâtul, mâinile, albe... „Uite, domnule, de cine-am fugit eu... să-mi las oraş, să-mi las familie... să-mi las amantă... şi să fug după lupi prin Munţii Alpi“... Nu chiar Alpi... dar nu-şi aducea aminte numele. I se întâmpla destul de des, în ultimele zile, să aibă pierderi de sine, hemoragii de conştiinţă. Stătea pe loc şi-odată îl apuca o jale. - Unde mă aflu? Cine sunt? De unde vin? Asta dura câteva secunde sau câteva minute. Un lapsus aşa de lung şi generalizat încă nu avusese. „Mintea îmi este asemeni zdrenţelor de pe mine. Cât timp am fost un dandy şi gândurile mele, întreaga mişcare psihică, erau fercheşe, iuţi, stăpâne pe univers. Acum, poftim!" Atenţia îi fu atrasă de următoarea remarcă a vorbitorului: „Când mi-am văzut eu pe tata după gratii... îmbrăcat ca un cerşetor, şi pe mama după gratii, în zdrenţe şi ea şi surorile, Aurica şi Lina, la fel şi fratele ăl mai mic de cinci ani - care întinsese mâinile printre gratii şi-mi cerea pomană... odată m-a apucat plânsul! Şi tata, jap! cu palma peste mâna lu’ Trică. Ba! e frate-tu! nu-i mai cere pomană... că e frate-tu! A ajuns domn! Mă, Costică... ce cauţi tu aici?"
    - Ce să caut, mă tată? Şi eu pe-aici... am auzit ce-aţi păţit şi venii... îmi dăduseră lacrimile. Surorile s-au apropiat şi ele de grilaj...
    - Nu ne-atinge Costică!... Nu ne-atinge!... Că noi suntem turbate... se ia microbul....
    - Da vă doare ceva?
    - Nu ne doare nimic, deocamdată - zice mama. Ce să ne doară? Dar aşteptăm... zic doctorii că dacă începi să te sperii
JAPITA
921
de apă... gata! Măi băiete, ăştia nu ştiu nici ei mare lucru, intervine tata. Mai bine ne lăsau dracului acasă.
    - Ne tăia una de la Dobreţi de sub limbă şi scăpăm mai iute. Aici ne ţin ca pe nebuni şi nici de mâncare nu ne dau decât aşa ca să nu crăpăm de foame, mai întâi.
    - Al naibii de lup, dar cum v-a muşcat el? zic.
    - Nu lupul! Lupul a muşcat purceaua şi purceaua ne-a muşcat pe noi. Am ieşit în curte dimineaţa şi s-a repezit la picior, ca un câine. Ne-a luat pe rând. De unde să ne dea în gând c-o muşcase lupul şi turbase...
    A venit un gardian sau un doctor şi s-a răstit la el, să nu mai stea la gard.
    - Tată, zic, am 700 000 de lei - ce-am economisit şi eu din bursă. Ţine acia o jumătate de milion să aveţi de pâine...
    - Măi băiete, bine-ai făcut c-ai fugit de-acasă. Că eu n-aveam cu ce să te ţiu la şcoală... Şi dacă oi învăţa şi-oi avea bursă mai departe poate-o termini...
    - Roagă-te la Dumnezeu să nu turbăm... că pe tine cade pacostea să ne-ngropi pe toţi — a zis mama.
    I-a urnit doctorul ăla c-un bici şi mi-a ars şi mie una peste gard... Cred că era chirigiu, nu doctor... Da, domnilor - asta a fost întâlnirea mea cu familia, după doi ani de la plecare de-acasă.
    Şi-atunci am stat eu în faţa spitalului de turbaţi din Caracal... m-am plimbat aşa în sus şi-n jos, prin faţa lui, şi m-am gândit... Uite, o familie de ţărani... îi iei din ograda lor, le pui alt: gard - i-ai dezorientat, ajung cerşetori. Şi după aceea când m-am întors la cămin, au venit de la tineret să plecăm în acţiune. Ne-am suit într-un camion, ne-au dat câte 500 de afişe de căciulă şi „Fraţilor, ale voastre sunt comunele - şi al lor viitorul, dacă le faceţi să voteze Soarele". La fiecare cap de comună maşina oprea şi coboram câte doi - unul cu afişele, celălalt cu bidineaua şi căldarea cu cocă... Trebuia să lipeşti pe porţile mai noi, să se vadă bine. Era aşa pe-nserate. Eu cu Birtea am fost repartizaţi în comuna Bulzeşti.

922
MARIN SORESCU
    Măi fraţilor... da de unde să ştim noi că eram aşteptaţi? Noi nişte puţoi, nişte entuziaşti, credeam că facem o faptă patriotică... că scoatem ţara din mizerie... Eu eram şi îndârjit de mizeria pe care o văzusem la turbaţi... Aşa nu mai merge - ori turbăm cu toţii, ori găsim leac pentru situaţia asta - gândeam. Dar cei care ne-au trimis puteau să ne avertizeze... „Vedeţi că mai există şi elemente înrăite" - mă rog, un avertisment... La prima poartă nouă, la care-am mers, nici n-am început bine să dăm cu bidineaua, c-a ieşit unul şi-a pus câinii pe noi. Bun! Am fugit. Ne-am oprit puţin mai încolo. Gardul era foarte atrăgător, vopsit proaspăt, sclipea, dar vreo zece-doisprezece inşi stăteau proptiţi în furci şi-n ciomege lângă pod. Chipurile vorbeau.
    - Bă, Birteo, aici nu ne oprim, hai mai departe că ăştia sunt cu ochiul.
    - Lasă, mă. Numai bine, cu ocazia asta îi şi lămurim.
    - Mă, ăştia, după cum îi văd cu par... sunt foarte lămuriţi...
    - Ţi se pare.
    Ne apropiem.
    - Bună seara! Avem şi noi o fiţuică, ne daţi voie s-o lipim aici? zice Birtea, dintr-o dată foarte vorbăreţ, chiar sfătos...
    - Da’ ce scrie acolo? se face unul a nu şti.
    - Ce scrie e de bine... lumină, strălucire...
    - Soarele, bade! Să votaţi soarele!
    - Tu vă muma-n c... cu soarele vostru pe seceta asta! sare unul cu o cazma. Şi jap, tocmai în moalele capului lu’ Birtea care era mai aproape... Şi la urmă jap! şi mie... Eu am apucat de m-am ferit şi mi-a tăiat doar urechea... Ala a picat lat... Ei, eu am fugit... Maşina nu s-a mai întors să ne ia... Aşa era să mor în comuna Bulzeşti.
    Birtea s-a trezit după două ceasuri... Şi-a revenit... am oprit eu o căruţă şi l-am dus la spital.
    Aşa, oameni buni, aşa luptăm noi pentru o viaţă nouă.
    - Bine că te-aud. Eu credeam că de-ăştia ca voi, care să-şi expună viaţa pentru aşa ceva, nu există. Sunt invenţii - Jenică
JAPIŢA
923
nu-şi putuse stăpâni cheful de a vorbi, de a fi luat în seamă, şi nu în ultimul rând de-a fi văzut de Ivona - Eu am făcut o experienţă taman pe dos. Adică - am dat dosul - încercă el să glumească. Am fugit din calea revoluţiei. Şi m-am întors. Luaţi-mă, faceţi ce vreţi cu mine, dar vreau să mor în ţara mea!
   îşi puse mâinile pe piept ca şi când şi-ar fi aşteptat moartea. Cuvântarea lui făcu impresie.
   - De unde te-ai întors, tovarăşe?
   - De-acolo...
   Toţi întoarseră capul, inclusiv Ivona pe a cărei faţă nu se citi decât curiozitatea. Nu-1 recunoscu pe fercheşul Jenică, sub straiele ferfeniţă de pe el. E drept că ochelarii şi fruntea impozantă, continuată cu un început de chelie, ca şi felul special de a vorbi, cu distincţie căutată, putea trăda o altă condiţie umană. „Ce vă uitaţi, mă, la mine? Nu sunt cerşetorul pe care-1 vedeţi. Sub cerşetorul pe care-1 trădează aparenţele e un alt cerşetor. Mai şic." Şi apoi către povestitor:
   - Să-ţi văd urechea tăiată.
   Se duse şi-şi băgă nasul şi ochelarii în claia de păr a lui Aripelu, în timp ce toată asistenţa scoase un murmur.
   - Da, aşa e politica - se întoarse Jenică la locul lui. Pe vremuri se tăia nasul. Şi apoi, către fratele Nica (o prezenţă distinsă în solemnitatea sa bărboasă).
   - Părinte, eu am fost în pustie.
   - Unde?
   - în pustie!
   - Există aşa ceva prin apropiere?
   - Da. Numai că pustia e plină. închipuiţi-vă un deşert plin. Şi izbucnind patetic: - Nu mai este loc în pustie, părinte! N-am putut să mă concentrez în mine că mi-au dat brânci ceilalţi. în pustie e iadul. Şi-am rămas acolo 158 de zile. Mai multe n-am putut.
   - Ia mai terminaţi-o, domnilor, cu misticismul, interveni Petrică Birtea. Limbajul acesta găunos, fals iniţiatic, artificial

924
MARIN SORESCU
îşi cam trăieşte ultimele zile. Tovarăşul Aripelu v-a spus aici c-am rămas lat în drum cu afişul cu „Votaţi Soarele" în mână. Aşa a fost. Mi s-a vărsat doniţa cu clei în cap şi mi s-a amestecat cleiul cu sângele. Eram năclăit tot pe faţă, îmi pierdusem bineînţeles simţirea şi dacă nu se întorcea ăsta fără ureche să mă târască de-acolo la şosea şi nu se-ntâmpla să treacă o căruţă să mă ia până la Craiova - muream cu soarele pe piept. Asta înseamnă să participi activ la transformarea societăţii. - De atunci şi până azi forţele progresiste au făcut progrese mari pe linia preluării puterii - continuă el, îndârjit. Vorbi câteva minute în şir, ca şi când s-ar fi aflat la o tribună de unde trebuia să lămurească pe cei care-1 loviseră cu cazmaua în cap.
    în timpul acesta Luniţa, care trebăluise tot timpul, terminase aranjarea diapozitivelor. Spuse:
    - Să ne întoarcem la credinţă. Am aici o serie de diapozitive cu patimile domnului nostru Iisus Cristos. Le vom proiecta imediat şi ne vom convinge încă o dată că au fost unii care au suferit şi mai mult.
    - Nimeni n-a suferit mai mult decât mine! sări de la locul
lui Jenică.
    - Nu ştiu ce veţi fi suferit dumneavoastră, dar a fost Unul (şi sublinie cuvântul) care a suferit îngrozitor pentru păcatele noastre.
    - O fi fost, dar n-a suferit mai mult decât mine - se îndârji Jenică.
    - Lăsaţi, stingeţi lumina, propuse cineva.
    Aparatul de proiecţie - o noutate pentru cei mai mulţi dintre participanţi - întrerupse disputa, pentru moment, cu bâzâitul lui. Pe peretele dinspre răsărit se perindară, una după alta, scene din viaţa Mântuitorului - cele mai multe reproduceri după picturile celebre.
    - Acesta este un Carpaccio... uitaţi-vă , ce dramatism...
    - Unde? Unde?
    - Acolo în coastă...
JAPIŢA
925
    Jenică se pomeni luat blând de mână şi o voce caldă îi şopteşte:
    - Hai de-aici. Să ieşim puţin.
    Când fură sus în camera Ivonei aceasta îi spuse:
    - Târziu te-am recunoscut... formidabil cât se poate transforma un om în câteva luni. Ce e cu tine, unde-ai fost, dragul meu? Acest „dragul meu" îl umaniză pe înrăitul tânăr. Dar nu vru să se trădeze.
    - N-am fost nicăieri, Ivona. Am stat colo în dulap. Am visat nişte peripeţii cumplite. Nu înţeleg însă un lucru. Ce naiba de întrunire e acolo la sora ta: comunişti, „reacţionari", popi, adventişti, atei, mistici. Ce e amestecul acesta? Ce mişmaş de tip nou e acolo?
    - Aşa a fost Luniţa întotdeauna. Vrea să împace pe toată lumea. Ea crede că va birui credinţa, că aceasta este mai tare decât toate şi contra tuturor ereziilor politice şi religioase ea îl are drept supremă dovadă pe părintele Nica - acela cu barbă. L-a văzut pe Dumnezeul, spuse ea mişcată. De aceea sunt bine-veniţi toţi - pentru că aşa consideră ea, vor pleca zdruncinaţi în rătăcirea lor, de orice fel ar fi. Dar tu?
    - Nu spun nimic, până nu mănânc ceva. Dă-mi drob.
    - Cee?
    - Drob de miel. Mama lor! Mi-au făcut toate poftele, dar numai drob n-au vrut în ruptul capului să-mi dea, mânca-mi-ar drobul. Scuză-mă. M-am obişnuit să vorbesc buruienos al dracului, băga-i-aş... scuză-mă... Auzi, să fie - al... ăl de s-o mai clinti de-aici. De-aici să vină să mă ridice, să suporte transportul, îi priveşte. Să merg singur să-mi caut iadul — pe jos spre iad — asta niciodată. Pe scurt. Am trecut graniţa cu încă doi haldăi - îi cunoşti, ba nu-i cunoşti - de frica regimului... Şi la-nceput am crezut că suntem în Jugoslavia. După aia, după unele caracteristici ale lagărului - că în lagăr am ajuns glonţ - da glonţ, înţelegi! - am zis c-o fi Austria. După aia... Polonia... N-ar fi exclus să fi fost chiar

926
MARIN SORESCU
România!... Pentru că, evadând în sfârşit - după o goană nebună prin munţi... după lupi... să-i mănânc... am ajuns tot de unde plecasem. „In genunchi mă-ntorc la tine" - fredonă el. Aici să vină să mă pupe-n... Dă-mi drob.
5 în zilele următoare, Ivona făcu pe infirmiera din povestirea halucinantă a lui Jean. îl îmbăie, îl şterse pe picioare cu părul, precum Magdalena, îi făcu toate mofturile, ţinând mai mult de dorinţe culinare - de altceva nu era în stare - arăta ca un schelet. Se mira cum de rămăsese în viaţă - şi cât 10 de mare este rezistenţa la om, că bine spune proverbul: „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce". Băiatul acesta dusese foarte mult în cârcă. în nici un chip, el nu voia să afle părinţii că e în Craiova. - Ei nu vor fi capabili să-l ascundă,
   0 rudă, un vecin tot află de el. Chiar de-ar sta numai în pod 15 şi, cu sau fără intenţie, tot îl vor da pe mâinile lui Iştoc. Auzise
şi el că mai mare peste cei care arestează este Iştoc. Asta n-are milă şi-a-nceput cariera ridicându-şi mai întâi părinţii.
Altfel o ducea bine - mânca de trei ori pe zi. Porţiile, Ivona
   1 le mărea sistematic, pe măsură ce „pacientul" se ameliora. 20 îşi găsise şi ea o ocupaţie şi echilibrul ei se restabilea,
sprijinindu-se pe dezechilibrul aproapelui. Aşa se întâmplă cu femeile, se refac repede, învie ca pisicile ori pasărea Phoenix şi putinţa de-a face un bine, accesul la generozitate le îngraşă. Vreau să spun, le face bine - le ia o piatră de pe inimă. Drama 25 ei fusese mare. Trecuse prin ce trecuse, acum privea cu alţi ochi. Nu facem o răutate afirmând că după întâmplarea cu pricina, şi după ce-şi revenise, începuse fata să înflorească. Odată se îmbujorase, şi din intelectuala ofilită devenise, ca-n poveşti, o femeiuşcă simpatică, atrăgătoare, care atrăgea 30 privirile multor plimbăreţi de pe Unirii. Bineînţeles, că scena violului ei făcuse înconjurul urbei (de câteva ori ca sateliţii artificiali ai planetei Jupiter). Şi, efect ciudat, acţiunile acestei fete nefericite crescuseră. Umblă o vreme cu o rochie largă, lăsând să se înţeleagă c-ar fi însărcinată. în târg se formaseră
JAPIŢA
927
două partide (încă două pe lângă atâtea altele care se făceau şi se desfăceau în acele luni): una era de părere că odrasla trebuie „lăsată", că e bine pentru o femeie să aibă copii, asta e menirea ei, căsătorită sau nu să facă acolo copii; că acesta ar fi fost singurul mod înţelept de-a răspunde stricării moravurilor prin jertfă şi sacrificiu. (Intra probabil aici şi un dram de curiozitate: copilul trebuia lăsat să se nască spre a vedea ce poate ieşi dintr-o „poştă", ce ţâcă de om poate ieşi din aşa ceva.) Partida celorlalţi era hotărât contra. Se impunea cu necesitate avortul. Că acesta ar fi fost începutul colectivizării la oraşe (înaintea celei de la sate), un semn rău pentru mersul societăţii. O „poştă" azi, o „poştă" mâine - se umple oraşul de bastarzi - şi trebuia, oricum, stârpit răul de la rădăcină. Bineînţeles, Ivona nu ştia nimic din ce se discuta despre ea. Când nu-i mai plăcu rochia şi trecu la o fustă strâmtă, care-i scotea în evidenţă mijlocul tras ca prin inel, partida care era contra jubila: „Ştiam noi că e o fată deşteaptă. Astea de azi sunt spirt". Se merse până acolo încât avocatul Cepoi dădu o masă la „Minerva" de 15 tacâmuri, cu protocol şi carte de vizită rezemată de pahar. Se gândise s-o invite şi pe eroină, sub un pretext oarecare, dar din cercul lor nimeni n-o cunoştea de aproape şi nu îndrăzniră. Era, de fapt, un „cerc de timizi", care organizaseră tot o „poştă" - pentru oameni mai în etate - la care se mănâncă şi se bea. Ceea ce se şi întâmplă. Curse vinul, curse şampania — la propriu chiar, întrucât chelnerul reuşise pe la ora 1 noaptea să verse o sticlă de vin pe domnul Cepoi (gafă incalificabilă), iar când destupase şampania stropise toate capetele. Cei cu mustăţi se şterseră iute cu mâna, simţind pe buze gustul cu o clipă mai devreme. „E bună!" zise Florea Dumitrescu.
- Mai toarnă-ne un rând în cap, că văd că ai mână bună.
  - Şi cum domnilor, aşa vă lăudaţi cu eticheta la Craiova? Asta era oraş de bani...
- ...de doi bani - vrei să zici? interveni Cepoi.

928
MARIN SORESCU
    - De bani, de boieri... chelneri de-ăştia aveţi dumneavoastră? Varsă băutura pe clientelă?!
    - Dă-te mai aproape să-ţi spun ceva.
    îşi aplecă un pic capul, barba lui „se lovia de cea a lui Rujea, ambele parfumate de şampanie: - E boier, zise Florea Dumitrescu tare - şoapta lui era mai răsunătoare decât strigătul. Este cunoscutul Barbu Blendea. Are trei doctorate la Paris, Viena şi Londra, a avut trei moşii în Dolj, Gorj şi Vâlcea şi acum are trei şefi de sală mai mari decât el, fiecare cu câte trei clase primare. Şi-a donat pământul înainte de a i-1 cere cineva şi-a cerut să fie încadrat în câmpul muncii. Varsă băutura pe ţoalele clienţilor şi după aia acasă îl citeşte pe Marx în trei limbi. Chelnerul se apropie din nou, şi Rujea îl privi cu interes. „Mda! La oltenii ăştia totul e posibil. Se pare c-ar avea stofă."
    Printre invitaţi se aflau prin urmare cei doi bărboşi cunoscuţi cititorului. Ajunseseră aici „prin alianţă" — Dumitrescu era văr cu avocatul Cepoi şi acesta, fascinat de Rujea, pe care i-1 prezentase, nu demult, vărul său, ţinuse să-i aibă negreşit ca oaspeţi, spre a „stropi evenimentul". Nimeni nu întrebă despre ce eveniment este vorba. Abia aici aflară toată povestea.
    - Craiova este un oraş al bârfei ridicate la rang de filosofie existenţială, remarcă Rujea. îmi place. Are organul filosofiei.
    - Cine? Muierea?
    - Care muiere? - oraşul, fiinţa oraşului, această caracatiţă gânditoare. Are cer deasupra, ori metafizică. Or, din Bucureşti nu poţi vedea noaptea stelele. Ele nu comunică...
    Apoi filosoful rosti un frumos monolog - că pentru toast era prea lung - despre fizionomia Căii Unirii, fizionomia celor care bat Calea Unirii - cum poţi vedea aici tipul de ţăran „c-un picior în opincă şi unul în gheată" şi ce ecou au paşii lor în casele cu un etaj de pe lături.
    - Uite-o pe Ivona, spuse Iancu Suru, avocat, rămânând cu paharul în aer, de surpriză. într-adevăr, în sala albastră intrase o făptură feminină, destul de plăcută, cu graţie în
JAPIŢA
929
mişcări, distincţie, puţin dezorientată acum. Căuta cu privirea pe cineva anume. Nu era, bineînţeles, singură. O însoţea un tânăr foarte slab, cu ochelari, destul de sigur pe el (şi pe ea). După câteva clipe faţa frumoasei doamne se destinse şi zâmbind graţios se îndreptă către Florea.
   - Bună seara, mă iertaţi domnule Florea Dumitrescu, aş putea să vă răpesc un minut?
   - E-he-he! Ce surpriză, făcu acesta, încercând să-şi aducă aminte împrejurarea când a cunoscut-o şi neizbutind. Totuşi „familiaritatea", ca să zicem aşa, a femeii nu era falsă. îl cunoştea cu adevărat... Se ridică de la masă şi ieşiră toţi trei în stradă. Abia acolo Ivona, luându-1 de braţ (nu i-1 prezentă pe individul cu care era) îi spuse despre ce era vorba. Avea un mesaj pentru dânsul, din partea doamnei Cleo!
   - Da, pe dânsa o cunosc, sigur că da...
   - Şi pe mine tot acolo m-aţi cunoscut. Sau, mai bine zis, eu v-am privit dintr-un colţ al salonului, acum vreo doi ani.
   - Da, da. îmi amintesc. (Nu-şi amintea nimic.)
   - Doamna Cleo v-ar fi foarte îndatorată dacă aţi trece pe la dânsa în seara aceasta...
   - Bine, dar e ora 1 noaptea...
   - Oricând. A spus că oricând sunteţi bine-venit. Şi pe alt ton. Este ceva urgent şi foarte important pentru dumneavoastră.
   Bărbatul, îngândurat deodată, îi mulţumi, îi sărută mâna şi se întoarse în salon.
   - Mă iertaţi, zise (toţi îl aşteptau cu sufletul la gură. Erau ca nişte şcolar i care fac o farsă profesoarei şi aceasta îi surprinde asupra faptului). Mă iertaţi, trebuie să plec. Probleme urgente. La Bucureşti — minţi el, arborând o mină foarte gravă. Vă mulţumesc mult pentru această seară, într-adevăr extraordinară. Şi partea nemaipomenită e că a apărut însăşi persoana care a provocat această întâlnire.
   - Trebuia reţinută la masă, exclamă Suru, izbindu-se cu palma peste frunte.

930
MARIN SORESCU
   - Era cu domnul... cine-o fi fost?
   - Cu domnul.
   Rujea îl însoţi pe Florea Dumitrescu. Nu-1 putea lăsa singur. Şi apoi bănuia că-i o trapă, ceva... Parcă am fi cei trei muşchetari, zise. Oricând, gata să mergem la dame. Oricând cu mâna pe spadă. Cei trei muşchetari, minus Franţa... Un nou hohot. O sută de paşi mai sus de restaurantul „Minerva" - unde se petrecea „agapa" timizilor, îi ajunseră pe Ivona şi Jenică.
   Se pare că-i aşteptau. Ivona îl prezentă pe Jenică „logodnicul meu". Aşa-mi trebuie, gândi acesta. In loc să-mi spună cum mă cheamă, mă prezintă calitativ... în calitate de... Lasă, că logodnic nu-i rău zis. Rujea îi strânse mâna cu putere, ca şi când s-ar fi cunoscut de când lumea. Rujea le făcu „spectrul" imperiului otoman, într-un monolog, care nu se termină nici când păşiră în interiorul atât de deosebit al casei bătrânei. Chiar şi acesteia îi pasă câteva consideraţii, înainte ca ea să apuce să zică ceva. Jenică îl asculta cu gura căscată, îi plăcea tipul. Cum îl cheamă? - încercă el să-şi verifice memoria. Rujea. Da. Rujea. îşi aduse aminte de-o întâmplare a unuia, care fusese prins în flagrant delict de nevastă-sa. La plângerile acesteia către mamă-sa, aceasta îi spusese:
   - Ei, şi ce dacă? Te-a sărit din rând o dată. Dar rândurile celelalte nu sunt ale tale? Şi apoi un bărbat trebuie să se mai verifice din când în când. „Aşa şi cu memoria mea, gândi în continuare, trebuie s-o mai verific din când în când." Deci mergea. îşi revenise de-a binelea din uitucenie.
   între timp amfitrioana, prinzând un moment de respiro - mai degrabă făcându-se că nu înţelege o pauză de efect a lui Rujea - preluase cuvântul. Spunea că pe Calea Victoriei la Bucureşti nu poţi să mergi de cărucioare şi guvernante care plimbă copii. Cine sunt guvernantele, cine sunt copiii? D-na Lahovari, d-ana Moruzi, d-na Ghica, d-na Rosetti, numai nume ilustre. Au ieşit din palate în stradă, participă la revoluţie - spuse
JAPIŢA
931
ea cu înţeles. Cel mult au o cămăruţă în propriul palat, unde remaiază ciorapi, fac pulovere de lână... închipuiţi-v-o pe Ivonne Cantacuzino vânzând la Talcioc fuste de lână croşetate de ea! Ea care avea o sută cincizeci de câini de vânătoare, la conacul de la Pojorâta. Câini care înainte de pornirea la vânătoare se aliniau după culoare... Iar cele mai multe, ca să câştige un ban, dau lecţii de germană, engleză, franceză şi plimbă copii. Cine sunt aceşti copii? Fiii lui Ciosvârtă, ai lui Leşie, Chisăliţă, Bâtă, Măruntu, Mortu, Mânămoartă, Cristoiu, Văcaru, Mânzatu, Chifu, Ţeposu, Slabu, Jigăritu, Pişălan, Cimitir, Ciuşdiman, Politic, Venezuela, Copoiu şi de-al de-ăştia.
   - Cine sunt ăştia? întrebă Jenică.
   - A, nu-i cunoaşteţi? Sunt ăi de-au intrat în palate. Clasa muncitoare.
   Se făcu haz. Rujea obiecta că vine de la Bucureşti şi n-a văzut chiar atâtea cărucioare pe Podul Mogoşoaiei şi că Ioneştii, Popeştii şi de-alde Ciosvârtă cum îi numeşte distinsa amfitrioană încă nu se reped să-şi dea copiii la studii la marea moşierime. Şi rău fac, continuă el. Burghezo-moşierimea trebuie stoarsă până la ultima bogăţie - fie că se află această bogăţie pe teren, bunuri mobiliare şi imobiliare, fie că se află în cap - cunoştinţe, limbi străine acumulate „prin sudoarea muncii maselor populare" - spune el pe un ton deosebit ca şi cum ar fi licitat. Aşa ar trebui să facă ăştia, dacă sunt deştepţi. Să strângă toată clasa exploatatoare în şcoli şi universităţi - s-o facă profesori, cadre şi s-o pună să spună tot... Iar clasa muncitoare să se prefacă a lua notiţe... Mamă, nu ştii câte lucruri cunosc ăştia! izbucni el admirativ. Cât de mult le-ar folosi aceste cunoştinţe noilor stăpâni pe mijloacele de producţie...
   - Vrei să spui că avem o boierime enciclopedică? interveni Florea Dumitrescu.
   - Exact. Acesta e cuvântul. Enciclopedia română. Boierimea enciclopedică română s-o înlocuim cu...

932
MARIN SORESCU
    - Nu, nu-i chiar aşa, se auzi glasul calm şi luminos, ca şi când ar fi fost rostit prin ninsoare, al Ivonei. Toţi o priviră cu interes. Nu-şi au loc ironiile aici, continuă ea. Probabil că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple.
5	- Ba aşa sunt şi or să fie şi mai simple, râse Rujea.
    - Nu, domnule Rujea, se încăpăţânează Ivona.
    - Cum doriţi dumneavoastră, domnişoară.
    - Tanti Cleo, ai văzut dumneata Ghiculeşti, ducându-se la grădiniţă cu odraslele lui Ţeposu? zic şi eu un nume, nu
io	le-am reţinut pe toate. Aţi văzut cu ochii dumneavoastră?
    - Nu, draga mea. Eu nu ies din casă. Dar am visat. Sufăr de insomnii - cum se ştie - dar azi-noapte am adormit ceva mai devreme, pe la 3 şi un sfert, şi-am visat ce v-am spus. Când m-am trezit, am stat aşa şi m-am gândit... Să ştii că aşa va
15 fi... mi-am zis... Acum sunt convinsă că lucrurile se vor petrece întocmai.
    - Eu cred în puterea de premoniţie a viselor, întări Jenică. Am avut vreo câteva de-astea de m-au dat gata. Mi-e şi frică să mai închid ochii, de teamă să nu visez ceva groaznic, care
20 să se petreacă apoi aievea. îşi culese de pe haină un fir de păr lung pe care-1 studie cu interes, apropiindu-1 de lentila ochelarilor, ca de o lupă... Hm! făcu el... mă bârfeşte o cheală... Chiar şi acest fir de păr răsărit din senin, poate fi un semn rău pentru România. Vreau să spun pentru univers. România
25 va fi o vreme buricul pământului, se vor întâmpla lucruri care vor putea fi date de exemplu pe tot globul, lucruri emblematice.
    - Desigur, bune, surâse doamna Cleo.
    - Bune. Excelente.
30	- Mi-a trimis vorbă o prietenă de la Paris că sunt pe una
din listele negre şi să fac ce-oi face să mă duc acolo. Râse. Parcă Parisul ar fi aici în Strehaia. Şi ce mă nedumereşte este faptul că aceia ştiu mai bine decât noi ce se-ntâmplă aici! Au până şi copii după listele negre, auzi! Tot aşa, mi s-a mai comunicat
JAPIŢA
933
din altă parte că americanii sunt pe cale să organizeze un pod aerian în România, dacă mai rezistă cei din munţi încă vreo câteva luni. Dar vă rog să mă iertaţi, nu de asta vă rugasem să treceţi pe la mine.
   - Americanii nu vor veni, stimată doamnă, interveni Florea. 5
   - Bineînţeles, bineînţeles, reluă bătrâna. Cine-a fost de venit, a venit, cine-a fost de plecat o să plece. Acest cineva va părăsi scena istoriei, cât de curând. Dumneavoastră ce veţi face? îşi puse ochelarii şi se uită lung la fiecare în parte, ca şi când ar fi studiat o specie nouă, fixată într-un insectar, io Dumneavoastră sunteţi din cei care pleacă ori din cei care vin?
   - Din cei care mor, tanti Cleo.
   - Eu din cei care vin, râse Jenică. Abia am venit, sunt pe cale să preiau puterea (şi în gând: şi să mă piş pe mine). Ar
fi bine să nu vă prindă chiar toate evenimentele în oraşul 15 acesta. Nici nu-i oraş, e un obor de vite. Aţi auzit că se face un mare abator. Va curge sânge.
   - Şi nu se va găsi carne, zise Rujea.
   - Ba va fi chiar prea multă.
   în încăperea slab iluminată intră un bărbat. Salută politicos 20 şi se apropie de amfitrioană.
   - Mă scuzaţi, zise aceasta. Este doctorul Panait. A venit să-mi ia tensiunea.
   Fără jenă îşi ridică mâneca largă a capotului. Ieşi la iveală un braţ alb şi descărnat. Doctorul fixă aparatul şi după ce 25 pompă de câteva ori rosti: 28 cu 17.
   - Nu vă speriaţi, zâmbi bătrâna. Este normală. O am aşa de la 50 de ani. Din cauza acestei tensiuni ridicate, cu care se pare că organismul s-a obişnuit, nu pot dormi decât două ore pe noapte. Mă culc la trei şi mă trezesc la cinci. Când cântă 30 cocoşii în piaţa veche.
   Doctorul îl luă apoi deoparte pe Florea Dumitrescu şi-i şopti ceva. Acesta se făcu palid „Nu se poate, murmură el“.
„E adevărul gol goluţ".

934
MARIN SORESCU
    - De-aceea vă chemasem, reluă bătrâna, aşezându-se în fotoliu, sub portretul bunicei sale, care semăna atât de bine cu ea, cum remarcă - tare - Rujea, intrat pentru prima dată în această casă. Ehe-he! eu credeam că sunteţi chiar dumneavoastră! Să vă sfătuiesc să nu pierdeţi nopţile prin cârciumi.
    Florea îi spuse lui Rujea că la un ceas după plecarea lor de la restaurant, fusese arestat tot grupul lor. Toată masa aceea de bătrâni - pensionari toţi, fuseseră încărcaţi într-o dubă de pâine.
    - Şi acum ce vor face cu ei?
    - Or să-i împartă la populaţie, zise Jenică. Bucăţi, bucăţi.
    - înseamnă că aici suntem în siguranţă, reluă Rujea, care avea iar chef de vorbă.
    - Un ceas, două, da.
    - Foarte bine. Atunci să vă spun ce mi-a scris pişicherul de Miorcan, de la Paris. Era la studii şi a uitat să mai vină. Dacă ar fi să mă-ntorc, zice, m-aş duce direct la Moscova, că acolo s-a deplasat creierul nostru. Dar stau să mă mai gândesc. Şi că dacă mai rămân aici, să iau câte trei tablete de căcat pe zi, să le iau sub limbă, să-şi facă efectul mai repede. Că ăştia n-au nevoie de alţi filosofi. Ha-ha-ha!
    - Şi aţi început cura? întrebă Jenică.
    - Ha-ha-ha! continuă zgomotos filosoful Rujea. Eu am cap de arhitect, perora el. Le voi prezenta comuniştilor proiectul meu de refacere a ţării. Cointeresând toate clasele, stimulând energiile, atât cele nevalorificate ale celor de jos, cât şi cele lustruite de generaţii. Tot ce e capabil să producă bunuri materiale şi spirituale va fi încurajat. Iar dacă e să facem colhozuri, le facem după modelul american - ferme, lucrate cu maşini aduse din Uniunea Sovietică, fiindcă ne costă mai puţin transportul, îngrăşând bine pământul şi mărind productivitatea.
    - La hectar... mormăi Jenică...
    - La hectar, reluă Rujea.
JAPIŢA
935
    - Balegă! zise Jenică. Şi ca să se scuze, pentru cuvântul pronunţat... Vreau să spun, de unde balegă? Că animale n-or să fie de-ar fi să tragă cu puşca.
    - îngrăşăminte chimice, frăţioare. Solul nostru a fost sărăcit printr-o exploatare neraţională. îl vor fertiliza rapid, cu îngrăşăminte chimice...
    - Deocamdată, îl vor fertiliza ei cu domniile voastre, interveni doctorul, care ascultase cu atenţie. Cred c-ar fi mai nimerit să faceţi ceva, cât mai urgent - înainte de-a vă lua cu căruţa şi de-a va împrăştia pe câmp, cu lopata. Se uită fix la Florea Dumitrescu.
    - Şi unde i-au dus pe ceilalţi? întrebă acesta.
    - La reeducare, deocamdată, Dumnezeu ştie unde. Doctorul Panait părea mai speriat decât la început. Aud că după aceea, adică după un prim triaj, făcut să sperie lumea, să anihileze orice împotrivire, vor proceda la arestări pe profesiuni. întâi profesorii de limbi străine, apoi inginerii, apoi doctorii, apoi ofiţerii... ba mai întâi ofiţerii, că ei au slujit burghezo-moşierimea.
    -Atunci, hai! Rujea se ridică de pe scaun, parcă abia acum pricepea despre ce e vorba. Hai să-mpachetăm! Râse silnic, fără ecou.
    - Ştiţi, făcu doamna Cleo. Se vârâse în pat, sub o plapumă de culoarea vişinei putrede. Pe mine n-o să mă mai vedeţi, la întoarcere. Eu am împachetat de mult. Nu, nu vreau să ne luăm rămas-bun, că asta aduce a sentimentalism. Am făcut un act prin care las averea mea acestei fete, la care ţin foarte mult. Eu n-arn avut copii. Uite, ea e fata mea, de-acuma. V-aş ruga să semnaţi şi dumneavoastră, ca martori c-o fac de bunăvoie şi sunt în deplinătatea facultăţilor mintale. Scoase de sub pernă, dintr-un dosar o hârtie scrisă energic, cu literele mai mari decât de obicei, aşa cum scriu bătrânii, înclinate spre dreapta. Le-o întinse. Rujea şi Florea Dumitrescu semnară fără să citească. Ivona se făcuse palidă.

936
MARIN SORESCU
    - Despre mine e vorba? îngână ea...
    - Da... da... Şi să ştii că nu e un cadou, e o moştenire... E dreptul tău. Soţul meu când a murit, acum douăzeci de ani, Dumnezeu să-l ierte, mi-a făcut o mărturisire. Am o fată în târg, a zis. Dar n-a mai apucat să precizeze că şi-a dat duhul. De atunci am tot făcut investigaţii şi abia acum câteva luni, când ai apărut în casa mea, mi-am dat seama că tu eşti. Dar semeni grozav cu el, din profil... ai ceva din aerul lui... Mă mir cum nu mi-a atras nimeni atenţia până atunci... A fost marea revelaţie a acestor douăzeci de ani... In seara aceea, când te-am privit... ce să mai spun?... Aşa e domnilor, că viaţa e o înşiruire de fapte minunate?... Privită dintr-un anumit unghi... şi o nesfârşită melodramă, dacă o luăm altfel. Ştiţi, ca-n romane! Numai că acolo tatăl sau mama îşi găsesc copilul... Aici soţia găseşte copilul ascuns cu grijă atâta timp de soţul ei, şi-l primeşte cu braţele deschise.
    Ivona, cu ochii în lacrimi, râdea... Tanti Cleo, tanti Cleo, nici acum nu ştiu dacă glumiţi, aţi pus la cale o farsă, ca să mă încercaţi, sau?... O îmbrăţişă.
    - Farse fac acum alţii, draga mea... Ce-mi pare rău, e că te-am descoperit prea târziu.
    - Şi că nu sunt băiat.
    - Băiat o să faci tu... şi să poarte numele lui... Să nu i se stingă neamul.
    - Dar e destul de târziu pentru o astfel de descoperire senzaţională, e ora 3 după miezul nopţii, zise Jenică. Şi ca s-o dea pe glumă: Numai pe mine nu mă înfiază nimeni! M-am rugat zi şi noapte de la 15 ani să mă înfieze şi pe mine un pair de Franţa, un viceconte, un lord care să fi trecut odată prin Craiova şi s-o fi văzut pe mama culegând cireşe din cireşul de la poartă. Aş! Nimic! Chiar i-am întrebat pe babaci: E sigur că sunt odrasla voastră? Ia gândiţi-vă bine... Din păcate, aşa e... au răspuns amândoi, în cor. Şi iată cum alţii au noroc. Sărută cu tandreţe mâna Ivonei, apoi pe cea tremurătoare, a bătrânei.
JAPIŢA
937
   - E mult mai târziu decât ora trei dimineaţa, interveni bătrâna, zâmbind. E târziu pentru că Ivona are... câţi ani are... şi educaţia ei, ca să zic aşa... e desăvârşită... E târziu pentru că eu am... asta pot s-o spun acum, 83 de ani... şi moartea e într-adevăr aici, sub pat. Am avut chiar câteva scurte întrevederi... nu e cum se crede, 5 e manierată, n-are nici o coasă. Şi, mai ales, e târziu... din punct de vedere istoric... ca să zic aşa... Către Ivona: primeşti acum o moştenire, care nu-ţi va ajuta la nimic. Şi nu numai că nu-ţi va ajuta, dar îţi va căşuna şi tot felul de neplăceri. Cel mai rău acum, cea mai mare crimă e să ai avere. E drept că nu e prea mare, dar io suficientă ca să te-nfunde. Primeşti?
   Ivona stătu pe gânduri.
   - Cum v-aş putea refuza? spuse ea.
   - Iar dumneavoastră, ca martori, se adresă ea celorlalţi bărbaţi primiţi aceste fleacuri: Dumneata, statueta aceea... un 15 bust pe care l-am găsit la un ţăran în beci, îl ţinea pe putina
cu varză.
   Florea Dumitrescu privi în direcţia arătată şi văzu jos, după un fotoliu, un cap de copil, care-1 făcu dintr-o dată să tresară...
Se apropie, îl ridică în braţe şi-l studie cu atenţie...	20
   - Cred că cel mai înfiat din seara aceasta sunt eu, zise el... Cunoaşteţi valoarea?
   - N-are nici o valoare, domnule Dumitrescu. E un Brâncuşi. Ştiţi că azi Brâncuşi n-are nici o valoare. Oricum, dumneata iubeşti arta... şi l-ai cunoscut bine şi pe maestru. 25
II meriţi...
   Rujea primi şi el un vas grecesc. Jenică o Tanagra.
   - Ştiu că vă plac femeile...
   - Da, da! Femeile bine coapte, zise el, mângâind mica şi
fragila statuetă.	30
   Remarca nu-i plăcu, nu ştiu de ce, bătrânei. Jenică nu făcuse de fapt nici o ironie. Bătrâna găsi însă cu cale să se răzbune.
   - Dar nu v-am spus nimic despre domnul Panait, zise ea, făcând ca privirile să se îndrepte asupra omului între doua

938
MARIN SORESCU
vârste, îmbrăcat sobru, un om destul de şters la înfăţişare, care parcă se sfia să se remarce prin ceva. Dumnealui este celebrul agronom... Panait, făcu doamna Cleo, arătându-1 pe doctor.
    - Agronom, care ia tensiunea? se miră Rujea. Am auzit de doctori pictori, muzicieni, poeţi, dar nu şi de agronomi medici. Adevărul e că n-auzise de Panait şi adevărul e că Panait era într-adevăr celebru. înzestrat cu... să le zicem însuşiri miraculoase, îţi punea diagnosticul în câteva minute, fără să te consulte propriu-zis, ci doar „palpându-te" de la distanţă. Unii ziceau că e şarlatan, alţii că ar fi o forţă a naturii. Mă rog, el nu trăgea foloase din talentul său neobişnuit, în afara faptului că se lăsase de agronomie, învăţase ceva medicină de unul singur, şi mai apoi „în particular", iar acum, de când cu schimbarea vremurilor se făcuse chitarist şi cânta pe la nunţi cu tarafele, amuzându-se să diagnosticheze, în gând întreaga nuntă. Unora prezicându-le chiar, cu voce tare, anul morţii. Cu câte un pahar în nas, nuntaşii râdeau, îşi dădeau coate, dar se nimerise că aproape toţi dintre cei de „la urgenţa întâia", muriseră la data fixată. Asta îi mărise faima lui Panait. Totodată, lumea începuse să-l evite. Când se comanda taraful „Bătuta pe loc" - cunoscutul taraf „Bătuta pe loc", din Craiova - împricinaţii aveau grijă să precizeze: fără chitarist. „Gurista, ţambalagiul, contrabasistul, vioriştii, ăştia da... dar fără chitarist... înţelegeţi dumneavoastră"... Şeful tarafului înţelegea. Alţii, dimpotrivă comandau taraful, tocmai pentru a-1 avea în mijlocul lor pe chitaristul Panait, „singurul în stare să ne prezică moartea, în vremea de azi". Panait, de vreo câţiva ani se mai cuminţise, în sensul că nu ie mai spunea verde în faţă pacienţilor săi crudul adevăr. O mai scălda, „făcea rabat de cancer", cum zicea el. Era însă conştient de harul lui, care îl şi speria câteodată, îl deranja faptul că musafirii bătrânei nu-1 cunoşteau. Numai Ivona schiţase un gest de surpriză la pronunţarea numelui său.
    Doamna Cleo, care ca femeie inteligentă, şi ca doctoriţă adevărată, îl verificase în câteva rânduri şi ajunsese nu numai
JAPIŢA
939
să-l preţuiască în mod deosebit, ca „specialist", ci chiar să ţină la el, cu un fel de prietenie maternă. îl chema de câte ori nu se simţea prea bine. Şi uneori chiar când se simţea foarte bine şi pur şi simplu voia să prezinte „numărul Panait" invitaţilor săi.
    - Poate că şi dumnealor doresc o consultaţie... zâmbi ea. Cum staţi cu tensiunea, domnilor?
    - Bine. După război, bine, glumi Rujea.
    Panait se opri în faţa lui Jenică. îl studie câteva clipe... — Nu am prea mult timp... Cred că dumnealui ar avea nevoie de-o consultaţie, zise.
    - Nu-mi arăt eu scheletul aici, protestă Jenică, ruşinat ca o fată mare.
    - Nu, că nu-i nevoie să vă dezbrăcaţi.
    Panait se opri la un pas de el. îl „pipăi" cu amândouă mâinile din creştet până în tălpi, de la distanţa de un lat de palmă. Se dădu mai înapoi, cu palma dreaptă întinsă ca o paletă.
    - Uite până aici bate, zise el.
    - Cine bate?
    - Splina dumneavoastră.
    - Nu se poate, ţi-a şoptit cineva, izbucni Jenică. Mă doare acolo de vreo zece ani de turbez... Ce parascovenia mă-sii - iertaţi-mă - e aici, în stânga? Unii zic că am colită de fermentaţie, col iritat, vax! Cred că e splina, asta e! ori pancreasul? Asta pe unde o fi?
    - Deci, continuă Panait, fără a lua seama la văicărerile lui Jenică, una la mână, vedeţi ce faceţi... Se simte durerea organului până la o jumătate de metru. îmi bate aici la degete... Fiecare organ, explică el, emană nişte unde, nişte vibraţii pe care eu le simt. Când e inflamat, suferind, frecvenţa acestora e mai mare... Apoi... aţi avut o hepatită care n-a ajuns să se declanşeze propriu-zis... şi n-aţi băgat-o de seamă... grijă mare. Pe de altă parte o să faceţi spondiloză, cât de curând... De

940
MARIN SORESCU
fapt, aveţi şi acum, dar nu e încă în faza dureroasă. Fiecare boală are o fază incipientă, când omul e tot bolnav fără să-şi dea seama... E un port-microbi, un port-boală, port-moarte, cum vreţi să-i ziceţi inconştient. Nu respiraţi deloc cu nara stângă, continuă el - şi Jenică îşi dădu seama că într-adevăr, hm! pe nara stângă nu poate trage aer...
   - Nu, că ăsta e vrăjitor, nu doctor - zise el, oarecum speriat. M-au consultat sute de doctori... în aia mă-sii... scuzaţi-mă, dar nimeni nu mi-a nimerit aşa dintr-o dată hibele... Şi ce să fac?
   - Să vă trataţi...
   - Mai bine mort... Şi ca pentru el: am venit din străinătate o ruină! Dacă asta mai e viaţă! Cine-mi plăteşte daune?!
   Nu e nimic neobişnuit în arta domnului Panait, interveni bătrâna, zâmbind oarecum satisfăcută că-i izbutise numărul. Am numit-o artă. Puteam să-i spun la fel de bine ştiinţă. Da, mai degrabă ştiinţă, deşi dumnealui n-a învăţat-o. Eu am făcut medicina şi ştiu să prescriu... o aspirină. Râse scurt. Mi-am adus aminte de profesorul nostru de... Dumnezeu să-l ierte... Ne spunea... Bătrâneţea ar trebui să-nceapă... vă spun eu când... la 65 de ani. Atunci, da, da, atunci poţi spune „încep să fiu bătrân". încep să fiu bătrân, înţelegeţi? Mă băieţi, zicea el uitând că în amfiteatru mai sunt şi fete, mă băieţi, medicina nu vindecă niciodată. Ea doar ameliorează şi amână. Medicina n-a vindecat niciodată nimic. Gripa e cea mai banală boală - dar n-are leac. Vine pacientul la voi, îi daţi un hap... ceva, să zică şi el că s-a tratat. Dar tratamentul nu i-1 faceţi voi, trebuie să şi-l facă singur. Cancerul... se înfierbânta el... aici bătrâna zâmbi din nou, probabil la gândul, că la vârsta ei învinsese această spaimă a veacului, moartea nu i se mai putea trage decât de la inimă... Sau Dumnezeu ştie de la ce fleac... Toţi când aud de cancer se gândesc că provine dintr-un dezechilibru din emisfera stângă şi cea dreaptă din creier. Din cauza stresului sau alte cauze. Şi acest dezechilibru în creier
JAPIŢA
941
trebuie să izbucnească undeva... în ficat, la plămâni... la prostată... Celulele încep s-o ia razna.
    - L-am auzit şi eu pe profesorul Gomoiu, interveni Florea Dumitrescu. Zicea: Tinereţea ţi-o lungeşti singur. Program ordonat, nu mănânci mult. Şi cât mai multe legume... Nu bei să crăpi... Dacă stai bine cu sexualitatea, eşti sănătos. Pe femei le îmbătrânesc bărbaţii lor. Când ei încep să nu mai poată... Dar ea nu crede că nu mai poţi... zice c-ai fost la alta... începe râca... Şi atunci ea nu se poate duce la altul... când e în vârstă, nu-şi mai permite aventuri... Tu nu mai ai contact... îi dereglezi tonusul... Supărările se acumulează... îmbătrânirea vine în puseuri. Vezi că ţi-a mai albit părul... nu-ţi merge ailaltă... te deprimi... şi mai faci un salt spre bătrâneţe.
    - Era un om original. Plin de farmec. Dar de ce-om fi vorbind noi atât de bătrâneţe acum, când numai eu sunt cea în cauză? Doamna Cleo făcu un gest de lehamite... Numai eu îi cunosc bucuriile...
    - Eu cum sunt, domnule Panait? îl întrebă Jenică pe „agronom". Şi se grăbi să adauge. Să nu spui că sunt gata mort, că acum cad jos şi-o să faceţi chetă să mă-ngropaţi.
    Un moment de haz, de relaxare.
    - Dar ne-am abătut cam mult... Voiam să vi-1 prezint pe doctor... şi mi-am adus aminte de alt doctor.
    - Şi aşa din doctor în doctor ajungem în cimitir, plasă Jenică altă poantă. Bătrânei nu-i conveni întreruperea. Continuă: Sunt anumiţi oameni care percep mai mult decât media, alţii care percep cu mult mai mult decât naturile excepţionale... Şi alţii încă şi mai mult. Dumnealui, arătă spre Panait, este un caz cu totul rar... un fel de Mitu Gogea al înzestrării cu forţe electromagnetice, sau ce fel de forţe vor fi fiind. La curtea ţarilor ar fi fost un Rasputin, la noi în veacurile trecute ar fi fost vrăjitor sau voievod. Acum e chitarist. Cred că sunt şi azi în lume doi sau trei ca el, ţinuţi la mare cinste.

942
MARIN SORESCU
   Panait ascultă, modest şi la locul lui, „recomandarea" bătrânei, parcă uimit copilăreşte de ceea ce aude, ca şi când n-ar fi fost vorba de el. Fu rugat să se apropie şi de Florea Dumitrescu, dar nu-1 consultă, îi spuse să întindă mâna dreaptă. Acesta se execută. Trecu apoi o dată cu palma, cu degetele răşchirate ca nişte gheare peste braţul întins, de la vârful degetelor, până la cot.
   - Ce simţiţi?
   - Nimic.
   - Dar mâna o mai simţiţi?
   - Nu, nici mâna...
   - Ia pipăiţi-o cu cealaltă...
   - E rece. Formidabil! exclamă Florea.
   - îmi daţi voie să vă vâr un ac în palmă?
   - Mie? Dar o să mă doară.
   - Deloc. Şi imediat îi înfipse un ac scos de la reverul hainei prin pieliţa subţire de la rădăcina degetului mare. Acul trecu în partea cealaltă, nu curse pic de sânge. La întrebarea dacă îl doare, Florea răspunse că nu. I se scoase acul, mâna continua să-i fie rece, cu tot sângele retras din ea. Chitaristul făcu gestul invers, palpându-1 de la cot până în vârful degetelor şi Florea simţi cu uimire cum se reia circulaţia.
   - Dacă n-ar fi fost pe pielea mea, aş fi zis că e o scamatorie.
   - Mai bine ne ducem direct la circ! exclamă Jenică. Acolo îi vezi pe tipii pe care se sparg cărămizi, pe cei vârâţi în ladă şi tăiaţi cu fierăstrăul, mă rog, tot tacâmul. Spune-ne, domnule, în ce constă scamatoria?
   - Dacă ar fi scamatorie, ar fi uşor! oftă „doctorul". Nu ştia nici el de ce oftase. Ba da: pentru faptul că nimeni nu îl aprecia la justa valoare. Dacă ar fi fost în altă parte, poate că i-ar fi apărut poza prin ziare, ar fi ajuns mare, ar fi vindecat regi. La noi tocmai când cineva îi promisese că-i va înlesni o audienţă la regele Mihai, acesta abdicase pe neaşteptate şi părăsise ţara. Eh, n-a avut el Panait norocul, măcar norocul
JAPIŢA
943
lui Petrache Lupu! Acesta făcuse din Maglavit un fel de buricul României, se vărsau banii cu baniţa la stâna lui, şi nu vindecase pe nimeni. îl văzuse doar pe Dumnezeu, dar - aşa cum spuneau unii, în bătaie de joc - Dumnezeu nu-l văzuse pe Petrache Lupu. Dumnezeu întorsese capul în altă parte.
    - Sunt ca un magnat mâncat de molii, emise el această frază ciudată. Puterea asta a mea, electromagnetică, sau cum o fi - să ştiţi că eu sunt ateu - mi-a căşunat mai mult rău. Abia o duc!
    Rujea şi Florea Dumitrescu promiseră să se intereseze de el, să-i găsească loc într-un spital, poate chiar la Filantropia, să-şi continue acolo cercetările. „Cu condiţia să se lase de chitară", observă Jenică. Acestuia îi părea rău că se lăsase „descoperit" în bolile lui interne — bolile mele interne sunt treburile mele interne - şi, pe de altă parte, îi stătea pe limbă să-l întrebe când moare, şi dacă, până atunci, se mai poate ţine de femei. Dacă mi se ia şi chestia asta, o mierlesc înainte de-a mierli-o! Degeaba mai trăiesc pe lume! Nu zise nimic şi medicul curant al doamnei Cleo se retrase, ştiind că lasă în urma Iui o dâră de nedumeriri şi întrebări. Nimeni nu scăpă nici un cuvânt despre el, ba dimpotrivă se simţi parcă un fel de uşurare. Ca şi când prezenţa omului cu puteri inexplicabile i-ar fi împiedicat să se concentreze, să vadă care e situaţia lor fragilă - fragilitatea le fusese amintită, e drept chiar de Panait. în orice caz, bătrâna li se părea tuturor un diavol încă şi mai mare, o diavoliţă de femeie (nu de babă) care îşi permite să aibă astfel de curieri şi de medici curanţi. Care, nemişcată de ani de zile din camera sa, cunoaşte mai bine decât oricine pulsul lumii şi poate interveni, în târg, taman atunci când trebuie, cu un minut înainte de-a nu fi prea târziu.
    Rujea şi Dumiterscu plecară, copleşiţi. Cadoul cel mai mare pe care li-1 făcuse bătrâna fusese amânarea... înţelegeau că e vorba doar de-o amânare... De data aceasta scăpaseră, printr-un capriciu al soartei... Dar cât se vor mai putea

944
MARIN SORESCU
ascunde? Mai ales că pentru ei nu exista ascunzătoare şi nici nu voiau asta.
    - Unde mergem? întrebă Rujea.
    - Aici aproape... într-un sat... să punem pietroiul ăsta pe prima putină cu varză, zise Florea. Nu i-a venit încă vremea.
    - Arta, începu să vorbească tare Rujea, opera de artă - spune Ortega y Gasset - este o insulă imaginară, înconjurată din toate părţile de realitate. Ha-ha-ha! Ce zici! Mare pişicher spaniolul.
    Se îndreptară spre barieră. Oraşul era pustiu.
*
* *
    In aceeaşi noapte, care părea altfel destul de liniştită, Birtea cu alţii mai vârstnici decât el discutau cu multă aprindere spinoasa problemă a duşmanului de clasă. Lui nu-i era încă destul de clar dacă duşmanul trebuie lichidat ca clasă sau şi ca individ! Dacă îl lichidezi ca clasă, de ce să-l mai şi omori? E un abuz, un abuz de putere - i se părea lui. L-ai anihilat, i-ai luat putinţa de exploatare, nu-i poţi lua şi viaţa... viaţa oamenilor nu mai e un privilegiu, sau mai bine zis un drept al statului, nu-i aşa? Trebuie lăsaţi să trăiască.
    - Duşmanul? sublinie ironic Făsui?
    - Duşmanul, spuse liniştit Birtea. Făsui nu-i era prea simpatic şi simţi nevoia să-l zgândăre.
    - Ca să vină el să-ţi dea în cap...
    - Cum să-ţi dea în cap, din moment ce l-ai imobilizat... i-ai luat din mână forţele de producţie?!
    - Dar nu i-au luat din mână, ...mâna criminală... chibriturile şi gazul... poate veni oricând să-ţi dea foc... Nu i-ai luat din mână... limba ascuţită plină de venin, cu care te poate împroşca la gazete.
    Birtea găsi cu cale să râdă cu poftă. In primul rând, luarea din mână a mâinii, a limbii... o formulare cât se poate de
JAPIŢA
945
nefericită a lui Făsui, care, pe cât de incult şi de prost, pe atât de rău şi de înverşunat, reprezenta aripa dură a cadrelor. Avea să crească în importanţă în anii următori, neobosit în demascări, în întocmiri de liste, descinderi la domiciliu şi tot felul de „fleacuri organizatorice", cum le numea el. Prieten cu „organele", din care încă nu fuseseră cu totul eliminate „vechile elemente ale Siguranţei", le inspira continuu noi acţiuni, îi critica de moleşeală şi de mână spartă prin şedinţe, şi, în secret, îi turna chiar şi pe ei, la superiorii de la Bucureşti... Va fi motorul lichidării intelectualităţii din acest oraş, zis al banilor, devenit al zapciilor, cu drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor. Importanţa lui Făsui va creşte până când, într-o bună dimineaţă, primul-secretar regional va găsi la birou, sub sticlă, o pagină dintr-un ziar local din anul 1941. Un articol ce se numea Jos hidra roşie1 şi era semnat Gheorghe Făsui. Titlul, ca şi semnătura fuseseră subliniate cu creion roşu, de binevoitorul anonim, care într-o scrisoare alăturată, spunea că e de datoria lui să aducă la cunoştinţă celor în drept activitatea mârşavă a lui Făsui, ca propagandist antisovietic în timpul războiului, şi că o copie a articolului cu pricina o depusese şi în altă parte. Pe scurt, lui Făsui i se luară, după o severă verificare şi confirmare a pârei, funcţiile prea mari, rămânând în continuare turnătorul de ocazie, când plătit, când voluntar, omul din umbră al celor cu ordinea şi liniştea mormântală. Dar să nu anticipăm. Acum Făsui e în plină glorie şi prostia lui harnică îşi găseşte în fiecare moment de lucru.
VII
   Când te-ntâlneşti după patru-cinci ani cu o fostă prietenă şi de la prima aruncătură de ochi observi că s-a îngrăşat, ochii ţi se par acum bulbucaţi (şi nu-i avea!), are pistrui (şi nu-i avea!) şi tu o prinzi drăgăstos de mână şi-i spui privind-o în

946
MARIN SORESCU
ochii verzi: „Ei, dar nu te-ai schimbat", „M-am îngrăşat". „Da, dar îţi stă bine". „Şi eu m-am îngrăşat un pic... şi-mi stă bine". Dar nu mai găseşte nici unul nota comună, puntea de legătură şi te pomeneşti că ţii în mână ceva care e indiferent - şi că strângerea ta drăgăstoasă (chipurile) nu are rezonanţe decât de mâna a doua să zicem (ca să rămânem la mână) şi după o jumătate de oră de „flecăreală" (ah! să ne mai vedem, să fim numai noi şi să flecărim!) survine căscatul... discret şi de o parte şi de alta... Da, continuă Tache, orice gest al nostru e ireversibil, mai degrabă întorci timpul pe dos decât să reîncălzeşti o iubire, care ţi-a scăpat din mână, sigur, a fost iubire şi încă din cele... nu adevărate, că acestea sunt banale şi incolore, din cele înflăcărate, deşucheate, înşelătoare („la adevărata iubire înşelătoare" îi scrisese el pe-o poză, care-i reprezenta pe ei doi pe malul mării.) Şi, după aceea, sentimentul de uşurare, când te întorci la hotel. Te întinzi îmbrăcat în pat şi încerci să te descotoroseşti de pantofi şi când izbuteşti să-i faci să pice — o căldură plăcută iese din tălpi şi pantofii îi simţi mirosind a iesle. începi să-ţi rumegi impresiile ca un bou blând care trăieşte din impresii - le ară cu picioarele şi cu tot trupul şi după aceea le decantează, stând întins cu mâinile sub cap, într-un pat de hotel ieftin, care se lasă în jos de mijloc - e din cele cu plasă - paturile cele mai nerecomandabile pentru o pereche. Bine că n-a vrut să vină la hotel, şi nici tu n-ai stăruit... „Pe unde zici că e hotelul ăsta al tău?" - întreabă ea, cu acel surâs uşor dispreţuitor, care inhibă... „Nu, că nu-i chiar aşa de mizerabil, cum crezi! Nu-i departe... Dar oricum... dacă zici că nu vrei să vii... ai fi stat întinsă în pat, ziceai că eşti răcită... şi eu la masă... mai flecăream..." „Nu, condu-mă până la autobuz..." Şi la urmă, pe neaşteptate: „Hai la mine... Dar nu, că e neorânduială... ooheu... e o harababură!..." „Nu contează". Şi în gând: „în fond, de ce n-aş merge?" Şi apoi tare: în fond de ce n-aş merge? (Adică repet tare ce-am mai spus în gând? Da.)
JAPIŢA
947
    Neorânduiala era firească - ba chiar seamănă cu o curăţenie - „A trecut mama pe-aici" zice ea.... „îmi place..." zici... Cine ziceai că stă la parter? „Unul de sapă în fiecare după-amiază... Proprietarul îşi face un bazin. E de principiul acela: să-ţi faci totul tu singur, să nu te coste nimic... Sapă de doi ani..." „Şi 5 n-a mai dat de apă?" „Nu. Dar să vezi pe balcon, când pun un rând de muşcate vara... De ce nu tragi perdelele? Nu te-apropia că se vede tot, dincolo e un cămin de fete..." „A, serios? Atunci, trage-le înapoi, să mă uit în căminul de fete..."
Şi mie-mi era prea foame, mă apucase acea arsură la stomac - 10 arsura dracului, care nu iartă... Până să prepare ea nişte... farfurii - am mâncat pâine goală - la urmă ea şi-a adus aminte şi-a pus şi mezeluri, a adus nişte peşte şi sos alb şi iarăşi câteva felii de pâine cu unt... „o bere?" ...Dar stai şi tu şi mănâncă. Iartă-mă că eu înfulec aşa..." Şi Ia urmă... privirea în ochi: 15 „Ce vezi?" (nu ştiu care a întrebat).
    Da, domnule, întâlnirile acestea inevitabile au o tristeţe îngrozitoare! (La urmă, îţi dai seama de asta.) Şi, Ia urmă, zici mersi că ea iar s-a eschivat ori a făcut un gest din acelea care te inhibau şi înainte, cu felul ei copilăresc de-a se purta. O 20 fi zis „Stăm cuminţi, că eu nu-mi înşel prietenul... Ştii că de când sunt cu el, nu m-am mai gândit la nimeni..." „Rău faci..." şi mâna care dăduse să-i cadă în păr - într-un fel de „să mângâie ce-a mai rămas", ori „să mângâiem că asta ne-a mai rămas", adică., fără foc, fără patimă dar gest erotic, oricum... 25 deci dreapta-ţi cade moale pe lângă corp... „Rău faci că nu-1 înşeli! Am auzit că el e însurat, are copil... vine la tine când vrea (când poate şi el), în schimb te ţine sub cheie... Ba ţi-a insuflat şi-un fel de groază numai la ideea de a-1 aiuri şi tu aşa, din când în când... A văzut că eşti aşa, vrăbiuţă, bună de 30 pus gheara pe ea şi de ţinut în colivie..." „Cine ţi-a spus?" „Am intuit... Am o intuiţie..." „Nu serios, cu cine ai vorbit despre mine?" „Cu nimeni. Te cunosc... şi ştiu că te laşi înhăţată de temperamente şi, gorile sentimentale. Pe care, ce-i drept, îi

948
MARIN SORESCU
desparţi şi tu de soţii şi le creezi statut de nefericiţi - că asta-i paşte până la urmă. Ştii că fostul tău bărbat, pe care l-ai despărţit de fosta lui nevastă — a păţit un accident — i-au tăiat
o mână?"
5	- Nu, numai degetele...
     - Parcă toată mâna... Asta e o chestie de vreo doi ani...
     - Nu ştiam... eu am auzit de degete... Ce poezii îmi spunea de fiecare dată... ce înflăcărat vorbea! Eu nu-i dădeam atenţie... Un an întreg mi-a adus, zilnic, câte-o floare albă din grădina
10 botanică - şi mă onora de fiecare dată cu alte versuri învăţate pe de rost. Ba chiar îmi compunea el, era foarte sensibil. M-a izbit foarte tare ce mi-a spus într-o zi: „Sunt numai putregai pe dinăuntru". Se compara cu unul din acei copaci care sclipesc noaptea şi când te duci a doua zi să-i vezi, observi că sclipea
15 putregaiul. Şi la urmă când m-am mutat din Bucureşti. M-a dus la gară, a plâns tot timpul şi-mi spunea: „Te aştept. O să te-ntorci... Te aştept..." A doua zi era de braţ cu Andromaca. (Mi-a scris cineva.)
     - Un farseur.
20	- Dar cel mai mult mi-a plăcut altceva... Ştiam că
Andromaca se despărţise de soţ... Şi mie, de unde până atunci îmi fusese indiferentă... odată m-am simţit mai apropiată de ea, tot mă duceam s-o văd în birou şi-o întrebam: „Şi ce faci tu, nu ţi-e urât singură?"
25	- Şi numai singură nu era...
     - Da... şi mă evita... lăsa privirile în jos, avea ochi frumoşi şi gene lungi... credea că ştiu. Dar eu nu ştiam nimic. După aceea mi-am dat seama că o parte din dragostea pentru mine trecuse asupra ei... şi, într-un fel, faptul că încercam să-i stau
30 în preajmă nu reprezenta decât solidaritatea mea cu mine.
     - Prea complicat...
     - Evident... oricum, îi e superioară.
     - Şi deci aşa te-a iubit el! Şi tu îţi reproşai că-ţi mai scapă privirea asupra vreunuia.
JAPIŢA
949
    - E, aşa sunt eu!... Dar tu m-ai iubit sincer... Mi-am dat seama după asta, când ţi-am recitit scrisorile. Sunt cele mai frumoase scrisori pe care le-am primit...
    - Nu neg că am fost ameţit de pulpana ta...
    - Şi în perioada aia nu m-ai înşelat?
    - Să nu scormonim. Eu chiar când înşel, nu înşel - eu şterg cu buretele tot şi-o iau de la capăt - trădez pe cutare sau pe cutare... Totul e ca un vis. Dacă visez că am sărutat-o să zicem, pe... adică nu, pe una mai tânără... înseamnă c-am făcut o stricăciune cuiva? Viaţa e la fel de imorală şi morală ca şi visul. Nu ştiu cum să-ţi explic eu ţie.
    - Nu-mi mai explica.
    In sfârşit, bine că nu şi-a permis intimităţi cu mine - zice Sergiu căscând. Nu simţeam nici un fel de avânt - poate unde plecasem cu ideea fixă că nu-mi mai trezeşte apetitul, poate unde luasem un bergonal, ca să nu mai transpir - transpir de natură nervoasă - şi nu ştiam că are efect... mă rog... am plecat, m-a condus ea până jos, ne-am despărţit ca nişte buni prieteni... Asta e!
    - Da, dar nu-i tot. Ia mai scormoneşte.
    Lui Sergiu nici nu-i mai trebuia alt îndemn. în săptămânile petrecute aici îşi descoperise un fel de voluptate de-a se retrăi, descoperindu-se foarte complex, de-o complexitate uimitoare, aşa că într-un fel îi era recunoscător că-1 ajută să se „regăsească". Lui Prică Botezatu, proaspăt absolvent al unei şcoli de plutonieri - subofiţeri - cazul i se păruse din capul locului interesant. După nume: Tache Frumuşanu, „doctor de femei" - E-he! ăsta... mama lui! a văzut multe! Până nu spune tot, nu iese de-aici. Nu-1 interesa politica, viaţa socială a banditului - el îndruma mereu discuţia spre partea intimă ceţoasă, tulbure a individului. „Relaţiile tale cu femeile ne interesează" - spune, când Tache Frumuşanu încearcă să strecoare şi câte un amănunt „civil", cum a participat la o întâlnire de cuib, fără să vrea, el fiind

950
MARIN SORESCU
într-un copac cu una, nimerindu-se acolo în pădure, când sosise ceata să înveţe cântece şi, neavând ce face ei doi, ţuşti! se suiseră într-un stejar şi stătură pitiţi în frunze.
   - Dă-i în hibă de legionari! de-ăştia se ocupă altă secţie, nu-i de compentiţia mea... spune cine era aia?
   - Care?
   - A din copac... se poate face ceva-n copac? Aşa... manevre civile?
   - în care copac... făcu Sergiu pe prostul...
   - în ăl de-ai stat cu bandita... ce ai procedat?
   - Depinde...
   Mic şi îndesat, cu fruntea îngustă, blond ca floarea de dovleac, Prică se aprindea, ardea de nerăbdare şi curiozitate imediat ce mirosea o istorioară mai piperată. Era o secătură cu mare deschidere către misterul feminin. I se părea că n-a aflat încă tot ce poate femeia, că trebuie să existe comori de voluptăţi încă ascunse în sânul maselor de femei, şi că prin dezvăluirea unor secrete poţi fi fericit pe lumea asta atât de mică şi-n viaţa asta atât de scurtă... Şi că cele mai multe din aceste secrete erau deţinute de capitalişti, de clasa burgheză, de moşieri şi, în general, de către exploatatori, care beneficiază de studii în străinătate, şi se întorseseră de acolo şi cu noi metode de-a face copii, în ultimă instanţă, care, măcar că ieşeau toţi tâmpiţi, gângavi şi netoţi, prilejuiau la procreaţie adevărate mine de voluptate. Secretele acestea scăpaseră clasei muncitoare, preocupată mereu de producerea bunurilor materiale şi neavând timp de trai personal şi de bunăstare materială şi industrială. Acum, când se întorsese roata, era cazul să se smulgă prin orice mijloace informaţiile despre sufletul feminin. Aceasta era, expusă pe scurt, concepţia lui despre rostul resortului de „moravuri" unde începuse să lucreze de curând, cu mult sârg, derutând prin întrebările lui orice om sănătos care credea că e „reţinut" pentru cine ştie ce delict grav. Frumuşanu refuzase la început să spună orice amănunt pe care-1 considera ca ţinând
JAPIŢA
951
de profesiunea sa. „Femeile vin la ginecolog ca la un duhovnic", spuse el. N-ai voie să divulgi secretele altora.
    - Fac ceva şi pe duhovnic... lasă că le vine rândul şi lor... cum n-ai voie sa divulgi secertul, când noi te-am adus aici tocmai pentru asta? Nu vezi că n-ai logică...
    - Păi, nu e voie... E amoral.
    - Noi îţi dăm voie... şi dacă-ţi dăm voie, înseamnă că trebuie să spui.
    Văzând că nu merge pe calea asta, Prică îl somase să spună tot despre relaţiile lui cu banditele.
    - Nu erau deloc bandite... erau femei care veneau la consultaţie... de la boieroaice până la ţigănci...
    - Lasă ţigăncile... că pe-astea le mai ştim şi noi... boieroaicele cum sunt?
    - Unde?
    - Dă-te... nu-mi face mie pe şmecherul... şi cu un dos de palmă, zvâcnit pe neaşteptate, îl întinse lat. Nu era prima dată când Sergiu lua contact cu podeaua. Ba odată, la o astfel de „directă", refuzase să se mai scoale.
    - Ridică-te şi stai drept în faţa superiorului.
    - Nu mă ridic, până nu numeri...
    îi „numărase" tot acolo jos vreo cincisprezece pumni, care se pare că avuseseră darul să-l remonteze pe pirpiriul Don Juan fără voie, că sărise în picioare, luând poziţia de drepţi, aşteptând să vorbească întâi „superiorul". Apoi, încetul cu încetul, după ce trecuse şi prin mâna altora, care îi umblau în alte sertăraşe ale vieţii, Frumuşanu ajunsese la concluzia că, de fapt, ce-i cere Prică e o nimica toată. Artă pentru artă! Ce ştie el despre femeie? Totul şi nimic. Dar ia să vedem? Şi scormonind bine reînviase episoade din viaţă, la prima vedere banale şi fără importanţă, dar care, luminate în detaliu, în lungi nopţi albe îi descopereau „misterioase" legături şi semnificaţii. Se plimba prin iubiri ca pe un covor de frunze moarte, ce foşnesc sub picioare, stârnind un cortegiu de amintiri. Prică îl asculta cu gura căscată şi, din

952
MARIN SORESCU
când în când, îi dădea câte-un ghiont de admiraţie: „Ai făcut tu asta! Fugi, că nu te cred!“ Şi jap! câte una, care-1 făcea pe Tache „să fugă“ până-n colţul camerei. „Eşti nemaipomenit! mustăcea Prică... da’ şi aia o curvă! Nu, zău, aşa a fost?“
    - Dacă vă spun... Nu m-a lăsat să mă apropii de ea aşa cam vreo două luni... plimbări prin parc... ştiu că mergeam noaptea târziu şi după ce şedeam pe câte o bancă şi discutam despre fotografii...
    - Care fotografii?
    - Arta fotografică în general... despre Daguerre.
    - Cine a fost... Dag...?
    -Un pictor care-a inventat daghereotipia... primele fotografii... şi asta din greşeală, neavând nu ştiu ce soluţie pentru o gravură a lăsat-o expusă la soare...
    -Auzi, lasă chestiile astea... trebuia s-o fotografiezi goală să avem aici documentul.
    Sergiu zâmbi, cu buzele lui vinete ca două viorele. Mania individului îi dădea o bună dispoziţie stranie.
    - In sfârşit - deci stăteam pe bancă, la urmă după ce ne săturam de flecăreală... dar numai subiecte înalte, pe care singur n-aş fi fost niciodată în stare să le înghit, probleme de artă în general, de tehnică a fotografiei... cum au pornit unii pictori de la nişte fotografii oarecare... De pildă Toulouse-Lautrec, pentru afişul acela, ori Monet pentru atitudinea dansatoarelor.
    - Care atitudine?
    -Aşa, pe vârfuri, şi c-un picior ridicat...
    - Serios?
    - Da... şi la urmă zic, dădeam tur Foişorului de Foc...
    - Cu ce scop?
    - Ca să-l-nconjurăm... şi abia atunci, că de-aici plecasem, îmi venea în gând să-i spun că, de fapt, iubirea nu-i doar vorbă de daghereotipie. (Cred că zincurile ne aduceau în subconştient subiectul daghereotipiei, şi asta de fiecare dată.) Mai conţine şi câte o întâlnire de alt ordin.
JAPIŢA
953
   - Eu i-aş fi dat ordin să se... culce cu mine, plasă Prică o glumă. Scurt pe doi! Spune mai repede cum a fost. Timpul trece, banditule, şi afară se construieşte o viaţă nouă şi tu mă ţii în loc cu poveşti... - S-a lăsat?
   - Nu...
   De data asta pumnul în coastă îl lipi de uşă...
   - Nu vrei să spui?
   - Ba da, dar dacă n-a vrut? continuă Tache cu sânge rece... pe faţă (se iovise cu gura de clanţă). Ce-i puteam face?
   - N-ai ştiut cum s-o iei... Toate fac pasul ăsta. Şi zici că era boieroaică?
   - Da... de optsprezece ani...
   Un plescăit de buze... din partea lui Prică.
   - Frumoasă?
   - Parcă era pictată. Nişte sâni tari ca piatra, rotunzi ca două gogoloaie şi-un picior zvelt...
   - Trebuia... pe vipera aia... Eu ştii cum aş fi luat-o?... dar mai bine spune mai departe... Te dispreţuia ca clasă?
   - Nu cred. Deşi avea un aer mândru şi-un fel anumit de a zâmbi... nişte dinţi albi, dantură perfectă şi buzele arcuite - totul era arcuit la ea, dacă stau să mă gândesc bine... Şi vârsta... la 18 ani omul zbârnâie... iar femeia zbârnâie şi cântă...
   Prică îşi aprinse o ţigară. Trase un fum... şi ca şi când acest fum l-ar fi schimbat în unul mai bun, îi întinse şi doctorului o ţigară.
   - Da, domnule... continuă Frumuşanu aproape fericit, făcând ochii mici şi privind prin rotocoalele pe care le slobozise pe nas c-o mare voluptate... până când într-o zi... (o pauză lungită ostentativ, văzând cum în ochii celui din faţa lui începe să sclipească iarăşi interes bolnăvicios...)
   - Aşa... într-o zi, curva...
   - ...mi-a povestit viaţa ei... care, ştii, a produs asupra mea un efect ciudat... de înfrăţire...
   - De ce? de înfrăţire între popoare, adică?...

954
MARIN SORESCU
   - Nu ştiu... m-a apropiat foarte mult de ea. Ca şi când aş fi cunoscut-o de când lumea, aş fi fost mereu alături de ea, un fel de frate. Mai ales momentul cu bombardamentul... Ceva oribil, de nedescris! Să vă povestesc mai bine cu cuvintele ei...
5 avea un glas plăcut şi, pe măsură ce retrăia acele clipe, când fusese la un pas de moarte, o căldură secretă urcă în timbrul vocii - de obicei îi spunem emoţie, dar era mai mult decât
emoţie... Aşa...
      Venisem de la moşie chiar în dimineaţa aceea - cu io cabrioleta, eu stăteam pe capră între logofăt (administratorul moşiei) şi nea Târlea birjarul - moşia nu era departe de Bucureşti...
   - Aveai moşie... criminalule... şi n-ai spus până acum...
   - Nu... sunt cuvintele Gherghinei... fata de boier...
15	- Aha... da’ ce nume boieresc e ăsta?
   - Mie-mi place, fiindcă mi-e dragă fata... Şi... spun acum cum mi-a spus ea, atunci când a...
   „...să vedeţi, s-a întâmplat o minune la care nu mai speram... Buun! Mama tocmai venise de la coafor, asta era 20 distracţia ei, să-şi facă unghiile şi să-şi aranjeze părul. Şi venise c-un păr clădit în etape şi bibilit frumos, că avea părul lung, dacă l-ar fi lăsat pe spate, i-ar fi venit până la mijloc... şi ştiu că m-am minunat de ce frumoasă coafură îi făcuse coafeza în ziua aceea. Şi stam la masă, când a început alarma şi ce să 25 mai ieşim?... că toată ziua suna, am rămas în casă... Se bombarda de câteva ori pe zi, când Ploieştiul, când Bucureştiul... nu ştiu ce ne adusese în oraş... de ce nu stătusem la Pânzata... acolo era moşia... la conac. Şi odată au început să se audă bufnituri, explozii - şi ne-am furişat toţi, cu servitori 30 cu tot în beci - era un fel de coridor lung... stăteam zgribulită lângă perete şi-odată un zgomot surd, pe care n-am cum să-l imit... şi-n câteva clipe un val de praf alb... căzuse o bombă pe casă. în panica aceea nici nu ştiu cum am ieşit pe fereastră unul câte unul, să ne adăpostim - un vecin avea tranşee în
JAPIŢA
955
curte!... Morţi pe stradă... Casa noastră dărâmată morman, un nor de praf se ridica din ea - şi mai târziu când a trecut praful, am văzut că mai rămăsese o bombă neexplodată între fiarele de la etaj - un cetăţean întins pe trotuar, mort, c-un felinar spart în cap. Am sărit peste el... Şi-atunci mi-am adus aminte de coafura mamei, ea... domnule, n-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva - avea în cap o coamă de-o jumătate de metru de păr ridicat în sus... Era ca o leoaică zburlită!... Părul se electrizase de frică - există acest fenomen cum face şi pisica de-şi zburleşte coada... Şi aşa a străbătut cele câteva sute de paşi, care ne despărţeau de tranşee - ca o flacără, cu ochii măriţi de groază. Şi totul în jur era zob, sânge şi moloz. Ardea Bucureştiul, pe alocuri ardea şi trotuarul, şi un cer negru deasupra. Şi ăsta a fost bombardamentul - cu asta am rămas în minte - cu o coamă de leoiacă crescută în capul marnei". Tache se opri... şi se duse să se uite pe fereastră... Ştia că individul mai aşteaptă ceva, dar puţin îi păsa. Evocarea fetei îl tulburase: era emoţionat şi acum, reamintindu-şi-o.
   - Şi după aia... făcu cu ochiul Prică, venind lângă el şi privindu-1 în faţă, Gherghina te-a luat de mână şi te-a dus la pat.
   - Aş...
   - Atunci de ce mi-ai povestit tâmpenia asta?
   - Nu ştiu... aţi cerut o relaţie despre o femeie... He, cu Gherghina am avut multe întâlniri... Ce om minunat!
   - Gherghina şi mai cum?
   - Numele celălalt l-am uitat.
   - Boieroaică?
   - Da, se purta ca o boieroaică. Avea nobleţe în gesturi, păşea mândru, foarte distinsă în mişcări... S-o fi văzut călărind...
   - Pe cine?
   - Un cal nemaipomenit...
   - Cum îl chema... adică... lasă, trădătorule, avem noi metode să te facem să ne divulgi tot. O să te punem faţă în

956
MARIN SORESCU
faţă cu Gherghina să vedem dacă o să vă mai dea mâna să vă destrăbălaţi...
   - Dar nici n-a fost vorba de aşa ceva...
   Nici Tache nu era mulţumit de interogatoriu, era ca un 5 interviu care parcă nu-i reuşise. Nu spusese lucruri prea interesante, sau nu suficient de bogate... Ar fi vrut totuşi să nu-i facă o impresie urâtă omului care-1 tortura cu atâta sadism, sau poate un sentiment al datoriei îl făcea să mai caute prin sacul cu amintiri.
10 Ceva a fost totuşi între noi... Nu apucă să continue. Intră în încăpere un locotenent major şi-i spuse să-l urmeze. Prică rămase să scrie ce înţelesese el din discuţia cu doctorul.
VIII
      Nu trebuie să cauţi o logică în toate astea pentru că viaţa 15 însăşi nu are nici o logică.
   - Ei, aş!
   - Da, da. Dacă te gândeşti mai profund vezi că nu dai de nici o raţiune. Chiar verbul a gândi are formă reflexivă - a te gândi, în sensul ăsta. Te gândeşti la ceva, în fond la tine.
20 E o intuiţie generoasă a limbii române, o sugestie că trebuie să găseşti rezolvarea în tine. Tot universul e în tine şi gândindu-1 vezi că nu are nici un sens, aşa cum înţelegem noi lucrurile cu biata noastră minte. Omul nu e un animal care să pătrundă misterul. Puţin mai evoluat decât urangutanul # şi nici asta nu e sigur. Ştii că şi cimpanzeul are amprente digitale? Normal ar fi ca toate vieţuitoarele să aibă acelaşi grad de perfecţiune, sub diferite forme. înţelegi? Nu încape evoluţie. Aşa cum e lumea - deşi nu-i raţională, cum spuneam, e grozavă. Completeaz-o, dar fără să încerci să-i dai vreo 30 explicaţie, pentru că explicând-o ajungi la tine. Şi ce explicaţie îţi poţi da ţie însuţi? Nici una. Ai venit din neant,
JAPIŢA
957
te duci în neant, după ce ai luat puţin seama în jur, belind ochii, uimiridu-te şi plecând nedumerit. Fără memorie te naşti, fără memorie pleci. Ca şi popoarele.
    - Cum ca şi popoarele?
    - Şi ele îşi uită periodic începuturile, îmbătrânesc, se amestecă, apar sub alte nume. Două-trei mii de ani şi gata... Piatra, vezi e mai tare... Face un ţărănoi o oală, durează milioane de ani, o găseşti în pământ ca şi nouă. în timp ce despre valurile de oameni care s-au învârtit în jurul acestei oale nu se mai ştie nimic. Şi acum ăştia vor să transforme lumea! Vax. O tâmpenie a unuia din secolul trecut care habar n-avea de subtilităţile filosofiei. Faţă de eleaţi, era ca ăla care freacă două lemne ca să aprindă focul şi tu îi întinzi bricheta... Râse zgomotos. Un primitiv. I-auzi! Totul e plusvaloare şi lupta de clasă! Da, asta e valabil dacă vrei să înlocuieşti o clasă cu alta, dar nu poţi să faci să dispară exploatatorul. Pentru că apare altul - statul - şi iar se fac două clase - cei care muncesc şi statul. Mai bine le spui oamenilor clar: Bă, dobitocilor, bă, guguştiucilor, unii dintre noi trebuie să muncească şi alţii trebuie să-i supravegheze pe cei care muncesc ca vitele. Şi acum eu am chef să supraveghez - eu, clasa muncitoare — iar voi să trageţi la rangă, exploatatorilor! E rândul meu, gata! La muncă, marş! Tu-vă mama voastră de burjui; şi ăştia devin peste noapte clasă muncitoare, care până se organizează, ehe! trece timpul, i-ai supt toată măduva şi tu — fanfaronul care strânge dările şi-i pui să împingă pietroaie pentru piramidă. Las’ să le dea nisip în ochi! Las’ să curgă năduşala de pe ei! Se răscoală din când în când, le dai usturoi, două-trei zile, că aşa se proceda pe vremea piramidelor. Usturoiul era cum ar fi acum salariul... Aliment magic, îi ferea de desele epidemii. Şi după două-teri zile, o săptămână, iar nu mai e usturoi... şi iar te pui cu biciul pe ei. Şi piramida se înalţă!
    Bosoancă trase adânc din ţigară şi simţind că e gata să-l ardă la degete îi întinse chiştocul lui Rujea. Acesta strecură

958
MARIN SORESCU
două degete din mâna lui butucănoasă printre porţile ruginite de umezeală şi „de vorbărie" şi-l apucă lacom. Ah, cât de mult face un fum într-un sistem filosofic! zise el, după ce îşi umflă de câteva ori foalele plămânilor.
   - Mă, Bosoancă, zise, nu mai plânge, mă băiatule, că faci lumea paznicilor de râs. Plângi şi-ţi ştergi lacrimile cu baioneta, păi ce gardian eşti tu, mă?...
   Pe Bosoancă într-adevăr îl apucase aşa un val de tristeţe... Lipsa de ordine din univers, aşa cum i-o releva acest „bandit", făcea să-l podidească lacrimile. Avea o înclinaţie spre filosofie - n-apucase să facă decât o clasă de liceu, dar îi mergea mintea, şi dăduse aici peste o comoară de deţinut care îi băga în buzunar pe toţi profesorii. Era un noroc pentru el, Bosoancă, să-şi facă stagiul aici, şi orele lui de planton erau plăcute pentru toată lumea. îl lăsa pe Rujea să vorbească tare şi să răspundă ce vrea la întrebările celor din celule. Deţinuţii stăteau întinşi pe priciuri, înghesuiţi vai de capul lor, sau în picioare, plimbându-se, vrând ca să facă mişcare şi se bucurau şi ei de elocvenţa acestuia. Fuseseră amestecaţi la început: politicii cu dreptul comun, la urmă îi aleseseră. Aici se aflau cei cu dosare grele, trădătorii de ţară, criminalii de război, cei fără speranţă, care urmau să mai fie triaţi o dată, de două ori... mă rog... aveau viitorul în faţă, chiar sub nasul lor. Erau cu nasul lipit de propria moarte - ca de un geam negru al dubei. Aşa gândea uneori, cu milă, Bosoancă: Filosoful îi făcea să uite de ei, destinul lor individual părea un fleac pe lângă destinul omenirii.
   - Şi de ce sunteţi voi aici? se auzi o voce piţigăiată a profesorului Sumlescu. Un mare profesor de filosofie, o minte largă şi bine mobilată, elev al lui Maiorescu şi tobă de fişe. Numai că odată încăput aici uitase toate sistemele pe care ştiuse să le predea atât de bine, obiectiv şi rece, nelăsând propria-i atitudine să tulbure expunerea conceptelor altora... îl ardea doar destinul lui, îl seca la ficat. Şi de zece ori pe zi îi punea lui Rujea aceeaşi întrebare... De ce suntem noi aici?
JAPIŢA
959
   - He-he-he! se rostogoli glasul puternic al acestuia şi, ca şi când ar fi auzit pentru prima dată întrebarea, „stai să mă gândesc..." (Râsete înfundate, prin celule.)
   - Asta e o întrebare că trebuie să te scarpini în cap ca să poţi răspunde bine. Ştiţi că scărpinatul în cap nu se face de-a moaca, are o raţiune. Memoria noastră, centrul memoriei e pe undeva, spre ceafă, şi gâdilându-1, îl pui în mişcare. Aşa că avea dreptate unul care, ca să răspundă bine la un interogatoriu îl punea pe plutonier să-l scarpine în cap, că el avea mâinile legate. „Dacă vă încăpăţânaţi să nu mă scărpinaţi, n-o să aflaţi nimic de la mine - zicea el - că nu-mi aduc aminte."
   - Pentru ce sunt eu aici? - scânci iar Sumlescu? Mic şi pirpiriu, o mână de om, continua să nu înţeleagă acest lucru.
   - Pentru destinul omenirii, nene! Rujea sublinie cuvintele „destinul omenirii". Un hohot de râs general. Parcă zidurile ar fi dispărut ca prin minune şi toţi, elevi într-o clasă, ar fi făcut haz la o glumă bună a profesorului lor. Sumlescu scrisese într-adevăr o carte cu acest titlu, foarte interesantă şi originală. Inofensivă de altfel. Fusese, e adevărat, şi ministru sau nu ştiu ce înalt slujbaş.
   -Au dreptate! Perfectă dreptate! interveni Tundrea, care era la rând „ să stea cu spatele la cel care stătea pe oliţă". (Un hârdău care se arunca la două-teri zile şi puţea îngrozitor.) în celulele în care numărul locatarilor era mare, atmosfera era într-adevăr împuţită. „Lasă că nici cu cea de afară nu mi-e ruşine!" Nu ştiu cine lansase această „minimă" consolatoare.
   Şi apoi repede - ca să o ia înaintea lui Rujea.
   - Suntem butucii gata puşi pe capră pentru tăiere şi flăcăii tocmai se pregătesc cu fierăstrăul! Cu ăla electric. Drujba. Butuci sub cazanul revoluţiei. Combustibil pentru mersul înainte. Zău, că le dau dreptate. Tundrea îşi ţinea mâna peste mustaţa mare pe oală, care albise pe neaşteptate. Se afla reţinut de vreo opt luni, nu ştia pentru ce, nici el. Spre deosebire de ceilalţi, se remarcase prin activitatea pronunţat, de stânga.

960
MARIN SORESCU
Ziarist şi gânditor marxist. Făcuse studii strălucite în Germania, unde îşi luase doctoratul în drept şi se lăuda - şi era adevărat - a fi fost primul din lume care a scris o carte despre Germania hideristă, prevăzând sfârşitul lamentabil al dictatorului.
    In ce mă priveşte, scria el într-o altă carte, cred că o să mor de bătrâneţe într-un colhoz din Bărăgan. Pe vremea aceea, prin 1935, părea o glumă. Acum când i se împlinise aievea profeţia legată de prăbuşirea nazismului, când se zvonea că Bărăganul va fi primul care va intra în colhozuri, nu înţelegea de ce se află aici, de gardă la oliţă şi nu acolo, în iureşul transformării revoluţionare a agriculturii. „Pentru că nu sunt bătrân", îşi spunea, „Nu încă". Voi face un stagiu pe ici pe colo, şi cu vremea, cu înmuierea ciolanelor, o să-mi găsesc eu Bărăganul. întotdeauna el era cel care, şi aici, ducea lupta contra aripei reacţionare.
    - Din punctul de vedere al tacticii marxiste, dumneavoastră reprezentaţi, distinşi domni, vechiul. Rămăşiţele burghezo-mo- şiereşti, clasa exploatatoare, care trebuie să dispară! Cel păzit îşi făcuse nevoia. Veni spre el încheindu-se la pantaloni.
    - Nu mă laşi, domnule, să-mi tihnească şi mie căcatul!
Ce le tot iei apărarea?
    - Că doar nu eşti la bară! Le-ai făcut bine cât erau la strâmtoare (Tundrea îi apărase într-adevăr pe comunişti în nişte procese - apărător benevol şi redutabil, în numele convingerilor sale politice). Şi acum, când nu mai au nevoie, uite ce fac cu dumneata. Se şterg cu dumneata la fund.
    - O fi vreo greşeală... se întâmplă în toate revoluţiile - spuse cu înţeles Jenică. Stătea în cot pe marginea priciului şi încerca să memoreze poezia. Poetul Trainic, camarad de încăpere, îl rugase, întrucât era cel mai tânăr din „echipă" să-i ducă şi lui „afară" nişte poezii. Căci el nu mai spera să apuce eliberarea. în fiecare zi îi comunica poezia scrisă atunci, porţia de vers, zicea Jenică, i-o repeta de două trei ori şi flăcăul o băga la glavă. „O să ies cu capul cât baniţa, din cauza versurilor dumitale". Poezia se numea Dumnezeu:
JAPIŢA
961
Numai ca să le ţin tuturor brazilor Firul cu plumb Să crească drept ca lumânarea Şi mi-ar lua tot timpul
Numai ca să ajut Picăturilor să găsească pârâul Şi pâraielor să dea de planul înclinat Al văii
Şi mi-ar lua tot timpul.
Da, fdosofii-s nebuni Eu nu pot exista Decât înăuntrul meu.
Am spus.
   „Am spus" - rosti el tare şi bucuros că reţinuse: adică n-am spus nimic, acum vreau să vă spun ceva. Şi către Trainic: Gata, maestre, s-a înregistrat. Acum pot să iau şi eu cuvântul? Nu ştiu ce voiam să spun - dar e o viforniţă afară, fraţilor; simt cum se răsucesc fulgii prin aer - ninge învârtit, o haşurare şi-o încâlceală de fulgi mari şi pufoşi... Oftă adânc. Şi un aer de-o puritate... Ia să-l întrebăm pe gardian.
   - Vere, mă vere! Cum mai e pe-afară?
   Paznicul încă mai plângea pradă emoţiei puternice provocate ca întotdeauna de prelegerile filosofice ale lui Rujea. Era fericit! Ce noroc pe el! Să fie paznic la crema societăţii şi să înveţe de la ei, aşa pe gratis. El, copil sărac, cu mare drag de carte, dar fără posibilităţi materiale - părinţii nu-i putuseră plăti taxele în primul an de liceu - şi singurul - şi fusese dat afară... şi acum iată ce de mai profesori aici, ce minţi luminate şi cum mai ştiu să vorbească.
   - Ai? Tresări el speriat. Aţi spus ceva?
   - Cum e vremea afară, măi puţă? Aşa-i că ninge?

962
MARIN SORESCU
   - Ninge domnule puşcăriaş, ninge de azi-noapte cu fulgi mari viscoliţi.
   - Vă spusei eu? - se făli Jenică. Eu am antenele mele meteorologice. Şi la vară o să fie cald, proroci el. Şi secetă mare, că mă doare pe mine într-un cot. Se ridică şi se frecă pe cotul care-1 durea într-adevăr.
   - Băieţică, spuse el tare, ca să-l audă paznicul. Când mai vii data viitoare, adu-mi şi mie un fulg în batistă. Vezi să nu uiţi, fă-ţi un nod.
   Altfel viaţa era monotonă - pentru că în mod ciudat, nu se întâmpla nimic. Adică se mai întâmpla ca unul să fie scos la interogatoriu, fie de tot. Brr! Nu demult, chiar Căpete ăsta îl condusese până în curte pe deţinutul numărul 879412, unde îl luase în primire plutonul de execuţie. Era dis-de-dimineaţă - execuţiilor le priesc zorii; nu ştiu cum se făcea că toate se-ntâmplau atunci când se îngâna ziua cu noaptea. Totul se petrecuse foarte simplu, deţinutul nu protestase, glumise cu el, străbătând coridoarele, probabil că nu ştia unde merge şi chiar acolo în curticica aceea interioară, lângă zid, în timp ce-1 legau la ochi părea bine dispus. îşi dădea seama de moarte, dar parcă nu era vorba de moartea lui, sau o considera cumva o moarte provizorie. Căpete se întorsese cu spatele, la auzul comenzilor: „încărcaţi!" - zgomotul acela sec al gloanţelor care ating fierul puştii, mişcarea încărcătoarelor, „Foc!" - şi cuvenita rafală... Se întorsese la post cu inima grea, dar curios, nu-1 podidiseră lacrimile... Era impresionabil la vorbe, nu la fapte. Dacă i-ar fi explicat Rujea sau altcineva poate chiar numărul 879412 ce înseamnă o execuţie, ar fi plâns în hohote. Dar pentru împricinaţi, cum spunea, viaţa părea monotonă şi Jenică găsi chiar explicaţia acestei aparenţe: pentru că era supraîncărcată de idei, intelectualizată la maximum, având ca fundal în subconştient aceeaşi obsesie a eliberării. Acea „o zi după", să se vadă afară şi să mai trăiască măcar o zi. Oricum, zilele se urmau unele după altele, în acelaşi ritm, în aceeaşi
JAPIŢA
963
mizerie umană; micile porcării fiziologice, barbaria lipsei de intimitate, faptul că trebuiau să respire unul lângă gura celuilalt. Pe de altă parte acea senzaţie de libertate care îi învăluia uneori, ca un val răcoros, pe o plajă încinsă. Momentele de desfătare intelectuală. Sentimentul că poţi gândi şi exprima tare orice> fără nici o oprelişte, fără teama că te aude cineva şi te toarnă, şi fără acea autocenzură care de obicei subminează, în libertate, spiritele slabe. Aici personalitatea se desfăşura larg, plenar, gândirea prindea aripi, ajungea să-şi pipăie propriile limite, se călea, se nuanţa. Mândria de a fi om îl încerca într-adevăr si pe Jenică şi pe ceilalţi. După vreun discurs frumos al lui Rujea se pomenea şi el spovedindu-se: „Aproape că-mi veni să plâng, fraţilor. Frate Căpete, striga el la sentinelă, dă-mi, mă, puşca să-mi şterg lacrimile cu baioneta - că n-am batistă." într-o zi „ascultătorii" îi cerură lui Rujea să dezvolte subiectul Miron Costin. Mintea enciclopedică a acestuia îi uimea într-adevăr de fiecare dată pe toţi. Erau şi ei tobă de carte, dar pe specialităţi. Fiecare tare pe felia lui, Rujea stăpânea toate feliile, privea orice subiect de sus, vultureşte şi apoi cobora şi la amănunte, dovedindu-se o bibliotecă universală ambulantă. „înoată în fişe" - pezevenchiul, gândea Jenică. E, să vedem acum, cum scoate fiţuica. A mierlit-o de data asta.
   - Despre Miron Costin?
   - Da, da! Ala cu statuia din Iaşi, când te duci Ia teatru... nu ştiu cine făcuse această precizare.
   - Ha, ha, ha! se auzi vocea lui Rujea. De mult nu m-am gândit la el. Victima legionarului ăla de Constantin Cantemir, cel care, cum spunea Neculce, „carte nu ştie", ce numai iscălitura învăţă a face [...]. La stat nu era „mare; era gras, burduhos, rumen la faţă, buzat." Păi unul care nu ştie carte şi era rumen la faţă, căci mânca bine şi dormea bine, cum îl putea suferi? Căci Miron era palid la faţă, dormea prost, din cauza multelor execuţii pe care le descoperea în letopiseţul său. Şi pentru că, mai ales, el ştie să se iscălească. Trebuia deci

964
MARIN SORESCU
s-o sfârşească prost, vai de capul lui, scurtat de cap. Trăia parcă în aşteptarea acestui eveniment. Era prăpăstios, căci ca adevărat român înţelesese bine ce ne aşteaptă pe toţi, care ne e destinul în acest spaţiu. Este primul care arată decalajul dintre gând şi faptă, din cauza împrejurărilor neprielnice. Ne-a fost dat să avem gând mare, cuprinzător, dar să nu-1 putem duce la îndeplinire decât parţial. Spune el în „Predoslovenie": „Fost-au gândul meu, iubite cetitorule, să fac letopiseţul ţării noastre, Moldovei din descălecatul ei cel dintâi, carele au fost de Traian împăratul şi urdzi şi începătura letopiseţului..." (Rujea trage aer în piept şi continuă.) „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi nooă. [...] şi letopiseţ întreg să aştepţi de la noi de om avea dzile şi nu va fi pus prăvecinicul sfat puternicului Dumnedzău ţărâi acestiia ţenchiu şi soroc de sfârşire". Deci, de om avea dzile!... şi n-a avut. Şi acel ţenchiu şi soroc de sfârşire care stă mereu deasupra noastră!
    Păi, cum să sfârşească bine vorbind de Ţara de Jos, dacă pe fiecare pagină a lui găseşti numai căsăpiri, înţepări, otrăviri, „jacuri". „Ce îmbla în tot ceas, cum să dzice, cu zilele amână", scria. Umblai cu zilele în mână. Boierii erau intriganţi, iar domnii vărsători de sânge şi cu „nemilă de ţară". „Deci pre Barboiu cel Bătrân îndată l-au înţepatu în laturea târgului, iară pre feciorul lui au trimis de l-au spânzuram în poarta casei tătâne-su". „Pre câţi-şi aducea prinşi, pre toţi îi omora, cu mustrarea ce avea elu obiceiu: «Să nu te ierte Dumnedzău, cu cel cap mare al tău»". Asta e Ştefan Vodă Tomşa. „Iară prepuseră gându să-l otrăvească".
    Nu se amistuiau între ei boierii şi domnul.
    „Nici într-un chip nu putea să amistuiască Alexandru Vodă fapta boierilor". [...] Deci şi boierii toţi umblau cu paza „vieţii".
    - Asta citeşte, luaţi-i cartea din mână. La ce pagină sunt toate chestiile astea râse Jenică?
JAPIŢA
965
    - Vreau întâi să vă prezint faptele, zise Rujea. La urmă Welt.
    - Daţi-mi voie. Şi Dăscălescu ridică două degete în sus, ca la şcoală. Ştiu şi eu un citat. Şi începu repede-repede, de teamă să nu înceapă iar Rujea: „Cinstite, iubite cetitorule, să-ţi dăruiască după aceste cumplite vremi ale anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor, a face-o iscusită zăbavă, că nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor".
    Un moment de linişte. Aşteptau cuvântul lui Rujea. Acesta tăcea.
    - Ce faci, stimate?
    Apăruse însă, pe coridor, şeful puşcăriei. Ascultase tăcut din cronici. Rujea îl simţise. De obicei nu-i păsa când trage cu urechea! Acum parcă se intimidase.
    - Daţi-i înainte, daţi-i înainte, îi îndemnă cu duhul blândeţii locotenentul major Chirpici. Şi pe alt ton: Viperelor, tot mai secretaţi, tot mai secretaţi!
    - Doar de-aia suntem la secret, bombăni Jenică. Şi după ce şeful plecă: Domnilor, eu m-am decis, mă fac contrarevoluţionar de profesie. Dacă unii îşi dedică întreaga viaţă acestei îndeletniciri, se fac, încă de mici, revoluţionari de profesie, trebuie să existe şi contrarevoluţionari de profesie. Ca să aibă ăia pe ce se baza, cu cine se încontra. Nu poţi face revoluţie dacă n-ai pe cine rade. Acum ne rad pe noi - înainte l-au ras pe Miron Costin, mai de curând l-au ras pe Iorga, executorul testamentar al Vornicului. Mâine rad chiaburii, poimâine pe mijlocaşi, după aia pe ăi săraci... şi se termină prea repede... Nu mai au mălai... Şi trebuie să fie şi un grup care să le furnizeze mereu îndârjirea revoluţionară: contrarevoluţionarii de profesie! Complotează ei zi şi noapte contra individului - ca şi când n-ar fi preluat puterea - contracomplotăm şi noi. Continuu şi fără
o	clipă de răgaz. Care pe care!
    - Mai tacă-ţi fleanca! îl înghionti unul. Vezi unde te afli.

966
MARIN SORESCU
    - Mă aflu pe poziţie, zise Jenică. Mânca-mi-ar drobul. Am glumit. Ce v-aţi crispat toţi aşa dintr-o dată? Nu ştiam că m-au închis aici numai cu comunişti. Toţi bănuitori, toţi prepuelnici - gata să interpreteze. V-aţi pus cu prepusul pe mine, ca să vorbim cronicăreşte. îmi cătaţi price. Gata, tac şi întorcându-se către Trainic: Hai să-nvăţăm poezia, şi pe alt ton: Dar o-nvăţ degeaba, că eu de-aici nu mai scap. Mă belesc tovarăşii. Dar nu strică să mergi cu un bagaj de poezii inedite de Trainic pe lumea cealaltă. Zii-i, nene!
    Episodul Miron Costin îi deprimase parcă pe toţi, se simţeau întorşi pe dos, nu ştiau de ce. Acesta fusese ridicat când se pregătea de nunta fiicei sale şi executat pe drum, spre Iaşi. îngropat în aceeaşi groapă cu fratele său Velicico Hatmanul, executat şi el atunci. (Oricum, cronicarul era cu totul străin de complotul - real sau doar presupus - al hatmanului.) Se vedeau toţi azvârliţi într-o groapă mare - care morţi, care vii - şi simţeau cum se aruncă pământ peste ei. Cu cazmaua, şi după aia îl mai şi bătătoresc cu picioarele gorobeţii. Paşi pe coridorul întunecat. Uşa se deschise scârţâind din balamalele ruginite şi unul din gardieni aruncă o căldare cu apă pe cimentul celulei. Plecă, răsucind de două ori cheia în broască şi punând şi lacătul. Te uiţi pe gaura cheii şi vezi lacătul cât plosca pe partea ailaltă. Asta da perspectivă! După zece minute, iar se aude lacătul deschizându-se, iar cheia în uşă, iar apare paznicul aruncând a doua căldare de apă. Pleacă fără să-njure — ceea ce i se-ntâmplă rar. Poftim de mai filosofează (tot Jenică). Parcă suntem în D’ale carnavalului.
*
* *
    într-una din dimineţi se trezi speriat de un vis. Nu apucase mai niciodată să viseze ceva legat, din cauza condiţiilor de insecuritate a visului: erau câte doi în prici, şi priciurile suprapuse şi o veşnică foială în ele. înghesuiala naşte monştri.
JAPIŢA
967
Ba se întorcea unul pe partea cealaltă văitându-se de un junghi, ba venea ăla de arunca apă pe ciment, ba unul se scula şi stătea în fund şi se ruga lui Dumnezeu, oftând din când în când, în loc de „amin" şi la fiecare oftat, adânc, din rărunchi, Jenică tresărea speriat: „Ce e? Ce s-a întâmplat?" Nacu era cel care îl implora pe Dumnezeu şi ofta. Profesor universitar şi el, fusese inclus în unul din loturi pentru... Nici el nu ştia de ce. Se întâlnea din când în când cu nişte prieteni şi comentau cărţi. Ultimele lecturi. închis deci pentru ultimele lecturi.
   Visul lui Jenică: se făcea că era la Paris, acasă la el! (acasă la el?) pe o stradă cam în pantă, cu multe dughene, şi mergea la cutia poştală, care era în curte, lângă poartă şi o găseşte ticsită cu cărţi din străinătate. Plicuri multe, un sac, cărţi şi scrisori - cum vor fi încăput toate în cutie nu-şi putea explica. Şi când să le desfacă le luase cu braţul, scăpă câinii — avea doi câini mari, frumoşi, şi ce să mai alerge după ei? Poate or veni singuri - nu se întorceau niciodată singuri, asta era! Da să citească o scrisoare, şi odată ţâşneşte apa din zidul casei lui... Nevastă-sa încerca să repare ţeava - se spărsese o ţeavă... şi apa curgea gârlă... „Fugi tu după câinele ăla negru, celălalt se întoarse" - îi zice nevestei. „Lasă, ce să mai ţinem lumina aprinsă în curte şi pentru el". Şi se trezise. Nu înţelegea de ce se speriase... „Azi primim veşti" - zise tare. Se treziseră şi ceilalţi. Am avut un vis. Ori ne dau ăştia afară, ori ne lichidează...
   - Nici una, nici alta, oftă Nacu. îşi făcuse deja rugăciunea şi oftase. Acum ofta suplimentar. Va fi o zi obişnuită, de clasă, zâmbi el.
   Era o fire blândă, cu un veşnic surâs pe buze, şi prezenţa lui emana bunătate, spiritualitate, împăcare. Era fericit oriunde l-ai fi pus şi fusese un mare noroc pe cei din celula lui că-1 puseseră cu ei, le mai ridica moralul, credea în victoria imanentă a binelui asupra răului.
   - Şi dacă o mierlim? întrebă Jenică, nerăbdător. Dacă o mierlim înaintea binelui imanent.

968
MARIN SORESCU
    Nacu tuşea uşurel şi în ochii mici i se aprindea o scânteioară:
    - înseamnă că noi suntem răul şi că binele a învins.
    - Şi de ce am reprezenta noi răul? Mira-m-aş! Adică mai ştii? Ia să ne scrutăm puţintel viaţa. însă în loc de a privi în el - dă-o dracu de viaţă a mea, că mi-o cunosc! - se gândi că săracul Nacu îndură chiar degeaba totul şi-l apucă o mare milă de el. De mai multe ori privindu-1, îi venise în minte imaginea unui miel alb şi cuminte, purtând la gât un şnur de arnici, cu ciucure roşu. „Să nu se deoache", aşa gândise ţăranul, luându-1 în braţe şi pupându-1 pe botul umed şi pe ochii mari. Dar după aceea uitase marea-i dragoste pentru el şi-l vânduse la târg spre tăiere. Ce face casapul când dă de un miel cu ciucure? Are un moment de ezitare, se prăbuşeşte ceva în el, se clatină ceva în cugetul lui de călău? Aceasta e întrebarea. Şi-o pusese de mai multe ori. Răspunsul. Aş! Taie întâi şunurul cu ciucure şi după aia hârşc! cu satârul. Se uită la gâtul subţire al profesorului. îşi şterse lentilele, cu podul palmei şi se mai uită o dată.
    - Ce mă fixezi aşa?
    - Mi s-a părut c-am văzut un ciucure roşu la gât... ori e cruciuliţă?
    - Nici una, nici alta. Am avut într-adevăr o cruciuliţă, dar mi-au luat-o „odată cu şireturile şi cureaua".
    Iarăşi i se aprinse scânteioara în ochi. Ironiile blajinului erau deosebit de fine - sau cine ştie, poate că nici nu încerca să ironizeze nimic. însă jocul ochilor - legătura care se face între vorbele lui şi acel moment de iluminare a chipului trădau necontenit o mare inteligenţă, capabilă de orice. Capabilă chiar să biruie iertarea universală şi să se dedea la înţepături maliţioase. Dumnezeu ştie!
    - „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti!" rosti Nacu.
    Jenică roşi. „Mi-ai citit gândurile". Nu te prigonesc... Da
se poate? Cine a zis asta cu Saul, că parcă îmi e cunoscută.
JAPIŢA
969
Mai multe hohote de râs, la diverse niveluri. Dimineaţa începea bine. Mai către prânz profesorul le vorbi despre Pavel. Ştia pagini întregi pe dinafară.
   „Marele preot Anania a poruncit celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură. Atunci Pavel i-a zis: Te va bate Dumnezeu, părete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege şi porunceşti să mă lovească împotriva legii!"
   - A propos de lege, interveni Tundrea. Este grăitor faptul că dreptul roman cerea să fie puşi faţă în faţă pârâtul şi pârăşii.
   Nacu: „Cei mai de frunte dintre voi să se coboare împreună cu mine, şi, dacă este ceva vinovat în omul acesta, să-l pârască".
   Tundrea: Asta zicea reprezentantul Romei, Testus.
   Nacu: întocmai. „Când a sosit Pavel, Iudeii, care veniseră de la Ierusalim, l-au înconjurat şi au adus împotriva lui multe şi grele învinuiri, pe care nu le putea dovedi. Pavel a început să se apere şi a zis..."
   Tundrea: Pavel ştia să se apere. Era învinuit de credinţa în învierea sufletelor.
*
* *
   Vremea asta, perioada asta, înţelegi, e o japiţă...
   - Cum o japiţă...?
   - O mare curvă... înţelegi? Uite-aşa te-nvârteşte - te scoate din minţi... şi cu banii-nainte - înţelegi? întâi îţi ia... toţi banii. Banii-nainte, ca la curve. Şi rămâi proletar. Iar clasicul marxism-leninismului, Marx, ce ne învaţă?
   Sacul cu bani. Totul e o marfă - depinzi de sacul cu bani al exploatatorului...

PARTEA A TREIA
IX
Plouase toată noaptea. începuse odată cu stinsul lămpilor şi răpăise întruna, uneori c-o furie atât de mare, încât bătrânei
i se părea că picăturile or să găurească acoperişul, care de mult trebuia schimbat şi înnoit. Pisicile torceau speriate, cele şapte, bătrâne, tresăreau din când în când; la câte un trăsnet pupilele lor mărite scăpărau prin întunecimea odăiţei. Ăi doi pui de mâţă, că nu-i păstrase decât pe-ai Pricăi, îi stăteau unu pe-o mână şi altul dormea dus lângă obraz. Găinile cârâiau prin colţuri. Doar cinci - mai multe pisici decât găini! Ziua nu se simţise bine. Tot dorul ăla din coşul pieptului. Abia putuse isprăvi o mămăligă, pentru mâţe. Pe la amiază, se petrecuse un fapt cu totul neobişnuit, nemaiauzit nici de la bătrânii cei mai uitaţi de Dumnezeu: zburase un car cu fân. Se urcase la cer, aici la Coada Săliştii, cu boi cu tot. Se pusese o hală de vânt şi un om tocmai terminase de încărcat un car cu fân, îl legase cu lanţuri şi odată, când a venit vârtejul, fânul s-a înfoiat, carul s-a ridicat întâi cu roatele dinapoi, apoi cu alelalte... şi la urmă şi boii... Mai mulţi săteni jurau că l-au văzut zburând peste vale - unii susţineau că la un lat de palmă de la pământ, alţii că aşa... la o jumătate de kilometru pe cer. Omul fusese aruncat cât colo, dar tot apucase să zboare şi el cât de cât,
JAPIŢA
971
căzuse în furcă şi rămăsese mort pe loc - că altfel ar fi povestit el ce şi cum - iar de la boi ce poţi să te aştepţi? Ei îşi reveniseră. La atingerea cu pământul uitaseră parcă totul, numai că nu mai voiau să se scoale, parcă ar fi avut oasele frânte. Le aduceau fânul la bot şi-l mâncau aşa culcaţi. Hala scosese din rădăcini un stejar bătrân, să fi avut peste cinci sute de ani, falnic şi rămuros, care zburase şi el, după care şi partizanii zborului la înălţime susţineau cum că el ar fi mânat boii pe-acolo prin slavă.
   Evenimentul avea să intre în istoria satului sub numele de „Ciclonul rătăcit" - cum explicase cineva, de la Craiova - cică ar fi scăpat un ciclon... sau un anticiclon? din Pacific, pe aici prin părţile noastre şi e de mirare că nu zburase tot satul. Că, ce, e mare lucru pentru un ciclon să şteargă de pe faţa pământului o aşezare de câteva mii de colibe? „Ne lua neîn tovărăşiei de tot", glumise unul. „O să se schimbe clima şi să vedeţi voi ce mai urmează" - ameninţase Vârlan. Bătrâna, care nu mai vedea bine de vreo doi ani, din cauza tensiunii, zicea că are o femeie în ochiul drept - uite, când deschid ochiul văd o femeie acolo, stă acolo, degeaba iar în celălalt am nişte mărăcini - atunci i se luminase privirea şi văzuse şi ea fenomenul. Zărise carul cu fân înaripat, trecând peste casa ei şi pe sătean spânzurat în furcă, abia ţinându-se şi stejarul mânând boii , ca o biciuşcă uriaşă de flăcări - că-1 şi trăsnise. Nu era semn bun. „Babo, eu dacă mor, o luaţi pe coastă în deal, că nu vă dă nimeni de mâncare. Vă omoară ăştia de-au început să numere animalele". Pisicile păreau c-o înţeleg. Vă duceţi colo în pădure, acolo prindeţi brabeţi, pui de cioară, vă descurcaţi voi. Să nu vă ştiu pe la casele oamenilor că e rău striin. Se pusese pe jelit, nu ştiu de ce. O apucase o mare jale, nu de ea că se duce, ci de bietele animale ale lui Dumnezeu. Apoi începu să se jelească ea pe ea, ca şi când ar fi şi murit, gata, şi alta o plânge. „Văleu, babo, babo! Babo Bălo! Cum te duseşi şi tu? Murişi şi tu fă, că ce te-ai mai

972
MARIN SORESCU
canonit singură... Că nu venea nimeni să-ţi deschidă uşa, fă! Că omul tău a puterzit colo la... usca-i-s-ar mâna ăluia de l-a trimis pe front. Că rău te-ai mai canonit şi tu... Şi ce-o fi şi pe lumea ailaltă..." Apoi, nu ştiu de ce, începu să-l jelească 5 pe Domnul nostru Iisus Cristos. Parcă ar fi fost la prohod, când popa scotea lumea afară şi dădeau ocol bisericii unele femei mai bătrâne începeau într-adevăr să-l jelească pe Domnul. Ca şi când atunci l-ar fi pogorât de pe cruce şi l-ar fi îngropat. „Doamne, Doamne! Că te omorâră şi pe tine! Te omorâră 10 păgânii, nene! Iscariotenii şi fariseii". Aşa îl jelea Băla şi acum şi pe măsură ce-i curgeau lacrimile se mai potolea. Lacrimile lui Dumnezeu de afară continuau să răpăie în fereastră. Atunci a auzit la uşă un mieunat jalnic. Aoleu! A tresărit de spaimă. Da’ cum nu le luai eu seama, cum de rămase un mârţan afară, 15 pe vremea asta? S-a dus, a deschis uşa şi-un pisic mare, negru, s-a strecurat pe lângă picioarele ei. Parcă nu e al meu... a zis... E, oi vedea eu mâine. Parcă e mai mare. Şi iar a început să-l jelească., Aoleu, Doamne, Doamne, Doamne! Unde te omorâră Doamne! Unde te duci".
20	-	Şi	acum	uite-o	fără	limbă, zise Frusina, a care dăduse
peste ea moartă. Şi povestea, cu spaimă în glas şi-n ochi, cum, pe al amiaz trecuse pe la bătrână, să-i aducă o strachină de ciorbă de teci, că ieşiseră tecile, strigase la uşă, bătuse şi la urmă văzând că nu răspunde nimeni a îmbrâncit uşa mare dintr-o 25 doască de stejar. Cioaca, ori nu era bine pusă, ori era slabă, s-a frânt. Şi când a intrat în casă un pisic mare, negru, ţâşti! de pe pieptul babei. Ii mâncase limba şi ochii! Uitaţi-vă la ea, unde a dus-o năravul ăsta al ei de-a pristimi toţi mârtanii. Toată faţa bătrânei era acoperită c-un ştergar de arnici vişiniu. 30 Ea, săraca, o fi murit aşa cu limba scoasă - şi pisicului i-a mirosit a carne. Dar să vedeţi - continua Frusina - că pisicul ăla nu era al ei... Nu ştiu al cui era, c-a fugit... „Aoleu! o fi fost necuratul!" Safta îşi făcu cruce de-a-ndăratelea. Vai de păcatele ei... Păi, nu tăia ea porcul pentru pisici? - se băgă în
JAPIŢA
973
vorbă şi Tilina. „Ce să le dau eu pisicilor, dacă nu tai un purcel? Aşa fac o mămăligă şi le-nmoi în untură. Căci eu n-am peşte să le dau. Că la pisici zice, dacă nu le dai peşte, o dată pe lună, turbează." O fi fost turbat mârtanul ăla?" „Ei, turbat?" „I-a mirosit a carne". In odaia scundă era zăpuşală, mirosea a năduşeală de om şi de pisici, a găinaţ şi a putred. Femeile ieşiră să mai stea la taină, în prispă. Veni miliţianul Garoafă şi cu unul de la Comitetul provizoriu c-un aparat de fotografiat. Dădu ştergarul de pe faţa moartei la o parte. Gura şi găvanele ochilor erau pline de muşte mari, negre, cleioase. - E întuneric aici, nu pot s-o pozez, zise el. Le făcu o fotografie femeilor, pe prispă. Şi Tilina, care stătea pe-o laviţă, se sculă repede şi spuse, aranjându-şi fusta:
   - Pe mine să nu mă pozaţi în cur, să mă pozaţi în picioare. Şi miliţianul dădu să râdă, dar îşi aduse aminte că e în exerciţiul funcţiunii şi îşi retrase, ca la comandă, începutul de zâmbet de pe buzele subţiri. Fotograful crezu că e o insultă şi se răsti la femeie:
   - Tu să nu-ţi baţi joc de mine! Iar femeia nu înţelese de ce e ăla aşa de ofuscat, că doar nu spusese nimic rău.
   Mitică, el era fotograful, îşi scoase ochelarii şi-i şterse alene c-o bucată de piele de căprioară. O rândunică se tot învârtea în jurul casei, în săgetări rapide. In cuibul din prispă, prins de-o grindă, într-un loc unde pisicile, oricât încercaseră, nu putuseră ajunge, puii golaşi căscau gurile lacome, de câte ori vreo femeie ţipa sau vorbea ceva mai tare. Vreo patru, cinci mâţe stăteau speriate, parcă ruşinate de ce se întâmplase, care pe gard, care sub corcoduşul cu fructele galben-verzi; încă nu se pârguiseră, deşi ar fi fost timpul. Garoafă îşi umplu totuşi buzunarele.
   - Fugi de-aci că ştia că moare, spuse iar tare Tilina, speriind rândunica (îşi luase inima în dinţi şi se aşezase pe marginea cuibului după ce vârâse viermuşorul în gura unuia dintre pui). Moartea îşi trimite semnele ei, te anunţă, continuă ea. Ba ţi

974
MARIN SORESCU
se bate ochiul, ba îţi amurte o mână, un deget, ceva acolo. Toţi ştiu - când o să moară, când li s-a apropiat ceasul, dar numai unii spun. Ai mai mulţi nu vor să spună. Tăinuiesc mortul din ei, adăugă Mitică. Se obişnuise cu grupul de femei şi de copii gură-cască. Mai făcu o poză de grup, pentru plăcerea lui personală. Era străin de comună (ca şi sergentul Garoafă).
    - Strângea creiţari, să i se pună în polmeţi. La toate se gândea, săraca! zise Anica. îşi şterse o lacrimă sărată, ce i se amestecase cu năduşală, la colţul gurii. Să vedeţi, că pe undeva pe ici trebuie să fie numai boldoaşe cu mărunţiş. Or, ea e domn’ sergent, tovarăşe sergent, aia de v-a chemat să-i căutaţi banii? Anica râse, aşa cu ochii în lacrimi şi după ea începură să râdă încă vreo două-trei babe. (După patruzeci de ani cele mai multe erau trecute, numai zbârcituri şi se socoteau într-adevăr bătrâne, începeau să se îngrijească de moarte.)
    - Ea m-a chemat, adeveri Garoafă. Şi Anica explică, în locul miliţianului: „Domn’ sergent, aveam nişte bani, i-am ascuns pe-aici prin casă şi nu mai ţin minte unde. Că nu mai am ţinere de minte neam! Vino dumneata de mi-i găseşte, că dumneavoastră aveţi metode bune de găsit, aţi învăţat la şcoală!"
    - Şi i-aţi găsit, domn’ sergent?
    - E, nu era o problemă. I-am dibuit în zece minute.
    - Măcar erau mai mulţi?
    - Bani de gaz! făcu Garoafă scârbit.
    - într-adevăr el n-avusese noroc pe lumea asta. în alte sate oamenii mai aveau cocoşei şi ce percheziţii frumoase se organizaseră, ce interogatorii de pomină, până scuipaseră burjuii ultimul Franţ Josef. Nu mai departe decât în comuna vecină, aci peste deal, se găsiseră vreo două sute de napoleoni într-o fântână. Tot aşa pârâse cineva pe unul, care avea conac acolo, el sta fugit pe la Bucureşti. îl găsiseră, îl aduseseră din post în post şi după doua săptămâni declarase. Sunt în fântână! Sleiseră fântâna, dându-i să bea din fiecare găleată scoasă.
JAPIŢA
Forţându-1 să bea, pentru că nimeni nu mai credea că găseşte ceva. îşi bătuse joc de ei - mizerabilul. Şi când ăla încleştase dinţii şi nu mai voise să bea strop de apă, îl legaseră şi-i turnau printre fălci pe-o ţeavă. Ba unul îl şi umflase puţin prin fund, c-o pompă de bicicletă. Bâlciul de pe lume! Se amuzau şi plutonieri şi soldaţi, râdeau şi spuneau glume. Alţii scoteau mereu apă cu găleata. Şi la fiecare găleată i se aducea porţia. Şi odată ăla explodase. Ca o roată de maşină. Un burjui mai puţin! Şi la urmă găsiseră şi banii, în nisipul de pe fundul fântânii. Erau puşi într-o pungă de piele. Omul nu minţise. Păcat că nu rezistase, deşi cei care-1 torturaseră, nu simţeau cine ştie ce apăsare pe inimă. Era legal. Procedaseră legal. O luptă de clasă! Duşmanul, nu-1 omori tu, te omoară el, ca pe front. Deşi duşmanul de clasă nu mai avea acum, e drept, mijloace de represiune. Dar simpla lui prezenţă, înseamnă un pericol. Garoafă iniţiase şi el, e drept, o acţiune de „despăduchere de aur a claselor exploatatoare". în Stava nu existau boieri propriu-zişi, ci doar ţărani înstăriţi, susceptibili de-a fi trecuţi la chiaburi. Singurul boier era un moşier, care fugise în munţi sau dracu ştie unde se ascundea. Stătuse mai mult la Paris, moşia i-o administra o cucoană Lineta. Aceasta stătea într-un conac, în Călmăţui, o casă de cărămidă, înaltă, cu geamlâc, în care vara bătea soarele. (De fapt, lucrurile erau mai complicate, nu aşa simplu cum crezuse Garoafă. Pe parcurs se dumirise şi el că lucrurile sunt complicate.) Erau două moşii boiereşti, una lângă alta, în marginea comunei Stava. Una de vreo 200 de hectare, teren arabil şi o întinsă pădure a unuia Balotescu. Acesta o moştenise sau o cumpărase de la un grec. Dincolo de moşia aceasta era una şi mai mare, care se întindea şi în judeţul vecin. Era a uneia Parişoaica. Asta nu dăduse de două ori prin ţară, stătea la Paris. Avea patru copii - pe Linette, încă un băiat şi-o fată şi iar băiat, Sandu. Fetele erau urâte foc. Linette stătea mai mult pe la moşie. Moşia aceasta nu intra însă în raza lui Garoafă şi a comitetului provizoriu din

976
MARIN SORESCU
Stava. Păcat! Aurul mult, acolo s-ar fi găsit, la conacul celălalt. Deocamdată, Garoafă făcuse raport şi i se aprobase începerea investigaţiilor la conacul lui Balotescu. Stăpânul nu putu fi găsit. O ciungă rămăsese să aibă grijă de conac. După informaţiile primite de la vecini, banii ar fi fost zidiţi pe undeva prin beci. Aparatele de detectat şi nici nuiaua de alun nu semnalaseră însă nimic. Casa fusese înconjurată câteva săptămâni de armată ca o fortăreaţă luată cu asalt, pipăită cărămidă cu cărămidă, ascultată, amuşinată, linsă de câinii lui dresaţi să descopere aur. Comoara nu ieşea la iveală. Şi atunci, în înţelegere cu Ciupag, care făcea pe primarul, hotărâseră dărâmarea conacului. „Act revoluţionar", decretaseră ei toţi, adunaţi la
o	şedinţă. Treceau căruţe la deal cu tablă, cu tocuri de uşi, cu ferestre, cu cărămizi. Intenţia organelor era să facă un grajd comunal - se pusese problema îmbunătăţirii rasei taurine şi chiar fu adus un taur mare şi fioros, ca un zimbru, tocmai din Olanda. Deocamdată, n-avea grajd şi stătea sub un şopron ca un bou obişnuit, or asta nu era permis. Se vede însă treaba că taurul adus în Stava era un taur ghinionist, pentru că toată cărămida conacului a intrat în casele noi ale celor de la primărie. Aceeaşi soartă au avut-o şi zidurile bisericii vechi de pe la 1650, cu fresce extraordinare, biserică demolată tot în vederea ameliorării taurinelor din comuna Stava. Până la urmă, din dărâmarea celor două clădiri mai impozante tot s-a ales şi taurul cu un grajd. Din chirpici însă. Acum conacul era în plin proces de demolare şi sergentul trebuia să fie la faţa locului, ca nu cumva să dosească aurul ţăranii care lucrau cu forţa la dărâmat. Mitică fusese mobilizat să fotografieze locul, unde ar fi fost descoperită comoara. El nu era un om de încredere, dosarul lui era destul de încărcat, dar era singurul fotograf amator din comună şi trebuia să stea la dispoziţia organelor.
    - Ce facem, tovarăşe, mai stăm la moarta asta? întrebă Mitică. Aici se lungeşte şi stăm degeaba, iar dincolo ştiţi că avem treabă.
JAPIŢA
977
   - Să scriem procesul-verbal. Garoafă scoase un caiet şi începu să scrie cu creion chimic constatarea de deces prin moarte bună, mutilarea provenind de la pisicile răposatei - proprietate personală. Băgaţi-le într-un sac şi duceţi-le undeva să le înecaţi! dădu el ordin peste umăr - arătând spre mâţele 5 ce nu ascultaseră sfatul bătrânei şi nu fugiseră în pădure.
*
* *
   La demolat e ca la băgat de pământ în casă. Clacă. Voie bună, glume deochiate. Bărbaţi şi femei tinere se mai ciupesc, îşi mai fac semne, se calcă pe picioare, fac cu ochiul. Se pun 10 la cale întâlnirile de noaptea prin grădini, prin clăi de fân, pe vale. Cei bătrâni privesc îngăduitori, ori se batjocoresc singuri, cu o aspră candoare. „Lupul bătrân, panorama câinilor" - zicea nea Florea. Aşa e neică?
   - Aşa e, adevereşte Spânu. Ţi se sparie şi mintea, bă, nu 15 mai eşti întreg. Nu mai ştii ce faci.
   - Da şi-n tinereţe, cine bătea colo Bucureştiul?
   - Vai de maică de om! oftă nea Florea. La Bucureşti aveau nişte paturi mari cât duşumeaua asta şi punea câte-o rogojină
şi acolo dormeau săracii, când veneau cu tălpile băşicate, să 20 le facă negustorilor bani. Ziceau: Cutare are 30-40 de băieţi.
Ei umblau toată ziua cu cobiliţele în spinare... „Olteanul! a venit olteanul!" Mulţi au murit. Al lui Mitru lu Moldo van, unul Costică, al lu lordache. Şi-a mai murit unul a lu Marin.
De tuberculoză. Veneau uzi de prin oraş şi se culcau uzi. Erau 25 băgaţi la Deliu, la Rinache, la Buşuigă. Ăştia erau negustorii.
*
* *
   Riţa avea carul rechiziţionat la cărat de cărămidă. Ii plăcea unde era lume multă, auzea fel de fel de lucruri. Şi ea ştia multe şi-i plăcea să povestească. Nea Florea era rudă cu ea. Tatăl 30
i

978
MARIN SORESCU
lui era frate cu mama ei vitregă, cu Ioana. Mama lui Florea a avut şi ea vreo 12 stânjeni de pământ şi i-a vândut lui Măricuţă şi i-a băut cu bărbatu-său. La copii nu s-au mai gândit, că aveau doi copii. Pe Florea şi Maria Truşcă-Bălănescu. Maria asta a avut doi copii. Pe Ionel şi pe unul Mitrică — ăsta a făcut dalac la Bucureşti şi-a murit. Lui Ionel, fratele lui Florea, îi ziceau Viteazul.
    Viteazul era şi el pe-acolo, curăţa cărămizi şi le punea în car. Ştia el traiul lui Florea pe la Bucureşti.
    - Uite-o şi pe Vruţa, vine şi ea, săraca.
    - Trimiseră jandarmul după ea, ce credeţi că venea de drag?
    Se apropia o femei zdravănă, cu mers legănat, legată c-o basma pe sub bărbie, nu i se vedea bine faţa. Era bătrână, tânără?
    - Bun lucru la dumneavoastră, zâmbi cu toţi dinţii, albi, şi baticul cu floricele i se lăsă pe conci în jos: nu era urâtă, faţa aspră cu început de riduri pe la colţul ochilor, se îndulcea când vorbea sau zâmbea. O ajunse, gâfâind, un copil destul de măricel.
    - Stai aici, fire-a dracu! Dă-mi să sug.
    - Dă-te dracu, mă! Că eşti mare!
    - Dă-mi să sug, dă-mi să sug!
    Copilul se tăvălea pe jos, ţipând cât îl ţineau puterile. Femeia se întorsese într-o parte, îşi scoase sânul şi obrajii bucălaţi ai copilului se înfundară în carnea albă, moale, cu miros bun.
    - Nu pot să-l înţarc neam! zise Vruţa. Am încercat în toate felurile.
    - Da câţi ani are? întrebă Safta.
    - Merge pe şase.
    Un hohot de râs umplu curtea conacului. Vruţa râse şi
ea.
    - Odată a plecat în vale, la lemne şi copilul s-a luat după ea, continuă Safta. Ea trecuse balta, copilul nu putea să treacă.
JAPIŢA
979
Sta pe malul ăsta şi striga la mă-sa: Treci fă balta’ncoa, fire-a dracu, să sug!
   - Da mai ai lapte, Vruţo? întrebă Florea.
   - Da’ de unde? Molfăie şi el aşa.
   - Asta când s-o face mare, vai de muierea pe care-o lua-o 5 de nevastă!
   - Lăsaţi-1 că e şi el orfan! zise Boc. Iarăşi câteva chiţăieli. Bărbatul Vruţei murise în urmă cu doi ani, năpraznic. 1-1 aduseseră acasă fără cap. Era pe vremea secetei, veneau trenurile încărcate de lume, mulţi sus pe vagoane că nu mai aveau loc. io Şi omul ei venea de la Bucureşti, tot aşa era băgat la un negustor. Şi odată, cei de pe vagoane au început să strige „Podul! Atenţie la pod!“ Şi toţi s-au culcat pe burtă - da’ până
să se aplece Dobrescu, l-a şi lovit bara podului. I-a zburat capul.
S-a dus şi l-a luat de la Craiova aşa...	15
   Femeile se strânseseră în jurul Vruţei şi-o învăţau cum să-l înţarce pe nărodoiul de copil.
   Bărbaţii căinau soarta casei. Păcat de palatul ăsta! O casă aveam şi noi mai ca lumea în Stava şi tocmai pe-aia ne găsirăm s-o dărâmăm. Aoleu! Ce era aici pe vremuri! Ce bal a fost odată 20 aici! Se-nşiraseră cabrioletele până la fântână la deal, până la popa. Numai coconet, numai fete frumoase, numai oameni învăţaţi! După asta o s-o dărâmăm şi pe-aia a lui Popa, de la deal.
   - Aoleu, să nu mor înainte de-a muri căţeaua şi pisica, 25 zicea Manda. Că rămân pe la uşile oamenilor. Atât avea şi
ea. Şi mai zicea: Oile, fato, i se adresa Riţăi, să le daţi la cineva din alt sat. Că ăştia de-aici nu ştiu să aibă grijă de ele. Şi vin şi zbiară aici la poartă.
   Veniră Mitică şi cu miliţianul, pe-o motocicletă condusă 30 de „organul represiv", cum îi plăcea să-şi spună, c-o mândrie pe care nimeni nu i-o înţelegea. După câteva minute, sosi şi câinele Vifor cu limba scoasă de atâta alergat. Era un câine lup nemaipomenit. Nu mânca decât din mâna miliţianului,

980
MARIN SORESCU
ar fi fost în stare să rabde şi o săptămână cu carnea lângă el, dacă nu-i comanda acesta: „Hai, mănâncă!" In ultimele luni îi fusese „ca un frate". 5>Ăsta face cât o armată, ascultaţi-mă pe mine".
    Cu ajutorul lui îi descoperea pe cei ascunşi. Lache, Trandafir, Mânzatu nu mai dormeau de câteva luni acasă. Stăteau pe câmp fugiţi, ascunşi prin vâlcele. Le duceau muierile, pe furiş mâncare, ori copiii care păşteau vacile. Ăştia trei dormeau de la o vreme în biserica a veche, pe Sălişte. Nu propriu-zis în biserică, ci într-un cavou neisprăvit, din cimitir. Cavoul e o raritate în comuna Stava. O fudulie a morţilor mai bogaţi. Ăl de-1 făcuse, nu mai avusese încredere în liniştea din comuna Stava şi se dusese şi murise la Bucureşti. Se odihnea acum - Dumnezeu să-l ierte - la Cernica, într-un cavou „de împrumut" pentru şapte ani. Venise o brigadă de la Craiova, cu instructorul Birtea şi adjunctul acestuia Cristinel şi cu un pluton de soldaţi. începuseră vânătoarea. O luau sistematic. întâi vâlcelele. Lupa, Vâlceaua lui Bunea, Vâlceaua Lunguleţu, Vâlceaua Fetii. Şi când treceau peste un câmp, văd o glugă de coceni, rămasă nu ştiu cum acolo. Şi Vifor se repede şi începe să scurme. Se duc şi ce să vezi? Sandu lu’ Basamac. Cu barba mare, slab, prăpădit. Carnea şi osul pe el. Au dat să-l ridice - era putred. O dâră de furnici negre peste gât, peste picioare, parcă îl legaseră. „Ia uite, domnule, l-a găsit moartea pe câmp, săracul". Tot Vifor amuşinase şi spre cimitir. Pe Lache şi fârtaţii îi găsiră jucând popa prostu.
    - Aşa, ’tu-vă mama voastră de bandiţi, noi construim socialismul şi voi jucaţi popa prostu-n cavou! izbucni Garoafă. Ce căutaţi aici?
    - Ce cauţi tu, dobitocule, sărise Mânzatu.
    - Cine te-a adus pe tine aici! E locul tău de veci aici? E locul nostru. Cine ne-a interzis nouă să stăm în cimitir, ai? Arată-mi legea aia că n-am voie să joc popa prostu-n cavou?
    - Staţi fugiţi ca să nu vă-nscrieţi! Miliţianul spumega, începe să-i lovească peste faţă cu vâna de bou. Aici o mierliţi,
JAPIŢA
981
doar punem pământ peste voi! zbieră el. Lumânările se stinseră. „Fără cuţite!" ţipase nu ştiu care, un soldat. în scurta încăierare îşi găsiseră moartea doi ţărani. Fie că încercaseră să se apere, fie că doar li se păruse oamenilor legii c-ar fi în pericol, aceştia au recurs la baionetă. Soldaţii veniseră cu baioneta la armă. La lumina lanternelor îi împunseseră ca pe manechine. Lache nu ştiu cum scăpase. îl legaseră acum fedeleş şi-l târau pe Drumul ăl Mic spre sfatul popular. Rămânea în urma lui o dâră de sânge - şi el fusese rănit. Ceilalţi doi au fost expuşi a doua zi tot acolo în curtea primăriei, întinşi pe iarbă lângă monumentul eroilor din 1916-1918. Toată comuna s-a perindat prin faţa lor. Trebuia să-i vadă şi să se înspăimânte. Mulţi nu credeau în versiunea oficială, că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie de partizani, că aveau legătură cu unii de-şi ziceau „Sumanele negre" care acţionau în munţi, pregătind terenul pentru debarcarea americanilor a căror sosire, li se părea lor, era iminentă.
   - Vedeţi-vă oameni buni de treabă! Ăştia fugiseră aşa, de frică. Stăteau în cavoul lui Ciuturoianu. Nu voiau să se-nscrie. Asta a fost toată rezistenţa lor. Ziceau s-o mai ducă aşa o vreme, poate se mai schimbă ceva. Chioveanu îşi umplu pipa şi îndesă cu răzbiciul tutunul prost în ea. Scuipă, ca s-aibă gura limpede când va trage primul fum.
   - E, uite că ceva tot s-a-ntâmplat! spuse Safta lu’ Cucută. Şi izbucni dintr-o dată în plâns. Familiile celor doi - muierile lor, mai precis - copiii, ce să ştie ei - erau înăuntru, se rugau de tovarăşii de la raion să le dea voie să-i îngroape.
   - Eu v-aş da voie şi acum, zicea Marinacu, fostul om de serviciu, care acum era primar, dar nu mă lasă raionul.
   „Raionul" era un puştan, cu coşuri pe faţă, negricios, c-un început de mustaţă care fuma ţigară după ţigară şi tot încerca să ia legătura cu superiorii. Ceruse cu puţin timp înainte să
i se trimită întărituri armate, întrucât se descoperise un complot antistatal. Acum voia să dea precizări. Unul dintre

982
MARIN SORESCU
cei ucişi în ciocnirea pe viaţă şi pe moarte, care avusese loc
aici, era legionar.
   - A fost sau n-a fost Mânzatu Panaite legionar? Ieşise în faţa clădirii şi se adresa mulţimii. Oamenii se uitau la el, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea, se uitau prin el, şi privirea parcă le trecea prin ziduri, mai departe, pierzându-se undeva în pădurea ce cobora misterioasă până lângă curtea primăriei.
   - Da sau ba? repetă el.
   - N-a fost, domnule, n-a fost. Era soţia lui Mânzatu care se smiorcăia lângă activist. La noi în comună n-au fost de-ăştia. I-au făcut ei pe urmă, legionari, acum în ultimii ani, au făcut liste, cu unii, cu alţii, după cum au avut necaz pe câte unul. Să-i sară ochii ăluia de minte. Femeia începu să se jelească în hohote, dar „raionul" rămase neînduplecat. Comuna fu înţesată în câteva zile cu militari şi cu lucrători civili. în fiecare casă dormeau câte doi trei. Şi randamentul s-a văzut imediat: peste 50% din săteni s-au înscris în gospodăria agricolă „Drum nou". Rămaseră neînscrişi, şovăielnicii şi unii dispăruţi din comună, care nu putură fi găsiţi cu nici un chip.
   Iată, prin urmare, cum un singur lup, bine dresat, te ajută mult la stârpirea lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie! Aceasta era concluzia sergentului, care în urma acestor întâmplări rămăsese cu oarecare spaimă în suflet. Dacă va fi victima răzbunării sătenilor? Deşi procedase cât se poate de legal, simţea el că ceva mocneşte în sufletul acestor indivizi, de care nu-1 lega nimic, decât leafa, pe care fie c-o primea în comuna Stava, fie că i se dădea la mama dracului în Dobrogea, era tot aia. De aceea se arăta acum mai îngăduitor cu lumea. Făcea glume, ajuta bătrânelor să treacă drumul, dar acestea în loc să-i mulţumească îl blestemau să-i putrezească pe el carnea şi să-l mănânce viermii.
   Aurul nu ieşea la iveală nicidecum. Colac peste pupăză, nici conacul nu mai voia să se lase dărâmat. Se lucrase uşor la acoperiş şi la partea superioară a zidurilor. Fuseseră prăbuşite
JAPIŢA
983
unele tavane, într-un nor de praf care ieşea prin ferestrele sparte. Fuseseră cărate „spre centru" tocurile uşilor, ferestrelor, aşa cum am spus. Lemnăria, o parte din cărămizi. Acum zidurile prinse cu fier şi cu un fel de mortar, cum nu s-a mai văzut, rezistau şi la dinamită.,Ani mai văzut eu mortar de-ăsta la Podul lui Traian la Trunu Severin", zise unul mai umblat. „Păi întâi ar trebui să-l dărâmăm pe-ăla, ca să ne facem mâna".
   - Nu mai avem exploziv, domn’ sergent, raportă distrugătorul şef, unul gros cât o butie, care nu se putea încălţa singur că nu se putea apleca. Dimineaţa stătea pe marginea patului şi striga la muiere: Anico, vino de mă-ncalţă, n-auzi?! Ce, tu eşti surdă? Cât să mai aştept?
   Apărea Anica bombănind, de prin curte.
   - Fire-ar a dracului de burtă! Bagi în tine ca o vită. E, acum, apleacâ-te!
   Dar tot ea se îngenunchea şi-l încălţa, potrivindu-i obielele şi strângându-i bine nojiţele peste picioarele groase cât mijlocul unui om. în ultima vreme, de când se făcuse nu ştiu ce şef pe la Sfat, umbla în bocanci. „I-a dat partidul bocanci, c-a fugit desculţ de la Sevastopol, săracul. A făcut bătături."
   - Rezolvăm cu forţe locale, hotărî Garoafă.
   încercară în zadar să tragă de-un perete cu vreo patru
perechi de boi. Hai! Cea! Hăis! Zidul rezista. Sătenii cocoţaţi pe grămada de cărămizi, se uitau la ceilalţi cum curge năduşeala pe ei, râdeau în barbă şi le părea bine că nu dovedesc să strice chiar până în temelii ce-a făcut burghezia.
   - Ce-avea casa asta, fraţilor? zicea nea Florea. Asta nu le-ar fi prins bine şi jerpeliţilor ăştia? Ba bine că nu! Făceau şedinţe aici, întocmeau liste, puneau la cale arestări şi se chema că s-a acţionat de pe-o bază solidă. Cei mai bucuroşi erau doi bătrânei - domn’ Pielescu şi domn’ Gânju. Parchetari. Fuseseră tocmiţi să raşcheteze parchetul. Munciseră o lună de zile şi-i prinseseră acolo evenimentele, mai bine zis damblaua cu găsirea aurului. Fuseseră opriţi, într-un fel de

984
MARIN SORESCU
semiarest, până se limpezeşte legătura lor cu proprietarul. Ei susţineau că nu-1 cunosc personal, îi tocmise o femeie de la Bucureşti unde locuiau şi lucrau ca meşteri. Veniseră aici, luaseră legătura cu ciunga care le asigurase totul. Acum ciunga dispăruse, iar ei nici nu ştiau numele comunei. Şi nici al cucoanei.
    - Domnilor, mai mulţi hoţi ca acum n-au fost niciodată în ţara asta, zicea Pielescu. Dac-ar veni două sute de mii de Vlazi Ţepeş câţi credeţi c-ar mai rămâne în picioare?
    - Eu aş rămâne! rosti sec dom’ Gânju.
    - Hă-hă-hă!
    Pe acest fond de bună dispoziţie începu ploaia. Erau semne mai de mult, dar nimeni nu se aşteptase chiar să înceapă. Un grohăit formidabil pe cer, apoi nişte stropi mari, mai mari în primele momente, apoi din ce în ce mai deşi, de parcă picăturile ar fi fost unite formând un fel de frânghii de apă. Lumea se adăposti care cum putu. Cei mai mulţi intrară în beciurile cu boltă groasă de cărămidă roşie „din vremurile normale". Asta e casă de pe vremea lui Tudor Vladimirescu, mă! zise unul, uitându-se la arcadele frumoase, cum nu mai văzuse. Nici la Craiova nu vezi o casă de-asta. „Ce vorbeşti tu de Tudor? O fi stat şi el aici o noapte, două, când a trecut spre Vâlcea, dar casa e mai veche". Nea Florea ştie el ce spune. Existau diverse poveşti în sat despre construirea acestui conac, pe care actualii proprietari îl cumpăraseră de la un moştenitor care ar fi plecat la Paris.
    - Ne-aţi prăpădit bunătate de parchet, domn’ şef - zise Pielescu. Un parchet bun, de stejar, adus de la Viena. Da, mă, făcu el către asociatul său, ăsta e de la Viena. Cum să nu! încuviinţă acesta. Decade şi meseria asta de parchetar, continuă Pielescu. Pe la Bucureşti au şi început să bage linoleum. Şi aici nu-i nimeni de vină. Se fac case noi, pentru multă lume, pădurile nu cresc atât de repede...
    - Nici la Viena?
JAPIŢA
985
    - Nici. Pielescu îşi privi mâinile, ca nişte lopeţi, groase şi bătucite. Vorba face mai mult decât barda, spuse celălalt. Vorbeau între ei, ca şi când ar fi fost singuri. Cu barda dai, te loveşti, pui sare şi se vindecă, dar vorba umblă prin lume.
    - Bă, a venit anticristul pe pământ. Noi avem pe înţeleptul Chivu acolo sus. El ne apără. Ne apără de muşte.
    - Ferească Dumnezeu de mai rău! îi luă vorba din gură Pielescu, care se vedea că-i era un fel de şef. Erau odată doi inşi la puşcărie. Auzi, bă, că mâine nu ne mai dau pâine. Doamne fereşte de mai rău, zice celălalt. Auzi, bă, că mâine nu ne mai dau nici apă. Doamne fereşte de mai rău. Auzi mă că mâine ne belesc de piele. E, acum e rău.
    - Şi noi unde am ajuns? întrebă Riţa.
    - E bine. Deocamdată e bine, răspunse nea Florea.
    - Apă văd că ne dau, spuse Riţa, arătând cu mâna spre ploaia care întunecase tot cerul.
    - In comunism cică-ar să ne dea şi ţuică, o dată pe zi, vorbi unul. Stanciu lu’ Căpăţână, făcând cu ochiul spre miliţian.
    - Nu ştiu cum o fi atunci, eu n-o să mai apuc, sunt bătrân. Pielescu arăta la cei şaizeci şi cinci de ani ai lui câţi spusese că are, destul de bine. Riduri groase pe faţă însă. O înfăţişare plăcută. Era simpatic. Ştiu cum era pe vremea mea, continuă el, ca şi când ceea ce trăia acum n-ar fi fost vremea lui, ar fi fost a prăpădiţilor ăstora de stăteau aciuiaţi într-o casă fără acoperiş şi cu zidurile sparte, cu miliţianul lângă ei şi cu câinele lup... colo afară. Vifor însă, după ce alergase ca disperatul, de la primele tunete, încolo şi-ncoace, cu limba scoasă şi suflând greu, acum scurma o groapă sub un copac, ca şi când ar fi vrut să se-ngroape de viu.
    - Mergeam ia câte un boier trei patru parchetari, ne arăta câte o cameră şi aveam o sticlă de ţuică la capul ăla şi alta la capul ălălalt. Ne grăbeam care ajunge mai repede la sticlă. Mie tiglingul din mână nu mi-1 ia nici Dumnezeu, zise el, ca un

986
MARIN SORESCU
fel de concluzie. Ăsta e vingalacul meu, cum zicea prietenul meu zeţarul.
    - Ba uite că ăştia ţi l-au luat, zise Stanciu lu Căpăţână şi iar făcu cu ochiul spre miliţian. Acesta preferă să nu observe. Stătea ca şi când şi el ar fi fost tot un nenorocit de om sub vremuri şi câinele de afară de sub corcoduş, l-ar fi comandat pe el şi l-ar fi împins spre tot felul de „acţiuni".
    O rafală de vânt mătură fereastra spartă, şfichiuindu-i cu proiectile lichide. Era grindină? Nu era grindină?
    - Mă, să nu vină dracu iar anticiclonul de săptămâna trecută.
    - Căcat anticiclon! A fost bombă atomică! Cum au dat la Hiroşima, au încercat şi pe-aici pe la noi. Da’ n-au făcut-o să omoare, au făcut-o aşa doar să ne sperie. N-avea în ea decât suflu...
    - Păi, dac-a săltat carul cu boi de la pământ!
    - Şi asta cine s-o fi aruncat?
    - Da’ cine crezi? Tot ăia fiindcă ne-am dat cu ruşii. N-aţi văzut cum arată acum cartofii noştri? Au aruncat din avioane nişte buburuze, aduse tocmai din Colorado şi gata, s-au prins aici la noi. Sunt nişte gândaci care mănâncă frunza cartofului de nu mai rămâne nimic. Gata, n-o să mai mâncăm de-acum nici cartofi. S-a terminat. O să mâncăm gândaci de Colorado!
    - Bă, ce tot au toţi cu noi, mă?
    - Vedeţi-vă de treabă, că n-a fost nici o bombă. A fost semn ceresc. O hală care să ia oameni pe sus, să-i azvârle cât colo...
    Două muieri care văzuseră cu ochii lor („Să mă trăznească aici Dumnezeu, na, dacă vă mint") carul zburând, începură să-şi comunice una alteia amănuntele vedeniei. Carul cu fân mergea pe vale la deal. Pe drumul de pe vale. Trecuse prin dreptul vâltorii. Fânul a început odată să se înfoaie şi la urmă toată valea s-a făcut sul şi tot aerul ăla care s-a strâns, cum strângi fânul poloage-poloage a înfăşurat carul şi l-a săltat ca p-un fulg. Cât or fi fost boii ăia de grei, nici nu s-a cunoscut
JAPIŢA
987
că ar fi fost de carne, namile de carne... Era aşa cum ai sufla un fulg: pfu!
   - Zburau, domnule, pe cer... de la vale la deal... interveni Anica lu’ Stredel. Aşa, pe deasupra caselor, ca un avion, păcatele mele...
   Atunci Brichişală, care stătea şi el acolo, ciuciulit şi se tot căuta în taşca aia soioasă de piele, pe care o purta întotdeauna legată de gât, zise foarte limpede, ca şi când ar fi ascultat cu atenţie toată discuţia.
   - Dacă vreţi să ştiţi... eu eram acolo...
   Femeile îşi dădură coate...
   - Taci, bă, nene din gură...
   - Da, da... am zburat...
   - Hă-hă-hă...
   - Eu eram boul...
   Lumea amuţi... Vreo două muieri se-nchinară.
   - Nu te pune cu prostul c-are mintea hodinită, îndrăzni, după un timp a lu’ Mărăcine.
   - Tăceţi, deavu, din gură... Nu ştiţi că pe-ăştia nevinovaţi la cap, Dumnezeu îi pune câteodată în posturi de-astea de minune... zise Mariţa de la moară...
   - Păi, dacă era aşa, îl punea primar aici la noi, nu-1 făceau bou. Nu vezi că n-ai minte.
   Cum îi venise în gând nărodului să se includă în întâmplarea nemaipomenită, nu se poate şti. El nu mai vru să dea nici o lămurire. îşi deşertă jos taşca: cuie, piuliţe, câţiva bănuţi găuriţi, capete de sfoară. Le numără, le sortă, le băgă înapoi, iar le vărsă... Râdea la ele, ca la o comoară. Cealaltă comoară, a boierilor, unde păcatele mele o fi? se-ntrebă Garoafă.
   Florea parcă îi citi gândurile.
   - Domn’ şef, eu cred că la ăia de-au făcut corturile aseară aci la fântână găsiţi mai mult aur decât aici. Şi nici nu e nevoie să le dărâmaţi cine ştie ce palate...

988
MARIN SORESCU
    - Poate păduchi. Miliţianul scuipă scârbit.
    Vârlan povesti cum s-a dus el c-o brigadă de la Sanepid într-o mahala de băieţi. Un frig tăios. Zăpada se luase, dar era încă ger. Iţi lăcrimau ochii de ger. Un copilaş pe-un ziar în 5 faţa casei, în pielea goală, doar c-o vestuţă pe el. Fuseseră pârâţi, tot aşa c-ar avea păduchi. Cuib de tifos exantematic. începem să-i căutăm în cap... erau plini. Sare unul păros de după sobă. „Ce-aveţi voi cu păduchii noştri? Dacă nouă ne ţin de cald!“ Acolo după sobă alţi 4-5, mai tinerei, jucau barbut. io Bărbaţii care erau în echipă, ce să facă? Au luat-o şi ei pe-a mai tânără şi mai frumuşică şi-au început s-o caute.
       închipuiţi-vă: o ţigancă focoasă, goală până la brâu şi patru vlăjgani îi umblau prin coade. O despletesc, îi dau banii şi zorzoanele jos şi-o caută de lindini. Ea râde, c-o gâdilă şi-i 15 place.
    - Ce, fă, te găuresc? Ce te hlizeşti? zice barosanul de după sobă. Vezi să nu te-ncalece. Când s-o tundă, aia începe să se zbată. Se zbătea ca din gură de şarpe. Mai bine... mă... treaba ailaltă, zice. Ţipa şi da din mâini şi din picioare. Abia atunci
20 au sărit şi ai ei la bătaie... Mă rog, n-au scos cuţitele... dar când ne-am trezit afară, am oftat uşuraţi. Văzuseră ei că ne aşteaptă o maşină la poartă, altfel cine ştie ce ne mai făceau...
-Vă despăducheau ei... râse Duluman. Şi tot el... Pe front, aveam un camarad de-ăsta oacheş. Bun camarad. Artist. Ce 25 mai conta! Şi nu ştia să scrie... şi-i scriam eu. Şi ce credeţi că-mi spunea să-i scriu Pirandei... se înecă de râs şi se uita la femei. Să spună? să nu spună...
    - Hai, bă, zii, ce-ţi e ruşine!? Ori n-ai făcut războiul tot?!
       - Fă, ai grijă că tata are obiceiul să-şi cordească nurorile. 30 Tu ţine-te tare... Şi ce credeţi că-i mai punea el în plic? Iar
un hohot de râs. Floci! Ţiganca îi trimitea la fel, floci. Asta era un semn de mare dragoste la ei.
    La ţigănci e o crimă dacă le tai părul. Parcă ar rămâne betege. Şi, cum era atunci, deparazitarea se făcea manual.
JAPIŢA
989
   - Nu mai scoatem noi păduchii cu mâna din mahalaua asta, nici peste un an! zice unul din brigadă. Doctoriţa care era cu noi, una tânără, energică, a dibuit într-o casă un copil până la un an, cu febră, şi se tocmea cu bălosul să i-1 dea la spital. L-ar fi luat ea, dar nu ştia care e mă-sa. Până la un an, 5 ştiţi, copiii merg cu mamele. Vreo 7-8 florărese pe-acolo, nici una nu voia să spună... Până la urmă se prezentă o babă.
   - Dumneata ce eşti? Bunica?
   - Huoleu! îi sunt mă-sa...
   Era bătrână şi zbârcită... şi uscată, ca un pesmet.	io
   - Da câţi ani ai?
   - 28, mânca-te-aş.
   Traiul rău, mizeria, sarcinile numeroase le îmbătrânesc repede.
   - Ia mai lăsaţi-i în pace... Ce ei nu-s tot oameni?! zice Riţa. 15 Vai de mama lor... hai să mergem acasă...
   - Cum să mergi? Unde să mergi, pe potopul ăsta? într-adevăr afară - prăpădul de pe lume.
   - Ştiţi că n-am terminat, zice cel din brigada de deparazitare. Acum e mai interesant... Apare un ţigan voinic, 20 cu părul dat cu gaz, să sclipească, şi cu cizme. C-o biciuşca
în mână. Se duce la doctoriţă.
   - Să nu pui mâna pe frumosul meu, fă! Vrei să-I iei, să-I omori la spital, hai?
   Da’ aia a avut sânge rece. Noi, o sfeclisem.	25
   - Dumneata eşti mai deştept, zice doctoriţa. Te văd mai spălat... Nu vrei să-ţi trăiască pruncul? Aici moare...
   - Mă, nu te lăsa păcălit, sare baba, nevastă-sa.
   în casa aceea joasă, era un miros greu de ulei ars, pâine mucegăită şi ceapă.	30
   - Bine... S-au suit vreo cincisprezece inşi într-o Volgă şi-au mers după doctoriţă, care era într-o cabrioletă. Era o rablă de maşină, fără capotă, cu nişte bănci puse înăuntru... Conducea cel cu cizme. Acolo i-o fi trecut, nu i-o fi trecut

990
MARIN SORESCU
copilului.... Dar ăştia se mută în faţa spitalului, în cazuri de-astea, îşi fac cort acolo... Şi dacă se-ntâmplă să moară plodul, e prăpăd. Doctorii ies pe altă parte, sau săr gardul, se feresc să nu-i bată.
X
    Ce-1 impresionase pe Tudor, venit în acele zile la Stava, s-o convingă pe mama sa să se înscrie, altfel îl dădeau afară din liceu, fusese scena omorârii pisicilor. Aflând de moartea bătrânei, se dusese şi el acolo. Trebuia să-l găsească pe Colac, secretarul Sfatului, să-i dea o adeverinţă, cum că mama sa nu este chiabură (se primise la cadrele liceului o anonimă; elevul cutare face parte dintr-o familie de chiaburi şi exploatatori etc., etc. Locotenentul major Chiricescu fusese înţelegător şi-l învoise să meargă în sat, să lămurească lucrurile). Când şeful de post ordonase prinderea pisicilor nici nu isprăvise bine vorba că şi apăruse Rafailă c-un sac mare. Una câte una, mâţele blânde, învăţate cu omul, fuseseră momite şi vârâte în sac. Când cineva voia să scape de-o pisică, o ducea în pădure. Unele veneau înapoi, după câteva zile, altora se pare că nu le displăcea traiul liber. Rămâneau acolo, ori mureau de foame. De obicei erau înecate de mici; puii până la opt zile, până a nu face ochi, nu era păcat, se zicea, să-i duci la gârlă şi să-i îneci. Rafailă, după ce vârî în sac şi cea de-a şasea pisică, îl legă la gură c-o sfoară rezistentă de cânepă.
    - Le duci la moară, să le bagi în coş, cumetre! zise o babă.
    - Ba le macin aici. Găsi pe undeva o furcă de fier. Puse sacul în mijlocul bătăturii. Un sac de cânepă mare, în care mâţele alergau încolo şi-ncoace. Prima lovitură, fu urmată de-un cor de ţipete, ca de om. Nişte mieunături disperate, care-1 făcură pe Tudor să-şi astupe urechile. A doua lovitură dată mai cu sete. Apoi începu să înţepe sacul şi să pălească în
JAPIŢA
991
el cu furca de fier. Plăcerea i se citea în ochii mici, tot mai vie după fiecare lovitură. „Dacă în sac ar fi oameni, ăsta tot aşa ar izbi - îi trecu prin cap lui Tudor. Cu aceeaşi sete.“ Ce-1 scârbi în egală măsură fu indiferenţa complice a celor din jur. E drept că erau mai mult, muieri, dar şi câţiva bărbaţi, care fie că râdeau, fie că „nu vedeau", discutau liniştit despre altceva. „Dacă aşa a spus domn’ şef“ - ridica din umeri Chioveanu. Ele nu i-au mâncat limba babei? Iar meşterul Rafailă este as în chestii de-astea. Lui să-i spui doar ce să-ţi omoare. Câini turbaţi, pisici... Până luna trecută a omorât aproape toţi câinii din sat, atunci să fi văzut ce jale. Că câinii nu sunt ca mâţele, ţi se uită în ochi, gem, urlă... nu le vine să creadă.
   - Şi acum lichidăm pisicile? întrebă Tudor.
   - Aşa se vede treaba.
   - Şi după aia?
   - Păi, Dumnezeu ştie... Oile, boii, caii...
   - Şi după aia?
   - Păi, Dumnezeu ştie ce dispoziţii or mai veni...
   - Poate oamenii, zise Tudor.
   - Chiar dacă n-o să vină ordin să omoare toţi oamenii, Rafailă ăsta - arată spre omul care năduşise dând în sacul, de pe acum inert, turtit, roşu de sânge - o să-nceapă să-i omoare el. Pentru că a prins gustul sângelui, continuă Chioveanu. în jurul lui se mai adunaseră nişte femei, venind din camera moartei. Asta e ca ăia de făceau pe călăii în timpul fanarioţilor.
   - Bă, nea Rafailă, lasă-le dracu de mâţe. Gata, le omorâşi!... Lasă-le acum, că sperii copilul ăsta, strigă Chioveanu.
   - N-ai o ţigară, făcu acesta, aruncând furca şi venind lângă ei. Era stropit de sânge. îi dădu un băietan o mărăşească, o răsuci între degetele noduroase. Trase cu poftă câteva fumuri.
   Tudor îl studie cu atenţie, să vadă cum arăta de aproape un astfel de om. Era mic de statură, dar lat în spate, muschiulos, cu fruntea îngustă şi pielea întinsă pe obraz, oarecum străvezie. Nu arăta fioros.

992
MARIN SORESCU
   - Şi dumitale nu ţi-e milă de animale? îndrăzni el.
   - Mie? De ce? Mai devreme sau mai târziu, tot mor. De pisici să-mi fie milă? se miră el. Fir-ar ele ale dracului! Stau toată ziua şi nu fac nimic. Pe-a mea am apucat-o de picioare
5 şi-am tras de ea până am rupt-o în două. S-a rupt exact la
jumătate. Râse.
   - Aşa o să se rupă şi naţia asta - exact la mijloc! - nu-şi putu stăpâni băieţandrul un murmur de disperare, un fel de oftat amar, articulat în cuvinte. Noroc că nu se-nţelese prea bine.
10 în zilele următoare, vecinele şi rudele îi făcură răposatei toate cele trebuincioase pentru ultimul drum. în ciuda ploii, lumea venea şi ieşea din curtea strâmtă, cu câte un sac în cap, în loc de umbrelă; grupuri de femei stăteau pe prispă, cernite, discutau despre cotele, care anul acesta se anunţau şi mai mari 15 decât cele de anul trecut. Parcă era vorba tot de-o treabă legată de înmormântare. Se minunau, suspinau, se închinau. O veselie neobişnuită le cuprinsese însă în dimineaţa a treia, când urmau să plece cu moarta. în camera acesteia se strânseseră vreo şapte-opt muieri tinere şi vreo trei-patru babe - cum ori 20 fi încăput! îşi puseseră cu grijă pe cap o azima caldă, cineva le dădu în mână câte o sticlă de ţuică. Făcând un fel de cerc, începură să ţopăie şi să deie chiot. Tudor crezu că s-au îmbătat. Era prea de dimineaţă pentru aşa ceva. Iu-iu-iu! făcea Domnica şi-i sălta azima în cap şi-i cădea tot la locul ei, bine cumpănită 25 pe creştet şi-i ţâţâiau sânii şi şoldurile iar din sticla de ţuică ridicată săreau stropi în toate părţile. Şi celelalte la fel. Le apucase parcă pe toate bâzdâcul.
XI
Iuu-iuu-uuu! continuă Asafti, cu mâinile în şolduri, 30 aruncându-şi pâinea din creştet şi priponind-o tot în creştet. Erau ca nişte circărese, executând un număr îndelung repetat.
JAPIŢA
993
Ritmul jocului le transfigura. Asta se vedea. Căpătâele umplute cu paie şi cusute la gură cu aţă de cânepă, poliţa cu clondire (una era cu aghiazmă), bârnele din tavan, pământul de pe jos, duşumeaua săracului, participau la acest ritual, odată cu moarta — „însufleţindu-se“, „prinzând viaţă", aburindu-se de respiraţia gâfâită a femeilor. Praful luat de pe tălpi se amestecase cu năduşala. Aerul era greu. Tudor se strădui să reţină frânturi din ce auzea...
    în acea dimineaţă porniră cu biata răposată. I se făcuseră toate cele trebuincioase, după datină şi cuviinţă. Urcarea coşciugului în car, cu câte doi bărbaţi în faţă şi doi în spate, plus cinci şase femei care ţineau de tron şi de pleoapa tronului, nu ca să nu pice, ci ca să-i ajute moartei să se rupă mai uşor de casă, de locul ei, fu însoţit de o jelanie izbucnită brusc, din senin, care se termină la fel de repede, imediat ce coşciugul fu pus în car. Uimirea lui Tudor fu iarăşi pusă în acţiune. în loc s-o ia la vale, spre cimitir, carul o luă la deal.
    Suveică înjugase amândouă perechile de boi şi pe cei din faţă îi mâna el, pe ceilalţi, de la roate, fiu-său, Trină. Iubea animalele, iar boilor lui li se dusese vestea peste nouă sate de graşi şi de îngrijiţi ce sunt. Las’ că o pereche era şi dintr-o rasă nemaivăzută, nişte namile de vite, de două ori cât un bou normal. Când trecuseră ruşii prin sat, cu carele de provizii, îi luaseră perechea lui şi-i lăsaseră pe-aceştia. Merseră mult prin nămol şi li se înmuiaseră unghiile. Au stat culcaţi în curte vreo două săptămâni, parcă erau frânţi de picioare. De ce pusese acum amândouă perechile, nu se ştie. Numai batoza se aducea cu mai multe perechi de boi - dar să duci o moartă la groapă, parcă era prea mult, prea multă opinteală. Omul ştia el ce ştia. Auzise, îi suflase lui cineva, că n-are voie să ţină patru boi şi-or să-i ia o pereche. Aveau şi de ce: cota de grâu de anul trecut nu fusese acoperită - îi puseseră o cotă cu mult peste posibilităţile lui şi nici anul acesta nu putea face cantitatea cu care fusese înscris. Va achita datoria în carne. în boi.

994
MARIN SORESCU
   - Cum în boi, mă? sunt nebuni?
   - Ce legătură au boii mei cu ce scriu ei pe hârtie?
   - O să vezi dumneata ce legătură.
   Merseră o bună bucată de drum. La capul satului întoarseră carul. La prima casă îi aşteptau câteva femei. Se urcară şi aplecându-se asupra moartei, acoperită de flori, peste ştergarul care-i ascundea faţa hidoasă începură „să discute" cu ea. Parcă se jeleau, e drept, dar nu în forma tradiţională, în forma clasică. Vorbeau mai degrabă spunându-i moartei întâmplări recente. „Şi-a murit şi boul, fa! Şi-a crăpat şi-o oaie, săptămâna trecută! şi s-au pus pe noi, fa! S-au pus pe noi necazurile! Aoleo, aoleo! Să-i spui că n-o ducem bine deloc! Deloc n-o ducem bine. Şi patul n-am putut să facem rost de el, că cu ce să-l cumperi? Degeaba l-am visat stând pe jos şi văitându-se că n-are şi el unde să doarmă, că pat tot nu putem să-i dăm de pomană anul ăsta. Să se descurce şi el cum o putea".
   Erau, după câte se părea nişte mesaje pe care moarta trebuia să le ducă pe lumea cealaltă. Comunicarea între cele două lumi se făcea deci regulat, prin astfel de mesageri a căror memorie ar fi trebuit să fie foarte bună. Pentru că şi la casa următoare carul opri şi alte femei tăbărâră asupra răposatei, acestea cu oarecare înverşunare şi obidă mare în glas. „Şi el ştie că Lie a fost omorât când se dădea jos din tren într-o gară în Cehoslovacia. Şi l-a lovit o schijă, măă, în cap şi i-a zburat capul, măă... Şi el a mai mers aşa... a coborât scara trenului şi a mai făcut doi paşi, măă... şi-a căzut lângă cap... Asta mi-a spus-o un camarad de-al lui, de l-a văzut... L-a văzut cu ochii lui, ăsta a lu’ Răducanu el mi-a spus... când s-a întors. Dar eu tot l-am aşteptat... Şi-l tot visez noapte de noapte mergând prin gări necunoscute aşa plin de sânge şi schilodit şi fără cap. Şi cu ce m-am ales eu după războiul ăsta? Că cu asta m-am ales... şi acum dacă nu mai am nici un om în casă, vin toţi şi mă obidesc... Şi-mi pun dări peste dări! Şi eu nu le pot plăti...
JAPIŢA
995
că cu ce să le plătesc? Şi tot visez un trup de om fără cap, umblând prin lume...".
   - N-au mai terminat, mă, cu îngroparea?
   -Nu.
   - Pe uncie sunt?
   - Pe la Zăltatu lu’ Jurebie.
   Cristinel cu cei doi executori iuţiră pasul. Nu era mult până la Zăltatu. Mergeau pe lângă garduri şi Răfăilă cu ciomagul zgâria aşa ulucile, ca şi când ar fi cântat la un ţambal. Aşa ca să sară câinii, să-i întărâte, să ştie el pe unde mai sunt câini. Cristinel avea o geantă, ca de poştaş, puţin mai mică, din piele de porc. Se închidea cu catarame. în ea se aflau carnetele de obligaţii. Tot satul se afla trecut în obligaţii, nimeni nu scăpase. Tot satul îi era acum dator lui, care reprezenta statul.
   Când ajunseră.... ţaţa Ana tocmai îşi terminase jelania. Se dăduse jos şi-şi ştergea lacrimile cu dosul mâinii şi-şi sufla nasul. Suveică se făcu palid, când îi zări. îi spuse lui Ilie: îîî! ăia vin încoa!
   - Nu cred. Fă-te că nu-i vezi.
   - Bun lucru! zise Cristinel, zâmbind pe sub mustăcioară.
   - Mai bine ţi-ai scoate şapca din cap că treci pe lângă un mort... sări o femeie, supărată de obrăznicia băiatului.
   - Dar n-am zis nimic rău - făcu Cristinel pe nevinovatul. Am văzut că munciţi aici de vă spetiţi. Şi cum se zice la ăia de muncesc? Bun lucru! Ia uite şi cu două perechi de boi... şi apropiindu-se de Suveică... Păi, cum ne-a fost vorba dom’ Amărăşteanu... că ne dai banii săptămâna trecută...
   - N-am de unde lua bani, că n-am ce vinde... şi eu nu sunt dator la nimeni...
   - Serios? Poate mi s-a năzărit mie... se poate... Ia să ne uităm aici în catastif... Desfăcu tacticos geanta soioasă... şi citi dintr-un catastif... Amărăşteanu Enache... rest de anul trecut... atâtea kile de grâu, atâţia lei, cu dobânzi, atâţia lei...

996
MARIN SORESCU
   - Am dat tot grâul, am rămas cu paiele, ce mai vreţi de la mine? îndrăzni Amărăşteanu Enache, căruia oamenii îi spuneau mai rapid Suveică. Nu ştiu de ce îl porecliseră aşa...
5	-	Păi am primit autorizaţie să-ţi luăm boii.
   - Voi, să-mi luaţi mie boii, de ce?
   Omul începu să plângă. Lăsaţi-mi-i, mă, nene. Că boii
sunt munca mea...
   - Dejugaţi-i, mă! hotărî Cristinel şi Răfăilă şi cu Moţatu,
10 merseră la perechea din faţă şi puseră mâna pe resteie...
   - Lasă, Prian! Lasă, Surane!
   Boii scoaseră alene grumazurile din jug. Răfăilă îi luă de lanţ... Lie dădu să apuce lanţul, dar Răfăilă îl îmbrânci cât colo. Suveică plângea tot mai tare şi plânsul lui se amesteca 15 acum cu al Cătălinei lu’ Zâmbatu, care aşteptase în faţa casei şi văzând că procesiunea întârzie se apropiase, începând dialogul său cu moarta. Celelalte femei parcă nu băgaseră de seamă năpasta lui Suveică. Ba Marioara lui Subă văzuse tot.
      - Săriţi, fa, cu gura că uite îi iau boii. Ce aveţi mă, nene, 20 cu ăi boi?
   - Femeie, să-ţi vezi de treaba dumitale. Că şi dumneata eşti aici (Cristinel arătă spre geantă) şi-ţi vine rândul.
   Acum carul mergea doar c-o pereche de boi. Cei mari dispăruseră după cotitură... şi abia atunci Suveică o rupse la 25 fugă după ei, ţipând şi dând din mâini. „Boii mei! Boii mei!“ zicea... Se întoarse peste un ceas, bătut, c-un ochi vânăt şi cu Garoafă şi Răfăilă care, fără nici un cuvânt, îi dejugară şi pe ceilalţi şi plecară cu ei, tot aşa, de funie. „A fost o eroare" - spuse Garoafă. Trebuiau luaţi toţi patru... Carul rămase în 30 drum, cu moartă cu tot... Lumea începu să se strângă, să se vaiete, să blesteme... Suveică îşi revenise din disperare într-un mod miraculos (să fi fost la mijloc bătaia primită?), Era calm, stăpân pe sine, ca şi când confiscarea celei de a doua perechi n-ar fi fost confiscare, ci restituirea celeilalte. Ca şi când i s-ar
JAPIŢA
997
fi adus Suran şi Prian înapoi... Se învârtea în jurul carului, se uita la cele două juguri... dădea din cap...
   Lasă, că ştiu ce să fac... zise, vorbind oarecum cu moarta, încercând să-şi ceară iertare c-o face să aştepte. Mă duc şi-aduc vaca... A mai tras ea o dată la car... şi e vacă blândă... Casa lui nu era departe şi într-adevăr omul, care plecase cu un jug în spinare, se-ntoarse peste puţin timp cu Joiana de funie...
   - Mânca-o-ar tata pe ea! o mângâie Suveică pe grumaz. Că ea e o vacă foarte cuminte. Hai ia aici. Săltase jugul, dar vaca nu voia să bage gâtul. Dădea din cap, apărându-se de muşte.
   - Hai, fetiţo! o îndemna blând omul. Acum în tine o să fie baza...
   Peste puţin timp în satul Stava putea fi văzut un spectacol rar. Un om înjugat alături de o vacă trăgeau un car, în care nişte femei plângeau o moartă.
   - Nu, că nu e greu, spunea Suveică, vorbind singur, dar adresându-se tot moartei. Nu e greu deloc. Vaca ar trage şi singură da-mi pare rău de ea... Să n-o bată jugul la greabăn...
   Lumea ieşea la porţi, femeile mai bătrâne se închinau, dădeau din cap...
   - Am făcut eu războiul şi nu mi-a fost greu - bombănea Suveică. Nici în colo, nici în colo...
   - Bă, tată, te faci de râs! - încerca fiu-său Lie, să-l scoată din jug.
   - Nu mă fac de râs deloc. Că nu e ruşine să munceşti. Dacă ei mi-au luat boii, trebuie să tragă cineva...
   Când trecură prin dreptul sfatului, omul opri puţin şi se uită la vitele lui, care, mari, domoale, îl priveau şi ele cu ochii lor limpezi, şi uimiţi, neînţelegând de ce ele se află acolo, iar stăpânul lor trage din greu.
   Lacrimile dădură să-l podidească pe Suveică. Se stăpâni cu greu.
   - Numai de nu le-ar tăia, îngână el. Numai de nu le-ar tăia, că astea sunt vite de muncă.

998
MARIN SORESCU
- Ba se şi pregătesc să le trimită la Bălceşti, la bază, îi spuse gardianul.
- Hai, Joiana, hai, nene - zise Civică încet. Carul se urni mai departe.
Abia când trecu de fântâna lui Zăbic, apăru Mitran, cu
boii lui.
- Gata! V-a venit schimbul!
Hai, nene, lasă jugul că nu eşti pe vremea tătarilor. Suveică gâfâia şi plângea.
- Nu, mă, nu-1 las deloc.
îl dejugară cu forţa, dejugară şi vaca, şi puseră în loc boii odihniţi ai săteanului.
- Frumoase dobitoace! se miră cineva.
- Se cam sparie, răspunse stăpânul. într-o zi, nu ştiu ce
li s-o fi părut, şi-au luat-o cu cotiga de-a-n fuga, n-am putut să-i ajung decât la coastă-n deal. O să-i vând!
Mitran îi mângâie uşor cu mâna pe spinare, apoi se dădu în dreapta şi-i îndemnă blând.
- Hai, copii! Cea Cerban! Hăis, mă!
Cum porni carul, cum începură din nou bocitoarele...
Tudor înţelese că aproape nu e casă în care lumea de dincolo să nu constituie o problemă vie a lumii acesteia. Toţi aveau rude scumpe dincolo, toţi voiau să le ţină la curent cu noutăţile. Unele dădeau un fel de buletin medical, făcând pronosticuri asupra apropiatei lor morţi - peste o jumătate de an cel mult mă duc la el - la anul nu mai aud cucul. Curios era că nimeni nu aştepta ştiri de dincolo, nu le făceau mustrări pentru tăcerea, încăpăţânarea în tăcere, a celor duşi. Comunicarea li se părea normală acestor femei să se facă doar într-o singură direcţie. Pe la prânz abia străbătuseră un cătun. Mai erau încă patru. Tudor renunţă să mai întovărăşească prea tristul cortegiu. Merse acasă.
înmormântarea avea să se facă, dacă se continua în ritmul acesta, a doua zi spre seară. Ea fu însă ratată din cauza unei
JAPIŢA
999
întâmplări;, „aproape neverosimilă", care avu loc chiar a doua zi, la un ceas, două după oprirea ploii care îi adunase pe o parte din cei buni de muncă în casa ce refuza să se dărâme. Stăteau şi se uitau la ziduri cum rezistă. Garoafă se gândea că fără o lecţie exemplară, oamenii aceştia încăpăţânaţi nu vor duce lucrul la bun sfârşit. Trebuia vorbit cu organele, să le anunţe sabotajul şi să tragă Ia răspundere pe instigator. Tocmai studia feţele celor din jur, chibzuind pe care să pună şaua? Care fusese mai colţat? Cine avea mai multă trecere, asupra celorlalţi?
   Florea, ăsta? Dar e membru de partid... Hm!
   Atunci veni gâfâind, gardianul Şuvăilă. Spuse într-un suflet, galben ca ceara:
   - Să trăiţi dom’ plotoner, vă aduc la cunoştinţă c-a înviat.
   După înviat se înecă şi-ncepu să tuşească.
   - Cine dracu a-nviat, mă, eşti zăltat?
   îl întrerupse dintr-un proces de gândire important şi asta-1 enerva.
   - Moarta, să trăiţi!
   - Care moartă, mă?
   - Aia de la deal... de i-au mâncat limba...
   - Cine, mă, i-a mâncat limba?
   - Pisicile, să trăiţi...
   - Care limbă, mă, care pisici?... Care moartă, eşti zăltat?
   Tocmai atunci pe deasupra lor, ţipând falnic, trecură nişte
păsări neobişnuit de mari, albe cu picioare galbene, care-1 făcură pe Şuvăilă să sară ca ars:
   - Ăştia sunt pescăruşi, dom’ sergent! Sunt pescăruşi! Eu am făcut la marină şi-i cunosc. Nu sunt berze, dom’ plotoner! Dar ce caută pescăruşii la deal? Niciodată nu s-au mai văzut la noi păsări de-astea, adăugă tot aşa speriat Nae Surdu, care nu făcuse armata la marină, dar fusese vânzător de pepeni... la Constanţa.
   Şi dintr-o dată începu să ţipe ţaţa Maria, să azvârle mâinile în lături şi să plângă ca o disperată.

1000
MARIN SORESCU
    - A venit vremea de-apoi! A venit vremea de-apoi! A venit
vremea de-apoi!
    - Ce face! spune poezii, proasta asta? - nu ştiu cine se miră. Ţaţa Maria însă înţelesese prima despre ce e vorba... ce nu
5 vioa să înţeleagă jandarmul: înviase moarta.
    Acum gardianul, în loc să spună amănunte în legătură cu minunea, făcea consideraţii teoretice.
    - Eu întotdeauna am spus că noi ne îngropăm prea repede morţii, la trei zile! Uite, asta dacă a apucat a patra zi pe pământ
10 s-a dovedit vie, a dovedit că moartea noastră e trecătoare, ca şi viaţa. Ne grăbim să-i băgăm în pământ, şi punem flori pe ei, când ei săracii... Pe mine să nu mă îngroape decât a zecea zi, dacă nu dau nici un semn...
    - îţi ordon să taci! interveni organul ordinii. Spune ce-a
15 fost.
    - Treceau pe la o fântână şi s-a dat jos să bea apă, spuse gardianul.
    - Cine mă?
    - Moarta.
20	- Care moartă, mă?
    - Zi-i să-i zic... cum dracu o cheamă? Safta lu’ Golumbeanu şi revenindu-şi oricum din uluială gardianul începu să vorbească mai legat.
    - Domnilor, viaţa noastră, atât a organelor de stat cât şi 25 a celor fără partid e ca fumul, cum spune şi Popa Niţă. „Am
privit în morminte şi am văzut oasele goale. Care este împăratul şi ostaşul; săracul şi bogatul..."
    - îţi ordon să taci! ţipă Garoafă.
    - Da, domn’ majur, dar mi-aţi spus să vă spun. în primul 30 rând, cred c-au deranjat-o clopotele... Au bătut prea tare şi-au
sculat-o-n cur. Când s-a sculat ea în cur ăilalţi care stăteau grămadă pe ea şi-o jeleau, bâţ! ca la comandă au căzut şi ei în cur...
    - Iar trec ţipând pescăruşii ăia pe cer, observă cineva. Cum de s-or fi rătăcit pe aici?
JAPIŢA
1001
   - Ia ascultaţi: astea nu se comportă ca păsările mari, chirăie ca găinile, un fel de cotcodăcit ţipat...
   - Oameni buni e sfârşitul lumii!
   - Tăceţi, bă din gură! Zi-i, mă!
   - Ba unii au căzut din car în baltă, că tocmai treceau podul 5 peste baltă... şi boii văzând atâta minune, nemiaîntâmplată în comuna Stava s-au speriat şi-au răsturnat carul... Zdronc! Flori, coşciug, oale, coliva, în baltă...
   - Şi moarta?
   - Plutea cu tronul bine făcut, îl ţinea apa... Mă rog, au io tras-o de-acolo... mai mult moartă decât vie... continuă gardianul... Şi eu mă întrebam de pe mal, privind-o: Io-te... tu-i mama mă-si, cine-nvie! Asta fără limbă, de nu poate să
ne spună nimic din ce e pe lume ailaltă! Dacă e o logică pe lumea asta - o-nghit.	15
   Şeful de post şi plecase, pe motocicletă, cu câinele lup după
el.
   Asta continua: şi nici alea nu erau moarte, măcar că de gătite erau destul de gătite... Să zicem că baba Ruţa s-a-necat, că nu ştia să-noate - sau chiar de-o fi ştiut, când 20 s-a pomenit ea buştiubuc! în baltă, spaima de-a fi văzut om înviat s-a amestecat bunăoară cu spaima de-a vedea moartea cu ochii... Apa nu era să zici că e cine ştie ce adâncă... Un metru, doi acolo lângă pod... unde-a prins acum trei ani Colae somnul ăla cât berbecul.	25
   - Cum, domnule, a murit cineva? se miră Maria Bălii.
   - Păi nu spusei, Ruţa... a murit.
   - De ce să moară?
   - Păi, dac-a-nviat ailaltă!...
   - De ce-a-nviat? întrebă iarăşi Maria, cu o mare spaimă 30 pe faţă. Chiar a-nviat, înviat?
   - Pai, eu ce zisei până-acum?! Şi ălelalte două au murit pe loc. Ruţa, cum vă spusei, s-a dus la fund... aşa bocind s-a dus la fund. C-a luat-o întâmplarea din scurt.

1002
MARIN SORESCU
    - Mumă, mumă! cum te duci tu şi unde te duci, mumă, gagă! Că acolo und’te duci tu nu e nimeni să te tragă, să-ţi pună ventuzele, mumă-mumă... In primul rând moarta nu-i era mumă, nu-i era nimic. Şi-o bocea aşa în neştire. Şi
5 gardianul continua iluminat: aia se bocea pe ea. Simţise c-o să moară şi se bocea personal, să fie asigurată.
    - Taci, mă, nu mai lozi aci - interveni tăios şi nea Florea.
Şi cine-a mai murit?
    - încă una da’ nu mai aşteptai să văd cine - o căutau prin
10 baltă...
    - Acum o s-o găsească, dacă s-a dus deşteptul ăsta cu câinele lup. Lupul te dibuie, viu-mort, oriunde-ai fi.
    Lumea se împrăştie. Mai toţi plecară spre podul ăl mare să vadă cu ochii lor, ca să aibă ce povesti generaţiilor viitoare 15 cum a înviat din morţi... una... în comuna Stava, raionul Olteţu. Grupuri, grupuri se îndreptau spre baltă, bărbaţii mergând mai repede, femeile tinere după ei, bătrânele mai în urmă, vorbind tare, minunându-se şi închinându-se. Ţaţa Maria se jelea, nişte copii râdeau, câinele lui Gogea se luase 20 şi el după mulţime, crezând că-i vorba de vreo pomană.	j
    Când ajunse jandarmul la faţa locului, lucrurile erau la fel de încurcate. Pe feţele tuturor se citea spaimă. O spaimă cumplită, în afară de feţele boilor - jandarmul se uită şi la boi - care se pare că-şi reveniseră, şi de cea a Saftei	j
25	Golumbeanca. Moarta stătea în fund pe marginea coşciugului -	j
coşciugul fusese pus pe iarbă, pe mal - cu ţoalele ude leoarcă - dar senină - şi ca să folosim o expresie a lui Marin a lu’ Chirimenţu arătând mult mai bine. Uitaţi-vă la ea, bă, arată mult mai bine vie decât moartă - zise el, fără a reuşi să smulgă 30	un zâmbet de la cei din jur. Alături, pe iarbă se aflau întinse
Ruţa lu’ Capră, şi Mitruţa lui Gogu lu’ Fleţu, întinse orizontal, cu capul spre coşciug şi picioarele la vale - perpendicular, cum ar veni. Tilina lu’ Boiangiu şi câţiva bărbaţi tocmai renunţaseră la primul ajutor, acordat aceştia din urmă, găsită
JAPIŢA
1003
mai târziu printre răgălii. Era o fată de vreo 17 ani, uscăţivă şi oacheşă, care aşa cum stătea cu faţa în sus, buhăită puţin, cu gura întredeschisă, părea că râde de ce i se întâmplase.
   - Să trăiţi, dom’ majur! le-am dat primul ajutor - raportă ca la armată Savu a lu’ Cazacu, un flăcău cam prostovan... şi 5 nu ştiu ce să mai facem, că e caz de moarte majoră, continuă el, vrând poate să spună caz de forţă majoră.
- Cum? Trei? se miră Garoafă.
- Trei, dintr-un foc, răspunse Savu.
Răniţii au scăpat mai uşor.	io
   - Hăi mă, să mai încercăm o dată cu fata asta - zise Nae Banţă.
   O apucară doi de picioare şi unul de mijloc şi începură s-o învârtă.
   - Ţineţi-o cu capul în jos. Aşa. învârtiţi-o! Aşa! Bă, apăsaţi 15 pe piept... că uite mai iese apă... Aşa... Trageţi-o bine! Treci,
fă, gagă, de freacă-i mâinile. Suflă, mă! Aş! Ce să sufle?
Degeaba' Fata rămânea ţeapănă ca lemnul.
- Bă! Lăsaţi-o pe-asta, c-asta s-a dus! Aveţi grijă mai bine
de moartă - că răceşte. Prin moartă toţi o denumeau pe Safta, 20 moarta înviată. Aveţi grijă de ea, că răceşte. Aceasta într-adevăr începuse să dârdâie şi dădea să se scoale.
- Dacă mai trăieşte până-i creşte limba la loc - apoi asta
0 să aibă ce povesti! spuse Nae Banţă, lăsându-se păgubaş în privinţa fetei şi venind să pipăie şi el pe Safta. Aproape toţi 25 puseseră mâna pe ea, după şocul sperieturii.
- Ce facem, dom’ sergent? întrebă Savu. (Şefului de post
1 se spunea când sergent, când majur.) Pe unde scoatem cămaşa?
Cel întrebat nu răspunse. Se întoarse cu spatele la Savu, privi
în jur, se scărpină în cap... Merse apoi la Safta, îi luă pulsul, 30 dădu din cap (iar Safta făcu la fel), trecu pe rând la cele trei răposate şi făcu acelaşi lucru. Era pus într-o situaţie îngrozitoare şi nu ştia ce să facă. între timp, venise Cercelaru şi Ciupag - „comitetul provizoriu". Raportaseră cazul la Raion

1004
MARIN SORESCU
şi primiseră instrucţiuni precise. îl luară deoparte pe şeful de post şi-i comunicară hotărârea. Acesta spuse: să trăiţi! am înţeles.
   - Până diseară soseşte şi plutonul, adăugă Cercelaru.
   - Să trăiţi, am înţeles! Ce pluton?
   - Un pluton special, care va sta la dispoziţia comunei, până se limpezesc lucrurile. E clar că aici e o mână vrăjmaşă. Oameni buni! spuse Cercelaru, de data asta cu voce tare, urcându-se în car şi încercând să domine adunarea. Fiţi, bă, atenţi aici, că vă vorbeşte preşedintele comitetului provizoriu, nu asta fără limbă, se răsti el la un grup de 3-4 inşi care continuau să stea întorşi cu spatele şi să vorbească între ei. Dacă nu se întâmplau evenimentele acestea poate că n-aţi fi înţeles atât de clar că duşmanul de clasă nu doarme ’tu-i mama lui, şi că lupta de clasă se ascute şi la noi în comună.
   - Du-te, bă, de te pişă! zise Florea, care tocmai atunci ajungea cu grupul lui. Ia auziţi ce zice ăsta, neică? E nebun - unii râseră, Cercelaru nu-1 auzi.
   - Tovarăşi! continuă el, după ce tuşi de câteva ori. Viaţa noastră a intrat pe un făgaş nou.
   - Du-te, bă, de te pişă! zise de data asta a lu’ Chirimenţu.
   - Avem în faţă sarcini grele, importante, cărora trebuie să le facem faţă. Şi ca să le putem face faţă cu succes, trebuie să terminăm cât mai repede cu aceste manifestări. (Arată spre cele trei femei moarte.) Ordin, continuă, OR-DIN. Le îngropăm imediat. Avem aprobarea raionului. Caz de forţă majoră - comuna noastră, a fost declarată comună sinistrată şi în astfel de situaţii mai întâi şi mai întâi trebuie dat tot ajutorul victimelor dezastrului, îngropându-le cât mai degrabă.
   Oamenii rămaseră încremeniţi. Cum adică? Abia au murit? Nici nu sunt aici rudele - unele poate că nu ştiu că au deces în familie... Nu, nu se poate.
   - Ba se poate. Şi încă cum! întări Cercelaru. Să vedeţi voi ce se mai poate.
JAPIŢA
1005
   Colac peste pupăză, tocmai atunci sări şi Aralambie, cu părul vâlvoi: nervos că ce dracu fac de întârzie atâta? el de când trăsese clopotul?! Şi popa pleacă, dacă nu se duc urgent. Că el n-aşteaptă trei conace o babă, că are treburi agricole pe cap.
   - Ce te răsteşti la noi, mă? Vorbeşte cu moarta de ce-ntârzie - râse a lu’ Chirimenţu. Uite-o colo, stă ca momâia. într-adevăr, amărâta aia chiar aşa stătea, pe marginea coşciugului, luptându-se cu nişte muşte care îi intrau în orbite... Faţa mutilată arăta groaznic, cu toate că rănile parcă începuseră să se cicatrizeze. Şi deşteptele de bocitoare în loc să ţopăie şi să joace horă-nainte în jurul ei, ar fi trebuit să ia seama. Să vadă că moarta lor nu miroase a mort şi că trupul inert se odihnea parcă tot sub streaşina vieţii. Un trup suspendat temporar, dar care nu luase hotărârea definitivă.
   - Babă Saftă, dumneata eşti? întrebă Aralambie, să se convingă.
   Safta dete din cap. Nu înţelegea încă de ce nu vede şi de
ce nu poate ea vorbi.
   - Asta nu era de murit, oameni buni, spuse ţaţa Maria, care se postase lângă ea, făcând oarecum pe interpreta înviatei. Deocamdată îi interpreta visul. Un vis pe care îl povestea cu vreo trei zile înainte de-a muri. Se făcea - povestea ţaţa Maria pentru a câta oară azi? - şi se uita acum la Tudor care apăruse şi el şi stătea curios acolo printre oamenii aceia buimăciţi. Se făcea că murisem. (Cum a şi murit.) Şi aşa moartă trebuia să treacă o apă mare (balta asta) ca s-ajung la o poartă albă, de brad, dată cu var. Intrasem în apă aşa până la brâu şi dădeam s-o trec. Şi Sfântul Petru, care stătea-n poarta aia albă a-nceput să strige la mine: Unde te duci tu, fă?
   - Păi, zic să viu aici la Sfinţia Ta.
   - Păi, cum te cheamă pe tine?
   - Păi, Safta lu’ Golumbeanu... Se uită el într-un catastif... Safta lu’ Golumbeanu, zici?
   - Da, aşa zic, am zis eu din apă... îmi trecuse de brâu... că în timpul ăsta înaintam să m-audă mai bine...

1006
MARIN SORESCU
   - Păi, ce te grăbeşti aşa? Du-te-napoi, că tu nu eşti scrisă aici. Altele... sunt scrise aici, da tu nu... Mai aştepţi o vreme. Uite aşa mi-e sfânta cruce - zice ţaţa Maria, dacă nu mi-a spus ea visul ăsta atunci. Aşa e gagă Saftă?
   Safta încuviinţă, mişcând uşurel buzele...
   în timpul acesta înecatele fuseseră luate pe braţe şi duse în car. Jandarmul puse pe Leancă de-njugă boii.
   - Gata! zise Cercelaru, dă bice. Şi către Aralambie:
   - Tu du-te la popa... ia-o-nainte, du-te fuga, ce stai? şi spune-i să aştepte o ţâră... Tot el merse şi ferindu-se să pună mâna pe Safta, îi trase uşurel coşciugul de sub ea şi aceasta lunecă lin pe iarbă...
   - Ia uitaţi-vă la el, cum îi ia tronul de sub cur, mă!... Asta
e nebun.
   Urcă coşciugul în car. Procesiunea se-mpărţi atunci în două. O parte îşi continuă drumul spre cimitir, în urma celor trei moarte, alta se-ntoarse cu Safta lu’ Golumbeanu. O luase o nepoată a ei de mână şi ea păşea uşurel, cu pas mic, şi nimeni nu ştia dacă mâna aceea de om, bătrânica aceea oarbă, gătită cu hainele ei cele mai bune, îşi dă seama pe unde calcă. Dacă ştie, dacă e conştientă că merge pe pământ, atingându-1 uşor, cu botinele noi, făcute pe porunceală la Bălceşti, nepuse niciodată, sau crede că e tot în apa aia mare, care a cuprins-o până la brâu...
   -Ale dracului de pisici... cum i-au mâncat ele limba! oftă cineva.
*
* *
   îngropăciunea aceea de pomină, trei într-o groapă, una în coşciugul Saftei, celelalte într-un fel de lădiţe de marmeladă, încropite la repezeală de Cucu tâmplarul - constituie punctul culminant, moţul unor întâmplări forţate, petrecute în comuna Stava. S-a discutat şi rediscutat pe
JAPIŢA
1007
marginea ei.. Evident, popa n-a vrut să le citească şi a fost ridicat seara de-acasă şi dus nu se ştie unde. Slujba a fost măsluită de Haralambie, ţârcovnicul, care cu plutonierul lângă el, se bâlbâia şi încurca vorbele. „Am privit în morminte şi am văzut oase goale..."
   Sosise şi plutonul de soldaţi şi sub comanda sergentului lărgiseră groapa. Făcuseră o groapă comună, ce nu se mai pomenise în comună din 1913, când veniră soldaţii din Bulgaria cu holeră şi murise jumătate din sat. Dar atunci erau alte timpuri. E-he - în vremurile normale! obişnuia să spună Chirimenţu ăl bătrân, dar el înţelegea prin vremuri normale tinereţea lui, când putea iubi. Aveam daravela ca osul, toată noaptea. Şi-n jur era holeră şi eu cu daravela ca osul. Vremuri bune. Asta le spunea soldaţilor, care făceau de-a dreptul tranşee, că de la trei metri a ţâşnit apa şi-au trebuit să le îngroape aşa în izvor. Uite, mă, al dracului cimitir, nu te lasă să-ţi faci treaba! se văita Cercelaru. Copiii se jucau printre cruci, se rezemau de ele, acestea putrede, se frângeau exact de la faţa pământului. Ţâncii speriaţi fugeau. Oare partidul ăsta, de-a venit la putere bunăoară, o să le pună şi la morţii din regimul celălalt cruci noi? Bunăoară o să-nnoiască şi cimitirele? - întrebă dinadins cu glas tare, prea tare, Petrică al lu’ Nete. Sau numai noi, de-om muri pe timpul lui, ne-om bucura de binefacerile înnoirii? în orice caz, în colectiv văd c-au început să ne bage. Taci, bă, deavu’ din gură! Te mai aud şi te mai arestează - îl înghionti Savu lu’ Tăgărâlă. Uitaţi-vă la nenorocitele astea. - Nici nu le ieşi bine sufletul, că şi pun pământ peste ele! şi nici măcar pământ - uite, că le bagă-n apă. De apă au murit - în apă or să putrezească! De ce dracu le-or fi mai scos din baltă!? ca să se sperie şi popa - îl văzurăţi cum fugea pe vale? Până la puşcărie nici nu se mai opreşte. Să le fi lăsat acolo, să cânte broaştele pe ele, să le jelească.
   - Şi ăştia de săpară, erau bieţi soldaţi de oraş... Nu-i auzirăţi ce lozeau? Spunea ce film au văzut ei la oraş: „100 de metri

1008
MARIN SORESCU
cruci“, „Ţi-am zâmbit de sub tramvai", „Cine a-nfîpt cazmaua-n gura mortului". Suveică scuipă şi se-aplecă să vadă dacă în scuipatul lui mai e sânge, ca adineauri. Duluman continuă: iar unul mai şi cânta:
Câte stele sunt pe cer Până-la ziuă toate pier Numai pe fabrica noastră Arde una ca o proastă.
   - Ăştia, n-au nimic sfânt, bă. Nici stele, nici fabrică - nimic...
   Seara se întoarse şi Tiugă de pe Delniţa, unde răriţase nişte porumbi, el şi cu doi copii - şi când auzi, la fântână, unde oprise să bea boii apă, că murise mă-sa, rămase împietrit. Cea care-i spunea, Leanu lu’ Chiagu, era cu garniţa în cap şi se grăbea. Omul puse la jug boul de apucase să-l dejuge.
   - Degeaba te duci acasă, c-o şi-ngropară, adăugă Leanu! Ordin de sus să fie-ngropaţi pe loc - că-nvie! Ha-ha-ha! Ha-ha... (ce râde asta ca proasta, a’nebunit?) încăpăţânarea „factorilor de resort", de-a nu respecta tradiţia avea ceva ascuns, care le scăpa oamenilor normali, neintroduşi în politică şi-n dialectica luptei de clasă (care se ascute pe zi ce trece). O săptămână, cât satul fu sub ocupaţia „plutonului de execuţie", nu se putu face nici o mişcare. Toate încercările familiilor îndoliate, rugăminţi, ameninţări, ba chiar câteva încăierări, rămaseră fără rezultat. Abia după ce starea excepţională trecu, avu loc deshumarea şi îngroparea după cuviinţă a fiecăreia din cele trei. Rămăşiţele pământeşti începuseră să putrezească.
   Jalea, umilinţa şi neputinţa îi încerca pe toţi. Când cele trei cruci noi, marcând trei morminte normale, răsăriră, cu numele încrustate cu cuţitul şi cu flori proaspete la rădăcină, lumea se închină. „Fă cruce mare, fă, că dracul e bătrân". Apoi,
JAPIŢA
1009
mulţimea se risipi pe la case, oarecum optimistă, cu încredere neştirbită în ziua de mâine.
XII
   Papura, stuful formau o pădure deasă, foşnind ameninţător. Ziua era liniştită, noaptea se auzea în ea o 5 mitralieră. Măi, ce dracu să fie? Poziţia era a noastră, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie. Caporalul Gheorghe primeşte ordin să se târască şi să distrugă cuibul de foc. De-a buşilea, prin mocirlă, printre bărci fărâmate, printre rizomii putrezi plini de broaşte şi şerpi înainta, ridicându-se din când io în când şi făcând salturi de zece-cincisprezece metri, când îi permitea terenul şi înceta mitraliera, se apropie de locul dedus după zgomot şi după flacăra mitralierei... îl vedea. Dă să-l împuşte... uniforma parcă era românească... Sare pe el şi-l imobilizează, aşa cum era ăla buimăcit...	/5
   - Bă, camarade... nu vezi că sunt român?...
   - Păi, dacă eşti român, de ce tragi de patru nopţi în noi?
   - Nu în voi, mă! în ţânţari. M-au înnebunit.
   O pânză deasă de ţânţari mari, cât nişte libelule, se vălurea în jur. Gheorghe le simţi înţepăturile, ca mii de ace. Tac numai 20 la focul de armă. Şi atunci nu te slăbesc decât pentru câteva minute, spuse soldatul. Nu mai ştiu încotro vine poziţia noastră... şi iar mitraliă un roi... Gheorghe îl dezarmă. împreună se târâră spre poziţie... Peste câteva zile avea să se întoarcă şi depăşind zona de mlaştină să înainteze pe terenul 25 înalt, care forma malul povârnit al fluviului. Aici, împreună cu un pluton de soldaţi trebuiau să supravegheze mişcarea inamicului de dincolo de apă. Stătea fiecare într-o groapă săpată cu lopata, care în urma ploii din acea noapte se umpluse cu apă... Uşurel, cu căuşul palmelor încercau să le golească. 30 Mocirla le pătrunsese până în măduva oaselor... Pss! şoptea

1010
MARIN SORESCU
sergentul - când se auzea vreun clipocit... Fără zgomot, că atragem atenţia şi ne seceră inamicul. Malul celălalt parcă dormea. Ei ştiau însă că şi dincolo soldaţii ca şi ei stau la pândă în noroi, în gropi asemănătoare sau suiţi în copaci... După miezul nopţii, din susul apei, apărură câteva bărci... Patru-cinci soldaţi în fiecare, cu puşca la ochi, pregătiţi să tragă. Sergentul comanda retragerea - nu avea voie să deschidă focul - şi târâş plutonul se dădu înapoi vreo două sute de metri. Părea o imensă râmă, murdară. Gheorghe dând să plece, simţi o durere puternică în piciorul drept... un nenorocit de cârcel, care îl încerca din când în când. Imobilizat pentru câteva momente, rămase în urmă... Auzi explodând câmpul de mine, în care intraseră camarazii. Ţipete, vaiete. întoarse capul speriat spre râu... Soldaţii, în aceeaşi poziţie de tragere, se lăsau duşi de curent. Erau manechine! O stratagemă ingenioasă a inamicului, pentru a-i sili să fugă în câmpul minat din faţă. Le reuşise. Plutoanele următoare, care aveau să supravegheze fluviul vor ţine seama de asta.
    Zona fusese de mai multe ori cucerită şi pierdută. Când duşmanul se retrase mai mult, dincolo de apă, Gheorghe se înspăimântă de ce văzu, plecând în căutarea morţilor şi a eventualilor supravieţuitori. Toată stufăria era o împuţiciune de cadavre. Cele mai proaspete erau încă pradă corbilor... Crau! Crau! făceau. Şi foiau peste tot. Nişte corbi mari şi graşi. Scoteau ochi, nasuri, urechi... Din cei ucişi mai demult nu mai rămăseseră decât scheletele, casca de fier pe craniu, şi puşca alături....
    Din plutonul de recunoaştere doi-trei dacă mai scăpaseră cu răni uşoare... Restul, haine şi oase. Aici simţi şi el ce-nseamnă să te mănânce ţânţarii. Citise undeva că vikingii îşi legau prizonierii în apă şi-i lăsau pradă crabilor. Durerea pricinuită de ţânţari i se părea de o sută de ori mai groaznică, îi trimisese mamă-sa nişte mănuşi de lână... Nu foloseau la nimic. Ţânţarii răzbăteau prin ele. Pe dedesubt, bineînţeles, foiau păduchii. într-o zi s-a întâlnit cu un consătean... Aproape să nu se recunoască...
JAPIŢA
1011
    - Mă, Gheorghe, tu eşti?
    - Eu, bă.
    - Bă, te-a acoperit părul peste tot. Şi peste ochi. Erau într-o
biserică părăsită şi păzeau un mort, unul Păsărin Nicolae din
Moţoţei-Dolj. Lihnit de foame, ceruse nişte ouă la o bătrână
din sat. Aceea speriată, ori neavând, nu-i dăduse.
    - Uite, mă, mă lasă să mor de foame! Mama ei de viaţă!
Şi Păsărin, enervat, dădu cu arma de pământ. Aceasta se
descărcă şi cinci gloanţe îi trecură prin cap. L-au târât acolo-n
biserică, unul i-a improvizat o slujbă din ce-şi aducea el aminte
şi l-au îngropat în curtea bisericii. într-un fel, Păsărin avusese
noroc. Putea rămâne în mlaştină, pradă zburătoarelor
negre...
    Gheorghe a făcut războiul apărându-şi doar inima: cu
lopata. O agăţa în aşa fel încât să-i vină în dreptul inimii. Din
când în când, o mai găsea zgâriată de câte un glonţ... A mers
vreo două săptămâni cu căciula făcută ferfeniţă de la un suflu.
Nu mai purta cască, era grea. Toţi îi priveau căciula şi se
minunau ce noroc a avut. Un centimetru mai jos de se nimerea
vreun glonte... în retragere, îi era milă de cai. Vai de ei, săracii!
Singurul mijloc de tracţiune, că nu mai era benzină... Prin
păduri, prin holde, peste câmpuri, târând muniţii, tunuri,
chesoane. Mâncau... ce se mănâncă. Cărau... Cărau... Nici
oamenii nu mai aveau pesmeţi, nu mai avea nimic. Nu făceai
nevoile cu săptămânile, că n-aveai ce. înţepau caii cu baionetele
când se opreau istoviţi. Nimic nu mai mergea. Mureau şi ei,
! când nu mai puteau trage. îi împuşcau, şi-i lăsau în câmp,
j corbilor.
*
* *
    Agent de legătură cu compania de marş, contopită cu şase
vânători. După ce s-au decimat batalioanele înaintau noaptea
în deplasări succesive. Primiseră ordin să se deplaseze spre

1012
MARIN SORESCU
stânga. Mereu spre stânga. Prin pădure. Un cadru întunecat, mare de nu se mai termina. Aşa în costişe. „Unde mergem?" Nimeni nu ştia. Şi într-o noapte ordin să treacă Hronul. Ajunseră pe malul unui fluviu - o pânză vineţie. Asta e Hronul! La mal apa-ngheţată, unii spărgeau gheaţă, alţii târau bărcile din păduri. Nişte bărci uscate şi fărâmate. într-un sector întreg, la un semnal, le-au pus pe apă... Mogâldeţe, soldaţii răsăreau de peste tot, din pădure. „Hai urcaţi!" Bărcile luaseră apă din primele minute. Soldaţii o scoteau, o scoteau cu gamelele, cu căştile, şi nu pridideau. Ajunse în firul apei, bărcile se-nvârteau în loc şi se scufundau. Mare râu, Hronul ăsta! Cei mai mulţi nici nu auziseră de el. Şi uite unde-şi găseau moartea! Te trăgeau toate alea în jos şi apa rece ca gheaţa.
    - Hai urcaţi! îi împingeau din spate gradaţii.
    O rafală de rachete luminează fluviul ca ziua. Gheorghe se pregătea să sară şi el într-o barcă. Ce-o fi o fi! Nici nu ştia să-noate.
    Şi deodată s-au pus cu mitralierele pe ei... Fluviul împânzit de soldaţi români, care în luntrile alea, care zbătându-se pe apă... Bărcile de ajunseseră mai spre mal şi dădeau să se întoarcă. Erau trase de inamic cu căngile... Ce mai, a fost măcel! Trupele germane se întăriseră bine acolo şi-i aştepta seara pregătite. S-au retras cei de-au mai scăpat - au intrat în pădure, s-au completat batalioanele şi iar au luat-o spre stânga.
    Au trecut Hronul abia peste vreo săptămână, la vreo 30 kilometri mai la sud, pe-un pod de vase, acoperiţi de artileria românească.
    Luptele acelea din munţii Tatra! Cum dormeau pe zăpadă... Rupeau crengi de brad, le puneau pe zăpadă, făceau un fel de pat. Sub căldura trupului zăpada se topea. Trupurile soldaţilor frânţi de osteneală se afundau tot mai mult şi viscolul îi acoperea cu zăpadă răscolită. Dimineaţa li se mai vedeau doar căciulile, câte o mânecă, ceva... După asta se ştia că acolo sunt oameni. Trecea câte unul şi-i scula. Pe unii trebuiau să-i
JAPIŢA
1013
tragă, îngheţaţi. „Bă, camarade, ieşi, mă, de-aci!“ Câte unul nu se mai ridica. Murise visând că doarme la gura sobei.
    ...Gogu Duluman, cu doi câini înhămaţi la sanie, căra nişte raniţe... „Ce faci, mă, vere? Puseşi lupii la treabă?" „Trebuie să duc pesmeţii ăştia sus". A doua zi, după atac, a venit unul şi i-a spus: „Vezi că ţi s-a curăţat consăteanul. Uite-1 colo". Era întins pe costişă cu capul în jos, cu ochii deschişi. A îngenunchiat şi i-a lăsat pleoapele peste ochii orbi. Fuseseră împreună în permisie, în sat. Şi la plecare, Gogu-i spuse „mă, eu nu mă mai întorc. Să mă uit bine la ce e pe-aici". Erau deasupra comunei, în vârful dealului, jos se desfăşura priveliştea satului cotropit de zăpadă... „Imaginea asta s-o duc pe lumea ailaltă", a oftat Gogu.
    Acum totul se terminase pentru el şi din miile de imagini care i s-or fi derulat în memorie în ultimele clipe, poate că aceea a satului său îi rămăsese în pupile. Dacă ar exista aparate care să developeze imaginile din ochi, am şti mai mult despre ultimele momente din viaţa omului. începu să plângă, cu sughiţuri. Chemă nişte brancardieri şi porni să-şi îndeplinească misiunea. Avea de dinamitat o stâncă enormă. Peste câteva ceasuri, bolovanul uriaş se rostogolea cu vuiet mare, dărâmând tot ce se afla în cale... Brazii trosneau ca nişte beţe de chibrituri... Stânca se opri tocmai jos de tot, în defileu, blocând drumul, aşa cum fusese prevăzut... Inamicul va avea acum mari dificultăţi la degajarea şoselei.
    Misiunea îndeplinită, îşi căută un loc mai ferit să se odihnească. Foamea îl rodea mai tare decât oboseala; şi păduchii mai dihai decât foamea. Scoase din raniţă o pâine mică rotundă, îngheţată os. Vru s-o arunce după bolovan. Băgă mâna la subsioară şi scoase cinci-şase exemplare din acele vietăţi atât de supărătoare, profitoare ale războiului. Le strivi cu unghia pe pâinea tare ca piatra. Cu baioneta rase murdăria, apoi răzbit de foame începu să muşte din pâine. „Eh! Am mâncat eu pâine şi din scârnăvie de om!" îşi aminti că odată,

1014
MARIN SORESCU
când să ducă bucăţica de pâine la gură, îi scăpase din mână şi se rostogolise tocmai... unde nu trebuia. O luase, o râcâise, tot cu baioneta şi-şi potolise foamea.
     Câteva luni se scurseră în acelaşi ritm. Atacuri,
5 contraatacuri, cuceriri de cote, forţări de râuri. Ce glob accidentat avem! gândea Gheorghe. înainte mi se părea că avem un glob pământesc întins ca o palmă. Şi, uite, luat cu de-amănuntul cât îţi mai dă de furcă.
     Pe la sfârşitul lui aprilie începu să se zvonească de pace.
io	- Fugi, mă, de-aci! Până nu ne lichidează pe toţi, nu fac ăi mari pace! Erau pe o-nălţime împădurită. Jos printre copaci, se întrezărea un oraş mare. Li se spusese că ar fi Praga. Peste vreo săptămână un avion zburase şi umpluse locul cu afişe.
Un ofiţer care ştia nemţeşte le-a citit:
15	„ Soldaţi şi ofiţeri! Berlinul a căzut de pe data de 4 mai. Orice
încercare de împotrivire înseamnă vărsare de sânge zadarnică. Depuneţi imediat armele. Puşcă lângă puşcă., mitralieră lângă mitralieră., tun lângă tun. Pe companii şi batalioane, predaţi-vă imediat armatelor roşii, ridicând un steag alb.
20	Ordin de predare.
     Soldaţi şi ofiţeri! sunteţi somaţi să vă predaţi imediat. Războiul s-a terminat! Orice încercare de nesupunere duce la pedeapsă imediată. Mâine se va semna armistiţiul,1“	j
Ofiţerul care citise, uimit parcă de cele ce traducea, ca şi când	j
25 nu i-ar fi venit să creadă, ori n-ar fi înţeles bine limba, tăcu.
     - Cum adică să ne predăm? îndrăzni cineva. Toţi izbucniră
în râs.
     - Asta nu-i pentru noi. Noi suntem aliaţii ruşilor. E pentru nemţi...
30	- Aa!
     - Şi-or să se predea?
     - N-au încotro...
     în noaptea aceea, ca şi când ar fi venit să dezmintă cele spuse în afiş, bubuiturile groaznice se auziră dinspre partea
JAPIŢA
1015
germană a frontului. Parcă ar fi fost un atac pe sute de kilometri. în zori, împuşcăturile, bubuiturile, conteniră. Batalioanele rămase primiră ordin să înainteze. Când ieşiră la marginea pădurii, avură în faţă o privelişte de nedescris: sute de mii de soldaţi inamici... Om lângă om... într-adevăr, arboraseră steaguri albe. O armată întreagă, care ar fi mai întârziat războiul cel puţin o lună. Câmpul era presărat cu hârtii - acte, fotografii rupte, amestecate cu afişe ruseşti, scrise în nemţeşte. Distruseseră proviziile de armament, decalibraseră tunurile, îşi izbiseră mitralierele şi puştile de copaci. Zgomotul din noaptea precedentă. Asta era. Aruncarea în aer a depozitelor de muniţii, scoaterea din uz a armamentului în dotare.
   Pacea avea să se încheie, într-adevăr, peste câteva zile. Comandantul de companie şi-a adunat efectivul. Puţini câţi mai rămăseseră. Le-a ţinut o cuvântare.
   „Soldaţi! De astăzi e pace! Să păstrăm un moment de reculegere pentru toţi care, luptând alături de noi, n-au mai apucat această zi şi n-or să-şi mai vadă niciodată părinţii, soţiile, copiii. Ei au murit pentru patrie. Numele lor va dăinui în veci“. N-a mai putut continua. Moment greu. Apoi toţi cei de faţă începură să plângă de bucurie, să sară în sus, să se îmbrăţişeze. Gheorghe şi-a scos lopata de la piept şi le-a arătat-o tovarăşilor de luptă: „Asta a fost icoana mea făcătoare de minuni! Ea m-a ferit de glonţ. Lopata şi credinţa în Dumnezeu! Merse să-şi caute prietenul, să se bucure, să râdă, să-şi depene amintiri şi, mai ales, să-şi facă planuri de întoarcere. Cum se vor întoarce? Veniseră pe jos mii de kilometri... Ah, soarta infanteristului! Oare se vor putea înapoia cu trenul? Dar mai există trenuri? camioane, cai? Mă rog, şi pe jos, de le-ar da voie, în două luni cel mult vor fi acasă. Ar merge zi şi noapte... zi şi noapte... zi şi noapte...
   Bucuria i-a fost scurtă. Consăteanul - singurul care îi mai rămăsese, după pierderea lui Gogu, murise la ultimul atac,

1016
MARIN SORESCU
c-o oră înainte de-a se anunţa încheierea păcii. Cinci ani de război a putut trăi. Scăpase de la atâtea atacuri, din câmpuri de mine, din ape îngheţate, din viscole şi din ploaia de gloanţe... Norocului său i-a mai lipsit o oră... Cumplit! Plânse 5 ţinând în braţe un tufan. Lacrimile fierbinţi cădeau pe coaja copacului, bătucită şi ea ca palmele lor de ţărani.
*
* *
Când se auzea c-a murit câte unul, era un jelet în Stava! în războiul dintâi, se jelea la toate casele. Da’ lumea tot nu
10 se-nvăţase! Ei, unii mai uitaseră... Acum a trimis Gheorghe scrisoare. Şi eram la arat la floarea-soarelui „Mamă, spune-i lu’ nea Sandu că Gogu al lui e cu Titu lu’ Petrică pe-un loc". Titu murise din ’42. Se dusese Petrică de-1 luase. S-a întâlnit al lu’... cu el. Erau două trenuri oprite-ntr-o gară. Asta, în tren, 15 pleca pe front şi-l vede pe bietul Petrică sus pe locomotivă. „Ce e cu dumneata?" „E şi Titu aici în tern... îl aduc mort". „Dumnezeu să-l ierte!" Toţi ştiau în Stava unde e Titu. I-am trimis vorbă Fănicăi, a venit şi i-am spus. Ce-a mai plâns, ce s-a jelit. „Taci, fă, o încurajă Riţa, cine ştie dacă până-n seara 20 aia n-a murit şi Gheorghe al meu. După ce-a scris şi-a lipit scrisoarea, l-a ajuns şi pe el vreun glonţ". Se închină. Mulţi ştiau acasă că sunt bine sănătoşi, lumea se bucura, după aia auzeau de la cineva: „Ehe!"e mort de trei luni!"
    „E, numai copii pe drumuri şi femei văduve! Femei văduve, 25 săracele. Numai în negru le vedeai! Au plecat la Crăciun de la mine, veniseră în permisie, de la Craiova. Am stat pe prispă şi i-am urmărit cum se duc. Şi ei urcau pe la Racu-n deal, trăgeau gloanţe, c-aveau puştile la ei... Şi s-au tot dus. Şi mai înainte, după ce-1 mobilizase pe Gheorghe. Ploua şi plouase de câteva 30 zile. Am primit vorbă, «Hai, că-i porneşte». Am plecat desculţă şi-am ajuns la gară. Am mers prin pietre ori prin nămol 30 de kilometri. M-am întâlnit la Craiova cu Marin Dobrescu.
JAPITA
1017
    - Ţaţă Riţă, da’ Măria mea n-a venit?
    -Nu.
    - Aoleo! să-i spui nici după moarte să nu se-ntâlnească cu mine."
    Riţa a dormit la Gorică, ţinea un fel de han la bariera Vâlcii, trăgeau toţi acolo. A doua zi s-a sculat de noapte, a luat mâncarea pe care o adusese şi-a apucat-o pe calea ferată.
    „Pe la Cernele i-am găsit încolonaţi. Ofiţerii călări. Muierile plângeau pe margine. Şi ei... Ce-aveau în spate, Doamne, Doamne! Cazmale. Târnăcoape, raniţele pline, săracii. Gheorghe era mic, amărât, aşa, intrase în pământ sub ele. Şi ofiţerii strigau la ei: «Ţineţi coloana!» «Ţineţi coloana!»
    Muierile mergeau plângând pe lângă coloană. Unul zice «Du-te dumneata de ia nişte sare de lămâie, să ne ţină de sete». La gară îl întâlneşte pe Gheorghe al lui Codin. El venea, fusese luat mai de mult. Şi în gară la Craiova s-au suit în tren... La Cernele făcuseră rugăciunea. Nişte popi au citit. Ofiţerii ăia călări, au descălecat. După aia au plecat. «Aşa, muică, duceţi-vă la moarte». Ştiu că-i dusesem o găină friptă. Nici n-a mâncat-o. A împărţit-o pe la alţii. De la plug plecasem acolo. M-am dus numai jelindu-mă prin ploaie şi cu picioarele desculţe, ruptă de pietre. Nici nu le mai simţeam...
    Sandu lu’ Moise a venit şi el din urmă. Dar el nu l-a mai prins pe Gogu al lui la Craiova. Plecase c-o zi înainte. Şi nici n-a mai venit. La Cernele cât era gara de mare, numai soldaţi încărcaţi ca măgarii. Aşa am petrecut şi-am înghiţit la necazuri. Auzeam azi c-a murit unul, mâine altul. Toţi mor. Păi, cum să nu moară, măiculiţă, dacă-i pui ca d’ici colo şi tragi în ei? Fir-aţi ai dracului cu războaiele voastre!..."
*
* *
    „...Se ducea spre apus. Şi la Craiova s-a repezit pe acasă. Când a venit, i-am luat mantaua. Numai găuri de gloanţe.

1018
MARIN SORESCU
Căciula desfundată. Vestonul, cămaşa, numai păduchi. Am cerut la Miai:
    - Dă-mi şi mie căldarea a mare, de săpun, a dumitale să spăl astea... S-a-ngroşat apa de păduchi... Ieşeau umflaţi deasupra. Cum i-o fi suferit pe el, nu ştiu. Şi el, o mână de om. După o săptămână m-am dus cu el la regiment. Şi nişte ofiţeri treceau într-o cabrioletă. «Femeie, o să fie împuşcat, c-a lăsat de s-a spart frontul». Da’ dumneavoastră ce-aţi făcut? Ce căutaţi aici? N-o să-l împuşte nimeni!» Au plecat ăia cu capu-ntre urechi, tăcând mâlc. Pe la Bobotează s-a făcut o companie de marş şi-a luat şi el drumul războiului înnoit.
    - Când au intrat ruşii, mă duceam la piatră la Spinu. Scosese piatră din Delniţa, şi-a luat piatră de-a făcut fântână acasă. Şi ruşii erau în curte la Sandu lu’ Moise. Cu căruţe multe pe drum. Fierbeau cazanul cu mâncare, acolo în curţi. Şi vreo câţiva soldaţi dau să-mi ia boii. Ai lor erau căzuţi. Şi Gheorghe Boiangiu zise:
    - Lăsaţi-i, că e văduvă, are copii mulţi. Şi m-au lăsat, mă. Şi când m-am văzut eu cu caru pe Racu în deal...“
*
* *
    - „Domnule, păduchii... zisei mai înainte de ţânţari... da şi păduchii! Până am descoperit ceva ca să mai scăpăm de ei... Căutam la câte un mort în raniţă... şi-i luam cămaşa. Mortului tot nu-i mai trebuia...“
*
* *
    „Cum i-or fi mâncat, cum i-or fi mâncat, săracii! Şi zăpada cât ei... Dormeau pe crengi de brad...
    - Care au murit, mă, până acum?
    - Marin Dobrescu - bărbatul Măriei Anicăi (Bălaşa). Stă în Nătărăi. Soldat. Titu Popescu - al lu’ Petrică. Nicolae
JAPIŢA
1019
Dobrescu, căsătorit cu Ana lu’ Buşnigă. Gogu Duluman, Ion Predoi - al Vetii. Dumitru Sorescu - sergent. La urmă unul al Păgioaicăi, ginerele Ghiorghiţei lu’ Drăgan... La urmă, altă serie, la urmă altă serie... Ăsta al lu’ Pătru, Dumitru Sorescu s-o fi întâlnit pe lumea aialalaltă cu frate-su Nicolae Sorescu, 5 mort în războiul ălălalt... Era de-o seamă cu tac’tu“.
*
* *
    Dincolo de şosea, la marginea râpei, luau gloanţe în prostie şi trăgeau în vrăbiile din salcâm. Zburau penele în toate părţile... Trebuie să ştie şi ele ce e războiul: El vede mai departe două 10 turturici într-un roşcov mare, înalt. Se apropie, ocheşte. Ce noroc a avut; pasărea s-a răsucit pe creangă, după aia a venit grămadă la pământ. Ceilalţi copii l-au felicitat. Bravo, mă. A uitat pasărea ucisă. Spre prânz, vede turturica cealaltă învârtindu-se pe lângă roşcov. îşi căuta perechea. A stat şi-a 75 urmărit-o! începuse să-i pară rău. Biata pasăre se aşezase pe-o creangă, parcă aştepta să fie ochită şi ea. Apoi deodată şi-a luat zborul. S-a urcat sus, sus... cât a putut mai sus. Şi s-a lăsat să cadă glonţ pe un zid. S-a izbit cu toată puterea. A rămas o pată roşie... Sinuciderea turturelei l-a întristat mult. N-a mai 20 pus mâna pe praştie. Şi păsările suferă şi au sentimente, trec prin stări de deznădejde. Piţigoiul când nu mai vrea să trăiască îşi pune gheara în gât.
*
* *
    începuse lupta între prizonierii ruşi şi coloana nemţească 25 aflată în retragere. Un unchi al lui Gheorghe se ascunsese în beci. Cânta cu armonica. Gloanţele şuierau pe la geam. Un glonţ trecuse printr-o garniţă cu untură, pusă sus, pe-un butoi. Untura se topise şi-i picura pe umăr. El nu se mişca. Se luptau de vreo trei zile. Câte o maşină se oprea plină cu morţi — şoferul 30

1020
MARIN SORESCU
împuşcat, soldaţii sfârtecaţi, de schije. Un rus trăgea-ntruna cu mitraliera. Cerea apă „Voda"! La început crezură că vrea votcă. I se înroşise mitraliera. Copiii îi aduceau apă, târâş prin şanţ. Impuşcase pe unul de la manutanţă şi toţi au tăbărât şi şi-au umplut buzunarele cu bomboane. Au mâncat icre de petrol. Prizonierii erau vreo cinci sute. în încăierare au murit mulţi. Nemţii s-au retras, cu pierderi mari. Cam a treia zi, copiii se scăldau în gârlă. înotau, încercau să prindă peşte cu mâna, pe sub răgălii, apoi urcau pe mal, la soare. Vine coloana rusească. Ei stăteau în pielea goală, pe mal, cu pistoale trasoare şi binocluri. Se uitau - se vedea foarte bine. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Se auzeau împuşcături. Coloana se oprise într-o poiană. Văd o masă. La masă o femeie tânără, îmbrăcată în haine militare, un gradat (nu se pricepea nici unul la gradele ruseşti) şi încă unul. Deţinuţii ruşi, care mai scăpaseră erau judecaţi. Erau aduşi câte unul în faţa colonelului, sau ce-o fi fost. Se uită la el câteva clipe şi zice: „încolo! sau încoace!" Arăta spre stânga. Nenorocitul era luat, dus la marginea râpei şi împuşcat. Cei de la dreapta, rămâneau în viaţă. îngenuncheau şi pupau pământul. Nu se ştie pentru ce erau judecaţi. Când au priceput ce se întâmplă, s-au îmbrăcat pe tăcute şi-au fugit acasă, lăsând pistoalele, ocheanele. Nu mai aveau chef să se joace de-a războiul.
*
* *
    Mergea cu calul de căpăstru. Vine un brand şi-i zboară mâna. Rămâne aşa cu ciotul întins spre cal. Nici n-a observat dintr-odată.
    - Bă, camarade, zice Gheorghe... Vezi, bă... Ce făcuşi, mă, Doamne, Dumnezeule.
    Gheorghe găseşte în buzunarul camaradului un sonet neterminat:
Las lumea să se-ntâmple fără mine Să ia direcţia pe care-o vrea
JAPIŢA
1021
Pământul cântărind o clipă-n mine O va privi de sus cu ochi de stea.
Mereu mai rău, mergând mereu spre bine Atâtea catastrofe poartă-n ea Ah! zilele ca nişte ghilotine In urmă tot asemeni vor cădea.
Numai vibrarea mea de vafi lipsă 	eclipsă.
*
* *
   Riţa, Gheorghe, Tudor îşi aduceau aminte, fiecare în felul 10 lui, întâmplări din anii războiului. Fiecare vârstă participă în felul ei la război, copiii într-un fel, flăcăii altfel... Femeile cu focul lor, bărbaţii cu al lor. Stăteau pe prispă - era răcoare, se lăsa noaptea. Discutau, discutau şi părea că războiul nu se isprăvise.	15
   „Ăştia zic că e pace, dar asta e pace?"
   Nu, că şi ei zic că e lupta pentru pace.

PROZĂ SCURTĂ

i
LIVIU
(portret)
Motto:
Of ciudată e hirea poeţilor!
   Liviu e poet, trăieşte neînţeles de oameni şi mai ales de fete, căci are 19 ani - sângele îi fierbe în vine ca mustul. El începe să privească viaţa din punctul de vedere al iubirii. Dar fetele nu-1 înţeleg! Dacă ar fi frumos la chip, toate s-ar îndrăgosti de el, după cum le este obiceiul, iar el şi-ar alege una, pe cea înaltă, subţire şi mlădioasă ca o trestie, cu ochi albaştri ca cerul şi coadele ca doi şerpi negri pe spate şi-ar fi fericit.
   Dacă ar fi urât, s-ar uita în oglindă şi şi-ar lua gândul de la fetele frumoase - ar căuta, una, o brunetă, bătând în negru, cu gura cam strâmbă şi nasul mare (pe aceasta ar găsi-o, duminică după-masă la dans la „Independenţa") şi, de asemenea, ar fi fericit. Dar, din nenorocire, nu e nici frumos ca un arhanghel, nici urât ca dracul. Cum e mai rău! Nu e înalt, nici scund, e aşa de statură potrivită. Cam slăbuţ, lipsit de vlagă şi visător. Are capul mic, faţa rotundă ca o lună plină. Nasul mare, cu nări largi, aduce întrucâtva cu o puşcă de vânătoare cu două ţevi. Deasupra ochilor mari şi melancolici, ca de viţel, se bombează o frunte de poet, peste care cad şuviţe de păr negru ca pana corbului. Are numai un costum de haine gri.
Când iese pe stradă, dacă e frig, mai îmbracă un palton negru, dar în cap niciodată n-are nici pălărie, nici şapcă, nici...

1026
MARIN SORESCU
nimic. Numai părul frumos, netuns la spate, adică... „boem“, cum îi place să spună. Cel mai mare nărav al lui e timiditatea din care cauză toate îi ies pe dos. Poate că şi strada pe care stă, „Aleea Filosofilor*, a avut vreo înrâurire asupra firii lui. Liviu are unele momente când e filosof din cap până în picioare! De astă-toamnă, de când n-a intrat la facultate, cu toate că învăţase toată vara cu picioarele „la rece“, în ligheanul cu apă, de astă-toamnă, prin urmare, umblă el să facă cunoştinţă cu o fată. Dar firea lui singuratică şi timiditatea îl împiedică.
    Iată-1 pe Corso, plimbându-se de la un cap la altul al străzii, cu părul vâlvoi, „boem“ pe la spate, fără palton şi cu mâinile în buzunar. Din ochi parcă ar căuta pe cineva.
    A, iat-o! O fată trece visătoare pe lângă el. Poate că e frumoasă, dar lui îi place mai ales, fiindcă e singură. Ceea ce, îşi dă Liviu cu părerea, înseamnă că e „liberă“.
    Liviu se înseninează, simte că s-a îndrăgostit subit şi nu mai poate de dorinţa de a-i împărtăşi iubirea. Se întoarce şi porneşte după ea cu sufletul ca un burduf plin de speranţe şi cu pasul mare.
    Pe măsură ce se apropie de dragostea lui, care, habar n-are că, iată, aprinse inima unui poet, merge liniştită, întorcând capul încolo şi încoace, Liviu devine tot mai tulburat. Cum să intre în vorbă? Cum să facă cunoştinţă cu ea? Aceasta e întrebarea celebră care îl chinuie ca pe Hamlet: „A fi sau a nu fi?“. Se gândeşte la o soluţie, foarte poetică: să se ducă şi să-i şoptească la ureche două versuri făcute chiar atunci:
Cum Daphnis o iubea pe Chloe Aşa te iubesc eu, copilă!
şi la urmă să-i zică:
Nu vrei să facem cunoştinţă?
Dar nu, prea e caraghios! Cum dracu să o cunoască?
    Şi tot bătându-şi capul cu fel de fel de planuri, a ajuns-o din urmă: se uită în ochii ei (ce ochi extraordinari), vrea să-i
PROZĂ SCURTĂ
1027
spună ceva, i se pune un nod în gât - şi trece înainte. Apoi se duce puţin mai încolo, ocoleşte şi vine tot în urma ei. După o oră de căutări şi ezitări, se hotărăşte:
   - Domnişoară, nu vrei să facem cunoştinţă?
   Aceasta se nimereşte ca nuca-n perete şi „domnişoara^ îi aruncă priviri care-1 fac roşu ca mărul.
   - Vezi-ţi de drum, obraznicule!
   „Ea a zis cuvintele acestea?! E imposibil! Tocmai ea?!“ Liviu se mai miră puţin de asemenea vorbe, simte năduşeala răsărindu-i pe frunte, vrea să mai spună ceva, ceva frumos, convingător, deschide gura, dar nenorocitul de nod iar i se pune în gât! Abia după ce fata a dispărut „ca o himeră“ în mulţime, Liviu devine mai elocvent, reuşind să îngâne:
   Păcat!“ Şi pleacă acasă, îndreptându-se trist spre Aleea Filosofilor, străduţa din Sibiul de jos.
   Altă dată, după ce şi-a ales fata pe care o va iubi în ziua aceea, după ce şi-a făcut un plan, după care neapărat „păsăricacc va cădea în laţ, tocmai când să şi-l pună în practică şi să facă cunoştinţă cu fata, tocmai atunci, ca o fatalitate, apare, de undeva, unul înalt cu pantofi „maro“, pantaloni, 18 cm, pălărie verde în cap, mustaţă.
   - Servus, Adi! Scuză-mă c-am întârziat, am avut puţină treabă. Şi fără multă ceremonie o ia pe Adi care se agaţă de braţul lui de parcă atâta aştepta şi amândoi dispar pe o stradă lăturalnică să se iubească mai la-ntuneric. Liviu rămâne stană de piatră, cu planul de cucerire pe buze. Această întâmplare nu poate s-o compare decât cu răpirea Europei din mitologie.
   Se mai plimbă un ceas, două, distrus de înfrângere şi căutând să-şi facă singur curaj: „Ce, parcă numai o fată e în Sibiu?“ Dar oricât s-ar strădui să se amăgească şi să uite, devine din ce în ce mai trist, încep să-l doară picioarele; îi e foame. Pleacă obosit. In drum spre Aleea Filosofilor, este ispitit de aceste cugetări, pline de pesimism: „Ce este viaţa? O luptă degeaba... Iubirea? Nişte pingele rupte... Femeia pentru unii

1028
MARIN SORESCU
e o cetate cu porţile ferecate, iar pentru alţii, o comoară de plăceri."
    Ajuns acasă, adoarme de cum se culcă, ostenit de atâta dragoste în zadar. In somn visează că el este cel înalt cu pantofi „maro", pantaloni „18", pălărie verde, mustaţă... El o ia pe Adi, ea i se agaţă de braţ şi amândoi dispar în noapte.
*
    Odată cu venirea primăverii, plină de muguri şi de lumină, Liviu devine mai optimist şi speră ca până la toamnă să găsească şi el o fată care... să-l înţeleagă. Succes, Liviule!
LIVIU LA DANS
Motto:
Of ciudată e hirea poeţilor!
   într-o duminică după-amiază, Liviu, poetul, urmărind o fată de care se îndrăgostise, când aceasta trecea pe lângă el, ajunge la „Electrica" (aci lângă gară). Fata intră la dans (dansul e pasiunea fetelor!), Liviu, după ea.
   Trece printr-o săliţă, unde ia un bilet de patru lei (femeia de la casă uitând să-i mai dea restul la hârtia de zece; el nu-i mai cere, fiindu-i ruşine); intră pe-o uşă şi se pomeneşte în sala de dans, o sală lungă şi strâmtă ca un coridor, cu ciment pe jos şi cu aglomeraţie pe sus. O orchestră cântă undeva în fund o melodie vagă.
   Liviu se uită încolo, încoace şi-şi dă seama că, în afară de fata pe care o iubeşte (acum deja o iubeşte), el nu mai cunoaşte pe nimeni. începe să se simtă prost, ca o muscă în lapte, mai ales... îşi aminteşte deodată că are nişte picioare foarte neîndemânatice în ceea ce priveşte dansul. Ştia puţin tango anul trecut, dar de atunci a mai dansat vreodată?
   Stă pe-un scaun lângă perete şi nu-şi ia privirea de la iubita lui. într-adevăr, frumoasă fată! înaltă, blondă, ochi negri jucând în lacrimi parcă, nasul mic, rochie albastră încinsă c-un cordon cu flori. Şi, în timp ce-o admiră, simte gelozia muşcându-1 de suflet pentru că o mulţime de civili şi militari

1030
MARIN SORESCU
se strâng în jurul ei ca muştele la o prăjitură, lăsând celelalte fete care n-ar putea în nici un caz să se laude cu frumuseţea lor. (Nu chiar toate, dar aproape.) Una e mică, mică (foarte mică!), între două vârste, brunetă, brunetă (foarte neagră!) cu o fustă roşie strâmtă, scurtă, cu bocanci şi fără ciorapi, dar cu păr pe picioare. Alta, e tot mică, doar mai corpolentă (foarte grasă!). AJta e înaltă ca o prăjină, uscată ca un pesmete, şatenă. Fel de fel de fete şi mai urâte şi mai frumoase, de toată mâna! Dar ca iubita lui Liviu nu e niciuna. Păcat numai că nu o cunoaşte!
    Liviu stă tot pe scaun, îşi piaptănă părul lui cel negru şi o priveşte cum dansează, abia atingând cimentul cu picioruşele ei încălţate cu pantofi, şi cum îşi culcă încet căpşorul pe mâna dansatorului care este când un ostaş cu nişte cizme, când un civil scund în cămaşă, când un altul oarecare.
    Liviu stă pe scaun, fumează ţigară după ţigară şi tristeţea se lasă ca o umbră peste sufletul lui. Ce folos că a citit atâtea cărţi, e bacalaureat, ştie franceza? Ce folos că e poet şi poate că numele lui va fi rostit cu admiraţie de posteritate (aici zâmbeşte, gândindu-se că prea a luat-o razna), ce folos că ştie Luceafărul pe dinafară? Dacă e o fire aşa de blestemată, încât nici el nu se înţelege, dacă nu-1 înţelege nici o fată, dacă nu ştie să danseze - toată cultura şi tot talentul lui sunt de prisos! Şi cu ochii umezi Liviu ar vrea să moară, acolo pe scaunul acela. Sau mai bine să se ducă acasă să se spânzure ca să termine odată cu viaţa asta, care îi dă să bea numai venin.
    Dar deodată, în timp ce orchestra începe un ciardaş foarte vesel, lui îi vine un gând cu totul contrariu: să se schimbe radical! Ce, el n-ar putea să trăiască aşa cum trăiesc toţi oamenii? De acum încolo va deveni şi el „băiat de viaţă“! Şi ca prim pas pe acest drum nou în viaţa lui, la primul tango
PROZĂ SCURTĂ
1031
s-a dus şi a invitat o fată... tocmai pe cea care-i cucerise inima. S-a dus, l-a bătut pe umăr pe cel care dansa cu ea:
   - îmi daţi voie?
   - Poftiţi. Şi s-a pomenit cu fata în braţele lui. Ei, acum e acum! Vag îşi aminteşte că la tango trebuie să faci doi paşi la stânga şi unul la dreapta.
   Face primul pas spre dreapta:
   - Vai! m-aţi călcat pe picior, zice fata.
   - Pardon! îngână el roşindu-se ca sfecla. Face al doilea pas spre dreapta.
   - Iar! zice ea.
   - Pardon!...
   Când a făcut pasul spre stânga n-a mai călcat-o, ceea ce l-a încurajat foarte mult.
   După câtva timp şi-a mai venit în fire şi a început să danseze mai bine, câteodată chiar după muzică. Numai că o călca mereu, când pe un picior, când pe celălalt, când pe amândouă deodată, şi din cauza aceasta era nevoit să zică încontinuu:
   - Pardon' sau - Mă scuzaţi! sau - Iertaţi-mă.
   Dansul nu se mai termina şi parcă toată lumea se uita la ei. Broboane mari de sudoare îi răsăreau pe frunte, alunecând la vale pe faţă. După aproape o jumătate de ceas dansul s-a terminat, el dă drumul fetei, face o plecăciune, spunând cu nodul în gât:
   - Vă mulţumesc!
   - Şi eu vă mulţumesc! răspunde ea pe un ton care-1 face să se gândească că trebuie să o şteargă din inimă pentru că fata aceasta nu-1 va mai iubi cât e lumea şi pământul. Fuge în capătul celălalt al sălii ca să răsufle şi să gândească ce-i rămâne de făcut. Acolo stă pe un scaun cugetând că e greu să devii „băiat de viaţac. Totuşi nu se descurajează. Următoarele tangouri iar le dansează. Şi, de la un timp, nu ştiu, ori mai învăţase ceva din tehnica dansului, ori pantofii lui se săturaseră să tot calce picioarele fetelor, că a pronunţat ceva mai rar: Pardon!

1032
MARIN SORESCU
   A stat acolo până la sfârşit, până la ora 9 seara.
   Când a plecat, se gândea:
   - Acum tangou ştiu... Mai învăţ acasă cu perna în braţe şi duminică vin iar. Bine că ştiu cel puţin tangoul... O să mă schimb!
LA „PACEA“
Motto:
La „Pacea “zilnic e scandal.
   Acţiunea acestei povestiri se va petrece în curtea şi mai ales pe scările unui cinematograf din Sibiu, „Pacea“. Eroul principal este Popescu Cristian, elev la şcoala de infanterie. Personaje secundare - o babă, mătura babei, o fată, un „tip“, un funcţionar şi apoi toată „coada“.
   In acest moment, eroul principal, intră cu paşi grăbiţi în curtea cinematografului. Ii e frică să nu fi întârziat, dar n-a întârziat, este abia 12 şi un sfert şi la coadă nu-s decât 20-30 persoane. Se aşază şi el la rând, scoate batista şi se şterge pe frunte; îşi îndreaptă puţin centura apoi începe să privească atent în jur, aşa cum face oricine când e la „coadă“. în faţa lui stă, ca un zid de carne, o femeie corpolentă, care ţine în braţe o mătură nouă. Mai încolo, un om între două vârste, fumează. Câteva fete care discută între ele, câţiva copii. La vitrina fotografului sclipesc fotografiile.
   între timp, lumea curgea ca la pomană. Coada se lungise, se îngroşase, se colorase cu fel de fel de basmale, căciuliţe, haine, mustăţi şi aducea acum cu o coadă de balaur din basmele lui Petre Ispirescu.
   Cristian priveşte în urma lui şi se felicită în gând pentru că a avut fericita idee de a veni mai din timp. în acelaşi moment îi compătimeşte pe cei de la urmă pentru care, poate,

1034
MARIN SORESCU
nu vor mai ajunge biletele. De exemplu: omul acela care soseşte acum... O să stea degeaba la coadă, săracul! N-o să ia bilet. Dar acesta nici gând... n-are să stea la coadă; trece pe lângă ea ca pe lângă un gard şi nu se opreşte decât lângă uşă. La început toţi îl privesc cu cea mai mare nedumerire, apoi, încet, încet, încep să se dumirească, schimbă priviri cu înţeles şi până la urmă răsuflă unul:
    - Alo, dumneata nu stai la rând, nu ţi-e ruşine, vii acum şi vrei să iei înaintea noastră care aşteptăm de atâta vreme.
    - Eu am venit de la „douăşpe", strigă ca dintr-un fund de butoi femeia cu mătura.
    - Eu de la unsprezece-jumate, adaugă cu o voce ca sunetul unui clopoţel de argint, un pionier.
    însă omul nu aude nimic (poate că e surd), zâmbeşte binevoitor şi aşteaptă să se deschidă uşa.
    - Păi, dacă merge pe-aşa, eu de ce să stau la coadă? întreabă cu cea mai mare nedumerire un tip dând din mâini de parcă s-ar fi apărat de muşte. Şi, fără să mai aştepte răspuns, din doi paşi, e sus, lângă cel care zâmbea întruna cu bunătate.
    - Bă, Nicule, strigă el de acolo, bă, Sandule!, Sandulee, veniţi fraţilor, aicea că luăm mai repede bilete. Nicu şi Sandu, doi vlăjgani cât toate zilele, nu se lasă rugaţi de două ori, urcă, dându-şi imediat seama că de acolo, într-adevăr, vor lua mai degrabă bilete.
    - Ce înseamnă asta, oameni buni? strigă o femeie înaltă, ciupită de vărsat, repezindu-se şi ea pe scări.
    - Asta e curată bătaie de joc, întăreşte nu ştiu cine (mi se pare că un om gras, cu mustaţă neagră), smulgându-se din coadă şi azvârlindu-se sus. într-o jumătate de minut cu ţipete şi tropăituri de picioare, coada se schimbă într-o [învălmăşeală] de lume ce se înghesuie în faţa uşii.
    Cristian se pomeneşte printre ultimii, lângă femeia cea grasă, dar acum fără mătură [mătura, cum, necum ajunsese
PROZĂ SCURTĂ
1035
sus pe scări). Şi ea se înghesuia printre oameni, vrând să ia prima bilet.
   La 2^, scârţâind din balamale, uşa se deschide în afară, îmbrâncind pe cei din faţa ei. De la acest eveniment începe adevărata acţiune a povestirii. Lumea nu mai are astâmpăr. Fiecare nu se simte bine acolo unde se află şi vrea să fie puţintel mai în faţă. Şi aşa se naşte aşa-zisul „împins", expresie cam tare, dar mai ales dureroasă.
   - împinge-mă! se aude câte o voce groasă de bas - Hei, rup! Cuvântul „rup“ se termină întotdeauna cu câte un „aoleu!" jalnic, sau cu câte o înjurătură pe înfundate. Mulţimea [se] ondulează ca un lan de grâu când bate vântul. împing toţi: copiii, bărbaţii, fetele, femeile - absolut toţi.
   Numai Cristian parcă n-are curaj, stă deoparte şi admiră. Dar acum s-a hotărât. Pare un personaj principal ce intră în acţiune. Se apropie de marginea înghesuielii, propteşte umărul într-un civil, propteşte picioarele-n pământ şi împinge de-i scârţâie civilului oasele. Vrea printr-un atac frontal să ajungă în faţa uşii. Dar nu se poate! A izbutit să urce câteva trepte, făcându-şi loc printre oameni, călcând cu tocul cizmei bombeul unui domn, care-i trânteşte o-njurătură cu aluzie la „mă-sa"; îi aminteşte de cei şapte ani de acasă (mi se pare că-i mai dă şi un ghiont pe deasupra). Mai departe nu e chip de răzbit.
   Acum îşi dă el seama că la cinematograf ca şi în viaţă nu răzbeşti niciodată dacă o iei pieptiş. Aşa că încearcă un atac lăturalnic. Se dă jos şi trece la flancul stâng. Aci, la coadă, doi copilaşi, pionieri, cu cravatele leoarcă de sudoare se căznesc să împingă o fată de liceu, care nu mai poate de râs.
   - Fugiţi, măi, puştilor, cu voi nu mai ajung eu să iau bilet!
   - Să-i ajut? întreabă Cristian aruncând asupra fetei o privire de militar şi simţind că începe să se îndrăgostească de ea. (într-adevăr, era foarte frumoasă şi lui Cristian îi plăcea mai ales cum râde, arătându-şi nişte dinţi mici şi spălaţi. Şi apoi avea nişte ochi albaştri, minunaţi care te priveau aşa, nu ştiu cum.)

1036
MARIN SORESCU
    - Ajutaţi-i, zise ea, şi-l priveşte, aşa nu ştiu cum, încât eroul nostru îşi adună puterile şi, când începe să împingă, copiii prind să chirăie şi se dau la o parte. Fata întoarce capul şi iar îl priveşte, aşa nu ştiu cum cu ochii ei albăstrii ca două steluţe de nu-mă-uita. îndrăgostit lulea (militarii se îndrăgostesc foarte repede), lui Cristian îi vine să o ia în braţe şi să fugă cu ea la unitate. în acest timp lumea se înghesuise în urma lui şi îi făcea un masaj aşa de straşnic pe spinare, când trăgându-1, când împingându-1, încât chiar că este nevoit să ia fata în braţe (unde-s doi puterea creşte) şi să se lase în voia sorţii: încotro l-o duce curentul, înainte sau înapoi. La început crede că merge înapoi dar îşi dă seama că lăsând un picior înţepenit printre străini, ţinându-şi cu amândouă mâinile comoara vie care suflă greu, merge înainte.
    După ce face un sfert de metru, cineva din urmă îl apucă de gulerul mantalei şi trage, şi trage, începe să-l aplece pe spate de parcă ar voi să-i arate piciorul... uitat. Trage, trage, Cristian se apleacă pe spate, se apleacă, apleacă până îi cade căciula. Atunci este asvârlit înainte. Piciorul însă nici gând n-are să vină după el. După ce mai răsuflă un pic, Cristian, adunându-şi mâinile de printre oameni, apucă cu ele piciorul şi trage până când simte că se rupe ceva. Dar nu ştie precis ce: o mână sau piciorul? (Nu se rupsese însă decât cracul pantalonilor unui domn).
    Acum, pe două picioare, eroul nostru doreşte să se retragă, simţindu-se fără vlagă şi ud de năduşeală de la piele până peste manta. N-are însă pe unde şi toţi se reped din toate părţile asupra lui vrând parcă să-l subţieze. Caută fata, privind-o pe ea, să mai uite de durere şi dă cu ochii de baba cea grasă de la începutul povestirii. O priveşte: este foarte tristă şi parcă nu mai e nici chiar aşa de grasă.
    - Să ştii, că asta e cea mai bună cură de slăbire îi spune tare cineva, care nu vrusese să stea la coadă şi care nu-şi pierduse buna dispoziţie.
PROZĂ SCURTĂ
1037
    - Ba, că asta aşa e! răspunde baba - dar mătura mea n-aţi văzut-o careva? fir-ar să fie de mătură că abia o luasem!
Mai trece un sfert de ceas. Acum Cristian a intrat pe uşă.
Aici e tot înghesuială, simte că se înăbuşă, dar că şi înaintează.
Când mai are un pas până în faţa casei, îşi aduce aminte că
are banii în buzunarul mantalei. Dar cum să-i scoată? că
mâinile iar îi sunt împrăştiate printre oameni. Izbuteşte cu
mare greutate să le tragă. Caută într-un buzunar. Banii nu
sunt aici, sunt în buzunarul celălalt şi nici mâna n-o mai poate
scoate. încearcă invers: banii sunt aici, dar nu mai poate scoate
mâna. Aşa că prin faţa casei, împins cu putere din spate, el
trece ca un nepăsător cu mâinile în buzunare. Vrea să se
întoarcă ca să ia bilet, dar cineva îl trage de mânecă şi-i arată o uşă:
- Pe-aici, dom’le, pe-aici e ieşirea!

NELLU
(portret)
Acesta e alt fel de băiat. Nellu e „şmecher“. Nu poţi să stai de vorbă cu el, că te şi ia „în balon“, te face „de două parale“. întâi te întreabă:
- Bă, tu eşti şmecher?
- Nu, îi răspunzi.
- Atunci eşti prost!
   E frumos, înalt, ca pictat la chip. întotdeauna este „pus la şpiţ“... adică gătit după ultima modă. Mor fetele după el. El însă nu e statornic în dragoste, e ca fluturele: azi la o floare, mâine la alta. Astăzi e cu Mary, fată de liceu, care îi place pentru că „se jumoale“ bine, cum spune el. Mâine e cu Mymy, fiindcă Mymy are „bulane mişto“. Poimâine e cu alta, o
blondină care îl soarbe din ochi.
   N-a intrat la facultate anul acesta, nu pentru că n-a fost pregătit (la toate materiile a luat „bine“ şi ar fi luat şi la română un „satisfăcăreţ“, cel puţin), dar s-a certat cu profesorul pe care l-a prins „în obţai“, că nu ştia când s-a născut Eminescu
(„în 1862“) şi acesta l-a trântit.
   Dar mai bine că s-a întâmplat aşa! - tot simţea el nevoia unei recreaţii după atâta şcoală. Stă acasă, părinţii nu-1 au decât
PROZĂ SCURTĂ
1039
pe el, sunt funcţionari şi-i dau bani de câte ori are nevoie. De altfel, bani îşi mai procură şi singur.
   Se duce ia cinematograful „Pacea“, când rulează vreun film bun şi e aglomeraţie la bilete. Se duce la ora două, după ce s-a stricat coada şi lumea a început să se înghesuie spre uşă. Cum face, cum drege, nu se poate şti, dar, într-un sfert de oră, el a răzbătut prin mulţimea de oameni, femei, fete, copii şi la două şi un sfert, când se deschide casa, ia bilete - 20 sau 25 - printre primii. Apoi se dă deoparte, de obicei se face că cercetează cu mare atenţie pozele de la vitrina fotografului din curtea cinematografului şi, când femeia cea grasă şi omul cu mustaţă neagră ies şi pun un afiş pe uşă: „Azi toate biletele vândute! “, Nellu se amestecă printre nenorocoşi şi întreabă:
   - Cine vrea bilete? Şi, în cinci minute, a vândut toate biletele cu cinci lei biletul. Iese cu un câştig de 60 de lei din afacerea asta. Pe lângă darul negustoriei, Nellu mai are unul: al scuipatului. Nimeni, în tot Sibiul, nu ştie să scuipe printre dinţi aşa de frumos ca el. Frumos şi la fix - drept pe pantoful unui trecător. Dacă acesta este fată şi asta se întâmplă de cele mai multe ori, atunci el parcă se ruşinează de asemenea faptă urâtă şi-şi cere scuze:
   - Mă iertaţi, duduie, dar n-a fost fără intenţie.
   Fumează. Când e cu vreo persoană de „sexul slab“, numai
„Aviator"; când e singur, orice fel de ţigări, dar mai ales „străine“, adică luate de la prieteni, sau făcute de el din chiştoacele pe care „le arestează“ de pe stradă atunci când nu-1 vede nimeni.
   Iese pe Corso, spre seară, când vrea să „agaţe“ vreo fată, lucru atât de uşor pentru el. Câteodată se plimbă cu „gaşca“ lui - Gigi, Mitică, Gogu - toţi „tipi bine“, băieţi de zahăr, repetenţi şi puşlamale.

1040
MARIN SORESCU
    Acuma, la sfârşit, o surpriză: şi Nellu e poet, câteodată scrie poezii. Unele au intrat în repertoriul „gaştei“, alături de parodiile anonime ale poeziilor clasice: El-Zorab şi Scrisoarea III, zice el. Iată, de exemplu, una dedicată unuia care se plânge că n-are pe cine să iubească. E oarecum grosolană (aşa şi aşa) şi, dacă din întâmplare, ar citi-o vreo fată de la cenaclu, ar roşi, ar crede că tot eu am făcut-o şi ar da vina pe mine.
    Eu însă mă spăl pe mâini ca Pillat şi mărturisesc că n-am altă vină decât pe aceea de a o copia şi prezenta aici, pentru a vă arăta negru pe alb şi a vă da o imagine cât mai completă a acestui Nellu - copilul Sibiului. Iat-o:
„ Unui prost“
Sibiul este arhiplin
Din centru până-n faţa gării,
De fete mari (semnu-ntrebării),
Frumoase, foc (semnu mirării),
Iar tu te plângi, sărman de tine,
Că nu iubeşti, că n-ai pe cinei
Găseşte-ţi, prostule, o fată Cu plete lungi (sau coafată),
Cu ochi albaştri (sau oricum)
Să fie fată oarecum Şi lasă dracului butoiul Melancoliei otrăvite,
Unde stai singur ca strigoiul Şi cânţi la lună ca broscoiul,
Cu lacrimi nemaipomenitei
N-asculta vorba nu ştiu cui,
Ce-ţi spune să-ţi pui pofia-n cui!
PROZĂ SCURTĂ
1041
Când Dumnezeu făcu femeia, în înţeleapta sa gândire,
Poate că ştii povestea ceea,
El o făcu pentru iubire,
Mă înţelegi ce vreau să spui?!

NIŢĂ
(portret)
   Toţi profesorii de matematici au ceva comun, specific lor, care te face să-i deosebeşti dintr-o mie: chelia! Părul nu poate să sufere logaritmii şi formulele şi, cum a băgat de seamă cu cine are de a face, năpârleşte: şi cade fir cu fir, lăsând în urmă locul viran, strălucind ca argintul.
   Unul are un început de chelie ca o monedă de 25 de bani, în vârful capului. Altul are o chelie frumoasă mare de-un lat de palmă, deasupra frunţii. Altul are o mândreţe de chelie care-ţi ia ochii, mă rog, fiecare... cu chelia lui. Dar e lucru stabilit: cu cât un profesor de matematici e mai chel, cu atât e mai matematician. Eu am văzut unul care n-avea decât un singur fir de păr mic şi anemic în vârful capului. Acesta era renumit prin ştiinţa lui şi descoperise o teoremă.
   Niţă e profesor de matematici. Nu e cu desăvârşire alb şi lucios sub şapcă, dar părul îi e pe cale de dispariţie. E mic să-l bagi în buzunar, un chiştoc de om, uşor ca un fulg şi cu nasul ca un ardei. Pasiunea pentru ştiinţa lui Pitagora şi Euclid a crescut în inima lui ca un copac uriaş, umbrind toate celelalte sentimente. Aplecat asupra unui formular, concentrat asupra unei probleme, el a uitat de toate celelalte plăceri ale vieţii, a uitat să şi crească. Faţa i s-a veştejit ca dogorită de un foc puternic. Ochii mari, cenuşii, ard obosiţi ca doi cărbuni gata să se stingă. Merge şi nu ştie pe unde calcă: vorbeşti cu el, el
PROZĂ SCURTĂ
1043
îţi răspunde anapoda. în clasă vine chiar înainte de a suna de intrare şi depune atâta zel în predare; se sileşte atât de mult să te facă să înţelegi o chestiune, încât, dacă eşti mai greu de cap, ai împătrit-o: toată matematica ţi-o toarnă pe gât.
   Câteodată i se acreşte şi lui de atâta studiu - se sileşte să fie vesel. începe să-şi amintească întâmplări de pe când era el elev sau student şi începe să le povestească cu o voce piţigăiată, sau spune bancuri de care el râde cel dintâi. Bune, rele, trebuie să râzi apoi şi tu, că altfel te-ai ars:
   - Elev... (cutare), dumneata de ce nu râzi? La lecţie! Te scoate la tablă, îţi pune o întrebare de care în viaţa ta n-ai auzit şi-ţi dă doi. Dacă la bancul următor tu râzi cel mai cu poftă şi mai tare, îl vezi că se apropie de bancă, călcând mărunţel, abia atingând duşumeaua cu tălpile bocancilor nr. 37 pe care-i poartă.
   Se apropie de banca ta şi te priveşte zâmbind:
   - Dă, mă, o gumă să-ţi şterg nota... !
   Are 38 sau 39 de ani. Băiat sărac, a făcut şcoala ca vai de el - pasiunea l-a ars pe dinăuntru şi sărăcia pe dinafară. E un om tipic, ciudat şi neînţeles ca o tablă de logaritmi.

PRIMUL SĂRUT
   în sală e întuneric beznă. Toate privirile sunt aţintite asupra ecranului, urmărind pas cu pas călătoria plină de peripeţii a viteazului Sadko, plecat să caute pasărea fericirii.
   Numai Sandu e foarte neliniştit, se tot mişcă pe scaun parcă ar fi şezut pe jar. Din când în când îşi apropie capul de Mari oara (o fată drăguţă de la educatoare pe care o iubeşte de un an şi patru luni) care stă lângă el cuminte şi e foarte concentrată asupra filmului.
   - Marioară, îţi place filmul?
   - Foarte mult!
   - Mie nu-mi place... şi iar se suceşte pe scaun.
   Aţi ghicit cauza neliniştii lui Sandu? Dacă n-aţi ghicit-o, să v-o spun eu: Dacă să o sărute pe Marioara! Ce, el n-are dreptul, la 17 ani, să sărute fata pe care o iubeşte? Până acum s-a abţinut sau mai bine zis i-a fost ruşine, dar acum trebuie, e timpul! Va săruta deci pentru prima oară în viaţa lui o fată. în aşteptarea momentului prielnic, el devine din ce în ce mai nervos: mişcă din picioare, scapă mănuşile de piele pe jos şi
se apleacă să le caute etc.
   Dar momentul „prielnic" întârzie şi Sandu îşi aduce aminte că trebuie să şi-l facă singur. îi va mărturisi întâi dragostea ce-1 arde ca un tăciune aprins în piept, aşa cum se întâmplă în toate cărţile când un personaj se găseşte într-o situaţie analoagă.
   Tuşeşte. îşi drege glasul.
PROZĂ SCURTĂ
1045
    - Marioară, te iubesc!
    Marioara pesemne că nu aude, căci nu răspunde nimic.
    - Marioară, auzi?
    - Ce e?
    - Te iubesc...
    - Bine! Fii atent la film!
    - Of! Şi ce să mai spună acum? Tace.
    O presimţire ca un vierme începe să-l roadă-n suflet: să vezi că n-o să facă nimic! Se va întoarce la şcoală (am uitat să spun că Sandu e elev în clasa a X-a şi poartă uniforma ca de general a cantemiriştilor) fără amintirea ca o pecete de foc în suflet a primului sărut. Dar nu! trebuie să o sărute, acum, asta e ultima zi de vacanţă şi altă ocazie mai nimerită n-o să mai aibă. Trebuie, altfel se sinucide.
    - Ce frumos! şopteşte fata, mângâindu-i mâna pe care i-o ţine strânsă.
    - Dar nu, răspunde el întrebându-se dacă nu cumva acesta e un moment prielnic.
    - Ce muzică! De cine e? Şi ea îşi apropie aşa de mult de nasul lui căpşorul cu cârlionţi parfumaţi, încât dacă Sandu nu s-ar fi intimidat subit, precis o săruta!
    Mai trece un timp.
    - Cred că nu mai e mult până se termină, şopteşte Marioara. Sandu tresare de parcă l-ar fi înţepat un ac.
    - Aoleu! Şi nici una, nici alta o ia cu mâna stângă de gât şi... vrea să o sărute pe gură, dar nimereşte puţin mai jos de urechea dreaptă.
    - Aoleu! Zice de data asta fata abia ţinându-şi râsul în timp ce el îşi caută mănuşile ce căzuseră pe jos.
    Vasăzică acesta a fost primul sărut la care a visat el atâta timp!
    Se aştepta să simtă un fior cum n-a mai simţit niciodată, ceva plăcut, ceva dulce, ceva gustos, dar în afară de ceva moale ca o catifea n-a mai simtit nimic.

1046
MARIN SORESCU
   Când au ieşit afară la lumina zilei, Sandu şi Marioara s-au privit o clipă drept în ochi. Privirea fetei era ironică şi parcă
vroia să-i spună:
   - Nu aşa se sărută, măi puştiule!
   Privirea lui era amărâtă şi necăjită, parcă striga: „Cred şi eu că tu ştii mai bine, că voi, fetele, a treabă o aveţi. Dar pe mine de ce nu m-ai învăţat? De ce nu mi-ai creat posibilităţi?..."
S-AU CUNOSCUT... STÂND LA COADĂ (fragment dintr-un scenariu de film)
   (Una din cele patru săli de mese ale cantinei studenţeşti „Justin Georgescu" - Iaşi. Mese aranjate pe patru rânduri. Câte patru studenţi la masă, mănâncă. Alţi patru, cu farfuriile în mână, în spatele lor, aşteaptă. Se văd cum cei care au isprăvit de mâncat se ridică şi-şi duc tacâmurile la ghişeu; imediat locurile lor sunt ocupate de alţii. Unii vin, alţii pleacă, se mai izbesc doi, se mai sparge o farfurie... mă rog, ca la cantină!
   Apoi reflectorul trece în revistă coada. Lungă, groasă, nervoasă - aceasta pare o adevărată... coadă de balaur. Se întinde pe lângă peretele din stânga, ocupându-1 în întregime, în faţa ghişeului, îmbrăcată în alb, o bucătăreasă perforează cu un cui cartela.)
CARMEN: (vine pe uşă şi în loc să treacă la coadă intră mult mai înainte, aproape de ghişeu).
NEAŢĂ: (care stă la coadă, enervat): Duduie, de ce nu respectaţi rândul? Aştept aici de o oră şi nu mai ajung la ghişeu... sunt leşinat...
MAI MULTE VOCI: Da, da! Aşa e! La coadă! Treci la coa... CARMEN: (foarte înţepată, întorcându-se spre cei care vociferează) Am şedinţă!
0 VOCE: Eu am... întâlnire şi tot stau la coadă.
NEAŢA: Ştim noi bancul cu şedinţele. Toţi cum vin... hop, în faţă: cică au şedinţă...

1048
MARIN SORESCU
CARMEN: Dumneata n-ai dreptul să vorbeşti. Parcă spuneai că eşti leşinat. Ştiţi, trebuie să staţi cât mai liniştit... (îi zâmbeşte dulce, dulce).
NEAŢA: (întâi se face verde ca un ou de raţă, apoi la zâmbetul ei...) Vă rog... De ce răstălmăciţi? Am vrut să spun că... îmi este... aia foame.
CARMEN: (tace, îi zâmbeşte iarăşi).
NEAŢĂ: (încet, unui coleg de alături) Ştii că nu-i urâtă puştoaica?
COLEGUL: (nu înţelege bine) Da, fasole, iar fasole! Ne omoară cu fasolea!
NEAŢĂ: Domnişoară, vă rog să mă scuzaţi... Am vorbit cam răstit cu dvs.
CARMEN: V-am scuzat, v-am scuzat. Nu-i vina dvs.: eraţi leşinat.
NEAŢĂ: (încet colegului) Uf, a naibii! îşi bate joc de mine! Totuşi e foarte drăguţă.
COLEGUL: (iar n-a înţeles bine: e cu gândul numai la mâncare): Da, da, îşi bat joc de noi. O să mă duc într-o zi cu felul doi la serviciul social: Uitaţi-vă, „domnilor", în fiecare zi mâncăm fasole!
NEAŢĂ: Ştiţi, domnişoară, de câte ori nu respectă cineva rândul parcă mă calcă pe nervi. De aceea vă rog să mă scuzaţi că m-am răstit....
CARMEN: Am spus că v-am scuzat.
NEAŢĂ: (dându-se mai aproape de ea): Nu, zău, coada asta scoate omul din sărite. Am făcut socoteala şi, pe an, stăm o lună de zile, zi şi noapte, numai la coadă.
CARMEN: Eu nu stau niciodată la coadă.
NEAŢĂ: (se apropie şi mai mult de ea): Ştiu. Aveţi şedinţă.
CARMEN: (râde): Da, da!
NEAŢĂ: (încurajat, nu ştie însă cum să continue discuţia): A, da... vorbeam de coadă. Oare nu există nici o modalitate de a scăpa de ea? Nu se pot lua nici un fel de măsuri?
PROZĂ SCURTĂ
1049
CARMEN: Ba da. Procedaţi ca mine.
NEAŢĂ: Ce egoist gândiţi! Poate că totuşi s-ar putea desfiinţa.
Uite, un rând de mese l-au scos, că erau prea multe... S-au dat şerveţele, ca să nu ne ştergem pe faţa de masă... S-au pus oglinzi mari... ca să vedem porţia dublă. Dar la coadă, vedeţi, nu s-au gândit.
CARMEN: Mă rog, la ce facultate eşti... adică sunteţi?
NEAŢĂ: La fizico-matematici.
CARMEN: Da? Şi încă nu ai chelie? Nu pot să-mi închipui profesor de matematici fără chelie.
NEAŢĂ: Să lăsăm astea... Dar tu... dumneavoastră unde eşti... sunteţi?
CARMEN: (foarte amuzată de încurcătura lui) La... (în sală se aude mai întâi un „pleosc!" apoi „vai!". Râsete!)
NEAŢĂ: Biata fată! A năclăit-o toată. închipuieşte-ţi, stătea la masă şi poc! o farfurie cu ciorbă în cap!
CARMEN: Şi eu mă duceam odată cu tava în mână, căutând o masă... m-a lovit cineva cu cotul şi am răsturnat-o...
NEATĂ: Bineînţeles... !
CARMEN: ...că, în capul unui student. Ai dreptate. Să-l fi văzut numai cum arăta!
NEAŢĂ: Şi ce ţi-a zis?
CARMEN: Ce să-mi zică? Mi-a cerut scuze.
NEAŢĂ: Adevărul este că avem mare înghesuială la cantina asta.
A propos! Ce faci după masă? Rulează un film grozav la „Maxim Gorki". Ar fi păcat să-l pierdem.
CARMEN: Vai, ce drăguţ eşti! îmi plac la nebunie filmele frumoase.
NEAŢĂ: Da, am luat întâmplător două bilete. Şi acolo am stat la coadă. Dar cel puţin va fi frumos.
CARMEN: Ştii ce? Dă-mi-le mie pe amândouă. Numai dacă vrei... (îl priveşte dulce) Ţi le plătesc (scoate cinci lei).

1050
MARIN SORESCU
NEAŢĂ: (îi dă biletele) Nu, nu. Lasă banii. Nu primesc. Ar fi impoliticos...
CARMEN: (Bagă banii şi biletele în poşetă) O să se bucure grozav Costică...
NEAŢĂ: (tresărind) Care Costică?
CARMEN: Cum care Costică? Soţul meu. (îi arată verigheta.)
NEAŢĂ: (bleg) Aaaa! (stă plouat de parcă întreg cazanul cu felul întâi s-ar fi răsturnat deodată în cap).
CARMEN: E inginer. Şi niciodată nu are timp să ia bilete. Acum mă voi duce acasă şi-i voi spune: Costică, o surpriză: Mergem la film!
NEAŢĂ: (N-o mai ascultă. Aparte): Şi cel puţin să fi primit banii. îmi luam ţigări! (între timp au ajuns la ghişeu. Bucătăreasa le perforează cartelele.)
CARMEN: (plecând cu tava cu mâncare) Poftă bună! Sunt foarte fericită! Biletele... Costică...
NEAŢĂ: (cu gura moale) Da, da şi eu... adică... Poftă bună, poftă bună!
STRADA
    E ora când lucrurile au aceeaşi culoare şi când toate fetele sunt frumoase. Te opreşti în locul ştiut şi consulţi ceasul: mai e un sfert de oră! începi să te plimbi încolo şi-ncoace. Ca să nu ţi se ghicească neliniştea îţi compui o mină gravă şi concentrată: de contabil care-şi inventariază gândurile. Au mai trecut două minute... îţi pare că te-ai depărtat prea mult de locul întâlnirii şi alergi într-un suflet spre castanul vostru (al 15-lea, cum dai colţul): n-a venit. Ce să faci? Te opreşti lângă castan şi priveşti strada. Chiar în faţa ta se construieşte un bloc. Se văd gesturile zorite ale muncitorilor, li se aud vocile, împletite cu zgomotele cunoscute ale macaralelor, ale găleţilor alunecând pe scripete, ale cărămizilor aruncate din mână în mână. Observi că, de fapt, pe toată partea aceea a străzii, au răsărit clădiri noi, cu o linie arhitectonică elegantă, în culori vii, zâmbitoare, de parcă ar sta mereu cu ochii în soare. Strada ta se primeneşte... Strada... Niciodată nu te-ai gândit la ea, n-ai luat-o în seamă, deşi zilnic o străbaţi de două-trei ori.
    Undeva, la o fereastră se aprinde un bec şi exemplul e molipsitor, ca un cântec de cocoş într-un sat: peste câteva clipe te pomeneşti în mijlocul unei adevărate galaxii de lumini. Globurile şi tuburile fluorescente par nişte lingouri de argint. Parcă acum observi pentru prima dată şi rândurile de pomi înfloriţi - originale flacoane de parfum vegetal - de la marginea trotuarelor, şi oamenii, şi maşinile rulând pe asfalt.

1052
MARIN SORESCU
    O nuntă! De la nu ştiu care stare civilă un automobil descoperit plimbă prin inima Bucureştiului fericirea şi nerăbdarea unei tinere perechi. El, „călcat şi scrobit până-n dinţi" - cum observă cineva lângă mine, zâmbeşte puţin stingherit, ca şi cum ghiveciul de lângă el i-ar sta în braţe. Ea - numai voaluri, numai zâmbet, numai flori. îi şopteşte ceva, privindu-1 dulce... Ce? - se întreabă automat cincizeci de indiscreţi. Poate: „Te iubesc, iubitul meu scump". Ori: „Dragă, să fie clar, banii îi ţin eu". Cine ştie? De pe trotuare
li se aruncă flori. Câteva albine, cu instinctul mierii în sânge, zboară pe deasupra maşinii, ca nişte helicoptere mici. Fluturând batiste, tânăra pereche dispare... în „negura" căsniciei. Ce să-i faci? Aşa se întâmplă în dragoste. Unele prietenii prea lungi se termină în mod inevitabil cu căsătorie: altele se termină cu... bine.
    Mai sunt cinci minute...
    îţi întorci privirea spre trotuar. Trotuarul animat pare o scară rulantă. Oameni, zeci, sute de oameni, se duc, vin. îi vezi, le simţi respiraţia, prinzi frânturi de conversaţie. Se discută despre filme, rochii, butelii de aragaz, Florin Piersic, instalaţii de lumină, iubire... Viaţă. Un elev şi o elevă trec ţinându-se candid de un deget, învăluiţi într-o undă de poezie. Se văd copii ducând cu gravitate servieta tăticului, în timp ce tăticii poartă în braţe, cu aceeaşi gravitate, ursuleţii şi iepuraşii fragedelor lor odrasle. Strada! Câte nu se pot spune despre acest adevărat fluviu citadin?
    Consulţi din nou ceasul. A, dar iat-o şi pe Liana. (Ce nume! Parcă-ţi vine să-l săruţi.)
    — Am întârziat mult? — se alintă ea. Ce-ai făcut?
    - Am descoperit strada...
    Mâna ei catifelată şi luminoasă ca un surâs. Te priveşti în ochii-i mari, albaştri, şi te vezi fericit... Liana!
    Dar să vă lăsăm singuri.
SUB PĂLĂRIA DE SOARE
    Pălăria asta trebuie să aibă efecte miraculoase. Pe cuvântul meu! Uite, după ce am stat aşa câteva minute cu faţa sub cupola ei transparentă, de pai, prin care te poţi uita la soare cât vrei, ca la lună, simt... cum să-ţi spun? Că devin - poftim! - liric. Exact ca un arici care, şocat de cine ştie ce privelişte prin buruieni, ar băga deodată de seamă că ţepii încep să i se înmoaie... şi că toată spinarea i se face lină şi linsă ca o frizură de licean. Hm! Ce fel de pălărie mai e şi asta a ta, domnişoară? Cum stăm aşa pe nisip (parcă sunt nişte furnici fierbinţi care au primit însărcinarea să ne facă un masaj discret, pe nervi, pentru relaxare) - cum stăm aşa, te ştiu alături, privind şi tu „luna", proaspătă, plină de farmec şi de poveşti ca un manual de clasa I primară.
    Ce ne mai trebuie nouă acum: Ca să fim fericiţi? La picioarele noastre - Marea Neagră, în original. Ai zice că e un imens cer, care s-a vărsat pe pământ şi s-a făcut orizontal. Deasupra, pălăria asta de soare... Iar în jur... Uite, eu nu văd plaja decât cu un ochi (celălalt e sub pălărie), dar pot să ţi-o descriu amănunţit, până la ultimul cort care se amenajează acum la capătul celălalt, să-ţi prezint plaja cu toate costumele ei de baie, de toate culorile scoicii (unele executate cu multă artă la Cooperativa de producţie „Avântul îmbrăcămintei"), cu mişcarea ideilor şi sentimentelor. în general, plaja seamănă foarte bine cu o ciornă de ilustraţie la povestea

1054
MARIN SORESCU
Edenului, pe care un desenator fecund a umplut-o, dintr-un condei, cu o mie de Adami şi cu o mie de Eve - ca să aibă de unde-şi alege. (Mărul lui Adam trebuie să fie şi el pe undeva pe aproape, pe lângă vreun Aprozar.)
   Sunt aici fel de fel de persoane pe care nu le-ai văzut niciodată şi desigur nici n-o să le mai vezi. Bătrâni, cuminţi, intraţi deja în faza abstractizării (materia în retragere) şi copii gălăgioşi şi plini de viaţă (materia în avânt); şi mai ales tineri şi tinere - corpuri viguroase, robuste, forme rotunde, împlinite, graţioase, create după o lungă şi matură chibzuială. Iată ce siluetă perfectă, de statuie elină, are dumneaei care merge, luminându-şi parcă drumul cu chipul şi făcând operă de artă din fiecare pas... Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât să stai aşa în concediu, la ţărmul mării şi să te tot uiţi
la frumuseţile naturii!
   Plaja!... Unii intră în apă (râzând, ţipând, făcând mofturi - vai ce rece!) - alţii ies azvârlind perle lichide în dreapta şi-n stânga. Unii vin, alţii pleacă, se fotografiază, beau suc, se ung cu bronzol, cu mâl, cu iaurt, citesc, caută alge şi pietricele colorate, scobesc în nisip. Se deschid umbrele de soare, se bat ţăruşi, se fac coifuri din „Urzica", în aer zboară
mingi şi pescăruşi...
   De ce crezi că s-a luminat deodată aşa în partea aceea? Mi-a zâmbit, dând din cap cu şapte subînţelesuri şi arătându-te cu degetu-i plinuţ, prietena ta, Carmen. Zâmbetul ei e aşa de dulce! Uite-o acum va intra în apă - şi marea se va face sirop! Celălalt, care-şi aplică acum o frunză pe nas, e sculptorul... cutare, dar parcă e însăşi statuia Iui de bronz la care a lucrat şapte ani şi pe care are de gând s-o doneze în curând Academiei. Iar persoana aceea de colo - aia care priveşte în toate părţile de parcă ar căuta pe cineva - poate îi eroina unei schiţe care să înceapă aşa: „La 33 de ani, Margareta Baciu, tehnician dentist, încă nu se măritase deşi ţinea foarte mult la acest lucru şi mergea în fiecare vară pe litoral".
PROZĂ SCURTĂ
1055
   Când se întâmplă să plouă pe plajă nu e nimeni, ca la Siciliana (pusă în scenă de Teatrul de Stat din Constanţa). Dar cele mai multe zile sunt „bune", adevărate zile estivale, cu soarele pe cer desenat mare, ca pentru copii. Atunci, aici e o aglomeraţie, de n-ai unde să-ţi întorci ceasul, cum zicea ieri prietenul acela al nostru. Azi-dimineaţă, la 5, am văzut sute de oameni stând în faţa mării: în picioare, drepţi, nemişcaţi, cu braţele întinse, cu capul lăsat: puţin pe spate, în aşa fel încât să cuprindă tot cerul. Păreau nişte cosmonauţi căutându-şi cu privirea bagajele uitate pe undeva prin Marte. Oamenii şi marea!...
   Micile necazuri, neînţelegerile cu „şeful" de la servici, supărările domestice, grija toaletei de mâine, toate au rămas în urmă, odată cu banii de tramvai pentru soţ şi cu instrucţiunile de întrebuinţare a aragazului.
   Aici poţi să te recreezi după un an de muncă, să-ţi refaci celulele şi sistemul nervos, să scapi de reumatism, să visezi, sau pur şi simplu să te plimbi. Ai la dispoziţie un litoral de 245 de kilometri cu staţiuni de basm, parcă descoperite alaltăieri în fundul mării şi scoase pe ţărm cu toată frumuseţea lor ciudată, cu toate palatele lor de sticlă şi scoici. 245 de kilometri de încântare! Dobrogea bolnavă de 2000 de ani de insoiaţie te primeşte acum bogată şi zâmbitoare, îmbiindu-te să-i guşti Murfatlarul. Iar când îţi oboseşte ochiul, te întinzi fără grijă pe plajă. Exact ca noi acuma.
   La ora răsăritului cineva va grebla plaja, va şterge urmele paşilor noştri şi ai tuturor celor care au hoinărit astăzi prin parc. Fiecare zi pe litoral e un film. El se derulează de undeva, din soare, este imens (şi imens de albastru). Mâine cum va mai arăta soarele?
   - Dar tu, tu nu zici nimic? Un cuvânt să-l aud ridicându-se ca un balon, sărat de sare cu care ţi-a pudrat buzele. Ori.... Eu fâlfâi din [pragul] răsăritului aici lângă tine, şi tu... iat-o doarme, la propriu.
   De-aia nu pot eu să fiu liber.

BIGUDIURI
   Stă la masa de scris, întors cu spatele spre nevastă-sa şi depunând mari eforturi să n-o privească, asemeni unui om care refuză să se uite într-o prăpastie.
   - Unde e manuscrisul? - întreabă el pentru a doua oară.
   Nevastă-sa însă trebăluieşte de zor în faţa oglinzii. Praful de pe mobile, în care poţi să te iscăleşti, mirosul de ars, în fine întreaga dezordine din jur sunt indicii sigure că astăzi suava jumătate a lui Zarbă a înflorit, din nou, ca un zarzăr. Mai prozaic: şi-a pus părul pe moaţe. Acum, de vreo două ceasuri se tot căzneşte să-şi disciplineze un cârlionţ care nu vrea în ruptul capului, să stea în rând cu lumea (pentru o femeie frumoasă ca ea a fi în rând cu lumea înseamnă a avea întotdeauna coafura „cea mai drăguţă şi mai nostimă"). Ba prinde viţa de păr cu o clamă, ba o răsuceşte după deget, în timp ce ţine clama între dinţi, ba apelează la uleiul de nucă... Şi execută treaba aceasta cu încordarea şi dăruirea de sine cu care te uiţi printr-un microscop, în febra unei mari descoperiri ştiinţifice! Aşa că n-are ea urechi acum pentru Zarbă.
   - Unde e manuscrisul? - întreabă el pentru a treia oară, de data aceasta răstit şi dur, pe un ton de divorţ.
   Zarbă e un om slab şi uscat; atât de slab, încât pare făcut numai din sistemul nervos; şi atât de uscat că dacă ai trage pe el cu un chibrit, uite, acum s-ar aprinde. Mai ia o dată de la început toate hârtiile de pe masă, foi scrise în întregime sau numai începute, sfârtecate de săgeţi ca un vechi câmp de
PROZĂ SCURTĂ
1057
luptă. Le cercetează pe amândouă feţele, citeşte câte un rând, două, le orânduieşte după pagini - pentru ca până la urmă, cu un gest nervos, să le împrăştie din nou. Nu e! Tocmai la care lucrase cel mai mult azi-dimineaţă.
   - Nu el
   - Ai spus ceva? A, manuscrisul... Ce manuscris? - răspunde în sfârşit şi Graţiela. Ţine clama în gură, ceea ce conferă glasului ei un specific tare feminin. Caută-1 bine, nu ţi-a umblat nimeni prin alea, mai adaugă ea.
   - L-am căutat. Nu e. Nu e. Nu eeee!
   Constatarea aceasta el o face pe tonul cel mai disperat cu putinţă, cel cu care paznicul Muzeului Luvru anunţă de obicei dispariţia vreunei capodopere din muzeu.
   Furtuna se apropie cu paşi repezi. Privindu-i pe cei doi eroi, el clocotind de o mânie oceanică, ea prinsă până peste cap cu coafura, cineva parcă îţi şopteşte: „In această casă se va face vărsare de lacrimi". Dar nu! Lăsând totul baltă, Graţiela aleargă la el şi sărindu-i de gât îl sărută.
   Cum pot eu să motivez psihologic această scenă? Mărturisesc că eu nu ştiu. Naiba ştie! In orice caz, văzând-o cum se alintă alături de soţul ei, gata să-mi schimbe cu totul cursul povestirii, ne dăm seama de un adevăr care trebuie să ne intre bine în cap: nu eroii fac istoria, ci femeile! Deşi, artistic vorbind, gestul Graţielei apare cu totul gratuit (nimic nu motiva această purtare), totuşi părerea mea sinceră este că foarte bine a procedat. Pentru că în asemenea momente pline de electricitate, de fulgere şi de tunete gata, gata să se declanşeze, un sărut spontan şi cu sentiment face cât un paratrăsnet.
   - Vai cât e el de bosumflat, clasicul meu!
   - Aţi văzut? Şi mergând pe linia aceasta totul s-ar fi terminat cum nu se poate mai bine. Dar...
   - Stai puţin - zice deodată Zarbă privindu-i bănuitor bigudiurile. Ce hârtie e asta? Manuscrisul! Simte cum îi vin iar dracii, câte trei deodată. Nemaipomenit. Opera lui capitală!

1058
MARIN SORESCU
    - Vandalo! - ţipă el şi gâfâind de enervare începe... să numere până la zece. (Ce altceva poate să facă un artist în asemenea situaţie delicată, decât să numere?)
    ...Unu... doi... trei... patru... caută Zarbă să-şi omoare nervii. Personal consider că această metodă a număratului nu e decât un moft, o prejudecată pur şi simplu, care nu te împiedică nicidecum de la prostii. Cunosc o persoană care la Starea Civilă înainte de a zice „da", numără chiar şi până la o sută şi tot s-a căsătorit de patru ori. Dar sunt oameni şi oameni. In cazul de faţă, furtuna a fost, iată, din nou împrăştiată, de data aceasta prin abnegaţia şi tăria de caracter a bărbatului. Nici nu ajunsese la 9 şi Zarbă se şi simţea în stare să-şi culeagă, frântură cu frântură, pagina din capul soţiei, fără să pretindă vreun tribut din părul cu pricina. E drept enervarea nu s-a destrămat încă cu totul.
    - Un manuscris nu e o simplă foaie, o hârtie oarecare! explică el. Degetele îi tremură căutând părţile componente ale paginii buclucaşe care fuseseră amestecate cu nişte hârtii oarecare. Un manuscris înseamnă nopţi de nesomn. Aici e muncă, muncă asiduă... Aici e transpiraţie... Aici e talent.
    - încet, tu. Umblă mai încet că mă gâdili!
    Lipind fiţuică lângă fiţuică, cu o migală şi răbdare, ai zice postumă, de cercetător ştiinţific, Zarbă îşi reconstituie preţioasa pagină şi şi-o transcrie. Spaţiul nu ne îngăduie s-o reproducem şi noi aici. Păcat. Cititorul însă va da neapărat peste ea atunci când va apare romanul lui Zarbă „Greieri prin buruieni". (Titlul e provizoriu. Alte titluri „Greieri şi buruieni" sau „Pătrunjelul vieţii"). E, bineînţeles, un roman fluviu, „o mare fresca a vieţi contemporane de la... Adam şi Eva până în zilele noastre" - cum îl caracteriza dăunăzi, în glumă, un amic.
    Liniştit, Zarbă se aşterne pe scris. Când îi va fi gata opera, tipografiile nu vor tipări timp de o lună şi jumătate decât acest roman fundamental. Apoi se vor închide şcolile şi facultăţile,
PROZA SCURTA
1059
nu vor mai funcţiona cinematografele, circulaţia pe căile ferate va fi întreruptă: toţi vom sta acasă şi-l vom citi pe Zarbă. Cam asta vrea să spună avântul cu care Zarbă s-a lansat în continuarea marelui roman fluviu. Cum sta aplecat deasupra hârtiei, capul său, lipsit de ceea ce nevastă-sa numeşte „păr", străluceşte ca o vitrină cu fraze. Zarbă scrie... Uneori se opreşte pentru o clipă şi priveşte în gol ca şi când s-ar afla la gurile unui fluviu adevărat pe care intenţionează să-l încarce în stilou. Apoi din nou se aşterne pe treabă.
   în acest timp, în faţa oglinzii nevastă-sa îşi completează, cu o pasiune la fel de robustă, zarzărul devastat. Acoperindu-se din nou de o puzderie de bigudiuri (ce foi o mai fi rupt), capul ei pare o neînduplecată erată a romanului fluviu.
   Doi vrăjmaşi ai hârtiei...

IMPRUDENŢA
   Fănache se ridică din pat, merse prin întuneric până la uşă şi-şi lipi urechea de gaura cheii. Stătu câteva clipe aşa,
ascultând parcă întunericul de afară...
   - Da... Eram sigur că de-aici se face curent! Pentru că
geamul vine exact în partea opusă şi oricât de bine ar fi închis, totuşi... Simţi chiar o uşoară înţepătură în urechi...
   - M-a şi tras, se gândi el. Astupă gaura cheii cu vată şi se băgă din nou sub plapumă, lângă nevastă-sa. După câteva clipe de chibzuială, se ridică din nou şi-şi înfundă şi urechile cu două cocoloaşe de vată. „Acum pot să dorm fără nici o grijă". Se aşeză cu faţa în sus şi se forţă să stea nemişcat. După o jumătate de oră însă, era tot aşa de treaz ca şi câinele care se-auzea lătrând afară. Se întoarse gemând pe partea cealaltă.
   Ia să mă gândesc eu acum că mănânc un pepene - îşi zise ei. Galben sau verde? Cel galben e cam înecăcios. Ar trebui să mă gândesc că beau şi apă. Mai bine verde. Aşa... Uite, tai
o	felie... care pârâie...
   în nopţile de insomnie, ca să cheme somnul, Fănache
obişnuia să se gândească la ceva. îşi alegea câte un obiect şi
se gândea la el mult, până se plictisea. Şi-aşa adormea. De
obicei se gândea la diferite trecătoare întâlnite ziua pe stradă.
„Oare unde se ducea puştanca aceea?" (Şi, cu o luciditate
   monstruoasă, o şi vedea „aevea“, aşa cum o zărise pentru câteva
   clipe pe stradă.) „Ce-avea ea în poşetă?" „Te pomeneşti că
PROZĂ SCURTĂ
1061
mergea la film?" „Va arăta rău peste zece ani?" etc. De când se însurase, începuse însă să înlocuiască tot mai mult în gândurile sale femeile cu pepenii. Simţea o mare „mulţumire sufletească" în stomac şi-l lua imediat somnul.
   - Gata. L-am mâncat pe tot, ca un porc... Şi Fănache simulă un căscat lung, lung, ca al unui om care pică de somn. Căscatul e molipsitor, îşi zise el, aşteptând să se molipsească. Degeaba! Somnul nu venea.
   - Bine, dacă-i aşa, mai mănânc unul...
   După aceea, săturându-se („ce dracu, că n-oi fi spart!") se mulţumi numai să-i numere, îşi închipuia că este într-o bostănărie mare şi a primit sarcină să numere harbuzii: unu, doi, trei, şapte, zece, douăzeci şi cinci... numără aşa până la cinci sute;
   - Ce soartă! - se mâhni el. Văzând că nu-i rost de somn se apucă să-i orânduiască în grămezi de câte zece.
   Alături, nevastă-sa dormea aburită, cu o mână sub cap, ca un copil după baie. „Femeie! Ce ştiu ele ce e viaţa?"
*
   Pentru Fănache, viaţa înseamnă, înainte de toate, prudenţă. „Trebuie să fii prudent!" - îţi şoptea el, uitându-se prudent în ochii tăi. „Altfel nu faci nimic". Duşmanii săi cei mai înverşunaţi care îl sileau să stea mereu atent, „în poziţie de prudenţă", erau: răceala şi trăncănitul. Răceala provine dintr-o mie şi unu de motive - frig, umezeală, transpiraţie, curent etc. - şi Fănache trebuia să se strecoare cu o infinită grijă printre toate aceste cauze. îl uimea mai ales perfidia curentului, pe care-1 descoperea te miri unde. Ca să fie asigurat, umbla întotdeauna îmbrăcat gros şi cu vată în urechi. Trăncănitul însă (şi prin acesta el înţelegea orice critică, cât de prietenoasă, orice aluzie sau ironie) îi dădea şi mai multă bătaie de cap. Cine e prudent să nu se ia în gură cu toată lumea. Arătaţi-mi-1 mie pe ăla care s-a îngrăşat criticând?

1062
MARIN SORESCU
   Aşa că peste tot, în relaţiile sale cu oamenii, Fănache era cât se poate de prudent. Vorbea extrem de laconic. Nu spunea decât „daa sau „ba". Ca Ia armată. Nu contrazicea pe nimeni, nu sesiza nicăieri nici o greşeală şi dacă la vreo şedinţă trebuia să ia cuvântul, îşi făcea foarte conştiincios autocritica. „Voi începe întâi cu mine. La urmă, o să-i săpunesc eu şi pe alţii." Dar niciodată nu ajungea cu săpunitul şi la ceilalţi. După ce-şi punea timp de vreo zece minute cenuşă-n cap, stătea jos. „Eu
atâta am avut de spus."
   Cu toate acestea, odată, cu vreo doi ani în urmă, Fănache se ridicase şi criticase vehement chiar pe directorul întreprinderii! I-a spus că are lipsuri serioase în muncă. I-a arătat chiar concret, în faţa întregii adunări câteva din aceste lipsuri şi a ţinut să precizeze că nici nu se îndoieşte că ele vor fi lichidate cât mai grabnic, întrucât e la mijloc bunul mers
al întreprinderii...
   Acasă, când şi-a adus aminte toate acestea, Fănache a ramas mai întâi cu gura căscată de uimire. Apoi a început să tremure. La urmă i-a venit ameţeală. Toată noaptea n-a dormit, şi-a analizat pe toate feţele „ieşirea" şi a ajuns la concluzia că directorul are tot dreptul, ba chiar e de datoria lui să-l zvârle afară din slujbă. Galben la faţă, s-a dus la serviciu. întâlnindu-1 întâmplător pe director, acesta i-a strâns mâna şi chiar i-a mulţumit „pentru critica justă" pe care i-o făcuse.
   - E destul! O să-mi desfiinţeze postul - conchidea Fănache în noaptea următoare, zvârcolindu-se în pat. E mare şmecher, directorul! Aşa fac unii: îţi întind mâna ca să te poată lovi mai bine. In orice caz, am făcut o mare imprudenţă. Cum de s-a întâmplat? Şi iar începea să-şi analizeze, plin de spaimă, vorbă cu vorbă, tot ce spusese atunci. Cu toate că nu i se întâmplase absolut nimic la serviciu, ba dimpotrivă oamenii parcă se uitau cu mai multă bunăvoinţă la el, Fănache a continuat multe luni să se frământe noaptea în pat şi să sufere de pe urma „imprudenţei" lui. Apărea dimineaţa la întreprindere cu
PROZĂ SCURTĂ
1063
cearcăne vinete în jurul ochilor, gălbejit şi boţit de parcă ar fi dormit într-un cuier. Devenise şi mai prudent. Acum răspundea la toate întrebările, stereotip: da! Dacă era cazul să spună nu, prefera să tacă şi să-şi vadă de treabă. Regreta sincer - am putea spune cu fiecare fibră a fiinţei sale - că nu-şi ţinuse gura, că trăncănise ca un prost pe seama directorului.
Ii	părea rău, chiar foarte rău şi din cauza asta nu putea să doarmă. A continuat să-i pară rău chiar după ce uitase cu totul cauza care-i provocase această proastă dispoziţie. „Oare de ce îmi pare mie aşa de rău?" - se întreba el câteodată. Şi ca să se odihnească cât de cât, ajunsese să recurgă la acele metode psihologice amintite mai înainte. Femei, pepeni, cotele apelor Dunării... Mersese până acolo încât se însurase - da, se însurase cu desărvârşire, deşi constatase apoi că aceasta n-are nici un efect asupra insomniei. Izbutise numai să-şi alunge din gânduri siluetele şi să le înlocuiască cu pepeni. Mare scofală!
   Văzând de la o vreme că insomnia devine cronică, prudenţa începu să-l înghiontească. Alergă la prieteni şi le ceru sfaturi. „Mergi mai des pe la şedinţe - i s-a spus. Sunt unele şedinţe de la care te întorci acasă adormit gata." Fănache nu mai ocupa însă acum, din păcate, nici o funcţie obştească. Nu mai fusese ales, din cauza lipsei lui de combativitate (el vedea în asta şi „mâna directorului"). Aşa că mare-i fu fericirea când se pomeni deodată numit şeful pompierilor voluntari din cartierul unde locuia. Se lansă cu mult zel în această activitate. Descoperea mereu tot felul de probleme-cheie care trebuiesc neapărat ştiute de pompierii voluntari şi-i convoca în fiecare seară, după ora unsprezece, când se terminau spectacolele, în sala cinematografului din cartier. Pe ordinea de zi figurau puncte ca acestea: „Ce sunt incendiile - clasificarea şi stingerea lor". „Rolul pompierului voluntar în viaţa de toate zilele". „Pojarul - la pompierii voluntari". „De la Prometeu la fabrica de chibrituri". „Daţi-mi trei pompieri voluntari de nădejde şi vă sting Vezuviul". Se vede însă că acestora nu le prea ardea

1064
MARIN SORESCU
de şedinţe, la miezul nopţii. După un timp, Fănache s-a pomenit singur în sală şi s-a dus să-şi continue insomnia acasă.
*
    „Cât să fie ceasul? Unu?!
    ...Un ceas... două ceasuri... trei ceasuri... patru ceasuri... zece...“ Broboane mari de sudoare îi răsăriseră lui Fănache pe frunte. „Şi nu mai sunt decât cinci ore până sună ceasul!" „Un ceas, două ceasuri, trei..." Se întoarse pe partea dreaptă, hotărât să nu mai mişte, chiar de-ar rămâne ţeapăn. „Până la urmă tot o să-adoarmă!" In cameră era o linişte atât de adâncă, încât
i se păru că aude mătreaţa cum îi răsare în cap, la rădăcina fiecărui fir de păr, ca nişte ciuperci în pădure. „Există o strânsă legătură între insomnie şi mătreaţă" - cugetă el.
    Se mai scurge aşa o oră. „Oare de ce-oi fi eu aşa de supărat de nu pot să dorm?" - se întrebă el. Şi nu putu deloc să-şi aducă aminte de imprudenţa de acum doi ani.
    Totuşi, continuă să fie supărat pe sine mult timp, până când, de atâta supărare, odată, într-o bună noapte, adormi.
O EROARE LA CEI VECHI
    într-una din zile, la locuinţa domnului Nae Banţa de pe strada Zebrului se strânseseră câteva persoane demne de toată consideraţia: domnul N. Val Sfortza, în etate de optzeci şi nouă de ani, fost moşier în Vlaşca, actualmente pensionar; din cauză că nu mai aude din 1947, poartă întotdeauna cu el un cornet acustic; domnul Trică Napoleon de la Roşiori, fost colonel, acum semănând mai degrabă cu un baston de general pierdut în nişte haine civile; domnul Grig Ionaşcu, fost angrosist de porci, actualmente casnic; şi bineînţeles, neobosita Linette, o frumuseţe între cele două războaie, fostă domnişoară de onoare la Curte (actualmente casnică), proprietara unui pudel negru, gras, care se poartă tuns scurt.
    — Luaţi loc, domnii mei — făcu Nae Banţa onorurile casei, oferindu-le nişte scaune solide, cu incrustaţii, cam demodate, din cele care pot fi văzute la consignaţie. Câteva minute se conversă rece despre sănătate. Toţi erau, slavă Domnului, sănătoşi. Domnul Napoleon scoase din buzunar un ziar galben din 3 septembrie 1929 şi timp de o jumătate de oră ziarul fu studiat cu cea mai mare atenţie, comentat cu voluptate. Apoi, amfitrionul se ridică grav, îşi privi cu nostalgie crucea frumoasă de marmoră („Fost ministru român") ce se afla rezemată într-un colţ al camerei, tuşi de vreo câteva ori şi pronunţă acest discurs:

1066
MARIN SORESCU
    Domnilor,
    Nimic nu suntem în stare să facem! Unde e progresul acestei ţări dacă nici biblioteca antică şi egipteană din Alexandria de care vorbesc documentele nu a fost descoperită şi stă şi zace pe teritoriul acestei biete ţări! Bine, veţi zice, dar e în Egipt, ştie toată lumea. De ce neapărat acolo, domnilor? Ce, noi nu suntem patrioţi? Căci dacă vă voi spune: există o Alexandrie în Egipt şi o Alexandrie aici la noi? Există. Iată, prin urmare, că avem şanse egale cu Egiptul. Dar să mergem şi mai departe. Câţi oameni care să fie botezaţi Alexandru există în Egipt? Nici unul. Şi câţi există pe aceste meleaguri mănoase? Sute, mii, zeci de mii. Şi toată istoria noastră e plină de acest nume, ceea ce e o dovadă că această Alexandrie e mult mai veche decât cealaltă şi că numai aici se putea înfiinţa o bibliotecă antică, fie ea şi egipteană. Deci, domnilor, eu îmi permit să cred că istoricii nu au dreptate, e o eroare sfruntată ceea ce susţin ei şi că avem dreptul să fim optimişti. Şi nu numai atât. Mai vin şi cu următoarele argumente:
    1. între Egipt şi ţara noastră există o distanţă apreciabilă, mai ales dacă ne gândim la mijloacele de locomoţie din antichitate nu atât de dezvoltate ca acum. Ei bine, ce Alexandru de-al nostru s-ar fi dus cu asemenea condiţii de aici de la noi, românii, tocmai în Egipt ca să-i alfabetizeze pe aceia?
    2. Biblioteca din Alexandria nu putea fi arsă de arabi, deoarece, după cum se ştie, arabii nu au ajuns până în părţile noastre.
    Discursul se încheia astfel: Nu trebuie să ne scape antichitatea printre degete, domnilor! - Divide et impera! - se auzi glasul domnului Trică Napoleon, care găsise prilejul să strecoare o maximă pe care o rostea adeseori în faţa trupei.
    Acest discurs, întrerupt cam des de domnul Sfortza, care cerea oratorului să-i repete în cornetul acustic ceva mai tărişor (deşi acesta răcnea în toată puterea cuvântului) anumite fraze mai importante şi de clămpănitul pudelului care, mai puţin aplecat spre ştiinţă, prindea muşte - avu asupra auditorului
PROZA SCURTĂ
1067
un efect uriaş. Dacă ar trebui să transcriem numai semnele de exclamare care să reproducă entuziasmul acestor domni, am umple o bibliotecă aproape tot atât de mare ca acea căutată cu atâta patimă. întrunirea se încheie cu înfiinţarea „Clubului pentru descoperirea bibliotecii egiptene din Alexandria". Imediat toţi membrii clubului se deplasează la Alexandria (cea din regiunea Bucureşti), studiind terenul în vederea săpăturilor. Bineînţeles, la început: metoda întrebărilor. Au fost căutaţi oameni vechi, de demult şi întrebaţi dacă ştiau cam pe unde vine „tezaurul Ptolemeilor". Unii spuneau că nu ştiu nimic, alţii că „de, ştim noi?!" Cel mai bătrân om din oraş - un anume Niţă în vârstă de 115 ani - le mărturisi că el ştie, dar îi trebuie timp să se gândească „tare", să se concentreze. S-a concentrat atât de tare, încât a adormit. Când s-a trezit, domnul Sfortza l-a întrebat din nou: „Ei, unchiule, ţi-ai adus aminte?" „Ce?" „Tezaurul Ptolemeilor! Unde-1 găsim?!" „A, da, da, da. Tezaurul... Ptolomacilor? Păi să mă gândesc!"
   Puţin mai târziu, undeva în marginea oraşului, a şi apărut o tăbliţă pe care scria: „Şantier particular pentru descoperiri istorice". Şi iată că într-o dimineaţă limpede de iulie, la ora când, puţin mai încolo de şantierul particular, muncitorii urcau pe schelele noilor blocuri, mademoiselle Linette îşi suflecă voiniceşte mânecile şi aruncă prima lopată de pământ. Venerabilii clubmani o aplaudară călduros, iar simpaticul căţel, dând de trei ori din coadă, stropi evenimentul.
   Şantierul era inaugurat.
   Domnul Sfortza s-a îmbolnăvit de dispepsie după a treia lopată. Cerea tocuşi mereu să fie adus pe targă la şantier, să poată lucra. Aici, învelit într-un pled gros, sub soarele de august, el îşi înăbuşea cu voinţa unui nou Mucius Scaevola crampele şi citea cu glas tare pasajul referitor la Biblioteca din Alexandria. îl citea de o sută de ori la rând şi de fiecare dată ceilalţi membri ai clubului se indignau „masiv" de eroarea şi lipsa de informaţie a celor vechi: - Ce Egipt? Care Egipt?

1068
MARIN SORESCU
    Şi săpau înainte. Apăreau zilnic în preajma oraşului, ca un stol de corbi negri, convertiţi la arheologie.
    Socotim însă că e mai interesant să aflăm o parte din întâmplările care au urmat, frunzărind „Jurnalul de bord al clubului". A fost întocmit de secretarul clubului, domnul Trică Napoleon de la Roşiori. Fostul colonel a folosit pentru a înfăţişa evenimentele pline de dramatism ale săpătorilor în pământ un Registru de pedepse pentru trupă pe anul 1923 luna a Il-a.
    Azi, 13 iunie 1952
    Sa săpat mult şi cu folos am găsit un nasture, un ban turcesc şi o cutie de conserve de pe vremea dacilor credem că ne apropiem de strat.
    Maxime sau gândituri originale
    Odată eram sublocotenent şi întro duminică, a tomii, am strâns toată compania şi iam spus următoarele maxime ale mele originale:
    • omul se cunoaşte după haină şi puşca după ţeavă
    • limba militarului e o limbă fonetică
    • dacă în locul iernii ar fi vară şi în locul verii ar fi iarnă ar fi vara frig şi iarna cald
    • în fiecare zi după masă adunam soldaţi în careu şi le luminam mintea cu maxime sau gândituri originale de le asculta toţi smirna.
    3 august 1952
    Misa bătut toată ziua ochiu drept
    Maxime originale:
    • Când ţisă bate ochiu drept e de bine
    • Când cel stâng e de rău
    5 august 1952
    Am săpat toată ziua degeaba nam descoperit un cap de aţă din care cauză toată lumea era nervoasă şi toţi înjurau din care cauză domnişoara Linet care e totuşi femeie pudrică eşea mereu afară din groapă ca să nuleaudă şi sau mai şi certat între
PROZĂ SCURTĂ
1069
ei domnul Nae Banţa şi domnul Grig Ionaşcu pentru că acesta a zis că el se duce şi nu mai stă că sa săturat şi că mai zice şi ceva de groapă iar domnul Nae Banţa ia zis să se ducă şi să pască porcii şi domnul Grig Ionaşcu ia răspuns că a păscut el mulţi porci ca el şi domnul Nae Banţa a zis că săi fie ruşine că el a fost ministru şi când vorbea el în Senat făcea şi Dumnezeu pe el de frică şi domnul Grig Ionaşcu ia răspuns că vezi că eu nu ştiu multe şi domnul Nae Banţa ia zis că tu să nu ridici tonul la mine măgarule şi Domnul Grig Ionaşcu ia răspuns bal ridic.
    Maxime originale:
    • nu vă certaţi şi mai bine împăcaţi-vă
    6 august 1952
    Azi am descoperit un nasture şi un cui.
    11 august 1952:
    „cea visat azinoapte domnişoara Linet zice că se făcea că deodată când sa aplecat să ridice din groapă un fund de farfurie a descoperit sub el o poartă care duce la un palat frumos de marmură acest palat aci era palat aci era biblioteca pe care o căutăm, aci era o cofetărie şi era plină de valeţi care se înclinau până la pământ şi ziceau să se grăbească că o aşteaptă prinţesa şi la urmă se făcea că chiar ea era prinţesa iar domnul Nae Banţa era tot ministru şi stătea de vorbă cu regele iar eu şi cu toţi ceilalţi eram caînainte.
    Maxime originale:
    • Toate visele sunt lăsate de Dumnezeu.
*
    ...Pe măsură ce se adânceşte, groapa devine tot mai întunecoasă. Totuşi se văd destul de bine intenţiile exploratorilor noştri: vor să descopere ceva. Lângă el se înalţă, în frumoase contururi, Alexandria, aşa cum este ea astăzi. Dar

1070
MARIN SORESCU
ei vor să dezgroape o altă Alexandrie, una veche. Parcă se şi văd - ca în visul domnişoarei Linette - în nişte palate de marmoră, stând pe tronuri de aur, şi poruncind sclavilor să le aducă vinuri vechi de Falern în amfore care strălucesc, sau să-i scarpine pe spinare. Domnul Sfortza, făcut cocoloş într-un colţ, încarcă cu pumnul pământul într-un lighean pentru a fi evacuat. Mademoiselle Linette colectează cioburile. Negustorul de porci, fostul ministru şi moşier, excavează cu hârleţul.
    - Mon cher Banţa, ce zici? O găsim azi?
    - Nu mai e mult. Acuş, acuş. La ora zece şi treizeci, târnăcopul domnului Grig izbi o cărămidă. Imediat se formează un fel de consiliu, pe nasul lui Banţa răsar ochelari intelectuali şi cărămida e cercetată cu atenţie, ca moaştele sfintei Paraschiva. Verdictul se dă pe loc, cu multă maturitate:
    - E egipteană!...
    Tot în ziua aceea mai fu găsit un cocoloş de hârtie, iar în zilele următoare mai multe foi dintr-o carte, rupte într-o formă ciudată. Faptul că aceste fiţuici erau scrise pe româneşte (specialiştii clubului descoperiseră sub un strat de pământ cuvintele: b(oi), va(r)ză, p-alat, ţap) le întări convingerea că aici nu putea fi vorba de Egipt.
    - Herodot trebuia să ia oi în păzeală, nu să se apuce de făcut istorii - remarcă doct angrosistul de porci. E aici la câţiva paşi sub noi.
    Apoi ieşiră la iveală o mulţime de cărămizi „egiptene" care formau un fel de boltă, desigur tot „egipteană". Curând groapa se umplu pe neaşteptate de o duhoare puternică. (Să se fi alterat oare antichitatea în aşa hal?) Dar nici unul din membrii clubului nu dădu semne de nelinişte. Ba dimpotrivă, domnul Sfortza puse cornetul la pământ şi ascultă cu încordare:
    - Domnilor, respiră...
PROZĂ SCURTĂ
10 71
    ...Puţin mai târziu cele cinci fosile se prăbuşeau în canalul desfundat.
    Cică ultimele cuvinte ale Domnului Nae Banţa, înainte de a fi înghiţit de mlaştină, ar fi fost:
- Aşa... nu lăsaţi să vă scape istoria printre degete domnilor!

SPARTANII
    Spartanii stau în băncile lor, atât de cuminţi de parcă nici n-ar sta în bănci ci în spirt. Faptul că toţi băieţii sunt tunşi cu maşina numărul zero indiferent de înclinaţiile pe care le au spre proză, poezie, dramaturgie (alaltăieri dascălul a descoperit unul pe care-1 trage aţa chiar către scenariu de film) conferă întregii clase o oarecare monotonie. Ca şi când te-ai găsi într-o librărie şi ai observa că toate cărţile au, de fapt, aceeaşi copertă. Nu se ştie din ce pricină, profesorul nu poate suferi părul în general.
    - Gata! Lăsaţi şuşoteala! mormăie Ion Papuci, trecând absenţele în catalog. Lăsaţi şuşoteala! S-aude? zice el maşinal, deşi nici un elev nu îndrăzneşte nici măcar să clipească.
    Dascălul de limba română, Ion Papuci, deşi un om foarte bine intenţionat, a ajuns o adevărată spaimă a şcolii, din cauza dorinţei lui exagerate „de-a scoate scriitorul din om“. Cadrele didactice îl ocolesc pentru că întotdeauna îi invită la tot felul de cercuri literare („Hai cu mine la un cenaclu al soţiilor de pescari amatori"), sau le pune întrebări de felul acesta: „Ce zici de scriitorul Vasilescu?" sau „L-ai citit pe Dimitrie Ţichindeal?". Elevilor le dă să compună acasă, după modele din manual, schiţe, poezii, nuvele, piese de teatru etc.
    - Aşaa! - continuă el, trecând în faţa catedrei şi aranjându-şi ţinuta. Ce vreţi voi să deveniţi, spartanilor? (aşa-i mângâie dumnealui).
PROZĂ SCURTĂ
1073
   Spartanii sar în picioare, ca la comandă, şi răcnesc cu convingere:
   - Scri-i-tori. Noi vrem să devenim scri-i-tori.
   - Foarte bine, - se bucură profesorul. Să repetaţi asta în fiecare seară înainte de culcare. De câte ori, Niculescule?
   - De şapte ori.
   - Eşti un leneş, stai jos! De câte ori am zis eu, Şedere?
   - De cinşpe ori! - strigă Seder, înecându-se de emoţie, ca un scriitor adevărat, care citeşte o cronică favorabilă.
   - Păi, vedeţi...
   - Da’ dacă adormim mai înainte? - se aude vocea lui Protopopescu, cel care din cauza obrăzniciilor nu reuşeşte niciodată să scape o săptămână întreagă netuns.
   - Protopopescule! Spartanii nu dormeau cu anii şi tot n-au murit. Ce-aţi avut de compus pentru astăzi?
   - O piesă de teatru - scandează din nou toată clasa.
   Ion Papuci consultă catalogul. în timpul acesta elevii
dârdâie, ca diapazonul în mâna profesorului de muzică.
   - Elevul... elevul... Amărăzeanu Ghiţă. Poftim aici, în Parnas, şi citeşte ce-ai scris. (Catedra se numeşte Parnas, ca elevii să se obişnuiască, încă de pe băncile şcolii, cu culmile artei. Aceasta este părerea profesorului Ion Papuci.) Din banca a treia dinspre fereastră, se ridică speriat un băieţel slăbuţ. începe să caute cu febrilitate în servietă. Scoate pe bancă un morman de cărţi şi caiete, le bagă la loc, le scoate din nou, scapă creionul pe jos şi schimbă priviri desnădăjduite cu colegul de bancă.
   - Vrea... după caietul meu, îl pârăşte acesta, trăgându-şi spre el caietul şi acoperindu-1 cu cotul.
   - Hai, Amărăzene, ce te tot foieşti atâta? Unde ţi-e piesa?
   - Păi... am uitat-o acasă, îngaimă Amărăzeanu, ştergându-şi năduşeala de pe frunte.
   - Ba minte, că nici n-a scris-o, pârăşte din nou colegul. Mi-a spus mie adineauri că n-a scris-o. Şi chiar acum mă calcă pe picior, domnule profesor...

1074
MARIN SORESCU
    Faptul că un elev din clasa a 8-a B - chiar a 8-a B! nu şi-a scris piesa de teatru, adică - dă pur şi simplu cu piciorul metodelor sale pedagogice, îl descumpăneşte pentru un moment pe Ion Papuci.
    - Responsabilul clasei - spune el, trist, şterge-1 te rog pe Amărăzeanu Ghiţă din istoria literaturii. (Gazeta de perete a clasei se numeşte Istoria literaturii. Un nou mijloc de sugestionare descoperit de dascăl.)
    - Să-l şterg de tot, sau să-l trec la capitolul „Creatori leneşi?
întreabă responsabilul clasei.
    - De tot. Rade-l! Nici scriitor leneş nu merită să se numească - oftează profesorul. Apoi, părinteşte către întreaga clasă:
    - In antichitate spartanii care nu-şi îndeplineau obligaţiile cetăţeneşti, care nu-şi făceau temele, de exemplu, erau aruncaţi într-o prăpastie adâncă... Rugător, către Amărăzeanu: - Ce să fac eu cu tine, băiatule, spune!
    Amărăzeanu se căzneşte să plângă. Rezultatul eforturilor sale pe această linie a plânsului este însă foarte palid şi neconvingător: un scâncet: hîî, hîî. „Numai cu asta nu faci nimic în viaţă" - se gândeşte Amărăzeanu, încercând un plâns mai consistent. Dar nu, nu iese.
    - Cum vrei tu să ajungi scriitor? - întreabă profesorul.
    - Nu, că nu mă lasă tata.
    - Ce nu te lasă?
    - Păi, să mă fac scriitor.
    - De ce nu te lasă?
    - Păi, aşa. Zice el că n-are timp să mă facă scriitor.
    - Şi tu ce i-ai zis?
    - Păi ce să zic. Nici eu nu prea ţin.
    Profesorul este foarte nervos. Se vede cum mercurul amărăciunii urcă vertiginos în sufletul său. Poţi să-i aduci orice insultă, dar poţi să-i pui pioneze sub scaun, să-i ceri o ţigară în recreaţie, dar să nu-i spui în faţă că intenţionezi să te laşi de scris. Asta îl scoate din papuci.
PROZĂ SCURTĂ
1075
   - Mâine să mi te prezinţi ras în cap - spune el înghiţind parcă un întreg colier de noduri, care i se opriseră în gât. Responsabilul clasei, l-ai ras din Istoria literaturii?
   - L-am ras.
   - Mai rade-l o dată.
   După acest incident neplăcut, ora continuă normal. Toţi ceilalţi, elevi conştiincioşi, scriseseră câte o piesă. Doi dintre ei, Seder Petre şi Picu Gheorghiţă urcară în Parnas şi-şi citiră opera. Dascălul îi urmărea cu priviri pline de admiraţie. „Da, talentată clasă!" - gândea el satisfăcut. „Umplu cu ea două rafturi din Biblioteca Academiei". Pe marea de cerneală „Pelikan", Ion Papuci a încercat să facă şi el valuri literare. Şi nu o dată. Dacă s-ar contopi toate zgomotele provocate de uşile redacţionale care i s-au trântit în nas, s-ar produce o bubuitură în stare să descurajeze şi un elefant. Dar nu s-a descurajat total. „Există oameni cu talent literar şi există profesori de română. Eu sunt profesor de română" - a conchis el. Şi-a dat seama că menirea lui este de fapt descoperirea talentelor literare. Se crede un adevărat Cristofor Columb al talentelor încă nedescoperite.
   - Băieţi — spune el (cinci minute după ce toată clasa începuse să şuşotească destul de tare „a sunat", „a sunat...") Băieţi... când veci ajunge scriitori mari - şi eu sunt sigur că veţi ajunge, pentru că sunt printre voi adevărate talente, în afară de Amărăzeanu, care mâine trebuie să vie tuns, aşa... când veţi ajunge scriitori mari, să nu uitaţi cine v-a descoperit. „Profesorul Ion Papuci ne-a descoperit" - să spuneţi oricui v-o întreba. Bună ziua!
   în cancelarie îl aştepta o mică surpriză.
   - Dumnealui este Ion Papuci, spune directorul şcolii unor persoane necunoscute. Dânşii - continuă directorul - arătând spre aceştia, sunt părinţii elevilor din clasa 8-a B.
   Ion Papuci fu convins că părinţii elevilor săi se prezentaseră la şcoală să-i mulţumească pentru felul cum ştie el să le

1076
MARIN SORESCU
îndrume copiii pe făgaşul creaţiei. Se pregătea chiar să se arate cât mai modest, răspunzându-le că asta este doar meseria sa, şi că el va fi foarte mulţumit dacă vreodată, peste ani şi ani, elevii săi îşi vor aminti cu dragoste de el.
    - Domnule profesor - începu un bărbat mustăcios, nu mai putem! Uitaţi ce cearcăne. - îşi dete ochelarii jos şi arătă într-adevăr nişte cearcăne foarte mari, ca două perechi de ochelari.
    - Avem şi noi familii, avem servicii - se amestecă o femeie.
    - Vreau să-mi tihnească pensionarea - adăugă un moşneag.
    - Nu mai putem, nu mai putem, se auziră mai multe voci.
    - Ce?! întrebă dascălul nedumerit.
    - Să scriem.
    - Ce să scrieţi?
    - Versuri, proză... în fiecare zi trebuie să scrie câte o poezie de dragoste, o schiţă, o nuvelă... Ba chiar piese de teatru. Ne apucă groaza când ne gândim că acum urmează să le vorbiţi
copiilor despre roman...
    ...Ion Papuci rătăcea de vreo două ceasuri pe străzi. „Va să zică, părinţii"... repeta el, şi pe loc îi veni ideea înfiinţării unui „cenaclu al părinţilor de şcolari".
PROCES-VERBAL
   Fumul năvălea pe sub uşă. Gaura cheii pocnea şi trepida sub presiune ca o adevărată ţeavă de eşapament. încet, încet, culoarul, sala cea mare de festivităţi, se scufundară în ceaţă. Un miros suspect ajunse, în sfârşit, ca o batistă murdară şi la nasul portarului Nea Grigore. Dumnealui tocmai dormea. Se obişnuise încă de când era mic, la şcoală, să doarmă cu ochii deschişi. Cu timpul se perfecţionase atât de mult în această privinţă, mai ales când ajunsese portar, încât ori de câte ori se afla „în exerciţiul funcţiunii" ai fi jurat că se uită la tine. Uneori nici el singur nu putea deosebi cu precizie când ţine ochii deschişi, pentru că e treaz şi când ţine ochii deschişi, pentru că doarme.
   Arde! a strigat Nea Grigore. Şi s-a năpustit asupra telefonului salvatorul numărul 08. Cu acest număr, aducător de pompieri, Nea Grigore doarme, ca să zic aşa sub cap. îl ţine minte de la ghinioanele sale anterioare (de când a ajuns portar l-a ars de trei ori „locul de muncă"). Pompierii sosiră gâfâind. Nu ştiu cum naiba le explicase portarul la telefon, că în loc de cooperativa, Avântul din faţă" se înţelesese comuna Pogoanele raionul însurăţei, şi ei bineînţeles se duseseră mai întâi în comuna Pogoanele. Acum soseau într-o viteză nebună, puţin cam cătrăniţi din cauza unor mici incidente; călcaseră în drum o raţa şi trei mingii de cauciuc. „S-a dus prima!" - puteai citi pe faţa lor brobonită de sudoare.

1078
MARIN SORESCU
   - Unde arde? - întrebară pompierii, precipitându-se în
jurul maşinii roşii.
   - Ha! - făcu Nea Grigore, care tocmai se căznea să adoarmă a patra oară de când îi chemase şi nu reuşea din cauza afurisitului acela de fum.
   - Unde arde? - Unde arde, moşule? se răsti din nou unul
dintre pompieri.
   - Nu ştiu, n-am dreptul să părăsesc poarta. Vedeţi şi dumneavoastră. înainte însă de-a le da drumul în întreprindere le ceru buletinele şi le completă, pe îndelete (ascuţindu-şi din trei în trei cuvinte creionul chimic), câte un „Bon de intrare". „Chiar dacă arde - Ie explica el sfătos, nu trebuie să ne pripim. Totul trebuie să fie în ordine."
   Pompierii cu experienţă în materie, se luară după fum „contra curent". în sfârşit descoperită „gura de incendiu"... tocmai se pregăteau să îndrepte tulumbele când...
   - Staţi, răcni unul care avea o vedere de vultur. Iată ce scrie aici. Pe uşă era pus următorul anunţ:
   „Nu deranjaţi: ŞEDINŢĂ!"
   Acest mic anunţ îi descumpăni pe pompieri. Parcă cineva ar fi turnat deodată peste avântul lor o întreagă fântână de apă. Nu li se mai întâmplase în viaţa lor să meargă să stingă... o şedinţă. Ce-i de făcut? Convocară pe loc o şedinţă fulger. Hotărârea fu aceasta: nimeni nu le dă dreptul să se bage cu tulumbele lor peste ordinea de zi a ţovarăşilor dinăuntru. Chiar dacă aceştia au probleme atât de arzătoare. Datoria lor de pompieri este să vegheze ca fumul să nu se întindă de aici în tot oraşul, provocând panică printre oamenii paşnici. Hotărâră de aceea să localizeze şedinţa ţinând mereu sala sub jeturi de apă.
   înăuntru, fără a bănui măcar agitaţia de afară, sclipesc din ceaţă cinci luminiţe, cinci focuri nestinse ca şi zelul uman. Sunt membrii Consiliului tehnic al cooperativei „Avântul din faţă", şi anume: Ion Neacşu - inginer-şef, Sandu Bonea,
PROZĂ SCURTĂ
1079
George Vraişte, Tudor Zambilă şi Vasile Celălalt - ingineri. Se mai află de asemenea şi „tovarăşa" Viorica Predescu. Viorica Predescu nu face parte din Consiliul tehnic şi nici din un alt consiliu sau comisie, dar e „cooptată" la toate şedinţele din întreprindere din cauză că scrie citeţ şi nu face nazuri când e desemnată să întocmească procesul-verbal. Din aceste multiple motive, e stimată de toată lumea, făcându-i-se aproape în fiecare zi favoarea de a fi invitată la câte o şedinţă. Acum ea întocmeşte cu multă conştiinciozitate procesul-verbal. „Tovarăşii" din Consiliul tehnic sunt şi ei oameni ca toţi oamenii, adică le place să vorbească mult şi să fumeze. Din gura lor, cuvintele nu pot ieşi decât înconjurate de fum, ca ghiulele din ţeava tunului. Nu se mai disting de mult unul de altul, ci numai se bănuiesc cam pe unde ar fi fiecare după găurile întunecate care se cască în perdeaua de pâclă. Ar trebui, desigur, ca cineva să deschidă geamul, dar nimeni nu îndrăzneşte. Din respect pentru şef. Şeful are veşnic guturai. Gestul lor discret, preferând mai degrabă asfixierea decât să jignească cumva guturaiul şefului, îl impresionează profund pe acesta.
   Problema cheie care trebuie rezolvată musai în această şedinţă „dacă vreţi să nu ne facem de râs în ochii directorului însuşi, în ochii întregului colectiv, dacă vreţi să nu scădem în proprii noştri ochi", cum s-a exprimat la deschiderea şedinţei Ion Neacşu, - inginerul-şef, aşadar problema este aceasta: să se înlocuiască sau să nu se înlocuiască băile galvanice vechi din unitate cu băi galvanice noi? E într-adevăr o treabă delicată şi fiecare e conştient că de modul cum va vorbi el atârnă buna funcţionare pe viitor a întreprinderii. Părerile sunt, fireşte, împărţite. Unii, în frunte cu inginerul-şef, susţin înlocuirea băilor galvanice. Sunt uzate zic ei - le-a expirat termenul de funcţionare, tovarăşi, şi menţinerea lor în întreprindere periclitează întregul nostru serviciu tehnic.
   - Aşa s-ar părea, îi dă imediat replica, inginerul Gheorghe Vraişte. Dar asca numai la prima vedere. Aceste băi galvanice

1080
MARIN SORESCU
mai pot fi încă folosite cum mă vedeţi încă trei ani. Ce facem noi dacă le înlocuim cu altele noi? înseamnă să aruncăm la gunoi nişte instalaţii care nu şi-au dat încă întreaga lor valoare, care sunt încă în perfectă stare etc.
    în asemenea condiţii e foarte greu de luat o hotărâre. Cu atât mai greu cu cât fiecare dintre membrii Consiliului tehnic simţind întreaga greutate a sarcinii ce şi-o asumă nu se poate hotărî ce hotărâre definitivă să ia. Odată susţin cu argumente înlocuirea băilor galvanice, la urmă iau din nou cuvântul şi susţin cu argumente la fel de puternice menţinerea băilor galvanice vechi. Astfel, inginerul Sandu Bonea, s-a încris la cuvânt, aşa cum reiese din procesul-verbal întocmit de „tovarăşa" Viorica, de 27 de ori. De 15 ori a pledat vehement pentru schimbarea băilor galvanice, bătând cu pumnul în masă şi aruncând săgeţi la adresa celor care erau pentru menţinerea lor. De 12 ori apoi s-a postat exact pe poziţia contrară făcându-şi autocritica „pentru cuvântul meu pripit" şi recunoscând că mai are într-adevăr multe de învăţat de la nişte ingineri pricepuţi, plini de grijă faţă de bunul întreprinderii, cum sunt Tudor Zambilă şi Vasile Celălalt, care au arătat, pe bună dreptate, că n-are nici un rost să schimbăm acum băile galvanice. După aceea însă, atât Tudor Zambilă cât şi Vasile Celălalt şi-au revizuit părerea, făcându-şi la rândul lor în mod sincer autocritica pentru uşurinţa cu care se putuseră posta pe o poziţie atât de retrogradă. Cum să tolerăm noi în întreprinderea noastră asemenea vechituri, rable, de pe vremea lui tata-mare? - se indigna „tovarăşul" Vraişte. Apoi continua categoric:
    - Zi-le, băi galvanice vechi, „tovarăşe" Celălalt - şi vei vedea imediat că trebuie schimbate cu băi galvanice noi.
    - Ce înţelegi dumneata prin băi galvanice vechi şi ce înţelegi prin băi galvanice noi? sări ca ars Celălalt. Inginerul Vraişte explică metodic timp de şapte pachete de ţigări ce înţelege el prin vechi şi nou. Poate că ar fi vorbit mai mult,
PROZĂ SCURTĂ
1081
dar după 7 ceasuri de oratorie fără nici o întrerupere, mărul lui Adam, gripat ca o bujie din cauza fumului, îi provoacă o înmuiere subită a genunchilor. Astfel de slăbiciuni cu nuanţe de leşin deveniseră de altfel lucru obişnuit aici. Când cineva se întrerupea brusc la mijlocul unui cuvânt, punctând liniştea cu o bufnitură ciudată, inginerul-şef care conducea şedinţa se ridica în picioare şi anunţa solemn:
    - „Tovarăşi", „tovarăşul" cutare a leşinat. Dacă sunteţi de acord cu acest fapt împlinit.
    - Da — răspundeau ceilalţi căscând gura să se înscrie la cuvânt.
    - Va să zică - în unanimitate, cu o singură abţinere. Aşa... Cine se înscrie la cuvânt? întreba inginerul-şef. Mai repede, mai repede, tovarăşi, nu ne creaţi aici timpi morţi.
    Când se întâmpla să se aplaude ceva, „leşinatul" sărea drept în picioare şi continua ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat:
    - Prin urmare aşa vă spuneam...
    S-au elucidat în acest mod chestiuni arzătoare, legate prin mii de fire de problema băilor galvanice. S-a vorbit pe larg despre baia turcească din Iaşi, Baia Sprie, băi de nămol, băi de foi de nuc, care e cel mai potrivit sezon de băi, cauzele şi condiţiile social-economice ale luptei de la Baia, ce fel de aramă se găseşte la Baia de Aramă, impresii despre „Baia" lui Majakovski... şi dacă nu mă înşel s-a discutat chiar despre Baiazid... şi Mia Braia.
    Fumul din încăpere devenea tot mai compact cu fiecare nouă înscriere la cuvânt. Dacă pompierii n-ar fi avut inspiraţia să ţină sala sub jeturi de apă, încăperea ar fi făcut desigur explozie, ca un cazan de locomotivă suprasolicitat, azvârlindu-i cine ştie unde. Stratul de chiştoace se îngroşa şi el sub picioarele vorbitorilor. La un moment dat acest strat devenise atât de gros, încât cei şase inşi se pomeniră deodată izbindu-se cu capul de tavan, tocmai când intenţionau să treacă la o altă rafală de ţigări.

1082
MARIN SORESCU
   - „Tovarăşi!" închidem şedinţa - propuse inginerul-şef, încercând să-şi scoată capul dintr-un glob. Gata procesul-verbal,
„tovarăşa Viorica"?
   „Tovarăşa Viorica", singura care nu leşinase niciodată din cauză că se obişnuise ca în timpul şedinţelor să nu ia cuvântul şi să se gândească la cu totul altceva (rândul la coafor, noua metodă de tapat părul etc.) răspunse conştiincioasă:
   - Gata.
   Inginerii, călcând împleticit pe covorul persan, devenit acum covor „Carpaţi" trecură pe rând şi semnară în frunte cu inginerul-şef procesul-verbal. Peste câteva clipe străbateau curtea întreprinderii, sprijiniţi fiecare de un pompier. Aşa trecură pe lângă ghereta portarului şi-l salutară prieteneşte pe Nea Grigore care, deşi tot mai dormea, le zâmbi şi dădu din cap, cu acel instinct sigur de om care ştie să fie politicos cu cine trebuie.
*
   Şi băile galvanice? va întreba nerăbdător cititorul. Care băi galvanice? A, băile galvanice... înainte de a convoca şedinţa în care întregul Consiliu tehnic trebuia să hotărască dacă băile galvanice vechi trebuiau sau nu înlocuite, inginerul-şef dăduse această dispoziţie: „Să se înlocuiască în toată cooperativa noastră băile galvanice vechi cu altele noi".
   Scopul şedinţei fusese, de fapt, întocmirea procesului-
verbal.
SCHIMB DE LOCUINŢĂ (Set cu sesizări)
   Se ştie: cel care răspunde de cartea de imobil (sarcina asta cade de obicei pe acela care se întâmplă să lipsească de la adunarea de alegere a responsabilului cărţii de imobil şi care-i ales în unanimitate) parcă ţine în spinare tot blocul. Pe lângă faptul că trebuie să consemneze cu conştiinciozitate fluctuaţiile locatarilor - cine a venit nou, cine a plecat -, să meargă din când în când pe la diverse şedinţe, el, responsabilul, trebuie să fie atent şi la buna desfăşurare a vieţii în bloc. Căci fiecare bloc e, la urma urmei, un vapor în plin avânt, numai că stă pe loc. Şi întocmai cum căpitanul de vas are datoria de a veghea necontenit buna înaintare în larg a vasului, tot aşa responsabilul, trebuie să fie atent şi la buna desfăşurare a vieţii în bloc. (...)
   Dumitru Madaru ştie foarte bine toate aceste lucruri. Dar „sarcina" sa este cu mult mai grea decât a tuturor celorlalţi responsabili: a nimerit într-un loc unde se întâmplă ceva, se coace ceva, se pune ceva la cale. Cu toate că blocul acesta (P) nu s-a dat în folosinţă decât acum câţiva ani, părând, la prima vedere frumos şi nou, ca toate celelalte din cartier, e totuşi un bloc putred, burghez.
   Şi Dumitru Madaru încruntă sprâncenele a vigilenţă. Toţi locatarii sunt, după părerea lui, suspecţi, da, suspecţi din diferite puncte de vedere. De pildă: vecinul său de apartament,

1084
MARIN SORESCU
aşa-numitul Papagheorghe Nicolae se pretinde că-i casier. De unde, în primul rând, acest nume papal? Cum şi-a luat el Aragaz, dacă nu şi-ar fi băgat mâinile până la coate în banii statului? Sau Anastasiu de la etajul I? De ce se întoarce acum mai devreme acasă ţinând în mână fel de fel de pachete şi pacheţele? Dar profesoara de germană de la etajul III?
    Văzând atâta „putreziciune" în jur, atâta „descompunere", nici nu se instalase bine Madaru în noua sa locuinţă că s-a şi oferit voluntar să răspundă el de cartea de imobil. A ţinut câteva şedinţe cu locatarii; le-a cerut adresa de la servici, numărul de telefon, locul unde s-au născut, adresa persoanelor cu care întreţin relaţii; a întocmit liste cu locatarii pe care i-a orânduit după alfabet, după etaje, după numărul copiilor, al vecinilor etc. Listele le-a afişat la el în cameră. Cum se nimerise a ocupa chiar garsoniera de lângă uşa de la intrare, de câte ori auzea uşa scârţâind (special o unsese pe furiş cu sacâz) ieşea şi el ca din întâmplare afară şi întreba cât e ceasul. Nu e lipsit de importanţă să spui cine intră, cu ce şi mai ales cu cine. Aşa a observat că studentul Cozma Vasile ieşea cu o carte în mână şi apoi se întorcea cu câte o fată. „O verişoară, învăţăm împreună", spunea el de fiecare dată. Madaru se certa cu el, să o treacă în cartea de imobil, chiar dacă venea la el o oră sau două. Aşa că în scurt timp toate colegele de an ale studentului figurau în cartea de imobil a blocului P, locatarul Cozma având după calculele lui Madaru 72 de verişoare. Totuşi, Cozma îi dă mai puţin de bănuit lui Madaru. E un băiat subţire, politicos, îi oferă mereu ţigări.
    Dar ceilalţi? Urmărindu-i atent, ascultând cu spirit de răspundere pe la uşi, întrebându-i mereu cât e ceasul, Madaru a ajuns la concluzia că într-adevăr a mirosit el bine de la început „putreziciunea": în blocul ăsta se coace ceva, e ceva putred, se pregăteşte ceva. Dacă n-ar avea nimic de ascuns locatarii, de ce se feresc aşa de el, de ce au înfundat cu vată gaura cheii, de la uşa dormitorului, a băii, a toaletei?
PROZĂ SCURTĂ
1085
   Aşa stând lucrurile Madaru ştie că e de datoria lui de responsabil cu cartea de imobil să sesizeze imediat organele în drept. In fiecare seară, după ce a trecut foarte atent din cameră în cameră, fie ca să ceară un chibrit, fie ca să întrebe cât e ceasul sau să se informeze dacă are de gând să plouă, se întoarce la el, şi cu aceeaşi mână cu care foarte politicos a dat noroc, scrie tot felul de „Sesizări", „Incunoştinţări",,Atenţiuni", „Plângeri", „Reclamaţii", „A nu se scăpa din ochi". A ajuns să-i cunoască acum bine pe toţi, aşa că-i numeşte pe adevăratul lor nume: coada de topor, nepotul năpârcii din Babadag, un hoit moral. Sesizările pe care le expediază fie la Circumscripţia de Miliţie, fie la serviciul fiecăruia, sau cine mai ştie unde, sunt ticluite cam în felul acesta:
   „Fiul năpârcii din Babadag
   Vă scriu ca să aflaţi pe cine ţineţi în serviciul dumneavoastră, că poate nu ştiţi. Aflaţi acum că funcţionarul Bobeică Stan din Babadag a avut un unchi, şi anume pe Bobeică Nicolae, care a făcut armata în trecut." sau
   „Un hoit moral
   Toată lumea ştie că sus-numitul Grigore Vasilescu nu e însurat. Cu toate acestea, colac peste pupăză, şi-a mai cumpărat şi frigider. Problema se pune cu cine trăieşte sus-numitul Grigore Vasilescu de nu se căsătoreşte legal, ca toţi oamenii?
E incompatibilă cu societatea noastră purtarea lui. Acesta este un hoit moral, puneţi mâna pe el!
O văduvă sinceră."
Intr-o dimineaţă a găsit la uşa lui Vascris Tănase un chiştoc de ţigară Pali Mall. Imediat a dat fuga în camera sa şi a scris:
   „Codiţa de topor prinsă cu mâţa în sac:
Vă aducem la cunoştinţă că în sfârşit Vascris Tănase, cunoscuta codiţă de topor a fost prins asupra faptului fumând

1086
MARIN SORESCU
ţigări anglo-americane. Mă întrebam nu demult: de unde atâtea influenţe dăunătoare la acesta? Da, aceste influenţe şi rămăşiţe sus-numitul le suge odată cu fumul descompus provenit de peste ocean. Faptul e cu atât mai grav cu cât, numai cu câteva zile înainte, codiţa mi-a spus făcând pe bucurosul: ştiţi, m-am lăsat de fumat. Va-să-zică s-a lăsat de fumat ţigări româneşti, după cum se vede, dar nu orice fel de marcă. Trebuie ţinut seama că această atitudine făţişă a lui Vascris Tănase provoacă pierderi serioase societăţii noastre. In primul rând o pagubă morală, insinuând cum că ţigările străine ar fi mai cu moţ decât ale noastre, în al doilea rând o pagubă materială, refuzând să mai cumpere ţigări de la chioşcuri, sfidând cu alte cuvinte pur şi simplu comerţul nostru. E cazul ca în sfârşit acest duşman înrăit, putred până în albul ochilor, să fie luat de gât şi întrebat: de ce ţigări de alea, cetăţene Vascris? Ce, n-avem şi noi Olt? n-avem Carpaţi cu filtru?
Un simplu cetăţean indignat."
    Bineînţeles, nimeni nu mai lua în seamă asemenea „Sesizări". Ele erau aruncate la coş fără a mai fi citite, scrisul lui Madaru fiind acum bine cunoscut tuturor. Sectoristul trecu chiar pe la blocul P şi stătu de vorbă cu câţiva locatari care făceau parte din Comitetul de bloc, rugându-i să încredinţeze unui om serios sarcina de a răspunde de cartea de imobil.
    Văzându-se schimbat (în unanimitate) din funcţia pe care o îndeplinise cu atâta conştiinciozitate, după părerea lui, Dumitru Madaru turnă o sesizare intitulată „Şi-au dat arama pe faţă". Apoi compuse o alta în care spunea „locatarii din blocul P mă terorizează refuzând sistematic să-mi mai dea bună-ziua".
    Văzând însă că nu se ia nici o măsură, îl cuprinse frica. Parcă era închis într-o cuşcă cu tot felul de fiare, gata în fiece clipă să-l atace. Suferea acum şi din alt punct de vedere. îl
PROZĂ SCURl’Ă
1087
durea inima văzând cum locatarii intră şi ies în voie din bloc,
veseli, zâmbitori şi nimeni nu-i mai întreabă, „nici măcar, cât e ceasul".
într-o seară se închise la el şi scrise toată noaptea. A doua
zi, oamenii puteau citi pe toţi stâlpii din oraş: „Fac schimb
de locuinţă. Ofer cameră corespunzătoare contra alteia
corespunzătoare, în oricare altă parte a oraşului". Era scrisul lui Madaru.

NOTE. COMENTARII. VARIANTE

TREI DINŢI DIN FAŢĂ
   Primul roman al lui Marin Sorescu a fost publicat în 1977. Editura Eminescu. Coperta Clara Tamaş. Lector Nicolae Sorin. 493 p. Tiraj 22 000 exemplare. Un an mai târziu, al doilea tiraj (cu o nouă copertă de Val Munteanu) a apărut în Colecţia „Romanul de dragoste“ (Editura Eminescu). în 1993, ultima apariţie editorială, la Editura Creuzet (coperta Mihai Berceru), înregistrată drept ediţia a treia, reproduce aceeaşi variantă a romanului.
    Trei dinţi din faţă a fost tradus în limba bulgară de Veselina Gheorghieva: Tripredni ziba. Prefaţă de Marina Mladenova. Editura Narodna Cultura, Sofia, 1981.
   Trei fragmente au fost publicate înainte de apariţia în volum, în revistele : „Flacăra“ (nr. 5, 3 februarie 1977 - cu titlul Odaia cealaltă), „România literară44 (nr. 8, 24 februarie 1977 - cu titlul Pe scândura de călcat) şi „Luceafărul44 (nr. 9, 26 februarie 1977 - cu titlul A trăi pur şi simplu).
   Romanul a fost elaborat între 1973 şi 1976, date consemnate la sfârşitul textului: „Berlin 1973 / Bucureşti—Sinaia 1975/ Piatra Neamţ, 1976‘.
   în arhiva Fundaţiei „Marin Sorescu44 se găsesc două exemplare dactilografiate, cu intervenţiile autografe ale autorului, denumite, în continuare manuscris. Un volum din 1973 (596 p., cu numerotare dublă) cu multe corecturi, adaosuri şi eliminări şi un volum (de 633 p., datat 1975, cu puţine alte corecturi), în care sunt operate modificările din primul.

1092	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
    Exemplarul din 1973, catalogat de scriitor drept „Manuscris B“ (consemnare pe pagina de titlu), reproduce, desigur, textul manuscrisului propriu-zis („Manuscrisul A“), până în prezent neidentificat în arhivă. Asupra textului dactilografiat în 1973 s-a intervenit în două etape, cum se poate vedea după culoarea cernelei şi a creioanelor folosite la corectură, dar mai ales după natura intervenţiilor. La o primă lectură, probabil imediat după dactilografiere, ele sunt de ordin stilistic: variante de cuvânt, scurte propoziţii adăugate, eliminări neînsemnate. în 1975 scriitorul a revăzut romanul şi a intervenit mult stabilind astfel textul transcris în cel de al doilea volum (dactilografiat în 1975). Pe pagina de titlu, anul 1973 a fost corectat în creion (1975, anul lecturii) şi tot acolo au fost făcute câteva precizări şi indicaţii pentru dactilografierea următoare: „Text din 1975“ „Neptun - Villa scriitorilor‘ (precizare tăiată ulterior); „Se schimbă Dumitrescu sau Mitrescu cu Chetroiu şi numele Sorin cu Miţache
    Au fost operate, acum, eliminări substanţiale. Numeroase paragrafe (trei dintre ele de mari dimensiuni) - marcate, în paranteze drepte (creion albastru), poate de un lector care sugerase astfel excluderea unor pasaje, nume, cuvinte (intelectual/profesor) susceptibile a fi cenzurate, - au fost tăiate cu creion negru şi, ca urmare, eliminate la dactilografierea următoare. Câteva dintre fragmentele cu paranteze au fost păstrate, totuşi, în primul şi al doilea volum dactilo, dar puţine dintre ele se regăsesc în carte (eliminate, poate, la o nouă lectură, în 1976, an menţionat de scriitor la sfârşitul cărţii, drept ultimul, al elaborării sau, mai de grabă, al revizuirilor).
    Tot în 1975, au fost intercalate în textul din 1973, 4 fragmete, dactilografiate cu alte caractere (maşina de scris a scriitorului) şi au fost schimbate nume de personaje (mai multe decât cele menţionate pe prima pagină).
    Cel de al doilea volum-dactilo este un exemplar incomplet al ultimei variante. La sârşitul volumului sunt legate două file cu însemnări privind paginile lipsă şi precizarea: „Capitolul VIII- Trecut pagini în versiunea definitivă + cele încurcate de dactilografă Tot aici o filă dactilografiată de autor cu indicaţia: „De introdus în capitolul cu ghicitoarea,, ori la plimbarea Olgăi cu VaT şi un posibil titlu de capitol, „Deconspiri lada cu gunoi11.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1093
   Textul nu se regăseşte în roman. Reproducem aici acest inedit:
    „Se putea spune că ghicitul era chiar o modă, în anumite cazuri. Dar se practica aşa, pe negândite, cum ar fi praşila a doua, ştii că porumbul trebuie prăşit, la vremea lui, ca să nu-l năpădească buruienile şi-i dai cu sapa. Fetele îşi trăgeau un ghicit la vremea porumbului. E vârsta, dragă, a crescut buruiana, spusese Zmaranda. La aromâni exista expresia, dă cu „p... în cenuşă“ pentru fetele care sunt gata, şi dacă nu le place ceva în destinul care li se năzare, încep să se agite, să se întrebe, să iscodească. Iţi dau o idee, îi spusese Val’ Cineva se duce la o ghicitoare. Aia îi prezice ceva rău. Atunci ea îi prezice şi ea ceva şi mai rău, că se molipsise de har. Cealălaltă văzând asta, pune gaz pe foc şi-i vede soarta şi mai negru. Ailaltă la fel. Un fel de concurs, înţelegi? Şi aşa din aproape în aproape se desfiinţează reciproc — rămân doar cozile de mătură pe care veniseră, rămase fără stăpâne... Iar măturile ghici ce-au făcut? S-au măturat una pe alta.. Râse. Povestirea s-ar putea numi «Trei sticleţi cucuieţi» — şi ţi-o dedic, dacă vrei. Sau la «Baba cu bobii». Sau «Viitorul unu face zâmbri». Da, tu ai vrut, când ai mers la babă, noroc cât ai bate din palme. Ţi-a dat cu tifla. Ştii — acum era grav, dar nu ştiai dacă de-a adevăratelea, ori juca — nu trebuie să umbli la lada cu gunoi.
   Din cel de al doilea volum, trei fascicole (din capitolele VIII şi XI) au trecut prin redacţiile revistelor „Flacăra" (p. mss. 338-342), „România literară" (p. mss. 373-392) şi „Luceafărul" (p. mss. 495-512) unde au fost publicate cu mici eliminări. Fragmentul publicat în „Flacăra", cu titlul Odaia cealaltă are în manuscris alte două variante de titlu: Pietre în pavaj şi Coadă la »Rebus“ (acesta din urmă tăiat). Şi pentru titlul fragmentului publicat în „Luceafărul", A trăi pur şi simplu există, în manuscris, o a doua variantă Avântul şi respiraţia.
VARIANTE
   Variantele se stabilesc între ediţia de bază (1993) - E şi prima variantă a romanului, dactilografiată în „Manuscrisul B" - Mss.
   Foarte numeroasele variante de cuvânt, sintagmele, propoziţiile adăugate la corectarea dactilogramei sunt redate exemplificativ.

1094	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
Fragmentele eliminate, fie în Manuscrisul B, fie într-o altă etapă a
revizuirilor, sunt reproduse integral.
p. 11, r. 4	nu mai ţin minte cum,	E
uită cum	Mss.
r. 11	dispus să vadă în oglindă), cu atât mai
expresivă,	E
dispus să vadă în oglindă, dar nici gând de oglindă, desigur cu atât	mai expresivă. Mss.
r. 17	pus să respire prin mocirlă	E
pus să respire prin apă	Mss.
p. 12, r. 23	în sat	E
în satul natal	Mss.
r. 28-19	o cocă de zaţ	E
o cocă	Mss.
r. 33-34	de lângă dânsa	E
de lângă ea	Mss.
p. 13, r. 19-20	Se juca apăsat cu el... pe scăfârlia	E
Se juca cu el... pe capul	Mss.
p. 14, r. 24-25	deformaţie profesională dublă	E
deformaţie profesională în două sensuri Mss.
p. 15, r. 15	Strălucirea tulbure	E
Lumina tulbure	Mss.
p. 15, r.	31	că se uită	E
că privirea /că scruta	Mss.
p. 16, r.	4	poveşti născocite	E
poveşti scornite	Mss.
r. 27	încă nu ghicea	E
încă nu ştia	Mss.
p. 17, r.	13	(sânul stâng e drept, e mai drept)	E
adăugat în	Mss.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1095
p. 20, r. 21	„îmi clătesc ochii cu mesajul cimitirului"	E
adăugat în	Mss.
p. 21, r. 3	Adrian	E
Adrian Câmpeanu	Mss.
r. 15	după: costumul elegant.	E
în Mss. tăiat: şi cu morga pe care încerca să şi-o dea
p. 22,	r.	30	„hohotul44	E
„hohotul44 său specific	Mss.
p. 24,	r.	28	versuri	E
versuri de Esenin, în tălmăcirea lui George Lesnea	Mss.
p. 29,	r.	10	nepotrivită,	îşi	aminti că	E
nepotrivită, gândul ei se duse imediat la dosarul stricat recent şi îşi aminti că	Mss.
r. 23	Dumnealui	E
Tovarăşul	Mss.
p. 30,	r.	25	covor găsit	E
covor pe care-lpoate găsi	Mss.
p. 31,	r.	8	scrisese odată	E
scrisese odată, în nu ştiu ce material adânc	Mss.
p. 34, r.	2	Madam Argintescu	E
Madam Popescu	Mss.
r.	11-12	pomenit, şi în ciuda	E
pomenit, ştia toată lumea,	şi în ciuda Mss.
p. 35, r.	14	doamnei Chetroiu	E
doamnei Dumitrescu	Mss.
r. 22	Ce garanţie?	E
Nu-i vorba de nici o garanţie	Mss
p. 36, r.	1	Nu ştiu, cămin, un fel de	cămin să zicem. E

1096
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Nu ştiu. Cred că după aceea a fost cămin, un fel de cămin să zicem.
De exemplu în camera unde locuiţi dumneavoastră acum., cică stătea un poet... cunoscut... îmi scapă acuma numele... A murit de curând într-un accident.
- Labiş? se miră Val.
- Exact. Parcă aşa-l chema.
- Aşa e, interveni Adrian, care cunoştea de mult acest amănunt. Ori nu ţi-am spus? Subiectul Labiş [şters] îl interesa pe Val din mai multe puncte de vedere. Atât viaţa, cât şi moartea acestuia i se păruseră semnificative. „Suntem în plină revoluţie" — îi răspunsese odată Adrian, care în perioada aceea citea cu multă atenţie „Bătălie în marş". Bătălie în marş, ce vrei.
- Marş cu bătălii [chestii] de-astea! (Val câteodată era foarte brutal) ".	Mss.
p. 38, r. 25	după	paragraful	încheiat cu: „...pauză
ilicită.	E
în Mss.: Val voise să-l agaţe într-o zi, ca să-i pozeze pentru o statuie, să vadă cum reacţionează. De altfel statuia unui miliţian în parc lângă colosul în cizme, operă pentru care sculptorul Demu topise caii lui Mestrovici şi încă alte bronzuri, îl făcea să chicotească de plăcere. Statuia „tătucului" era, de departe, cea mai mare din Bucureşti — nu însă şi cea mai iubită — şi un miliţian care s-o păzească n-ar fi fost o idee
rea.
r. 30	să-l ia cu el	E
să-l aresteze	Mss.
r. 32	poate intra în casa	oricui...	E
poate intra în casa oricui şi aresta indiferent pe cine, atât ziua cât şi noaptea	Mss.
r. 34	într-un anumit fel	E
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1097
p. 39, r. 5
r. 12
p. 46, r. 8
p. 50, r. 24 p. 52, r. 14 p. 53, r. 5
p. 57, r. 30
într-un anumit fel primejdioasă	Mss.
după: Şi să roage frumos să-l urmeze.	E
în Mss.: Ar fi mers amândoi fără să scoată un cuvânt până la primul colţ şi acolo i-ar fi comandat miliţianului cel conştiincios din borcan: „ Tovarăşul a fost reţinut de noi. Ţine-l în arest în borcan şi aşteptaţi noi ordine". după: speriat şi spăşit	E
în Mss.: aşteptând parcă dintr-un moment într-altul să fie luat la palme ori călcat în picioare în plină Piaţa Romană, Don fuanul în uniformă
după: ce e şi cu viaţa asta	E
în Mss.: „ Cu cât se limitează mai mult dreptul la proprietate şi se fac exproprieri, cu atât unii caută mai cu îndârjire o compensaţie uşoară, devenind tiranii absoluţi ai soţiilor lor, pe care le consideră nişte sclave, cu drept de viaţă şi de moarte asupra lor, ori asta nu e just, nu e deloc just... se gândea Olga, mai mult aiurind sub răpăiala loviturilor.
întocmirea inventarului unui castel	E
în Mss.: iniţial — întocmirea inventarului Castelului Peleş
după: Poate că omul acela	E
în Mss.: toţi parcă erau nişte hingheri umblând turbaţi pe străzi după „javrele" burgheziei.
după: amicului său	E
în Mss.: care numai cu doi, trei ani în urmă ar fi făcut obiectul unui frumos proces cu uşile-nchise, soldat cu o instructivă plimbare la Canal.
după: Cum nu e?	E

1098
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
în Mss.: Păi ce sunt eu, moaşă comunală s-o păzesc la gaură?
p. 64, r. 34	după:	ce e aia., ailaltă	E
în Mss.: Na! că amândouă sunt de genul feminin! Ce perversitate! De ce sunt amândouă de genul feminin? Să nu-ţi dai cu pumnii în cap? De-aia rămânem noi nesatisfăcute... din punct de vedere material şi moral.
p. 65, r. 19	după:	.. .operă de pionierat	E
în Mss.: Să mergi din şcoală în şcoală şi să te dezbraci în faţa derbedeilor plini de coşuri şi care fac onanism pe la veceuri... Şi să le explici ştiinţific, misterul feminin de la a la z.
p. 71, r. 6	după:	Dar ce să facă biata fată	E
în Mss.: Iubea cu adevărat. Ea fusese o proastă., pentru că se aştepta la altceva. El voise să-i dea şi-o lecţe, că uite, deşi are toate atuurile, mă rog, nu uzează de poziţia lui, n-o face pe ea să se simtă prost. (De altfel s-ar fi simţit cât se poate de bine, poate ar fi plâns puţin — ştie c-aşa se obişnuieşte şi l-ar fi implorat să nu creadă cine ştie ce despre ea - şi dacă o mai iubeşte şi acum. Numai că Olga nu ştia că tocmai aici arfi căzut în cel mai plat clişeu şi doar întâmplarea o salvase de la banalitate.) Adevărul e că lui Val ideea îi venise în ultimul moment, când aproape era prea târziu, abia se stăpânise să nu râdă, şi aşteptase la rândul său reacţiile fetei, ca un general stăpân pe situaţie, care retras undeva cu lornionul, la ochi, aşteaptă desfăşurarea trupelor vrăjmaşe, care erau, oricum, încercuite. Olga
stătuse cuminte, împietrită şi umilită — nici mintea nu-i mai mergea cum trebuie.
p. 79, r. 1	restaurantul„Fântânica‘	E
restaurantul „ Tecuci “	Mss.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1099
p. 79, r. 32
p. 80, r. 3
r. 10
după: undeva în zare.	E
în Mss.: Universitatea masivă putea reprezenta în gândul autorului munţii către care îşi îndreptase ochii Mihai. Momentulputea fi cel dinainte de trecerea în Ardeal, cum putea să fie şi cel de după, când aceiaşi munţi erau priviţi cu dor, ca simbol al unor victorii, al unor înălţimi. De altfel — statuia fusese ridicată aici înainte de-a se construi clădirea Universităţii sau după aceea? Poate fusese ridicată înainte şi sculptorul se gândise la munţii adevăraţi din zare — şi între timp între privirea eroului şi aceşti munţi se înălţase această stâncă artificială - aşa hodoronc- tronc.
după: ... ultimele lui zile	E
în Mss.: Era un document demn de toată încrederea, dacă ştiai să treci peste parti-pris-ul autorului care caută să justifice acţiunea lui Basta, cum era de înţeles. Sponcioni vorbeşte mereu cu o groază — care era nesimulată, pentru că probabil îl cunoscuse personal — de il Valacco, teribilul care, prefăcându-se a apăra interesele statului austro-ungar împotriva turcilor, după obţinerea victoriei se instalasefrumuşel în Ardeal. Neputându-l înfrânge pe faţă, Basta, un albanez în slujba austriecilor, recursese la viclenia cunoscută atât de bine. Se dădeau amănunte despre modul în care i-a fost pregătită cursa (fusese chemat cu o zi înainte la un consiliu cu toţi generalii, la care Mihai, mirosind ceva, nu se dusese, trimisese pe un altul, care a fost ucis pe loc. Atunci de ce nu şi-a luat măsuri de precauţie, în continuare?) Capul tăiat a fost îmbălsămat şi trimis în Ţara Românească.
după paragraful încheiat cu: „Das ist Kein Baum “	E

1100
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 81, r. 16
r. 25
r. 27
p. 86, r. 1
în Mss.: în locurile unde autorul spunea iyAtione indeque de Valacca	Val trântea o înjurătură,
ori zicea: „Ba pe mă-ta!“ îi spusese că ar vedea
o	statuie mare a lui Mihai Viteazul pe dealul Feleacului, dar mare, să se vadă de departe şi să domine tot Clujul. Ar putea să-ncerce chiar el şi aşa se stricase atâta bronz.
Şi a dat-o.	E
în faţa lor îl bătuse personal pe banditul legat şi plin de răni de la câini, călcase cu picioarele pe el, ăla leşinase, îl înviase cu apă şi iar tăbărâse pe el. Când nenorocitul se ridicase cu ultimele forţe... crezând că moare şi voind să moară în picioare, locotenentul şi el destul de obosit, gâfâind tot, se mai încordase odată şi-i arsese un pumn drept în gură, încât îi zburară acestuia câţiva dinţi, ca nimica. Ilie îi văzuse picând şi le dăduse un şut cu bombeul cizmei, aşa cum loveşti o minge.	Mss.
după: ulterior	E
în Mss.: s-a constatat că era nevinovat ca politic, iar la drept comun unde a fost dat pentru omor şi condamnat pe viaţă,
după: Aşa s-a întâmplat cu fratele lui Sandu E în Mss.: cel mare, aşa murise el la datorie, pe câmpul de luptă (câmpul de concentrare).
Capitolului. în Manuscris B, paginile 68-72 dactilografiate cu alte caractere şi fără legătură cu primele rânduri (tăiate) din pagina următoare a Manuscrisului, 73, indică existenţa unei alte variante, eliminată la legarea în volum.
Intrase într-o stare specială,	E
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1101
Tudor revenise din ieşirea lui (ieşire e bine spus, fiind vorba şi de o ieşire pe teren şi de-o ieşire propriu-zisă, disciplinară). Intrase într-o stare specială,	Mss.
p. 87, r. 19	după: Ce e cu tine, fă?	E
în Mss.: Că te mai bag şi-n p.m., na! dacă e pe-aşa.
p. 90, r. 3	după: trebuie asfaltat	E
în Mss.: Şi asta n-ar fi nimic, dar pe acest drum trebuie să merg eu, să stau de vorbă cu sătenii, să-şi înscrie copiii la şcoală. Şi apoi s-o ia şi ei pe drumul ăsta. Era vorba de
p. 91,	r.	6	după: momentele astea.	E
în Mss.: Ştii, că unul a încercat azi să se spânzure? Câţiva îndărătnici se ascundeau copilăreşte după uşă, ca să nu semneze, ori ieşeau pur şi simplu cu parul.
p. 92,	r.	12	după: un deal întreg	E
în Mss.: despărţindcomuna Murgaşi de comuna Bulzeşti.
[Această precizare geografică plasează acţiunea în perimetrul satului natal.]
p. 93,	r.	15	tânărul profesor	E
tânărul intelectual	Mss.
p. 97,	r.	7	după: venea cu statistici şi cifre	E
în Mss., text netăiat, eliminat totuşi ulterior: R.F.G. — spuse el, are suprafaţa României, doi kilometri mai mult şi sunt nici mai mult nici mai puţin de 50 de milioane. Numai cei din R.F.G.
r. 9	după:	La	noi	înainte	femeile	năşteau	cât
puteau.	E
în Mss.: că nu erau condiţiile de azi să poţi opri sarcina când vrei.

1102	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
p. 106, r. 15
p. 107, r. 23 p. 109, r. 26
p. 110, r. 6
p. 111, r. 2 p. 116, r. 22
p. 123, r. 31 p. 128, r. 32
p. 133, r. 21 r. 22
după: ... îi ţineau partea lui Tudor	E
în Mss.: care-i spunea femeii care-i ironiza pe toţi, lucruri pe care le gândeau şi ei, dar nu îndrăzneau să le exprime. Punctul culminant al „ciondănelilor" care pentru Tudor era periculos pentru că putea oricând fi dat afară
făcu Ică Duţu	E
făcu Creţan	Mss.
nu toţi care merg la sate sunt împunşi	E
nu toţi care merg la sate ca apostoli sunt împunşi	Mss
făcând-o să-şi treacă peste conştiinţă	E
făcând-o să treacă peste conştiinţa ei de nu ştiu ce şi peste indicaţii.	Mss
după: nu ştiu ce se întâmplase cu el...	E
în Mss.: era obiectul unei adevărate prigoane.
după: să publice	E
în Mss.: Cravata roşie, Scânteia pionierului, Viaţa Românească, Viaţa militară. Nu făcea mare deosebire între ele.
râsul lui, mare.	E
râsul lui, mare, maiakovskian.	Mss
- p.l 29, r. 9 - în Mss., variantă, cu mici deosebiri, marcată printr-o bară laterală:
Era un batic al Olgăi...	E
Era o pereche de ciorapi de damă	Mss.
după: să-l schimbe
în Mss: între timp bodega se umpluse de femei, unele însărcinate, altele cu câte-un copil în braţe, care cercetau cu mare atenţie toate mesele.
un tipograf, Traşcă	E
în Mss., iniţial: Niculescu
NOTE. COMENTARII. VARIANTE	1103
p. 138, r. 15
p. 141, r. 12
p. 142, r. 13 r. 14 r. 18
p. 144, r. 25 r. 27
r. 28
după: Se simţi nenorocită.	E
în Mss.: (fragment marcat de paranteze drepte, eliminat ulterior): Cum se întâmplă în asemenea cazuri, prima iubire aduce şi primul gând de sinucidere şi, după ce se-ntorsese de la ghicitoare, îşi aduse aminte de întâmplarea relatată în dimineaţa aceea de Tudor şi umblase ca o disperată după verde de Paris. Nu găsise. Dacă ar fi pus mâna pe el, l-ar fi luat cu ea şi poate chiar aici la masă l-arfi scos frumuşel din poşetă şi-ar fi tras şi ea cu sete o duşcă cum vedea că sug cu poftă toţi din jur, din nişte pahare cât toate zilele în fum, larmă...
mâini butucite	E
mâini butucite care-i aminteau caracterizarea: „Curd descălecat“, făcută de Arghezi lui Ion Barbu în polemica lor faimoasă. (Barbu mai era încă la index)	Mss.
după: să n-o ia aşa pieptiş.	E
în Mss.: că-şi frânge gâtul.
după: că se joacă aici cu	oamenii.	E
în Mss.: şi ăştia sunt ca lupii.
după: ca om cu experienţă	E
în Mss.: (sunt director de la 15 ani, spuse el cu mândrie)
după: puse în aplicare,
în Mss.: nu dăduse pe nimeni afară,
după: să facă ceva pentru vreo rudă, vreo cunoştinţă.	E
în Mss.: pentru o nepoată, pentru un unchi pensionar, pentru o absolventă care trebuie să plece în provincie şi ar dori o încadrare în Bucureşti.
după: să i se aprobe posturi	E
în Mss.: se ducea la şeful lui la minister, se lupte să i se aprobe şi tot ministerul se umpluse de soţii de militari, care îndeplineau te miri ce treabă, de incapabili şi nevoiaşi, veniţi să câştige şi ei o pâine.

1104	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
r. 34 p. 152, r. 5
r.ll
r. 14 p. 154, r. 28
după: care nu-l cunoştea bine,	E
în Mss.: cu toate că-i spusese „Dragă Sănducule<(, odată când era-n izmene la Berlin,
după: să se aleagă praful.	E
în Mss.: vă referiţi laArghezi? întrebase Tudor. Vorbea cu dumneavoastră spre a-l obliga să-i spună la fel, îl iritau gesturile prea familiare cu persoane pe care nu le cunoştea bine.
- Şi la Arghezi şi la toţi ceilalţi.
după: a avut nevoie de bani‘	E
în Mss.: Tudor îşi păstră calmul şi spuse că lucrurile la care se referă el nu au într-adevăr nimic de-a face cu arta, sunt nişte produse hibride, că aşa a fost întotdeauna. Dar dintre aceste bălării răsar plantele adevărate, care nu pot fi înăbuşite. Pomeni numele lui Blaga, al lui Barbu, al lui Bacovia.
— Nu i-am citit, spuse Şandru.
după: mărturisi cinstit că	E
în Mss.: el nu şi-a găsit încă un drum, că poeziile acestea nu-i aduc nici un venit, adică le scrie nu pentru bani, ...
după: ori poate tocmai pentru aceea	E
în Mss.: — De-alde ăştia l-au omorât pe Labiş, răspunse Val, cu felul său brutal de-a „tăia macaroana" atunci când vroia să „dea peste bot“.
- De, că l-am pus eu să-şi bea minţile, sări Sandu, lovit în plin.
— Dar cine i-a dat brânci din tramvai?
In atitudinea lui Val era atâta pornire şi atâta convingere, ca şi când ar fi deţinut nişte informaţii precise, cum că s-ar fi pus undeva la vot îmbrâncirea tânărului poet de pe scările tramvaiului, iar Sandu ar fi fost şi el la acea şedinţă şi-ar fi votat pentru.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1105
p. 156, r. 32
p. 165, r. 26 p. 166, r. 4
r. 6
p. 170, r. 12 r. 17
- Spui asta, ca şi când eu aş fifost acolo şi cu mâna mea... observă şi Sandu—şi făcu gestul îmbrâncirii. Ori poate vatmanul clasa muncitoare.
- Să lăsăm clasa muncitoare, zise Val. Ea n-are nici o vină. Şi continuă, râzând sarcastic: Labiş de bine de rău acum se odihneşte. El cel puţin... a scăpat. Acum, altul la rând.
după: Femeia se codi	E
în Mss.: Spunea că ea nu pozează, şi mai ales acum nu e momentul pentru aşa ceva.
după: pentru a ne decide	E
în Mss.: „A opta11 — în limbaj existenţialist
după: existenţa primejdioasă	E
în Mss.: vivere pericolosamente - cum ar fi spus un critic literar, chiar dacă nu l-ar fi citit pe..., după: acel circ întreg	E
în Mss.: cu soţul fetii (fetii pentru că putea să-i fie şi tată. Aici râse).
Era să mă înghită	E
Era să mă înghită Balena, spuse Tudor.	Mss.
după: să-şi ducă leneş mâna la gură	E
în Mss.: fragment tăiat: Tudor cotrobăi iarăşi în sacoşa lui şi scoase Biblia. Nu era credincios — departe de el aşa ceva -, însă îi plăcea literatura bună, cum zicea el. Căuta cu degetele încă tremurând un anumit pasaj. Le citi pentru a doua oară în seara aceea/ ceva: paginile referitoare la Iona, cel înghiţit şi vomitat de un chit! (textul marcat cu bare, şters şi în Mss.) Adrian ascultase atent, el personal nu-ndrăznea să citească Biblia, nefiind sigur dacă e sau nu permis, dar pasajul îi plăcu.
— Bine, ştiinţific nu se susţine, făcu el... dar aşa ca metaforă...

1106	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
p. 171, r. 7
— Ştiinţific nimic nu se susţine, replică Tudor... nici chiar ştiinţa câteodată... Insă ce zici de întâmplare?
— Care întâmplare?
—Asta că era să mă înghită marele chit? Sau, mai ştiu eu, poate chiar m-a înghiţit... ne-a înghiţit pe toţi şi acum dăm din colţ în colţ, în burta lui...
după: colegele ei la cămin	E
în Mss. (p. 162—163), text eliminat ulterior:
— Şi sutienul? zise Tudor, pe care-l furnicau acum degetele.
Şi.
Era prima dată când participa la o astfel de ceremonie.
Scăpaţi din strâmtoarea chinuitoare, sânii lui Mimi răsuflauparcă uşuraţi, aburind o oglindă imaginară. Tudor le adulmecă răsuflarea şi i se puse un nod în gât, simţind că e pe cale să se înece iar. „ Uite, domnule, ce-aş fi pierdut!“ îşi zise el. Se trase mâhnit înapoi.
— Vezi tu copca asta de la fustă? spuse Mimi, care desigur îşi bătea joc de el.
„A, nu, eprea mult!“ se aştepta Tudor să-l audă pe Adrian sărind, şi cu vocea lui sonoră, să strige: „Mimi1! — adică „gatau! Dar Adrian, nimic, îşi vedea mai departe de concentrarea lui - cum or fi putând unii să se concentreze în orice situaţie? Mimi îi întoarse spatele lui Tudor, dar cu bunăvoinţă, aşteptând ca acesta să-i desprindă şi gaica. „ Gaică “ e un cuvânt pe care nu prea l-am folosit, îl prinse Tudor din zbor. Simţi însă jocul destul de periculos — şi-o împinse încet pe răsfăţata copilă, spre Adrian.
— Că n-oi fi vrând să mă culc eu cu ea.
— Te rog! eşti invitatul meu, râse Adrian, la fel de pasiv.
— Sunteţi nişte porci! făcu Mimi, cu tandreţe.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1107
». 171, r. 34
». 172, r. 26
Îşi desfăcuse singură gaica, mare dexteritate de altfel, arătând „că poate, dar nu vrea“ (expresia-i venea lui Tudor aproape automat, când pe stradă vedea câte-o femeie ce-i plăcea în mod deosebit şi al cărei mers îl tulbura: „Poate, dar nu vrea“, glumea el, pentru uzul său personal). Mimi îşi ridică fusta de jos — Tudor se aştepta s-o scoată pe cap — şi-o puse cu grijă pe masă. Era doar în furou, stăpână pe sine, ştiind să domine situaţia, ca o actriţă care trebuie să apară şi aşa pe scenă - ştiind că pică bine, face bine o asemenea apariţie, dar nu i se poate întâmpla nimic.
- Eu mă culc aici, zise ea, vârându-se deja în patul lui Adrian sub pătură şi cuibărindu-se ostentativ. Dacă vine Olga, se culcă aici cu mine. Voi, bărbaţii, vă descurcaţi cum ştiţi.
Tudor răsuflă, într-un fel, uşurat. îi făcuse bine, realmente bine, după criza existenţială de adineaori, această baie de senzualitate. Coapsele lui Mimi, care săreau cu agilitatea unor lăcuste, se zăreau sub furoul scurt, dantelat (cine
i l-o fi cumpărat), aveau destulă forţă magnetică spre a-ţi întoarce gândul fie şi de la groapă.
după: ...dar şi lapte	E
în Mss.: întâmplarea trebuie relatată. în căminul unde locuia Tudor — împreună cu alte şapte-opt persoane, unii familişti, şi care se aflau mai tot timpul pe teren, avea dreptul să vină în fiecare dimineaţă o lăptăreasă care pentru 25 de bani în plus de fiecare sticlă, dar toată lumea îi dădea mai mult,
după: Da, bineînţeles, i-a răspuns el mirat. E în Mss.: N-are rost să mai lungim povestea: Fata închise singură uşa cu cheia şi... tot singură se dezbrăcase, ba-l dezbrăcase şi pe el, pentru că de emoţie Tudor nu mai nimerea nimic... cu

1108
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 173, r. 6 r. 9
r. 29
p. 174, r. 8- r. 14
toate studiile lui superioare. îi dăduse o sută de lei, şi-ar fi fost în stare, dacă ar fi avut, pe moment, dacă ar fi găsit în portmoneu 2000 de lei (ceea ce ar fi fost destul de scump pentru o sticlă de lapte) dar n-a găsit decât o sută.
Prinţesa Baliţa, lăptăreasa “	E
în Mss., iniţial: Prinţesa Bibescu, lăptăreasă“.
după: între timp fata acceptase...	E
în Mss.: Intre timp, ca să se apere, Val le-o adusese la Institut, să vadă că există în realitate, asta nu fusese bineînţeles un argument, dar fata acceptase şi poza în orele de curs. In ceasurile libere îşi exersa şi meseria ei — lăptişor de matcă —şi, conchisese Val - aşa se făcea că toţi puţoii, toţi începătorii călăreau „marea boierime Bine c-am fost eu primul — se mândrise Tudor. (text eliminat în volum).
după: avea chef de vorbă	E
în Mss.: Nu era chiar sigur că s-a dezinspirat, expresia era a lui Tudor, pentru că el era ca o femeie borţoasă, însărcinată, mă rog, acum vroia aia, acum vroia ailaltă, acum i se părea că gata, naşte, a prins ideea de coadă.
Mimi căsca... Mor de somn.	E
Mimi căsca. La ea chestiile astea erau, se vede, tot una, de la nemurirea sufletului la un somn bun, trecea fără nici o dificultate. Mor de somn...	Mss.
după: Din partea mea, zise Adrian, nici o speranţă.
în Mss., în continuare: Ori pun mâna pe fundul tău Mimişor, ori pe-al meu — tot aia. Qa m'est egal. Că-mi este egal — cum scrie întotdeauna, dactilografa noastră.
p. 184, r. 6
după: adăugă el.
E
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1109
în Mss.: adăugase el imediat, folosind chiar cuvântul celălalt, cum îi era felul.
r. 7	după:	piaţa	mare...	E
în Mss.: Val se jena să-i spună pe nume, zicea că are un nume scârbos — şi, dacă era pe preziceri, prezisese şi el un viitor nu prea luminos statuii care prezida piaţa şi întregul parc. Azi mâine o s-o căutăm cu lumânarea şi n-o s-o găsim.
r. 8	după: un lucru:	E
în Mss.: să se abţină de la comentarii politice... adică
r. 20	după: la ora asta de bruiaj.	E
în Mss.: Mai ales lângă o statuie, care ştii că nu-mi place nici ca formă, nici ca conţinut.
r.	25	după: d-alde bărbatu-tău	E
în Mss.: care e plătit să interpreteze
p. 189,	r.	9	Margareta Ursache	E
iniţial: Margareta Predoi	Mss.
p. 191,	r.	10	după: ca un cunoscător.	E
în Mss.: text eliminat la publicare: Zambaccian fusese în tinereţea lui negustor de covoare orientale. Bineînţeles îi trecuseră prin mână tot felul de persane... dar cum de-i venise ideea, de la acest act al pipăitului, să se facă colecţionar de tablouri? Pe de altă parte, Mihai Viteazul...
p. 192, r. 12	după: ...îşipuse un capot.	E
în Mss.: Femeile au ticul capotului, când sunt singure cu un bărbat şi-n situaţii echivoce. Capotul ori te calmează, o fi având efecte de-astea calmante, ori că aşa trebuie, Dumnezeu ştie! Aşa o fi de la natură!
p. 194, r. 29	după: când unul, când altul.	E

1110
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 30
p. 195, r. 6
p. 196, r. 14
în Mss.: Autorul nu era de la ţară, se vedea cât de colo, fusese în documentare, o săptămână, două — undeva — şi nu ştia bine nici româneşte. Altfel piesa era de tot hazul, dar un haz involuntar.
după: că se enervează.	E
în Mss.: că-l enervează prostia autorului, falsitatea problemei şi modul ruşinos în care cineva îşi bate joc de ţărani. / îi ia peste picior pe bieţii ţărani.
după: ridicându-se de pe scaun.	E
în Mss.: Cum poate măgarul ăsta să scrie aşa? încercă să-i explice duduii cât de slabă era piesa pe care o bătea la maşină şi că, de exemplu, chiar pe pagina aceea, care se afla în maşină, erau cel puţin trei gogomănii — să râzi să te ţii cu mâinile de burtă.
- Nu se poate — spuse Marga, nerăbdătoare să continue. Ştie el ce spune. El, adică autorul’ Era o cunoştinţă de-a sa. Vagă. Ii cerea să-i dactilografiez* câte ceva, şi mai lua şi ea un ban. Salariul de dactilografă e tare mic. Ea avea de plătit şi nişte rate pentru mobilă. îşi cumpărase cea mai frumoasă mobilă care se afla în oraş, mobila „Doina \ Adică „ce vezi aici!“
- Bine, n-ai nici o vină - ce te scuzi - însă ăsta...
după: deşi nu era prima dată când „se juca<c. E în Mss. (p. 193-194) - fragment eliminat la o lectură ulterioară (1976) sau la publicare: Tudorfu şi el izbit de uşurinţa cu care găsise firul deşi nu era pentru prima dată când „se juca“— el socotea arta şi o joacă de copii“, un amuzament— cu teatrul. Fiind elev, în ultima vacanţă de vară, pregătise în sat, cu alţi prieteni de-ai lui — elevi şi studenţi pe la Craiova ori Timişoara — un spectacol cu „Bolnavul închipuit “ de Moliere.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1111
Piesa nu văzuse lumina lămpii — acolo pe scena aceea improvizată a Şcolii primare: „lumina rampeic arfi fost oricum o metaforă — din cauza unui accident care i se întâmplase lui personal. Dispăruse fără urmă chiar în preziua premierii - cu totul fără voia lui, bineînţeles. Dar nu trebuia să-şi amintească asta acum. Important era alt fapt: la repetiţii îşi înfrumuseţa rolul, şi-l îmbogăţea... dădea cu totul alte replici decât cele pe care le aşteptau partenerii, spre marele lor amuzament, pentru că acestea picau mult mai bine. De atunci, Tudor, ca o distracţie, dregea diferite piese, pe măsură ce le citea, căuta să vadă cam ce-ar fi făcut el, dac-ar fi fost în locul autorului şi ar fi ajuns cu acţiunea în punctul cutare. Câteodată era de acord cu autorul, câteodată, nu şi căuta să-l convingă de ce. Partenerii lui însă erau dintre cei mai iluştri, prin urmare îngăduitori, mai ales că erau morţi de secole. La contemporani încă nu se gândise, sau poate că nu merita. Citise o nuvelă a lui Borges care îi plăcuse: era vorba despre un anume tip care-şi propusese să rescrie, făcând o documentare „la sânge", „Don Quijote de la Mancha“ - adică să scrie el de la început romanul, făcând abstracţie de Cervantes. Experienţa îi reuşeşte, textul lui era net superior celui al bătrânului Cervantes, şi Borges — cu ironia lui fină — dădea în continuare două citate arătând de ce ultimul era mult mai izbutit. Citatele erau bineînţeles identice. La rezultatul ăsta putea ajunge şi Tudor. Borges îi furase oarecum ideea, dar el încă înainte de a cunoaşte această povestire mersese mult mai departe, textele sale erau mult mai bune decât ale autorilor respectivi şi... diferite! Avea rost să-i spună toate astea Margăi, acum? N-avea nici un rost.
p. 198, r. 20	după:	...	ceva	hazos.
E

1112
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 200, r. 29
p. 201, r. 32
p. 203, r. 8 p. 204, r. 28 p. 205, r. 20
p. 210, r. 33-
în Mss.: Asta e bună ca inscripţie de celulă, fu rândul lui Adrian să obiecteze.
după: acum se răzbuna., îl trezise	E
în Mss., text tăiat:
„Cine susţinea că orice gând refulat dă pe dinafară până la urmă într-un alt mod? Freud, bineînţeles“.
după: la cârciumă.	E
în Mss.: Că adică îl cunoaşte pe şeful lui direct, cel care nu-l agreează şi o să-i dea un telefon, îi dăduse acest telefon şi-i spusese să-l aprecieze pe cutare, că-i om de treabă, are şi el tot felul de greutăţi şi e bine intenţionat. O fi greşit cu ceva, dar era bine intenţionat. El îl cunoaşte bine, e un om de zahăr. Adică îl rugase...
după: nu în toate părţile... Râse.	E
în Mss.: ...că n-o să mă duc să-i ţin şi lumânarea acolo... Râse.
după: înecat? sări Adrian.	E
în Mss.: ca şi cum acum ar fi auzit prima dată versiunea.
după: făcând striptis	E
în Mss.: E aici şi o ciudăţenie întâlnită la unii sculptori. Aceştia sunt capabili să-şi umple o grădină întreagă cu nuduri, dar se ruşinează în faţa unui nud adevărat. Fra Angelico, povesteşte Vasari, proceda invers — dacă modelul care poza pentru unul dintre nenumăraţii săi îngeri nu voia să se culce cu el— distrugea îngerul... (păcat de atâtea pânze pierdute) căuta altul. Şi aşa mai departe. Afirmaţia de mai sus nu poate fi deci generalizată.
-34	- Da, da, cu range... Şi aşa fără judecată? E
în Mss., variantă: Ei c-oifi eu vreun Pătrăşcanu, zise Tudor.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1113
p. 212
p. 213, r.
p. 214, r. 6
p. 215, r. 27
Capitolul VI, cu multe corecturi şi variante, începe, în Mss., cu un text intercalat în corpusul iniţial în 1975. Şi în acest text s-au făcut eliminări. Din cele 6 pagini, dactilografiate de Marin Sorescu la maşina proprie, una (parte dintr-un fragment eliminat) a fost exclusă la legarea volumului.
Prima frază din noul text, eliminată de asemenea: în Mss., capitolul IV începe astfel: Faptele se lăsau în el ca sângele în varice. Cei care au varice, cum se ridică în picioare, cum sângele nâvăleşte şi le îngroaşă venele, iar ei sunt nevoiţi să stea jos... ori să meargă cu picioarele-n sus?
cum spunea îcă Duţu	E
în Mss. Creţan; şi text eliminat:
Zicea că aia e prima. Prima la stânga, că el munceşte pe gratis. Ala nu e salariu.
după: aici se poticnea.	E
în Mss.: mai precis de aici izvorau cucuiele. Fruntea încununată de cucuie, coroana mea de spini — text eliminat în volum.
- p. 216, r. 1 Dar la un moment dat... zona
general-umanului	E
în Mss., variantă eliminată:
Era mereu evocat în redacţie un articol al lui Frăţilă despre colectivizare. Fusese omul acolo, se documentase şi, la întoarcere, ce consemnase? In comuna B. printre puţinii care aveau căruţă şi cai se număra Mitrică a lui Nete. Cu chiu cu vai, acesta acceptase să-i dea gospodăriei nou înfiinţate — vorba aceea, mai lămurit, mai înghiontit. Şi de câte ori Brichisală, omul de la Sfat, care avea acum în primire căruţa sa, numită acum atelaj, trecea prin dreptul casei sale, Mitrică al lui Nete ieşea la poartă, se uita lung în urma cailor, trăgea în piept praful

1114
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
copitelor, ofta, dădea cu căciula de pământ şi juca pe ea. „Mă, ia hai să-i facem una - se vorbiseră cei de la gospodărie. Şi seara târziu, după ce se stinseră lămpile, Brichisală deschise porţile lui Nete, îi băgă căruţa în [Lipsă o pagină (5) din Mss.]
Ai zis dumneata că toate regimurile pleznesc până la urmă, dar ăsta ţine mult, că şi-a făcut strat? Ai zis ori nu.
— Ei, oi fi fost beat.
— Hai la post şi vorbim noi acolo.
— Acesta era documentul de viaţă pe care îl prezentase mai demult Tudor. Măcar are haz, spusese Creţan. Ia dă-o tu pe satiră. Insă aici terenul era şi mai minat, nu erai sigur de unde şi până unde poţi să-ţi lărgeşti gura câd râzi.
p. 216, r. 13	după: liste de preţuri	E
în Mss., text eliminat (început de capitol VI): Ciomăgeala nu se produsese însă. Cel puţin nu aşa de repede. Nu-i mai puţin adevărat că nici ziua aceea şi nici cele câteva care urmară nu-i aduseră lui Tudor limpezimea măcar a gândurilor, necum a situaţiei.
p. 217, r. 24	după: în mai multe ziare.	E
în Mss.: Tudor, care de mic copil dorise să ajungă scriitor, se hotărâse de când venise la Bucureşti şi nu se putuse deloc adapta, să „rupă cu literatura", să fie un om normal, un bun... (mss. p. 180/220).
Lipsă o pagină 181 după prima numerotare; urmează p. 182/220-221 cu sfârşitul fragmentului eliminat:
... redactorului şef se schimbase şi opinia asupra lui Tudor, care devenise un fel de cal de bătaie, împreună cu Adrian, al spiritului de gâlceavă şi şicană al Stoiceascăi — Tudor intrase la idei
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1115
p. 219, r. 30
p. 223, r. 27 p. 229, r. 2
r. 14
p. 230, r. 3
şi în privinţa „măiestrieic lui — pentru că tot refuzându-i-se întruna materialele, cu menţiunea că sunt proaste, oricâtă încredere ai avea în tine, ajungi până la urmă să te îndoieşti de forţele tale şi să le dai dreptate celor din jur. De aceea era Tudor curios să afle părerea maestrului.
după: lui.	E
în Mss.: (şi în fond chiar erau pentru că deosebirea între felul de a scrie al unuia şi al celuilalt era ca de la cer la pământ. Reportajele pline de poezie, de observaţii adânci, unele chiar trăznite, aveau acţiuni interesante, anulau stilul rece, plat al însăilărilor lui Spornicu.)
Pot să duc colecţia la legat?	E
Pot să duc „ Cuvântul liber“	la legat?	Mss.
după: revista lor.	E
în Mss.: Mai târziu când Tudor avea să fie chemat la acest tovarăş, care era spaima întregii redacţii, chemat pentru a-şi primi sancţiunea, în loc să plece spăşit aşa cum cerea situaţia, ieşise din biroul acestui tovarăş tuşind tare ca să-şi oprească un acces de râs.
după: să piardă timpul prin	redacţie	E
în Mss., text eliminat: de altfel acele articole i se plăteau foarte bine şi umbla zvonul că el ar fi autorul articolelor de fond de la cel puţin 3-4 reviste (de mâna a doua şi a treia).
Acum câteva luni plecase din ţară, legal, cu acte, plâns sincer cu lacrimi amare de întreaga redacţie.
după: îl făcea să viseze urât.	E
în Mss. (p. 196/235), text tăiat: îşi adusese aminte de un episod neplăcut al „ tinereţii “ lui - (se considera bătrân) când trebuise să doarmă

1116	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
într-adevăr pe o masă — dar fără saltea, fără nimic şi închis pe dinafară cu lacăt.
Asta se petrecuse imediat după liceu când el refuzase să se ducă la şcoala de ofiţeri. La absolvire toţi colegii lui fuseseră repartizaţi pe la diferite şcoli militare - de tancuri, artilerie, cavalerie etc. - el însuşi în ciuda faptului că ceruse categoric să fie repartizat la facultatea de filologie.
Lipsă o pagină în Mss. (p. 197-198, prima numerotare).
Sfârşitul fragmentului eliminat (Mss. p. 199/236): i-a spus prieteneşte, de la început să nu facă vreo prostie, că el e obligat să tragă. S-au suit în tren - şi când a venit controlorul să ceară biletul, Tudor a simţit o plăcere perversă să spună că pe el îl doare-n fund de bilet şi de toate chestiile astea practice, că el e deţinut şi are toate drepturile — adică poate călători şi pe gratis. Şi l-a arătat pe soldatul care-l păzea, care a confirmat, dar îi vizase şi o foaie de drum. Au schimbat trenul la Piteşti, luând-o spre Rm. - Vâlcea. Tudor a discutat cu gardianul lui ceva literatură — dacă l-a citit pe Moliere ori a văzut la teatru „Doctor fără voie“ — însă acela nu era deloc în materie. Până la unitate i-au trecut un milion de gânduri prin cap. Gardianul l-a predat cu oarecare compătimire şefului de gardă de la unitatea respectivă. Tudor nu şi-a mai putut aminti niciodată numele acelui băiat de treabă, şi nici nu-l mai văzuse apoi acolo, deşi avea să rămână în aceeaşi unitate încă multe luni, în condiţii oarecum speciale.
p. 230, r. 28	miliţia
Securitatea
r. 30	după: năzbâtii de astea.
E
Mss.
E
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1117
în Mss.: - Mă Sorine, să-ţi iasă chestiile astea din cap... ori eşti un mare scriitor, publicat în cea mai bună revistă din ţară, ori un rahat... care se sperie de umbra lui. Ai de ales.
p. 233, r. 18 — p. 235 r. 13. Deşi leşul acelor ani... a început
construcţia masivă cu plan.	E
lipsă în Mss., scris, probabil, în 1976
p. 247, r. 9	după: nu când primea.	E
în Mss.: Pentru că le dădea la propriu — în bolovani pe stradă, sâmburi, câte un pieptăne vechi, ştirb, aruncat de cineva şi le primea simbolic, în fund. Ar fi trebuit să le primească şi el tot simbolic — adică să-l doară-n fund, dar uite că era alt temperament. La un moment dat sâmburele îi scăpă de sub control, în urma unei lovituri necontrolate, alunecă de pe trotuar şi căzu într-o gură de canal.
r. 19	după: totuşi bărbat.	E
în Mss.: netăiat, eliminat ulterior: întrucât un cap asemănător nu mai văzuse decât într-un atlas unde se vorbea despre rase şi pentru indienii din America se exemplifica cu o astfel de femeie-bărbat.
r. 20	după: o fată	E
în Mss.: netăiat, eliminat ulterior: care nu părea prea isteaţă, priviri inexpresive şi absolut disproporţionată.
r. 22	Fata n-avea deloc	pe vino-ncoace.	E
în Mss. tăiat: Fata nu era deloc atractivă şi chiar dacă ar fi fost vorba de un caz concret, se-ncurcase în cine ştie ce împrejurări şi trebuie evidenţiată, de ce trebuia ca tocmai ea să apară pe coperta unei reviste de femei?
p. 217, r.2	după: pe loc.	E

1118
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
în Mss. (p. 217/254-218/255): Revistele noastre trebuie să cultive frumosul> să educe ochiul, să-l înveţe cu armonia formelor. La o femeie te uiţi în primul rând dacă e arătoasă — şi dacă ţi se prezintă un omoi, puţin îţi mai pasă că aia e ţesătoare fruntaşă sau mai ştiu ce — să fie la mă-sa acasă! Tudor nu era de acord nici cu modul deşănţat de reclamă occidentală — cum văzuse în film. Adică de câte ori se arăta un chioşc de reviste, toate revistele expuse erau pline de femei goale, foarte frumoase, dar în poziţii şi atitudini care frizau vulgaritatea - adică, ce mai încolo-încoace, erau de-a dreptul obscene. De altfel, pesemne că asta şi urmăreau negustorii respectivi: să trezească apetitul sexual al cititorului capitalist, având în vedere că tot Occidentul e impotent. Asta era o concluzie la care ajunseseră Adrian şi Tudor, mai mult Adrian. Era de mirare cum se mai înmulţeau cei din Occident. Problema însă se punea altfel: se căsătoreau de tineri şi făceau 4—5 copii până La 20 de ani, înainte de a-i apuca impotenţa. După aia... berea şi revistele ilustrate, barurile şi programele de striptis — care până la un punct aveau un rol educativ. îi aduceau aminte omului. Deci Tudor nu aşa ceva ar fi dorit să vadă în vitrina acelui chioşc dis-de-dimineaţă. „Să ne dea ei fetele lor să le îmbrăcăm şi să le punem pe reviste “ — şi să le dăm noi omoii noştri - să facă ce-ar vrea cu... ele! Adică, nu, tipul nostru de frumuseţe feminină, Tudor nu l-ar fi dat pentru nimic altceva. Femeia română e poate cea mai extraordinară femeie, de o desăvârşită frumuseţe fizică, plămădită pe-ndelete şi dată la rândea la umbra unor munţi înalţi şi... Nu-şi mai continuă gândul, pentru că îi veni în minte Olga. Da, ea trebuia să fie acum aici, pe
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1119
amândouă revistele... să-şi clătească ochii şi sufletul... să înceapă o zi de muncă bine dispus şi cu un sentiment de înălţare morală. Tot ce e frumos e moral. Nu cum se crede la noi că tot ce e frumos, nu e socialist—parcă anume reporterii fotografi, căutau cu lumânarea şi le pozau ca reprezentative doar pe acele specimene: şoldii, bacliză, să dărâme cântarul la Sft. Gheorghe — tipul de urâţenie care-l încântase atâta pe Pârju.
r. 34	după:	Leul, bizonul de bondar.	E
în Mss.: (p. 219/256): Avea două aripi de muscoi, destul de puternice şi acum îşi dădea seama cum se produce acel bâzâit sinistru, când bondarul nimereşte să fie închis între geamuri şi se zbate zbârnâind ca un helicopter. Am un helicopter între geamuri — îţi vine să urli. Avea şi şase picioruşe subţiri — perechea de pe mijloc era mai lungă — ca la avioane roţile ieşite mult în afară şi probabil, când zbura, îşi ghemuia sub el aceste picioare-roţi. Partea din spate era de asemenea acoperită cu o bucăţică de pluş gălbui. Această parte se mişca încontinuu, ca şi când bondarul ar fi respirat acolo. Dar oare el nu avea gură? CapuL îi era mic şi monstruos —şi microcosmosul poate fi monstruos — nişte ochi bulbucaţi şi în loc de obraz două fălci lipite strâns. Răsărise soarele şi mişcările părţii dorsale ale bondarului se înteţiră ca şi când bondarii ar fi acţionaţi electric, adică luându-şi electricitatea din soare. O rază nu ştiu cum făcu să sclipească fotografia de pe „Săteanca\ acea faţă urâtă şi inexpresivă, de „înţărcatpurceii * pe care eL n-o văzuse niciodată la ţară (n-o văzuse pentru că se uitase după cele frumoase).

1120	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
De la p. 265, r. 7 la p. 266, r. 1: La Cluj, unde... Şi încă ce om. E Fragment adăugat la corectură - manuscris pe p. 237 verso.
Scriitorul a şi dactilografiat textul, introdus în corpusul dactilogramei, ca Anexa A (între p. 236/273 şi 237/274).
p. 271, r. 13	după: spre lac	E
în Mss.: Nu ştiu nici măcar în ce parte e lacul.
— Stai că-ţi spun eu ... am busola mea care nu dă greş — zise Val — scuipând în palmă. încotro o sări scuipatul\ într-acolo trebuie să mergem. Tăie scuipatul cu latulpalmei - câţiva stropi săriră înspre dreapta. In lumina lunii acei stropi închipuiră un fel de curcubeu — şi Olga râse că dacă o să se orienteze aşa mereu în viaţă, o s-ajungă departe.
p. 280, r. 15	după: se aruncă în şuvoi.	E
în Mss.: în continuare, un fragment tăiat (p. 251/288-252/259):
Era un înotător bun. Viteza apei depăşea însă cu mult aşteptările şi în ciuda eforturilor sale se pomeni dintr-o dată luat ca un fulg şi dus pe firul apei - abia se putea ţine la suprafaţă. Încercările lui de-a atinge un perete sau altul al jghiabului nu se soldară decât cu răni îngrozitoare la mâini, nu exista nici o ieşitură de care să se-apuce. Totuşi această luptă „cu valurile" — aiurea, nu era nici un val — zisese mai mult a glumă, era imposibil să nu izbutească să iasă într-un fel sau altul, când observă că la vreo 50 de metri mai încolo, apa dispărea, cădea probabil în vreo turbină sau intra în vreun tub pe sub pământ - şi-l apucă deodată groaza. Ptiu! mă înec ca tâmpitul, mai avu el timp să gândească şi se şi pomeni pe marginea prăpastiei... unde se salvă ca prin minune apucându-se de o funie. Pe mal erau doi copii cu vitele care se jucau întinzând o funie peste torent— unul de-o parte, unul de alta şi oprind astfel rădăcinile care
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1121
r. 17
p. 283, r. 9 r. 14
r. 19
veneau pe firul apei. Când se văzu sus, Val se închină şi parcă abia atunci îşi dădu seama de pericolul prin care trecuse. Câţiva metri mai încolo apa cădea cu vuiet de mare cascadă într-un bazin plin de spume. Undeva exista probabil un tub care-o sorbea pentru cine ştie ce cazane sau turbine. Desigur, acest tub era prevăzut cu un grătar - nici vorbă - dar purtat în viteza aia şi izbit de la o înălţime de zece metri de grătarul acela, Val se îndoia că i-ar maifi pututfi de folos. Tâmpite construcţii mai avem - zise el, respirând greu şi în semn de dispreţ faţă de pericolul prin care trecuse, se urină în cascadă. Apoi se întoarse şi se răsti la copii: „ Voi de ce-aţi întins, mă, coarda aia peste canal, de ce nu lăsaţi oamenii să le tihnească înotulMerse mult în urmă până la haine. Nu le luase nimeni. ,yArfi putut rămâne aici şi trei zile“ - se gândi Val.
după: văzându-l că-ntârzie atâta	E
în Mss.: Am ridicat şi eu puţin piciorul, precum câinele, zise Val apărând din dosul foişorului de foc. Era păcat de mândreţea de pom.
-Să-ţi fie ruşine, râse Olga. N-ai pic de romantism.
după: împotriva regimului... pentru că...	E
în Mss.: s-a scumpit carnea şi nu se găseşte usturoi pe piaţă. Adică să fi patriot.
după: proba de 100 metri garduri	E
în Mss.: şi văzÂnd că eşti un om de nădejde şi bun patriot, te roagă să le mai dai şi lor câte-o informaţie din când în când... despre cei care nu sunt aşa de patrioţi. De-aia stăm prost cu oţelul, pentru că turnătorii stau pe coridoarele universităţilor în loc să dea şarje rapide.
după: Apoi grav...	E

1122
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 22 r. 23 r. 25 r. 32
r. 19 r. 21
r. 25 p. 287, r. 1
p. 287, r. 31
în Mss.: Adică, dacă sunt contra turnătoriei, înseamnă că nu sunt pe linie? după: oameni invizibili,	E
în Mss.: ce ne conduc din umbră,
după: o vorbă din gură?	E
în Mss.: Pe mine să mă pupe-n cur.
libertatea.	E
libertatea care e înscrisă şi-n constituţie. Mss.
după: teoretic...	E
în Mss.: pentru că teoria într-adevăr aşa era... era cu el.
ce-ar fi asta?	E
ce societate ar fi asta?	Mss.
după: Ştii că ei au monopolul alinării.	E
în Mss., în continuare: De La suspiciune până la „fandaxie“ nu e decât un pas („fandoxie“ în sensul lui Conu Leonida). după: ne lichidăm între noi.	E
în Mss., în continuare: Suntem şi ţară mică şi dacă îţi strângi de gât aproapele, pe baza unor supoziţii... până la urmă	
după: la aprobat.	E
Mss., în continuare: cu un referat foarte politic (dacă le citeai separat - referatul pentru aprobarea planului de noi păpuşi şi pe cel de aprobarea planului de producţie a roţilor de cauciuc — reieşea că primele sunt cu mult mai importante şi mai politice întrucât cultivă tradiţia noastră populară, îi deprind pe micii copii, care constituiau marea masă de cumpărători, cu gustul pentru frumos şi le educă patriotismul.
după: om de prisos,	E
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1123
p. 288, r. 2 r. 18
p. 291, r. 17
p. 292, r. 8 r. 17
p. 297, r. 32
Mss., variantă: Se mulţumea să se consoleze oarecum cu faptul că totuşi la el asta era linia moartă... la urma urmei puţin îi păsa dacă i se taie o păpuşă şi i se scurta, scotea limba care zice „ Viaţa e mai frumoasă azi decât ieri“...
după: grija zilei de mâine .	E
în Mss.: nu era obligat să trăiască din capete de gips puse în parc, lipsite de absolut orice valoare, pe care însă ar fi stat ca un stigmat ruşinos semnătura lui.
după: Schopenhauer, etc.	E
în Mss.: La facultate, ani de zile citise pe bază de [pauză] „Scurta biografie a tovarăşului Stalin Chiar şi la ore — şi nimeni nu avusese curajul să-l supere.
după: aproape zilnic?)	E
în Mss. variantă, cu eliminări: Fost ofiţer şi lucrând La cadre o vreme, acesta se specializase în „lucrarea oamenilor" atât de bine încât prins cu o mulţime de potlogării (care pe respectivele victime „lucrate“ de el putea să le coste ani grei de ispăşire a unei vini imaginare)
după: o mare pramatie.	E
în Mss.: din rândul cărora se recrutează criminalii de drept comun.
după: anumite mentalităţi.	E
în Mss.: De aceste scrisori Val aflase întâmplător de la o altă persoană — care-i atrăsese atenţia că în multe din ele figurează chiar ca personaj principal. Pe Val însă îl durea undeva.
după: treiera grâul sătenilor	E
în Mss., text eliminat ulterior: Izvor de necazuri mai târziu, pentru proprietarul care fusese trecut la chiaburi, i se descoperiseră acte

1124	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
de sabotaj imaginar, începuse lichidarea lui ca clasă — şi sfârşise pe undeva pe la Canal.
p. 298, r. 19	după: ce-i trebuiau	acte pe ea	E
în Mss.: fusese obligat s-o ducă la vamă
r. 20	taxă	E
vamă	Mss.
r. 20	- şi-ar fi cumpărat unul nou.	E
şi-ar fi cumpărat un Mercedes nou din R.F. G.	Mss.
r. 24	nu cunoştea pe cineva	E
nu cunoştea un străin	Mss.
r. 26	- după: de neconceput.	E
în Mss.: Val începu să se închine. Apoi îi înjură pe cei de la vamă şi pe toţi birocraţii din lumea asta. După aia spuse că nici ideea cu străinul nu e bună... întrucât o chestie de asta abia le-ar da lor apă la moară, să-i spună că face afaceri cu maşini cumpărate de la străini.
- Ce cumpărată... dacă e maşina mea?se văită Amzulescu, i-aş mai da eu bani să zică precum că e a lui şi că mi-o vinde.
- Păi aia e... că ţi-o vinde. Trebuie să-i dai bani şi să-l convingi pe străin să ţi-o facă cadou...
- Nu, pentru că atunci trebuie să plătească el vama şi la străini vama e încă şi mai mare şi trebuie s-o plătească în valută.
p. 303, r. 21	după:	întrebă	el.	E
în Mss., text netăiat, eliminat la o altă lectură: Tanţa Vărzaru, care are un copil din flori şi acum caută în dreapta şi-n stânga cu lumânarea, caută pe cineva care să plătească pensie alimentară... şi nu găseşte (Săvulescu râse). Apoi Carmen Popescu, pe care o ştie toată fără frecvenţa de la filologie ce poamă este şi, cazul cel mai grav, Nuţi Chirilă, care e pe cale să dea lecţii de striptis la nu ştiu care bar din Bucureşti.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1125
r. 24	Val Tomiţă	E
în Mss., iniţial: - Val Mărgăritescu
p. 309, r. 12	după: Era el însuşi tulburat.	E
în Mss., în continuare, fragment eliminat în volum: tulburat, de faptul că Olga nu-i dăduse nici un semn de viaţă nici lui Şandru şi că, prin urmare, nu era lucru curat la mijloc. Dedusese din manifestarea lui Şandru că acesta nu ştia nimic despre ea, şi că mai mult pentru asta-l chemase. Deci trebuiau reluate investigaţiile. Ultimele două aliniate, lipsă în Mss., adăugate, prin urmare, la lectura din 1976.
p. 310, r. 12 la p. 343, r. 9 - fragment publicat în „Flacăra", nr. 5,
1977, cu titlul Odaia cealaltă.
p. 311, r. 8-11	lipsă în „Flacăra".
p. 312, r. 30-32	Curând partida serioasă... stea în frunte E
în Mss., iniţial variantă:
Când acesta se arătă în sfârşit, sub înfăţişarea lui Tudor — care-şi zicea singur şi cam în batjocură „norul în pantaloni Trebuise să-i explice două zile la rând Dianei ce înţelege prin această expresie şi ce înţelesese autorul, Maiakovski, prin ea.
p. 335, r. 30	după: continuă ea	E
în Mss.: care citeşte revistele şi ziarele — eu nu citesc decât... mi-a spus c-ar fi apărut acum unul care e nemaipomenit, a publicat nişte pamflete şi nişte poezii... extraordinare şi mi-a spus numele tău.
p. 338, r. 16	după: încă de când te naşti	E
în Mss., în continuare: ca şi când te-ai fi născut în ocnă şi odată venit pe lume ţi se dau automat toate cătuşele, saboţii şi toate lanţurile. Mergând pe stradă, luiTudor i se păru că aude zgomotul greu al unor lanţuri la gleznele Lui; în acea clipă

1126	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
p. 340, r. 3
p. 340, r. 30
p. 341, r. 12
p. 347, r. 29
p. 349, r. i;
p. 361, r. 2
p. 362, r. 7
p. 373, r. 2 p. 357, r. 1 p. 388, r. 1
universul întreg i se păru că zornăie... Zornăie,
i-auzi cum mai zornăie.
la p. 357, r. 15 - fragment publicat în „România
literară", nr. 8, 1977, cu titlul Pe scândura de
călcat.
în „România literarac au fost eliminate urmă-
toarele pasaje:
- p. 341, r. 3: în faţa incognoscibilităţii... Theories
d’Einstein“.
'-31 După aceea vă aduc ... să nu le stimulăm.
- p. 348, r. 14 - Şi câmpul artei... a avut acest cult.
-23 Regizorii se bat şi acum... ştirbire a prestigiului
după: bogate în evenimente.	E
pentru toate personajele cărţii	Mss.
după: în acel boschet	E
în Mss.: să se ascundă — ea îl vedea foarte bine —
nu întoarse capul - de teamă să nu facă vreun
gest indecent şi să strice toată poezia -
după: mă îngrozeşte	E
în Mss.: că n-o să mai fiu niciodată capabilă
să-mi iau zilele
- p. 378, r. 11 Nucu se gândea... m-a inhibat.
Fragmentul lipseşte în Mss.; adăugat la o
corectură ulterioară
3	Şi	tu de ce nu mai scrii?	E
în Mss.: Şi tu, de ce nu mai scrii, geniule? De ce te-ai lăsat de poezie şi-i laşi pe toţi nechemaţii să-şi facă un mâine şi-un poimâine pe ogorul literaturii? Ştii că poezia aceea a ta - cum se chema, Doamne? — e singura bucată pe care eu aş băga-o în antologia popoarelor.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1127
p. 399, r.	14	- urmărea distrat scena	E
— urmărea distrat spectacolul luării puterii
de către director şi al supunerii din partea celorlalţi.	Mss.
p. 401, r.	2	după: probe de cultură generală.	E
în Mss.:
— Ştii la ce se referă Eminescu, ştii ce sunt puzderiile? întrebă Val.
— Ce să fie? Un cuvânt acolo, pus ca să rimeze.
— Nu... Eminescu nu mergea la-ntâmplare. Puzderii se numesc acele sfărâmături de fibre de cânepă, care cadpe jos când se meliţează cânepa.
E tot un fel de pleavă dar provenită de la cânepă nu de la paie. Eminescu, spre a întări impresia de goliciune, uşurătate care e în capul zevzec al acelui crai cu barba-n noduri, adaugă după cuvântul „pleavă", cuvântul puzderii. Impresia se produce în cazul de faţă prin acumulare de epitete... „Pleavă şi puzderii" — adică în capul craiului era o harababură...
— Ca aici la noi, în întreprindere, râse Şandru, simţind nevoia unei actualizări.
p. 403, r. 8, - 404, r. 8 în drum spre casă... Ca o posibilitate E în Mss. - variantă:
In drum spre casă, îşi aminti ciudata propunere a lui Şandru şi tot căuta să-i dea o dezlegare. Desigur încerca să-l îndepărteze... şi în momentul sosirii, Olga... să nu-lgăsească în Bucureşti, să n-aibă unde trage şi să vină frumuşel acasă. Nu ştia nici directorul mai multe în legătură cu ea. îl bănuia însă, tot îl mai bănuia că i-ar ascunde el, Val, ceva, poate ceva cumplit. Totodată urmărea... să-l dea la fund cumva. Iar în Deltă, lucrul acesta se face cel mai lesne... Val se amuză de idee. Era, fireşte, o idee absurdă. Omul avea suflet bun, îl văzuse suferindpentru o fiinţă care-i

1128	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
p. 405, r. 19
p. 411, r. 15
p. 412, r. 9
era şi lui dragă — asta îl apropiase de Val— şi voia cu tot dinadinsul să-i ofere o posibilitate de destindere. „Măcar el să se simtă bine ", - chinul dragostei, suferinţele tânărului Werther de Bucureşti să fie îndulcite cu o privelişte minunată din frumoasa noastră Deltă. „N-ar fi exclus ca mâine-pomâine să mă pomenesc la furibvca, azvârlind cu pietre în broaşte. Zău că m-aş duce". Tentaţia era, oricum., mare.
după: Ghici ?	E
în Mss., variantă: Adică simţea el că a pus punct carierii artistice şi comentase un vers arghezian. Cei care sunt în afara literebr îşi caută în diferiţi autori argumente, iar limbajul lor e mai literar şi mai „cult" decât al literaţilor înşişi. Tudor cunoscuse un scriitor mare, care, într-o discuţie de o oră, nu scosese nici un citat, nici o referire la o carte, un tablou sau o statuie. Versul era acesta: „Drumul sfârşeşte acolo unde-ncepe".
după: buletin de Bucureşti.	E
în Mss.: Era un cerc vicios, şi în zilele următoare ei cunoscură din plin ce va să zică în adevăr un cerc vicios şi ce fel de circumferinţă pătrată are. (Observaţia era a lui Tudor.)
Oraşul închis de care vorbea Val cu atâta admiraţie, Babilonul cel împrejmuit cu ziduri înalte de 160 m şi groase de 340 m, nu li se mai ipărea acum atât de ermetic. Mai degrabă ar obţine intrarea în Babilon - decât în Bucureşti — cel mai deschis oraş din lume, oraş din câmpie, care însă era înconjurat cu un cerc vicios.
după: Nu trebuie să te formalizezi.	E
în Mss.: E era bucuros că obţinuse buletinulfără carcera pe care o îndurase cu ocazia primei eliberări a acestui important document cetăţenesc. Atunci se pusese problema unei dovezi precum
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1129
că s-a născut. Acum trebuise să arate că... are spaţiu.
p. 413, r. 27	după: actele pentru mutaţie.	E
în Mss: Val care spera într-o aventură, adică să fie reţinut acolo pentru cercetări, luat la pumni, bătut, bumbăcit- aşa pe de-a moaca - un pretext exista totuşi — n-avea mutaţia —, dar pentru asta nu se recurge la „maltratări", plăteşti amendă. r. 31	după: ca un duş rece	E
în Mss.: Nu de mult se petrecuse în toată ţara un val serios de arestări ale unor persoane suspecte. Intelectuali, care-şi desfăşuraseră o parte din activitate înainte, chiaburi, sabotori etc. Erau ridicaţi de acasă noaptea, cu maşina neagră şi trimişi la muncă. Scriau câte-o carte poştală după un an, jurându-se c-o duc bine, şi să nu fie îngrijoraţi cei de-acasă de escapada lor.
Val ştia că dosarul lui e aşa de mare, e borţos într-a noua şi că la cea mai mică zdruncinătură poate naşte o sentinţă. De altfel mai multe persoane îi recomandaseră să meargă în vârful picioarelor întrucât li s-au cerut referinţe despre el.
p. 414, r. 7-10 Deci mergând ... putea fi un motiv.	E
variantă, eliminată în Mss.:
N-ar fi suportat să aibă un soţ legaL bine merci şi un amant pe care-l iubea la stuf, împletind coroniţe din şerpi, ca o Ofelie masculină. Deci mergând la miliţie, Val plecase într-un fel spre Deltă şi dezamăgirea lui când se văzu afară în stradă, fu mare. I se lua posibilitatea unei cunoaşteri, a unei documentări. Ar fi necinstit să se fi sistat arestările politice tocmai când să-mi vină mie rândul— se gândi el. Ar însemna c-am fost trişat. Cum, adică eu nu merit? Stalin e drept, murise de mult, fusese chiar dezgropat şi mutat în altă parte, dar tocmai cu ocazia acestei

1130	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
dezgropări duhul lui iarăşi se împrâştiase în Lume, ca şi când ar fi fost vorba de o reînviere, nu de o mutare într-un loc mai puţin adorat. Nu se simţea vinovat cu nimic faţă de regim — dar tocmai acesta putea fi un motiv. Când s-apucă să te caute-n cap, îţi găsesc o mie de bube, poţi să fii tu şi Christos. Sau dimpotrivă poţi fi Iov —şi nu ţi se găseşte nici una, nici o bubuliţă, nici un coş.
    Fragmentul de la p. 418, r. 15, la p. 430, r. 29 a fost elaborat după 1973 şi a fost intercalat în manuscris la p. 397/433. Sunt 10 pagini cu multe corecturi, numerotate de la 433 A la 433 J. După caracterele maşinii, textul a fost dactilografiat de scriitor. La o altă lectură	au fost intercalate în acest fragment alte două pasaje	(de la
p. 421,	r. 25, la p. 424, r. 32 şi de la	p. 426, r. 4 la p.	427,	r.	5).
Ultimul paragraf, de la: furilovca! spuse şoferul, a fost plasat iniţial la p. 428,	r. 9, apoi la p. 429, r. 30.
p. 436,	r. 24	după: plecat după	ajutor se înecase.	E
în Mss., variantă, cu ultimul paragraf eliminat: Din întâmplare apăruse altă barcă, dar care nu putea lua decât două persoane. Primii care au sărit în ea au fost bineînţeles înotătorii, cu toate asigurările lor, când porniseră de la ţărm, că, în caz de ceva, unul îl ia pe unul şi unul pe celălalt. „Ca să vezi cum sunt oamenii" — mai auzi Val — deşi această constatare nu era deloc nouă. Se pare că cei doi neînotători au mai aşteptat acolo o jumătate de zi, cu sufletul la gură şi ferindu-se să facă vreo mişcare, ca să nu se răstoarne. Pe Val această poveste îl mişcă. Nu ştia în ce măsură fusese adevărată, dar asta nu conta. Arfi putut constitui nucleul unei nuvele, adică cei doi rămaşi în barcă plutesc aşa câteva zile, până când morţi de foame încep să se bată. Se bat în parte — adică fiecare e la fel de tare —
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1131
p. 437, r. 23
p. 440, r. 11
p. 441, r. 16
şi încheie „opace ruşinoasă expresia aparţine lui Urmuz — urmând să se mănânce reciproc, precum Cotadi şi Dragomir. Supravieţuia cel care termina mai întâi.
după: cu a tuturor celorlalţi	E
în Mss.: In ceea ce mă priveşte, eu sunt pentru harem, continuă Constantiniu... şi am chiar un harem pe care-l ţin ascuns prin diferite case, pe la bărbaţii fiecăreia dintre ele.
Şi Val şi Şandru izbucniră în râs. Ba chiar şi câţiva de la mesele vecine, care auziseră discuţia.
după: se-nfierbântă Constantiniu.	E
în Mss.: A fost una din cele trei încercări mortale prin care trece un bărbat care are viciul ăsta. S-a întâmplat foarte simplu: eram acasă la una şi i-a venit bărbatu inopinat. Plecase într-o deplasare şi uitase vreo hârtie ori mirosise el dinainte ceva — zdronc, numai că aud că se umblă la uşă. Deşteapta de femeie nu mai încuiase uşa pe dinăuntru, ea era sigură că nu vine nimeni, că doar îl ştia plecat pe teren. Noroc că eram îmbrăcat. Am ieşit pe balcon... m-am. uitat în jos şi nu mi s-a părut aşa de departe. Dintr-un salt sunt jos, m-am gândit— ca să vedeţi că omul e şi un pic nebun în momentele astea. Dar hotărârea definitivă am luat-o când am zărit o umbrelă de damă acolo pe balcon. „Mai ales dacă am şi paraşută “ — mi-am zis. Şi cum uşa aproape se deschisese şi individul mă putea vedea din uşă — de teamă să nu se repeadă după mine — pe cuvânt, era ca o uşoară nebunie, un fel de nebuloasă în capul meu — ţuşti peste balcon.
după: Ei, ia spune! îl îmbie Şandru.	E
în Mss.: - Domnilor, totul a venit pe neaşteptate, ca să zic aşa. Eram spre plecare. Persoana mă

1132
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
tot îndemna „Hai, du-te, că trebuie să pice Nucu “ (îl chema tot ca pe mine, de aceea ne confunda) şi merge să deschidă uşa. Eu o rugasem să-nchidă pe dinăuntru, pentru orice eventualitate. încearcă fata să deschidă, nu poate, vede că se-nţepenise cheia în broască. Era o cheie din acelea normale, cum există la blocurile noi. Dacă vrei, îţi puiyală la uşă, însă uşile au o încuietoare normală! Zice „s-a-nţepenit! Aoleo, ce ne facem?“
— Că n-oi fi stat la tine o veşnicie, de s-a ruginit şi cheia-n broască - am glumit eu, gândindu-mă că femeia, nervoasă cum era şi neliniştită, nu putea deschide că-i tremura mâna. Mă duc, încerc şi eu — aşa era. Nu se mai răsucea cheia. Cer un cuţit şi vâr mânerul cuţitului pe urechea cheii, să pot învârti mai cu forţă... şi se rupe cheia-n uşă! Totul era aşa de absurd şi de disperat că nici nu-mi vine să cred. Garsoniera — la etajul zece. Soţul care trebuia să pice dintr-un moment într-altul era ofiţer.
în momentul ruperii cheii în uşă — la mesele vecine izbucniră râsete şi chichoteli ca şi când lucrurile se întâmplau chiar atunci, parcă asistau la un spectacol. De altfel Nucu Constantiniu povestea frumos, nuanţând cuvintele, făcând pauze pentru a sublinia o poantă şi gesticulând.
— Şi ce-aţi făcut? întrebă domnul cel gras.
— Staţi să vedeţi. Ce puteam face? Dumneavoastră ce-aţi fi făcut? se adresă el tuturor bărbaţilor. Pe unde scoteaţi cămaşa? Am încercat să trag de uşă — nimic. M-am uitat pe gaura cheii, ca şi când aş fi putut vedea acolo soluţia. Beznă. Femeia, care la început fusese foarte nervoasă, acum odată se calmase — ca dovadă că femeile în momentele critice dau dovadă de mai mult sânge rece decât noi bărbaţii.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1133
p. 457, r. 5
p. 458 r. 24-27 p. 461 r. 13-26 r. 29 p. 457, r. 2
p. 458, r. 24
- Nu-i nimic, zise - când o să vină, o să-i explicăm c-ai venit pe la noi... Şi aşa voia el să te cunoască, pentru că i-am vorbit de tine, că mă ajuţi la birou...
- Crezi c-o să asculte explicaţiile mele... când găseşte cheia ruptă-n broască... Dacă mă-mpuşcă întâi şi după aia cere explicaţii. Ce fel de om e?
— E un om de zahăr... numai că foarte gelos, asta îl strică... Atunci se poartă absolut ca un turbat...
— Taci! zic. Şi m-am repezit iar la uşă şi cu un cuţit am încercat să desprind colţul de jos... ca să pot s-o apuc s-o frâng. Sufletul! Uşa era nouă, era uşă de stejar. N-am reuşit decât să-mi fac mâna toată o rană.
Fragment publicat în „Luceafărul", nr. 9, 1977. în „Luceafărul" (sigla: Z)au fost eliminate câteva paragrafe:
Gânduri, gânduri, gânduri... Ioana!
Spre a dovedi asta ... şi mie la ureche.
... al cărui nume ne scapă la amândoi.
Erau multe şcoli la Titu	E
Erau multe şcoli la T.
după: Ce caută el aici ?	E
în Mss., fragment eliminat în volum: Putea să-i dea ei o palmă şi să plece. Asta ar fi fost de pomină, s-ar fi comentat în toată şcoala — „A venit bărbatul profesoarei Diana Tomiţă - măcar că ea pretindea că e divorţată - şi i-a dat o palmă, de faţă cu toată clasa şi tot corpul profesoral. O palmă de-a răsunat cancelaria “. Tudor uitase că n-a spus că e bărbatul Dianei, avusese intenţie, dar nu se pronunţase. Totuşi palma putea fi dată, retroactiv, ca să ne exprimăm astfel—ca şi când acum ea i-ar fi făcut

1134
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
figura din urmă cu atâţia ani, când fugise cu Constantiniu... şi el acum află, vine indignat şi se poartă bărbăteşte.
La publicarea în revista „Luceafărul", acest fragment a fost păstrat.
In continuare, în Mss. - variantă mai scurtă
p. 458, r. 24 - 460, r. 2 Gânduri, gânduri ... nu era nevoie frate E publicată în revista „Luceafărul": Gânduri, gânduri, gânduri.
- Diana !
- Ia te uită! (Pe obraji o umbră de îmbujorare.) Ar fi vrut ca ea să-i sară de gât, dar nici pomeneală de aşa ceva. Putea face el gestul, era timorată de prezenţa elevilor. însă nu era tocmai el omul unor asemenea iniţiative.
— Stai puţin să duc catalogul, spuse profesoara. Ai picat bine... Tocmai am o fereastră.
-Am picat pe fereastră.
— Exact.
Prima „fereastră “pe care o escalada în viaţa lui sentimentală, romanul lui de dragoste nu era prea aventuros. Un Casanova fără memorii şi memorie, un Casanova ramolit înainte de cunoaştere şi., interiorizat.
Părea că se aşteptase la o astfel de vizită. Era sincer bucuroasă că-lvede... însă cam încurcată.
II luă de mână şi-l prezentă tuturor profesorilor din cancelarie — „nu era nevoie", se gândi Tudor. Spuse că e acela care... ca şi când toată lumea trebuia să-l cunoască şi-l făcu să se simtă stingherit. Era învăţat să se strecoare prin viaţă, nu-i plăcea să fie centrul atenţiei, nici măcar pentru un minut. Ar fi dorit un colţ liniştit de unde să observe viaţa. Iar în cazul concret, un colţ liniştit unde să fie singur cu ea. îi propuse să iasă să ia puţin aer, „pe fereastră". Plecară, dar în dreptulporţii, ea se opri şi-l rugă să aştepte
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1135
un minut. Sosi şi tânărul profesor, cel care îl întrebase la început dacă o cunoaşte. Diana i-l prezentase în cancelarie, dar el nu-l luase în seamă, nici nu era atent la numele pe care le spuneau cei cu care dădea mâna. Un tip destul de bine legat de altfel, însă acesta nu era un motiv să i-l facă mai simpatic. Mai ales când înţelese că vrea să-i însoţească în plimbarea lor, întrucât şi el avea o fereastră. „ Te priveşte" — îi replică Tudor, în gând bineînţeles. „ Vedea-te-aş spânzurat în clasa-ntâia primară la ora de dirigenţie". Deci — după cum bănuise, Diana... tot femeie!...
p. 464, r. 16	după: ce-a visat şi ce-a ajuns?	E
în Mss.: O sărută pe amândoi obrajii (gestul era cam fumat, mi se pare că-l citise undeva, faţa pălmuită de unul, ori scuipată, e sărutată imediat de celălalt, dar... poate ea nu citise... şi la urma urmei... ce, aici era vorba de literatură ori de viaţă?
p. 469, r. 24	după: Ne căsătorim şi gata, punct.	E
în Mss.: Reproşurile continuară multă vreme, din ambele părţi. El se făcuse vinovat de „impulsivitate" (tocmai el!), niciodată nu ştiuse cum să se poarte cu ea, o brutaliza spiritual (mă rog) şi într-un fel o făcuse să se teamă de el. Era prea cenzurat, pe de altă parte, şi prea sofisticat.
— Vezi, că lucrurle astea se cam exclud. Pe de o parte, sunt impulsiv şi gata să ajung la acte brutale, pe de altă, prea reţinut, prea îmi cenzurez acţiunile.
— Păi tocmai asta e, că eşti contradicţia însăşi. La rândul său, Tudor dădu cea mai mare parte din vină pe ea. El era încă un copil atunci, n-avea nici un fel de experienţă erotică, se îndrăgostise de ea hodoronc-tronc — şi fiind un băiat superior şi citit — se purtase ca la carte. A

1136
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
p. 471, r. 1
p. 472, r. 15,
r. 29
la carte, nu menu fix. însă ea care era mai cu picioarele pe pământ şi avea habar de multe lucruri, de ce nu-i atrăsese atenţia? Vina ei era că nu-l învăţase.
- Ce să te învăţ? râse Diana. Şi mai era ceva care cântărise foarte mult: el avea talentul lui, era un pic trăznit - aşa-lprivise Diana întotdeauna — şi se gândise că dacă se leagă de el o să fie nefericiţi amândoi; ea pentru că n-o să poată să-l înţeleagă, el pentru că n-o să mai poată scrie, din cauza ei. Că în plus e şi gelos — a observat asta - şi şi-ar fi irosit viaţa şi talentul întrebând-o ca la cadre cine e ăla, cine e celălalt. Tudor îi spuse că se ferise de ea... că dacă ar fi vrut el, n-o lăsa din mână, dar nu ştiu ce îl făcea întotdeauna să ezite, îl punea în gardă.
după: ca un animal.	E
în Mss.: Se simţea bine, ca animalul în tufiş, na! îşi dădu seama că femeile atunci când vor, ştiu să facă în aşa fel încât să uiţi şi cum te cheamă, să uiţi de Dumnezeu, să uiţi de natură... să ai un lapsus generalizat.
după: Nu trebuie servită în doze mari	E
în continuare, în Mss.:
Diana fu de părere că totul se datora indigestiei.
- Ai mâncat prea mult aseară, nu trebuie să mănânce ciorbă seara. Probabil că stomacul lui nu digeră bine noaptea.
Tudor îşi dădu cu părerea că s-ar putea să fie de natură nervoasă - a lucrat foarte mult în ultima vreme şi n-a dormit mai deloc... şi nici n-a simţit nici un fel de mulţumire... şi toate astea se răzbună... tocmai acum.
după: Soţia lui care-l iubeşte.	E
în Mss... în continuare: Nu ştia că tocmai cu un defect poţi cuceri mai uşor o femeie, pentru
NOTE. COMENTARII. VARIANTE	1137
că atunci îi pui în acţiune dorinţa ei de-a face bine, de-a fi de ajutor etc. Totuşi Tudor luă întâmplarea ca un semn al unui lucru neplăcut, tenebros, de rău augur în orice caz. Ceea ce se adeveri, din păcate, imediat.
p. 476, r. 30	după:	ce bine pregătit erai la istorie.	E
în Mss.: Tocmai la istorie am picat, zise el, ca şi când ar fi fost vorba de un examen greu. Printre altele şi din cauza lui Ştefan cel Mare. Când eram student s-a făcut o excursie la Putna, un fel de sesiune ştiinţifică şi eu... am citit un referat despre personalitatea lui Ştefan. O lucrare oarecare, fără pretenţii, însă documentată - subiectul m-a şi pasionat întotdeauna. Chiar uitasem de aceste câteva pagini... Mi-au fost băgate sub nas, după ani de zile... Sub nas! Pe gât... a trebuit să le înghit!
p. 478, r. 10-11 un copil neminune, dar toţi îl simpatizau,
din primul moment	E
un copil neminune al puşcăriei şi deţinuţii, e drept, îl simpatizau, din primul moment. Mss. în Mss.: în continuare, un fragment păstrat şi în următoarea dactilogramă, urmat - fără pauză - de pasajul care începe, în E, la r. 15. Acolo cunoscuse Tudor o mulţime de oameni interesanţi, în faţa cărora îi venea să-şi scoată pălăria (adică tichia aceea vărgată). Unii îl uimeau prin cultura lor extraordinară, prin comportarea lor demnă. Alţii se comportau lamentabil — şi aveau multe scuze: vârsta înaintată, boala, slăbiciunile omeneşti. [Tudor avusese ocazia să cunoască] - la infirmerie unde fusese internat de vreo câteva ori — [ceea ce îşi dorise el atât de mult în copilărie — o boală, care să-l facă interesant — reuşise în sfârşit: se îmbolnăvise de inimă şi de plămâni; se pare însă că într-o

1138
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
formă uşoară. Se împrietenise cu un renumit istoric. Istoria îlfascinase întotdeauna. Atunci] avusese ocazia să asculte cele mai tulburătoare prelegeri de istorie - rostite numai pentru el - ale unui savant, de renume mondial, dar asta nu conta — mai ales acolo. Toate problemele care-i erau oarecum neclare, referitoare la trecutul nostru, îi fuseseră prezentate pe larg, cu o erudiţie şi o pasiune, unice. Istoricul era destul de înaintat în vârstă, însă tocmai condiţia lui de cronicar parcă îl călise. Tudor învăţă de la el să nu ţină seama de greşeli, chiar când acestea se fac pe spinarea noastră, să aibă în vedere evoluţia mare, care e în esenţă pozitivă. Un alt personaj pe care-l auzise vorbindprintre gratii — ţinând un fel de cursuri care puteau fi audiate de fiecare dintre ei, pentru că omul vorbea tare, avea un volum extraordinar şi aproape răcnea, şi aşa de interesant [încât uneori îl ascultau şi paznicii] zâmbind — spunea aşa: Sunt de [Am stat] 13 ani aici [în puşcărie], dar nu-mi pare rău!Majoritatea acestor „colegi" erau în vârstă, cu un trecut politic în spate, unii făcuseră parte din diferite partide [şi-şi ispăşeau vina].
Tudor nu ştiuse multă vreme de ce e reţinut, îi era teamă să pronunţe cuvântul [deţinut], ca şi când simpla rostire [a acestui cuvânt] ar atrage după sine şi conţinutul respectiv, însă conţinutul exista deja, era „activ". Curând îşi dădu seama că-şi poate privi situaţia drept în faţă, fără nici o spaimă magică. Se gândi că Olga — în căutarea căreia plecase atunci — a fost găsită moartă pe undeva. Diana se înşelase identificând-o cu persoana de la Cluj. Şi-l arestaseră şi pe el pentru cercetări. Adică el, „martorul" Lui Val. Acesta poate era acuzat de crimă, pe nedrept desigur, — trebuia să ştie ceva despre comitere. Putea şti sau
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1139
nu, dar dacă ştia? Era bine să fie luat la-ntrebări strâns.
Şi La urma urmei, de ce depunea el atâta zel în găsirea unei fete a altuia? în fond era vorba tot de o căutare simbolică — încercă el să dea o replică, unui anchetator imaginar. Val— artistul, sculptorul îşi plânge modelul, idealul, care dispare într-o noapte în mod misterios, răpindu-i posibilitatea de a se realiza ca artist. Ori, ca prieten apropiat al acestui nefericit, el care-l înţelesese cel mai bine ori crezuse că-l înţelege, simţea nevoia să-l ajute în investigaţia lui. Tot aştepta să i se ceară vreo declaraţie — însă aceasta întârzia. Mult mai târziu, după ce trecuse prin felurite locuri — prin mai multe oraşe — călătorea noaptea [în dubă] — şi avea la ochi [în plus] nu ştiu de ce mai era nevoie - nişte ochelari orbi, intuise că [e băgat la politici] ar fi vorba de altceva. Nu-şi găsise vreo vină [politică]. începură interogatoriile. Dibui cauza: reportajul acela despre Burculeţ şi ieşirea împotriva „genului". Dar asta era o chestie literară, ţinea mai mult de o polemică artistică. Poate să-ţi placă sau să nu-ţi placă Balzac, poate să te încânte pastelul. Prin urmare de la redacţie i s-a tras! Stoiceasca găsise un mijloc foarte comod (pentru ea) de a răspunde criticilor Lui... Trebuia să înveţe minte să nu se mai joace cu cuvintele. Articolul despre Burculeţ îi era adus în faţă cerându-i-se părerea. „Ei ce zici?", „Ce părere ai?" Ca şi când ar fi fost vorba de un manifest dăunător. Tudor îl citea şi de fiecare dată făcea corecturi de stil. — Nu era rău scris, semăna mai mult a schiţă, a nuvelă, dar unele cuvinte erau folosite impropriu. De asemenea, prima frază putea lipsi, întrucât sugera finalul sumbru, tocmai prin forma ei exuberantă. Ori finalul trebuia să fie ca o

1140
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
surpriză — şi totodată ca un lucru normal pregătit cu grijă prin acumulări lente, pe tot parcursul schiţei.
Comunicarea despre Ştefan cel Mare fu o adevărată revelaţie. O citi ca pe un lucru străin. O uitase de mult. Fără să se dezică de ea — o confruntare de cronici autohtone şi poloneze, plus diverse trimiteri la Xenopol, Iorga — afirmă că e stângaci scrisă.
— Numai atât ai de spus? — mama ta de tâlhar! (După această înjurătură — pe care o redăm oarecum stiLizat, urma un crescendo de pumni - jucări în picioare, coaste rupte cu cizma - care însă parcă pe Tudor nu-l dureau atât de mult cât îl durea faptul că se grăbise atunci când scrisese acele pagini şi stilul nu era destul de îngrijit. -Atâta! icnea el - după pauza de rigoare - acum aş redacta-o altfel, folosind, bineînţeles, acelaşi conţinut. Domnitorii noştri erau în etern fiind în acelaşi timp în istorie.
Aceste confruntări cu propria-i operă — atât de neînsemnată — se făceau la intervale destul de mari, şi între timp el lucra — în gând — asupra manuscrisului, îlperfecţiona, ca şi cândpuşcăria, şederea acolo nu avea alt scop decât să-i solicite o ediţie completă a lucrărilor sale —, care-i va fi înmânată în mod solemn, la ieşire — pe foiţă de Biblie. I se puseseră sub ochi şi poeziile — scrise la diferite intervale — din timpul liceului când era încă sub impresia lecturilor — suferise pe rând o influenţă Eminescu, una Macedonski (cel din rondeluri) , una Arghezi — şi mai ales cele din timpul studenţiei, care însemnau deja o detaşare — o privire critică asupra moştenirii - cum şi cele din ultimii ani unde îşi găsise oarecum un drum propriu. Acestea din urmă — mai ales — erau aproape toate. Tudor nu ţinuse niciodată o
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1141
evidenţă a lor, dar oricât şi-ar fi chinuit memoria nu descoperea lipsuri. Ba da:	vântulDeci
Diana era singura care nu-l „turnase", deşi nu i-ar fi găsit vreo vină în asta, ea putea să le dea poezia tocmai pentru a le arăta că nu fusese vorba de nimic subversiv.
Pentru această operă poetică - care nu era decât un vag început — simţea în el forţe care abia de acum s-ar fi putut exprima, dacă ar fi avut hârtie — Tudor a încasat multă bătaie, ghionturi şi cizme, luând-o ca un fel de critică literară: erau acolo consonanţe supărătoare, rime sărace, iar în versul liber pe care-l încercase în ultima vreme, imaginile, metaforele puteau fi mult mai sălbatice, mai îndrăzneţe. Versul liber, tocmai pentru că e liber de monotonia unor canoane tacite - trebuie să dea dovadă de un avânt de rachetă în cosmos, de-o libertate şi de-o precizie în acelaşi timp milimetrică. Tudor nu atinsese încă aceste performanţe — şi iată că suferea. [Dosarul lui cu versuri cuprindea şi nişte poeme în plus: nişte poezii ale lui Adrian. Cei care le adunaseră probabil că amestecaseră borcanele. Tudor le citi cu atenţie, făcând nişte observaţii marginale, spre a le transmite autorului cu prima ocazie. Bineînţeles, Adrian n-ar fi fost obligat să ţină seama de ele, erau nişte păreri de cititor, care vede cu alţi ochi [de cele mai multe ori umflaţi şi cu vânătăi]producţia prietenului. Ca joc personal — Tudor introdusese în viaţa lui atât de zgârcită în evenimente „trăirea istoricăSe închipuia trăind când într-o epocă (a lui Alexandru cel Bun, a lui Decebal, a lui Mihai Viteazul), când într-alta (a ocupaţiei germane, a fanarioţilor etc.), imaginând cu precizie istorică, care mergea până la detalii, mici drame — în care el era erou principal (Sugestia venea din

1142
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Eminescu, însă acestă n-apucase s-o experimenteze pe pielea lui, din cauza anumitor factori externi.) Aşteptând o limpezire - uneori se temea că fantezia bogată ar putea fi un rău indiciu — Tudor se complăcea în această dramă — mai degrabă farsă istorică. Participă activ la lupta de la Rovine şi-i salvă viaţa lui Mircea cel Bătrân. Din cauza aceasta, un boier anume Stan, care nu-l înghiţea pe Mircea, reuşise prin intrigi să-l îndepărteze de domn, ba chiar să-l arunce în închisoare... unde urma să i se taie capul, ca trădător de neam. Intervenea însă Vlad Ţepeş, care cerea comutarea pedepsei... tragerea în ţeapă... Erau ca un fel de coşmaruri, pe care Tudor le trăia treaz, în cele mai mici amănunte. Acestea îl obligau să aprofundeze istoria şi-şi aducea aminte, ca prin minune, detalii citite în cine ştie ce carte, peste care trecuse uşor, despre partidele boiereşti, în Moldova secolului 15, ori despre caligrafia lui Mihai Viteazul. Cel mai greu îi venea să trăiască în Iaşi, în contemporaneitate. Lucru explicabil: aici mânca el de obicei cea mai mare bătaie —fără să dea nici o luptă, fără ca să aibă nici un merit, spre a ne exprima astfel. Se vedea citind acel referat „bombă" despre Ştefan cel Mare: în sală cinci-şase studenţi care se plictiseau. Unul căsca, altul îi trimitea un bileţel unei fete din fundul sălii, fixându-i desigur o întâlnire; un tânăr asistent pusese mâna pe genunchiul unei studente sperioase şi ruşinate din anul întâi. Iată ce rezonanţă aveau aşadar Putna — clopotele de la Putna! — fiorii mâinii străine pe genunchi. Tudor îşi făcea amare reproşuri [pentru simţul său apolitic,] pentru faptul că trăia cu capul în nori. Nu izbutise să devină nici un şoarece de
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1143
p. 478, r. 16
r. 25 r. 29
p. 479, r. 11 p. 481, r. 8
bibliotecă — perfect —, adică un savant sadea, nici... n-apucase să cunoască viaţa reală...
Intră în compartiment. Doctorul îl privi cu vădită simpatie —probabil că în lipsă discutaseră despre el. [Crezu că e bine să-i spună, că după câte se pare, se va micşora numărul deţinuţilor politici... şi faptul că îl întâlneşte acolo în tren, e un bun indiciu.]
De la p. 478, r. 15 la p. 482, r. 6, variantă cu pasaje eliminate.
după: discutară despre el.	E
în Mss. Crezu că e bine să-i spună, că după câte se pare, se va micşora numărul deţinuţilor politici... şi faptul că îl întâlneşte acolo în tren, e un bun indiciu.
i-o făcuse cadou unul căruia îi adusese... E i-o făcuse cadou un deţinut căruia la ieşire îi adusese...	Mss.
după: nu apucase să-l citească.	E
Mss.: Deşi i se dăduse drumul ca „achitat", până la urmă reieşea că fusese arestat din greşeală, lui Tudor nu i se înapoiaseră corpurile delicte — opera şi manuscrisele.
după: de unde vine.	E
în Mss.: Era ca o palmă dată teoriei lui. Intre ziduri nu se înmulţesc nici ciupercile, şi ele au nevoie de lumină...
aşa s-a dus de râpă ... situaţie, fericire personală	E
aşa s-a dus totul de râpă... situaţie politică şi socială, fericire personală; m-au dat afară de peste tot, şi din casă, acum stăm într-o garsonieră, adică Olga, că eu stau aici, într-o baracă aici, ştii în ce condiţii. Mă gândesc uneori

1144
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
dacă nu e cazul să-mi pun capăt zilelor. Şi zău c-aş face-o dacă n-arfi fetiţa. S-o vezi cum arată! Iar dădu să-i arate fotografia.	Mss.
r. 23	după: spuse Şandru pe alt ton.	E
în Mss.: uitând că adineauri mărturisise gândul de a-şi face seama. Greu am dus-o în ilegalitate.
r. 24	după: ... oarecum e drept.	E
în Mss.: — Dar ce cauţi aici, la politici, întrebă Tudor.
— Aia e, că între timp acest Constantiniu crescuse foarte mult, datorită nu ştiu cărei femei, din Cluj. [în continuare]
p. 481, r. 19-23	S-a ţinut seama ..., pe alt ton.	E
Veni un paznic şi-i despărţi.
- La treabă. Lăsaţi comploatele!Aţi complotat
afară destul.	Mss.
r. 26	după: să-i spună amănunte:	E
în Mss.: Deşi lui nu-i venea să creadă că un om ca acela, aşa de vital, poate dispărea într-o bună zi, şi cineva îşi poate permite să spună despre el, fără să fie pocnit peste bot, chiar de Val însuşi — că gata, a murit, s-a înecat? Oare se înecase într-adevăr sau fusese tras în adânc?
p. 482, r. 32	după: asta e nenorocirea, zise Val.	E
în Mss.: Uiţi că de fapt era logodnica mea? N-am fost eu acela care ţi-am cerut-o în peţit şi la început ai dat din colţ în colţ c-o fi, c-o păţi — şi până la urmă te-ai învoit?
— Nu m-am învoit, zise Şandru.
- ...aşa că, reluă Val, ca şi când n-ar fi auzit răspunsul acestuia, eu sunt acela care vin aici şi te întreb: ce sfat îmi dai? Mi s-a întors nevasta borţoasă din cele curvăsării... o să nască în curând... şi toată chestia e că... n-are sân. Dacă moare copilul. Ei, ce zici?
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1145
p. 492, r. 7
r. 9-13
p. 495, r. 25
p. 501, r. 23
după: nu-ţi voi face hatârul	E
în Mss.: (In paranteză — să nu crezi că nu sunt şi eu un porc. Ba mai mult — un porc de câine, închipuieşte-ţi ce împerechere monstruoasă: un porc de câine).
Olga se roşi ... mă opreşte să fac răul E în Mss., variantă:
- Te-a bătut şi Şandru?
- Da... M-a călcat în picioare... a vrut să mă omoare... Toţi aţi turbat... Doamne, Dumnezeule! O podidiră lacrimile, din nou. Se ştergea cu podul palmei, iar ele iar apăreau împăien- jenindu-i ochii.
după: în cântecul păsărilor de noapte — Balta asta e o minune!	E
în Mss.: Delta noastră e o minune!păcat că noi îi luăm stuful — ce păcat, zău şi Şandru şi Tudor îşi priviră coasele lungi - mai degrabă cosoare, cu coada foarte lungă, cu care trebuiau să taie stuful şi să-l lege snopi. Fiecare avea ca normă un anumit număr de snopi de stuf şi rareori reuşeau s-o îndeplinească. NeîndepUnirea normei, în afară de alte muştruluieli, bătăi pentru sabotaj, adăuga zile în plus la pedeapsă, fiecărui deţinut. De aceea discuţiile dintre ei, erau fugare şi printre picături. De fapt — nici nu aveau dreptul — de la lege, să vorbească.
— Oricum te-ai învârti, calci într-un căcat— zise Tudor văzând că se apropie paznicul. Spuse asta tare, ca să nu creadă că vorbeau politică.
— Iţi explic eu mâine, adăugă Şandru în şoaptă.
după: Nici măcar faptul c-a murit.	E
în Mss.: Creierul Lui Eminescu a fost uitat pe fereastră de către cel mai mare doctor al timpului - de la noi — care regreta că uitase să-l cântărească la vreme. Sunt şi printre doctori mulţi imbecili.

1146	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
r. 24 p. 502, r. 8
r. 24 p. 503, r. 11
r. 12
la înmormântarea lui Val, acolo,	E
la înmormântare lui Val, acolo, la Jurilovca.	Mss.
— Da, dar ştii, atunci...	E
Da, dar ştii cum erau vremurile atunci...
— Da erau vremuri grele... adăugă şi Tudor.
„Pe-atunci înflorea delaţiunea... “ Ce bine e că n-am prins momentul.	Mss.
după: ... păsărelele se întorc la cuib.	E
îi veni în minte cuibul tăiat în două cu coasa
— dar nu stărui. Nu voia să-şi fie sieşi cobe. „Hagi rupea din el“ - spunea Ion Barbu. El rupsese din el—se hrănise din sine însuşi —până la un punct. Mai precis — până la un os. Mss.
după: prinţul Serbiei (nu ştiu care prinţ). E în Mss.: Desigur cei mai avantajaţi fuseseră cei care luaseră atunci premii de la stat... şi n-aveau ce face cu banii. Cu un premiu de stat pentru arhitectură ori arte plastice — să zicem —putea să trăiască respectivul ca un prinţ şi să-şi umple casa de lucruşoare.
— Dumneavoastră sunteţi favorizaţi — spuse doctorul adresându-i-se lui Tudor. Dumneavoastră, artiştii. Vi se plăteşte foarte bine şi sunteţi ţinuţi ca în palmă. Uitase se vede cu cine vorbeşte — îşi aduse aminte cam târziu.
-Am impresia că tarifele au rămas tot cele vechi, zise Tudor, foarte serios. Ori, între timp, viaţa s-a scumpit de vreo câteva ori. Oricum nu ne putem plânge. Eu cel puţin — în ce mă priveşte — n-am de ce să mă plâng.
după: toată averea lui.	E
în Mss., variantă Tot cu ce se alesese el din „desfacerea “ marii şi micii burghezii în procesul revoluţionar: un „Contemporanul“. Vechi de peste trei ani cu o poezie de Mihai Beniuc pe
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1147
r. 17
r. 20
p. 504, r. 7
p. 507, r. 19
prima pagină — despre ascuţirea luptei de clasă —
o	tabletă anunţată a lui Geo Bogza despre
zâmbetul lui Gagarin [nu ştiu cui] - şi restul
nu mai apucase să citească.
după: nu apucase s-o fluture	E
în Mss.: nici marii, nici micii burghezii
după: ...n-are nici casă.	E
în Mss.: Fusese eliberat, i se dăduse drumul acasă...
dar unde era casa?
după: se construise într-adevăr	mult.	E
în Mss.: Păcat că instituţiile de proiectări se
băteau cap în cap şi că întâi se dărâma — şi la
urmă se cerceta cazul. Tudor se gândi însă că
nu e în măsură să judece lucrurile astea. Le
judecase o dată — fusese judecat, acum să-lpupe-n
cur. Dacă s-ar face Bucureştiul varză şi l-ar
mânca, şi-ar vedea cum dau să-l roadă iepurii,
de asemenea nu s-ar mai amesteca. îşi condamnă
imediat această atitudine retrogradă. Pentru nou
trebuie să lupţi — oricum. Ar trebui să iau
exemplul lui Bălcescu, zise el — pomenindu-se
pe Bulevardul Ana Ipătescu.
Ultimul rând în Mss., în continuare: I se păru
de rău augur, ca şi când era reluarea aidoma a
unui ciclu...
după: citind ici, colo câte o frază.	E
în Mss., două variante:
a) A doua zi le spuse colegelor ei la birou că Marin Preda e un scriitor serios, un scriitor mare.
b) A doua zi le spuse colegelor ei de la birou că Eugen Barbu e un scriitor cu bani, dar la o nouă lectură nu mai face două parale.
p. 508, r. 25 după: era şi vina lor.	E
în Mss. (p. 493/529): e o ruşine pentru redacţie că îşi dă oamenii din mână, în felul acesta. Ar

1148	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
trebui să încerce să intervină... pentru că ea ştia
prea bine... ăştia dacă e să-ţi caute bube-n cap
ţi le găsesc cât ai zice peşte,/Iov poate apărea un
copil curat şi un băiat pe lângă tine, / te pot găsi
chiar criminal de război, li spuse râzând că pe
vremea declanşării războiului criminal, Tudor
avea vreo doi anişori, părerea lui nu contase cine
ştie ce /prea mult/... aşa că să nu-lscoatem noi
acum ţap ispăşitor/ chiar criminal de război.
p. 509, r. 16	—	şi a ajuns... unde?	E
şi a ajuns / la stuf/ la zdup. Cine ne poate nouă garanta, dacă acestea sunt metode, că plecând
dimineaţa încoace, spre redacţie... nu ne pomenim la rând... ori mai ştiu eu unde?... la Jilava? - încă n-ar fi nimic.	Mss.
r. 17-18	dar de ce fusese... dar de ce fusese...?	E
dar de ce fusese arestat... dar de ce fusese ridicat?	Mss.
p. 511, r. 33	după: ... Val a murit.	E
în Mss.: Cum adică? sări Adrian, care simţi că i se înmoaie picioarele. Senzaţia aceasta de slăbiciune interioară o mai avusese, nu de mult, la vestea arestării / dispariţiei lui Tudor. La început nu voise să creadă - era, desigur, de necrezut - dar picioarele, toate celelalte organe înregistrează mai adecvat astfel de ştiri — o iau înaintea raţiunii, cum se zice. Raţiunea, tocmai pentru că e raţională, refuză să creadă nişte absurdităţi.
p. 518, r. 23	după:	râse	şi Adrian.	E.
în Mss.: Deşi până în ultimul moment voiam să mă desolidarizez de tine şi să-mi fac autocritica. Mai ales moaca aceea a şoferului Lui Şandru îmi venea mereu în minte, nu ştiu de ce aveam impresia că el a fost cel care te-a ridicat, cu maşina lui, a statului, mă rog, şi îmi era pur şi
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1149
r. 31
p. 519, r. 9
simplu frică. Aveam toate frazele pregătite, îţi arătam lipsurile — cele reale, de fapt, că eşti neglijent, că eşti gură-cască şi-mi făceam şi eu autocritica în acelaşi sens. Insă...
după: Nu...	E
în Mss.: şi, nu ştiu cum să-ţi spun, asta m-ar fi durut mai puţin. Arfi ca atunci când, după ce-i tai capul unuia... îl înştiinţezi că trebuie să-i mai tai şi-o unghie, ori un deget.
după: cum mă vezi...	E
în Mss.: — Nu, că arăţi foarte bine... zise Marga.
— Pe dinafară, pe dinafară...cine poate şti ce e în sufletul omului... în carnea şi-n oasele lui ! Marga pregătise între timp masa - băură câte un pahar de vin — zicând noroc — la mulţi ani! şi sărbătoriră evenimentul.
Pică şi Finica — aceasta, ca studentă, era mereu flămândă — şi se aşeză direct la masă.
Marga se scuză că n-are cine ştie ce bunătăţi. Se nimeriseră însă nişte sarmale. De când nu mai mâncase Tudor sarmale?
— O, zise acesta,Kcu gura plină — dinainte defacere. Am zis „facere"pentru că mulţi pretind că locul acela i-a făcut oameni. Eu nu pot susţine acelaşi lucru — ar însemna să-i îndesăm pe toţi cu genunchii prin beciuri şi să-i facem „oameni" cu orice preţ. Insă a contribuit mult la plămădirea mea sufletească, asta e drept. Plămădirea, bineînţeles, se putea face şifără, poate chiar în condiţii optime. Dumneata ce crezi? se adresă el Finicăi?
— Eu, ce să zic — spuse aceasta roşindu-se, ca la
o	întrebare pusă de profesor la seminar. Eu sunt
o	altă generaţie... şi să bat în lemn ...pe noi ne-a ferit Dumnezeu de plămădiri forţate. Se pune

1150	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
şi drojdie - în această cocă, în această pastă când e frământată? râse ea. întreba acum ca o femeie. —A, nu... din spirit de economie... eşti frământat pe uscat şi doar din când în când... stropit cu apă... Unul din gemeni începu să plângă - ca şi când ar fi înţeles - şi Finica sări şi-l luă în braţe. Ii era de mare ajutor Margăi — în timpul liber, când venea pe la ea. Şi iubea copiii. Din apartamentul vecin se auzi un cântec de flaut. Adrian spuse că pe la ora aceasta, puştiul vecinului, elev la şcoala de muzică, repetă acasă. Studiază flautul probabil... şi mereu se aude aceeaşi melodie, pereţii fiind cam subţiri. Melodia era dulce - şi se obişnuiseră cu ea. Tudor asculta şi el cu plăcere — ca şi când ar fi fost la un concert. Nu mâncă prea mult, spunând că se teme... Finica îi întări afirmaţia. Cineva întors acasă după mulţi ani, lăcomise în prima zi - mi se pare că mâncase fasole bătută — un aliment foarte greu, mai ales pentru stomacul delicat al vechii intelectualităţi. Pe scurt: individul murise noaptea, în prima noapte, de indigestie.
— Ca Agamemnon, în prag — făcu Tudor, deşi ăla murise de indigestia nevestii.
p. 520, r. 3	după:	...	tot	eşti	tu	ţepos	şi	ascuţit	E
în Mss., în continuare:
Martiriul sfântului Mauriciu... deşi tu eşti departe de a fi un sfânt - râse el..., însă, am bănuit că martiriul a fost unul adevărat, unul în lege. Faptul că redacţia s-a învoit să publice nuvela, l-am luat ca un indiciu sigur de întoarcere... nu numai a ta, dar de revenire la normal Ştii că între timp a murit tătuca...
- Dumnezeu să-l ierte, nu l-am omorât eu, zise Tudor. Şi povesti că acolo vestea aceasta ajunsese târziu, dar tot ajunsese şi unul înnebunise de fericire şi apucându-se cu mâinile de gratii cerea să-l ducă
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1151
r. 11
r. 15
r. 25
p. 521, r. 8
r. 12
să-l vadă... că el nu crede. Nu i s-a satisfăcut dorinţa, nu ştiu de ce.
după: am tot lucrat pe acest manuscris. E în Mss.: îmi era mereu băgat sub nas şi trebuia să-l recunosc. Eu bineînţeles că-l recunoşteam, dar tot făceam modificări de stil...
după: Nu am ultima formă.	E
în Mss.: nu mi s-a dat înapoi nici un manuscris... Am lucrat pe ele acolo, sub pază, şi le-am păstrat... pentru ei. (Sunt nişte colecţionari îndrăciţi.) Râsete.
după: Au spus cine sunt.	E
în Mss.: ...şi eu care îi aşteptam, mă pregătisem să-mi iau adio... să plec în hagiarlâc. Nu, zic ei... facem doar o percheziţie.
după: să ridice casa în sus.	E
în Mss.: Abia aşteptau să se facă trenuleţul mare să se urce în el să-i ducă şi pe ei acolo unde fusese unchiul Tudor să se lupte cu balaurul cu şapte capete.
după: ... şi cu mulţi alţii.	E
în Mss.: Ne-a făcut cinste. Pe tine te-au dat afară, pe mine m-au băgat undeva, dar asta pe faţă, cavalereşte. Desigur şi noi am greşit, eram nişte puţoi, să-mi iertaţi expresia, zise el către doamne. Eu — ca să nu mai generalizez — întotdeauna mi s-a dat peste bot când spuneam câte ceva şi ziceam „noi": Spune „eu ", dobitocule, ce generalizezi! — am fost considerat pe faţă element duşmănos, dăunător etc., etc., şi pedepsit, conform legilor. Insă cu Val jocul n-a fost drept... [Val, spuse el, încercând să-şi ascundă emoţia — a fost pur şi simplu omorât.] Lui nu
i s-a dat nici o şansă. [A fost socotit cel mai primejdios dintre noi şi lichidat pur şi simplu tâlhăreşte. Ori chiar şi unor vechi politicieni, care

1152	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
aveau în cârcă o istorie întreagă, condamnată, li s-a oferit prilejul să se apere — de bine de rău, li s-a dat o celulă...]
- Crezi că n-a fost vorba de o sinucidere? întrebă Adrian?...
r. 26	după:	şi	asta pentru totdeauna.	E
în Mss.: - Există un mijloc foarte facil pentru experţi — de a înlătura un duşman de clasă, zise Tudor. îl bagi sub apă — şi-l ţii acolo până se sufocă. Cei care se ocupă cu astfel de cazuri sunt dotaţi cu aparatură modernă, adică au costume de scafandri. Moartea aceasta nu lasă nici un fel de urme - în afară de moarte - şi la autopsie nu se constată nimic. Şi eu am plutit în această vreme de multe ori pe ape legănătoare — am lucrat la suf— şi tot aşteptam să fiu tras în adânc; deşi în cazul meu se mai putea proceda şi legal prin cunoscuta metodă „a fugi de sub escortă “ Cum mereu eram sub o escortă, nu era mare lucru să-mi dea odată prin cap să fug...
- Adică mai precis să le dea prin cap să fugi...
- Ceea ce e tot aia... rezultatul arfi fost cel care conta. Insă în cazul meu moartea a fost înfrântă dinainte. Adică cu mult timp înainte eu trăisem, mental, ca individ, posibilitatea morţii; dincolo de orice politică, dincolo de orice vină. Ca individ, cu păcatul naşterii. Când m-au luat ei, criza fusese depăşită. Adică ieşisem victorios din existenţialism — fără să-i cunosc atunci pe filosofii existenţialişti — şi intrasem în existenţă, întărit, călit. Călirea aceasta m-a ţinut şi poate că această încredere în mine, şi această nepăsare faţă de moarte... m-a salvat. E o ipoteză. Cele mai grele lupte, după aceea, le-am dat pe plan literar. Lupte pierdute din capul locului, întrucât eram de la început pe picior greşit... Când eşti pe picior greşit — iar acest picior îţi e
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1153
şi legat— îţi închipui cu câtă vioiciune poţi lupta. Am încasat pumni pentru toată evoluţia literaturii române şi universale din ultimul secol. Adică eu aveam nişte păreri estetice — şi nu era cazul să mi le ascund — dacă tot eram acolo, n-ar fi mai avut nici un rost - iar ei aveau alte principii estetice. Iţi spuneam adineauri de acele poezii ale tale — rătăcite printre hârtiile mele. M-au costat câteva mutări de fălci, aşa că te rog altă dată să renunţi la imagismul tău deplasat şi să fii mai realist. Opera mea poetică completă — minus o poezie care n-a fost găsită, fiind dată unei femei, în schimbul batistei ei de adio — chiar în preziua arestării — deci opera mea poetică — aşa în faza incipientă cum se afla — m-a umplut de vânătăi şi cucuie. îţi închipui ce uşor aş suporta o critică literară — cât de severă, în caz că ar fi publicată. însă, cu toate că am lucrat pe text, ani de zile — m-am hotărât să renunţ la acele încercări. Fie în versuri, fie în proză. Păcat că ai publicat acea bucată neizbutită. Am o diplomă de profesor în buzunar — vorba vine-n buzunar — ar trebui să mă duc s-o scot de la Universitate, poate o să reuşesc să mă încadrez în rândul oamenilor normali şi didactici. Până la urmă, continuă Tudor, după o scurtă pauză — nu ştiu de ce prezenţa Finicăi îl făcea să fie mai volubil ca de obicei —precum altă dată prezenţa Margăi — trecu repede peste acest gând —, lovitura de teatru a fost alta: pe lângă toate loviturile îndurate a fost şi una de teatru — dată tot în cap, bineînţeles: am aflat că n-am fost arestat numai pentru vini literare (o scurtă pauză). Pentru o lucrare de seminar — Despre Ştefan cel Mare. Când a venit procesul... la un an şi ceva... după, am fost judecat şi condamnat pentru... dexteritate, nu

1154	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
pentru obiectul de bază... începu să se plimbe prin cameră... apoi înghenunche şi se jucă cu copiii lui Adrian — mânând trenul când într-o parte când în alta...
N-avea rost să intre acum în amănunte - să sperie copii —. Copii puteau fi considerate şi cele două prezenţe feminine şi chiar Adrian, în ciuda cheliei care începuse să-l înnobileze — rămăsese, în ultimă instanţă, un băieţandru.
Totul însă îi era prea viu în minte	— şi tot
jucându-se cu trenuleţul — care putea	să fie al
istoriei — nu-şi putu reprima nişte amintiri.
    După acest fragment, tăiat, o indicaţie a scriitorului: „Se intercalează aici paginile 1-10“. Sunt paginile dactilografiate de M.S., elaborate	ulterior	dactilografierii din 1973 şi legate	greşit în
„Manuscrisul	B“,	între p. 319/355 şi 320/356. Text	cu multe
corecturi.
p. 524,	r.	9	după: din nasul oamenilor	E
în Mss.: De-aia e bine să ai artă multă s-o poţi băga în faţă. Faci zid din ea.
p. 525,	r.	10	după: Fantastic!	E
în Mss.: ...el ilustrează vechiulproverb al dacilor, nici cal, nici măgar, interveni Val.
- Lasă-mă, domnule.
Adrian trebui să-şi continue fraza, încercând să-şi reţină zâmbetul şi făcând eforturi de a menţine seriozitatea... cu bot de miel, ochi şi urechi de om, păr mătăsos de femeie..., coadă de leu... de e o întruchipare a enigmei, e sfinxul nostru! ... Dar dubla reprezentare a zeiţei Nemesis mi-a sugerat ideea unui poem / m-a impresionat cel mai mult.
p. 531,	r.	15—24	după: Abia peste un an ...
- Grozavi	E
în Mss. (p. 515/550 - 525/560) un capitol inedit, variantă dezvoltată a paragrafului respectiv:
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1155
Abia peste un an Tudor fu chemat la proces — ca şi când şefii lui şi-ar fi adus aminte că e deţinut fără voie — sau mai bine zis fără acte. Fu transportat cu duba, noaptea, bineînţeles şi petrecu trei zile la Iaşi - în condiţii mulţumitoare. Şi vechea cetate culturală se schimbase — atât cât putu el observa prin ferestrele zăbrelite şi mate - având la ochi o bandă neagră, care se pune de obicei înaintea execuţiilor capitale. Tudor protestase de nenumărate ori împotriva banderolei, zicea că e tânăr, vrea să vadă, şi că orice-o vedea n-o să-l sperie — le dă cuvântul de onoare — întrucât n-o să zărească decât realitatea noastră. De ce să n-am şi eu dreptul la ea? De ce să nu-mi clătesc ochii? însă omul posedă mult mai multe simţuri, e o ruşine că ştiinţa nu atestă decât şase
— Tudor, chiar în condiţiile astea — de n-aude n-a vede - deci se afla oarecum în poveste - în mit — văzu şi auzi multe, recunoscu urbea studenţiei lui, care în esenţă nu se schimbase şi nu se va schimba niciodată. Era laşul miilor de oameni şi al atmosferei entuziaste. Se adăugaseră prefaceri edilitare care-l înfrumuseţaseră. Când primi o celulă şi i se luă banderola de la ochi,
i se aduse la cunoştinţă că va fi judecat — ceea ce-l sperie foare tare: eu, dar ce-am făcut? Iar? Uitase că nu fusese judecat niciodată şi tot ce îndurase până atunci fusese aşa, de la el, din generozitate. Abia de-acum încolo avea să-şi primească pedeapsa, pentru că noi avem legi şi nu poţi trăi nici măcar la puşcărie aşa pe de-a moaca. Se purtară însă bine cu el în aceste trei zile - fu hrănit cu ciorbă de cartofi fără coajă şi cu mâncare de mazăre. Acest lucru chiar îl declară la proces, când îi veni rândul să se apere.
- Spuse că de trei zile - de trei zile-ncoace - arba

1156
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
nu-i mai place, căci dăduse de gustul vieţii — mâncase ciorbă de cartofi fără coajă, ori cu coaja alături, şi că în general se simte bine.
I se fiăcuse chiar o injecţie, care-lpusese oarecum pe picioare - oarecum. Deci lucrurile merg spre bine. Apoi se uită la masa unde se afla completul de judecată — era un fel de tribunal militar, după câte observă — şi întrebă ce trebuie să mai spună. Mărturisi că nu putuse asculta toate capetele de acuzare, părându-i-se prea lungi. Auzise aşa, fragmente— atenţia i se împrăştiase de mult şi se aduna greu — mai bine zis din motive bine cunoscute — se obişnuise să fie adunat de alţii (uneori de pe jos). Ceea ce acum nu era cazul, căci - repet - de trei zile încoace, alte condiţii, să tot fii judecat. Apropo? Ce tot caut eu prin prezidiile puşcăriilor de atât amar de vreme — se afla acolo în faţă — şi i se păru că e chiar în prezidiu — Ce merite am eu? Mă supraapreciaţi — uite aşa se încurajează îngâmfarea, împăunarea cu meritele altora şi carierismul.
Unii în sală - foşti colegi de facultate, zâmbiră stingheriţi (sala nu era plină până la refuz, cum şi-ar dori orice acuzat, şi cum vezi întotdeauna în filme. Era o sală - ca să fim exacţi: goală şi rece. Cinci-şase inşi — bine aleşi, formau publicul; mai mulţi judecători militari — dar şi civili, el, nişte paznici şi avocatul lui. Cei din sală fuseseră chemaţi ca martori, după cum observă Tudor puţin mai târziu).
- Lasă frazele frumoase! se răsti judecătorul. Spune mai bine ce părere ai de acuzaţiile care ţi s-au adus aici.
— V-am spus că le-am ascultat pe sărite, că erau prea multe. Nu uitaţi că vârsta mea nu e deloc matusalemică — să fi avut timp să comit atâtea
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1157
infracţiuni. Ferească Dumnezeu să trăim cât Matusalem.
— Ce părere ai de acuzaţiile care ţi s-au adus? repetă judecătorul, cu o voce şi mai răstită. Avea marea calitate că se putea enerva din te miri ce
— şi asta îi dădea oarecum câştig de cauză în faţa inculpaţilor, care şi aşa erau condamnaţi dinainte.
Tudor, înainte de a răspunde, făcu această remarcă, dacă tot era acolo:
— Ştiu şi eu ce să zic? continuă el. Mi se pun în cârcă unele şi altele. Ştiu şi eu ce să zic? O fi adevărat, n-o fi adevărat? La urmă — spuse cinstit că nu înţelege despre ce e vorba — nu se putuse concentra — prea trăise bine în ultimele trei zile, fusese dus chiar la bărbier şi ras — de data aceasta el fusese cel care ceruse să i se prindă bentiţa aceea neagră la ochi, nu mai suporta de la o vreme lucrurile ascuţite, obiectele cu tăiş parcă îi fac râu, îi creează o stare de iritare — şi aşa ras
— nu se mai recunoştea; parcă nu era el — şi nu se putea deloc aduna. Ceru permisiunea să mai fie lăsat o vreme la puşcărie, adică vreau să zic
— aici în sală — să aud ce spun şi ceilalţi, poate îmi mai vin idei. Fură audiaţi şi alţi martori. Printre aceştia un coleg de-al său, de la istorie, care — oarecum jenat — mărturisi că într-adevăr numitul Frăţilă îl instigase, li dăduse să citească o carte reacţionară a lui Iorga — el n-o citise decât pe jumătate, niciodată nu-l agrease pe pretinsul istoric - în timp ce Tudor căuta pe la biblioteca Universităţii hărţi vechi. Martorul respectiv spuse cinstit că nu ştie ca Frăţilă să fi fost râu intenţionat, dar adevărul e că lucrarea aceea a lui intrigase mulţi studenţi.

1158
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
— Intrigase sau instigase — întrebă avocatul apărării, pe care Tudor acum îl vedea pentru prima dată.
- Instigase, spuse martorul.
— Foarte bine. Deci trebuie să reţinem această depoziţie, făcu martorul apărării,, iz cz/ra
^ câştigat de pe acum procesul.
Mai fu audiată o profesoară (cu un nume nemţesc) care trecea drept o somitate în istoria românilor. Aceasta vorbea frumos, curgător, spuse că Tudor nu acţionase singur, ci încercase împreună cu organizaţia lui — această organizaţie se masca sub numele nevinovat „cercul de istorie" - să o atragă de partea lor - că mai gravă e, deci, existenţa acestei organizaţii. Rosti şi nişte nume — şi Tudor abia acum înţelesese Undergrundul situaţiei sale. Pricepu că şi ceilalţi colegi de atunci de la cercul de istorie trebuiau să fie pe aci pe undeva — dar că erau judecaţi separat.
Când i se dădu iarăşi cuvântul, spuse că timp de un an de zile a fost ferm convins că ispăşeşte
o	vină literară. încercări în versuri şi-n proză şi se împăcase oarecum cu gândul că e arestat în virtutea unei acuzaţii pronunţate de însuşi veselul Alecsandri: „românul s-a născut poet". Păi, dacă e aşa — se gândiseră poate cei care decideau — hai să-i mai rărim — Şi procedaseră la o plivire a poeţilor, luaţi la nimereală.
El, Frăţilă, condusese, de fapt, cercul de literatură, cenaclul literar al studenţilor. Cu cercul de istorie avusese legături doar tangenţiale
- o dreaptă care atinge cercul de istorie într-un singur punct se numeşte tangentă — dădu el o definiţie ad-hoc—şi că în fond el e victima acestei tangente. E bine că se pronunţase de mai multe ori numele lui Ştefan cel Mare. Nu-l mai auzise
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1159
de mult — şi credea că acest bărbat a fost uitat. Şi lui îi ieşise din gând de multă vreme — mărturiseşte cu ruşine — se luase cu alte treburi de construcţie: stuf... baraje... hopa-trop, hopa-trop, când la trap când la galop!"
Le reaminti câteva date din istoria Moldovei din a doua jumătate a secolului al 15-lea — care aşa zbuciumată cum a fost a rămas, de bine de rău, şi cea mai luminoasă perioadă a Moldovei. Şi asta tocmai datorită acestui bărbatpre numele lui Ştefan cel Mare — care a domnit între anii 1457-1504. Să nu credeţi că vă spun toate acestea din motiv că v-aş subaprecia - că v-aş considera nişte ignoranţi, nişte cretini, vite încălţate care habar n-aveţi de istoria patriei (se auziră cuvinte de protest din toate părţile)... Ştiu — continuă Tudor, de mult nu se mai auzise vorbind aşa de legat—ştiu expresia vite-ncălţate nu-i tocmai academică — dar nici noi nu suntem la Academie. Şi la urmă, ce, eu a timp să-mi aleg cuvitele? Că parcă aud că domnul judecător - onoratul domn judecător -o să sune clopoţelul şi-o să spună că gata - s-a terminat cu lecţia de istorie... cu mine — vom vedea. Dar ce voiam să spun? Pe vremea aceea, Imperiul otoman era condus de cel mai mare cuceritor al lor - Mohamed - iar dincolo, se afla Ivan cel Groaznic.
— Fără divagaţii! spuse avocatul apărării...
— Dacă dumneata crezi că Mohamed a fost o divagaţie a istoriei?! atunci, mă rog! zise Tudor. Adică, da — tot divaga - acest Mohamed tot divaga încoace spre noi — adică spre dumneavoastră ca să zic aşa — eu, eu sunt scos pe margine. Şi-a fost oprit din această aberaţie când de Ţepeş, când de Ştefan... Dacă-mi recunosc vreo greşeală, e că n-am apucat să fac şi o Lucrare despre

1160
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Ţepeş — această mare figură de domnitor — care n-a fost bine înţeles — la cursul ce mi s-a predat. Pentru că dacă eu sufăr acum pentru Moldova — aş fi dispus să sufăr şi pentru celelalte ţări româneşti - pentru toate ţările româneşti - cu voia dumneavoastră. Tudor vru să stea jos, dar n-avea scaun. Făcu observaţia aceasta cu glas tare — adăugând: aş sta chiar pe duşumea, dar nu vreau să stau turceşte. Dacă de-aici mi se trage.
Fu rândul avocatului apărării. Acesta declară că, în baza legilor existente, perfect democratice, nimeni în ţara noastră nu poate fi Lipsit de dreptul sacru de replică, dreptul de a se apăra. De aceea, ascultase cu mare interes toate actele de acuzare, toate depoziţiile martorilor, precum şi cuvântul inculpatului însuşi. Spuse că menirea lui ca avocat al apărării e să-i găsească acestuia măcar nişte circumstanţe atenuante, dacă nu va fi posibilă chiar achitarea. BineînţeLes de achitare nu putea fi vorba. în nici un cazi
- Decât dacă mă împuşcă pe loc, zise Tudor; iar sentinela din spatele lui îl înghionti imediat, cu forţă, ca şi când i-ar fi dat de înţeles că nu poate fi vorba decât de împungeri— nu de străpungeri .
- ...întrucât, aţi văzut şi dumneavoasră onorată instanţă, aţi văzut şi dumneavoastră onoraţi martori... cum acuzatul s-a făcut vinovat de acte grave, care depăşesc atribuţiile unui tribunal civil, de aceea ne aflăm aici în faţa unui tribunal militar.
(„Logica e de fier“ — se gândi Tudor; fac pariu că apărarea o să ceară... reducerea pedepsei la muncă silnică pe viaţă... din motive umanitare.)
- Dar ce circumstanţe atenuante i s-ar putea găsi acestui element duşmănos? - făcu avocatul, ridicând tonul într-un început de mişcare
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1161
dramatică. Să recapitulăm: a făcut parte dintr-o organizaţie...
— de tineret, spuse Tudor — se numea Asociaţia studenţilor şi încorpora aproape toţi studenţii... (Preşedintele sună din clopoţel, iar sentinela îi băgă baioneta în coaste.)
— ...subversivă... continuă apărarea
— ...se numea „Cercul de istoriei" — şi era o sarcină a fiecărui student să facă parte măcar dintr-un cerc de cercetări ştiinţifice... Nu ştiu cum o mai fi acuma... (Iarăşi clopoţei... şi baionete.)
Avocatul vorbi foarte mult, făcându-i un rechizitoriu cumplit. Cu cât încerca să-i găsească mai multe circumstanţe atenuante, cu atât îi descoperea mai multe vini (ca un făcut!). Mărturisi, în final, că acest efort de-a scoate basma curată un trădător de neam şi o otreapă a istoriei este epuizant pentru el... şi că nici o apărare din lume nu l-ar putea smulge pe inculpatul Tudor Frăţilă din chingile unei pedepse exemplare.
— Ce propui? Ce propui? făcu Tudor aproape vesel — ca şi când ar fi fost vorba de-un joc de copii şi-ar fi zis: Unde eşti, Chimiţă?
I se mai dădu cuvântul o dată — spre marea lui surpriză. Se pare că cineva dintre cei de la masă îl simpatiza — ori voia să se mai amuze, ca o pisică sadică ori bine dispusă cu şoarecele, când se face că-i dă drumul şi că nu stă decât în puterile lui s-o întindă unde-i place, să se bage exact în gaura care-i convine. Libertatea de opţiune în sens sartrian.
— Mi-a plăcut şedinţa, zise Tudor. Mi-am revăzut foşti colegi — foşti profesori — se uită la cei din sală care lăsară capul în jos, şi am putut asculta lucruri interesante. Fără îndoială, cea

1162
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
mai interesantă va fi sentinţa. Acest va dacă ar trebui s-o scriu aici pe-o tablă neagră l-aş scrie v-a, măcar că e vorba de un viitor simplu, viitorul întâi de la verbul „a fi“ persoana a treia singular. Nu că aş fi ajuns între timp un agramat, ci aşa de-al dracului aş scrie v-a fi, cu liniuţă, ca să arăt că e vorba de-o despărţire între noi, de-o trăsură de unire. (în paranteză vă spun că nu mă plimb cu trăsură de unire, ci cu dubă de despărţire.) Dar oricum va fi această sentinţă — asta nu mă priveşte decât pe mine. Din parte-mi, nu sunt prea curios s-o aflu, iar când voi afla-o, n-o să mă mire deloc. Nici cât negru sub unghie. Mi-a plăcut acest proces — şi ca mascaradă. Lermontov a vrut să scrie o piesă de teatru cu numele mascarada — dar n-a mai apucat s-o termine. Culmea ar fii fost ca eu chiar să mă apăr, aici în faţa dumneavoastră, să fi încercat de-a adevăratelea să mă justific; ori, dimpotrivă, să-mi dau cu pumnii în cap — ca şi când n-ar fi destui plătiţi să facă acest lucru — şi să spun că am greşit în privinţa lui Ştefan... n-o fi fost el chiar aşa de mare, iar cetăţile lui săracele... bine c-au fost umplute cu paie şi li s-a dat foc. Uite, plăcerea asta — n-am putut să v-o fac, deşi de trei zile încoace am o digestie bună şi-mi tot trec prin minte gânduri sublime (ca să vedeţi cât de mult depindem de stomac).
Dacă am înţeles bine cuvântul avocatului apărării, şi cred că l-am înţeles bine — am văzut că cele mai mari capete de acuzare le-a tras nu din dosarul meu, pe care am impresia că nici nu l-a citit în întregime, ci din înseşi »cuvântările“ mele anterioare. Dumnealui, măcar că trebuia să mă apere, dar bine că n-a făcut-o, m-aş fi simţit prost-şi în acest complet de judecată s-ar fi strecurat atunci o contradicţie
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1163
reală - adică n-ar mai fi fost tot completul de judecată — tot procesul acesta — beton armat — sugestia de beton armat îmi vine şi din faptul că s-a făcut cu uşile închise — şi m-aş fi simţit prost să mă apere... apărarea din oficiu. Dar — asta voiam să spun — dumnealui a observat bine că nici eu nu sunt un orator şi mi-a speculat cu mare artă toate declaraţiile, transformându-le pe bună dreptate în tot atâtea capete de acuzare. Acum, îi spun dumnealui — Tudor coborî tonul — între patru ochi: nici n-ar fi fost nevoie de atâta osteneală, pentru că rezultatul era acelaşi. Să fi spus doar atâta: „Inculpatul pe care trebuie să-l apăr din oficiu e un porc bătrân — măcar că atât de tânăr — pare tânăr, dar e bătrân — aici se mai puteau face eventual câteva jocuri de cuvinte — şi în concluzie - bun de cuţit. Şi sentinţa ar fi fost tot aia. Dar vedeţi dumneavoastră, aici intervine o chestie psihologică: fiecare dintre noi ţine să-şi facă meseria la mare artă. Măcar că o face strâmb, vrea să-şi dea Lui impresia c-o execută la mare artă. Eu nu cunosc dreptul roman — dar dumnealui ştie, l-a învăţat şi a luat de-acolo frazele lungi. Dar şi eu mă lungesc. Vă fac o mărturisire: chiar dacă aş fi vrut să mă apăr, nu m-aş fi simţit în stare. E un chiţibuş care ţine de psihologia acuzatului — fie că e sau nu vinovat — el va părea întotdeauna vinovat. Cu cât va încerca să se apere mai bine, cu atât va da mai mult impresia de vinovat. De aceea, mulţi nici nu vor s-o mai facă — fie nevinovăţia lor cât de clară.
Aduceţi-vă aminte — de apărarea lui Socrate. Ei bine, Socrate dialecticianul s-a apărat ca o cizmă. Putea — doar era mintea cea mai inteligentă a timpului — să se scoată curat ca

1164
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
lacrima în mai puţin de-o jumătate de oră. îi era însă lehamite şiparcă-l încerca aşa şi-un dor de cucută. Şi la urmă i-a fost silă de acuzare, de cei care-l acuzau... iar cucuta, după cum se ştie, e acrişoară, taie greaţa. Acum nu c-aş fi Socrate... m-a ferit Dumnezeu de păcatul îngâmfării. Şi nici dumneavoastră nu staţi pe butoaie de cucută - deci mutatis mutandis — altele sunt timpurile, alţii oamenii (şi făcându-i semn sentinelei să-l împingă) acest mutatis mutandis se face împins din spate. A, era să uit... Totuşi, cei vechi aveau un obicei bun: Cei care propuneau o anumită sentinţă, în caz că ea, după aceea, se dovedea nejustă, trebuiau s-o sufere chiar ei. Identic. Dacă ceruseră executarea vinovatului nevinovat — când i se dovedea acestuia nevinovăţia - erau executaţi ei înşişi. Asta n-o spun pentru mine. Asta o spun pentru Ştefan cel Mare — că de-aici plecasem. Nu-i mai cereţi să bea cucută post-mortem — că el era aprig la mânie - mai ales când mânia era dreaptă. Eu atât am avut de spus.
Bineînţeles — nu el avusese ultimul cuvânt. Apăruseră şi alţi martori, alte intervenţii ale avocatului apărării. Fusese un proces — în lege - ca să facem un joc de cuvinte. Măcar că legea nu se văzuse — totul desfăşurându-se cu uşile închise.
Când fu îmbrâncit afară, legat la ochi şi dus înapoi în celulă... Tudor îşi dădu seama că scăpase sentinţa. Adică atenţia sa n-o înregistrase, ca şi când ar fi fost vorba de un fleac oarecare. Chiar pe drum, constată acest lapsus - şi-l tot întreba pe ostaşul care-l îmbrâncea şi-l „ghida “ cu baioneta — să nu se lovească cu capul de pereţi, să nu se lovească prea tare.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1165
- Câta fost? întreba Tudor, aproape vesel. — Cât am luat? Hai spune, domnule, spune-mi o dată! Cât am luat?
- Lozul cel mare: râse prosteşte sentinela.
- Grozavi făcu Tudor.
Fiecare condamnat, oricât de nevinovat, văzându-se târât în faţa instanţelor, speră — ce paradox sinistrul — speră să i se aplice pedeapsa capitală. Acesta e adevărul psihologic. Oricât ar iubi viaţa, oricât de optimist, vrea să fie martir.
E fals—gândi Tudor — când în filme ori în cărţi care prezintă astfel de situaţii — inculpatul începe să-şi dea cu pumnii în cap, auzind că a fost condamnat la moarte. Primul sentiment e de victorie — absolută. Abia după aceea intervin raţiunea, spiritul de conservare... şi pumnii în cap. Deci Tudor era aproape fericit. Nu se alesese însă decât cu un număr de ani de muncă... o nimica toată...
p. 532, r.	32	mi-e cam jenă...	E
Află că sunt bine călcaţi... în picioare, zise Tudor.	Mss.
p. 532, r.	19	după: era pensionar.	E
în Mss.: Şi el trecuse prin experienţa lui Tudor - ca latinist. Acum îşi târa cu greutate un picior - când îl vedea, Tudor îşi amintea aproape întotdeauna versul Lui Alecsandri: „târând al său picior \ Da, şi latinistul era un nou tip de sergent, în felul său, şi mai lungă-i păru calea — acum la-ntors acasă. Reuşise să-şi recupereze o parte din bibliotecă.
p. 534, r.	29	după: Dumnezeu ştie!	E
în Mss.: Dar nici el nu era de capul lui — şi el era pus sub lupă. Şi aşa mai departe. Legea conexiunii universale. Toate se leagă şi se ţin cârlig — uite-aşa, cum spusese un ţigan —

1166	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
r. 30
p. 537, r. 5
împreunând două degete, spre a arăta cum se ţine ţiganca sa cu un gagiu.
Plăcerea cea mare ..., renăştea	E
în Mss., variantă:
Plăcerea cea mai mare era să se radă zilnic. în fiecare dimineaţă, în faţa unei oglinjoare din cămăruţa sa, îşi săpunea cu grijă obrazul. E bine când poţi să-ţi arăţi dimineaţa un obraz curat. Ieşind de sub spuma săpunului ieftin „cheia" renăştea. în ultimii ani, se rădea doar aşa, sporadic, şi barba îi era mai mult jumulită; pe vremea aceea se simţea dac şi suferea cumplit când i se jumulea — pe drept sau pe nedrept— elementul de substrat. Acum, răzându-se, simţea că a făcut un pas înainte; era roman; se romanizase; român încă nu îndrăznea să se mai considere — cel puţin cu glas tare — ca să ajungă iarăşi la Ştefan cel Mare — şi toate celelalte; totuşi se făceau paşi mari spre actualitate - tocmai ideile pentru care lui i se băgase pumnul în gură erau acum opinii curente, se vorbeau pe stradă, erau nişte bunuri ale întregului popor, şi Tudor, prin tăcerea lui, ar fi putut da impresia că e contra. Asta îi spusese şi Adrian, râzând, într-o zi. „Intră, domnule, în actualitate!“
- Păi, tocmai de-acolo vin! Lasă-mă să mă dezmeticesc. Să trag puţin aer în piept. Ştii cum ies scafandrii la suprafaţă? Aceia care coboară la 200-300 metri adâncime?
- Cum?
- în etape. Se ridică 15 metri şi după aceea rămân vreo câteva minute să se acomodeze cu presiunea mică. După aceea iar mai saltă 20 metri şi iar se odihnesc. Altfel, trecând fulgerător de la presiunea enormă, care există acolo la fund, la fund, la mica presiune de la suprafaţă, ar plesni.
după: nu citesc, ci ascultă.	E
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1167
în Mss.: Olga îi povesti că la femei — adică la secţia femei, sunt mai mult bătrâne şi peisajul nu-i încurajator. întotdeauna ieşea de-acolo c-o senzaţie de amăreală — că uite, ce ţi-e şi cu femeia! Cum ajunge — de la o anumită vârstă! Ea însăşi se simţea bătrână (Tudor protestă vehement, dar Olga nu spusese asta pentru a smulge complimente), epuizată, sfârşită.
- Cum e la voi?
- Unde?
- La secţia bărbaţi!
- Hm! în primul rând toţi sunt în pielea goală - dacă te interesează. Apoi şi aici — nu sunt numai tineri; le curg cărnurile, unii au burţile aşa de mari! Atmosfera e plăcută, oarecum; aminteşte o stare de animalitate care ne e scumpă; adică de pe vremea epocii de piatră, când oamenii erau mai mult păroşi decât curaţi — se spălau în ploaia cu bolborosi — care ţineau loc şi de săpun. Erau mai zdraveni la trup. E interesant să stai undeva deoparte şi să-i priveşti: unii umblă cu găleţi de apă în mână de colo până colo; alţii intră în cade; alţii se freacă pe spinare şi se întâmplă ca şeful să se întâlnească acolo cu umilul său funcţionar şi să-l frece el întâi pe spinare pe acesta; poziţia „înpielea goală “şterge oarecum graniţele dintre ranguri — Cehov are o schiţă plină de tragism reţinut pe tema aceasta. Mi se pare că se numeşte „la baia publică" — ai citit-o?
-Nu...
- Nu prea mai am timp să citesc... zise Olga... Tăcu...
             Tudor o privi cu oarecare insistenţă. r. 14-15 Au fost colegi acolo	E
au fost colegi la stuf. Mss.

1168	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
în Mss. în continuare: Atunci putea de fapt să
li se întâmple orice — viaţa unuia ca ei nu conta mai mult decât a unui şarpe căruia i se strivea capul.
r. 17	după: de una, de alta.	E
în Mss.: Poate că nu întâmplător a fost dat la un loc cu tine...
r. 22-24	Olga am gestul reflex ...se abţine	E
variantă în Mss.: Asta e... că a murit. Cea mai cumplită lovitură pe care am primit-o până acum... deşi soarta nu m-a ferit, nu m-a menajat. Şi tot din cauza lui... L-am aşteptat... şi la scurt timp după întoarcere, băieţelul nostru/fetiţa s-a prăpădit.... Am hotărât să ne despărţim definitiv... Acum s-a căsătorit cu Ruxandra... oştii?
p. 539, r. 15 - p. 540, r. 8 Ce spun merita ... odată, împreună E în Mss., variantă: Merita să trăiască, însă n-ar fi fost, bineînţeles, fericit... Şi pentru că tot veni vorba...
p. 540, r. 18-20 pentru că se apropia cineva şi trebuia să-l fac să audă despre ce vorbim să nu creadă, ferească Dumnezeu, altceva.	E
pentru că se apropia un paznic şi trebuia să politizez convorbirea să nu creadă că, ferească Dumnezeu, complotăm.	Mss.
r. 24-25	- Da... că dacă mă lasă	el...	tu... Olga se roţi
până în vârful urechilor.	E
în Mss.: - Da... că dacă mă lasă el... ai fi dispus să-ţi încerci şi tu norocul cu mine.
r. 30	după: nu mai ajunge la	destinaţie	E
în Mss., în continuare: începuse să aibă şi el anumite ticuri. Olga îl privi pe cetăţeanul cu ziarul desfăcut în faţa lui... şi scoase un ţipăt. Era mort. Avusese un atac de cord şi rămăsese
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1169
p. 542, r. 16
p. 548, r. 27-:
p. 549, r. 4-6
r. 12:
aşa cu ziarul în mână. Poate că era mort chiar dinainte de-a se aşez>a ei acolo. Se strânse lume şi apăru şi un doctor, care constatase decesul. „Bolnavii de cord n-ar trebui admişi la baia turcească “, decretă o doamnă, cu părul ud, care şi-l tot răsfira să se usuce.
după: că nu eşti acasă,?	E
în Mss.: Peste tot în ţara ta trebuie să te simţi ca acasă — a fi îngropat în pământul ţării — asta e o mare fericire! Nu degeaba oasele unor exilaţi fuseseră aduse după multă vreme în pământul ţării. Ale lui Dimitrie Cantemir, de pildă...
Îl Nu e adevărat că Tudor... aşa şi pe dincolo E în Mss., variantă: Reapariţia Lui în lumea intelectuală făcuse oarecum senzaţii; era un semn de dezgheţ. Câteva poezii îi fură republicate — tot datorită lui Adrian. Tudor era deja un poet celebru şi un prozator foarte comentat, deşi el se făcea că nu observă. Era mai bine zis un om celebru foarte anonim, pentru că, de fapt, puţini ştiau că el e Mauriciu... cutare, autorul prozei care prevedea zări noi...
poate că ultima variantă, cea la care ajunsese după lungi întrebări şi sfâşieri, ar fi meritat să vadă lumina tiparului. Dar această ultimă variantă nu i se dădu. Se eliberase fără ultima variantă.	E
poate că ultima variantă, cea la care ajunsese după lungi interogatorii şi bătăi, întrebări şi sfâşieri interne şi externe, ar fi meritat să vadă lumina tiparului. Dar această variantă nu i se dăduse la eliberare.	Mss.
S-a... scăldat.	E
S-a înecat.	Mss.

1170	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
p. 550,
r.
p. 551,
26-27 după: şi singură corabia lui Tata Noe
reuşise să se salveze.	E
în Mss.: - Ăsta e un subiect pe care ai putea
să-l scrii, zise Adrian.
— Dă-le dracului! Nu mai cred în literatură!
— într-adevăr, când vedea ce se scrie, care sunt
scriitorii mari şi pentru ce sunt mari, totul se
clătina în el.
după: că are treabă imediat.	E
în Mss.: Trebuia să se ducă cu maşina de scris
„la muls“. Peste vreo două ore se afla la prefectura
de miliţie unde era în acea zi program de
prezentare a posesorilor de maşini de scris.
după: Să se prezinte cu ele la verificat.	E
în Mss.: Adică să Li se ia „caracterele “ la miliţie. Ca şi când toţi posesorii de maşini de scris ar fi fost o bandă de virtuali sriitori de manifeste... sau mai ştiu eu ce porcărie. Când află bucuria, îi veni să dea cu Hermes-ul pe fereastră/ în focul lui Hades.
r. 5	după: Literele mari	E
în Mss.: Era un fel de examen. Se luau amprentele maşinilor şi în caz că în oraş ar fi apărut cine ştie ce - scris la maşină, vreo anonimă, ceva - imediat miliţia ar fi depistat posesorul acelei maşini. Oricât ar fi de asemănătoare între ele, deosebirile de la o maşină de scris la alta — sunt aproape la fel de mari, ca şi deosebirile dintre amprente.
26	dup2:. m-am gândit că...	E
în Mss.: Mi-a oferit-o cineva şi m-am gândit că... A, da?făcu el inspirat. îţi spun tot adevărul Când am fost acolo la perfecţionare, înţelegi, mi se tot puneau în faţă nişte hârtii scrise de mine, de mână bineînţeles, care le dădeau atâta bătaie de cap „profesorilor" ce nu reuşeau să descifreze
r. 19
34
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1171
nimic — scriu într-adevăr oribil, încât aproape în fiecare zi mi se aduceau la transcriere. Uneori nici eu nu mai înţelegeam exact câte un cuvânt; pe de altă parte nu-mi mai plăceau manuscrisele şi îmi era imposibil să le copiez identic - din motive stilistice, înţelegi? Tot schimbam şi tot schimbam, ei credeau că-mi bat joc... Pe scurt mi se tot dădea peste mână, din cauza scrisului meu urât. Ştii că am un caracter urât - şi că am şi La scris, caracterul scrisului meu... e ilizibil... lasă de dorit... Iată de ce mi-am cumpărat maşină, să scap de bătaie. Vru să spună de bătaie de cap, dar îi fu lene să termine fraza... însă Olga o înţelese până la capăt.
— Deci ca totul să fie clar... râse ea.
—Absolut clar... Viaţa noastră trebuie să fie clară ca un bob de rouă... Şi tot ce scriem, să fie citeţ.
r. 31-32	după: făcu o mulţime de greşeli.	E
în Mss.: nu s-ar fi mirat să iasă cine ştie ce bombă din cartofii bătuţi de el, să explodeze naiba ştie cum.
p. 552, r. 19	după: de puţină disciplină.	E
în Mss. (p. 553/588) titlu: Pentru final
motto: - Dă-i societăţii aripi şi se va şterge cu ele la fund. Va merge tot în picioroange. Fragmentul final începe, în „Manuscrisul B“, astfel:
Tudor [descoperea] avea acum un zâmbet al său. Se cunoştea de la o poştă că e al lui. De fapt, parcă în tot acest timp, el şi-a ferecat şi a călit acest surâs. E în el şi ironie, dar duioşie, milă, sarcasm şi multă înţelegere.

1172
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
(p. 561)	VIZIUNEA	VIZIUNII
Roman într-o doară
    Publicat în 1982. Editura Albatros. Coperta I de G. Marinescu. Coperta a IV-a: Marin Sorescu în viziunea graficianului sârb Dusan Petricic. Volumul cuprinde ilustraţii de Marin Sorescu, reproduse în ediţia de faţă.
    Elaborat cu aproape un deceniu în urmă (11 capitole erau publicate din 1973 şi 1975 în presa literară), romanul a stârnit la apariţie suspiciuni şi reacţii pe care scriitorul le-a înregistrat în pagini de jurnal {Jurnal. Romanul călătoriilor, Editura Fundaţiei „Marin Sorescu", Bucureşti, 1999, p. 170-171):
    „Se înteţesc zvonurile în legătură cu o persecuţie foarte drastică a intelectualilor. Cei de sus sunt foarte nemulţumiţi de ei. Nu se dovedesc destul de fideli. Se eschivează de la «osanale». Bârfesc, critică, fug din ţară. Iarăşi cineva mă întreba dacă ştiu ceva de «meditaţie». Cartea mea recent apărută, Viziunea Vizuinii, cică ar fi scosă în cod. Sunt chestionat discret de doamna N., care m-a chemat într-o vizită, chipurile, să discutăm cartea. Mă deranjează insistenţa asupra aspectelor de parapsihologic, cică foarte transparente în carte. Dintr-o dată încep s-o suspectez pe doamna N. de colaborare cu securitatea — şi mi se limpezesc anumite legături ale ei. S-ar putea să mă înşel totuşi. (Mania suspiciunii - ultima manie naţională. Toată lumea suspectează pe toată lumea.) Răspund evaziv - cum m-am documentat? Ce cărţi am citit? Cine mi-a dat ideea asta grozavă cu personajul când oameni, când animale?
    Acum câteva zile, nenea G. mi-a răspuns râzând: «Domnule, grozavă cartea aia a dumintale. O ţin pe noptieră şi citesc câte o pagină seara. E foarte densă. Bravo!»
    încep să mă sperii de ce am scris. Ia să mai citesc o dată Viziunea. într-adevăr, la noi unde totul se citeşte printre rânduri, lumea se poate întreba: cine e Ursul, cine Vulpea?"
    La publicrea în suplimentul revistei „Argeş" (nr. 6, 6 iunie 1973, Literatorul. Biblioteca Argeş), cele opt capitole au apărut sub titlul Roman fantezist. Cap. 1. O vizuină; Cap. 2. Nu hibernaţi cu ochii deschişi; Cap. 3. Frumoasa ursoaică naturală; Cap. 4. Gura lumii;
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1173
Cap. 5. Vulpea vine într-o chestiune; Cap. 6. Povestea cocoşului; Cap. 7. Vulpea se sacrifică încă o dată\ Cap. 8. Descoperirea Peşterii Gândirii abstracte. Titlurile sunt, cu mici diferenţe, aceleaşi cu cele din volum; lipsesc motto-urile.
Şi în „Ramuri", nr. 4, 15 aprilie 1975, p. 13, Problema de la pagina
13 stă sub genericul - Proză fantastică. Sunt publicate aici capitolele: De lapte, la nămol; Problema de la pagina 13; Guiţ în perspectiva unei jumătăţi de an de necrezut- capitolele VIII, IX şi X în volum. Lipsesc motto-urile, introduse ulterior în structura romanului.
   Viziunea vizuinii a fost tradus în limba franceză: La vision de la taniere, traduit du roumain par Louis Courriol. Nîmes, J. Chambon, 1991, 252 p., 20 Collection metro.
    Fragmente disparate de manuscris adunate într-un dosar Viziunea vizuinii (ciorne, desene, pagini mss şi dactilo, titluri de capitole şi motto-uri) indică câteva variatne de titlu şi de text.
    Un prim grupaj pregătit pentru tipar (25 de pagini dactilografiate, cu corecturi şi semnătura scriitorului - capitolele I-V din roman) poartă titlul: Ursul în vizuină. O poveste şi jumătate. Pe o filă manuscris - un alt titlu Mormăilă se clarifică. Poveste într-o doară care se regăseşte în titlul capitolului XVI, Mormăilă se clarifică, alcătuit doar dintr-un lung motto extras din E. Lovinescu.
Variante pentru pagina de titlu:
Text dactilografiat de autor:
Marin Sorescu! Viziunea Vizuinii/— Roman într-o doară —/ croit dintr-un material de nuvelă care nu era suficient pentru o schiţă, în două părţi (Partea întâi şi Partea a doua) şi cu un număr suficient de capitole, fiecare având câte un motto întâmplător, şi cu două volume de versuri inedite, în afară de text, intitulate „ Ţoiuri şi Ventuze(Voi. I: „Ţoiuri şi ventuze", Voi. II: „Ventuze şi ţoiuri), din sumar nelipsind sau nelipsind bineînţeles un Indice alfabetic şi, la sfârşit, pour la bonne bouche, un Cuprins. Substanţial Cuprins./ la care se adaugă un Indice alfabetic şi Cuprinsul. Manuscris:
Marin Sorescu/ Viziunea Vizuinii/ Roman într-o doară, în două părţi, cu câte un motto întâmplător pentru fiecare capitol şi un volum de versuri inedite, în afară de text, un Indice alfabetic—capcană - şi un Cuprins.

1174	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
în aceeaşi mapă, două poezii neincluse în Ţoiuri şi Ventuze:
„SCAME DE PUŢOI
Scamă de nimic cu găuri Lasă-mă să trec prin ele Un bălaur - doi balăuri Să fixez în cercevele.
Să le dau cu chit cu chituri Chitre chitra căpăţâna Dacă n-ar mai fi iubitul Chiar acum mi-aş pocni una.
Dacă n-ar mai fi-mpeţitul împuţitul de-mpeţesc împletitul de-mpuţitul De-a-n picioarele minţesc.“
„ALT POT
Mai făcut din cârje încă Şi din câţi de câlţi cu mâţi,
Mi-ţi dădui de mi-1 mâncă Inefabilu-mi.
Mi-aruncă
Ceva încă peste mi-este Dincolo de pur, spre pură,
Na o gură peste gură Şi trei dinţi de porc în ţeste.
Cunoscutul, şters de buze,
Şi cu cheia-n el ne-ntoarsă Bubă bubă buburuze Vaza barză - baza farse.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1175
     Variantele se stabilesc între ediţia din 1982 - E; şi dactilograma cu corecturile autorului - Mss.; textul din „Argeş" - A şi textul publicat în „Ramuri" - R.
p. 565,	r. 2.	Cap. I. O vizuină din zilele noastre	E
Cap. 1 O vizuină	A
O vizuină din zilele noastre	Mss.
p. 566,	r. 1-2	sau chiar de Ursul nostru, de trupul lui	E
sau chiar de către Ursul nostru	A
sau chiar de către trupul mătăhălos al Ursului nostru	Mss.
p. 568,	r. 8	Sala mare, salonul era încăperea cealaltă E
Sala tronului o forma încăperea cealaltă	A, Mss.
     r.	10	Ori sunt împărat în casa mea, ori nu	E
Ori sunt împărat în casa mea, ori fac ceva pe ea	Mss., A
p. 570,	r. 21	Deci Martin	E
Deci Moş Martin	Mss., A
p. 571,	r. 9	îşi aruncă ochii	E
Moş Martin îşi aruncă ochii	Mss., A
p. 575, r. 2	Frumoasa mea ursoaică naturală E, Mss.
Frumoasa ursoaică naturală	A
p. 576,	r.	20	Cum adică ar putea	E,	A
Trăim vremuri măreţe pe toate planurile şi cum adică ar putea	Mss.
p. 579,	r.	8	Şi tot felul de nerozii de astea	E,	A
Şi tot felul de tâmpenii de astea	Mss.
     r.	26	Ca pădurea să nu mai rămână	singură,	E,	A
Ca pădurea să nu mai rămână	singură
când e arsă	Mss.
p. 581, r. 10
după: Când trece el.

1176	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
în Mss: O ghionoaie zboară pe sus cu o talangâ
şi dă de veste, iar nişte ţapi sunt gata să ia în coarne orice dobitoc.
p. 585,	r. 3	Gaga Riţa lui Mielu	E
Gaga Riţa lui Iedu	Mss., A
r.	23	după: făcu vulpea.	E
în Mss.: Povestea cocoşului (urmare)
p. 586,	r.	30	Vă anunţ că	E, A
Vă raportez că	Mss.
p. 587,	r, 34	dându-i şi-o labă	E
dându-i şi-o labă în fund	A
p. 588,	r.	5	- Câte sunt? zise ursul.	Să intre	E, A
- Câte sunt? zise ursul.
- Vreo şase milioane
- Să intre.	Mss.
r.	16-17	că Africa e un spanac	E
că Africa e un fel de spanac	A
r.	21-22	problema condiţiei tragice a termitelor	E
problema termitelor	A
p. 589, r. 22 - p. 591, r. 8 - Propun următoarele rime ... intervine ea blând.	E
text lipsă	Mss.
p. 590,	r 18-20	Dar mai întâi ... şi indignat:	E
text lipsă	Mss.
p. 591,	r. 9-12	Fragmentul: - Cuvântul acesta ...	înseamnă
nimic
Fragmentul încheie textul din	Mss.
p. 592,	r. 30-32	Nu e poezie ... clară şi profundă	E
text lipsă	A
p. 593,	r. 10	Află că Homer a fost pus să scrie aşa	E
Află că Homer a fost predispus să scrie aşa A
NOTE. COMENTARII. VARIANTE	1177
p. 597,	r. 24-25 ceva trebuie să fi făcut când am fost o
de-aia?.\	E
ceva trebuie să fi făcut.	A
p. 602,	r. 2-3	după fraza: - Cumătră vulpe, ... nu nu
fierbe oala?	E
Se încheie capitolul în „Argeş".
p. 609,	r. 2	Descrierea Peşterii Gândirii Abstracte	E
Descoperirea Peşterii Gândirii Abstracte	A
p. 613,	r. 23-33 Fragmentul: Ursul îşi dădu ... talentelor
sălbatice	E
text lipsă	A
p. 614,	r. 8-9	Versurile: Mutând picior după picior
Cum ne-am pierdut de-atâtea ori	E
text lipsă	A
p. 615,	r. 7	boli a secolului	E
boli a secolului 14 (de ce 14 şi nu 13)	R
r.	8-9	Condus cu atâta tact	E
Condus cu atâta tact şi barbă. Barbă pentru că ursul îşi lăsase între timp barbă	R
r.	19-20	mai din greşeală, mai din politică	E
mai din greşeală, mai din aia	R
p. 616,	r 4	o întreagă omenire acolo	E
o întreagă Arcă a lui Noe	R
r.	20	dar te simţi dintr-o dată alt om...	E
dar te simţi dintr-o dată altul.	R
p. 617,	r. 17	tipul directorului	E
tipul tehnocratului	R
r.	30	spusese marele filosof... na că i-am uitat
numele	E
spusese marele filosof...	R
r.	33	nu găsise nămolul de aur	E
nu găsise nămolul select	R

1178	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
p. 618, r. 6 r. 31-32
p. 620, r. 7-8
p. 621 r. 17-: p. 622, r. 2 r. 6-15
p. 623, r. 6 r. 8-10
     r. 22-2: p. 625, r. 13- p. 627, r. 12- p. 629, r. 26-
      dacă ţi-e silă de pământul ăsta dacă nu-ţi place La noi \	cele şapte minuni ale lumii, minunea aceea
care alerga
cele şapte minuni ale lumii. Zidul
elementele de substrat care se înrudeau cu albaneza.
elementele de substrat.
12 Era un lingvist ... conjugarea I-a activă
text lipsă
cu copoiul cu dulăul
Nu era un tip prost. ... se va întinde molima.) text lipsă
„Fugi cu vizuina ta „Du-te-n vizuina ta.
Ar putea fi aici voba ... bunuri materiale nedeclarate, text lipsă
7	şi, dacă ar fi avut o putere nu se mai
întâmpla, text lipsă
14 făcând din doi antici deştepţi unul modern,
poate ceva mai mediocru, text lipsă
-15	Din punctul de vedere al animalului...
laba pe răsuflătoare. text lipsă
-32	Omul, cu o mic ... şi ce mai aşteptaţi? E
lipsă în R - fragment tăiat, probabil, în redacţie, întrucât fraza rămâne neterminată.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1179
p. 630, r. 7-8	Astăzi toate îmi merg pejos“.	E
Astăzi toate îmi merg pe dos	R
r. 8-9	Dorise să pună, ... de ce constatarea.	E
text lipsă	R
(p. 785)	JAPIŢA
    Publicat prima dată, postum, în 1999. Editura Fundaţiei „Marin Sorescu". Ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu. 221 p. Un fragment, Capitolul VII (Partea a doua), a fost publicat de Marin Sorescu în „Viaţa românească", nr. 1, ianuarie 1991, p. 29-35, cu titlul La adevărata iubire înşelătoare.
    în cea mai mare măsură romanul a fost elaborat între 1978 şi 1987. Pe prima pagină a manuscrisului autorul a notat: „început miercuri, 12 aprilie 1978 (Kolpinghaus International, Camera 220) Koln". în cuprinsul primei părţi mai sunt înscrise şi alte date: „19aprilie 1978, Kolnc; „24 aprilie 1978, Koln" şi „7 mai 1978, Hamburg‘\ consemnări care relevă abordarea tuturor planurilor narative ale romanului, în acest scurt interval, petrecut în Germania. Partea a doua, începută la Bucureşti (4 februarie 1979) şi continuată la Niculeşti-Jianu (8 aprilie 1979) şi, din nou, la Bucureşti (11 aprilie 1979), se încheie cu un text din 1987 (Capitolul VIII) intitulat, iniţial, Mielul cu ciucure. (într-o notă mss., ideea intitulării tuturor capitolelor a fost reţinută ca o posibilitate: „Titluri de capitole?"); Partea a treia a fost scrisă între 1983 şi 1986 (iunie 1983; Bulzeşti, 8 iulie 1984; Sinaia, 7 iulie 1986).
    Procesul prelungit al elaborării s-a încheiat în 1996 când Marin Sorescu a pregătit pentru tipar un volum-dactilogramă cu multe corecturi şi pagină de titlu autografă: „Marin Sorescu. Japiţa. Roman în trei părţi. Editura Creuzet, 1996“. în corpusul parţial constituit cu un deceniu în urmă („exemplar de lucru 1987“) au fost intercalate acum pagini şi fascicole scrise/rescrise după 1990, poate şi în 1996 (multe file poartă antetul revistei „Literatorul"). Cele trei părţi componente sunt dactilografiate la date diferite, începând din 1978 când au fost dactilografiate 70 pagini - Partea întâia. Titlul iniţial

1180	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
al romanului, înscris pe o primă pagină de titlu păstrată în acest volum, este Omul de zăpadă („Marin Sorescu, Omul de zăpadă., 1978“).
    Volumul din 1996 se deschide cu un capitol (6 pagini dactilografiate de autor la maşina proprie), conceput ca o introducere care-1 indică pe Petre Ţuţea drept unul dintre personajele principale ale romanului. Fragmentul a fost eliminat la o lectură finală şi scriitorul a revenit la varianta iniţială a Capitolului I, rescriind, însă, primele două pagini. Reproducem cele şase pagini introductive cu precizarea că unele idei şi reflecţii asupra lui Petre Ţuţea, din acest eseu, se regăsesc şi în alte texte soresciene: Un anume Ţuţea; Ţuţea şi monadele; Geniul oral - la examenul scris (Marin Sorescu, Opere IV, V, 2005, p. 1378, 1382, 817)
„PARTEA ÎNTÂI Capitolul I
    în anul 1947, când începe povestirea noastră, tânărul E. C. scrisese deja câteva cărţi, primite cu interes, ca nişte curiozităţi şi trăznăi, de un cerc intim de intelectuali români şi cu masiva indiferenţă în care «publicul nostru cititor» ştie să împacheteze tot ce e nou. Descurajat şi trădat în aşteptările lui de a revoluţiona filosofia, E. C. plecase cu o bursă a Ambasadei franceze la Paris, unde se afundase în mizerie şi anonimat. Româneşte nu mai putea scrie; franţuzeşte nu ştia bine - i se părea uneori că nu mai ştie deloc.
    Ultima carte publicată în România fusese Lacrimi şi sfinţi, în 1937. Celelalte se numeau: Pe culmile disperării (1934), Cartea amăgirilor (1936), Amurgul gândurilor (1940), Schimbarea la faţă a României (1936).
    Cărţi de versete şi profeţii catastrofice, de un nihilism absolut, unele cu pasaje pe care avea să le regrete mai târziu - acestea se înscriau perfect şi într-un fel constituiau vârful, «moţul» unui vârtej intelectual fără precedent în ţara de la poalele Carpaţilor. Nu că fuseseră scrise aceste cărţi ne interesează acum. Important pentru întâmplările acestor pagini este faptul că E. C. plecase, sau, cu un cuvânt care avea să revină tot mai des - fugise din România.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1181
    «România este ţara unde nu se vine - din România se pleacă» - ar fi spus I. L. Caragiale, ironicul fin şi tăios - a cărui cucută amară - acum îmi dau seama - se prelinsese parcă şi în stilul şi atmosfera scrierilor menţionate. Butada clasicului dramaturg şi povestitor circula acum cu frecvenţă printre intelectuali, ajustată la diverse medii şi oraşe. «Din Craiova nu se vine, din Craiova se pleacă»; «La Constanţa numai se vine şi nu se mai pleacă deloc» - (aluzie la nefericitul Ovidiu, exilat la Tomis). Plecarea lui E. C., poate pentru totdeauna, la Paris, îl lăsase pe P. Ţ. - unul dintre personajele acestui roman - fără partener de discuţie. Mai precis fără auditoriu. P.Ţ. mai în vârstă cu vreo zece ani, filosof oral şi cu o colosală dicţie a ideilor paradoxale, îl domina pe autorul «culmilor disperării». Acesta trebuia să-l asculte zile şi nopţi - scăpând şi el, din când în când, câte un aforism de care râdeau amândoi, tare, de se prăpădeau. Proaspătul parizian îl considera pe cel rămas pe malul Dâmboviţei, cu toată seriozitatea, «un geniu, cu condiţia să nu scrie». Autorul acestei cărţi a auzit chiar din gura lui E.C., de mai multe ori, această afirmaţie uluitoare. Mai târziu, când l-a descoperit pe P.Ţ. - şi l-a ascultat, a meditat la afirmaţia filosofului. Nu l-a contrazis.
    A făcut greşeala de a-1 îndemna să scrie - în ciuda interdicţiei cioraniene.
    Lacrimi şi sfinţi - ajunsese abia acum în mâna lui P.Ţ. Apăruse la Sibiu într-un tiraj confidenţial, distrus aproape în întregime chiar de autor, cuprins de remuşcări poate, mai târziu avea să regrete unele pasaje din cărţile lui de tinereţe - în orice caz mâhnit de suferinţa pe care i-o pricinuise părintelui său, preot cu frica lui Dumnezeu şi om respectat în frumoasa comună Răşinari, unde parcă se varsă şi-şi răspund mai multe guri de rai, coborând, cu păstorii, de pe înzăpezitul Făgăraş. Poate că pamfletul teribil împotriva divinităţii i se păruse chiar şi autorului demonizat - lipsit de sens. La ce bun să-ţi mâhneşti părinţii?
    Acum P.T., după lecturi succesive, ştia cartea mai bine decât autorul ei. Căuta de azi-dimineaţă prin Bucureşti pe cineva, cu care s-o discute.
    Prietenii îl evitau. La întâmplare simţea că e primejdios să vorbească. Spusese câteva fraze în staţia de tramvai - făcând trimiteri critice la Hitler şi la Stalin - lipsiţi de orice Dumnezeu - «Nici unul

1182	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
nu e de Doamne ajută» -. Lumea când pricepea despre ce e vorba se îndepărta discret, lăsându-1 singur în staţie. Spre seară se retrăsese în garsoniera lui - şi, neputându-şi stăpâni năvala gândurilor, vorbea singur.
   Văzând impresia pe care cele spuse o făcea asupra celor din jur - acum asupra pereţilor - putea să dea bice. Verbul înflorea pe buzele lui.
   O caracteristică a lui Dumnezeu - începu P.Ţ. - uitându-se la carte - este capacitatea lui de a fi absent de pretutindeni. Nu e la nici o faţă a locului. (Râse tare, zgomotos.) Asta îi conferă universalitatea. Lipseşte şi de aici, şi de colo şi de dincolo - şi asta simultan . E retras undeva în sine - nu se ştie unde anume din sinele-i, în ce ochi sau gaură neagră a acestuia. Dar dacă vei căuta anume, vezi că nu e nici acolo. împotriva acestui vacuum de dumnezeire — resimţit acut - scrie pezevenchiul de C. aforismele lui trăznite. Trăznite nicidecum de Dumnezeu, ci de însuşi Dracul. Ha-ha-ha. Nu contra lui Dumnezeu - să ne înţelegem -, ci împotriva umbrelor lui pe pământ - sfinţii. Le dăcu cu sâc. Ii calomniază. Virtuţile lor unanim admise devin păcate fundamentale. Tehnica e de a întoarce totul pe dos. «Mistica şi etica, transpuse pe un plan suprauman, dau naştere la fenomenul tulburător al sfinţeniei» - zice el. Se face distincţie între mistic şi sfânt. «Misticii se complac într-o sensualitate cerească, în voluptăţi născute din tangenţa lor cu bolţile; numai sfinţii iau greul altora, suferinţele celor necunoscuţi - şi numai ei intervin practic. Faţă de misticul pur, sfântul e un om politic». Asta îmi place mult. Până aici e odă, imn. Colosală capacitatea filosofului de a-şi insinua parfumul spunerii, în ura totală care stă în spatele frazelor. «Misticul e un om care-ţi vorbeşte de misterul tău, pe când tu taci». Vede sfinţenia ca pe o fiziologie transfigurată. „O fiziologie divină, unde inima nu numai că e simbolul universului, ci e chiar universul. Sfântul are o inimă univers, care îi dă frisonul dumnezeirii." „Iată unde duc consecinţele ultime ale inimii: în inima lui Iisus. Cerul este singura limită pentru delirul inimii. De ce sfinţii se opresc numai în cer? Pentru că sfinţenia este un cuvânt pentru acel delir." Citatul acesta mi se pare foarte bun, zice P.Ţ., fixând o muşcată - înflorită feciorelnic pe pervaz. O udă singur şi-o îngrijeşte ca pe un text ales din Kant. Mă uimeşte pe mine - continuă el - ce mă uimeşte? Vorbea
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1183
acum cu canapeaua - pe care se odihneau, în dezordine, mormane de cărţi — cu însemnări şi foi îndoite. Capacitatea lui Emil de-a rămâne candid în plină monstruozitate. Candid în miezul însuşi al scandalului - declanşat prin afirmaţii uluitoare. Ah, ce personaj! Ah, ce pezevenchi! Nici prinţul Mîşkin, care avea patalama de idiot - nu putea să spună orice, nu? - nu s-a descurcat mai bine! Asta din cauza zicerii. Paradoxurile sibianului desţărat conţin în ele anestezicul - nu ştiu cărui spray, folosit de hoţi, ca să te adoarmă şi să te fure. Banditul de Emil - banditul rostit cu mare tandreţe - ce-mi face? Ne fură toate certitudinile, ne devalizează de iluzii ca de bijuterii, de sfinţi şi de Dumnezeu, perla sufletului nostru. Nu adormindu-ne propriu-zis, ci ameţindu-ne într-un paradis al gingăşiei cuvintelor urâte. Bătu cineva la uşă. Era factorul poştal. Intrând, rămase un moment descumpănit, văzând că toată discuţia, hărmălaia care se auzea de afară, era făcută de un singur ins.
   - Aveţi două recomandate.
   Gazda semnă şi dete bacşişul de cuviinţă.
   Prima recomandată era de la ministerul la care lucra. -1 se anunţa, oficial, desfacerea contractului de angajare. A doua - o scrisoare de la... Paris. îi scria E.C. „Cher Petrache"... îl consulta dacă e cazul să se întoarcă in ţară, să moară. S-a săturat de tot. Să mai zică cineva că nu există telepatie - râse Petrache. Zilele următoare nu mai colindă prin oraş. Rămase acasă şi cu mare efort - fiindcă avea trac atunci când scria (Când scrii şi pe şi trebuie să-l cauţi în dicţionar. Dacă între timp şi-a schimbat sensul?) compuse acest răspuns:
   «Mă, Emile,
   La trăsnăiJe pe care le-ai făcut tu până acum, ce mai contează una în plus? Poţi să te şi întorci. Au ăştia nevoie de-un filosof idealist de dreapta care să îmbrăţişeze pe scenă marxismul, şi să dea un exemplu. Au nevoie de un cineva de-ăsta, ca de pâinea caldă.
   Abia acum ţi-am citit broşura pe care n-ai vrut să mi-o dai.
   Am întocmit o listă cu sfintele pe care le-ai violat lingvistic şi verbal. (Mectilda de Magdburg, Sfânta Tereza şi altele, Sfântul Francisc - vezi că acesta, după cum îi spune şi numele - era bărbat.) Mă, nu se cade aşa ceva! Poate pe tine te-o ierta Dumnezeu - că

1184	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
spurci frumos - ca strânsul cu uşa acum - „mucegăitul“ ăsta de Arghezi.
    Ce să-ţi mai spun? Aştept să vii cât mai grabnic, pentru că vreau să mijlocesc - deşi s-ar putea să fie prea târziu, o împăcare între tine şi Sfântul Apostol Pavel. Vino pe jos, că trenurile sunt nesigure. Dacă Brâncuşi a plecat pe jos, din Hobiţa la Paris, se poate face la fel şi drumul invers. Eu aici vorbesc la pereţi şi plesnesc de singurătate. Cu cei doi Mircea - nu mai am legături - unul că nu mai e aici — o fi pe-acolo? - şi celălalt fiindcă e foarte ocupat.
    - Anton Pann zice: Mamă, nu-i e la-ndemână bălaii noastre că uite vine tata cu pielea ei la spinare. Mie trimite-mi o pereche de pantofi - număr mare - numărul anului în care suntem - cu pingele de plumb. Presimt c-o să umblu mult prin ţară. Mi-e dor de tine, mă.
    Să te ierte Dumnezeu şi tatăl tău, că am auzit că suferă.
Petre Ţ.
Legiuitor concediat
    P.S. Ţii minte când eu citeam, la Berlin, pe Kurfursterdam, Pravda, ţinând-o de-a-ndoaselea, că nu ştiam literele? Acum toţi o citesc aici cum trebuie."
    Am vrut să-i scriu lui Emil: Mă, cartea ta Lacrimi şi sfinţi ţi-a fost inspirată de un vers al lui Rilke: „Trandafir, care răspândeşti un miros de sfântă goală". Aşa e? Mirosul sfintelor goale - devine automat muzică. Şi tu care nu poţi clădi decât pe fundal de oboi sau de corn englez - având această asigurare îţi poţi permite să fluturi şi biciul apocaliptic. Lucrezi cu material poetic şi cu despletiri muzicale de curcubeu - şi ai fi cel mai edulcorat creator dacă, posedând acest viciu-virtute, nu te-ai înărca de glodul insultei permanente la adresa tuturor. I-ai spurcat pe români şi pe toţi ceilalţi - popoare mari, popoare mici, cuceritoare, învinse etc. Ai luat în răspăr toate virtuţile noastre - care sunt o comoditate a vieţii - şi te-ai legat şi de sfinţi - şi de sfinte. I-auzi, ce zice «Sfinţenia este o nebunie aparte [...] Cununa de spini a lui Christos, prin imitaţia sfinţilor, a provocat mai multe suferinţe în omenire decât nu ştiu câte boli incurabile. Iisus a fost, în tot cazul, boala incurabilă a sfinţilor. Roza de Lima purta sub voal o cunună de cuie care-i provoca răni la cea mai mică mişcare. Se spune că odată tatăl său o atinsese întâmplător
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1185
la cap: şiroaie de sânge curgeau din rănile născute din această lovire involuntară. Adeseori sfânta putea fi văzută cum purta până la extenuare o cruce mare, pentru a reproduce, cu o uluitoare intensitate, Golgota amantului ceresc». Bravo, Emile! Bravo.
    «Tot ce se vede este demn de a fi urât», zici. Păi, să vezi tu ce începe să se vadă acum la noi. Tu vorbeşti despre „leşinul în divinitate". O să-ţi vorbesc odată despre „leşinul în marxism leninism" şi despre misticii noii doctrine. Te rog, citeşte Marx-Engels, Lenin-Stalin, fă-mi hatârul ăsta şi comunică-mi părerea... eventual la puşcăria unde-o să mă aflu. înainte de-a vorbi despre cărţile lui Cioran, aş vrea să vă spun ceva despre mistica fragmentelor lui. Discursul în zigzag, respiraţia sincopată. Avânt uriaş, care se frânge brusc, pentru că nu-şi poate permie să se mânjească, să se bălăcească în concretul realităţii. Nu există filosof mai aerian decât el. Fragmentele lui, nodurile acestea care par a fi când aforisme, când mici poeme, când un fel de muzică - pentru că urechea lui muzicală perfectă, cum numai Caragiale a avut la noi, îl face să inventeze partituri fără note, partituri pure... nodurile astea sunt înconjurate de-o dezlânare cosmică, un vid cosmic. Nu înveţi de la Cioran cum să te duci şi să-ţi iei o pâine, de exemplu. înveţi în schimb cum să te fereşti de „leşinul în divinitate". Ceea ce - ha-ha-ha - nu-i de colea. Pentru a-ţi procura pâinea întrebi primul şef de stat care-ţi iese în cale. «Vezi mata, primul colţ pe dreapta», o să-ţi răspundă.
    înveţi cum să fii disperat, dar să nu te sinucizi. Să stai pe culmile disperării - privind în faţă abisul de a fi om - şi rezistând tentaţiei sinuciderii - ca şi cum pe culmile disperării ai moţăi, n-ai fi cutremurat de spaimă din secundă în secundă. Copilul care s-a electrocutat de la pomul de Crăciun, punând mâna pe un bec - întâmplare nenorocită - nu moare niciodată în Emil Cioran, deşi pomul lui e conectat la cea mai înaltă tensiune şi toate fasungurile sunt defecte. Dar nu vreau să-l critic... deşi - nu dau mulţi bani pe luciditatea asta care nu face decât să omoare misterul. Sper să-l pot împăca până la urmă cu Apostolul Pavel. Numai aşa îl voi putea răscumpăra - Altfel? Aşa un mistic care l-a întrecut pe Dumnezeu... Sau cum mai spune el ... «Să crezi în Dumnezeu e bine, dar parcă e mult mai comod să te crezi Dumnezeu...» Mă Emile, astea nu sunt cumva jocuri de cuvinte?

1186
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
    Uite, chiar acum o să m-apuc să-i scriu, să lămurim nişte chestii.“
    Pe cele câteva file albe, legate la începutul şi la sfârşitul volumului din 1996 şi, marginal, pe paginile dactilografiate, Marin Sorescu a făcut numeroase precizări, a notat idei şi dialoguri, date ale lecturilor succesive şi pe alocuri propuneri de revizuire a textului - intenţii nefinalizate, multe dintre ele, datorită dispariţiei scriitorului, în acelaşi an. Pe o astfel de filă - o listă a personajelor cu identificarea câtorva prototipuri, cele mai multe, rude ale scriitorului: Riţa lu Dumitru lu Stan - mama, Gheorghe/Nicolae şi Aurel/George - fraţi; Coca!Aurora, Titu - veri; Paul/PorojnicuUPaul Miron; Florin Dumitrescu/Paleolog, în altă parte Ţuţea; Profesorul Novicencu/ Fortunescu; Av. Cosmin/Iancu Const.
VARIANTE
    Publicarea în 1999 a primei ediţii a romanului Japiţa s-a realizat după un al doilea volum dactilografiat în care au fost operate modificări ale autorului la o ultimă lectură, făcută, de asemenea, în 1996. Ca urmare, ediţia de bază prezintă, faţă de prima formă integrală a romanului, variante de structură (succesiunea capitolelor), de text şi de nume, eliminări şi adaosuri. Variantele se stabilesc între ediţia din 1999 (textul de bază - E) şi prima variantă integrală a romanului (dactilogramă cu corecturi) - Mss.
p. 787, r. 1 — p. 789 r. 11 în Mss:, variantă, cu înlocuirea numelor: Cocoş - Piţigoi. Fănica - Aurora
PARTEA ÎNTÂI
Motto :
Capitolul I
Cocoş /Piţigoi întârzia în pat, deşi se făcuse ziuă de mult şi începuse, mai că se şi terminase foiala prin cameră, fetele dereticând în sectorul lor şi acum pieptănându-se una pe alta în faţa unei oglinzi mici de buzunar, rezemată de-o carte de
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1187
chimie, iar băieţii cei mari, Titu, fratele fetelor, şi Aurel, verişorul lor, plecaseră la brutarul Marcovici care stătea undeva pe lângă biserica Madona Dudu, să-l roage să le coacă şi lor o turtă din mălaiul pe care i-l duseseră într-o geantă mare, ca de factor poştal. în felul acesta, dacă Marcovici acceptă târgul (făcea el puţin scandal la început, fugea din brutărie şi se ducea să învârtă focul în cuptorul imens, vorbind de acolo,că el nu-şi transformă brutăria lui de lux într-o vatră ţărănească şi că cine vrea să mănânce turtă să-şi vină cu ea în traistă), deci dacă le-ar fi primit mălaiul, angajându-se să le dea la prânz o frumoasă turtă aurie, coaptă la tavă, ca o plăcintă din mălai, problema numărul unu — stomacul — ar fi fost rezolvată pe ziua de azi. Erau la mare strâmtoare de vreo două săptămâni, alimentele terminându-li-se (intrase în toţi o foame de lup) şi noile provizii întârziind cu mult peste soroc.
Li se aducea din sat totul, erau acolo în camera aceea trei familii, tineri, între 11 şi 20 de ani, împărţind împreună greutăţile impuse de împrejurări, tot felul de obstacole în calea unei cariere onorabile de profesor, sau medic, ce-o fi, numai să scape de sapă şi de satul nenorocit din care fugiseră toţi ca din puşcă. Acum tot de acolo trebuia să le vină salvarea, carul cu lemne pentru gazdă — chiria o plăteau în lemne — şi cu alimente pentru ei, untură, fasole, cartofi, ceapă, niscai cârnaţi, magiun şi cam atât. Plus, bineînţeles, câteva pâini mari dospite, boace, pe care le mâncau cu poftă, cu ciorbă de cartofi, ba mai înfulecau şi după masă pâine goală, ca desert. Ccos/Piţigoi scoase capul de sub pătură. Trase cu coada ochiului dacă îi ia cineva seama. Cele două fetişcane, Coca şi Fănica!Aurora, îşi

1188	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
terminaseră de împletit coadele lungi, sănătoase ,/
trădând nişte naturi robuste, nesofisticate, şi
acum Coca umbla c-un ghemotoc de pâr, luat
de pe pieptene, să-l bage în uşa sobei, să nu-l
calce dracii de băieţi în picioare, c-o s-o doară
capul, iar FănicalAurora, elevă într-a Vl-a la
Liceul „Regina Elisabeta “, care voia să termine
cu notă mare ca să poată dă la medicină, îşi luase
o	carte şi se apucase de tocit. Cristinel, fratele
lor mai mic, o probă de puşlama fără pereche,
care de acum umbla cu ţigara-n gură şi se uita
după fete - începuse să-i miroase a catrinţă, cum
zicea Creangă — ieşise s-o vrăjească pe madam
Luniţa, una din cele trei gazde — două fete
bătrâne, Luniţa şi... şi mama lor. Trebuia s-o
înduplece să nu-i azvârle încă în stradă, cum
tot ameninţau de vreo zece zile, iar ei le asigurau
că „cel mai târziu deseară carul cu lemne trebuie
să pice". Tudor, elev în clasa întâia la „Fraţii
Buzeşti", slab şi lunguieţ la faţă, numai inimă
în el şi zvâc, se uita pe fereastră în curte la un
corcoduş, dispus să înmugurească, dacă se mai
înmuia gerul. Ştia ce urmăreşte Cocoş/Piţigoi şi-l
lăsa să se desfăşoare, li veni să râdă, aşa de unul
singur, abia reuşi să se stăpânească şi scoase un
sunet ca de tuse înăbuşită. Cocoş/Piţigoi, colegul
de clasă şi la primară, în comuna natală, şi aici
printre străini, un băiat destul de isteţ, făcu pipi
azi-noapte în pat. Pur şi simplu se pişase pe el.
p. 797, r. 5
după: în mână,	E
în Mss., eliminat: Acum, după fuga regelui, care fugise destul de încet, având timp să ia cu sine şi un întreg tren de „bunuri materiale“, ba chiar
o	valoroasă colecţie de tablouri — Birtea le zicea cadre, cum citise în ziarul local şi se bucurase chiar că ultimul bastion al imperialismului în
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1189
p. 803, r. 28
p. 805, r. 3 p. 808, r. 6
p. 811, r. 29
p. 815, r. 27 p. 820, r. 3
România îşi ia, părăsind ţara, şi cadrele cu el, trebuind noi să ne formăm alte cadre de nădejde.
după: vocabularul	E
în continuare în Mss.:
Vocabularul acesta. Parcă vorbea englezeşte, aşa
i se păru Cocăi.
familie scăpătată.	E
familie boierească pretindeau ele — şi poate chiar aşa era, care din motive necunoscute refuzaseră să se mărite.	Mss.
după: subţiri şi fine.	E
în Mss., în continuare: nu ca ale lui - butucănoase şi cu pământ pe sub ele.
după: lumină	E
în Mss.: în existenţa ei atât de mohorâtă după marea vâlvătaie de la 18 ani (un foc de paie, de fapt, dar şi acum îi plăcea să se autoamăgească).
Capitolul II	E
în Mss.: fragmentul respectiv nu este numerotat ca un capitol fiind marcat numai cu trei asteriscuri.
după: de la un partid la altul	E
în Mss.: de la naţional-liberalla social-democrat şi de aici la naţional-ţărănist sau invers.
după: ce ţi se potriveşte.	E
în Mss.: — O înfiaţi, doamna Cleo?zise tare de tot, aproape răstit, frumoasa care povestise anecdota (ori întâmplarea autentică). îşi aminti prea târziu că bătrâna are auzulfoarte fin, nu e surdă
— De ce ţipi, dragă? Da, o înfiez. Mi-a căzut mie cu tronc... Bătrânele au capriciile lor.
după: frizând absurdul.	E
în Mss.: p. (39-40), un fragment eliminat în carte:

1190	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
p. 835, r. 32
Boc - îşi aminti ea - sau nu, Gorcea, parcă Gorcea, spusese pe cel mai serios ton posibil: să plece ţărăniştii, liberalii şi toţi ceilalţi... legionarii însă trebuie să rămână în ţară. Comuniştii nu vor îndrăzni să se atingă de legionari. De altfel, continuase el, există o înţelegere cvasisecretă... între Nicolae Petrescu şi actualul subsecretar de stat de la Interne... legionarii se angajează să nu opună rezistenţă, iar ceilalţi să nu se atingă de ei... N-aţi văzut că şi cei arestaţi până acum au început să fie puşi în libertate? Nicolae Petrescu — comandantul se ocupă personal de rezolvarea fiecărui caz... Ai văzut dumneata vreunul eliberat?
— Da, răspunse Gorcea.
— Poate unul la o mie.
— Pe toţi au ordin comuniştii să-i elibereze.
— Cine le-a dat ordin?
— Comandantul.
Curios e că nimeni nu schiţase nici cel mai firav zâmbet (în afară de Ivona), deci toţi credeau cu tărie în asemenea năzbâtii.
Ivona nu-i simpatiza, bineînţeles, pe legionari — seria de asasinate comise de aceştia, culminând cu acela al lui Nicolae Iorga, ce coşmar, ce coşmar, umplându-i sufletul de groază şi oroare faţă de ce e capabilă specia umană! N-avea atracţie specială nici pentru vreunul din celelalte partide — cu care totuşi mai venea în contact, prin relaţiile de familie. Tatăl ei fusese înscris la liberali.
România are ... Domnule, e decădere.“	E
text intercalat în Mss., o „Anexă“, din care a fost eliminat, apoi, ultimul pasaj: Papa are dreptate... în această privinţă... trebuie să recunoaştem, deşi tovarăşii, când aud de papă, văd negru înaintea ochilor. Dar în timp ce ortodocşii scad, catolicii se-nmulţesc... Cum vine
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1191
asta, cum se explică? Politica lor e mai bună... Cică au şi spioni mai buni.
p. 839, r.3 — p. 840, r. 20 Domnule, un foşnet suspect ...
stupid de stafie	E
în Mss. (p. 62), variantă:
Deodată, i se păru că aude un foşnet suspect — şi până să se dumirească, oglinda se dădu la o parte şi din dulap ieşi Grozamă.
— Tu aci? se miră femeia, uitând în ce hal se găseşte, atât era de uluită de această apariţie neaşteptată. Ştia că Jenică aL ei avea obiceiul să facă farse, când mai bune când mai proaste, dar în cazul de faţă o astfel de glumă ar fi putut dărâma un om dacă ea n-ar fi avut inima tare.
— Da, dragă, ce te miri? Am şi eu voie din când în când să te controlez, în calitate de amic?
— N-ai nici un drept şi amiciţia noastră nu e de natură să... începu abia acum să se sperie cu adevărat. Ce dracu, visez? Cum ai intrat acolo?
— Da, era şi greu pentru mine...
— Şi ai asistat la toată scena asta penibilă?
— Inchipuieşte-ţi... Dar nu ca să te prind am venit... M-am ascuns aici pentru că sunt urmărit... A răsuflat povestea cu avionul... şi mă caută jandarmii peste tot... De-aia n-am vrut să ştii nici tu... Acum, că m-am dat de gol, nemaiputând să suport parfumul din rochii... zău, prea vă năclăiţi cu parfum...Mă duc... Nu vreau să-ţi fac nici ţie rău şi la urmă... m-am gândit bine... m-ar putea căuta şi aici... Pune-ţi ceva pe tine, mai zise el şi chiar luă capodul care zăcea pe covor şi o înfăşură cu gesturi leneşe dar sigure, pe după mijloc, aşa cum te legi cu un prosop, în rai - cum se legau Adam şi Eva în rai, cu prosopul, când se duceau la mese. Ieşi făcându-i din uşă un semn de pss!

1192	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
p. 842, r. 3
p. 847, r. 2
p. 849. r. 1 p. 850, r. 3 p. 860, r. 2
p. 865, r.
p. 876, r.
-36	Zice aşa: „Ascultaţi ... şi jertfe inutile.	E
textul a fost intercalat ulterior în Mss (p. 64), printr-o Anexă.
5 - p. 848, r. 3 E prea agitată ...	pe pernă.	E
în Mss.: pasajul e marcat cu o acoladă şi o notă: „De rescris'.
Partea a doua. III	E
Partea a doua. Capitolul	II	Mss.
Golanii lui Scorbelici?	E
Golanii lui Tudoran?	Mss.
9	după: faţa umbrindu-i-se dintr-o dată de
griji.	E
în Mss., tăiat: La 45 de ani, cu şase copii între nouă şi douăzeci şi cinci de ani, pentru care acum lupta cu străşnicie să-i vadă „potriviţi"— această femeie, mică de statură, cu ochi verzi şi plini de-o voinţă extraordinară, cu care reuşise să treacă peste toate amarnicele încercări de până acum, epuizată.
1 după: de pe faţa pământului	E
în Mss.: Şi ăi de rămân La urmă, vreo câţiva, îi raportează lui Stalin de executare. Pentru că acesta este ordinul lui Stalin personal.
0	după: dacă pleacă aşa repede.	E
în Mss.: un fragment barat, intitulat, marginal, Cooptarea, eliminat în carte:
Se foi puţin prin prispă şi până la urmă scoase din buzunarul flanelei un carneţel.
- Aşa! făcu ţaţa Maria, arată-i-l, să ne spună băiatul ce e acolo, că el ştie să citească, e tobă de carte.
— Uite, nene, ce mai dădu peste mine! Şi Nea Florea îi întinse carneţelul.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1193
>. 876, r. 22
— „Partidul Muncitoresc Român — Carnet de membru numărul... Truşcă Florea... Data emiterii... “ I-l dădu înapoi.
— Numai atât scrie? se miră ţaţa Maria. —Atât... Mai sunt nişte rubrici cu lunile anului...
— Un fel de calendar ?! Păi, atunci n-o fi tocmai rău... Ia vezi, mă, când cade pastele cailor... Anul ăsta?!... zise ea râzând.
— Domnule, ce netrai am avut cu muierea, din cauza asta, începu Nea Florea. Mă pomenesc într-o dimineaţă cu ai lui... Mă cheamă la poartă şi să le semnez o hârtie şi să-mi dea carnetul.
— Nu pun oameni buni, eu deştiul, să mă băgaţi voi în cine ştie ce dandana!
— Hai, bă, semnează aici, şi eşti bun de cinste. Ai muncit dumneata toată viaţa?
— Am muncit.
— E, asta se dă pentru ăi de-au muncit.
— Atunci de ce nu le dau la toţi din comună? N-au muncit toţi, eu n-am văzut un om să stea...
— Numai la ăi mai săraci...
— Mă, nu-l iau! Şi am intrat în curte. Ei mi l-au aruncat peste gard, eu l-am aruncat înapoi. Ei iar şi eu iar, zvârr! cu el peste gard. Că Maria apăruse şi ea şi-mi zicea: băga-te-aş în găoaza mă-tii — nu mă face tu de ruşine acum la bătrâneţe... să nu mai pot da ochii cu popa... Că ăştia te-ngroapă fără popă, dacă-l iei... şi cum mai dau eu ochi cu popa?
Până la urmă am rămas cu el în mână, dar văd că nu mi s-a-ntâmplat nimic rău.
după: respectat cu dumneata.	E
în Mss., tăiat: de unul din oamenii la care ţinea cel mai mult din comună, care avea să-i rămână pentru toată viaţa printre figurile luminoase pe

1194	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
p. 878, r. 7
care le-ntâlnise. Ţăranul român, aşa cum e el, în ce are mai bun.
— Nea Floreo... eu ştiu! N-o fi rău. E un semn că te respectă... oricum. De-arfi toţi ca dumneata, poate s-ar mai îndrepta lucrurile.
—Mă nene, mi luaşi o piatră de pe inimă. Pe toţi pe care i-am întrebat au zis că să-l ard şi la urmă să mă duc la popa să mă sfinţească din nou...
— Păi, aşa să faci, sări ţaţa Maria. Că aia te-nvaţă lupta de-acasă, cum să mă baţi pe mine şi să-mi iei puterea. Da mie de ce n-au vrut să-mi dea, eu n-am şi eu dreptul să mă-ncontrez?
Capitolul IV	E
în Mss. (p. 108-113), capitolul III, variantă:
CAPITOLUL III
Rătăciră vreo trei zile de-a lungul graniţei - când mai departe, când mai aproape de ea - căutând, tatonând, ciupind-o, ca pe-o coardă de contrabas, să vadă cum zbârnâie, unde e mai accesibilă. Iscodeau ţăranii, care se uitau la ei plini de nedumerire — adică de ce vor ăştia să plece? Ce, sunt criminali? S-a schimbat regimul, şi ce dacă s-a schimbat regimul? Parcă n-au mai fost şi altele? Asta nu înseamnă să pleci de la casa ta — „orfi având ei ceva pe suflet"— se gândeau — şi le dădeau, în dorul lelii, informaţiile cerute. Cei trei o luau repede din loc, să li se piardă urma, treceau în alt sat — de teamă să nu-i denunţe cineva. Jenică Grozamă era cel mai tânăr şi fugea aproape degeaba — cu sentimentul că face o ştrengărie, aşa cum fugise de atâtea ori de la şcoală. Ii plăcea aventura în sine. Plus un orgoliu „de puţoi" de-a se crede important,
„ căutat", dând să se înţeleagă că ar fi deţinătorul cine ştie căror secrete. Era, spre deosebire de Paul Porojnicu şi de Tache Frumuşanu, mereu
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1195
încruntaţi şi oarecum cu fiica în oase, mereu bine dispus, dând totul pe glumă. Le spuse tovarăşilor de drumeţie — uite că ne-am văzut şi tovarăşi — de tovarăşi am fugit, şi-ajungem tovarăşi înaintea lor!
— De drum, făcu morocănos Porojnicu.
— Vedeţi voi vacile alea? Hai să le hăcuim, intrăm în pielea lor şi trecem graniţa cu câte un smoc de iarbă-n gură. Nu se uită la noi nici dracu.
— Şi dacă dă peste tine vreun taur? zise de data asta cu toată gura şi Tache Frumuşanu.
— Copilul, oricum, mi-l scoţi tu, tot eşti doctor de femei...
Se opriră sub un gorun mare, să se mai odihnească.
— Băi, ytu-i mama măsii, mi s-au făcut picioarele cât ghiulelele... Parcă joc în ţeste. Dacă nu deşurubez borcanul, explodez dracu, parcă-i o mină — făcu Jenică. Unde p... m... e şi Occidentul ăla... vedea-l-aş belit şi cu luminile arse... Bă, eu nu mai merg, mă-ntorc de-aici.
— Mă, Jenică, tu eşti copil? Stai, că mai epuţin... Cum se-ntunecă... gata!
— Vezi c-au pus ocheanele pe noi, zise Tache. Dinspre linia frontierei, soldaţii de la pichet, care se vedeau din cauza distanţei ca nişte pitici, parcă le făceau semne să se apropie...
— Sunt grănicerii noştri sau sârbii?
— Ai noştri, ai noştri.
— Atunci, să mă pupe-n găoază...
— C-un glonţ, poate...
— C-un dum-dum, în pastele mă-sii, să-mi iau grija, că m-am săturat!Jenică era extenuat, asta se vedea din volumul mereu sporit de înjurături pe metru pătrat şi din teama din voce, chiar când făcea cel mai reuşit spirit.
Au avut noroc de-o noapte întunecoasă, înnourată. De câteva ori începuse să plouă, ei

1196
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
erau destul de uşor îmbrăcaţi — ca să-i ia vântul, să-i mai ducă şi vântul în Occident, împinşi de vânt, forţa de locomoţie a fugarului. Lundu-şi inima-n dinţi, spre miezul nopţii, se strecurară printre pichete — după ce ascultară cu urechea la pământ, cum se îndepărta patrula. „Căcat“, n-aud nimic. Mi-a intrat pământ în ureche, până-n creier" — făcu Jenică.
- Pss! dobitocule!
Trecură. Merseră o vreme prin zona neutră, începu să latre un câine — undeva la sârbi — trecură înapoi în România, după aia înapoi - şi se rătăciră. Nu mai putură în ruptul capului să se orienteze — încotro e România şi încotro ţara lui Tito. Câţiva kilometri orbecăiră în lungul graniţei şi e o minune cum n-au fost prinşi. Spre ziuă se aflau la vreun kilometru în spatele frontierei sârbeşti. Trecuseră.
- Dacă n-am trecut de vreo treizeci de ori graniţa în noaptea asta, fac pariu...
- Trebuia să ne răzbunăm într-un fel pe spaima noastră. Ne-am făcut atâtea griji, în legătură cu asta, am stat zile în şir cu inima cât un purice să nu ne prindă — şi poftim ! am umblat brambura pe frontieră o noapte întreagă, „forţând-o “ cu succes de o sută de ori, mama mă-sii — eu nici nu mai vreau altă profesie, rămân trecător de graniţă de profesie...
- Termină, mă... Ăia care vin ori fi sârbi... sau români? făcu Paul speriat... Unde-om fi? Câţiva inşi, îmbrăcaţi incert între ţărani şi târgoveţi se apropiară de ei. Tache întrebă în sârbeşte încotro vine Vârşetul. Intr-o sârbească la fel de stricată li se răspunse că nu ştiu.
- Fac pariu că sunt tot români, spuse Jenică, după ce grupul se îndepărtă. Când or fi văzut ai noştri atâtea urme pe frontieră!... Cred c-a
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1197
trecut un judeţ întreg. Adevărul e că fugarii avuseseră într-adevăr un noroc extraordinar. Mai multe grupuri de fugari se semnalaseră la vreo zece kilometri mai jos şi altele la zece-cincisprezece kilometri mai sus şi, alertaţi, grănicerii fuseseră prinşi în acţiunea de prindere — ca să zicem astfel. Avuseseră loc şi schimburi de focuri. Doi dintre soldaţi fuseseră ucişi, întunericul şi ploaia într-adevăr îi protejase pe cei trei cum nu se poate mai bine, cu toată dezorientarea lor şi scălămbăiala, vreme îndelungată, pe graniţă, ori în zona neutră. Spre seară erau la Vârşet. Se duseră la preot şi-l rugară să-i ajute. Acesta le spuse aspru că mai bine nu-l căutau. Va fi nevoit să-i denunţe.
— Cum, Sfinţia Ta?
— Foarte bine, altfel o păţesc rău de tot.
Ieşiră în fugă din biserică. Cum trecea un camion pe stradă, alergară şi se urcară în el, din mers.
— Unde ne-o duce, ne-o duce, făcu Jenică. Peste vreo oră, camionul avu o pană. Şoferul dând cu ochii de ei se holbă, Jenică începu să-i explice prin înjurături că merg „spre Occident" băga-te-aş în aia mă-tii cu Occidentul tău cu tot. Cine mă-sa a făcut lumea asta împuţită, tâmpitule... şi aşa mai departe... până când omul..., exasprat, le răspunse în cea mai curată românească:
— Bă, vite-ncălţate ce sunteţi... fiţi atenţi că dacă ne prind jandarmii ne împuşcă pe toţi. Pe voi ca spioni şi pe mine ca pe un complice. Vă rog să dispăreţi imediat. Vă priveşte ce faceţi. Bucuroşi că au dat peste un om cu care „să se înţeleagă", oricum vorbeau aceeaşi limbă, flăcăii îl ajutară să-şi umfle şi să vulcanizeze anvelopa, încercând să-l tragă de limbă în Legătură cu situaţia reală. Şoferul, îl chema

1198
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Teaşcă, era în continuare foarte speriat. Se uita peste câmp, ca si când ar fi aşteptat să apară jandarmii călări şi să-i împuşte pe toţi. Le relată câteva cazuri de inşi... fugiţi din România, care fuseseră împuşcaţi fără multe mofturi. Singura soluţie, după el, era să se predea. Atunci situaţia li s-ar fi îndulcit. Altfel tot aveau să fie prinşi — se fac razii dese, trenurile sunt înţesate de organe jandarmereşti şi nu există scăpare.
— Stai, mă, frate-meu, făcu rotofeiul de Paul. Noi ne-am expus gloanţelor grănicerilor ca să scăpăm încoace şi acum peste ce dăm?... Unde e libertatea?
— E singura soluţie de a se face curăţenie în ţară. De peste tot au năpădit ungurii, bulgarii, cehii, românii. Nu se ştie ce hram poartă. Unii sunt pur şi simplu criminali, de drept comun. Organele noastre sunt foarte drastice. In plus... şi aici Teaşcă, după ce mai aruncă o privire în jur, spuse cu voce joasă — în plus... şi miliţia lui Tito e împărţită. Unii sunt stalinişti, vechea gardă n-a putut să-i dibuie pe toţi. Alţii sunt antistalinişti. Depinde peste ce anchetatori picaţi.
— Şi noi ce să spunem, ca să cădem bine?
— Spuneţi c-aţi fost persecutaţi de oamenii lui Stalin, numai să nu picaţi peste vreun plutonier de-ăsta stalinist... Şi după un moment de gândire: nu puteţi să treceţi graniţa înapoi?
— Noi, înapoi?
— Da...
— După ce-am dansat o noapte întreagă printre mine şi sârmă ghimpată?
— Oricum, v-ar judeca ai dumneavoastră... cu aceasta Teasco, văzându-se cu roata dreasă, se sui în cabină dând, mai întâi, mâna foarte cordial cu fiecare şi porni cu mare viteză. Flăcăii se pomeniră în câmp. „In câmp, în ţară
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1199
străină" — începu să fredoneze Jenică. O luară înapoi spre Vârşet. După ce intrară în oraş, văzură o căruţă, mânată de un plutonier, care trecând pe lângă ei, încetini şi-i privi bănuitor. „ Omul nostru “ — nu ştiu care zise. Făcură semn să oprească. Se suiră şi Paul, ca mai calm, ştiind şi un pic de rusească începu să-i explice. Din când în când punea mâinile una peste alta şi făcea semnul legatului. Plutonierul se pare că înţelesese şi din vorbe, cu cine are de-a face. Puse mâna pe armă şi le făcu semn să coboare. Coborâră cu inima cât un purice. „Ne împuşcă aici pe toţi trei1 — se gândiră. Când îi văzu jos, omulsrânse hăţurile, c-o mână, cu cealaltă îşi trecu puşca la spate şi-o porni ca vântul. Merseră la popă. Acesta, văzându-i, dădu să intre în altar, dar Paul îl opri, îl apucă de anteriu şi-l imploră să-i ajute. „Bine", fu răspunsul. „ Veniţi aici mâine- dimineaţă la 9."
A doua zi, la ora fixată, se aflau în faţa bisericii. Apăru şi părintele. N-apucară să schimbe nici un cuvânt că se şi pomeniră înconjuraţi. Jandarmii îi arestară. De aici încolo viaţa lor se acceleră. Timp de câteva luni trecură prin experienţe nemaipomenite, pe care dacă le-ar fi auzit povestite de alţii le-ar fi crezut de domeniul fantasticului. Cu toate că la interogatorii susţinuseră sus şi tare că au trecut graniţa spre a scăpa „deprigoană", cu toate că declaraţiile lor — erau în celule separate — coincideau, fură consideraţi suspecţi şi condamnaţi la muncă silnică, ori la lagăr — nu înţeleseseră bine. Cei care-i anchetau se pare că simpatizau cu Stalin şi declaraţiile lor nu făcuseră decât să-i înfurie şi mai rău.
p. 885, r. 3-33 „Mă numesc Ion Grozamă ... O adevărată
bandă rulantă...	E

1200	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
în Mss. (p.l 14), variantă:
„Mă numesc Ion Grozamă (Jenică). Sunt din Craiova, România (str. Madona Dudu, nr. 3. Comunicaţi părinţilor mei decesul meu. Şi un P. S.: Văf... muma-n c... la toţi“).
Noaptea se pomenea sărind drept în sus, ţipând: „Se îngroaşă, se îngroaşă!“ Visa că rămâne picior de pod. „Ia te uită, domnule, cum mi-a fost dat să sfârşesc “ — se gândea. Şi chiar azi, trecuse la un pas de moarte, constatând la o smucire a macaragiului, când începuse să se bălăngăne în aer, că centura i se slăbeşte. Se prinsese... la timp cu mâinile de frânghie şi aşa ajunsese pe mal. Dârdâise apoi, de frică, vreun ceas şi refuzase să mai execute ordinul. Macaragiul îl raportase. Urma să-şi primească pedeapsa. Nu ştia ce pedeapsă. Deocamdată făcea parte din banda rulantă de umplut saltele.
p. 887,	r.	17	Tache-	E
Vasile -	Mss.
p. 889,	r.	4	după: la adresa neveste-sii	E
în Mss.: tăiat: şi în general a unguroaicelor care, mărturisea că-i plac, cunoscuse odată una şi ar avea poftă să le aibă pe toate.
p. 899, r. 1 - p. 902, r. 5 Asta se întâmpla nu numai cu lehuzele, ci şi cu cei schilodiţi între timp.	E
variantă: Asta se întâmpla nu numai cu femeile acestea, ci şi cu cei inapţi de muncă în general. Cei mai mulţi cereau	Germania. Mss.
    Varianta publicată în carte (p. 900, r. 12 - p. 902, r. 6), ultima, a fost scrisă în 1996. Sintagma din prima variantă - „evadarea cu scaunul" a fost înlocuită cu „demisia cu scaunul", probabil pentru că textul este scris în anul când Marin Sorescu, reflecta el însuşi la „demisia" din funcţia de Ministru al Culturii.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1201
p.900, r. 12 - p. 902, r. 6 Purta scaunul acela rablagit ... şi-o
rupse la fugă.	E
în Mss. (p. 131-132), variantă : călise. Problema era cât o să-l ţină călirea aceasta şi dacă ea se dovedea bună pentru orice fel de vitregie a sorţii. Jenică era îngândurat şi nu ascultase povestea lui Paul decât c-o ureche. Peste câteva zile tot lagărul află vestea senzaţională a evadării cu scaunul. Un individ se plimbase cu un scaun în mână prin lagăr, lăsând să se înţeleagă că e trimis să-l ducă dintr-un loc în altul, sărise sârma ghimpată şi cu scaunul în braţe o luase cu paşi normali peste câmp. Asta ziua în amiaza mare şi sub privirile indiferente ale sentinelelor, care, văzându-l atât de calm, de preocupat să care scaunul, crezuseră că e trimis să-l ducă vreunui şef aflat undeva la vânătoare. După ce ieşise din bătaia puştilor omul mărise pasul, fără a lăsa scaunul din mână. Se descotorosise de el numai după ce intră în pădurice. O luă la fugă şi seara se afla departe prin pădurile de la poalele munţilor. Nu se considera scăpat. De fapt, nici nu voise să evadeze atunci. Luase scaunul să se urce pe el să se spânzure de sârma ghimpată. Voia o moarte simbolică, dacă tot era hotărât să moară, măcar să aibă o moarte emblematică. îşi şi vedea poza prin ziarele occidentale: „Un deţinut din lagărul... îşi pune capăt zilelor spânzurându-se chiar de gardul de sârmă ghimpată Văzând însă că poate sări, cu scaun cu tot, trecuse, să se spânzure în partea cealaltă. Acolo însă îşi schimbase gândul şi o luase peste câmp. Haida-haida, haida-haida, se aştepta în orice moment să-l găsească glonţul. La un moment dat chiar i s-a părut c-a murit şi că merge aşa în virtutea inerţiei. In virtutea inerţiei merge pe

1202	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
lumea cealaltă. După prima zi, lui Jenică începu să-i mijească speranţa c-ar putea scăpa. Era sigur că se porniseră vânători pe urma sa, dar avea încredere în steaua lui — acum începuse să creadă că are într-adevăr o stea norocoasă, el trebuie numai s-o mai lustruiască din când în când, să se suie pe scaun şi să mai dea cu mâna pe ea, o dată, de două ori pe lună. Fata în casă. Fata în casa norocului său! Merse tot mai adânc prin păduri, coborî văi, urcă pe stânci, mergea în neştire ca un somnambul. Bineînţeles, se rătăci. Adică nu ştia încotro se îndreaptă. Unde se ajlă. In ce ţară? In ce lume? Am spus că uneori se considera, îi venea să se considere, mort. Ceea ce îl aducea la realitate, era foamea continuă, care îl chinuia îngrozitor. Şi gerul. Sus mai era încă zăpadă. Hainele i se zdrenţuiseră repede, cizmele de cauciuc cu care plecase erau acum fără tălpi. Câtăva vreme se hrăni cu măceşe uscate, păducele, rădăcini, ca pustnicii. încercă să prindă vreo păsărică de pădure — indiferent ce
— nu reuşi. în lagăr amicii lui aşteptau cu inima cât un purice deznodământul. De câte ori era adus vreun nou prizonier, fie viu, fie ucis, se ducea tremurând să-l recunoască. Benoclul rămăsese la Tache. într-o dimineaţă uitându-se în zare i se păru că vede o mogâldeaţă alergând după o altă mogâldeaţă. Una în patru labe, alta în două. II chemă pe Paul: - Ia uită-te şi tu, mă, ăla nu e Jenică?
— Ba el o fi.
— Şi ăla din faţa lui ce e?
— Un lup...
— Dumnezeule! Fuge după Lup, să-l mănânce. A ajuns omul zăpezilor şi mănâncă lupi.
— Ar fi în stare. E genul Lui.
p. 902, r. 27
Capitolul V
E
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1203
în Mss. (p. 132) - fragmentul nu este marcat ca un nou capitol.
p. 902, r. 28 - p. 903, r. 34 Vorbea de două ceasuri ... cădea
într-o sâmbătă.	E
variantă în Mss.:
înalt, ras în cap, cu alură atletică, îmbrăcat într-un costum bine croit Gogu Rujea era omul care făcea impresie, chiar dacă n-ar fi deschis gura să vorbească. Impunea respect, în primul rând consideraţia de care automat se bucură sportivii. După ce-l ascultai, creştea în ochii tăi. Era tipul de orator ambulant, care a descoperit magia existentă în cuvinte şi ştie s-o scoată la iveală, lovind cu amnarul vorbele, exact acolo unde sar scântei. Vorbea de două ceasuri în acceleratul Bucureşti- Timişoara şi nimeni din compartimentul de clasa a-ntâia nu mai izbutea să articuleze o frază. Ceilalţi călători doar chicoteau, ziceau „da", „desigur!", „e grozav", „asta e bună". Paradoxurile şi logica omului îi amuza grozav. O singură persoană, un domn bărbos, ca un popă, de vreo patruzeci şi cinci de ani, se arăta mai rezervat. Ba închidea ochii, ba se cufunda în lectura unui ziar pe care-l ţinea pe genunchi. Pornind de la Keyserling, Rujea făcea „analiza spectrală a Europei", în situaţia creată după război. Din războiul acesta Europa n-a pierdut decât metafizica — asta e cea mai mare pierdere a ei. Nemţii l-au pierdut pe Kant, grecii pe Platon, franţuzii pe Descartes.
— Iar noi pe cine? reuşi să articuleze o doamnă.
— Noi? Pe... mine! Ha-ha-ha. Adică pe toţi. Ce-i spunea Goethe lui Eckermann la 5 martie, anul... ? îi spunea [nescris de autor]
— Greşit! interveni deodată domnul cu barbă. Eckermann nu notează asta.
Toţi ceilalţi rămaseră perplecşi.

1204	NOTE.	COMENTARII.	VARIANTE
>. 904, r. 33 - 905, r. 3 Goethe asta i-a spus-o... l-a revigorat. E
text intercalat în ultima variantă.
Bărbosul se numea ... plină de purici.	E
variantă în Mss.:
Omul cu barbă se numea Florea Dumitrescu,
un om de o vitalitate ieşită din comun, a cărui
viaţă se înscrie la limita dintre realitate şi
imaginaţie.
începutul Capitolului VI	E
Capitolul IV	Mss.
Fiii lui Ciosvârtă ... şi de-al de-ăştia.	E
în Mss. (p. 165) câteva nume sunt adăugate
marginal, cu cerneală, la o ultimă lectură.
Aceste nume sunt: Cristoiu, Ţeposu, Văcaru,
Chifu, Mânzatu.
odraslele lui Ţeposu?	E
odraslele lui Răscrâncea	Mss.
    După Capitolul VI (E), în Mss. urmează Partea a treia. Pe ultima filă a capitolului (în Mss.: CapitolulIV, p. 181), însă, o notă indică intercalarea aici a două capitole aflate la sfârşitul volumului: „Urmează p. 241-253 şi Mielul cu ciucure1. Aşadar, capitolul (paginile menţionate) care încheia romanul în prima variantă a devenit Capitolul V7/din Partea a doua; Mielul cu ciucure (devenit Capitolul VIII), inclus în structura romanului după legarea în volum, încheie Partea a doua.
    Prin această ultimă ordonare a capitolelor, au fost grupate în Partea a doua şi în Partea a treia episoadele celor două planuri tematice; astfel cel extras din substanţa biografică, cu amintiri disparate din Bulzeşti (unele nedefinitivate stilistic), configurează în finalul romanului un alt La Lilieci.
p. 945, r. 27 Capitol VII publicat prima dată în „Viaţa românească", nr. 1, 1991, p. 29-35. în Mss. (p. 241), două însemnări mss.:
    „Mai spre sfârşitul romanului. Un personaj. Poate Jenică. “
p. 905, r. 4-10
p. 918, r. 8-11 p. 931, r. 8-11
932, r. 9
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1205
    „Foarte bun tonul. De continuat în felul acesta mai pe sub pielea convenţiilor.
Ideea: anchetator, anchetat şarpele şi broasca.
    Mss., p. 244, verso, însemnare mss.:
    Şi ce frumos zice Shakespeare: „Suntem plăsmuiţi din aceeaşi materie ca şi visul, iar scurta noastră viaţă e înconjurată de somn Pot să-ţi spun şi ce engleză — l-am auzit pe un actor dându-şi aere — vorbind engleza ca un algerian franţuzeşte.
    In „Furtuna" spune Sh[akespeare] chestia asta aşa de frumoasă.
    — Pe-asta nu cred c-am citit-o.
    - Dacă o citeai o ţineai minte — Eşi f. vizuală...
p. 956, r. 12	Ce	înţelesese	el	din	discuţia cu doctorul. E
în Mss. (p. 253), la sfârşitul fragmentului, însemnări: „îl duce să se întâlnească cu Gherghina [...] Era tunsă /Nu se cunosc"; „Să se întâlnească acolo cu ceilalţi intelectuali -
Ţuţea ţine marele său discurs în puşcărie «Despre fiinţă»... (Despre respiraţie), ceva abstract. Vorbeşte tare în celulă. Gardienii ascultă şi-şi şterg lacrimile cu baionetele “;
                „Poate fi luată şi separat, ca o nuvelă ". r.	13	Capitolul VIII	E
în Mss., capitolul poartă titlul Mielul cu ciucure.
p. 969,	r.	21-28 finalul părţii a doua: Vremea asta,	perioada
asta, ... Sacul cu bani al exploatatorului.	E
în Mss. p. 253, verso, scris cu cerneală.
p. 970,	r.	1	Partea a treia IX	E
în Mss. p. 182: Partea a treia. Capitolul V
p. 990,	r.	4	după: Se feresc să nu-i bată.	E
în Mss., la sfârşitul capitolului, o însemnare dezvăluie intenţia scriitorului de a reveni asupra finalului de capitol: „Două-trei fraze/
o	pată de culoare ..."

1206
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
r. 5
p. 992, r. 27
p. 992, r. 28 -
p. 995, r. 28 p. 1020, r. 29-
r. 16, 17
Capitolul X	E
Capitolul VI	Mss.
după: Le apucase parca pe toate bâzdâcul. E în Mss., un fragment eliminat (dezvoltat în capitolul următor):
El stătea pe prispă şi se uita pe uşa deschisă. Şi după câteva ocoale în cerc, într-o parte şi-n alta, după chicotele şi ţopăiturile care se auzeau până departe, că într-o curte vecină un câine se sesizase (din oficiu) şi începuse să latre, schimbându-şi însă lătratul într-un urlet prelung, „a mortdeci după tot acest bairam şi tămbălău, această explozie de bucurie al cărei tâlc Tudor nu-lpricepu, hora se opri dintr-o dată. îşi luară pâinile de pe cap, puseră sticlele jos. Se duseră lângă pat şi începură să bocească deasupra moartei. Acest plâns, oricum era mai de înţeles decât veselia dinainte.
p. 1021, r. 17 capitolele XI, XII	E
în Mss. (p. 208-240): Capitolul VII şi Capitolul VIII- text cu multe corecturi mss., cules la maşina de scris a scriitorului.
— dom' A mărăşteanu	E
în Mss., iniţial, - dom’Hurezeanu
- 1021, r. 9 Gheorghe găseşte ... Numai
vibrarea mea de a fi lipsă ! ... eclipsă.	E
text lipsă	Mss.
„Ăştia zic că e pace, dar asta e pace?“
Nu, că şi ei zic că e lupta pentru	pace.	E
în Mss., text adăugat (cerneală) la corectură.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1207
PROZĂ SCURTĂ
(p. 1025)	LIVIU
    Schiţă, datată: Martie 55, Sibiu.
    Publicată prima dată de George Sorescu în volumul Marin Sorescu, Proză scurtă, Editura Scrisul Românesc, Colecţia „Marin Sorescu“, Craiova, 2003, p. 11-14.
(p. 1029)	LIVIU LA DANS
    Schiţă, datată: Martie 55, Sibiu. Publicată prima dată de George Sorescu în voi. cit., p. 14-16.
(p. 1033)	LA „PACEA“
    Schiţă, datată: Martie 55, Sibiu. Publicată prima dată de George Sorescu în voi. cit., p. 17—20.
(p. 1038)	NELLU
(portret)
    Schiţă, datată: Martie 1955, Sibiu. Publicată prima dată de George Sorescu în voi. cit., p. 21-23.
(p. 1042)	NIŢĂ
(portret)
    Schiţă, datată: Martie 55, Sibiu. Publicată prima dată de George Sorescu în voi. cit., p. 23-25.

1208
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
(p. 1044)	PRIMUL	SĂRUT
    Schiţă, datată: Aprilie *55. Publicată prima dată de George Sorescu în voi cit., p. 25-27.
(p. 1047) S-AU CUNOSCUT... STÂND LA COADĂ
(fragment dintr-un scenariu de fdm)
Nedatat. Publicat de George Sorescu în voi. cit., p. 27-30.
(p. 1051)	STRADA
    Schiţă, publicată prima dată în „Luceafărul", nr. 13 (96), 1 iulie 1962, p. 3; republicată de George Sorescu în voi. cit., p. 30-32.
(p. 1053)	SUB	PĂLĂRIA	DE	SOARE
Schiţă. Publicată prima dată în „Luceafărul", nr. 16 (99), 1 august
1962, p. 3; republicată de George Sorescu în voi. cit., p. 35-37.
(p. 1056)	BIGUDIURI
Nuvelă. Publicată prima dată în „Luceafărul", nr. 18 (101),
15 septembrie 1962, p. 7; republicată de George Sorescu în voi. cit., p. 41-44.
    Personajul principal, Zarbă, este preluat în La Lilieci.
(p. 1060)	IMPRUDENTA
Nuvelă. Publicată prima dată în „Luceafărul", nr. 3 (110),
1 februarie 1963, p. 9; republicată de George Sorescu în voi. cit. p. 44-48.
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
1209
(p. 1065)	O	EROARE	LA	CEI VECHI
    Nuvelă. Publicată prima dată în „Luceafărul", nr. 3(110), 1963, p. 9; republicată de George Sorescu în voi cit., p. 48-54. Personajul Nae Banţa se regăseşte în La Lilieci.
(p. 1072)	SPARTANII
    Nuvelă. Publicată prima dată în „Luceafărul", nr. 15 (122), 20 iulie 1963, p. 5; republicată de George Sorescu în voi. cit., p. 54-58.
(p. 1077)	PROCES-VERBAL
    Nuvelă. Publicată în „Luceafărul", nr. 19 (126), 14 septembrie
1963, p. 9; republicată de George Sorescu în voi. cit., p. 58-63.
(p. 1083)	SCHIMB	DE	LOCUINŢĂ
(Set cu sesizări)
    Nuvelă. Publicată prima dată de George Sorescu în voi. cit.,
p. 64-67.

REPERE CRITICE
   E cazul s-o spun de la început: Trei dinţi din faţă este roman în toată puterea cuvântului, roman epic şi nu manifestarea unei conştiinţe lirice în materie narativă, cum poate se aşteaptă aceia care ştiu scrierile anterioare ale lui Marin Sorescu. Teatrul său e poetic, vehiculând personaje-simboluri şi dezvoltând sugestiile unor metafore structuratoare, eseistica de asemeni porneşte din îndemnul trăirii lirice a subiectelor; romanul în schimb e clădit pe observaţie şi psihologie, pe descriere de medii şi comportamente umane, pe răsfrângerea unei lumi complexe, datată istoric şi încadrată social.
   Ceea ce leagă această nouă scriere a lui Marin Sorescu de spiritul întregii sale creaţii este prezenţa ironiei, a ironiei ca mod lucid al distanţării de mentalităţile filistine, ori de trăirile simulate, inautentice. Emfaza stilistică este şi ea unul din mobilurile acţiunii de discreditare, menţinând mereu trează verva ironică a scriitorului. El se preface că a fost mânat fără voie către un loc comun literar şi îşi cere iertare că apelează la el neavând ceva mai „nou“ la îndemână [citat\, mimând, aşadar, neputinţa de a părăsi inerţiile stilului emfatic, dar în fapt ruinându-le tocmai pentru că le foloseşte în chipul acesta. Textul romanului e plin de asemenea jocuri subminatoare care au rostul să susţină spiritul ironic. Primejdia e în aglomerare şi într-adevăr, în anumite zone, romanul face abuz de butade, calambururi, mică anecdotică, toate savuroase în sine dar aplecând naraţiunea spre şarja uşoară. M-am temut să nu fie aceasta factura cărţii întregi, însă lucrul

1212
REPERE CRITICE
nu se întâmplă fiindcă miza autorului este cu mult mai mare decât discreditarea unor formule de limbaj literar. El are de urmărit evoluţia unor destine în vremuri complicate şi dramatice, iar tonalitatea spumoasă şi înveselitoare a naraţiunii, prezentă mai ales în primele capitole, este o muzică de uvertură care nu anunţă toate temele operei. Cu cât înaintăm în roman urcă spre suprafaţă latura gravă a evenimentelor înfăţişate, prind relief conflictele morale, dramele nerealizării unor tineri loviţi de viaţă încă înainte de a înccepe s-o trăiască propriu-zis. [citat]
    Este vorba în carte de acelaşi deceniu 6 ce obsedează proza românească de azi, mereu doritoare să-i lumineze alte şi alte feţe, să-i înţeleagă mecanismele adânci, esenţa dramelor umane pe care le-a produs în împrejurări ce au marcat existenţa contemporanilor cu o pecete unică. [...]
    Aceasta e tonalitatea cărţii: degajată, spirituală, „neserioasa ‘ dacă vrem, la primul nivel; însă din profunzime răzbat ecourile dramei în care sunt prinşi, aceşti „tineri furioşi" ai anilor ’57, mereu în atac spre a-şi conserva candoarea şi visele, dar ineficienţi până la urmă în tentativa lor. Din repulsie faţă de ipocrizie şi sentimentalismele găunoase ei promovează spiritul sfidător până la agresivitate, spun oricui în faţă adevăruri crude, şochează prin afişarea unor moravuri scandaloase fără a le cultiva însă într-adevăr, fiindcă demonismul lor este numai jucat. Strategia aceasta nu-i ajută totuşi şi-i vom vedea doborâţi la capătul unei zbateri care-i consumă. Sculptorul va muri înecat (accident sau sinucidere? lucrurile nu sunt limpezite), iar Tudor va executa, fără vină, câţiva ani de detenţie în urma unui denunţ răuvoitor.
    La fel ca oriunde în literatura lui Sorescu şi aici e o cursă continuă pe muchea dintre grotesc şi tragic: când ne credem mai confortabili instalaţi în comedie ceva ne contrariază, proiectându-ne în alt spaţiu de înţelegere, din acest amestec scriitorul obţinând nu o dată efecte tulburătoare. [...] Romanul e construit pe largi planuri şi impune prin naturaleţea cu care sunt străbătute medii diverse: Bucureştii de acum două decenii, împrejurimile, provincia, viaţa de sat, de uzină, boema artistică ş.a.m.d. Ca narator, autorul nu pierde nici un fir şi dă o compoziţie articulată strâns după logica internă a faptelor; e acut în descrieri, în portrete,
REPERE CRITICE
1213
în relevarea amănuntelor mărturisitoare, plimbând asupra lumii evocate puternice proiectoare de film neorealist: mari imobile bucureştene foind de locatarii grăbiţi să utilizeze dependinţele comune, răsunând de rumoarea vocilor, apoi străzile marelui oraş inundate de oameni la orele de vârf, apoi parcurile, cartierele de margine, autobuzele, gările, micile restaurante, în fine toată agitaţia de zi şi de noapte a metropolei care, adusă în carte, dă senzaţia deplin autentică a tumultului vieţii.
(G. DIMISIANU, Romanul ironic, „România literară", nr. 20, 19 mai 1977)
   Marin Sorescu este un observator al prozaicului cotidian colorat după împrejurare de umor sau de absurd. Prima întâlnire cu Olga are loc pe culoarul unei băi publice. A doua la coada unde proprietarii maşinilor de scris vin cu ele la verificare. De aici Tudor o duce pe Olga la el acasă să-i ofere o cafea după reţetă proprie [...]
   Semnificaţia cărţii e bine dezvăluită de subiectul ei şi meandrele lui nu-s întâmplătoare. Autorul încearcă să caracterizeze prin ele viaţa aşa cum o înţelege: fără o logică evidentă, fără putinţa de a fi supusă raţiunii. Ilogică e şi comportarea Olgăi şi a Dianei care reflectă în comportamentul lor mişcarea surprinzătoare a vieţii.
   Marin Sorescu concepe romanul ca pe o proză saturată de autenticitate. De aici o colecţie de fapte autentice, dar unidirecţionate care împing romanul uneori în teritoriul prozei satirice. Ceea ce i se poate reproşa este încărcătura suplimentară mai peste tot. Chiar subiectul este extrem de încărcat, excedentar ca amploare faţă de semnificaţiile pe care îşi propune să le transmită. Dincolo de toate acestea, şi de o notă de vulgaritate care mimează uneori ironiile din roman, examenul de prozator al lui Marin Sorescu a fost trecut cu bine. Trei dinţi din faţă e de fapt un roman de dragoste deghizat, dovedind o mare sensibilitate la grotesc, în care eroul şi femeia sunt privite mereu fie cu ironie, fie cu tristeţe.
(M. UNGHEANU, Marin Sorescu. Trei dinţi din faţă, „Luceafărul", nr. 23, 4 iunie 1977, p. 2)

1214
REPERE CRITICE
    Marin Sorescu dirijează cu luciditate hazardul, conferindu-i o funcţie obişnuită în romanul modern: aceea de discreditare a aurei de „erou literar", de contrazicere sistematică, ingenioasă a aşteptărilor cititorului, de demonstrare a unei adevărate virtuozităţi stilistice, în registru parodic. Este vorba, într-un cuvânt, de demitizare, direcţie literară modernă captivantă, dar la un moment dat autodevoratoare, în care a excelat întotdeauna autorul spectaculosului volum de debut Singur printre poeţi.
    Ca să poată gusta cu adevărat romanul lui Marin Sorescu, cititorul trebuie deci să fie familiarizat cu stilurile prozei de azi şi, totodată, să aibă ochiul exersat în urmărirea mişcărilor rapide, fulgerătoare executate de tăişul de sabie al ironiei. Ca de obicei, scriitorul îşi ironizeză şi propriile formulări, dându-ne impresia că nu-şi ia textul în serios, alăturându-i-se pentru a-1 completa cu detaşare şi tocmai de aceea spulberându-ne orice urmă de neîncredere în trucurile literaturii. [...]
    ...Lumea în care îşi urmează personajele traiectoriile lor browniene este aceea cotidiană, violent cotidiană. Marin Sorescu este un atât de atent observator al străzii cu tramvaiele huruitoare, al restaurantului ticsit, al locuinţei de bloc, încât aproape că ne face să tresărim la gândul că ne-am putea zări în mulţimea filmată de el cu aviditate, ca pentru un jurnal de actualităţi. [...]
    Romanul Trei dinţi din faţă, dezinvolt şi alert, sincer până la cinism şi inteligent până la dezabuzare, se citeşte cu plăcere şi completează imaginea pe care cititorul o avea despre Marin Sorescu cu o nuanţă de mondenitate maliţioasă.
(Alex. ŞTEFĂNESCU, Marin Sorescu. Trei dinţi din faţă, „Flacăra“, nr. 24, 16 iunie 1977, p. 8)
    Trei dinţi din faţă este construit după părerea noastră din materialul unei foarte bune şi spumoase piese de teatru cu intrigă şi subiect de melodramă: o soţie care-şi părăseşte soţul pentru iubit, spre a fugi cu al treilea. De fapt, problema de căpătâi a romanului este aceea a ieşirii din adolescenţă prin dragoste, a abandonării
REPERE CRITICE
1215
visurilor şi pregătirii de a da piept cu viaţa. Din acest punct de vedere romanul său are tangenţe tematice cu Nunta-n cer de Mircea Eliade sau cu Cartea nunţii de G. Călinescu. Şi colo şi aici avem de-a face cu nunta ca un act iniţiatic de mari şi profunde reverberaţii în conştiinţa eroilor. Toţi cei trei prieteni şi colegi de cameră din romanul lui M. Sorescu sunt preocupaţi în mod acut de problema căsătoriei şi de misterul ei şi fiecare dintre ei ajunge să o cunoască pe drumul său. [...]
    Romanul lui M. Sorescu este de fapt un joc al aparenţelor. Eroii se pervertesc, se deghizeză, se joacă cu viaţa lor în chip inocent. E un roman de limbaj, în care inovaţia se produce la nivelul comunicării: în permanenţă savuroasă, plastică, amuzantă. Un roman care ironizează şi deconspiră convenţia literară, o respinge spre a instala alta nouă. Umorul şi ironia se împletesc spre a-1 prinde pe cititor într-o plasă de jocuri de cuvinte, şarade, expresii cancaniere, care sfârşesc la un moment dat prin a obosi. Dacă în teatru aceasta e o modalitate curentă, în roman ea supără prin hipertrofism. Căci totul este construit prea după tiparele comediei, reuşit în pictura mediilor şi a tipurilor, dar insuficient adâncit psihologic. Un aer de lipsă de adâncime şi amuzament pluteşte peste acest prim roman al lui Sorescu, lăsându-ne impresia unui joc cu un material autobiografic real.
(Mircea POPA, Marin Sorescu romancier, „Steaua“, nr. 6, iunie 1977, p. 20)
    Este imediat vizibil, la lectură, că o imaginaţie debordantă copleşeşte pe autor. Rareori am găsit o atât de mare plăcere de a povesti, în care nu numai fiecare scenă, fiecare personaj apărut la vedere, ci şi, uneori, un simplu cuvânt provoacă reacţii asociative în lanţ, prelungite acestea nu până la epuizarea sensurilor, ci până, foarte capricios, la ivirea unui alt pretext tentant de a demara vertiginos într-o direcţie imprevizibilă. Materia de viaţă a romanului, detaliul concret pe care îl pune în lumină existenţa personajelor sunt impresionante. Simplificând puţin, sub aparenţa de prolixitate se

1216
REPERE CRITICE
disting două mari teme pe care se structurează materialul epic: a iubirii şi a formaţiei artistice.
    Cele trei personaje pivot amintite, Val Tomiţă, Adrian Ploscaru şi Tudor, la aceeaşi vârstă, a primei tinereţi, sunt artişti. Ei trăiesc într-un mediu boem, se complac în înscenarea diferitelor trăsnăi, dezbat cu ardoare propriile probleme de existenţă, dar esenţială în definirea lor este vocaţia creatoare căreia i se consacră. încercarea lui Sorescu nu e lipsită de temeritate. Romanul românesc, mă refer la ultimii ani, n-a produs prea multe personaje reprezentative pentru viaţa artistică. Personajul artist, scriitor, pictor etc. este cel mai adesea sau figură de plan secund, adusă pentru pitorescul exterior, sau caricatură, problematica de viaţă specifică investită în el fiind sub semnul precarităţii. E adevărat, cei trei apar într-un moment din preajma debutului, când personalitatea creatoare este abia în curs de cristalizare. Ce e însă important e că autorul îi priveşte şi din interior, investeşte ceva din sine în criza lor de formare. Personajul capătă efectiv carne şi sânge, devine credibil, iar frământările sale conving prin autenticitate indiscutabilă.
    Locul prim, prin atenţia care i se acordă, îl deţine sculptorul Val, eliminat din facultate pentru bruscheţea cu care îşi exprimă principiile. Ca şi ceilalţi doi, unul prozator, celălalt poet, existenţa sa e situată sub semnul eşecului. Faptul că ajunge să conceapă modele de păpuşi într-o fabrică trebuie înţeles în sens simbolic şi autorul nu pregetă să ne avertizeze... Nici existenţa celorlalţi doi nu este mai confortabilă. Munca într-o redacţie îi confruntă cu un mediu caracterizat prin intoleranţă şi obtuzitate dogmatică. Autorul face aşadar proces unei epoci de mult revolute, epocă în care îndrăzneala opiniilor este plătită cu cruzime. Nu însă analiza „cazului“ are ponderea decisivă. Sorescu nu se sfieşte să interogheze chiar condiţia artistului, angajând o dezbatere subsidiară de o mare acuitate... [...]
    Sorescu ne propune trei personaje despre care crede şi încearcă să ne convingă că au o înzestrare artistică ieşită din comun. Există pentru fiecare un moment edificator. Val confecţionează rapid, aproape în joacă, un bust de lut care fascinează şi tulbură pe cei din jur. Tudor scrie o nuvelă-reportaj care stârneşte un ecou neaşteptat.
REPERE CRITICE
1217
Adrian scrie şi el un volum de versuri, distrus într-un incediu, dar care - sugestia e limpede — anunţă un talent deosebit. Lutul, material perisabil, versurile arse etc. sunt simbolurile unei creaţii efemere. De fapt, până la un punct cei trei se joacă. Vin însă apoi conflictele trăite de fiecare. Piedicile întâmpinate, reacţia fiecăruia trebuie să lumineze prin recul elemente ale unei viziuni artistice particulare. Reacţia mediului în aceste conflicte e însă uniform obtuză, uneori de-a dreptul ridicolă. Alienarea artistului se produce astfel tocmai prin imposibilitatea angajării unui conflict de idei superior. Lupta cu obtuzităţile dogmatismului (v. spre exemplu unele dintre romanele lui Ivasiuc) dă măsura unei personalităţi cu vocaţie politică, a intelectualului peocupat de analiza aspectelor morale ale propriei existenţe. Existenţa artistului implică toate acestea, fără îndoială, dar a-1 defini strict prin opţiunile morale rămâne prea puţin. Iată, mai precis, cazul sculptorului Val. Talentul său, cel care se manifestă pe parcursul romanului într-un mod copleşitor, este un talent verbal, o fantezie poetică spontană, în ebuliţie continuă, detectabilă aproape în tot ce spune şi chiar în ce face. E adevărat la un moment dat Val întreprinde o rapidă conspectare a unui capitol din istoria artelor, în altă parte, face câteva consideraţii interesante despre sculptură. Dar vocaţia sa pentru sculptură - un mod particular de a vedea şi gândi lumea - apare mai palidă.
    Elementele care susţin tema iubirii sunt, spuneam, mult mai solide. Există mai multe cupluri care realizează ipostaze diferite ale iubirii, ambiţia romancierului fiind iarăşi amplitudinea. [...]
    Contrariu a ceea ce ar trebui să ofere certa vocaţie de povestitor, Sorescu îşi gândeşte cartea ca un dramaturg. Fiecare personaj trebuie să îşi motiveze temeinic intrarea în „scenă“ prin introducerea unei relaţii de cauzalitate ce trebuie epuizată. Puşca din actul unu trebuie neapărat să ucidă pe cineva în actul al treilea. în felul acesta, detalii fără prea mare importanţă capătă amploare, Sorescu nerenunţând să lumineze fiecare ungher unde e de crezut că s-ar putea afla ceva. Se poate înţelege efectul concret artistic atunci când exprimarea specifică este ironia şi paradoxul. Esenţialul e înecat în torente de consideraţii spirituale.

1218
REPERE CRITICE
    Scriitura romanului este pregnant contextuală. Vocaţia de parodist care l-a consacrat pe Marin Sorescu nu se dezminte. Modelele (autori, cărţi, clişee) parodiate sunt numeroase, originalitatea frapantă a autorului apare mai ales aici. Cei trei „crai“ şi Bucureştiul în care se insinuează o mireasmă de Orient parafrazează modelul bine ştiut, într-un loc, având ca parteneri un şofer şi un director cu patru clase, Val ţine un erudit şi arid expozeu despre pictura modernă, împănat cu enormităţi, [citat] E parodiat aici, fără îndoială, faimosul curs de istoria filosofiei din Ultima noapte de dragoste... Tot Val scrie o scrisoare testament cu caractere cuneiforme, iată clişeul incomunicabilităţii... Exemplele ar putea fi înmulţite, trecând şi la analiza mai sistematică a tehnicilor, în mare parte parafraze ironice.
    Toate acestea nu sunt cum s-ar părea simple jocuri ale unui spirit de mare mobilitate intelectuală. Marin Sorescu este el însuşi în scenele groteşti, în digresiunile teribiliste, dar şi, interesant, în analiza aplicată a unei stări de conştiinţă, aplicaţie cuceritoare tocmai prin neprevăzutul unor răsturnări spre enorm şi sarcastic. Lipsa de complexe dă o mare fluenţă paginii, asta ar explica succesul de public din aceste cărţi de mult epuizate. Trei dinţi din faţă anunţă un romancier redutabil.
(Radu MAREŞ, Marin Sorescu. Trei dinţi din faţă, „Tribuna“, nr. 30, 28 iulie 1977, p. 3)
    Trei dinţi din faţă nu este un roman liric, nu-i nici măcar un roman simbolic (altă variantă a lirismului în proză), este, pur şi simplu, un roman de observaţie, scris limpede (cu strălucirea simplităţii) şi cu o compoziţie nesofisticată. Iritat, probabil, de inutila complicaţie a romanului de azi şi de lipsa lui de epic, M. Sorescu scrie o carte cu o intrigă bogată (multe „coincidenţe", suspansuri, piste false) şi încearcă să fixeze o tipologie verosimilă în ordine prihologică şi socială. Abuzului de introspecţie şi fragmentarism, autorul îi răspunde, programatic, printr-o naraţiune nu zic liniară, previzibilă, dar suficient de clară pentru a afla din primele pagini cine vorbeşte şi a cunoaşte, în continuare, care este esenţa dramei.
REPERE CRITICE
1219
    Drama iese din fervoarea cu care nişte indivizi înzestraţi, ratând în planul vieţii, ratează şi în artă. Val, sculptor, Tudor Frăţilă, gazetar şi prozator, Olga, femeie pasională şi inteligenţă speculativă, eşuează dintr-o prea mare vitalitate interioară şi neputinţa de a trece de la gând la faptă. O posibilă explicaţie, dar este ea cea mai profunfă? Val, fost miner, pictor de vocaţie alungat din institut pentru că prezentase ca lucrare portretul unei lăptărese teribile, Baliţa este un spirit contestatar, în neputinţă de a-şi canaliza revolta în artă. Singura lui operă este statuia (capul) Olgăi, femeia stranie pe care o iubeşte şi de care va fi părăsit încă din prima noapte, după o plimbare prin parcurile oraşului. Statuia se sparge şi celelalte proiecte (un complex de volume simbolizând Speranţa) sunt abandonate. Val se îneacă (se sinucide?) în Deltă unde se refugiase pentru a pedepsi o ezitare (a sa) şi o trădare (a femeii). De la el rămâne, păstrat cu grijă de gazetarul Tudor (martorul), un mesaj într-o limbă inaccesibilă: babiloniana. Mesajul unei sensibilităţi superioare şi a unei inteligenţe care n-au aflat (sau au fost împiedicate să afle) calea spre realizare. Numai prietenia (Tudor) şi iubirea (Olga) pot descifra într-o oarecare măsură secretul acestor cuvinte scrise, apoi, pe nisipul unei plaje pustii în dezolarea cea mai adâncă. însă iubirea şi prietenia ajung târziu, omul care ar fi putut întruchipa Speranţa în artă a unei generaţii părăseşte în chip tragic viaţa. [...]
    Romanul lui Sorescu este plin de asemenea personaje pitoreşti (rodul unei fantezii ironice), care acoperă spaţiul epic şi dau acea impresie, foarte importantă pentru un roman, de mişcare şi densitate a vieţii. Este calitatea cea dintâi în Trei dinţi din faţă. O carte, spre deosebire de altele, multe, în care existenţa apare golită de fapte, iar oamenii par a trăi într-un pustiu. Mişcarea lor este normală şi, chiar dacă numărul coincidenţelor este neverosimil de mare (G. Dimisianu are, aici, dreptate), impresia generală este favorabilă. Oglinda (celebra oglindă a romanului) se plimbă pe un drum întins şi populat, reţinând câteva destine şi, prin ele, o lume de simboluri neconvenţionale. Arta, iubirea, prietenia dintre trei tineri, alunecarea lor în tragedie, împlinirea neaşteptată a vieţii, libertatea de gândire şi eşecul sufletelor mândre şi a inteligenţelor scăpărătoare într-o lume în plină

1220
REPERE CRITICE
metamorfoză - iată temele unui roman ironic şi grav, scris cu strălucire stilistică de la început până la sfârşit.
    Roman „intelectual", nu pentru că este vorba de intelectuali şi de dramele lor morale, ci pentru că se deschide spre problema inefabilă a talentului şi vrea să analizeze o prăbuşire care, în fond, nu se poate explica. Scriitor cu bune lecturi şi cu un simţ remarcabil al creaţiei, Marin Sorescu nu explică mai mult decât trebuie. Naturile inefabile sfârşesc în circumstanţe inefabile, după ce trec prin banalitatea aspră a vieţii.
(Eugen SIMION, Marin Sorescu, romancier, „Luceafărul", nr. 9, 4 martie 1978, p. 4, 6)
    Al doilea roman al lui Marin Sorescu are un titlu care împleticeşte limba şi dă naştere la inevitabile aliteraţii: Viziunea vizuinii. Efect calculat şi întărit de titlul celei de a doua părţi a volumului: Vizuina viziunii. E vorba de o proză în care absurdul, comicul sofisticat, gen Urmuz, se uneşte cu graţiosul şi ironia afectuoasă, paternalistă din Cartea cu jucării. O alegorie care se transformă într-un roman de moravuri (adulter, formele vanităţii literare, delaţiune, detenţiune), o bufonerie, în fine, în care totul este luat în răspăr începând cu legile, convenţiile romanului realist. Romanul umoristic al lui Sorescu se cheamă „într-o doară“, are treizeci şi trei de capitole (număr simbolic) şi cuprinde, în afară de desenele în stil deliberat naiv, două cicluri de poeme numite în derâdere: Ţoiuri şi Ventuze. Autorul dă la urmă, pentru a întări nota de farsă, un indice alfabetic al personajelor, cu definiţii inspirate. [...] Sigur este că romanul alegoric şi umoristic este scris cu mare vervă, textul se deschide în chip frecvent spre mai multe subtexte, parantezele relativizează proporţiile prea răspicate, ironistul, spre a da satisfacţie cititorului şi, poate, pentru a împinge jocul până la capăt, se ironizează, se corectează, scrie un cuvânt, apoi îl anulează într-o notă adiacentă. Asta arată, înainte de orice, poftă de a scrie, capacitate de invenţie, imaginaţie comică. O astfel de epică se citeşte
REPERE CRITICE
1221
de regulă printre rânduri. Proza lui Sorescu trebuie citită, în orice caz, şi în ceea ce spune şi în ceea ce ascunde.
    Cea dintâi satisfacţie la lectură vine din puterea însăşi de inventivitate a naratorului care, luând ca pretext animalele, face observaţii profunde despre comportamentul oamenilor. Vizuina în care se adună Ursul, Cocoşul, Viezurele, Iepurele este un salon obişnuit în care spiritele vanitoase şi inteligente fac conversaţie, citesc poeme criptice sau poeme neguros tradiţionaliste, bârfesc, se vaită de greutăţile vieţii. [...]
    Proza aceasta fantezistă nu-şi idealizează personajele. Ursul este, se vede limpede, capabil de mari laşităţi. Cocoşul e fudul ca un om de litere şi, din motive obscure, este închis într-un loc unde, cot la cot cu oamenii, scrie la nesfârşit istoria vieţii lui. Iepurele, care nu ştie carte, este bănuit că întocmeşte texte subversive şi, în consecinţă, este băgat la secţia Simulanţi până ce lucrurile se lămuresc. Fabula trece, aici, spre tragedie, romanul alegoric şi umoristic începe să semene cu un roman politic.
    De la capitolul al Xl-lea naraţiunea alegorică îşi schimbă personajele fără să-şi schimbe stilul maliţios. Greoiul om de litere din vizuină îmbracă pielea unui responsabil de ocol silvic, pe nume Ursu, spirit păduratic şi inimă slobodă. Până să ne lămurim cu cine avem de a face, continuăm lectura în nota vechiului alegorism, căutând mereu simbolurile deghizate. După ce ne familiarizăm cu noua naraţiune, observăm că autorul revine la vizuină şi introduce din nou în pagină fabula şi personajele dinainte. Şi pentru ca lectorul să nu sară cumva peste un paragraf, prozatorul face în aşa fel încât oamenii şi animalele să se amestece, să dialogheze, să-şi schimbe des identitatea. [...]
    Personajele lui Sorescu, în noua lor ipostază, nu-şi pierd darul speculaţiei. Ursu e de părere că dragostea de patrie sporeşte odată cu numărul femeilor frumoase pe care le iubeşte. E forma lui de patriotism şi nu înţelege să abdice de la ea nici atunci când Viţica, nevasta legiuită, îi stă în cale. Vulpea (Anişoara) e snoabă, suferă de prea mult intelectualism şi are nostalgia libertăţii simţurilor. Viezurele (din celălalt plan al romanului, cel alegoric) este iezuit. Cârtiţa e melancolică şi meditaţiile ei despre lume sunt profunde. Viţica (Ica)

1222
REPERE CRITICE
este tipul nevestei năpăstuite şi înţelegătoare. Sorescu schimbă de mai multe ori unghiul de observaţie, şi personajele citate (şi celelalte, necitate) apar în lumini diferite. Acum femeia domoală şi generoasă este exemplară, acum toantă, nesimţitoare, complice. Mobilitatea ironiei împiedică aşezarea caracterelor.
    Să spun două cuvinte despre versurile din roman. Ele arată aceeaşi putere de invenţie verbală. E foarte greu să dai iluzia mediocrităţii în aşa fel încât mediocritatea să pară o creaţie a talentului. Sorescu reuşeşte, Ţoiurile şi Ventuzele sale sunt nişte petreceri cu vorbe incantatorii, de un absurd (în relaţia dintre ele) calculat. [...]
    Viziunea vizuinii sau Vizuina viziunii (nu m-am lămurit prea bine în privinţa diferenţei) este o carte încântătoare de proză artistică scrisă de un ironist care amestecă genurile, reabilitează alegoria.
(Eugen SIMION, Romanul alegoric, „România literară“, nr. 17, 22 aprilie 1982, p. 11)
    Un autor care a citit multe romane se amuză să le descompună mecanismul după care au fost concepute şi să-l refacă în văzul tuturora, ca într-o demonstraţie de prestidigitaţie. Sunt convocate în sprijinul său mijloace artistice din cele mai diverse şi mai surprinzătoare. Procedeele romanului tradiţional coexistă cu cele ale noului roman; de la romanul de aventuri se trece cu nonşalanţă la cel istoric, sau la cel de dragoste, sau la cel psihologic. Convenţiile literaturii sunt spulberate cu maliţie pentru a fi totuşi respectate până la urmă. în Viziunea vizuinii se râde nu numai de personaje şi de întâmplările prin care trec ele, dar şi de artificiile artistice ale unor scriitori ce pot fi mai lesne sau mai greu de identificat. Savuroase sunt discuţiile eroilor despre literatură, consideraţiile lor estetice şi lingvistice, pretenţiile lor de rafinaţi degustători ai artei, precum şi persiflarea unei anumite vieţi de cenaclu şi a unor rizibile atitudini literare. O hărmălaie voioasă, de bâlci multicolor, răzbate din universul acestei cărţi în care e glorificată armonia ce poate fi până la urmă instaurată oriunde. Un spectacol feeric se desfăşoară în faţa noastră, condus magistral de un regizor inventiv în permanenţă şi
REPERE CRITICE
1223
plin de haz, care ne îndeamnă să-l urmăm într-un teritoriu al visului şi ai fanteziei eliberate de orice constrângeri.
(George ARION, Marin Sorescu: „ Viziunea vizuinii, „Flacăra", nr. 16, 23 aprilie 1982)
    Marin Sorescu se desprinde din plutonul celor care scriu romane-dezbatere, face stânga-mprejur şi scrie un roman-fabulă cu două tăişuri şi cu două deschideri (ca şi vizuina Ursului, personajul principal al cărţii/pădurii): una spre alegorie pură (în care fabula, se ştie, e inclusă), alta spre parabolă. Gestul său trebuie înţeles ca o ruptură cu o tradiţie intrată prin unii autori, cum s-a spus, în faza manierismului, mimetismului, clişeelor. Nu ştiu dacă romanul-fabulă este soluţia ieşirii din criza prin care trece, totuşi, romanul românesc actual; şi nici nu cred că Marin Sorescu e încercat de vanitatea de a se considera un descălecător de provincii literare. Nu i se poate însă contesta o anume predispoziţie spirituală specială de avant-coureur, după cum nu i se poate contesta nici psihologia de aventurier - lui, aparent un timid! - într-un nesfârşit Vest sălbatic al literaturii, nici vocaţia (arta, norocul) de a redescoperi virgine teritoriile stăpânite până mai ieri de pieile roşii sau de colonişti. Viziunea vizuinii este corespondentul în proză la ceea ce a însemnat în poezie apariţia primului volum din La Lilieci, experienţă estetică inedită, nu lipsită de ecou în lirica românească actuală. Cartea revelă un teritoriu al intimităţii spirituale făcut public nu fără o anume jenă Ia timp mascată ironic, e scrisă în primul rând pentru plăcerea scriitorului, abia apoi pentru consumul public.
    Cititorul lui Sorescu este invitat, chiar... constrâns să citească ceea ce scriitorul are de spus. Prin urmare, cererea ar depinde de ofertă într-un program sorescian de independenţă a gustului estetic. Cititorul (spectator, aici are dreptate E. Negriei) poate să tuşească până îl vor durea rărunchii, chit că nu are motiv, prozatorul priveşte imperturbabil spre „becul roşu din fundul sălii“. Spectacolul de marionete e dat în onoarea sa, nu a sălii. Mai puţin atent Ia solicitările numeroşilor săi tifosi, autorul îşi impune acum legea. Fiindcă tot

1224
REPERE CRITICE
suntem aici, se cuvine să remarcăm cinstea ireproşabilă a creatorului faţă de fanii săi cuceriţi fără nici un efort publicitar, fără efecte speciale de sunet şi lumină. Sorescu face parte dintre acei scriitori care nu au profitat de reţetele la modă în romanul sau în teatrul actual. [...] Scriitorul vrea să-şi educe, să-şi formeze cititorii la şcoala unui nou gust: romanul-fabulă în variantă modernă, reabilitând tradiţia bestiariilor medievale. Istoria ieroglificâ a lui Cantemir este unul dintre referenţii posibili. Se poate spune că Viziunea vizuinii este o istorie veche în hieroglife noi. De la o individualitate umană uşor identificabilă în istorie (de tipul: Inorogul = D. Cantemir) se trece la o categorie general-umană, etern-istorică. [...] Prezentarea personajului e făcută de către autor, dresorul său, în cadrul Indicelui analfabetic. De la o figură individuală, ziceam, se trece la una tipică, de la particular la general într-un alt passe-partout hieroglific. Inginerul silvic Ursu poate fi oricine şi nimeni, un caracter (cum erau de altfel şi personajele animaliere ale lui Cantemir), întrupare a unui viciu şi, mai rar, a unei virtuţi, aşa cum sunt eroii fabulelor. Ei ilustrează o categorie socială, exprimă o tipologie umană, o trăsătură morală: lenea, avariţia, frica, intoleranţa, agresivitatea, obtuzitatea, laşitatea, umilinţa, viclenia, prostia, şiretenia, nerecunoştinţa etc. Să mai notăm un lucru esenţial: fabulei lui Sorescu îi lipseşte morala. Nu în sensul că este a- sau /-morală; pur şi simplu lipseşte fraza finală în care fabulistul clasic extrăgea, la sfârşitul lecţiei de pedagogie în natură (unde animalele erau puse să se înfrunte, să se devoreze, să dialogheze), o concluzie valabilă în ordine filosofică, etică, practică. Consecinţa primă a faptului semnalat e că lectura fabulei e mai dificilă din moment ce autorul nu mai traduce pentru cititorul său scena dramatizată mai înainte. S-a zis că romanele lui Kafka ar fi nişte romane poliţiste cărora, în final, le lipseşte dezlegarea enigmei. Luând de bună aserţiunea şi păstrând proporţiile, putem spune că aproximativ aşa stau lucrurile şi cu romanul lui Marin Sorescu. In lipsa moralei explicite, fabula e mai adâncă, se preface în parabolă. (Citim aşadar un roman ce tinde să-şi depăşească statutul oscilând între alegoria pură şi parabolă.) [...]
REPERE CRITICE
1225
    Parcă în joacă Marin Sorescu propune o experienţă artistică limită: apropierea excesivă a realităţii cu mijloace optice înadins inadecvate. Se conturează astfel o poetică a inadecvării metodice între mijloacele de investigaţie aflate la îndemâna artistului şi realitatea imediată aleasă pentru studiu. Prozatorul e un naturalist care foloseşte aiurea instrumentele optice cele mai moderne. Un ecolog, un Buffon bufon care cercetează fauna şi flora cu instrumentele astronomului. Evitând privirea normală a faunei, ignorând limpezimea ochiului liber, romancierul are ideea să observe jungla cu tot felul de lentile deformatoare, face o Descriptio silvae pur amatoristă. Personajele însele privesc lumea prin ochelari cu multe dioptrii, suferă de miopie sau presbitism.
    Viziunea vizuinii încorporează în mecanismul său intim un vechi motiv al basmului românesc: schimbarea statutului ontologic. Animalele, păsările se dau peste cap şi devin oameni. Sau invers, omul se dă peste cap prefăcându-se în animale, păsări etc. Stadiul prim al personajelor e de animale, se pare, locuitoare ale vizuinii. Stadiul al doilea e de oameni ce au viziuni asupra vizuinii; viziuni înguste ca şi vizuinile. Noul univers al fiinţei seamănă, în forma lui abstractă, tot cu o vizuină.
(Ion PECIE, Romanul fabulă: „Viziunea vizuinii ‘ de Marin Sorescu, „Ramuri“, nr. 7, iulie 1982, p. 3)
    O carte în care personajele sunt animale (Ursul, Vulpea, Bursucul, Iepurele) trebuie însă, neapărat socotită o fabulă? Şi dacă da, poate că sunt necesare precizări, delimitări, observaţii. Scriem acestea după lectura uneia dintre cele mai originale cărţi ale lui Marin Sorescu - Viziunea vizuinii - nouă ca tehnică literară, dificil încadrabilă după rigorile teoriei literaturii, dar în care îl recunoaştem cel mai adânc dintre poeţii parodici ai contemporaneităţii, prin marele dar de a împleti gândirea gravă asupra existenţei umane cu un filon comic de cea mai pură calitate, prin harul de a uni meditaţia severă şi amară cu spontaneitatea observaţiei realiste, în spirit ludic, naiv şi copilăresc.

1226
REPERE CRITICE
    Greu îi este teoreticianului să situeze Viziunea vizuinii în parametrii bine-cunoscuţi ai genurilor şi speciilor căci poveştile cu animale ce ascund, sub măşti, caractere umane, trimit la clasicism, dar vioiciunea asociaţiilor glumeţe, plăcerea jocului de cuvinte, arbitrariul analogiilor izvorât din îmbinările de sunete din gratuităţi fonematice trimit la experienţele curentelor de avangardă.
    Efectele de un comic perpetuu vin din chipul în care un ochi inocent alunecă asupra unor aspecte groteşti ale realităţii. Sunt înregistrate în primul rând clişeele de toate felurile - cele de vorbire ca şi cele de gândire, ca şi cele de sentiment - căci există, se pare, inşi care îşi modelează şi simţirea după tipicuri şi tipare bine-cunoscute, nefiind capabili de senzaţii şi trăiri intime şi originale. Locurile comune în exprimare, falsele dispute şi falsele probleme lingvistice ori literare sunt o sursă inepuizabilă de umor în opera lui Marin Sorescu. Defectele şi slăbiciunile de comportament social dintre care unele intrate în observaţia moraliştilor încă de la La Bruyere, apar dizgraţioase şi penibile pentru această privire spontană, mereu curioasă, mirându-se necontenit, într-un chip filosofic şi într-un mod copilăresc de tarele umane. Există aici, în această viziune satirică, un fel de cruzime puerilă ce scrutează individul până ce reuşeşte să descopere acele situaţii în care nimic nu-1 mai poate salva de ridicol.
    Frapează şi dă nerv paginii, incontestabil, curajul discontinuităţii în naraţiune. Personajul, să zicem Ursul, este eroul unei scurte scenete despre necazurile colocatarilor ce se deranjează reciproc pentru ca, fără nici o pregătire prealabilă, să-l vedem maestru de cenaclu, funcţionar cu răspundere şi rutină, sau pur şi simplu biet om supus dorinţelor şi victimă a înşelăciunii. [...]
    Naraţiunile miniaturale se succed, acumulând bufonade, zeflemele, poante, enormităţi „scorneli" în spirit popular, cu unele aluzii licenţioase (nelipsite la marii comici, la un Creangă, de pildă), cu unele cruzimi de limbaj menite să sugereze atmosfera joasă, greoaie, de „vizuină" caracterologică şi morală.
    Este aici, întoarsă în deriziune, şi setea de poveste (vezi pasiunea lui Ursu pentru romanul poliţist), orice fir narativ ar începe este întretăiat, când crezi că ai înţeles un personaj observi că ai şi trecut
REPERE CRITICE
1227
în altă „poveste", microscenetele urmează una alteia în vârtej, gesticulaţia lor este adesea carnavalescă, figurile se schimbă. Autorul pare a fi Păpuşarul a cărui voce se aude în spatele fiecărei măşti, buclucaşă, avidă de şotii, ca într-un mare bâlci, în care printre pozne şi stridenţe, se vând şi se cumpără lucrări seriose la care cugetă cu multă cumpănire şi chibzuinţă.
    Astfel încât, până la urmă, teoreticianul literar renunţă la încadrarea acestui aşa-zis „roman" (roman într-o doară) în genuri şi specii literare, sedus de verva unui fermecător umorist, sprinţar, adânc şi grav cum ştie să fie mereu poetul Marin Sorescu.
(Adriana ILIESCU, Poet şi umorist, „România liberă", 3 noiembrie 1982, p. 2)
    Dacă aş fi un critic care se respectă, aş spune că Viziunea vizuinii (Albatros), noul roman al lui Marin Sorescu, e o profundă meditaţie despre inconsistenţa morală a omului, văzută în raport cu inocenţa sublimă a dobitoacelor. Simpatica aliteraţie a titlului nu reprezintă altceva decât asocierea a două trăsături emblematice: viziunea (caracteristică a fiinţei umane) şi vizuina (constantă a regnului animal), reversibile la o adică fiindcă, spune prozatorul, „omul a fost din toate timpurile şi om şi animal, iar animalul a fost în toate timpurile şi animal şi om". Nu întâmplător, cea de-a doua parte a romanului „într-o doară", cum se subintitulează cu umor, se numeşte, în opoziţie cu prima, Vizuina viziunii, ceea ce vrea să spună că umanitarismul animalelor poate fi oricând întors spre o animalitate a omenescului. [...]
    Evident, e vorba de o viziune ironică şi într-un caz şi în celălalt, împinsă adesea prin supralicitare până la improvizaţia sterilă. Epicul, cât este, poate fi redus la un singur enunţ (un roman de amor frivol), dar farmecul cărţii stă în atitudinea povestitorului, doct cu umor, preţios cu maliţie, naiv cu ironie, mereu mânat de pornirea sucită de a răsturna premisele în contrariul lor. E aici un spirit băşcălios care demitizează, în fapt, canoanele epice, tradiţionale şi moderne deopotrivă, apărând imprevizibil când în postura povestitorului

1228
REPERE CRITICE
balzacian, preocupat de tipologie, când în cea a producătorului de text, care-şi deconspiră propriile convenţii artistice. Efectul e, prin urmare, parodic fiindcă scriitorul nu construieşte dintr-o perspectivă insolită, deci nu configurează epic o viziune, ci sugerează în subsidiar o reacţie umorală ce s-ar traduce prin refuzul seriozităţii. Astfel se explică probabil şi nevoia de a da peste cap fiecare eboşă epică ce ameninţă din când în când să prindă contururi. Impresia e că Marin Sorescu nu ia în răspăr doar literatura în general căci nu-i opune vreo altă modalitate, ci însăşi psihologia cititorului, aşteptările sale, hărţuindu-1, pe el, pe cititor, până la deruta totală, suprimându-i adică orice posibilitate de a-şi organiza impresiile într-o imagine coerentă. Nu e vorba aşadar de o antiliteratură fiindcă, repet, nu are loc nici o confruntare estetică, ci de o aliteratură, dizolvantă şi anihilantă, un experiment psihologic adică pe materie literară. Cititorul e îndepărtat metodic şi nu fără un anumit sadism de la orice înţelegere naturală a prozei, fluturându-i-se prin faţa ochilor toate posibilităţile dar refuzându-i-se în acelaşi timp orice şansă căci, la fel ca într-un joc de artificii, totul are sclipirea şi efemeritatea efectului luminos care, odată consumat, nu mai aminteşte prin nimic de strălucirea dinainte. [...]
    Procedeul predilect prin care scriitorul dizolvă coerenţa semantică a discursului e calamburul; acestuia i se adaugă aliteraţia, mimarea naivităţii, parodierea preţiozităţii, jocul etimologic, fabula ironică, într-un amestec infailibil dar şi confuz în care simpatică e verva scriitorului, niciodată cenzurată şi tocmai de aceea pasibilă adesea de efecte fade, inexpresive.
    Dacă nu denotă un anume fel de înţelegere a romanului (deşi, prin refuzul ostentativ de a afişa vreo viziune, Viziunea vizuinii ar putea fi considerată o proză dadaistă), cartea reactualizează în schimb, prin ton, atitudine şi procedee, spiritul sorescian, a cărui personalitate e de acum incontestabilă.
(Radu G. ŢEPOSU, între uz şi abuz, „Astra“, nr. 4, aprilie 1983, p. 10)
REPERE CRITICE
1229
    Când Marin Sorescu a compus Trei dinţi din faţă supunându-se rigorilor genului romanesc, a fost făcut un pas important, în creaţia sa, spre întregirea circumferinţei scrisului. Marin Sorescu a vrut să scrie un roman cu uneltele romancierului. în primul rând, însă, a avut nevoie de apelul la această formă a literaturii nu din dorinţa experimentării, ci pentru a turna o anumită materie. Pentru a fixa în proză ceea ce, înainte de a fi scris, era predestinat prozei: o atmosferă şi o întreagă epocă a anilor 57-60, trăită de spiritul ingenuu, răzvrătit şi proaspăt al tinereţii, marcată de complexitatea şi metamorfoza socială, amintiri ale studenţiei ieşene, gânduri despre configurarea talentului şi primejdiile care-1 ameninţă, sub crusta acestei vârste a predefinirii. Există, în roman, o duritate şi o tandreţe care sunt forme ale implicării, neexplicitate de tonalitatea narativă. Perspectiva detaşată şi relativistă le maschează. Aptitudinea jocului, atât de puternică la Marin Sorescu, intră în teritoriul gravităţii, acoperindu-1 cu complicata, perfida ţesătură a fanteziei.
    Şi ceea ce a fost greu de supus, de adus la ascultarea clavecinului bine temperat, a fost însuşi spiritul de creaţie al autorului care se înfruptă, trăieşte din ramificaţiile gândirii, din specularea sinuozităţilor şi întâlnirilor greu previzibile.
    El este un spirit „divagaţionist“, în sensul pe care artistul îl acordă termenului într-un eseu consacrat lui Odobescu, iniţiatorul, la noi, al inconformistului „curent literar": „Divagaţionismul, de la a divaga, a te abate de la drum, ar putea să însemne o literatură de abateri de la formulele obişnuite, de la logica obişnuită, de la cuvintele de rigoare. E aventura spiritului bogat, instabil, alunecos şi neliniştit." (Marin Sorescu, Teoria sferelor de influenţă, Editura Eminescu, 1969, p. 101). [...]
    Acest mod ulisean de gândire îl poartă şi pe romancier pe multiple căi, orice situaţie tratată, orice propoziţie scrisă incitându-i capacităţile de iscodire, aventurându-1 pe potecile de el deschise, domolind şi disciplinând cu umor o materie care creşte frenetic ca o înlănţuire de liane. Dialogul personajelor e impregnat de voluptatea formulării, spiritele şi scânteierile verbale alcătuiesc o

1230
REPERE CRITICE
luminiscenţă permanentă cu centre de iradiere care captează în sine, fraza are alintări feline şi spini de cactus.
   Naraţiunea evocă înaintarea circulară, în pânză de păianjen, formând, cu ascunsă tenacitate, o întretăiere de linii în care personajele cad pe rând victimă, „fulgerate de conexiunea lumii". [...]
   A aduce din nou în discuţie atracţia pe care o creează perioada deceniului ’50-’60 asupra scriitorilor români contemporani, exemplificând cu câteva nume prestigioase şi reprezentative, e probabil superfluu. Fiindcă este evident că vigoarea epică şi încordarea suflului istoric sunt elemente existând în ordinea realului, oferind materia brută necesară inspiraţiei artistice cu o încă neepuizată generozitate. La Marin Sorescu este vorba şi de motivul, valabil pentru o întreagă generaţie de scriitori, al unei epoci pe care biografia sa a traversat-o, şi este, apoi, o îndreptare a prozatorului spre un loc predilect al romanului românesc: complexa perioadă a anilor ’60. Subconştient, Marin Sorescu poate că e ghidat de dorinţa de a întemeia un spaţiu al său într-o aglomerare, de a-şi găsi un loc numai al său.
   A rezultat un roman ironic, cu o epică bogată, deloc tentat de complicaţiile şi răsucirile analizei psihologice, un roman dinamic, fluent, foarte „lizibil", deşi obositor de spiritual, disimulând, sub acest înveliş strălucitor, o problematică gravă. (Insă mişcarea dansantă a spiritului tulbură gravitatea întrebărilor.) In centrul intrigii stau personaje uşor trubadureşti, vagi aluzii la romanul cavaleresc medieval, cu ai săi „chevaliers sans peur et sans reproche", apărători ai cauzei binelui în lume, la romanul de aventuri al secolului XIX, la romanul poliţist, încercând să dezlege un mister, aluzii, în general, la toate formele romaneşti concepute ca materializare a acţiunii.
   Un destin implacabil pândeşte, în penumbra unei vieţi descrise ca o feerie parodică, a boemei juvenile. Dificultăţile întâlnite în întreţinerea dialogului existenţial dintre viaţă şi artă, regimul spartan de existenţă, cu pâine neagră şi „flax", nu reuşeşte să acopere voioşia şi candoarea interioară. Inconformişti, apărându-şi opiniile cu riscul compromiterii situaţiei profesionale (şi Val, şi Tudor, şi Adrian au de suferit în urma unei intransigenţe a opiniilor), ei deturnează gestul grav în joc şi jocul în gravitate.
REPERE CRITICE
1231
    Autorul posedă despre personajele sale mai multe date decât include în volum. In sensul că ar putea adăuga şi alte întâmplări, în cochetăria sa cu aleatoriul. Personajele au o anumită instabilitate, o aptitudine de „alunecare" care le lasă să fie caracterizate doar cu aproximaţie.
    Scriitorul însuşi nu lămureşte ambiguităţile în interpretarea unor gesturi. Plenitudinea vieţii nu poate fi captată, ar putea suna concluzia sa justificatoare, referindu-se Ia jocurile de lumini ale imaginii, la incertitudinea optică. [...]
    Există o certă legătură între tehnica primitivilor italieni, al cărei efect îl impresionează pe Marin Sorescu, şi cea folosită în roman. Autorul lasă actele personajelor să plutească într-o lumină dilematică. Este colorat şi viabil ceea ce se întâmplă în cuprinsul paginilor. Restul pluteşte într-o totală nedeterminare. Se admite, calm, existenţa necunoscutului.
    Diferenţa de efect trebuie subliniată, în acest context: nu un efect de viaţă creează, în ultimă instanţă, utilizarea acestei tehnici de luminare parţiaLă, în roman, ci unul de artă: fiindcă se conturează, cu claritate, amprenta gândirii speculative. Tehnica a operat o selecţie: personajele apar, deliberat, ca rezultatul unei anumite priviri, într-o anumită lumină, existând sugestia că schimbarea unghiului vederii ar schimba înfăţişările.
    Se pot alcătui fişe ale personajelor, caracterizări conştiincioase, îndatorate lecturii tradiţionaliste, pe care romanul nu numai că o suportă, dar chiar o propune. [...]
    Ca nişte metafore obsedante, dilatări dramatice ale unor momente minore, nedecisive în viaţa personajelor, farsele macabre apar ca o răzvrătire împotriva banalităţii şi o înnobilare a ei. Ca şi cum orele terne, moarte, oarecare, cele pe care oricine le poate pierde din memorie fiindcă nu semnifică nimic, ar fi pline de un conţinut dinamitard, risipit în gol. E o temă poetică aceasta, o justiţie a poeticului care intervine în proza din Trei dinţi din faţă, pentru a reabilita timpul nespectaculos, timpul şters, cehovian sau bacovian, împrumutându-i o strălucire teribilă şi intermitentă. El formulează aici universul compensatoriu al irealului, în care scriitorul se joacă,

1232
REPERE CRITICE
transformând în poveste latenţele şi virtualităţile, trăirile comprimate sau cenzurate de luciditate şi bun-simţ.
(Mihaela ANDREESCU, Marin Sorescu, Instantaneu critic, Editura Albatros, 1983, p. 24-26, 27-30, 37)
    Prestigiosul ziar Liberation a comentat în unul din numerele sale din luna mai, sub semnătura lui Mathieu Lindon, romanul lui Marin Sorescu Viziunea vizuinii, tradus în limba franceză de Jean-Louis Coundriol şi Jacqueline Chanbon. Aprecierile pe care le face dl Lindon arată înţelegere în profunzime a structurii cărţii analizate şi a personalităţii scriitorului român în general. Considerăm de aceea că nu e lipsit de interes pentru cititor să reproducem câteva pasaje din articolul Domniei Sale:
    „ Viziunea vizuinii de Marin Sorescu e un roman cu atât mai burlesc cu cât datează din 1982 (deşi în franceză tocmai a fost publicat), din plină epocă Ceauşescu, când umorul delirant nu trecea drept caracteristică a disidenţei româneşti. Citind despre metamorfozele extravagante, observate de autor «cu microscopul şi cu telescopul», ale Ursului, Vulpii, Bursucului şi ale altora - Cocoş, Iepure, câini şi purcei de lapte - ai puţin impresia că Laurence Sten s-a aliat cu Marx pentru a scrie un roman angajat."
    O bună parte din articolul din Liberation se ocupă de imaginaţia poetică a romanului, evidenţiind multiplele disponibilităţi stilistice ale autorului şi caracterul parodic al comparaţiilor. De exemplu, după ce oferă o mostră de stil poetic, dl Lindon adaugă imediat:
    „După stilul înflorit, stilul vulgar, când Ursul simte că flirtul său cu Vulpea începe să aibă un mic succes; «Simţea căldura Vulpii aproape, ca un calorifer de tren, care până atunci fusese dat la moderat şi dintr-o dată cineva se sculase şi-l dăduse la maximum». Există în sfârşit stilul, dacă nu realist, cel puţin de o claritate incontestabilă, când succesul flirtului precedent a fost consumat şi îmbrăţişarea ia sfârşit: «Ce te uiţi aşa, zise Vulpea, a cărei menghină slăbea încetul cu încetul, simţind în muşchi acea oboseală de zahăr în ceaşca de
REPERE CRITICE
1233
ceai, când se toarnă apă clocotită deasupra şi zahărul se moleşeşte şi totul devine dulce şi peste măsură de diluat». Poezia este mai mult decât un stil în Viziunea vizuinii, ea e un element primordial al naraţiunii . „Ferma animalelor îşi găseşte versiunea românească comică“, dl. Mathieu Lindon îşi încheie articolul cu următoarea precizare: „Un roman disident care rezistă după căderea dictaturii este o adevărată raritate/4
(Mathieu LINDON, Un roman disident, în „Liberation44, mai 1991; ap. „Tribuna44, nr. 28, 11-17 iulie 1991, p. 2)

CUPRINSUL
TREI DINŢI DIN FAŢĂ
PARTEA ÎNTÂI
Capitolul I 		11
Capitolul II 		44
Capitolul III 		86
Capitolul IV 		124
PARTEA A DOUA
Capitolul V 		163
Capitolul VI 		212
Capitolul VII 		259
Capitolul VIII 		310
PARTEA A TREIA
Capitolul IX 		361
Capitolul X 		405
Capitolul XI 		457
Capitolul XII 		505
Capitolul XIII 		533

1236
VIZIUNEA VIZUINII
Partea I
VIZIUNEA VIZUINII
Cap. I
O vizuină din zilele noastre 		565
Cap II
Nu hibernaţi cu ochii deschişi 		570
Cap III
Frumoasa mea ursoaică naturală 		575
Cap. IV
Gura lumii 		578
CAP. V
Vulpea vine „într-o chestiune" 		582
Cap. VI
Vulpea se sacrifică încă o dată 		595
Cap. VII
Descrierea Peşterii Gândirii Abstracte 		609
Cap. VIII
De lapte, la nămol 		615
Cap. IX
Problema de la pagina 13 		621
Cap. X
Guiţ în perspectiva unei jumătăţi de an de necrezut....	626
Cap. XI
Lumea vrea poveşti 		631
Cap. XII
Nevinovat ca o panseluţă 		635
Cap. XIII
Alt capitol 		638
Cap. XIV
Dacă sunt cât de cât deconectant 		643
Cap. XV
Acoperiţi cadavrul 		648
1237
ŢOIURI ŞI VENTUZE (Versuri în două volume)
Volumul I
ŢOIURI*
Nu cunosc 		659
Compoziţie 		660
Mi 		661
Crima 		662
Ispită 		663
Cu ochi 		664
Mirătură 		665
Urme 		666
Dialog 		667
Maul 			668
Este 		669
Cântec 		670
De ce? 		671
Pustiu 		672
Cap. XVI
O lămurire sau Mormăilă se clarifică 		673
Cap. XVII
Acuma, adineaori 		674
Partea a Il-a
VIZUINA VIZIUNII
Cap. XVIII
Plânsul 		683
Cap. XIX
Nu gustă gluma 		688
Cap. XX
Până la glezne 		692
Cap. XXI
Verde de pe ochi 		697

1238
Cap. XXII
Odihnihnă		703
Cap. XXIII
Eu îţi dau timbre şi tu te porţi urât! 		707
Cap. XXIV
Natura în lână 		711
Cap. XXV
Contrapupatul 		716
Volumul II
VENTUZE*
Zori 		726
Taifun 		727
Bobârnacul 		728
Miţa şi Anti-Miţa 		729
Cum? 		730
Cocoşeşte 		731
Jale 		732
Saţiu 		733
întâmplare 		734
Vulpea iese 		735
Răzbunare 		736
JAPIŢA
Partea întâia 		787
Partea a doua		849
Partea a treia 		970
PROZĂ SCURTĂ
Liviu (portret) 	 1025
Liviu la dans 	 1029
La „Pacea" 	 1033
Nellu (portret) 	 1038
1239
Niţă (portret) 	 1042
Primul sărut 	 1044
S-au cunoscut... stând la coadă (fragment dintr-un
scenariu de film) 	 1047
Strada 	 1051
Sub pălăria de soare 	 1053
Bigudiuri 	 1056
Imprudenţa 	 1060
O eroare la cei vechi 	 1065
Spartanii 	 1072
Proces-verbal 	 1077
Schimb de locuinţă (Set cu sesizări) 	 1083
NOTE. COMENTARII. VARIANTE
Trei dinţi din faţă	 1091
Viziunea vizuinii	 1172
Japiţa	 1179
Proză scurtă	 1207
REPERE; CRITICE
1211